Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Cursul nr. 4
FLOAREA (FLORES)

Cuvinte cheie: floare, sepale, corolă, inflorescență, polenizare

Obiective: - Cunoașterea ontogenetică a florilor;
- Morfologia florii;
- Inflorescențe.

Floarea apare pe scara evoluției mai întâi la gimnosperme. Ea s-a format din axe
tulpinale care au suferit numeroase modificări, adaptându-se la producerea gameților. Floarea
angiospermelor, provine din florile hermafrodite ale unor gimnosperme primitive, azi dispărute
(ord. Benettitales).
Floarea este un lăstar scurt, cu creștere liniară, ce are rol în reproducerea sexuată.
Părtile florii. O floare se compune din:
➢ Pedicel;
➢ Receptacul;
➢ Învelișuri florale;
➢ Androceu;
➢ Gineceu.

Floarea se formează la baza unei frunzulițe numită bractee. Părțile florii pot avea poziții,
mărimi și alcătuiri diferite și ele pot servi la recunoașterea speciilor și chiar a familiilor de
plante. Florile cu polisimetrie sau bisimetrie se numesc actinomorfe (la măr), iar cele
monosimetrice se numesc zigomorfe (la mazăre). Florile asimetrice sunt rare (Canna indica).
Pedicelul (fig.1) sau pedunculul împreună cu receptaculul formează axul florii, care
sunt alcătuite din internoduri.

Figura 1 – Pedicel Figura 2 – Floare pedicelată și sesilă

Astfel, pedicelul servește la prinderea florii pe tulpină și este format din 1-2 internoduri.
La baza internodului bazal se află bracteea, iar la baza internodului superior se prind două

1
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

bracteole. El poate să fie lung (cireș), scurt (varză) sau poate lipsi (graminee). In acest ultim
caz, floarea se numește sesilă (fig.2).
Receptaculul se află la partea superioară a pedicelului și pe el se inseră celelalte părți
ale florii (fig.3). Receptaculul are internoduri scurte, uneori însă internodul dintre androceu și
gineceu este mai lung și poartă numele de ginofor. Uneori el poate fi cărnos (la căpșun) sau
uscat (la scrantitoare). Receptaculul concreste cu gineceul (la mar), iar uneori este neconcrescut,
deși este bine dezvoltat (la cires). La unele specii, în partea internă a receptaculului, se găsesc
glande nectarifere (la cireș).

+
Figura 3 – Receptacul Figura 4 - Învelisuri florale: A - tipuri de caliciu (a - dialisepal;
b-gamosepal; c-caliciu din perisori; d-caliciu acrescent)
B - tipuri de corola gamopetala (1, 2 - tubuloasa; 3 - urceolata;
4, 5-campanulata; 6,7-infundibuliforma; 8-rotata;
9 - hipocrateriforma; 10 - ligulata).
La nodurile receptaculului, care sunt foarte scurte se dispun componentele florale:
spirociclic (în spiral), ciclic (în verticile) sau hemiciclice (în spiral și ciclic). Piesele florale
dispuse pe un verticil dau prin numărul lor tipul de structură florală sau meria florii (5-mer, 4-
mer, 3-mer).
Învelișul floral
Învelișul floral reprezintă organele florale cu rol de apărare. El este reprezentat de
periant și perigon sau poate lipsi, florile fiind în acest caz nude sau golașe (la salcie).
Periantul este format din totalitatea învelișurilor florale care se găsesc în jurul organelor
de reproducere. Când învelișul este diferențiat în caliciu și corola el se numește periant dublu,
iar când este alcătuit din elemente asemănătoare, nediferențiate (tepale), se numește periant
simplu sau perigon. Periantul simplu poate fi sepaloid (sfecla) sau petaloid (nemțișorul de
câmp). Uneori periantul este redus la câteva bractee sau perișori (sovar) sau chiar lipșeste
(salcie).
Caliciul (K) este format din totalitatea sepalelor (fig.4 A). Ele au aspectul și culoarea
apropiată de cea a frunzelor, uneori pot fi de alte culori.
Sepalele pot fi libere (la crucifere), formând un caliciu dialisepal, sau pot fi unite și
atunci alcătuiesc caliciul gamosepal (la leguminoase).
Corola este formată din totalitatea petalelor unei flori. Petalele sunt așezate alternative
cu sepalele și sunt diferit colorate. Corola poate fi dialipetală sau gametopetală, după cum
petalele sunt libere sau unite. In cazul corolei gamopetale, petalele nu concresc totdeauna pe

2
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

toată lungimea lor. Partea ramasă se numește lacinie. Corola dialipetală, după simetrie, poate fi
actinomorfă sau zigomorfă.
Corola dialipetală actinomorfă se întâlnește la familiile Ranunculaceae, Rosaceae,
Cruciferae, Caryophyllaceae etc. În general, petalele acestui tip de corolă au o zonă de inserție
mai îngustă, numită unguicula, de lungimi diferite și o parte mai lată, numită lamină.
Corola dialipetala zigomorfă este caracteristică plantelor din familia Leguminosae. Ea
este formată din cinci petale inegale:
• stindardul (vexilum);
• două aripioare laterale (alae);
• luntrița (carena) alcătuită din două petale unite numai de la mijloc spre vârf.
Corola gamopetală poate fi la rândul ei actinomorfă și zigomorfă.
Corola gamopetală actinomorfă este foarte variată și caracteristică unor plante. Printre
tipurile de corolă gamopetală actinomorfă sunt: tubuloasă (tutun), în formă de pâlnie sau
infundibuliformă (volbura), de clopoțel sau campanulată (campanule), hipocrateriformă (la
liliac) și de ulcior sau ulceolată (la afin).
Corola gamopetală zigomorfă poate avea aspectul unei guri cu două buze, bilabiată (la
urzica moarta), a unei măști sau personata (la gura leului), a unui tub asimetric sau pâlnie
asimetrică (la albăstriță) sau a unui tub terminat cu o prelungire sub formă de ligulas sau ligulată
(la păpădie).
Androceul. Pe axul floral, la interiorul petalelor se află androceul (de la grec. andros =
bărbat), care este reprezentat prin totalitatea staminelor dintr-o floare. Pe axul floral staminele
sunt inserate spirociclic sau ciclic. In cazul dispoziţiei ciclice pot fi dispuse pe un singur ciclu,
când androceul este haplostemon, pe două cicluri - androceu diplostemon, sau pe mai multe
cicluri - androceu polistemon.
Numărul staminelor dintr-o floare este caracteristic pentru diferite unităţi sistematice.
Astfel, sunt plante cu o singură stamină în floare - flori monandre (la laptele-câinelui) sau chiar
cu 1/2 stamină (Canna indica). Alte plante au două stamine - flori diandre (la liliac); multe
plante au trei stamine în floare - flori triandre (iridaceele) sau patru - flori tetrandre (majoritatea
labiatelor), altele au cinci - flori pentandre (solanacee), sau şase stamine - flori hexandre
(crucifere) şi multe plante au numeroase stamine într-o floare - flori poliandre (Ranunculacee).
O stamină este alcătuită dintr-un filament staminal şi din anteră.
Filamentul staminal este o porţiune subţire a staminei prin intermediul căreia aceasta se
prinde de axul floral. De cele mai multe ori filamentele staminelor sunt filiforme, existând şi
cazuri când sunt lăţite (la nufărul alb - Nymphaea alba sau la Allium).
Antera este partea în care se produc grăunciorii de polen. In general, o anteră este
formată din două loje situate de o parte şi de alta a unui ţesut parenchimatic numit conectiv.
Fiecare lojă este formată de obicei dintr-o pereche de saci polenici, existând şi cazuri când loja
are numai un sac polenic pentru ca, alteori, să aibă patru saci polenici şi, in cazuri mai rare (la
vâsc), lojele anterelor să aibă numeroşi saci polenici.
Anterele se prind de filamente în dreptul conectivului, de cele mai multe ori pe toată
lungimea lor, uneori însă numai într-un singur punct. In acest din urmă caz se numesc oscilante,
ele fiind de două feluri: dorsifixe, când se prind de filamente pe partea dorsală (la crin) sau
bazifixe, când sunt fixate de filamente prin partea lor bazală (laleaua sălbatică).

3
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

După raportul dintre ele, staminele pot fi libere, când androceul este dialistemon
(crucifere) sau unite, când androceul este gamostemon (malvacee).
Concreşterea staminelor se face prin antere, când fenomenul este cunoscut sub
denumirea de sinantrie (la compozite) sau prin filamente. Androceul cu staminele concrescute
prin filamente poate fi monadelf, când toate staminele sunt unite prin filamentele lor într-un
singur mănunchi (Malva), diadelf, când staminele sunt unite în două mănunchiuri (la mazăre),
triadelf, când staminele sunt grupate în trei mănunchiuri (la sunătoare - Hypericum perforatum),
pentadelf, când staminele sunt unite în 5 mănunchiuri (la tei) şi poliadelf, când staminele sunt
unite în mai multe mănunchiuri (la lămâi). La orhidee staminele sunt concrescute cu gineceul
(ginandrie).
In raport cu gineceul, staminele se prind hipogin, când sunt dispuse
pe axul floral sub locul de inserţie al ovarului, perigin, când sunt prinse în jurul ovarului (sfeclă),
epigin, când staminele sunt prinse deasupra ovarului, care este concrescut cu receptaculul.
La florile unor plante (Canna indica) unele stamine sunt sterile, numindu-se staminodii.
La unele plante staminele s-au redus prin avortare, la altele (tiliacee) numărul staminelor s-a
mărit prin reduplicare.
Structura filamentului staminal este asemănătoare cu aceea a peţio1ului frunzei. La
exterior se află epiderma după care urmează un ţesut parenchimatic în care este înglobat un
fascicul libero-lemnos, cu liberul aşezat spre exteriorul, iar lemnul spre interiorul florii.
O anteră, văzută la exterior, prezintă două şanţuri laterale şi unul median. Secţionată
transversal, antera de izmă (Mentha) este alcătuită din epidermă, conectiv şi două loje.
Epiderma este constituită dintr-un singur strat de celule.
Conectivul este reprezentat printr-un ţesut parenchimatic în care se găseşte un fascicul
conducător libero-Iemnos.
De o parte şi de alta a conectivului se află câte o lojă alcătuită fiecare din câte o pereche
de saci polenici, în care se formează grăunciorii de polen.
La început în sacii polenici este un ţesut sporogen format din celule care, prin diviziuni
repetate, dau naştere la celulele-mamă ale grăunciorilor de polen. Din fiecare celulă-mamă,
printr-o diviziune reducţională, se formează patru grăunciori de polen (tetradă).
La maturitatea fiziologică grăunciorii de polen sunt eliberaţi prin deschiderea anterei
care poate fi longitudinală, transversală, poricidă şi valvicidă.
Structura grăunciorului de polen
Un grăuncior de polen este constituit din două membrane - exina şi intina şi două celule
- una vegetativă şi alta generativă.
Exina este membrana externă care prezintă pe suprafaţa sa asperităţi şi şanțuri ce se
întretaie şi este constituită din substanţe pectice, care la exterior se impregnează cu celuloză şi
cutină.
Intina este membrana internă a grăunciorului de polen formată din celuloză şi pectină.
Gineceul
Gineceul (de la grec. gyne = femeie) apare pentru prima dată la angiosperme. Este
format din una sau mai multe carpele și poate fi monocarpelar, bicarpelar, tricarpelar,
tetracarpelar, pentacarpelar, policarpelar.
După raportul dintre carpele, gineceul poate fi apocarp, când carpelele sunt libere
(ranunculacee) şi cenocarp (sau sincarp), când carpelele sunt concrescute (la crin).

4
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Indiferent din câte carpele este alcătuit, gineceul prezintă trei părţi:
• stigmatul;
• stilul;
• ovarul.
Stigmatul este situat la extremitatea superioară a gineceului, şi poate fi întreg sau lobat.
Cel întreg, la rândul lui, poate fi filiform (la porumb), foliaceu (la stînjenel), globulos (la
ciubotica-cucului). Stigmatul poate fi stelat (la mac), penat (la grâu), bifidat (la floarea-
soarelui), trifidat (la crin) şi multifidat (sorbestrea - Sanguisorba). În general, stigmatul este
acoperit total sau parţial cu papile ce secretă o substanţă lipicioasă, care contribuie la reţinerea
şi germinarea grăunciorilor de polen.
Stilul face legătura între stigmat şi ovar. Uneori lipseşte, alteori însă este distinct. In
general, pe ovar stilele sunt dispuse terminal; sunt însă şi cazuri când acestea sunt prinse lateral
(stile ginobazice). In cadrul aceleaşi specii, florile au stile de aceeaşi lungime, când fenomenul
se numeşte homostilie. La unele plante florile au stile de diferite lungimi şi fenomenul se
numeşte heterostilie (la ciuboţica-cucului).
Numărul stilelor dintr-o floare este determinat de numărul carpelelor gineceului ca şi
modul cum acestea concresc. Dacă gineceul este monocarpelar există un singur stil, dacă este
pluricarpelar şi apocarp numărul stilelor este egal cu cel al carpelelor, iar dacă gineceul este
policarpelar şi concreşterea are loc numai la nivelul ovarului, atunci numărul stilelor este egal
cu al carpelelor, însă sunt şi cazuri când concreşterea carpelelor se face şi la nivelul stilelor. In
aceste cazuri ovarul se continuă cu un singur stil.
Ovarul este partea umflată a gineceului, care se prinde direct pe axul floral. La interior
ovarul prezintă una sau mai multe cavităţi ovariene, în care se află ovulele.
După poziţia sa faţă de învelişul floral şi androceu, ovarul poate fi:
• superior;
• semiinferior;
• inferior.
Ovarul superior este cel care se prinde de axul floral deasupra locului de inserţie a
sepalelor, petalelor şi staminelor (la crucifere).
Ovarul semiinferior este cel la care sepalele, petalele şi staminele concresc cu acesta
aproximativ până la jumătatea lui, de unde se desprind, individualizându-se (la sfeclă).
Ovarul inferior este cel la care sepalele, petalele şi staminele sunt fixate deasupra
ovarului, ca la măr. In acest caz ovarul apare complet închis în receptacul şi concrescut cu
acesta.
In interiorul carpelelor se află cavitatea ovariană cu ovulele.
După numărul cavităţilor ovariene ovarul, poate fi: unilocular (la mazăre); bilocular
(crucifere), trilocular (liliacee) tetralocular (la lămâiţă- Philadelphus), pentalocular (la in),
existând şi cazuri când ovarul este plurilocular.
Ovulul. In cavităţile ovariene se formează ovulele sau macrosporangiile. Numărul
acestora variază de la unul până la numeroase într-un gineceu. Partea internă a ovarului, unde
se prind ovulele, se numeşte placentă, iar modul cum sunt dispuse acestea în ovar - placentaţie.
Tipuri de flori şi plante după repartiţia organelor sexuale

5
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

In foarte multe cazuri florile sunt prevăzute cu înveliş floral, cu androceu şi gineceu.
Acestea sunt flori complete. Sunt cazuri însă când învelişul floral lipseşte (flori nude), după
cum sunt şi cazuri de flori incomplete, când lipseşte androceul sau gineceul.
Florile prevăzute atât cu androceu cât şi cu gineceu se numesc flori bisexuate (sau
hermafrodite). Florile bisexuate pot fi homogame, când staminele şi carpelele ajung la
maturitate în acelaşi timp, sau dichogame, când staminele şi carpelele ajung la maturitate în
perioade diferite. Cele dichogame pot fi protandre şi protogine. Protandre sunt florile la care
staminele ajung la maturitate înaintea carpelelor (leguminoase); protogine sunt florile la care
carpelele ajung la maturitate înaintea staminelor (crucifere).
Florile lipsite fie de androceu, fie de gineceu se numesc flori unisexuate, iar plantele cu
flori unisexuate sunt de mai multe feluri, şi anume: monoice, dioice, trioice şi poligame.
Monoice (de la grec. manos = unic şi oikos = casă) sunt plantele care pe acelaşi individ
au atât flori mascule cât şi flori femele (la porumb).
Dioice (dis = două) sunt plantele la care pe un individ se află flori mascule, iar pe altul
flori femele (la cânepă);
Trioice sunt plantele la care pe unii indivizi sunt flori mascule, pe alţii flori femele şi pe
o a treia categorie de indivizi flori bisexuate (Silene).
Poligame sunt plantele la care pe acelaşi individ se află atât flori bisexuate cât şi
unisexuate, mascule şi femele.
Ordinea de apariţie a componentelor florale
Componentele florii se dezvoltă acropetal, adică de la bază spre vârf. In cazul dispoziţiei
ciclice, elementele unui ciclu se dezvoltă în acelaşi timp. Astfel, la început se dezvoltă sepalele,
apoi petalele, existând şi cazuri când caliciul şi corola se dezvoltă în acelaşi timp. Ulterior apar
primordiile staminelor şi, în cele din urmă, cele ale carpelelor.

Formule și diagrame florale

Formula florală are rolul de a exprima printr-o scriere simbolică alcătuirea unei
flori.
Pentru aceasta se folosesc semnele convenționale:
• K- caliciu
• C- corola
• P- perigon
• A- androceu
• G – gineceu
• - în partea dreaptă se află cifrele ce indică nr. componentelor
• * - flori actinomorfe
• % - flori zigomorfe
• ♂ - flori unisexuat – mascule
• ♀ - flori unisexuat femele
• ( ) – concreșterea părților dintr-un ciclu
• [ ] – concreșterea componentelor de pe cicluri diferite
• + - leagă părțile de același fel de pe cicluri diferite
• 0 – lipsa componentelor de pe un ciclu

6
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

• - (linia orizontală) – sub numărul de carpele indică ovar superior iar deasupra
ovar inferior

Exemple de formule florale:

La varză:
+K2+2C4A2+4G(4)

Metamorfoze florale. Adeseori în cadrul florilor, mai ales la plantele cultivate,

unele componente se transformă în altele. Transformările acestea, numite
metamorfoze, pot fi: progresive sau regresive.
Metamorfoza progresivă constă în transformarea componentelor situate pe un
ciclu extern în componente situate pe un ciclu intern, adică transformarea petalelor în
stamine (la nufăr) sau transformarea staminelor în carpele (la spânz).
Metamorfoza regresivă constă în transformarea (revenirea) unor componente
situate pe un ciclu intern în componente pe un ciclu extern ca, de exemplu,
transformarea staminelor în petale (la trandafir).

INFLORESCENȚA

La unele plante florile se prind de ramuri sau pe tulpini câte una, când sunt flori solitare
(la lalea); la alte plante însă, se găsesc grupate mai multe pe un ax, alcătuind inflorescenţe.
Modul de aşezare a florilor pe tulpinile plantelor este un caracter constant de specie, de gen şi,
uneori, chiar de familie.
Inflorescenţele, după felul de creştere în lungime a axului principal, se grupează în:
• racemoase;
• cimoase.
Inflorescenţele racemoase (monopodiole, centripete sau nedefinite) sunt acelea la care
axul nu se termină cu o floare. Dezvoltarea şi deschiderea florilor se face de la bază spre vârful
inflorescenţei, sau de la periferie spre centru, în cazul că florile ajung la acelaşi nivel.
Astfel, aceste inflorescențe pot fi: simple și compuse
Inflorescențele simple au florile dispuse direct pe axul principal, iar cele compuse au
florile pe ramificații secundare sau terțiare.
Inflorescențele racemoase simple (fig.5) sunt: racemul, corimbul, umbela, spic,
capitulul, antodiul, amentul, spadicele.
Racemul prezintă flori pe pediceli egali, dispuse altern sau opus pe axul principal,
înflorirea având loc de la bază spre vârf (salcâm)
Corimbul este format din flori cu pediceli inegali, care ating același nivel, înflorirea
fiind centripetă (păr).
Umbela constă din flori cu pediceli egali care pleacă din același punct și ajung la aceași
înălțime, înflorirea fiind centripetă (Lotus corniculatus).
Spicul prezintă flori sesile dispuse altern pe axul principal (pătlagina).
Capitulul are flori scurt pedicelate dispuse pe un ax scurt și îngroșat (trifoi).
Antodiul este format din flori sesile dispuse sesil pe un ax convex sau disciform (floarea
soarelui).

7
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Amentul are axul floral pendul cu flori sesile, unisexuate (alun, stejar).
Spadix sau spadice reprezintă axul îngroșat și susține flori unisexuate, sesile (Arum
maculatum).
Inflorescențele racemoase compuse (fig.6) sunt: racemul compus, corimbul compus,
umbela compusă, spicul compus, panicul cu spiculețe, panicul spiciform și panicul.
Racemul compus se întâlnește la unele Brasicaceae și constă în ramificarea repetată a
axului principal, florile fiind dispuse pe ramificații de ordinul I, II, III.
Corimbul compus se întâlnește la Crataegus monogyna și este format din corimbe
simple dispuse pe un ax principal.

Figura 5 – Inflorescențe racemoase simple

Umbela compusă este caracteristică plantelor din Apiaceae și constă din umbele simple
sau umbelule cu involucel care se dispun pe axe ce leagă din același punct, având un involucru
la bază.
Spicul compus prezintă spice simple sau spiculețe dispuse sesil pe un ax principal
(graminee).
Panicul cu spiculețe – este caracteristic ovăzului și se caracterizează prin aceea că
spiculețele se prind pe ramificații.

8
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Panicul spiciform – este caracteristic mohorului și prezintă spiculețe scurt pedunculate

iar inflorescența are formă cilindrică.

Figura 6 - Inflorescențe racemoase compuse

Panicul – are aspect piramidal unde ramificarea se repetă de mai multe ori. Este specific
liliacului.
Inflorescenţele cimoase (simpodiale, definite sau centrifuge). La ele axul se termină cu
o floare. Ordinea dezvoltării şi deschiderii florilor este de la interior spre exterior. Acestea sunt
de trei feluri (fig.7), şi anume:
• monocaziu;
• dicaziu;
• pleiocaziu.
Monocaziul (cima unipară) este inflorescenţa care se caracterizează prin faptul că de la
nodul situat imediat sub floarea terminală porneşte o singură ramificaţie prevăzută la bază cu o
bractee. Această ramificaţie se termină cu o floare, de sub care, de asemenea, porneşte o
ramificaţie ce se termină cu o floare ş.a.m.d.
Monocaziul prezintă 4 variante:
• drepaniul (cima seceră), la care ramificarea se face în acelaşi plan şi în acelaşi
sens (la rugină - Juncus);

9
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

• ripidiul (cima evantai), la care ramificarea se face în acelaşi plan însă în sensuri
diferite (la stânjenel);
• bostrixul (cima helicoidală), la care axul principal se termină cu o floare de sub
care ramificaţiile se dezvoltă în mai multe planuri după o linie elicoidală (la
gladiolă);
• cincinul (cima scorpioidă), la care axul principal se termină cu o floare, de sub
care ramificaţiile pornesc în planuri şi sensuri diferite (boraginacee).
Dicaziul (cima bipară) este inflorescenţa la care axul principal se termină cu o floare de
sub care pornesc două ramificaţii în sensuri opuse care, de asemenea, se termină cu câte o floare
(Cerastium lanatum- lâna caprelor).

Figura 7 – Inflorescențe cimoase

Pleiocaziul (cima multipară) este inflorescenţa al cărei ax se termină cu o floare de sub

care pornesc cel puţin trei ramificaţii ce se termină fiecare cu câte o floare (Euphorbia sp.).
Inflorescenţe compuse sau mixte
Aceste inflorescenţe se caracterizează prin faptul că florile nu se prind pe axul principal
ci pe ramificaţii de diferite ordine. Inflorescenţele compuse sunt de două categorii:
• homotactice;
• heterotactice.
Inflorescenţele homotactice. Sunt constituite din inflorescenţe simple, de acelaşi fel.
Cele racemoase se numesc dibotrii, iar cele cimoase dicime. Ca exemplu de dibotrii: spicul
compus (la grâu), corimbul compus (la scoruşul de munte), racemul compus (la ridiche), umbela
compusă (umbelifere), calatidiul compus (floarea de colţ -Leoniopodiurn alpinum), iar ca
dicime: dicaziul compus (cariofilacee), cincinul compus (vanilia sălbatică) etc.
Inflorescenţele heterotactice. Se caracterizează prin faptul că sunt formate din tipuri
diferite de inflorescenţe. Când tipurile unite sunt racemoase se numesc dibotrii ca, de exemplu,
racemul cu calatidii, corimbul cu calatidii (coada-şoricelului), racem cu spiculeţe, spic fals sau
10
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

panicul spiciform (coada- vulpii - Alopecurus), panicul cu spiculețe (la ovăz - Avena), umbelă
cu spiculețe sau spicul digitat (la pir), dicime, când sunt de tip cimos ca de exemplu pleiocaziu
cu ciații (laptele câinelui).

ÎNFLORIREA
Apariţia florilor la plante constituie un indiciu că acestea sunt capabile de
reproducere. Inflorirea (anteza) este determinată de factori ca: temperatura, umiditatea,
lumina, substanţele nutritive.
Unele plante înfloresc primăvara de timpuriu, cum este ghiocelul. In luna martie
înfloresc viorele, în aprilie zambilele, în mai lăcrămioarele, în iunie crinul iar toamna
târziu înfloreşte brânduşa de toamnă.
Există corelaţie între înflorire şi înfrunzire. Astfel unele plante înfloresc înainte
de a înfrunzi (Cornus mas). La alte plante înflorirea se produce în paralel cu dezvoltarea
frunzelor (la ghiocel și fag). La cea mai mare parte a plantelor înflorirea are loc după
înfrunzire (teiul, viţa-de-vie etc.).
Cea mai mare parte a florilor se deschid ziua; există însă şi flori care se deschid
noaptea, ca cele de regina nopţii (Nicotiana alata).
La unele plante caliciul cade la deschiderea florii ca, de exemplu, la mac
(Papaver); la altele (viţa-de-vie), corola cade la înflorire.
Durata înfloririi variază în funcţie de specia de plantă ca şi de condiţiile de mediu.
Astfel, la măr şi vişin înflorirea durează 6-12 zile, la soc 2-3 săptămâni, la bumbac 2-3 luni, iar
la alte plante chiar 3-4 luni.
De asemenea, durata unei flori variază de la o plantă la alta. Astfel, la Hibiscus o floare
rămâne deschisă 3 ore, la Portulaca grandiflora 10 ore, la mac 2 zile, la crin 6 zile, iar la unele
orhidee tropicale 1-2 luni.

POLENIZAREA
Polenizarea este procesul prin care grăunciorii de polen din antere ajung pe
stigmatul gineceului.
După provenienţa polenului florile pot fi polenizate cu polen propriu, cu polen
de la florile aceluiaşi individ sau cu polen de la florile altei plante. Ca urmare,
polenizarea este de două feluri:
➢ directă;
➢ încrucişată.
Polenizarea directă (autopolenizarea sau autogamia), se caracterizează prin
aceea că pe stigmatul florilor ajung grăunciorii de polen de la staminele aceleiaşi flori
sau de la staminele florilor aceluiaşi individ. Astfel de polenizare are loc la plantele
cu flori bisexuate (hermafrodite) homogame, când staminele ajung la maturitatea
fiziologică în acelaşi timp cu gineceul. De asemenea, pentru a se produce
autopolenizarea, stigmatul trebuie să fie protejat pentru a primi grăunciorii de polen
de la florile altei plante. Şi acest fenomen este prezent la plante ca, de exemplu, la
unele graminee (Hordeum, Triticum), la care polenizarea se produce înainte ca spicele
să iasă din teaca frunzei.

11
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Deşi în natură plantele cu flori bisexuate sunt foarte numeroase, numărul

plantelor cu polenizare directă este mult redus. La aceste plante autopolenizarea
(polenizarea directă) este împiedicată de mai mulţi factori, dintre care reţinem:
dichogamia, situarea staminelor mai jos decât stigmatul şi, uneori, însuşirea polenului
de a fi inapt pentru a poleniza florile de pe planta în ale cărei flori s-a format. Acest
din urmă caz este prezent la secară, la unele soiuri de păr şi măr etc.
Plantele autogame prezintă însuşiri care asigură autopolenizarea.
Polenizarea încrucişată. Este polenizarea unei flori cu grăunciori de polen de la
staminele unei flori de pe alt individ. Se mai numeşte şi xenogamie (de la grec.
xenos=străin). Astfel de polenizare este prezentă la plantele unisexuate dioice,
monoice, precum şi la foarte multe plante hermafrodite.
Agenţii care contribuie la transportul grăunciorilor de polen de pe anterele
staminelor pe stigmatul gineceului sunt: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa şi
omul.
Gravitaţia. După deschiderea anterelor grăunciorii de polen cad pe pământ. Dacă
în cădere întâlnesc stigmatul unei flori, se produce polenizarea.
Vântul. Intervine frecvent pentru realizarea polenizării încrucişate. Polenizarea cu
ajutorul vântului se numeşte anemofilă, iar anemofilia este frecvent întâlnită în natură,
mai ales la plantele cu flori unisexuate, grupate în amenţi (betulacee, fagacee ş.a.).
Florile, la plantele anemofile, sunt în general de culoare verzuie şi nemirositoare.
Insectele. La foarte multe plante transportul grăunciorilor de polen de pe antere pe
stigmat este asigurat de insecte. Polenizarea cu ajutorul insectelor se numeşte entomofilă.
Dintre insectele care intervin mai frecvent în procesul de polenizare sunt: albinele,
bondarii, cărăbuşii, viespile, fluturii, muştele. furnicile etc. Plantele la care polenizarea
se realizează prin intermediul insectelor au florile viu colorate şi cu secreţii mirositoare.
Păsările. Polenizarea cu ajutorul păsărilor se numeşte ornitofilă, iar plantele care
se polenizează cu ajutorul păsărilor au florile mari. Păsările polenizatoare sunt mici, cu
ciocul lung şi subţire, adaptat pentru a suge nectarul. Ele aparţin grupului "colibri".
Omul, intervine adeseori în efectuarea polenizării la unele dintre plantele
cultivate. Polenizarea făcută de om este artificială. Se practică astăzi pe scară redusă
(porumb, floarea-soarelui ş.a.).

SĂMÂNȚA

Cuvinte cheie: Sămânță, fruct, tegument seminal, epicarp, endocarp

Obiective: Cunoașterea morfologiei și structurii seminței;
Cunoașterea modului de formare a fructului;
Clasificarea fructelor și răspândirea lor.

După fecundaţie, din ovul se dezvoltă sămânţa. Astfel zigotul, provenit din oosfera
fecundată, după un scurt repaus dă naştere la embrion, care constituie punctul de plecare pentru
o nouă plantă. Zigotul accesoriu, provenit din celula secundară a sacului embrionar fecundată,
dă naştere prin diviziune la endosperrnul secundar, care va hrăni embrionul. Sinergidele şi

12
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

antipodele se resorb, iar integumentele ovulului se transformă în tegument seminal. Ansamblul

acesta care ia naştere din ovul în urma procesului de fecundaţie, alcătuit din tegument seminal,
embrion şi endosperm secundar, constituie sămânţa.
Morfologia și structura seminței
Forma seminţelor este variată. Sunt seminţe sferice (Pisum sativum), cordiforme (trifoi
alb), reniforme (fasole), piriformă (viță de vie) ovoidale (măr), lenticulare (linte – Lens
culinaris)(fig. 8).

Figura 8 –Forma semințelor

Mărimea seminţelor. Unele seminţe sunt foarte mici, cum sunt cele ale orhideelor și
tutunului. La fasole sau ricin seminţele ajung până la 1 cm lungime sau chiar mai mult. La
palmierul de cocos şi la palmierul Lodoicea seminţele sunt mult mai mari. Astfel, la Lodoicea
o sămânţă are o greutate de 5-7 kg.
Numărul seminţelor într-un fruct variază, de asemenea, foarte mult. Astfel, la graminee
se află o singură sămânţă, la măr 10 seminţe, la cucurbitacee zeci sau chiar sute, iar la orhidee
şi orobanchacee sunt chiar mii de seminţe într-un fruct.
Componentele seminţei.
O sămânţă este formată din: tegument seminal, embrion, iar la unele şi endosperm
secundar ca şi perisperm (fig.9).

Figura 9 – componentele semințelor

13
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Tegumentul seminal, numit popular coaja seminței, provine din transformarea

integumentelor ovulului. In general, tegumentul este constituit din două părţi: una
externă, denumită testa şi alta internă, numită tegmen (fig. 10).

Figura 10 – Tegumentul seminal

Testa este alcătuită din unul sau două straturi de celule sclerificate,care dau
tărie seminţelor.
Tegmenul este constituit din mai multe straturi de celule cu pereţii celulozici şi are
proprietatea de a absorbi multă apă. Deci, tegmenul este un strat moale. Seminţele la care se
disting testa şi tegmen se numesc ditegminate. La unele, seminţe însă nu se disting cele două
straturi şi, în acest caz, seminţele se numesc unitegminate.
La unele plante semiparazite din familia Loranthaceae seminţele sunt lipsite de
tegument.
La unele seminţe tegumentul seminal este neted (la trifoi); la altele, tegumentul prezintă
asperităţi (Cuscuta). La neghină (Agrostemma githago) asperităţile au aspectul unor spinişori,
iar la bumbac multe din celulele tegumentului seminal sunt transformate în peri lungi. La multe
seminţe tegumentul seminal este de aceeaşi culoare peste tot. La unele seminţe însă, tegumentul
este colorat pestriţ (la unele soiuri de fasole).
Anexele tegumentului seminal
Pe suprafaţa tegumentului seminal se observă: hilul, micropilul, rafa şi anexele
cărnoase: arilul, arilodul, strofiolul şi carunculul.
Hilul este reprezentat prin cicatricea care a rămas la locul de prindere a ovulului pe
funicul. Obişnuit, această cicatrice este altfel colorată decât restul tegumentului.
Micropilul apare ca un por la suprafaţa seminţei şi reprezintă ceea ce a rămas din
deschizătura ovulului şi se află în apropierea hilului sau la polul său opus.
Rafa (rafeul) este o dungă proeminentă, care se află în lungul seminţelor ce provin din
ovule anatrope şi care reprezintă linia de concreştere a ovulului cu funiculul. Se întâlneşte la
seminţele de ricin.
Arilul este o formaţiune cărnoasă care porneşte din dreptul hilului şi înveleşte parţial sau
aproape în întregime tegumentul seminal (seminţele de nufăr).

14
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Arilodul este o excrescenţă cărnoasă care porneşte din apropierea micropilului şi

înveleşte parţial sau total sămânţa. Se întâlneşte la seminţele de salbă-moale (Euonymus
europaeus).
Strofiolul se prezintă ca două escrescenţe tuberculiforme apropiate, situate în
vecinătatea hilului, Se întâlneşte la seminţele multor leguminoase.
Carunculul este o formaţiune cărnoasă care acoperă micropilul şi se întâlneşte la
seminţele de ricin (Ricinus communis).
Embrionul este componenta seminţei care provine din zigot şi este format din
rădăciniţă (radiculă), tulpiniţă (tigelă), muguraş (gemulă sau plumulă) şi cotiledoane.
La angiosperme se formează în general două cotiledoane, care la dicotiledonate
cresc şi se dezvoltă în acelaşi timp, pe când la monocotiledonate unul din cotiledoane
creşte repede, celălalt rămânând chircit.
Toate aceste organe ale embrionului sunt formate din țesuturi meristematice,
nediferențiate, ci cel mult aranjate sub formă de foițe histogene concentrice.
Radicula este așezată mereu în apropierea micropilului, pe unde va ieși în
timpul germinației. Baza ei se confundă cu cea a tulpiniței.
Tulpinița este reprezentată de axa hipocotilă.
Mugurașul este situat între cele două cotiledoane la dicotiledonate sau la baza
cotiledonului unic la monocotiledonate. El este alcătuit din celule inițiale și primele
primordii de frunze, formate încă din meristem.
Cotiledoanele, când sunt două, sunt așezate față în față, fiind lamelare, subțiri
și cu marginile întregi la semințele cu endosperm, groase și cărnoase la cele fără
endosperm.
Endospermul secundar şi perispermul. Atât endospermul secundar cât şi
perispermul sunt ţesuturi de depozitare a substanțelor de rezervă, necesare pentru a
hrăni embrionul în primele faze de creştere.
Endospermul se formează din zigotul accesoriu. Seminţele cu endosperm
secundar şi perisperm se mai numesc şi albuminate.
Ele sunt de trei categorii:
➢ seminţe cu endosperm;
➢ seminţe cu endosperm şi perisperm;
➢ seminţe cu perisperm.
La unele plante substanţele de rezervă nu se depun numai în endosperm, ci şi
într-o parte a celulelor nucelei care nu au fost consumate de endospermul secundar în
curs de formare. Acest ţesut de nutriţie, care se formează în nucelă, la exteriorul sacului
embrionar, se numeşte perisperm. Seminţele de nufăr (Nuphar) sunt prevăzute atât cu
endosperm cât şi cu perisperm, pe când cele de la Canna indica au numai perisperm.
Substanţele de rezervă din endosperm şi perisperm sunt: grăsimile, amidonul,
substanţele proteice, hemiceluloza etc. Astfel, la ricin, în endosperm se află depuse
grăsimi; deci, endosperrnul este oleaginos. La seminţele gramineelor există endosperm
amilaceu, în celulele sale predominând ca substanţe de rezervă amidonul. In celulele
acestui endosperm sunt depuse şi substanţe proteice ca, de exemplu, grăunciori de
aleuronă (la grâu). La unele plante endospermul seminţelor în contact cu apa se gelifică;
avem de-a face cu endosperm gelatinos.

15
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Perispermul este țesut de depozitare a substanțelor de rezervă și rezultă din nucela

ovulului.
În timpul germinației, primul organ care apare este radicula, apoi hipocotilul, care se
alungește la unele plante și scoate cotiledoanele la suprafața solului (germinație epigee – fasole)
sau axa hipocotilului se alungește mai puțin iar cotiledoanele rămân în sol (germinație hipogee
– soia).
Semințele au rol în alimentația oamenilor și în hrana animalelor, dar în același timp este
și material biologic de înmulțire.

FRUCTUL
(Fructus)
Fructul este cunoscut și sub denumirea de pericarp (de la cuvântul grecesc parthenos –
fecioară și karpos – fruct), acesta fiind de fapt pistilul modificat din urma fecundației. Acest
pistil are ovarul mărit și conține în interiorul lui semințele care provin din modificarea ovulelor.
Morfologia, clasificarea si diseminarea fructelor
În general fructul se dezvoltă din peretele ovarului după fecundaţie. Sunt cazuri când la
formarea fructului participă gineceul în întregime sau chiar alte componente ale florii. După
fecundaţie, în flori se petrec transformări mari, unele parţi ale florii se ofilesc şi dispar, altele
însă se dezvoltă mult. Toate aceste modificări care se petrec în urma fecundaţiei alcătuiesc
procesul de fecundaţie. In general petalele, staminele şi sepalele se usucă şi cad de pe axul
floral. Uneori însă sepalele rămân pe fruct, însoţindu-l ca anexe. Adeseori la formarea fructului
mai iau parte axul floral sau receptaculul, perigonul florilor (la dud), caliciul (la fructele de
pădure) sau stilul (ex. fructele curpenului de pădure).
Peretele fructului, care în general provine din dezvoltarea carpelelor, se numeşte
PERICARP. Acesta se diferenţiază în: epicarp (exocarp), mezocarp şi endocarp (fig.11).

Figura 11 – pericarpul fructului de tomată

Epicarpul este partea externă a fructului, care constituie un fel de pieliţă protectoare,
formată din unul sau două rânduri de celule. Epicarpul poate fi neted şi adeseori acoperit cu un
strat de ceară (la fructul de prun – fig.12), păros (la păstăile de soia – fig.13), costat (la fructele

16
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

umbeliferelor – fig.14) reticulat (la păstăile de sparcetă – fig.15), aripat (la samarele de ulm –
fig.16) şi spinos (la fructele de ciumăfaie – fig.17).

Figura 12 – Epicarp neted Figura 13 - Epicarp păros Figura 14 – Epicarp costat

Mezocarpul este partea mijlocie a pericarpului. In general, ocupă volumul cel mai mare
din pericarp. Consistenţa mezocarpului determină în general consistenţa fructului.

Figura 15– Epicarp reticulat Figura 16 – Epicarp aripat Figura 17- Epicarp spinos

Endocarpul este partea internă a pericarpului. In multe cazuri este greu de sesizat la
fructe ; uneori rămâne subţire, pentru ca în multe cazuri să se sclerifice, formând partea tare a
sâmburilor (endocarp şi sămânţă) la prune, cirese etc. Inainte de coacerea fructelor pericarpul
este verde, în celulele sale existând cloroplaste. La maturitate, în celulele pericarpului se
formează pigmenţi care dau culori diferite fructelor.
Astfel, în multe fructe, înainte de maturare în celulele mezocarpului se află taninuri,
acizi organici şi amidon fapt pentru care acestea sunt astringente şi acre. La maturitate, însă,
amidonul se transformă în glucoză, fructoză sau zaharoză, care dau gust dulce fructelor. De
asemenea la multe fructe lamela mijlocie din peretele celular mai ales la celulele mezocarpului,
se gelifică iar fructele devin moi.
Clasificarea fructelor
Există mai multe criterii de clasificare a fructelor şi după priorităţile acordate diferă
modul de clasificare, cel puţin pentru unele categorii de fructe.
Tinând cont de natura pericarpului, de numărul seminţelor din fruct şi de dehiscenţa
fructelor, s-a ajuns la stabilirea a 4 categorii, tipuri sau serii de fructe, acceptate aproape în
unanimitate de către toţi botaniştii pe plan mondial. Cele 4 categorii de fructe sunt :

17
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

➢ seria fructelor uscate dehiscente (în general polisperme): folicula păstaia,

silicva, silicula şi capsula;
➢ seria fructelor uscate indehiscente (în general monosperme): nuca, achena,
samara, cariopsa;
➢ seria fructelor cărnoase (în general polisperme): baca melonida, hesperida;
➢ seria fructelor cărnoase (în general monosperme): drupe.
Seria fructelor uscate dehiscente
FOLICULA provine dintr-un gineceu monocarpelar, care la maturitate, se deschide pe
linia de sutură a carpelei, de la vârf spre bază. In cazul unui gineceu dialicarpelar, ansamblul de
folicule ce se formează se va numi polifolicula (omag). Este fructul caracteristic pentru multe
angiosperme de tip primitiv cum ar fi de exemplu unele ranunculacee (nemţişorul de câmp –
Consolida regalis) şi rosacee (fig.18).
PĂSTAIA (LEGUMA) provine dintr-un gineceu monocarpelar. La maturitate se
deschide pe linia de sutură şi pe nervura mijlocie în 2 valve (teci). Este fructul caracteristic
leguminoaselor; la unele papilionacee fructul nu se deschide, fiind considerat de unii autori ca
păstaie indehiscentă iar de alţii ca fruct uscat indehiscent din categoria nuculei (fig.19).

Figura 18 – Foliculă Figura 19 – Păstaie Figura 20- Silicvă Figura 21 - Siliculă

SILICVA rezultă din gineceu tetracarpelar. Acest fruct se deschide pe patru linii de o
parte şi de alta a septumului. El este de trei ori mai lung decât lat (Brassica oleracea) și este
fructul celor mai multe cruciferee (varză, muștar, rapiță- fig.20).
Unele păstăi şi unele silicve sunt puternic ştrangulate între seminţe şi se rup în aceste
zone. Ele se numesc lomentiforme (ridichea sălbatică); alteori rămân indehiscente, nuculiforme
(arahide, sparceta).
SILICULA este o silicvă mai scurtă, cu lungimea aproape egală cu lăţimea. Astfel se
prezintă fructele speciilor de hrean sau traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris – fig.21).
Silicula prezintă un perete fals despărţitor. Septul (peretele despărţitor) poate fi lat, de
lăţimea valvelor, care este caracteristic pentru silicule. La traista ciobanului septul este îngustat,
silicula purtând denumirea de angustiseptă.
CAPSULA este cel mai răspândit fruct uscat dehiscent. Aceasta se formează dintr-un
gineceu multicarpelar, sincarp uneori polilocular, adesea cu numeroase seminţe.
După deschiderea lor, capsulele sunt : denticulate, valvicide şi poricide.
Capsula denticulată se deschide la partea superioară prin nişte dinţişori. De obicei,
numărul dinţilor indică numărul carpelelor, de exemplu la ciuboţica cucului (Primula
officinalis) sau gușa porumbelului – fig.22.

18
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Fig.22 – Capsula denticulată Figura 23 – Capsulă poricidă Figura 24 – Capsula pixidă

b. Capsula valvicidă se deschide prin valve ce se formează prin crăpături produse în

lungul pereţilor laterali până aproape de bază. Aceasta prezintă 3 variante: loculicidă,
septicidă și septifragă.
Loculicida este o dehiscenţă valvicidă la care deschiderea se face pe linia sau pe
nervura mediană a carpelelor. Dehiscenţa loculicidă se întâlneşte la speciile de Tulipa şi Allium.
Septicida este dehiscenţa produsă în lungul liniilor de sutură prin dedublarea
pereţilor de separaţie, de exemplu la brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) sau la ricin
(Ricinus communis).
In ambele variante de dehiscenţa valvicidă a capsulei (loculicida şi septicida) seminţele
rămân prinse pe valve.
Septifraga este o capsulă valvicida la care seminţele sunt prinse de ţesutul
placentar (nu de marginea valvelor), iar deschiderea se face prin ruperea pereţilor despărţitori
ca de exemplu la laur (Datura stramonium).
c. Capsula poricidă (fig.23) este o capsulă care se deschide prin porii ce se formează la
partea superioară a fructului adesea sub stigmat, de exemplu la speciile de mac (Papaver
rhoeas) sau gura leului (Antirrihinum).
d. Capsula pixidă sau operculată se deschide transversal, partea superioară a fructului
detasându-se sub forma unui căpăcel (măseriţa – Hyoscyamus niger) (fig.24).

Seria fructelor uscate indehiscente

Categoriile din această serie sunt mult discutate şi diferit interpretate atât în lucrările din
ţara noastră cât şi din alte ţări.
După unii botanişti de bază se consideră nuca, după alţii achena ca fiind fructul
indehiscent de bază din această categorie.
Din seria nucii şi achenei fac parte samara şi cariopsa.
Samara este considerată fie ca nucă aripată, fie ca achenă aripată, aripa fiind o
formaţiune a pericarpului care înlesneşte diseminarea anemochora. Este fructul caracteristic
pentru frasin (Fraxinus excelsior –fig.25). Provenind din ovar superior, samara este mai
apropiată de nucă. Cele 2 samare unite la arţar formează disamara.

19
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Figura 25 – Samara Figura 26 - Achena

Cariopsa. Este considerată nucă de unii şi achenă de alţi autori. La acest tip de fruct
pericarpul este concrescut cu sămânţa; este fructul gramineelor. La gramineele la care nu se
desparte din pleve (orz – Hordeum vulgare) se foloseşte în unele lucrări termenul de
pseudocariopsă.
Achena se formează din ovar monocarpelar şi pluricarpelar, gamocarpelar, pericarpul
fiind liber de sămânţă (floarea soarelui – Helianthus annus)(fig.26).
Alte fructe uscate indehiscente întâlnite în clasificările naţionale sunt: silicva indehiscentă
întâlnită la ridiche (Raphanus sativus), silicula indehiscentă întâlnită la urda vacii (Cardaria
draba) și lomenta care este o silicvă indehiscentă întâlnită la in.

Seria fructelor cărnoase

Fructele care provin dintr-o singură floare pot fi simple, dacă provin dintr-un gineceu
unicarpelar sau policarpelar – cenocarp, și multiple, dacă provin dintr-un gineceu policarpelar-
apocarp.
Din această serie de fructe fac parte: baca, melonida, hesperida, poama și drupa.

Figura 27 – Baca Figura 28 - Melonida

Baca are pericarpul integral cărnos, el fiind format din pieliţă, la care participă
epicarpul şi hipocarpul colenchimatic, mezocarp cărnos, parenchimatic, de depozitare şi
endocarp subţire, care delimitează lojile seminale. Unele bace au ţesutul placentar bine
dezvoltat (tomate – Lycopersicon esculentum- fig.27).
Melonida este asemănătoare cu baca, dar are epicarpul tare: participă şi receptaculul la
formarea fructului. Din receptacul se formează epicarpul care este de obicei lignificat.

20
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Mezocarpul este cărnos, endocarpul este subţire, iar ţesutul placentar este foarte bine dezvoltat,
acesta fiind partea comestibilă a fructului (pepenele verde – Citrullus lanatus- fig.28).
Provenind din gineceu inferior,melonida, este considerată, uneori şi fruct fals (pseudobaca).
Hesperida, spre deosebire de bacă, prezintă epicarpul cu pungi secretoare, mezocarpul
spongios, alb, iar endocarpul bine dezvoltat, format din celule lungi, fusiforme, care prezintă
partea comestibiă a fructului (este fructul caracteristic citricelor – Citrus spp – fig.29).

Figura 29 – Hesperida Figura 30 - Poama

Poama. Este o categorie de fructe mult controversată (fructul la măr – fig.30). După unii
autori este fruct intermediar între bacă şi drupă, iar după alţii este fruct uscat dehiscent
(polifoliculă) la care partea cărnoasă aparţine receptaculului, care închide foliculele. După unele
pareri, partea cărnoasă este formată din receptacul şi carpele. Fiind un fruct de origine mixtă,
carpelară şi receptaculară, care provine din gineceu 5- carpelar dialicarpelar concrescut cu
receptaculul el prezintă o pieliţă formată din epicarp şi hipocarp, un mezocarp cărnos, masiv,
şi un endocarp cartilaginos, reprezentat de lojile seminale.
Drupa (încadrată şi la la fructe cărnoase monosperme) este un fruct parţial cărnos,
alcătuit din pieliţă, la formarea căreia participă epicarpul şi hipocarpul, mezocarpul este cărnos,
parenchimatic, bogat în substanţe de rezervă şi endocarp sclerificat, tare, care formează
sâmburele (prun, piersic, maslin).
Fructe cărnoase dehiscente
Drupa parţial indehiscentă este caracteristică nucului, migdalului şi prezintă însuşirea
că epicarpul şi mezocarpul crapă şi se desprinde de endocarp care este foarte dur.
Baca la plesnitoare (Ecballium elaterium) işi expulzează conţinutul prin partea bazală
în urma desprindeii de pedicel.
Fructe multiple sau policarpe
Aceste fructe se formează din gineceu pluricarpelar, dialicarpelar, deci, dintr-o floare se
formează mai multe fructe. Ele pot fi de consistenţă cărnoasă sau uscată.
Fructe multiple uscate dehiscente
Polifolicula prezintă două sau mai multe folicule (spânz – Helleborus purpurascens).

Fructe multiple uscate indehiscente

Poliachena este constituită din mai multe achene, formate din gineceu pluricarpelar,
dialicarpelar (măceş – Rosa canina).
Polisamara este un fruct format din mai multe samare (Liriodendron tulipifera).

21
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Fructe multiple cărnoase

Polidrupa este un fruct format din mai multe drupe mici şi poate fi întâlnit la zmeur
(Rubus idaeus).
Fructe mericarpice
Aceste fructe se formează din ovar gamocarpelar. La maturitate aceste fructe se desfac
în fructe parţiale, în mericarpe, dintr-o floare rezultând două sau mai multe fructe, cum sunt:
diachena, tetraachena (Lamiaceae), disamara (Aceraceae) şi dicariopsa(Apiaceae).
Fructe compuse (cenantocarpe)
Fructe compuse sunt fructele care se formează dintr-o inflorescenţă.
1.Glomerulul este fructul sfeclei (Beta vulgaris) care rezultă dintr-o inflorescenţă
cimoasă scurtă, cu 2-6 flori, la care învelişurile florale lignificate cuprind fructele propriu-zise,
care sunt achene.
2.Soroza este un fruct cărnos, la care învelişurile florale cărnoase cuprind fructele
propriu-zise (dud – Morus alba).
Sicona provine din inflorescența care devine cărnoasă și închide în interior fructele. Este
caracteristică smochinului (Ficus carica).

Diseminarea fructelor şi a seminţelor (răspândirea)

Plantele cu fructe indehiscente răspândesc în mediul înconjurător seminţele odată cu
fructele, în timp ce speciile cu fructe dehiscente îşi răspândesc numai seminţele. După modul
de răspândire a fructelor şi a seminţelor plantele sunt de două categorii:
➢ autohore;
➢ alohore.
Plantele autohore sunt acele specii care datorită structurii particulare a pericarpului se
deschid brusc şi aruncă la o anumită distanţă seminţele, aşa cum se întâmplă la unele capsule
(la slabanog) şi păstăi (fasole). Tot autohoră este şi plesnitoarea, o plantă cu fructul o melonidă
mică, la care pedicelul se desprinde brusc şi prin orificiul creat seminţele sunt aruncate cu putere
şi împrăştiate în jurul plantei-mamă.
Plantele alohore îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor factori externi,
independenţi de plantă: vânt, apă, animale.
Plantele ce-şi răspândesc fructele şi seminţele prin vânt se numesc anemohore. De
regulă aceste seminţe şi fructe sunt mici, uscate şi prevăzute cu mijoace de plutire pasivă. Aşa,
de exemplu, unele seminţe au tegumentul aripat sau au smocuri de peri; unele fructe au o egretă
de peri numită papus (pălămida), aripioare, ca la disamara de arţar sau monosamara de ulm, o
bractee ataşata la peduncul, ca la tei.
Uneori sunt purtate de vânt plante întregi, cu care ocazie acestea îşi răspândesc seminţele
sau fructele la distanţe mari (ştirul alb).
Alte plante sunt răspandite de animale. Ele se numesc zoohore. Animalele le răspândesc
fie transportându-le pe blana lor, caz în care se vorbeşte de specii epizoohore (cornaci). In cazul
în care animalele consumă unele plante şi seminţele lor, acestea pot trece, fără să fie afectate,
prin tubul digestiv şi eliminate în mediu. Astfel de specii se numesc endozoohore şi dintre ele
fac parte multe buruieni sau plante cu fructul drupă.

22
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Când păsările constituie agentul de răspândire a fructelor şi seminţelor se foloseşte şi

termenul de plante ornitohore, deşi ele se pot încadra printre epizoohore (vâsc) sau endozoohore
(tisa).
Alt factor al mediului care poate contribui la diseminarea fructelor sau seminţelor este
apa. Plantele ce-şi răspândesc pe aceasta cale fructele şi seminţele se numesc hidrohore. Apa
râurilor şi a canalelor de irigaţie transportă fructe şi seminţe ale speciilor hidrofite sau higrafite
care cresc în apropierea acestor râuri şi canal (orezica, mohorul lat).
Un alt factor de diseminare cu rol foarte important, mai ales în ultimul secol, este omul.
El răspândeşte în mod conştient seminţele şi fructele utile în diferite regiuni ale lumii, dar
inconştient contribuie la răspândirea unor buruieni de pe un continent pe altul. Pe această cale
au ajuns din America în Europa ştirul (Amaranthus retroflexus) sau busuiocul sălbatic
(Galinsoga parviflora), iar din Europa în America pirul târâtor (Agropyron repens) sau neghina
(Agrostemma githago).

Întrebări:
1. Pecizați prin desen părțile componente ale unei flori.
2. Ce reprezintă adroceul și gineceul?
3. Precizati prin desen inflorescențele racemoase simple.
4. Care sunt inflorescențele mixte?
5. Caracterizați polenizarea directă.
6. Care sunt fructele simple uscate dehiscente?
7. Care sunt fructele simple indehiscente?
8. Ce reprezintă tegumentul seminal și care sunt anexele lui?
9. Ce reprezintă endospermul și perispermul și din ce rezultă?
10. Din ce este alcătuit embrionul?
11. Precizați prin desen componentele seminței.
12. Care sunt factorii externi care răspândesc fructele și semințele plantelor alohore?

Bibliografie:
1. Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor, Ed.Enciclopedică, Bucureşti
2. Arsene G., Nicolin A., 1999 – Practicum de Morfologia şi Anatomia plantelor, Ed.
Brumar, 1999
3. Bavaru A., Bercu Rodica, 2002, - Morfologia şi anatomia plantelor, Ed. Ex Ponto,
Constanţa.
4. Costache I., 2009 – Botanica vol. I, Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
5. Dobrescu A., 2002 –Botanică și fiziologia plantelor, Edit. Ceres, București
6. Deliu C., 1997 - Morfologia şi anatomia plantelor, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-
Napoca
7. Faur A., Ianovici N., 2005, – Practicum de Morfologia şi anatomia plantelor, Ed.
Mirton
8. Palanciuc Vasilica, 2006 – Morfologia și anatomia plantelor, Edit. Elisavaros
9. Sîrbu C. 2020 – Botanica. Morfologia şi anatomia plantelor. Edit. Ion Ionescu de la
Brad, Iași.
10. Tarnavschi I. şi colab., 1981 - Practicum de morfologie şi anatomie vegetală, Bucureşti.

23