INFLORESCENŢE

La puţine plante florile sunt solitare: una singură la cele cu tulpina neramificată (Tulipa – lalea,
Galanthus - ghiocel, Narcissus – narcisa) sau mai multe la cele cu tulpina ramificată (Ranunculus –
piciorul cocoşului).
Rareori florile iau naştere pe tulpini sau pe ramuri groase, de mai mulţi ani, din muguri
dorminzi, fenomenul numindu-se cauliflorie (ca la Theobroma cacao – arborele de cacao); de obicei,
axele cu flori ca şi florile de pe axe, iau naştere la subsuoara unor frunze metamorfozate numite bractei.
La cele mai multe plante florile sunt grupate în inflorescenţe, care sunt de două mari categorii:
racemoase şi cimoase.

1. Inflorescenţe racemoase (monopodiale, nedefinite)

Axa principală creşte nedefinit, terminându-se cu un mugur şi nu cu o floare. Succesiunea
înfloririi este de la bază spre vârful inflorescenţei, adică acropetal.

1.1. Inflorescenţe simple

1.1.1. Racemul. Prezintă flori pedicelate în lungul axei inflorescenţei.

(Capsella – traista ciobanului, Robinia – salcâm).
1.1.2. Spicul. Este un racem cu flori sesile (lipsite de pedicel) – la Plantago – pătlagină.
1.1.3. Amentul. Este un racem dens, cu flori unisexuate (lipsite de periant); caracterizează multe
plante din familia Fagaceae (fag, stejar), Salicaceae (plop, salcie). 1.1.4. Spadixul. Este un spic dens
învelit uneori de o hipsofilă numită spată. Caracterizează plante din familiile Araceae (Arum – rodul
pământului) Calla, inflorescenţa femela de Zea mays (porumb), numită ştiulete, este învelită de pănuşi.
1.1.5. Corimbul. Prezintă flori cu pediceli de lungime diferită, dar plecând de la niveluri diferite
ale axei inflorescenşei, aşa cât ajung toate aproximativ la acelaşi nivel (Spiraea – cununiţă).
1.1.6. Umbela. Prezintă flori situate aproximativ la acelaşi nivel, deoarece toate au pediceli de
aceiaşi lungime, care pleacă din vârful axei inflorescenţei. Poate fi multifloră (Primulla – ciubotica
cucului).
1.1.7. Capitulul. Prezintă flori sesile sau foarte scurt pedicelate - Trifolium pratense – trifoi roşu)
1.1.8. Antodiul (calatidiul). Prezintă flori sesile sau foarte scurt pedicelate, dispuse pe un
receptacul în formă de platou, înconjurat de numeroase bractei foliacee sau solziforme; mai rar antodiul
este conic-discoidal, ca la speciile de Helianthus annuus – floarea soarelui, Chrysanthemum
leucanthemum – margarete

1.2. Inflorescenţe compuse

1.2.1. Homotactice (de acelaşi tip): racem de raceme (Aesculus – castan porcesc), corimb de
corimbe (Crataegus – păducel,), umbelă de umbelule (specii din familia Umbelliferae sau Apiaceae),
calatidiul de calatidii (Leontopodium alpinum – floarea de colţ), spic de spiculeţe (specii din familia
Gramineae sau Poaceae).
Un tip aparte de inflorescenţă compusă este paniculul, considerat adesea ca o variantă de spic
compus. În acest caz spiculeţele sau grupele de spiculeţe sunt lung pedunculate Bromus inermis –
obsigă, Poa pratensis – firuţă.
1.2.2. Heterotactice (de tipuri diferite): corimb de calatidii (Achillea), corimb de antodii
(Achillea millefolium – coada şoricelului, Chrysanthemum corymbosum – năpraznic), panicul de
spiculeţe (Avena – ovăz, Festuca – păiuş ).
 2. Inflorescenţe cimoase (simpodiale, definite). Acestea prezintă câte o floare la extremitatea
axei. Florile sunt dispuse astfel încât cele de ordin superior depăşesc pe cele de ordin inferior. Au o
organizare centrifugală.

Inflorescenţe simple

2.1.1. Cimă unipară (monocaziu). Are flori numai de o parte a axei. Gladolus – gladiole,
ripidium Iris –stânjenel.
2.1.2. Cimă bipară (dicaziu). Are flori de o parte şi de alta a axei; cele două părţi pot fi egale
(Begonia – begonie) sau inegale (Caryopyllaceae)
2.1.3. Cimă multipară (pleiocaziu). Caracterizează specii de Euphorbiaceae (Euphorbia –
laptele câinelui), inflorescenţa numindu-se şi ciaţiu.

POLENIZAREA

Cel puţin la angiosperme, polenizarea survine, cel mai adesea, atunci când ovulul a ajuns la
maturitate, dar această concordanţă nu este generată printre plantele cu ovule:

1. Polenizarea directă (autopolenizarea)

Are loc pe acelaşi individ, în interiorul aceleiaşi flori sau între flori diferite. Ea comportă cel
puţin diverse modalităţi:
- când florile nu se deschid niciodată şi se numesc cleistogame, ca la toporaşi – Viola odorata,
îndeosebi de toamnă, arahide – Arachis hypogea;
- când florile se deschid, cazul cel mai răspândit, şi se numesc Chasmogame, ea se realizează în
aceeasi floare sau între flori aflate de acelaşi individ (pentru specii monoice, între flori de sex
diferit de pe aceiaşi plantă).

2. Polenizarea încrucişată (allopolenizarea)

Este caracteristică speciilor dioice, dar şi unui mare număr de specii cu flori hermafrodite
(heterogame, heterostile sau autostile). Aşadar, allopolenizarea este mai răspândită decât
autopolenizarea:
- dichogamia se traduce prin separarea sexelor în timp, androceul şi gineceul unei flori
neajungând în acelaşi timp la maturitate;
- heterostilia, cunoscută la specii de Primula: unele flori sunt longistile, stigmatul lor înclinând
anterele staminelor scurte; alte flori domină stigmatul şi diseminează granule de polen de talie
mai mare, în timp ce papilele stigmatice sunt scurte;
- autosterilitatea (autoincompatibilitatea): polenul propriu este incapabil să germineze sau de a o
duce până la fecundaţie.

Categorii de plante după vectorii polenului

Dacă gimnospermele sunt polenizate în principal prin intermediul vântului, angiospermele,

dimpotrivă, sunt polenizate în principal de câtre animale, de insecte în mod deosebit. În flora noastră,
aproximativ 80% din angiosperme sunt entomofile iar 20% anemofile.

 Plante entomofile (polenizate de insecte)

 Sunt cele mai numeroase; plantele prezinta adaptari speciale pentru acest tip de polenizare (flori
mari, viu colorate, cu nectar abundent).

 Pante ornitofile (polenizate de pasari)

Speciile cel mai bine adaptate pentru a se hrăni cu nectar, precum pasarile colibri, sunt foarte
bine adaptate să captureze mici insecte sau mici păianjeni pentru an hrăni puii. Păsările iau nectar cu
ciocul lor lung, uneori curbat, din fundul corolei strâmte şi adânci; bătăile aripilor sunt comparabile cu
cele ale insectelor, permiţându-le un zbor staţionar prelungit, cu deplasări uşoare şi rapide în sus, în jos,
şi chiar înapoi. Polenul se prinde de cap (în timpul căutării nectarului) şi va putea fi transferat pe
stigmatele florilor receptoare.

 Pante cheiropterofile (polenizate de lilieci)

Particularităţile proprii plantelor cheiropterofile: sunt arbori sau liane, cu inflorescenţe şi flori
robuste (pentru a suporta greutatea liliecilor), uneori lung pedicelate, cu corola larg deschisă, ca un
clopot: florile produc mult nectar şi se deschid seara, ceea ce corespunde activităţii nocturne a
polenizatorilor; florile au culori şterse sau mohorâte, dar emit mirosuri puternice, dezagreabile,
amintind de şoarece sau de medii fermentate (adică mirosuri apropiate de acelea ale liliecilor).

 Plante anemofile
Vântul asigură transportul polenului la aproximativ 10% din spermafite (gimnosperme, graminee,
ciperacee, juncacee, majoritatea arborilor dicotiledonaţi, unele specii de chenopodiacee – loboda şi
poligonacee – ştevie).
Prima consecinţă a caracterului întâmplător al anemofiliei este riscul autogamiei. De aceea
separarea sexelor este aproape generală, dioicia este foarte frecventă, plantele monoice au adesea o
dichogamie vizibilă.
A doua consecinţă este o risipă fenomenală de polen; fecundarea unui singur ovul cere
producerea unui milion de granule de polen la o suprafaţă stigmatică de 1 mm.

 Plante hidrofile (se polenizeaza cu ajutorul apei)

Este puţin răspândită şi rezervată câtorva angiosperme acvatice submerse.
Multe angiosperme trăiesc parţial imersate în ape dulci ori salmastre, dar majoritatea înfloresc
deasupra suprafeţei apei, fiind zoidofile sau anemofile, ca şi plantele terestre.
Un exemplu clasic este Vallisneria spiralis (sârmuliţa), plantă acvatică submersă, unisexuat-
dioică.

FECUNDAŢIA
Ajunsă pe stigmat, granula de polen se umflă şi germinează rapid. Absorbţia de apă de către
vacuole determină creşterea turgescenţei: intina şi o parte din citoplasma granulei de polen formează o
proeminenţă ce iese prin unul din porii germinativi, formând tubul polinic; apariţia lui este indiciu sigur
a germinării polenului.
Obişnuit, polenul este reţinut între papilele epidermice care acoperă suprafaţa majorităţii
stigmatelor. Tuburile polinice se adâncesc între aceste papile, apoi pătrund în ţesuturile stigmatului şi
înaintează prin canalul stilului sau prin ţesutul special, numit de transmisie sau de conducere, ce ocupă
stilului şi care este format din celule cu pereţii adesea gelificaţi; acest ţesut ghidează tubul polinic,
asigurându-i totodată hrănirea. Ajuns în cavitatea aeriană, tubul polinic îşi continuă drumul până la
ovul. Mai multe granule de polen germinează în acelaşi timp pe fiecare stigmat, deci rezultă un
mănunchi de tuburi polinice.În ovule, tubul polinic poate pătrunde: prin micropil sau, mai rar, prin
chalază
Fecundaţia obişnuită este numită amfimixie şi constă în unirea unui gamet mascul cu un
gamet femel, rezultând oul sau zigotul.
Gameţii masculi sunt imobili la cele mai multe spermafite. La gimnosperme şi angiosperme,
gameţii masculi, lipsiţi de aparat cinetic, sunt reduşi la nuclei. Gameţii masculi rămân în tubul polinic
până la fecundaţie.
Gameţi femeli sunt totdeauna în stare celulară; oosfera rămâne în arhegoane la briofite,
pteridofite si gimnosperme, sau în sacul embrionar la angiosperme. Oosfera este totdeauna mai mare,
imobilă şi bogată şi rezerve nutritive, având un nucleu mai voluminos.
În timpul fecundaţiei, o sinergidă degenerează (adesea chiar după polenizare şi germinarea
granulei de polen); tubul polinic intră prin aceasta în contact cu oosfera şi cu celula centrală a sacului
embrionar.
Fecundaţia este simplă, la toate plantele, exceptând angiospermele, la care ea este dublă:
Fecundaţia dublă, întâlnită la angiosperme, a fost descoperită de citologul rus Navasin în 1898
şi, în mod independent, de citologul francez Guiguar în 1899.
După ce a traversat nucela, tubul polinic ajunge la sacul embrionar (la locul de contact, are loc
un proces de lichefierea a peretelui tubului polinic şi a peretelui sacului embrionar), între oosferă şi o
sinergidă sau într-o sinergidă; el nu pătrunde niciodată direct în oosferă.
O dată gameţii masculi pătrunşi în sacul embrionar, are loc fenomenul de dublă fecundaţie
(sifonogamie dublă, totdeauna aeriană), care este de fapt o dublă cariogamie: un nucleu spermatic (n)
fuzionează cu cel al oosferei, rezultând zigotul principal (2n), din care se va forma, prin diviziuni
repetate proembrionul şi apoi embrionul - celălalt nucleu spermatic (n) fuzionează cu cei doi nuclei
bine individualizaţi ai celulei centrale, sau veniţi deja în unicul nucleu diploid al celulei ventrale,
rezultând zigotul accesoriu (3n), din care se va forma, prin diviziuni repetate, albumenul sau
endospermul secundar.
Semnificaţia dublei fecundaţii. Albumenul, din care se va hrăni embrionul, se formează din
zigotul accesoriu, rezultat al unui proces de fecundaţie, având deci şi el o zestre ereditară dublă, ca şi
zigotul principal, din care a provenit embrionul. Acest fapt ar reprezenta una din cauzele posibilităţilor
extrem de mari de angiospermelor de a se adapta la cele mai variate condiţii de existenţă.

SĂMÂNŢA

După ce a avut loc fecundaţia, formarea embrionului şi a albumenului în ovul, floarea suferă
modificări profunde. Caliciul şi corola se usucă şi cad, iar loc le urmează staminele; producerea de
nectar încetează, stigmatul şi stilul se usucă. În schimb, ovulul se transformă în sămânţă, iar ovarul în
fruct; aceste noi organe cresc mult, necesitând mare aflux de apă, sevă elaborată şi substanţe plastice.

1. Morfologie

Formă, mărime, culoare, greutate şi număr. Seminţele păstrează forma generală a ovulului:
sferică (mazăre – Pisum), ovoidale (măr – Malus), reniformă (fasole – Phaseolus), piriformă (viţă de vie
– Vitis), comprimată lateral (bostan – Cucurbita), cordată (trifoi alb – Trifolium repens), lenticulară
(linte – Lens culinaris), eliptică (ricin – Ricinus communis).
Ca dimensiuni, seminţele pot fi: foarte mici, abia vizibile cu ochiul liber (la orhidee şi
Orbancheaceae), mici de 2-3 mm, ca nişte firicele de praf (Papaver - mac, Nicotiana – tutun), mari, cu
diametru peste 1 cm (Aesculus hippocastanum - castan porcesc, Juglans regia – nuc, Cocos nucifera –
cocotier, Phoenix dactylifera – curmal). Majoritatea seminţelor au dimensiuni intermediare între
acestea.
În general, mărimea seminţelor depinde în primul rând de numărul lor în fruct: acolo unde sunt
foarte multe, ele nu pot fi decât foarte mici. În funcţie de mărimea seminţelor depinde şi greutatea lor.
La palmierul Lodoicea maldivica, fructul produce 1-3 seminţe, fiecare cântărind între 10 şi 20 kg.
Numărul seminţelor dintr-un fruct variază de asemenea foarte mult: gramineele, compozeele,
multe apetale (fag, stejar, alun, nuc ş.a.) au o singură sămânţă; mărul şi părul au de regulă zece seminţe;
cucurbita. Cele au zeci şi sute de seminţe; orhideele conţin mai multe mii de seminţe într-un fruct.

2. Alcătuire

O sămânţă cuprinde trei părţi: tegumentul, embrionul şi albumenul.

a. Tegumentul. Rezultă din transformarea integumentului sau integumentelor ovulului. El
reprezintă învelişul impermeabil, apărător al seminţei, care-i permite să-şi păstreze timp îndelungat
embrionul în stare vie şi, deci, să fie capabilă de germinare.
Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge diferite formaţiuni (hil, micropil, rafen) şi anexe
cărnoase (aril, ariloid, canucul).
Micropilul. Deşi după fecundaţie îşi apropie marginile până la închiderea completă, el rămâne
vizibil sub forma unei ridicături cu un por în mijloc; prin micropil (zonă de slabă rezistenţă) iese
radicula în timpul germinării seminţei; deoarece la majoritatea angiospermelor seminţele provin din
ovule anatrope şi campilotrope, micropilul se află în apropierea hilului.
Hilul. Este cicatricea care rămâne în urma ruperii seminţei de funicul (codiţa ovulului), putând
avea formă de butonieră (la fasole – Phaseolus vulgaris) sau de pată circulară, albă, mare (la castanul
porcesc – Aesculus hippocastanum).
Rafeul. Este o proeminenţă a tegumentului care se întinde de la hil până la solzi, fiind vizibil
numai la seminţele provenite de la ovulele anatrope (ricin – Ricinus communis).
Anexele cărnoase ale tegumentului provin din înmugurirea locală sau generală a acestuia; ele iau
naştere la nivelul micropilului sau al hilului şi servesc la răspândirea seminţelor de către furnici, păsări
etc.
Embrionul şi embriogeneza

Embrionul
Embrionul reprezintă partea cea mai importantă vie a seminţei (plantulă în miniatură), provenind
din dezvoltarea zigotului principal (2n). Formarea embrionului comportă mai multe stadii.
Embrionul complet format
Embrionul dicotiledonatelor cuprinde:
- radicula, situat la polul macropilar, din care rezultă rădăcina principală;
- gemula (plantula), reprezentând mugurul terminal, va da cea mai mare parte din
tulpină, cu frunze inserate la noduri;
- axa hipocotilă, care uneşte baza cotiledoanelor şi radicula, va da hipocotilul, adică
internodul bazal al tulpinii;
- cotiledoanele, foarte mari, dispuse faţă în faţă, care apar ca expansiuni laterale ale
acestei axe;
Embrionul monocotiledonatelor are aceleaşi componente ca şi cel de la dicotiledonate. El diferă
însă prin prezenţa unui singur cotiledon. Acesta este în mod frecvent situat în prelungirea axei
hipocotile şi îndepărtează lateral gemula.
Embrionul gramineelor are o structură foarte particulară: cotiledonul ia forma unui scut
(scutellum), care înconjoară embrionul aproape în întregime; el este prevăzut cu un apendice (coleoptil)
care acoperă toată gemula şi pe care plantula îl va rupe şi străbate în timpul germinării; un mic solz
(epiblast) situat opus cotiledonului şi considerat uneori ca un primordiu al celui de al doilea cotiledon;
radicula este acoperită de coleorhiză.
Albumenul (endospermul secundar)
Indiferent de tipul de formare, albumenul creşte de regulă mai repede decât embrionul, umple
cea mai mare parte a ovulului, înconjurând plantula în miniatură şi este adesea limitat la exterior de un
strat de celule cu aleuronă, bogate în proteine şi în enzime. Albumenul creşte pe seama nucelei, pe care
o digeră progresiv şi adesea complet.
Celulele albumenului acumulează diferite substanţe de rezervă: polizaharide (îndeosebi amidon),
lipide, proteine, substanţe minerale, enzime (hidrolaze), hormoni (auxine, gibereline). Aceste substanţe
sunt depuse în pereţi, în plastide, în corpii proteici.
Aşadar, după natura chimică a substanţelor de rezervă predominante din albumen, acesta poate
fi: amilaceu (graminee), oleaginos (Ricinus – ricin, Helianthus annuus – floarea soarelui), aleuronic
(leguminoase, umbelifere) sau cornos-hemicelulozic (Pheonix – curmal).
Albumenul poate fi lizat în timpul dezvoltării seminţei. În unele cazuri el dispare, embrionul tot
volumul delimitat de tegument (seminţe exalbuminate ale compozeelor, cruciferelor, labiatelor,
leguminoaselor); la cele mai multe plante el persistă până la maturitate în seminţele albuminate
(magnoliacee, umbelifere, euforbiacee, cele mai multe monocotiledonate).

RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR

Factorii şi agenţii de răspândire a diasporilor

Diseminarea sau răspândirea diasporilor depinde de diferiţi factori fizici (forţa de gravitaţie,
vântul, apa) sau/şi de animale, îndeosebi păsări şi mamifere, în mod secundar insecte, adică invers faţă
de ceea ce a fost semnalat pentru polen.
Înainte de a prezenta adaptările diferitelor plante pentru răspândirea fructelor şi seminţelor cu
ajutorul unor factori fizici sau/şi biologici, ne vom opri atenţia mai întâi asupra autochoriei – fenomen
prin care plantele (numite antochore) îşi răspândesc diasporii prin mijloace proprii, ce ţin de structura
lor, mai ales pe vreme de uscăciune, datorită conformaţiei ţesutului mecanic din perete.
Dehiscenţa anumitor fructe uscate este însoţită de o adevărată aruncare a seminţelor lor: păstaia
de grozamă (Genista sagitallis), capsula de slăbănog (Impatiens noli-tangere), sau capsula divizibilă de
ciocul barzei sau pliscul cocorului (Geranium), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella) ş.a.; la speciile de
Impatiens capsula se deschide în 5 valve care se răsucesc brusc în spirală, aruncând seminţele până la o
distanţă de 2 m
La Hura creepitans, dintre euforbiacee, fructul schizocarpic sau capsulă divizibilă (provenită
dintr-un gineceu alcătuit din 18 carpele), se sparge în 18 bucăţi cu o asemenea violenţă încât seminţele
(groase de 1 cm) sunt proiectate până la 25 m de plantă.
Mai rar sunt antochore şi unele plante care produc fructe cărnoase. Este cazul plesnitoarei
(Ecballium elaterium), a cărei bacă de tip special (peponidă) depărtându-se de pedunculul care o poartă,
aruncă seminţele cu un jet apos ce iese prin zona prin care fructul se prinde de peduncul.
Cele mai multe spermafite sunt allochore, diasporii lor fiind răspândiţi cu ajutorul unor agenţi
străini de plantă: gravitaţia, animalele, vântul şi apa.
Barochoria
Datorită greutăţii lor, deci fără a dispune de formaţiuni speciale de răspândire, seminţele şi
fructele cad la baza plantei-mamă: castanul porcesc (Aesculus hippocastanum), castanul cultivat
(Castanea sativa), stejarul (Quercus); la fel cad şi plantulele de Rhizphora (la care au semnalat deja
fenomenul de viviparie). Recordul în acest domeniu este stabilit de palmierul Lodoicea maldivica, ale
cărui fructe produc 1-3 seminţe, cântărind fiecare între 10 şi 20 kg.
Zoochoria
Este modul principal de diseminare a diasporilor, cu ajutorul animalelor; acestea pot juca un rol
activ (endozoochorie), cel mai important sau un rol pasiv (exozoochorie).
a. Endozoochoria. În acest caz, diasporul (fructul ori sămânţa) cuprinde totdeauna o parte
suculentă, alimentară pentru animalul frugivor (pericarpul unei bace, mezocarpul unei drupe,
receptaculul unei frage ş.a.) şi ale căror seminţe, sâmburi sau achene aruncate cu excrementele,
germinează uşor, învelişul lor fiind adesea digerat parţial în cursul trecerii prin tubul digestiv al
animalelor.
b. Exozoocarpia. Pe această cale sunt răspândite mai cu seamă fructele uscate, mai rar direct
seminţele prevăzute cu formaţiuni speciale. În toate cazurile, fructele sunt prevăzute cu un sistem de
agăţare, macroscopic sau microscopice, care permit fixarea de părul, picioarele sau de penele animalului
şi, în felul acesta sunt transformate adesea la distanţe foarte mari. Iată câteva din aceste formaţiuni:
- bractei vâscoase, cu extremitatea recurbată, ale calatidiului de la brusture (Lappa major) şi de
la alte compozee;
- spinii microscopici în formă de harpon, numite şi glochidii, de pe achenele de Cynoglossum
officinalis (limba boului);
- stilul acrescent şi îndoit care însoţeşte achenele de Geum urbanum (cerenţel);
- vârfurile microscopice ale tegumentului seminţei de Agrostemma githago (neghina);
- ţepii de pe fructele unor umbelifere (Daucus carota – morcov), rubiacee (Galium – turiţă,
sânzâiene), compozee (Xanthium – holeră), boraginacee (Lappula – lipici) ş.a.

Anemochoria
Diasporii transportaţi de vânt sunt numeroşi, mici, uşori, şi adesea prevăzuţi cu apendici care,
mărindu-le suprafaţa fără a modifica sensibil greutatea lor, le frânează căderea. În felul acesta, acţiunea
vântului se prelungeşte şi transportul poate să se efectueze pe distanţe cu atât mai mari cu cât el se face,
în general, în etape succesive.
Iată câteva din adaptările la anemochorie:
- producerea de seminţe numeroase, uşoare şi foarte mici, care pot pluti în aer şi pot fi
răspândite de către cânt (specii aparţinând familiilor Orchidaceae, Orobanchaceae,
Ericaceae);
- producerea de seminţe aripate, cu aripi de origine tegumentoase (Pinaceae – Pinus);
- producerea de seminţe prevăzute cu peri: celulozică pe toată suprafaţa (Gossypirum –
bumbac) sau cutinizaţi şi doar la un capăt (Salix – salce, Populus – plop, Epilobium –
pufuliţă);
- producerea de fructe (achene) ce au la bază peri (Taraxacum - păpădie);
- producerea de fructe numite samare aripate (Ulmus – ulm, Fraxinus – frasin, Acer – arţar),
- producerea de fructe (carpidii) prevăzute cu un bici plumos, provenind din stilul acrescent şi
păros al fiecărei carpele ce intră în alcătuirea gineceului pluricarpelar (Clematis – curpen,
Anemone – floarea paştelui, Pulsatilla – dediţel);
- producerea de fructe (cariopse) prevăzute cu o aristă lungă penat-păroasă şi spiralată (Stipa –
colilie); odată ajuns fructul pe sol, în condiţiile de umiditate, arista de deviralizează şi înfinge
astfel uşor cariopsă;
Când aripile seminţelor sau fructelor sunt foarte mari (mai cu seamă în cazul disamarelor de
Acer – arţar), ele se învârt ca aripile elicei unui elicopter, frânând astfel căderea diasporului.
În cazul fructelor cu papus, paraşuta astfel realizată, deschisă pe timp uscat, face priză la cea mai
mică adiere a vântului. Dar, când intervine umiditatea, perii se lasă în jos în poziţie verticală, în
prelungirea rostrului, paraşuta se închide, adesea descinde vertical şi poate să se adâncească parţial în
sol prin extremitatea sa ascuţită. Dacă fructul cade culcat pe sol, mişcările higroscopice ale perilor se
continuă şi ea se târăşte pe substrat până când ajunge să se ancoreze graţie dinţilor minusculi, în formă
de harpon, de pe suprafaţă.

Hidrochoria
Fructele şi seminţele plantelor hidrochare prezintă în structura lor un aerenchim de tip lacunos,
care le face uşoare, putând deci pluti; pericarpul fructului şi tegumentul seminţei sunt impermeabile
pentru apă cel puţin o anumită perioadă de timp. Ca exemple de plante care-şi răspândesc diasporii cu
ajutorul apei, menţionăm: Cicuta virosa (cucuta de baltă), Trapa natans (cornaci), Typha (papură),
Cocos ş.a., nuca de cocos are un pericarp fibros, datorită căruia sămânţa poate pluti, deşi este mare cât
un cap de copil; acest pericarp fibros împiedică şi pătrunderea apei în sămânţă, aşa încât nuca de cocos
poate suporta apa sărată 30-40 de zile.

Cazul special al geocoriei

Speciile geoghere nu eliberează seminţele din fructele lor, ci le ţine în ele. Diseminarea
fructelor este asigurată de leguminoase: Arachis hypogaea (alunele de pământ sau arahidele), cu păstaie
lemnificată, indehiscentă.