Înmulțirea plantelor

Însuşire fundamentală a organismelor vii prin care se asigură perpetuarea speciilor şi

continuitatea materiei vii.
Reprezintă capacitatea organismelor vii de a da naștere unor urmași asemănători lor.
Organismele vegetale se pot înmulți pe trei căi:
✓ Vegetativ
✓ Asexuat
✓ Sexuat
Înmulțirea vegetativă
Reprezintă o formă primitivă de înmulțire prin care plantele se regenerează, se
reîntregesc sau produc urmași pornind de la corpul vegetativ în ansamblu, de la organele
vegetative sau de la fragmente ale acestora (o celulă, grupuri de celule sau de țesuturi). Se
poate realiza pe cale naturală sau poate fi practicată de către om.
a) Înmulțirea vegetativă naturală
Caracteristică organismelor vegetale indiferent de gradul de evoluție al acestora. Se
poate realiza prin: diviziune celulară, fragmentare corpului vegetativ, organe vegetative.
- Înmulțirea prin diviziune celulară se poate realiza prin: sciziparitate - întâlnită la
specii unicelulare procariote (bacterii, cianobacterii); înmugurire - la unele
ciuperci (genul Saccaromyces).
- Înmulțirea prin fragmentarea corpului vegetativ – caracteristică speciilor cu corpul
de tip tal (alge filamentoase, ciuperci, licheni); se caracterizează prin ruperea
corpului vegetativ în una sau mai multe fragmente din care se vor dezvolta noi
indivizi; se poate întâlni și la plante superioare – specii acvatice, cactuși ș.a.
- Înmulțirea prin organe vegetative – întâlnită atât la plantele inferioare cât și la cele
superioare; se poate realiza prin:
✓ scleroți – organe de rezistență întâlnite la unele ciuperci (cornul secării – Claviceps
purpurea) formate din miceliu în anumite etape ale ciclului de viață; în condiții
favorabile, aceștia germinează și formează noi micelii;
✓ rizomorfe – la unele ciuperci superioare, cu pălărie (ex. Amillaria mellea - ghebe) se
formează mănunchiuri de hife rezistente, ce se ramifică sub scoarța trunchiurilor de
copaci tăiați, prin care ciuperca se poate reproduce în întregime;
✓ soredii, izidii – formațiuni întâlnite la licheni, formate din alge înconjurate de hifele
ciupercii; puse în puse în libertate, refac talul lichenului; sorediile sunt inițiate sub scoarța
talului iar izidiile apar la suprafața talului;
✓ stoloni aerieni (marcotaj natural) – sunt tulpini aeriene plagiotrope la nodurile cărora se
formează rădăcini adventive și lăstari ortotropi; după dispariția stolonilor, rămân lăstarii
ce vor continua să se dezvolte într-o nouă plantă (ex speciile genului Fragaria,
Ranunculus repens, Potentilla reptans ș.a.)
✓ lăstari – tip de înmulțire vegetativă caracteristică plante lemnoase dar și unor plante
erbacee perene (lucernă, trifoi); în cazul arborilor, lăstarii apar la baza trunchiurilor tăiate
 la o anumită distanță față de sol sau la cei a căror coroană a fost distrusă de diferiți
factori; permite refacerea pădurilor de salcâm, fag ș.a.;
✓ muguri tuberizați – întâlnită la unele plante ale căror mugurii vegetativi sau floriferi se
tuberizează, cad pe sol și formează noi indivizi; speciile cu astfel de înmulțire se numesc
vivipare și sunt întâlnite, cu precădere, în regiuni unde perioadele scurte de vegetație nu
permit semințelor să ajungă la maturitate (ex. regiunile de stepă, munți înalți, regiuni
polare); Ficaria verna (untișor) sau Cardamine bulbifera (colțișor) se înmulțesc prin
tuberule – muguri vegetativi axilari tuberizați iar usturoiul, răculețul (Persicaria
viviparia), firuța bulboasă (Poa bulbosa) se înmulțesc prin bulbili – muguri floriferi
tuberizați;
✓ drajoni – lăstari porniți din mugurii vegetativi formați de rădăcina unor specii, ca de
exemplu pălămida, salcâmul, teiul, liliacul ș.a.; după dispariția rădăcinilor ce leagă
drajonii între ei, plantele nou formate devin independente;
✓ tulpini subterane – numeroase specii de plante erbacee perene formează tulpini subterane
(rizomi, stoloni subterani, tuberculi, bulbi, bulbo-tuberculi) din a căror muguri se
dezvoltă tulpini aeriene și, astfel, noi indivizi.
b) Înmulțirea vegetativă realizată de om
Dintre metodele de înmulțire vegetativă realizate de om, fac parte: marcotajul,
butășirea, altoirea, culturile de țesuturi.
Înmulțirea asexuată
Are loc prin intermediul unor celule specializate ale corpului, numite spori, rezultați
din celule sporogene; acestea se formează în anumite etape de dezvoltare ale individului, de
obicei în urma diviziunilor reducționale și nu implică existența a două celule sexuale diferite
(gameți) care să se unească în procesul fecundației sau prin conjugare.
Sporii pot fi:
- în funcție de generația căreia îi – haploizi sau diploizi;
- după locul de formare – exospori (formați la exteriorul unei celule sau unui organ – ex.
bazidiosporii la ciupercile basidiomicete) sau endospori (formați la interiorul organelor
sporogene – ex. ascosporii la ciupericile ascomicete);
- după rolul în ciclul de viață – facultativi (apar sub influența condițiilor de mediu – ex.
sporii de rezistență la bacterii) sau obligatorii (formarea lor este absolut necesară în
desfășurarea normală a ciclului de viață al unor specii);
- după mobilitate – mobili (planospori, zoospori) sau imobili (aplanospori);
- după gradul de asemănare – izospori (egali ca formă, mărime) sau heterosori (inegali,
respectiv macrospori, microspori).
Înmulțirea sexuată
Se realizează cu ajutorul unor celule specializate, sexuate, numite gameți; gameții sunt
haploizi, rezultați în urma diviziunii meiotice din celule specializate, numite celule mamă a
gameților; prin contopirea lor, în urma proceselor de fecundație, se formează celula ou
(zigotul) ce stă al baza unei noi generații diploide.
 Alternarea de generaţii
Fecundaţia şi reducerea numărului de cromozomi prin meioză împarte ciclul de viaţă al
organismelor vegetale în două generaţii:
a) generația diploidă: este generaţia care începe cu fecundaţia gameților şi se termină
cu diviziunea reducţională; organismele au corpul alcătuit din celule cu garnitură dublă de
cromozomi (2n); se numeşte şi generaţia sporofitică; este de scurtă durată la plantele
inferioare; la plantele superioare este generaţia de lungă durată, reprezentată prin planta
însăşi;
b) generația haploidă: este generaţia care începe cu meioza în urma căreia apar
gameții şi se termină cu fecundaţia; organismele au corpul alcătuit din celule cu garnitură
simplă de cromozomi (n); se numeşte şi generaţia gametofitică; este de lungă durată la
plantele inferioare; la plantele superioare este generaţia de scurtă durată, reprezentată prin
gameţii produşi în floare.

Floarea la Angiospermae

Reprezintă un complex de organe, unele cu rol de susținere și apărare (pedicelul,

receptaculul, învelișul floral), altele cu rol de producere a gameților (staminele - androceul,
carpelele - gineceul).

MORFOLOGIA FLORII

Pedicelul
Este partea prin care floarea se inseră pe tulpină sau pe axul inflorescenței și are rol
de susținere. Poate fi alcătuit din un internod tulpinal având o bractee la bază sau, caz mai rar,
din două internoduri, cu o bractee la bază și o bracteolă la nod.
Florile lipsite de pedicel se numesc sesile.

Receptaculul – axul florii

Reprezintă partea terminală a pedicelului, mai
dezvoltată, formată din mai multe internoduri foarte scurte și
noduri foarte apropiate de care se prind restul componentelor
florale – învelișul floral, staminele, carpelele.
Receptaculul poate fi plan, bombat (convex) sau scobit
(concav). Componentele florale pot fi dispuse:
• spiralat (ex. magnolie);
• ciclic, pe cercuri sau verticile (ex. lalea);
• hemiciclic, pe cercuri – elementele învelișului floral
și spiralat – staminele și carpelele (ex. piciorul
Fig. 1: Floarea la piciorul
cocoșului – fig. 1) cocoșului
 După fecundație, receptaculul poate fi caduc (se usucă și cade împreună cu restul
componentelor florale – ex. floarea de prun) sau persistent (este întâlnit și după fecundație,
când poate participa la formarea fructului – ex. măr, păr, sau poate închide fructele – ex
măceș).

Învelișul floral
Morfologia învelișului floral este în strînsă legătură cu tipul de polenizare al speciilor.
Există specii la care învelișul este absent sau transformat în glande necterifere (ex. salcie,
frasin), florile fiind nude.
Poate fi simplu, de tip perigon sau dublu, numit periant.
a) Perigonul – este alcătuit din elemente identice între ele, numite tepale; în formula
florală se notează cu simbolul P.
Tepalele pot fi:
• libere între ele la bază, perigonul fiind de tip dialitepal;
• unite între ele la bază, perigonul fiind de tip gamotepal;
• de culoare verde – perigonul se numește sepaloid;
• colorate, diferit de verde – perigonul este petaloid.
Exemple:
✓ stejar: perigon dialitepal, sepaloid;
✓ lalea: perigon dialitepal, petaloid;
✓ cânepă, floarea femeiască: perigon gamotepal, sepaloid;
✓ crin, zambile: perigon gamotepal, petaloid;

b) Periantul – este alcătuit din elemente diferite între ele, numite sepale și petale.
• Totalitatea sepalelor alcătuiește caliciul, reprezentat în formula florală prin
simbolul K.
Sepalele se găsesc pe cercul extern al învelișului floral.
Sunt sub forma unor frunzulițe de culoare verde existând și
excepții –jaleșul de grădină unde este de culoare roșie sau
violacee. Sepalele pot fi libere între ele la bază – caliciul
dialisepal, sau unite – caliciul gamosepal; unirea sepalelor, în
unele cazuri, este parțială iar porținea rămasă liberă poartă
numele de lacinie (neghină). La deschiderea florii, sepalele pot
fi alipite de petale, patente (perpendiculare pe ax) sau reflecte
(îndreptate cu vârful în jos).
La unele specii, la exteriorul caliciului format din sepale Neghină – laciniile
caliliciului gamosepal
apare caliciul extern (caliculul) alcătuit din hipsofile (ex.
căpșun, nalbă, zămoșiță – fig. 2).
 După înflorire, caliciul fi caduc - cade imediat
(ex. mac) sau persistent, întâlnit pe fruct (ex. măr,
păr); uneori devine acrescent, învelind și protejând
fructul (ex. zămoșiță, fig. 2).
• Totalitatea petalelor alcătuiește corola,
reprezentat în formula florală prin simbolul C.
Petalele se găsesc pe cercul (cercurile)
intern(e) al învelișului floral, în alternanță cu
sepalele. Sunt alcătuite din lamină (partea lățită,
evidentă a petalei) și unguiculă (partea bazală prin
care petala se prinde de axul florii). Culoarea
petalelor este variată, diferită de verde.
Fig. 2: Caliciul acrescent la zămoșiță;
la baza lui se observă caliculul Corola poate fi alcătuită din petale libere între
ele la bază – corola dialipetală, sau unite între ele la
bază – corola gamopetală. În funcție de simetria florii și raportul dintre petale, distingem mai
multe tipuri de corole:
a) Floarea actinomorfă (cu simetrie radiară):
• Corola dialipetală: măr, măceș;
• C. gamopetală: tubuloasă – în formă de tub (florile centrale din inflorescența florii-
soarelui), urceolată – cu aspect de ulcior (afin), hipocrateriformă – are un tub lung la
bază care se deschide brusc la vârf (liliac), infundubuliformă – cu aspect de pâlnie
(volbură, petunie), campanulată – în formă de clopot, (clopoței), rotată – petalele sunt
unite la bază într-un tub scurt (cartof);
b) Floarea bisimetrică:
• Corola dialipetală: varză, rapiță, micșunele;
c) Floarea zigomorfă (monosimetrică):
• Corola dialipetală: papilionată (glicină, salcâm);
• C. gamopetală: ligulată – tubul corolei se deschide într-o singură parte cu o lamină
(florile de pe marginea inflorescenței la floarea-soarelui); bilabiată (jaleșul de grădină,
urzica moartă), personată (gura leului);
d) Floarea asimetrică: Cana

Elementele învelișului floral sunt pliate în mugure, înaintea desfacerii florii, după
anumite reguli; modul de dispunere al acestora se numește preflorație și este caracteristic
speciei. Ca tipuri de preflorație, deosebim:
✓ valvată: sepalele, petalele se ating prin margini (varză);
✓ alternă: două petale externe acoperă două petale interne (mac);
✓ contortă (răsucită): cele cinci petale se acoperă parțial una pe cealaltă (in);
✓ imbricată: cele cinci petale sunt în situații diferite – una este externă, acoperitoare, una
este internă, acoperită iar restul de trei petale sunt acoperite parțial (măr);
✓ cohleară:
 • vexilară (descendentă): întâlnită în cazul corolei papilionate (glicină, salcâm) –
stindardul (petala superioară, cea mai mare) acoperă aripioarele (petalele laterale)
care, la rândul lor, acoperă luntrița (petalele bazale);
• carenală (ascendentă): acoperirea are loc în sens invers față de exemplul anterior,
respectiv luntrița devine acoperitoare iar stindardul este acoperit (ex. glădiță,
Arborele lui Iuda).

Androceul
Reprezintă sexul bărbătesc al florii, alcătuit din totalitatea staminelor. În formula
florală are simbolul A.
O stamină este formată din filament, prin care se inseră de axul florii și anteră, partea
terminală unde se formează polenul.
Filamentul staminal se poate prinde la baza anterei – inserție bazifixă (lalea) sau pe o
porțiune foarte redusă pe partea dorsală a anterei – inserție dorsifixă; inserția dorsifixă permite
anterelor să se miște la cea mai mică adiere de vânt – antere oscilante (plantele din familia
Poaceae/Gramineae).
Flilamentele se pot insera pe axul florii sau, în cazul corolei/perigonului
gamopetale/gamotepal, pe tubul corolei (cartof, gura leului, boz, lăcrămioare). Pot fi libere
între ele la bază – androceul dialistaminal (dialistemon) (lalea, mac) sau concrescute între ele
– androceul gamostaminal (gamostemon). Distingem următoarele tipuri de androceu
gamostemon:
• monadelf : toate staminele sunt unite într-un
mănunchi (soia, nalbă, bumbac);
• diadelf: staminele sunt concrescute în două
mănunchiuri (glicină, salcâm);
• triadelf: filamentele staminale formează trei
mănunchiuri (dovleac, castravete);
• pentadelf (poliadelf): filamentele sunt
concrescute în cinci mănunchiuri (tei).
În cazul androceului dialistaminal Androceu monadelf – trandafirul japonez
filamentele staminale pot fi egale între ele sau
inegale; deosebim următoarele cazuri:
✓ androceul are patru stamine din care două au filamente lungi și
două filamente scurte – androceu didinam (urzica moartă);
✓ androceul are șase stamine, patru cu filamente lungi și două cu
filamente scurte – androceu tetradinam (varză, rapiță).
Antera este formată, de regulă, din două părți identice, numite
teca, unite între ele la nivelul conectivului. La specia laptele cucului
anterele sunt formate dintr-o singură teca, la fel ca și la salvie unde
conectivul este prelungit, formând o cumpănă (adaptare la polenizarea
prin insecte). Fiecare teca are la interior doi saci polenici unde se
formează polenul. Pentru eliberarea polenului, anterele se pot deschide
Androceu tetradinam
la nivelul șanțurilor laterale (crin), prin pori (cartof), prin clape (dracilă) etc.
La majoritatea speciilor anterele sunt libere între ele. La floarea-soarelui și la plantele
din familia Asteraceae anterele sunt unite – androceu sinanter.
Există specii care au o parte din stamine transformate în glande nectarifere (vița de
vie) sau reduse la staminodii (in).

Gineceul
Reprezintă sexul femeiesc al florii și este
alcătuit din totalitatea carpelelor. În formula florală
are simbolul G.
Gineceul poate fi monocarpelar, alcătuit dintr-
o singură carpelă sau pluricarpelar, format din două -
numeroase carpele. La bază carpelele pot fi libere –
gineceu dialicarpelar (apocarp) sau unite între ele –
gineceu gamocarpelar (sincarp).
Carpela este formată din trei părți:
1) Ovar: partea bazală, mai umflată a carpelei; la
interior prezintă una sau mai multe cavități numite
Gineceu dialicarpelar la piciorul
loje (loculi) pe pereții cărora se află fixate în anumite
cocoșului
puncte ovulele prin intermediul placentelor
(țesuturilor placentare).
După procesul de fecundație, din peretele ovarului se va forma pericarpul (peretele
fructului).
În funcție de forma receptaculului și locul de prindere al învelișului floral față de ovar,
distingem următoarele tipuri de gineceu:
a) cu ovar superior: atunci când receptaculul este plan sau convex iar învelișul floral
se prinde sub ovar; este notat în formula florală ce simbolul: G;
b) cu ovar inferior: receptaculul este concav iar învelișul floral se prinde deasupra
ovarului; se notează cu simbolul: G;
c) cu ovar semiinferior: receptaculul este concav iar învelișul floral se prinde la
mijlocul ovarului; se notează cu simbolul: - G -.
2) Stilul: structură intermediară între ovar și următorul component, stigmatul, cu rol de a
asigura evidențierea stigmatului și facilitarea polenizării. La unele specii stilul poate lipsi
– stigmat sesil (lalea).
3) Stigmatul: structură specifică plantelor angiosperme, cu rol în receptarea polenului.
Cuticula și epiderma stigmatului sunt specializate în recunoașterea grăunciorului de polen
caracteristic speciei. Stigmatul poate fi globulos (torțel), capitat (limba mării), petaloid
(stânjenel) ș.a.

Tipuri de flori după repartiția sexelor

Majoritatea florilor de angiosperme au în alcătuirea lor atât stamine (sexul bărbătesc)
cât și carpele (sexul femeiesc) – flori hermafrodite (♀). Florile care au numai stamine sunt
unisexuate bărbătești (♂) iar cele care au numai carpele sunt unisexuate femeiești (♀). Florile
agame sunt flori sterile la care staminele și carpelele sunt reduse, nefuncționale sau lipsesc;
acestea au de obicei rol în polenizare, respectiv în atragerea insectelor.

Tipuri de plante după repartiția sexelor

După tipul florilor formate pe tulpină, plantele pot fi:
• cu flori hermafrodite (salcâm, corn, lalea, mohor roșu);
• monoice: plantele formează atât flori unisexuate bărbătești cât și femeiești pe
aceeași tulpină (castanul comestibil, dovleac, porumb);
• dioice: florile unisexuate bărbătești sunt formate pe tulpini distincte față de cele
femeiești (salcie, plop, cânepă);
• poligame: au flori hermafrodite și unisexuate pe aceeași tulpină sau pe tulpini
diferite ale aceeași specii (paltinul de câmpie – formează flori hermafrodite și
unisexuate bărbătești pe aceeași tulpină).

Formule și diagrame florale

Prin formula florală este redată alcătuirea florii cu ajutorul simbolurilor, cifrelor și
literelor. În formula florală sunt înscrise, în ordine, următoarele informații:
• tipul florii după repartiția sexelor
• simetria florii;
• tipul, alcătuirea învelișului floral cu numărul și raportul între elementele sale;
• alcătuirea androceului, numărul staminelor și raportul între acestea;
• alcătuirea gineceului, numărul carpelelor, raportul între acestea precum și poziția ovarului
în floare. Exemple:
✓ măceș: *K5C5A∞ G∞
✓ brândușa de toamnă: * [P(3+3)A(3+3) ]G(3)
✓ Dovleac: ♂* K(5)C(5)A(3)(3)1; ♀* K(5)C(5) G(3)
Diagrama florală redă prin intermediul desenului proiecția în plan a unei secțiuni
transversale prin floare (vezi lucrarea de laborator).

Dispunerea florilor pe plantă

Florile se pot forma direct pe tulpină – flori solitare sau pe un ax comun formând
inflorescențe.
Florile solitare sau inflorescențele pot apare din mugurele apical al tulpinii – au
dispunere terminală sau din mugurii laterali - dispunere axilară.
Inflorescențele pot fi:
• simple - florile sunt prinse direct pe axul principal (rahis);
• compuse – florile se formează pe ramificațiile rahisului.
Deosebim mai multe tipuri de inflorescențe, clasificate în funcție de tipul de ramificare
al axului, forma acestuia, prezența și lungimea pedicelilor florali:
1) Inflorescențe monopodiale (racemoase, nedefinite, centripetale, bazifugale): axul se
încheie cu un mugure vegetativ, creșterea este continuă, nedefinită iar ramificarea
monopodială; înflorirea are loc centripet sau bazifug (în centrul inflorescenței sau în
vârful acesteia găsim cele mai tinere flori). Inflorescențele monopodiale pot fi:
 a. Simple:
✓ Spicul: pe rahisul alungit și subțire sunt dispuse florile sesile (pătlagină);
✓ Amentul: prezintă asemănări cu spicul dar axul este flexibil, pendul și de obicei căzător
iar florile sunt unisexuate (nuc, salcie);
✓ Racemul: rahisul alungit și subțire, florile pedicelate, cu pediceli aproximativ egali sunt
dispuse în alternanță sau opus (salcâm, lucernă, zambile);
✓ Corimbul: asemănător racemului dar florile au pediceli inegali care descresc de la bază
spre vârf astfel că florile ajung (aproximativ) la același nivel (păr);
✓ Umbela: axul este scurt și subțire iar florile cu pediceli aproximativ egali pornesc din
puncte foarte apropiate; bracteele se grupează la baza inflorescenței formând un involucru
(ghizdei, cireș, iederă);
✓ Capitulul: pe axul scurt și îngroșat sunt dispuse florile aproape sesile, inflorescența fiind
globuloasă (trifoi) sau alungită (varga ciobanului);
✓ Antodiul (calatidiul): axul este scurt și puternic îngroșat, disciform sau globulos iar florile
sunt dispuse sesil, pe partea superioară; pe partea inferioară a axului se găsesc hipsofile
care formează un involucru (floarea soarelui și toate speciile familiei Asteraceae);
✓ Spadicele: rahisul este îngroșat și cărnos, cu flori sesile, unisexuate; întreaga inflorescență
este protejată de o frunză modificată, cu aspect de cornet, numită spată (rodul
pământului);
b. Compuse:
✓ Spicul compus: grâu, secară, orz;
✓ Racemul compus: ridiche;
✓ Paniculul: asemănător racemului compus dar cu mai multe ramificații secundare, terțiare
ș.a.m.d. – liliac, lemnul câinesc
✓ Corimbul compus: păducel
✓ Umbela compusă: morcovul sălbatic și alte
specii ale familiei Apiaceae
2) Inflorescențe simpodiale (cimoase, definite,
centrifugale): axul principal se încheie cu o floare iar
creșterea este încheiată (definită), ramificarea fiind
simpodială; axele formate depășesc prima floare iar
înflorirea are loc centrifug (în centrul inflorescenței se
află prima floare formată). În funcție de numărul de
ramificații formate sub floarea terminală, distingem
următoarele tipuri de inflorescențe simpodiale:
• Monohaziul (cima unipară): de sub
floarea formată în vârful axului pleacă o singură
Umbela compusă la Apiaceae ramificație laterală, terminată și aceasta cu o floare,
ramificația continuând unilateral, în același plan și
aceeași direcție (gladiole), în același plan dar,
alternativ, în direcții opuse (stânjenel), în planuri diferite, după o linie helicoidală
(crin galben), în planuri diferite, dar în aceeași direcție (nu-mă-uita).
 • Dihaziul (cima bipară): axul
se încheie cu o floare de sub care se formează
două ramificații opuse (castanul comestibil,
inflorescența femeiască) – dicaziul triflor;
ramificarea poate continua după aceleași
reguli – dicaziul multiflor (gușa
porumbelului). La sfeclă se formează o
inflorescență de tip dihaziu cu ramuri foarte
scurte numită glomerul.
• Pleiohaziul: sub floarea
terminală se formează trei sau mai multe axe
secundare (aglică).
Monohaziu (Cima unipară) Ca și în cazul inflorescențelor
monopodiale și cele simpodiale pot fi simple
sau compuse.
3) Inflorescențe mixte (racemo-cimoase): reprezintă combinații între tipurile de
inflorescențe monopodiale și cele simpodiale, ca de exemplu:
✓ Ament cu dihazii: mesteacăn, carpen;
✓ Racem cu dihazii: vița-de-vie;
✓ Umbelă cu monohazii: ceapă;
✓ Cimă cu antodii: vulturică
.