MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA

ORGANELOR VEGETATIVE

(ORGANOGRAFIA)
Organografia studiază morfologia externă şi
anatomia organelor vegetative
din punctul de vedere a adaptării lor la functiile
pe care le îndeplinesc
- Plantele inferioare, talofitele, sunt formate
dintr-un corp vegetativ nediferenţiat în organe
vegetative.

- Plantele superioare, cormofitele, au corpul

vegetativ diferenţiat în organe vegetative
(rădăcină, tulpină şi frunze) si organe de
reproducere.
Organele plantelor superioare
(cormofite) se împart după funcţia pe
care o îndeplinesc:

-organe vegetative, care asigură viaţa

plantei ca individ;
Rădăcină, tulpină, frunză

-organe de reproducere care asigură

perpetuarea speciei
Floare, fruct, sămânță
 ORGANE VEGETATIVE
CARACTERISTICILE ORGANELOR VEGETATIVE
Caracteristicile organelor vegetative sunt: polaritatea, simetria,
regenerarea, orientarea în spaţiu, metamorfozarea, ramificarea
1. Polaritatea reprezintă deosebirea morfologică şi fiziologică
dintre cele două extremităţi ale unui organ.
Fiecare organ prezintă doi poli, apical şi bazal, poli care nu
pot fi influenţaţi de condiţiile de mediu.

2. Simetria este proprietatea unui organ de a putea fi împărţit

în părţi egale sau enantiomorfe (ca un obiect cu imaginea sa în
oglindă). Planul care împarte un organ în două părţi simetrice
este planul de simetrie.

În funcţie de numărul planurilor de simetrie care se pot aplica

unui organ se deosebeşte simetrie radiară, bilaterală,
asimetrice.
3. Regenerarea este tendinţa unui organ de a reface o
plantă întreagă. Fenomenul se explică prin proprietatea
celulelor vegetale de a redeveni meristematice după
diferenţierea lor.

4. Orientarea în spaţiu
- Organele care cresc drept sunt ortotrope- cu geotropism
pozitiv (rădăcina) sau ortotrope cu geotropism negativ
(tulpina).
- Organele care cresc sub un anumit unghi (oblice) sunt
plagiotrope.
- Organele care cresc paralel cu solul, orizontal sunt
târâtoare (tulpinile) şi trasante (rizomii).

5. Organe metamorfozate
Metamorfozarea reprezintă capacitatea de transformare
profundă la nivelul organelor vegetative privind forma,
În funcţie de modul în care are loc transformarea deosebim:
• - Organe omoloage, organe care au o origine comună,
prezintă formă, structură şi funcţie diferită.
Ex. la dracilă- Berberis vulgaris spinii provin din frunze.
La Salvinia natans- ferigă de apă, din cele trei frunze de la nod,
două şi-au păstrat funcţia şi aspectul normale; a treia s-a
transformat în rădăcină (are forma şi funcţia acesteia).
• - Organe analoage sunt organele care au o
origine diferită dar îmbracă aceeaşi formă şi
îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Ex: spinii de Berberis sunt asemănători cu cei de la
Robinia pseudacacia- salcîm japonez, Prunus
spinosa- porumbar sau Rosa canina- măcieş, deşi
spinii de la Berberis sunt frunze metamorfozate,
iar ceilalţi stipele, ramuri metamorfozate, sau
emergenţe.
• - Organele reduse, rudimentare apar ca urmare a
nefolosirii lor. Neintrebuinţate, aceste organe pot
regresa, chiar până la dispariţie. Ex. frunzele
reduse la ghimpe pe tulpina de Cactaceae, pe
suprafaţa tuberculilor de cartofi.
 RĂDĂCINA
Rădăcina este primul organ vegetativ care apare în
procesul germinaţiei.
-Este organul vegetativ:
- de formă cilindrică,
-cu simetrie radiară,
- ortotrop, cu geotropism pozitiv.
-Rădăcina care se dezvoltă din radicela embrionului se
numeşte rădăcină principală, ramificaţiile laterale se
numesc radicele.
Coletul este zona de trecere, de lungimi variabile, dintre
rădăcină şi tulpină.
Ramificatiile radacinii- deasupra zonei cu
perisori absorbanti:
- dicotomica
- monopodiala
Creşte de obicei în sol şi are:

a. funcţii specifice:
- fixarea plantei la substrat
- absorbţia din sol a apei cu sărurile minerale.

La unele plante de apă însă, rădăcina nu mai are rol de

fixare, acestea devenind natante, pătrunderea soluţiilor
cu săruri minerale în plantă având loc şi prin tulpini sau
frunze.

b. funcţii nespecifice
- în rădăcină au loc procese fundamentale ale vieţii, cum ar
fi hrănirea, respiraţia, creşterea,
- capacitatea de metamorfozare
- este organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă,
- poate servi ca organ de multiplicare vegetativă ş.a.
MORFOLOGIA ŞI STRUCTURA VARFULUI RĂDĂCINII
UNEI PLANTE TINERE

Zonele rădăcinii
a-piloriza, vârful
vegetativ;
b-zona netedă,
c-zona piliferă;
d-zona aspră
Piloriza, scufia sau caliptra are rol
protector asupra vârfului rădăcinii, pe
perioada creşterii în sol.
Este pluristratificată, formată din
celule parenchimatice diferenţiate pe
zone, mai groasă la vârf şi mai subţiri
pe margini.
Straturile externe (din cauza frecării)
se uzează şi cad, fiind înlocuite cu cele
de la interior.
La rădăcinile aeriene ea este mai
dezvoltată
Plantele parazite nu au piloriză (Ex:
Cuscuta- torţelul).
La unele plante acvatice piloriza este
substituită de o formaţiune mult mai
lungă, în formă de deget de mănuşă,
care nu se mai uzează, numită
rizomitra.
1- plantă adultă;
2- rizomitra mult
mărită;
rz- rizomitră;
tm- tulpină
metamorfozată
• Vârful vegetativ este ocupat de celula
iniţială (Criptogame vasculare) sau grupe de
celule iniţiale (Gymnospermae,
Angiospermae).
• Cuprinde regiunea (2-3 mm) cu celule iniţiale
din care rezultă meristemele primordiale, în
care celulele se află în continuă diviziune.

• Prin diviziuni periclinale şi anticlinale vor da

meristemul primordial generând cele trei foiţe
histogene: dermatogen, periblem, plerom.
• Regiunea netedă este zona de
creştere în lungime a rădăcinii, în
care celulele nu se mai divid, dar
cresc prin întindere.
• Această regiune se menţine
constantă tot timpul vieţii
rădăcinii, deoarece pe măsură ce
noi celule se formează acestea
dau naştere în partea opusă la
peri absorbanţi.
• În această regiune celulele nu se
mai divid ci doar se alungesc,
având loc o creştere în lungime a
acestei regiuni.
Regiunea piliferă este zona în care trei foiţe
histogene dau naştere rizodermei,
scoarţei şi cilindrului central.

Zona piliferă, absorbantă sau zona

perişorilor sugători, variază ca lungime de la
câţiva milimetri la câţiva centimetri, în funcţie
de specie.

Se numeşte astfel, deoarece întreaga zonă

este acoperită de perişori absorbanţi,
subţiri şi lungi care înconjoară rădăcina ca un
manşon pufos, vizibil.

La unele specii de Crassulaceae, perişorii

sugători se formează până la vârful rădăcinii,
o consecinţă a creşterii foarte lente a
rădăcinilor la aceste plante.
• Zona aspră este situată deasupra zonei
pilifere, este de fapt zona foştilor peri
care au dispărut lăsând o cicatrice la
suprafaţa rădăcinii.

• Se continuă de la regiunea piliferă până

la colet, la rădăcinile principale
ierbacee;
• la cele lemnoase este mai lungă sau
mai scurtă, după nivelul la care au
apărut ţesuturile secundare.

• Este partea cea mai lungă care se

alungeşte încontinuu la plantele
ierbacee, pe măsura creşterii rădăcinii
şi distrugerii perilor absorbanţi.
Tipuri morfologice de rădăcini după originea şi funcţiile îndeplinite

Rădăcinile propriu-zise, normale, se dezvoltă din radicula embrionului.

Rădăcini adventive- nu provin din radicula embrionului ci apar pe alte
organe (tulpină, frunză). La unele plante ele pot constitui singurele
rădăcini. (Graminee, plante cu bulbi, rădăcini adventive la iederă).
Rădăcini metamorfozate- sunt rădăcini care din cauza necesităţilor de
adaptare la mediu, pot îndeplini şi alte funcţii speciale.
Uneori apar modificări în morfologia sau anatomia rădăcinii printr-un
proces de metamorfoză.
Un caracter distinctiv al rădăcinii este absenţa mugurilor.
Unele plante ierbacee şi lemnoase pot forma pe rădăcini muguri
adventivi.
Sunt plante la care rădăcinile încetează creşterea în lungime, pierd
piloriza, se îngroaşă foarte mult prin acumularea unor substanţe de
rezervă. Procesul se numeşte tuberizare iar rădăcina se transformă
în tubercul. De exemplu rădăcinile tuberizate la Daucus carota, Beta
vulgaris, Orchis sp., Dahlia sp., etc.
1. Rădăcinile normale (embrionare), sunt acelea care se dezvoltă din radicula
embrionului (cu origine exogenă) se numesc rădăcini principale şi îndeplinesc
funcţiile principale ale rădăcinii.
Durata de viaţă a rădăcinilor embrionare este variabilă, începând cu câteva zile sau
câteva săptămâni până la luni (la plantele ierbacee anuale), ani (la plantele ierbacee
perene), zeci, sute, chiar mii de ani (la plante lemnoase).
Numărul rădăcinilor embrionare diferă de la o specie la alta (porumb- 1; grâu- 3-5;
secară- 4; orz- 5-8).
La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede.

2. Rădăcinile adventive sunt acelea care nu se formează din radicula

embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane),
ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii.

Pe tulpină, rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine

determinate (la baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau
nedeterminat.
La unele plante ele pot constitui singurele rădăcini (graminee, plante cu bulbi,
rădăcini adventive la iederă).
1- rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2- rădăcini contractile la
Crocus sativus; 3- rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix;
A, B- bulb la suprafaţa solului şi retras în sol; f.- frunză; raf.- rădăcini
adventive fixatoare; ra.- rădăcini adventive; rc.- rădăcini contractile; spt.-
suport; t.- tulpină
TIPURI MORFOLOGICE DE RADACINI
 TIPURI MORFOLOGICE DE
RADACINA

După formă: rădăcini pivotante, rămuroase,

fasciculate;
După mediul de viaţă: rădăcini subpământene,
aeriene, acvatice;
După originea şi funcţiile lor, rădăcinile sunt: rădăcini
normale, adventive şi rădăcini metamorfozate.
 Tipuri morfologice de rădăcini după mediul de viaţă

După mediul de viaţă în care trăiesc, distingem: rădăcini

subpământene, aeriene şi acvatice.

1. Rădăcinile subpământene (geofile), sunt adaptate în

gradul cel mai înalt la procesele de absorbţie a soluţiilor şi de
fixare a plantei.
Se deosebesc trei subtipuri ecologice de rădăcini, după felul
de creştere, adâncimea şi întinderea lor:

- rădăcini care se dezvoltă în profunzime (lucerna-

Medicago sativa);
- rădăcini care se dezvoltă orizontal (dovleac- Cucurbita
sp.);
- rădăcini cu creşterea mixtă, se dezvoltă atât în
profunzime cât şi orizontal (porumb- Zea mays).
• 2. Rădăcinile aeriene se întâlnesc rar în natură,
la unele liane şi orhidee epifite.
• Sunt lipsite de peri absorbanţi şi prezintă un ţesut
parenchimatic spongios, care absoarbe apa sub
formă de vapori din atmosferă, numit velamen.

• 3. Rădăcinile acvatice sunt proprii plantelor de

apă. Se caracterizează prin:
• prezenţa unor parenchimuri dezvoltate, prin lipsa
sau slaba dezvoltare a ţesuturilor acoperitoare şi
prin lipsa pilorizei.
• Locul acesteia este luat de un ţesut mai subţire şi
care nu se regenerează, numit rizomitră.
Rădăcini aeriene dezvoltate Rădăcini acvatice la Sagittaria
în mediul natural la Monstera deliciosa sagittifolia
RĂDĂCINI ADVENTIVE
3. Rădăcini metamorfozate sunt rădăcini care din
cauza necesităţilor de adaptare la mediu, pot
îndeplini şi alte funcţii speciale.
Pe lângă funcţia de fixare şi absorbţie, rădăcinile
mai pot îndeplini, după mediul în care trăiesc şi
alte funcţii decât cele specifice.
Schimbarea funcţiei determină la aceste rădăcini
o serie de modificări morfologice şi
structurale.

*Un caracter distinctiv al rădăcinii este absenţa

mugurilor.
*Unele plante ierbacee şi lemnoase pot forma pe
rădăcini muguri adventivi.
Cele mai importante categorii de rădăcini
metamorfozate sunt :

• Rădăcini contractile
• Rădăcini proptitoare
• Rădăcini tuberizate
• Rădăcini fixatoare aeriene
• Rădăcini cu velamen radicum,
• Rădăcini cu pneumatofori
• Rădăcini purtătoare de muguri- rădăcini
gemifere
• Rădăcini simbionte
• Rădăcini transformate în spini
• Rădăcini false
• Rădăcini asimilatoare
1. Rădăcini contractile
• Astfel de rădăcini au capacitatea de a se scurta
(uneori până la 40% din lungime) după terminarea
creşterii lor în lungime.
• Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor
celulelor din scoarţa internă. Rădăcinile contractile
au un aspect exterior încreţit.
Rolul rădăcinilor contractile este
- fixarea mai bună a plantei în sol,
- etalarea mai bună a frunzelor în cazul plantelor cu
rozete foliare
- adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor
pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai
bune condiţii
2. Rădăcini proptitoare sunt acele rădăcini
adventive care se formează din ramurile unor
arbori aparţinând genului Ficus (F. religiosa, F.
bengalesis). La început ele sunt subţiri, de pe
tulpină atârnă în jos.
La nivelul solului se îngroaşă şi se ramifică, astfel
contribuie la sprijinirea trunchiului copacului.
 3. RĂDĂCINI TUBERIZATE
Sunt radacini a căror funcţie principală este depozitarea unor
substanţe de rezervă (amidon, inulină, alcaloizi).

Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de ţesuturi

parenchimatice, în care se vor înmagazina substanţele de rezervă.
Rădăcinile care se tuberizează, îşi pierd piloriza şi încetează să mai
crească, ansamblul acestor modificări poartă numele de tuberizare.

Este frecvent întâlnit la plantele bienale şi perene din zona temperată.

4. Rădăcini fixatoare aeriene
Sunt rădăcini adventive cu care unele plante urcătoare se
fixează de suportul pe care se ridică.
Prezintă însă şi rădăcini normale fixatoare şi absorbante.
Un astfel de dimorfism caracterizează iedera- Hedera helix
5. Rădăcini cu velamen radicum constituie o particularitate a multor
Orchidaceae, Araceae, Bromeliaceae epifite din pădurile tropicale, specii
lipsite de peri absorbanţi.

Sunt frecvente la ferigile arborescente, la care rădăcinile aeriene sunt foarte

scurte şi numeroase acoperind complet tulpina suport de care se prind
(genul Todea şi Alsophila).
6. Rădăcini cu pneumatofori

• Rădăcinile unor plante din regiunile tropicale şi pădurile

mlăştinoase de mangrovă, s-au adaptat la aceste
terenuri.

• De pe rădăcini se ridică la suprafaţa solului nişte radicele

cu geotropism negativ, numite pneumatofori prin care
aerul atmosferic este condus la rădăcinile afundate în
nămol.
8. Rădăcini simbionte
Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se
stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii
parteneri.

a. Rădăcini cu nodozităţi
Pe rădăcinile unor plante se observă
mici umflături numite nodozităţi,
cauzate de o serie de bacterii
fixatoare de azot (Rhizobium sp.).
În aceste nodozităţi se găsesc
bacteriile fixatoare de azot, cu care
rădăcinile trăiesc în simbioză.
Rădăcinile cu nodozităţi sunt
răspândite mai ales la reprezentanţii
familiei Fabaceae.
 NODOZITĂȚI

RĂDĂCINI DE PLANTE SUPERIOARE

+ BACTERII FIXATOARE DE AZOT
N2 TRANSFORMAT ÎN PROTEINE--LEGUMINOASE
b. Rădăcinile cu micorize, se întâlnesc la arbori (molid), arbuşti
(Ericaceae), plante ierboase (Gramineae).

Aceste rădăcini prezintă peri absorbanţi care trăiesc în simbioză cu

ciuperci.

Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de

peri).

Ciuperca furnizează plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul

aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de
plantă.
 MICORIZA

RĂDĂCINI DE PLANTE SUPERIOARE+

CIUPERCI
9. Rădăcini false
• Haustorii caracterizează plantele parazite şi
semiparazite.
• Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu
de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe
seama plantelor autotrofe.
• Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini
false), organe speciale de absorbţie care se formează
pe tulpină.

Rădăcini sugătoare (haustoriale)

A. bulbotubercul la suprafaţa
solului unde se formează:
A- la cuscută (Cuscuta europaea);
rădăcini contractile (r.c.);

B- la vâsc (Viscum album);

h- haustori
10. Rădăcinile reduse
• Adaptările la mediu au făcut ca unele plante, puţine la
număr să-şi piardă rădăcina.
• La aceste plante rădăcina dispare la scurtă vreme după
germinaţia seminţelor sau nu se formează deloc.
• Majoritatea plantelor arizice trăiesc în apă, pe care o
absorb uşor prin întreaga suprafaţă a organismului.
La otrăţelul de baltă- Utricularia sp., absorbţia se face prin
frunzele filiforme, la unele plante saprofite Orchidaceae,
lipsite de rădăcini, absorbţia este îndeplinită de rizomii
acestor plante.
11. Rădăcini asimilatoare este forma de adaptare a
unor rădăcini foliacee care conţin cloroplaste şi
îndeplinesc funcţia organelor asimilatoare.
Orchideele epifite Polyrrhiza şi Taeniophyllum,
rădăcinile au preluat forma şi funcţia frunzei.
Ele nu au stomate, schimburile gazoase realizându-se
la nivelul unor pneumatode de tip special.
 ANATOMIA RĂDĂCINII

• Structura internă a rădăcinii variază în funcţie de

- dezvoltarea sa ontogenetică
- de gradul de evoluţie filogenetică a speciilor.

• Se disting două tipuri de structuri cu ţesuturi

definitive:
primară şi secundară, care se pot studia pe
secţiuni transversale şi longitudinale (tangenţiale
şi radiare).
STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII
• Structura primară a rădăcinii
caracterizează toate plantele în primele lor
faze de dezvoltare ontogenetică.
• La rădăcinile plantelor mature această
structură se întâlneşte în regiunea
vârfurilor rădăcinilor.
Ţesuturile care se succed, pe
o secţiune transversală
efectuată la nivelul zonei
pilifere, sub forma a trei zone
concentrice, bine delimitate
(de la exterior spre interior)
sunt:
- rizoderma,
- scoarţa şi
- cilindrul central.
STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII

Structura secundară este caracteristica plantelor gimnosperme,

dicotiledonate lemnoase, majoritatea dicotiledonatelor ierboase,
monocotiledonate lemnoase.

*La acestea, structura primară este înlocuită de structura

secundară datorită apariţiei şi funcţionării meristemelor
secundare.

Ţesuturile secundare generate se suprapun peste cele primare,

în final, producându-se creşterea în grosime a rădăcinii.
Tesuturile secundare provin din două meristeme secundare
numite şi zone generatoare: cambiul vascular şi felogenul,
care generează ţesuturi secundare în două direcţii, spre
exteriorul şi spre interiorul meristemului respectiv.
RĂDĂCINA CA SURSĂ DE MEDICAMENT
PRODUSUL VEGETAL MEDICINAL
Principiile active din plantele medicinale nu sunt repartizate uniform, ci se acumulează în anumite
organe, se concentrează în anumite părţi ale plantei.
Produsul vegetal medicinal este partea recoltată de la plantă, care se condiţionează şi
se utilizează în scopuri medicinale. În funcţie de organul de la care provin denumirea produsului
vegetal este:
radix – rădăcină
bulbus-bulb
tuber-tuberbul
herba – partea aeriană
rhizoma – rizom
cortex – scoarţă
gemmae – muguri
folium – frunze
flos – flori
fructus – fructe
semen – seminţe
turiones – vârfurile vegetative cu muguri
sumitates – vârfuri vegetative
stigmata – stigmatele florii
stipites – pedunculii fructiferi.
Se pot utiliza mai multe părţi împreună: rhizoma cum radicibus, flos cum bracteis, flos sine bracteis,
fructus sine semine.
Există produse vegetale medicinale oficinale, adică prevăzute de Farmacopeea în vigoare a unei ţări.
Multe produse sunt folosite numai în industria de medicamente pentru extragerea şi izolarea
substanţelor active în stare pură.
FARMACOPEEA ROMÂNĂ ed. X. prevede următoarele
produse vegetale medicinale provenite din rădăcină:
Althaeae radix - rădăcinile de nalbă mare - Althaea officinalis
Belladonnae radix - rădăcinile de mătrăgună - Atropa
belladonna
Gentianae radix - rădăcinile de ghinţură - Gentiana lutea
Ipecacuanhae radix - rădăcinile de Cephaelis ipecacuanha
Liquiritiae radix - rădăcinile de lemn dulce - Glycyrrhiza glabra
Primulae rhizoma cum radicibus - rădăcină de primula -
Primula officinalis şi Primula elatior
Saponariae radix - rădăcină de sapunariţă - Saponaria
officinalis şi Gypsophila paniculata