Botanica IFR 2017

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
A BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Alma L. NICOLIN, Ilinca M. IMBREA
BOTANICĂ
Curs pentru studenţii IFR
Timişoara
2017
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
A BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Conf.univ.dr. Alma L. NICOLIN

Prof.univ.dr. Ilinca M. IMBREA
BOTANICĂ
Curs pentru studenţii IFR

Referenţi ştiinţifici:
Gabriel G. ARSENE
Mariana M. NICULESCU
CIP
Tipografia ….
PREFAŢĂ
Cursul de Botanică are la bază cursurile universitare editate anterior în

cadrul disciplinei.
Cursul prezintă un conţinut sintetizat şi sistematizat, în concordanţă cu

programa analitică universitară. Informaţiile respectă conţinutul ştiinţific și, în
unele cazuri, am optat pentru abordarea unei forme didactice mai accesibilă
studenţilor. Fotografiile şi schiţele aferente textului sunt extrase din bibliografia
citată, la care se adaugă într-un număr mai mic, fotografii şi secţiuni originale.
Prezentul curs, se adresează în primul rând studenţilor Facultăţii de

Horticultură şi Silvicultură, dar şi studenţilor de la alte facultăţi înrudite,
profesorilor de biologie, precum şi tuturor celor interesaţi de cunoaşterea diversei
lumi a plantelor.
Mulţumim referenţilor ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gabriel G. ARSENE, Conf.

dr. Mariana NICULESCU şi tuturor celor care vor citi și aprecia această lucrare.
30 mai 2012
3
CUPRINS
Celula vegetală ............................................................................ 5

Ţesuturi meristematice, de apărare, fundamentale ................. 11
Ţesuturi mecanice, conducătoare, secretoare, senzitive ........ 15
Rădăcina. Morfologia rădăcinii .................................................. 19
Rădăcina. Anatomia rădăcinii .................................................... 24
Tulpina. Morfologia tulpinii ........................................................ 28
Tulpina. Anatomia tulpinii .......................................................... 33
Frunza. Morfologia frunzei ......................................................... 37
Frunza. Anatomia frunzei ........................................................... 43
Înmulţirea plantelor ..................................................................... 46
Reproducerea la angiosperme ................................................... 51
Inflorescenţa ................................................................................ 59
Polenizarea şi fecundarea .......................................................... 64
Sâmânţa ....................................................................................... 67
Fructul .......................................................................................... 70
Sistematica plantelor. Noţiuni introductive .............................. 78

Regnul Monera. Regnul Protista ............................................... 80
Regnul Fungi ............................................................................... 84
Regnul Plantae ............................................................................ 88
Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta) .................... 92
Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta) .............. 96
Subclasa Hamamelidae (Amentiflorae) ..................................... 100
Subclasa Rosidae (Rosiflorae) .................................................. 103
Subclasa Dilleniidae ................................................................... 107
Subclasa Caryophyllidae (Centrospermae) .............................. 110
Subclasa Asteridae (Sympetalae, Tetraciclice) ........................ 112
Familia Asteraceae (Compositae) ............................................. 117
Clasa Monocotyledonopsida (Monocotyledonatae) ................ 121
BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 127
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CELULA VEGETALĂ
Cuvinte cheie: celula vegetală, organite celulare, diviziunea celulară
Rezumat
Această unitate de studiu prezintă celula vegetală și principalele
organite celulare, cu accent pe funcțiile specifice lor. Sunt prezentate succint
și tipurile de diviziune celulară, cunoștințe necesare în capitolele următoare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
Conţinut
Celula este unitatea de bază, structurală, funcţională şi genetică a

lumii vii.
Funcţiile celulei: sintetizează substanţele şi produce energia necesară
creşterii şi reproducerii.
Între celulă şi mediul înconjurător se realizează un schimb permanent
de materie, informaţie şi energie.
Organismele inferioare (bacterii, alge albastre-verzi, flagelatele, unele
alge verzi şi unele ciuperci) au corpul reprezentat de o singură celulă
(organisme unicelulare). Majoritatea plantelor sunt însă pluricelulare, cu
celule specializate pentru anumite funcţii, alcătuind ţesuturi.
Organismele vii pot fi: procariote, inferior organizate, lipsite de nucleu
adevărat (bacterii, alge albastre-verzi), şi eucariote (majoritatea plantelor).
Tipuri de celule vegetale

După formă, celulele vegetale sunt foarte variate (sferice, ovale,
fusiforme, reniforme, stelate, cilindrice, etc.), în corelaţie cu funcţia pe care o
îndeplinesc.
Mărimea celulei. Majoritatea celulelor sunt vizibile doar la microscop,
dar există şi celule vizibile cu ochiul liber: celulele din endocarpul citricelor (1-
2 cm), fibrele liberiene de cânepă (3-5 cm), laticiferele unor plante
ecuatoriale (ajung până la câţiva metri lungime).
Celulele pot fi: parenchimatice (dacă

lungimea şi lăţimea lor sunt relativ
egale) şi prozenchimatice (lungimea
este de câteva ori mai mare decât
lăţimea).
5
Alcătuirea celulei vegetale eucariote
Principalii constituenţi ai celulei vegetale eucariote sunt: plasmalema,
citoplasma, nucleul, vacuolele, reticulul endoplasmatic, ribozomi, dictiozomii,
mitocondriile, plastidele, lizozomii, peretele celular.
Citoplasma este substanţa în care sunt incluse toate elementele
celulei. Se continuă dintr-o celulă în alta prin cordoane numite plasmodesme.
Compoziţia ei chimică este: apă (~70%); substanţe organice (~30%):
proteine, aminoacizi, lipide, glucide, enzime, săruri minerale, etc.; substanţe
anorganice.
Reprezintă sediul principalelor procese metabolice ale celulei.
Celula vegetală – schiță Plasmalema: 1 - lipide, 2 - proteine
Plasmalema este o membrană ce delimitează citoplasma la exterior şi

este strâns lipită de peretele celular. Este acătuită dintr-un strat dublu de
lipide în care se găsesc proteine; prezintă pori prin care trec plasmodesmele.
Funcţiile plasmalemei:
- controlează schimburile cu mediul prin transport activ şi pasiv (are
permeabilitate selectivă),
- participă la sinteza peretelui celular,
- realizează legătura dintre celule în cadrul ţesuturilor.
Reticulul endoplasmatic (RE) apare în citoplasmă sub forma unor

canalicule ce se dilată pe alocuri, formând vezicule.
Canaliculele se găsesc în continuarea spaţiului dintre cele două
membrane nucleare şi trec prin plasmodesme, asigurând continuitatea între
celulele vecine. Suprafaţa RE poate fi netedă sau cu ribozomi, care îi dau
aspect rugos.
Funcţii: transportul substanţelor în citoplasmă şi eliminarea unora în
exteriorul celulei; sinteza proteinelor, a lipidelor de rezervă şi a peretelui
celular; formarea unor vacuole prin dilatare şi separare ulterioară.
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt formaţiuni ovoidale, libere în

citoplasmă sau ataşate de membrana RE; pot fi incluse în cloroplaste şi
mitocondrii. Conţin proteine, ARN şi fosfolipide. Funcţia ribozomilor: sinteza
proteinelor.
6
Dictiozomii (Aparatul Golgi) apar sub forma unor săculeţi turtiţi
dispuşi paralel în citoplasmă. La marginea exterioară, dictiozomii se dilată şi
formează vezicule ce rămân libere în citoplasmă.
Funcţia dictiozomilor: spre sfârşitul diviziunii celulare, aceste vezicule
intervin în formarea membranelor şi a peretelui celular.
Mitocondriile sunt organite ovoidale ce conţin proteine, lipide, ARN şi

ADN, vitamine, acid ascorbic, enzime.
Mitocondria are două membrane. Membrana internă trimite spre
interior prelungiri sub formă de creste sau tuburi. Pe suprafaţa crestelor se
prind formaţiuni sferice, numite oxizomi. Aceştia conţin enzime care asigură
acumularea energiei.
Originea mitocondriilor. Se presupune că au fost iniţial procariote
aerobe, independente, care au pătruns în celulă stabilind relaţii de simbioză.
Funcţia mitocondriilor: produc energia necesară desfăşurării proceselor vitale
din celulă.
Dictiozomi Mitocondrie
Plastidele sunt organite care se găsesc numai în celulele vegetale.

a. Leucoplastele sunt incolore şi apar în organe subterane şi în
seminţe. În interiorul lor se depozitează treptat amidon (amiloplaste), grăsimi
(elaioplaste) sau proteine (proteinoplaste).
Amiloplastele se găsesc în organe de depozitare a substanţelor de
rezervă (tuberculi, seminţe, fructe).
b. Cromoplastele au culori de la galben la roşu şi sunt prezente în
fructe, petalele florilor, rădăcini. Ele conţin pigmenţi carotenoizi (xantofila,
caroten, licopina) care se depun în cloroplaste pe parcursul coacerii fructelor
şi colorării petalelor sau în leucoplaste în cazul rădăcinilor de morcov.
Amiloplaste în tuberculul de cartof Cromatofori la alge: Spyrogyra sp.;

Chlamydomonas sp.
7
c. Cloroplastele sunt cele mai importante plastide, ele conţin clorofilă
şi sunt prezente în toate organele verzi ale plantelor. La muşchi, ferigi şi
plantele cu flori, cloroplastele au formă sferică.
La algele verzi, cloroplastele se numesc cromatofori, au formă variată
(lamele, stea, inel, clopot) şi dimensiuni mult mai mari decât la plantele
superioare, dar numărul lor este redus (1-3 într-o celulă).
La algele brune şi roşii cromatoforii conţin pe lângă clorofilă şi alţi
pigmenţi bruni sau roşii.
Cloroplastul are două membrane care delimitează în interior substanţa
fundamentală numită stromă. Membrana internă emite prelungiri în interiorul
stromei formând creste incolore, dispuse paralel: tilacoidele stromei.
Între tilacoidele stromei se diferenţiază discuri suprapuse numite
tilacoidele granei. Acestea conţin clorofilă, determină culoarea verde a
cloroplastelor şi captează energia solară. Aici au loc primele reacţii
fotosintetice.
În stromă se desfăşoară reacţiile fotosintetice care nu depind de
lumină şi se acumulează granule de amidon sau picături de lipide care sunt
apoi transportate spre locurile de depozitare.
Funcţia cloroplastelor: au rol în fotosinteză, proces caracteristic
plantelor verzi.
Structura cloroplastului:
1-membrana ext.
2-membrana int.
3-tilacoidele stromei
4-tilacoidele granei
Microtubulii (microfibrile) sunt molecule cilindrice de proteine

contractile. Formează filamentele fusului de diviziune sau cilii şi flagelii.
Lizozomii sunt organite sferice, bogate în enzime care descompun
proteine, acizi nucleici.
Funcţii:
- digerarea unor compuşi nutritivi din citoplasmă şi a unor organite
proprii celulei;
- liza celulelor moarte din ţesuturile vegetale;
- transformarea substanţelor din ţesuturile de rezervă ale seminţelor,
în timpul germinaţiei.
Vacuolele sunt vezicule delimitate de membrana numită tonoplast.
Conţin suc vacuolar, format din apă şi substanţe dizolvate (zaharuri, acizi,
pigmenţi, săruri minerale, mucilagii, cristale).
Funcţia vacuolelor:
- datorită concentraţiei ridicate a sucului vacuolar, ele asigură
absorbţia apei în celulă (prin osmoză) şi starea de turgescenţă a celulei;
- în vacuole se depozitează substanţe de rezervă.
8
Peretele celular este un perete rigid prezent la majoritatea celulelor
vegetale, alcătuit din celuloză, hemiceluloză, pectine, lignină, substanţe
minerale. Peretele celulelor tinere este bogat în apă (60-80%).
Peretele celular se formează în timpul diviziunii şi se modifică pe
parcursul maturării celulei, având trei stadii: peretele primitiv, peretele primar
şi peretele secundar.
[Peretele primitiv apare la sfârşitul diviziunii celulare şi este comun
ambelor celule nou formate. De o parte şi de alta a acestuia se formează
câte un perete primar pentru fiecare dintre celule. La plantele pluricelulare,
peretele primitiv (lamela mijlocie) continuă să existe şi are rolul de a lega
celulele în ţesuturi.]
La maturitatea celulei, prin depuneri de cutină, ceară, suberină, lignină
şi substanţe minerale, se formează peretele secundar.
Peretele celular prezintă pori (punctuaţiuni) unde peretele rămâne
neîngroşat (se observă doar lamela mijlocie) şi prin care citoplasma celulelor
vecine comunică prin cordoane citoplasmatice numite plasmodesme.
Nucleul este caracteristic plantelor eucariote. La majoritatea speciilor

celulele au un singur nucleu. [Excepţii: la unele specii de alge şi ciuperci
celulele au mai mulţi nuclei; celulele vaselor liberiene mature sunt lipsite de
nucleu.]
Structura nucleului se modifică pe parcursul diviziunii celulare, astfel
că există un aspect caracteristic fazei de repaus dintre două diviziuni (nucleu
interfazic) şi un aspect al procesului de diviziune, când materialul nuclear
apare sub formă de cromozomi.
Nucleul interfazic are la exterior o membrană dublă cu pori; de ea se
ataşează RE. În interior există nucleoplasma cu granule de cromatină şi
nucleolii. Cromatina este materialul din care sunt alcătuiţi cromozomii.
Conţine ADN, ARN şi proteine.
Importanţă: Nucleul asigură conservarea şi transmiterea informaţiei
ereditare şi intervine în sinteza enzimelor celulare.
Cromozomii sunt formaţiuni ale nucleului şi se evidenţiază în cursul
mitozei şi meiozei. Provin din spiralizarea filamentelor de cromatină la
începutul diviziunii celulare.
Numărul de cromozomi este constant la toţi indivizii aceleiaşi specii,
număr dublu (2n) la celulele somatice (diploide) şi număr simplu (n) la
celulele sexuale (haploide).
Numărul de cromozomi ai unei specii reprezintă genotipul speciei.
Diviziunea celulară
- procesul complex prin care are loc reproducerea şi înmulţirea
celulelor, asigurându-se perpetuarea şi expansiunea spaţială a materiei vii.
- în urma diviziunii, se formează celulele fiice cu potenţial ereditar
asemănător celulei mame.
Mitoza (Diviziunea ecvaţională)
Mitoza are loc în zonele de creştere la plantele pluricelulare;
determină creşterea prin mărirea numărului de celule sau regenerarea unor
părţi pierdute ale indivizilor.
La plantele unicelulare, mitoza are ca urmare înmulţirea acestora.
9
Prin mitoză se formează 2 celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi
ca la celula mamă, de unde şi denumirea de diviziune ecvaţională (lat.
aequatio = egalitate).
(Interfaza), Profaza,
Metafaza, Anafaza, Telofaza
Meioza (Diviziunea reducţională)

Meioza reprezintă, alături de fecundare, unul din procesele care
asigură reproducerea sexuată a organismelor şi variabilitatea acestora.
Prin meioză, dintr-o celulă diploidă (2n) rezultă 4 celule haploide (n),
cu număr de cromozomi redus la jumătate faţă de celula mamă.
Meioza constă din două diviziuni succesive.
I. Prima diviziune (heterotipică) are aceleaşi faze ca şi mitoza, dar mai
complexe. Se formează două celule haploide sau doi nuclei haploizi, deci se
reduce la jumătate numărului de cromozomi, în fiecare.
II. A doua diviziune (homeotipică) asemănătoare mitozei. Se formează
alte 2 celule fiice, din fiecare celulă formată anterior.
Pe parcursul existenţei unui individ se disting, ca urmare a meiozei şi
fecundării, două faze: faza diploidă (sporofit) cu celule cu număr dublu de
cromozomi (2n) ce ţine de la fecundare până la meioză şi faza haploidă
(gametofit) reprezentată prin celule cu un număr simplu de cromozomi (n) ce
durează de la meioză până la fecundare.
Concepte şi noţiuni de reţinut
• Celula este unitatea de bază, structurală, funcţională şi

genetică a lumii vii. Ea sintetizează substanţele şi produce
energia necesară creşterii şi reproducerii.
• Celulele pot fi parenchimatice şi prozenchimatice
• Principalii constituenţi ai celulei vegetale eucariote sunt:
plasmalema, citoplasma, nucleul, vacuolele, reticulul
endoplasmatic, ribozomi, dictiozomii, mitocondriile, plastidele,
lizozomii, peretele celular.
• Plastidele sunt organite care se găsesc numai în celulele
vegetale.
• Cloroplastele sunt cele mai importante plastide, ele conţin
clorofilă, sunt prezente în toate organele verzi ale plantelor, au
rol în fotosinteză.
• Nucleul asigură conservarea şi transmiterea informaţiei
ereditare şi intervine în sinteza enzimelor celulare.
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt funcțiile principalelor organite ale celulei vegetale?
2. Nucleul și tipurile de diviziune celulară – importanță, caracteristici.
10
ŢESUTURILE VEGETALE: Ţesuturi meristematice. Ţesuturi

de apărare. Ţesuturi fundamentale.
Cuvinte cheie: țesuturi meristematice, protectoare, parenchimatice,
Rezumat
Această unitate de studiu prezintă principalele tipuri de țesuturi care
alcătuiesc plantele. Principalele aspecte prezentate sunt: proveniența,
evoluția și alcătuirea țesuturilor (tipuri de celule componente, caracteristicile
lor), funcțiile exacte în plantă corelate cu adaptarea speciilor la mediul
înconjurător, clasificarea țesuturilor și exemplificarea lor.
Conţinut
Ţesutul grupează celule cu aceeaşi origine, formă, structură şi care

îndeplinesc aceleaşi funcţii.
Ţesuturile pot fi:
- meristematice - cu celule tinere aflate în diviziune activă;
- definitive - cu celule diferenţiate şi specializate pentru diferite funcţii.
ŢESUTURILE MERISTEMATICE (EMBRIONARE)
Au proprietatea de a se divide activ, formând în permanenţă noi

celule.
După origine şi gradul de dezvoltare:
- meristemele primordiale generează doar ţesuturi meristematice. Se
găsesc în zonele embrionare de creştere, la vârful rădăcinii şi tulpinii.
- meristemele primare generează atât celule meristematice cât şi
ţesuturi definitive.
- meristemele secundare se formează din celulele unor ţesuturi
definitive care îşi recapătă capacitatea de diviziune. Ele asigură regenerarea
unor organe ale plantei (meristeme de regenerare) sau îngroşarea
secundară a acestora (felogen şi cambiu).
Felogenul apare în unele rădăcini şi tulpini, în afara cilindrului
central, şi dă naştere spre exterior la suber şi spre interior la feloderm.
Cambiul - prezent în cilindrul central al unor rădăcini şi tulpini;
formează spre exterior liber secundar şi spre interior, lemn secundar.
După poziţia în plantă, meristemele sunt:
Meristemele apicale - la vârful rădăcinii şi tulpinii; determină
creşterea în lungime.
Meristemele intercalare se găsesc la baza internodurilor
tulpinilor de graminee şi determină creşterea lor în lungime.
Meristemele laterale asigură creşterea în grosime a
organelor. Se găsesc în rădăcină şi tulpină: periciclu, cambiu şi felogen.
11
Funcţionarea felogenului la
nivelul scoarţei tulpinii:
1-cuticulă; 2-epidermă; 3-
suber; 4-felogen; 5-feloderm
ŢESUTURI DE APĂRARE (PROTECTOARE)
Se găsesc la exteriorul organelor vegetative având rol de protecţie

faţă de factorii de mediu, diferiţi dăunători.
Epiderma este de obicei unistratificată, alcătuită din celule
parenchimatice vii, cu pereţii externi modificaţi secundar (cutinizaţi, cerificaţi,
mineralizaţi). Protejează organele plantelor cu structură primară.
Formaţiuni epidermice:
a. Stomatele - au rolul de a regla schimburile de gaze dintre plantă şi mediu.
Sunt alcătuite din două celule stomatice, renifome sau halteriforme, dispuse
faţă în faţă, între care există o deschidere reglabilă denumită osteolă.
b. Perii epidermici au formă, structură şi funcţii variate (peri protectori,
secretori, de agăţare). Pot fi uni- sau pluricelulari, ramificaţi sau neramificaţi.
c. Emergenţele epidermice sunt formaţiuni la care participă epiderma dar şi
ţesuturile subepidermice: spinii apărători de la măceş, mur.
Stomată reniformă:
1-celule anexe; 2-cloroplaste; 3-osteolă; 4-nucleu; 5-celule stomatice
12
Tipuri de peri epidermici:
1 - păr unicelular la piciorul cocoşului; 2 - păr pluricelular neramificat la

muşcată; 3 - păr stelat la salcia mirositoare; 4 - păr pluricelular ramificat la
lumânărică
Rizoderma acoperă rădăcina tânără şi are rol de apărare şi de

absorbţie a sevei brute, datorită perilor absorbanţi.
Exoderma (cutisul) = stratul extern al scoarţei din rădăcina primară;
protejează rădăcina după exfolierea rizodermei.
Caliptra (piloriza, scufia) = zona apicală a rădăcinii, protejează vârful
vegetativ.
Suberul = ţesut de apărare secundar (provine din felogen), format din
celule moarte, turtite, cu pereţi suberificaţi, impermeabili pentru apă şi gaze.
Schimbul gazos se face prin lenticele (ridicături pe ramurile arborilor, formate
din ţesut afânat). [La stejarul de plută (Quercus suber), felogenul generează,
în 15 ani, un strat gros de suber de cca. 20 cm.]
Rădăcinile şi tulpinile plantelor lemnoase, după mai mulţi ani de viaţă,
sunt protejate de către ritidom.
ŢESUTURI FUNDAMENTALE (PARENCHIMATICE)
Sunt formate din celule izodiametrice, cu pereţi subţiri, celulozici, cu

spaţii intercelulare. Se găsesc în interiorul organelor plantelor şi au funcţii
variate.
a) Parenchimul de absorbţie se găseşte la nivelul zonei pilifere a
rădăcinii şi asigură transferul sevei brute de la perii absorbanţi la vasele
conducătoare.
b) Parenchimul asimilator (clorenchim) cuprinde celule bogate în
cloroplaste, deci funcţia de fotosinteză: frunze, tulpini, fructe verzi.
c) Parenchimurile de depozitare
- parenchim de depozitare a substanţelor de rezervă (în rădăcini şi tulpini
metamorfozate, în seminţe şi fructe): tuberculul la cartof.
- parenchimul de depozitare a apei (acvifer): cactuşi
- parenchimul de depozitare a aerului (aerenchim) este alcătuit din celule de
diferite forme (stelate la pipirig), între care se formează spaţii mari (lacune)
cu aer. Se întâlneşte la plantele acvatice sau de locuri mlăştinoase.
13
Parenchim aerifer în Țesuturi mecanice: Țesuturi mecanice:
tulpina de pipirig colenchim sclereide în pulpa fructului
1 – celulă stelată, 2 - de gutui
lacună
• Felogenul apare în unele rădăcini şi tulpini, în afara cilindrului central, şi

dă naştere spre exterior la suber şi spre interior la feloderm.
• Cambiul - prezent în cilindrul central al unor rădăcini şi tulpini; formează
spre exterior liber secundar şi spre interior, lemn secundar.
• Stomatele - au rolul de a regla schimburile de gaze dintre plantă şi mediu.
Sunt alcătuite din două celule stomatice, renifome sau halteriforme,
dispuse faţă în faţă, între care există o deschidere reglabilă denumită
osteolă.
• Țesuturile parenchimatice au rol de absobție a apei (la rădăcină),
fotosinteză (frunze, tulpini, fructe verzi) sau de depozitare a substanțelor
de rezervă, a apei sau aerului.
1. Definiți noțiunea de meristem.

2. Care sunt țesuturile protectoare, exemplificați.
3. Țesuturile conducătoare și particularitățile lor.
14
ŢESUTURILE VEGETALE: Ţesuturi mecanice. Ţesuturi

conducătoare. Ţesuturi secretoare. Ţesuturi senzitive.
Cuvinte cheie: ţesuturi mecanice, conducătoare, secretoare,

senzitive
Rezumat
Această unitate de studiu prezintă principalele tipuri de țesuturi care
alcătuiesc plantele. Principalele aspecte prezentate sunt: proveniența,
evoluția și alcătuirea țesuturilor (tipuri de celule componente, caracteristicile
lor), funcțiile exacte în plantă corelate cu adaptarea speciilor la mediul
înconjurător, clasificarea țesuturilor și exemplificarea lor.
Conţinut
Ţesutul grupează celule cu aceeaşi origine, formă, structură şi care

îndeplinesc aceleaşi funcţii.
ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE)
Sunt prezente în rădăcini, tulpini, frunze, fructe; sunt ţesuturi flexibile

până la rigide, mai bine dezvoltate la speciile lemnoase; asigură rezistenţa la
acţiunea factorilor de mediu.
a) Colenchimul este alcătuit din celule vii, cu pereţii inegal îngroşaţi
prin depuneri de celuloză. Este caracteristic organelor tinere, aflate în
creştere.
b) Sclerenchimul este format din celule moarte, cu pereţii uniform
îngroşaţi prin depuneri de lignină.
Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule lungi, ascuţite la capete
(fibre sclerenchimatice). Face parte din ţesuturile conducătoare (fibre
liberiene şi fibre lemnoase); în tulpina de in există fibre utilizate textil.
Sclerenchim scleros (sclereide) cu celule rotunde, cu pereţii puternic
lignificaţi. Sclereidele sunt dispuse izolat sau în grupuri. Ex.: în pulpa fructului
la gutui, sâmburi (prun), tegumentul seminţelor.
ŢESUTURI CONDUCĂTOARE
Caracteristice cormofitelor (plante superioare); transportă seva brută

(ţesutul conducător lemnos) şi seva elaborată (ţesutul conducător liberian).
Ţesutul conducător lemnos (xilemul)
Transportă apa cu săruri minerale (seva brută) de la rădăcină la frunze.
15
Este alcătuit din:
a) Vase lemnoase - celule alungite, moarte, dispuse cap la cap, cu
pereţi transversali (traheide) sau total resorbiţi (trahee) şi pereţi laterali
neuniform îngroşaţi cu lignină (rol mecanic).
În traheide (vase închise sau imperfecte) seva brută circulă încet, prin
perforaţiile pereţilor transversali. Se întâlnesc la cormofitele mai puţin
evoluate (ferigi şi gimnosperme).
Traheele (vase deschise, perfecte) se întâlnesc la angiosperme; sunt
alcătuite din celule suprapuse, fără pereţi despărţitori, astfel că seva circulă
rapid.
Pereţii laterali sunt îngroşaţi prin depuneri de lignină (după tipul de
îngroşare există: vase inelate, spiralate, reticulate, punctate).
La unii arbori, vasele lemnoase secundare din mijlocul trunchiului
devin nefuncţionale şi sunt închise cu tile (excrescenţe formate de celule din
parenchimul lemnos, ce trec prin punctuaţiunea unui vas şi se dilată în
interiorul acestuia), lemnul devenind duramen. Tilele au rolul de a opri
pătrunderea bacteriilor sau ciupercilor parazite, deci distrugerea lemnului.
Lemnul funcţional (alburnul) este situat spre exteriorul trunchiului.
b) Parenchimul lemnos este alcătuit din celule vii, cu pereţii subţiri
sau lignificaţi; însoţeşte vasele lemnoase, depozitând substanţe de rezervă.
c) Fibrele lemnoase sunt alcătuite din celule fusiforme, cu pereţi
lignificaţi, cu rol mecanic.
Țesutul conducător lemnos Țesutul conducător liberian

1-vas inelat; 2,3-vase spiralate; 4-vas reticulat; 1-vas liberian; 2-celule
5-vas punctat; 6-tile anexe; 3-placă ciuruită
Ţesutul conducător liberian (floemul)

Conduce seva elaborată de la frunze spre celelalte organe ale plantei.
Este alcătuit din:
a) Vasele liberiene (tuburi ciuruite) = celule alungite vii, suprapuse, cu
pereţi transversali perforaţi, având aspectul unor plăci ciuruite.
b) Celulele anexe însoţesc tuburile ciuruite, cu care comunică prin
plasmodesme. Au rol de transfer a substanţelor spre vasele liberiene.
c) Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii, parenchimatice,
care depozitează amidon, având rol de ţesut de rezervă.
d) Fibrele liberiene au rol de susţinere, fiind elemente de sclerenchim
fibros.
16
ŢESUTURI SECRETOARE
Celule sau grupuri de celule care sintetizează diferite substanţe

chimice (uleiuri eterice, alcaloizi, răşini, taninuri, mucilagii, nectar, latex),
utilizate apoi de plantă sau eliminate.
a) Ţesuturile cu secreţie externă

- Papilele secretoare - celule epidermice care produc ulei volatil, întâlnite pe
petalele florilor mirositoare (trandafir, toporaş).
- Perii secretori (glandulari) sunt formaţiuni epidermice, de formă variată; pot
fi unicelulari (părul urticant de la urzică), dar de regulă sunt pluricelulari
(muşcată, mentă).
- Glandele nectarifere sunt situate la nivelul florilor şi secretă nectarul căutat
de insecte.
- Glandele digestive reprezintă peri pluricelulari caracteristici plantelor
insectivore (roua cerului). Secretă fermenţi care descompun substanţele
proteice din corpul insectelor în produşi simpli, asimilabili de către plantă.
- Hidatodele sunt formaţiuni epidermice prin care plantele elimină apa în
exces.
b) Ţesuturile cu secreţie internă

- Buzunare secretoare - spaţii căptuşite cu celule secretoare: în frunza de
sunătoare, coaja citricelor.
- Canalele secretoare sunt căptuşite cu celule secretoare şi uneori susţinute
de o teacă de sclerenchim (canale rezinifere în frunza de pin). La Umbelifere
secretă uleiuri eterice (ex.: mărar).
- Celule secretoare sunt celule izolate ce secretă uleiuri eterice (dafin).
- Laticiferele au aspect de tuburi, secretă o substanţă lăptoasă - latex - care
poate conţine glucide, alcaloizi, uleiuri eterice, enzime, cauciuc, etc.
Ex.: păpădie, rostopască, laptele câinelui.
La unele specii latexul se utilizează: arborele de cauciuc, macul de grădină -
obţinerea morfinei, codeinei, papaverinei.
ŢESUTURI SENZITIVE
Sunt celule epidermice capabile să perceapă factori de mediu,

modificându-şi metabolismul în acest sens.
- papile senzitive, la baza staminelor de la mahonie, asigură apropierea
bruscă a staminei de stigmat la atingere, adaptare pentru autopolenizare;
- perii senzitivi, la unele plante insectivore, asigură imobilizarea insectelor;
- parenchimul senzitiv de la baza peţiolului frunzelor de mimoză (Mimosa
pudica), percepe excitaţiile seismice;
- ţesuturile sensibile faţă de gravitaţie se găsesc în vârful rădăcinilor şi
tulpinilor;
- celulele senzitive faţă de lumină sunt papile fotosensibile, asigurând
orientarea frunzelor spre lumină.
17
• Țesuturile mecanice s-au dezvoltat din momentul adaptării plantelor la

mediul terestru (plantele acvatice nu au țesuturi mecanice).
• Țesutul conducător lemnos conduce seva brută iar cel liberian, seva
elaborată.
• Țesuturile secretoare indică adaptări ale plantelor la mediul biotic
înconjurător.
1. Explicați importanța țesuturilor mecanice în viața plantelor.

2. Prezentaţi tipurile de țesuturi parenchimatice studiate.
3. Țesuturi secretoare: clasificarea și importanța în viața plantelor.
4. Ce tipuri de ţesuturi senzitive cunoaşteţi?
18
RĂDĂCINA. Morfologia rădăcinii.
Cuvinte cheie: rădăcină embrionară, rădăcini adventive, rădăcini

metamorfozate
Rezumat
Rădăcina este specializată pentru fixarea plantei în sol şi pentru
absorbţia apei şi a sărurilor minerale, dar ea mai poate îndeplini şi alte funcţii.
Conţinut
Rădăcina este specializată pentru fixarea plantei în sol şi pentru

absorbţia apei şi a sărurilor minerale. Rădăcina mai poate îndeplini şi alte
funcţii: depozitarea substanţelor de rezervă, înmulţire vegetativă, etc.
Rădăcina provine din rădăciniţa embrionului - rădăcina embrionară -
sau din meristeme ale altor organe vegetative (tulpină, frunze) - rădăcina
adventivă.
Morfologia rădăcinii
Zonele morfologice ale rădăcinii

La rădăcinile tinere, îndeosebi la plantule, se disting următoarele
zone: piloriza (scufia, caliptra), zona netedă, zona piliferă sau a perilor
absorbanţi şi zona aspră.
A-piloriza;
B-zona netedă;
C-zona perilor
C absorbanţi;
D-zona aspră;
1-meristem apical;
2, 3, 4 - meristeme;
5-păr absorbant;
6-scoarţa;
7-cilindru central;
B
8-primordiu de
radicelă.
19
Piloriza (caliptra, scufia) este un ţesut care protejează regiunea
meristematică a rădăcinii (vârful vegetativ). Vârful vegetativ este partea
terminală a rădăcinii, ocupată de celule iniţiale şi meristemele derivate din
ele. Această zonă realizează creşterea apicală a rădăcinii.
Zona netedă este situată în continuarea vârfului vegetativ, cuprinde
meristeme primare şi asigură creşterea în lungime prin mărirea volumului
celulelor existente.
Zona perilor absorbanţi (piliferă) se află deasupra zonei netede. Perii
provin din alungirea unor celule epidermice şi au funcţia de absorbţie.
Perii absorbanţi trăiesc 10-20 zile, după care sunt înlocuiţi cu alţii tineri,
formaţi în vecinătatea zonei netede.
Rădăcinile acvatice de la nufăr, rădăcinile aeriene ale unor orchidee epifite şi
rădăcinile cu micorize ale unor arbori (stejar, plop) nu au peri absorbanţi.
Zona aspră – se află deasupra zonei pilifere. Are aspect rugos datorită
cicatricilor rămase de la perii absorbanţi. Se alungeşte continuu şi este
brunie pentru că scoarţa se suberifică.
Coletul este zona de trecere de la rădăcină la tulpină.
Ramificarea rădăcinii
Rădăcinile plantelor mature sunt puternic ramificate formând sisteme
radiculare în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu în care se dezvoltă.
Ramificarea asigură absorbţia resurselor de apă şi săruri dintr-un volum
mare de sol şi fixarea puternică a plantelor.
Ramificarea dichotomică constă în bifurcarea repetată a vârfului
rădăcinii. Este o ramificare primitivă şi apare la unele ferigi (pedicuţa).
Ramificarea monopodială se face prin creşterea continuă a rădăcinii şi
formarea unei axe principale pe care apar, lateral, radicele de ordinul I, II, III.
Tipuri de rădăcini normale

Rădăcina pivotantă prezintă axa principală bine dezvoltată, cu radicele
subţiri: lucernă, brad;
Rădăcina fasciculată (fibroasă) este formată din rădăcini adventive,
egale: grâu, ceapă;
Rădăcina rămuroasă – la plante lemnoase: măr.
Rădăcini metamorfozate
Rădăcinile metamorfozate îndeplinesc alte funcţii decât cele de absorbţie şi
fixare având aspect caracteristic după rolul lor.
Rădăcinile tuberizate depozitează substanţe de rezervă (mai ales
amidon) în ţesuturile parenchimatice hipertrofiate. Se întâlnesc la plantele
bienale sau perene şi asigură supravieţuirea lor peste anotimpurile cu condiţii
nefavorabile.
Se poate tuberiza rădăcina principală la morcov, rădăcina principală şi
coletul la sfeclă şi ridichi.
Rădăcinile cu muguri. Din muguri se dezvoltă tulpini (drajoni, lăstari)
care refac părţile aeriene distruse ale plantelor sau realizează înmulţirea lor.
Drajonarea este importantă în reîmpădurirea naturală (tei, plop) şi în
înmulţirea vegetativă a unor pomi fructiferi: vişin, prun.
20
Unele buruieni perene (pălămida) se înmulţesc vegetativ, prin
fragmentarea rădăcinilor cu muguri, şi cresc în vetre.
Rădăcinile simbionte sunt prezente la plante superioare care
stabilesc relaţii de convieţuire reciproc avantajoase cu bacterii (rădăcini cu
nodozităţi) sau ciuperci (rădăcini cu micorize).
a. Rădăcinile cu nodozităţi au mici umflături, formate prin diviziunea
celulelor scoarţei, în care au pătruns bacterii fixatoare de azot din sol (mai
ales din genul Rhizobium).
Sunt caracteristice leguminoaselor (trifoi, soia, mazăre). Bacteriile
fixează azotul atmosferic liber sub formă de compuşi organici proprii; după
moartea lor, o parte din aceşti compuşi sunt utilizaţi direct de leguminoase,
cealaltă parte se acumulează în sol după putrezirea rădăcinilor. Astfel,
leguminoasele nu au nevoie de fertilizare cu azot ci chiar îmbogăţesc solul în
compuşi azotaţi.
Rădăcină cu nodozităţi la lupin
b. Rădăcinile cu micorize se găsesc în simbioză cu specii de ciuperci.

Filamentele (hifele) ciupercii învelesc ca o pâslă rădăcina şi pătrund în
scoarţa acesteia.
La micorizele ectotrofe (stejar, mesteacăn), hifele ciupercii pătrund în
spaţiile intercelulare ale primelor 2-3 straturi de celule din scoarţă.
La micorizele endotrofe, hifele ciupercii ajung mai adânc în scoarţă şi
pătrund până la citoplasma celulelor; sunt prezente la orchidee şi graminee.
Micorizele au rol în absorbţie (hifele ciupercii înlocuiesc perii
absorbanţi ai rădăcinii) şi protejează rădăcina (important la speciile care
cresc în medii acide: molid, ţepoşică).
Rădăcini cu micorize
ectotrofe la fag (A)
şi endotrofe la orhidee (B)
1-hife de ciupercă;
2-epidermă;
3-scoarţă.
21
Rădăcinile false (haustorii) - la plante parazite cu flori (cuscută,
lupoaie) şi semiparazite (vâsc) sunt organe speciale cu ajutorul cărora
acestea absorb seva brută sau elaborată de la plantele gazdă. Haustorii se
leagă la ţesuturile conducătoare ale plantei gazdă.
Rădăcinile fixatoare supraterane (de ancorare) sunt rădăcini
adventive pe tulpinile unor liane sau plante epifite cu ajutorul cărora acestea
se prind de substrat. Ele pot fi simple, la iederă, sau de forma unor cârcei, la
vanilie.
Rădăcinile contractile se scurtează, după ce ajung la maturitate, prin
micşorarea celulelor din scoarţă. Ele asigură adâncirea în sol a bulbo-
tuberculilor la brânduşă şi a rizomilor la pătlagină şi păpădie, deci lipesc de
sol rozeta foliară.
Rădăcini fixatoare Rădăcini contractile la Rădăcini adventive

la iederă brânduşă: proptitoare
1-tulpină; 2-bubo-tubercul;
3-rădăcini contractile;
4-rădăcini adventive
Rădăcinile proptitoare se formează adventiv pe tulpini, pătrund în

sol, se ramifică şi asigură o stabilitate pronunţată a plantelor (la specii
lemnoase tropicale (ficus) ce vegetează în zone inundabile, la porumb).
Rădăcinile cu pneumatofori (respiratoare) sunt rădăcini foarte
bogate în aerenchim şi care ies la suprafaţa solului. Sunt prezente la plante
de mlaştini cum este chiparosul de baltă; asigură aprovizionarea cu oxigen a
ţesuturilor rădăcinilor din solurile foarte umede şi compacte.
• Rădăcina provine din rădăciniţa embrionului - rădăcina embrionară -

sau din meristeme ale altor organe vegetative (tulpină, frunze) -
rădăcina adventivă.
• Rădăcinile metamorfozate îndeplinesc alte funcţii decât cele de
absorbţie şi fixare având aspect caracteristic după rolul lor.
• Rădăcinile simbionte sunt prezente la plante superioare care stabilesc
relaţii de convieţuire reciproc avantajoase cu bacterii (rădăcini cu
nodozităţi) sau ciuperci (rădăcini cu micorize).
22
1. Care sunt zonele morfologice ale rădăcinii tinere?

2. Ce tipuri morfologice de rădăcini cunoaşteţi?
3. Care sunt tipurile de rădăcini metamorfozate, cu exemple?
23
RĂDĂCINA. Anatomia rădăcinii.
Cuvinte cheie: structură primară, structură secundară
Rezumat
Studiul anatomic al rădăcinii explică adaptarea plantei la mediul
înconjurător și particularitățile definite de specie sau vârsta plantei.
Conţinut
Rădăcina prezintă o structură ce variază în funcţie de specie şi vârsta

plantei. Toate plantele prezintă, în primele faze de dezvoltare, o structură
primară care se menţine toată viaţa la ferigi, mocotiledonate şi unele
dicotiledonate.
La gimnosperme, dicotiledonate lemnoase (şi la unele dicotiledonate
erbacee perene) structura primară este înlocuită de structura secundară prin
activitatea cambiului şi felogenului.
Structura primară a rădăcinii
Structura primară este rezultatul activităţii meristemelor apicale şi se

găseşte la rădăcinile tinere în zona perilor absorbanţi. Structura primară este
alcătuită din rizodermă, scoarţă şi cilindru central.
Rizoderma acoperă la exterior rădăcina tânără. O parte din celulele
rizodermei se transformă, prin alungire spre exterior, în peri absorbanţi. Ei
sunt de obicei unicelulari, au membrană celulozică, iar la exterior substanţe
mucilaginoase prin care se realizează un contact strâns cu particulele de sol.
Citoplasma este împinsă spre margini de o vacuolă mare cu suc celular
concentrat.
La rădăcinile cu micorize celulele rizodermei nu au peri absorbanţi,
rolul lor fiind preluat de hifele ciupercilor cu care rădăcina trăieşte în
simbioză.
Scoarţa ocupă spaţiul dintre rizodermă şi cilindrul central şi este
formată din celule parenchimatice. La rădăcinile mature, scoarţa se
diferenţiază în:
Exoderma = zona externă a scoarţei formată din unul sau mai multe
straturi de celule. La porumb, exoderma se lignifică formând cutisul cu rol de
apărare în locul rizodermei, care prin frecare cu solul se exfoliază.
Mezoderma = zona mijlocie cu celule parenchimatice mari, cu pereţi
celulozici şi spaţii intercelulare. Are funcţie de depozitare a unor substanţe de
rezervă. În mezodermă se pot găsi: canale secretoare de latex (laptele
câinelui), de uleiuri eterice (pătrunjel), aerenchim la orez, etc.
Endoderma este stratul intern, în contact cu cilindrul central. Uneori,
24
pereţii laterali ai celulelor se îngroaşă cu celuloză sau lignină în forma literei
U (benzi Caspary), endoderma având rol de susţinere şi apărare a cilindrului
central. Din loc în loc, rămân în endodermă celule cu pereţi neîngroşaţi,
numite celule de pasaj, prin care cilindrul central comunică cu scoarţa.
Structura primară a rădăcinii la molid: Structura primară a rădăcinii la porumb

1-exoderma, 2-mezoderma; (imagine microscop, obiectiv 6x,
3-endoderma; 4-periciclu; original)
5-xilem (lemn); 6-meristem;
7-floem (liber); 8-metaxilem
Cilindrul central este dispus în centrul rădăcinii şi este alcătuit din:

-Periciclu = un strat (rar 2-3) de celule mici, dispuse în jurul cilindrului
central. Periciclul funcţionează ca ţesut meristematic ce formează radicele şi
mugurii adventivi de pe rădăcină.
-Ţesuturile conducătoare formează fascicule separate lemnoase
(xilem) şi liberiene (floem) dispuse în alternanţă.
[Fasciculele lemnoase se dezvoltă centripet. Primele vase care au apărut
reprezintă protoxilemul, au diametrul îngust şi sunt situate spre exterior, în
vecinătatea periciclului. Vasele formate ulterior reprezintă metaxilemul, au
diametrul mare şi sunt situate spre centrul rădăcinii.]
Structura primară a rădăcinii :

1-rizoderma;
2-exoderma;
3-mezoderma;
4-endoderma;
5-periciclu;
6, (8)-metaxilem;
7-floem;
9- protoxilem.
25
Pe lângă vase, fasciculul mai conţine şi parenchim lemnos.
Fasciculele liberiene sunt alcătuite din vase liberiene [spre exterior din
protofloem cu vase înguste şi spre interior din metafloem cu vase mai largi].
Fasciculul liberian conţine, pe lângă vase şi celule anexe, fibre liberiene şi
parenchim liberian.
-Măduva este formată din ţesutul parenchimatic ce ocupă centrul
cilindrului central. Ea se prelungeşte sub formă de raze medulare între
fasciculele conducătoare.
La monocotiledonate, celulele medulare se pot transforma în
sclerenchim, cu pereţi lignificaţi, îndeplinind un important rol mecanic.
Structura secundară a rădăcinii
Este prezentă la gimnosperme şi angiosperme lemnoase sau ierboase

perene. Ea rezultă din activitatea meristemelor secundare - cambiu şi felogen
- ce generează noi ţesuturi care se adaugă structurii primare.
Cambiul apare în cilindrul central şi formează la exterior liber
secundar şi la interior lemn secundar.
Liberul secundar cuprinde vase ciuruite, celule anexe, fibre liberiene şi
parenchim liberian. Lemnul secundar ocupă centrul tulpinii: vase lemnoase,
fibre lemnoase şi parenchim lemnos.
La speciile din zone climatice cu anotimpuri nefavorabile, cambiul
funcţionează intermitent şi generează vase cu diametru diferit, evidenţiate
sub formă de inele anuale asemănătoare celor din tulpină.
Felogenul apare mai târziu decât cambiul (la majoritatea
dicotiledonatelor ierboase perene acesta nu se mai formează), se formează
în scoarţă şi generează la exterior suber şi la interior feloderm (scoarţă
secundară).
După o anumită perioadă de funcţionare, prima zonă de felogen se
opreşte din creştere şi apare o nouă zonă de felogen, care este apoi înlocuită
cu altele, dezvoltate consecutiv. Astfel se formează, la exteriorul rădăcinii,
zone succesive de ţesuturi vii (felogen) şi moarte (suber) care alcătuiesc
împreună ritidomul. Ritidomul se poate exfolia sub forme diferite, producând
la început o subţiere a rădăcinii, compensată ulterior de creşterea masivă a
volumului lemnului secundar.
Structura secundară a rădăcinii are aspect tipic la speciile lemnoase
(viţa de vie) unde în secţiune transversală se disting, de la exterior spre
interior: suber, felogen, feloderm (scoarţa secundară), liber secundar, cambiu
şi lemn secundar alături de care se mai păstrează un anumit timp elemente
ale structurii primare.
Speciile cu rădăcini tuberizate, adaptate pentru depozitarea
substanţelor de rezervă, cresc rapid în grosime datorită dezvoltării exagerate
a parenchimului lemnos şi liberian prin funcţionarea anormală a cambiului.
În rădăcina de morcov cambiul produce o cantitate mare de liber
secundar şi mai puţin lemn secundar, ambele foarte bogate în parenchim de
depozitare.
26
Secţiune transversală în rădăcina
secundară de viţă de vie:
1 - suber;
2 - felogen;
3 - feloderm;
4 - scoarţa primară;
5 - liber secundar;
6 - cambiu;
7 - lemn secundar;
8 - măduva;
9 - fascicul liberian primar;
10 - fibre liberiene secundare;
11 - raza medulară;
12 - fascicul lemnos primar.
La ridiche, îngroşarea rădăcinii este determinată de cambiul care

generează mult lemn secundar, bogat în parenchimul lemnos.
La rădăcina de sfeclă apar mai multe cambii, succesive. Pe parcursul
unui an, se pot forma 8-12 cambii care formează mult parenchim secundar,
lemnos şi liberian.
• Structura primară este rezultatul activităţii meristemelor apicale şi se

găseşte la rădăcinile tinere în zona perilor absorbanţi. Structura
primară este alcătuită din rizodermă, scoarţă şi cilindru central.
• Structura secundară este prezentă la gimnosperme şi angiosperme
lemnoase sau ierboase perene. Ea rezultă din activitatea meristemelor
secundare - cambiu şi felogen - care generează noi ţesuturi ce se
adaugă structurii primare.
• Speciile cu rădăcini tuberizate, adaptate pentru depozitarea
substanţelor de rezervă, cresc rapid în grosime datorită dezvoltării
exagerate a parenchimului lemnos şi liberian prin funcţionarea
anormală a cambiului.
1. Prin ce se caracterizează structura primară a rădăcinii?

2. Care sunt meristemele responsabile de apariţia structurii
secundare a rădăcinii, inclusiv a rădăcinilor tuberizate?
27
TULPINA. Morfologia tulpinii.
Cuvinte cheie: macroblast, microblast, mugure, tulpini metamorfozate
Rezumat
Tulpina este un organ vegetativ cu 2 funcții principale: de susţinere a
frunzelor şi organelor de reproducere şi de conducere a soluţiilor nutritive.
Conţinut
Tulpina este un organ vegetativ cu rol de susţinere a frunzelor şi

organelor de reproducere şi funcţia de conducere a soluţiilor nutritive. Alte
funcţii:
-generativă (ţesuturile meristematice ale tulpinii pot forma şi alte
organe ale plantei)
-fotosinteză, depozitarea apei şi substanţelor nutritive, etc.
Filogenetic, tulpina apare prima dată la ferigi, la fel ca şi rădăcina.
Tulpina se formează din tulpiniţa şi muguraşul embrionului seminţei.
Din tulpiniţă se formează hipocotilul (partea dintre colet şi cotiledoane) iar din
muguraş - epicotilul (partea dintre cotiledoane şi primele frunze adevărate).
Tulpini tinere de fasole şi porumb:
1-hipocotil;
2-epicotil;
3-muguraş;
4-cotiledoane;
5-frunze;
6-rădăcina embrionară;
7-rădăcini adventive.
Morfologia tulpinii
Morfologia ramurilor şi a mugurilor

Tulpina matură prezintă noduri (porţiuni de regulă îngroşate pe care
se inseră frunzele şi mugurii) şi internoduri (zona dintre două noduri).
Tulpinile sau ramurile tulpinii la care internodurile sunt evident alungite
se numesc macroblaste iar cele cu internoduri scurte (având nodurile foarte
apropiate) se numesc microblaste. Ex. la pomii fructiferi: macroblastele sunt
ramurile de schelet ce alcătuiesc coroana iar microblastele sunt ramurile de
rod, cu muguri floriferi sau micşti. Mugurii sunt porţiuni ale tulpinii care
asigură creşterea şi ramificarea acesteia.
28
Ramuri de arţar (A),
cireş (B), castan
(C):
1 - macroblast;
2 - microblast;
3 - mugure
terminal;
4 - mugure lateral;
5 - cicatrice foliară;
6 - cicatrici ale
catafilelor;
7 – urme ale
fasciculelor
conducătoare
libero-lemnoase
Mugurii - alcătuiţi din noduri dese şi internoduri

foarte scurte. Mugurii foliari formează lăstari cu
frunze, mugurii florali dau naştere la flori iar
mugurii micşti generează lăstari cu frunze şi
flori.
În mugure se pot observa:
-vârful vegetativ (con de creştere) cu
meristeme ce determină creşterea în lungime
a tulpinii;
-primordii foliare (primordii ale frunzelor)
dispuse de la bază spre vârful vegetativ;
-primordiile mugurilor laterali (rol în ramificare);
-primordii ale florilor, dispuse la axila frunzelor.
Mugurii plantelor din climatul temperat sunt
protejaţi de frunze metamorfozate numite
catafile (muguri tunicaţi).
După poziţia pe tulpină, există muguri terminali
(apicali) şi muguri laterali (axilari - la axila
frunzei).
Mugurii care rămân în repaus doar pe durata
unui sezon nefavorabil se numesc muguri
activi.
Ramură de cireş:
Mugurii dorminzi rămân în repaus mult timp 1 - macroblast;
după formare şi devin activi numai când 2 - microblast;
ramurile sau frunzele sunt distruse de către 3 - lenticele;
cauze externe. 4 - cicatrice foliară;
5 - mugure apical;
La unele plante se întâlnesc muguri
6 - mugure axilar florifer;
metamorfozaţi - rol în depozitarea substanţelor 7 - cicatrici ale catafilelor
organice şi reproducerea vegetativă.
De exemplu, la unele specii de ceapă se tuberizează primordii florale; aceşti

muguri se desprind de pe planta mamă şi asigură înmulţirea vegetativă.
Căpăţâna de varză este un mugure vegetativ terminal, hipetrofiat, cu rol în
protejarea meristemelor apicale pe timpul iernii.
29
Mugure mixt: Ramificarea tulpinii:
1 - catafile, A - dichotomică;
2 - primordii foliare, B - monopodială;
3 - primordii florale, C - fals dichtomică;
4 - axa mugurelui. D - simpodială.
Creşterea şi ramificarea tulpinii

Creşterea în lungime a tulpinii este terminală şi intercalară. Creşterea
în grosime are loc, la tulpinile cu structură secundară, prin formarea de noi
ţesuturi din cambiu şi felogen.
Tipuri de ramificare a tulpinii:
- ramificarea dichotomică - la ferigi (pedicuţă) - bifurcarea repetată a
vârfului vegetativ al tulpinii;
- ramificarea monopodială - creşterea nelimitată a mugurelui teminal,
care formează o axă principală. Din mugurii laterali se formează ramuri
(brad, fag);
- ramificarea simpodială - la plantele care prezintă terminal muguri cu
creştere limitată, alungirea realizându-se prin activitatea mugurelui
axilar subterminal (viţa de vie, tei, măr);
- ramificare mixtă – bumbac;
- fals dichotomică (liliac, vâsc) - după încetarea creşterii mugurelui
terminal intră în activitate doi muguri axilari opuşi, care produc ramuri
egale.
La unele specii (lalea, păpădie) tulpina nu se ramifică (tulpină
monocaulă).
Infrăţirea este un tip special de ramificare a porţiunii bazale de la
tulpinile gramineelor. De la nodurile bazale (noduri de înfrăţire) ale tulpinii se
formează lăstari numiţi fraţi, care pot avea la rândul lor lăstari. Rezultă o tufă
formată din mai multe tulpini. Importanţa înfrăţirii: realizarea densităţii
culturilor de cereale şi a pajiştilor.
Tipuri morfologice de tulpini.
După tipul de organizare există:
• tulpini articulate, cu noduri şi internoduri:
- caulis - tulpină erbacee plină sau gloală (cimbrişor, floarea soarelui);
- scap - tulpină ierboasă cu noduri bazale foarte scurte şi un ultim
internod lung ce se termină cu o floare (lalea) sau o inflorescenţă (păpădie);
- culm sau pai - tulpină caracteristică gramineelor, neramificată, cu
noduri şi internoduri (grâu);
• tulpini nearticulate:
- caudex – tulpină scurtă cărnoasă (urechelniţă);
30
stip – tulpină înaltă, neramificată, cu frunze în partea terminală
(palmieri şi ferigi arborescente).
A- scap la păpădie;
B- pai la grâu:
1- nod; 2- internod;
3- meristem intercalar;
4- teacă; 5- limb; 6- inflorescenţă
După consistenţă:
• Tulpini erbacee - au ţesuturi nelignificate sau slab lignificate. Pot fi
anuale, bienale sau perene (majoritatea angiospermelor).
• Tulpini lemnoase - au ţesuturi lignificate şi durată de viaţă egală cu
cea a plantelor.
- arborele - tip de tulpină de talie mare, depăşind 7 m, diferenţiat în
trunchi şi coroana din ramuri de diferite ordine;
- arbustul are o talie mai redusă (până la 7 m), este lipsit de trunchi,
ramificarea realizându-se de la bază (alun);
- (liane – viţa de vie, iedera);
- semiarbustul (subarbust) este de talie redusă, până la 1m, lignificată
doar la bază (afinul);
• Tulpinile cărnoase (suculente) sunt prezente la plante adaptate să
reziste în condiţii de secetă (Cactaceae, Crassulaceae).
Tulpinile plantelor acvatice sunt bogate în aerenchim şi nu au ţesuturi
mecanice; ele pot fi: submerse, total scufundate în apă (nufăr); amfibii când
se dezvoltă şi în mediul aerian odată cu reducerea nivelului apei; natante,
plutitoare pe suprafaţa apei, nefixate de substrat (lintiţă).
Tulpinile metamorfozate
Sunt tulpini care, pe lângă funcţiile de bază, îndeplinesc alte funcţii:
fotosinteză, apărare, depozitare a substanţelor de rezervă, înmulţire
vegetativă.
Tulpini supraterane metamorfozate
Tulpinile asimilatoare realizează fotosinteza, caz în care frunzele sunt
de regulă reduse:
- cladodii: tulpini lăţite, cu frunze mici, la grozamă sau cu frunze
complet reduse (cactacee);
- filocladii - ramuri lăţite de forma unor frunze, la ghimpe; pe ele se
găsesc flori sau fructe;
- tulpini virgate - tulpini cilindrice fără frunze sau cu frunze reduse, la
pipirig, coada calului.
Tulpinile cu rol de apărare - ramuri transformate în spini (porumbar,
păducel).
Tulpinile cu ramuri transformate în cârcei, cu rol de fixare a tulpinii pe
suport (viţa de vie).
31
Tulpinile tuberizate depozitează substanţe de rezervă (gulie).
Tulpini cu rol în înmulţirea vegetativă: stolonii - ramuri orizontale ce
formează, la noduri, rădăcini adventive şi plante noi (căpşun, trifoi alb).
Tulpini subterane metamorfozate
Sunt tulpini care depozitează substanţe de rezervă şi realizează
înmulţirea vegetativă; acestea permit plantei supravieţuirea în perioadele
nefavorabile.
Rizomul este un microblast îngroşat, la nodurile căruia se pot găsi
resturi de frunze, muguri şi rădăcini adventive (lăcrămioară, stânjenel). Poate
avea ramificaţii numite stoloni.
Tuberculul - microblast puternic îngroşat, care depozitează substanţe
de rezervă; pe el se observă muguri axilari: ,,ochi”. La cartof, capătul terminal
al stolonilor se îngroaşă devenind tubercul.
Tulpini asimilatoare: Bulbo-tubercul la şofran,

cladodiu la grozamă, limba Rizom la Pecetea lui brânduşă: 1-catafile; 2-
soacrei; filocladiu la Solomon tulpină tuberizată; 3-
ghimpe rădăcini adventive
Tulpinile sau ramurile tulpinii la care internodurile sunt evident alungite

se numesc macroblaste iar cele cu internoduri scurte (având nodurile foarte
apropiate) se numesc microblaste.
Mugurii sunt alcătuiţi din noduri dese şi internoduri foarte scurte.
Mugurii foliari formează lăstari cu frunze, mugurii florali dau naştere la flori iar
mugurii micşti generează lăstari cu frunze şi flori.
Tulpinile metamorfozate sunt tulpini care, pe lângă funcţiile de bază,
îndeplinesc alte funcţii: fotosinteză, apărare, depozitare a substanţelor de
rezervă, înmulţire vegetativă.
1. Din ce este alcătuit unui mugure florifer?

2. Ce tipuri morfologice de tulpini cunoaşteţi?
3. Ce tipuri metamorfozate de tulpini cunoaşteţi?
32
TULPINA. Anatomia tulpinii.
Cuvinte cheie: structură primară, structură secundară
Rezumat
Structura anatomică a tulpinii diferă la speciile lemnoase față de cele
ierboase, existând însă și caracteristici determinate de specie.
Conţinut
La nivelul coletului are loc trecerea de la structura anatomică a
rădăcinii la cea a tulpinii. Toate plantele prezintă, în primele faze de
dezvoltare, o structură primară care se menţine toată viaţa la mocotiledonate
şi unele dicotiledonate erbacee.
Structura secundară apare ca rezultat al activităţii cambiului şi
felogenului.
Structura primară a tulpinii
Se întâlneşte la toate cormofitele în stadiul tânăr şi pe toată viaţa

plantei la monocotiledonate şi unele dicotiledonate erbacee. Este alcătuită
din trei zone concentrice: epiderma, scoarţa şi cilindrul central.
Epiderma protejează la exterior tulpina, este alcătuită dintr-un strat de
celule, strâns unite, cu pereţii externi cutinizaţi, lipsite de cloroplaste.
Epiderma prezintă stomate şi peri, cu excepţia tulpinilor subterane.
Scoarţa este multistratificată, alcătuită din celule parenchimatice, cu
spaţii intercelulare. Frecvent, scoarţa se diferenţiază în 2 zone: o zonă
externă cu cloroplaste şi o zonă internă ce depozitează substanţe de
rezervă.
Unele plante prezintă în straturile externe ale scoarţei ţesuturi
mecanice alcătuind hipoderma, cu aspect continuu sau sub formă de
cordoane. Scoarţa mai poate prezenta în structură canale rezinifere (la
conifere), laticifere (smochin), canale secretoare de uleiuri eterice (mărar).
Cilindrul central (stelul) este alcătuit din ţesuturi parenchimatice
(măduvă, raze medulare) în care sunt dispuse fascicule conducătoare.
Ţesuturile conducătoare sunt fascicule mixte libero-lemnoase (vase,
parenchim, fibre).
Dispoziţia fasciculelor conducătoare:
-la gimnosperme şi dicotiledonate - sunt dispuse pe un cerc, cilindrul
central fiind de tip eustel;
-la monocotiledonate fasciculele se dispun pe 2 cercuri sau neregulat
(atactostel).
Măduva din centrul tulpinii se prelungeşte printre fascicule cu raze
medulare. La unele specii măduva lipseşte (tulpini fistuloase), centrul tulpinii
fiind ocupat de o lacună medulară (grâu).
33
Structura primară a tulpinii
la dicotiledonate:
1 - epidermă; 2 - scoarţă;
3 - cilindru central;
4 - fascicul libero - lemnos;
5 - măduvă
La unele dicotiledonate se diferenţiază un periciclu uni- sau

pluristratificat în jurul cilindrului central.
Periciclul îndeplineşte rol de susţinere când este format din
sclerenchim lignificat (dovleac). La in şi cânepă este celulozic; din acesta se
obţin fibre textile de bună calitate.
Periciclul poate avea rol meristematic, generând rădăcini adventive, la
iederă.
Structura secundară a tulpinii
Creşterea în grosime a tulpinii se face prin activitatea celor două

meristeme secundare: cambiu şi felogen.
Cambiul generează liber secundar spre exterior şi lemn secundar
spre interiorul tulpinii.
Lemnul secundar este format din trahee (sau traheide), fibre lemnoase
şi parenchim lemnos.
În climatul temperat, cu anotimpuri, cambiul funcţionează intermitent.
-la începutul perioadei de vegetaţie, primăvara, se formează vase
lemnoase cu lumen (diametru) mare şi puţine fibre lemnoase (lemn de
primăvară);
-la sfârşitul verii şi toamna sunt generate vase cu lumen mic şi multe
fibre lemnoase şi parenchim lemnos (lemn de toamnă).
Se constituie astfel, într-o perioadă de vegetaţie, un inel anual.
Numărul inelelor anuale corespunde deci cu vârsta arborelui.
După un timp, funcţia de conducere a lemnului secundar dispare. Într-
o secţiune prin tulpina celor mai mulţi arbori se deosebesc, astfel, două zone:
Duramenul (lemn nefuncţional, dispus central) are culoare închisă şi
este format din vase lemnoase obturate de tile, din fibre puternic lignificate şi
parenchim impregnat cu tanin, răşini, pigmenţi. El îndeplineşte rol de
susţinere.
Arborii cu duramen furnizează lemnul cu rezistenţă mare (stejar, nuc).
Există specii (salcia) la care lemnul rămâne spongios şi putrezeşte, astfel că
tulpina devine scorburoasă.
Alburnul este lemnul funcţional, constituit din inele anuale lemnoase
ale ultimilor ani de existenţă ai plantei.
34
Secţiune transversală prin trunchiul unui
arbore:
1-inel anual; 2-lemn de toamnă;
3-lemn de primăvară;
4-raze medulare; 5-măduvă;
6-duramen; 7-alburn; 8-cambiu;
9-ritidom; 10-floem secundar;
11-felogen.
Liberul secundar este alcătuit din vase liberiene, celule anexe,

parenchim liberian şi fibre liberiene.
Felogenul se diferenţiază în scoarţa primară şi generează la exterior
suber iar la interior feloderm. Suberul are rol de apărare a tulpinii iar
felodermul depozitează diferite substanţe organice.
Suberul, felogenul, felodermul (scoarţa secundară) alcătuiesc iniţial
peridermul. După câţiva ani felogenul îşi încetează activitatea fiind înlocuit cu
altul. Ţesuturile moarte de pe trunchiul arborilor alcătuiesc ritidomul şi se
exfoliază permiţând creşterea în grosime.
La unele specii ierboase (in) nu se formează felogen ci numai cambiu,
astfel că structura tulpinii mature este formată din ţesuturi primare spre
exterior şi ţesuturi secundare spre interior (în cilindrul central).
Ramură de tei, în vârstă de 2 ani
35
Tulpinile metamorfozate sunt tulpini care, pe lângă funcţiile de bază,

îndeplinesc alte funcţii: fotosinteză, apărare, depozitare a substanţelor de
rezervă, înmulţire vegetativă.
Structura primară a tulpinii se întâlneşte la toate cormofitele în stadiul
tânăr şi pe toată viaţa plantei la monocotiledonate şi unele dicotiledonate
erbacee. Este alcătuită din trei zone concentrice: epiderma, scoarţa şi
cilindrul central.
Creşterea în grosime a tulpinii (structură secundară) se face prin
activitatea celor două meristeme secundare: cambiu şi felogen.
1. Prin ce se caracterizează structura primară a tulpinii la porumb?

2. Prezentaţi structura secundară a tulpinii la tei.
36
FRUNZA. Morfologia frunzei.
Cuvinte cheie: limb foliar, frunze compuse și metamorfozate
Rezumat
Tipurile de limb foliar reprezintă cunoștințe obligatorii pentru
înțelegerea botanicii sistematice. Anatomia frunzei, cu tipurile de structură,
indică și adaptările plantelor la diferite medii de viață.
Conţinut
Frunza este un organ vegetativ cu structură dorso-ventrală, având ca

funcţie de bază fotosinteza, însoţită de alte două procese esenţiale:
transpiraţia şi respiraţia.
Frunzele metamorfozate îndeplinesc şi funcţii de protecţie, depozitare
a substanţelor de rezervă, înmulţire vegetativă.
Filogenetic, frunza apare pentru prima dată la ferigi. Ontogenetic,
frunzele se dezvoltă din meristemul apical al vârfului vegetativ al tulpinii, din
primordiile foliare.
Morfologia frunzei
Alcătuirea frunzei complete. Frunza completă este alcătuită din: limb,

peţiol şi teacă iar la unele specii şi anexe foliare.
Forma limbului foliar: circulară la colţunaşi (A); elipsoidală la fag (B); ovală la păr (C);
triunghiulară la lobodă de grădină (D), lanceolată la pătlagină îngustă (E); liniară la
firuţă (F); reniformă la pochivnic (G); spatulată la bănuţei (H); cordată la tei (I); sagitată
la hrişcă (J); hastată la volbură (K).
37
Limbul frunzei
Forma limbului frunzei este foarte variată: eliptică la fag (Fagus

sylvatica), ovată la păr (Pyrus sativa), romboidală la mesteacăn (Betula
pendula), circulară la plop tremurător (Populus tremula), deltoidă la plop
negru (Populus nigra), reniformă la pochivnic (Asarum europaeum),
lanceolată la salcie (Salix alba), cordiformă la tei pucios (Tilia cordata),
aciculară la pin (Pinus sp.), subulată la ienupăr (Juniperus communis),
spatulată la bănuţei (Bellis perennis), hastată la volbură (Convolvulus
arvensis), fistuloasă la ceapă (Allium cepa), sagitată la săgeata apei
(Sagittaria sagittifolia), liniară la graminee etc.
Baza limbului: rotundă la păr, cordată la tei, auriculată la stejar,
asimetrică la ulm, etc.
Vârful limbului: acut (lent ascuţit) la salcie, acuminat (brusc ascuţit) la
liliac, obtuz la vâsc, emarginat (adâncit) la brad, mucronat (terminat cu un
spin moale) la salcâmul mic, etc.
Marginea limbului: întreagă (liliac), cu incizii mici (sub un sfert din
jumătatea limbului) şi cu incizii mari (peste un sfert din jumătatea limbului).
Frunzele cu incizii mici:
- serată - cu incizii şi dinţi ascuţiţi (urzică),
- dinţată - cu incizii rotunjite şi dinţi ascuţiţi (castan comestibil),
- crenată - incizii ascuţite, dinţi rotunjiţi (muşcată),
- sinuată cu incizii şi dinţi rotunjiţi (fag).
Frunza după inciziile mici:

a-întreagă; b-dinţată; c-serată;
d-crenată; e-sinuată
Frunzele cu incizii mari pot fi:

- lobate (inciziile ajung la un sfert din jumătatea limbului):
• penat-lobate la stejar
• palmat-lobate la arţar
• bilobate la arborele pagodelor
- fidate (incizii la mijlocul jumătăţii limbului):
• penat-fidate la scoruş
• palmat-fidate la ricin
- partite (cu incizii ce depăşesc jumătate din jumătatea limbului):
• penat-partită la păducel
• palmat-partită la piciorul cocoşului
- sectate (cu incizii ce ating nervura mediană):
• penat-sectată la feriguţă
• palmat-sectată la cânepă
38
Nervaţiunea = modul de dispunere şi ramificare a nervurilor (fascicule
libero-lemnoase înconjurate de ţesut mecanic) în limbul foliar: uninervă la
pin, dichotomică la arborele pagodelor, arcuată la pătlagină, penată la cireş,
palmată la arţar, paralelă la graminee.
Frunza după inciziile mari: 1-frunză penat-lobată; 2-frunză penat-fidată; 3-frunză

penat-partită; 4-frunză penat-sectată; 5-frunză palmat-lobată; 6-frunză palmat-fidată;
7-frunză palmat-partită; 8-frunză palmat-sectată
Nervaţiunea frunzelor:
1-uninervă; 2-dichotomică; 3-penată; 4-arcuată; 5-paralelă; 6-palmată.
Forma limbului poate varia pe aceeaşi plantă - polimorfism foliar. Ex.:

iedera are frunze lobate, dar pe ramurile florifere frunzele sunt întregi.
Peţiolul susţine limbul foliar, orientându-l favorabil faţă de lumina
solară. Frunzele fără peţiol se numesc sesile (ex.: frunze incomplete la
graminee).
[Limbul este prins de peţiol cu marginea, în cele mai multe cazuri
(cireş). Dacă peţiolul se prinde de partea inferioară a limbului, la distanţă de
margine, frunza este peltată (ricin).]
După formă, peţiolul poate fi: cilindric la colţunaş, comprimat (turtit) la
plopul tremurător, aripat la lămâi, dilatat la zambila de apă, auriculat la napi.
39
Frunzele cu peţiol neramificat se numesc frunze simple.
Frunzele compuse prezintă - pe un peţiol comun ramificat (rachis) -

mai multe foliole, fiecare cu câte un peţiol redus:
După dispunerea foliolelor:
- frunze penat-compuse: cu foliole aşezate de o parte şi alta a rahisului.
Dacă există o foliolă terminală sunt imparipenat-compuse (salcâm);
cele fără foliolă terminală sunt paripenat-compuse (arahide);
- palmat-compuse: foliole dispuse terminal în vârful rahisului. Pot avea
numeroase foliole (castan ornamental) sau pot fi trifoliolate (trifoi).
-
A B C D
Frunze compuse: A-imparipenat-compusă; B-paripenat-compusă;

C-palmat-compusă; D-trifoliolată
Teaca = partea lăţită a bazei peţiolului care realizează inserţia pe

tulpină. Ea este slab dezvoltată la viţa de vie, membranoasă şi umflată la
leuştean, membranoasă şi răsucită ca un cilindru în jurul tulpinii, la grâu.
La unele specii de pipirig frunza este redusă numai la teacă, cu rol de
apărare a meristemelor de la baza tulpinii.
Anexe foliare:
Stipele la frunza de fag (A); trandafir (B); mazăre (C); salcâm (D);
lintea pratului (E); 1 - stipele; 2 - foliolă; 3 - rachis; 4 - cârcel foliar
40
stipele – anexe foliare pereche dispuse de o parte şi de alta a bazei
limbului (măceş), frecvent caduce (fag); pot avea şi alte funcţii: se transformă
în spini la salcâm sau fac fotosinteză (mazăre);
ochrea – formaţiune membranoasă care înveleşte baza internodului
(troscot);
ligula – formaţiune membranoasă în prelungirea epidermei inferioare a
tecii (graminee);
auricule (urechiuşe) – expansiuni ale bazei limbului (graminee).
Frunzele metamorfozate au funcţii nespecifice.
frunze cu rol protector
• frunze transformate în spini, la dracilă; la salcâm spinii provin din
stipele.
• catafile şi hipsofile (bractei). Exemple: hipsofilele alcătuiesc un
involucru care protejează inflorescenţa (floarea soarelui); hipsofilele
alcătuiesc cupa ce protejează fructul stejarului; catafile la bulbul de
ceapă, la mugurii de cireş; spata este o bractee membranoasă ce
înveleşte bobocul floral la narcisă, ghiocel.
frunze cu rol de depozitare a substanţelor de rezervă - prezente în structura
bulbului.
• cotiledoanele sunt frunze embrionare adaptate pentru depozitarea
substanţelor de rezervă (fasole) sau absorbţia substanţelor de rezervă
din endosperm (grâu). La unele specii (fasolea), cotiledoanele ies în
timpul germinaţiei la suprafaţa solului (germinaţie epigee), se
înverzesc şi fac fotosinteză până la formarea frunzelor normale
• frunze cu rol de agăţare sunt transformate în cârcei. Se poate
transforma în cârcei întreaga frunză sau doar anumite părţi ale frunzei
(mazăre)
• frunze adaptate pentru nutriţia carnivoră la plante carnivore, au aspect
de capcane prevăzute cu glande digestive care le permit să digere
proteine din corpul insectelor (roua cerului)
• sporofilele sunt frunze pe care se formează sporangi cu spori, la ferigi
Dispoziţia frunzelor pe tulpină

Frunzele alterne se prind câte una la fiecare nod.
Frunzele opuse se prind câte două la fiecare nod. De obicei perechea de la
un nod este dispusă perpendicular faţă de frunzele anterioare (decusat) -
urzica moartă.
Frunzele verticilate se prind mai multe pe acelaşi nod, la leandru.
41
Frunza are ca funcţie de bază fotosinteza, însoţită de alte două

procese esenţiale: transpiraţia şi respiraţia; poate însă îndeplini și alte funcții.
Frunza completă este alcătuită din limb, peţiol şi teacă iar la unele
specii şi anexe foliare. Forma limbului frunzei este foarte variată.
Frunzele compuse prezintă, pe un peţiol comun ramificat (rachis), mai
multe foliole, fiecare cu câte un peţiol redus.
1. Clasificați tipurile de limb foliar cu exemple.

2. Care sunt marginile limbului, cu incizii mici?
3. Cum se clasifică frunzele după inciziile mari?
4. Care sunt frunzele metamorfozate studiate, cu exemple?
42
FRUNZA. Anatomia frunzei.
Cuvinte cheie: structură bifacială, structură ecvifacială, mezofil

omogen.
Rezumat
Anatomia frunzei, cu tipurile de structură, indică și adaptările plantelor
la diferite medii de viață.
Conţinut
Frunza este un organ vegetativ cu structură dorso-ventrală, având ca
funcţie de bază fotosinteza, însoţită de alte două procese esenţiale:
transpiraţia şi respiraţia.
Structura limbului frunzei
Într-o secţiune transversală prin limbul unei frunze se deosebesc:

Epiderma - alcătuită, de regulă, dintr-un singur strat de celule, cu
pereţii externi cutinizaţi, cerificaţi sau mineralizaţi. Epiderma prezintă
stomate, peri protectori sau secretori, etc.
La gimnosperme, sub epidermă se găseşte hipoderma (unul sau mai
multe straturi de celule cu pereţii îngroşaţi).
La angiosperme deosebim o epidermă superioară (ventrală) şi o
epidermă inferioară (dorsală). Majoritatea arborilor prezintă frunze cu
stomate situate doar pe epiderma inferioară (frunze hipostomatice).
Nufărul şi alte specii acvatice cu frunze natante, prezintă stomate doar
pe epiderma superioară (frunze epistomatice).
Gramineele, ale căror frunze au poziţie verticală, prezintă stomate pe
ambele epiderme (frunze amfistomatice)
Mezofilul frunzei este alcătuit din celule parenchimatice, cu multe
cloroplaste. Structura mezofilului este legată de poziţia limbului frunzei în
spaţiu:
Frunzele bifaciale sunt inegal luminate pe cele două epiderme
datorită dispunerii orizontale în spaţiu, deci mezofilul este diferenţiat în:
- mezofil palisadic – dispus sub epiderma superioară, format din celule
alungite, bogate în cloroplaste, cu puţine spaţii intercelulare;
- mezofil lacunos – cu celule diferite ca formă, cu spaţii intercelulare mari, cu
cloroplaste mai puţine, dispus spre epiderma inferioară. Frunzele bifaciale se
întâlnesc la majoritatea angiospermelor şi la unele gimnosperme (brad).
Frunzele ecvifaciale sunt uniform luminate pe ambele epiderme,
având o poziţie relativ verticală. În partea centrală a frunzei se diferenţiază
un mezofil lacunos flancat de o parte şi alta, spre ambele epiderme, de
mezofil palisadic. Ex. stânjenel, garoafă.
Unele plante prezintă frunze cu mezofil omogen, nediferenţiat în
43
palisadic şi lacunos. Acesta ocupă întregul spaţiu dintre epiderme şi este
format din parenchim cu celule izodiametrice şi cu spaţii intercelulare. Se
întâlneşte la graminee şi specii de locuri umbroase (măcrişul iepurelui).
La unele gimnosperme (pin) există mezofil omogen septat, cu pereţii
celulari pliaţi, mărind astfel suprafaţa de dispunere a cloroplastelor. Sunt
frecvente canalele rezinifere.
Tipuri de mezofil:
A-frunză bifacială; B-frunză ecvifacială; C-frunză cu mezofil omogen;
1-epidermă; 2-mezofil palisadic; 3-mezofil lacunos, 4-stomată, 5-mezofil omogen
La unele graminee (porumb, grâu), în epiderma superioară se

diferenţiază celule buliforme lipsite de citoplasmă, care în perioadele umede
înmagazinează apă iar în perioadele secetoase pierd apa, contribuind la
răsucirea frunzelor şi, deci, la reducerea transpiraţiei.
Nervurile frunzei sunt fascicule libero-lemnoase, cu lemnul spre faţa
superioară şi liberul spre cea inferioară. Sunt însoţite de ţesuturi mecanice.
Secţiune transveraslă prin frunza de pin: 1-epidermă; 2-stomată; 3-endodermă; 4-

canal rezinifer; 5-mezofil omogen septat; 6-endodermă; 7-ţesut de transfuzie; 8-
xilem; 9-floem; 10-sclerenchim (10x10; original)
44
Căderea frunzelor
În zona climatului temperat, majoritatea plantelor îşi pierd frunzele
anual. Căderea frunzelor este precedată de transformări fiziologice şi
anatomice.
Astfel, substanţele organice migrează şi se depozitează în tulpină,
vasele lemnoase se obturează cu tile şi cele liberiene cu depuneri de caloză,
clorofila se degradează iar frunzele se îngălbenesc.
Căderea este determinată de formarea unui ţesut separator la baza
peţiolului, care străbate toate ţesuturile cu excepţia fasciculelor
conducătoare. Sub acţiunea vântului, ploii, frunza se desprinde. Rana
rămasă pe tulpină se cicatrizează prin formarea unui suber de cicatrizare.
La gimnosperme frunzele persistă mai mulţi ani şi cad eşalonat (după
2-5 ani), astfel că planta rămâne cu frunze pe tot parcursul anului (frunze
sempervirescente).
Frunza are ca funcţie de bază fotosinteza, însoţită de alte două

procese esenţiale: transpiraţia şi respiraţia; poate însă îndeplini și alte funcții.
Mezofilul frunzei poate fi palisadic, lacunos sau omogen; tipurile de
structură a frunzei sunt: bifacială, ecvifacială și omogenă.
1. Prezentaţi comparativ caracterele de diferenţiere ale frunzelor cu

structură bifacială şi ecvifacială.
2. Explicaţi structura unei frunze cu mezofil omogen.
45
ÎNMULȚIREA PLANTELOR
Cuvinte cheie: înmulțirea asexuată, reproducerea sexuată, con,

fecundare simplă
Rezumat
Această unitate de învățare conține informații legate de organele de
reproducere ale plantelor. Floarea a apărut pentru prima dată sub forma
conului de la gimnosperme. Ovulul apare pentru prima dată la gimnosperme
şi este neînchis în ovar (ovarul lipseşte). Fecundarea la gimnosperme este
simplă, seminţele fiing golaşe, neprotejate de fruct.
Conţinut
Înmulţirea plantelor este însuşirea fundamentală a lumii vii, prin care

organismele dau naştere la urmaşi asemănători cu părinţii şi asemănători
între ei.
I.ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ
Se realizează prin celule sau ţesuturi provenite de la un individ.

Organismele moştenesc genotipul părintelui şi reproduc cu mare fidelitate
caracterele acestuia.
Se întâlneşte la talofite şi uneori la cormofitele ce cresc în condiţii ecologice
neprielnice pentru reproducerea sexuată.
a. Înmulţirea vegetativă
- capacitatea plantelor de a produce un organism nou din fragmente ale
corpului vegetativ sau din organe vegetative.
Înmulţirea vegetativă naturală se face prin:
- diviziune celulară: la talofite unicelulare (bacterii, alge şi ciuperci
unicelulare);
- înmugurire: este tot o diviziune celulară, dar celulele fiice rămân ataşate de
celula mamă (la ciuperci din grupa drojdiilor);
- fragmentarea talului: la talofitele pluricelulare (alge, ciuperci, licheni);
- organe vegetative: la plantele superioare (stoloni, drajoni, rizomi, bulbi,
bulbili, tuberculi).
Înmulţirea vegetativă artificială:
- butăşirea: detaşarea unor fragmente de organe vegetative (butaşi), formând
o nouă plantă;
- marcotajul: înmulţire prin ramuri care, în contact cu solul, formează rădăcini
adventive, după care se detaşează de planta mamă;
- altoirea: grefarea unui butaş denumit altoi, pe o altă plantă înrădăcinată
denumită portaltoi.
46
b. Înmulţirea prin spori
Sporul = celulă specializată pentru înmulţirea asexuată capabilă să
formeze noi indivizi: la talofite şi cormofitelor primitive (ferigi).
II. REPRODUCEREA SEXUATĂ
Reproducerea sexuată are loc prin unirea a două celule numite

gameţi, în procesul numit fecundare. În urma fecundării se formează oul sau
zigotul din care, prin diviziuni repetate, se dezvoltă un nou individ.
Reproducerea sexuată se realizează într-un anumit stadiu de dezvoltare a
fiecărui individ, apreciat ca stadiu de maturitate al acestuia. Organismul
rezultat în urma acestei reproduceri moşteneşte întotdeauna o combinaţie a
programelor ereditare de la cei doi gameţi şi parcurge întregul proces de
dezvoltare ontogenetică propriu speciei căreia îi aparţine.
Gameţii sunt celule haploide şi iau naştere din celule speciale numite
celule mame ale gameţilor, în urma procesului de diviziune reducţională, deci
sunt întotdeauna haploizi. Formaţiunile talului sau ale cormului în care se
produc gameţi se numesc în general gametangii sau, după structura
caracteristică diferitelor grupe de plante, au denumiri speciale cum sunt pentru
gametangii bărbăteşti: anteridie, spermatogonie, celulă generativă iar pentru
cei femeieşti: oogon, carpogon, arhegon etc.
Forma şi mărimea gameţilor variază de la o specie la alta dar pot fi
grupaţi în două categorii: izogameţi, identici ca mărime şi formă dar diferiţi ca
sex, la unele alge şi heterogameţi, diferiţi ca mărime şi formă. În acest caz
gametul femel este mare şi poartă denumirea de macrogamet sau oosferă
iar gametul bărbătesc este mai mic decât cel femeiesc şi se numeşte
microgamet. Când gametul bărbătesc are cili sau flageli se mai numeşte
anterozoid iar când este lipsit de aceste formaţiuni se numeşte nucleu
spermatic.
Fecundarea reprezintă unirea celor doi gameţi de sex opus în urma căreia
rezultă oul sau zigotul. Celula aceasta, nou formată, are o garnitură dublă
de cromozomi faţă de cea a gameţilor. Fecundarea are loc în două faze, prima
constând din contopirea citoplasmei celor doi gameţi – plasmogamia, urmată
de cea de a doua, constând din contopirea nucleilor gameţilor - cariogamia. La
ciupercile bazidiomicete, plasmogamia nu este urmată imediat de cariogamie
astfel că celulele se pot menţine mult timp în stadiul binucleat.
În timpul fecundării se pot uni gameţi - gametogamie, în cazurile cele
mai frecvente, gametangii - gametangiogamia sau chiar celule nespecializate
ale talului - somatogamie (la unele ciuperci bazidiomicete).
În funcţie de materialul genetic şi provenienţa gameţilor, reproducerea
sexuată şi respectiv fecundarea poate fi autogamă sau alogamă.
Reproducerea sexuată autogamă are la bază unirea gameţilor de sex opus
proveniţi de la acelaşi individ; organismul rezultat moşteneşte baza ereditară
a unui singur părinte. Reproducerea sexuată alogamă are la bază unirea
gameţilor de sex opus, proveniţi de la indivizi diferiţi; organismul rezultat
moşteneşte o combinaţie a programelor genetice de la cei doi părinţi, ceea
ce îi conferă vigoare şi capacitate de adaptare sporite.
47
În dezvoltarea individuală (ontogenetică) a celor mai multe specii de
plante se disting două faze, deosebite din punct de vedere citologic, ce
alternează cu regularitate, fiind marcate de fecundare şi meioză.
Faza diploidă sau sporofitul durează de la fecundare, deci începând cu
zigotul, până la meioză când are loc formarea sporilor haploizi sau a unor
organe haploide, producătoare de gameţi. Faza haploidă sau gametofitul
începe odată cu meioza şi are ca punct final formarea gameţilor. Durata
celor două faze variază în lumea plantelor, înregistrând de-a lungul evoluţiei
o extindere a sporofitului, concomitent cu reducerea gametofitului.
Reproducerea la gimnosperme
Gimnospermele (brad, molid, pin) sunt cormofite lemnoase la care

apare pentru prima dată floarea, organ de reproducere caracteristic plantelor
superioare. La gimnosperme, spre deosebire de angiosperme, fructul
lipseşte, sămânţa fiind golaşă.
Floarea gimnospermelor este lipsită de înveliş floral şi are aspect de
con. Florile sunt unisexuate (flori bărbăteşti, flori femeieşti), dispuse monoic
(pe acelaşi individ – pin) sau dioic (pe indivizi diferiţi – tisă).
Floarea bărbătească este alcătuită din stamine solziforme, care poartă
câte doi saci polinici în care se formează grăunciorii de polen.
Grăunciorul de polen are înveliş dublu, unul intern (intină) şi altul extern
(exină). Lateral, între cele 2 învelişuri, există saci aeriferi cu rol în transportul
polenului prin vânt (polenizare anemofilă).
Floarea femeiască este alcătuită din carpele care poartă fiecare câte 2
ovule; carpelele sunt dispuse spiralat pe axul alungit al conului. Din ovule se
formează, după fecundare, seminţele.
A
B
Solz carpelar cu seminţe la pin (A); sămânţa de pin în secţiune longitudinală (B):
1-solz carpelar; 2-aripă; 3-sămânţă; 4-tegument; 5-cotiledoane; 6-tulpiniţă; 7-
endosperm; 8-rădăciniţă
48
Granula de polen, purtată de vânt (polenizare anemofilă) ajunge în
camera polinică a ovulului unde germinează, formând tubul polinic. Iniţial,
celula vegetativă este situată către vârful tubului polinic, în timp ce celula
germinativă se divide şi formează două celule: una este celula sterilă (celula
dislocator) şi alta este celula spermatogenă (celula fertilă). Celula
spermatogenă se divide în continuare, formându-se două celule spermatice –
gameţii bărbăteşti, numiţi spermatii. La pin, deşi polenul germinează repede,
fecundaţia se realizează numai după maturarea oosferei, interval ce poate
oscila între 1-5 luni de la polenizare.
Tubul polinic se lichefiază pe cale enzimatică, celulele nucelei
ajungând la nivelul arhegoanelor, dintre care doar unul este fecundat.
Ulterior, vârful tubului polinic se gelifică. Una dintre cele două spermatii
pătrunde prin gâtul arhegonului şi fecundează oosfera, formând zigotul.
Cealaltă spermatie degenerează. Fecundarea la gimnosperme este simplă,
întrucât doar o spermatie contribuie la procesul sexual.
Embrionul gimnospermelor este alcătut din rădăciniţă, tulpiniţă,
cotiledoane şi muguraş.
La majoritatea gimnospermelor, tegumentul este tare şi se numeşte
testa. Seminţele se maturizează după o perioadă lungă de timp care adesea
depăşeşte un an. La pin, brad molid, larice etc., la maturitate solzii conului se
lingnifică. La ienupăr, solzii conului concresc după fecundare, devin cărnoşi,
suculenţi, închizând complet sămânţa, ca o pseudobacă (fruct fals), de
culoare neagră-albăstruie. La tisă, sămânţa este învelită de o formaţiune de
culoare roşie, denumită aril, ce provin din proliferarea ţesuturilor de la baza
ovulului.
A B
A - Pseudobacă la ienupăr (Juniperus communis); B - aril la tisă (Taxus

baccata)
49
Înmulţirea plantelor este însuşirea fundamentală a lumii vii, prin care

organismele dau naştere la urmaşi asemănători cu părinţii şi asemănători
între ei.
Reproducerea sexuată are loc prin unirea a două celule numite gameţi
(celule haploide), în procesul numit fecundare. Rezultă zigotul (oul), celulă
diploidă, din care, prin diviziuni repetate, se dezvoltă un nou individ.
Gimnospermele (brad, molid, pin) sunt cormofite lemnoase la care
apare pentru prima dată floarea, organ de reproducere caracteristic plantelor
superioare. La gimnosperme, spre deosebire de angiosperme, fructul
lipseşte, sămânţa fiind golaşă.
1. Exemplificați tipuri de înmulțire vegetativă la plante.

2. Ce diferenţă există între spor şi gamet?
3. Prezentaţi alcătuirea florii și reproducerea la gimnosperme.
50
REPRODUCEREA LA ANGIOSPERME
Cuvinte cheie: angiosperme, înveliș floral, androceu, gineceu, ovar,

fruct, fecundare dublă
Rezumat
La angiosperme, floarea evoluează mai ales prin apariția învelișurilor
florale și a ovarului din care, în urma fecundării, se va forma fructul (prezent
doar la angiosperme).
Conţinut
Floarea este organul de reproducere caracteristic plantelor superioare

(gimnosperme şi angiosperme).
O floare completă este alcătuită din: peduncul, receptacul, înveliş
floral, elemente de reproducere.
Pedunculul = internodul prin care floarea se inseră pe tulpină. Florile
fără peduncul sunt flori sesile.
Receptaculul (axa florală) = partea terminală a pedunculului, mai
dezvoltată, pe care se dispun celelalte elemente florale. Poate fi: conic,
cilindric (magnolie), discoidal, sferic, ca o cupă (măceş).
Periantul (învelişul floral) are rol de apărare a elementelor
reproducătoare. Există periant dublu – alcătuit din caliciu (K = totalitatea
sepalelor) şi corolă (C = totalitatea petalelor) - şi un periant simplu sau
perigon, alcătuit din elemente uniforme denumite tepale. Perigonul poate fi
sepaloid, dacă tepalele seamănă cu sepalele (fag) sau petaloid, când
tepalele seamănă cu petalele (lalea).
Elementele învelişului floral pot fi libere (caliciu dialisepal, corolă
dialipetală, perigon dialitepal) sau unite (caliciu gamosepal, corolă
gamopetală, perigon gamotepal).
Florile fără înveliş floral de numesc nude (frasin).
a) Caliciul (K). Sepalele sunt în general dispuse pe un singur rând
(verticil). Caliciul poate fi: caduc la înflorire (mac) sau după înflorire (prun);
persistent, însoţind fructul la maturitate (nalbă, tomate roşii). La păpădie
caliciul persistent are forma unui smoc de peri numit papus şi contribuie la
răspândirea prin vânt a fructelor.
b) Corola (C). Când petalele sunt unite, corola (gamopetală) poate fi:
tubuloasă la ciuboţica cucului, urceolată la afin, infundibuliformă la liliac,
rotată la soc, labiată la salvie, campanulată la clopoţei, ligulată la păpădie.
51
Corola dialipetală variază ca formă după specie; poate fi radiară
(perfect simetrică) la măr, zigomorfă (cu 2 jumătăţi simetrice) la mazăre,
asimetrică la begonie.
Uneori, numărul petalelor este mult mai mare datorită transformării în
petale a unor stamine. Astfel de flori se numesc involte (bătute) şi au valoare
ornamentală la bujor, trandafir, garoafă.
Tipuri de corolă: tubuloasă la floarea soarelui (A); hipocrateriformă la zorele (B);

urceolată la afin (C); ligulată la păpădie (D); bilabiată la jaleş (E); personată la gura
leului (F); rotată la cartof (G); campanulată la clopoţei (H); infundibuliformă la liliac (I);
petale unite la vârf - viţa de vie (J).
Elementele de reproducere:
a) Androceul (A) = totalitatea staminelor, partea bărbătească a florii.
Numărul staminelor într-o floare este constant pentru o specie. Stamina este
alcătuită din filament, conectiv şi anteră.
Filamentul susţine antera, poate fi simplu sau ramificat (ricin).
52
Filamentele staminei au aceeaşi lungime, mai rar lungimea diferă (androceu
didinam: două stamine scurte şi două stamine mai lungi - salvie; androceu
tetradinam: două stamine scurte şi patru stamine lungi - rapiţă).
Androceul poate avea filamente libere (arţar) sau filamente unite în unul sau
mai multe mănunchiuri: nalbă, mazăre, tei.
Conectivul leagă filamentul de anteră.
Antera este partea fertilă a staminei, în care se dezvoltă grăunciorii de polen.
Anterele se prind de filament printr-o margine (prun); dacă filamentul se
inseră la mijlocul anterei, acestea se numesc oscilante şi sunt adaptate
polenizării prin vânt, la graminee.
Structura anatomică a staminei.

Filamentul se aseamănă cu un peţiol foliar prevăzut cu un singur
fascicul libero-lemnos. Antera apare în secţiune transversală ca fiind formată
din două loje unite între ele prin conectiv. Conectivul conţine fasciculul libero-
lemnos care se continuă din filament. Pe partea opusă conectivului, cele
două loje sunt separate prin şanţul median. Fiecare lojă conţine cei doi saci
polinici delimitaţi spre exterior de câte un şanţ lateral.
Sacul polinic prezintă un perete format din epiderma cu un singur strat
de celule sub care se află ţesuturi mecanice cu pereţi laterali şi interni inegal
îngroşaţi şi cei externi subţiri. Ţesutul mecanic asigură susţinerea anterei şi
deschiderea sacilor polinici, prin contracţia inegală a pereţilor la maturitate.
Secţiune transversală prin antera staminei de crin; A – anteră închisă; B – anteră

deschisă; C - detaliu din structura peretelui sacului polinic;
1 - şanţ median; 2 - şanţ lateral; 3 - sac polinic; 4 - conectiv; 5 - epiderma; 6 - celule
mucilagigene; 7 - ţesut mecanic; 8 - ţesut tranzitoriu; 9 - ţesut tapet; 10 - grăuncior
de polen
Sub stratul mecanic se distinge, la anterele tinere, stratul tranzitoriu şi, mai
spre interior, stratul tapet sau nutritiv ce căptuşeşte cele patru cavităţi ale
sacilor polinici şi se consumă parţial în timpul dezvoltării grăunciorilor de
polen.
53
Grăunciorul de polen este alcătuit dintr-o celulă vegetativă, cu rol de
nutriţie, şi o celulă generativă care va forma, în timpul fecundaţiei, doi gameţi
bărbăteşti = spermatii.
Grăunciorul de polen este protejat de două membrane; cea externă se
numeşte exină şi are suprafaţa netedă sau cu ornamentaţii în relief. Din loc
în loc prezintă pori. Membrana internă numită intină este celulozică şi subţire.
Grăunciori de polen la
diferite specii
Deschiderea anterelor. La maturitatea anterei, peretele ce separă cei

doi saci polinici se resoarbe şi polenul pe care îl conţin se amestecă. În
condiţii de uscăciune, membranele neuniform îngroşate ale celulelor stratului
mecanic determină ruperea peretelui exterior al anterei pe linia şanţurilor
laterale dintre sacii polinici.
b) Gineceul (Pistilul) (G) = partea femeiască a florii, formată din una
sau mai multe frunze metamorfozate, numite carpele. Numărul lor variază de
la o specie la alta. După numărul de carpele există: gineceu monocarpelar
(prun, grâu, fasole) şi gineceu multicarpelar.
Gineceul multicarpelar poate avea carpele libere între ele - gineceu
apocarp (mur, bujor) sau carpele concrescute – gineceu sincarp (mac, măr,
dovleac). Gineceul ocupă partea centrală a florii şi se diferenţiază în ovar, stil
şi stigmat.
Ovarul provine din una sau mai multe carpele care îşi unesc marginile
pentru a forma cavitatea ovariană, cu rol în protejarea ovulelor la
angiosperme. După fecundare, din ovar rezultă fructul iar din ovul, sămânţa.
Cavitatea ovarului poate fi împărţită în loje care adăpostesc ovulele; după
numărul lojelor (loculilor) există gineceu unilocular şi plurilocular.
Ovarul unilocular are o lojă care provine din unirea marginilor singurei
carpele a ovarului (fasole) sau din unirea marginilor mai multor carpele
(mac). Ovarul plurilocular are mai multe loje, fiecare provenită din câte o
carpelă, la măr.
După poziţia pe receptacul, în raport cu celelalte elemente florale,
ovarul poate fi superior (roşii – peduncul şi rest de sepale la acelaşi pol al
fructului), semiinferior (prun), inferior (castravete, măr – codiţa fructului în
partea opusă sepalelor).
ovar superior ovar semiinferior ovar inferior

Stilul = prelungirea ovarului care expune stigmatul într-o poziţie
favorabilă pentru polenizare. Gineceul poate avea un singur stil care provine
54
din prelungirea singurei carpele (la ovarul mono-carpelar de prun) sau din
concreşterea prelungirilor carpelelor la ovarul pluricarpelar sincarp.
La ovarele apocarpe, stilele sunt libere (piciorul cocoşului, bujor).
Dimensiunile stilului: absent la mac, redus la piciorul cocoşului, alungit la
tutun, foarte alungit la porumb, brânduşă.
Stigmatul = extremitatea superioară a gineceului; este alcătuit pentru
a reţine polenul şi are capacitatea de a asigura germinarea polenului
aparţinând speciei respective.
După formă, stigmatul poate fi: globulos la cartof, bifurcat la floarea soarelui,
lobat la lalea, stelat la mac, filiform la porumb, penat la grâu.
Structura gineceului este asemănătoare frunzelor din care provine.

La ovarul monocarpelar (fasole), carpela are forma unui limb foliar cu
marginile răsucite spre partea superioară şi sudate, închizând cavitatea
ovariană. Pe marginile sudate ale carpelei se prind ovulele în zone numite
placente.
55
În structura peretelui ovarian (deci a carpelei) se disting: epiderma
externă, epiderma internă şi, între ele, mezofilul cu fasciculele libero-
lemnoase.
Ovarul multicarpelar cu carpele libere (bujor) repetă structura ovarului
monocarpelar de atâtea ori câte carpele are.
Stilul este format dintr-un ţesut parenchimatic acoperit de epidermă.
La speciile cu ovar multicarpelar sincarp, stilul provenit din unirea
prelungirilor carpelelor prezintă în interior un canal stilar ce favorizează
înaintarea rapidă a tubului polinic spre ovul (în timpul fecundării).
Stigmatul are suprafaţa mărită faţă de stil, se compune din ţesut
parenchimatic şi epiderma cu papile secretoare.
Ovulul se formează în ovar şi, după fecundare, formează sămânţa.

Ovulul angiospermelor are forma unei butelii fixată cu un picioruş (funicul) pe
peretele ovarului, în zona numită placentă. Porţiunea dintre ovul şi funicul
constituie hilul, de unde se desprinde, la maturitate, sămânţa (se observă ca
o pată albă pe sămânţa de castan). Prin funicul trece fasciculul libero-
lemnos, care se ramifică la baza ovulului în zona numită chalaza.
Ovulul este protejat de două integumente care vor forma tegumentul
seminţei. În partea apicală, integumentele lasă între ele un orificiu - micropil.
În ovul există ţesuturi parenchimatice (nucela şi calota); în nucelă se
găseşte sacul embrionar cu şapte celule: oosfera, două sinergide, trei
antipode şi nucleul secundar.
Secţiune prin ovul:

1 - funicul;
2 - chalaza;
3 - integument extern;
4 - integument intern;
5 - micropil;
6 - calota;
7 - nucela;
8 - sac embrionar;
9 - sinergide;
10 - oosfera;
11 - antipode;
12 - nucleu secundar
Tipuri de ovule. În funcţie de poziţie, apreciată după raportul dintre

hil, chalază şi micropil, ovulul poate fi ortotrop, campilotrop şi anatrop (la
crin).
Tipuri de ovule
56
Tipuri de flori şi plante după dispoziţia elementelor reproducătoare
Florile celor mai multe angiosperme au atât androceu cât şi gineceu

(flori bisexuate sau hermafrodite). Florile unisexuate pot fi femeieşti sau
bărbăteşti.
Plantele cu flori unisexuate pot fi:
-monoice - au pe acelaşi individ atât flori bărbăteşti cât şi flori
femeieşti (porumb, nuc);
-plante dioice - au florile bărbăteşti pe un individ iar cele femeieşti pe
alt individ (cânepă, urzică, tisă).
Dacă pe acelaşi individ se găsesc toate cele trei tipuri de flori (castan
ornamental) plantele se numesc poligame.
Înflorirea constă în deschiderea învelişului floral astfel încât staminele

şi stigmatul rămân libere. La florile nude (frasin) momentul înfloririi se
consideră deschiderea staminelor şi maturizarea stigmatului.
Procesul de înflorire propriu-zisă este precedat de o serie de faze
pregătitoare, caracteristice unei specii sau grupe de specii. De exemplu, la
pomii fructiferi se disting următoarele faze: umflarea mugurilor,
dezmugurirea, creşterea bobocilor şi deschiderea florilor. La graminee se
succed fazele: de burduf, cu diferenţierea componentelor inflorescenţei încă
închisă în teaca ultimei frunze, înspicarea, cu eliberarea inflorescenţei prin
alungirea ultimului internod şi înflorirea propriu-zisă, marcată de ieşirea în
exteriorul învelişurilor a anterelor şi stigmatelor.
Persistenţa unei flori în stare deschisă variază mult în funcţie de
specie şi cu cât aceasta este mai lungă, cu atât şansa polenizării încrucişate
este mai mare (3-4 ore la in 1-2 luni la orchidee tropicale).
Durata înfloritului depinde de factorii ecologici, fiind accelerată de
atingerea temperaturilor optime de înflorire. La culturile de câmp, este
important ca toate florile să înflorească într-un interval cât mai scurt, să
asigure maturizarea uniformă a recoltei. La plantele melifere se urmăreşte
eşalonarea deschiderii florilor pe o perioadă mai lungă.
Perioada de înflorire poate fi:

-primăvara devreme (specii vernale) - ghiocei, ruscuţă de primăvară (Adonis
vernalis);
-vara (specii estivale) – grâu (Triticum aestivum), cocoşei de câmp (Adonis
aestivalis);
-toamna (specii autumnale) - brânduşa de toamnă (Colchium autumnale);
-mai rar iarna (specii hiemale) - Eranthis hiemale.
Pe durata unei zile, florile se deschid la ore diferite: dimineaţa
devreme la zorele, în cursul zilei la cele mai multe specii, noaptea la regina
nopţii.
La speciile lemnoase, înflorirea poate să preceadă înfrunzirea (alun,
prun); înflorirea poate avea loc concomitent cu înfrunzirea (fag) sau mult
după înfrunzire (salcâm japonez).
57
O floare completă la angiosperme este alcătuită din: peduncul,

receptacul, înveliş floral, elemente de reproducere.
Androceul reprezintă totalitatea staminelor, partea bărbătească a florii.
Gineceul (Pistilul) este partea femeiască a florii, formată din una sau mai
multe frunze metamorfozate, numite carpele.
Ovulul se formează în ovar şi, după fecundare, formează sămânţa.
Florile celor mai multe angiosperme au atât androceu cât şi gineceu
(flori bisexuate sau hermafrodite). Florile unisexuate pot fi femeieşti sau
bărbăteşti, monoice (pe același individ) sau dioice (pe indivizi diferiți).
1. Alcătuirea florii complete la angiosperme.

2. Tipuri de înveliș floral; tipuri de corolă.
3. Care sunt elementele care alcătuiesc androceul?
4. Care sunt elemente care alcătuiesc gineceul? Care sunt tipurile de
ovar după poziție?
5. Care sunt tipurile de ovule după poziție?
6. Alcătuirea unui ovul.
7. Tipuri de flori și plante după dispoziția elementelor reproducătoare.
8. Ce tipuri de plante cunoașteți, după momentul înfloririi?
58
INFLORESCENȚA
Cuvinte cheie: inflorescențe monopodiale, inflorescențe simpodiale
Rezumat
Această unitate de învățare clasifică tipurile de inflorescențe; acestea
sunt grupări de flori care au atât rol de protecție, în stadiu incipient, cât și de
expunere avantajoasă a florilor în raport cu tipul de polenizare.
Conţinut
Florile dispuse câte una la extremitatea tulpinilor se numesc solitare;
ele au în mod obişnuit dimensiuni mari: lalea.
Inflorescenţa este gruparea de flori care cuprinde ramificaţiile
caracteristice ale tulpinii, florile şi hipsofilele lor, uneori şi fructe. Inflorescenţa
face posibilă apărarea florilor înainte de înflorire de către hipsofile comune,
iar după înflorire favorizează polenizarea încrucişată ca urmare a grupării
florilor.
Inflorescenţe monopodiale (racemoase) simple
Prezintă o axă cu creştere nelimitată (la vârf cu un mugure vegetativ)
şi flori ce se prind la nodurile acestei axe. Înflorirea are loc de la bază spre
vârf (când axa inflorescenţei este alungită) sau de la periferie spre centru
(când florile sunt dispuse pe axe scurte şi ajung aproximativ la aceeaşi
înălţime).
Racemul este o axă alungită pe care se dispun, distanţat, flori cu
pedunculi relativ egali ca lungime, la traista ciobanului, zambilă.
Spicul este o axă alungită, cu flori sesile foarte scurt pedunculate
(pătlagină).
Când spicul este format din flori unisexuate poartă denumirea de
ament, care are deseori axa flexibilă şi, deci, poziţie pendulă (nuc, alun, plop,
salcie).
Spadicele (spadix) este un spic cu axa îngroşată, protejată de una sau
mai multe hipsofile care formează spatul, la cală.
Corimbul este format dintr-o axă pe care se prind flori inegal
pedunculate, cele inferioare cu pedunculi mai lungi, ajungând deci la acelaşi
nivel cu cele superioare; înflorirea se produce de la margine spre centru
(păr).
Umbela - florile pornesc de la acelaşi nivel, ajung la aceeaşi înălţime
sau formează inflorescenţe globuloase. La baza inflorescenţei se pot găsi
hipsofile (involucru): la ceapă, cireş.
Capitul - axă scurtă, globuloasă, pe care se inseră flori sesile sau
foarte scurt pedunculate (trifoi).
Calatidiul (antodiul) prezintă o axă scurtă, îngroşată şi lăţită ca un
disc, pe care se prind flori sesile. În partea inferioară a calatidiului se găsesc
hipsofile (involucru) la floarea soarelui și specii din fam. Asteraceae.
59
Tipuri de inflorescenţe monopodiale simple: racem la traista ciobanului (A); spic la
pătlagină (B); ament la alun (C); spadice la cală (D); corimb la păr (E); umbelă la ceapă
(F); capitul la trifoi (G); calatidiu la floarea soarelui (H).
Inflorescenţele monopodiale (racemoase) compuse
Racemul compus din raceme simple (ridiche).

Spicul compus - o axă principală (rachis) pe care se inseră, altern,
spiculeţe simple, sesile, cu una sau mai multe flori. La baza spiculeţului se
află hipsofile (glume): graminee (grâu, secară).
Corimbul compus din corimbe simple la păducel.
Umbela compusă din umbele (umbelule), la Apiaceae (Umbelifere):
mărar, morcov.
Calatidiul compus - o grupare de calatidii sesile, pe o axă principală,
disciformă, la floarea de colţ.
Paniculul - o axă principală cu ramuri inegale ce poartă spiculeţe (la
ovăz, inflorescenţa bărbătească de la porumb) sau calatidii la pelin. Paniculul
cu ramificaţii scurte devine compact, are aspect cilindric şi se numeşte
panicul spiciform la mohor, coada vulpii.
Spadicele compus (ştiulete) grupează flori femeieşti la porumb. Pe
axul îngroşat se dispun spiculeţe biflore (una fertilă şi una sterilă). Spadicele
este protejat de pănuşi.
60
Floarea, inflorescenţa simplă şi cea compusă la grâu: A-fragment de spic cu
spiculeţe; B-schema spiculeţului; C-spiculeţ nearistat; D,E-floare; F-doagrama; 1-
rahis; 2-călcâi; 3-axul spiculeţului; 4-glumă; 5-paleea externă; 6-paleea internă; 7-
aristă; 8-lodicule; 9-ovar; 10-stigmat; 11-anteră; 12-proiecţie.
Floarea, inflorescenţa simplă şi cea compusă la porumb; A-panicul; B-fragment de

panicul; C-spiculeţe; D-spiculeţ; E-diagrama spiculeţului; F-secţiune longitudinală
prin spadice; G-spiculeţe; H-hiagrama spiculeţului; 1-spiculeţ pedunculat; 2-spiculeţ
sesil; 3-glumă superioară; 4-glumă inferioară; 5-paleea superioară; 6-paleea
inferioară; 7-floare fertilă; 8-floare sterilă; 9-ovar; 10-stil; 11-stigmat; 12-rudiment de
stamină; 13-axa spadicelui; 14-pănuşi; 15-mugure latent; 16-tulpina; 17-frunza.
61
Inflorescenţe simpodiale (cimoase)
Au o axă cu creştere definită, terminată în mugure floral. De la nodul
situat sub floarea terminală se dezvoltă una sau mai multe ramuri ce se
termină şi ele cu câte o floare.
Prima înfloreşte floarea de pe axul principal şi continuă cu cele prinse
din ce în ce mai jos. Ca urmare, înflorirea are loc de la vârf spre bază sau
centrifug.
După numărul ramificaţiilor secundare, inflorescenţele cimoase simple
pot fi: monochaziu, dichaziu şi pleiochaziu (polichaziu).
Monochaziul (cima unipară) – de la nodul de sub fiecare floare
terminală porneşte câte o ramură a inflorescenţei (tătăneasă, stânjenel,
gladiolă).
Dichaziul (cima bipară) prezintă câte două ramuri la nodul situat sub
floarea terminală, care depăşesc de regulă în înălţime axa principală şi se
termină şi ele cu câte o floare, ramificarea repetându-se. Inflorescenţa este
caracteristică pentru familia Caryophyllaceae: garofiţă, vălul miresei.
Glomerulul prezent la sfeclă este un tip de dichaziu cu ramuri foarte
scurte, astfel că florile sunt apropiate. După fecundare, fructele provenite din
florile inflorescenţei concresc formând un fruct compus numit tot glomerul.
Polichaziul sau pleiochaziul (cima în verticil) - la nodul de sub floarea
terminală se află un verticil de ramuri terminate şi ele cu flori, astfel că
inflorescenţa are aspectul unei umbele (înflorirea se face însă de la centru
spre margine): măr.
monochaziu - tătăneasă; dichaziu - rocoină; polichaziu - măr
62
Inflorescențele sunt grupări de flori care au atât rol de protecție, în

stadiu incipient, cât și de expunere avantajoasă a florilor în raport cu tipul de
polenizare.
Inflorescențele se grupează, după tipul de mugure apical, lungimea
pedunculilor și sensul deschiderii florilor, în 2 categorii mari: racemoase sau
cimoase.
1. Care sunt inflorescențele racemoase simple, cu exemple?

2. Care sunt inflorescențele monopodiale compuse, cu exemple?
3. Exemplificați principalele tipuri de inflorescențe cimoase.
63
POLENIZAREA ȘI FECUNDAREA
Cuvinte cheie: polenizare: directă, indirectă; entomofilă, anemofilă;

fecundarea, embrionul seminței
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă tipurile de polenizare și explică
modul în care se realizează fecundarea, deci reproducerea sexuată la plante.
În urma fecundării, din ovar rezultă fructul și din ovul se formează sămânța.
Conţinut
Polenizarea este transportul polenului de pe stamine pe stigmat,

realizat de către factorii de mediu.
Polenizarea directă (autogamă) se realizează prin transportul
polenului de pe staminele florii pe stigmatul aceleiaşi flori sau pe stigmatul
altei flori situate pe aceeaşi plantă. Polenizarea directă determină fecundarea
autogamă, deci asigură o bază ereditară restrânsă pentru descendenţi.
Polenizarea directă în interiorul aceleiaşi flori are loc în florile
hermafrodite la care maturizarea androceului şi gineceului se produce în
acelaşi timp. Polenizarea directă se poate face înainte de deschiderea
învelişurilor florale: mazăre, grâu.
La unele specii (alune de pământ, toporaşi) există două feluri de flori,
unele normale şi altele mai mici care rămân închise (flori cleistogame).
La mahonie, ca adaptare pentru autopolenizare, staminele au la baza
filamentelor un ţesut senzitiv care, la atingere, determină alipirea anterei de
stigmat. La albăstrele, anterele staminelor formează un tub. Stilul şi stigmatul
se alungesc abia după deschiderea anterelor, trec prin tub şi adună polenul
din antere.
Polenizarea indirectă (alogamă) sau încrucişată are loc prin
transportul polenului de pe staminele unei flori pe stigmatul altei flori, pe
indivizi diferiţi. Asigură variabilitatea speciilor şi are loc la speciile cu flori
unisexuate dar şi la speciile cu flori hermafrodite la care androceul şi
gineceul nu se maturizează concomitent.
Polenizarea indirectă are loc prin intermediul factorilor de mediu ca:
gravitaţia, vântul, apa, animalele şi omul, în raport cu care plantele prezintă
adaptări caracteristice.
Gravitaţia asigură căderea liberă a grăunciorilor de polen pe
stigmatele propriilor flori sau ale florilor de pe alte plante, dispuse mai jos:
porumb.
64
Polenizarea anemofilă (prin vânt) la alun, nuc, fag, grâu, pin, etc.
Aceste specii produc cantităţi mari de polen, mic şi uşor, cu suprafaţă
netedă. Polenul la unele gimnosperme prezintă saci aeriferi între exină şi
intină, care asigură plutirea în atmosferă. Florile au învelişuri slab dezvoltate,
în general verzi. La arbori cu polenizare prin vânt, înflorirea are loc înaintea
înfrunzirii, iar inflorescenţele sunt amenţi.
Polenizarea hidrofilă – la plantele de apă. Prin apa de ploaie (la piper)
- în pădurile tropicale umede.
Polenizarea entomofilă (prin insecte) – la mazăre, salvie, petunie, etc.
Aceste specii produc polen cu asperităţi, au flori viu colorate, mirositoare, cu
glande nectarifere, învelişuri florale dezvoltate.
În zonele ecuatoriale unele specii se polenizează prin intermediul
păsărilor sau mamiferelor consumatoare de nectar şi polen şi au adaptări
similare celor polenizate prin insecte.
Fecundarea
Grăunciorii de polen ajunşi pe stigmat sunt reţinuţi de papilele
secretoare ale acestuia. Sub influenţa substanţelor produse de stigmat
(glucide, vitamine, hormoni), polenul germinează. Stigmatul manifestă
selectivitate accentuată, astfel că nu se produce germinarea decât a
polenului din propria specie.
Uneori este favorizată germinarea polenului provenit de la alţi indivizi
în detrimentul polenului provenit de la acelaşi individ. Stigmatul este receptiv
o perioadă de timp limitată, de exemplu 24 ore la porumb.
Polenul se hidratează cu secreţiile stigmatului. Intina se prelungeşte în
exterior, prin unul din porii exinei, sub forma unui tub polinic.
65
În tubul polinic migrează celula vegetativă urmată de celula generativă
a polenului. Tubul polinic se orientează spre ovul, străbate stilul frecvent
printr-un canal stilar căptuşit cu ţesut mucilaginos bogat în substanţe nutrive.
Ajuns la ovar, tubul polinic pătrunde în cavitatea ovariană, cel mai frecvent
prin micropil.
Fecundarea poate dura de la câteva ore (fasole), la câteva săptămâni
(mesteacăn, carpen) sau luni (gimnosperme).
Celula generativă se divide şi formează două spermatii (nuclei
generativi) = gameţii bărbăteşti.
În contact cu membrana sacului embrionar, vârful tubului polinic se
gelifică şi conţinutul său se varsă în interiorul acestuia.
Un gamet bărbătesc (n) se uneşte cu oosfera (n) şi dă naştere unei
celule diploide (2n) numită ou sau zigot din care va rezulta embrionul
seminţei.
Al doilea gamet (n) se uneşte cu nucleul secundar (2n) al sacului
embrionar şi dă naştere unei celule triploide (3n) numită zigot accesoriu din
care se va dezvolta albumenul sau endospermul secundar al seminţei.
Când în ovar se află mai multe ovule, la fiecare dintre ele trebuie să
ajungă câte un tub polinic pentru a fi fecundate.
Fecundarea dublă este caracteristică tuturor angiospermelor şi indică
superioritatea lor în raport cu gimnospermele, prin prezenţa ţesutului de
rezervă (endosperm secundar) cu celule triploide, cu capacitate de
depozitare sporită.
După fecundare, celelalte celule şi ţesuturi ale ovului se consumă sau
se dezorganizează.
Polenizarea este transportul polenului de pe stamine pe stigmat,

realizat de către factorii de mediu.
Polenizarea poate fi directă (autogamă) sau indirectă (alogamă),
plantele având adaptări speciale în acest sens.
Fecundarea la angiosperme este dublă; în urma fecundării, din ovar
rezultă fructul și din ovul se formează sămânța.
1. Descrieți polenizarea directă.
2. Adaptări ale plantelor pentru polenizarea entomofilă.
3. Adaptări ale plantelor pentru polenizarea anemofilă.
4. Descrieți cu schemă fecundarea.
66
SĂMÂNȚA
Cuvinte cheie: germinație, sămânța, anexe tegumentare
Rezumat
Sămânţa este organ de înmulţire, caracteristic plantelor gimnosperme
şi angiosperme, rezultat din ovul, după fecundarea acestuia. Ea este
alcătuită din embrionul unei noi plante (rădăciniță, tulpiniță, muguraș și
cotiledoane), ţesuturi de depozitare a substanţelor nutritive utilizate de
embrion pe parcursul germinării (endosperm) şi ţesuturi de apărare
(tegument).
Conţinut
Sămânţa este organul de înmulţire, caracteristic plantelor
gimnosperme şi angiosperme, rezultat din ovul, după fecundarea acestuia.
Ea este alcătuită din embrionul unei noi plante, ţesuturi de depozitare a
substanţelor nutritive utilizate de embrion pe parcursul germinării
(endosperm) şi ţesuturi de apărare (tegument).
Forma, mărimea şi numărul seminţelor.
Forma seminţei: sferică la mazăre, reniformă la fasole, piriformă la viţa
de vie, ovoidal-comprimată la dovleac, cordată la trifoi, lenticulară la linte,
cerebriformă la nuc, cu celule tegumentare ce formează fibre celulozice la
bumbac, etc.
Mărimea seminţelor: sub 1 mm la tutun, 2-3 cm la castan şi nuc, 10-30
cm la unii palmieri.
Numărul seminţelor dintr-un fruct: una la prun, câteva zeci la dovleac
sau mac, sute la orhidee
Morfologia seminţei
Componentele seminţei: tegumentul, embrionul şi endospermul.
Tegumentul provine din integumentele ovulului şi are rol de protecţie a
seminţei.
Suprafaţa tegumentului poate fi netedă la fasole, zbârcită la mazăre,
cu asperităţi la cuscută, cu peri la bumbac, etc. Culoarea tegumentului
variază cu specia. Pe suprafaţa tegumentului se disting cicatrici sau
formaţiuni cărnoase numite anexe tegumentare:
Hilul - locul unde sămânţa a fost prinsă de funicul. El apare ca o
cicatrice alungită la fasole sau ca o pată circulară, albicioasă, la castan.
Micropilul se distinge sub forma unui por prin care iese rădăciniţa
embrionului în timpul germinaţiei.
Rafa este o proeminenţă longitudinală la seminţele provenite din ovule
anatrope (răsturnate); ea corespunde liniei de concreştere a ovulului cu
funiculul şi este evidentă la ricin.
Arilul - anexă cărnoasă ce provine din celule de la baza funiculului şi
înveleşte total sau parţial sămânţa (tisă).
67
Alte anexe tegumentare: arilod, strofeol, caruncul.
Sămânţa de fasole:
1- hil; 2- micropil; 3- strofeol; 4- proeminenţa radiculei; 5- cotiledon; 6- gemula; 7-
tigela; 8- radicula; 9- tegument; 10- testa; 11- tegmen; 12- strat palisadic; 13- celule
mosor; 14- stratul aleuronic; 15- parenchim cu grăuncioare de amidon.
Anexe tegumentare la
seminţele de castan (A)
şi ricin (B):
1-hil; 2-tegument;
3-caruncul; 4-rafă
În cele mai multe cazuri, tegumentul este diferenţiat structural în două

zone (seminţe bitegumentare): testa, dispusă la exterior, cu 1-3 straturi de
celule îngroşate, lignificate, cu rol protector; tegmenul, stratul intern,
pluristratificat, cu celule cu pereţii celulozici, capabile să reţină mari cantităţi
de apă, având rol în germinare.
Embrionul constituie partea cea mai importantă a seminţei, noua
plantă în miniatură. Este diferenţiat în: rădăciniţă (radicula), tulpiniţă (tigela),
muguraş (gemula, plumula) şi cotiledoane.
Rădăciniţa este întotdeauna orientată spre micropil pe care îl străbate
în timpul germinării.
Tulpiniţa este axul pe care se inseră cotiledoanele. La tulpiniţă se
poate delimita hipocotilul, zona dintre rădăciniţă şi cotiledoane, şi epicotilul,
zona dintre cotiledoane şi primele frunze adevărate.
În mod diferit, de la o specie la alta, în timpul germinării se dezvoltă
68
una din zonele tulpiniţei: dacă se dezvoltă hipocotilul, cotiledoanele sunt
ridicate deasupra solului (germinaţie epigee), se înverzesc şi fac fotosinteză
până se dezvoltă frunzele definitive - la fasole; dacă se dezvoltă epicotilul,
cotiledoanele rămân în sol (germinaţie hipogee) la mazăre.
Muguraşul este vârful vegetativ al tulpiniţei.
La angiosperme, embrionul prezintă unul sau două cotiledoane
(monocotiledonate şi dicotiledonate). Funcţia cotiledoanelor: depozitarea
substanţelor de rezervă; fotosinteză; la graminee există un singur cotiledon
de forma unui scut (scutelum) cu rol în solubilizarea şi transferul substanţelor
din endosperm la embrion.
Sămânţă albuminată (A) şi sămânţă

exalbuminată (B): 1-embrion; 2-
cotiledoane; 3-endosperm secundar
După prezenţa sau absenţa albumenului:

-seminţele albuminate au endosperm secundar situat în afara embrionului la
monocotiledonate şi unele dicotiledonate (ricin);
-seminţele exalbuminate (nu au endosperm secundar, substanţele de
rezervă fiind depozitate în cotiledoane - fasole).
Sămânţa este organ de înmulţire, caracteristic plantelor gimnosperme

şi angiosperme, rezultat din ovul, după fecundarea acestuia.
Sămânța este alcătuită din embrionul unei noi plante (rădăciniță,
tulpiniță, muguraș și cotiledoane), ţesuturi de depozitare a substanţelor
nutritive utilizate de embrion pe parcursul germinării (endosperm) şi ţesuturi
de apărare (tegument).
1. Precizați alcătuirea seminței la fasole.
2. Schițați alcătuirea seminței la ricin.
3. Care sunt anexele tegumentului seminței?
4. Ce este o sămânță albuminată comparativ cu una exalbuminată?
69
FRUCTUL
Cuvinte cheie: fructe simple, multiple, compuse; fructe cărnoase,

uscate; dehiscente, indehiscente; epicarp, mezocarp, endocarp;
diseminarea fructelor
Rezumat
Fructul este organ caracteristic angiospermelor și se formează din
ovar, adesea şi cu participarea altor elemente ale florii, în urma fecundării.
Are rolul de a hrăni și proteja semințele. Clasificarea fructelor conține
informații obligatorii pentru învățarea botanicii sistematice.
Conţinut
Fructul este un organ caracteristic angiospermelor. El se formează din

ovar, adesea şi cu participarea altor elemente ale florii:
- la mac, fructul provine din întregul gineceu;
- la măr participă şi receptacul florii, etc.
Uneori, la fruct se păstrează resturi de caliciu sau, mai rar, K se dezvoltă
protejând fructul (păpălău).
Morfologia şi dezvoltarea fructului

Peretele fructului numit pericarp se împarte în trei zone - epicarp,
mezocarp şi endocarp - a căror structură variază mult de la o specie la alta.
Epicarpul provine din epiderma ovarului. La fructele cărnoase,
epicarpul apare ca o pieliţă netedă şi cerificată la măr sau cu peri la piersic;
epicarpul poate fi un ţesut gros, cu buzunare secretoare de uleiuri eterice, la
portocal.
Celulele epicarpului pot conţine pigmenţi ce dau culoare fructului (viţă
de vie).
La fructele uscate, epicarpul poate fi neted, cu peri la soia, cu ţepi la
ricin, cârlige la cornuţi, etc.
Componentele fructului la prun; lămâi; fasole;

1 - epicarp; 2 - mezocarp; 3 - endocarp; 4 - sămânţa.
70
Fructul provenit din ovar inferior are epicarpul şi o parte din mezocarp
rezultate din receptaculul concrescut cu ovarul, la măr.
Mezocarpul se formează din parenchimul peretelui ovarian şi
constituie, de regulă, partea cea mai voluminoasă a fructului.
La fructele cărnoase, mezocarpul este parenchim de depozitare a
substanţelor organice (zaharuri la viţa de vie, grăsimi la măslin, alcaloizi la
cartof, etc.) şi poate avea celule cu cromoplaste (tomate roşii). La citrice,
mezocarpul e redus sub forma unor pieliţe subţiri.
Mezocarpul fructelor uscate poate conţine şi zone de sclerenchim
(perete dur) care contribuie uneori, prin modul de orientare a celulelor, la
deschiderea fructelor la maturitate (fasole).
Endocarpul - partea internă a fructului, provenită din zona ovarului
care mărgineşte loculii. Uneori endocarpul se formează cu participarea
ţesuturilor placentare (pepene verde). La dovleci, tomate, viţa de vie,
endocarpul nu se diferenţiază de mezocarp formând împreună pulpa
fructului.
La citrice, unde mezocarpul rămâne subţire, endocarpul se dezvoltă
puternic umplând în totalitate fructul.
La Rosaceae (prun), endocarpul e sclerenchimatic şi închide sămânţa
într-un sâmbure tare.
Endocarpul fructelor uscate este subţire, fie lipit de mezocarp, fie se
poate detaşa la maturitate ca o foiţă membranoasă (fasole). La fructele
uscate de tip cariopsă de la graminee, endocarpul concreşte strâns cu
sămânţa.
Uneori, fructele se dezvoltă fără a avea loc polenizarea şi fecundarea
(partenocarpie), deci fără elementul bărbătesc. Acest fenomen poate fi
natural la unele soiuri de viţă de vie pentru stafide şi soiuri de bananier sau
artificială (pepenele verde).
Tipuri de fructe
Forma, mărimea, consistenţa şi alcătuirea fructelor variază în limite
foarte largi de la o specie la alta. După tipul de ovar din care provin,
participarea altor elemente florale şi consistenţa lor, fructele sunt clasificate
în: fructe simple, multiple şi compuse, cărnoase sau uscate.
FRUCTE SIMPLE
Fructele simple provin din ovare monocarpelare sau pluricarpelare sincarpe
(cu carpele unite), adesea cu participarea receptaculului care concreşte cu
ovarul.
Fructe simple cărnoase
- au mezocarp format din parenchim de depozitare. La maturitate se pot
deschide prin valve (dehiscente) sau pereţii rămân întregi (indehiscente).
Fructe cărnoase dehiscente:
-capsula cărnoasă la castan se deschide la maturitate prin trei valve.
Fructe cărnoase indehiscente:
-Drupa provine din ovar monocarpelar şi prezintă epicarp membranos,
mezocarp parenchimatic (pulpa) şi endocarp sclerificat (sâmburele) ce
protejează singura sămânţă la prun, cireş.
71
Fructul de nuc este tot o drupă la care, în stadiul de maturitate, epicarpul şi
mezocarpul de culoare verde se desprind de endocarp.
-Baca provine din ovar cu două sau mai multe carpele unite: epicarp
membranos, mezocarp şi endocarp cărnoase, nediferenţiate, în care sunt
incluse mai multe seminţe (viţa de vie, tomate).
-Melonida (peponida) provine din ovar tricarpelar sincarp, la pepeni,
dovleci. Epicarpul este îngroşat şi provine din concreşterea peretelui ovarian
cu receptaculul (ovar inferior); mezocarpul cărnos se dezvoltă din perele
ovarului. Endocarpul se formează din ţesutul placentar foarte dezvoltat, cu
numeroase seminţe.
-Hesperida este fructul caracteristic citricelor, cu epicarp gros şi cu
glande secretoare, mezocarp membranos şi endocarp cărnos cu celule mari,
între care se dispun seminţele.
Fructul la tomate (A) şi viţă de vie (B): 1 - peduncul; 2 - sepale; 3 - epicarp;

4 - mezocarp; 5 – endocarp cu seminţe.
-Poama provine din ovar cu cinci carpele unite, concrescut cu

receptaculul (măr, păr, gutui). Are epicarp subţire, mezocarp cărnos şi
endocarp care formează cinci cămăruţe în care sunt adăpostite seminţele.
Din receptacul s-a dezvoltat epicarpul şi o parte a mezocarpului iar din ovar,
partea internă a mezocarpului şi endocarpul.
Fruct de măr : secţiune transversală (A); secţiune longitudinală (B); 1 - peduncul; 2 -

sepale; 3 - epicarp; 4 - mezocarp; 5 - endocarp; 6 - seminţe; 7 - fascicule de vase.
Fructele simple uscate au pericarp uscat la maturitate.

Fructe uscate dehiscente au de obicei mai multe seminţe pe care le
eliberează la maturitate.
-Folicula - din ovar monocarpelar şi se deschide după linia de sudură
72
a carpelei (ca o carte), la nemţişorul de câmp.
-Păstaia - din ovar monocarpelar şi se deschide prin două valve (pe
linia de sudură a carpelei şi pe nervura ei mediană; la leguminoase (lat.
leguma = păstaie): fasole, mazăre.
-Silicva seamănă cu păstaia, dar este împărţită în două loje de un
perete median pe care se prind seminţele. Deschiderea sa are loc de jos în
sus prin două valve, de o parte şi de alta a peretelui median. Silicva are
formă alungită (rapiţă). Dacă lungimea şi lăţimea fructului sunt aproape
egale, acesta se numeşte siliculă (traista ciobanului).
-Capsula - din ovar multicarpelar, se deschide prin dinţi, valve, pori
sau căpăcel: capsule denticulate, valvicide, poricide, operculate: garoafă,
bumbac, mac, măselariţă.
Tipuri de fructe simple uscate dehiscente: folicula de nemţişor (A); păstaia de

fasole (B); silicva de rapiţă (C); silicula de traista ciobanului (D); capsula denticulată
de garoafe (E); capsula valvicidă de lalea (F) şi bumbac (G); capsula poricidă de mac
(H); capsula operculată de măselariţă (I).
Fructe uscate indehiscente sunt de obicei fructe cu 1-2 seminţe; nu

se deschid la maturitate, astfel că germinarea acestora are loc direct în fruct.
În cazuri mai rare, există fructe polisperme care nu se deschid dar se
fragmentează astfel că seminţele se împrăştie învelite în fragmente de
pericarp (lomenta).
-Achena (nuca) - include o singură sămânţă. Are pericarp lignificat (floarea
soarelui). La stejar, nuca (ghinda) are la bază o cupă din hipsofile.
-Cariopsa - din ovar monocarpelar; are pericarp lignificat, concrescut cu
tegumentul seminţei; la graminee. Uneori cariopsa rămâne strâns învelită în
palee, la orez.
73
-Păstaia indehiscentă - ovar monocarpelar, are pericarp spongios-
membranos şi una sau mai multe seminţe (alune de pământ).
-Samara este un fruct monosperm, la care pericarpul se prelungeşte cu o
aripă lăţită ce ajută la răspândirea prin vânt (frasin, ulm).
-Lomenta - fruct polisperm, asemănător cu păstaia; la maturitate se
fragmentează, fiecare segment cu câte o sămânţă (ridiche).
Fructe simple uscate indehiscente:

achena de cânepă (A) şi floarea soarelui (B); nuca de stejar (C); cariopsa de grâu (D);
păstaia indehiscentă de arahide (E); samara de ulm (F).
FRUCTE MULTIPLE (APOCARPE)
Fructe multiple: polidrupă la mur; poliachenă la căpşun şi piciorul cocoşului;

diachenă la turiţă; polifoliculă la bujor; disamară la arţar
74
Fructele multiple provin din ovare pluricarpelare apocarpe (carpele
neconcrescute); fiecare carpelă formează câte un fruct simplu, toate prinse
pe acelaşi receptacul.
-Polidrupa este alcătuită din mai multe drupe mici prinse pe receptacul, la
mur.
-Polifolicula - din mai multe folicule, la bujor, spânz.
-Poliachena - mai multe achene pe receptacul tare, la piciorul cocoşului; pe
receptacul cărnos la căpşuni şi fragi; în interiorul receptaculului cărnos, de
forma unei cupe, la măceş.
-Disamara constă din două samare concrescute, care la maturitate se pot
despărţi sau nu (arţar).
FRUCTE COMPUSE
Provin din inflorescenţe compacte, cu flori dispuse apropiat. Sunt

grupări de fructe simple, concrescute între ele prin elemente ale florii sau
inflorescenţei. Pot fi cărnoase sau uscate şi au denumiri specifice.
-Soroza provine din inflorescenţa femeiască (un ax pe care se dispun
drupe mici a căror parte cărnoasă provine din perigon): dud, ananas.
-Sicona este formată din numeroase achene incluse în inflorescenţa
cărnoasă de forma unei butelii la smochin.
-Glomerulul se formează din inflorescenţa cu acelaşi nume şi constă
din 2-3 achene apropiate la care învelişurile florale concresc şi devin tari,
persistente. Este un fruct uscat, caracteristic sfeclei.
Fructe compuse: soroza la ananas (A) şi dud (B); sicona de smochin (C); glomerul de
sfeclă (D); fruct la cornuţi (E).
Răspândirea seminţelor şi fructelor (Diseminarea)
Diseminarea = transportul seminţelor şi fructelor; asigură densitatea

indivizilor şi expansiunea speciei în zonele ecologice favorabile.
Plantele autochore îşi răspândesc seminţele prin mecanisme proprii,
de obicei la mică distanţă. La maturitate fructele se deschid brusc şi
expulzează seminţele la distanţă diferită faţă de planta mamă (păstăile de la
leguminoase). Capsulele cărnoase ale plantei slăbănog (Impatiens noli-
75
tangere) se deschid brusc, pe timp uscat, şi aruncă seminţele la 10-15 cm.
La alunele de pământ, după fecundare, pedunculului fructifer se alungeşte şi
introduce fructul în sol.
La plesnitoare (Ecbalium elaterium), fructul de forma unui mic
castravete se separă de peduncul la maturitate, lăsând un orificiu prin care
lichidul din interior este proiectat sub presiune, împreună cu seminţele, până
la câţiva metri.
Plantele allochore îşi răspândesc seminţele sau fructele cu ajutorul
factorilor de mediu, la distanţe mari. În funcţie de factorii de mediu există:
Fructe autochore de
slăbănog (A);
plesnitoare (B);
1 - capsula;
2 – peponida.
Fructe anemochore de
colilie (A); tei (B); pălămidă
(C); păpădie (D);
curpen (E); 1 - arista; 2 -
bractee; 3 - papus.
Specii anemochore - plante la care diseminarea se face cu ajutorul

vântului. Adaptări: seminţe foarte mici, uşoare (la orhidee); seminţe cu peri la
plop, salcie; fructe cu peri (papus) la păpădie; fructe prevăzute cu aripă
membranoasă la arţari; la tei, întreaga inflorescenţă concreşte cu o bractee.
Unele specii de stepă ca ciulinii se desprind de la sol prin putrezirea
coletului şi sunt rotogolite, lăsând în urma lor seminţele.
Specii zoochore - diseminarea fructelor şi seminţelor cu ajutorul
animalelor. Adaptări:
a. pentru prinderea de corpul animalelor prin cârlige, peri rigizi, dinţi pe
suprafaţa fructului (epizoochore): mohor agăţător, cornuţi, turiţă.
b. pericarp sau tegumente rezistente la sucurile digestive, atunci când
sunt consumate de către animale, păsări (endozoochore): tisă, cireş.
Alte specii zoochore: vâsc (păsări), toporaşi (furnici), nucul, fagul, stejarul
(veveriţe), etc.
Specii hidrochore - răspândirea cu ajutorul curenţilor de apă
76
(seminţele sau fructele sunt impermeabile şi au ţesuturi aerifere care le
permit plutirea pe apă): nufăr, palmier de cocos.
Specii antropochore sunt răspândite de către om, intenţionat, în
scopul cultivării, sau accidental. Specii introduse în Europa pentru cultură
(cartof, porumb, tutun); buruieni introduse accidental: cuscuta, ambrosia, etc.
Cele mai multe buruieni sunt plante anuale, răspândirea lor fiind asigurată
prin numărul ridicat de seminţe produse.
Fructul este organ caracteristic angiospermelor și se formează din

ovar, adesea şi cu participarea altor elemente ale florii, în urma fecundării.
Peretele fructului numit pericarp se împarte în trei zone - epicarp,
mezocarp şi endocarp - a căror structură variază mult de la o specie la alta.
Forma, mărimea, consistenţa şi alcătuirea fructelor variază în limite
foarte largi de la o specie la alta. După tipul de ovar din care provin,
participarea altor elemente florale şi consistenţa lor, fructele sunt clasificate
în: fructe simple, multiple şi compuse, cărnoase sau uscate.
Fructele care se deschid se numesc dehiscente iar cele care rămân
închise, indehiscente.
Fructele multiple provin din ovare pluricarpelare apocarpe (carpele
neconcrescute).
Fructele compuse sunt grupări de fructe simple, concrescute între ele
prin elemente ale florii sau inflorescenţei.
Diseminarea este transportul seminţelor şi fructelor; asigură
densitatea indivizilor şi expansiunea speciei în zonele ecologice favorabile.
Plantele autochore îşi răspândesc seminţele prin mecanisme proprii.
Plantele allochore îşi răspândesc seminţele sau fructele cu ajutorul
factorilor de mediu: vânt, apă, gravitație, animale, om.
1. Care sunt componentele unui fruct cărnos?

2. Care sunt principalele tipuri de fructe simple cărnoase?
3. Enumerați tipuri de fructe simple uscate.
4. Care sunt diferențele între fructele multiple și cele compuse?
Exemplificați.
5. Ce sunt plantele autochore?
6. Dați exemple de plante allochore.
77
Sistematica plantelor – noțiuni introductive
Cuvinte cheie: sistematică, taxonomie, denumire binară
Rezumat
Această unitate de învățare explică succint sistemele de clasificare și
modul în care au fost denumite plantele.
Conţinut
Sistematica este studiul diversităţii lumii vii. Taxonul este o categorie
abstractă ce serveşte la clasificarea indivizilor (vegetali şi animali). Aproape
orice plantă are două sau mai multe nume: cel puţin unul popular și unul
ştiinţific (eventual încă unul sau mai multe sinonime).
Astăzi se folosește denumirea binară așa cum a fost introdusă de
LINNE în 1753 (Species plantarum): trifoiul alb = Trifolium repens L. Primul
cuvânt (Trifolium) este numele de gen; aici pot intra mai multe specii de trifoi.
Epitetul care indică specia este repens. La sfârşitul denumirii binare se
găseşte iniţiala sau prescurtarea numelui autorului. După sufixul caracteristic
se pot recunoaște unitățile de rang inferior sau superior speciei.
Unităţi de rang superior speciei (supraspecifice):
rangul sufixul specific

ordinul (mai multe familii) - ales
clasa (mai multe ordine) - mycetes (pentru ciuperci)
- phyceae (pentru alge)
(pentru plante superioare)
încrengătura (mai multe clase) - phyta
Unități infraspecifice:
unitatea taxonomică observaţii, exemple
subspecia (prescurtat subsp. sau Linum perenne subsp. perenne

ssp.)
varietatea (diviziune în interiorul Vicia cracca var. latifolia; Zea

subspeciei); la plantele cultivate, mays convar. indurata
mai multe varietăţi = convarietatea,
prescurtat convar.
cultivarul (numai la plantele cultivate nume între ghilimele: Malus

- cultivated variety) domestica “Golden delicious”
78
Există şi unităţi taxonomice intermediare (sub-familii, sub-ordine, sub-
clase, ... fiecare cu sufix caracteristic).
La denumirile hibrizilor se pune semnul “x”: Sorbus x vagensis (hibrid
intrageneric între Sorbus aria şi Sorbus terminalis).
Pentru denumirile valide ale plantelor recomandăm: Flora Europaea
Database (on line) la www.rbge.org.uk și CIOCÂRLAN V. (2000) - Flora
României. Pterydophyta et Spermatophyta, Ed. Ceres, Bucureşti.
Taxonul este unitatea de bază pentru clasificarea indivizilor. Astăzi se

folosește denumirea binară așa cum a fost introdusă de LINNE în 1753
(Species plantarum). După sufixul caracteristic se pot recunoaște unitățile de
rang inferior sau superior speciei.
1. Care sunt unitățile superioare și inferioare speciei?
2. Ce este numele binar al speciei?
79
Regnul Monera. Regnul Protista
Cuvinte cheie: bacterii, alge, încrengătură
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă pe scurt principalele încrengături
ale celor 2 regnuri, cu descrierea unor specii reprezentative.
Conținut
REGNUL MONERA
Încrengătura Bacteriophyta (bacterii)
- procariote unicelulare
- primele apărute pe Terra şi cele mai numeroase
- după forma celulelor, poartă numele de: bacili, coci, stafilococi,
streptococi, vibrioni, spirochete
Clasificare: Archebacteria, Eubacteria, Mycoplasma
Archebacteria
- în medii extreme
- bacterii metanogene (în mlaştini şi tubul digestiv al rumegătoarelor)
- bacterii extrem halofile
- bacterii termoacidofile
Eubacteria
- plasmalema din lipide de tip ester
- Gram + (peretele bogat în peptidoglicani)
- Gram – (peretele cu conţinut redus în peptidoglicani)
Nutriţia bacteriilor:
- autotrofe:
- fotoautotrofe (fotosinteza bacteriilor se desfăşoară altfel decât
la alge şi plantele superioare)
- chemoautotrofe
- heterotrofe
- parazite
- saprofite (descompunătoare)
- simbiotrofe
80
Încrengătura Cyanophyta (alge albastre-verzi)
Nostoc communae (cleiul pământului)
- algă unicelulară, colonială

- celule sferice incluse într-o masă gelatinoasă, albastră-verzuie
- nutriţie fotoautotrofă
- înmulţire: fragmentarea coloniilor, diviziunea celulelor
Ape dulci, pe soluri si stânci umede, pe pereţii acvariilor
Alte specii: Spirulina maxima
REGNUL PROTISTA
Cuprinde protozoare, apropiate de animale şi studiate la cursul de

zoologie (parameci, amibe, foraminifere, Giardia, Plasmodium,...) şi alge,
studiate la cursul de botanică.
- toate algele sunt autotrofe (fotosinteză), unele trăind în simbioze (e.g.
lichenii)
- multe trăiesc în mediul acvatic
- au morfologie extrem de diversă (unicelulare, cenobii, pluricelulare)
Încrengături de alge:
- Pyrrhophyta - dinoflagelate (în planctonul marin)
- Chrysophyta - alge aurii (în planctonul de ape dulci)
- Baccillariophyta - diatomee (unicelulare cu “carcasă” din dioxid de
siliciu)
- Phaeophyta - alge brune
- Rhodophyta - alge roşii
- Xanthophyta - alge galbene-verzi
- Euglenophyta - (alge flagelate “pe jumătate animale”)
- Chlorophyta - alge verzi
Diferite tipuri de alge conțin unul sau mai mulți pigmenți asimilatori
care definesc și culoarea acestora (e.g. ficoeritrina = pigment roșu;
fucoxantină = brun; clorofilă = verde).
Încrengătura Euglenophyta
Organisme unicelulare, flagelate, în general de apă dulce. Nu au

perete celular (îşi schimbă forma frecvent). Reproducere asexuată. În lipsa
luminii se hrănesc heterotrof. Sunt indicatori ai gradului ridicat de poluare
organică.
- Cca. 1000 de specii descrise
81
Încrengătura Chlorophyta
- talofite unicelulare (solitare sau coloniale) şi pluricelulare

- celulele au puţine cloroplaste, mari şi de forme variate (cupă, stea,
panglică), numite cromatofori
- reproducerea se face mai ales prin diviziunea celulelor, fragmentarea
talului şi prin spori
- cresc în ape dulci şi sărate; au rol important în ecosistemele acvatice
- unele specii trăiesc în simbioză cu ciuperci, alcătuind licheni
Pleurococcus vulgaris - verdeaţa zidurilor

Algă unicelulară sferică, cu cromatofor in formă de cupă
Prin diviziune formeaza colonii de 2 sau 4 celule
Pe trunchiul arborilor, stânci şi ziduri umede
Ulva rigida - salata de mare

Algă pluricelulară cu tal lăţit (lamelar)
Creşte în mediul marin, în Marea Neagră, pe stânci la adâncime redusă
Comestibilă
Enteromorpha intestinalis
Algă pluricelulară cu tal cilindric, în formă de panglică
Fixată pe stânci, în Marea Neagră şi în ape sărate
Cladophora glomerata - lâna broaştei

Algă pluricelulară cu tal filamentos
În ape dulci, fixată de substrat
Spirogyra rivularis - mătasea broaştei

Algă pluricelulară filamentoasă, cu tal din celule cilindrice
Celulele au cromatofor ca o panglică spiralată
Creşte în bălţi şi canale cu apă dulce
Încrengătura Phaeophyta (alge brune)
Cuprinde specii cu tal pluricelular, cu mărimi de la câţiva cm la zeci de

metri. Multe au talul cormoid şi prezintă flotori (plutitori).
- cca. 1500 de specii descrise
- cele mai multe în ape marine
- depozitează laminarină şi iod (peretele celular conţine alginaţi, folosiţi
în industria alimentară şi cosmetică)
- cicluri de viaţă complexe
- exploatate industrial (mai ales în Asia)
Fucus vesiculosus
Algă pluricelulară, cu tal lamelar ramificat dichotomic
Are vezicule aerifere (plutitoare)
În mările nordice, fixată de substrat
82
Sargassum crispum
Algă brună cu tal până la 100 m; creşte în Oceanul Atlantic, formând Marea
Sargaselor.
În Marea Neagră se găseşte Cystoseira barbata, fixată pe stânci sau adusă

de valuri pe plajă.
Încrengătura Rhodophyta (alge roșii)
- majoritatea au tal multicelular

- au clorofilă a, carotenoizi, ficoeritrină, ficocianină
- depozitează amidon de floridee (glucid asemănător cu glicogenul) şi
caragen (exploatat în industria alimentară)
- peretele celular conţine agar-agar (mediu de cultură în microbiologie)
- reproducerea este complexă, cu alternanţă de faze
- cca. 4000 de specii, în mări în general calde
- unele depun carbonat de calciu în peretele celular şi contribuie la
constituirea recifelor de corali
Ceramium rubrum
Algă pluricelulară, cu tal filamentos, ramificat dichotomic, cu vârfurile
ramurilor curbate. Talul este format din celule albe (internoduri) şi celule mai
mari, roşii (noduri). Se găseşte în zona litorală a Marii Negre, fixată pe stânci
sau liberă în apă.

Regnul Monera cuprinde bacterii și alge albastre-verzi. Acestea sunt
organisme primordiale, importante pentru înțelegerea evoluției lumii vii,
capabile să trăiască în condiții de viață deosebite. Regnul Protista include
mai multe grupe de alge, diferențiate și prin pigmenții caracteristici. Ele pot fi
unicelulare sau pluricelulare și pot avea particularități clare (e.g. vezicule
plutitoare la algele brune).
1. Care este importanța bacteriilor?

2. Care sunt principalele diferențe între încrengăturile algelor?
3. Care sunt cele mai reprezentative specii?
4. Care este importanța algelor?
83
Regnul Fungi
Cuvinte cheie: ciuperci, hife, miceliu, glicogen, nutriție heterotrofă,

licheni, simbioză
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă Regnul Fungi cu descrierea celor
mai reprezentative specii.
Conținut
Sunt specii lipsite de pigmenţi asimilatori (nu fac fotosinteză). Talul

ciupercilor este de obicei pluricelular, format din filamente numite hife. Hifele
alcătuiesc miceliul. Celulele depozitează ca substanţă de rezervă glicogen
(nu amidon) ca şi la animale. Ciupercile au nutriţie heterotrofă, saprofită,
parazită sau simbiotrofă. Frecvent, ciupercile au reproducere:
- vegetativă: prin diviziunea celulelor (înmugurire) la drojdie sau
fragmentarea talului (la ciuperca de bălegar)
- prin spori (la ciupercile evoluate există corpuri sporifere care susţin şi
protejează sporii).
Importanţa ciupercilor: fermentaţii utile, sunt descompunători, specii
parazite (micoze), produc antibiotice (mucegaiul de penicilină).
Clasificare:
– Încrengătura Zygomycota
– Încrengătura Ascomycota
– Încrengătura Basidiomycota
– Încrengătura Deuteromycota
Încrengătura Zygomycota
– hife de regulă neseptate
– spori imobili numiţi zigospori
– reprezentant: Rhyzopus nigricans (mucegaiul negru)
Mucor mucedo – mucegaiul alb

Saprofită, cu miceliu de culoare albă, pe substrat bogat în glucide.
Reproducere prin spori.
Încrengătura Ascomycota
– ciuperci cu “sac” - ască în care se formează ascosporii pe corpuri de
fructificaţie: apotecii, peritecii, cleistotecii
– hife septate
– asexuat se înmulţesc prin spori numiţi conidii, formate pe conidiofori
– 30 000 specii (Saccharomyces cerevisiae, Penicillium notatum,
84
Claviceps purpurea, Morchella esculenta, ciuperci fitoparazite ce
produc făinări).
Sacharomyces cerevisiae – drojdia de bere
Ciupercă saprofită, cultivată pt. producerea berii şi dospirea pâinii
Specie unicelulară ce se reproduce vegetativ prin înmugurire.
Penicillium notatum – mucegai de penicilină

Ciupercă saprofită cu miceliu de culoare albastru-verzui.
Se înmulţeşte prin spori (conidii), formaţi la extremitatea unor hife
(conidiofori) în formă de pensulă.
Din această specie a fost extras primul antibiotic (penicilina).
Morchella esculenta – zbârciog

Ciupercă saprofită, pe resturi organice din pădure.
Corp sporifer format din picior şi o căciulie brunie, goale in interior.
Pe suprafaţa căciuliei se găsesc alveole cu asce şi ascospori.
Comestibilă, în păduri.
Încrengătura Basidiomycota
– cuprinde cele mai comune ciuperci macroscopice (bureţi, hribi,
pitoance, “şampioane”, iască, ...)
– prezintă bazidie (formaţiune similară ca funcţie cu asca, dar cu sporii
la exterior) cu bazidiospori
– sexuat se înmulţesc prin somatogamie, dar fuziunea nucleilor poate
întîrzia foarte mult, astfel încât celulele sunt binucleate
– corpuri sporifere diverse: pălărie şi picior, copită, tufă
– prezintă 2 membrane: velum universale, velum partiale
– numeroase specii sunt parazite foarte specializate (specii care
produc rugini, tăciuni, ...)
Psaliota campestris – ciuperca de câmp, de bălegar

Specie saprofită, are în sol un miceliu alb, de pe care se dezvoltă corpuri
sporifere (picior şi pălărie albă).
Pe partea inferioară a pălăriei există lamele roz – brunii, care conţin bazidii
cu bazidiospori.
Creşte în păşuni şi se cultivă.
Fomes fomentarius – iasca

Ciupercă parazită, miceliul se dezvoltă în scoarţa arborilor.
La exterior apar corpuri sporifere lignificate, de forma unor copite, pe partea
inferioară cu strat himenial tubulos.
Determină uscarea arborilor; era utilizată pentru aprinderea focului prin
scăpărare.
Alte specii:
Cantharellus cibarius - gălbiori. Comestibilă
Boletus edulis – hrib. Comestibilă
Amanita muscaria – pălăria şarpelui. Toxică
Lactarius piperatus – bureţi iuţi. Comestibilă
85
Încrengătura Lichenophyta – Licheni
Lichenii reprezintă o simbioză între specii de alge şi ciuperci.

Reproducerea se face prin diviziunea celulelor, fragmentarea talului şi
prin spori. Sporii se formează la suprafaţa talului în corpuri de fructificaţie ca
nişte farfurioare (apotecii) sau ca nişte pungi cu un por (peritecii).
Importanţa lichenilor:
- în formarea humusului, ex. pe stânci
- furaj - aliment în zonele arctice
- industria coloranţilor şi a parfumurilor
- speciile epifite favorizează adăpostirea insectelor parazite pe planta
gazdă şi pot duce la asfixierea ramurilor tinere
Xanthoria parietina – lichenul galben

Tal de forma unei cruste galbene, pe partea superioară cu apotecii portocalii.
Creşte pe scoarţa copacilor, pe stânci sau ziduri.
Evernia prunasti – lichen de prun

Tal de forma unei tufe cu ramuri dichotomic ramificate, cenuşiu-verzui pe faţa
superioară şi albe pe cea inferioară.
Creşte pe scoarţa copacilor, conţine uleiuri eterice utilizate în industria
parfumurilor.
Parmelia furfuracea – lichen de conifere

Tal ramificat dichotomic, pe faţa superioară cenuşiu, pe cea inferioară
negricios. Talul conţine uleiuri eterice.
Pe ramuri de conifere, invadează pădurile de molid, determină uscarea
ramurilor.
Cetraria islandica – lichen de piatră, lichen de Islanda

Creşte pe soluri montane şi stânci expuse vânturilor, folosit în afecţiuni
respiratorii.
Alte specii:
Usnea barbata – mătreaţa bradului
Rhizocarpon geographicum – lichenul hartă
Cladonia rangiferina – lichenul renilor

Ciupercile nu au pigmenţi asimilatori (nu fac fotosinteză). Talul
ciupercilor este de obicei pluricelular, format din filamente numite hife. Hifele
alcătuiesc miceliul. Celulele depozitează ca substanţă de rezervă glicogen
(nu amidon) ca şi la animale. Ciupercile au nutriţie heterotrofă, saprofită,
parazită sau simbiotrofă. Se înmulțesc frecvent prin spori. Există numeroase
specii, de importanță variabilă.
Lichenii reprezintă o simbioză între specii de alge şi ciuperci.
86
1. Ce este un lichen?
2. Care sunt principalele caracteristici ale ciupercilor?
3. Descrieți cele mai cunoscute specii de ciuperci.
87
Regnul Plantae
Cuvinte cheie: muşchi, ferigi, talofite, cormofite, nutriţie autotrofă
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă Încrengăturile Bryophyta şi
Pteridophyta cu descrierea celor mai reprezentative specii.
Conținut
Regnul Plantae grupează specii pluricelulare, adaptate mediului terestru şi
secundar mediului acvatic. Nutriţia este predominant autotrofă, rar
heterotrofă iar produsul de sinteză este amidonul depozitat la nivelul
plastidelor.
Clasificare:
Subregnul Bryobionta
– Încrengătura Bryophyta
Subregnul Cormobionta
– Încrengătura Pteridophyta
– Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta)
– Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta)
Subregnul Bryobionta
Încrengătura Bryophyta - muşchi
Sunt specii plante de talie mică cunoscute sub numele de muşchi. Ele
fac trecerea de la talofite la cormofitele primitive.
Corpul vegetativ (talul) poate fi lamelar (muşchi taloidici), asemănător
algelor, la speciile primitive sau diferenţiat în tulpiniţă cu rizoizi şi frunzuliţe
(muşchi cormoidici), la speciile evoluate. Reproducerea se realizează
asexuat prin spori şi sexuat prin gameţi, într-o alternanţă obligatorie care
marchează succesiunea unei generaţii haploide (gametofit), bine
reprezentate, cu o generaţie diploidă redusă (sporofit).
Preferă biotopuri umede; vegetează pe sol, pietre scoarţa copacilor,
puţine specii sunt adaptate mediului acvatic.
Muşchii au evoluat din alge verzi şi reprezintă un grup filogenetic
închis.
Marchantia polymorpha – fierea pământului

Muşchi primitiv, cu tal ca o panglică verde închis, ramificat dichotomic.
Plantă dioică: pe talul bărbătesc se dezvoltă anteridii cu anterozoizi flagelaţi,
pe talul femeiesc se găsesc arhegoane cu oosfere.
Creşte pe soluri umede (reproducerea este dependentă de apă), în zona
montană.
88
Polytricum communae – muşchiul de pământ
Plantă dioică; tal cormoid diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă, frunzuliţe.
Pe planta bărbătească se dezvoltă anteridii cu anterozoizi, pe cea femeiască
se găsesc arhegoane cu oosfere. La maturitate, anterozoizii ajung la arhegon
prin picături de apă şi fecundează oosfera dând naştere unui zigot; acesta va
forma o capsulă cu spori.
Creşte pe soluri umede din pădurile de deal şi de munte.
Sphagnum palustre – muşchiul de turbă

Creşte în mediu acid, în mlaştini motane, formează zăcăminte de turbă.
Tulpiniţele cresc continuu prin vârful lor iar baza se transformă în turbă (nu
există rizoizi). Turba este folosită drept combustibil sau adaos în
amestecurile de pământ pentru floricultură şi legumicultură.
Poate absorbi cantităţi mari de apă.
Subregnul Cormobionta
Încrengătura Pteridophyta - ferigi
Sunt primele plante cu corp vegetativ (corm) diferenţiat în organe

vegetative: rădăcină, tulpină, frunze şi vase conducătoare bine dezvoltate.
Ferigile actuale sunt ierboase, cele fosile erau ierboase şi lemnoase,
de dimensiuni mari (ferigi arborescente din care au provenit principalele
zăcăminte de cărbune cunoscute astăzi). Preferă biotopuri umede.
Alcătuirea cormului:
- rădăcini adventive, se desprind de pe rizom (tulpină subterană bogată în
substanţe de rezervă -plante perene) sau de pe tulpini supraterane
- tulpinile supraterane: lipsesc (la feriga mare – prezintă doar rizom), sunt axe
cu ramificare dichotomică (pedicuţă) sau cu ramuri verticilate (coada calului)
- frunzele pot fi reduse (microfile) pe tulpinile aeriene (pedicuţă, coada
calului) sau mari şi lung peţiolate (macrofile) dezvoltate direct de pe rizom
(feriga mare).
După rolul frunzelor deosebim frunze:
trofofile – verzi, cu rol în fotosinteză (pedicuţă)
sporofile - fără clorofilă, formează prorangi cu sporii, rol în înmulţire
(pedicuţă)
trofosporofile – verzi, dar susţin şi sporii pe dosul frunzei (feriga mare)
Reproducerea prin spori: dezvoltaţi în sporangi pe epiderma inferioară a
frunzelor (feriga mare) sau grupaţi în spice sporifere (pedicuţă, coada
calului). Reproducerea sexuată se face prin anteridii cu anterozoizi şi
arhegoane cu oosferă (oogamie).
Au evoluat din alge marine verzi cu tal diploid (2n) şi constituie nod
filogenetic important, din ferigile primitive au evoluat gimnospermele.
Lycopodium clavatum - pedicuţa

Plantă perenă cu tulpini târâtoare, dichotomic ramificată. Frunze mici,
sempervirescente.
În vârful ramurilor, se dezvoltă câte 2 spice sporifere.
89
Creşte în păduri de conifere şi pajişti umede din regiunea montană.
Equisetum arvense – coada calului
Plantă ierboasă perenă cu rizom de pe care se formează două tipuri de
tulpini supraterane. Primăvara apar tulpini fertile, simple, brun-roşietice, cu
frunze mici brunii, unite sub forma unor manşoane dinţate, dispuse la noduri.
Acestea poartă la vârf spicesporifere. După răspândirea sporilor, tulpinile
fertile se usucă şi de pe rizom se dezvoltă tulpini sterile care sunt verzi şi
ramificate verticilat. Creşte ca buruiană în culturile agricole şi pajişti umede.
Tulpinile sterile sunt utilizate medicinal, în boli renale şi pulmonare.
Dryopteris filix-mas – feriga mare

Plantă perenă cu rizom acoperit de tecile frunzelor din anii anteriori şi de
frunze solzoase brune. Frunzele aeriene sunt bipenat-sectate şi au pe faţa
inferioară sori reniformi (grupări ale sporangilor) protejaţi de o membrană
denumită induzie. Creşte în păduri de foioase din regiunile colinare şi
montane.
Pteridium aquilinum – feriga de câmp, ţolul lupului

Plantă perenă cu rizom. Frunzele mari, cu peţiol lung şi limb triunghiular-ovat
de mai multe ori sectat. Sorii formează o linie continuă pe marginea lobilor
frunzei care este puţin curbată spre partea inferioară îndeplinind rol de
protecţie a sporangilor. Creşte în pajişti umede din zonele de deal şi munte,
ca buruiană invadatoare, greu de combătut.
Polypodium vulgare – feriguţa, iarbă dulce

Plantă perenă cu rizom şi frunze lung lanceolate penat-partite, având pe
partea inferioară a fiecărui lob câte două rânduri de sori circulari fără induzie.
Creşte în păduri umede de foioase din regiunea montană. Rizomul este
medicinal, vermifug.
Alte specii:
Phyllitis scolopendrium – limba cerbului
Ceterach officinarum – unghia ciutei
Asplenium trichomanes – straşnic

Muşchii sunt plante de talie mică ce fac trecerea spre cormofite.
Corpul lor vegetativ (tal) poate fi primitiv, asemănător algelor din care au
evoluat sau superior organizat, diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe
(muşchiul de pământ). Nu prezintă vase conducătoare.
Ferigile sunt primele cormofite cu corp vegetativ (corm vascularizat)
diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze. Speciile actuale sunt ierboase dar
speciile fosile erau ierboase şi lemnoase (arbori până la 30 m ce formau
păduri în zonele mlăştinoase). Din anumite grupe fosile au evoluat
gimnospermele.
90
1. Care sunt principalele caracteristici ale muşchilor?
2. Descrieți cele mai cunoscute specii de muşchi.
3. Care sunt principalele caracteristici ale ferigilor?
4. Ce deosebiri semnificative există între muşchi şi ferigi?
5. Descrieți cele mai cunoscute specii de ferigi.
91
Încrengătura Pinophyta (Gymnospermatophyta)
Cuvinte cheie: cormofite, floare-con, ovul, sămânţă, fecundare simplă
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă Încrengătura Pinophyta cu
caracterele generale şi descrierea celor mai reprezentative specii prezentate
pe familii botanice.
Conținut
Încrengătura grupează exclusiv specii lemnoase (arbori, arbuşti, liane), cu
structură secundară (lemnul este reprezentat de traheide).
Frunzele în general sunt frunze mici (microfile) aciculare sau solzoase,
persistente (sempervirescente). La câteva specii fosile şi actuale (Cycas sp.)
există frunze mari (macrofile), penat-sectate, asemănătoare ferigilor.
Florile apar pentru prima dată evolutiv şi sunt reprezentate de conuri;
sunt fără înveliş floral, unisexuate dispuse pe plante de obicei monoice.
Conurile bărbăteşti (flori bărbăteşti) sunt formate din câte o axă pe care se
dispun spiralat stamine solziforme cu câte 2 saci polinici (cu grăunciori de
polen). După eliberarea polenului se usucă.
La pin, polenul are saci aeriferi, adaptare la polenizarea anemofilă (prin
vânt).
Conurile femeieşti (flori femeieşti) conţin carpelele solziforme, dispuse
spiralat, fiecare cu câte 2 ovule. Nu prezintă ovar, deci nici fruct.
Fecundarea este simplă, nu dublă ca şi la angiosperme.
Sămânţa de gimnosperme este golaşă, neînchisă în fruct. Poate avea o
aripioară membranoasă (pin) sau un înveliş cărnos roşu (aril, la tisă).
Gimnospermele secretă uleiuri eterice, răşini, taninuri, alcaloizi.
Răspândirea gimnospermelor: în regiunile cu climat temperat şi rece din
emisfera nordică unde formează păduri întinse (taigaua) sau în regiunile
montane cu climat răcoros unde formează etajul pădurilor de conifere.
Au evoluat din ferigi arborescente străvechi. Dintr-un anumit grup fosil s-au
desprins Magnoliophytele.
Cuprinde mai multe familii în cele ce urmează fiind prezentate familiile
reprezentative.
Fam. Ginkgoaceae
Este reprezentată printr-o singură specie.
Ginkgo biloba – arborele pagodelor

Arbore cu frunze bilobate (evantai), cu nervaţiune dichotomică, caduce.
Flori unisexuate dioice; florle bărbăteşti sunt stamine terminate cu doi saci cu
plen; florile femeieşti prezintă un peduncul cu 2 ovule.
92
Sămânţa are partea externă cărnoasă, galbenă, cu miros neplăcut.
Este originar din China; frunzele sunt utilizate medicinal (stimulent al
sistemului nervos).
Fam. Pinaceae
Cuprinde arbori sau arbuşti cu frunze aciculare, uninerve, persistente,

rareori caduce (larice). Frunzele se dispun solitar, altern (brad, molid) sau în
fascicule de 2-50 la vârful unor microblaste (pin, larice). Conurile sunt erecte
sau pendule pe plante monoice rar dioice, polenul cu saci aeriferi, seminţele
sunt aripate.
Pinus sylvestris – pin comun

Arbore cu ritidom roşu-cărămiziu.
Frunze aciculare (4-6 cm), grupate câte două pe microblast.
Creşte în regiunile montane, pe soluri sărace.
P. nigra – pin negru

Arbore cu ritidom negru-cenusiu.
Frunze aciculare (12-14 cm) rigide, câte două pe microblast.
Cultivat în plantaţii forestiere, ornamental.
P. nigra var. banatica – pin negru de Banat, specie endemică, ocrotită ca

monument al naturii întâlnită în zona Băilor Herculane.
P. strobus – pin strob

Arbore cu ramuri subtiri şi frunze flexibile, grupate câte cinci pe microblast.
Conurile femeieşti cilindrice, uşor încovoiate.
Cultivat ornamental.
Picea abies – molid

Arbore cu frunze aciculare prinse spiralat în jurul ramurilor. Conurile femeieşti
mari, cilindrice, sunt pendule şi cad la maturitate în întregime.
Creşte pe suprafeţe întinse în regiunea montană formând molidişuri sau
păduri de amestec cu fagul şi bradul.
Abies alba – brad

Arbore cu frunze aciculare, dispuse altern, cu vârf emarginat (obtuz), pe faţa
inferioară cu două dungi albe.
Conuri femeieşti erecte, la maturitate se desfac în solzi, pe ramuri rămâne
doar axul lor.
Creşte în regiunea montană în amestec cu fagul şi molidul, la noi pe
suprafeţe mai restrânse decât molidul.
Larix decidua – larice, zadă

Arbore cu ramuri subţiri şi frunze aciculare grupate câte 30-40 pe un
microblast, caduce toamna.
Creşte în regiunile montane; are lemn roşcat, tare, valoros.
93
Alte specii:
Picea pungens var. argentea – molid argintiu
Abies concolor – bradul argintiu
Pseudotsuga menziensii – duglas
Cedrus deodora – cedru
Fam. Taxaceae
Plante lemnoase cu frunze aciculare, solitare, conurile femeieşti sunt

reduse la o singură carpelă cu un ovul. Sămânţa este prevăzută cu aril.
Taxus baccata – tisa

Arbore dioic, cu lemn roşcat, valoros, fără canale rezinifere.
Conuri bărbăteşti foarte mici, florile femeieşti au o axă terminată cu un ovul;
sămânţa protejată de un aril roşu, dulce.
Plantă toxică în afară de aril, consumat de păsări.
Creşte în regiunile montane, specie rară, ocrotită ca monument al naturii.
Fam. Cupressaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze solzoase sau aciculare, dispuse

opus sau câte trei în verticil. Florile unisexuate au forma unor conuri mici,
dispuse pe plante monoice sau dioice, grăunciorii de polen nu au saci
aeriferi.
Thuja orientalis – arborele vieţii

Arbore cu frunze solzoase, ce conţin glande rezinifere.
Conurile femeieşti sunt formate din carpele cu vârf ascuţit, lignificat şi
încovoiat în afară. Cultivată ornamental.
Th. occidentalis – tuie, specie asemănătoare cu precedenta de care se

deosebeşte prin frunzele prevăzute cu o glandă circulară convexă şi conurile
ovoidale mici, cu solzi subţiri fără prelungiri lignificate. Cultivată ornamental.
Juniperus communis - ienupăr

Arbust cu frunze aciculare, ascuţite, dispuse câte 3 în verticil.
Conurile femeieşti sunt formate din solzi care protejează un singur ovul.
După fecundare solzii conului concresc, devin cărnoşi şi închid sămânţa ca o
bacă neagră-albăstruie, brumată.
Creşte în pajişti şi margini de pădure din regiunea colinară şi montană.
Pseudobacele se utilizează medicinal pentru aromatizarea băuturilor
alcoolice şi medicinal în afecţiuni renale.
Alte familii:
Familia Taxodiaceae
Sequoiadendron giganteum – secvoia, arborele mamut
Taxodium distichum – chiparos de baltă
Familia Ephedraceae
Ephedra distachya - cârcel
94
Sunt specii exclusiv lemnoase ce prezintă în structura lemnului
secundar thaheide.
Frunzele sunt de obicei microfile, sempervirescente dispuse fie direct pe
ramură fie mai multe pe ramuri scurte (microblast).
Florile apar pentru prima dată evolutiv şi sunt lipsite de înveliş floral. Sunt
unisexuate de obicei monoice, dispuse sub formă de conuri, de unde
denumirea frecventă de conifere. Polenul prezintă la unele specii saci
aeriferi, adaptare pentru polenizarea anemofilă.
Nu prezintă fruct.
Seminţele sunt golaşe (neînchise în fruct), frecvent aripate, adaptare pentru
diseminarea anemochoră.
1. Care sunt principalele caracteristici ale pinophytelor?
2. Care sunt principalele deosebiri ce există între brad şi molid?
3. Descrieți cele mai cunoscute specii ce vegetează în ţara noastră,

înadrând sistematic speciile.
95
Încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta)
Cuvinte cheie: cormofite, ovar, fruct, fecundare dublă, dicotiledonate,

monocotiledonate
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă caracterele generale ale
angiospermelor intrând şi în studiul dicotiledonatelor începând cu cele mai
primitive familii botanice.
Conținut
Grupează plante mai evoluate decât pinophytele, autotrofe, puţine
heterotrofe (saprofite sau parazite). Lemnul este reprezentat de trahee şi
doar la speciile primitive de traheide.
Florile au, în general, învelişuri florale bine dezvoltate, deseori viu
colorate şi mirositoare, astfel că îndeplinesc pe lângă funcţia de protecţie şi
funcţii în polenizare. Gineceul constă în carpele unite, care formează ovarul,
cu rol în protejarea ovulelor.
Polenizarea se produce în mod variat. Fecundarea este dublă; un
nucleu spermatic se uneşte cu oosfera dând naştere zigotului din care se
dezvoltă embrionul. Celălalt nucleu spermatic se uneşte cu nucleul secundar
rezultând un zigot accesoriu din care se dezvoltă endospermul secundar.
După fecundare, ovulul se transformă în sămânţă iar ovarul în fruct.
Încrengătura grupează cca. 300.000 specii, răspândite pe tot globul, în
toate tipurile de biotop.
Clasificare:
Clasa Dicotyledonopsida (Dicotyledonatae)
Clasa Monocotyledonopsida (Monocotyledonatae)
Clasa Dicotyledonopsida (Dicotyledonatae)
Dicotiledonatele grupează un număr de cca. 200.000 specii lemnoase

şi ierboase, larg răspândite pe tot globul.
Rădăcini rămuroase sau pivotante (provin din rădăcina embrionară).
Tulpina, anatomic, prezintă fascicule libero-lemnoase pe un cerc
(eustel); la numeroase specii apar zonele de cambiu şi felogen care
generează structura secundară.
Frunzele au peţiol şi limb variat, cu nervaţiune penată sau palmată.
Flori pe tipul 5 sau 4, cu învelişuri florale în general diferenţiate (K, C)
şi elemente de reproducere variate ca număr şi poziţie.
Sămânţa exalbuminată sau albuminată (embrion cu două cotiledoane)
Filogenetic, dicotiledonatele provin (prin intermediul magnoliidelor) din
96
gimnospermele primitive.
După gradul de evoluţie, se diferenţiază subclasele: Magnoliidae,
Hamamelidae, Rosidae, Caryophyllidae, Dilleniidae, Asteridae.
Subclasa Magnoliidae (Polycarpice)
Grupează familii cu specii lemnoase şi ierboase.

Florile bisexuate, de regulă cu simetrie actinomorfă, au elementele în număr
variabil dispuse spirociclic (rareori ciclic) pe receptacul convex.
Periantul este alcătuit din sepale şi petale libere.
Androceul este format din numeroase stamine.
Gineceul prezintă numeroase carpele libere.
Familia Magnoliaceae
Arbori şi arbuşti cu frunze mari, dispuse altern.

Flori mari, hermafrodite, cu receptacul conic şi perigon petaloid din
număr variabil de tepale.
Stamine numeroase, libere, la baza receptaculului. Gineceul cu
numeroase carpele libere, dispuse spiralat pe receptacul.
Polenizare este entomofilă.
Fructele sunt polifolicule, poliachene.
Magnolia kobus – magnolia

Aarbore cu frunze obovate şi flori albe ce apar înainte de înfrunzire.
Ornamental la noi.
Liriodendron tulipifera – arbore de lalele

Arbore cu frunze tetralobate şi flori mari, galbene, verzui, asemănătoare
lalelelor. Cultivat ornamental.
Familia Ranunculaceae
Specii ierboase (rar liane).

Frunze simple rar compuse (curpen de pădure).
Flori hermafrodite cu simetrie radiară (piciorul cocoşului) sau
zigomorfă (nemţişor de câmp).
Elementele florale se dispun spiralat sau spirociclic pe receptacul
convex.
Învelişul floral este diferenţiat în caliciu şi corolă, (piciorul cocoşului)
sau este perigon petaloid (nemţişor de câmp).
Androceul prezintă numeroase stamine.
Gineceul superior este format în general din numeroase carpele libere
(rar una singură – nemţişor de câmp).
Fructele sunt de tip poliachenă (piciorul cocoşului), polifoliculă
(spânz), foliculă (nemţişor).
97
Ranunculus repens – piciorul cocoşului
Plantă perenă cu stoloni, frunze sectate şi flori galben-aurii. Fructul
poliachenă. Se întâlneşte în pajişti umede.
R. ficaria (Ficaria verna) – grâuşor, sălăţică

Plantă cu rădăcini tuberizate, frunze cărnoase, cordate şi flori galben-aurii.
Vegetează în păduri de câmpie şi deal.Frunzele tinere sunt comestibile.
Heleborus purpurascens – spânz

Plantă ierboasă perenă cu frunze palmat sectate şi flori cu 5 sepale verzi-roz
şi 15-20 nectarine, de forma unor cornete, provenite din petale. Fructul
polifoliculă. Creşte în păduri din zona de deal. Plantă toxică, antireumatică
(rădăcinile).
Clematis vitalba – curpen de pădure

Liană lemnoasă (10 m) cu frunze opuse, imparipenat-compuse. Florile
grupate în cime, cu perigon din 4 tepale alb-gălbui iar fruct poliachenă la
fiecare achenă persistă stilul lung şi păros. Creşte în păduri umede, colinare
şi de câmpie. Toxică.
Alte specii:
Anemone ranunculoides – păştiţă
Aquilegia vulgaris - căldăruşă
Consolida regalis –nemţişor de câmp
Hepatica nobilis – trei răi
Trollius europaeus – bulbuci
Familia Papaveraceae
Specii ierboase, cu frunze simple, alterne, de obicei, cu laticifere

articulate. Florile au 2 sepale, caduce la înflorire şi 4 petale, iar fructul este o
capsulă poricidă (mac) sau valvicidă (rostopască).
Papaver somniferum – mac
Plantă cu frunze cu margini neregulat dinţate, de culoare verde albăstruie,
flori alb-roz şi fruct capsulă cu pori.
Cultivat pentru seminţele alimentare şi pentru latexul (opiul brut) obţinut din
capsulele tinere. Latexul conţine alcaloizi şi se utilizează ca stupefiant sau
pentru obţinerea unor medicamente: papaverina, codeina, morfina.
Chelidonium majus – rostopască,

Plantă perenă cu frunze mari, imparipenat sectate; conţine latex portocaliu.
Creşte în tufişuri, locuri umbroase; latexul se utilizează medicinal, împotriva
negilor şi în ceaiuri hepatice.
98
Grupează plante evoluate răspândite pe tot globul în biotopuri variate.
Lemnul este reprezentat de trahee.
Florile au, în general, învelişuri florale bine dezvoltate, deseori viu
colorate şi mirositoare; apare ovarul evolutiv, cu rol în protejarea ovulelor.
Polenizarea se produce în mod variat. Fecundarea este dublă. După
fecundare, ovulul se transformă în sămânţă iar ovarul în fruct.
1. Care sunt principalele caracteristici ale dicotiledonatelor?
2. Care sunt caracterele generale ale ranunculaceelor?
3. Descrieți cele mai cunoscute ranuculacee ce vegetează în ţara

noastră.
4. Precizaţi cei mai cunoscuţi reprezenanţi ai Familiei Papaveracee.
5. Prezentaţi prima familie încadrată în clasa Dicotyledonatae.
99
Subclasa Hamamelidae (Amentiflorae)
Cuvinte cheie: flori unisexuate, perigon sepaloid, amenţi
Rezumat
dicotiledonatelor din subclasa Hamamelidae precum şi familiile
reprezentative.
Conținut
Cuprinde specii în majoritate lemnoase, cu flori unisexuate, dispuse în
amenţi. Florile au învelişuri rudimentare (perigon sepaloid), androceu din
numeroase stamine şi gineceu cu puţine carpele. Polenizarea este
anemofilă.
Se înrudesc evident cu gimnospermele prin prezenţa traheidelor în
structura unor specii, dispoziţia florilor, polenizarea anemofilă şi decalajul
între momentul polenizării şi cel al fecundării.
Familia Cannabaceae (Cannabinaceae)
Plante ierboase dioice, cu frunze simple, întregi sau palmat-sectate.

Florile unisexuate dispuse în cime. Fructul achenă.
Cannabis sativa – cânepa
Plantă anuală dioică (cânepa de vară cu flori bărbăteşti şi cânepa de toamnă
cu flori femeieşti) cu frunze palmat – sectate. Tulpinile conţin fibre
sclerenchimatice utilizate textil. Se cultivă ca plantă textilă, iar din seminţe se
extrage ulei sicativ, utilizat în industria lacurilor şi vopselelor.
C. sativa var. indica – cânepa indiană, se cultivă pentru inflorescenţele
femeieşti din care se extrage haşişul, comercializat ca stupefiant şi în
cantităţi reduse utilizat în medicină ca sedativ.
Humulus lupulus – hamei

Plantă perenă, dioică, cu tulpina volubilă (5 m), frunze opuse, 3-5 lobate.
Florile femeieşti se grupează câte 2 la baza unei bractee care formează
inflorescenţe ca nişte ,,conuri”. ,,Conurile” se utilizează medicinal şi pentru
aromatizarea berii. Creşte în zăvoaie şi se cultivă pentru inflorescenţele
femeieşti.
Familia Fagaceae
Specii lemnoase cu frunze alterne, simple. Florile unisexuate dispuse

monoic, bărbăteşti în amenţi, femeieşti grupate câte 2-6, protejate de un
100
involucru comun cu ovar tricarpelar, sincarp, inferior. Fructul achenă sau
nucă.
Fagus sylvatica – fag

Arbore cu frunze elipsoidale, ciliate pe margini. Amenţii bărbăteşti sferici,
pedunculati; flori femeieşti câte 2-3 într-o inflorescenţă cu involucru din
bractee unite la bază, persistent la fruct.
Fructul achene trimuchiate (jir).
Quercus robur – stejar de luncă

Arbore cu frunze penat-lobate, flori bărbătesti în amenţi subţiri, flori femeieşti
grupate câte 2-3 pe un peduncul lung iar fructul achenă (ghindă).
Castanea sativa – castan bun

Arbore cu frunze lanceolate, dinţate pe margine.
Flori bărbătesti dispuse în amenţi subţiri, erecţi iar cele femeieşti câte 2-3,
protejate de un involucru comun. Fructele achene (castane), cu sămânţa
bogată în amidon, comestibilă.
Familia Betulaceae
Arbori şi arbuşti cu frunze simple, alterne, cu flori unisexuate pe tipul

4, cu înveliş floral redus, grupate de obicei în amenţi. Fructele sunt achene,
însoţite de bracteele inflorescenţei.
Betula verrucosa – mesteacăn

Arbore cu ritidom albicios, frunze romboidale şi inflorescenţe sub formă de
amenţi.
Carpinus betulus – carpen

Arbore cu frunze ovat-lanceolate şi florile grupate în amenţi. Fructele, achene
mici sunt aşezate câte 1-2 la baza unei hipsofile trilobate, ce participă la
răspândirea anemochoră a acestora.
Corylus avellana – alun

Arbust cu frunze lat-ovate. Inflorescenţele femeieşti sunt globuloase, cu 2-4
flori însoţite de hipsofile care formează cupe protectoare la baza fructelor
(achene).

Grupează specii de obicei lemnoase, cu flori unisexuate, monoice,
dispuse predominant în amenţi. Prezintă o serie de caractere de primitivitate
ce amintesc de gimnosperme. Florile au învelişuri rudimentare (perigon
sepaloid), androceu din numeroase stamine şi gineceu cu puţine carpele.
Polenizarea este anemofilă.
101
1. Care sunt principalele caracteristici ale hamamelidelor?
2. Care sunt principalii reprezentanţi ai familiei Fagaceae?
3. Cum deosebim principalii reprezentanţi din Familia Betulaceae?
4. Încadraţi sistematic şi descrieţi o specie utilizată în industria

alimentară sau textilă.
102
Subclasa Rosidae (Rosiflorae)
Cuvinte cheie: flori bisexuate, periant, numeroase stamine,

numeroase carpele
Rezumat
dicotiledonatelor din subclasa Rosidae precum şi familiile reprezentative.
Conținut
Cuprinde specii ierboase şi lemnoase, cu flori bisexuate, pe tipul 5 (rar 4) cu
periant. Androceul are numeroase stamine sau acestea sunt reduse la
numărul petalelor. Gineceul este format dintr-un număr variat de carpele, de
la numeroase la una singură, libere sau unite, cu poziţie superioară,
semiinferioară sau inferioară.
Familia Rosaceae
Plante ierboase şi lemnoase, frunze simple sau compuse, florile

bisexuate, pe tipul 5. Androceul are numeroase stamine. Gineceul cu număr
variabil de carpele libere sau unite, ovarul dispus superior, inferior sau
semiinferior. Polenizarea entomofilă. Fructul polifoliculă, polidrupă, poamă
sau drupă.
Rosa canina – măceş

Arbust cu ramuri spinoase şi frunze imparipenat compuse, stipelate. Flori roz
şi fructe poliachene.
Rubus idaeus – zmeur

Arbust cu frunze penat compuse, cu flori albe grupate în racem. Fructul
polidrupă roşie comestibilă.
Fragaria moschata – căpşun

Plante perene cu stoloni, frunze trifoliate, flori albe, cu fructe (poliachene)
mari.
Malus domestica – măr

Arbore, cu frunze ovate, păroase pe faţa inferioară, flori roz grupate în cime
(polichazii), fruct poamă.
Pyrus communis – măr

103
Specie cu frunze ovate, lucioase pe faţa superioară, flori albe grupate în
corimbe, fruct poamă.
Cydonia oblonga – gutui
Arbust înalt cu frunze ovat-elipsoidale, lucioase pe faţa superioară şi alb-
păroase pe cea inferioară, flori mari alb-roze, solitare, fructul (poamă)
tomentoasă, mezocarp cu sclereide.
Prunus avium – cireş

Specie cu frunze ovat-elipsoidale, flori albe grupate în umbele, fruct drupă
globuloasă.
P. persica – piersic
Arbore sau arbust cu frunze lanceolate, flori roz şi drupe tomentoase.
P. armeniaca – cais, arbore scund, cu frunze lat-ovate, flori albe, drupele

păroase, sferice.
Alte specii:
Fragaria vesca - fragi
Geum urbanum – cerenţel
Crataegus monogyna – păducel
Mespilus germanica – moşmon
Prunus spinosa - porumbar
Familia Fabaceae (Leguminosae)
Plante ierboase şi lemnoase ce cresc în simbioză cu bacterii fixatoare

de azot din genul Rhizobium, prezente în nodozităţile de pe rădăcină.
Frunzele compuse, stipelate. Florile bisexuate, zigomorfe, pe tipul 5, grupate
în raceme sau capitule. Androceul are 10 stamine, gineceul este
monocarpelar superior. Fructul este păstaie (legumă) dehiscentă la
majoritatea speciilor.
Medicago sativa – lucerna albastră

Plantă ierboasă, perenă, frunze trifoliate, flori albastre – violacee grupate în
racem. Fructul păstaie spiralată. Specie furajeră şi meliferă.
Trifolium pratense – trifoi roşu

Plantă perenă cu frunze trifoliate, flori roşii grupate în capitule, păstaie mică
cu o sămânţă. Furajeră. T. repens – trifoi alb, plantă perenă cu stoloni şi flori
albe în capitule. Specie furajeră şi meliferă.
Vicia sativa – măzăriche de primăvară

Plantă anuală cu frunze penat – compuse cu cârcei. Florile liliachii (1-2 la
axila frunzelor). Se cultivă furajer împreună cu ovăzul formând amestecul
numit borceag.
104
Pisum sativum – mazăre
Plantă anuală cu frunze penat - compuse cu stipele mari şi cârcei proveniţi
din foliole. Florile albe iar fructul păstaie cu seminţe globuloase. Cultivată
alimentar.
Phaseolus vulgaris – fasole

Plantă anuală cu tulpini erecte scurte sau lungi, volubile, frunze trifoliate,
aspru păroase şi flori divers colorate. Cultivată alimentar.
Alte specii:
Robinia pseudacacia – salcâm
Glycine max (Soja hispida) – soia
Arachis hypogaea - arahide
Lens culinaris – linte
Cicer arietinum – năut
Vicia faba - bob
Familia Vitaceae (Ampelidaceae)
Plante lemnoase cu frunze simple sau compuse, dispuse altern.

Florile mici, bisexuate sau unisexuate sunt grupate în raceme compuse.
Fructul bacă.
Vitis vinifera – viţa de vie eurasiatică

Arbust cu cârcei proveniţi din ramuri şi frunzele 3-5 lobate. Florile pe tipul 5
cu corola caducă la înflorire. Fructele bace, bogate în glucide, au seminţe cu
endosperm oleaginos. Cultivată din antichitate pentru fructe.
Parthenocisus quinquefolia – viţa de Canada

Liană cu frunze mari, palmat-compuse şi bace mici negre. Cultivată
ornamental.
Alte specii:
Vitis labrusca – viţă de vie americană
Parthenocisus tricuspidata – viţa japoneză
Familia Apiaceae (Umbelliferae)
Plante ierboase cu rădăcina pivotantă, adesea îngroşată pentru

depozitarea substanţelor de rezervă. Frunze alterne cu limb penat-sectat şi
teaca bine dezvoltată. Flori bisexuate pe tipul 5, grupate în umbele compuse
din umbelule, cu sau fără involucru şi involucel, androceu format din 5
stamine libere, ovar bicarpelar, inferior (capitule la scai vânăt). Fructul
diachenă ce se desface la maturitate în cele 2 jumătăţi (mericarpii). Prezintă
în organele vegetative canale secretoare de uleiuri volatile, alcaloizi,
oleorezine numeroase plante fiind condimentare şi medicinale.
Daucus carota ssp. sativus – morcov

105
Specie bienală cultivată pentru rădăcinile tuberizate bogate în caroten şi
glucide. Frunzele sunt 2-4 penat-sectate, păroase iar florile albe.
Anethum graveolens – mărar
Plantă anuală cultivată pentru frunzele, tulpinile şi fructele aromatice utilizate
în alimentaţie (arta culinară, băuturi) şi cu proprietăţi medicinale.
Petroselinum crispum (P. hortense) – pătrunjel

Plantă bienală cultivată pentru rădăcinile şi frunzele, medicinale şi
condimentare. Frunzele sunt 2-3 penat-sectate lucioase, bogare ulei volatil,
flori alb-verzui cu involucru redus.
Alte specii:
Pastinaca sativa – păstârnac
Apium graveolens – ţelina
Coriandrum sativum – coriandru
Carum carvi - chimen, chimion
Pimpinella anisum – anason
Foeniculum vulgare - fenicul
Levisticum officinale - leuştean
Eryngium planum – scai vânăt
Grupează specii ierboase şi lemnoase, cu flori bisexuate, pe tipul 5

(rar 4) cu periant. Familia Rosaceae prezintă numeroşi reprezentaţi, plante
lemnoase şi ierboase spontane sau cultivate alimentar sau ornamental.
Reprezentanţii familiei Fabaceae prezintă nodozităţi la nivelul rădăcinilor ca
rezultat al simbriozei cu bacterii din genul Rhizobium. Fructul este păstaie
dehiscentă sau indehiscentă la maturitate. Familia Vitaceae grupează specii
lemnoase, răspândite în zonele subtropicale şi temperate, cultivate alimenatr
sau ornamental. Familia Apiaceae grupează plante ierboase ce prezintă în
organele vegetative canale secretoare de uleiuri volatile, alcaloizi, oleorezine
numeroase plante fiind condimentare şi medicinale. Florile sunt grupate în
umbele compuse din umbelule.
1. Care sunt principalele specii cultivate alimentar din familia Rosaceae?
2. Care sunt principalii reprezentanţi ai familiei Fabaceae?
3. Ce particularităţi morfologice prezintă speciile din familia Fabaceae.
4. Ce importanţă prezintă speciile familiei Vitaceae?
5. Prezentaţi caracterele generale ale familiei Apiaceae şi cei mai

cunoscuţi reprezentanţi.
106
Subclasa Dilleniidae
Cuvinte cheie: flori bisexuate, periant, carpele unite
Rezumat
dicotiledonatelor din subclasa Dilleniidae precum şi familiile reprezentative.
Conținut
Grupează familii cu specii ierboase şi lemnoase, în general cu frunze
simple şi flori bisexuate, cu periant din caliciu şi corolă cu elemente libere
sau unite, pe tipul 5 sau 4. Androceul, de regulă cu număr dublu de stamine
faţă de petale, poate suferi reduceri sau multiplicări. Gineceul sincarp
(carpele unite) cu numeroase ovule.
Familia Brassicaceae (Cruciferae)
Sunt plante ierboase, cu frunze simple, nestipelate, florile pe tipul 4,

bisexuate, simetrie în cruce, grupate în inflorescenţe racemoase. Androceu
are 2 stamine externe scurte şi 4 stamine interne lungi (didinam), iar gineceul
este superior alcătuit din 2 carpele unite. Fructul este silicvă sau siliculă.
Sămânţa exalbuminată conţine de obicei uleiuri grase.
Brassica oleracea – varză

Plantă bienală cu frunze mari, întregi, şi flori galbene, grupate în racem;
Fructe silicve. Se cultivă sub diferite varietăţi: var. capitata – varza cu
căpăţână; var. acephala – varza furajeră; var. botrytis – conopida; var.
gongylodes – gulia; var. gemmifera – de Bruxelles; var. sabauda - varza
creaţă.
B. nigra – muştar negru
Plantă anuală ramificată cu frunze mari lirate şi flori galbene. Alimentară şi
medicinală.
B. rapa var. oleifera – rapiţă
Plantă cu frunze bazale mari, peţiolate şi frunze superioare lanceolate,
sesile. Oleaginoasă şi furajeră.
Sinapis alba – muştar alb

Plantă anuală cu frunze penat-sectate, păroase şi flori galbene. Silicvele sunt
ascuţite la vârf, păroase. Condimentară şi medicinală.
Raphanus sativus – ridiche

Specie cu rădăcina şi axa hipocotilă tuberizate şi frunze bazale penat-lobate,
cele superioare întregi. Silicvele indehiscente sunt îngustate între seminţe.
Alte specii:
107
Armoracia rusticana – hrean
Capsella brsa-pastoris – traista ciobanului
Cheiranthus cheiri – micşunele
Familia Cucurbitaceae
Plante ierboase anuale sau perene, cu tulpini târâtoare sau agăţătoare

prin cârcei. Frunze alterne, simple, cu limb mare, întreg sau sectat, adesea
acoperit cu peri. Flori actinomorfe, de obicei unisexuate dispuse monoic sau
dioic, solitare sau în cime la baza frunzelor. Flori pe tipul 5, sepale şi petale
unite. Gineceul inferior, tricarpelar, sincarp. Florile au glande nectarifere;
polenizare entomofilă.
Fructul este melonidă (peponidă) cu numeroase seminţe.
Cucurbita pepo – dovleac

Plantă anuală cu tulpina 5-muchiată, târâtoare sau agăţătoare cu cârcei.
Frunzele mari, palmat-lobate, sunt aspru păroase. Florile unisexuat-monoice,
galbene, sunt solitare. Fructele cu epicarp galben sau verde sunt furajere.
C. maxima - dovleac alb, turcesc
Specie asemănătoare, cu frunze mari albe-cenuşii şi miez galben-portocaliu
comestibil. Alimentar.
Cucumis sativus – castravete

Plantă anuală cu frunze penat-lobate, flori galbene, cele bărbăteşti apar
înaintea celor femeieşti. Fructe ovat-cilindrice cu suprafaţa netedă sau
rugoasă. Alimentar.
C. melo - pepene galben
Plantă anuală cu fruct sferic sau alungit, cu mezocarp cărnos, galben-verzui,
dulce şi aromat. Alimentar.
Citrullus lanatus (C. vulgaris) - pepene verde, lubeniţa

Plantă anuală cu frunze penat-sectate, păroase. Fructe mari cu miez roşu
sau galben format cu participarea ţesutului placentar. Cultivat alimentar.
Familia Malvaceae
Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu frunze simple, alterne. Florile pe

tipul 5, bisexuate, actinomorfe, solitare sau în cime la baza frunzei.
Androceul din numeroase stamine, unite prin filamente ca o coloană în jurul
stilului. Gineceul superior din 5-3 carpele. Fructul capsulă.
Gossypium hirsutum - bumbac

Plantă ierboasă sau arbustivă, ramificată cu frunze 3-5 lobate, păroase pe
faţa inferioară. Flori mari, cu corola din 5 petale libere, de culoare gălbuie.
Capsula se deschide prin 4-5 valve. Seminţele sunt oleaginoase şi acoperite
cu peri utilizaţi ca fibre textile.
Hibiscus syriacus – zămoşiţă de Siria

Arbust cu frunze trilobate cu flori liliachii sau albe. Ornamental.
108
Althaea rosea – nalbă de grădină
Plantă perenă, cu tulpina până la 3 m, frunze aspru păroase şi flori mari
divers colorate. Ornamentală şi medicinală.
Familia Tiliaceae
Familia cuprinde specii răspândite mai ales în regiunile tropicale; la noi este
reprezentată numai de genul Tilia. Plante lemnoase cu frunze alterne,
simple. Flori pe tipul 5, bisexuate, actinomorfe, grupate în cime. Axa
inflorescenţei este parţial concrescută cu o bractee care ajută la răspândirea
fructelor prin vânt. Florile sunt melifere şi medicinale. Fruct capsulă.
Tilia tomentosa – tei argintiu

Arbore cu frunze cordate, pe faţa inferioară alb-stelat păroase.
T. cordata – tei pucios
Arbore cu frunze mai mici, verzi pe faţa inferioară, la unghiurile dintre nervuri
cu peri ruginii.
T. plathyphyllos – tei cu frunza mare
Arbore cu frunze de obicei asimetrice, mult mai mari decât ale speciilor
precedente. Peţiolul este pubescent iar în unghiurile nervurilor se întâlnesc
smocuri de peri albicioşi.

Familia Brassicaceae grupează plante ierboase, cu frunze simple,
florile pe tipul 4, cu androceu didinam şi gineceu superior. Fructul silicvă sau
siliculă cu sămânţa de obicei cu uleiuri grase. Familia Cucurbitaceae
cuprinde ierboase anuale sau perene, cu flori de obicei unisexuate şi fructul
este melonidă (peponidă) cu numeroase seminţe. Familia Malvaceae
grupează în majoritate specii răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale
unele utilizate textil, altele ornamental sau medicinal. Familia Tiliaceae la noi
este reprezentată doar de genul Tilia, inflorescenţele fiind utilizate medicinal.
1. Care sunt principalele specii cultivate alimentar din familia

Brassicaceae?
2. Care sunt principalii reprezentanţi ai familiei Cucurbitaceae?
3. Ce importantă specie textilă este încadrată în familia Malvaceae?
4. Cum deosebim speciile de tei întâlnite în flora ţării noastre?
109
Subclasa Caryophyllidae (Centrospermae)
Cuvinte cheie: plante ierboase, funze simple nestipelate
Rezumat
dicotiledonatelor din subclasa Caryophyllidae precum şi familiile
reprezentative.
Conținut
Subclasa reuneşte familii de plante ierboase cu frunze simple, de
obicei fără stipele. Florile actinomorfe, bisexuate sau unisexuate sunt de
obicei pe tipul 5, cu periant dialisepal şi dialipetal. Androceul are un număr
dublu de stamine faţă de petale. Gineceul este format din mai multe carpele
sau o carpelă. Ovulele au placentaţie centrală, fiind dispuse la mijlocul
ovarului pe o proeminenţă sferică sau columnară.
Familia Caryophyllaceae
Cuprinde plante ierboase, cu tulpini noduri şi internoduri evidente.

Frunzele simple, opuse, de obicei sesile. Florile actinomorfe, bisexuate, pe
tipul 5 (4), grupate în dichaziu, cu caliciu persistent, din sepale unite. Corola
este formată din petale libere, cu baza îngustată. Fruct capsulă.
Dianthus caryophyllus – garoafa

Plantă perenă cu frunze liniare, opuse, concrescute la bază. Flori solitare, cu
sepale unite şi petale îngustate la bază, cu marginea superioară dinţată.
Ornamentală.
D. carthusianorum – garofiţa
Plantă perenă, tulpina tetramuchiată, frunze liniare şi flori roşii. Creşte în
fâneţe din regiunea colinară.
D. callizonus – garofiţa Pietrii Craiului, plantă perenă, scundă, cu flori
solitare roşii, creşte pe stânci calcaroase numai în masivul menţionat şi este
declarată monument al naturii.
Alte specii:
Gypsophila paniculata – vălul miresei
Saponaria officinalis – săpunariţă
Familia Chenopodiaceae
Plante ierboase, cu frunze cărnoase, simple şi flori mici, grupate în cime

aglomerate (glomerule) sau spice cu perigon sepaloid. Fructe achene,
adesea concrescute câte 2-3 în glomerule.
110
Beta vulgaris – sfecla
Plantă bienală cu rădăcină pivotantă, îngroşată, frunze în rozetă, lung
peţiolate, ovat-lanceolate şi flori bisexuate cu perigon sepaloid pe tipul 5.
Inflorescenţa şi fructul: glomerul.
Spinacia oleracea – spanac

Plantă anuală sau bienală cu frunze cărnoase, hastat-ovate şi flori
unisexuate, dispuse dioic, grupate în spice. Fruct achenă.
Atriplex hortensis – loboda de gradină

Ptă anuală cu frunze sagitat-triunghiulare la bază şi lanceolate în partea
superioară. Florile unisexuate monoice adunate în glomerule dispuse în
spice.

Familia Brassicaceae grupează plante ierboase, cu frunze simple,
florile pe tipul 4, cu androceu didinam şi gineceu superior. Fructul silicvă sau
siliculă cu sămânţa de obicei cu uleiuri grase. Familia Cucurbitaceae
cuprinde ierboase anuale sau perene, cu flori de obicei unisexuate şi fructul
este melonidă (peponidă) cu numeroase seminţe. Familia Malvaceae
grupează în majoritate specii răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale
unele utilizate textil, altele ornamental sau medicinal. Familia Tiliaceae la noi
este reprezentată doar de genul Tilia, inflorescenţele fiind utilizate medicinal.
1. Care sunt principalii reprezentanţi ai familiei Caryophyllaceae?
2. Ce plante din familia Chenopodiaceae cultivate alimentar cunoaşteţi?
111
Subclasa Asteridae (Sympetalae, Tetraciclice)
Cuvinte cheie: plante ierboase, funze simple nestipelate
Rezumat
dicotiledonatelor din subclasa Asteridae precum şi familiile reprezentative.
Conținut
Subclasa include familii de specii lemnoase şi ierboase. Florile sunt
bisexuate pe tipul 5 sau 4, cu elemente dispuse pe 4 cicluri şi periant cu
petale unite. Androceul este alcătuit din 5 stamine sau prin reducere, din 4-2
stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceul are 2 carpele unite, în ovar se
află unul sau mai multe ovule cu placentaţie centrală sau parietală.
Familia Oleaceae
Plante lemnoase, cu frunze simple sau penat -compuse, dispuse

opus. Florile sunt bisexuate, rar unisexuate, actinomorfe, pe tipul 4, grupate
în inflorescenţe racemoase sau cimoase. Periantul prezintă 4 sepale unite şi
4 petale unite sau este complet absent (frasin).
Gineceul superior are 2 carpele unite. Fruct drupă, bacă, samară sau
capsulă.
Olea europaea var. sativa – măslinul

Arbore sau arbust cu frunze lanceolate, pieloase, argintiu-păroase pe dos.
Flori mici, alb-verzui, în cime la baza frunzei. Fruct drupă, la maturitate cu
mezocarp bogat în ulei.
Syringa vulgaris – liliac

Arbust cu frunze ovat-cordate, flori în raceme compuse, la vârful ramurilor.
Fruct capsulă. Creşte pe dealuri calcaroase formând tufişuri caracteristice şi
se cultivă ornamental în diferite forme horticole.
Forsythia suspensa – clopoţei de aur

Arbust cu flori galbene ce apar înaintea frunzelor. Fruct capsulă.
Ornamentală.
Fraxinus excelsior – frasin

Arbore cu frunze imparipenat-compuse. Florile nude, în panicule la baza
frunzelor, apar înainte de înfrunzire. Fruct samară cu aripă membranoasă.
F. ornus – mojdrean
Flori albe-gălbui, frumos mirositoare, în panicule terminale. Fructele sunt
samare cu aripa alungită.
112
Ligustrum vulgare – lemn câinesc
Arbust cu frunze simple şi flori albe odorante. Fructul este bacă neagră.
Creşte în păduri din regiunile de câmpie şi colinare şi se cultivă ornamental
pentru garduri vii.
Familia Convolvulaceae
Plante cu tulpini volubile, ierboase sau liane lemnoase, adesea cu

radicele tuberizate (Ipomoea batatas – cartof dulce). Frunzele simple, întregi
sau lobate, fără stipele, alterne. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe,
bisexuate, actinomorfe, pe tipul 5. Fructul capsulă.
Convolvulus arvensis - volbură

Plantă perenă cu tulpina volubilă şi frunze hastate. Flori solitare, pâlniate,
albe. Fruct capsulă. Buruiană în culturi agricole.
Pharbitis purpurea – zorele

Plantă anuală cu tulpina volubilă, funze ovat-cordate şi flori albartu-violet.
Ornamentală.
Ipomoea rubro-coerulea – zorele

Asemănătoare cu precedenta cu flori albastru deschis. Ornamentală.
I.batatas – batate, cartof dulce
Plantă perenă cu tulpina volubilă cultivată în regiunile tropicale pentru
rădăcinile bogate în amidon.
Familia Boraginaceae
Încadrează plante ierboase, aspru păroase cu frunze simple, alterne.

Flori bisexuate, actinomorfe, dispuse în monochazii, corola cu petale unite,
androceu din 5 stamine cu disc nectarifer la bază; gineceu din 2 carpele
unite. Fruct tetranuculă. Polenizare entomofilă.
Symphytum officinale – tătăneasă

Plantă perenă cu rizom utilizat medicinal. Frunzele sunt ovat-lanceolate,
păroase, cu flori cu corola tubuloasă, roşie-violacee.
Pulmonaria officinalis - mierea ursului

Plantă perenă cu frunze ovat-lanceolate, verde-închis sau cu pete cenuşii şi
flori roşii-violacee, albastre înainte de cădere. Creşte în păduri de câmpie şi
deal, medicinală.
Myosotis palustris - nu mă uita

Plantă ierboasă perenă, anuală în cultură cu frunze lanceolate (spatulate), cu
peri rari. Florile albastre-azurii, în cime lung pedunculate. Creşte de-a lungul
pâraielor; ornamentală.
113
Familia Solanaceae
Plante bogate în alcaloizi cu frunze simple, alterne, fără stipele.

Florile pe tipul 5, solitare sau grupate în cime, bisexuate, actinomorfe; corola
rotată, tubuloasă sau infundibuliformă (cu petale unite); stamine inserate pe
corolă. Polenizare entomofilă. Fructul bacă sau capsulă.
Solanum tuberosum - cartoful

Plantă perenă, cultivată ca anuală, cu stoloni subterani, tuberculi şi frunze
întrerupt penat-sectate. Florile au corola rotată, violacee sau roz. Fructul
bacă verde-brunie. Alimentar pentru tuberculii ce depozitează amidon;
celelalte organe ale plantei sunt toxice.
S. melongena – vinete
Plantă anuală cu frunze ovat-lanceolate, florile violacee şi bace mari,
întunecat-violete, comestibile.
Lycopersicum esculentum - tomate, pătlăgele roşii

Plantă anuală, cu frunze neregulat-sectate. Flori galbene. Fructe bace roşii
sau galbene.
Capsicum annuum – ardei

Plantă anuală cu frunze ovat-lanceolate, lung peţiolate, cu flori albe. Fruct
bacă, are o cavitate interioară.
Petunia hybrida - petunie

Plantă anuală, cultivată ornamental prin numeroase soiuri. Frunzele ovat-
lanceolate, păroase iar florile solitare cu corola campanulată, viu colorată.
Nicotiana tabacum – tutun

Plantă anuală (2 m), păroasă, cu frunze elipsoidale şi flori lung tubuloase,
roz. Fructul capsulă cu numeroase seminţe mici. Conţine alcaloidul toxic,
nicotină.
N. alata – regina noptii
Plantă anuală cultivată ornamental pentru flori cu corola albă, lung tubuloasă,
odorante.
Alte specii:
Atropa bella-donna – mătrăgună
Datura stramonium – ciumăfaie
Hyosciamus niger – măselatiţă
Familia Scrophulariaceae
Plante ierboase, rareori lemnoase, uneori semiparazite. Frunzele

simple nestipelate se dispun altern şi opus. Florile bisexuate, grupate în cime
şi raceme, pe tipul 5. Ele au caliciu gamosepal, persistent, corola
gamopetală, rotată, infundibuliformă sau bilabiată, cu buza superioară din 2
petale concrescute şi buza inferioară din 3 petale concrescute. Polenizarea
este entomofilă sau ornitofilă. Fructul este capsulă sau bacă.
114
Digitalis grandiflora – degeţel galben
Plantă bienală cu frunze lanceolate cu marginea fin crenat-dinţată şi florile
galbene dispuse în racem pe o singură parte a axei. Creşte în păduri de
foioase şi se cultivă ornamental împreună cu alte specii ale genului.
Antirrhinum majus – gura leului

Plantă anuală sau perenă cu frunze simple. Cultivată ornamental pentru
florile bisexuate, zigomorfe diferit colorate.
Calceolaria hybrida – papucul doamnei

Plantă perenă cu frunze ovat-lanceolate şi flori mari, portocalii sau roşii cu
corola bilabiată, labiul inferior ca un papuc. Cultivată ornamental în
apartamente.
Paulownia tomentosa – arborele Prinţesei

Arbore cu frunze mari, ovat-cordate, cu marginea întreagă, lung peţiolate şi
dispuse opus. Florile sunt dispuse în raceme şi au corola tubuloasă, puţin
curbată, de culoare albastră sau albastră-violacee, plăcut mirositoare.
Cultivată ornamental.
Familia Lamiaceae (Labiatae)
Sunt plante ierboase ce conţin frecvent uleiuri volatile, numeroase specii fiind
medicinale şi aromatice. Tulpinile sunt tetramuchiate iar frunzele simple,
dispuse decusat-opus (în cruce), frecvent cu peri secretori.
Florile sunt bisexuate, zigomorfe, pe tipul 5, dispuse în spice terminale sau
verticile la baza frunzelor; caliciu din 5 sepale unite; corola este bilabiată
(buza superioară din 2 petale concrescute, cea inferoară din 3); androceul cu
4 stamine (2 lungi şi 2 cu filamente mai scurte) sau numai din 2 stamine
(salvie);gineceu superior, bicarpelar; ovarul împărţit în 4 loje cu câte un ovul.
Polenizarea este entomofilă. Fruct tetranuculă.
Lamium purpureum - urzica moartă roşie

Plantă anuală cu tulpina tetramuchiată, frunze ovat-cordate şi flori roşii la
baza frunzelor. Buruiană în cuturi agricole.
Mentha x piperita - izma bună

Plantă perenă cu frunze ovat lanceolate, glandulos-păroase şi flori roz-alburii
grupate în spice terminale. Hibrid cultivat medicinal, pentru uleiul eteric
extras din frunze.
Lavandula angustifolia – levănţica

Plantă perenă cu tulpina lignificată la bază şi frunze liniare, întregi, scurt şi
des cenuşiu-păroase. Florile albastre se dispun în verticile în vârful ramurilor.
Cultivată pentru florile plăcut mirositoare utilizate în industria parfumurilor.
Ocimum basilicum – busuioc

Plantă anuală cu frunze ovate, pe faţa inferioară cu glande secretoare şi flori
albe. Ornamentală şi medicinală (boli respiratorii şi digestive).
115
Satureja hortensis - cimbru
Plantă anuală, cu tulpini ramificate de la bază şi frunze liniar-lanceolate,
sesile. Corola liliachie, roză sau albă.
Cultivată condimentar şi medicinal.
Salvia officinalis - jaleş de grădină, salvie

Plantă perenă, cu frunze lanceolate, alb-păroase şi flori albastre. Cultivată ca
plantă aromatică şi medicinală.

Familia Oleaceae include plante lemnoase, arbori şi arbuşti răspândiţi
în regiunile tropicale şi temperate. Frunzele simple sau compuse florile pe
tipul 4 iar fructele variate (drupă, bacă, samară sau capsulă). Familia
Convolvulaceae cuprinde plante cu tulpini volubile, ierboase sau liane
lemnoase, adesea cu radicele tuberizate. Frunzele simple, întregi sau lobate,
fără stipele, alterne. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe, bisexuate,
actinomorfe, pe tipul 5. Fructul capsulă. Familia Boraginaceae încadrează
plante ierboase, aspru păroase cu frunze simple, alterne. Flori bisexuate,
actinomorfe, în monochazii, cu fruct tetranuculă. Familia Solanaceae
grupează plante bogate în alcaloizi, răspândite în special în regiunile
tropicale dar extinse în cultură pe tot globul. Familia Scrophulariaceae
cuprinde specii ierboase, rar lemnoase uneori semiparazite. Familia
Lamiaceae încadrează plante ierboase ce conţin frecvent uleiuri volatile,
numeroase specii fiind medicinale şi aromatice.
1. Descrieţi comparativ principalii reprezentanţi ai familiei Oleaceae.
2. Ce specii cu importanţă ornamentală şi alimentară din familia

Convolvulaceae cunoaşteţi?
3. Care sunt caracterele generale ale familiei Boraginaceae?
4. Prezentaţi principalele specii alimentare încadrate în familia

Solanaceae.
5. Care sunt principalele specii cultivate ornamental din familia

Scrophulariaceae?
6. Descrieţi 3 specii din familia Lamiaceae cultivate.
116
Familia Asteraceae (Compositae)
Cuvinte cheie: calatidiu, achenă, latex
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă caracterele generale ale familiei
Asteraceae din subclasa Asteridae precum şi principalii reprezentanţi.
Conținut
Familia include cca. 20.000 de specii, plante ierboase, rar lemnoase

(arbuşti sau liane) cu frunze simple până la penat-compuse, uneori în rozetă
bazală şi cu o tulpină scapiformă (păpădie).
Florile bisexuate sau unisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, grupate în
calatidii solitare sau calatidii cuprinse inflorescenţe compuse. Florile sunt
sesile, cu caliciul redus sau sub formă de peri care se transformă în papus cu
rol în răspândirea prin vânt a fructelor; corola din 5 petale unite, poate fi
tubuloasă (floarea soarelui), pâlniată (albăstrea), ligulată - cu 5 petale unite
într-o parte (păpădie); androceu din 5 stamine cu antere unite ca un tub;
gineceu din 2 carpele unite. Fructul achenă.
Polenizarea este entomofilă.
Seminţele sunt bogate în ulei şi aleuronă.
Unele asteracee prezintă laticifere (ex.: păpădie).
Se împarte în 3 subfamilii: Asteroideae (Radiiflorae), Cynarioideae
(Tubuliflorae) şi Cichorioideae (Liguliflorae).
Subfamilia Asteroideae (Radiiflorae)

Plante fără laticifere. Calatidii cu flori centrale tubuloase şi flori marginale
ligulate (zigomorfe, asexuate sau femeieşti); uneori florile ligulate lipsesc.
Helianthus annuus – floarea soarelui

Plantă anuală cu frunze cordat-ovate, aspru păroase şi calatidii mari cu flori
marginale ligulate, galbene, sterile şi cele centrale, tubuloase, brunii, fertile.
Cultivată ca plantă oleaginoasă.
Bellis perennis – bănuţei, părăluţe

Plantă perenă cu frunze spatulate, în rozetă şi tulpini scapiforme cu un singur
calatidiu. Florile centrale galbene sunt tubuloase bisexuate şi cele marginale
sunt ligulate femeieşti, albe până la roşii-purpurii. Creşte în pajişti mezofile şi
se cultivă ornamental.
Leontopodium alpinum – floarea de colţ

Plantă perenă, des lânos păroasă cu flori în calatidii compuse, la bază cu
117
hipsofile în formă de stea, alb-catifelat-păroase. Vegetează în regiunea
alpină, pe soluri calcaroase; ocrotită monument al naturii.
Achillea millefolium – coada şoricelului

Plantă perenă cu frunze de 2-3 ori penat-sectate şi calatidii mici, dispuse în
corimbe. Creşte în pajişti; medicinală.
Matricaria recutita – muşeţel

Plantă anuală cu frunze liniar-sectate şi calatidii cu o cavitate interioară
goală. Creşte prin pajişti, culturi agricole, frecvent pe soluri sărăturate;
medicinală.
M. inodora – muşeţel prost
Plantă mai viguroasă, bogat foliată; calatidii mai puţin bombate, pline la
interior. Buruiană.
Chrisanthemum leucanthemum – margarete

Plantă perenă cu frunze invers-lanceolate, dinţate, cu calatidii solitare, din
flori tubuloase galbene şi flori ligulate albe. Creşte în pajişti mezofile din
regiunea de câmpie până în cea montană, cultivată ornamental.
Ch. indicum – crizantema, tufănica
Plantă perenă cu tulpini lignificate la bază, frunze ovate, adânc lobate,
cenuşiu-păroase pe faţa inferioară. Calatidiul are flori tubuloase galbene şi
flori ligulate de diferite culori, adesea în număr mare, dând calatidiului aspect
involt. Se cultivă ornamental într-un număr mare de soiuri, ce înfloresc
toamna.
Calendula officinalis – gălbenele, filimică

Plantă anuală, cu tulpina ramificată, frunze lanceolate, întregi, glabre sau
scurt păroase şi calatidii cu flori ligulate, portocalii. Cultivată ornamental şi
medicinal.
Xanthium italicum – cornuţi

Plantă anuală, cu tulpina viguroasă şi ramificată şi frunze triunghiulare, aspru
păroase. Flori unisexuat – monoice: florile bărbăteşti în calatidii la vârful
ramurilor, florile femeieşti în calatidii la baza frunzelor. Calatidiile au involucru
la bază, din hipsofile concrescute. Achenele concresc cu involucrul lignificat
al calatidiului (prevăzut la vârf cu 2 ţepi drepţi, iar pe laturi cu spini curbaţi,
agăţători, ce asigură răspândirea epizoochoră). Buruiană în culturi
prăşitoare.
Alte specii:
Dahlia variabilis - dalie, gherghină
Zinnia elegans - cârciumărese
Tagetes patula - crăiţe
Artemisia vulgaris – pelinariţă
Subfamilia Cynarioideae (Tubuliflorae)

Nu au canale laticifere. Calatidiile au flori bisexuate, actinomorfe, tubuloase.
118
Cirsium arvense – pălămida
Plantă perenă, are rădăcini cu muguri - lăstăreşte în vetre. Frunze
lanceolate, penat-lobate, cu vârful lobilor spinoşi. Calatidii cu flori tubuloase,
roşii-violacee. Achene cu papus. Buruiană.
Centaurea cyanus – albăstrea

Calatidiu cu flori tubuloase în mijloc şi pâlniate pe margine, albastre.Buruiană
în culturi de cereale de toamnă.
Subfamilia Cichorioideae (Liguliflorae)

Specii cu canale laticifere cu calatidiile numai din flori bisexuate, ligulate, cu
simetrie zigomorfă şi achene cu papus.
Cichorium intybus – cicoare

Plantă cu calatidii albastre întâlnită în pajişti, pe margini de drum. Se cultivă
pentru rădăcinile utilizate cu surogat de cafea; medicinală.
C. endivia – andive, asemănătoare cu specia precedentă, are frunze bazale
ovate sau lanceolate, întregi sau rareori dinţate ori sectate. Se cultivă pentru
frunzele consumate ca salată.
Taraxacum officinale – păpădie

Plantă bienală cu frunze penate, inegal divizate, dispuse în rozetă bazală.
Tulpini scapiforme terminate cu un calatidiu, cu flori ligulate galbene.
Medicinală.
Lactuca sativa – salata

Plantă anuală sau bienală cu frunze ovate şi tulpina erectă, ramificată.
Calatidiile au cu flori galbene. Cultivată alimentar sub diverse varietăţi.
Sonchus arvensis – susai

Plantă perenă, cu tulpini goale şi frunze lanceolate, inegal penat-sectate, cu
peri rari, rigizi. Calatidiile au flori galbene iar achenele prezintă papus alb;
buruiană.
Alte specii:
Cynara scolimus – anghinare
Echinacea purpurea

Familia include plante ierboase rar lemnoase, cu frunze simple până
la penat-compuse, uneori în rozetă bazală şi cu o tulpină scapiformă
(păpădie).
Florile bisexuate sau unisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, grupate în
calatidii solitare sau calatidii cuprinse inflorescenţe compuse. Fructul achenă.
119
1. Care sunt caracterele generale ale familiei Asteraceae?
2. Ce specii cu importanţă ornamentală cunoaşteţi?
3. Ce specii de buruieni cunoaşteti şi cum le deosebiţi?
120
Clasa Monocotyledonopsida (Monocotyledonatae)
Cuvinte cheie: plante ierboase, rădăcini fasciculate, bulb, rizom,

tubercul, frunze simple, flori tip 3, sămânţă albuminată, un cotiledon
Rezumat
Această unitate de învățare prezintă caracterele generale ale Clasei
Monocotyledonatae precum şi principalele familii.
Conținut
Grupează 70.000 specii ierboase cu rădăcina embrionară înlocuită de
rădăcini adventive, fasciculate.
Tulpina de obicei neramificată, uneori cu părţi subterane metamorfozate în
rizomi, bulbi şi tuberculi. Cilindrul central al tulpinii conţine fascicule libero-
lemnoase închise, dispuse neregulat sau pe mai multe cercuri.
Monocotiledonatele lemnoase nu au structură secundară tipică.
Frunzele sunt întregi, sesile, cu teaca bine dezvoltată, cu nervaţiune arcuată
sau paralelă.
Florile pe tipul 3, rar 4, dar niciodată pe tipul 5. Învelişul floral de obicei
nediferenţiat, formează un perigon petaloid sau sepaloid.
Sămânţa albuminată, prezintă embrion cu un singur cotiledon.
Familia Liliaceae
Plante ierboase cu tulpini subterane (bulbi, bulbo-tuberculi, rizomi) şi tulpini

aeriene scapiforme.
Frunzele simple, întregi, cu limb variat: ovat (lăcrămioară), liniar (ceapa
ciorii), fistulos (ceapă).
Flori bisexuate, actinomorfe, solitare sau în inflorescenţe.
Perigonul pe tipul 3, petaloid, de culori variate; tepale libere sau unite.
Androceu din 6 stamine, pe 2 rânduri; gineceu superior din 3 carpele
concrescute.
Fruct capsulă sau bacă.
Allium cepa – ceapa

Plantă cu bulb tunicat, frunze fistuloase, tulpina cilindrică cu flori albe,
pedunculate, dispuse în umbelă.
A. sativum – usturoi
Plantă cu bulb compus din bulbili, protejaţi de tunică alburie. Frunze plane.
Inflorescenţa umbelă simplă, uneori cu bulbili.
A. porum – praz
Plantă bienală, cu bulb cilindric-alungit şi frunze bazale liniare. Flori alb-
violacee.
121
Lilium candidum – crin alb
Plantă cu bulb solzos. Frunze liniar lanceolate, flori mari, albe. Ornamentală.
Tulipa gesneriana – lalea

Plantă cu bulb tunicat, frunze lanceolate, flori solitare, colorate. Ornamentală.
T. hungarica – lală. Plantă asemănătoare cu precedenta, cu flori galbene,
spontană în Cazanele Dunării pe stânci calcaroase; monument al naturii.
Hyacinthus orientalis – zambila

Plantă cu bulb tunicat şi frunze liniare. Flori pendule, odorante, cu perigon din
tepale unite. Inflorescenţa racem.
Convallaria majalis – lăcrămioare

Plantă cu rizom şi cu 2 frunze elipsoidal-lanceolate. Florile în racem sunt
albe, gamotepale (tepale unite), pendule. Fructe bace roşii. Creşte în păduri
de foioase, medicinală, ornamentală.
Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă

Plantă cu bulbo-tubercul şi 2-3 frunze lanceolate, ce se dezvoltă primăvara.
Florile liliachii apar toamna, pe indivizi lipsiţi de frunze.
Fructe capsule mari, valvicide, se dezvoltă în primăvara următoare.
În pajişti; produce colchicina, substanţă utilizată în producerea de mutaţii
genetice.
Fritillaria imperialis – lalea pestriţă

Plantă înaltă, cu bulb solzos şi frunze lanceolate, dispuse verticilat. Flori
pertocalii la vârful tulpinii, sub o coroană de frunze. Ornamentală.
F. meleagris – bibilica
Plantă mai scundă, cu bulb solzos şi frunze liniare. Tulpină cu o floare; tepale
colorate în formă de tablă de şah. În tufişuri, în luncile râurilor din unele
regiuni, ocrotită de lege.
Muscari comosum – ceapa ciorii

Plantă cu bulb tunicat, frunze liniare, tulpina terminată cu racem din flori
albastre. Fruct capsulă. Întâlnită în pajişti; ornamentală.
Hyacinthus orientalis – zambila

Plantă cu bulb tunicat, frunze bazale liniare, tulpina scapiformă, terminată în
racem.. Cultivată ornamental pentru florile odorante, viu colorate.
Scilla bifolia – viorele

Plantă cu bulb tunicat, frunze liniare şi tulpină cu racem din flori albastre.
Creşte în păduri şi tufişuri, înfloreşte primăvara devreme.
Asparagus officinalis – sparanghel

Plantă cu rizom gros, înaltă până la 1,5 m; pe ramurile obişnuite există alte
ramuri filiforme, verticilate (filocladii), cu rol în fotosinteză. Flori unisexuate,
dioice, galbene. Fruct bacă roşie. Se cultivă pentru lăstarii bazali tineri,
alimentari.
122
A. sprengeri – umbra iepurelui, asparagus
Plantă cu tulpini subţiri lungi, până la 2 m, cu filocladii în verticile cultivată
ornamental.
Ruscus aculeatus – ghimpe

Arbust mic, pe tulpini cu ramuri ovat-lăţite (filocladii), verzi, fotosintetizatoare.
Flori verzui, se prind la mijlocul filocladiilor. Fructe bace roşii. Creşte în păduri
de foioase din regiunile de deal, în sudul ţării, ocrotit ca monument al naturii.
Familia Amaryllidaceae
Sunt plante ierboase cu bulb sau rizom şi frunze liniare. Florile actinomorfe,
bisexuate, cu perigon cu tepale libere, pe tipul 3, cu androceu din 6 stamine
şi gineceu inferior, din 3 carpele unite. Fruct capsulă sau bacă.
Galanthus nivalis – ghiocei

Plantă cu bulb, cu 2 frunze liniare, bazale. Tulpina cu o floare protejată de
spat liniar, verde. Floarea are perigon dialitepal alb, cu tepale interne mai
scurte, bilobate, cu o dungă verzuie la vârf. Fruct, bacă. Creşte în păduri de
foioase.
Amaryllis vittata – crin roşu

Plantă cu bulb tunicat. Tulpina scapiformă este terminată cu 2-4 flori.
Cultivată ornamental în apartamente.
Narcissus poeticus – narcise albe

Plantă cu bulb şi frunze liniare. Tulpina cu 1-2 flori. Perigon alb cu tepale
libere, ce formează la mijloc o prelungire sub formă de cupă, numită
coronulă, tivită cu roşu. Cultivată ornamental.
N. pseudonarcissus – narcise galbene
Asemănătoare cu precedenta cu flori galbene. Cultivată ornamental.
Familia Iridaceae
Plante ierboase perene, cu bulbotuberculi sau rizomi, cu frunze lungi, liniare

sau ensiforme (formă de sabie). Flori bisexuate, androceu cu 3 stamine şi
gineceu inferior din 3 carpele unite. Polenizarea entomofilă. Fruct capsulă.
Iris germanica – stânjenel

Plantă cu rizom, frunze bazale ensiforme şi tulpina cu inflorescenţă cimoasă.
Florile mari, actinomorfe, de culoare albastră, au tepale externe răsfirate şi
tepale interne îndreptate în sus. Androceul are 3 stamine şi gineceu
tricarpelar, cu stigmat din 3 lobi lăţiţi, asemănători tepalelor interne. Cultivată
ornamental, împreună cu alte specii.
I.pumilla – răţişoare
Plantă scundă, asemănătoare precedentei, cu flori albastre sau galbene.
Creşte în pajişti uscate, cultivată ornamental.
123
Crocus heuffelianus – brânduşa de primăvară
Plantă cu bulbotubercul şi frunze liniare. Floarea are perigon ca un tub lung,
subţire, terminat cu 6 tepale violete, androceu cu 3 stamine aurii. Creşte în
fâneţe şi păduri umede.
C.sativus – şofran
Specie asemănătoare, cu stilul şi stigmatul portocalii, utilizate condimentar şi
pentru colorarea produselor alimentare.
C.moesiacus – brânduşa galbenă
Creşte în păduri în sudul ţării, ornamentală.
Gladiolus palustris – gladiole
Plantă cu bulbotubercul şi frunze ensiforme. Florile zigomorfe, viu colorate,
sunt dispuse unilateral pe tulpină. Ornamentală.
Familia Poaceae (Gramineae)
Plante anuale şi perene ierboase, cu rădăcini fasciculate, adventive.

Tulpinile sunt de tip culm sau pai (din noduri şi internoduri), goale sau cu
măduvă. Tulpina se ramifică de la bază, prin înfrăţire, formându-se un număr
variabil de lăstari. Speciile perene au rizom sau stoloni subterani.
Frunzele au o teacă cilindrică şi limb liniar. La baza limbului se găsesc anexe
foliare de tip ligulă şi urechiuşe (auricule) cu formă şi mărime variate.
Florile sunt grupate în inflorescenţe caracteristice, numite spiculeţe.
Spiculeţul este format dintr-un ax pe care se prind flori sesile, în număr
variabil, rareori una singură (orez).
La baza spiculeţului se găsesc 2-4 frunzuliţe numite glume. Fiecare floare din
spiculeţ este protejată de 2 palei, cea inferioară mai mare, cu o prelungire
filiformă numită aristă. Floarea are înveliş floral redus.
Androceu din 3 stamine cu filamente lungi şi antere oscilante, adaptate la
polenizarea prin vânt. Gineceul este unicarpelar, cu 2 stigmate păroase.
Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse diferite: spic compus
(grâu), spadice (porumb), spic digitat (pir gros), panicul (ovăz), panicul
spiciform (coada vulpii).
Fruct cariopsă: la maturitate se desprinde dintre palee (grâu) sau rămâne
aderentă la acestea (orez). Sămânţa aderentă de fruct, cu endosperm bogat
în amidon.
Sasa palmata – bambus, plantă perenă, cu tulpina de până la 2 m înălţime,

cu frunze lanceolate, verde-deschis, peţiolate. Cultivată ornamental.
Triticum aestivum – grâu comun

Plantă cu spic compus din spiculeţele cu 3-5 flori, paleea inferioară aristată
sau nearistată. Cariopsa este golaşă. Alimentar cu numeroase soiuri.
T. durum – grâu tare
Cariopsa bogată în proteine. Cultivat pentru paste făinoase.
Secale cereale – secara

Plantă anuală cu tulpini şi frunze verzi-albăstrui. Spic compus din câte un
spiculeţ la fiecare călcâi, fiecare spiculeţ cu câte 2 flori fertile şi o floare
sterilă. Cultivată, alimentară.
124
Oryza sativa – orez
Plantă anuală, rădăcini cu lacune aerifere, tulpina înaltă până la 1.5 m, cu
frunze liniare. Panicul cu spiculeţe uniflore. Cariopsa este strâns învelită în
palee. Cultivată în condiţii de irigare, îndeosebi în regiunile tropicale şi
subtropicale din sud-estul Asiei.
Zea mays – porumb

Plantă anuală, cu frunze lat liniare, unisexuat monoică. Inflorescenţa
bărbătească este panicul terminal. Inflorescenţele femeieşti sunt
reprezentate de 1-2 spadice (ştiuleţi).
Cariopsele au forme şi mărimi diferite, în funcţie de varietăţi şi soi. Cultivată
alimentar şi furajer.
Hordeum vulgare – orz

Plantă anuală, cu frunze evident auriculate, spic compus cu câte 3 spiculeţe
uniflore, fertile, la fiecare călcâi. Paleea inferioară este lung aristată.
Cariopsa rămâne închisă între palei. Cultivat furajer.
H. distichon – orzoaica
La fiecare călcâi al spicului există câte 3 spiculeţe uniflore, doar cel mijlociu
fertil, astfel că spicul are două rânduri de cariopse. Cultivată pentru
prepararea berii şi furajeră.
Avena sativa – ovăz

Plantă anuală cu inflorescenţa panicul iar cariopsele au palei aderente.
Furajeră.
Lolium perene – iarba de gazon

Plantă perenă cu spic lung, cu spiculeţe distanţate, orientate cu partea
îngustă spre rachis. Creşte în pajişti, bună furajeră.
Alopecurus pratensis – coada vulpii

Paniculul spiciform cilindric. Creşte în pajişti umede. Bună furajeră.
Festuca pratensis – păiuş de livadă

Plantă perenă, cu frunze plane, panicul cu câte 2 ramuri inegale la un nod.
Întâlnită în pajişti; furajeră.
Poa pratensis – firuţă

Plantă perenă, cu frunze plane, panicul cu 3-5 ramuri la un nod. Creşte în
pajişti; furajeră.
Dactylis glomerata – golomăţ

Plantă perenă, frunze cu ligulă de 4 mm. Panicul cu spiculeţe aglomerate
spre vârf. Creşte în pajişti, furajeră.
Elymus repens – pir târâtor

Plantă perenă cu stoloni, creşte în vetre. Spice lungi, cu spiculeţe distanţate,
dispuse cu partea lăţită spre rachis. Creşte în pajişti umede; buruiană în
culturi.
125
Sorghum halepense – costrei mare
Plantă perenă, cu rizom şi inflorescenţă panicul (asemănătoare cu sorgul).
Buruiană în zona de câmpie.
Setaria verticillata – mohor agăţător

Panicul spiciform. Spiculeţele au la bază sete rigide, cu dinţi, care ajută la
răspândirea cariopselor (zoochoră).
Buruiană în culturi de prăşitoare.
Echinochloa crus - galli – costrei, mohor lat

Plantă anuală, frunze late cu ligula sub formă de peri. Paniculul are ramuri
dispuse sub formă de racem. Buruiană în culturi prăşitoare, pe soluri umede.
Phragmites australis – trestia, stuf

Plantă perenă, cu rizom gros cu aerenchim. Tulpina erectă, până la 4 m,
frunze plane, liniar-lanceolate. Paniculul piramidal, cu spiculeţe multiflore.
Întâlnită în mlaştini, lunci.

Monocotiledonatele sunt specii ierboase cu rădăcini fasciculate.
Prezintă tulpini subterane metamorfozate în rizomi, bulbi şi tuberculi.
Monocotiledonatele lemnoase nu au structură secundară tipică. Frunzele
sunt întregi, sesile, cu teaca bine dezvoltată, cu nervaţiune arcuată sau
paralelă. Florile pe tipul 3, rar 4. Învelişul floral de obicei nediferenţiat,
formează un perigon petaloid sau sepaloid. Sămânţa albuminată, prezintă
embrion cu un singur cotiledon.
1. Prezentaţi comparativ caracterele de diferenţiere între

monocotiledonate şi dicotiledonate.
2. Ce specii cu importanţă ornamentală puteţi descrie?
3. Care sunt caracterele generale ale gamineelor?
4. Ce specii de buruieni cunoaşteti şi cum le deosebim?
5. Descrieţi principalele cereale utilizate alimentar.
6. Descrieţi principalele plante furajere studiate.
126
Bibliografie
1. ANDREI M., 1987 - Anatomia plantelor, Ed. Didactică şi Pedagogică,

București
2. ANGHEL I., 1979 - Citologie vegetală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
3. ANGHEL GH., NYARDI A., PĂUN M., GRIGORE ST., 1975 – Botanică,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. ARSENE G.G., 2004 – Botanica - Citologia, histologia, organele
vegetative, Ed. Brumar, Timişoara
5. BAVARU A., BERCU R., 2002 – Morfologia şi anatomia plantelor, Ed. Ex
Ponto, Constanţa
6. BELL P.R., HEMSLEY A.R., 2000 – Green plants, their origin and diversity
(2-nd.ed), University Press, Cambridge
7. BRAUNE W., LEMAN A., TAUBERT H., 1971 - Pflanzen anatomisches
Prakticum, Gustav Fisher Verlag, Stuttgart
8. CIOBANU I., 1971 - Morfologia plantelor, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
9. DANCIU M., PARASCAN D., 2002 – Botanică forestieră (ediţia a II-a), Ed.
Pentru Viaţă, Braşov
10. DICKISON W. C., 2000 – Intergrative plant anatomy, Academic Press,
San Diego
11. ESAU K., 1965 - Plant Anatomy (2-nd.ed.) John Wiley, New York
12. COSTE I., GRIGORIU A. L., 2004 – Botnică-Morfologia şi anatomia
plantelor, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara
13. GEHU-FRANCK J., GEHU J.M., BORNIQUE C.P., 1991 – Schemas de
botanique systematique illustree, II-les plantes a fleurs et a fruits
(Angiospermes), Laboratoire botanique, Paris
14. GRIGORE S., 1970 - Curs de botanică (Morfologia plantelor), Litografia
Inst. Agr., Timişoara
15. GRINTESCU I., 1928-1934 - Curs de botanică generală, Institutul de Arte
Grafice ,,Ardealul”, Tipografia Naţională, Cluj
16. GUTTENBERG H., 1965 - Lehbrug der allgemeinen Botanik, Akad. Verlag,
Berlin
17. IMBREA ILINCA M., NICOLIN ALMA L., 2008 - Botanică forestieră.
Morfologia și anatomia plantelor, Ed. Eurobit, Timișoara
18. JACOB F., JAGER I.E., OHMANN E., 1981 - Kompendium der Botanik,
VEB Gustav Fischer Verlag Jena
19. JUKOVSCHI P.M., 1953 – Botanica, Ed. de Stat pentru Lit. Şt., Bucureşti
20. KING B., 1986 – Cell Biology, Allen&Unwin, London
21. LUTTGE U., KLUGE M., BAUER G., 1999 – Botanik, Ed. Wilez-Vch,
Londres-Paris-New-York
22. McLEAN R.C., IVIMEY-COOK W.R.,1960 – Textbook of Theoretical
Botany, Vol. I, Ed. The Darien Press, London
23. MORARIU I., 1960 – Botanică generală şi sistematică, Ed. Agro-Silvică,
Bucureşti
127
24. NOUGAREDE A., 1969 - Biologie vegetale I, Cytologie, Masson et Cie,
Paris
25. PĂUN, M., TURENSCHI, E., GRIGORE, S., IFTENI, LUCIA, CHIRILĂ,
C., CIOCÂRLAN, V., PÁZMÁNY, D., MOLDOVAN, I., POPESCU, GH., 1980
– Botanică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
26. POPESCU GH., 2000 – Botanică, Ed. Universitaria Craiova
27. RĂVĂRUŢ M., TURENSCHI E., 1973 - Botanica, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
28. RUSELL S.R., 1977 – Plant root systems, their function and interaction
with the soil, Ed. McGraw-Hill, London
29. SERBANESCU - JITARIU G., TOMA C., 1980 - Morfologia şi anatomia
plantelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
30. TROLL W., 1957 - Praktische Einfruhrung in die Pflanzenmorfologie, VEB
Gustav Fischer Verlag Jena
31. TOMA C., GOSTIN I., 2000 – Histologie vegetală, Ed. Junimea, Iaşi
32. TOMA C., 1977 – Anatomia plantelor, Univ. « Al. I. Cuza », Iaşi
33. VALLADE J., 1999 – Structure et développement de la plante, Dunod,
Paris
34. ZANOSCHI V., TOMA C., 1990 – Curs de botanică-anatomie şi
morfologie, Instit. Agron. ,,Ion Ionescu De La Brad”, Iaşi
128
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare
- Atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.
- Observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- Concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- Test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.
- Întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
129

Botanica IFR 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Botanica IFR 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

A BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Alma L. NICOLIN, Ilinca M. IMBREA

Curs pentru studenţii IFR

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Conf.univ.dr. Alma L. NICOLIN

Curs pentru studenţii IFR

Cursul de Botanică are la bază cursurile universitare editate anterior în

Cursul prezintă un conţinut sintetizat şi sistematizat, în concordanţă cu

Prezentul curs, se adresează în primul rând studenţilor Facultăţii de

Mulţumim referenţilor ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gabriel G. ARSENE, Conf.

Celula vegetală ............................................................................ 5

Sistematica plantelor. Noţiuni introductive .............................. 78

BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 127

Cuvinte cheie: celula vegetală, organite celulare, diviziunea celulară

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Celula este unitatea de bază, structurală, funcţională şi genetică a

Tipuri de celule vegetale

Celulele pot fi: parenchimatice (dacă

Celula vegetală – schiță Plasmalema: 1 - lipide, 2 - proteine

Plasmalema este o membrană ce delimitează citoplasma la exterior şi

Reticulul endoplasmatic (RE) apare în citoplasmă sub forma unor

Ribozomii (granulele lui Palade) sunt formaţiuni ovoidale, libere în

Mitocondriile sunt organite ovoidale ce conţin proteine, lipide, ARN şi

Plastidele sunt organite care se găsesc numai în celulele vegetale.

Amiloplaste în tuberculul de cartof Cromatofori la alge: Spyrogyra sp.;

Microtubulii (microfibrile) sunt molecule cilindrice de proteine

Nucleul este caracteristic plantelor eucariote. La majoritatea speciilor

Meioza (Diviziunea reducţională)

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Celula este unitatea de bază, structurală, funcţională şi

ŢESUTURILE VEGETALE: Ţesuturi meristematice. Ţesuturi

Cuvinte cheie: țesuturi meristematice, protectoare, parenchimatice,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Ţesutul grupează celule cu aceeaşi origine, formă, structură şi care

ŢESUTURILE MERISTEMATICE (EMBRIONARE)

Au proprietatea de a se divide activ, formând în permanenţă noi

ŢESUTURI DE APĂRARE (PROTECTOARE)

Se găsesc la exteriorul organelor vegetative având rol de protecţie

1-celule anexe; 2-cloroplaste; 3-osteolă; 4-nucleu; 5-celule stomatice

1 - păr unicelular la piciorul cocoşului; 2 - păr pluricelular neramificat la

Rizoderma acoperă rădăcina tânără şi are rol de apărare şi de

ŢESUTURI FUNDAMENTALE (PARENCHIMATICE)

Sunt formate din celule izodiametrice, cu pereţi subţiri, celulozici, cu

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Felogenul apare în unele rădăcini şi tulpini, în afara cilindrului central, şi

1. Definiți noțiunea de meristem.

ŢESUTURILE VEGETALE: Ţesuturi mecanice. Ţesuturi

Cuvinte cheie: ţesuturi mecanice, conducătoare, secretoare,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Ţesutul grupează celule cu aceeaşi origine, formă, structură şi care

ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE)

Sunt prezente în rădăcini, tulpini, frunze, fructe; sunt ţesuturi flexibile

Caracteristice cormofitelor (plante superioare); transportă seva brută

Țesutul conducător lemnos Țesutul conducător liberian

Ţesutul conducător liberian (floemul)

Celule sau grupuri de celule care sintetizează diferite substanţe

a) Ţesuturile cu secreţie externă

b) Ţesuturile cu secreţie internă