INTRODUCERE ÎN BOTANICA SISTEMATICĂ

Fig. 1: Dianthus callizonus – Garofița Pietrii Craiului (specie

endemică în Masivul Piatra Craiului)

1.1 Obiectul şi
metodele de cercetare ale sistematicii vegetale
În domeniul biologiei, sistematica este ştiinţa care studiază diversitatea organismelor,
diferenţele şi înrudirile dintre acestea (I. Coteanu, 1975).
Sistematica vegetală prin obiectul de studiu şi metodele sale de cercetare sintetizează
informaţiile cu privire la diversitatea plantelor contribuind la înţelegerea şi explicarea
relaţiilor filogenetice dintre acestea precum şi a sensului în care ele au evoluat.
Obiectul sistematicii vegetale îl reprezintă descrierea şi clasificarea (ordonarea)
plantelor într-un sistem organizat ierarhic.
Descrierea asigură cunoaşterea detaliată a plantelor şi astfel furnizarea informaţiei
necesare alcătuirii unui sistem de clasificare care să reflecte, cât mai fidel, ordinea naturală,
legăturile dintre organismele vegetale şi evoluţia acestora. Totodată, prin descriere, plantele
necunoscute pot fi identificate şi apoi repartizate unui anumit grup.
Clasificarea asigură distribuirea sistematică a unor entităţi în cadrul unei scheme
organizată logic, în cazul nostru pe baza relaţiilor dintre organisme.
Pentru descrierea corespunzătoare a plantelor, sistematica vegetală preia în mod critic
rezultatele observaţiilor şi cunoştinţele acumulate în alte ramuri ale biologiei şi botanicii pe
care le adaptează propriilor metode de cercetare:
- Metoda morfologică: analizează comparativ însuşirile morfologice ale
plantelor, observate atât la nivelul organelor de reproducere (floarea, fructul) cât şi a celor
vegetative. Numărul caracterelor comune indică gradul de înrudire între plante. Această
metodă este cea mai veche, dar şi cea mai uzitată în sistematica vegetală, deoarece caracterele
morfologice sunt uşor de observat şi îşi pot găsi utilizarea practică în alcătuirea cheilor de
determinare.
- Metoda anatomică: foloseşte pentru clasificarea plantelor particularităţile
anatomice ale organelor acestora, cum ar fi: alcătuirea ţesuturilor conducătoare,
particularităţile epidermei, stomatelor şi a tipului de mezofil la frunză, prezenţa structurilor
secretoare, anatomia florii etc. În sistematică această metodă are aplicaţie pentru identificarea
unor grupe mari (ex. deosebirile dintre plantele dicotiledonate şi cele monocotiledonate),
precum şi pentru lămurirea unor aspecte necesare recunoaşterii şi clasificării la nivelul unor
grupe restrânse (ex. plantele aparţinând genului Festuca pot fi identificate corespunzător şi cu
ajutorul fasciculelor conducătoare şi a celulelor buliforme din frunză). Datele de anatomie,
obţinute cu ajutorul microscopului optic, pot fi completate cu cele de ultrastructură prin studii
efectuate la microscopul electronic şi cu cele de micromorfologie (la nivelul suprafeţei
organelor plantelor) stabilite prin observaţii la microscopul cu scanner.
- Metoda ontogenetică: studiază comparativ modul de formare a organelor
plantelor - morfogeneza florală, formarea sacului embrionar, a polenului, embriogeneza etc.
pentru a se evidenţia omologia acestora şi astfel a se înţelege legăturile de înrudire între
plante.
- Metoda cromozomială: studiază comparativ numărul cromozomilor, mărimea
şi forma lor la diferite grupe de plante. Un număr similar de cromozomi poate indica o
legătură strânsă între plante, în timp ce un număr diferit de cromozomi semnifică de cele mai
multe ori o izolare reproductivă şi deci o distanţare mare între grupele de plante.
- Metoda biochimică: are la bază studiul comparativ al compuşilor chimici din
plante. Prezenţa unor metaboliţi secundari de tipul alcaloizilor, antocianilor, glicozizilor ş.a.
comuni în mai multe grupuri de plante indică apropierea dintre aceste grupe.
- Metoda biogeografică: studiază arealele plantelor, modul în care acestea sunt
adaptate la anumite condiţii ecologice de viaţă. Grupele de plante cu areale comune şi
adaptări ecologice asemănătoare pot fi înrudite între ele.
- Metoda paleobotanică: se bazează pe studierea resturilor de plante păstrate ca
fosile şi furnizează date importante privind evoluţia şi legăturile filogenetice dintre grupele
mari de plante. În acest context se înscrie şi Palinologia, respectiv studiul polenului din
depozite conservate în diferite substraturi, cum ar fi turba.
 - Metoda moleculară: metodă de cercetare recentă care urmăreşte stabilirea
legăturilor de filiaţie între grupele de plante pe baza studiului acizilor nucleici din celula
vegetală (ADN-ul plastidial, mitocondrial, nuclear).
1.2 Taxonomia vegetală
Parte componentă a botanicii sistematice, taxonomia are ca obiect de studiu definirea
şi ierarhizarea categoriilor (unităţilor) folosite în clasificare precum şi stabilirea regulilor
privind nomenclatura plantelor.
Unităţile de clasificare se numesc taxoni sau unităţi taxonomice (sistematice).
Acestea se subordonează ierarhic într-un sistem alcătuit din unităţi foarte mari, cuprinzătoare
- ex. plantele verzi, până la unităţi care includ grupuri mici de plante şi variaţiile acestora.
Nomenclatura asigură numirea corectă a taxonilor pe baza regulilor emise de Codul
internaţional de nomenclatură botanică.
1.2.1. Unităţile taxonomice
Specia reprezintă unitatea sistematică de bază, subordonată genului care cuprinde
indivizi sau grupuri de indivizi (populaţii) cu trăsături şi însuşiri comune, proprii, pe baza
cărora poate fi deosebită de alte specii înrudite.
Noţiunea de specie ca o grupare formată pe baza asemănărilor morfologice dintre
componenţilor săi, rezultate din studierea unui număr mare de caractere, a fost introdusă de
John Ray (1627-1705) în lucrarea Historia plantarum (1686 - 1704).
Caracterele comune indivizilor unei specii (morfologice, genetice, ecologice, de
rezistenţă la boli, dăunători etc.) sunt ereditare şi transmise în descendenţă datorită existenţei,
la nivelul grupului, a fluxului de gene asigurat de mecanismele reproducerii şi protejat, prin
izolare reproductivă1, de alte comunităţi asemănătoare.
Etapă a evoluţiei şi rezultat al procesului de adaptare, specia se caracterizează printr-
un areal propriu. Acesta poate fi extins şi uneori întrerupt de zone nefavorabile care
fragmentează specia în populaţii locale ce se disting prin variaţii ale caracterelor morfologice,
biochimice, fiziologice sau de adaptare la condiţii de mediu specifice (ecotipuri) – specii
politipice (polimorfe). Atunci când specia ocupă un arealul restrâns şi este reprezentată de
obicei de populaţii asemănătoare, ea este monotipică (monomorfă).

1
Izolarea reproductivă reprezintă un element de bază al procesului de speciaţie. Întreruperea fluxului de gene
între o populaţie şi specia genitoare are loc fie datorită izolării geografice, fie prin diferite mecanisme care
includ izolarea temporală (înflorirea, polenizarea are loc în momente diferite ale zilei sau ale anului), etologică
(adaptarea la agenţi de polenizare diferiţi), autopolenizarea (trecerea de la autoincompatibilitate la
autocompatibilitate), intersterilitatea etc. (Judd, 1999)
 • Specia reprezentată de o populaţie întâlnită numai pe un anumit teritoriu şi care nu
se mai regăseşte într-un alt areal se numeşte endemică (fig. 1).
Variaţiile la nivelul populaţiilor locale datorate mutaţiilor, poliploidiei, recombinării
genetice etc. sau al speciilor înrudite care, deşi protejate prin bariere reproductive sau
geografice, pot interacţiona formând hibrizi, furnizează în timp un material supus procesului
de selecţie naturală ce va contribui la creşterea diversităţii în cadrul populaţiilor naturale şi la
apariţia de noi specii.
Durata în timp a unei specii este limitată, aceasta putând să dispară atunci când
condiţiile în care s-a format s-au modificat iar în interiorul ei nu există posibilităţi de
adaptare.
Variabilitatea naturală în cadrul speciei, precum şi cea datorată activităţii umane a
determinat necesitatea creării unor unităţi sistematice inferioare acesteia - taxoni
infraspecifici:
• Subspecia: cuprinde populaţiile alcătuite din indivizi cu trăsături morfologice şi
ereditare proprii, ocupând un anumit areal, despărţite de populaţii ale aceleaşi specii prin
bariere geografice, ecologice, fenologice sau de altă natură.
• Varietatea: este reprezentată de populaţii cu o serie de caractere morfologice şi
ereditare, distincte şi constante şi fără areal propriu.
• Forma: este alcătuită din populaţii locale, cu anumite particularităţi morfologice,
neereditare, variabile în funcţie de biotop.
• Convarietatea: rezultat al activităţii omului grupează varietăţi asemănătoare
morfologic, la care se aplică aceeaşi tehnologie de cultură.
• Cultivarul (soiul, rasa): cuprinde populaţiile unei specii cu caractere morfologice,
tehnologice şi de producţie comune, adaptate condiţiilor ecologice specifice unei zone de
cultură, având un fond de gene comun, rezultat în urma selecţii realizate de om şi conservat
prin lucrări speciale de producere de sămânţă sau prin înmulţire vegetativă.
Caracterele de înrudire ale grupelor de plante, dovadă a evoluţiei divergente din
strămoşi comuni, au stat la baza constituirii unităţilor sistematice superioare speciei, respectiv
a taxonilor supraspecifici:
• Genul: reprezintă primul indicator din punct de vedere taxonomic al divergenţei
evolutive al populaţiilor unei specii în urma manifestării mecanismelor de izolare
reproductivă şi este format din una sau mai multe specii înrudite, având în comun o serie de
caractere importante, cum ar fi alcătuirea florii, tipul de fruct etc.
 Speciile unui gen sunt uneori foarte greu de deosebit între ele, diferenţierea făcându-
se pe baza observaţiilor repetate în teren, completate cu studii amănunţite de morfologie,
anatomie, biochimie etc.
Genurile pot fi formate dintr-o singură specie sau pot fi foarte diversificate, alcătuite
din numeroase specii.
• Familia: cuprinde unul sau mai multe genuri cu origine şi însuşiri comune.
Autorul conceptului este Pierre Magnol (1638-1715), profesor de botanică şi director
al Grădinii Botanice din Montpellier. El delimitat familiile pe baza caracteristicilor
evidenţiate la nivelul tuturor organelor plantei.
• Ordinul: este alcătuit din una sau mai multe familii înrudite, cu o serie de caractere
comune, apărute mai devreme în evoluţie şi care au o cuprindere mai mare.
• Clasa: grupează mai multe ordine ce prezintă caractere generale comune, cu valoare
sistematică mare indicând originea străveche comună.
• Încrengătura: cuprinde clase având caractere comune cu grad mare de integrare,
foarte vechi şi cu importanţă sistematică semnificativă; acestea marchează evenimente
esenţiale în evoluţia organismelor vegetale, cum ar fi: apariţia stadiului embrionar în ciclul de
viaţă, formarea corpului vegetativ diferenţiat în organe vascularizate, înmulţirea prin seminţe.
• Regnul: este alcătuit din încrengături cu origine comună străveche şi o serie de
caractere cu un grad mare de cuprindere (ex. - adaptarea la un anumit mediu de viaţă, legile
generale de organizare ale corpului, tipul de nutriţie, de
înmulţire etc.)2.
1.2.2. Nomenclatura unităţilor taxonomice
Nomenclatura speciei (denumirea ştiinţifică a
plantelor)
Speciile vegetale cunoscute sunt denumite din punct de
vedere ştiinţific cu ajutorul nomenclaturii binare.
Prima lucrare în care este schiţat o formă de descriere
foarte scurtă a plantelor, uneori redusă la doi termeni – numele
generic şi de specie, este Pinax (1623) şi aparţine lui Kaspar
Fig. 2: Pagină din Species
Plantarum Bauhin (1560 - 1624), medic şi preot genovez. Acest sistem va
(http://www.manybooks.net/ti
tles/linnaeusc 2077120771- fi reluat şi perfecţionat de botanistul suedez Carol von Linné
8.html )
(1707-1778), profesor de botanică şi medicină la universitatea
2
Variabilitatea în interiorul unităţilor sistematice cu valoare mai mare faţă de specie este marcată prin
introducerea unor taxoni suplimentari a căror denumire se poate forma cu ajutorul prefixului supra-
(supraordin) sau sub- (subfamilie) sau au alte denumiri (trib).
din Uppsala – Suedia, în lucrarea Species plantarum (1753) – un catalog şi manual pentru
identificarea plantelor cunoscute în epoca sa: fiecare descriere a unei speciei este însoţită de
un cuvânt ce sintetizează caracteristicile plantei (fig.2); numit epitet specific, el va fi adăugat
denumirii de gen şi va forma combinaţia binominală folosită şi astăzi 3. Numele de gen
reprezintă essentia, respectiv grupul de organisme asemănătoare, iar epitetul specific
differentia, indicând elementul de diferenţiere al speciei (Spichiger, 2000). De exemplu, o
specie de mentă descrisă ca: Mentha floribus spicatis, foliis oblongis seratis, a devenit în
sistemul binominal Mentha spicata (Stern, 1988).
În sistemul de nomenclatură binominală, primul este trecut numele genului iar al
doilea epitetul specific.
Numele genului este un substantiv, scris întotdeauna cu literă mare şi care poate avea
origini diferite (ex.: cuvinte latine sau greceşti, denumiri populare antice, denumiri formate
din numele unor botanişti, a unor personaje din mitologie, a unor localizări geografice sau
care definesc anumite caractere ale plantelor etc.). Exemplu: Helianthus, Trifolium, Adonis,
Hepatica.
Epitetul specific reprezintă un adjectiv latinizat ce se acordă în gen şi număr cu
substantivul din denumirea de gen şi care nu are valoare decât în prezenţa acestuia. Poate
indica anumite caractere morfologice sau ecologice, poate da relaţii asupra importanţei
utilitare a plantei sau poate aminti numele unor botanişti (repens – târâtor, annuus – anuală,
officinalis – plantă medicinală, borzeanum – de la botanistul român Borza) – ex.: Helianthus
annuus – floarea soarelui; Trifolium repens – trifoliul alb, târâtor; Alyssum borzeanum –
ciucuşoară. Atunci când pentru epitetul specific sunt folosite două sau 3 cuvinte, acestea sunt
legate între ele prin cratimă (bursa-pastoris, filix-mas) – ex.: Capsella bursa-pastoris – traista
ciobanului.
Dacă speciile au origine hibridă, între numele generic şi epitetul specific se introduce
semnul x fără ca acesta să se pronunţe iar în paranteză se trec părinţii respectivei specii – ex.:
Fragaria x ananassa (Fragaria chiloensis x F. virginiana) – căpşunul.
Speciile hibride obţinute în practica agricolă din părinţi care aparţin unor genuri
diferite primesc în faţa denumirii ştiinţifice semnul x; şi în acest caz se trec în paranteză
genitorii – ex.: x Laburnocytisus adamii (Laburnum anagyroides x Chamaecytisus
purpureus); x Triticosecale rimpauii (Triticum aestivum x Secale cereale).

3
Nomenclatura binominală a fost acceptată şi utilizată pe plan internaţional din anul1867 în urma primei
întâlniri la Paris a botaniştilor europeni şi americani.
 Numele ştiinţific al speciei precum şi cel al genului este însoţit de numele întreg sau
prescurtat al autorului (autorilor). În cazul corecţiilor de nomenclatură sau a unor revizuiri
rezultate în urma cercetărilor, numele primului autor se scrie în paranteză, urmat de numele
celui care a făcut corecţia. Denumirea veche devine sinonimă şi este trecută în paranteză –
ex.: Cirsium arvense (L.) Scop. (syn. Serratula arvensis L.) – pălămida.
Nomenclatura unităţilor sistematice superioare
Denumirea unităţilor sistematice superioare genului este obţinută prin adăugarea unei
terminaţii specifice rangului taxonomic numelui ştiinţific al genului considerat tipic:
Unitatea sistematică Terminaţia specifică Grupa de organisme

plante superioare, muşchi,

Familia -aceae
ciuperci, alge
plante superioare, muşchi,
Ordinul -ales
ciuperci, alge
Clasa -opsida plante superioare, muşchi
-phyceae alge
-mycetes ciuperci
Încrengătura -phyta plante superioare, muşchi, alge
-mycota ciuperci

 Denumirile vechi, cunoscute şi utilizate o perioadă îndelungată, sunt acceptate

de Codul internaţional de Botanică şi circulă în paralel cu cele conforme – ex. denumiri de
familie, clasă: Compositae – Asteraceae; Cruciferae – Brassicaceae; Gramineae - Poaceae
Leguminosae – Fabaceae; Umbelliferae – Apiaceae; Dicotyledonatae – Magnoliopsida
Monocotyledonatae - Liliopsida
 Taxonii suplimentari se recunosc de asemenea după terminaţiile specifice –
ex.:
subîncrengătură: -phytina (plante superioare, muşchi, alge), -mycotina (ciuperci)
subclasă: -idae (plante superioare, muşchi), -phycidae (alge), -mycetidae (ciuperci)
subfamilie: -oideae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
trib: -eae (plante superioare, muşchi, alge, ciuperci)
 Măceşul, de exemplu, se prezintă din punct de vedere taxonomic, astfel:
Denumire ştiinţifică: Rosa canina
Gen: Rosa; Subfamilia: Rosoideae; Familia: Rosaceae; Ordin: Rosales; Subclasa: Rosideae;
Clasa: Magnoliopsida (Dicotyledonatae;) Subîncrengătura: Magnoliophytina
(Angiospermae) Încrengătura: Spermatophyta; Regn: Plantae

1.3. Sisteme de clasificare

1.3.1. Scurt istoric al sistemelor de clasificare
Inventarierea cronologică a sistemelor de clasificare ilustrează acumularea progresivă
a cunoştinţelor despre plante şi direcţiile lor de evoluţie precum şi modul în care acestea au
fost ordonate pentru a se obţine sisteme operabile.
Interesul iniţial al oamenilor a fost îndreptat spre posibilităţile de folosire ale
plantelor. Multe lucrări apărute din Antichitate până în Evul Mediu erau alcătuite din
descrieri ale speciilor medicinale, toxice, alimentare, conţinutul în uleiuri volatile ş.a., al
modului de preparare, dozare, sfaturi pentru culegătorii de plante sau pentru cei care le
colecţionau sau comercializau. Plantele erau clasificate după utilizări, aspectul extern,
mirosul specific al lemnului sau al frunzelor, prezenţa latexului etc., în sisteme empirice sau
parataxonomice (bazate pe alte criterii faţă de cele folosite în taxonomia ştiinţifică). Dintre
lucrările rămase din acea perioadă menţionăm:
- Istoria plantelor şi Originea plantelor sunt două dintre cele circa 200 de tratate scrise
de Theophrastus din Eres (370-285 î.Hr.). În Istoria plantelor, plantele sunt clasificate în
ierburi, subarbuşti, arbuşti şi arbori. A determinat 500 de plante, evidenţiind o serie de
diferenţe morfologice cum ar fi alcătuirea corolei, poziţia ovarului sau tipul de inflorescenţă.
Datorită contribuţiei sale la dezvoltarea botanicii Theophrasthus a fost numit de Linné
“părintele botanicii”.
- Historia naturalis de Plinius Secundus, naturalist roman (23-79 d.Hr.), reprezintă o
sinteză a 2000 de lucrări scrise de 402 autori şi conţine liste de plante medicinale şi
alimentare.
- Materia medica, lucrare terminată pe la 77-78 d. Hr. aparţine medicului grec al
armatei romane Dioscoride. Este prima carte în care apar ilustraţii de plante, minuţios
realizate, rămasă de referinţă în domeniul medicinii timp de 1500 de ani. Între cele 600 de
denumiri de plante medicinale, cu conţinut în uleiuri vegetale sau folosite pentru vinuri se
 găsesc şi 40 (sau 42, după unii autori) de denumiri dacice, alături de cele greceşti, romane
sau ale altor popoare antice (V. Butură, 1979).
- De vegetalis de Albertus Magnus (1193-1280) face parte dintre scrierile Evului
Mediu. Aici apare pentru prima oară diferenţierea între monocotiledonate şi dicotiledonate pe
baza alcătuirii tulpinii; considerând că funcţia influenţează forma organelor plantelor,
stabileşte o metodă de delimitare a taxonilor pe baza acestui unic criteriu.
Începând cu secolul al XV-lea , în urma marilor descoperiri geografice, a înfiinţării
grădinilor botanice, a colecţiilor de plante uscate (numite mai întâi hortus siccus şi apoi
herbale), în paralel cu dezvoltarea agriculturii şi descoperirea tiparului, s-a acumulat un
material consistent, cu numeroase plante noi care nu mai puteau fi denumite şi clasificate
după proprietăţile lor sau aspectul general. A devenit astfel necesar un nou sistem de
clasificare - primele încercări ducând la apariţia sistemelor artificiale de clasificare. Acestea
foloseau un număr restrâns de caractere, uneori numai unul singur. Dintre botaniştii care au
realizat astfel de clasificări ştiinţifice fac parte:
- Andera Caesalpino (1519-1603) este primul naturalist care arată necesitatea
alcătuirii unui sistem de clasificare bazat pe criterii ştiinţifice şi enunţă principiile ce
trebuiesc avute în vedere în construcţia acestuia: să poată fi utilizat cu uşurinţă, să fie stabil,
să conţină informaţia necesară determinării şi reţinerii caracterelor plantelor, să fie concis.
Pentru sistemul său de clasificare foloseşte caracterele fructelor şi ale embrionului fiind
primul botanist care înţelege că embrionul reprezintă un caracter fundamental în sistematică.
- John Ray împarte plantele după numărul de frunze embrionare în:
Monocotyledonatae (embrion cu un singur cotiledon) şi Dicotyledonatae (embrion cu două
cotiledoane). Tot el introduce în studiul sistematic metoda dihotomică.
- Joseph Pitton de Tournefort a folosit caracterele corolei într-un sistem dihotomic,
grupând 10 000 de specii în 700 de genuri şi 22 de clase. A definit conceptele de specii
Apetale, Monopetale (pentru cele cu corola gamopetală) şi Polypetale (pentru cele cu corola
dialipetală).
- Carl von Linné este autorul unui cunoscut sistem de clasificare artificial, alcătuit
din clase (24) şi ordine, bazat pe caracterele florii, respectiv numărul, lungimea şi gruparea
staminelor, numărul stilelor şi raportul dintre acestea şi stamine. În lucrarea Systema naturae
(1753) prezintă sistemul său de împărţire a naturii în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal,
iar în Genera plantarum (1737) descrie genurile, adăugând, la ediţia a şasea (1764) o listă cu
58 de ordine „naturale” (corespunzătoare familiilor). Le numeşte „naturale”, deoarece
consideră că la acest nivel delimitarea taxonilor trebuie realizată pe baza habitusului plantei
(cercetarea plantei în întregime), însă recunoaşte limitele metodei sale pentru că lipsesc o
serie de cunoştinţe care ar putea releva legăturile dintre plante (Judd, 1999).
Evidenţierea afinităţilor existente între grupările plante, punct de plecare în
construcţia sistemelor naturale de clasificare, a devenit posibilă, spre sfârşitul secolului al
VIII-lea, datorită acumulării unor date suplimentare despre plante în urma expediţiilor din
zonele sudice ale globului, a completării, prin metode perfecţionate de analiză şi observaţie, a
cunoştinţelor despre anatomia şi fiziologia plantelor ş.a.m.d. Cercetările botaniştilor
sistematicieni s-au îndreptat spre crearea unor noi clasificări care să reflecte legăturile
naturale dintre grupele de plante prin utilizarea unui număr maxim caractere pentru definirea
unui taxon precum şi prin ierarhizarea lor în funcţie de importanţă.
Dintre botaniştii ce şi-au adus contribuţia la crearea unor astfel de sisteme de
clasificare amintim pe:
Michel Adanson (1727-1806) a folosit pentru descrierea plantelor un număr cât mai
mare de caractere, acordând fiecăruia o importanţă egală, punând bazele metodei numerice în
sistematică. În Famille des plantes (1763) descrie amănunţit 58 de familii, cărora le
subordonează genurile corespunzătoare, multe dintre ele păstrându-şi valabilitatea şi astăzi.
Antoine-Laurent de Jussieu (1784-1836) – nepot al lui Bernard Jussieu (acesta
realizând în grădina botanică a palatului Trianon din Versailles o clasificare pe teren a
regnului vegetal), a creat trei grupe mari de plante, pe baza numărului de cotiledoane:
Acotyledonatae, Monocotyledonatae, Dicotyledonatae, divizate la rândul lor în 15 clase şi
100 de subgrupe, numite ordine. Cartea sa Genera plantarum este considerată punct de
plecare în nomenclatura familiilor de către Codul Internaţional de Nomenclatură Botanică.
Augustin-Pyramus de Candolle (1778-1841) – a propus, în cartea sa Théorie
élémentaire de la botanique, împărţirea speciilor în două grupe mari: plante vasculare şi
plante nonvasculare. Plantele vasculare cuprind Exogenae (plante cu fasciculele conducătoare
dispuse ciclic) sau Dicotyledonatae şi Endogenae (plante cu fasciculele conducătoare dispuse
neregulat) sau Monocotyledonatae, iar în Prodomus systemis naturalis regni vegetalis a
descris toate speciile de plante cunoscute, clasificate în 161 de familii, peste 5 000 de genuri
şi 58 000 de specii pe baza morfologiei florii, principiu adoptat ulterior de toţi cercetătorii.
Jean Baptiste Monet, Chevalier de Lamarck (1801 - 1876) adaugă factorul timp
criteriilor tradiţionale folosite în sistematică (morfologia, anatomia şi mediul) enunţând
ipoteza că în decursul timpului grupele de plante se pot schimba, formând noi taxoni.
Influenţat de mai mulţi autori printre care Lamarck, Charles Robert Darwin (1809 -
1882) formulează teoria evoluţiei speciilor în lucrarea On the origin of species (1859),
afirmând că speciile noi au apărut datorită acţiunii selecţiei naturale. Impunând conceptul de
evoluţie alătură filogenia criteriilor tradiţionale ale sistematicii.
August-Wilhem Eichler (1835-1887) clasifică plantele adăugând şi acest ultim
criteriu şi considerând că tot ce este simplu este primitiv. Împărţirea generală în
Cryptogamae (Thallophytae, Bryophytae, Pteridophytae ) şi Phanerogamae
(Gymnospermae, Angiospermae) este foarte modernă.
Adolf Engler (1884-1930) propune un sistem de clasificare cu cea mai mare aplicare
deoarece, bazat pe principii evoluţioniste, prelucrează sistematica vegetală în detaliu, până la
nivelul speciei.
Dintre clasificările moderne, premoleculare, amintim pe cea a lui Armen Taktajan
prin care Angiospermele au fost sistematizate rezultând grupe restrânse, care au necesitat
folosirea unor taxoni suplimentari, cum ar fi subclasa, supra- şi subordinul şi cea a lui Arthur
Cronquist (1919-1992) cu un sistem coerent şi bine documentat, cuprinde două ramuri
evolutive – Magnoliopsida şi Liliopsida - originare din grupul primitiv al Ranale-lor.
Clasificările filogenetice actuale se sprijină pe rezultatele sistematicii moleculare.
Aceasta studiază legăturile între plante pe baza secvenţelor din acizii nucleici (din genomul
cloroplastelor, ARN-ul ribozomal etc.). Primul sistem de clasificare de acest tip a fost
publicat în anul 1998 în Annals of Missouri Botanical Garden de către The Angiosperm
Phylogeny Group.
1.3.2. Sistemele actuale de clasificare filogenetică
Noţiunea de plantă în sistemele actuale de clasificare
În lucrarea Despre suflet, Aristotel delimita plantele de restul fiinţelor vii datorită
atribuţiilor diferite ale sufletului: sufletul este „principiul lumii vegetale şi animale”.
Facultăţile sufletului (nutritivă, apetitivă, senzitivă, de mişcare, de gândire) nu aparţin în
egală măsură tuturor fiinţelor. Astfel, plantelor le aparţine numai cea nutritivă....4
Analiza proteinelor enzimatice din ARN care îndeplinesc aceeaşi funcţie pentru toate
categoriile de vieţuitoare (ex. citocrom-oxidaza) a arătat, printre altele că din grupul
eucariotelor unicelulare, considerate ca strămoşi comuni, s-au separat trei direcţii de
evoluţie:
a) organisme cu nutriţie autotrofă, producători primari – regnul Plantae,
b) organisme cu nutriţie saprofită, descompunători – regnul Fungi
c) organisme cu mod de nutriţie digestiv, consumatori – regnul Animalia.

4
Al.Boboc, 1969. Studiu introductiv în Aristotel. Despre suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 11-12
 Desprinderea a avut loc cu 2 miliarde ani în urmă pentru regnul Fungi, în timp ce
pentru regnul Plantae şi Animalia separarea s-a produs acum 1,8 miliarde de ani (Lüttge,
1992).
Faţă de animale, plantele au o serie de trăsături particulare (Popescu, 2009):
- Sunt organisme fixate în locul unde se formează. Această caracteristică are consecinţe
asupra modului de organizare al corpului şi al programului de dezvoltare ontogenetică. Pentru
a funcţiona corespunzător şi aşi asigura suprafaţa necesară de absorbţie a nutrienţilor şi de
captare a energiei luminoase conform gradului de dezvoltare al aparatului vegetativ, planta îşi
poate spori permanent dimensiunile prin ramificarea spre exterior a organelor sale. Este
posibil datorită păstrării unei stări embrionare permanente în cadrul ţesuturilor meristematice
şi a programelor flexibile de dezvoltare de la nivelul celular (procesele de dediferenţiere
permit revenirea la starea meristematică iniţială a unor celulele cu un grad mai mic de
specializare) (Romberger, 1992).
- Posibilitatea ajustării permanente a arhitecturii corpului ca răspuns la modificările
survenite în mediul înconjurător nu a permis o organizare internă asemănătoare animalelor.
Coordonarea activităţilor organelor nu are loc de la nivelul unui sistem central ci la nivel
celular.
- Modul de nutriţie diferit a impus o altă structură celulară cu o serie de componenţi
specifici: perete celular de natură celulozică – rol în menţinerea formei, susţinerea corpului;
sistem vacuolar bine dezvoltat – determină creşterea în dimensiuni a celulelor prin presiunea
exercitată asupra pereţilor celulari, menţine starea de hidratare necesară în metabolismul
celular, dar şi pentru funcţia de apărare; plastidele, de diferite categorii – la nivelul celor verzi
are loc fotosinteza; depozitarea în celulă a compuşilor toxici neutralizaţi, reziduuri ale
activităţii metabolice; depozitarea hidraţilor de carbon sub forma granulelor de amidon
constituind rezervele de hrană.
- Diviziunea celulară prin formarea primului perete despărţitor (fragmoplastul) şi apoi
„cimentarea” celulelor fiice datorită lamelei mediane, „fixează” celulele în şiruri, cordoane
meristematice, urmând apoi specializarea lor şi
alcătuirea ţesuturilor definitive.
În cadrul grupei plantelor, se consideră că
linia de descendenţă directă este compusă din alge
verzi → plante terestre (embriofite, respectiv
muşchi, ferigi, gimnosperme, angiosperme),
deoarece aceste organisme au o serie de caractere
comune: pigmenţi fotosintetizatori comuni – clorofila a, b; substanţa de rezervă – amidonul
format pe baza hidraţilor de carbon; existenţa a 2 flageli situaţi la partea anterioară a
celulelor, modificaţi sau pierduţi în decursul evoluţiei la anumite grupe de plante (Judd,
1999).
Clasificarea lumii vii în 5 regnuri
Delimitarea grupelor de vieţuitoare este clară Fig. 3: Liniile de divergenţă ipotetice şi
legăturile filogenetice între regnuri şi grupele de
în cazul organismelor complexe, dar existenţa celor organisme (Stern, 1988)

cu alcătuire şi comportament intermediar au făcut

dificilă păstrarea sistemelor tradiţionale de împărţire a lumii vii în două regnuri.
În 1860, J.Hogg şi E.Haeckel propun o clasificare bazată pe nivelul de organizare al
corpului vegetativ, adăugând un al treilea regn format din organisme simple, lipsite de
ţesuturi adevărate.
Noul regn numit Protista era în continuare heterogen, astfel că H.F. Copland
propune (1938) constituirea unui grup de vieţuitoare procariote unicelulare, extras dintre
protiste, în regnul Monera. Rămân însă, în Protista, organisme cu diferite tipuri de nutriţie.
De aceea, sistemul de clasificare a lui R.H.Whittaker prezentat de acesta în 1969 are ca
punct de plecare modul de hrănire, păstrând pentru organismele simple împărţirea după
structura celulei. Rezultă astfel 5 regnuri: Monera – organisme procariote; Protista –
organisme eucariote cu aparatul vegetativ fără ţesuturi propriu-zise; Fungi – organisme care
absorb hrana dizolvată în soluţie; Plantae – îşi produc nutrienţii prin fotosinteză; Animalia –
ingeră hrana solidă. Acest sistem a fost acceptat de mulţi biologi care l-au prelucrat şi pentru
taxonii inferiori. K.R.Stern sistematizează organismele până la nivelul claselor (1988) (fig.
3).
Sistemul de clasificare al organismelor vegetale în E. Strasburger
Pornind de la principiul că plantele sunt organisme autotrofe şi că există grupe
heterotrofe, derivate din acestea precum şi grupe de vieţuitoare ancestrale, comune plantelor
şi animalelor, în anul 1999 este publicat un sistem de clasificare a organismelor vegetale de
către A. Bersinski şi F. Ehrendorfer într-o nouă ediţie E. Strasburger.
Cercetările moleculare la nivelul proteinelor enzimatice şi a succesiunii nucleotidelor
în acizii nulcleici au dus la concluzia că au existat 3 tendinţe evolutive, respectiv 3 grupe
iniţiale de vieţuitoare, investite azi cu valoare de regn: Archaea, Bacteria, Eucaria. Datorită
organizării celulare diferite, regnurile Archaea şi Bacteria formează supraregnul Procaryota,
iar Eucaria este subordonată supraregnului Eucaryota.
 La nivelul unităţilor de rang inferior regnului, respectiv a încrengăturilor, departajarea
s-a făcut pe baza tipului de nutriţie. Se consideră nutriţia heterotrofă ca prima apărută în
istoria organismelor, iar cea autotrofă derivată din aceasta. Mai departe unele organisme s-au
specializat ca saprofite, parazite sau simbionte.
Încrengăturile cuprind, de asemenea, organisme sistematizate după caractere morfo-
anatomice, formând tipuri de organizare (ex. tipul de organizare Mixomicete, Fungi,
Lichenes, Alge eucariote, Embriofite) (Popescu, 2009).
În acest sistem de clasificare au fost incluse din nou printre organismele vegetale
grupele de vieţuitoare extrase anterior în regnuri separate, deoarece prezintă o serie de
caractere comune, considerate ca principale: pereţi celulari rigizi, fixarea de substrat,
absorbţia hranei din soluţie.
The Angiosperm Phyllogeny Group
Reprezintă o organizaţie alcătuită din botanişti din diferite ţări, care au avut iniţiativa
reorganizării sistemelor de clasificare ale plantelor cu flori. Pornind de la constatarea că
există nevoia elaborării unui sistem de clasificare larg acceptat, ţinând cont că cele aflate deja
în circulaţie sunt numeroase şi diferite deoarece au fost elaborate de grupuri restrânse de
botanişti sau chiar de un singur botanist, organizaţia şi-a propus realizarea unui consens cu
privire la clasificarea pe baze filogenetice a angiospermelor. Pentru întregirea tabloului
privind caracteristicile plantelor şi a relaţiilor de înrudire dintre acestea a fost adăugată
metoda moleculară celorlalte metode de cercetare sistematică.
Până în acest moment sistemul a parcurs 3 etape în alcătuire (APG-I:1998; APG-
II:2003; APG-III:2009). În prima fază (1998) au fost enunţate principiile de bază, printre
care:
- Se păstrează sistemul linnean de împărţire în ordine şi familii.
- Familia devine taxon de bază, iar ordinul este unitatea superioară de studiu al relaţiilor
de legătură între familii.
- Grupele de plante propuse sunt monofiletice, respectiv reprezintă linia de descendenţă
dintr-un strămoş comun. Sunt respinse grupele care nu respectă acest principiu deoarece nu
sunt filogenetice.
Limitele unităţilor de clasificare se doresc a fi cât mai largi, evitându-se, pe cât este
posibil, familii monogenerice sau ordine cu o singură familie.
Rangurile sistematice situate deasupra ordinului nu poartă o denumire anume, fiind
denumite generic cladus (gr.-„ramură”).
 Cele două clase tradiţionale ale angiospermelor au fost împărţite în trei grupuri:
monocotile, eudicotile şi un grup desprins din dicotiledonate şi aşezat la baza primelor două.
În ultima variantă prezentată în 2009, sistemul este alcătuit din 415 familii şi 59 de
ordine. Există în continuare 10 familii rămase în afara ordinelor.

1.4. Importanţa sistematicii vegetale

Sistematica furnizează un limbaj comun prin intermediul căruia oamenii pot înţelege
lucrările, comunicările despre plante şi devine un mijloc de schimb al informaţiei în domeniul
biologiei. Printr-o exprimare concisă permite recunoaşterea şi transmiterea cunoştinţelor care
privesc diferite grupe de plante.
Sistematica vegetală reprezintă un instrument important în studii de diversitate,
ecologie sau etnobotanică.
Prin cunoaşterea contextului în care au avut loc transformările evolutive şi istoricul
acestora ajută la înţelegerea unor procese biologice ca de exemplu: adaptarea, speciaţia,
diversitatea ecologică, specializarea, evoluţia relaţiilor gazdă-parazit etc.
Din punct de vedere practic, sistematica îndeplineşte o funcţie de previziune, ajutând
cercetările de ameliorare a speciilor cultivate sau de identificare a noi plante cu potenţial
economic.