Curs 2

PLANTA ȘI MEDIUL

Fig. 4: Vegetație de nisipuri marine – plante psamofile

(arenicole)
2.1. Importanța
adaptării la mediu pentru individ și specie
Diversitatea speciilor, înțeleasă ca variație a caracterelor morfologice, fenologice,
anatomice, genetice ș.a.m.d., este expresia procesului de adaptare permanentă a indivizilor
speciei la condițiile de mediu.
Adaptarea plantelor la mediu are consecințe atât asupra individului cât și asupra speciei
căreia îi aparține:
- Asigură supraviețuirea în condiții optime a individului, înmulțirea sa precum și
supravieţuirea speciei.
- Reprezintă o cauză a variabilității în cadrul speciei – subspecia, forma sunt grupuri de
populații cu areal propriu sau expresie a condițiilor de biotop; ecotipurile reprezintă grupuri
de plante din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, formate datorită condițiilor
de mediu, prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date din alt mediu.
- Constituie un factor, alături de hazard, în procesul de formare a unei noi specii –
îndepărtarea treptată a unor populații de specia parentală, până la separarea totală într-o nouă
specie, are loc mai intens la marginea arealului speciei parentale unde condițiile de mediu
selectează indivizii rezultați în urma recombinării genetice randomizate sau chiar a mutațiilor.
- Reprezintă un factor limitativ al răspândirii și chiar al existenței speciei – cu cât
adaptarea la anumite condiții de mediu este mai strictă, cu atât gradul de răspândire și
posibilitățile de supraviețuire sunt restricționate la zonele cu biotop caracteristic.
 - Determină formarea la nivel local a comunităților vegetale (fitocenoze) constituite din
populații aparținând unor specii diferite dar care au aceleași cerințe față de factorii de mediu;
unele populații se constituie în indicatoare ale condițiilor de biotop.
- La nivel global delimitează zone și etaje de vegetație.
- Reprezintă un criteriu în împărțirea în regiuni (provincii) floristice.

2.2. Noțiuni de ecologie a speciilor

Caracterizarea completă a unei specii cuprinde și date cu privire la cerințele ecologice
ale acesteia. Pentru aceasta se folosesc scări (trepte) ecologice, constituite pentru fiecare
factor de biotop.

2.2.1 Umiditatea solului

Apa este factor vital în desfăşurarea proceselor metabolice în plante; gruparea speciilor
în funcţie de cerinţele faţă de umiditatea solului a avut în vedere regimul de umiditate al
acestuia la mijlocul perioadei estivale, deoarece primăvara şi toamna gradul de aprovizionare
cu apă este mai mare.
- Eurifile sunt speciile adaptate la variaţii în
limite largi ale umidităţii solului (ex. ghizdeiul –
Lotus corniculatus, păpădia – Taraxacum
officinalis).
- Xerofile sunt plante adaptate la condiţii de
secetă (fig. 5), care cresc pe soluri uscate până la
uşor revene (ex. colilia - Stipa, peliniţa –
Artemisia austriaca). Fig. 5: Dianthus nardiformis
(specie xerofilă, saxicolă)
- Mezofile - speciile cu cerinţe medii faţă de
umiditatea din sol (ex. plantele erbacee din pajiştile colinare, cartoful – Solanum tuberosum,
sfecla – Beta vulgaris).
- Higrofile - specii întâlnite pe soluri foarte umede, înmlăştinite (ex. rogozul - Carex,
pipirigul - Juncus).
- Hidrofile - plante adaptate să trăiască într-un strat permanent de apă (ex. algele
acvatice, otrăţelul de baltă - Utricularia, nufărul - Nuphar).
- Unele specii pot avea forme adaptate atât terenurilor inundate cât şi celor fără exces de
apă. Sunt numite specii amfibii (ex. sălcuţa – Polygonum amphibium).
 2.2.2 Temperatura aerului
Influenţează direct temperatura internă a plantelor, acestea fiind organisme
poikiloterme.
Cerinţele plantelor faţă de acest factor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone
climatice, pe baza temperaturii medii anuale şi a numărului de zile cu temperaturi medii egale
sau mai mari de 100C.
- Euritermofile - specii care manifestă cerinţe largi faţă de temperatură.
- Termofile - specii iubitoare de căldură, care au nevoie de temperaturi medii anuale mai
mari decât 10,50C (viţa de vie – Vitis vinifera, batatul – Helianthustuberosus, ricinul – Ricinus
communis).
- Mezotermofile - specii a căror cerinţe se situează între 4,50C - 7,50C (fagul (fig. 6) –
Fagus sylvatica)
- Microtermofile, adaptate temperaturilor scăzute ale climatului rece şi umed, cu media
anuală situată între 20C - 40C (plante
din zona montană, întâlnite între
1300 – 1700 m altitudine, cum ar fi
molidul – Picea abies sau bradul –
Abies alba).
- În zona alpină înaltă există
plante adaptate să trăiască la
temperaturi medii anuale negative , -
Fig. 6: Fagus sylvatica 2,50C sau puţin mai mari de 00C
(specie mezotermofilă, mezohigrofilă)
(+20C), numite specii
hekistotermofile, respectiv psichrotermofile (jneapănul – Juniperus communis, speciile
erbacee din pajiştile alpine).

2.2.3 Lumina
Reprezintă un factor abiotic foarte important pentru plante: cu excepţia ciupercilor, toate
speciile vegetale se dezvoltă în prezenţa luminii, dar toleranţa lor faţă de acest factor este
diferită. Există specii:
- heliofile, iubitoare de lumină (aici sunt încadrate majoritatea plantelor);
- sciadofile (umbrofile), specii care se pot dezvolta în condiţii de intensitate scăzută a
luminii (întâlnite mai ales în păduri unde formează etajul inferior de vegetaţie, cum ar fi
ferigile);
 - heliosciadofile, specii care pot suporta umbrirea parţială (buruieni întâlnite în culturi
ca volbura – Convolvulus arvensis sau pălămida – Cirsium arvense).

2.2.4 Solul
Influenţa solului asupra speciilor vegetale se manifestă printr-un complex de factori.
Plantele au cerinţe specifice, pe lângă umiditate, faţă de gradul de aprovizionare în elemente
nutritive, reacţia solului, conţinutul în ioni de calciu, magneziu, sodiu, fosfor, structura sau
textura solului. Gradul de specializare la unele plante este atât de ridicat, încât acestea pot fi
utilizate ca indicatoare de condiţii edafice.
După troficitatea solului (gradul de aprovizionare în elemente nutritive), deosebim
specii:
- oligotrofe, care cresc pe soluri cu troficitate scăzută (afin - Vaccinium, ţepoşică –
Nardus stricta);
- mezotrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate medie (păiuşul roşu – Festuca rubra);
- eutrofe, caracteristice solurilor cu troficitate ridicată (păiuşul de livadă – Festuca
pratensis);
- megatrofe, întâlnite pe soluri cu troficitate foarte
ridicată (ştirul – Amaranthus sp. (fig. 7), bozul – Sambucus
ebulus).
În funcţie de reacţia solului, majoritatea speciilor
sunt
- neutrofile,
vegetând pe soluri cu un
pH cuprins între 7,2 şi 6,8.
- acidofile, când
plantele pot tolera un pH
mai mic de 6,8, intervalul
Fig. 7: Amaranthus retroflexus cuprinzând de la specii
(specie megatrofă)
foarte slab acidofile, până
la extrem acidofile. numite
- alcalinofile sunt plantele întâlnite pe soluri cu reacţie
alcalină, respectiv cu un pH mai mare de 7,2.
Alte caracteristici ecologice împart plantele în specii: Fig. 8: Salicornia europaea
(specie halofilă strictă)
 - calcifile sau calcicole, adaptate la soluri cu o cantitate mare de cationi de calciu;
- halofile ce se dezvoltă pe soluri saline, cu un conţinut ridicat de cationi de sodiu şi
magneziu (pot fi halofiteobligate, stricte, care cresc numai pe soluri sărăturoase – ex.: brânca -
Salicornia europaea (fig. 8) sau halofite facultative, adaptabile, care se pot dezvolta şi pe
soluri nesalinizate);
- psamofile (fig. 4) cele întâlnite pe nisipuri litorale sau continentale, indicând textura
nisipoasă a solului;
- saxicole (fig. 5) acelea care cresc printre stânci sau roci.

2.3. Noțiuni de fitogeografie

2.3.1. Zonele și etajele de vegetație din România
Acţiunea factorilor climatici şi edafici este diferită
în funcţie de latitudine, longitudine sau altitudine şi
determină o anumită răspândire naturală a vegetaţiei. În
România vegetaţia este împărțită în zone din punct de
vedere al latitudinii (în funcţie de distanţa faţă de
Ecuator) şi se etajează altitudinal (datorită existenţei
lanţului carpatic). Se deosebesc următoarele zone de
vegetaţie:
1. Zona de stepă – se află în estul Munteniei, în
Bărăgan, în sudul podişului Moldovei, în centrul şi sudul
Dobrogei. Solurile caracteristice sunt cernoziomuri şi
soluri bălane. Climatul este arid, cu precipitaţii reduse,
350-450 (500) mm/an şi cu o temperatură medie anuală Fig. 9: Jasminum fruticans
(Iasomie)
peste 10,50C.
Vegetaţia naturală este erbacee, presărată cu tufărişuri de arbuşti. Pădurile lipsesc din
cauza precipitaţiilor scăzute. Plantele de stepă se dezvoltă şi fructifică până la venirea secetei
şi a temperaturilor mari de pe timpul verii. Dintre speciile caracteristice cu înflorire pe
parcursul primăverii fac parte cele din genurile Ornithogalum, Gagea, Iris. Urmează Poa
bulbosa, Bromus tectorum, Stipa capillata, Medicago minima, Xeranthemum annuum, Salvia
sclarea ş.a. Pe timpul verii vegetaţia din pajişti este determinată de abundenţa peliniţei -
Artemisia austriaca, care imprimă o culoare cenuşie covorului vegetal. În a doua parte a verii
se dezvoltă pirul gros – Cynodon dactylon sau iarbă bărboasă - Dichanthium ischaemum.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de porumbar – Prunus spinosa, trandafir pitic– Rosa
gallica, paliur – Paliurus spina-christi, iasomie – Jasminum fruticans (fig. 9), migdalul pitic –
Amygdalus nana.
2. Zona de silvostepă – face trecerea spre zona pădurilor de stejar; solurile
predominante sunt cernoziomurile levigate; regimul de precipitaţii este uşor crescut, 450-600
mm/an, iar media temperaturii anuale mai scăzută, situată între 90C -10,50C. Vegetaţia este
erbacee, dar apar şi păduri izolate. Deosebim:
- Silvostepa sudică – întâlnită în partea centrală şi de sud a Dobrogei (speciile lemnoase
frecvente sunt: cărpiniţa – Carpinus orientalis, mojdreanul – Fraxinus ornus, scumpia –
Cotinus cogggygria); în Muntenia, în Câmpia Bărăganului şi Burnasului (specii lemnoase
caracteristice: stejarul brumăriu – Qercus pedunculiflora, stejarul pufos–Quercus pubescens);
în Oltenia (se întâlneşte de asemenea stejarul pufos); sudul şi centrul Moldovei.
- Silvostepa nordică – întâlnită sub formă de insule sau enclave în centrul Transilvaniei,
pe râurile Jijia, Bahlui, până în nordul Moldovei.
- Silvostepa vestică – cuprinde partea de vest a Banatului şi Crişanei (speciile lemnoase
sunt de cer – Quercus cerris şi gârniţă – Quercus frainetto).
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar) este răspândită în câmpia înaltă din
Muntenia şi Oltenia şi în podişurile joase (piemonturi). Solurile principale sunt: brun, brun-
roşcat, cenuşiu de pădure. Precipitaţiile variază între 550-700 mm/an, iar temperatura se
încadrează între 80C - 10,50C. Pădurile sunt alcătuite din stejar, în nordul Moldovei, cer,
gârniţă în sudul şi vestul ţării, alături de care se găsesc specii de tei (Tilia), arţar (Acer), ulm
(Ulmus), frasin (Fraxinus), păducel
(Crataegus), alun (Corylus) etc.
Etajele de vegetaţie se
clasifică în:
1. Etajul nemoral (al
pădurilor de foioase)
a. Subetajul pădurilor de
gorun (Quercus petraea) (fig.10) şi
Fig. 10: Quercus petraea
de amestec – cuprinde dealurile
(gorun)
subcarpatice şi podişurile cu
altitudini cuprinse între 300-700m. Solurile caracteristice sunt cele cenuşii şi brun-luvice.
Precipitaţiile ajung între 600-800mm/an, iar temperatura medie anuală este de 80C - 90C. În
partea inferioară pădurile sunt în amestec cu stejarul, iar spre limita superioară pădurile de
gorun se întrepătrund cu cele de fag. În pajişti domină specii mezofile cum este iarba
câmpului Agrostis capillaris iar pe coastele însorite sau pe soluri formate pe roci calcaroase
apar şi specii xerofile, cum este păiuşul – Festuca rupicola.
b. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) şi de amestec – întâlnite la atitudini
cuprinse între 600-1200m, situate pe dealurile subcarpatice înalte şi în partea inferioară a
regiunii muntoase. Solurile dominante sunt cele brun-acide. Precipitaţiile sunt cuprinse între
600-900 mm/an, iar temperatura medie anuală este de 60C - 80C. Alături de fag în aceste
păduri poate fi întâlnit paltinul – Acer pseudoplatanus, carpenul – Carpinus betulus, iar în
partea superioară bradul – Abies alba. Dintre arbuşti caracteristic este alunul – Corylus
avellana. Pajiştile sunt alcătuite din Agrostis capillaris, uneori şi Festuca rubra (păiuşul
roşu). Pe solurile acide şi în pajiştile degradate de păşunatul excesiv se întâlnesc nardetele
(Nardus stricta - ţepoşica) în timp ce pe pajiştile fertilizate domină păiuşul de livadă –
Festuca pratensis, ovăsciorul – Arrhenatherum elatius sau ovăsciorul auriu – Trisetum
flavescens.
2. Etajul boreal (al pădurilor de molid – Picea
abies) (fig. 11) – ocupă zona muntoasă, la altitudini
cuprinse între 1200-1700 m. Vânturile puternice devin
factorul limitativ spre partea superioară, reprezentând,
alături de temperatura foarte scăzută şi solul sărac condiţiile
improprii existenţei pădurilor. Solurile caracteristice sunt
cele feriiluviale. Precipitaţiile ajung între 700-900 mm/an,
iar temperatura medie anuală este situată între 20C - 50C.
Pădurile sunt alcătuit din molid. Bradul se întâlneşte mai rar
şi mai ales către limita inferioară a pădurilor de molid. Fig. 11: Pădure de molid
Pinul roşu – Pinus sylvestris alcătuieşte păduri pe soluri
foarte sărace, scheletice. Către limita superioară se întâlneşte lariţa – Larix decidua. Pajiştile
din acest etaj sunt alcătuite mai ales din păiuşul roşu - Festuca rubra, iar în staţiunile
degradate prin acidifierea extremă a solului şi păşunare excesivă se întâlnesc nardetele.
 3. Etajul subalpin (al jneapănului – Pinus mugo cu smirdar – Rhododendron
myrtifolium)cuprinde regiuni situate între 1700-2000 maltitudine. Solurile sunt scheletice.
Precipitaţiile depăşesc 1000 mm/an, iar temperatura medie anuală se situează între 10C - 20C.
Pe lângă ienupăr şi smirdar se întâlnesc şi alţi arbuşti ca ienupărul – Juniperus communis,
merişorul – Vaccinium vitis-idaea, afinul – V.myrtillus. În pajişti predomină Nardus stricta,
Festuca supina alături de alte specii cu port pitic, care cresc în perniţe.
4. Etajul alpin (al
pajiştilor alpine) – se întinde pe
culmile şi vârfurile cele mai
înalte ale munţilor, la altitudini
peste 2000 m. Solurile sunt
scheletice, precipitaţiile mai
mari de 1000 mm/an, iar
temperatura medie anuală
variază între 0,50C - 10C.
Vegetaţia este reprezentată
numai prin pajişti alpine
alcătuite din Festuca supina, firuţă – Poa alpina, Agrostis rupestris, Phleum alpinum. Speciile
care trăiesc în acest etaj au numeroase adaptări la climatul rece, dominat de vânturi puternice.

În cadrul zonelor şi etajelor de vegetaţie,

Fig.datorită
12: Turbăria „Lăptici”, în masivul Bucegi - aspect de primăvară

condiţiilor edafice diferite, se poate contura o vegetaţie

intrazonală:
 Vegetaţia nisipurilor: este reprezentată prin specii adaptate să trăiască în condiţiile
substratului nisipos (speciile psamofile sau arenicole). Dintre adaptările acestor plante
menţionăm perozitatea sau prezenţa unui strat de ceară.
Speciile pot fi întâlnite pe nisipuri maritime, sărate şi umede sau pe nisipuri
continentale, cum ar fi Hanul Conachi (judeţul Galaţi) sau în nord-vestul ţării.
 Vegetaţia sărăturilor: este întâlnită pe unele văi sau în jurul unor lacuri sărate, cum ar
fi cele din estul, sudul Munteniei, sudul Olteniei, estul Moldovei, vestul Transilvaniei.
Compoziţia vegetaţiei variază în funcţie de gradul de sărăturare al solului şi umiditatea
acestuia.
 Vegetaţia luncilor: este o vegetaţie higrofilă, instalată pe cursul inferior al râurilor, în
regiuni de câmpie sau în zona deluroasă. În zona muntoasă aceasta este întâlnită pe pietrişurile
din albia majoră a râurilor. Zonalitatea se instalează atât în lungul văii cât şi transversal, de la
firul văii către marginile luncii şi terase, în funcţie de adâncimea apei freatice, frecvenţa
inundaţiilor şi vârsta solului.Vegetaţia turbăriilor: este reprezentată prin formaţiuni ierboase
unde datorită lipsei de oxigen din substrat nu se produce descompunerea şi mineralizarea
resturilor organice de plante ci turbificarea şi acumularea lor sub formă de straturi de turbă.
După cantitatea de substanţă nutritivă şi reacţia chimică (pH), turbăriile sunt de două feluri:
eutrofe şi oligotrofe. Cele eutrofe, bogate în substanţe nutritive cu pH neutru, se găsesc în
regiuni de câmpie şi de deal. Turbăriile oligotrofe, numite şi tinoave, sărace în substanţe
nutritive, cu pH acid, apar în regiunile muntoase (fig. 12).
Activitatea umană a dus la apariţia unei flore spontane sinantrope. Există astfel specii
care se stabilesc pe terenuri virane, în locuri bătătorite, în apropierea drumurilor sau
locuinţelor. Acestea formează flora ruderală (troscotul – Ploygonum aviculare; păduchelniţa
– Lepidium ruderale). Alte specii cresc alături de plantele de cultură, în concurenţă cu acestea.
Ele alcătuiesc flora segetală (pălămida – Cirsium arvense; costreiul – Sorghum halepense).