LP 1 - 24.02 - 27.02.

2020
SELECȚIA LA MASA - LUPINUL ALB (Lupinus albus L.)
LP 2 - 02.03-5.03.2020
PROIECT - INTOCMIREA SCHIȚEI CÂMPULUI DIDACTIC -
EXPERIMENTAL DE AMELIORAREA PLANTELOR
LP 3 - 09-12.03.2020
ORGANIZAREA PROCESULUI DE
AMELIORAREA PLANTELOR

Lucrările de ameliorarea plantelor agricole se desfăşoară în cadrul institutelor

de profil: Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea (I.N.C.D.A.),
Institutul National de Cercetare Dezvoltare pentru Cartof si Sfecla de Zahar Brasov
(I.N.C.D.C.S.Z.), Institutul de Cercetari pentru Legumicultura si Floricultura Vidra
(I.C.L.F.), în staţiunile de cercetări agricole subordonate acestor institute şi la catedrele
de Genetica si Ameliorarea plantelor din instituţiile de învăţământ superior agronomic.

Cercetările în domeniul ameliorării plantelor sunt coordonate de Secţia de

Cultura plantelor de câmp din cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (A.S.A.S)
Bucuresti. Staţiunile de cercetări agricole au în general un caracter complex, lucrările
de ameliorarea plantelor agricole constituind numai o parte din activităţile acestora.
Activităţile de ameliorarea plantelor se desfăşoară în principal în câmp, dar si
în spaţii cu climat dirijat (seră, casă de vegetaţie, fitotron) şi în laborator.

Amplasarea câmpului de ameliorare

La stabilirea suprafeţei câmpului de ameliorare se ţine seama de volumul
lucrărilor, precum şi de asolamentul necesar, în funcţie de planta cu care se lucrează.
Alegerea terenului
Terenul pe care urmează a fi amplasat câmpul de ameliorare, trebuie să fie ales
astfel încât să cuprindă tipul de sol şi condiţiile de climă caracteristice zonei de influenţă
a staţiunii respective.
Terenul destinat câmpului de ameliorare trebuie să aibă o suprafaţă plană, adică
să nu aibă neunifomităţi de relief şi de microrelief. În cazul în care câmpul de
ameliorare trebuie plasat pe terenuri în pantă, înclinarea acestuia nu trebuie să
depăşească 2 - 2,5%.
De asemenea, terenul trebuie să fie uniform şi în ceea ce priveşte fertilitatea
solului.
La amplasarea câmpului de ameliorare, trebuie să se studieze în prealabil istoria
sa, adică să se cunoască lucrările făcute în anii precedenţi şi îngrăsămintele aplicate, iar
terenul să nu fie amplasat în vecinătatea unor obstacole naturale ( păduri, văi, lacuri
etc.), care pot influenţa rezultatele experienţelor, constituind surse de boli şi dăunători şi
care, în acelaşi timp, crează microclimate nespecifice zonei respective.
 În schimb, este bine să fie amplasat în apropierea unor căi de comunicaţii care
permit o mai uşoară deplasare a forţei de muncă şi materialelor. Distanţele prea mari
faţă de clădirile şi laboratoarele staţiunii nu sunt recomandabile.

Examinarea uniformităţii terenului

Înainte de a începe lucrările pe terenul destinat câmpului de ameliorare, se face
examinarea uniformităţii din punct de vedere al fertităţii solului prin metoda culturii de
recunoaştere, care constă în însămânţarea întregii suprafeţe cu aceeaşi cultură şi
aplicarea în mod uniform a lucrărilor de întreţinere pe toată suprafaţa. În acest scop se
folosesc plante anuale care se seamănă primăvara, dintre cele care reacţionează puternic
la fertilitatea solului cum sunt: floarea soarelui, ovăzul, cânepa, spanacul etc.
Nu sunt practicate culturi de toamnă deoarece pot prezenta neuniformităţi datorită
condiţiilor de iernare. După răsărit sau înainte de recoltare, terenul se împarte în parcele
egale care se recoltează şi se treieră separat, cântărindu-se producţia obţinută de pe
fiecare parcelă. Suprafaţa parcelelor poate fi de la 20 la 200 - 300 m2.
Cu cât terenul se împarte într-un număr mai mare de parcele şi cu suprafaţă mai
mică, cu atât se poate face o apreciere mai exactă asupra uniformităţii fertilităţii solului
(Fig. 1.1).

3250 3750 4200 4000 3970 3700 3500 3300 3400 3800
kg kg kg kg kg kg kg kg kg kg

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
3800 3500 3870 4100 4050 3800 3600 3450 3700 3980
kg kg kg kg kg kg kg kg kg kg

11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
3200 3700 3300 4000 4050 3970 4070 4000 4100 4120
kg kg kg kg kg kg kg kg kg kg

21 22 23 24 25 26 27 28 29 30

Fig. 1.1- Examinarea uniformităţii fertilităţii solului

Dacă diferenţele de producţie de la o parcelă la alta sunt mici, atunci solul este
considerat uniform. În cazul în care se constată o variabilitate mai mare a producţiilor
obţinute pe parcele, înseamnă că solul este neuniform şi aceasta se remediază printr-o
cultură de uniformizare.
Această cultură de uniformizare constă în lucrarea solului uniform şi
însămânţarea întregii suprafeţe cu o singură cultură la care se aplică lucrările cât mai
uniform.
În funcţie de gradul de neuniformitate al terenului, cultura de uniformizare se
poate repeta 2-3 ani.
 Împărţirea câmpului de ameliorare
Câmpul de ameliorare se împarte în sole, corespunzător schemei asolamentului.
Solele, pe cât posibil, vor fi egale şi vor avea o formă regulată.
După ce au fost delimitate solele, se trasează drumurile principale şi apoi cele
secundare dintre sole.
După această împărţire a câmpului, amelioratorul trece la amplasarea
experienţelor în diferitele sole, în funcţie de specificul plantelor cu care lucrează.
În final, se întocmeşte o schiţă de plan cu toate detaliiile pentru a se putea
identifica oricând experienţele în câmp.
O atenţie deosebită trebuie acordată lucrărilor agrotehnice ce trebuie aplicate în
câmpul de ameliorare.
Lucrările solului, lucrările de întreţinere a culturilor şi aplicarea îngrăşămintelor
trebuie să se realizeză la timpul optim, în mod uniform şi în condiţiile cele mai bune.
Astfel se realizează un agrofond uniform.

1.3 TEHNICA PROCESULUI DE AMELIORARE (I)

În ceea ce priveşte tehnica procesului de ameliorare, aceasta este deosebită în

funcţie de specificul culturii cu care se lucrează. Cu toate acestea, în procesul de
ameliorare se disting mai multe etape (verigi) comune pentru ameliorarea majorităţii
speciilor de plante.
Ordinea etapelor procesului de ameliorare a plantelor este în general următoarea:
1. câmpul de colecţie;
2. câmpul de hibridări;
3. câmpul de hibrizi ;
4. câmpul de alegere ;
5. câmpul de selecţie ;
6. câmpul de control (C.C.) ;
7. culturi comparative de orientare (C.C.O.) ;
8. culturi comparative de concurs la staţiune(C.C.C.) ;
9. culturi comparative în condiţii de producţie ;
10. culturi comparative de concurs în reţeaua experimentală a Institututlui de Stat
pentru Testarea si Inregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.).
Rezultat final - înregistrarea unui soi/hibrid nou!
 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
M

26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41
M M

51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66
M

Bandă de protecţie

Fig. 1.2 - Schema câmpului de colectie

1. Câmpul de colecţie se mai numeşte şi câmp de sortiment sau câmp de material

iniţial. Aici se însămânţează materialul iniţial alcătuit din:
♦ populaţii şi soiuri locale autohtone sau străine;
♦ soiuri ameliorate autohtone sau străine ;
♦ forme din flora spontană care prezintă interes pentru ameliorare.
Prin organizarea câmpului de colecţie se urmăreşte realizarea următoarelor
obiective: a) studiul materialului iniţial; b) alegerea genitorilor pentru hibridare; c)
alegerea de plante elită; d) menţinerea materialului iniţial.
a) Studiul materialului iniţial constă în examinarea în câmp a principalelor
caracteristici ereditare, și anume: rezistenţa la secetă si inghet, rezistenta la boli si
daunatori, rezistenta la frangere si cadere, rezistenta la scuturare, durata perioadei de
vegetaţie, elementele de producţie etc.
Observaţiile de câmp sunt completate cu analize de laborator privind
caracteristicile biochimice şi tehnologice. Pe baza acestor studii amănunţite, este
identificat materialul valoros, care va fi utilizat ulterior pentru inducerea varibilitatii
genetice.
b) Alegerea de plante elită. Prin plantă elită se înţelege acea plantă care însumează
un număr cât mai mare de caracteristici valoroase, caracteristici care constituie obiective
de ameliorare.
 Plantele elită alese se marchează încă din timpul vegetaţiei şi se recoltează la
maturitate. Din câmpul de colecţie se aleg plante elită numai la plantele autogame (daca
este cazul).
c) Menţinerea materialului iniţial. Câmpul de colecţie serveşte între altele şi
pentru înmulţirea materialului vegetal iniţial, necesar staţiunii sau pentru schimburi cu
alte instituţii interesate din ţară sau din străinătate.
În general, numărul formelor din câmpul de colecţie este variabil, acesta putând
ajunge la unele specii până la câteva mii sau zeci de mii.
Semănatul în câmpul de colecţie se face în straturi la de 1 - 1,5 până la 2 m.
Fiecare formă se seamănă pe 1-3 rânduri. Când există o cantitate mai mare de sămânţă
semănatul se face în parcele cu suprafața de 5-10 m2.
Semănatul se face manual bob cu bob sau cu semănătoarea. Studiul materialului
iniţial în câmpul de colecţie durează 2-3 ani.
Studiul materialului se face comparativ cu soiul cultivat în zona respectivă, care
este considerat ca martor.
Martorul se seamănă intercalat după fiecare 9 variante. În mod obişnuit, în câmpul
de colecţie materialul nu se seamănă în repetiţii (Fig.1.3). În anumite faze de dezvoltare
ale plantelor (înflorire, maturitate etc.), în cazul în care se observă plante străine, se face
purificarea biologică.
2. Câmpul de hibridări. În acest câmp se seamănă formele cele mai valoroase,
alese din câmpul de colecţie, care se folosesc ca genitori. Planul hibridărilor se
întocmeşte din timp de către ameliorator.
Sunt si specii (ex.fasolea) la care hibridarile se realizeaza numai in spatii protejate
(fitotron, casa de vegetatie, sera), procentul de prinderi fiind extrem de mic in conditii de
camp.
Spațiile dintre parcele (cca 50 cm) sunt necesare pentru a facilita operaţiunile de
castrare, de colectare a polenului şi de polenizare.
Pentru a putea încrucişa între ele forme cu perioade diferite de vegetaţie şi pentru
a putea prelungi perioada încrucişărilor, genitorii în câmpul de hibridări se seamănă în 2-
3 epoci, la un interval de 7-10 zile între ele. Sămânța rezultată reprezintă generația F0.
3. Câmpul de hibrizi se organizează pentru studiul amănunţit al hibrizilor din F1
şi F2, precum și a hibrizilor din F3-F6. În vederea analizei comparative cu formele
parentale, fiecare hibrid (F1) se seamănă încadrat de cei doi părinţi.
Comparaţia se face (eventual) şi cu un soi martor, care este, de regulă, un soi
cultivat în zona respectivă.
Semănatul se face, de obicei, bob cu bob în staturi de 1,5-2 m lăţime.
Se seamana mai intai 1-2 randuri cu forma mama, urmeaza hibridul cu atatea
randuri cata samanta exista si apoi 1-2 randuri cu forma tata. (fig.1.3).
Suprafaţa câmpului de hibrizi variază, fiind în funcţie de numărul combinaţiilor
hibride şi de cantitatea de sămânţă din fiecare combinaţie.
Pe baza observaţiilor care se fac în timpul vegetaţiei şi analizelor de laborator
după recoltare, unele combinaţii hibride nevaloroase se elimină.
 Din populaţiile hibride din F2 şi, în mod excepţional, din F1 se aleg plantele elită
ţinând seama de ansamblul însuşirilor valoroase ce constituie obiective ale ameliorării.
4. Câmpul de alegere. Este o verigă obligatorie pentru plantele alogame. În acest
câmp se seamănă soiuri, populaţii locale sau forme din specii înrudite cu specia de
cultură. Câmpul este izolat în spaţiu faţă de alte culturi din aceeaşi specie, în vederea
alegerii plantelor elită.
Mărimea câmpului se stabileşte în funcţie de numărul de plante elită, programate a
se alege.

♀ Nr.1 F1 ♂ ♀ Nr.2 F1 ♂ M ♀ Nr. ♂

3
F1

o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 
o o x x x   o x x x   o x 

Fig. 1. 3 - Schema câmpului de hibrizi

5. Câmpul de selecţie se mai numeşte si câmp de elite sau câmp de prime

descendenţe (D1), deoarece aici se obţine prima descendenţă a plantelor elită.
În acest câmp se seamănă sămânţa obţinută de la plantele elită alese din câmpul de
hibrizi (F6-F7 în cazul speciilor autogame) sau din câmpul de alegere (în cazul speciilor
alogame).
De exemplu, la cerealele păioase, semănatul se face în straturi late de 1- 2 m, după
metoda „un spic pe rând“, la distanţa de 3-5 cm între plante pe rând şi 20-30 cm între
descendenţe (rânduri), iar între straturi se lasă 0,5-1 m.
La fasole, semanatul se face in straturi de 2 m latime, cu 100 de descendente pe
strat, dupa metoda „ o planta pe un rand“, la distanta de 65 cm intre randuri, 6-8 cm intre
plante pe rand, la adancimea de 3-5 cm si se foloseste distanta de 0,5 m intre straturi.
După fiecare 9 elite se intercalează soiul martor. (Fig.1.4).
Descendenţa sexuată a unei plante elită la speciile autogame se numeşte linie
genealogică sau linie.
Descendenţa sexuată a unei plante elită la speciile alogame se numeşte familie
genealogică sau familie.
 În câmpul de selecţie se urmăreşte:
 examinarea caracterelor ereditare ale liniilor şi familiilor din prima descendenţă;
 alegerea celor mai valoroase linii şi familii;
 înmulţirea liniilor şi familiilor valoroase în vederea examinării lor în continuare în
anii următori;
 alegerea de noi plante elită din cadrul descendenţelor care segregă.

Drum lat de 0,5 - 1 m

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
M

Drum lat de 0,5 - 1 m

101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115
M

Drum lat de 0,5 - 1 m

201 202 203 204 205 206 207 208 209 210 211 212 213 214 215
M

Fig. 1.4 - Schema câmpului de selecţie

Durata câmpului de selecţie este de unul sau mai mulţi ani, în funcţie de gradul de
segregare. La plantele alogame, la semănatul plantelor elită, se poate proceda în două
feluri: ♦ se seamănă întreaga cantitate de sămânţă de la fiecare plantă elită pe 1-2
rânduri, caz în care se impune izolarea descendenţelor; ♦ se seamănă numai o parte (1/2,
1/3) din sămânţa fiecărei plante elită, iar restul este păstrat până în anul următor.
Descendenţele corespunzătoare din câmpul de selecţie sunt trecute în veriga
următoare în care este seamănată sămânţa din rezervă, însă, de această dată trebuie luate
măsuri de izolare a familiilor valoroase. Numerotarea materialului in procesul de
ameliorare începe cu câmpul de selecţie şi se continuă cu celelalte verigi. De aceea
numărul de ordine al descendenţelor din câmpul de selecţie se menţine şi în verigile
următoare, fiind numărul genealogic al liniei sau familiei. Pe baza observaţiilor care se
fac în câmp, înainte de recoltare, se elimină descendenţele nevaloroase. Descendenţele
valoroase reţinute, se recoltează şi se treieră fiecare separat, păstrându-se sămânţa
separat în săculeţi de pânză. După analizele de laborator, se face o nouă triere,
eliminându-se liniile şi familiilor necorespunzatoare.