SOARE MARIN PĂNIȚĂ OVIDIU

AMELIORAREA
PLANTELOR
AGRICOLE
ÎNDRUMĂTOR DE LUCRĂRI
PRACTICE

3
 CUPRINS
Câmpul de ameliorare............................................. ........6
Lucrările tehnologice premergătoare
semănatului,efectuate în
câmpul de ameliorare ............................................. ......16
Lucrările tehnologice aplicate
în câmpul de ameliorare ......................................... ......23
Tehnica de observaţie şi notare
în câmpul de ameliorare ......................................... ......30
Examinarea capacităţii de producţie
în procesul de ameliorare ....................................... ......34
Examinarea rezistenţei plantelor la
factorii pedo-climatici nefavorabili ........................... ......42
Testarea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători .... ......49
Examinarea aptitudinilor pentru
recoltarea mecanizată............................................. ......53
Examinarea calităţii producţiei ................................ ......56
Metodele de ameliorare utilizate în
câmpurile de ameliorare ................................................61
Selecţia ................................................................... ......61
Hibridarea sexuată .................................................. ......76
Mutageneza ............................................................ ......94
Normele UPOV pentru descrierea soiurilor ............. ......99
Extragerea şi analiza elitelor ................................... ....104
Alegerea şi analiza elitelor la grâu .......................... ....108
Alegerea şi analiza elitelor
la leguminoasele pentru boabe ............................... ....111
Alegerea şi extragerea elitelor
la fasolea pentru boabe .......................................... ....114
Alegerea şi extragerea elitelor la mazăre................ ....116
Alegerea şi analiza elitelor la porumb ..................... ....119
Alegerea şi analiza elitelor la floarea-soarelui
Alegerea şi analiza elitelor la cartof ........................ ....123
Alegerea şi analiza elitelor la sfecla pentru zahăr ... ....126

4
 Câmpul de ameliorare

Ameliorarea plantelor reprezintă prin excelenţă,

latura aplicativă a geneticii vegetale, având ca scop,
crearea unor cultivare superioare celor din prezent, atât
în ceea ce priveşte nivelul de producţie, cât şi calitatea
producţiei şi rezistenţa la condiţiile de mediu.
Fiind principalul motor al progresului în agricultură,
domeniul de ameliorare a plantelor, a stat la baza
creşterii constante în timp a productivităţii şi calităţii
producţiei agricole mondiale, având drept rezultat,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei întregii
planete.
Obiectivele ameliorării plantelor sunt multiple,
dintre cele mai importante, fiind de menţionat creşterea
producţiei la unitatea de suprafaţă şi îmbunătăţirea
calităţii acesteia; crearea de cultivare cu rezistenţă
sporită la atacul agenţilor patogeni şi al dăunătorilor; o
mai bună adaptare la condiţiile pedo-climatice;
precocitate mai mare în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel de producţie sau chiar o sporire a acestuia; etc.
Există însă, o serie de obiective de ameliorare
impuse de condiţiile zonei de cultură, cunoscut fiind faptul
că, fiecare zonă de cultură are specificul său pedo-
climatic. Astfel de obiective se referă la: crearea de
cultivare tolerante la condiţiile de mediu, mai ales la ger
sau seceta; îmbunătăţirea adaptabilităţii anumitor
cultivare pentru condiţiile pedologice nefavorabile; etc.
Metodele de ameliorare sunt dintre cele mai
diverse şi pornesc de la empiricele metode de selecţie
fenotipică a plantelor care, prezintă anumite caractere
mai deosebite în timpul perioadei de vegetaţie, urmând a

5
fi oprite şi înmulţite ulterior în condiţii de câmp.
De-a lungul timpului, progresele ştiinţei s-au impus
şi în domeniul ameliorării plantelor şi chiar dacă, au fost
păstrate metode tradiţionale de ameliorare, în prezent, se
poate vorbi de biotehnologii sau de inginerie genetică.
Printre cele mai importante metode de ameliorare,
trebuiesc amintite următoarele:
- metode de selecţie, sunt cele care permit
identificarea unui material valoros;
- hibridarea, mutaţia, poliploidia, ş.a., metode, ce
ajută la îmbunătăţirea bazei genetice a materialului
biologic existent;
- metode care, se utilizează pentru materializarea
anumitor fenomene biologice deosebite, precum:
heterozisul, androsterilitatea, haploidia, etc.;
- metode care, se folosesc pentru testarea
capacităţii de rezistenţă la diferitele condiţii de mediu sau
la atacul unor patogeni sau dăunători.
Procesul de ameliorare este unul de lungă durată,
având un accentuat caracter de continuitate şi de
ireversibilitate. Spre exemplificare, la Staţiunea de
Ameliorare a Porumbului din Illinois, S.U.A., pe parcursul
a nouăzeci de ani de ameliorare a porumbului, s-a ajuns
să se obţină forme cu 30% proteină. Posibilitatea ca,
acest material să se piardă, ar duce la zădărnicirea
tuturor eforturilor depuse în cei nouăzeci de ani de
ameliorare a acestor forme.
Procesul de ameliorare cuprinde mai multe etape,
toate la fel de importante în drumul pe care-l poate urma
o plantă sau un cultivar, de la un simplu material de
colecţie şi până la a ajunge soi sau hibrid.
Toate etapele procesului de ameliorare se mai
numesc şi “verigile câmpului de ameliorare”.
Aceste verigi sunt:

6
- câmpul de colecţie;
- câmpul de hibridare, mutaţii sau poliploidie;
- câmpul de hibrizi, mutanţi sau poliploizi;
- câmpul de alegere;
- câmpul de selecţie;
- câmpul de control;
- câmpul de culturi comparative de orientare (CCO);
- câmpul de culturi comparative de concurs.

Fig. 1. Câmpul de ameliorare

7
 Câmpul de colecţie
Câmpul de colecţie este prima verigă din cadrul
câmpului de ameliorare şi aici se găsesc toate formele
existente ale speciei respective, aceste forme putând fi:
hibrizi, linii consangvinizate, populaţii locale, soiuri,
material adus din import, specii înrudite cu specia
studiată şi orice altfel de material care, are legătură cu
specia studiată.
Toate aceste forme sunt cultivate an de an, dacă
nu, din lipsă de spaţiu, o parte dintre ele, sunt depozitate
spre păstrare, în funcţie de rezistenţa capacităţii de
germinare a fiecărui material în parte.
În acest câmp, în timpul vegetaţiei, se fac
observaţii pentru a putea fi identificate şi eventual
evidenţiate, anumite caractere mai deosebite, care se pot
manifesta în cultură. Presupunând că, aceste caractere
există, atunci observaţiile şi notările trebuiesc făcute timp
de trei ani consecutivi, în cele mai diverse condiţii de
mediu, probabilitatea ca, în cei trei ani să se întâlnească
aceleaşi condiţii climatice fiind destul de mică.
Principalele observaţii făcute în vegetaţie se referă
la: fazele de dezvoltare ontogenetică; atacul anumitor
patogeni sau dăunători; manifestarea unor carenţe de
nutriţie şi modul în care sunt afectate plantele; rezistenţa
la diverse condiţii de mediu; manifestarea anumitor
condiţii de fiziologie şi de metabolism; evidenţierea, acolo
unde este cazul, a eventualelor anomalii disfuncţionale
apărute.
Un alt tip de analize care se pot face, sunt cele
din perioada de repaus, (iarna în cazul plantelor
prăşitoare, vara pentru cerealele păioase). Aceste
analize se referă la: compoziţia chimică a seminţelor,
dinamica de pierdere a apei din bob de la recoltare şi
până la umiditatea STAS, capacitatea de păstrare şi

8
condiţionare etc..
Dacă în urma acestor analize, se evidenţiază din
cadrul unui cultivar anumiţi indivizi care, prezintă
caractere cu mult peste media caracterelor cultivarului,
atunci, aceeaşi indivizi sunt semănaţi în câmpul pentru
alegerea şi extragerea elitelor. Această operaţiune, de
extragere de elite, se efectuează, în câmpul de alegere şi
constă în, semănatul pe un singur rând a seminţelor
fructele sau fructul unei singure plante, plantă care a
prezentat caractere şi însuşiri deosebite, urmând ca, din
acest rând să fie oprite cele mai valoroase plante, plante
denumite “plante elită”.
Există şi situaţii cu totul şi cu totul excepţionale,
când într-un cultivar pot să apară plante cu un complex
de caractere şi însuşiri deosebit de valoroase. Aceste
plante vor fi testate în câmpul de culturi comparative
(C.C.) şi înmulţite pentru eventuala lor introducere în
producţie.
În ceea ce priveşte organizarea câmpului de
colecţie, acesta va fi împărţit în straturi care, sunt dispuse
paralel şi despărţite de cărări sau drumuri de acces.
Cărările au în general o lăţime de 0,5-1 m, dar pot să
ajungă şi la 2 m. Un strat este împărţit în parcele egale,
dreptunghiulare. De asemenea, trebuie reţinut că, la
începutul fiecărui strat şi mai apoi, în ordine după fiecare
al noule, există o probă martor, martorul având deci
poziţiile 0; 10; 20; etc., urmând ca evidenţierea oricărui
tip de material să se facă prin comparaţie cu martorul.
Câmpul de hibridare
În această verigă, materialul biologic testat va fi
folosit ca şi genitor, urmând să se efectueze o încrucişare
cu o altă formă valoroasă, care la rândul său, prezintă
caractere deosebite. Această încrucişare nu se va realiza
la întâmplare, ci pe baza unui plan de hibridare, care ţine

9
seama de caracteristicile cultivarului, dar şi de cele ale
formei luate în evidenţă. De asemenea, această hibridare
are la bază anumite obiective de ameliorare, prin care se
urmăreşte obţinerea unor hibrizi având caracterele dorite.
Semănatul formelor parentale se efectuează
alăturat în parcele de 5-10m2.
În ceea ce priveşte cereale păioase, acestea se
seamănă în parcele mai distanţate de aproximativ 25 cm,
pentru a facilita lucrările de notare şi de observaţie, dar şi
pe cele de hibridare.
Există situaţii când, sincronizarea celor două
forme, forma mamă şi forma tată, să nu se realizeze,
adică una dintre cele două forme să înflorească mai
devreme decât cealaltă formă. În aceasta situaţie, pentru
a elimina decalajul dintre cele două înfloriri, este necesar
să se semene decalat mai devreme genitorul care
înfloreşte mai târziu, şi mai târziu genitorul care înfloreşte
timpuriu.

Câmpul de hibrizi
Cuprinde hibrizii care, s-au obţinut în câmpul de
hibridare a celor două forme parentale. Astfel, sămânţa
hibridă obţinută se seamănă în rânduri distanţate în
funcţie de cantitatea disponibilă. Sămânţa hibridă va fi
încadrată de cele două forme parentale, mai-sus amintite.
Încadrarea seminţei hibride de cei doi genitori,
este justificată de operaţiunea de eliminare a plantelor
ne-hibride, putându-se realiza astfel o comparaţie între
genitori şi prima generaţie de plante hibride.

Câmpul de alegere
În această verigă, este semănată sămânţa hibridă
din generaţiile F2-F5. Această sămânţă îşi pierde treptat
din caracterul hibrid, urmând a segrega, dând astfel

10
naştere unor indivizi eterogeni, neuniformi. Dintre aceşti
indivizi, se vor remarca cei care au caractere valoroase
deosebite, acestea fiind denumiţi “plante elită”. Aceşti
indivizi vor sta la baza viitoarelor soiuri sau hibrizi
omologaţi, existenţi în cultura mare.
“Planta elită” reprezintă prin definiţie, acel individ
care posedă un complex de însuşiri şi caractere
valoroase, urmărite în obiectivele de ameliorare.
În câmpul de alegere trebuie să se semene o
cantitate cât mai mare de sămânţă, pentru a asigura o
variabilitate genetică sporită, pentru a obţine un număr
cât mai mare de indivizi, din care să se poată extrage
plante elită cu un potenţial valoros.
De asemenea, trebuie asigurate condiţii similare
de cultură tuturor indivizilor, condiţii care privesc:
fertilizarea, lucrările solului, condiţiile de vegetaţie care ţin
de lumină, spaţiu de nutriţie, temperatură, etc. Astfel,
pentru o alegere cât mai corectă a plantelor elită, acestea
trebuie să beneficieze de condiţii de vegetaţie identice.
Mai trebuie subliniat faptul că, alături de o evaluare
fenotipică, se mai efectuează şi analize fiziologice şi de
metabolism pentru a evidenţia eventualele
disfuncţionalităţi apărute. Această etapă se mai numeşte
şi “etapa de teren” şi trebuie completată ulterior cu
analizele efectuate în laborator, analize care să
evidenţieze compoziţia chimică a seminţelor provenite de
la plantel elită, posibile studii cariologice, dar şi teste
pentru depistarea de viruşi.

Câmpul de selecţie
Se înfiinţează cu prima descendenţă rezultată din
plantele elită, mai fiind cunoscută şi sub denumirea de
“câmpul primelor descendenţe” sau “câmpul tulpinilor A”.
La plantele autogame, totalitatea descendenţelor

11
unei singure plante poartă numele de “linie” sau “biotip”.
La plantele alogame, totalitatea descendenţelor
unei singure plante poartă denumirea de “familie”.
Descendenţa unei plante elită cu înmulţire
vegetativă poartă numele de “clonă” sau “familie clonală”,
plantele elită clone fiind uniforme din punct de vedere
genotipic şi fenotipic.
Descendenţa plantelor autogame are un grad de
homozigoţie scăzut, în timp ce, o familie prezintă un
amestec de linii având constituţii genetice diferite.
Totalitatea descendenţelor unei elite se seamănă
după metoda “un rând-un spic (un ştiulete, un panicul, un
calatidiu, etc.)”. După fiecare a noua descendenţă a
fiecărei elite se seamănă cultivarul (soiul sau hibridul)
martor.
În urma observaţiilor ce se vor efectua în vegetaţie,
se vor reţine numai descendenţele valoroase şi cât mai
uniforme. De asemenea, alături de aceste observaţii şi
notări, după recoltare în laborator, se vor efectua o serie
de analize macro şi microscopice, ce vizează compoziţia
chimică a seminţelor, posibile leziuni interne şi/sau
externe provocate de agenţi patogeni sau dăunători,
dinamica pierderi apei în timpul conservării sau alte tipuri
de teste.
Analizele de laborator sunt deosebit de severe,
astfel că, putându-se ajunge până la 90% plante
eliminate, astfel că de regulă, cel mult 10% va merge
spre veriga superioară.
În acest câmp, numărul primit de fiecare
descendenţă în parte poartă numele de “număr
genealogic”, urmând a fi păstrat până la sfârşitul
procesului de ameliorare.

12
 Câmpul de control
Se alcătuieşte din descendenţa a doua a plantelor
elită autogame (cereale păioase sau leguminoase),
respectiv hibrizii F1 în cazul plantelor alogame.
Semănatul se efectuează în micro-parcele de 5-10 m2 în
două trei repetiţii, având proba martor inserată după
fiecare a zecea variantă.
În această verigă, se trag primele concluzii legate
de capacitatea de producţie, de calitate sau de alţi
parametrii ai viitorului soi sau hibrid.
De asemenea, şi în această etapă, se vor reţine
numai descendenţele valoroase, cele cu rezultate
neconcludente urmând a fi trimise la testare timp de o
generaţie în câmpul de control.

Culturile comparative de orientare

Cuprinde cele mai bune descendenţe din câmpul
de control şi se organizează în micro-parcele de 10-20
m2, în trei sau patru repetiţii, după toate normele de
tehnică experimentală.
Prelucrarea rezultatelor obţinute se face pe baza
calculelor de tehnică experimentală urmând ca, pe baza
acestor prelucrări, să fie reţinute cele mai valoroase
descendenţe.
Mai trebuie amintit faptul că, este absolut
obligatoriu să se asigure condiţii uniforme de vegetaţie în
toate cele trei sau patru repetiţii, prima repetiţie fiind
semănată în ordine, iar celelalte obligatoriu randomizat.

Culturile comparative de concurs

Reprezintă etapa finală a procesului de ameliorare
din cadrul staţiunilor şi institutelor de cercetare.
În această etapă, se analizează comportarea celor
mai bune descendenţe reţinute în urma procesului de

13
ameliorare.
Suprafaţa parcelelor de experimentare este
cuprinsă între 15 m2 şi 30 m2, în funcţie de cantitatea de
sămânţă disponibilă, iar fiecare cultură va cuprinde în
mod obligatoriu între patru şi şapte repetiţii.
Experimentele durează, de regulă, trei ani,
rezultatele prelucrându-se prin analiza varianţei şi mai
apoi, se compară cu rezultatele obţinute de martor.
Testarea se va face într-o reţea de staţiuni de
cercetare ce cuprinde un areal cât mai larg, pentru a
putea fi observată comportarea noilor soiuri sau hibrizi în
cele mai diverse condiţii pedo-climatice.
Observaţiile şi notările vor viza capacitatea de
producţie, calitatea acesteia, rezistenţa la patogeni şi
dăunători sau la diversele condiţii de mediu.
Materialul care, timp de trei ani, va obţine rezultate
de producţie cu peste 10% mai mari decât martorul sau
va realiza alţi indici superiori martorului, în condiţiile
atingerii unui nivel similar de producţie cu cel al
martorului, va fi trimis la I.S.T.I.S. (Institutul de Stat
pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor), în vederea
testării şi a eventualei omologării, pentru a deveni soi sau
hibrid omologat.

14
 Lucrările tehnologice premergătoare semănatului,
efectuate în câmpul de ameliorare

Condiţionarea şi păstrarea seminţelor, analizele de

laborator şi lucrările de premergătoare semănatului în
câmpul de ameliorare, se constituie în etape distincte
deosebit de importante pe durata trecerii materialului
biologic prin verigile câmpului de ameliorare.
Privitor la condiţionarea şi păstrarea materialului
semincer, acestea se vor face în încăperi ferite de
umezeală, fără contact cu aerul atmosferic, sterilizate de
orice fel de patogeni sau dăunători.
În ceea ce privesc analizele de laborator şi
lucrările de pregătire a seminţei pentru semănat, acestea
constau în:
- pregătirea materialului pentru semănat şi
calculul cantităţii de sămânţă semănată în câmpul de
ameliorare;
- întocmirea registrului de semănat;
- calculul suprafeţei câmpurilor şi întocmirea
schiţelor.

Pregătirea materialului pentru semănat

Această operaţie se efectuează în fiecare verigă a
câmpului de ameliorare, dar pentru fiecare verigă are
specificul său, astfel că, descrierea tehnologică se va
trata diferenţiat pentru fiecare etapă în parte.
- Pregătirea materialului pentru semănatul în
câmpul de colecţie
Materialul existent şi destinat câmpului de colecţie
este triat şi selectat cu mare grijă, fiind supus unei serii
de analize atât macroscopice, cât şi microscopice.
15
 Analizele macroscopice constau într-o evaluare
vizuală atentă, în scopul descoperirii posibilelor afecţiuni
capabile să afecteze capacitatea de germinare a
seminţelor. De asemenea, tot în această etapă, poate
avea loc şi o calibrare a materialului semincer.
Analizele microscopice constau în studii şi
observaţii cariologice (la nivelul citoplasmei şi al nucleului)
sau/şi virusologice, studii care au drept scop atât
detectarea unor posibile anomalii cromozomiale sau de
altă natură celulară, cât şi depistarea posibililor viruşi
contactaţi în timpul perioadei de vegetaţie.
După efectuarea acestor analize, sămânţa care a
îndeplinit aceste criterii, este cântărită, eventual
numerotată (această operaţie efectuându-se, în special,
la plantele prăşitoare) şi pusă în pungi de hârtie sau în
săculeţi de tifon. Tot acum, are loc şi etichetarea
materialului, pe etichete urmând a fi trecut numărul de
ordine, denumirea materialului şi greutatea acestuia.
Alături de formele existente în câmpul de colecţie,
se va pregăti şi proba martor, tot după aceleaşi tipare,
martorul ocupând poziţiile 0; 10; 20; etc. în cadrul fiecărui
strat.
- Pregătirea materialului biologic pentru
semănatul în câmpul de hibridare
Formele biologice destinate câmpului de hibridare,
sunt atent selectate atât macroscopic, cât şi microscopic,
aceste analize fiind identice cu cele efectuate în câmpul
de colecţie.
Ulterior acestor analize, sămânţa este cântărită
şi/sau numerotată şi introdusă în pungi de hârtie, urmând
a se face o etichetare în prealabil.
Materialul biologic aparţinând celor doi genitori va
fi de asemenea, pus în pungi, urmând a se semăna
alăturat. Pe pungi se va trece decalajul de înflorire dintre

16
cei doi genitori (acolo unde există), urmând ca semănatul
să se realizeze fazial, astfel încât, la cele două forme să
coincidă în timp perioada înfloritului, pentru o cât mai
bună polenizare.
- Pregătirea materialului semincer destinat
câmpului de hibrizi
Sămânţa hibridă destinată câmpului de hibrizi
trebuie supusă aceluiaşi tip de analize efectuate în
verigile anterioare, în vederea identificării şi eliminării
materialului deteriorat.
După aceste analize, seminţele sunt cântărite şi
introduse în pungi sau săculeţi, aceştia urmând a fi
etichetaţi.
În câmpul de hibrizi, sămânţa hibridă din generaţia
F1 este semănată alături de cele două forme parentale.
Cele două forme parentale trebuie să ocupe rânduri de
lungime identică cu cea a hibridului, în vederea unei cât
mai bune comparări a hibridului cu cei doi genitori din
care a provenit şi a eliminării indivizilor proveniţi din
sămânţa ne-hibridă. Pentru hibrizii complecşi, se
seamănă doar genitorul matern care, va încadra în
ambele părţi hibridul F1.
- Pregătirea seminţei necesare semănatului în
câmpul de alegere
În acest câmp, va fi semănat materialul provenit
de la generaţiile hibride segregante sau de la generaţiile
ne-hibride eterogene, cu un puternic caracter de
neuniformitate.
Materialul destinat acestui câmp va fi supus
aceluiaşi set de analize ca şi în câmpurile precedente,
urmând a fi selectată sămânţa cu un grad de uniformitate
cât mai ridicat.
Ca o noutate, în cadrul acestui câmp, la plantele
alogame se realizează izolarea în spaţiu.

17
 - Pregătirea materialului în vederea
semănatului în câmpul de selecţie
Materialul folosit în această verigă provine din
descendenţa plantelor elită. Acest material este, la rândul
său, supus unei selecţii riguroase, utilizându-se metode
de testare similare cu cele folosite la verigile anterioare.
Ulterior, sămânţa este cântărită şi pusă în pungi sau
săculeţi care, la rândul său, vor fi etichetaţi.
În fiecare ambalaj se va introduce sămânţa
obţinută de la o singură plantă, semănatul urmând a se
efectua după metoda “un rând-un spic (un ştiulete, un
calatidiu, etc.)”. Elitele corespunzătoare unui strat se
înşiră pe sfoară atunci când semănatul se va face
manual.
Varianta martorului va fi, de asemenea, supusă
aceluiaşi set de analize ca şi sămânţa semănată în acest
câmp, urmând a fi semănată după fiecare a noua
variantă.
- Pregătirea materialului destinat semănatului
în câmpul de control
Materialul care este destinat semănatului în
câmpul de control, este supus unor teste de analiză
macro şi microscopice de triere, fiind mai apoi cântărit şi
introdus în ambalaje de hârtie sau de tifon, care vor fi în
prealabil etichetate. La fel se va proceda şi în cazul
variantei-martor.
Suprafaţa parcelei pe care, va fi semănată o
variantă, depinde de cantitatea de sămânţă disponibilă.
- Pregătirea materialului biologic în vederea
semănatului în câmpul de culturi comparative
În câmpul de culturi comparative, materialul
semănat este fie, o linie, fie o familie, iar cantitatea de
sămânţă trebuie să ajungă pentru toate repetiţiile.
Materialul biologic este supus unui examen

18
biologic similar cu cel efectuat în celelalte verigi ale
câmpului de ameliorare, fiind mai apoi, introdus în
ambalaje etichetate.

Calculul cantităţii de sămânţă necesare

semănatului în câmpul de ameliorare
Calculul cantităţii de sămânţă pentru fiecare din
verigile câmpului de ameliorare se face ţinând cont de
următoarele criterii:
- suprafaţa parcelei;
- MMB;
- numărul repetiţiilor;
- capacitatea germinativă.
În ceea ce priveşte calculul suprafeţei parcelei,
acesta se efectuează după următoarea formulă:
Cp=NhaxSp/10000, unde,
Nha- norma de sămânţă la hectar, Sp– suprafaţa
parcelei, 10000 m2 hectar.
Pentru plantele prăşitoare, se va folosi următoarea
formulă:
Nrsem/p=Nrsem/haxSp/10000, unde,
Nrsem/ha – numărul de seminţe semănate pe o
parcelă; Sp – suprafaţa parcelei;
10000 m2 hectar;
În câmpul de ameliorare este obligatoriu să se
efectueze proba semănătorii, iar după semănatul fiecărei
variante, se va face o curăţare totală a semănătorii,
pentru a preveni impurificarea biologică.

Întocmirea registrului de semănat

În ameliorare, numerotarea materialului reprezintă
o operaţie deosebit de importantă, prin aceasta
realizându-se ţinerea evidenţei întregului material.
Există mai multe sisteme de numerotare şi ţinere a
19
evidenţei materialului, însă toate trebuie să prezinte
următoarele caracteristici:
- să fie precise;
- să nu creeze confuzie;
- să aibă caracter de individualitate.
Numerotarea materialului se execută normal,
astfel încât, fiecare material are propriul său număr.
Numerotarea începe din câmpul de colecţie, însă
numărul primit în câmpul de colecţie poartă numele de
“număr genealogic”, acesta nemaiputând fi schimbat în
verigile superioare ale câmpului de ameliorare.
Liniile şi familiile vor avea inscripţionate atât
numărul genealogic, primit în câmpul de selecţie cât şi
perioada în care a trecut prin această verigă, respectiv,
iniţialele instituţiei în care a fost creat.
Exemple:
Lv-789/1998

Lv - Staţiunea de cercetări agricole de la Lovrin;

789 - numărul genealogic primit în anul în care a
trecut prin câmpul de selecţie;
1998 - anul în care a trecut prin câmpul de selecţie.
F-244/1994

F - Institutul ce cercetare de la Fundulea;

244 - numărul genealogic primit de material în
anul în care a trecut prin câmpul de selecţie;
1994 - anul în care a trecut prin câmpul de selecţie.

Registrul de semănat – este un document în care,

se înscriu codificat materialele destinate câmpului de
ameliorare. Registrul este împărţit pe capitole, fiecare
capitol reprezentând câte o verigă a câmpului de
ameliorare. De asemenea, fiecare verigă va mai conţine
20
o schiţă a câmpului de ameliorare, detaliată pe etape.

Calculul suprafeţei câmpurilor şi întocmirea

schiţelor
Suprafaţa totală a câmpului de ameliorare este
constituită din suma suprafeţelor verigilor câmpului la
care, se mai adaugă suprafaţa ocupată de cărări, drumuri
de acces, benzi de protecţie, etc.
Evaluare şi calculul suprafeţelor destinate
câmpului de ameliorare se va face în funcţie atât de
disponibilitatea de material semincer, cât şi de necesarul
de sămânţă, care trebuie pentru înfiinţarea în anul
următor a câmpului de ameliorare. La această suprafaţă
se va considera un adaos, care ia în calcul suprafaţa
ocupată cu drumurile de acces, benzile de protecţie sau
alte potecile care au scop la îngrijirea culturilor. În total,
de regulă, aceste suprafeţe nu depăşesc mai mult de
10 % din suprafaţa totală destinată înfiinţării câmpului de
ameliorare.

21
 Lucrările tehnologice aplicate
în câmpul de ameliorare

Lucrările tehnologice aplicate în câmpul de

ameliorare se împart în patru categorii, astfel:
- lucrările de pregătire a patului germinativ;
- semănatul;
- lucrările de întreţinere;
- recoltarea.

- Lucrările de pregătire a patului germinativ

Această categorie este de o importanţă deosebită,
dat fiind faptul că, în această fază trebuie asigurate
condiţii similare de vegetaţie pentru toate plantele, astfel
încât să se efectueze observaţii şi notări cât mai obiective.
Lucrările mecanice de pregătire a solului
Pentru culturile de toamnă, arăturile se execută
cu trei-patru săptămâni înaintea de data semănatului.
Pentru cerealele păioase, înaintea arăturii, se
efectuează două, trei lucrări cu grapa cu discuri astfel
încât, să fie mărunţite şi tocate toate resturile vegetale,
pentru a putea fi încorporate odată cu arătura.
Înainte de arat, trebuie să se fertilizeze cu
îngrăşăminte pe bază de P şi K, pentru a asigura
încorporarea acestora în sol.
Pentru culturile de toamnă, în special cerealele
păioase, lucrarea de arăt trebuie să respecte normele
fitotehnice.
Pentru culturile de primăvară, mai ales porumbul,
floarea-soarelui şi sfecla, arătura se execută obligatoriu
toamna, mai târziu, înainte de această lucrare fiind
obligatorie aplicarea îngrăşămintelor pe bază de P şi K.

22
 Adâncimea arăturii pe solurile uşoare trebuie să fie
de cel puţin 20 cm, urmând să crească pe solurile tasate
sau pe cele argiloase.
Primăvara se pot executa lucrări de afânare a
solului, şi în funcţie de gama de erbicide aplicată, se
poate interveni pentru distrugerea buruienilor cu două-trei
treceri cu grapa cu discuri înainte de semănat.

Fertilizarea
Fertilizarea este o lucrare deosebit de pretenţioasă
deoarece, trebuie să fie uniformă pe întreaga suprafaţă a
experienţei. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în
funcţie de specificul fiecărei specii în parte şi de
obiectivele de ameliorare urmărite.
În ceea ce priveşte sistema de maşini folosită,
aceasta trebuie să dispună de maşini cât mai
performante, astfel încât distribuţia îngrăşămintelor pe sol
să fie uniformă, pentru a nu avea condiţii de nutriţie
diferite pentru plantele din cadrul aceleaşi experienţe şi
astfel, să se facă o selecţie greşită.

- Semănatul
În câmpul de ameliorare, lucrarea semănatului
este una deosebit de pretenţioasă, executându-se în
mod diferit pentru fiecare din verigile câmpului de
ameliorare.
Astfel, în primele verigi ale câmpului de ameliorare,
semănatul se face prin metoda bob cu bob, pentru
plantele prăşitoare sau prin metoda răspândirii seminţelor
pe rând, la cele semănate în densităţi mari la unitatea
de suprafaţă.
Metoda semănatului bob cu bob se execută în
câmpul de colecţie, de hibrizi, de alegere şi de selecţie.
Prin utilizarea acestei metode, se obţine o densitate
23
constantă a plantelor/m2, creând o bună uniformitate a
factorilor de vegetaţie din mediului în care se dezvoltă
plantele. Metoda se poate executa atât manual, cât şi
mecanic.
În cazul semănatului mecanic, semănătorile
trebuie să fie de foarte mare precizie, pentru a asigura
distanţe constante între plante pe rând, între rânduri, dar
şi o adâncime constantă de semănat. În staţiunile şi
institutele de cercetare din ţara noastră, se foloseşte
semănătoarea de mare precizie “Hege”, de provenienţă
germană, care execută un astfel de semănat. Mai nou,
au fost aduse din străinătate semănători deosebit de
performante, dotate cu celulă fotoelectrică, care fac o
dozare electronică a seminţelor.
Semănatul prin răspândirea seminţelor pe rând,
este o metodă manuală, care presupune mai întâi
deschiderea de rigole, după care are loc o presărare a
boabelor pe rând. Deşi este o metodă simplă şi eficace,
acest tip de semănat nu asigură o bună densitate.
Această metodă se foloseşte în special în câmpul de
colecţie.
În verigile superioare ale câmpului de ameliorare,
se pot folosi semănătorile utilizate şi în cultura mare,
respectând condiţia ca, acestea să fie bine reglate,
pentru a putea asigura parametrii optimi de funcţionare.
O condiţie în plus faţă de cultura mare, constă în aceea
că, semănătorile trebuie să fie bine curăţate, pentru a nu
avea de-a face cu o impurificare biologică.

- Lucrările de întreţinere

24
 Acest tip de lucrări, au în vedere combaterea
buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor, ce apar în timpul
perioadei de vegetaţie.
Aceste lucrări sunt de trei tipuri: manuale,
mecanice şi chimice, cele mai folosite în verigile câmpului
de ameliorare finnd cele mecanice şi cele manuale.
Lucrările de întreţinere chimică sunt deosebit de
pretenţioase, dat fiind faptul că, avem de-a face cu plante
care au caractere biologice cu totul şi cu totul speciale
(consangvinizări puternice, hibridări inter-specifice, etc.).
Astfel, pentru a nu afecta în vreun fel plantele, gama de
erbicide este aleasă cu foarte mare grijă, urmând să fie
folosite numai erbicidele care nu dăunează dezvoltării
ulterioare a plantelor.
Purificarea biologică:
Este o lucrare deosebit de importantă în câmpul
de ameliorare, lucrare care are drept scop asigurarea
purităţii genetice a materialului. Această operaţiune se
execută exclusiv manual şi presupune eliminarea din
parcelă a plantelor ce, nu aparţin cultivarului sau probei
de cultivar semănată în parcela respectivă.
Principalele cauze ale impurificării biologice sunt
reprezentate de amestecul materialului în timpul
manipulării şi curăţirea necorespunzătoare a semănă-
torilor în timpul semănatului.
Purificarea biologică are la bază, în primul rând,
priceperea şi îndemânarea amelioratorului, pentru
plantele alogame fiind bine a se efectua până la înflorit.
Verificarea biologică însă, se va efectua periodic şi după
înflorire, până la recoltat atât la plantele alogame cât şi la
cele autogame, pentru a nu permite o posibilă
impurificare biologică cu seminţele plantelor ce, au
scăpat de filtrele purificatoare anterioare.
- Recoltarea

25
 Indiferent de specia cultivată, recoltarea se va
efectua numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 vremea să fie uscată, iar umiditatea atmosferică
să fie scăzută;
 seminţele plantelor să fi ajuns la umiditatea de
recoltare;
 maşinile de recoltat (în speţă, combinele), să fie
bine reglate şi curăţate şi să aibă pierderi minime;
 pentru speciile la care, se manifestă fenomenul
de scuturare a boabelor din fruct cunoscute şi sub
numele de dehiscenţă, recoltarea mecanică încetează în
momentul în care, plantele au ajuns la umiditatea de la
care începe scuturare.
 orice probă recoltată se va eticheta
corespunzător, iar rezultatele obţinute se vor nota în
registrul de calcul.

 Recoltarea la cerealele păioase:

Se poate efectua în două moduri: manual şi
mecanic.
În ceea ce priveşte recoltarea mecanică, aceasta
se execută folosindu-se combine de mici dimensiuni,
care au pierderi reduse şi se pot curăţa uşor.
Recoltarea manuală se realizează în două faze: în
prima etapă, plantele sunt secerate manual după care,
sunt legate în snopi. În ceea de a doua fază, snopi sunt
batozaţi la staţionar.
Recoltarea cerealelor păioase trebuie să respecte
condiţiile de umiditate la recoltare, dată fiind rezistenţa
scăzută a acestor specii la umiditatea sporită şi la
scuturare.
Observaţii efectuate la cerealele păioase:
- producţia de seminţe/unitatea de suprafaţă;
- numărul mediu de boabe din spic;

26
 - MMB-ul, MH-ul;
- umiditatea la recoltare.

 Recoltarea la porumb:
Ca şi la cerealele păioase, şi la porumb, recoltarea
este de două tipuri: manuală şi mecanică.
Recoltarea manuală este mai puţin eficientă, dar
este mult mai precisă.
Recoltarea mecanică este şi ea, la rândul ei, tot de
două tipuri: cea în care se obţine porumb-ştiuleţi şi cea în
care, se obţine porumb-boabe.
Recoltarea mecanică poate începe în ambele
cazuri când, boabele de pe ştiuleţi au ajuns la 25%
umiditate şi se efectuează folosind combine ce au două
rânduri la header.
Observaţii efectuate la porumb:
- producţia de boabe şi cea de ştiuleţi recoltată la
unitatea de suprafaţă;
- diametrul mediu al ştiuleţilor;
- numărul total de plante şi numărul recoltabil de
ştiuleţi, respectiv raportul dintre cele două;
- numărul mediu de boabe de pe un ştiulete;
- numărul mediu de boabe de pe un ştiulete;
- numărul total de plante la unitatea de suprafaţă
din care, rezultă numărul mediu de plante la m2.
- gradul de acoperire cu boabe al ştiuleţilor, din
care să rezulte şi gradul de şiştăvire al boabelor.
 Recoltarea la plantele leguminoase:
Ca şi la celelalte specii, recoltarea la leguminoase
poate fi de două tipuri: manuală şi mecanică. Cea
mecanică este mai puţin folosită în institutele şi staţiunile
de cercetare din ţară, întru-cât necesită combine de
capacitate redusă, bine reglate.

27
 Recoltarea manuală este preponderentă şi se
realizează prin smulgere, secerat sau cosit. Plantele
astfel rezultate, sunt lăsate la uscat, după care, atunci
când au atins umiditatea de recoltare, sunt batozate la
staţionar. Recoltarea manuală este preferabilă recoltării
mecanice şi prin prisma faptului că, plantele nu se usucă
uniform, iar unele dintre specii au păstăi dehiscente.
Astfel, prin recoltarea manuală, păstăile ajung uniform la
maturitate.
Observaţii efectuate speciile de leguminoase
pentru boabe:
- producţia de boabe/unitatea de suprafaţă;
- numărul de păstăi /plantă;
- numărul mediu de boabe/păstaie;
- MMB-ul, MH-ul;
- diametrul mediu al boabelor;
- biomasa rezultată, pentru soiurile furajere.

 Recoltarea la floarea soarelui:

La floarea-soarelui, recoltatul în câmpul de
ameliorare, se face de regulă, manual. Momentul optim al
recoltării se consideră că este, atunci când capitulul s-a
brunificat la bază. Recoltarea manuală presupune două
etape: prima etapă constă în ruperea capitulelor fără a
scutura în vreun fel sămânţa iar, în cea de a doua etapă,
are loc batozarea la staţionar.
Observaţii efectuate la floarea-soarelui:
- producţia de sămânţă raportată la unitatea de suprafaţă;
- diametrul mediu al calatidiilor;
- numărul mediu de seminţe/calatidiu;
- MMB-ul; MH-ul;
- numărul de seminţe sterile/calatidiu.

28
 Tehnica de observaţie şi notare
în câmpul de ameliorare

În procesul de ameliorare a plantelor, pentru o mai

bună cunoaştere a materialului genetic existent în cultură,
se efectuează o serie de observaţii şi notări ce, au la
bază anumite criterii bine stabilite.
Aceste observaţii şi notări se efectuează, în
special, în timpul perioadei de vegetaţie, în diferite faze
de evoluţie a plantelor, datele obţinute fiind principalul
criteriu de evidenţiere şi de selecţie a indivizilor valoroşi
în munca de ameliorare.
Observaţiile privind însuşirile de rezistenţă, sunt
realizate prin intermediul unui sistem unitar şi obiectiv de
apreciere, denumit “Sistemul de apreciere a însuşirilor de
rezistenţă FAO”.
În sistemul FAO, se acordă note de la 1 la 9, nota
1 reprezentând rezistenţa totală, iar nota 9, sensibilitatea
totală. În cazul în care, în anul respectiv, lipsesc condiţiile
care să manifeste o anumită sensibilitate, atunci se
acordă nota 0, notă care, specifică lipsa acestor condiţii
şi deci, imposibilitatea de a acorda o notă de apreciere a
rezistenţei plantei.
În acest sistem, nu se vor acorda note cu zecimale,
nota acordată, fiind obligatoriu, întreagă. De asemenea,
pentru a menţine acelaşi nivel de obiectivitate în
aprecierea diferitelor caractere, este obligatoriu ca,
notarea să se facă de către aceeaşi persoană pe
întreaga perioadă de vegetaţie.
Notarea începe numai după ce, amelioratorul a
parcurs întregul câmp de ameliorare, având astfel
posibilitatea să-şi formeze o imagine de ansamblu şi
putând deci, să stabilească limitele de maxim şi de minim
în care se manifestă caracterul sau însuşirea studiată.

29
Observaţiile şi notările cuprind plantele situate în
interiorul parcelei sau al rândului, care au avut condiţii
similare de dezvoltare (lumină, nutriţie, apă, aer), plantele
de la margini fiind excluse.
În ceea ce priveşte observaţiile fazelor fenologice,
acestea se efectuează la începutul şi sfârşitul fiecărei
etape de vegetaţie, fiind notată data la care începe o
anumită fază şi data la care ia sfârşit. Observaţiile se
efectuează în aceeaşi zi, pentru a nu surveni modificări
cauzate de evoluţia în timp a plantelor.
Pentru o mai bună apreciere, este bine ca,
lucrarea să fie efectuată de două persoane: amelioratorul
care, efectuează observaţiile şi un tehnician care
realizează măsurătorile.
Toate observaţiile şi notările se trec în carnete
speciale de observaţie. Aceste carnete cuprind:
 schiţa câmpului de ameliorare;
 date generale cu privire la condiţiile de
experimentare;
 înscrierea formelor semănate la nivelul fiecărei
verigi de ameliorare;
 genealogia fiecărei descendenţe, numărul din
anul precedent;
 observaţii impuse de schiţa de ameliorare
utilizată.
Începând cu veriga culturilor comparative de
orientare, testarea materialului de ameliorare se execută
diferenţiat, pe zone ecologice, în mai multe staţiuni, astfel
că, aceleaşi observaţii vor fi înregistrate de mai mulţi
amelioratori. Acest lucru a dus automat la impunerea
unui sistem matematic de apreciere şi notare, pentru a
mări doza de obiectivitate.
La culturile comparative de concurs, arealul de
testare a materialului biologic va fi şi mai extins, iar

30
perioada de observaţie este de trei.
Există o serie de observaţii şi notări speciale
pentru determinarea anumitor însuşiri de rezistenţă, mai
ales cele legate de atacul unor patogeni sau dăunători.
Aceste observaţii se efectuează în urma unor infecţii
artificiale cu patogeni sau larve de dăunători şi se
realizează, în special, în verigile superioare ale câmpului
de ameliorare, asupra unui material ce urmează a fi trimis
la I.S.T.I.S..
Soiurile şi hibrizii care, vor fi astfel infectaţi, sunt
de obicei cultivaţi în, aşa-zisele “poligoane de testare”.
Poligoanele de testare sunt suprafeţe de teren, pe
care se practică monocultura unei specii şi care, sunt
infestate într-un grad ridicat cu patogenii şi dăunătorii
speciei respective.
Observaţiile şi notările nu se realizează individual,
pentru a se evidenţia anumite plante, ci colectiv nota de
rezistenţă fiind atribuită întregului cultivar.
În acordarea unei note pentru un anumit caracter,
se face media pentru mai multe plante, care au fost în
prealabil notate în funcţie de gradul de infestare pe care,
l-au prezentat.

Observaţii şi notări speciale la principalele

specii de cultură

Grâul:
rezistenţa la Tilletia sp.;
rezistenţa la Zabrus tenebroides;
rezistenţa la Fusarium sp..

Porumbul:
rezistenţa la Ostrinia Nubilalis;

31
rezistenţa la Diabrotica virgifera;
rezistenţa la Taymecus dillaticolis;
rezistenţa la Ustilago zeae;
rezistenţa la Sorosporium holghi-sorgi.

Floarea-soarelui:
rezistenţa la Orobanche sp.;
rezistenţa la Plasmopara helianthi;
rezistenţa la Sclerotinia sclerotiurum;
rezistenţa la Homeosoma nebunella.

32
 Examinarea capacităţii de producţie
în procesul de ameliorare

În procesul de ameliorare a plantelor, sporirea

capacităţii de producţie reprezintă obiectivul principal de
ameliorare a soiurilor şi hibrizilor existenţi.
Capacitatea de producţie se defineşte ca fiind,
“cantitatea totală de produs util raportată la unitatea de
suprafaţă”, aceasta fiind determinată de un complex de
gene, dar şi de factorii de mediu.
În principiu, în ameliorarea plantelor, există mai
multe căi de sporire a producţiei, dintre acestea trebuind
amintite:
- creşterea randamentului fotosintetic al plantelor
prin creşterea numărului de cloroplaste/cm2 din frunze;
- o mai bună valorificare a elementelor nutritive din
sol prin ameliorarea capacităţii de adsorbţie a sistemului
radicular;
- scăderea coeficientului de transpiraţie, creând
astfel, o rezistenţă mai sporită la secetă;
- creşterea cantităţii de produs util, prin scăderea
biomasei plantei;
- creşterea duratei de umplere a boabelor prin
sporirea capacităţii “stay green”.
În ameliorare există două tipuri de metode de
apreciere a capacităţii de producţie, astfel:
- metode directe;
- metode indirecte.

Aprecierea capacităţii de producţie prin

metode indirecte
Aceste metode se folosesc în primele verigi ale

33
câmpului de ameliorare când, datorită numărului mare de
forme studiate şi a cantităţii reduse de sămânţă, nu se
poate face o apreciere obiectivă a capacităţii de producţie.
Utilizând aceste metode, amelioratorul face o
estimare aproximativă a capacităţii de producţie pentru o
anumită formă, luând în calcul elementele componente
ale producţiei ale unei specii.
Prin termenul de “elementele componente ale
producţiei unei specii”, se înţelege totalitatea indicilor
biologici şi culturali care, condiţionează producţia.
Indiferent de specie, există doi indici generali care
condiţionează producţia:
- producţia medie /plantă;
- numărul de plante/m2 sau densitatea.
În afara acestor indici, mai există şi alţii specifici
pentru fiecare specie. La câteva dintre specii sunt
prezentaţi indicii specifici în cele ce urmează:
a) cerealele păioase:
- numărul fraţilor fertili/plantă;
- numărul boabelor în spic;
- greutatea boabelor din spic;
- MMB-ul.
b) porumb:
- numărul ştiuleţilor/plantă;
- numărul şi greutatea medie a boabelor/ştiulete;
- procentul de boabe din ştiulete;
- numărul de rânduri de boabe/ştiulete;
- MMB-ul.
c) leguminoasele pentru boabe:
- numărul de păstăi fertile/plantă;
- numărul mediu de boabe/păstaie;
- greutatea boabelor/plantă;
- MMB-ul.
d) floarea-soarelui:

34
 - numărul de achene/capitul;
- greutatea achenelor din capitul;
- MMB-ul;
- conţinutul procentual de ulei din seminţe;
- procentul de coji.
e) cânepă:
- numărul de tulpini/unitatea de suprafaţă;
- lungimea tehnică a tulpinii;
- grosimea tulpinii;
- conţinutul procentual de fibră;
f) sfecla de zahăr:
- greutatea rădăcinii;
-% de zahăr din rădăcină:
g) cartof:
- numărul de tuberculi/cuib;
- greutatea medie a unui tubercul.
În ceea ce priveşte cei doi indici generali de
producţie, numărul de plante/ha şi producţia unei singure
plante, există o corelaţie între cei doi, corelaţie redată în
cele două grafice:

Fig. Variaţia producţiei în funcţie de densitate

În cele două grafice, variaţia densităţii

condiţionează producţia/plantă şi producţia totală la
hectar. Totuşi, indicele care interesează este producţia la
35
hectar, valoarea acestuia fiind dată de produsul dintre
densitatea plantelor la hectar şi producţia medie a unei
singure plante.
Pe baza elementelor componente ale producţiei,
se studiază complexul de gene care controlează şi
influenţează indicele de recoltă şi componentele sale:
producţia biologică, producţia economică şi producţia
secundară.
Astfel, producţia biologică reprezintă cantitatea
totală de substanţă uscată acumulată în timpul unei
generaţii şi se notează cu Pb.
Producţia economică se defineşte ca fiind
cantitatea totală de substanţă uscată acumulată în
organele generative ale plantei (boabe, seminţe, etc.).
Aceasta se notează cu Pe.
Producţia secundară reprezintă diferenţa dintre
producţia biologică şi producţia economică şi se notează
cu PS.
PS=PB-PE
Cunoscând cele trei tipuri de producţie, indicele de
recoltă se defineşte ca fiind “raportul dintre producţia
economică şi producţia biologică”.
IR=PE x 100/PB
Calcularea producţiei biologice se face pe baza
valorii elementelor componente de producţie. În vederea
determinării valorii elementelor de producţie, se
recoltează cele mai reprezentative plante din punct de
vedere statistic, atât ca număr cât şi ca dezvoltare
propriu-zisă. Aceşti indivizi urmează a fi studiaţi ulterior în
laborator. Selecţia plantelor trebuie să fie făcută cu mare
grijă, astfel încât,să nu apară erori la calcularea mediilor
de producţie.

Exemple de calcul a producţiei:

36
 La cerealele păioase, PE (producția estimată) se
calculează cu formula:
PE = NS x PS, unde:
NS - numărul de spice fertile la unitatea de
suprafaţă;
PS- producţia medie de boabe a unui spic, unde
PS = MB x NB;
MB - masa unui bob; NB - numărul de boabe în spic.
Pentru determinarea masei unui bob, se cântăresc
100 de boabe în mai multe repetiţii după care, se face
media prin împărţirea la 100.
Numărul mediu de boabe/spic se stabileşte făcând
media numărului de boabe la 100 de spice.

La leguminoasele pentru boabe, producţia

economică se calculează cu ajutorul formulei:

P = A x B x C x D x E, unde:

A – numărul de plante la unitatea de suprafaţă;

B – numărul de noduri purtătoare de păstăi;
C – numărul de păstăi/nod;
D – numărul de boabe/păstaie;
E – masa unui bob.
Mai pot exista şi alte formule de calcul, în funcţie
de specia cultivată, de tipul de agrotehnică utilizat în
cultură, etc.
Totuşi, indiferent de specie, producţia biologică
determinată pe baza elementelor de producţie, prezintă
întotdeauna valori mai mari decât producţia reală obţinută
pe parcelă.
Calculul matematic al producţiei hibrizilor dubli:

37
 În alegerea celor mai valoroşi hibrizi simpli, din
care să se creeze hibrizi dublii, se folosesc rezultatele
obţinute la hibridarea dialelă (capacitatea combinativă
specifică).
Pentru a se face o evaluarea a producţiei hibrizilor
dubli existenţi, se apelează la producţia hibrizilor simpli
neparentali, rezultaţi din hibridarea liniilor consangvini-
zate componente ale hibridului dublu.

Exemplu de calcul:
Se presupune că, liniile consangvinizate A, B, C şi
D au fost testate pentru capacitatea combinativă
specifică, iar hibrizii rezultaţi au dat producţiile:

AxB=a AxD=c BxD=e

AxC=b BxC=d CxD=f

Din combinarea acestor hibrizi simpli, vor rezulta

următorii hibrizi dubli: (AxB)X(CxD); (AxC)X(BxD);
(AxD)X(BxC).

Hibridul dublu Hibrizii simpli nonparentali

(AxB)X(CxD) (AxC) (AxD) (BxC) (BxD)
(AxC)X(BxD) (AxB) (AxD) (CxB) (CxB)
(AxD)X(BxC) (AxB) (AxC) (DxB) (DxC)

Producţia probabilă a hibrizilor dublii va fi egală cu

media produşilor hibrizilor simpli nonparentali.
(A x B)X(C x D) = (b + c + d + e)/4
(A x C)X(B x D) = (a + c +d + f)/4
(A x D)X(B x C) = (a + b + c + f)/4
Calculul capacităţii de producţie prin metode directe

38
 Cea mai riguroasă şi eficientă metodă de
evaluare a producţiei, o reprezintă cântărirea directă a
producţiei recoltate de pe parcelă. Din păcate, această
metodă se poate aplica numai în verigile superioare ale
câmpului de ameliorare, acolo unde există o suprafaţă
îndeajuns de mare cât să se poată face o astfel de
operaţie, iar rezultatele să fie exacte.
O astfel de experimentare durează, de regulă trei
ani, timp necesar pentru a elimina condiţiile de climă
diferite.
De asemenea, este nevoie ca, lucrările agro-
fitotehnice să fie similare în toate parcelele de
experimentare, astfel încât să se facă o evaluare cât mai
corectă. Parcelele experimentale vor fii dispuse pe
aceeaşi suprafaţă, după metodele de tehnică
experimentală cunoscute (grilaje simple, dreptunghiul
latin, etc.). Variantele vor fii randomizate, cu scopul de a
elimina erorile accidentale şi cele determinate de
fertilitatea neuniformă a solului.
Recoltarea se poate executa atât manual, cât şi
mecanizat. În ceea ce priveşte recoltarea mecanizată,
aceasta se execută cu maşini de capacitate redusă, care
să nu aibă pierderi.
Producţia realizată este raportată la umiditatea
STAS, iar rezultatele obţinute sunt ulterior prelucrate
după metodele de tehnică experimentală.
Materialul biologic care depăşeşte cu cel puţin
10% martorul, din punct de vedere al producţiei în cei trei
ani de experimentare şi care, dă dovadă de alte
caractere şi însuşiri valoroase, va fii promovat spre
verigile superioare.
De asemenea, se mai pot reţine şi formele care,
obţin rezultate de producţie similare cu cele ale
martorului dar care, sunt superioare martorului la alte

39
însuşiri şi caractere.

Noi tendinţe de ameliorare a capacităţii de producţie

În ultimii ani, tendinţa în ceea ce priveşte
ameliorare capacităţii de producţie, se pune pe cantitatea
de substanţă organică, respectiv produs util, obţinută la
hectar.
Spre exemplificare, la ameliorarea capacităţii de
producţie la porumb, s-a trecut de la producţia totală
raportată la unitatea de suprafaţă, la un nou parametru şi
anume, producţia de amidon sau de proteină obţinută la
unitatea de suprafaţă.
Acest lucru este valabil şi la lucernă, renunţându-
se la o cantitate mai mare de biomasă, în favoarea unei
cantităţi sporite de proteină obţinută la unitatea de
suprafaţă.
Este ştiut însă faptul că, în ceea ce priveşte
proteina, creşterea conţinutului acesteia, se realizează în
general, prin scăderea producţiei dar chiar dacă, în
aparenţă, pare o scădere a producţiei, per ansamblu, se
obţine o cantitate mai mare de proteină.
Tocmai de aceea, au apărut soiuri şi hibrizi
“specializaţi” pe sinteza unei anumite substanţe organice,
soiuri şi hibrizi care au o producţie mai scăzută la hectar
dar care, dau o cantitate mai mare de compus organic.

Examinarea rezistenţei plantelor la factorii pedo-

climatici nefavorabili
40
 Rezistenţa este definită ca fiind, “capacitatea
unui organism de a anihila efectele nocive ale
diferiţilor factori nefavorabili şi de a-şi continua întru-
un ritm normal procesele vitale”.
Rezistenţa poate fii de două feluri: aparentă şi
reală.
Rezistenţa aparentă apare datorită diferenţieri în
timp sau spaţiu a fazei de sensibilitate a plantei faţă de
perioada de maximă intensitate a factorului nefavorabil.
Din punct de vedere al ameliorării plantelor,
rezistenţa aparentă este mai puţin folositoare, dar uneori
reprezintă singura cale de combatere a factorului
nefavorabil.
Rezistenţa reală este caracteristică plantelor care,
nu manifestă sensibilitate faţă de elementele
perturbatoare din mediul exterior, indiferent de perioada
de manifestare a acestora.
Dintre factorii climatici nefavorabili, cei mai
importanţi şi în acelaşi timp, cei mai dăunători, sunt gerul
şi seceta.
Importanţa lor rezidă în faptul că, au cea mai
ridicată frecvenţă, atât în timp cât şi în spaţiu, fiind deci
principala cauză a limitării producţiei.
Pentru examinarea rezistenţei la aceste condiţii
climatice, testarea se va face în funcţie de specie şi
etapa de ameliorare.

Examinarea rezistenţei grâului la temperaturi

scăzute

41
 Pentru examinarea rezistenţei plantelor la
temperaturi scăzute, există două tipuri de metode:
a) metode directe, utilizate atât în câmp cât şi în
laborator;
b) metode indirecte, folosite doar în laborator.

a) Metodele directe de câmp sunt următoarele:

- metoda aprecierii plantelor la ieşirea din iarnă-
este cea mai simplă metodă, dar nu o foarte mare
precizie.
Metoda are la bază observaţia vizuală a plantelor
ieşite din iarnă şi aprecierea procentuală a celor ce au
supravieţuit temperaturilor scăzute.
Aprecierea are loc primăvara, când plantele au
pornit în vegetaţie, atunci putându-se deosebi plantele
distruse de cele neafectate sau cele relativ afectate.
Notarea se face cu note de la 1 la 9, pe
următoarea scară:
- nota 1, atunci când nu sunt pagube vizibile;
- nota 2 sau 3, când marea majoritate de 80-85%
din plante a supravieţuit;
- nota 4 sau 5, când au supravieţuit 60-80% din
plante;
- nota 6 sau 7, când au supravieţuit 40-60% din
plante;
- nota 8, când au supravieţuit 30-40% din plante;
- nota 9, când au supravieţuit mai puţin de 30% din
plante.
Având în vedere că, aprecierea vizuală are un
mare grad de subiectivitate, este bine ca, aprecierea să
fie făcută în aceeaşi zi, de către aceeaşi persoană.
Pentru culturile comparative, aprecierea se face
pentru fiecare parcelă sau repetiţie în parte. Aprecierea
vizuală se poate face şi din punct de vedere al culorii
42
plantelor, ştiut fiind faptul că, plantele care au o culoare
mai intensă şi sunt mai rezistente la temperaturi scăzute.
- metoda semănatului în lădiţe de lemn - este o
metodă foarte folosită având avantajul posibilităţii de
control a factorilor de mediu.
Pentru această metodă, se folosesc două tipuri de
lădiţe: 70x50x30cm sau 36x36x12cm. Pământul folosit
trebuie să conţină un procent ridicat de argilă gonflabilă,
astfel încât, această argilă să-şi mărească volumul în
urma umidităţii şi a îngheţului. Astfel, pagubele produse
de ger vor fi amplificate. Pământul din lădiţe, trebuie bine
tasat, iar semănatul se va face în rânduri mai îndepărtate,
astfel încât, plantele să nu se influenţeze reciproc prin
procesul de creştere. Distanţa între rânduri este de 4-5
cm iar, distanţa între boabe de 2 cm.
Lădiţele vor fi poziţionate în aer liber, deasupra
solului, fiind protejate cu paravane, astfel încât să nu
permită depunerea zăpezii. De asemenea, se execută
tăierea primei frunze la 1 cm deasupra solului, în cazul
regenerării plantelor, operaţia repetându-se. Primăvara,
la începutul perioadei de vegetaţie, se determină
procentul de plante care au supravieţuit.
- metoda numărării plantelor la ieşirea din iarnă-
este o metodă mai meticuloasă, care necesită un volum
mai mare de muncă.
Metoda este folosită pe parcelele pe care, s-a
practicat semănatul “bob cu bob” şi pe parcelele mai mici.
Metoda constă în numărarea plantelor de pe o anumită
suprafaţă delimitată sau de pe un rând. Vor fi excluse
rândurile marginale sau suprafeţele semănate neuniform.
Numărătoarea propriu-zisă se face în două etape:
primăvara, imediat după topirea zăpezii, când se numără
toate plantele şi mai târziu după pornirea în vegetaţie,
când se poate face o deosebire evidentă a plantelor

43
distruse de cele care au supravieţuit. Rezultatul obţinut
va fi exprimat în procente.
Pentru a avea condiţii cât mai nefavorabile sau
pentru a creşte asprimea gerului în ani mai calzi, se pot
lua o serie de măsurii, precum:
- îndepărtarea zăpezii de pe parcelele din câmp,
eliminându-se astfel efectul favorabil al zăpezii;
- însămânţarea târzie sau însămânţarea în zonele
cu ierni aspre;
- distrugerea unor frunze sau a unor părţi aeriene
ale plantei.
- metoda Torso - este o metodă combinată de
câmp şi de laborator, având avantajul de a contabiliza
cantitativ, efectul produs de condiţiile meteo.
Metoda este mai puţin folosită, fiind elaborată de
Kretschemer şi constă în recoltarea de plante din câmp,
care ulterior, sunt tăiate la 1cm deasupra solului. În cazul
plantelor mai mari, tăierea se poate executa fie deasupra,
fie sub nodul de înfrăţire. Plantele sunt mai apoi, expuse
unui efect nefavorabil, care durează 60 minute şi care
trebuie bine controlat, urmând ca mai apoi, să fie aşezate
pe o sugativă umezită, în vase Petri, la întuneric, timp de
trei zile.
Dacă o plantă supravieţuieşte atunci, frunza cea
mai tânără, are o alungire tubuloasă în timp ce, frunza
cea mai matură, nu mai creşte. Astfel, se poate efectua
analiza e efectelor condiţiilor nefavorabile, analiza care
se apreciază în funcţie de rezultatele obţinute de soiul
martor, care a fost supus unui tratament similar.
- metoda monoliţilor - este o metodă mai dificilă,
dar permite evidenţierea comportamentului plantelor şi
din alte puncte de vedere, nu numai în ceea ce priveşte,
rezistenţa la ger.

44
 Metoda constă în recoltarea de probe de plante
din câmp în timpul iernii şi expunerea acestora la
temperatura camerei. Astfel, va fi evidenţiat modul de
evoluţie al plantelor la temperaturi scăzute.
Metodele directe de laborator constau în
simularea în laborator a condiţiilor din câmp şi analiza
plantelor în aceste condiţii. Aceste tipuri de metode sunt
mai puţin folosite.

b) Metodele indirecte de testare se bazează pe

studiul rezistenţei la temperaturi scăzute prin prisma
însuşirilor fiziologice şi de metabolism.
Cea mai importantă metodă indirectă, este metoda
refractometrică, ce determină concentraţia sucului celular,
ştiut fiind faptul că, există o corelaţie pozitivă între
concentraţia sucului celular şi rezistenţa plantelor la ger.
Astfel, sunt recoltate plante de grâu, cu două
frunze bine dezvoltate, cele două frunze fiind ulterior
fierte într-o eprubetă timp de 30 minute. După această
perioadă, frunzele sunt extrase din eprubetă şi presate cu
o presă mecanică pentru a se obţine sucul celular. Din
acest suc, se extrag câteva picături, care sunt puse pe
oglinda refractometrului. În urma citirii efectuate, se poate
determina rezistenţa la ger a plantelor de grâu.

Metode de examinare a rezistenţei porumbului

la temperaturi scăzute
Scopul acestor metode este acela de a determina
rezistenţa cariopselor de porumb la temperaturile scăzute,
ce apar în perioada semănatului şi în primele stadii de
dezvoltare ale plantei.

45
 Stadiul de sensibilitate maximă a porumbului
apare atunci când, are loc alungirea cornului de creştere,
la temperaturi de 6-8 0C sau chiar mai scăzute.
Pentru testarea în laborator, cariopsele de porumb
sunt introduse în tuburi umplute cu pământ, fiind mai apoi
supuse la temperaturi joase de 0-50C. După acest
tratament, amestecul de pământ se lasă la 12-140C
pentru răsărire. În funcţie de procentul de plante răsărite,
se face aprecierea rezistenţei la temperaturile scăzute.

Examinarea rezistenţei la secetă

Seceta reprezintă, deficitul de apă din sol, din

atmosferă, sau al acţiunii cumulate a celor doi factori.
Există două tipuri de metode de apreciere a
rezistenţei la secetă a plantelor şi anume: metode
directe şi metode indirecte.
Metodele directe de examinare a rezistenţei
plantelor la secetă au în vedere următoarele cazuri:
uscarea frunzelor bazale;
uscarea frunzelor tinere de la vârf;
perturbarea procesului de polenizare şi
agravarea protandriei;
deficienţele în procesul de umplere a bobului;
creşterea sterilităţii;
evaluarea producţiei obţinute în condiţii de arşiţă
şi raportarea acesteia la cea obţinută în condiţii de
umiditate normală.
Pe baza acestei evaluări, se poate efectua o
notare a plantelor cu note de la 1 la 9 (nota 1 pentru
rezistenţa totală, iar nota 9 pentru sensibilitatea absolută).
Principalul criteriu de apreciere a rezistenţei
plantelor la secetă, îl reprezintă producţia obţinută în

46
condiţii de secetă, astfel că, în verigile superioare ale
câmpului de ameliorare, aceasta este indicatorul principal.
O altă metodă directă de examinare a rezistenţei
plantelor la secetă, este metoda ofilirii frunzelor. Metoda
constă în semănarea plantelor în condiţii de seră şi
inducerea secetei în fazele critice de dezvoltare. Udatul
este apoi reluat după ofilirea frunzelor, iar rezultatele de
producţie obţinute sunt comparate cu cele ale martorului.
Metodele indirecte de apreciere a rezistenţei
plantelor la secetă, se bazează pe corelaţia pozitivă
dintre rezistenţa plantelor la secetă şi însuşirile
metabolice ale acestora.
Una dintre metodele folosite este metoda bazată
pe germinaţia boabelor de porumb în soluţii cu mari
concentraţii de zaharoză sau în soluţii cu presiuni
osmotice variabile (D-manitol, KCl, NaCl, etc.). Cu cât
numărul de boabe germinabile este mai ridicat, cu atât
rezistenţa plantelor la secetă este mai crescută.
Alte metode indirecte au la bază intensitatea
transpiraţiei plantei în condiţii de temperaturi ridicate.
Astfel, cu cât cantitatea de apă pe care, planta o pierde
în procesul de transpiraţie este mai ridicată, cu atât este
mai puţin tolerantă la secetă.
În cadrul liniilor consangvinizate şi a hibrizilor,
există o mare variabilitate a rezistenţei la secetă, astfel
că, este foarte folositoare o selecţie a indivizilor care
prezintă o mare toleranţă la secetă, urmând ca mai apoi
să fie eliminaţi cei care sunt sensibili.

Testarea rezistenţei plantelor

la boli şi dăunători

47
 Agenţii patogeni şi dăunătorii sunt o ameninţare
deosebit de importantă pentru culturile agricole, putând
duce la o diminuare drastică a cantităţii şi calităţii
producţiei agricole.
Tocmai de aceea, crearea de soiuri şi hibrizi
rezistenţi la atacul agenţilor patogeni şi dăunătorilor,
reprezintă un obiectiv de ameliorare deosebit de
important.

Testarea rezistenţei la agenţii fitopatogeni

În patologia bolilor la plante, se disting două

fenomene principale: atacul şi paguba (dauna).
Atacul este reprezentat valoric prin frecvenţă (F%),
intensitate (I%) şi gradul de atac (GA).
Frecvenţa atacului reprezintă valoarea relativă a
numărului de plante sau organe atacate, raportat la
numărul de plante sau organe observate.
Intensitatea atacului reprezintă valoarea gradului
de acoperire a atacului, raportând suprafaţa atacată la
suprafaţa totală observată.
Gradul de atac este definit ca fiind, produsul dintre
valoarea numerică a frecvenţei şi valoarea numerică a
intensităţii, produs ce, se raportează procentual.
Dauna este definită ca, exprimarea procentuală a
raportului dintre producţia obţinută la o cultură bolnavă şi
producţia obţinută la o cultură sănătoasă.
În vederea identificării unor forme care, prezintă
gena de rezistenţă, este nevoie de expunerea cât mai
mare a indivizilor la atacul patogenilor.
Testarea rezistenţei la patogeni se poate face în
condiţii de infecţie naturală, în condiţii de infecţie semi-
artificială sau în condiţii de infecţie artificială.

48
 Testarea rezistenţei la patogeni în condiţii de
infecţie naturală este posibilă pe areale restrânse, acolo
unde ecologia locului permite acest lucru. În general,
manifestarea constantă a unor patogeni pe un anumit
areal, este posibilă datorită condiţiilor de umiditate şi
temperatură, cumulate în aceeaşi perioadă de timp.
Totuşi, o testare a rezistenţei plantelor la boli în
condiţii naturale, se poate realiza cu mare succes, pe
suprafeţele experimentale pe care, s-a practicat
monocultura, solul fiind puternic infestat.
Testarea rezistenţei la boli în condiţii de infecţie
semi-artificială, se poate realiza în mai multe moduri,
astfel:
 prin semănatul alternativ în aceeaşi parcelă a
materialului sensibil alături de materialul rezistent;
 în cazul bolilor cu transmitere prin sămânţă, se
practică semănatul unui material infestat alături de cel
sănătos;
 prin introducerea în cultură a unor forme
biologice infectate care, pot provoca focare de infecţie.
Testarea rezistenţei la boli în condiţii de infecţie
artificială se efectuează în funcţie de natura agentului
patogen, astfel fie prin contaminarea seminţelor, fie a
plantelor şi a solului sau numai prin infectarea plantelor.
Contaminarea (infestarea) constă în aceea că,
agentul patogen aderă numai la suprafaţa seminţelor sau
a organelor plantelor, fără a pătrunde în interiorul
acestora.
Pe cale artificială, există trei moduri de realizare a
contaminării: prin prăfuire cu amestec de talc sau spori,
prin pulverizare cu soluţie în suspensie de spori cu apă şi
prin contactul direct dintre sporii patogeni şi sămânţă.

49
 Sunt însă situaţii când, patogenii găsesc condiţii
optime de dezvoltare nu la sămânţă, ci în sol. În astfel de
situaţii, este de preferat să se contamineze solul.
Infectarea constă în invadarea de către patogen a
ţesuturilor organelor atacate. Cea mai eficientă metodă
este aceea a contactului direct dintre planta bolnavă şi
cea atacată.

Testarea rezistenţei la atacul de dăunători

Faţă de atacul dăunătorilor, planta prezintă

următoarele tipuri de rezistenţă şi anume:
- rezistenţa aparentă;
- rezistenţa biofizică;
- rezistenţa biochimcă;
- rezistenţa apărută în timpul dezvoltării
dăunătorului.
În ceea ce priveşte condiţiile de mediu favorabile
apariţiei, dezvoltării şi manifestării dăunătorilor, aceştia
din urmă, sunt mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte
căldură şi condiţiile pedologice, decât faţă de umiditate.
Testările includ două tipuri de condiţii, respectiv:
 condiţii naturale;
 condiţii artificiale.
În cazul testărilor în condiţii naturale, acestea se
practică în câmp, acolo unde dăunătorul are apariţii
frecvente sau pe suprafeţe experimentale, pe care s-a
practicat monocultura intensiv, decenii la rând.
Testările în condiţii artificiale, se pot realiza atât în
condiţii de câmp, cât şi în condiţii de seră.
Testările în condiţii de câmp presupun
contaminarea parcelelor experimentale cu un anumit
dăunător, ulterior, creându-se condiţii propice de
dezvoltare şi atac pentru acesta.

50
 Testările în seră au la bază infectarea propriu-zisă
a materialului biologic cu ouăle sau larvele dăunătorului.
Pe durata ciclului ontogenetic al plantei, se
efectuează observaţii caracteristice, urmând ca la o
eventuală maturizare fiziologică a plantei, să se
determine rezistenţa efectivă a plantei la dăunători.

Examinarea aptitudinilor
pentru recoltarea mecanizată

51
 Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată
reprezintă un obiectiv de ameliorare deosebit de
important, fiind condiţionat de două caracteristici
principale:
 rezistenţa plantelor la scuturare;
 rezistenţa plantelor la cădere;
Examinarea rezistenţei la scuturare
Pierderile de recoltă datorate scuturării, pot fii
deosebit de ridicate, fiind cauzate de diverşi factori
precum: slaba rezistenţă a plantelor la scuturare,
fenomene meteorologice cu caracter distructiv puternic,
umiditatea scăzută a seminţelor, etc.
Pentru determinarea rezistenţei la scuturare a
cerealelor păioase, se folosesc următoarele trei metode
importante:
- determinarea rezistenţei pe care o depune
gluma la îndepărtarea mecanică de pe rahis - această
metodă se bazează pe structura anatomo-morfologică a
glumelor şi paleelor şi rezistenţa acestora la cădere.
Astfel, cu cât glumele şi paleele au o structură mai
puternică şi mai bine dezvoltată, cu atât creşte rezistenţa
spicelor la scuturare. Corelaţia este reciprocă, adică cu
cât structura lor este mai slabă şi mai puţin dezvoltată, cu
atât sunt mai predispuse la cădere.
- determinarea rezistenţei la scuturare prin
provocarea scuturării boabelor - spicele plantelor
examinate se fixează în interiorul unui aparat de treier, pe
axul central. În funcţie de numărul de boabe care cad în
urma scuturării spicelor, se face aprecierea rezistenţei la
scuturare.
- metoda comparativă de determinare a
rezistenţei la scuturare se efectuează astfel: într-o

52
cultură comparativă, se delimitează trei parcele egale ca
suprafaţă şi cât mai uniforme în ceea ce priveşte
densitatea spicelor. Aceste parcele se recoltează în mod
eşalonat, în trei etape, astfel: în faza de coacere în pârgă
când, umiditatea este mai mare de 20%; la opt zile de la
prima recoltare şi ultima la şapte zile de la a doua
recoltare. Pentru fiecare parcelă, producţia obţinută se
aduce la umiditatea STAS. Diferenţele de producţie
reprezintă cantitatea de sămânţă scuturată de la a doua
şi de la a treia recoltare.

Examinarea rezistenţei la cădere

Pentru examinarea rezistenţei la cădere, se
apelează la două tipuri de metode şi anume: metode
directe şi metode indirecte.
Metodele directe au la bază studiul plantelor în
câmp, observaţiile şi determinările efectuându-se, în
special, după vânturi sau furtuni puternice. De regulă,
prima observaţie se face în prima zi în care, s-a produs
căderea iar a doua, la 8-10 zile după prima observaţie.
Notele se acordă de la 1 la 9, examinarea făcându-se
pentru fiecare reprezentaţie în parte. De asemenea,
pentru fiecare plantă căzută, se notează faza de
dezvoltare, iar ulterior, observaţiile se fac înainte de
recoltare.
Metodele indirecte de examinare a rezistenţei la
cădere, se bazează pe criterii anatomice precum
corelaţia dintre rezistenţa la cădere şi lungimea şi
grosimea spicului. Astfel, cu cât diametrul este mai mare,
iar paiul este mai scurt, cu atât rezistenţa la cădere este
mai bună.
Un alt criteriu de examinare a rezistenţei la cădere,
este dat şi de structura anatomică a paiului.

53
 În faza de coacere în lapte-ceară, se recoltează
probe de tulpină de pe al doilea internod. Se execută
secţiuni transversale din porţiunea situată la 1,5 cm
deasupra primului internod.
În secţiunea la microscop, se execută următoarele
determinări:
- numărul de fascicule libero-lemnoase;
- grosimea arcurilor de sclerenchim;
- diametrul vaselor lemnoase;
- diametrul transversal al celulelor de sclerenchim
şi parenchim;
O altă metodă indirectă este reprezentată de testul
de frângere al paiului. Acest test se realizează cu
dinamometre speciale, măsurându-se forţa la care, se
rupe paiul.

Examinarea calităţii producţiei

54
 Calitatea producţiei şi îmbunătăţirea acesteia,
reprezintă obiective de ameliorare deosebit de importante,
în încercarea de a obţine creşterea cantităţii de produs
util la unitatea de suprafaţă.

Tehnica examinării calităţii la grâu

Calitatea grâului este reprezentată de totalitatea

însuşirilor fizice şi chimice ale bobului, glutenului,
aluatului şi pâinii.
Calitatea produselor de panificaţie, dar în special a
pâini, este dată de calitatea soiului de grâu. Făina ca
materie primă în panificaţie, trebuie să prezinte
următoarele însuşiri de panificaţie:
- o mare capacitate de a forma gaze în timpul
frământării aluatului. Gazele sunt un produs al
fermentării zaharurilor din făină, care se degradează şi
formează alcoolul etilic şi CO2. Zaharurile au ca sursă de
provenienţă amidonul existent în făină.
Cea mai utilizată metodă de determinare a
capacităţii făinii de a forma CO2, este metoda
fermentografului, des utilizată în laboratoarele de
panificaţie.
- culoarea făinii şi capacitatea acesteia de a-şi
menţine culoarea în timpul procesului de panificaţie,
culoarea făinii diferind de la o categorie de produs la alta.
În acest context trebuind reamintit faptul că, o pâine
hrănitoare nu trebuie să aibă culoarea alb-imaculat.
- capacitatea aluatului de a reţine gazele sau
“puterea pâinii”. Această proprietate este condiţionată
de capacitatea de hidratare a făinii şi de consistenţa
aluatului. “Puterea făinii” este o proprietate strict
influenţată de cantitatea şi calitatea proteinei din bobul de
grâu.
55
 Calitatea proteinei din bobul de grâu este
determinată de calitatea şi cantitatea glutenului, glutenul
fiind la rândul sau alcătuit din gliadină şi glutenină.
În panificaţie există două noţiuni distincte în ceea
ce priveşte determinarea cantităţii de glutenului, acestea
fiind:
 cantitatea de gluten umed;
 cantitatea de gluten uscat.

 Determinarea cantităţii de gluten umed:

Se amestecă 20g de făină cu 12,5 cm 3 de apă
timp de 5-10 minute, până când se obţine un aluat
omogen. Aluatul modelat sub forma unei bile, se spală 5
minute cu apă sărată, de concentraţie 2%, la un debit de
2-3 picături/secundă. După 5 minute, se trece la spălarea
cu apă de la robinet, la un debit crescut, astfel încât,
amidonul să poată fi spălat şi să se poată separa de
gluten. În timpul spălării la robinet, este bine să se
frământe aluatul pentru a grăbi spălarea amidonului şi
separarea glutenului. Excesul de apă este eliminat prin
presarea bilei între două plăcuţe pătrate de material dur
impermeabil (sticlă, tablă de inox, gresie, etc.).
Calităţile şi însuşirile fizice ale glutenului umed se
clasifică astfel:
- foarte tare şi foarte elastic;
- tare şi elastic;
- destul de tare, destul de elastic;
- moale şi lipicios;
- filant.
Bila de gluten obţinută, este cântărită la o balanţă
tehnică, iar rezultatul obţinut, este înmulţit cu 5 pentru a
se raporta cantitatea de gluten la 100g de făină.
 Determinarea cantităţii de gluten uscat:

56
 Bila de gluten obţinută prin metoda mai sus-
amintită, este uscată la etuvă timp de 7-10 ore, fiind apoi
introdusă într-un exicator cu Ca2Cl. Ulterior, bila este
cântărită iar rezultatul obţinut, se înmulţeşte cu 5 pentru a
determina conţinutul de gluten uscat /100g de făină.
Puterea făinii mai este influenţată şi de calitatea
glutenului, calitatea acestuia din urmă constând în
însuşiri fizice precum: extensibilitatea, tenacitatea sau
elasticitatea.

Examinarea calităţii cartofului şi determinarea

conţinutului de amidon
Calităţile culinare ale cartofului sunt determinate
prin fierbere. Din fiecare soi, sunt aleşi 3-4 tuberculii care
să reflecte media dimensiunii soiului respectiv, fiind mai
apoi introduşi în săculeţi de tifon în apa care, în prealabil,
a fiert. Eşantioanele sunt lăsate timp de 30 de minute la
fiert după care, sunt scoase, urmând a fi analizate.

Indicii de apreciere a calităţii la cartof

Indicii
Tip A Tip B Tip C Tip D
calitativi
Rezistenţa Crapă Crapă Se desfac
Nu crapă
la fierbere puţin mult complet
Potrivit Foarte
Consistenţa Tare Slabă
de tare slabă
Slab Foarte
Făinozitatea Nefăinos Făinos
făinos făinos
Umiditatea Apătos Slab apătos Semiuscat Uscat
Structura Puţin
Fină Semifină Grosieră
granulelor grosieră
Foarte
Gustul Foarte bun Bun Potrivi
prost
Decolorarea Slab Mijlociu Puternic
Nedecolorată
pielii decolorată decolorată înnegrită
 Tipul A - cartofii pentru salate şi prăjiţi pai;

57
  Tipul B – cartofii pentru prăjit şi preparate
industriale;
 Tipul C – cartofii folosiţi pentru diferite
preparate industriale;
 Tipul D – cartofii folosiţi pentru industria
amidonului.
Pentru o examinare rapidă şi simplă a conţinutului
de amidon, se apelează la metoda soluţiei de sare.
Într-un vas se realizează o soluţie de apă cu sare,
cu o concentraţie în prealabil determinată. Concentraţia
soluţiei de sare se determină dintr-o analiză precedentă a
unui soi martor, cu un conţinut de amidon de peste 20%,
tuberculii soiului martor plutind la suprafaţă.
Cu ajutorul acestei soluţii, se vor determina
următoarele:
 tuberculii ce au un conţinut de amidon mai
scăzut decât cei ai martorului, vor pluti la suprafaţă;
 tuberculii ce au un conţinut de amidon similar
cu cei ai martorului, vor pluti în soluţie;
 tuberculii ce au un conţinut mai mare de
amidon decât cei ai martorului, se vor scufunda.
După această analiză rapidă, se determină
procentului de amidon cu ajutorul balanţei Polyket.
Operaţia se efectuează cu tuberculi de 500g, ce se
scufundă în apă, urmând a se citi pe cadranul balanţei
procentul de amidon.

Examinarea calităţii la floarea-soarelui

La floarea-soarelui, principalele criterii de calitate
sunt date de conţinutul în ulei din seminţe, calitatea
uleiului şi conţinutul de coji. Conţinutul de ulei din seminţe
la floarea-soarelui este de minim 65%, iar conţinutul de
coji este de max. 20% din greutatea seminţei.

58
 Determinarea conţinutului de coji:
Se determină prin metoda Scerbak care, constă în
calcularea cantităţii de ulei absorbită de hârtia de filtru pe
care se aşează achena. Calculul cantităţii de ulei se
realizează în funcţie de diametrul petei de ulei.
Metoda constă în următoarele procedee: de pe
diametrul unui calatidiu, se alege o probă de achene,
care trebuie să fie cât mai omogenă din punct de vedere
al dimensiunilor şi compoziţiei achenelor. Este bine ca,
proba de achene să conţină achene de pe diametrul
razei. După 4-5 zile de uscare, seminţele sunt decojite şi
sunt tăiate folosindu-se un dispozitiv cu două lame
paralele, cu distanţa între lame de 1,5 mm. Cu ajutorul
unui tub cu diametrul de 3 mm şi orientat perpendicular
pe suprafaţa de tăiere, se taie un cilindru de miez care,
prin presarea pe hârtia de filtru, dă pata de ulei. În funcţie
de diametrul petei de ulei care se formează într-un
interval de timp constant, se stabilesc plantele cu un
conţinut ridicat de ulei.

Determinarea conţinutului de ulei

în funcţie de diametrul petei de ulei
Diametrul petei 8,2 8,6 9,0 9,4 9,8
- - - - -
de ulei (mm) 8,6 9,0 9,4 9,8 10,2
% ulei din miez 65,5 66,6 67,3 67,6 68,9

59
 Metodele de ameliorare utilizate în câmpurile de
ameliorare

Selecţia

Selecţia sau alegerea, reprezintă cea mai veche şi

totodată, cea mai utilizată metodă de ameliorare, metodă
ce constă în, observarea minuţioasă a plantelor şi
reţinerea pentru înmulţire pe baza acestei observaţii, a
celor care prezintă caractere agro-economice utile omului.
Planta care, întruneşte un complex de caractere şi
însuşiri deosebite, se numeşte plantă elită, plantele-elită
urmând a sta la baza selecţiei.
Selecţia diferă în funcţie de specie sau de modul
de polenizare astfel că, la plantele autogame cu un
procent ridicat de homozigoţie, are loc o separare a
populaţiilor în biotipuri homozigote, cu un grad ridicat de
stabilitate.
Populaţiile de plante alogame sunt alcătuite din
biotipuri heterozigote, având un mare grad de variabilitate
genetică.
Descendenţa unei plante autogame formează o
linie, linia fiind alcătuită din indivizi foarte apropiaţi din
punct de vedere fenotipic şi genotipic, având un mare
grad de homozigoţie.
Descendenţa unei plante alogame formează o
familie, indivizii care alcătuiesc o familie, fiind în mare
parte heterozigoţi. Tocmai de aceea, descendenţele
plantelor elită alogame sunt autopolenizate, mărindu-se
astfel gradul de homozigoţie, autopolenizarea având ca
principal rol stabilizarea caracterelor ereditare. Prin
autopolenizare, descendenţa unei plante elită alogame
se transformă dintr-o familie, într-o linie consangvinizată.

60
 La plantele la care, se practică sistemul de
înmulţire vegetativă, descendenţele plantelor elită
obţinute se numesc “clone”, clonele fiind identice din
punct de vedere fenotipic şi genotipic cu plantele elită din
care provin, în timp ce totalitatea descendenţelor unei
plante elită cu înmulţire vegetativă se numeşte “linie
clonală”.
Deşi au avantajul unui grad mare de uniformitate
genotipică şi fenotipică, liniile clonale suferă în timp aşa
numitul fenomen de “îmbătrânire genetică”. Acest lucru
se datorează în primul rând, imperfecţiunii transmiterii
mesajului genetic de la o generaţie la alta astfel că, în
cazul unei comparaţii ipotetice între planta elită şi
descendenţa sa clonală de peste câteva generaţii, cele
două genomuri ar fii diferite.
Selecţia ca metodă principală de ameliorare, este
de două tipuri:
- selecţia în masă;
- selecţia individuală.
Cele două tipuri de selecţie se aplică variat în
funcţie de veriga câmpului de ameliorare sau de
obiectivele urmărite.

I. Selecţia în masă
În cadrul selecţiei în masă, sunt alese plante elită
care, ulterior sunt amestecate urmând a se face o nouă
selecţie de plante elită din acest amestec. Utilizând acest
procedeu, amelioratorul poate executa selecţia în două
sensuri, astfel:
- în sens pozitiv, numindu-se “selecţie în masă
pozitivă” şi se realizează atunci când se urmăresc
plantele după caracterele lor pozitive urmând a fi aleşi
indivizii valoroşi;

61
 - în sens negativ, şi se numeşte “selecţie în masă
negativă” şi se efectuează în situaţia în care, se elimină
indivizii nevaloroşi care prezintă caractere negative.
În procesul de crearea a noi soiuri şi hibrizii,
există trei tipuri de selecţie în masă şi anume:
- selecţia în masă cu o singură alegere;
- selecţia în masă pe grupe de plante;
- selecţia în masă cu alegere repetată.

Selecţia în masă cu o singură alegere se

foloseşte acolo unde uniformitatea este foarte mare, de
peste 98%, fiind utilizată mai ales, la populaţiile şi soiurile
locale ale speciilor alogame.
Câmpul de ameliorare cuprinde patru verigi (fig. ):
a) câmpul de alegere a elitelor, cuprinde material
divers, iar în vegetaţie efectuându-se marcarea plantelor
elită pentru ca la recoltare să se reţină întreaga plantă.
Plantele elită sunt supuse analizelor de laborator, urmând
a se efectua o serie de determinări şi măsurători, astfel
încât, fiecare plantă este notată individual.
b) câmpul de culturi comparative de orientare -
materialul este împărţit în două: o parte este semănată
pe parcele experimentale mici pentru anumite observări
şi determinări iar, cealaltă parte merge la înmulţire în
loturi speciale. În această etapă, se va determina
capacitatea de producţie, iar formele care depăşesc cu
15% martorul, vor fi oprite spre înmulţire în veriga
superioară.
c) culturile comparative de concurs în reţeaua
staţiunilor institutului - materialul este semănat 2-3 ani
consecutivi în reţeaua staţiunilor în timp ce, parcelele
experimentale vor fi riguros verificate. Regulile de cultură
sunt cele folosite în cadrul tehnicii experimentale, urmând
a fi studiată, în special, capacitatea de producţie şi alte

62
însuşiri agronomice, dar şi stabilitatea în timp a acestor
caractere. De asemenea, în paralel materialul este
înmulţit în loturi speciale. Rezultatele obţinute pe durata
de experimentare, vor fii calculate ca medie a anilor, iar
forma biologică care a depăşit cu 10% martorul va fii
reţinută şi predată la ISTIS.
d) culturile comparative de concurs în reţeaua
ISTIS testează materialul timp de trei ani. Testarea se va
face pe un areal larg astfel încât, să se realizeze o
zonare cât mai corespunzătoare. Dacă materialul studiat
depăşeşte cu 10% martorul în ceea ce priveşte
capacitatea de producţie şi dovedeşte alte însuşiri
agronomice similare cu cele ale martorului, atunci va fi
omologat ca soi sau hibrid, urmând a fi cultivat în cultura
mare.

63
 Fig. 10. Schema selecţiei în masă cu o singură alegere

Selecţia în masă pe grupe de plante este o

metodă de ameliorare folosită atât la plantele autogame
cât şi la cele alogame, fiind utilizată la populaţiile care se
împart în biotipuri având caractere deosebite între ele,
caractere precum talia, perioada de vegetaţie, culoarea
fructelor, etc.

64
 Alegerea elitelor se face pe grupe de plante în
funcţie de caracterul fiecărei grupe, iar elitele se
amestecă tot pe grupe de caractere. În continuare, se va
urmări schema selecţiei în masă cu o singură alegere.

Fig. Selecţia în masă pe grupe de plante

65
 Selecţia în masă cu alegere repetată (fig. ) este
o metodă folosită pentru materialul biologic foarte
diversificat, care nu a prezentat în câmpul de colecţie o
mare stabilitate a caracterelor.
În primul an, se organizează câmpul de alegere
urmând a se extrage elite ca şi în cazul selecţiei în masă
simple.
În anul al doilea, elitele rezultate se împart în două
câmpuri, un nou câmp de alegere din care se extrag
următoarea generaţie de plante-elită care, în anul
următor vor fi amestecate şi supuse aceluiaşi proces. Cu
o altă parte a materialului, se va organiza un câmp de
control în care se va urmări stabilitatea caracterelor.
Schema câmpului din anul al doilea va fi menţinută
şi în următorii ani, până în momentul în care vor fi
obţinute forme cu o mare stabilitate a caracterelor. După
ce s-a reuşit stabilizarea caracterelor, va fi urmată
schema câmpului de ameliorare, din cadrul selecţiei în
masă simple.

66
Fig. Selecţia în masă cu alegere repetată

67
 II. Selecţia individuală
Spre deosebire de selecţia în masă, acolo unde se
va efectuează amestecul elitelor în veriga superioară
câmpului de colecţie, în cadrul selecţiei individuale,
urmărirea elitelor se va efectua în toate verigile câmpului,
la descendenţii fiecărei elite în parte.
Selecţia individuală este de mai multe tipuri, în
funcţie de materialul studiat, clasificându-se astfel:
- selecţia individuală cu o singură alegere;
- selecţia individuală clonală;
- selecţia individuală repetată anual;
- selecţia anuală varianta “jumătate de sămânţă”.

Selecţia individuală cu o singură alegere are la

bază următoarele verigi ale câmpului de ameliorare:
- câmpul de alegere a plantelor elită;
- câmpul de selecţie;
- câmpul de control;
- câmpul de culturi comparative de orientare;
- culturile comparative de concurs în reţeaua institutului;
- culturile comparative de concurs în reţeaua ISTIS.
Câmpul de alegere a plantelor elită cuprinde
material biologic divers având o mare stabilitate a
caracterelor. Desimea de semănat este în general, mai
mică pentru a asigura spaţii de nutriţie egale pentru toate
plantele. Selecţia se execută în două etape, astfel: într-o
prima fază, în perioada de vegetaţie când, sunt marcate
plantele şi uletrior, în laborator când, sunt efectuate
analizele. Analizele sunt de trei feluri: biometrice
(măsurători şi numărători); macroscopice (evidenţierea
posibilelor afecţiuni apărute în perioada de vegetaţie) şi
microscopice (analize cariologice, histologice etc.).
Seminţele plantelor care, au fost considerate valoroase în

68
urma acestor analize, sunt reţinute spre a fi înmulţite în
veriga superioară.
Câmpul de selecţie conţine seminţele plantelor
elită care provin din veriga inferioară şi care, se seamănă
individual pe fiecare rând, alături de martor. În această
etapă, se notează observaţii asupra principalelor însuşiri
agronomice, iar fiecare descendenţă primeşte un număr
genealogic. În funcţie de observaţiile şi notările efectuate,
vor fi alese cele mai valoroase descendenţe.
Câmpul de control se organizează cu cele mai
valoroase descendenţe provenite din câmpul anterior,
semănatul fiind individual pe fiecare rând, pentru fiecare
descendenţă în parte. Pe baza observaţiilor efectuate,
este eliminat materialul necorespunzător, urmând a fi
reţinute numai formele care prezintă caractere şi însuşiri
valoroase, superioare martorului.
Câmpul de culturi comparative de orientare se
organizează după regulile de tehnică experimentală. Cea
mai importantă determinare este cea legată de
capacitatea de producţie, astfel că, urmează a fi reţinute
formele ce au depăşit martorul cu minim 10%.
Culturile comparative de concurs în reţeaua
institutului se organizează cu material provenit din
câmpul culturilor comparative de orientare şi durează 2-3
ani, având ca scop determinarea stabilităţii anumitor
caractere. Materialul care, depăşeşte cu 10% producţia
martorul şi care, dovedeşte însuşiri şi caractere
agronomice similare cu cele ale martorului, va fi reţinut şi
trimis spre testare la ISTIS.
Culturile comparative de concurs în reţeaua
ISTIS – materialul ajuns la ISTIS, va fi testat trei ani
consecutiv la nivel naţional, în vederea omologării ca soi
hibrid sau alt tip de cultivar. Dacă rezultatele obţinute vor
fi peste cele ale martorului, atunci cultivarul testat va fi

69
omologat, urmând a primi titulatura de în marea
majoritate a cazurilor de “soi” sau “hibrid comercial”.

Fig. Schema selecţiei individuale cu o singură alegere

70
 Selecţia individuală clonală
La plantele care, se înmulţesc pe cale vegetativă,
indivizii rezultaţi poartă denumirea de “clone”. Clonele
sunt în marea majoritate identice din punct de vedere
fenotipic şi genotipic. Selecţia clonală a fost des folosită
în trecut însă, în prezent, este utilizată numai în verigile
superioare ale câmpului de ameliorare, datorită eroziunii
genotipice ce se manifestă puternic în timp.
În verigile inferioare ale câmpului de ameliorare,
selecţia şi înmulţirea materialului se face “in vitro” la
temperaturi scăzute, pentru a-l putea elibera de viruşi şi
pentru a-i putea asigura o mare fidelitate în transmiterea
mesajului genetic.
Selecţia individuală repetată anual (pedigree
sau metoda genealogică)
Este o metodă folosită la materialul rezultat în
urma hibridărilor, material ce nu prezintă o mare
stabilitate a caracterelor. Selecţia începe de la generaţia
hibridă F1, atunci când indivizii sunt heterozigoţi.
Începând din F2, gradul de heterozigoţie scade cu 50%
pentru fiecare generaţie, crescând astfel gradul de
homozigoţie. În descendenţa F2 are loc segregarea, iar în
generaţiile următoare are loc libera combinare a genelor.
Stabilizarea genetică a populaţiilor are loc între 5
şi 10 generaţii în acest interval, gradul de homozigoţie
ajungând aproape 100%.
Selecţia individuală din populaţiile hibride este de
două tipuri:
- selecţia individuală timpurie - începe cu alegerea
de elite din F2 şi repetarea alegerii individuale până la
evidenţierea biotipurilor homozigote. Plantele elită care
vor fi alese, sunt considerate a fi plante heterozigote cu
caractere noi faţă de genitori. Indivizii populaţiei sunt
recombinaţi, iar alegerea de plante elită se va efectua

71
până când populaţiile au ajuns la un grad ridicat de
homozigoţie. Liniile consangvinizate nou-apărute vor fi
urmărite în câmpul de ameliorare al selecţiei individuale
cu o singură alegere.

Fig. Schema selecţiei pedigree sau genealogica

- selecţia individuală tardivă (metoda Akarp)

constă în semănatul populaţiilor hibride până la obţinerea
homozigoţiei, timp de 6-10 generaţii urmând ca apoi, să

72
se facă alegerea elitelor ce vor fi introduse în câmpurile
de selecţie cu o singură alegere.
Avantajul selecţiei timpuri constă în aceea că,
scurtează perioadele de selecţie prin evidenţierea
plantelor elită pe măsura apariţiei lor, pe când în cazul
selecţiei tardive, este nevoie mai întâi de homozigotare şi
mai apoi, se apelează la selecţie.

Fig. Schema metodei selecţiei tardive

73
 Selecţia anuală varianta “jumătate de sămânţă”
Metoda este folosită mai ales, la plantele alogame
cu scopul de a elimina genele nevaloroase.
Sămânţa fiecărei plante elită este împărţită în
două jumătăţi, una din cele două jumătăţi fiind
considerată rezervă iar, cealaltă jumătate este semănată.
Observaţiile în cultură sunt deosebit de minuţioase,
având ca scop evidenţierea caracterelor mai puţin
valoroase. Această jumătate este mai apoi, trimisă la
producţie, iar în anul următor câmpul va fi înfiinţat cu
jumătatea considerată rezervă în anul precedent şi pe
baza observaţiilor efectuate la plantele semănate din
prima jumătate, vor fi alese plantele elită.

74
 Metode de diversificare a bazei genetice
folosite în scopul obţinerii de noi cultivare

În procesul de ameliorare a plantelor, crearea de

noi cultivare presupune existenţa în prealabil a unui
material genetic aflat în continuă diversificare şi
transformare, în concordanţă cu obiectivele de
ameliorare.
Crearea de noi forme biologice se poate realiza
prin încrucişarea unor forme vechi existente, forme care
deţin caracterele dorite.
Obţinerea pe cale naturală a formelor dorite este
deosebit de dificilă şi ţie seama mai mult de hazardul
naturii, astfel că, pentru crearea unui material nou este
obligatorie intervenţia omului.
Printre metodele cele mai folosite de diversificare
a bazei ereditare la plantele agricole trebuiesc amintite
hibridarea sexuată şi mutageneza. Aceste metode sunt
de altfel şi cele mai vechi, pe baza lor obţinându-se
marea majoritate a formelor biologice existente astăzi în
cultură.
Odată cu dezvoltarea genetici ca ştiinţă, şi deci a
cunoştinţelor de genetică, o nouă metodă s-a impus şi
anume “poliploidia”. Poliploidia reprezintă modificarea
numărului de cromozomi din celule, obţinându-se pe
această cale noi biotipuri de plante.
În prezent, genetica a făcut şi face progrese
remarcabile, în ultimele decenii apărând şi diversificându-
se ca ştiinţă ingineria genetică. Prin inginerie genetică s-a
realizat transferul unor gene deosebit de importante, care
au dus la crearea unor cultivare cu totul şi cu totul
deosebite.

75
 Hibridarea sexuată

Reprezintă fenomenul biologic de unire a doi

gameţi diferiţi, având ca efect recombinarea genetică a
cromozomilor genitorilor din care provin cei doi gameţi.
Hibridarea sexuată poate avea loc atât pe cale
naturală, cât şi pe cale artificială.
Hibridarea naturală este un fenomen cu o
frecvenţă mai scăzută şi apare, în special, la plantele
alogame. La aceste plante, hibridarea naturală poate
constitui un factor de progres, în special, prin formele noi
apărute, dar poate fi şi un factor de regres, mai ales la
plantele care prezintă fenomenul de heterozis.
În urma hibridării naturale, sunt create forme la
întâmplare, fără un caracter benefic urmărit în mod
deosebit, astfel că, de cele mai multe ori, hibridarea
naturală duce la o impurificare a unor specii alogame.
O caracteristica majoră a plantelor alogame care
se hibridează pe cale naturală este aceea că au un grad
de heterozigoţie de 100 %, dovedind astfel o variabilitate
naturală deosebită.
În ceea ce priveşte plantele autogame, hibridarea
naturală apare într-un procent mult mai mic la acestea
faţă de plantele autogame, de cele mai multe ori sub 5%.
Hibridarea naturală a dus de-a lungul timpului la
creşterea variabilităţii biotipurilor, aşa se face că, în
procesul de selecţie au rămas numai formele viabile din
punct de vedere genetic.
Hibridarea artificială este o metodă foarte des
folosită în ameliorare şi producerea de sămânţă. Se
foloseşte mai ales la plantele alogame, dar şi la cele
autogame, iar în urma fenomenul de hibridare rezultă
hibridul, care posedă caractere atât de la genitorul
matern, cât şi ale celui patern.

76
 Fiind un proces ce are la bază intervenţia omului,
rezultă deci că, genitorii aleşi pentru hibridare vor fi bine
cunoscuţi, astfel că, în urma acestui fenomen, organismul
rezultat va dobândi caracterele care se urmăresc în
programul de ameliorare, de la ambii genitori.
În funcţie de particularităţile biologice ale fiecărei
specii în parte, obţinerea hibrizilor se poate realiza prin:
- hibridare artificială forţată;
- hibridarea artificială semi-forţată;
- hibridarea artificială liberă.

Hibridare artificială forţată este cea mai folosită

metodă în procesul de ameliorare, în încercarea de a
obţine noi forme de material biologic. Metoda presupune
cunoaşterea amănunţită a genitorilor, urmând ca pe baza
acestei cunoaşteri “să se proiecteze” viitorul hibrid.
Hibridarea artificială forţată se desfăşoară într-o serie de
etape succesive, obligatorii, astfel:
- stabilirea genitorilor care participă la hibridare,
se face pe baza obiectivelor de ameliorare urmărite, în
funcţie de caracterele posedate de cei doi genitori;
- alegerea plantelor – în acest sens, fiind aleşi
numai indivizii sănătoşi şi viguroşi, care nu prezintă
niciun fel de afecţiune, de orice fel ar fi aceasta;
- alegerea inflorescenţelor – este o etapă care
ţine seama de particularităţile biologice ale speciei
respective. În funcţie de tipul de poleniuare al fiecărei
specii în parte, respectiv alogam sau autogam, alegerea
inflorescenţelor se face după cum urmează:
 în cazul speciilor autogame, care prezintă flori
hermafrodite, organele florale mascule trebuie să fie
bine dezvoltate, amplasate de preferat în partea de
mijloc a florii.

77
 în ceea ce priveşte speciile cu polenizare alogamă,
pentru cele unisexuat monoice, florile paterne trebuie
să fie bine dezvoltate, să emită antere mari, în acest
sens nefiind acceptate florile sterile. Florile femele
sunt considerate apte pentru hibridare dacă prezintă o
dezvoltară cu stil şi stigmate alungite, astfel încât să
capteze cât mai bine grăunciorii de polen. La plantele
unisexuat dioice, indivizii genitori materni, sunt plasaţi
alături de cei consideraţi a fi genitori paterni, ambele
categorii de indivizi trebuind să posede inflorescenţe
bine dezvoltate.
- pregătirea pentru toaletarea florilor şi a
inflorescenţelor – în procesul de geneză şi formare a
florilor, nu toate florile ajung la maturitate sau nu se
dezvoltă similar, existând astfel posibilitatea formării unor
seminţe slab dezvoltate, ce ar putea afecta mai departe
procesul de ameliorare. Tocmai de aceea, în vederea
hibridării, sunt încrucişate numai acele flori care prezintă
o dezvoltare armonioasă, fără a prezenta vreo urmă de
afecţiune. În general, la cerealele cu inflorescenţa de tip
spic, se reţin spiculeţele din treimea mijlocie a spicului,
iar la cele cu panicul, se reţin spiculeţele de pe axul
principal.
- castrarea – reprezintă operaţia prin care sunt
eliminate florile sau după caz, elementele florale mascule
de pe genitorii materni, înainte de ajungerea acestora la
maturitate şi de a fi apte să polenizeze fie organele
florale, fie floarea sau sau după caz întreaga
inflorescenţă femelă de pe genitorul matern. Modalităţile
de castrare sunt multiple, dar cel mai des întâlnite sunt
castrările prin metode mecanice. Momentul oportun
pentru castrare diferă în funcţie de fiecare specie. La
plantele unisexuat monoice, castrarea se poate executa
în oricare moment al zilei, ştiut fiind faptul că, de cele mai

78
multe ori este eliminată întreaga inflorescenţă. La
plantele hermafrodite, momentul castrării este foarte
important, pentru că expunerea florilor la temperaturi
extreme poate inactiva elementele florale necastrate.
Tocmai de aceea, la grâu, fasole, soia, etc., castrarea se
face dimineaţa sau seara, atunci când se atinge un optim
de lumină şi temperatură. După castrare, florile sau
inflorescenţele sunt izolate pentru a evita polenizarea cu
polen străin. Pe izolatoarele de hârtie, se va trece data
când s-a efectuat castrarea, cei doi genitori şi numele
operatorului care a realizat castrarea.
- recoltarea şi păstrarea polenului în vederea
executării hibridării – recoltarea polenului se realizează
de la plantele care sunt considerate ca fiind genitorul
patern, iar polenul propriu-zis se recoltează în recipiente
sterile. Grăunciorii de polen pot fi aspiraţi sau preluaţi cu
instrumente speciale, astfel încât, să nu le fie afectate în
vreun fel integritatea. În cazul protandriei accentuate,
polenul este condiţionat în instalaţii speciale, la
temperaturi scăzute, în aşa fel încât, să nu intre în
contact cu agenţii patogeni sau să ajungă să germineze,
în ambele situaţii pierzându-şi viabilitatea. La 00C,
păstrarea viabilităţii polenului se poate prelungi timp de
14-20 de zile, în condiţii de umiditate scăzută şi întuneric.
Pentru perioade mai lungi de timp, polenul este păstrat la
temperaturi de -160/-1900C, în azot lichid. În acest mod,
se poate face păstrarea timp de câţiva ani.
- polenizarea florilor castrate cu polen – atinge
optimul atunci când florile femele ajung la maturitate fiind
apte să asigure astfel, o fecundare încununată cu succes.
Acest moment corespunde fazei în care stigmatele emit o
secreţie vâscoasă, care ajută la fixarea grăunciorilor de
polen. Metodele de hibridare sunt diverse şi se pot
executa prin: pulverizarea de polen direct pe stigmate,

79
introducerea inflorescenţelor paterne sub izolator alături
de cele materne, plasarea de antere direct pe stigmate,
scuturarea inflorescenţelor paterne, etc. După polenizare,
inflorescenţele sunt din nou trecute sub izolator. De
asemenea trebuie amintit faptul că, în funcţie de specie,
polenizarea se poate repeta la un interval scurt de timp.
- controlul formării seminţelor hibride – verificarea
execuţiei polenizării se începe la 7-10 zile după
momentul polenizării, când formarea seminţelor hibride
este evidentă. În cazul în care, încă nu este observată
formarea seminţelor, se presupune că operaţiunea a
eşuat. După formarea seminţelor hibride, este bine să se
aerisească izolatoarele, pentru a preveni eventualele
mucegaiuri, care pot apărea din cauza umidităţii excesive.
- recoltarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor
hibride – momentul recoltării este atunci când seminţele
au ajuns la maturitatea fiziologică, respectiv la umiditatea
optimă de recoltare. Condiţionarea şi păstrarea se face în
spaţii bine închise, uscate şi reci, la adăpost de răzătoare
sau alţi dăunători nedoriţi. Periodic, se execută un control
pentru a preveni apariţia unor mucegaiuri.

Hibridarea artificială semiforţată constă în

amplasarea celor doi genitori sub acelaşi izolator. Se
foloseşte în special, la plantele alogame, fiind utilizat un
sistem de semănat alăturat pentru cei doi genitori. Pentru
polenizare se pot folosi polenizatori entomofili, dar de
regulă, se apelează la izolatorii prin care trec curenţii de
aer, adică se practică o polenizare anemofilă sub izolator.
Recoltarea seminţei hibride se execută separat
pentru fiecare genitor, fără a amesteca în vreun fel
sămânţa provenită de la cei doi genitori.
În generaţia F1, plantele provenite din sămânţa din
autopolenizare se elimină, ştiut fiind faptul că, hibrizii au o

80
vigoare mult mai ridicată comparativ cu indivizii rezultaţi
din autopolenizare.

Hibridarea artificială liberă este mai puţin folosită

în procesul de ameliorare creativă şi mai mult în cazul
producerii de sămânţă la plantele alogame.
Metoda constă în semănatul alternativ al formei
mamă alături de forma tată. În prealabil, se stabilesc
genitorii care participă la hibridare, urmând a fi eliminat
un eventual decalaj de protandrie sau protigenie.
Pentru plantele unisexuat monoice, se castrează
florile mascule ale genitorului matern. În ultima vreme,
tendinţa este de a crea sămânţă hibridă pe bază de
androsterilitate. În acest sens, se vor folosi în câmpul de
producere de sămânţă genitori restauratori de fertilitate
pentru a anula inducerea androsterilităţii genitorului
matern.

Tehnica hibridării

Hibridarea este una dintre cele mai eficace şi

folosite metode de ameliorare cu ajutorul căreia sunt
create noi forme, dintre care unele deosebit de valoroase.
Noul organism realizat cu ajutorul hibridării întruneşte
toate posibilităţile ereditare ale formelor parentale. Prin
urmare, hibridarea reprezintă o sursă foarte importantă
de variabilitate foarte necesară procesului de ameliorare.
În vederea obţinerii rezultatelor scontate prin
folosirea acestei metode, în prealabil amelioratorul este
obligat să stabilească cu precizie obiectivele ce urmează
a fi realizate şi va alege în mod corespunzător formele
parentale.
Hibridarea presupune unele operaţiuni generale
pentru toate speciile. Aceste operaţiuni diferă de la o

81
specie la alta prin modul de execuţie care ţine cont de
biologia şi morfologia florală şi felul polenizării acesteia.
În general, pentru efectuarea lucrărilor de hibridare
propriu-zise, sunt necesare o serie de materiale şi
ustensile speciale, care de regulă se folosesc la
majoritatea speciile. În acest sens se pot enumera:
- etichete şi plăcuţe pentru marcarea genitorilor;
- recipiente speciale pentru păstrarea polenului;
- pensete de diferite tipuri şi mărimi;
- lupe de diferite tipuri;
- forfecuţe de diferite mări şi forme;
- frigidere pentru păstrarea de durată a polenului;
- izolatoare de pânză, tifon, hârtie, pentru
hibridarea semiliberă sau forţată;
- microscop pentru analiza şi determinarea
viabilităţii polenului, a vitezei de creştere a tuburilor
polinice în stigmate, etc.

Biologia florală şi tehnica hibridării

la speciile autogame

Grupa plantelor de cultură cu polenizare autogamă

cuprinde următoarele specii: grâul, orzul, ovăzul, orezul,
mazărea, fasolea, soia, inul, cartoful, bumbacul, ş.a.
Florile acestor plante sunt hermafrodite, iar
maturitatea fiziologică simultană a anterelor şi a
stigmatelor face posibilă autopolenizarea. La unele specii,
în special la cerealele păioase, floarea este cleistogamă
(polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor),
reducând în acest fel la maximum posibilitatea de
hibridare cu polen străin.

Grâul – particularităţile biologiei florale şi

tehnica hibridării

82
 Inflorescenţa grâului este un spic care este alcătuit
din 10-30 spiculeţe sesile, toate dispuse pe un ax central
denumit rahis. Spiculeţele conţin 4-7 flori protejate la
exterior de glume. Fiecare floare este protejată la interior
de 2 palei, una inferioară şi alta superioară, cea inferioară
putând fi aristată sau nearistată.
Floarea conţine 3 stamine, cu antere semi-mobile
în forma literei X. Gineceul este superior, bicarpelar,
bifidat, plumos cu un ovar unilocular şi uniovulat.
Înflorirea începe din treimea superioară a spicului şi se
extinde spre bază şi vârf. Înfloritul durează de regulă, 5-6
zile, iar florile din spiculeţ înfloresc de la bază spre vârf în
2-3 zile.
La nivelul unei plante, înfloritul începe cu tulpina
principală, fiind urmat mai apoi de fraţii de ordin superior,
până la cei de ordin inferior, eşalonat timp de 7-8 zile.

Fig. Anatomia florală la grâu

Înfloritul durează în general, 8-12 zile, la nivel
populaţional variaţia de înflorire fiind determinată de
factorii genetici, respectiv de umiditatea şi nebulozitatea
din timpul înfloririi.

83
 Când stigamatul devine receptiv şi anterele
expulzează polenul, floarea se deschide, filamentele
anterelor se alungesc şi staminele se suspendă în afara
florii eliberând în jur restul de polen rămas în antere.
Durata de viabilitate a polenului este de 30-40
minute, viabilitatea sa putându-se prelungi până la maxim
două zile dacă este păstrat la 2-40C, întuneric şi
umiditate scăzută. Stigmatele sunt receptive 8-10 zile în
condiţii de temperatură nu prea ridicată şi umiditate a
aerului scăzută.
Grâul este o specie pronunţat cleistogamă, astfel
că, eventualele încrucişări alogamice sunt sporadice.
Hibridarea artificială la grâu cuprinde operaţiile obligatoriu
în următoarea ordine succesivă:
a. toaletarea spicelor;
b. castrarea, operaţie ce presupune înlăturarea
staminelor;
c. hibridarea propriu-zisă.
Toaletarea spicelor constă în înlăturarea
spiculeţelor extreme, păstrându-se 10-12 spiculeţe din
treimea mediană. La cele 10-12 spiculeţe rămase, se
opresc numai florile laterale, îndepărtându-se cele mijlocii.
De asemenea, la florile rămase, se execută operaţia de
înlăturare a părţii superioare a paleelor. Toaletarea se
efectuează atunci când, grâul este în faza de burduf, în
momentul în care spicul a depăşit teaca ultimei frunze, iar
floarea a ajuns la maturitate.
Castrarea presupune înlăturarea cu ajutorul unei
pensete a celor 3 stamine, din fiecare floare. Operaţia
trebuie să se efectueze înainte de maturitatea fiziologică,
pentru a preveni polenizarea. Castrarea se realizează
printr-o uşoară presare a paleelor tăiate, mai apoi, fiind
extirpate staminele. După castrare, spicele se izolează cu

84
punguţe de tifon sau pergament, pe care se trece data
efectuării castrării şi numele operatorului.
Hibridarea (polenizarea propriu-zisă) se
efectuează la 24-48 ore de la castrare şi se realizează cu
polenul provenit de la genitorul patern, această
operaţiune putându-se executa fie cu polen, fie cu antere.
Momentul optim al polenizării este în ziua următoare sau
la două zile când se procedează fie la polenizarea forţată
fie la polenizarea semi-liberă.
La maturitate, boabele sunt recoltate separat,
urmând a fi depozitate în punguţe de hârtie.

Orzul – particularităţile biologiei florale şi

tehnica hibridării
Orzul este o plantă pronunţat autogamă, având o
polenizare cleistogamă, cu spicul compus din spiculeţe
cu o singură floare, aşezate câte 2-3 la fiecare arcuire a
rahisului.
Orzul prezintă două subspecii cultivate,
particularitatea morfologică constând în numărul de
rânduri de spiculeţe de pe rahis, respectiv 6 rânduri sau 2
rânduri.
Floarea conţine un pistil bifidat, pubescent şi 3
stamine cu filamente libere, având la partea superioară
poziţionate anterele.
La orz, nu se manifestă fenomenul de protandrie şi
protogenie. Ca şi la grâu, în spic înfloritul începe din
treimea mediană, continuând ulterior spre vârf şi bază.
Hibridarea artificială la orz cuprinde ca şi în cazul
grâului, următoarele 3 operaţiuni:
- toaletarea spicului;
- castrarea florilor;
- hibridarea propriu-zisă.

85
 Fig. Anatomia florală la orz

Toaletarea spicului se efectuează la momentul

apariţiei aristelor din teaca ultimei frunze, această
operaţie fiind foarte mult asemănătoare cu cea de la grâu.
Castrarea florilor constă în extirparea celor 3
stamine, fără a răni pistilul. După castrare, la fel ca şi la
grâu, spicele se izolează cu pungi de hârtie sau de
pergament.
Hibridarea propriu-zisă se execută cu polen de la
genitorul patern, după 24 de ore, perioadă în care pistilul
ajunge la maturitate.
După polenizare, spicele se izolează din nou,
urmând ca la 8-10 ore, să se dezizolează pentru a
preveni o eventuală mucegăire.
Recoltarea se efectuează individual, păstrarea
seminţelor urmând a se face în pungi speciale marcate
cu etichete.
86
 Soia - particularităţile biologiei florale şi
tehnica hibridării
Soia este o plantă cu polenizare autogamă,
prezentând o inflorescenţe de tip racem cu 2-9 flori,
inflorescenţe situate la nivelul nodurilor tulpinii. Soia este
o specie pronunţat cleistogamă, fapt care determină un
procent foarte, scăzut de alogamie, de regulă cel mult 1-
1,5%. Comparativ cu alte leguminoase pentru boabe,
elementele florale de la soiaau dimensiuni foarte reduse,
astfel că, operaţiunea de hibridare este deosebit de
dificilă.

Fig. Anatomia florii la soia

În vederea polenizării, sunt alese florile situate în

treimea mediană a inflorescenţelor situate pe genitorul
matern de pe axul principal, inflorescenţe situate pe
internodiile 5, 6 şi 7. Castrarea se execută încă de
timpuriu, din faza de boboc floral, când petalele încep să
depăşească caliciul în dimensiuni şi au culoarea verde.
Astfel, folosind un ac spatulat, se despică stindardul pe
linia de mijloc, cea care uneşte petalele, după care,
aripioarele se îndepărtează uşor de mijlocul carenei, care
87
este şi ea secţionată de la bază spre vârf. În acest fel,
floarea poate fi uşor deschisă, putându-se extirpa
staminele, utilizând o pensetă cu vârful curbat.
După castrare, floarea se izolează, urmând a se
executa polenizarea cu polen provenit de la genitorul
patern, de preferat în aceeaşi zi de la castrare.

Cartoful - particularităţile biologiei florale şi

tehnica hibridării
Inflorescenţa la cartof este de tip cimă, florile fiind
hermafrodite, puternic autogame. Din punct de vedere
anatomo-morfologic, florile sunt pe tipul 5, cu caliciu
gamosepal şi corolă gamopetală, dezvoltând în interior
un androceu format din 5 stamine şi un gineceu
bicarpelar. Florile se deschid dimineaţa, urmând a se
închide după-amiaza, iar în cazul unei nebulozităţi
ridicate, acestea rămân închise.

Fig. Anatomia florală la cartof

Castrarea se execută încă din faza de buton floral,

prin eliminarea celor 5 stamine, momentul optim fiind
dimineaţa, urmând ca în aceeaşi zi să se realizeze şi

88
polenizarea. Datorită autogamiei, polenul de la cartof are
o viabilitate scăzută în timp, fapt pentru care, polenizarea
nu trebuie să fie întârziată cu mai mult de 48 de ore.
După polenizare, inflorescenţele se izolează cu
pungi de pergament, urmând ca în termen de 10-12 zile
de la polenizare, să se efectueze un control al polenizării.
Intervalul de la polenizare până la maturitate, este
de 7-8 săptămâni, în funcţie de temperatură, recoltarea
urmând a se face cu mare grijă, dat fiind faptul că
seminţele din bace sunt de dimensiuni extrem de reduse.

Biologia florală şi tehnica hibridării

la speciile alogame

Speciile cultivate de plante alogame prezintă o

fecundare ce are loc între gameţii formaţi pe indivizi
diferiţi. Acest tip de polenizare este specific unor plante
de cultură deosebit de importante precum porumbul,
floarea-soarelui, secara, lucerna, tutunul, trifoiul, etc.
Alogamia este un fenomen care se datorează
atât biologiei florale, a se vedea morfo-anatomia
grăunciorilor de polen şi a florilor, cât şi incompatibilităţii
existente în cazul consangvinizării. O altă cauză a
alogamiei este atât protandria, cât şi protoginia, fapt care
duce la fie la o fertilitate scăzută sau chiar la sterilitate.

Porumbul - particularităţile biologiei florale şi

tehnica hibridării
Porumbul este o plantă alogamă unisexuat
monoică, ce manifestă fenomene de protandrie şi

89
protoginie, cât şi lipsei de afinitate dintre stigmate şi
polenul propriu.
Această specie prezintă două tipuri de
inflorescenţă şi anume o inflorescenţă de tip femel
denumită spadix (ştiuletele), respectiv o inflorescenţă de
tip mascul şi anume un panicul.
Inflorescenţa masculă se dezvoltă în vârful
plantei, având ramificaţii pe care se inseră mai multe
spiculeţe. Spiculeţele sunt protejate la exterior de către
glume, în timp ce între paleea internă şi cea externă sunt
plasate trei stamine, fiecare spiculeţ fiind constituit din
două flori. Deschiderea spiculeţelor mascule din panicul
începe cu treimea superioară a axului principal, urmând
ca mai apoi, să se extindă către cele două extremităţi.
Intensitatea maximă a înfloritului respectiv, eliberarea
polenului din antere, are loc dimineaţa, până în miezul
zilei, perioada de înflorire a paniculului fiind între 3 şi 10
zile în timp ce, viabilitatea polenului durează între una şi
două zile. Într-un panicul se dezvolt până la 10.000 de
antere, o anteră putând elibera cca. 2000 grăunciori de
polen, acest fapt făcând ca un singur individ să fie apt să
producă până la 20 milioane grăunciori de polen.
Cercetările ulterioare au demonstrat că, există o
corelaţie directă între cantitatea de polen produsă de o
plantă şi nebulozitate, temperatură şi umiditate. Astfel de
preferat, în timpul înfloririi starea vremii ar trebui să fie cât
mai frumoasă, atât nebulozitatea cât şi umiditatea fiind
responsabile cu un procent mai scăzut de polenizare.
Referitor la inflorescenţa femelă, aceasta este un
spadix, pe care se inseră între 8 şi 24 de rânduri de
perechi de spiculeţe, fiecare cu două flori, din care numai
una se dezvoltă normal, cealaltă fiind dezvoltată
rudimentar sau rămând chiar sterilă.

90
 Floarea situată pe inflorescenţa femelă este
alcătuită dintr-un ovar cu stil şi stigmat foarte lung,
acoperit la exterior cu perişori foarte fini, pe un singur
ştiulete dezvoltându-se în fază iniţială între 1000-1200,
toate fiind apte să devină seminţe. Stigmatele sunt
mature din punct de vedere biologic atunci când, ajung la
partea superioară a pănuşilor. Acesta este momentul în
care se impune izolarea spadixului cu izolatori, de regulă
pungi de hârtie. Izolarea spadixului se impune în vederea
prevenirii unei eventuale hibridări entomofile pe cale
naturală, nedorită.
De asemenea, în momentul ajungerii la
maturitate a florilor de pe inflorescenţa masculă, se
impune in mod imperativ izolarea acesteia cu pungi de
hârtie în vederea recoltării polenului.
În tot acest timp, din cauza lipsei de polen,
stigmatele florilor femele se alungesc sub izolator. După
2-3 zile de la izolarea paniculului, se îndepărtează punga
cu polenul recoltat urmând a se aşeza pe spadixul
genitorului matern. Deşi, după prima izolare, s-a recoltat
maximum de polen de la genitorul patern, paniculul
acestuia se izolează încă o data în vederea recoltării unei
noi cantităţi de polen, necesar pentru o eventuală nouă
polenizare.
După o săptămână de la data recoltatului, se
execută un prim control, moment în care ar trebui să se
observe o îngroşare evidentă a spadixului. Dacă spadixul
îşi păstrează aceleaşi dimensiuni, înseamnă că
hibridarea a eşuat. Izolatorii se îndepărtează mai apoi,
fapt datorat prevenirii apariţiei mucegaiurilor, care se
formează după cum bine este cunoscut din cauza
umidităţii ridicate din interiorul izolatorilor.

91
 Recoltarea ştiuleţilor hibrizi se face la maturitatea
fiziologică, atunci când umiditatea din ştiulete variază în
jurul valorii de 15%.

Floarea-soarelui - particularităţile biologiei

florale şi tehnica hibridării
Floarea-soarelui prezintă o inflorescenţă de tip
calatidiu, fiind alcătuită din flori marginale cu petale
puternic concrescute pe margini, asexuate sau
unisexuate mascule, denumite „flori ligulate”. Celelalte
flori din calatidiu sunt flori hermafrodite, fertile, cu 5
stamine concrescute sub forma unui tub.
Înfloritul începe de la periferia calatidiului şi se
continuă spre interior, având o perioadă de timp situată
între 7 şi 11 zile. Polenizarea poate fi atât entomofilă, cât
şi anemofilă. Gineceul este alcătuit dintr-un ovar interior
şi respectiv, un stigmat bifidat.
Alogamia este asigurată de incompatibilitatea
polenului de pe aceeaşi plantă, astfel că, pentru
polenizare, o plantă are neapărat nevoie de polen străin,
această specie dezvoltând în timp o afinitate
extraordinară pentru polenizarea alogamă. Tocmai
această particularitate impune în mod obligatoriu izolarea
calatidiilor cât mai timpuriu cu izolatoare de bună calitate.
Polenizarea forţată presupune izolarea
inflorescenţelor situate atât pe genitorul matern, cât şi pe
cel patern. Astfel, calatidiul genitorului patern se izolează
cu pergament în vederea reţinerii polenului, în timp ce
inflorescenţa genitorului patern se izolează cu pungi de
tifon, pentru a preveni o polenizare anemofilă sau
entomofilă nedorită. Operaţiunea de castrare propriu-zisă
constă în eliminarea tuturor anterelor de pe genitorul
patern, atunci când staminele depăşesc nivelul
stigmatului. În vederea hibridării, se castrează numai

92
florile de pe cercurile periferice, celelalte flori situate spre
interior urmând a fi înlăturate. Polenul recoltat de pe
genitorul patern se obţine prin scuturarea calatidiului în
izolator, cu ajutorul unor manşoane de catifea.
Receptivitatea stigmatelor durează de regulă, între
3 şi 5 zile, în lipsa polenului ca şi la porumb, acestea
alungindu-se. Viabilitatea polenului este de cca. 4-5 zile
dar, se poate prelungi până la 15 zile în condiţii de
temperatură şi umiditate scăzută.
Hibridarea propriu-zisă constă în pensularea
polenului pe stigmatele mature ale genitorului matern,
operaţiunea repetându-se cu mare grijă, fără a vătăma
integritatea stigmatelor. Reuşita hibridării se constată
atunci când, stigmatele au încetat să se mai alungească,
iar culoarea acestora virează spre brun. Chiar dacă
hibridarea propriu-zisă s-a efectuat, se impune
menţinerea izolatorului pe calatidiu.

Mutageneza

93
 Prin mutaţie se înţelege fenomenul genetic de
modificare permanentă şi transmisibilă a structurii uneia
sau mai multor gene.
Mutaţia este efectul mutagenezei, mutageneza
fiind definită ca fiind totalitatea fenomenelor fizice,
chimice sau biologice care duc la apariţia mutaţiei.
Din punct de vedere genetic, mutaţia reprezintă o
modificare a secvenţei de nucleotide în ADN sau ARN.
Cauzele mutaţiilor pot fi atât de natură artificială,
cât şi naturală. Pe cale naturală, mutageneza se poate
produce de regulă, fie din cauza unor fenomene fizice,
cât şi din cauza unor fenomene chimice. Astfel, aceşti
factori, pot duce la modificare permanentă a structurii
genetice a unui individ, modificare care va fi transmisă
mai departe la descendenţi.
Mutaţiile artificiale sunt fenomene care au la bază
intervenţia dirijată a omului, şi se obţin în urma acţiunii
unor factori fie chimici, fie fizici, fie biologici asupra
individului supus mutagenezei. Din păcate, acţiunea
acestor factori nu este în totalitate controlată de către om
sau altfel spus, indivizii reacţionează în mod diferit la
acţiunea aceloraşi factori. În timp însă, în urma
cercetărilor, au fost stabilite principalele acţiuni ale unor
factori precum radiaţia în anumite doze, tratamentul cu
anumiţi compuşi chimici, efectul schimbărilor bruşte de
temperatură, ş.a. asupra speciilor.
În urma mutagenezei, rezultă indivizi noi, cu un
genom modificat denumiţi mutanţi. Mutanţi pot prezenta
două tipuri majore de mutaţii şi anume: mutaţii benefice şi
mutaţii mai puţin benefice, uneori chiar letale.
Mutanţii proveniţi în urma supunerii acţiunii
factorilor fizici sunt notaţi cu litera X, cei proveniţi din
acţiuni chimice cu litera M, faţă de cei proveniţi în urma

94
hibridării care se notează cu F sau cei rezultaţi dintr-o
consangvinizare, care se notează cu C.
Clasificarea pe generaţii a materialului mutant se
efectuează în următoarea succesiune:
- X0 respectiv M0 pentru acei indivizi sau organe
supuse iradierii;
- X1 sau M1 pentru prima generaţie de plante
obţinut din indivizii sau organele supuse mutagenezei;
- X2 sau M2 pentru a doua generaţie de material
obţinut din generaţia X1 sau M1.
Obţinerea unor indivizi sau organisme mutante se
realizează într-o etapa de operaţiuni obligatoriu
succesive, astfel:
- alegerea materialului biologic ce va fi suspus
efectelor mutagene presupune selecţia unor forme
valoroase la care se urmăreşte ameliorarea unor
caractere precum rezistenţa la patogeni sau dăunători,
rezistenţa la temperaturi scăzute, creşterea capacităţii de
producţie sau a calităţii. De regulă, prin acţiunea factorilor
mutageni, se urmăreşte inhibarea sau din contră,
sporirea acţiunii uneia sau mai multor gene, genă sau
gene care determină un anumit caracter.
În general, se supun fenomenului de mutageneză
seminţe uscate, care sunt mult mai uşor de tratat cu
factori chimici sau fizici decât organele de plante, sau
chiar plantele întregi. Astfel, la umiditatea STAS
seminţele suferă modificări mult mai vizibile, modificări
structurale, care le transformă în totalitate structura
cromozomială.
Polenul poate fi şi supus efectelor mutagene. Din
punct de vedere anatomic, polenul posedă două tipuri de
nuclee şi anume un nucleu generativ şi altul vegetativ.
După mutageneză, mutaţia indusă în gametul mascul va

95
fi transferată în zigot, şi deci va fi posedată de către
genomul viitorului organism.
Alături de polen, se poate tratat şi supune
efectelor mutagene şi ovarul, care suferă în urma unui
astfel de proces modificări de natură să transforme
întreaga structură a gametului femel. Ca şi în cazul
polenului, aceste modificări urmează a fi transmise mai
departe la zigot, pe linie maternă.
O altă categorie de forme biologice capabile a fi
supuse efectelor mutagene sunt mugurii. Aceştea, în
stare dormindă, pot suferi modificări structurale serioase,
care afectează în totalitate structura noi plante care poate
rezulta dintr-un mugur. Mugurii sunt mai sensibili la
efectul factorilor mutageni, fapt datorat unui înveliş
protector mai puţin rezistent, aşa cum este tegumentul în
cazul seminţelor.
Clasificarea factorilor mutageni fizici:
- radiaţii ionizante;
- radiaţii neionizante;
- raze ultraviolete;
- raze Roetgen;
- raze α, β, γ, etc.;
- neutroni sau particule elementare neutre, care
provin din dezintegrarea materialului radioactiv;
- protoni sau nuclee provenite din atomi de
hidrogen.
Clasificarea factorilor mutageni chimici:
- produşi antimetabolici cu efecte asupra
metabolismului ca de exemplu săruri din metale grele,
pesticide, etc.;
- compuşi alchilici de tipul peroxizilor, aldehidelor,
hidroxilaminelor, acidului azotos, analogii bazelor azotate;
În urma mutagenezei, plantele sau organele de
plante rezultate manifestă noi caractere şi însuşiri

96
fenotipice. Acestea sunt de fapt efectele mutagenezei, iar
aceste efecte pot fi atât benefice, cât şi letale.
Aprecierea efectelor mutagene se realizează prin
studiul indivizilor atât în prima generaţie, cât şi în a doua,
în vederea determinării stabilităţii genetice a acestor tipuri
de caractere.
Astfel, în prima instanţă, se încearcă determinarea
unor presupuse aberaţii cromozomiale atât în metafază,
cât şi în anafaza primelor faze mitotice, procese care au
loc în ţesuturile aflate în plină creştere.
Un indice important în ceea ce priveşte efectul
factorilor mutageni este cel privitor la răsărire. Răsărirea
atât prin viteza de răsărire, cât şi prin procentul de plante
răsărite indică în mare măsură efectul mutagenezei
asupra seminţelor.
Ulterior, după răsărire, se determină ritmul de
creştere atât al rădăcinii, cât şi al hipocotilului. Viteza de
creştere a acestor organe vorbeşte în mare măsură
despre evoluţia ulterioară a plantelor.
În vegetaţie, se vor face observaţii cu privire la
noile caractere şi însuşiri fenotipice manifestate de plante
pe parcursul întregului ciclu de viaţă. Mai mult decât atât,
sunt situaţii în care cele mai multe din plante nu
supravieţuiesc, fapt datorat efectelor letale ale factorilor
mutageni.
În generaţia a doua, se urmăreşte stabilitatea
caracterelor dobândite în urma mutagenezei. Există
situaţii în care deşi, în prima generaţie se manifestă o
serie de caractere benefice, în cea de a doua generaţie,
aceste caractere nu se mai exteriorizează, semn că,
gena sau genele care le determină intră în stare recesivă.
În acest caz, se presupune că, factorul mutagen care a
acţionat asupra seminţei sau organului din care a rezultat

97
planta, nu a fost suficient de puternic pentru a determina
o transformare permanentă a genomului.
Observaţiile care se efectuează atât în prima, cât
şi în a doua generaţie, au în vederea stabilirea
manifestării unui anumit caracter, cel care a făcut de fapt
obiectul mutagenezei, şi diferenţa de comportament între
o plantă nesupusă mutagenezei şi una mutantă.

Normele UPOV pentru descrierea soiurilor

98
 Procesul de ameliorare cunoaşte două faze
distincte şi anume etapa de ameliorare creativă, respectiv
etapa de ameliorare conservativă.
Etapa de ameliorare creativă presupune crearea
de noi cultivare, care prezintă caractere şi însuşiri
agronomice superioare celor existente în cultura mare.
Acest proces este unul de lungă durată care iniţial se
întinde pe un areal restrâns, după care se extinde la nivel
naţional, în sensul aprecierii unei zonări cât mai
corespunzătoare.
După această etapă, următoarea fază presupune
înmulţirea materialului biologic creat, material biologic de
regulă sub formă de hibrizi şi soiuri, această înmulţire
făcându-se cu condiţia păstrării purităţii genetice a
acestuia.
Această etapă de ameliorare conservativă se face
pe baza unor norme generale, acceptate la nivel mondial,
norme cunoscute sub denumirea de „Normele UPOV” .
În concordanţă cu aceste norme, principalele
caractere şi însuşiri agronomice sunt evaluate atât vizual
cât şi prin determinări biometrice, pregnanţa şi
expresivitatea acestor caractere fiind notată pe o scară
de la 1 la 9. Astfel, pentru fiecare specie cultivată, au fost
elaborate liste specifice de descriere a însuşirilor şi
caracterelor agronomice.
Această descriere reprezintă criteriul de bază în
recunoaşterea şi alegerea plantelor elită şi de asemenea,
în caz de litigii, în ceea ce priveşte dreptul de autor, se
poate stabili cu precizie apartenenţa unui cultivar.
În etapa de ameliorare conservativă noţiunea de
plantă elită capătă un nou sens şi anume prin termenul
de „plantă elită” se înţelege acel individ care întruneşte
toate caracterele şi însuşirile agronomice tipice unui soi,

99
hibrid sau orice altă categorie de cultivar, aflate în
maximum de manifestare biologică.
În cele ce urmează, sunt prezentate câteva dintre
caracterele de identificare la principalele specii de cultură.

Caracterele de identificare la grâu:

- coleoptilul (pigmentaţia antocianică);
- planta (portul la înfrăţire);
- ultima frunză (pigmentaţia antocianică a
urechiuşelor);
- epoca înspicării;
- ultima frunză;
- spicul (glaucescenţa, forma, densitatea,
culoarea la maturitate);
- anterele (pigmentaţia);
- aristele sau prelungirile aristiforme;
- aristaţia la extremitatea spicului;
- segmentul terminal al rahisului;
- gluma inferioară (lăţimea şi forma umărului
glumei, forma ciocului, întinderea poziţiei interne);
- bobul (culoarea, forma, lungimea perişorilor
văzuţi dorsal, coloraţia fenolică şi tipul de dezvoltare).

Caracterele de identificare la mazăre:

- planta (fasciaţia);
- frunzele (culoarea şi intensitatea culorii, foliolele
şi numărul de foliole);
- foliolele (mărimea, forma, pruina de pe faţa
superioară, extremitatea, dinţii marginali);
- stipela (mărimea, pruina de pe faţa superioară,
maculaţia la nivelul celor două noduri, dedesubtul
primului nod fertil, intensitatea maculaţiei inelul antocianic,
tipul de inel antocianic);
- numărul de cârcei;

100
 - nodul fertil (numărul de flori, respectiv numărul
de păstăi);
- steagul (mărimea, culoarea, forma bazei,
mucronul, ondulaţia marginii, plierea);
- aripa (forma şi culoarea);
- lobul caliciului (lungimea şi lăţimea);
- păstaia (lungimea, membrana, culoarea,
curbura, extremităţile);
- prezenţa sau nu a membranei;
- bobul (culoarea cotiledoanelor, forma granulelor
de amidon, MMB-ul, suprafaţa, culoarea tegumentului,
tipul ornamentelor, culoarea hilului);
- epoca începutului de înflorire;
- epoca înfloritului deplin;
- epoca maturităţii uscate;
- rezistenţa la virusul galben al mozaicului
tutunului, Ascochyta pisi, Fusarium sp., făinare.

Caracterele de identificare la porumb:

- prima fază (culoarea antocianică a tecii);
- prima frunză (lungimea limbului, lăţimea
limbului, raportul lungime/lăţime, forma vârfului, portul
faţă de axul central al plantei);
- paniculul (momentul apariţiei, timpul de iniţiere
a anterei, coloraţia antocianică a anterelor, coloraţia
antocianică a glumelor, coloraţia inelului antocianic,
unghiul dintre axul principal şi ramificaţiile laterale, portul
ramificaţiei laterale, numărul de ramificaţii primare şi
laterale, lungimea axului central deasupra ramurii
inferioare, lungimea axului central deasupra ramurii
inferioare);
- ştiuletele (momentul apariţiei stigmatelor,
coloraţia antocianică a stigmatelor, înălţimea de inserţie
raportată la înălţimea totală a plantei, lungimea

101
pedunculului, lungimea totală, diametrul măsurat la mijloc,
forma, numărul de rânduri, tipul bobului, culoarea vârfului
bobului, culoarea părţii dorsale a bobului, coloraţia
antocianică a glumelor şi intensitatea acesteia);
- tulpina (coloraţia antocianică a nodurilor şi
internodiilor);
- frunza (coloraţia antocianică în faza lapte-ceară,
perişorii de pe marginea tecii).

Caracterele de identificare la floarea-soarelui:

- hipocotilul (pigmentaţia antocianică);
- frunza (talia, forma, culoarea, pigmentaţia
antocianică pe margini, strălucirea, gofrajul, fineţea
zimţilor şi regularitatea acestora, forma secţiunii
transversale, unghiul nervurilor laterale, înălţimea
extremităţilor limbului în raport cu inserţia peţiolului,
unghiul dintre partea inferioară a peţiolului şi tulpină,
perozitatea la vârf);
- tulpina (numărul de frunze de pe tulpina
principală);
- epoca înfloritului;
- florile ligulare (numărul, forma şi culoarea);
- florile tubuloase (culoarea, pigmentaţia
antocianică a stigmatului);
- capitulul (numărul de bractee dorsale, portul,
talia, forma părţii cu seminţe, înălţimea naturală);
- bracteea (forma pigmentaţiei antocianice);
- planta (poziţia naturală a capitulului, înălţimea
naturală, ramificaţiile şi numărul acestora);
- sămânţa (mărimea, forma, grosimea, culoarea,
aroma, dungile şi culoarea acestora, poziţia dungilor).

Caracterele de identificare la cartof:

- tuberculul (culoarea şi forma);

102
 - culoarea pulpei;
- culoarea bazei colţilor crescuţi la întuneric;
- perozitatea bazei colţilor crescuţi la lumină;
- forma colţilor;
- pigmentaţia anocianică a tulpinii;
- prezenţa butonilor florali;
- pigmentaţia antocianică a butonilor florali;
- prezenţa florilor;
- culoarea părţii superioare a petalelor;
- prezenţa punctelor albe la florile colorate;
- epoca de maturitate;
- forma frunzei întregi din etajul IV de la sol la
începutul înfloritului;
- lungimea relativă a foliolei faţă de lăţime.

Extragerea şi analiza elitelor

103
 Procesul de ameliorare a plantelor cuprinde două
etape distincte majore şi anume:
- etapa de ameliorare creativă;
- etapa de ameliorare conservativă.
Etapa de ameliorare creativă porneşte de la
alegerea de plante elită şi urmărirea descendenţelor
acestora pe parcursul verigilor câmpului de ameliorare,
până în momentul în care acestea sunt omologate ca
soiuri sau hibrizi pentru cultura mare.
Totuşi, alegerea şi extragerea elitelor presupune
un proces îndelungat şi dificil, în care se încearcă să se
obţină indivizi care să se apropie cât mai mult prin
caracterele şi însuşirile care le posedă, după un tip de
plantă ideal, imaginat şi dorit de ameliorator.
În general, plantele elită trebuie să îndeplinească
câteva obiective de ameliorare precum: producţia
ridicată/plantă, rezistenţa sporită la condiţiile de mediu,
rezistenţa ridicată la boli şi dăunători, calitatea ridicată a
producţiei, capacitatea sporită de a suporta densitate
ridicată de indivizi la unitatea de suprafaţă, etc.
Etapa de ameliorare conservativă preia actualul
material biologic existent sub forma soiurilor, hibrizilor,
liniilor consangvinizate, etc., cu scopul de a menţine
puritatea biologică a acestora. De regulă, această etapă
se utilizează în special, în cadrul procesului de producere
de sămânţă şi răspândire a cultivarelor existente în
producţie.

Criteriile generale de alegere a elitelor

Aceste criterii ţin seama de cele două etape ale

104
procesului de ameliorare enumerate mai sus. Astfel,
criteriile generale de alegere a elitelor în faza de
ameliorare creativă se subordonează obiectivelor
programului de ameliorare. În acest sens, vor fi deci
alese ca plante elită, acei indivizi care prezintă
următoarele proprietăţi:
- capacitatea de producţie biologică de producţie
ridicată, determinată de o foarte bună dezvoltare a
elementelor de producţie;
- calitate superioară a producţiei;
- rezistenţă la factorii pedo-climatici;
- rezistenţă la patogeni şi dăunători;
- adaptabilitate pentru condiţiile specifice de
mecanizare, respectiv rezistenţă la cădere, frângere şi
scuturare;
Criteriile generale de alegere a elitelor în faza
de ameliorare conservativă au drept scop păstrarea
purităţii genetice a cultivarului, puritate genetică care îi
conferă caractere fenotipice unice pentru fiecare cultivar
în parte.
În această fază a procesului de ameliorare sunt
considerate plante-elită, plantele care prezintă
caracterele de autenticitate ale cultivarului omologat,
astfel că, materialul biologic omologat şi admis în cultură
este descris pe baza normelor de descriere şi protecţie
UPOV.
În cazul cultivarelor monoforme, cultivarul este o
populaţie de indivizi uniformă fenotipic şi genotipic. În
acest caz, plantele elită vor fi extrase din cadrul
singurului biotip existent în cultură, alegere acestora fiind
foarte simplă, urmând ca înainte de selecţia elitelor, să fie
eliminate toate plantele atipice.
Referitor la cultivarele poliforme, acestea sunt
populaţii alcătuite din mai multe biotipuri. În această

105
situaţie, la omologare sau admiterea în cultură este
precizat numărul de biotopuri componente şi frecvenţa
acestora, alegerea elitelor urmând a se face pentru
fiecare biotop în parte.
Semănatul acestor elite se va face separat pe
biotopuri, eliminându-se plantele atipice din cadrul
fiecărui biotop.

Etapele alegerii şi analizei plantelor elită

Plantele elită se aleg din cadrul câmpurilor de
selecţie, acestea fiind câmpuri de diversificare a
materialului genetic, corespunzător fiecărei faze de
ameliorare în parte.
Alegerea plantelor elită se realizează în două
etape astfel:
- etapa de identificare, marcare şi observaţie a
potenţialelor plante elită, care se desfăşoară în toate
fenofazele de dezvoltare, această etapă mai fiind numită
şi etapa de câmp;
- etapa de analiză în laborator, presupune
analize macro şi microscopice biometrice, cantitative şi
calitative.
Principalele observaţii care se efectuează în etapa
de câmp sunt următoarele:
- tipul plantei;
- tipul de creştere;
- elemente de productivitate;
- rezistenţa la factorii de mediu nefavorabili;
- lungimea perioadei de vegetaţie;
- pierderea apei din boabe;
- capacitatea stay-green.
Plantele identificate şi marcate candidează la
calitatea de „plantă elită”, iar observaţiile şi notările sunt

106
trecute în registre speciale de observaţie, denumite
“registre de genealogie”.
În cazul ameliorării conservative, registrul de
evidenţă este denumit registru de selecţie, în care se
consemnează toate elitele, dar se consemnează numai şi
cauzele care au dus la eliminarea anumitor indivizi.
La maturizare, plantele sunt etichetate marcate şi
recoltate în vederea parcurgerii analizelor de laborator.
Etapa de laborator constă în analiza şi reţinerea
numai a plantelor elită, care corespund criteriilor de
alegere.
Analizele de laborator ale plantelor elită cuprind
determinări biometrice desfăşurate la nivelului părţilor
principale ale plantelor, precum:
- măsurători biometrice: înălţimea taliei, numărul
de rânduri de seminţe, greutatea, numărul de internodii,
grosimea medie a internodiilor, numărul de frunze,
dezvoltarea sistemului radicular, etc.;
- analiza elementelor de producţie;
- analize calitative;
Pe baza acestor criterii şi în urma rezultatelor
obţinute, vor fi selecţionate plantele elită.

Alegerea şi analiza elitelor la grâu

107
 Resursele genetice din care se extrag elitele la
grâu sunt constituite din:
- populaţii naturale polimorfe;
- populaţii hibride segregate;
- material biologic supus acţiunii factorilor
mutageni;
- soiuri de grâu omologate de provenienţă internă
şi externă, etc.
Caracterele urmărite în procesul de creare de noi
soiuri de grâu sunt următoarele:
- talie joasă, cu menţinerea numărului de frunze,
dar în special a unei suprafeţe foliare mari, cu frunze mai
scurte, dar mai late;
- capacitate de înfrăţire limitată, de maximum 5
fraţi fertili/plantă;
- frunze dispuse erect, cu frunza steag bine
dezvoltată;
- număr ridicat de flori fertile în spiculeţ;
- un număr cât mai mare de spiculeţe în spic
- spic cu rahis elastic, rezistent la scuturare;
- tulpină elastică, cu rezistenţă sporită la cădere;
- boabe cu structură făinos-sticloasă, care
determină calităţi de panificaţie superioare;
- rezistenţă ridicată la atacul de agenţi patogeni şi
dăunători;
- rezistenţă la condiţiile pedo-climatice precum
seceta excesivă din primăvară sau vară şi la
temperaturile scăzute din timpul iernii;
- o stabilitate cât mai mare a producţiei, datorate
mai ales plasticităţii ecologice ridicate, şi mai puţin
condiţiilor favorabile de mediu care s-ar putea manifesta
în anii de testare.
Criteriile de alegere a elitelor în câmp;

108
 a) Criterii morfologice:
- plante cu pai scurt de maximum 70-80 cm, cu
diametrul de peste 0,5-0,7 mm, cu o elasticitate cât mai
ridicată;
- aparat foliar cu frunze erecte, late, cu o suprafaţă
foliară cât mai mare, în partea superioară, şi cât mai
redusă în partea inferioară a plantei;
- plante precoce, semitardive, sau tardive, în
funcţie de obiectivele de ameliorare urmărite;
- plante cu un număr maxim de 3-5 fraţi
fertili/plantă;
- un număr cât mai mare de spiculeţe în spic;
- număr mare de boabe în spiculeţ;

b) Criterii fiziologice:
- rezistenţă sporită la iernare;
- rezistenţă ridicată la secetă;
- rezistenţă la atacul de patogeni;
- rezistenţă ridicată la dăunători;
Analizele de laborator ale elitelor constau în
următoarele determinări:
- înălţimea plantei, care se măsoară de la colet
până la vârful tulpinii principale;
- masa totală a plantei;
- numărul de fraţi fertili şi sterili/plantă;
- lungimea spicului principal;
- numărul minim de spiculeţe fertile, acesta
trebuind să fie egal cu 18;
- numărul maxim de spiculeţe sterile, nu trebuie
să depăşească 2;
- densitatea spicului;
- numărul de boabe din spicul principal;
- numărul de boabe de pa plantă întreagă;

109
 - greutatea boabelor de pe spicul principal,
respectiv, de pe întreaga plantă;
- uniformitatea boabelor;
- gradul de şiştăvire;
- forma boabelor (sunt preferate boabele cu
suprafaţă netedă);
- culoarea boabelor - albă sau roşie;
- consistenţa boabelor se apreciază sub aspectul
secţiunii transversale a bobului deosebindu-se categoriile
sticlos, semi-sticlos şi făinos;
- coeficientul de recoltă (raportul dintre greutatea
totală a boabelor de pe o plantă şi greutatea totală a
plantei) R>0,5.
Selecţia plantelor elită se face pe baza stabilirii
acelor indivizi care prezintă o heritabilitate cât mai
ridicată a caracterelor privitoare la elementele de
producţie. Astfel de caractere sunt cele referitoare la
lungimea spicului, densitatea spicelor sau coeficientul de
recoltă. Altele precum numărul de fraţi, greutatea totală a
plantei, numărul total de boabe/spic ş.a. au o
heritabilitate mai scăzută, fapt pentru care au o
importanţă mai redusă în stabilirea criteriilor pe baza
cărora se face selecţia elitelor.

Alegerea şi extragerea elitelor

110
 la fasolea pentru boabe

Genofondul din care se extrag elitele cuprinde la

fasolea pentru boabe:
- soiuri cultivate din colecţia naţională şi mondială;
- hibrizi interspecifici segregaţi sau material
biologic supus efectelor mutagene;
- populaţii locale româneşti de fasole;
- populaţii şi specii înrudite cu fasolea comună, etc.

Caracterele urmărite în procesul de creare de noi

soiuri de fasole sunt următoarele:
- tulpină erectă, viguroasă, cu multe ramificaţii de
tip determinat;
- înflorire timpurie sincronă;
- inserţie înaltă a primei păstăi;
- rezistenţă la secetă şi arşiţă;
- rezistenţă la boli şi dăunători;
- conţinut scăzut de coji (sub 7 %);
- conţinut de proteină ridicat, de peste 35 %.

A. Criteriile de alegere a elitelor în etapa de câmp:

- ritm rapid de creştere şi dezvoltare;
- tufă erectă, viguroasă, puternic ramificată, cu
înflorire de scurtă durată;
- inserţia primei păstăi la peste 20 cm;
- păstăi inserate compact în zona nodurilor tulpinii;
- numărul minim de păstăi tardive/plantă: minim 15
la soiurile tardive, minim 12 la cele timpurii;
- numărul de boabe/păstaie nu trebuie să fie mai
mic de 7;
- coacerea uniformă a păstăilor.
Analizele de laborator constau în:
- determinarea înălţimii plantei (cm);

111
 - determinarea înălţimii de inserţie a primei păstăi,
care trebuie să fie de peste 20 cm;
- lungimea păstăilor;
- numărul total de păstăi/plantă trebuie să fie de
minim 15;
- numărul mediu de boabe în păstaie trebuie să fie
de 8;
- greutatea boabelor/plantă,
- uniformitatea boabelor din punct de vedere al
formei, mărimii, şi culorii;
- conţinutul de coji trebuie să fie sub 7%.
- capacitate de fierbere scăzută.

Determinarea capacităţii de fierbere a boabelor

de fasole

La soiurile de bună calitate, boabele fierb mai

repede şi mai uniform, iar după fierbere, consistenţa lor
este făinoasă. Una dintre cele mai folosite metode pentru
determinarea capacităţii de fierbere a boabelor de fasole
se bazează pe determinarea capacităţii de fierbere a
fiecărui bob şi are avantajul că, se poate utiliza şi în cazul
în care dispunem de o cantitate mai mică de boabe.

Tehnica de examinare:
Bobul se consideră că este fiert în momentul în
care, i-a plesnit tegumentul seminal. Pentru determinarea
capacităţii de fierbere se foloseşte un aparat compus
dintr-o cutie de tablă de aluminiu cu capace, în interiorul
căreia se introduce un stativ cu şase compartimente
numerotate, în care se aşează o eprubetă fără fund. În
fiecare eprubetă se introduce o tijă, pe care sunt fixate
perpendicular şi la distanţe egale zece plăcuţe de tablă,
în care se aşează boabele.

112
 În vederea determinării capacităţii de fierbere a
boabelor, cutia cu paharul Berzelius se umple trei sferturi
de apă distilată şi se pune la fiert. Din fiecare probă
supusă analizei se iau câte două probe de zece boabe.
Boabele trebuie să fie întregi, mature şi cu epiderma
nevătămată.
Se scoate mai apoi, tija cu plăcuţe din eprubetă şi
se aşează boabele pe plăcuţele de aluminiu. Eprubetele
astfel încărcate cu boabe, se aşează pe stativ, care se
introduce în cutia aparatului, în momentul în care apa
atinge punctul de fierbere. Se pune capacul, iar după 30
minute, se scoate stativul şi se face prima observaţie,
notându-se în tabel pentru fiecare probă, numărul de
boabe cu tegumentul seminal plesnit.
Se introduce din nou stativul în cutie în vederea
continuării fierberii. Celelalte observaţii se fac din 15 în
15 minute, timp de două ore la fasole şi bob respectiv,
trei ore la mazăre.
Capacitatea de fierbere a fiecărei probe se
apreciază în funcţie de coeficientul de fierbere (k) care,
se obţine prin împărţirea numărului de boabe fierte (S), la
timpul mediu de fierbere al unui bob (t) exprimat în ore.

S
K= ;
t
În funcţie de valorile obţinute de k, se stabileşte
capacitatea de fierbere a boabelor de fasole astfel:
- K>7,5, capacitatea de fierbere a boabelor este
foarte bună;
- 5<K<7,5, boabele au o capacitate de fierbere
mijlocie;
- K<5, boabele au o capacitate de fierbere slabă.
Alegerea şi extragerea elitelor la mazăre

113
 Genofondul din care se extrag elite la mazăre este
alcătuit din:
- populaţii vechi din specii de origine asiatică (P.
sativum, P. arvense, P. fulvum, P. syriacum, P.
abbysinium, P. elatius, etc.);
- populaţii hibride aflate în segregare;
- material biologic supus efectelor mutagene;
- soiuri de mazăre din colecţia naţională şi
mondială;
Caracterele urmărite în procesul de creare de noi
cultivare de mazăre sunt următoarele:
- plante cu tip de creştere determinat, rezistente la
cădere;
- plante cu foliole transformate în cârcei, care se
pot menţine în poziţie verticală până la maturitate, fapt ce
permite recoltarea mecanizată într-o singură fază;
- inserţia mijlocie a primei păstăi;
- rezistenţă la intensitatea fotosintetică, fapt ce are
în vedere prevenirea avortării florilor;
- păstăi lungi cu boabe de mărime mijlocie sau
mare.
a) Criteriile de alegere a elitelor în etapa de
câmp:
- tufă bine dezvoltată, având o creştere rapidă,
dar determinată;
- număr mare de păstăi/plantă, de preferat peste
10 păstăi;
- păstăi aşezate grupat, din partea mijlocie, spre
vârful tulpinii;
- plante cu durata de înflorire cât mai scurtă, şi de
dorit cât mai sincronă;
- rezistenţă la atacul patogenilor, în special la
făinare;

114
 - rezistenţă sporită la atacul de Brochus pisorum
(Gărgăriţa mazării).

b) Criteriile de alegere a elitelor în etapa de

laborator se referă la următoarele determinări:
- înălţimea plantei;
- înălţimea de inserţie a primei păstăi, care se
măsoară de la colet până la punctul de inserţie a prime
păstăi, urmând a fi selecţionate elitele a căror inserţiea
primei păstăi nu depăşeşte 20 cm;
- numărul total de păstăi trebuie să fie de
minimum 15;
- lungimea minimă a unei păstăi nu trebuie să fie
mai mică de 6 cm;
- numărul total de păstăi/plantă;
- numărul mediu de boabe în păstaie (6-7);
- numărul total de boabe/plantă trebuie să fie de
minimum 80;
- greutatea minimă a boabelor/plantă;
- MMB-ul trebuie să fie de peste 200 g;
- procentul de coji trebuie să fie sub 7%.

Alegerea şi analiza elitelor la porumb

115
 Elita la porumb este reprezentată de întreaga
plantă, asupra căreia se fac observaţii fenologice, la
maturitate recoltându-se ştiuleţii plantelor elită.
Genofondul din care se extrag elitele la porumb
este compus din următoarele categorii de material
biologic:
- material din prima generaţie, populaţii locale,
soiuri ameliorate, populaţii locale sintetice cu polenizare
liberă, linii consangvinizate;
- materialul din ciclul II, hibrizi simplii, hibrizi dublii,
hibrizi triliniari, hibrizi sintetici, linii consangvinizate;
- material biologic supus efectelor mutagene,
obţinut prin haploidie, embriogeneză adventivă, andro şi
ginogeneză, etc.;
Obiectivele urmărite în procesul de creare a unor
noi hibrizi de porumb au următoarele caractere:
- plante de înălţime medie sau pitice reduse
armonic şi prolifice;
- înălţimea de inserţie a ştiuletelui relativ joasă;
- frunze dispuse erect;
- ştiuleţi cu multe rânduri de boabe, dispuse
perfect rectiliniu, cu multe boabe pe rând;
- boabe cu un conţinut ridicat în aminoacizii
esenţiali lizină şi triptofan;
- boabe cu un conţinut ridicat în ulei, zaharuri,
amidon, amilopectină, în cazul folosirii pentru
industrializare.

a) Criteriile de alegere a elitelor în etapa de

câmp:
Alegerea elitelor în etapa de câmp se face pe
baza observaţiilor efectuate pe parcursul întregii perioade
de vegetaţie, asupra materialului biologic din care
urmează a se extrage elitele.

116
 Prima observaţie se face imediat după răsărire,
îndepărtându-se plantele ce manifestă o slabă rezistenţă
la temperaturile scăzute, respectiv plantele ce manifestă
cloroze semi-letale.
A două apreciere se efectuează înainte de
etalarea paniculului şi apariţia stigmatelor. În cazul unor
populaţii liber-polenizate, se elimină toate plantele
necorespunzătoare, înainte de înflorit. În dorinţa în care
se urmăreşte consangvinizarea, se izolează numai
plantele ce corespund obiectivelor de ameliorare propuse.
Alegerea elitelor în câmp se face pe baza următoarele
criterii de dezvoltare fenologică:
- plante cu apariţia timpurie a paniculului, în
vederea creări unor forme timpurii;
- aparat foliar bogat, erect, cu persistentă
activitate fotosintetică la maturitatea fiziologică;
- rezistenţă sporită la cădere şi frângere;
- înălţimea medie de inserţie a ştiuletelui nu
trebuie să depăşească în niciun caz 100 cm;
- ştiuleţi uniformi, bine dezvoltaţi;
- inflorescenţa masculă bine dezvoltată pentru
viitoarele linii consangvinizate de tip patern;
- inflorescenţă masculă redusă, pentru viitoarele
linii consangvinizate de tip matern;
- plante neafectate sub nicio formă de atacul
patogenilor sau al dăunătorilor;
Cea de a treia apreciere se realizează la recoltare,
când din totalitatea ştiuleţilor plantelor marcate, se reţin
numai aceia care îndeplinesc unor condiţii ce se referă la:
- lungimea şi forma ştiuletelui;
- numărul rândurilor de boabe;
- mărimea şi tipul bobului;
- gradul de acoperire cu boabe la bază şi la vârf.
Ştiuleţii aleşi ca elită, sunt numerotaţi în câmp cu

117
ajutorul unor etichete, care se înfig în zona centrală
moale a rahisului.

b) Analiza ştiuleţilor elită în laborator:

Ştiuleţii etichetaţi şi recoltaţi din câmp, sunt supuşi
unor trieri, care au la bază următoarele criterii:
- precocitate sau tardivitate în funcţie de
programul de ameliorare urmărit;
- tipul bobului indurat sau indentat;
- forma boabelor, ca indiciu al unui randament
mare de boabe;
- culoare rahisului albă sau roşie:
Ştiuleţii elită selecţionaţi în urma acestui trial, vor fi
semănaţi în anul următor în câmpul de selecţie după
metoda jumătate de sămânţă, câte un ştiulete/rând, fără
a mai fi necesară izolarea în spaţiu.
Cealaltă jumătate de sămânţă reprezintă sămânţa
de rezervă, care se va folosi anul următor în procesul de
ameliorare, în vederea extragerii celor mai bune
descendenţe.

Alegerea şi analiza elitelor la floarea-soarelui

118
 Genofondul din care se extrag elite la floarea-
soarelui cuprinde următoarele forme de material biologic:
- populaţii de floarea-soarelui liber polenizate;
- hibrizi inter-specifici aflaţi în segregare;
- hibrizi comerciali de origine românească sau
străină;
- linii consangvinizate;
- material biologic spus efectelor mutagene;
- material biologic obţinut în urma modificării
numărului de cromozomi.
Caracterele urmărite în procesul de crearea a unor
noi hibrizi de floarea-soarelui sunt următoarele:
- tulpini pitice, semi-pitice, viguroase, cu multe
internodii scurte, neramificate;
- număr mare de frunze, scurt pedunculate;
- calatidiu mare, în poziţie vertical-oblică, dorsal
uşor concav, ventral convex, cu un procent scăzut de
seminţe seci;
- seminţe mari, cu un conţinut ridicat de ulei şi un
conţinut scăzut de coji;
- rezistenţă genetică la principalii agenţi patogeni
ai acestei specii: Peronospora helianti, Phomopsis
helianti, Sclerotinia sclerotiorum, etc.
Alegerea elitelor în etapa de câmp se bazează pe
o serie de criterii bine structurate precum:
- plante bine dezvoltate, viguroase, de înălţime
medie, neramificate, cu un singur calatidiu, pentru liniile
consangvinizate putând fi admise genotipuri ramificate
recesive;
- calatidiu bine dezvoltat, cu un diametru minim
de 20 cm, în poziţie vertical oblică, cu o uşoară curbură a
tulpinii în zona de prindere;
- perioadă scurtă de vegetaţie;
- seminţe cu o coajă cât mai subţire;

119
 - plante sănătoase, fără să prezinte niciun fel de
simptome de atac al patogenilor.
Analiza în laborator a elitelor de floarea-soarelui
constă în efectuarea unor determinări precum:
- diametrul mediu calatidiului, reprezintă media
dintre diametrul maxim şi diametrul minim;
- diametrul sec al calatidiului se defineşte ca fiind
zona centrală de calatidiu, neacoperită cu seminţe sau
prezentând seminţe seci. De preferinţă, diametrul minim
trebuie să aibă dimensiuni cât mai reduse;
- forma rândurilor de seminţe trebuie să fie cât
mai uniformă şi cât mai regulată;
- greutatea calatidiului;
- greutatea seminţelor determinată după
batozarea calatidiului;
- procentul de seminţe: raportul dintre greutatea
seminţelor şi greutatea calatidiului, acesta trebuie să
depăşească 40-50 %;
- MMB-ul calculat pentru fiecare plantă elită în
parte trebuie să fie mai mare de 80g;
- procentul de coji se recomandă să fie mai mic
de 20 %;
- procentul de ulei din seminţe, trebuie să aibă
valori mai mari de 45 %, iar în miez acesta trebuie să fie
mai mare de 65 %;
- stratul de carbonogen trebuie să aibă o
consistenţă cât mai sporită (rezistenţa la molia seminţelor
de floarea-soarelui Homeosoma nebunella este dată de
consistenţa acestui strat); determinarea se poate face
printr-o uşoară zgâriere a seminţelor, prezenţa acestui
strat fiind indicată de apariţia unei dungi negre în locul
zgârieturii.
O determinare precisă a stratului de carbonogen
se face prin metoda bicromatului de potasiu (85 % soluţie

120
saturată + 15 % acid sulfuric). Achenele tratate cu acest
preparat chimic, după 15 minute păstrează culoarea
neagră, indicând prezenţa stratului de carbonogen sau
se decolorează.

Determinarea conţinutului de ulei la floarea

soarelui
Calitatea la floarea-soarelui este dată de conţinutul
de ulei din seminţe, respectiv de conţinutul de coji. În
vederea creării unor hibrizi de calitate superioară, se vor
reţine doar acele descendenţe care au un conţinut ridicat
de ulei în seminţe (peste 65 %), iar conţinutul de coji nu
trebuie să depăşească 20 % din greutatea totală a
seminţei.
În vederea determinării conţinutului de ulei din
seminţele de floarea-soarelui, se folosesc metode de
extracţie obişnuite. În ameliorare, mai des utilizată este
metoda rezidiului degresat (Ruskovski), care necesită o
cantitate mai mică de sămânţă pentru analiză.
În cazul plantelor elită, se folosesc acele metode
care îndeplinesc 2 condiţii şi anume: cantitate mică de
sămânţă pentru analiză, respectiv o execuţie rapidă şi cât
mai precisă.
O astfel de metodă se bazează pe corelaţia
pozitivă care există între conţinutul de ulei din miezul
achenelor de floarea-soarelui şi diametrul petei de ulei ce
se formează prin strivirea secţiunii de miez cu volum de
determinat pe hârtia de filtru. Metoda prezintă o
deosebită importanţă practică, pentru că este rapidă şi
permite recunoaşterea plantelor cu un conţinut ridicat de
ulei în achene, chiar în câmp.
Achenele de floarea-soarelui din diferitele părţi ale
calatidiului nu sunt uniforme în ceea ce priveşte
conţinutul de ulei. De aceea pentru analiză, se vor lua

121
probe de pe întreaga rază a calatidiului.
Pentru obţinerea probei de analiză, la maturitatea
achenelor se taie calatidiu, se ţine 4-5 zile în vederea
uscării seminţelor şi apoi, se reţin 4-5 achene pe direcţia
razei.
Seminţele se decojesc şi apoi, fiecare se taie cu un
dispozitiv cu 2 lame paralele, distanţa dintre cele două
lame fiind de 1,6 mm. Cu ajutorul unui tub având un
diametru de 3 mm, orientat perpendicular pe suprafaţa de
tăiere, se desprinde un cilindru din miezul seminţei, care
prin apăsare pe hârtia de filtru, dă pata de ulei.
Este necesar şi obligatoriu ca, timpul scurs de la
obţinerea petei pe hârtia de filtru, până la determinarea
dimensiunilor diametrului acesteia să fie acelaşi pentru
toate probele de analizat, evitând astfel erorile, dat fiind
faptul că, odată cu trecerea timpului, pata de ulei se
extinde.
Pe baza rezultatelor obţinute, în urma a
numeroase determinări comparative, s-a stabilit
corespondenţa dintre diametrul petei de ulei şi conţinutul
de ulei din miez.

Alegerea şi analiza elitelor la cartof

122
 Alegerea elitelor la cartof se face dintr-un material
iniţial provenit din înmulţirea vegetativă, cât şi dintr-o
descendenţă generativă.
Selecţia elitelor se face în următoarele două etape,
şi anume etapa de câmp şi etapa de laborator.
Alegerea elitelor în etapa de câmp se realizează pe baza
următoarelor criterii:
- starea de sănătate a plantelor – planta elită
trebuie să fie complet sănătoasă, fără să prezinte urme
de boală pe vreun organ. De asemenea, se va lua în
considerare şi rezistenţa la atacul Gândacului de
Colorado;
- rezistenţa la condiţiile de mediu nefavorabile –
plantele alese trebuie să prezintă rezistenţă la
temperaturile scăzute din primăvară, la secetă şi
degerare;
- precocitatea – se aleg plante elită cu o perioadă
de vegetaţie scurtă (70-80 zile), la care formarea
tuberculilor începe foarte devreme. Pentru stabilirea
precocităţii soiurilor de cartof, este necesară examinarea
dinamicii formării şi creşterii tuberculilor;
- dezvoltarea plantelor – se aleg plantele bine
dezvoltate cu un număr mare de lăstari, bogate în frunze
erecte;
- aşezarea tuberculilor în cuib – tuberculii în cuib
trebuie să fie cât mai strânşi în jurul tufei. Aprecierea
cuiburilor sub acest aspect se face din ochii, acordând
note de la 1 la 3 dup cum urmează: nota 1 pentru o
aşezare răsfirată; nota 2 pentru aşezare semi-răsfirată;
nota 3 pentru o aşezare strânsă.
- producţia de tuberculi – se reţin ca elită plantele
care au tuberculii cu o greutate de peste 750 g.
- uniformitatea tuberculilor – valoarea comercială
a producţiei se determină după mărimea tuberculilor,

123
calculând în procente cantitatea de tuberculi mari, mijlocii
şi mici. Sunt consideraţi tuberculi mari acei tuberculi care
au o greutate de peste 80 g; tuberculi mici cei care au
greutate între 30 şi 80 g şi respectiv, tuberculi mici aceia
care au o greutate sub 30 g. În ceea ce priveşte
uniformitatea acestora, se preferă cuiburile care au cca.
40 % tuberculi mari, 60 % tuberculi mijlocii şi 10 %
tuberculii mici. Cuiburile alese ca elită în câmp se
introduc în pungi separate, notând pe fiecare pungă
numărul de ordine, greutatea tuberculilor şi aşezarea în
cuib a acestora.

Analizele de laborator constau în următoarele

determinări:
- forma tuberculilor –se exprimă prin indicele de
lungime (IL), care reprezintă lungimea tuberculilor
raportată la lăţime, raport redat în procente:
IL=lungimea tuberculului X 100/lăţimea
tuberculului
În funcţie de acest indice, forma tuberculului poate
fi: rotundă; rotund-ovală; ovală; lung-ovală; lungă; foarte
lungă.
Se apreciază mai apoi:
- greutatea tuberculilor;
- numărul tuberculilor;
- numărul şi aşezarea ochilor, preferându-se
tuberculii cu un număr mic de ochii, cu aşezarea
superficială;
- greutatea unui tubercul;
- culoarea şi aspectul cojii;
- culoarea miezului;
- conţinutul în amidon, respectiv conţinutul în
vitamina C;
- valoarea culinară.

124
 Se vor reţine ca elite tuberculii cu o coajă subţire,
bogaţi în amidon şi vitamine , cu miezul dens şi fin.
Prin calitate, exceptând aspectul comercial al
tuberculilor, trebuie să se înţeleagă un întreg complex de
caractere morfologice şi însuşiri chimice, care definesc
valoarea alimentară sau tehnologică a cartofului.
Soiurile de cartofi de masă trebuie să aibă o serie
de proprietăţi precum:
- formă regulată, de preferat forma rotundă sau
rotund-ovală;
- ochii mici şi superficiali;
- coajă fină dar rezistentă;
- culoarea cojii este de preferat să fie roz, alb,
gălbui sau galbenă;
- culoarea pulpei – albă, alb-gălbuie sau galben
curat, fără pigmentaţie antocianică.

Alegerea şi analiza elitelor la sfecla pentru zahăr

125
 Alegerea de elite la sfecla pentru zahăr se face în
câmpul de alegere, denumit în procesul de ameliorare a
sfeclei “parcelă de selecţie”. Distanţa de semănat la
aceste parcele este de 35 x 35 şi este bine ca ele să fie
aşezate în benzi liniare.
Alegerile se efectuează la plantele din anul I
(butaşi), dar şi la seminceri. Importanţa examinării
plantelor în anul II de vegetaţie creşte atunci când, se
urmăreşte extragerea unor forme monogerme,
androsterile, restauratoare de fertilitate.
Pentru alegerea de elite, materialul din parcela de
selecţie se urmăreşte pe parcursul perioadei de vegetaţie,
începând cu răsărirea plantelor.
În acest interval se vor nota următoarele:
- energia iniţială de creştere a rădăcinilor şi a
aparatului foliar, notându-se cei mai viguroşi indivizi;
- culoarea frunzelor, fiind selectate plantele cu
frunze de culoare verde normal sau chiar deschis, cu o
inserţie cât mai densă pe capul rădăcinii;
- numărul de frunze uscate de-a lungul perioadei
de vegetaţie; acesta trebuie să fie cât mai mic;
- rezistenţa la înflorire, în primul an de vegetaţie,
pentru acest lucru se semănă materialul cât mai timpuriu
în primăvară;
- rezistenţa la secetă;
- rezistenţa la boli şi dăunători;
- precocitatea;
La recoltare, plantele alese sunt verificate din
punct de vedere al formei şi stării de sănătate a rădăcinii.
Vor fi reţinute ca elită rădăcinile care prezintă
următoarele proprietăţi:
- sunt sănătoase;
- prezintă o formă conică sau cilindrico-conică;
- au mărime mijlocie;

126
 - capul trebuie să aibă mărime mijlocie sau mică,
forma rotundă, în niciun caz teşită sau conică, fără
muguri vegetativi secundari;
- masa rădăcinii trebuie să fie cât mai mare.
În iarnă, rădăcinile sunt supuse analizelor individuale de
laborator, urmând a se efectua o serie de determinări
precum:
- greutatea;
- lungimea;
- forma;
- gradul de ramificare;
- procentul coletului din lungime şi greutatea
rădăcinii (acesta nu trebuie să depăşească ca valoare
4 % din lungime şi 18 % din greutate);
- forma coletului (teşită, conică sau rotundă);
- culoarea rădăcinii (se vor reţine cele de culoare
alb-metalic sau alb-murdar);
- substanţă uscată;
- procentul de zahăr, trebuie să fie de cel puţin de
20 %;
- conţinutul de zahăr (exprimă cantitatea totală de
zaharuri care se regăseşte într-o rădăcină). Acesta se
obţine prin înmulţirea procentului de zahăr cu greutatea
rădăcinii.
- procentul de substanţe nezaharate;
- Coeficinetul de puritate al sucului (Q);
- valoarea tehnologică a rădăcinilor;
- conţinutul în cenuşă;
Rădăcinile de sfeclă care corespund criteriilor mai
sus amintite, vor fi considerate ca elite. În anul al doilea
de vegetaţie, se efectuează observaţii asupra creşterii şi
dezvoltării semincerilor. Se vor alege plante care prezintă:
- număr mare de ramuri primare, bine dezvoltate,
bogate în glomerule;

127
 - seminţe mari şi sănătoase;
- coacere uniformă;
În laborator se determină:
- cantitatea de sămânţă pe semincer;
- mărimea glomerulelor;
- numărul de seminţe din glomerule;
- germinaţia.

Examinarea conţinutului biochimic şi a calităţii

rădăcinilor la sfecla pentru zahăr

a) Determinarea substanţei uscate

Se realizează cu ajutorul refractometrului. Se recoltează
folosindu-se o sondă probe din pulpa rădăcinii. Pulpa
astfel mărunţită, se presează într-o presă pentru a obţine
suc, din care se trec câteva picături printr-o bucăţică de
tifon, pe prisma refractometrului.
În suc, sunt solubilizate într-o măsură mai mare
substanţele zaharoase, astfel încât cu cât procentul de
substanţă uscată este mai mare, cu atât şi procentul de
zahăr va fi mare. Metoda este rapidă, dar expeditivă.
Procentul aproximativ de zahăr se poate determina
înmulţind procentul de substanţă uscată cu 0,83.

b) Determinarea conţinutului de zahăr cu

ajutorul polarimetrului
Proba de pulpă extrasă cu sonda din rădăcină se
transformă în tăieţei cu ajutorul unei maşini răzătoare.
Din probă, se cântăresc 6,5 g. Proba astfel cântărită, se
introduce într-un balon cotat de 110 ml, peste aceasta
adăugându-se 50 ml apă. Se agită balonul în vederea
dizolvării substanţelor zaharoase timp de aproximativ 30
minute, apoi cu pipeta se adaugă câteva picături dintr-o
soluţie de subacetat de plumb, pregătită în prealabil.

128
Astfel, prin adăugarea celor câtorva picături de subacetat
de plumb, peste proba din balon, se produce un
precipitat alb-lăptos, din substanţele nezaharoase.
Balonul se completează cu apă distilată,
amestecul urmând a se filtra. Procentul de zahăr se va
calcula cu relaţia:
26
X= , unde X – procentul de zahăr, iar P-
P
greutatea probei.
Se înmulţeşte cu 26 deoarece 0,26 g zaharoză
reprezintă un grad polarimetric.

BIBLIOGRAFIE

129
 1. Allan, R.E. - Wheat. In "Principles of cultivar
development", WR Fehr, ed. Macmillan Publishing Company,
New York. pp. 699-749, 1987;
2. Anderson, R.L.; Soper, G. - Review of volunteer
wheat (Triticum aestivum) seedling emergence and seed
longevity in soil. Weed Technology 17: 620-626, 2003;
3. Aoki, S.; Syono, K. - Horizontal gene transfer and
mutation: Ngrol genes in the genome of Nicotiana glauca.
Proceedings of the National Academy of Sciences of the United
States of America 96: 13229-13234, 1999;
4. Badea, Elena; Săndulescu, Daniela, –
Biotehnologii vegetale, Fundaţia Biotech, Bucureşti, 2001;
5. Barton, J. & co. – A model protocol to assess the risk
of agricultural introduction, Nature Biotechonology, 15, 1997;
6. Bîlteanu, Gh.- Fitotehnie, Editura Ceres, vol I, p.
187- 310, 1998;
7. Blum, M. – Plant breeding for stress environments.
CRC Press Inc., Boca Raton, USA, 1998;
8. Borcean, I.; Duma, Alina; Borcea, A.- Researches
on the and yield quality of the of the wheat varieties in the zone
between the Caraş river and the Danube, Simpozion Novi Sad,
1999;
9. Borcean, I.; Moisuc, Al.; David, Gh.; Niţă, Simona
– Cercetări privind influenţa principalelor verigi tehnologice
asupra recoltei şi calităţii grâului în Banat. Cercetare
ştinţifiică şi durabilă, Editura Agis, Bucureşti, 2001;
10. Borojevic, K. - The transfer and history of 'reduced
height genes' (Rht) in wheat from Japan to Europe, Journal of
Heredity, 96:455-459, 2005;
11. Botu, I. – Ameliorarea plantelor horticole,
Reprografia Universităţii din Craiova, 1994;
12. Brennan, J.P.; Murray, G.M. - Economic
Importance of Wheat diseases in Australia. NSW Agriculture
GRDC, 1998;

130
 13. Burcea, Mirela – Resurse genetice în ameliorarea
plantelor, Reprografia USA, Bucureşti, 1995;
14. Butler, J.D.; Byrne, P.F.; Mohammadi, V.;
Chapman, P.L.; Haley, S.D. - Agronomic performance of Rht
alleles in a spring wheat population across a range of moisture
levels, Crop Science, 45:939-947, 2005;
15. Dale, P.J. – The release of transgenic plants into
agriculture, J. of Agric. Sci., 120, 1993;
16. Ceapoiu, N.-Evoluţia speciilor, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1980;
17. Ceapoiu, N.; Bîlteanu, Gh.; Hera, Cr.; Săulescu, N.;
Negulescvu, Floarea; Bărbulescu, Al. – Grâul, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984;
18. Ceapoiu, N. - Evoluţia biologică, microevoluţie şi
macroevoluţie., Editura Academiei, Bucureşti, 1988;
19. Ellis, M.H.; Spielmeyer, W.; Gale, K.R.; Rebetzke,
G.J.; Richards, RA. -'Perfect' markers for the Rht-B1b and
Rht-D1b dwarfing genes in wheat, Theoretical and Applied
Genetics, 105:1038-1042, 2002;
20. Evans, L.T.; Bingham, J.; Fischer, R.A. - Wheat. In
"Crop Physiology" Ed. Evans, L. T. Cambridge Univ Press,
Cambridge, pp 101-14, 1975;.
21. Feldman, M. - New evidence on the origin of the B
genome of wheat. Ramanujam, S. eds, New Delhi, India. pp.
120-132, 1979;
22. Giura, A. – Utilizarea aneuploizilor în genetica şi
ameliorarea grâului. Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, Vol. XV, nr. 4, 1983;
23. Hedden, P.-The genes of the Green Revolution,
Trends in Genetics, 2003;
24. Holobiuc, I.; Badea, Elena – Evaluarea regenerării
plantelor de grâu din calusuri supuse stresului salin, Cercetări
Genetice, Vegetale şi Animale, Vol. VI, 2000;

131
 25. Hucl, P. - Out-crossing rates for ten canadian spring
wheat cultivars. Canadian Journal of Plant Science 76: 423-
427, 1996;
26. Korzun, V.; Roder, M.S.; Ganal, M.W.; Worland,
A.J.; Law, C.N. - Genetic analysis of the dwarfing gene (Rht8)
in wheat. Part I. Molecular mapping of Rht8 on the short arm
of chromosome 2D of bread wheat (Triticum aestivum L.),
Theoretical and Applied Genetics, 96:1104-1109, 1998;
27. Kubo, K.; Jitsuyama, Y.; Iwama, K.; Hasegawa, T.;
Watanabe, N. - Genotypic difference in root penetration
ability by durum wheat (Triticum turgidum L. var. durum)
evaluated by a pot with paraffin-Vaseline disc. Plant and Soil
(in press), 2004;
28. Manasse, R.S.- Ecological risks of transgenic plants:
Effects of spatial Dispesion gene flow. Ecological Application,
2, 1992;
29. Madoşă, E. – Ameliorarea plantelor agricole,
Editura Marineasa, Timişoara, 2000;
30. Mustăţea, P., & colab. – Efectul unor gene majore
asupra reacţiei grâului la resurse termice limitate în toamnă.
Probleme de genetică teoretică şi aplicată, Vol. XXX, nr.1-2 ,
I.C.C.P.T. Fundulea, 1998;
31. Nachit, M.M. -Durum breeding research to improve
dryland productivity in the Mediterranean region. In
‘SEWANA (South Europe, West Asia and North Africa) Durum
Research Network’; Proceedings of the SEWANA Durum
Network Workshop, 20-23 Mar 1995, Aleppo, Syria. Ed. Nachit
MM, Baum M, Porceddu E, Monneveux P and Picard E. pp 1-
15. ICARDA, Aleppo, Syria, 1998;
32. Nachit, M.; Elouafi., I.; Pagnotta, M.; El Saleh, A.;
Iacono, E.; Labhilili, M.; Asbati, A.; Azrak, M.; Hazzam,
H.; Benscher, D.; Khairallah, M.; Ribaut, J.; Tanzarella, O.;
Porceddu, E.; Sorrelles, M. - Molecular linkage map for an
interspecific recombinant inbred population of durum wheat

132
(Triticum turgidum L. var. durum) Theoretical Applied
Genetics 102, 177-186, 2001;
33. Nicolescu, M., & colab. - Grâul în Oltenia – Aspecte
agrotehnice. Editura Alma, Craiova, 2005;
34. Potlog, A., & colab. – Principii moderne în
ameliorarea plantelor, Editura Facla, Timişoara, 1989;
35. Raicu, P. – Genetica; Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991;
36. Raicu, P., & colab.– Determinismul genetic al
capacităţii de regenerare “in vitro” la plante, Lucrările celui
de al V lea Simpozion Naţional de Culturi şi Ţesuturi Vegetale,
1993;
37. Rajaram, S.; Braun, H.J. ; van Ginkel, M. -
CIMMYT’s approach to breed for drought tolerance.
Euphytica 92, 147-153, 1996;
38. Săulescu, N. N. - O nouă sursă de gene pentru
coleoptil lung la grâul de toamnă. Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, Vol. XXII, nr. 2 , I.C.C.P.T. Fundulea,
1985;
39. Săndulescu, Daniela - Efectul filtrantului de
Fusarium graminearum asupra sintezei chitinazei în calusurile
de grâu, Pro plant, p. 287-291, 1995;
40. Soare, M. – Ameliorarea plantelor agricole - Partea
generală, Reprografia Universităţii din Craiova, 2001;
41. Soare, M. – Ameliorarea plantelor agricole. Partea
specială, Editura Universitaria, Craiova, 2004;
42. Varga, P.; Badea, Elena – “In vitro” plant
regeneration methods in alfalfa breeding, B cpc Symposium
Proceed, 72, 1999;
43. Verma, V; Worland, A.J.; Sayers, E.J.; Fish, L.;
Caligari, P.D.S.; Snape, J.W. - Identification and
characterization of quantitative trait loci related to lodging
resistance and associated traits in bread wheat, Plant Breeding,
124:234-241, 2005;

133
 44. Voica, N. –Biometrie şi tehnică experimentală,
Reprografia Universităţii din Craiova, 1976;
45. Voica, N.; Ciobanu, V.; Corneanu, G. – Genetica,
îndrumător de lucrări practice, , Reprografia Universităţii din
Craiova, 1984;
46. Voica, N. – Genetica, curs, Reprografia Universităţii
din Craiova, 1987;
47. Voica, N.; Soare, M. – Biometrie, Reprografia
Universităţii din Craiova, 1992;
48. Voica, N., - Genetica - ştiinţa eredităţii. Editura
Reduta, Craiova, 2001;
49. Voica, N.; Soare, M.; Soare, Paula - Genetica
vegetală, Editura Universitaria, Craiova, 2004;
50. Waines, J.G.; Hedge, S.G. - Intraspecific gene flow
in bread wheat as affected by reproductive biology and
pollination ecology of wheat flowers. Crop Science 43: 451-
463, 2003;
51. Wardlaw, I.R. - The early stagaes of grain
development in wheat: Responses to light and temperature in a
single variety. Aust J Biol Sci 23: 765-774, 1990;
52. Wardlaw, I.F.; Moncur, L. - The response of wheat
to high temperature following anthesis:I The rate and duration
of kernel filling. Aust J Plant Physiol 22: 391-397, 1995;
53. Zemetra, R.S.; Hansen, J.; Mallory-Smith, C.A. -
Potential for gene transfer between wheat (Triticum aestivum)
and jointed goatgrass (Aegilops cylindrica). Weed Science 46:
313-317, 1998.

134