Importanţa culturii

Prunul este una dintre cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus
salicina şi pentru zonele de climat mediteranean.
În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o sursă
importantă de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de valoros.
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite forme (compot,
dlceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.), fructe deshidratate, etc. De
asemenea, fructele se pot folosi la prepararea diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este
foarte complexă: substanţă uscată totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditatea =
0,57-1,68%; substanţte tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C =
4,4-18,8 mg%, toate acestea conducănd la o valoare energetică mare, de 62 kcal. Totodata,
prunele mai conţin: albumină 0,5%; celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P,
Mg, K, Na, Mn etc.
Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri: plasticitate ecologică
mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi generativă; precocitate, producţii mari si
constante; perioadă lungă de valorificare a fructelor (peste 90 de zile) datorită existenţei a
numeroase soiouri cu epoci foarte deferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în
octombrie; proporţia edibilă a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%);
posibilităţi multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere ţara
noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august, când în ţările
occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe.
Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, cât si
deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănatăţii şi de vindecare a unor
boli.
Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui
activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din seminţe se extrag o serie de
substanţe cu utilizări în industrie. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)

2
CAPITOLUL 1 – MEDIUL DE CULTURĂ

1.1. Culturi practicate în România şi pe plan mondial

Prin plantaţiile masive efectuate în ultima vreme în grădinile populaţiei, prunul revine pe
primul loc în rândul speciilor pomicole cultivate în ţara noastră. Pentru obţinerea unor rezultate
economice favorabile, soiurile de prun trebuie să fie amplasate mai ales în localităţile consacrate,
din regiunile întâi şi a 11 -a pomicolă, în care de-a lungul vcacurilor s-au format numeroase
populaţii şi soiuri locale, deosebit de valoroase (Tuleu gras, Vinete româneşti ctc.), unele din ele
prezente şi astăzi în sortiment.
După ultimul recensământ al pomilor din 1979 rezultă că, în ţara noastră, cultura prunului
era concentrată la acea dată mai ales în judeţele Argeş şi Vâlcea, cu peste 3,5 milioane de pruni
şi în judeţele Buzău, Prahova, Olt, Caraş-Severin şi Hunedoara, cu 3-3,5 milioane pruni. în
aceste zone temperatura medie anuală de 9 - 10°C şi precipitaţiile însumate de 650-700 mm
creează condiţii deosebite de cultură pentru prun.
În prezent, sortimentul de bază din principalele centre pomicole este alcătuit din soiurile:
Tulcu gras, Tuleu timpuriu, Vinete româneşti, Centenar, Valor, Pescăruş, Silvia şi Bluc
frec(Cociuşi colab., 1997).
Pentru plantaţiile de prun care se înfiinţează pe dealurile înalte şi mijlocii, cercetătorii
recomandă soiurile: Gras româncsc şi Gras ameliorat; pe dealurile subcarpatice - soiurile:
Piteştcan, Albatros, Stanley, Vinete de Italia; iar pe coline şi la câmpie - soiurile: Anna Spatii,
Renelod Althan, Silvia, Carpatin, Centenar şi Stanley.
În partea de sud şi în sud-vestul tării, rezultate bune se obţin cu soiurile: Timpurie Rivers,
Ialomiţa, Pescăruş, Diana şi Agen.
Soiurile Anna Spath, Agen, Tuleu gras şi Timpurie Rivers dau rezultate slabe în zonele
mai înalte, iar soiul Vinete dc Italia nu se adaptează la condiţiile de câmpie.
Producţia de prune în România, în anul 1988, era de 800 000 tone şi reprezenta 12,2% din
producţia mondială. (Nicolae Cepoiu - Pomicultură aplicată)
Prunul este mult răspândit pe glob, în special în zonele temperate din emisfera nordică.
Specia ocupă locul al XI-lea pe glob după mere, citrice, banane, piersici şi ananas şi locul al II-
lea în zonele temperate după măr cu circa 1,7 milioane ha şi o producţie totala de circa 13,5
milioane tone. Producţia cea mai mare de prune se obţine în Asia urmată de Europa, America de
Nord, America de Sud, Africa şi Oceania.
Pe plan mondial, ţări mari producătoare sunt China, S.U.A., Turcia, Argentina,
Iugoslavia, România.

3
 În Europa, ţările mari producătoare sunt: Iugoslavia, România, Germania, Bulgaria,
Franta, etc.
După producţia medie a anilor 1987-1997 potrivit Anuarului F.A.O. vol. 51 (1997) tările
cele mai mari producatoare de prune sunt: China cu 2700 mii tone, S.U.A. cu 830 mii tone,
România cu 600 mii tone, Iugoslavia cu 619 mii tone, Germania cu 350 mii tone, Rusia cu 166
mii tone, Ucraina cu 167 mii tone, Japonia cu 118 mii tone, Mexic cu 78 mii tone, Argentina cu
57 mii tone.
Creşteri spectaculoase în ceea ce priveşte producţia de prune s-au înregistrat în ultimii ani
în China, S.U.A., Turcia, Spania, Iran, Chile, Japonia şi Pachistan.
Scăderi drastice în ceea ce priveşte atât producţia cât şi suprafeţele acoperite cu prun, s-au
înregistrat în ultimii ani în ţările Europei de Est şi Centrale şi aici putem enumera, România,
Bulgaria, Polonia, Ungaria.
Tendinţele mondiale privind ameliorarea soiurilor sunt comune şi îşi propun menţinerea
de soiuri valoroase, care să răspundă exigenţelor pedoclimatice şi agrotehnice locale pe de o
parte şi a celor comerciale şi de consum, pe de altă parte, cu rezultate economice bune.
Pomii trebuie să producă abundent şi constant încă din primii ani, cu pronunţată adaptabilitate la
diversele zone pedoclimatice, să fie rustici şi destul de rezistenţi la boli, fără a avea nevoie de
polenizatori.
Fructele trebuie să fie mari peste 40g, atractiv colorate, cu gust plăcut, zaharul, aciditatea
şi substanţele tonoide în proporţie bine echilibrată, cu conţinut bogat în vitamine şi substanţe
minerale utile organismului uman, cu partea necomestibilă redusă la maximum şi un colorit
deosebit. (http://agraris.ro)

1.2. Reacţia mediului de cultură şi importanţa sa agrochimică

În general cerinţele prunului faţă de sol sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine
aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea portaltoilor
prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol.
În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi chiar pe cele
nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde şi mai ravene de tip
cernoziom. Pe cernoziomul castaniu (Mărculeşti-Ialomiţa) şi cernoziom degradat (Iaşi) prunul
găseşte condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Nu sunt recomandate solurile sărăturate.
De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15-16% CaCO3 în sol (optim
până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul este senibil la scăderea
conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă
la excesul de umezeală timp îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care

4
volmul de sol neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim
30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte însuşiri fizico-
chimice sunt normale. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)
Reacţia solului: pH-ul solului este însuşirea acestuia de a disocia ioni de hidrogen sau
hidroxil când vine în contact cu apa şi reprezintă una din însuşirile sale cele mai importante, de
valoarea acestuia fiind legate restul însuşirilor agroproductive ale solului şi majoritatea
practicilor culturale.( Mariana V., 2008)
Solul în cazul de faţă are pH-ul de 7,5 şi conform literaturii de specialitate este încadrat în
clasa solurilor foarte slab alcaline.
Caracterizarea solurilor după valoarea pH (0- 20cm)
Tab.1.1
Caracterizarea Extract în:
Suspensie apoasă 1:2,5
Foarte slab alcalin 7,2 - 7,5
Slab alcalin 7,51 – 8,0
Moderat alcalin 8,01 – 8,40
Puternic alcalin 8,41 – 9,0
Foarte puternic alcalin 9,01 – 10,0
Excesiv de alcalin 10,1

Se consideră că 5-10% Na schimbabil din capacitatea totală de schimb cationic (T), nu

are o acţiune nocivă evidentă, fiind considerat sodiu inactiv (pasiv). În cazul solului studiat
valoarea sodiului schimbabil depăşeşte valoarea de 10%, ceea ce conduce la concluzia că solul
este alcalin.
Conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi 𝐶𝑂32− + 𝐻𝐶𝑂3− este mai mare de 1 me/100g sol.
Conform literaturii de specialitate rezultă ca solul studiat este alcalin.

1.3. Comportarea speciei faţă de pH

Reacţia solului are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor nutritive şi
implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor. Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă
faţă de valoarea pH-ului. Prunul este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului:
5.5 – 8,4 optim fiind valorile cuprinse intre 5,8 – 7,2. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)

5
1.4. Elemente nutritive şi impactul lor asupra creşterii şi dezvoltării plantelor
de cultură
Hrana plantelor o formează elementele chimice, numite şi nutritive care sunt absorbite
sub formă de ioni şi cationi sau combinaţii ale acestora. Până în prezent cercetările au stabilit că
cel puţin 16 elemente chimice sunt esenţiale în nutriţie. Unele sunt necesare în cantităţi mai mari
şi se numesc macroelemente (azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful) altele în
cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (manganul, cuprul, zincul, molibdenul, borul,
clorul, fierul).
Necesităţile nutritive ale plantelor în diverse elemente cât şi compoziţia chimică a
acestora variază foarte mult în funcţie de specie, soi, hibrid, organ, condiţii de vegetaţie,
conţinutul de elemente nutritive din sol în forme asimilabile, dar şi cu vârsta.
Elementele nutritive sunt absorbite în plantă în cantităţi variabile şi sunt utilizate în
procesul de nutriţie, prin mecanismele specifice proceselor metabolice, îndeplinind în
metabolismul general al plantei rol plastic, energetic sau formând compuşi stabili cu activitate
biologică specifică.
Azotul – este unul din elementele esenţiale care intră în componenţa substanţei proteice.
De asemenea intră în compoziţia protoplasmei şi nucleului celulelor, a clorofilei, în vitamine,
hormoni, fermenţi etc. Plantele aprovizionate la nivel optim cu azot cresc repede, au frunze mari
de culoare verde închis. Excesul de azot întârzie maturitatea plantelor, plantele devin mai
suculente, raportul boabe paie este mic, creşte sensibilitatea la boli şi dăunători, scade rezistenţa
la cădere. Carenţa de azot determină o creştere înceată a plantelor acestea rămânând pipernicite,
frunzele lor se îngălbenesc şi se usucă, recoltele sunt mici.
Fosforul participă la sinteza substanţei proteice. Se găseşte în protoplasmă şi nucleul
celular sub formă de fosfolipide, nucleoproteine, acizi nucleici etc. Fosforul are rol în
transformările hidraţilor de carbon din plante. În cantitate suficientă, fosforul sporeşte energia
germinativă a seminţelor, înfrăţirea cerealelor, grăbeşte maturitatea, îmbunătăţeşte însuşirile de
panificaţie, stimulează fructificarea la arborii fructiferi, sporeşte producţia şi îmbunătăţeşte
calitatea la legume. Insuficienţa fosforului determină formarea de rădăcini scurte şi neramificate,
frunze puţine şi mici, piticirea plantelor, întârzierea maturităţii, diminuarea cantitativă şi
calitativă a producţiei.
Potasiul se găseşte în cantităţi foarte mari în plante. Spre deosebire de fosfor şi azot,
potasiul se acumulează mai mult în tulpini şi frunze şi mai puţin în seminţe. Potasiul contribuie
la formarea ţesuturilor mecanice, la micşorarea transpiraţiei, menţine turgescenţa plantelor şi
măreşte rezistenţa plantelor la secetă şi ger, măreşte rezistenţa gramineelor la cădere şi la boli,
stimulează fotosinteza.

6
 Microelementele – îndeplinesc roluri importante şi variate în desfăşurarea unor procese
vitale pentru plante.
Pentru ca pomii să se poată dezvolta echilibrat şi să asigure o fructificare normală în
fiecare an (să nu intre în periodicitate de rodire), este necesar să se urmărească stabilirea unui
echilibru nutritiv între diferite elemente nutritive.
Într-o plantaţie intensivă, acest echilibru se poate realiza prin planuri de fertilizare
stabilite pe baza analizelor chimice ale solului şi plantei. insuficienţa azotului se recunoaşte prin:
frunze de dimensiuni mici, de culoare verde deschis sau galbenă cu nuanţe portocalii roşietice,
căderea timpurie a frunzelor, lăstari scurţi cu poziţie verticală, muguri fructiferi puţini, fructe
mici, puţine puternic colorate.
Insuficienţa fosforului are ca efecte: întârzierea fazelor de dezvoltare, frunze de culoare
verde-albăstrui, cu tendinţă de bronzare şi pigmentare spre purpuriu, frunzele vechi, mature, se
îngustează şi se curbează în apropierea marginilor.
Insuficienţa potasiului se manifestă prin: creştere încetinită, lăstari subţiri, frunze de
culoare verde închis-albăstruie, necrozarea marginilor frunzelor, pe porţiunea din mijloc frunzele
se încreţesc sau se ondulează, după care se necrozează şi devin casabile, creşterea neuniformă a
limbului, muguri fructiferi puţini, coacere neuniformă a fructelor.
În afară de azot, fosfor şi potasiu, pomii mai extrag din sol şi alte elemente, cum sunt:
fierul, cuprul, magneziul, borul, aluminiul, manganul şi altele, denumite microelemente. Borul
stimulează creşterea rădăcinilor şi a tulpinii, măreşte germinaţia polenului şi fecundarea, măreşte
rezistenţa la ger a ţesuturilor.
Azotul: influenţează în mare măsură creşterea pomilor. Nutriţia pomilor cu acest element
trebuie să fie bine echilibrată deoarece excesul de azot determină:
• creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor;
• prelungirea vegetaţiei până târziu, întârzie maturarea ţesuturilor lemnoase şi micşorează
rezistenţa la îngheţurile timpurii;
• întârzie intrarea pe rod a pomilor tineri;
• creşterea excesivă a lăstarilor, provoacă umbrirea formaţiunilor de rod, ceea ce reduce
numărul de flori şi procentul de legare a fructelor;
• fructe mai puţin colorate;
• reducerea fermităţii fructelor;
• căderea timpurie a fructelor;
• favorizează apariţia unor boli la fructe în perioada de depozitare.
Fosforul: favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea fructelor,
acumularea zahărului în fructe.

7
 Potasiul: are rol esenţial în îmbunătăţirea calităţii fructelor (gust, culoare, dimensiune).
Excesul de potasiu determină o scădere a conţinutului de calciu şi magneziu, ceea ce reduce
capacitatea de păstrare a fructelor şi determină apariţia mai frecventă a bolilor de depozit. (Dr.
ing. Felicia Pasca)

Caracterizarea stării de aprovizionare a solului cu N şi P. (IN, P-AL)

În sol azotul este prezent în cantităţi care variază între 0,09-0,34% în stratul de sol 0-20
cm şi între 0,01-0,20% în stratul de sol 20-40 cm. Aceste cantităţi reprezintă o rezervă medie de
2-9 t/ha în stratul arabil. Din aceasta, azotul potenţial accesibil plantelor reprezintă numai 25-50
kg/ha, cantitate insuficientă pentru realizarea unor producţii mari. Starea de aprovizionare a
solului cu azot se poate aprecia în funcţie de indicele de azot (IN), acesta calculându-se cu
HxV
ajutorul formulei: IN = . (Mariana V., 2008) Pentru cazul de faţă valoarea indicelui de azot
100
1,9 x65
este IN = = 1,23 , ceea ce indică un sol cu o aprovizionare slabă în azot (după Borlan ş.a.,
100
1967, 1981).
Limite de interpretare a indicelui de azot al solului, IN
(după Borlan ş.a., 1967, 1981) Tab. 1.2
IN Aprovizionare
2 Slabă
2,1 – 4 Mijlocie
4,1 – 6 Bună
6 Foarte bună

Soluţia solului se caracterizează prin cantităţi mici de fosfor, datorită faptului că

majoritatea compuşilor cu fosfor din sol sunt greu solubili în apă şi se prezintă sub formă de
anioni ai acidului ortofosforic şi de complecşi organici sau minerali solubili în apă. (Mariana V.,
2008)
Starea de aprovizionare a solului cu fosfor se poate face în funcţie de fosforul potenţial
asimilabil, care în cazul de faţă are o valoare de 40 ppm, ceea ce indică o aprovizionare mijlocie
a solului cu fosfor (tabelul 1.3).

8
 Caracterizarea stării de aprovizionare cu fosfor
(după Mariana Volf, 2008) Tab. 1.3
Culturi intensive
Starea de aprovizionare
PAL ppm
Scăzută < 35
Mijlocie 36 – 70
Normală 71 – 110
Ridicată 111 – 145
Foarte ridicată > 146

Caracterizarea stării de aprovizionare a solului cu K. (K-AL)

Potasiul se găseşte în cantităţi relativ mari în scoarţa terestră, comparativ cu alte elemente
de nutriţie.(Mariana V., 2008) Starea de aprovizionare a solului cu potasiu se stabileşte în funcţie
de valoarea potasiului potenţial asimilabil, care în cazul studiat are o valoare de 250 ppm. Solul
având textură lutoasă ne indică o stare de aprovizionare ridicată a solului cu potasiu (tabelul 1.4)
Caracterizarea stării de aprovizionare cu potasiu
(după Mariana Volf, 2008) Tab. 1.4
Ppm K
Starea de
Potenţial asimilabil, în extract cu acetat lactat de amoniu
aprovizionare
Nisipos Lutos Argilos*
Scăzută < 60 < 100 < 200
Mijlocie 60 – 100 101 – 150 201 – 250
Normală (bună) 101 – 150 151 – 200 251 – 350
Ridicată 151 – 200 202 – 350 351 – 450
Foarte ridicată > 201 > 351 > 451
*Aceleaşi limite şi pentru culturi intensive pe soluri lutoase

1.5. Cerinţele speciei faţă de elemente nutritive

Consumul specific: prin consum specific se înţelege cantitatea de elemente nutritive de care
planta are nevoie pentru a forma o tonă de produs principal plus producţia secundară aferentă.
Consumul specific la plante s-a stabilit experimental pentru fiecare element nutritiv:
consumul specific de azot (CSN), consumul specific de fosfor (CSP), consumul specific de potasiu
(Csk) etc., şi se exprimă în kg element nutritiv per tonă de produs. Pentru realizarea producţiei de
o tonă produs, prunul extrage din sol şi consumă următoarele cantităţi de elemente nutritive: N:
3,5kg, P2O5: 1,05 kg, K2O: 5,5kg. (după D. Davidescu, 1922)

9
CAPITOLUL 2 – PREMISE PENTRU CREAREA UNUI pH OPTIM

2.1. Criterii pentru corectarea reacţiei solului

Datorită comportamentului diferit al plantelor de cultură la reacţia solului, unele preferând
soluri mai acide, altele din contra, mai alcaline, apare necesitatea corectării reacţiei alcaline a
solurilor. Necesitatea corectării reacţiei alcaline a solurilor intervine ţinând cont de o serie de
criterii:
• Conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi 𝐶𝑂32− + 𝐻𝐶𝑂3− este mai mare de 1 me/100g
sol şi conform studiilor agrochimice intervine necesitatea amendării în vederea
corectării reacţiei alcaline a solului.
• Ionii de 𝑁𝑎+ reprezintă mai mult de 10% din capacitatea totală de schimb cationic.

2.2. Amendamente
Prin amendare trebuie să se înlăture carbonaţii (de sodiu), precum şi 𝑵𝒂+ ad din
complexul adsorbtiv. Ca amendamente se folosesc produse de tipul substanţelor acide cum sunt:
sulful, acidul sulfuric etc.
Prin acţiunea amendamentelor are loc scoaterea Na din complexul adsobtiv, prin
înlocuirea lui cu alţi cationi, totodată se reduc 𝐶𝑂32− + 𝐻𝐶𝑂3− prin descompunerea lor finală în
CO2 şi H2O. Nu este recomandat gipsul (CaSO4.2H2O) întrucât la scurt timp la suprafaţa lui se
formează o pojghiţă protectoare de CaCO3, care face ca reacţiile de schimb dintre gips şi sodiul
adsorbit să se producă foarte încet, astfel că peste 50 % din gips rămâne în sol fără să reacţioneze
(după Davidescu).
Pentru corectarea reacţiei solului s-a ales amendamentul Acifer care se obţine prin
îmbibarea cu acid sulfuric a unui amestec de sulfat de fier, sulfat de aluminiu şi sulfat de calciu.
Este amorf, cenuşiu, are 20-30% S. Are valoarea de acidifiere de 260 faţă de gips, care are 100.
Prin hidroliză se formează acidul sulfuric cu efect acidifiant asupra solului.
Reacţiile care au loc, sunt următoarele:

Al2(SO4)3 + 6H2O → 2Al(OH)3 + 3H2SO4

FeSO4 + 2 H2O → Fe(OH)2 + H2SO4
Na2CO3 + H2SO4 → Na2SO4 + H2CO3

10
2.3. Doze recomandate

Amendamentele aplicate pe solurile alcalice şi saline, stabilite prin calcul, trebuie să

asigure deplasarea sodiului din complexul coloidal al solului, astel încât ionii 𝑁𝑎 + să reprezinte
mai puţin de 10% din T.

Dozele de amendamente se stabilesc cu ajutorul relaţiei:

100
DAG t/ha = 0,086[(Na-0,1T) + ( 𝐶𝑂32− + 𝐻𝐶𝑂3− -1)] x h x Da x
𝐶𝐺𝐴
În care:
DAG – doza de amendament gipsos;
0,086 – echivalentul gram al gipsului;
Na – conţinutul de sodiu adsorbit la complexul coloidal al solului (me/100g sol);
0,1 – cantitatea de sodium tolerată de plante (sodium pasiv, inactiv);
T – capacitatea totală de schimb cationic a solului (me/100g sol);
h – grosimea stratului de sol pe care se corectează alcalinitatea (cm);
Da – densitatea aparentă a solului (g/𝑐𝑚3 );
CGA – conţinut echivalent în gips, în amendamentul folosit.

În cazul studiat doza de amendamente gipsoase este:

DAG t/ha = 0,086(1,2 + 0,35) x 20 x 1,37 x 0,38 = 1,38 t/ha

Efectul ameliorative al amendamentelor utilizate pentru solurile alcaline, depinde la fel ca

în cazul amendamentelor pentru soluri acide, de fineţea particulelor folosite ca amendamente şi
gradul de amestecare cu solul. Cu cât particulele de amendamente sunt mai fine şi mai intim
amestecate cu solul, cu atât schimbul cationic şi procesele de oxidare sunt mai energice.
Cea mai bună epocă de administrare a amendamentelor este toamna înaintea anotimpului
ploios, s-au primăvara, prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată de încorporarea în sol. (Dr.
Mocanu Romulus, 2010)

11
CAPITOLUL 3 – FERTILIZAREA SPECIEI

3.1. Sortimente îngrăşăminte

Îngrăşămintele chimice folosite pentru fertilizarea chimică sunt după cum urmează:
• Pentru aportul de azot s-a ales folosirea azotatului de amoniu, deoarece este mai puţin
levigat decât îngrăşămintele ce conţin azotul numai ca NO3, este bine valorificat de către
plante şi imprimă solului o reacţie acidă.
• Pentru aportul de fosfor îngrăşământul ales a fost superfosfatul concentrat deoarece
prezintă un conţinut ridicat de substanţă activă (38-50%), fapt ce reduce cheltuielile de
transport, depozitare şi aplicare.
• Pentru aportul de potasiu s-a ales ca îngrăşământ clorura de potasiu, deoarece acesta
contribuie la debazificarea solului. Are un conţinut ridicat în substanţa activă (60-63%)
reducând costurile de transport, depozitare si aplicare.
Îngrăşământul organic folosit pentru fertilizarea organică este gunoiul de păsări, deoarece
acesta este un îngrăşământ de mare eficienţă în pomicultură, foarte bogat în elemente nutritive
sub forme uşor asimilabile.

3.2. Fertilizatori convenţionali şi neconvenţionali

Dintre fertilizatorii convenţionali se pot utiliza îngrăşămintele verzi. Plantele folosite ca
îngrăşăminte verzi, prin cantităţile mari de masă verde şi rădăcini, 20-45 t/ha, aduc materie
organică în sol egală cu 8-12 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi provin din materie
organică intermediară utilă în plantaţii, dar care nu ajung la humificare, decât dacă plantele sunt
lignificate şi introduse la mare adâncime.
Rezultate bune s-au obţinut în cazul folosirii pământului turbos şi a unor turbo-
composturi, administrate la groapa de plantare în cantitate de 80-100 kg, în cazul livezilor
extensive şi de 70-80 t/ha în cazul livezilor intensive.
Gunoiul de grajd este unul dintre cele mai eficiente îngrăşăminte organice, care foarte
mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în plantaţiile pomicole. Pe lângă numeroasele
substanţe nutritive pe care le conţine, gunoiul de grajd, îmbunătăţeşte structura solului, măreşte
permeabilitatea pentru apă, puterea de reţinere a acesteia şi reduce aciditatea din sol. Acesta este
de neînlocuit la pregătirea terenului, în special în cazul solurilor podzolice sau nisipoase, slab
aprovizionate în humus sau a celor la care s-au aplicat lucrări de nivelare mai profunde. =
O rezervă însemnată de azot organic este oferită de arbustul fructifer Hippophae
rhamnoides (Cătina albă), aşa cum reiese din cercetările catedrei de pomicultură a Universităţii
Agronomice Iaşi. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)

12
3.3. Doze
Conceperea unui sistem de fertilizare prevede un complex de măsuri agrochimice şi
tehnologice, echilibrat, coordonate între ele, care ţin seama de o serie de aspecte:
• Particularităţile asolamentului şi rotaţia culturilor;
• Caracteristicile biologice nutriţionale ale plantelor, în raport cu specia şi fenofazele
de vegetaţie;
• Însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului;
• Condiţiile de climat. (Mariana V., 2008)

Modele matematice de stabilire a dozelor optim economice de îngrăşăminte chimice

şi a normelor de îngrăşăminte
Stabilirea normelor de îngrăşăminte organice se face prin mai multe procedee care au în
vedere fie bilanţul materiei organice din sol fie se referă la un scop momentan de satisfacere a
necesarului de elemente nutritive.

Pentru plantaţii pomicole, Borlan şi colab. (1982) au propus următorul model:

 b   d   0,4 
NIOt / ha =  a +    c −  
 IN   Arg   N 
Pentru stabilirea dozelor optim experimentale de îngrăşăminte chimice pentru plantaţii
pomicole se va folosi formula propusă de Borlan şi colab. (1982):
 −c Rs 
( ) IA 
DOExp, kg / ha N , P2 O5 , K 2 O = 2 A  1 − 10 −cRs −  (
  A  1 − 10 )
  a  IA + b  

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice şi organice

Doza de îngrăşământ organic este de:
 20   7   0,4 
NIOt / ha =  20 +    36 −    
 1,23   30   4 
NIOt / ha = 36,26  35,77  0,1 = 129,70t / ha

13
Dozele optim experimentale de îngrăşăminte chimice sunt:
• Doza optim experimentală pentru azot:
   
(
DOExp, kg / ha N = 360  1 − 10 −0.05825 −  )
1,23
( )
 180  1 − 10 −0.05825 
  0.92 1,23 + 0.23  
DOExp, kg / ha N = 347,22 − 157,01 = 190,21kg / ha

• Doza optim experimentală pentru fosfor:

 −0.05825 
( 
DOExp, kg / ha P2 O5 = 300  1 − 10 −0.05825 − 
40
)
 150  1 − 10 ( )
  0.4  40 + 15  
DOExp, kg / ha P2O5 = 289,35 − 186,67 = 102,68kg / ha

• Doza optim experimentală pentru potasiu:

 −0.0625 
( 
DOExp, kg / ha K 2 O = 400  1 − 10 −0.0625 − 
250
) 
  200  1 − 10 ( )

  0.8  250 + 40  
DOExp, kg / ha K 2 O = 385,8 − 200,93 = 184,87kg / ha

Stabilirea necesarului de îngrăşăminte chimice şi organice

N: 100 kg azotat de amoniu........................................33 kg N
X.......................................................................190,2 N
X=100 x 190,2/33
X=576,3 kg/ha
La 70 ha vom avea nevoie de 576,3 x 70 = 40341 kg azotat de amoniu

P: 100 kg superfosfat concentrat..........................45 kg Ca(H2PO4)

X...............................................................102,6 kg Ca(H2PO4)
X=100 x 102,6/45
X=228 kg/ha
La 70 ha vom avea nevoie de 228 x 70 = 15960 kg superfosfat concentrat

K2O: 100 kg clorură de potasiu...................................60 kg K2O

X.....................................................................184,8 K2O

X=100 x 184,8/60
X=308 kg/ha
La 70 ha vom avea nevoie de 308 x 70 = 21560 kg clorură de potasiu

14
Aplicarea îngrăşămintelor

Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se are în

vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate.
Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o singură repriză,
toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi iarna sau primăvara
înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat.
Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de permeabilitatea pentru
apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu permeabile, cu capacitate mare de reţinere
a apei, cu un conţinut mai mare de 35% argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi
1/3 primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot
se aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3
la începutul creşterii intense a lăstarilor. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)

15
Concluzii şi recomandări

În urma studiilor întreprinse asupra culturii de prun în sistem intensiv, a solului pe care
cultura urmează să fie înfiinţată s-au desprins următoarele concluzii:
1. Pentru a realiza producţia de o tonă de produs, prunul consumă elemente nutritive
din sol, astfel: N – 3,5 kg, P2O5 - 1,05 kg, K2O – 5,5kg.
2. Doza de amendamente care trebuie aplicată pentru a corecta reacţia solului alcalină
este de 1,38 t/ha Acifer, iar pentru întreaga suprafaţă de 70 ha se vor întrebuinţa
96,6 t;
3. Dozele de îngrăşământ organic calculate sunt de 129,7 t/ha ;
4. Dozele de îngrăşăminte chimice calculate sunt de:
• Azot (N) – 40,3 t;
• Fosfor (P2O5) – 15,9 t;
• Potasiu (K2O) - 21,5 t.

Recomandările care se propun în urma studiului efectuat sunt următoarele:

• Pentru fertilizarea chimică cu azot se va folosi azotatul de amoniu deoarece este bine
valorificat de către plante şi imprimă solului o reacţie acidă.
• Pentru aportul de fosfor îngrăşământul ales a fost superfosfatul concentrat deoarece
prezintă un conţinut ridicat de substanţă activă (38-50%), fapt ce reduce cheltuielile
de transport, depozitare şi aplicare.
• Pentru fertilizarea chimică cu potasiu se va folosi clorura de potasiu, deoarece acesta
contribuie la debazificarea solului. Are un conţinut ridicat în substanţa activă (60-
63%) reducând costurile de transport, depozitare şi aplicare.

16
Bibliografie

Pomicultură aplicată, Nicolae Cepoiu – Editura Ştiinţelor Agricole Bucureşti

Agrochimie, Mariana Volf, 2008
Pomicultură generală şi specială, Gică Grădinaru şi Mihai Istrate, 2009
Agrochimie I-II, Prof. Univ. Dr. Mocanu Romulus, Craiova 2010
http://agraris.ro/vegetal/cultura-prunului-in-lume
http://www.recolta.eu/principii-de-baza-in-fertilizarea-plantatiilor-pomicole/
http://www.afaceri-agricole.net/2011/04/solul-elemente-nutritive/
Principii de bază în fertilizarea plantaţiilor pomicole, Dr. ing. Felicia Pasca

17