SISTEME AGROSILVICE ŞI PERDELE FORESTIERE

DE PROTECŢIE

PARTEA I . SISTEME AGROSILVICE

Capitolul 1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI PRIVIND SISTEMELE DE TERENURI

SUSCEPTIBILE APLICĂRII UNOR SISTEME AGROSILVICE.
CARACTERISTICELE SISTEMELOR AGROSILVICE. BAZELE BIOLOGICE
ALE SISTEMELOR AGROSILVICE. BAZELE TEHNICE ALE SISTEMELOR
AGROSILVICE. BAZELE ECONOMICE ALE SISTEMELOR AGROSILVICE.

1.1. Evoluţia conceptului privind sistemele agrosilvice

Se ştie că, omul primitiv îşi asigura hrana prin vânarea animalelor sălbatice şi consumarea
unor fructe, seminţe pe care le produceau plantele lemnoase sau ierboase.
Pe măsură ce populaţia creştea în anumite teritorii situate, în special, în regiunile temperate şi
tropicale, odată cu domesticirea animalelor sălbatice şi cultivarea unor plante, s-a recurs la
îndepărtarea speciilor lemnoase pentru obţinerea unor suprafeţe spre a fi destinate plantelor
ierboase. Multe din exemplarele arborescente tăiate erau arse, suprafeţele respective fiind
cultivate.
Desigur erau lăsate şi exemplare valoroase din pădurile naturale pentru producţia de fructe,
seminţe, ramuri, frunze, primele folosite drept hrană de către oameni, ultimile pentru animale.
După ce solul era secătuit de către aceleaşi plante ierboase cultivate an de an, terenurile erau
părăsite, fiind posibilă reinstalarea plantelor lemnoase.
Această practică de a defrişa pădurile pentru cultura plantelor agricole, a fost cunoscută, mai
târziu sub diferite denumiri în funcţie de regiunile în care se aplica.

1
 Astfel, în Africa occidentală şi centrală, cutuma ancestrală a “culturilor itinerante”, care
consta în distrugerea continuă a pădurilor prin tăiere şi incendii pentru a face să crească plantele
pe cenuşă, pare să fie începutul mai mult sau mai puţin rudimentar al sistemelor agrosilvice.
In Indonezia, Malaezia şi alte ţări tropicale din sud-estul Asiei, se practica o cultură itinerantă
foarte asemănătoare cu cea din Africa occidentală.
In Banglades, această practică este foarte judicios denumită în limbaj local “jhooming”, ceea
ce însemnă că o cultură să nu rămână an de an pe acelaşi loc, cultivatorii schimbând în fiecare an
terenul, deplasându-se anual în perimetre disponibile. In Kenya a fost denumită “ shamba”.
In anumite regiuni ale Europei şi într-o mare parte a Americii latine se numeşte
“agricultură de squaters “.
Diversele forme de cultură itinerantă continua să distrugă pădurile, să degradeze solurile pe
suprafeţe tot mai mari, să provoace eroziuni pe vaste întinderi în numeroase regiuni ale terrei.
La nivelul anilor 1970-1980, se estima că peste 3600 milioane ha sunt cultivate itinerant şi
peste 250 milioane de persoane trăiesc astfel.
Deşi practicată de secole, cultura plantelor agricole, împreună cu plantele lemnoase, mai mult
sau mai puţin stabilă ori itinerantă se practica empiric fără să se bazeze pe anumite principii.
Pornind de la unele avantaje sesizate de cei care o practicau, abia în sec. 20 cercetătorii şi
practicienii au început să stabilească principii şi tehnologii pentru ca asocierea plantelor lemnoase
cu cele agricole să se facă pe baze ştiinţifice aspecte reunite într-un sistem, diferenţiindu-se
sistemele agrosilvice, agrosilvopastorale şi silvopastorale.
Astfel, în anul 1977 a fost fondat Consiliul Internaţional pentru “Cercetarea sistemelor
agrosilvice” – ICRAF, cu sediul la Nairobi în Kenya (Guittan, 1994, citat de Mihăilă et. Al.,
2010).
La nivel mondial “ definirea sistemelor agrosilvice”, provenită din engleză- agroforestry şi
franceză , l’agroforesterie au preocupat pe specialişti de prin anii 1970, 1980, care au încercat să
caracterizeze noţiunea de “sisteme agrosilvice” folosind definiţii de la foarte simple precum
“arborii în terenuri agricole” până la foarte complexe, aşa cum se va menţiona în continuare.
Astfel, în anul 1977, Bene et al. citat de Mihăilă et al. 2010, emitea următoarea definiţie:
“Agrosilvicultura este un sistem durabil de management a terenurilor, realizat cu rolul de a
creşte producţia totală pe aceeaşi unitate de suprafaţă, prin combinarea culturilor agricole, a
2
arborilor şi/ sau a altui tip de vegetaţie forestieră şi a animalelor simultan sau succesiv,
aplicând practicile de management compatibile cu specificul cultural al populaţiei locale”.
Chanhry et al. (Unasylva, 1980, vol. 32) de la Universitatea Makerera (Uganda) defineau
“agrosilvicultura” ca o tehnică de producţie care asociază culturile agricole plantaţiilor forestiere.
Nair, în 1984 (citat de Mihăilă et al. 2010), în definiţia sa pune accentul pe interacţiunea
între aspectul economic şi ecologic definind că “ Agrosilvicultura cuprinde totalitatea sistemelor
de utilizare a terenurilor pentru menţinerea deliberată sau introducerea arborilor sau a altor
specii lemnoase în producţia agricolă sau zootehnică pentru a beneficia de rezultatul interacţiunii
ecologice şi economice”.
Leakey, 1996 (citat de Mihăilă et. Al., 2012) ia în considerare şi aspectul social al asocierii
arborilor cu agricultura definind că “Agrosilvicultura reprezintă un sistem de management al
resurselor naturale, dinamic din punct de vedere ecologic care, prin integrarea arborilor în
terenul agricol diversifică şi dezvoltă durabil producţia fermelor agricole în scopul sporirii
beneficiilor sociale, economice şi de mediu”.
Sintetizând, se poate formula următoarea definiţie “ Sistemele agrosilvice reprezintă
integrarea agriculturii şi silviculturii pentru a creşte productivitatea sau sustenabilitatea
sistemului agricol. Include o varietate largă de sisteme de utilizare a terenurilor de la plantarea
puieţilor aparţinând speciilor forestiere – arbuşti târâtori, arbuşti cu rol de protecţie a solului ,
ori cu fructe comestibile sau flori, frunze, tulpini, rădăcini folosite în scop farmaceutic , arbori de
mărimea I, II, III, cu lemn valoros cu multiple utilizări, ori ca lemn de foc, până la cultura
diferitelor plante agricole folosite în stare proaspătă sau furaje combinate”.
Sistemele agrosilvice pot fi definite şi ca “Totalitatea sistemelor de utilizare a fondului
funciar (a teritoriului), care asociază arborii sau altă vegetaţie lemnoasă perenă (arbuşti,
semiarbuşti, liane) cu vegetaţie agricolă (în special specii din familia Poaceae, Fabaceae etc.) care
constituie, în mai mare măsură, habitate optime pentru regnul animal”.
Sistemele silvopastorale, variantă a sistemelor agrosilvice sunt culturi de specii lemnoase
(arborescente sau arbustive), instalate, de regulă, pe păşuni, islazuri ş.a. aparţinând, în general,
fermelor zootehnice.
Sistemele agrosilvopastorale sunt cele mai complexe asocieri între cereale – arbori-arbuşti
– animale, având rolul de a îmbunătăţi productivitatea sistemelor agrosilvopastorale, asigurând
3
animalelor un surplus de hrană de calitate superioară, condiţii mai favorabile de mediu (umbră,
protecţie împotriva vânturilor cu viteze mari, împotriva precipitaţiilor cu caracter torenţial s.a.).
In Spania, sistemele silvopastorale se practică de peste un mileniu, fiind cunoscute sub
numele de “dehesas”. Pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă arbori, specii ierbacee specifice
pajiştilor, culturi agricole, la care au acces animalele domestice şi bineînţeles , sălbatice.
Specia lemnoasă frecvent cultivată este stejarul menţinut în jur de 150 de ani, având o
desime mică la hectar, cu o consistenţă diferită (Maruşca, 2006).
Pe lângă faptul că se asigură hrană şi adăpost animalelor, se obţin diferite produse ca: lemn
de foc, ramuri, ghindă ş.a.
In culturile agrosilvopastorale din Spania, adeseori se cultivă cereale (ovăz, orz, secară,
grâu) cu care se suplimentează hrana animalelor, dar şi pentru combaterea unor specii invadante
de arbuşti (Citus sp.) din păşunile naturale.
Sistemele agrosilvopastorale ocupă suprafeţe mari nu numai în Spania, ci şi în Portugalia
(3,5-4,0 milioane ha) în Italia, Grecia, vestul Americii de Nord (1-1,5 milioane ha), Africa,
America de Sud (Ulea, San-Miguel – Ayans, Maruşca, citaţi de Mihăilă et al., 2010).
Grădinile multifuncţionale, o formă a sistemelor agrosilvopastorale, au fost, secole de-a
rândul, un sistem agrosilvic practicat în ţările din zona tropicală umedă. Acestea asigurau, de pe
acelaşi teren şi în acelaşi timp, hrană de la culturile agricole, lemn de foc sau de construcţie de la
speciile de arbori prezenţi în sistem, loc de păşunat pentru animale etc. (MacDicken şi Vergara
1990). Deşi sunt percepute ca o formă primitivă de subzistenţă, acestea se practică şi în prezent în
ţările din America Centrală, Asia, Africa.
In ultimul secol, ca urmare a efectelor benefice privind sistemele agrosilvice, au crescut
preocupările privind imbunătăţirea şi extinderea acestora.
Astfel, în 1975, Centrul de Cercetare, Dezvoltare Internaţională din Canada a iniţiat un
studiu intitulat “ Trees, Food and People” (Arbori, hrană şi oameni) care a scos în evidenţă
importanţa sistemelor agrosilvice.
De asemenea, Bene (citat de Mihăilă et al.) este printre ei care au propus înfiinţarea
Consiliului Internaţional pentru cercetarea sistemelor agrosilvice (The International Council for
Research in Agroforestry), care s-a implicat în promovarea programelor naţionale de cercetare a

4
sistemelor agrosilvice, în special în ţarile din Africa, Asia de Sud şi Sud-Vest, America de Sud şi
Centrală.
La nivel European, au fost finanţate diferite proiecte pe această temă unul dintre ele fiind
“Silvoarable Agroforestry for Europe” (Safe), care a reunite cercetători din diferite ţări pentru a
arăta avantajele sistemelor agrosilvice, cu accent pe eficienţa lor pentru a obţine resurse
suplimentare pentru agricultură şi silvicultură şi pentru elaborarea unor modele de implementare a
sistemelor agrosilvice.
Ca urmare, în prezent, unele guverne şi-au schimbat atitudinea faţă de asocierea culturilor
agricole şi vegetaţia arborescentă, unele ţări făcând lobby la nivel guvernamental pentru
sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării sistemelor agrosilvice acordându-le subvenţii, ca de exemplu în
Franţa, începând cu anul 2001.
Pe teritoriul ţării noastre, în antichitate, pădurile ocupau peste 80 % din suprafaţă. Arborii
au fost extraşi pentru a se extinde culturile agricole, acolo unde condiţiile erau favorabile sau
pentru a se realiza aşa numitele “păşuni împădurite” (actualele sisteme silvopastorale), cunoscute
sub numele generic de “dumbrăvi”.
Intre anii 1960-1980, în scopul dezvoltării durabile a acestor sisteme şi pentru realizarea
unui păşunat intensiv, cu păstrarea echilibrului ecologic, pentru păşunile cu arbori s-au realizat
“amenajamente silvopastorale”. După anul 1989, multe din aceste amenajamente nu au mai fost
actualizate.
De asemenea, până în ultimul deceniu al secolului XX, în pădurile din zona de câmpie din
sudul ţării, în care plantaţiile se făceau în scheme cu număr mic de puieţi/ha (de plopi în special),
dar şi în cazul culturilor de salcâm, de cvercinee între rândurile de puieţi, ţăranii cultivau porumb,
legume, pepeni etc., lucrările de întreţinere pentru culturile agricole asigurând şi mobilizarea
solului în jurul puieţilor, remunerarea constând în obţinerea produselor agricole.
In prezent, sistemele agrosilvice sunt puţin sau chiar deloc practicate la noi. Ele au fost
cunoscute mai bine de către silvicultori.
După aderarea ţării noastre în Uniunea Europeană (1.01.2007), o foarte interesantă formă
de sprijin reglementată în Uniunea Europenă pentru dezvoltarea rurală este destinată înfiinţării de
sisteme agrosilvice. Acest sprijin constă în acoperirea costurilor de înfiinţare a sistemelor
agrosilvice, îmbinându-se astfel, agricultura intensivă cu culturile silvice.
5
 Prin înfiinţarea sistemelor agrosilvice pe terenuri agricole din zona rurală, au posibilitate să
beneficieze de finanţare şi proprietarii de terenuri agricole, ceea ce ar fi un mare avantaj pentru
aceştia.

1.2. Importanţa sistemelor agrosilvice

Cercetările în acest domeniu realizate în ultimile decenii, au evidenţiat importanţa tot mai
multiplă a acestora.
1. Astfel, prin culturile agrosilvice se conservă DIVERSITATEA BIOLOGICA.
Ecosistemele agricole ocupă o mare parte din teritoriul ţării noastre, fiind reprezentate prin
plante cerealiere (grâu, orz, porumb), legumicole, plante tehnice (tutunul, sfecla de zahăr
etc.), specii furajere etc.
Terenurile agricole cultivate, constituie un mediu specific, unde se realizează frecvent
rotaţia culturilor.
Deoarece numărul speciilor cultivate este relativ limitat se consideră că din punct de
vedere al diversităţii biologice au o mare importanţă diferitele activităţi antropice prin
aplicarea unor practici “prietenoase” faţă de mediu.
Spre exemplu:
- se recomandă evitarea efectuării arăturilor timpurii (spre sfârşitul iernii –
începutul primăverii, pe un sol umed, care conduce la compactarea acestuia,
afectând mediul de viaţă al organismelor din sol;
- se recomandă folosirea cât mai redusă a agregatelor agricole “agresive” (freze,
grape, cultivatoare) pentru afânarea şi mărunţirea solului, care pot vătăma, chiar
ucide organismele din sol;
- este indicată aprovizionarea cu materiale organice care stimulează activitatea
benefică a râmelor;
- este util ca lucrările privind pregătirea solului să se realizeze într-o perioadă
scurtă şi cât mai timpuriu (fără ca acesta să aibă o umiditate excesivă) pentru a
permite animalelor sălbatice să revină în habitatul lor natural;

6
 - cositul şi seceratul să se realizeze de la mijlocul tarlalei spre margini, să fie
efectuate cât mai târziu posibil pentru a evita uciderea puilor şi a animalelor
tinere;
- când este posibil, maşinile de recoltat să fie dotate cu dispozitive de alarmă
pentru îndepărtarea animalelor;
- menţinerea unor făşii necultivate (haturi) între suprafeţele cultivate (pentru
liniştea animalelor, păsărilor, alte specii din faună.
Aceste recomandări sunt valabile şi pentru plantele lemnoase.
Aşa cum se ştie, flora lemnoasă a ţării noastre se caracterizează printr-o excepţională
biodiversitate, datorită marii varietăţi a condiţiilor staţionale. Astfel, s-au identificat peste 100
specii forestiere, dintre care în jur de 60 sunt autohtone, circa 70 specii arbustive, peste 500 specii
erbacee, toate constituite în peste 300 tipuri de pădure (Giurgiu, 1985).
1. Culturile (sistemele) agrosilvice au un rol important în combaterea eroziunii solului şi a
poluării.
2. Sistemele agrosilvice ca şi perdelele forestiere de protecţie sunt importante prin faptul
că împiedică (combat) deşertificarea teritoriului din unele zone.
Studiile efectuate la noi au recomandat instalarea sistemelor agrosilvice în zonele cu
tendinţă spre eroziune şi deşertificare în podişul Moldovei, în zona Perieni.
3. Sistemele agrosilvice presupun (comportă) instaurarea unui ciclu mixt-agricol şi
silvicol, care permite să se utilizeze mâna de lucru mai judicios de-a lungul anului.
Se stabileşte astfel o simbioză utilă între agricultură şi silvicultură, motiv pentru care
este indicată aplicarea sistemelor agrosilvice oriunde este posibil.
5. Sistemele agrosilvice contribuie în mai mare măsură la dezvoltarea economică şi
socială a populaţiilor care trăiesc în zonele ocupate cu păduri sau în apropierea acestora,
prevenind, în acelaşi timp, degradarea solului şi a vegetaţiei.
6. Utilizarea pământului din fondul funciar prin sisteme agrosilvice vizează punerea în
valoare a terenurilor disponibile, realizând astfel un maximum de bunuri şi servicii.
Desigur se pot enumera şi alte aspecte importante.

7
 In concluzie, cel puţin acum când se pun bazele ştiinţifice ale sistemelor agrosilvice,
se poate considera că este incontestabil un sistem dificil de realizat şi se poate ca planurile
şi previziunile să eşueze parţial.
Intr-adevăr, succesul sistemelor agrosilvice depinde mult de răbdare, de
adaptabilitate şi de inteligenţa administratorilor care să înţeleagă pe cultivatorii forestieri,
să le înţeleagă tradiţiile şi nevoile lor şi să stabilească cu ei legături de simpatie.

1.3. Categorii de terenuri susceptibile aplicării unor sisteme agrosilvice

Fondul funciar al ţării noastre, ca urmare a reliefului – pornind de la câmpie până în zona
montană superioară, a bogăţiei tipurilor de soluri, a biodiversităţii vegetaţiei este constituit din
terenuri agricole, păşuni, fâneţe, păduri, caracterizate diferenţiat:
- cu exces de umiditate sau invers – cu cantităţi foarte mici de apă, fiind necesar
udatul artificial
- cu diferite forme de degradare - de la fenomenul de eroziune la suprafaţă până la
eroziune în adâncime sub forma ogaşelor, a ravenelor etc.
Astfel, pentru prevenirea eroziunii solului, ameliorarea şi punerea în valoare a terenurilor
degradate, pentru ţara noastră se impune, în perioada actuală, ca o primă urgenţă restructurarea
folosinţelor actuale.
Această restructurare poate fi făcută având în vedere următoarele criterii:
- culturile agricole reprezentate prin:
- plante prăşitoare – instalate pe versanţii cu înclinări până la 5 grade, lipsiţi de
eroziune sau eroziune slabă – gradul 1.
- plante furajere pe versanţi cu înclinări până la 15 grade;
- păşuni şi fâneţe pe terenuri cu înclinări până la 30 grade;
In situaţiile în care se manifestă eroziune de gradul 2-3, culturile agricole se
pot înlocui cu culturi furajere pe terenuri cu înclinări până la 20 grade, cu fâneţe pe versanţii cu
înclinări până la 30 grade.
In cazul eroziunilor de gradul 4-5 (când s-au format ogaşe şi ravene) indiferent de
înclinarea versanţilor se vor executa lucrări de împădurire (reîmpădurire).

8
 La altitudini mai mici – regiuni de dealuri, pe versanţi cu înclinare până la 30 o, cu eroziune
slabă până la moderată se pot realiza culturi pomicole sau perdele silvo-pomicole paralele cu
curbele de nivel, eventual cu terasarea versanţilor în fâşii late de 20-30 m paralele cu curbele de
nivel.

1.4. Caracteristicile sistemelor agrosilvice

Sistemele agrosilvice sunt formate din două categorii de componente care prin
interacţiunile şi conexiunile dintre ele crează un sistem nou.
Componenta agricolă cuprinde: plante de cultură (cereale, plante tehnice, legume, plante
furajere, pomi fructiferi, păşuni pentru animale);
Componenta silvică cuprinde: arbori, arbuşti, stratul ierbaceu specific. Indiferent de
asocierea dintre ele, aceasta reprezintă elementul definitoriu al sistemelor agrosilvice.
Asocierile se realizează în funcţie de :
- necesităţile (fermierilor) managerilor;
- factorii limitativi de realizare;
- obiectivele urmărite.
Interacţiunea dintre componentele vegetaţiei forestiere şi nonforestiere are efecte favorabile
sigure, dar poate avea şi efecte adverse pentru culturile agricole sau silvice.
De aceea, trebuie analizat prin numeroase experimentări care este tipul de asociere pentru a
se obţine maximum de producţie cu minimum de pierderi pentru sistem, astfel încât să se realizeze
un echilibru între componentele sistemelor agrosilvice cât şi între acestea şi mediu. Culturile
agrosilvice nu trebuie să conducă la degradarea terenurilor, inclusiv la scăderea fertilităţii
acestora, aspecte care nu se pot depăşi uşor şi imediat.
Principalele caracteristici ale sistemelor agrosilvice se prezintă în continuare:
1. Se bazează pe acţiunea deliberată de a stabili şi de a menţine asocierea culturi agricole +
culturi silvice. Dacă nu sunt întreţinute şi protejate ele se pot degrada şi, în consecinţă, nu
mai îndeplinesc funcţiile pentru care au fost create.

9
2. Oferă posibilitatea de combinare în spaţiu şi timp a arborilor şi culturilor agricole sub
forma diferitelor tipuri de cultură ca de exemplu amestecuri dense sau rare, sub forma de
rânduri, benzi – culturi intercalate , sub forma unor păşuni temporale etc.
3. Creează interacţiuni ecologice şi economice semnificative între cele două componente
(arborescente şi agricole sau ierbacee). Deoarece ele sunt mai complexe decât
monoculturile au fost puţin folosite în agricultura modernă.
4. Asigură producţii variate şi diversificate agricole şi forestiere.
5. Ocupă un loc important pe plan socio-cultural în multe societăţi. De exemplu de-a lungul
timpului asocierile dintre diferite componente (savane cu arbori, păşuni cu arbori) au fost
primele forme de punere în valoare a teritoriilor pe care s-au dezvoltat civilizaţiile şi
tradiţiile.
6. Sunt sisteme fragile care depind în totalitate de factorul antropic fiindcă omul poate să
menţină echilibrul între diversele componente sau, dimpotrivă, poate să le deregleze
integritatea.
Totuşi, aceste asocieri complexe sunt necesare pentru că se poate asigura o utilizare
durabilă a resurselor naturale cu beneficii sub raport ecologic şi economico-sociale pe
termen scurt şi lung.
Principalele obiective ale sistemelor agrosilvice sunt:
1. Punerea în valoare a diferitelor categorii de terenuri (productive, dar şi degradate).
2. Obţinerea de producţii ridicate utilizând practici agrosilvice intensive, fără a scădea
capacitatea de producţie a solurilor (fără a sărăci solurile).
3. Asigurarea de produse şi servicii diverse sigure, constante prin evitarea riscurilor pe
care le presupun monoculturile (calamităţi, variaţia factorilor climatici etc.).
4. Reducerea costurilor de instalare sau compensarea lor prin producţiile obţinute.
5. Asigurarea protecţiei culturilor agricole
6. Reglarea debitelor cursurilor de apă.
7. Protecţia unor obiective social-economice (ferme agricole, zootehnice, clădiri izolate,
construcţii cu destinaţie industrială.
8. Sporirea biodiversităţii în arealele în care se creează sistemele agrosilvice.

10
 9. Diversificarea activităţilor economice, a resurselor şi veniturilor în mediul rural prin
crearea de activităţi noi în cadrul acestor sisteme agrosilvice.
Agrosilvicultura este o ştiinţă pentru că se bazează pe principii, tehnologii etc.
Importanţa acestei ştiinţe a crescut odată cu înfiinţarea în anul 1977 a Consiliului
Internaţional pentru Cercetarea Sistemelor Agrosilvice.
Prin aplicarea sistemelor agrosilvice se pot realiza aspecte importante precum:
- reducerea eroziunii solurilor;
- reducerea salinităţii solurilor datorată apei freatice salinizate situate mai mult în
fondul agricol şi mai puţin (nisipurile salinizate din Delta Dunării) în fond
funciar forestier, folosind speciile ca: sofora, koelreuteria paniculata, liliac etc.
- reducerea poluării apelor de suprafaţă şi de adâncime;
- sporirea biodiversităţii;
- reducerea emisiei gazelor cu efect de seră.
Agrosilvicultura se bazează pe numeroase asemănări între agricultură şi silvicultură ca de
exemplu:
a. capacitatea de fotosinteză, proces ce stă la baza producţiei agricole şi
silvice;
b. capacitatea bioproductivă este condiţionată atât de factorii naturali cât
şi de managementul asigurat printr-un program social-economic specific
unei regiuni sau zone;
c. plantele reprezintă, integral sau parţial atât obiectul, mijlocul de
producţie, cât şi produsele propriu zise;

1.5. Bazele biologice ale sistemelor agrosilvice

Deoarece sistemele agrosilvice sunt de natură silvică şi agricolă, bazele biologice constau
în cunoaşterea biologiei speciilor forestiere şi a celor agricole pentru a explica ulterior
comportamentul arborilor, arbuştilor, respectiv al speciilor agricole în contextul asocierii
lor.

11
 Componenta silvică este formată în plan vertical de la caz la caz, de un etaj al
arborilor de mărimea I, II, III care în cadrul fiecărei specii pot fi predominanţi,
codominanţi, dominanţi, dominaţi şi deperisaţi, un etaj al arbuştilor şi pătura erbacee
caracteristică ecosistemului forestier, care, în sistemele agrosilvice pot să apară toate
speciile sau numai unele dintre ele.
In plan orizontal, diversificarea este dată de participarea diferitelor specii, modul lor
de asociere, de consistenţă, de proiecţia coroanei arborilor, desimea componentei
forestiere, vârsta, ritmul de creştere, starea de vegetaţie.
Compoziţia este dată de compoziţia de împădurire – arborete pure sau amestecate. In
culturile agrosilvice – intră de regulă 1-2 specii.
Consistenţa şi proiecţia coroanei – se iau în considerare la crearea sistemelor
agrosilvice.
Desimea culturilor forestiere – care poate influenţa microclimatul local (lumina,
căldura, umiditatea, vântul), prezenţa păturii erbacee, ritmul de creştere etc.
Vârsta este importantă din punct de vedere al protecţiei, dar şi economic. Intr-o
plantaţie tânără, puieţii nu influenţează evident microclimatul local, nu protejează culturile
agricole şi invers: în arboretele vârstnice, corelând desimea coroanei, proiecţia acestuia, se
poate evidenţia efectul benefic sau nu asupra plantelor agricole.
Starea de vegetaţie – oferă informaţii asupra capacităţii de producţie a arborilor. La
aceasta se adaugă şi efectul pozitiv al arborilor în peisajul agricol.
Componenta agricolă este reprezentativă prin culturi agricole, horticole, plante
furajere etc.
Caracteristicile biologice ale acestora sunt relativ diferite de ale speciilor forestiere,
ca de exemplu vârsta: plante agricole anuale, bienale, perene.
Dacă se urmăreşte realizarea unor sisteme silvopastorale, se pot lua în considerare şi
speciile de animale, pentru a se propune corect natura şi proporţia de participare a plantelor
furajere în scopul asigurarii cantităţii necesară hranei acestora.
In cadrul sistemelor agrosilvice, culturile agricole se prezintă sub formă de
monoculturi, cu excepţia speciilor furajere când se poate folosi amestecul dintre mai multe
specii.
12
 Plantele agricole au fost grupate în mai multe clasificări (Axinte et. Al. 2006,
Fitotehnie, citat de Mihăilă et al. 2010).
1. După particularităţile morfologice se clasifică pe familii. Deficienţa constă în
faptul că speciile din aceiaşi familie au tehnologii diferite de cultivare. De
exemplu, din familia Graminaceaea şi Papilionaceae sunt atât plante care se
seamănă la distanţe mici şi nu se prăşesc (grâu, secară, orz,ovăz, orez, linte) cât
şi plante semănate la distanţe mari şi care se prăşesc (porumb, sorg, soia).
2. După însuşirile biologice, plantele agricole se împart:
a. durata ciclului de viaţă: anuale, bienale, perene;
b. După cerinţele faţă de căldură:
 plante termofile (porumb, sorg, orez, fasole, floarea soarelui, ricin, bumbac,
tutun);
 cu cerinţe moderate faţă de căldură (grâu, orz, mazăre, in pentru ulei, sfeclă de
zahăr);
 plante care preferă o climă mai rece şi umedă (secară, triticală, ovăz, orzoaică
pentru bere, inul pentru fibră etc):
c. După cerinţele faţă de sol:
 plante ce cresc pe soluri sărace şi acide (lupin, ovăz, secara)
 plante iubitoare de soluri neutre şi fertile (grâu, porumb, floarea soarelui,
cânepă, sfeclă pentru zahăr, etc.
 plante ce vegetează pe soluri alcaline (sorg, iarba de Sudan, sfecla
furajeră, Beta vulgaris ssp. arassa.
d. După particularităţile tehnologice se deosebesc în funcţie de :
- perioada de semănare: toamna, primăvara;
- distanţa dintre rânduri: 6-12,5 cm; 45-60 cm, 60-80 cm.
e. După criterii economice, având în vedere folosirea produsului vegetal:
- plante alimentare (grâu secară, porumb, orez, fasole, cartofi)
- plante industriale (floarea soarelui, soia, in, cânepă, bumbac, tutun);
- plante furajere (porumb, ovăz, soia, sorg)

13
 - plante aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion, fenicul, mentă, levănţică,
mac, etc.)
f. Alte criterii:
- cereale;
- leguminoase pentru boabe;
- oleaginoase (producătoare de uleiuri);
- plante textile;
- tuberculifere şi rădăcinoase;
- tutun;
- hamei;
- plante aromatice şi medicinale.
Pe păşunile cu arbori sau păşuni şi fâneţe simple (sisteme agrosilvopastorale) se folosesc
specii bienale şi perene. Ca importanţă furajeră sunt gramineele (ovăsciorul, golomăţul, păiuşul,
firuţa, raigrasul, pirul etc.) şi leguminoasele (trifoi, lucernă (Medicago sativa), sparceta ,
Onobrychis viciifolia etc.)

1.6. Bazele ecologice ale sistemelor agrosilvice

Sistemele agrosilvice nu se pot concepe în afara relaţiilor cu mediul. Dacă sunt
condiţii optime, atunci se intensifică acumularea biomasei şi, în consecinţă, creşte productivitatea
şi calitatea produselor.
Pe de altă parte, sistemele agrosilvice influenţează unii factori ai mediului (influenţa
arborilor asupra microclimatului, arborii conservă umiditatea solului etc.
a.Factorii staţionali (abiotici), b. Factorii biotici, c. Factorul antropic.
a. Factorii staţionali (abiotici):
 factorii climatici;
 factorii edafici;
 factorii geomorfologici.
Arborii au influenţă favorabilă asupra factorilor climatici
 sporesc umiditatea aerului;

14
  atenuează temperaturile;
 reduc viteza vântului;
 coroanele protejează solul, culturile agricole, de radiaţia solară (ziua) şi de
pierderile de căldură (noaptea).

Influenţa arborilor asupra solului este mult mai mare decât a plantelor agricole.
Speciile agricole sunt mari consumatoare de substanţe asimilabile şi pot conduce la
sărăcirea solului. De aici, adăugarea îngrăşămintelor organice sau minerale, aplicarea
planului de asolament .
Arborii asigură o cantitate mare de materie organică (litieră, lujeri etc.) care
contribuie la îmbogăţirea solului cu substanţe asimilabile .
Datorită sistemului radicelar care pătrunde în sol la adâncimi mai mari comparativ
cu al plantelor agricole, aceştia au un rol important în circuitul substanţelor asimilabile din
sol.
Arborii au rol important în eroziunea solului, structurarea acestuia, afânarea solului,
sporirea profunzimii solului, întreţinerea umidităţii solului.
Si animalele pot contribui la îmbogăţirea solului prin îngrăşământ natural ce-l
furnizează, fără însă a se exagera păşunatul.
b. Factorii biotici – factorii fitocenotici (culturi forestiere, pătura erbacee, plante
inferioare, culturi agricole) plus factorii zoocenotici (fauna supra şi subterană,
microfauna, animalele domestice.
Aceştia acţionează direct şi indirect.
Acţiuni directe: parazitismul, concreşterea rădăcinilor etc.
Acţiuni indirecte (mai ales arborii):
 umbrire (dăunătoare, neutră, favorabilă);
 atenuarea vitezei vântului;
 intercepţia precipitaţiilor;
 cosumul de apă;
 dozarea elementelor nutritive etc. de exemplu leguminoasele fixează
azotul ;
15
  furnizarea materiei organice (litiera, cioatele etc.).
Fauna supra şi subterană contribuie la creşterea biodiversităţii.
Dezvoltarea populaţiilor de păsări, insecte, alte organisme care reduc dăunătorii culturilor
agricole.
Ca dezavantaje: prezenţa unor specii poate favoriza apariţia unor boli şi dăunători –
exemplu ciuperci care provoacă rugini au drept gazdă o plantă forestieră şi una agricolă. Exemplu,
Puccinia graminis care atacă grâul are drept gazdă intermediară arbustul Berberis vulgaris.
Alte specii, exemplu Phytophora, trec de la plante agricole la cele forestiere sau invers.
Cerealele constituie sursă de hrană pentru păsările şi insectele găzduite de specii forestiere.
Animalele pot provoca răni arborilor şi în special puieţilor.
c. Factorii antropici
Sunt determinanţi în sistemele agrosilvice – dacă fac o alegere bună sau dimpotrivă, asocierea
unor specii cu altele pot avea o influenţă negativă.

Bazele tehnice ale sistemelor agrosilvice

Intreţinerea şi conducerea corespunzătoare a speciilor din sistem.

1.7. Bazele economice ale sistemelor agrosilvice

Se poate analiza eficienţa economică atât pe termen scurt cât şi pe o perioadă
îndelungată.
Pe termen scurt – pot apare nerentabile din punct de vedere economic, pentru că
sunt costuri foarte mari la înfiinţare.
De aceea, produsele anuale ale plantelor agricole pot compensa cheltuielile de
înfiinţare şi întreţinere, asigurând chiar un profit.
Sunt necesare :
- îmbunătăţirea tehnologiilor de lucru;
- creşterea gradului de mecanizare;
- valorificarea integrală şi superioară a produselor realizate.

16
 Capitolul 2. CLASIFICAREA SISTEMELOR AGROSILVICE

2.1. Consideraţii generale

In literatura de specialitate, în scopul creării unui cadru de evaluare a sistemelor şi de
elaborare a unor planuri de acţiune pentru îmbunătăţirea acestora (a sistemelor) specialiştii
(Wiersum 1988, Nair 1990, Sinclair 1999, citaţi de Mihăilă et.al., 2010) au propus mai mulţi
termeni, precum: sistem, subsistem, practică, tehnologie ale căror definiţii sunt prezentate în
continuare.
“Sistemul” reprezintă o asociere de componente care interacţionează între ele, pe de o parte
şi cu ambientul, pe de altă parte , îndeplinind o anumită funcţie ( rol).
Exemplu: “Sistemul ecologic” (ecosistemul) este alcătuit din floră, faună care se
intercondiţionează între ele şi cu ambientul (sol, climă), având rol de realizare a circuitului
nutrienţilor şi a fluxului de energie
“Sistemul agrosilvic” corespunde unei anumite utilizări a terenului, specifice unei zone
având ca “subsisteme”: compoziţia biologică, modul de dispunere a componentelor, gradul de
mecanizare a lucrărilor şi caracteristicile socio-economice.
Deci “subsistemul”, “practica” şi “tehnologia” sunt componente (subdiviziuni) ale
sistemului de o complexitate mai mică.
De exemplu “sistemul silvopastoral” are subdiviziuni în funcţie de:
- natura şi modul de dispunere al componentelor care se încadrează în obiectivul general.
“Practica agrosilvică” presupune orice activitate desfăşurată în cadrul unui ecosistem. Ea
presupune, spre exemplu, un mod specific de utilizare a terenurilor în cadrul unei ferme sau
unităţi de gospodărire, care constă în dispunerea diferită a componentelor în spaţiu şi timp şi care

17
diferenţiază practicile agrosilvice în concordanţă cu rolul arborilor şi funcţiile îndeplinite de
aceştia.
Exemple de practici agrosilvice:
 culturi intercalate;
 garduri (aliniamente) perimetrale de arbori;
 perdele de protecţie contra vânturilor, a eroziunii;
 utilizarea speciilor forestiere arbustive în conservarea solului;
 culturi silvice (pâlcuri de arbori) pe terenurile agricole.
Oricare din aceste practici devine sistem agrosilvic atunci când ajunge la un anumit grad
de dezvoltare într-o anumită zonă formând un mod specific de utilizare a terenurilor din zona
respectivă.
“Tehnologia” agrosilvică se referă la îmbunătăţiri în cadrul sistemelor existente ca
urmare a utilizării de noi cunoştinţe obţinute în urma cercetărilor.
In ţara noastră se foloseşte mai des termenul de culturi decât de sistem = culturi
agrosilvice = sistem agrosilvic.
După Nair (1990) orice schemă de clasificare trebuie să prezinte următoarele
aspecte:
1. Să includă logic o grupare a factorilor principali de care depinde producţia sistemului;
2. Să indice cum este gospodărit sistemul, subliniind posibilităţile de intervenţie pentru
îmbunătăţirea eficienţei sistemului,
3. Să ofere flexibilitate în regruparea informaţiilor,
4. Să fie înţeles şi rezolvat cât mai uşor în practică.
Datorită cerinţelor multiple, nu e posibil ca o singură schemă de clasificare
să rezolve toate cerinţele impuse.
In continuare se prezintă principalele criterii de clasificare a sistemelor agrosilvice.

2.2. Clasificarea sistemelor agrosilvice (tabelul 1)

Sistemele agrosilvice au fost clasificate de către Wiersum, (1988) şi Nair, (1990) (citaţi de
Mihăilă et. al 2009) după următoarele criterii:
A. structurale;

18
 B. funcţionale;
C. ecologice;
D. de utilizare a fondului funciar;
E. socio-economice

A. Criteriile structurale, la rândul lor, se clasifică în funcţie de:

1. Natura componentelor (compoziţie) şi anume:
a. specii lemnoase (arbori şi arbuşti);
b. plante erbacee (culturi agricole, specii furajere);
c. animale.
Combinaţiile dintre aceste trei componente, conduc la următoarele sisteme:
- sisteme agrosilvice, reprezentate prin specii lemnoase (arbori, arbuşti) şi plante
agricole;
- sisteme silvopastorale alcătuite din:
- păşuni;
- animale;
- specii lemnoase
- sisteme agrosilvopastorale (cele mai complexe, alcătuite la rândul lor din:
- culturi agricole;
- păşuni;
- animale;
- plante lemnoase (arbori, arbuşti, liane).
- alte sisteme:
- pâlcuri de arbori multifuncţionali;
- apicultură, cu plante melifere;
- acvasilvicultură (silvicultură în zonele cu mangrove –sud-estul Asiei;
- sericicultura, etc.
Aceste sisteme se pot divid în subsisteme, practici, tehnologii.
2. După modul de amplasare al componentelor:
a. în spaţiu ca de exemplu (fig.3)
19
 - amestec dens (culturi în amestec intim) folosite în Thailanda, sudul Asiei,
America de Sud şi Centrală, izolat în Europa (fig.3a);
- amestec rarefiat – majoritatea sistemelor cu arbori pe păşune (fig.3b);
- culturi intercalate în benzi – mai mult de două rânduri de arbori sau rânduri de
arbori între parcele de culturi agricole (fig.3c), frecvent practicate în sudul şi
estul Asiei, Africa, experimental în America de Sud şi Centrală, în Europa;
- arbori pe marginea parcelelor (fig. 3 d);
- perdele forestiere de protecţie (4-15 rânduri), constituite din arbori, arbuşti
pentru protejarea culturilor agricole;
- arbori sau arbuşti cu funcţii multiple în cadrul fermelor agricole (arbori fructiferi
plus plante ornamentale, medicinale, cereale, legume etc.) în Asia (Indonezia,
Nepal, India), sudul Europei, Africa, Tanzania, Rwanda, America;
- grădini de arbori plus plante agricole tolerante la umbră (Asia, sudul Europei,
America de Sud, America Centrală.
b. Stratificarea pe verticală a componentelor:
- arbori de mărimea I peste 25 m;
- arbori de mărimea II 15- 25 m;
- arbori de mărimea III peste 15 m;
- arbuşti (1-7 m);
- plante agricole – mai mici de 1 m (mazăre, sfeclă furajeră, varză, lucernă etc.;
- peste 1 m – porumb.
c. Dispunerea temporală (în timp) a diferitelor componente ale sistemelor agrosilvice (după
Gichorn et. al 2006, Nair 1990, Wiersum 1988, citaţi de Mihăilă et al 2009) (fig.4).
Culturi ciclice (în rotaţie, succesive, consecutive) când, pe acelaşi teren, se succed culturi
agricole şi culturi forestiere. Aceasta înseamnă utilizarea în timp a aceluiaşi teren atât din
punct de vedere silvic cât şi agricol .
Se poate adopta pentru îmbunătăţirea fertilităţii solurilor. Este cea mai veche şi cea mai
răspândită formă de sistem agrosilvic, cu dispunere ciclică.
Constă în tăierea vegetaţiei forestiere şi arderea resturilor de exploatare, urmând ca pe
terenul îmbogăţit de nutrienţi ca urmare a arderii resturilor vegetale lemnoase, să se instaleze
20
culturi agricole o perioadă de 3-5 ani. După acest timp, variabil cu capacitatea de producţie a
solului, terenul este lăsat în odihnă, pe el instalându-se specii forestiere pioniere, urmând ca
după o perioadă de 10-20 ani când se exploatează exemplarele lemnoase, să fie din nou
cultivat cu specii agricole.
Este unul din cele mai avantajoase sisteme din punct de vedere ecologic.
Este răspândit în Thailanda, Indonezia, India, Africa, America de Sud şi Centrală (fig. 4a).
Culturi simultane în primii ani (în amestec intim). Exemplu: în plantaţiile forestiere în
primii ani, printre rândurile acestora se cultivă specii agricole, în scopul realizării lucrărilor de
întreţinere (fig.4.b.).
- Culturi comune. Pe aceiaşi suprafaţă, pe toată perioada există culturi agricole şi
culturi forestierte gospodărite după specificul fiecăreia (cele agricole recoltându-
se anual, iar cele forestiere la vârsta exploatabilităţii). Exemplu culturi
intercalate, perdele forestiere de protecţie a păşunilor cu arbori etc. (fig. 4 c).
B. Clasificarea sistemelor agrosilvice după criterii funcţionale.
Aceste criterii se referă la rolul sistemelor agrosilvice, adică al funcţiilor principale pe care
trebuie să la îndeplinească, mai ales (în principal) componenta forestieră.
Acestea sunt: funcţia de producţie şi de producţie
1. Funcţia de producţie:
a. recoltele agricole –furaje pentru animale;
b. producţia animalieră (carne, lapte, lână etc.);
c. produse lemnoase (lemn de foc, de construcţii etc.);
d. produse accesorii.
2.Funcţia de protecţie
a. protecţia împortiva acţiunii factorilor climatici externi (vânt, insolaţie, precipitaţii)
b. conservarea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale solului
c. conservarea umidităţii din aer.

21
 C. Criterii ecologice
Se referă la condiţiile de mediu, la concordanţa cu cerinţele ecologice ale speciilor
forestiere şi agricole.
Anumite tipuri de sisteme pot fi potrivite în anumite condiţii ecologice.
Criteriul ecologic presupune o zonare latitudinală şi altitudinală.
1. Latitudinal există sisteme agrosilvice specifice zonelor geografice majore şi anume:
a. zone tropicale umede joase;
b. zone tropicale umede înalte (peste 900 m, de exemplu Anzi, India, Malaiezia)
c. Zone tropicale uscate joase (ex. savana)
d. Zone temperate calde (ex. Grecia, dehosa în Spania etc.)
e. Zone temperate reci (ex. Germania, nordul SUA etc.)
2. Altitudinal pot fi:
a. sisteme agrosilvice din zonele de câmpie, exemplu culturile agricole din plantaţiile
de plopi euramericani din România;
b. sisteme agrosilvice din zonele de deal;
c. sisteme agrosilvice din zonele de montane.
D. Criterii de utilizare a fondului funciar
1. Sisteme agrosilvice în fond forestier care pot fi:
a. culturi în amestec intim;
b. culoare silvoculturale de acces – sursă de masă furajeră pentru animale.

2. Sisteme agrosilvice în fondul agricol care pot fi:

a. culturi intercalate;
b. perdele forestiere de protecţie;
c. sisteme silvopastorale (păşuni cu arbori);
d. sisteme agrosilvopastorale.
E. Criterii socio economice
Se referă la condiţiile economice şi sociale specifice anumitor zone sau regiuni care determină
adoptarea anumitor tipuri de sisteme agrosilvice. In funcţie de aceste condiţii se vor stabili ţelurile
de gospodărire şi comerciale şi anume:
22
 1. ce produse se urmăresc să se obţină şi în ce scop:
a. produse care se folosesc numai pentru satisfacerea trebuinţelor unei ferme – subsisteme de
subzistenţă;
b. dacă pot fi comercializate – subsisteme comerciale;
c. dacă se încadrează într-o situaţie intermediară – subsisteme agrosilvice intermediare.

Subsisteme agrosilvice comerciale sunt numeroase. Prin acestea se urmăreşte realizarea unei
producţii ridicate şi cât mai diversificate. Sunt răspândite pe suprafeţe mari aparţinând guvernului,
corporaţiilor (fermelor) sau persoanelor fizice. Se creează locuri de muncă, îndeplinind astfel şi o
funcţie socială.
Exemple de subsisteme agrosilvice comerciale:
- producţii comerciale de cauciuc;
- ulei de palmier;
- nuci de cocos – în păşuni cu sau fără animale;
- culturi agricole specifice în zonele tropicale umede şi semiaride;
- producţii de culturi tolerante la umbră precum plantaţiile de caco, cafea, ceai,
plantaţie sub arbori cu coroana dezvoltată;
- producţia de lemn asigurată de plantaţiile forestiere din specii repede
crescătoare, în care pe o perioadă scurtă – cea de la înfiinţarea plantaţiei, s-au cultivat specii
agricole;
- sistemele silvopastorale – prin producţia zootehnică;
- prin producţia de lemn.
Subsistemele agrosilvice intermediare:
- o parte din producţie poate fi comercializată;
- altă parte din producţie este folosită pentru hrana oamenilor.
Subsistemele agrosilvice de subzistenţă sunt caracteristice mai ales fermelor mici,
individuale. Se urmăreşte obţinerea unor producţii diversificate necesare traiului – culturi agricole
şi animale pentru hrană, arbori pentru lemn de foc, produse accesorii etc. Plantaţiile de cafea,
cacao, ceai, sunt în anumite părţi ale lumii, subsisteme agrosilvice de subzistenţă.

23
 - De asemenea, speciile lemnoase ca Albizia falcataria, cu ciclu scurt de producţie din
Filipine şi Indonezia sunt sisteme agrosilvice de subzistenţă.
Gradul de tehnologizare existent în lucrările de instalare, întreţinere, recoltare este
în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare dintr-o anumită regiune, astfel că sistemele agrosilvice
se pot clasifica în:
1. Subsisteme agrosilvice de productivitate scăzută;
2. Subsisteme agrosilvice de productivitate medie;
3. Subsisteme agrosilvice de productivitate ridicată.
Gradul de tehnologizare poate influenţa decisiv productivitatea sistemului.
Un potenţial ridicat contribuie la creşterea productivităţii.
Este un caz ideal deoarece şi costurile de producţie sunt mai mici în comparaţie cu situaţia
unui potenţial natural scăzut, care conduce la costuri mai ridicate.
Desigur, costurile de producţie pot fi controlate prin realizarea unui plan de management al
sistemelor agrosilvice care să ţină seama de caracteristicile fiecărei componente ale sistemelui, de
potenţialul natural al zonei, de necesităţile economice ale zonei.

24
Capitolul 3. MANAGEMENTUL SISTEMELOR AGROSILVICE

3.1. Managementul sistemelor agrosilvice incluse în fondul forestier

Fondul forestier are o accepţiune mai largă, referindu-se la :
 păduri
 alte categorii de terenuri:
 în curs de regenerare,
 degradate,
 poieni,
 pepiniere,
 plantaje,
 fonduri de vânătoare,
 construcţii,
 crescătorii de animale în captivitate.
Toate acestea deschid perspective privind posibilităţile de combinare a culturilor agricole cu cele
silvice
Scopul
 diversificarea producţiei
 asigurarea hranei animalelor
 realizarea unor obiective specifice vegetaţiei, exemplu întreţinerea culturilor

3.1.1. Culturi în amestec intim

Includerea diverselor specii agricole între rândurile de puieţi.
Asocierea trebuie să fie corectă din punct de vedere
- productiv
- ecologic
In consecinţă, trebuie luate în considerare:
- caracteristicile fiecărei componente în parte;
25
 - variabilitatea individuală;
- interacţiunile dintre culturile silvice şi agricole
- interactiunile între indivizii aceleaşi culturi şi condiţiile de mediu.

Obiective urmărite în cadrul culturilor în amestec intim:

- realizarea producţiei de lemn şi, în secundar, a producţiei agricole;
- alegerea speciilor corespunzătoare condiţiilor staţionale;
- amplasarea efectivă în teren a culturilor silvice şi agricole;
- ineracţiunea dintre culturi;
- obţinerea unor producţii optime;
Scopul culturilor în amestec intim:
- utilizarea la maximum privind condiţiile de mediu;
- sporirea şi diversificarea veniturilor fermelor agricole;
- asigurarea celor mai bune lucrări de întreţinere în plantaţiile forestiere
în care se aplică.
Sistemul culturilor agrosilvice s-a aplicat curent în Europa din evul mediu, răspândindu-se
apoi în colonii. In ce a constat managementul acestor culturi?
- s-a atribuit locuitorilor unor triburi terenuri pe care le cultivau agricol
timp de 2 ani, cu obligaţia de a planta puieţi forestieri şi de a îngriji
culturile silvice.
Terenul era cultivat agricol până cănd se realiza starea de masiv.
S-au utilizat 79 specii arborescente (în principal Tectona grandis – tec-ul- şi eucaliptul şi 42 specii
agricole – porumb, cartof, legume.
In present, acest sistem agrosilvic se practică în:
- zone cu populaţie numeroasă;
- teren forestier disponibil;
- piaţă de desfacere a surplusului de produse;
- protecţie împotriva animalelor sălbatice;
- unde există sprijin din partea guvernului.
De subliniat că, în Thailanda se acordă stimulente băneşti pentru reuşita instalării
plantaţiilor.
Toţi fermierii care administrează terenul în sistem agrosilvic primesc apă de băut, electricitate,
asistenţă medicală şi educaţie – ciclul primar fiind gratuit.

26
 In Europa, s-a practicat sistemul agrosilvic în plantaţiile cu specii repede crescătoare (plopi
euroamericani – în special).
In culturile agrosilvice, numărul lucrărilor de întreţinere este mai mare, datorită prezenţei a
două tipuri de culturi pe aceeaşi suprafaţă de teren.
In consecinţă, speciile forestiere beneficiază de aceleaşi lucrări, realizând creşteri mai mari
în diametru şi înalţime.
Specii agricole cultivate: cereale (porumb, ovăz, secară, legume, soia, floarea soarelui,
borceag (leguminoase + graminee), alte specii furajere.
In culturile de salcâm de pe teritoriul României se cultiva pepeni în anul I şi II de la
plantare , cu condiţia irigării.
In ţara noastră, culturi agrosilvice intime s-au realizat în perioada 1970-1980, frecvent în
plantaţiile de plopi euramericani şi mai puţin în culturile de salcâm, stejar, molid în afara
arealului.
Cetăţenii puteau cultiva diferite plante agricole cu obligaţia de a face lucrările de
întreţinere şi primeau o anumită cotă din produsele agricole cultivate.
ICAS Cornetu, ICAS Stefăneşti au cultivat în amestec intim cu plopul şi usturoi, porumb,
pomi de iarnă,inclusiv plante medicinale între rândurile de puieţi ornamentali.

3.1.2. Tehnologia culturilor în amestec intim

Se folosesc scheme de plantare mari (7x7 m). Avantajul rezidă în faptul că se pot instala
uşor speciile agricole între rândurile de puieţi, iar întreţinerea şi recoltarea pot fi mecanizate.
La scheme mai mici (2 x 0,75 m) – 6700 puieţi/ha, se pot folosi speciile agricole la care
distanţa între rânduri este < 0,5 m (între 12-25 cm), în culturile de cvercinee pure, dar,mai ales,
asociate cu specii principale de bază şi de amestec, specii de ajutor.

3.1.3. Avantajale şi dezavantajele sistemului cultural în amestec intim

Avantaje pe termen scurt:
Realizarea lucrărilor de întreţinere a culturilor forestiere egale cu frecvenţa praşilelor
culturilor agricole.
Astfel:
- Se combat buruienile – concurent pentru apă, lumină, nutrienţi atât
pentru speciile forestiere cât şi pentru cele agricole.
27
 - Se îmbogăţesc proprietăţile solului prin spargerea crustei şi
optimizarea orizonturilor la suprafaţă favorizând păstrarea apei
acumulate în sol;
- Se diversifică producţia (plante lemnoase, plante agricole);
- Obţinerea unei producţii anuale;
Pe termen lung:
- Obţinerea unei producţii de masă lemnoasă într-un timp mai scurt – ca
urmare a întreţinerilor mai numeroase cu şi de calitate mai bună.
- Speciile agricole se pot recolta, ori pot fi încorporate în sol pentru
(îmbogăţirea) fertilizarea acestuia.
Impădurirea terenurilor preluate de la agricultură se poate realiza mai bine dacă se aplică sistemul
culturilor în amestec intim (plante lemnoase + specii agricole.)
Exemplu : s-a cultivat nucul în următoarele variante
1. nuc (Juglans regia) în sistem agrosilvic (mai eficient decat în cultură pură);
2. nuc (Juglans regia) + alte specii forestiere;
3. nuc (Juglans regia) în cultură pură
Primele doua variante s-au dovedit mai eficiente comparativ cu cea de a treia (nuc în
cultura pura).
Alt experiment:
a. nuc (Juglans regia) cu mulci de plastic – între rânduri trifoi;
b. nuc (Juglans regia) fără mulci de plastic – între rânduri trifoi;
c. nuc (Juglans regia) pur –neîntreţinut, deci cu diferite buruieni;
d. nuc (Juglans regia) întreţinut clasic
In variantele a, b, s-au realizat creşteri superioare în diametru şi inaltime + masă uscată de trifoi –
5,3 tone/ha + protecţia solului împotriva–eroziunii.
Dezavantaje:
 alegerea și asocierea necorespunzătoare a speciilor forestiere și
agricole poate conduce o competiție mare în utilizarea resurselor,
astfel că efectul poate fi negativ pentru una din componente.
 realizarea lucrărilor de întreținere necesită mai multă atenție și deci
trebuie să fie un personal instruit;

28
  culturile agricole pot fi gazde intermediare pentru unii dăunători
(Puccinia graminis) și atunci sporesc cheltuielile datorită combaterii
acestora;
 lipsa infrastructurii și a utilităților (irigații);
 disponibilitatea forței de muncă;
 natura incertă a proprietăților;
 costuri mai ridicate la înființarea sistemului.

3.2. Managementul sistemelor agrosilvice incluse în fondul agricol

3.2.1. Culturi intercalate

Culturile intercalate presupun intercalarea unor benzi de arbori sau/și arbuști în terenurile agricole,
benzi formate din rănduri distantate suficient pentru a permite efectuarea lucrărilor de semănare a
speciilor agricole și îngrijirea acestora, inclusiv și a speciilor lemnoase.
Scopul acestui sistem
- sporirea producției de bază, care este cea agricolă;
- diversificarea producției generale a sistemului pe termen scurt și lung;
-îmbunătățirea calității speciilor agricole și silvice;
- reducerea vitezei vîntului;
- stoparea procesului de eroziune a solului;
- îmbunătățirea circulației nutrienților;
- înfrumusețarea peisajului.
Sistemul s-a aplicat frecvent din perioade îndepărtate:
exemplu: In Asia și Africa fermierii utilizau arbori, arbuști în benzi pe terenuri agricole sau pentru
stabilizarea unor terase, când terenurile erau înclinate.
S-au folosit specii arborescente care fixează azotul ca de exemplu: Leucaena leucocephala
(Indonezia - peste 20.000 ha) arborele de cafea (Coffea sp.), de ceai (Thea sinensis), de cacao
(Theobroma cacao), bambus (Bambusa sp.)
In Europa – din sec. XIII (Spania) :
 măslini + culturi agricole ;
 arbori fructiferi (meri, peri, cireși, nuci, alune) + culturi agricole;
 arbori dar și lemn + culturi agricole ( se face elagaj artificial, tăieri în coroană)
 arbori „furajeri„ + culturi agricole (ulm, frasin, paltin) pentru frunzare;

29
  măslin + culturi agricole (cereale) - grâu, ovăz, porumb;
- legume;
- plante furajere (sfeclă furajeră) ;
- viță de vie.
In Spania 15.000 ha, Italia (20.000 ha), Grecia (650.000ha)
Distanța între arbori pe rând: 5-10 m:
Nr.arb./ha: 25-100 ex/ha - Italia
25-300 ex/ha - Franța
50-100 ex/ha - Grecia, Spania
Măslinii formează mici amestecuri cu stejar, roșcov (Ceratonia siliqua), nuc (Juglans regia),
migdal (Prunus dulcis)
Sistemele agrosilvice pot fi aplicate în prima parte a ciclului de producție al arborilor (ex.
speciile agricole în primii 5-15 ani de la înființare, recoltarea făcîndu-se anual, apoi rămân numai
specii lemnoase care au un ciclu de producție de cca 30 ani.
Sistemul agrosilvic în care se folosesc: plop, frasin, arțar, stejar, se asociază cu specii
agricole precum: orz, ovăz, sorg, soia, rapiță, floarea soarelui, tutun, lucernă, trifoi, măzăriche,
levănțică, legume(sparanghel, viță de vie)
In cazul plopilor euramericani, salcâmului, aninului, plantele agricole recomandate sunt:
porumb, soia, cereale.

3.2.2. Criterii de alegerea speciilor

Speciile lemnoase:
1. să fie compatibile cu speciile agricole cu care se asociază;
2. să asigure unul sau mai multe produse de calitate ridicată (lemn, fructe, tanin, rășină, scoarță,
frunze, flori etc.) care să fie vandabile;
3. să fie specii repede crescătoare sau cu creștere medie, dar lemnul să fie de valoare ridicată;
4. să fie compatibile cu condițiile de mediu, încât să nu fie necesare completări repetate, lucrări de
îngrijire suplimentare, fertilizări etc.;
5. coroana să permită pătrunderea luminii, pentru ca producția speciilor agricole să nu se
diminueze (intensitatea fotosintezei, etc)
6. sistemul radicelar să fie pivotant și mai puțin dezvoltat lateral și trasant, evitându-se astfel
concurența cu plantele agricole;
7. să nu se producă litieră acidă, pentru ca majoritatea culturilor agricole preferă pH-ul neutru;
30
8. să nu se producă substanțe chimice inhibitoare creșterii și dezvoltării culturilor agricole;
9. să atragă și să găzduiască specii de păsări și/ sau mamifere insectivore sau de pradă pentru
combaterea biologică a dăunătorilor agricoli;
10. să nu fie gazde intermediare de boli și dăunători periculoși culturilor agricole;
11. să sporească biodiversitatea.
Efectul particularităților speciilor lemnoase asupra plantelor agricole poate fi diferit.
Câteva exemple:
nucul
- prin coroană bogată produce umbră intensă sau moderată;
- competiția la nivelul rădăcinilor este scăzută;
- conține inhibitori de creștere ce afectează unele specii agricole;
- are valoare economică ridicată.

castanul brun și porcesc:

- produce umbră intensă;
- competiția la nivelul rădăcinilor este moderată;
-
- valoare economică ridicată.

cireșul
- produce umbră moderată;
- competiția la nivelul rădăcinilor este moderată;
- valoare economică ridicată.

frasinul
- produce umbră moderat spre intensă;
- sensibil la anumite boli și dăunători;

cvercineele
- produc umbră intensă;
- competiția la nivelul rădăcinilor este moderată;
- valoare economică ridicată.

pinul silvestru și negru

- produc umbră moderată;
31
- competiția la nivelul rădăcinilor este moderată spre intensă;
- unele specii sunt sensibile la anumite boli;
- valoare economică ridicată.

plopul
- produce umbră moderată;
- competiția la nivelul rădăcinilor este intensă;
- creștere rapidă;
- valoare economică relativ scăzută.

arbuștii fructiferi
- produc umbră moderată;
- competiția la nivelul rădăcinilor este scăzută;

Paulownia
- produce umbră intensă;
- competiția la nivelul rădăcinilor este scăzută;
- creștere rapidă;
- valoare economică ridicată;
- sensibila la frig.

La speciile cu umbră intensă sau moderată, se pot face tăieri in coroană și elagaj artificial.
Speciile agricole sunt grupate in 4 categorii:
1. culturi agricole de bază - cereale, plante tehnice, legume (porumb, grâu, orz, ovăz, sfeclă de
zahăr, cartofi, fasole, mazăre);
2. Alte culturi furajere
- graminee (ovăscior, golomăt, păiuș, obsigă, firuță, raigras, iarba câmpului etc.)
- leguminoase (trifoi, lucernă, sparcetă, ghizdei, sulfină etc.)
3. culturi specializate: plante medicinale, plante melifere
4. culturi energetice, producătoare de biomasă (Phalaris - plantă ierbacee, stuf etc.)
Sunt specii agricole care nu tolerează umbra (porumb, grâu, soia, cartofi)

3.2.3. Avantajele culturilor intercalate

1. Obținerea de produse diversificate pe același teren:
2. Diversificarea veniturilor - de la culturi agricole

32
 - de la specii lemnoase.
3. Reducerea eroziunii solului provocată de vânt sau apă.
4. Ameliorarea climatului local prin estomparea extremelor climatice (vânturi, ploi torențiale,
atenuarea secetei și a caniculei.
5. Imbunătățirea circuitului elementelor organice și minerale în natură.
6. Sporirea diversității biologice (mai multe categorii de culturi, adăpost pentru animale sălbatice).
7. Asigurarea durabilității sistemelor agricole prin crearea unor culturi mai stabile în timp.
8. Infrumusețarea și diversificarea peisajului
Dezavantaje
1. Competiția pentru lumină, apă, nutrienți intre speciile agricole și cele forestiere
2. Prin lucrările executate mecanizat se pot produce vătămări arborilor
3. Utilizarea pesticidelor în combaterea buruienilor dăunătorilor dintr-o cultură poate afecta altă
cultură.
4. Veniturile realizate într-un sistem agrosilvic trebuie să fie mai mari decât cheltuielile de
instalare și întreținere ale acestora.
5. Lipsa unei piețe de desfășurare a produselor obținute face inoportună realizarea culturilor
agrosilvice.

3.3. Sisteme silvopastorale

3.3.1. Consideraţii generale

Sistemele silvopastorale presupun asocierea speciilor forestiere care furnizează produse
lemnoase şi nelemnoase cu specii ierbacee consumate de animale.
Iniţial, păşunatul animalelor se făcea în păduri cu consistentă redusă.
Sistemele silvopastorale se întâlnesc în numeroase zone cu condiţii ecologice şi economico-
sociale diferite (din SUA, Australia, Noua Zeelandă, ţările mediteraneene cu climat mai arid, unde
se întâlnesc savane în care arborii au forma coroanei caracteristică arborilor izolaţi, cu sistem
radicelar foarte bine dezvoltat.
In Spania dehesa se practică de peste 4500 ani şi reprezintă o metodă tradiţională de folosire
silvocpastorală a terenurilor cu fertilitate redusă, erodate, cu roca la suprafaţă într-un climat arid.
Sistemele silvocpastorale se întâlnesc şi în Grecia, ocupând cea mai mare parte a insulei
Creta, Italia etc. In aceste ţări, arborii sunt dispersaţi, de la 10-40ex pâna la (15)20 – 100(200)
exemplare la 1 ha.

33
3.3.2. Componentele sistemului silvopastoral
Sistemele silvopastorale includ mai multe tipuri de asocieri între speciile forestiere şi animale
şi anume:
- Păsuni cu arbori (arbori izolaţi pe păşune, care să facă umbră pentru animale).
- Culturi şi perdele forestiere de protecţie a păşunilor (islazelor) şi pajiştilor;
- Culturi intercalate (culoare pentru culturi furajere separate de benzi formate din 1-2 rânduri de
arbori şi/sau arbuşti.
- Culturi şi perdele forestiere de protecţie a fermelor zootehnice.
- In funcţie de zonele de vegetaţie, speciile ce constituie păşunile sau pajiştile sunt încadrate în
10 clase de pajişti, corespunzătoarte unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie (cu tipul
Festuca pratensis; Agrostis tenuis – Festuca rubra, t.tipul Nardus stricta – etajul nemoral şi
cel boreal etc.
- Pentru luarea unor măsuri corespunzătoare se analizează unii indicatori precum:
a. grupele ceno-ecologice din pajişti (exigenţele speciei faţă de unii factori ecologici (lumină,
căldură, umiditate, pH, etc.), de productivitatea vegetaţiei care se referă la calitatea şi
cantitatea furajului şi anume:
excelentă: (+) 75-100 –contribuţia specifică
4,5 – 5,0 – gradul de acoperire;
- superioară (s) 50-75 contribuţia specifică
3,5 – 4,5 gradul de acoperire;
- mijlocie (m) 25-50 contribuţia specifică
1,5 – 3,5 gradul de acoperire;
- inferioară (i) 5- 25 contribuţia specifică
0,5 – 1,5 gradul de acoperire
- neproductivă (-) 0-0,5 contribuţia specifică
0 – 0,5 gradul de acoperire

3.3.3. Măsurile tehnologice specifice compoziţiei floristice, condiţiile staţionale,

evidenţiate în caracterizarea tipuri de staţiuni

se referă la urmă toarele aspecte:

a. lucrări ameliorative:
34
- lucrările antierozionale pe pante mari, solul este slab acoperit cu vegetaţie sau prin exploatare,
pot apărea procese de eroziune
- îmbunătăţirea regimului aerohidric prin:
- desecare;
- drenaj;
- scarificare;
- îndepărtarea vegetaţiei lemnoase nedorite;
- corectarea acidităţii solului;
- ameliorarea însuşirilor solurilor, etc;
b. regenerarea covorului ierbos la suprafaţă prin:
- fertilizare, aplicată când solul are o acoperire de peste 80%, iar speciile valoroase participă cu
peste 75%;
- supraînsămânţare – când solul are o acoperire de peste 60-80% cu vegetaţie, iar speciile
nevaloroase participă sub 25-30 %.
Se aplică şi când terenul are o înclinare mare şi nu se poate face însămânţarea pe toată suprafaţa;
La supraînsămânţare, norma de semănat este mai mică cu 25-30%, faţa de norma utilizată la
însămânţarea totală.
Regenerarea totală cu însămânţare se aplică pe suprafeţele acoperite cu vegetaţie sub 60 % sau
când speciile nevaloroase participa cu peste 25-30%.

3.3.4. Alegerea speciilor lemnoase şi amplasarea acestora

In sistemele silvopastorale componenta forestieră este constituită, în principal, din specii
arborescente. Speciile arbustive lipsesc, ori sunt într-un număr foarte mic, deoarece având aparatul
foliar şi lujerii accesibili animalelor acestea pot fi consumate parţial sau total .
In general, arborii de pe păşuni provin din:
a. arboretele existente pe acestea, care, au o vârstă înaintată;
b. arborii rămaşi pe fostele păşuni împădurite care au fost extraşi pentru ameliorarea păşunilor
prin desecări, mobilizarea solului, supraînsămânţare etc;
c. regenerarea naturală, mai ales a speciilor pioniere;
d. plantaţii folosind puieţi aparţinând speciilor corespunzătoare din punct de vedere ecologic
şi al unor însuşiri care să permită instalarea şi buna stare de vegetaţie a speciilor ierbacee.
La alegerea speciilor lemnoase forestiere se au în vedere cel puţin următoarele considerente:
a. fie compatibile cu condiţiile staţionale;
35
 b. aibă sistem de înrădăcinare pivotantă şi cu numeroase rădăcini pentru a rezista ca exemplare
isolate;
c. coroana să nu fie prea deasă şi prea dezvoltată pentru ca speciile ierboase să beneficieze de
lumină suficientă ca procesul de fotosinteză să se realizeze la intensitate optimă, oferind, în
acelaşi timp umbră şi protecţie animalelor;
d. speciile să fie repede crescătoare pentru ca efectul lor să se manifeste curând de la
instalarea naturală sau artificială;
e. Cu pungi de plastic pentru protejarea lujerului terminal spre a nu fi vâtămat de animale
sălbatice în timpul iernii;
f. Folosirea unor substante chimice repulsive, care acţionează neplăcut asupra mirosului şi
gustului animalelor, determinându-le să evite plantele tratate.
g. să existe o piaţă de desfacere a produselor pe care le furnizează (lemn, fructe, seminţe etc.)
spre a fi comercializate;
In plus, arborii îndeplinesc şi rolul de reducere a vitezei vânturilor, contribuie la sporirea
umidităţii aerului ca urmare a procesului de transpiraţie şi protejează solul împotriva eroziunii.
Pentru că la instalare, puieţii, indiferent de provenienţă (naturală sau artificială) pot fi vătămaţi de
animale recomandă, fiind necesare, unele măsuri de protecţie ca de exemplu:
h. interzicerea păşunatului până când exemplarele ajung la o înălţime sufficient de mare
pentru a nu fi vătămată coroana acestora şi nici tulpina;
i. protejarea tulpinii puieţilor prin folosirea unor tuburi, manşoane de tablă, plasă din material
plastic, sau plasă de sârmă, cu sârmă spiralată fixată pe tutori, cu tutori din împletitură de
sârmă cu ţepi lungi şi ascuţiţi.
Amplasarea plantelor lemnoase se poate face în grupe de câteva exemplare, în rânduri cu
distanţe relativ mare între rânduri şi pe rând sau dispersată (împrăştiată) de asemenea la
distanţe mari între puieţi pentru ca plantele ierboase şi/ sau furajere să beneficieze de lumină
suficientă.
Durata de viaţă a unui sistem silvopastoral bine îngrijit este dată de durata vieţii speciilor din
sistem . De exemplu, în sistemele silvopastorale cu specii de cvercinee sau şi/alte specii lemnoase
longevive poate fi de 150-300 ani.
De menţionat că produsul cel mai important într-un sistem silvopastoral îl reprezintă
animalele care îndeplinesc două funcţii:
1. prezintă o sursă de venituri prin produsele directe ce le furnizează (carne,
lapte, brânză, lână, etc.)

36
 2. îmbunătăţesc calitatea păşunilor prin fertilizare organică şi prin
împrăştierea seminţelor
Animale frecvente în sistemele silvopastorale sunt: vitele, oile, dar se pot întâlni şi cai,
capre, porci.
Este indicat ca acestea să păşuneze succesiv o suprafaţă de teren, astfel ca fiecare specie de
animal să beneficieze de diferitele resurse naturale pe care le asigură păşunea de-a lungul
sezonului de vegetaţie.
Distribuţia uniformă a animalelor este recomandată şi pentru prevenirea vătămărilor la
arbori, creşterea eficienţei păşunatului şi prevenirea răspândirii unor boli sau dăunători.

3.3.5. Lucrări de îngrijire în sistemele silvopastorale

Lucrări de mărire şi recuperare a suprafeţelor păşunabile
Aceste lucrări sunt necesare a se executa în scopul eliberării terenului de tot ce împiedică
instalarea şi creşterea speciilor erbacee valoroase şi anume:
a. înlăturarea mărăcinişurilor şi a vegetaţiei arbustive dăunătoare, reprezentată prin: măceş,
păducel, corn, alun, ienupăr, afin, merişor etc., deşi sunt specii cu valoare medicinală şi
economică, dar cele cu spini (păducel, măceş pot vătăma animalele cu blană, altele
înlocuiesc speciile ierboase caracteristice păşunilor. Totuşi în suprafeţele cu tendinţă de
eroziune, dar şi pentru valorificarea fructelor pot fi menţinute speciile arbustive.
Sunt exceptate de la defrişare şi substituire jnepenişurile şi afinişurile din zona montană
pentru protecţia solului cu mult schelet.
b. scosul cioatelor necesară pe terenuri cu pantă până la 20 grade fără pericol de eroziune şi
astuparea gropilor ce apar după scoaterea acestora.
c. Nivelarea muşuroaielor, deoarece păşunile invadate de acestea dau producţii mici şi de
calitate slabă în compoziţia acestora fiind specii lipsite de valoare furajeră.
In plus, exploatarea unor asemenea păşuni se face cu dificultate datorită marii neuniformităţi a
terenului.
Nivelarea se realizează mecanizat pe terenuri plane sau uşor înclinate şi manual unde terenul
nu permite folosirea utilajelor.
De subliniat că nivelarea muşuroaielor trebuie să se execute la adâncimi mari, pentru
distrugerea lor completă şi amestecarea substanţelor organice cu stratul superficial de sol.
Lucrări de protecţie a solului păşunii.
Acestea constau din:
37
 a. combaterea plantelor dăunătoare şi toxice care se realizează prin cosire sau cu
substanţe chimice. Este o lucrare permanentă de îngrijire a păşunilor, datorită
rezervei mari de seminţe şi a capacităţii de diseminare a acestora.
b. Combaterea eroziunii solului se realizează prin refacerea covorului ierbos, iar în
cazul eroziunilor de adâncime prin lucrări de împădurire (plantaţii cu rol de
protecţie).
In sistemele silvopastorale, eroziunea se datorează mai multor factori:
- supraîncărcarea cu animale;
- acţiunea distructivă a factorilor climatici: vânt, ploi.
Dacă eroziunea este incipientă, se poate recurge la fertilizare cu doze sporite de
îngrăşăminte.
Dacă eroziunea este puternică se vor executa gărduleţe de nuiele. Se vor face
supraînsămânţări.
Dacă sunt suprafeţe înmlăştinate, drenarea se va realiza prin executarea unor şanţuri de
scurgere a apei.
Lucrări de corectare, menţinere şi ridicare a fertilităţii solului
a. Mobilizarea şi grăparea solului.
b. Aplicarea amendamentelor pe soluri acide (pH<5,5) constând din: piatră de var măcinată
(5-6 t/ha), var ars (2-3 t/ha), diverse reziduuri de la fabrici de sodă calcinate.
c. Fertilizarea chimică cu azot (N -120-200 kg/ha) fosfor (P2O5 – 50kg/ha), cunoscând
faptul că îngrăşămintele azotate stimulează creşterea plantelor şi le menţine verzi toamna o
perioadă mai lungă.
Ingrăşămintele chimice cu azot se pot aplica integral primăvara fiind uşor solubile sau
fracţionat în perioada de vegetaţie.
După aplicarea îngrăşămintelor chimice se va opri o perioadă păşunatul pentru evitarea
intoxicării animalelor.
Ingrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică odată la doi ani, toamna sau primăvara,
înaintea începerii păşunatului, deoarece sunt mai greu solubile.
Pe terenurile cu pante mari, îngrăşămintele se aplică manual, având mănuşi de protecţie,
din amonte în aval.
Fertilizarea păşunilor invadate de pipirig sau ferigă se va face numai după reuşita
deplină a cobaterii acestora.

38
 e. Fertilizarea organică se realizeaza prin târlire, considerând că suprafaţa ce poate fi
îngrăşată de un animal într-un sezon de păşunat este de 2-3 m la bovine şi 1-2 m2 la ovine,
cu un timp de târlire de 1-2 nopţi pe păşuni bune, 3-4 nopţi pe cele mediocre, 5-6 nopţi pe
cele degradate.
f. E. lucrări de refacere a covorului vegetal cuprind însămânţările şi supraînsămânţările . Se
pot folosi amestecuri de plante graminee (Festuca sp., Pheum pretense, Dactylis
glomerata, Lolium perene) cu leguminoase (Lotus corniculatus, Trifolium repens).
La speciile arborescente de pe păşune se recomandă elagajul artificial şi tăieri de formare
acoroanei.
Prin lucrările de igienă se vor extrage arborii uscaţi, rupţi sau doborâţi de vânt, atacaţi de
insecte.

3.3.6. Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor silvopastorale

Avantaje:
 combinarea vegetaţiei forestiere cu cea ierboasă pe acelaşi teritoriu, sporind
astfel biodiversitatea acestuia prin vegetaţie şi faună.
Plantele forestiere contribuie la:
 creşterea producţivităţii păşunilor;
 explorează un volum mai mare de sol;
 consolidează terenurile în pantă împotriva alunecărilor;
 reduc eroziunea de suprafaţă şi în adâncime a solului;
 micşorează amplitudinea temperaturilor diurne din sol şi aer;
 protejează plantele ierboase şi animalele de insolaţie şi deshidratare, de vânt,
ploi torenţiale, reţin umiditatea solului, produc topirea relativ lentă a zăpezii,
înlesneşte pătrunderea apei în sol;
 produc suplimentar lemn cu diverse întrebuinţări;
 prin recoltarea ramurilor şi lăstarilor de la baza arborilor;
 produc fructe
 se asigură o cantitate suplimentară de nutreţ pentru animale;
 constituie habitate pentru multe specii de păsări care, la rândul lor, consumă
insecte dăunătoare speciilor ierboase;
 reglează circuitul apei şi al substantelor nutritive în sol;
 fixează carbonul;
39
  înfrumuseţează peisajul;
 asigură protecţia lacurilor de acumulare când sunt situate pe versanţii
învecinaţi acestora;
 asigură protecţia solului – în cazul terenurilor situate pe stâncării, pe
grohotioşuri, pe terenuri cu eroziune în adâncime, pe pante mai mari de 30-
35 grade.
 Asigură protecţia împotriva înmlăştinării.

Dezavantaje:
j. păşunatul neraţional conduce la:
 degradarea păşunilor;
 deteriorarea solului, favorizând scurgerile de suprafaţă şi eroziunea solului;
 destructurarea sistemelor;
 pierderi de producţie şi deci pierderi economice;
 Reduce cu 10-50% acumulările de biomasă lemnoasă;
 Afecteaza peisajul şi multe din funcţiile de protecţie.

40
Capitolul 4. AGROTEHNICA PLANTELOR FURAJERE

4.1. Noţiuni generale

Termenul de agrotehnică se referă la totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unor
plante agricole.In sens mai larg noţiunea agrotehnică este ştiinţa care se ocupă de relaţiile dintre
factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate.
Termenul fitotehne se referă la disciplina ştiinţifică ce se ocupă de metodele de cultivare a
plantelor agricole.
Noţiunea fitotehnică este adjectivul care se referă la fitotehnie (Dicţionar encyclopedic,
2006)
Aşa cum se cunoaşte, sistemele agrosilvice pot fi realizate atât în fondul forestier cât şi în
cel agricol fiind constituite din specii lemnoase, care în condiţiile climatice din ţara noastră sunt,
de regulă, forestiere (arbori şi/sau arbuşti asociate cu plante cultivate în fondul agricol.
Dintre plantele agricole sunt indicate plantele furajere cultivate sau spontane cu valoare
nutritivă ridicată, folosite în stare verde sau conservată pentru hrănirea animalelor.
Furajul (nutreţul) este deci un produs de origine vegetală, animală sau minerală.
Otava se numesc plantele crescute la scurt timp după cosire sau păşunat, ca urmare a
regenerării vegetative şi care se poate cosi din nou în acelaşi an.
Sunt specii de la care se folosesc ca furaj seminţele tulpinile, frunzele rădăcinile reziduuri
industriale, alte produse).
Furajele combinate se obţin pe cale industrială prin amestecarea şi dozarea diferitelor
concentrate şi leguminoase cu reziduuri industriale, drojdii furajere, vitamine, aminoacizi sintetici,
săruri minerale etc. Se prezintă sub formă de uruială sau granule.
Durata de viaţă pentru plantele erbacee: anuală, anuală de iarnă (hibernantă), bienală,
perenă monocarpică (înfloreşte şi fructifică o singură dată ca şi speciile anuale şi bienale), toate
formând grupa plantelor monocarpice, perenă. Speciile perene sunt plante policarpice, înfloresc şi
fructifică de mai multe ori în viaţă.
Formele biologice (formele de viaţă) reprezintă adaptarea convergentă a diferitelor specii
la anumite condiţii ale mediului, în principal forma sub care trec plantele în perioada de repaus, de
regulă (iarna şi în stepă şi vara, când perioada de vegetaţie se întrerupe pentru unele plante) şi
41
poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Pentru plantele superioare s-au stability 7 grupe de
plante, respective 7 forme biologice:
1. Therophyta (Th) reprezintă grupa speciilor anuale care parcurg ciclul biologic,
de la germinaţie până la formarea de noi seminţe, într-o singură perioadă de
vegetaţie şi trec perioadele nefavorabile (iarna şi uneori vara) sub formă de
seminţe sau spori.
2. Hemychryptophyta (H) este grupa plantelor la care organele de reînnoire, care
rezistă peste iarnă, se află chiar la suprafaţa solului, fiind protejate de părţile
moarte, în special frunze şi zăpadă. Această grupă poate fi subdivizată în
euhemychryptophyta care cuprinde plantele perene şi hemytherophyta(Ht), care
includ speciile bienale şi anualele de iarnă.
3. Geophyta (G) cuprinde plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi, rizomi
tuberculi, muguri pe rădăcini) situate în sol, la o anumită adâncime de la
suprafaţă.
4. Hydrophyta (Hd) este grupa plantelor de apă la care organele de rezistenţă
iernează la fundul apei. Aici se poate separa subgrupa hydro-helophyta (HH) la
care organele de rezistenţă iernează în ape puţin adânci sau în mlaştini.
5. Chamaephyta (Ch) cuprinde speciile cu muguri de regenerare deasupra solului,
până la 25-30 cm înălţime. Protejarea se face ca şi la hemychryptophyta.
6. Phanerophyta (Ph) cuprinde plantele lemnoase la care mugurii sunt situaţi
deasupra pământului, mai sus de 25-30 cm înălţime, fiind protejaţi de catafile.
7. Epiphyta (E) este grupa plantelor care se dezvoltă pe tulpinile fanerofitelor.
(Ciocârlan 2000)
Scări (trepte) pentru aprecierea ecologiei speciilor
Se ştie că plantele reprezintă indicatori ecologici ai factorilor de mediu . Fiecare specie
manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele minerale din sol şi poate trăi
într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. Există şi plante
adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici.

42
 Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic s-au
elaborat scări sau trepte în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic, (Ciocârlan,
2000).
Scara pentru umiditate
Grupele de plante alcătuite după exigenţele manifestate faţă de apă, se referă la regimul de
umiditate al solului din perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind că primăvara sau toamna, solul
are o umiditate mai ridicată. Se admit, în general ,cinci grupe principale de plante şi două
intermediare (2 şi 4).
1. Xerofitele sau speciile xerofile cresc pe soluri uscate până la uscat revene.
2. Xeromezofitele cresc pe soluri uscat-revene până la revene.
3. Mezofitele sau speciile mezofile cresc pe soluri revene până la reavăn-jilave
4. Mezohigrofitele se dezvoltă pe soluri reavăn-jilave până la jilav-umede
5. Higrofitele sau speciile higrofile se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umed-ude.
Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în solul înmlăṣtinat.
6. Hidrofitele sau speciile hidrofile sunt plante de apă care cresc pe soluri pemanent ude
până la submerse, având organele de regenerare sub apă.r
7. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care
adesea este alternant.
Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadreaza în categoria mezofitelor,
mezoxerofitelor ṣi mezohigrofitelor.
Scara pentru căldură
Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului
ambiant; aceasta înseamnă că adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în
anumite zone climatice, prezenţă care serveşte şi ca indicator termic.
Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice ṣi sudice, limite ce pot fi apreciate prin izoterme.
Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai
mare de 10o C sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C reprezintă
cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. In
funcţie de comportarea faţă de temperatură se deosebesc pentru ţara noastră mai multe grupe de
specii răspândite diferenţiat, pe zone ṣi etaje de vegetaţie.
43
 De menţionat că, la speciile cu areal larg, chiar în condiţiile ţării noastrre, există populaţii
care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură, astfel că aceste specii se pot încadra în grupe
diferite.
1. Hekistotermofitele sunt plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute, în
condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative - 2,5 o -
0,5o C; formează parţial etajul alpin (al pajiṣtilor alpine, tundra alpină), peste (2000) 2200
m altitudine.

2. Psichrotermofitele sunt plante adaptate să trăiască în condiţii de frig, cu temperaturi medii

anuale între -0,50 C ṣi +2o C din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al
jneapănului),(1700) 1800-2200 m altitudine.

3. Microtermofitele sunt plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece
ṣi umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4 oC(4,5°) ce corespunde etajului boreal (al
molidului) 1300-1700 (1850) m altitudine.

4. Mezotermofitele reprezintă grupa de plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândită

în climatul temperat răcoros ṣi umed, între izotermele anuale 4,5-7,5 o C, corespunzător în
mare parte subetajului fagului (800-1300 m altitudine).

5. Subtermofitele reprezintă grupa de plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură
(specii subtermofile), răspândită între izotermele 7,5o ṣi 10,5oC, aici dominând climatul
continental de dealuri. Din punct de veder al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului, zona
nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili ṣi silovostepa nordică.

6. Termofitele sunt plante iubitoare de căldură (specii termofile), răspândite în climatul

continental de câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5 oC. Din punct de
vedere al vegetaţiei, acest grup de plante este răspândit ṣi formeazaă în bună parte zona
nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică ṣi vestică ṣi zona
stepei.

44
7. Megatermofitele sunt specii cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi în ţară
cresc în spaţii adăpostite ṣi încălzite peste iarnă ṣi foarte rar în teren descoperit unele specii
anuale.

8. Euritermofitele reprezintă grupa speciilor care manifestă cerinţe largi faţă de căldură,
fiind numite ṣi termoindiferente.

Scara pentru lumină

Comportarea plantelor faţă de factorul lumină a determinat în decursul timpului, formarea unor
adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Astfel, s-au diferenţiat plante ṣi grupe de
plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. De fapt, toate speciile au nevoie de
lumină, dar toleranţa faţă de lumină este diferită. Se pot deosebi patru grupe de plante în
funcţie de toleranţa faţă de lumină.
1. Heliofitele sau speciile heliofile (fotofile) sunt plantele care cresc în plină lumină ṣi nu
suportă umbrirea.

2. Sciadofitele sau speciile sciadofile (heliofobe, fotofobe) reprezintă plantele care suportă
umbrirea ṣi nu cresc în plină lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a luminii. Se mai
numesc plante de umbră.

3. Heliosciadofitele reprezintă o grupă de specii intermediară între primele două. Plantele din
această grupă cresc în plină lumină, dar suportă ṣi umbrirea fiind denumite plante de
semiumbră.

4. Eurihele sau eurifotofitele sunt o grupă de plante care manifestă exigenţe largi faţă de
lumină, având toleranţe, atât faţă de lumina plină, cât ṣi fată de umbrire.

Scara pentru aciditate (pH)

După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în

orizonturile superioare, se deosebesc următoarele categorii de plante ṣi soluri:

1. Specii neutrofile, cresc pe soluri neutre, pH = 7,2-6,8;

2. Specii foarte slab până la slab acidofile, cresc pe soluri cu pH = 6,8 -6,0;
45
3. Specii moderat acidofile, cresc pe soluri moderat acide, pH=6,0-5,0;

4. Specii puternic acidofile, cresc pe soluri puternic acide pH=5,0-4,5;

5. Specii foarte puternic acidofile, cresc pe soluri puternic acide pH=4,5-4,0;

6. Specii excesiv ṣi extrem acidofile, cresc pe soluri cu pH sub 4,0;

7. Specii alcalinofile, cresc pe soluri alcaline, pH-ul peste 7,2;

8. Speciile euriacidofile (eurioxifite) au o largă amplitudine ecologică faţă de reacţa

solului; adesea sunt numite ṣi plante indiferente.

Scara pentru troficitate (T)

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate ṣi este

foarte variat, deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite
categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de
aprovizionare cu ioni nutritivi.

1. Specii extrem oligotrofe cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T<10).

2. Specii oligotrofe cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T=10-30)

3. Specii oligomezotrofe cresc pe soluri cu troficitate scăzută pâna la mijlocie (T=30-

50).

4. Specii mezotrofe cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T=50-80)

5. Specii eutrofe cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T=80-140)

6. Specii megatrofe cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T>140).

7. Speciile euritrofe prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului.

Scara pentru azot (N)

Azotul în concentraţie mare este toxic pentru majoritatea plantelor. Există însă ṣi
specii care s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH 4+) al unor
soluri, pe care se dezvoltă luxuriant. Aceste plante se numesc nitrofile. Ele s-au

46
adaptat ṣi sunt indicatoare pentru un anumit grad de aprovizionare a solului cu azot.
Se deosebesc următoarele 6 trepte:

N1 – specii care indică soluri foarte slab aprovizionate;

N2 – specii care indică soluri slab aprovizionate;

N3 – specii care indică soluri mijlociu aprovizionate;

N4 – specii care indică soluri bine aprovizionate;

N5 – specii care indică soluri supraîngrăṣate, foarte bogate;

N6 – specii cu largă amplitudine ecologică numite adesea ṣi indiferente.

Speciile notate cu N4 ṣi mai ales cu N5 reprezintă adevăratele nitrofite (specii

nitrofile).

Alte caracteristici ecologice

Pe lângă pH, troficitate, gradul de aprovizionare a solului cu azot, există specii care
indică ṣi alte caracteristici edafice, din care se menţionează:

- Calcifitele sau speciile calcicole care s-au adaptat ṣi se dezvoltă pe soluri cu o

mare cantitate de cationi de Ca++.

- Halofitele sau speciile halofile se dezvoltă pe soluri saline, cu un conţinut ridicat

de cationi de Na+ ṣi Mg++; ele sunt fie halofite obligate (stricte), care cresc numai
pe soluri sărăturoase, fie halofite facultative (adaptabile) care se pot dezvolta ṣi
pe soluri nesalinizate. Dacă solul salinizat este uscat speciile sunt xerohalofite,
dacă este reavăn în stratul rizosferic, speciile sunt mezohalofite ṣi dacă este
umed, speciile sunt higrohalofite.

- Psamofitele sau speciile psamofile cresc pe nisipuri litorale sau continentale,

indicând textura nisipoasă a solului.

47
4.2. Agrotehnica speciilor furajere perene din familia Fabaceae (Leguminosae
R.J.Juss)

4.2.1. Medicago sativa L. - Lucerna

Specie perenă cu ciclu de viaţă de 3,4, chiar 5 ani.

Inălţimea 30-80 cm
Infloreṣte în mai-iunie
Se cultivă ca plantă furajeră, dar se întâlneṣte ṣi ca specie subspontană.
Este cea mai valoroasă plantă de nutreţ fiind folosită ca nutreţ verde la păṣune, la iesle ca fân,
făină de fân, nutreţ murat, reprezentând componenta principală pentru prepararea furajelor
combinate.
Se remarcă prin conţinutul ridicat de substanţe nutritive, care variază în limite foarte largi în
funcţie de faza de vegetaţie (înainte de înflorire, la începutul înfloririi, în timpul înfloririi,
înflorirea avansată, dar diferenţele apar ṣi în funcţie de partea din plantă.
Substanţe nutritive: proteină brută, proteină digestibilă, grăsime brută, substanţe extractive
neazotată, celuloză, cenuṣă.
Are conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali, care-i conferă valoarea biologică foarte ridicată.
Conţine cantităţi mari de calciu, fosfor ṣi este foarte bogată în vitamine.
Datorită gradului mare de digestibilitate, valoarea nutritivă a furajului este foarte ridicată.
De aceea, se cultivă pe suprafeţe foarte mari.
Relaţii plantă-factori de vegetaţie

48
Umiditate
Mare rezistenţă la secetă, planta aprovizionându-se cu apă din straturile profunde ale solului.
In perioada de secetă, planta îṣi încetineṣte creṣterea ṣi deci consumul de apă este mai redus.
Rădăcinile au o puternică forţă de sugere.
De reţinut că, în primul an de vegetaţie rădăcinile sunt mai slab dezvoltate ṣi ca urmare,
necesitatea de apă trebuie satisfăcută printr-o umiditate ridicată a solului în straturile
superficiale.
Producţii mari se realizează în regiunile în care precipitaţiile anuale sunt peste 500 mm/an.
Nu suportă nici excesul de umiditate. In consecinţă, nu se cultivă în zonele în care
precipitaţiile depăṣesc 1000mm/an.
Căldura
Are nevoie de multă căldură (700-800 oC) pentru fiecare interval dintre cosit.
Creṣte foarte bine în regiuni cu insolaţie puternică ṣi condiţii de umiditate ridicată.

49
Rezistă la temperaturi de -25o C – sol neacoperit de zăpadă ṣi până la -40 o C – sol acoperit cu
zăpadă.
Plantele nu rezistă sub -4o C. Nu suportă temperaturile ridicate din sol care pot provoca uneori
moartea plantelor.
Cerinţe faţă de sol.
Productivităţi ridicate se obţin pe solurile bogate în Ca ṣi humus , profunde, permeabile, bine
aerisite, în care rădăcinile pătrund la adâncimi mari.
Apa f reatică sub 1,5-2,0 m.
p-H neutru spre alcalin
Tipuri de sol – cernoziomuri, soluri aluviale.
Pregătirea terenului
Lucrarea principală de pregătire a terenului este arătura care trebuie executată la adâncimea
de 20-25 cm, când cultura va fi irigată şi la 30-40 cm când nu se practică irigaţia. La pluguri se
pot araşa scormonitoare care mobilizează solul pe încă 10-15 cm adâncime.
Norma de seminţe este de 15-20 kg/ha în condiţii de neirigare pentru a se obţine între 600 şi
1000 plante/ m2 şi de 10-15 kg/ha pentru a obţine 400-600 plante/ha în condiţii de irigare.
Distanţa dintre rânduri este de 12,5-25 cm iar adâncimea de semănat 1,5-2 cm pe soluri mai
grele şi 3-4 cm pe soluri mai uşoare.
Seminţele sunt galbene, puţin lucioase. Ele se tratează cu nitragin care este un îngrăşământ
bacterian.
Semănarea primăvara devreme: seminţele germinează la +1 C, până toamna fiind posibilă o
bună cosire.
După semănat, se execută tăvălugitul urmat de grăpare pentru a preveni formarea crustei.
Grăpatul se face primăvara ṣi apoi după fiecare coasă sau păṣunat, începând din anul al doilea.
Lucernierele îmbătrânite se discuiesc primăvara cu grape cu discuri (pentru mobilizarea mai
adâncă a solului ṣi pentru vătămarea coletului în scopul formării de noi lăstari din mugurii
situaţi în părţile înferioare ale coletului).
Lucrările se numesc „întinerirea” sau „regenerare lucrărilor” ṣi se combină cu aplicarea
îngrăṣămintelor ṣi a irigatului dacă este posibil.

50
Este necesară combaterea buruienilor mai ales în primul an, care se realizează prin cosit
înainte de formarea seminţelor, iar exemplarele de lucernă să fie înflorite.
Rezultate bune se obţin prin folosirea erbicidelor selective de contact.
Recoltarea ṣi păstrarea se face în funcţie de modul de folosire şi anume:
Pentru fân: când plantele încep să înflorească, productivitatea poate ajunge la 153 % (28,3
t/ha), faţă de recoltarea înainte de îmbobocire considerată 100% (18,5 t/ha).
Recoltarea în timpul înfloritului sau după formarea păstăilor înregistreaza o evidentă scădere a
calităţii, datorită scăderii conţinutului de proteine ṣi a creṣterii conţinutului de celuloză.
In plus, se usucă ṣi frunzele care sunt părţile cele mai valoroase ale plantei.
Se admite recoltarea în perioada înfloririi numai la prima coasă din primul an de vegetaţie
pentru ca planta să îṣi formeze un sistem radicelar mai bogat ṣi mai profund ṣi la ultima coasă
din anii următori pentru a da posibilitate plantei să acumuleze o cantitate mare de substanţe de
rezervă în colet ṣi rădăcini.
După recoltare, lucerna se reface de mai multe ori în funcţie de vârstă, perioada ṣi înălţimea la
care se execută recoltarea, modul de aprovizionare a solului cu apă ṣi cu hrană.
În primul an lucerna se coseṣte odată (neirigată) sau de 2-3 ori (irigată).
In anii următori, se otăveṣte de 2-3(4) ori pe an în zonele favorabile ṣi 5-6 (7) ori pe an în
condiţii de irigare.
Perioada de recoltare pentru masă verde. Inainte de îmbobocit, când plantele au înălţimea de
40-50 cm.
Păṣunatul se execută din anul al doilea în benzi sau cu porţia cu ajutorul gardului electric,
atunci când plantele au înălţimea de 40-50 cm. Nu trebuie repetat prea mult în cursul aceleiaṣi
perioade de vegetaţie deoarece reduce mult din longevitatea lucernei.
Porcii valorifică cel mai bine lucerna prin păṣunat.
La rumegătoare lucerna produce meteorizaţii dacă nu se iau anumite măsuri ca:
- limitarea timpului de păsunat;

- păṣunatul când lucerna este nepoluată ṣi fără rouă;

- adăparea cu cel puţin două ore înainte de păṣunat ṣi două ore după păṣunat;

- adăugarea unor furaje fibroase în hrana animalelor înainte de a le scoate la păṣune.

51
Inălţimea cea mai bună de recoltat este de 5-8 cm la suprafaţa solului, cu excepţia ultimei
coase care se face la 8-10 cm pentru ca lăstarii să poată creṣte suficient până la primele
îngheţuri permenente.
Lucerna se păstrează sub formă de fân, făină de fân sau nutreţ murat.
Pentru fân este important ca uscarea să se producă într-un timp cât mai scurt, pentru ca
pierderile de substanţe să fie cât mai mici.
Se strânge în suluri, baloturi sau căpiţe în care se face uscarea pâna la care umiditatea este de
15-17 %.
În regiunile secetoase rezultate bune se obţin prin zdrobirea plantelor pentru că se scurtează
foarte mult timpul de uscare, astfel că pierderile de substanţe nutritive sunt reduse. Cea mai
bună uscare se face prin tratarea cu curenţi de aer rece direct în ṣură. Si mai bine este când
lucerna este deshidratată în instalaţii speciale, la temperaturi foarte ridicate, umiditatea
reducându-se pâna la 8 %. Furajul obţinut se transformă în făină de fân sau este granulat
Lucerna se poate păstra ṣi prin însilozare. Se însilozează mai greu singură, datorită
conţinutului scăzut de zahăr fermentescibil ṣi a conţinutului ridicat în proteine.
Fermentaţia lactică, pe baza căreia se asigură o aciditate de 1,5-2,5 % ṣi care opreṣte
dezvoltarea unor fermentaţii nedorite cum sunt cele butirice ṣi proteolitice se asigură prin
însilozarea lucernei cu unele preparate sau furaje cum sunt: acid formic – 501/1000 kg lucernă,
melasă -100 litri soluţie/1000 kg lucernă, bacterii lactice – o doză/3000 kg lucernă verde,
preparatul B1 – 1%, amestecarea lucernei cu tărâţe, uruială de porumb, orz, etc – 30 Kg/ 1000
lucernă verde.
Lucerna bine însilozată are culoarea verde închis, miros plăcut ṣi frunzele se menţin pe tulpină.
Producţii:
Anul I – Producţie scăzută
Anul II- III cele mai pari producţii
Anul IV – V producţia scade foarte mult, nemifiind economică menţinerea lucernei.
Coasa I – producţia e mai mare
Coasa II – producţia reprezinta 50-60 %.din producţia primei coase
Coasa III – producţia reprezintă 25-30 % din producţia primei coase.\Producţii medii – 40 t/ha
– neirigat; 80 t/ha irigat
52
 Producţia de fân reprezintă 25-28 % din producţia de masă verde.

4.2.2. Trifolium pratense L. (Trifoiul roṣu)

Inflorire: mai-septembrie
Frecvent în zona de silvostepă până în etajul boreal al molidului.
Rar în etajul subalpin (al jneapănului) ṣi etajul alpin (al pajiṣtilor alpine) ca subspecie nivală.
Apare în pajiṣti, rariṣti de pădure.
Scara pentru căldură – mezotermofită – euritermofită (termoindiferentă) corespunde în cea mai
mare parte subetajului fagului (800-1300 m).
Scara pentru azot N2 – N3
Trifoiul roṣu împreună cu lucerna sunt principalele leguminoase perene care se cultivă în ţara
noastră.
Valoare nutritivă ridicată: substante extractive neazotate . Grad de digestibilitate la diferite
componente. Conţinut ridicat de săruri minerale ṣi vitamine 500 mg caroten/ 100 kg substanţă
uscată).
Relaţii plantă – factori vegetaţie
Condiţii foarte bune în regiuni cu climă răcoroasă ṣi umedă. Precipitaţii minime = 550 mm.
Suportă temperaturile scăzute din timpul iernii dacă există strat de zăpada. Altfel pier până la 20
% din exemplare. Nu suportă temperaturile scăzute ṣi oscilaţiile de temperatură din perioada de
primăvară. Germinează chiar la 1-2 oC.
53
Vegetează bine pe soluri argilo-lutoase, profunde, bine drenate, dar bine aprovizionate cu apă,
bogate în Ca.

Semănarea
Tratarea în prealabil a seminţelor cu nitragin
Se cultivă asociat cu o plantă protectoare – orzoaica sau orzul de primăvară, care umbresc mai
puţin solul ṣi se recoltează mai repede. Pentru masa verde se mai poate folosi orzul ṣi secara de
toamna.
Semănarea în rânduri distanţate la 12,5-15 cm.
Adâncimea de semănare 1-2 cm (maxim3 cm).
Norma 16-20 kg sămânţă /ha.
Ingrijirea
Tăvălugire uṣoară, apoi grăpare după semănare.
În primăvara anului II – tăvălugit, dacă s-a produs descălţarea culturilor. Transportul albinelor în
perioada de înflorire măreṣte producţia de seminţe.
Recoltarea ṣi păstrarea
54
In primul an, se coseṣte o singură dată la sfârṣitul verii.
Anul II – se recoltează pentru furaj ṣi seminţe.
Pentru furaj – când cel puţin ½ din plante sunt înflorite. Otava are conţinut mare de proteină brută
(20 %) ṣi scăzut de celuloză (10 %). Coasa a II-a pentru sămânţă, când 70-80 % din capitule au
culoare brună.
Pentru obţinerea fânului , uscarea se face pe suporţi.
Pentru nutreţ murat, însilozarea se va face cu alte plante bogate în zahăr fermentescibil ca la
lucernă.
Producţii
- Masă verde – 30 t/ha – anul al doilea rezultate în urma a două cosiri (cosirea a II a
reprezintă 50 % din coasa prima coasa) . î anul al treilea producţia scade foarte mult.

- Sămânţa 150-500 kg/ha.

4.2.3. Onobrychis viciifolia L. - Sparceta, sparţeta

Specie perenă
Inălţime 30-70 cm
Inflorire: iunie – august
Frecventă în zona pădurilor de stejar până în subetajul fagului. Formează pajiṣti.
Scara pentru troficitate: Specie oligotrofă – mezotrofă. Creṣte pe soluri cu troficitate scăzută ṣi
mijlocie T = 50-80

55
Scara pentru umiditate : specie xeromezofită (creṣte pe soluri uscat-reavene până la reavene)
Specie calcicolă (se dezvolţa pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca ++.
Intâlnită în culturi furajere ṣi subspontană. Valoroasă plantă de nutreţ pentru compoziţia chimică.
Masa verde conţine proteine, grăsimi substanţe extractive neazotate , (7,9 -8,2 %), celuloză,
cenuṣă.
Fânul reprezintă substanţă uscată (85 – 86 %), proteina, substanţe extractive neazotate, celuloză,
cenuṣă.
Specie bogată în provitamina A, C şi în calciu.
Prezintă un grad ridicat de consumabilitate ṣi nu produce meteorizaţii la rumegătoare.
Foarte bună plantă meliferă.
Una din cele mai bune plante pentru fizarea terenurilor erodate .
Relaţii plantă- factori de vegetaţie

56
Prezintă rezistenţa mai mare la secetă, comparativ cu lucerna datorită sistemului radicelar foarte
profund).
Rezistă foarte bine la temperaturile scăzute din iarnă. Rezistenţa la secetă ṣi îngheţ este mai mare
în anul II, când rădăcinile au realizat creṣtere maximă.
Cerinţe foarte reduse faţă de sol (soluri superficiale, nisipoase, erodate, sărace in substanţe
nutritive, însă permeabile ṣi bine aprovizionate cu Ca (până la 30-40 % CO3Ca).
Nu se cultivă pe soluri acide, umede reci, cu pânza freatică aproape de suprafaţă.
Cultivată pe acelaṣi teren după 6-7 ani.
Semănatul
Terenul se pregăteṣte ca ṣi pentru lucernă.
Inainte de semănare seminţele se ţin 1-2 zile la soare pentru a reduce procentul de seminţe tari,
care poate fi de până la 25 % sau se umectează 24 ore.
Semănarea: primăvara devreme (rezultatele cele mai bune), vara sau toamna, în toamnele lungi,
călduroase ṣi umede.
Semninţele germinează la + 2oC.
Norma de semănare: 100-120 kg sem/ha – pentru furaj în regiuni umede;
80-100 kg seminţe/ha – pentru furaj în regiunile uscate.
Semănarea în rânduri cu distanţa 12,5-15 cm sau 60-70 cm pentru sămânţă.
Norma 2,5-3,5 kg sem/ha la rânduri de 60-70 cm distanţă.
Adâncimea de semănare: 2-6 cm.
Lucrări de îngrijire
Tăvălugit după semănat, urmat de grăpare uṣoară.
Planta protectoare se recoltează când are înălţimea de cca 20 cm.Grăparea primăvara ṣi după
fiecare coasa, începând cu anul al doilea.
Recoltarea ṣi păstrarea
Anul I – producţii foarte mici
Anul II – IV (V) – producţii normale chiar ṣi în anul VI ṣi VII.
Obiṣnuit – anual se practică o cosire şi o otăvire când se obţin 30-40% din producţia totală.
Recoltarea pentru fân se face de la îmbobocire pâna la înflorire. Păṣunatul se poate practica atunci
când plantele au înălţimea de 20-30 cm ṣi să nu dureze prea mult.
57
Pentru sămânţă se lasă prima cosire din anii II ṣi III. Recoltarea se face când 50-60% din păstăi
au culoare brună-deschisă, sau 70 % dacă recoltarea se face cu combina.
Producţii
Masa verde: 15-25 (30) t/ha
Sămânţă 500 (600) kg/ha, până la 1000 – 1500 kg/ha, în condiţii foarte bune de vegetaţie (cu
irigat ṣi adăugare de îngrăṣăminte).

4.3. Agrotehnica speciilor furajere anuale din familia Fabaceae (Leguminosae A.J.
Juss)

4.3.1. Genul Vicia

Vicia sativa L (Măzăriche de nutreţ, măzăriche de primăvară)

58
 Specie cu înălţimea de 30-80 cm. Infloreṣte în mai-iulie.
Folosită în culturi furajere, dar apare ṣi subspontană, spontan ca buruiană în culturile de cereale.

Vicia villosa Roth - Măzărichea păroasă

este o specie anuală (anuală de iarnă) cu înălţimea de 30-70 cm.

59
Infloreṣte în iunie-august. Are două bioforme: Therophyta ṣi Hemycryptophita: Frecvent întâlnită
din zona stepei până în subetajul gorunului. Instalată natural în tufăriṣuri, pajiṣti, culturi de
cereale. Se cultivă ca plantă furajeră. Exigenţele sale faţă de umiditate o încadrează în categoria
speciilor xeromezofite. După troficitate este euritrofă, prezetând mare amplitudine ecologică faţă
de troficitatea solului.
Vicia pannonica Crantz - Măzărichea ungurească

este o specie anuală, încadrată în grupa Therophyta

Inălţimea 20-60 cm.
Infloreṣte în mai-iulie.
Apare sporadic din zona stepei până în etajul fagului, în semănături de cereale, tufăriṣuri, pajiṣti.
Se cultivă ca plantă furajeră. Este specie xeromezofită – mezofită ṣi mezotrofă Este specie
indicatoare de soluri mijlociu aprovizioante cu azot.
Este considerată o specie pontic-mediteraneană de importanţă deosebită pentru alimentaţia
animalelor.

60
Împreună cu cerealele din familia Poaceae formează tipul de cultură numit borceag , care prezintă
numeroase avantaje:
- se obţin producţii mari şi sigure;
- prezintă un grad ridicat de consumabilitate;
- are posibilităţi multiple de utilizare în alimentaţia animalelor şi anume fân, masă verde la
iesle;
- păṣunat – cu ajutorul gardului electric;
- consumul seminţelor;
- are valoare nutritivă foarte bună.
Măzărichile se situează printre cele mai bune plante de nutreţ conţinând:
- proteină brută în masa verde ṣi în sămânţă;
- grăsime brută în masa verde ṣi în sămânţă;
- substanţe neutre neazotate în masa verde ṣi în sămânţă;
61
- celuloză în paie ṣi în fân;
- cenuṣă în masa verde ṣi în fân;
- sunt bogate în săruri minerale, caroten ṣi vitamina C;
- gradul de digestibilitate foarte ridicat până la 92 %; pentru substantele neutre neazotate,
pâna la 70 % proteine
- îmbogăţesc solul în azot , părăsesc repede terenul ṣi lasă solul fără buruieni.

Relaţii plantă- Factori de vegetaţie: Cerinţe reduse

Germinează la 2-3 oC – măzărichea de primăvară.
Măzărichea de primăvară suportă temperaturi de – 6 oC.
Măzărichea de toamnă suportă temperaturi de – 20 oC, când solul nu e acoperit de zăpadă.
Consum mare de apă, dar nu suferă seceta pentru că au perioadă scurtă de vegetaţie.
Măzărichea de primăvară vegetează mai bine când precipitaţiile depăṣesc 600 mm din care
120 mm în mai-iunie.
Măzărichea de primăvară preferă soluri mijlocii sau grele, bine aprovizionate cu apă,
fertile, bogate în calciu.
Nu vegetează pe teritorii sărăturate, nisipoase, acide.
Măzărichea de toamnă are cerinţe mai reduse faţă de sol. Se obţin producţii mari pe soluri
fertile, bogate în humus ṣi calciu.
Măzărichea păroasă se poate cultiva pe soluri uṣoare, nisipoase, dar ṣi pe cele grele,
argiloase, turboase.
Se poate reveni des pe acelaṣi teren.
Se pot cultiva ṣi fără îngrăṣăminte.
Se seamănă mereu cu o cereală (grâu, secară, ovăz, orz) care are rolul de plantă de
susţinere, crescând mai repede, formând o masă vegetativă mai puternică ṣi ajungând mai
curând ṣi mai uniform la maturitate, asociere cunoscută sub denumirea de „borceag”.
In regiunile umede raportul măzăriche/cereale este 1:1. Norma de semănat diferă în funcţie
de perioada de semănare şi destinaţie şi anume:

62
Norma de semănat Destinaţie Măzăriche Cereale Raport
Borceag de primăvară Furaj 100 kg/ha 50 kg/ha 2:1
sămânţă 90 kg/ha 30 kg/ha 2:1
Borceag de toamnă + Furaj 90-120 kg/ha 50-60 kg/ha 2:1
Măzăriche păroasa sămânţă 40 kg/ha 80 kg/ha 1:2
Borceag de toamnă + Furaj 150 50 3:1
Măzăriche panonică sămânţă 80-90 35-40 2:1

Perioada de semănare
Primăvara foarte devreme sau toamna devreme (sfârṣitul lui august – începutul lui
septembrie), cel mai târziu sfârṣitul lui septembrie, când solul este prea uscat.
Distanţa între rânduri: 12,5 – 15 cm.
Adâncimea de semănare: 3-5 cm la borceagul de primăvară sau 4-6 cm pentru borceagul de
toamnă.
Lucrări de ingrijire: tăvălugit după semănat, grăpare.
Recoltare pentru fân ṣi masă verde se face când apar primele păstăi, care corespunde cu
începutul înspicării cerealelor.
Păsunatul se recomandă să se facă atunci când plantele au înălţimea de 30-40 cm ṣi
continuă pâna la începutul înspicării cerealelor.
Pentru însilozare se aṣteaptă formarea seminţelor la măzăriche.
Pentru recoltarea seminţelor se urmăreṣte brunificarea păstăilor de la bază ṣi întărirea
seminţelor. Depăṣirea acestei faze duce la scuturarea cu uṣurinţă a seminţelor. Pentru o
recoltare eficientă cu o combină este necesar ca 90 % din seminte să fie brunificate. După
cosit ṣi păṣunat borceagurile se otrăvesc.
Fânul de borceag se pregăteṣte în suluri sau valuri prin tratare cu aer rece sau cald, operaţii
ce necesită a fi efectuate în cel mai scurt timp de la recoltare.
Insilozarea borceagului se face relativ greu, mai ales când măzărichea depăṣeṣte 50-60 %.
In acest caz, se foloseṣte acidul formic (5%), melasă (1-2%) sau lactobacterin.
Producţii

63
 Masa verde 20 t/ha pentru borceag de primăvară ṣi 30 t/ha pentru borceag de toamnă.
Pentru seminţe productivitatea este de 1,5-2 t/ha la măzărichea de primăvară ṣi 0,7 -1 t/ha
pentru cea de toamnă.

4.3.2. Pisum sativum L. - Mazăre furajeră;

Ca bioformă de viaţă, face parte din grupa Therophyta.

Există soiuri timpurii ṣi soiuri târzii, cele din urmă având talia de 30-200 cm.
Inflorirea are loc în lunile mai-iulie. Mazărea este o cultivată în scop alimentar ṣi furajer.
Este originară din Asia Centrală ṣi în jurul Mării Mediterane.
Mazărea furajeră se cultivă singură sau în amestec cu alte specii de cereale „borceaguri de
mazăre furajeră”.
Este folosită ca masă verde, nutreţ murat ṣi pentru păṣunat.
Se caracterizează printr-un conţinut mare de substanţe nutritive şi anume
- proteină brută, în masa verde însilozată ṣi în fân şi în paie.

- grăsimi, în masa verde, în paie, ca produs însilozat ṣi în fân;

- substanţe extractive neazotate în masa verde însilozată ṣi în fân;

- celuloză în masa verde însilozată, în fân şi paie.

Prezintă o perioadă scurtă de vegetaţie 40-70 zile de la semănat până la înflorire.

64
Relaţii plantă – factori de vegetaţie
Cerinţe moderate faţă de căldură.
Germinează la 1-2 C, plantele rezistă la – 6 C. Măzărea furajeră semănata toamna rezista la
- 20 C.
În ţara noastră sunt extinse în cultură soiurile ICA 53, Uladovski 303 ṣi Rondo.
ICA 55 are perioada de vegetaţie cuprinsă între 70-80 zile. Soiul este zonat în Dobrogea ṣi
Câmpia Dunării. Boabele sunt rotunde, netede de culoare galben deschis.
Mazărea este modestă faţă de umiditate dar este necesar ca în mai-iunie să cadă 125-140
mm precipitaţii.
Preferă soluri mijlociu profunde, luto-nisipoase, bogate în humus, calciu, fosfor cu o mare
capacitate de reţinere a apei, în general cernoziomurile şi aluvisolurile (sol aluvial) cu pH
cuprins între 6,7 şi 7,5. Nu sunt indicate solurile grele şi umede sau solurile nisipoase sau
sărăturoase.
Semănatul se face primăvara devreme (este cel mai indicat) sau toamna în septembrie.
Dacă e posibilă irigarea, se poate semăna şi vara după recoltarea unor plante premergătoare

65
 timpurii. Se poate semăna singură sau împreună cu alte plante de nutreţ (ovăz, orez, secară,
iarbă de Sudan, porumb furajer).

Norma de sămânţă la mazărea furajeră cultivată singură sau în amestec cu gramineele anuale de
nutreţ
Cultura mazăre furajeră cereală Raport
kg/ha kg/ha mazăre: cereală
Mazăre furajeră 150-200 - -
Mazăre furajeră +ovăz 100-120 50-60 2:1
Mazăre furajeră + raigras anual 120-130 20-30 5:1
Mazăre furajeră +secară 80-100 40-50 2:1
Mazăre furajeră +iarbă de Sudan 80-100 15-20 5:1
Mazăre furajeră +porumb 100-120 50-60 2:1
Recoltarea şi păstrarea
Pentru fân şi masă verde recoltarea se face când plantele sunt în plină înflorire. Ca păşune
recoltarea se face în perioada premergătoare îmbobocirii, continuându-se cca 2 săptămâni.
Se face cu gard electrificat, pe porţiuni mici, ,pentru că nu rezistă la păşunatul obişnuit.
Pentru însilozare se recoltează când se formează primele păstăi, iar pentru sămânţă când
1/3 din seminţe au ajuns la maturitate. Seminţele se scutură uşor şi, de aceea, recoltarea se
face cu atenţie sporită.
Producţia de masă verde se situează la valori de 15-25 t/ha, iar producţia de seminţe de 1,5-
2 t/ha anual.
Distanţa dintre rânduri este de 12,5-15 m
Adâncimea de semănare: 5-6 cm
Nu sunt necesare lucrări de îngrijire, deoarece creşte repede, acoperă solul şi înnăbuşe
buruienile. Eventual, când plantele au înălţimea de 6-8 cm se poate executa grăparea
solului.

66
4.3.3. Glycine max (l.) Merr – Glycine hispida (Moench)Maxim – Soja hispida
Moench – Soia furajeră

Este cu talia obişnuit între 30-60. Inălţimea este maxim de 250 cm.
Infloreşte în iulie-august.
Este una dintre cele mai valoroase plante de nutreţ fiind valorificată în următoarele
sortimente: nutreţ verde, păşune, fân, făină de fân, nutreţ murat, nutreţ concentrate.
In cazul nutreţului verde conţinutul de celuloză creşte încet, deci perioada de folosire se
poate prelungi mai mult. Fânul şi făina de fân reprezintă surse importante de proteine.
Nutreţul murat se face în amestec cu alte plante care se însilozează mai uşor (porumb, iarba
de Sudan, sorg) fiind astfel un furaj valoros datorită conţinutului ridicat de proteine.
Nutreţul concentrat se obţine din boabe întregi, dau mai ales uruite sau şrot.

Seminţele conţin foarte multă proteină brută.

Sunt bogate în aminoacizi esenţiali ca histidina, lysina, tryptofan etc. Conţinutul de
aminoacizi este mai ridicat decât în turtele de arahide şi aproximativ egal cu cel din făina
de carne, peşte sau lapte. Seminţele conţin grăsimi, substante extractive neazotate, celuloză
şi săruri minerale.
Relaţii plantă-factori de mediu

67
Cerinţele sunt asemănătoare cu ale porumbului. Creşterea începe la 10 oC şi se amplifică
până la 30oC, încetând la 40oC.
Sezonul de vegetaţie începe când temperatura medie zilnică depăşeşte 15 oC. Pentru
delimitarea zonei de cultură, temperatura celei mai călduroase luni trebuie să fie între 19
(20)oC – 28oC. In primele faze de creştere suportă bine temperaturile scăzute (în faza
cotiledonară rezistă la -5oC).
Fotoperioada - perioada de zi scurtă (noapte lungă) ziua are 14 ore la începutul perioadei
de vegetaţie şi apoi scade sub 12 ore spre sfârşitul acesteia.
Umiditatea – precipitaţiile medii anuale au valori cuprinse, între 300-700 mm în funcţie de
soiuri.
Din punct de vedere al exigenţelor faţă de sol, aceasta preferă solurile cu textură mijlocie
profundă, fertile şi cu pH neutru la slab acid, cu drenaj bun.
Reacţionează foarte bine dacă se administrează gunoi de grajd.
Semănarea se face cu seminţe tratate în prealabil cu nitragin şi la o temperatură a solului
de 7-8oC, corespunzătoare unei temperaturi a aerului de 14-15 oC. De regulă se seamănă

68
 între 10-20 aprilie în sudul ţării şi între 20-30 aprilie, chiar 10-20 aprilie în funcţie de
mersul vremii, în celelalte zone ale ţării.
Distanţa între rânduri este de 50 cm în cazul rândurilor echidistante sau 60(70)-45-45-
60(70) cm.
Densitatea la recoltare este de 400-500 mii plante/ha.
Norma de semănat este de 500-550 mii boabe/ha.
Adâncimea de semănare: 2.5-4.0 cm la semănatul timpuriu – soluri mijlocii şi grele; 5 cm
pe soluri uşoare, insuficient aprovizionate cu apă.
Recoltarea se face când boabele au umiditatea de 16 % şi se încheie înainte ca umiditatea
să scadă sub 16 %.
Dintre plantele leguminoase producţia este mai mare atât la boabe cât şi la proteină.
Recoltarea pentru masă verde şi fân se face în timpul înfloririi.
Pentru însilozare recoltarea se face atunci când seminţele sunt în faza de lapte-ceară.
Perioada optimă de păşunat este în perioada premergătoare înfloritului. Pentru fân, uscarea
se face în suluri, în căpiţe sau prin ventilare, pentru ca tulpinile se usucă mult mai greu
decât frunzele.

4.4. Agrotehnica speciilor furajere anuale din familia Poaceae

(Gramineae)
Speciile din această familie fac parte din clasa Therophyta.

69
4.4.1. Zea mays L. - Porumbul furajer

Inălţimea 1-4 m.
Inflorire: iulie-august.
Origini nesigure, mai întâi s-a cultivat în Mexic.
Importanţă
Specie principală de nutreţ datorită:
- producţiilor mari
- formelor multiple de folosire în alimentaţia tuturor animalelor (nutreţ concentrat)
- seminţele au conţinut bogat de :
 substanţe grase
 substanţe extractive neazotate
 conţinut scăzut în proteine (-2%)

Se foloseşte:
- nutreţ verde: păşunat, la iesle
- nutreţ murat, când conţinutul de substanţe extractive neazotate este între 13 şi 16 %
- celuloza brută are digestibilitatea superioară aceleia din furajul verde.

Cerinţe ecologice

70
Mai puţin pretenţios faţă de căldură, comparativ cu porumbul pentru boabe pentru că se recoltează
înainte de maturitatea deplină.
De aceea se poate cultiva mai la nord şi la altitudini mai mari.
Rezistă bine la secetă, dar dă producţii mari numai dacă are multă umiditate, pentru că desimea
culturii este mai mare la porumbul pentru boabe.
Nu suportă temperaturi scăzute în timpul primelor faze de vegetaţie.
Se poate cultiva pe soluri cu textură şi pH diferit (cernoziomuri, proluvisoluri, podzoluri,
aluvisoluri, gleisoluri, soluri nisipoase).
Specia ce valorifică cel mai bine solurile sărace.

4.4.2. Sorgum saccharatum - Sorgul furajer

Plantă furajeră anuală

Tulpini de înălţimi variabile (0,3-4 m)
Frunze liniare mari.
Inflorescenţă în formă de panicul răsfirat sau compact.
Sorghum var.tehnicum (Koern).Snowd
Sorg pentru mături
Originar din Asia de Sud
Importanţă

71
Specie cu producţii mari de masă furajeră mai ales în regiunile secetoase (mai mari ca porumbul
furajer).
Folosit ca:
- tulpină suculentă
- nutreţ concentrate (boabe uruite)
- masă verde la iesle
- fân
- nutreţ murat
Compoziţia chimică: extractive neazotate (14,5% ca masă verde şi siloz). 48 % fân, conţinut
scăzut în proteine, şaruri minerale (în special de K şi Ca) şi vitamine (în special vitamina A).
Atenţie
In frunze se găsesc glicoizi care prin hidroliză eliberează acid cianhidric foarte toxic (1 mg
la 1 kg greutate vie – cornute > 2 kg provoacă moartea)
0,5 kg – 0,4-0,5 mg ………….cai
0,1 mg ……………… oi
Deci 2 kg de nutreţ verde – provoacă moartea la cornuted
0,5 kg nutreţ verde – provoacă moartea la cai
De aceea după recoltare trebuie să pălească 3-4 ore înainte de a se folosi ca hrană. In acest timp
principii toxici din plantă se descompun şi trec în forme netoxice.
Atenţie de aceea nu se foloseşte pentru păşunat.
Cerinţe ecologice
Rezistenţă la secetă
Semănarea
Semănarea când temperatura solului este de 10-12o C.
Adâncimea de semănare 3-5 cm până la 6-7 cm în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Pentru masă verde: rânduri echidistante 25-30 cm.
Norma 30-45 kg /ha.

72
4.4.3. Sorgum Sudanese (Piper) Stapf. – Iarba de Sudan

Inălţimea 1-2(3) m
Inflorire: iunie-august

73
Este una din cele mai valoroase plante de nutreţ pentru regiunile secetoase.
Produce un nutreţ succulent, consumat bine de toate animalele.
Conţine proteine, substanţe extractive neazotate (10,2 % în strat verde, 3,6 % ca fân).
Relaţiile plantă-factori de vegetaţie
Se cultivă mai ales în sudul ţării.
Originară din Africa de Nord.
Cerinţe foarte mari faţă de căldură.
Când temperature coboară sub -4oC plantulele degeră, iar plantele mature îşi încetează creşterea la
temperaturi sub 12oC.
Este foarte rezistentă la secetă, pentru că sistemul radicelar este profound, planta consumă puţină
apă.
Rezultate bune pe soluri fertile profunde. Se poate cultiva şi pe soluri nisipoase sau pe sărăturile
moderate revene.
Nu se va instala pe soluri grele, argiloase, acide, care se încălzesc greu.

74
Capitolul 5 . AGROTEHNICA ALTOR PLANTE FURAJERE

5.1. Curcubitaceae de nutreţ furajere

Curcubita pepo – dovleacul comun, bostanul, dovleacul turcesc,

folosit numai în alimentaţia animalelor.

Curcubita maxima – Duch – Dovleacul alb – Dovleacul comestibil, dovleacul turcesc..

75
Este folosit în hrana oamenilor dar şi a animalelor

Curcubita pepo var. oblonga L, - Dovlecelul

Folosit înainte de a ajunge la maturitate în alimentaţia oamenilor, iar la maturitate în alimentaţia

animalelor.

Citrullus colocynthoides Pang. – Pepenele furajer

76
Folosit numai în alimentaţia animalelor.
Caracteristici:
- Fructele – cu conţinut mare de apă (75-90 %).
- Substanţa uscată este bogată în zahăr, exemplu - unele soiuri de dovleac conţin cca 10 %
zahăr, foarte bogată în vitamine în special: A,C,D,E.
- Conţinut scăzut în substanţe proteice – 1,4 proteină brută;
- Conţinut scăzut în grăsimi – 0,6 %;
- Conţinut scăzut în celuloză – 1,8 %;
- Conţinut scăzut în săruri de Ca şi P;
Seminţele reprezintă 1,2-2% din masa fructelor şi sunt foarte bogate (35-50%, în ulei de
calitate superioară. Turtele rămase după extragerea uleiului reprezintă un furaj valoros, folosit
mai ales în alimentaţia animalelor puse la îngrăşat.
Fructele se folosesc în stare proaspătă sau fierte în amestec cu alte furaje fibroase.
Dau producţii mari către sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Producţiile în fructe sunt mai mari în zonele cu precipitaţii scăzute.
Se pot folosi cu plante intercalate: porumb + curcubitacee; plante lemnoase +
porumb+curcubitacee.
Relaţii plantă – factori de vegetaţie
Cerinţe mari faţă de căldură şi lumină. In consecinţă, în culturile agrosilvice se aleg specii cu
frunziş sărac, coroană voluminoasă.
Foarte rezistente la secetă – de aceea se cultivă ,mai ales în regiunea sudică a ţării.
Plantele sunt foarte sensibile la temperature scăzute – nu rezistă la brumele de primăvară şi
cresc încet la temperaturi medii de 10C.
77
Mari consumatoare de apă, dar suportă uşor seceta, ca urmare a sistemului radicela profund şi
ramificat.
Cerinţe reduse faţă de sol. Preferă soluri uşoare, care se încălzesc repede şi permit rădăcinilor
să crească în profunzime.
Dovleacul se poate cultiva şi pe soluri luto-nisipoase, care reţin o cantitate mare de apă.
Plante premergătoare: leguminoase
După recoltare, terenul rămâne bogat în substanţe nutritive, curat de buruieni şi afânat
Speciile sunt bune premergătoare pentru cerealele de toamnă.
Se pot cultiva pe acelaşi teren numai după 4-5 ani.
Semănatul
Se folosesc seminţe de 2-3 ani, provenite din fructe mari, bine dezvoltate, ajunse la coacere.
Semănarea: sfârşitul lui aprilie – începutul lunii mai, după trecerea pericolului brumelor târzii.
Seminţele de dovleac germinează la temperaturi medii de 10-14 o C, iar cele de pepene furajer
la 15-16 C.
Distanţa mare între rânduri este de 2,5-3 m (în cultură pură) şi de 2 m pe rand.
Seminţele de dovleac se seamănă în cuiburi de 0,75 x0,75 (1 ) m; 1,5x1,0 (1,5) m; cele ale
pepenelui furajer se seamănă tot în cuiburi de 2,0 x 1,0 (1,5m)
In culturile intercalate cu porumb sau plante lemnoase semănatul se face în cuiburi la al treilea
sau al patrulea rand de porumb (aproximativ 1 m de plantă), iar pe rand distanţa dintre cuiburi
este de 3 – 4 m.
In fiecare cuib se pun 4-5 seminţe.
Adâncimea de semănare: 4-6 cm la pepenele furajer;
7-10 cm la dovleac.
Cantitate de seminţe la hectar:
-2-3 kg/ha la pepenele furajer;
-5-6 kg /ha la dovleac
Lucrări de îngrijire:
Grăpare înainte de răsărire
Prăşit : 2-4 lucrări / sezon până când vrejii cresc şi pe intervalul dintre rânduri.
Rărirea culturilor se face la 1-2 săptămâni lăsând 1-2 exemplare viguroase/cuib;
78
 La înflorire, se rupe vârful vrejului pentru a forţa formarea unui număr mai mare de fructe.
Pe măsură ce tulpinile se lungesc, se fixează din loc în loc pentru a preveni răsucirea lor din
cauza vântului.
Recoltarea
La dovleac după primele brume când tulpinile şi frunzele încep să se usuce, iar fructele se coc.
La dovlecei se lasă o parte din coadă pentru că se păstrează mai bine în timpul iernii.
Recoltarea se poate face şi etapizat.
Păstrarea se face în grămezi sub formă de silozuri pe suprafaţa solului, acoperite cu paie.
Mai bine se păstrează în încăperi uscate şi aerisite la temperaturi pozitive (3-4 o)C.
Pierderile cele mai mici se înregistrează când se păstrează prin însilozare în amestec cu furaje
grosiere, fibroase, sărace în apă.
Frunzele strânse după recoltare, se însilozează în amestec cu dovleceii sau pepenii furajeri sau
cu alte furaje.
Producţii
Foarte mari:100-120 t/ha chiar mai mult.
In medie 40 t/ha.
Dovleacul cultivat în culturile de porumb produce 15-20 t/ha.
Frunzele produc 15-20 t/ha
Sămânţă: 400-800 kg/ha.

5.2. Beta vulgaris ssp.crassa Alef – Sfecla cu rădăcină îngroşată

79
Este un furaj suculent, cu un conţinut mare de apă.folosit mai ales în alimentaţia vacilor de
lapte stimulându-le pofta de mâncare.
Conţinutul de proteine este foarte scăzut ca şi cel în săruri minerale, vitamine, substanţe grase,
celuloză.Sfecla nu este prea bogată în substanţe nutritive, dar datorită producţiilor mari care le
dă, se situează înaintea altor plante suculente.
Relaţii plantă – factori de mediu sunt guvernate de cerinţele foarte mari faţă de umiditate.
Aceasta este şi explicaţia pentru care se cultivă mai la nord şi la altitudini mai mari
comparativ cu sfecla de zahăr. Este puţin pretenţioasă faţă de lumină, tolerează umbra speciilor
lemnoase.
Zone de cultură: Câmpia Transilvaniei, Nordul Moldovei, regiunile colinare ale Carpaţilor.
Rezultate bune se obţin şi în luncile râurilor (în special cu anin, plop alb, plopi canadieni etc.).
Ca plantulă este sensibilă la temperaturi scăzute . Toamna suportă temperaturi sub 0 oC,
datorită conţinutului mare de apă din rădăcini. Faţă de sol cerinţele sunt scăzute cu condiţia să
aibă umiditate. Preferă cernoziomuri degradate, preluviosoluri (brune roşcate de pădure,
luvosoluri, aluvisoluri). Preferă soluri de la slab acide la slab alkaline.
Există soiuri concentrate numite soiuri semizaharate (subst. uscată 12-14 %, zahăr 9-11%),
soiuri apoase mai puţin răspândite în cultură. Soiurile intermediare conţin: (substanţă uscată
10-12 %, zahăr 9-11 % cu rădăcină foarte mare (40-50 %), cu forme diferite: lungă, cilindrică
şi dreaptă sau încovoiată. Dau producţii foarte mari şi se recoltează uşor pentru că cea mai
mare parte a rădăcinii se formează la suprafaţa solului.
Se poate cultiva după plante premergătoare care lasă terenul bogat în substanţe nutritive. Se
poate reveni cu o cultură pe aceeasi suprafaţă la o perioadă de 5-6 ani, în scopul prevenirii
înmulţirii nematozilor.
Semănatul se face cu glomerule ce au 3-5 fructe, care dau naştere la tot atâtea plante.
Semănarea se face în epoca I, urgenţă II (după însămânţarea cerealelor de primăvară). Se
recomandă 50-70 cm între rânduri şi 25-35 cm pe rand pentru o desime de 65000-80000
plante/hectar.

80
 Norma de semănat este de 25-30kg/ha. Adâncimea de semănat 2-4 cm. Sămânţa se obţine
ca şi la sfecla de zahăr, din butaşi în anul al doilea.
După semănat se face tăvălugitul când plantulele au 1-2 perechi de frunze. Se execută
buchetatul şi răritul la distanţe de 25-30 cm printre plantele pe rând. Vara se execută 2-3
praşile.
Recoltarea şi păstrarea . Un m3 de rădăcini cântăreşte cca 600 kg. Recoltarea – când
frunzele s-au îngălbenit pentru că atunci rădăcina încetează să mai crească. Oricum, se va
recolta după prima brumă chiar dacă frunzele nu s-au îngălbenit deoarece creşterea rădăcinii
este neînsemnată. Soiurile care au rădăcina mai mult de jumătate din sol se recoltează cu furci
speciale, cu plugul sau cu maşini speciale de recoltat.
Soiurile cu înrădăcinare superficială se recoltează prin smulgere. Decoletarea se face imediat
după recoltare şi se transportă imediat la locurile de depozitare pentru că nu tolereaza
temperature negative.
Peste iarnă se păstreaza în silozuri construite la suprafaţa solului cu lătimea de bază de 1-
1,5 m, înălţimea de aproximativ 2 m şi lungimea de 25-30 m. Pe sol, se pune un strat de paie.
Silozul se acoperă cu un strat de 10-15 cm de paie peste care se aşează un strat de 35 cm de
pământ, lasându-se descoperită coama. Se pot pune fascine din tulpini de floarea soarelui sau
de coceni de porumb. Când temperaturile scad sub -5oC silozul se acoperă in întregime cu
pământ.
Frunzele şi coletele se pot păstra prin însilozare cu pleavă, coceni tocaţi şi pălării de floarea
soarelui. Si rădăcinile se pot păstra prin însilozare cu plante furajere care au conţinut scăzut de
apă.
Producţia de rădăcini este de 50-60(70) t/ha de frunze de sămânţă 2-3 t/ha.

81
5.3. Brassica oleracea var. acephala D.C. Varza furajeră

Specie importantă pentru că poate fi cultivată în regiuni umede şi răcoroase unde alte plante
furajere nu au condiţii favorabile de vegetaţie.
Produce nutreţ succulent, folosit în alimentaţia animalelor până toamna târziu (după căderea
brumelor.
Se consumă ca: - nutreţ verde tocat în iesle.
- în culturi poate fi păscută de porci şi oi, ultimile adunând frunzele şi tulpinile pămase pe
teren;
- nutreţ murat prin însilozare cu nutreţuri grosiere;
- se poate însiloza toamna târziu, chiar după primele îngheţuri.
- Varza furajeră este bogată în vitamine (A,B,C), săruri minerale, calciu, sulf, fosfor, potasiu.
- Datorită conţinutului mai mare de arsen măreşte pofta de mâncare a animalelor.
- Conţine un principiu antitirodian de aceea nu trebuie depăşită raţia de 20-25 kg/zi în
alimentaţia bovinelor şi 5 kg/zi în alimentaţia porcinelor.
Relaţii plantă-vegetaţie
Cerinţe mari faţa de umiditate
De aceea se obţin producţii mari în zonele cu precipitaţii abundente, uniform repartizate pe
parcursul sezonului de vegetaţie altitudini mai mari de 500 m şi precipitaţii medii anuale peste
800 m. Se obţin producţii mari când se cultivă pe soluri reavene din luncile inundabile ale
râurilor.
Este buna premergătoare pentru culturile de primăvară, pentru că lasă solul curat de buruieni şi
bogat in substante nutritive.

82
Nu trebuie să se cultive repetat pe acelaşi teren sau după alte crucifere, pentru că există
pericolul înmulţirii dăunătorilor.
Semănatul
Se seamănă la sfârşitul lunii aprilie –începutul lunii mai după trecerea pericolului brumelor;
Se poate răsădi la sfârşitul lunii aprilie.
Distanţa: 70-80 cm în camp sau 25-30 cm în răsadniţe;
Adâncimea de semănare: 1-2 cm;
Norma: 5-6 kg sămânţă/ha, respective 10-12 kg sămânţă/ha în răsadniţă;
Ingrijirea culturilor
Tăvălugit după semănat.
Rărit pe rand când plantele au câte 2-3 frunze pentru ca distanţa pe rand să fie de 25-35 cm.
Prăşitul de 2-3 pri/an
Irigarea în regiunile cu precipitaţii reduse.
Recoltarea se face toamna târziu, dar înainte de apariţia brumelor. Mai întâi se recoltează
frunzele de la bază, apoi frunzele rămase şi la urmă tulpinile.
Păstrarea se face prin însilozare in amestec cu furaje ce conţin multă celuloză.
Producţia la hectar este foarte mare: 60-70 tone masă verde, frunzele reprezentând cca 70 % .

83
5.4. Brassica rapa L. ssp. oleifera Metzg – Rapiţa mare.

Specie anuală, anuală de iarbă, bienală.

Ca formă de viaţă face parte din grupa therophyta şi hemytherophyta care cuprinde speciile
biennale şi anuale de iarnă.
Ritm de creştere foarte rapid.
Produce furaj succulent consumat cu plăcere de toate animalele.
Poate fi otăvita de 2-3 ori după ce a fost cosiută sau păşunată.
In regiunile secetoase prima recoltă este foarte timpurie (cca 15 aprilie) când are înălţimea de
40-60 cm.
Se poate folosi vara şi toamna târziu, chiar când temeperaturile scad la -10oC.
Economic e mai avantajos ca după prima recoltă timpurie, terenul să fie folosit pentru cultura
în mirişte a porumbului furajer , a sorgului, a ierbii de şudan, obţinundu-se astfel producţii mai
mari de masă verde la ha.
Conţinut ridicat de săruri minerale Ca, P, S, Mg etc pe lângă substanţe extractive neazotate (5-
4 %) proteină brută, celuloză brută, grăsimi.
Consumat în cantitate mare de rumegătoare produce meteorizaţii (balonare, umflare a
stomacului şi sau a intenstinului)
Se poate însiloza, folosind melasă diluată (1-2 kg/100 masă verde) sau amestecată cu alte
furaje bogate în zahăr fermentescibil.
Se poate folosi şi turtele rezultate după extragerea uleiului având proteine brute (32 %)
84
Relaţii plantă –factori de vegetaţie
- cerinţe reduse faţă de climă şi sol, datorită ritmului rapid de creştere;
- rezistă la temperaturi scăzute;
- preferă soluri fertile, bine aprovizionate cu apă.
Semănarea – toamna ( a doua jumătate a lui august) şi primăvara devreme.
Pentru masă verde – rânduri distanţate la 15-20 sc şi 30-40 cm pentru siloz.
Norma: 15-20 kg/sămânţa/ha pt masa verde 8-12 kg sămânţă/ha pentru siloz.
Adâncimea: 3-4 cm
Se pot face culture pure sau cu leguminoase anuale care-I servesc ca support.
Se poate semăna şi sub plante protectoare (ovăz) la 2-3 săptămâni după semănatul acestora ori
sub specii lemnoase după plantarea acestora, inclusive în sisteme agrosilvice.
La rapiţa pentru furaj nu se execută lucrări de îngrijire.
Recoltarea pentru masă verde - - înainte de înflorire.
Pentru siloz – în timpul înfloririi.
Producţia medie – 30 t/ha masă verde.

85
Capitolul 6. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PERDELELE
FORESTIERE

6.1. Definiţii

Perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră, înfiinţată prin

plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relative înguste, amplasate la o anumită distanţă unele faţă de
altele sau faţă de un obiectiv, având scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori
dăunători (2002, Legea 289).
Ele pot fi proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.
Infiinţarea acestora reprezintă în România o cauză de utilitate publică.
Reţeaua de perdele forestiere de protecţie formează “Sistemul naţional al perdelelor forestiere de
protecţie”.
Cordoanele forestiere sunt constituite din plantaţii de arbori şi arbuşti forestieri, care unesc trupuri
de pădure sau reţele de perdele forestiere de protecţie aflate la distanţă de până la 10 km unele de
altele. Ele pot avea lăţimi până la 30 m şi se amplasează la marginea tarlalelor cultivate agricol,
de-a lungul drumurilor existente al digurilor şi malurilor sau în jurul localităţilor. In aceste cazuri
cordoanele forestiere constituie ele însele perdele forestiere de protecţie şi preiau funcţiile
protective ale acestora (2002, Legea 289).

6.2. Scurt istoric al perdelelor forestiere

Perdelele forestiere pentru protecţia diferitelor obiective s-au practicat pe suprafeţe mari, în
sec.XX (în vestul Statelor Unite ale Americii (Planul Roosvelt), în câmpiile Canadei, teritoriul
European şi sudul fostei Uniuni Sovietice, Germania, Bazinul Vienei, Ungaria, Franţa, Italia,
Algeria, Egipt, China, Australia, Noua Zeelandă.
In ţara noastră, principalele perdele forestiere de protecţie s-au realizat în perioada 1906-1935 pe
câteva proprietăţi particulare şi de stat (Dâlga, Mărculeşti, Ruşeţu, Râmnicelu, Poarta Albă,
Ciocârlia, Zorleni situate în sudul şi sud-estul ţarii, însumând peste 1000 ha. In perioada 1947-
1960 s-au mai realizat 5000 ha perdele forestiere de protecţie în Dobrogea, Bărăgan, sudul
86
Olteniei, la care s-au adăugat 200 ha din perioada 1937-1954, de perdele forestiere de protecţie în
cadrul staţiunilor experimentale agricole şi silvice de la Mangalia, Jegălia, Valul Lui Traian,
Mărculeşti, Moara Domnească.
După anul 1961 instalarea perdelelor forestiere de protecţie s-a sistat. Prin două hotărâri ale
Consiliului de Miniştri din anul 1962, au fost defrişate aproape toate perdelele forestiere de
protecţie a culturilor agricole pretextându-se ca suprafeţele agricole ocupate cu plante lemnoase
contribuie la reducerea suprafeţelor care ar trebui cultivate agricol, conducând în final, la
reducerea producţiei agricole.
Din anul 1990, multe din perdelele forestiere de protecţie a solului din sudul Olteniei ca şi
cele pentru protecţia căilor de comunicaţie au fost distruse prin tăieri în delict.
Acest fapt a determinat unii specialişti în special dr.ing. I.Lupe să se insiste pentru
reînfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în România, fapt realizat prin Legea 289 privind
înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie, lege iniţiată de dr.ing. M. Ianculescu, stabilindu-se
cadrul legal pentru înfiinţarea acestora.
In perioada 2005-2006 au fost elaborate proiece de instalare a perdelelor forestiere de protecţie de
către cercetătorii Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice. Astfel în Sudul Olteniei (judeţele
Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman)au fost realizate studiile privind instalarea perdelelor forestiere
de protecţie a culturilor agricole . In judeţele (Ilfov, Brăila, Tulcea, Constanţa), în urma
hotărârilor de Guvern se pot întocmi documentaţiile tehnice de împădurire, iar în apusul ţării
(judeţele Arad, Timiş, Bihor, Satu Mare) şi estul şi sud estul ţării (judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui,
Galaţi, Vrancea, Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Dâmboviţa ) sunt necesare studii de fundamentare
privind realizarea perdelelor forestiere de protecţie a culturilor agricole.

6.3. Clasificarea perdelelor forestiere de protecţie

In funcţie de obiectivul de protejat, perdelele forestiere de protecţie pot fi:

1. Perdele forestiere pentru protecţia terenurilor şi culturilor agricole, având scopul principal
de a diminua efectele secetei asupra culturilor agricole, dar şi pentru evitarea efectelor
negative ale vânturilor cu viteze mari asupra culturilor agricole, reducerea pierderilor de
humus din orizontul bioacumulativ al solurilor şi a deflaţiei (proces de îndepărtare prin
87
 vânt a materialului fin, rezultat în urma coroziunii fenomen de eroziune a suprafeţei rocilor
sub acţiunea chimică a soluţiilor apoase ), împiedecarea dezgolirii semănăturilor,
dezrădăcinării plantelor cu rădăcini superficiale.
2. Perdelele forestiere pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului
3. Perdelele forestiere pentru protecţia căilor de comunicaţie, de circulaţie, de transport.
4. Perdele forestiere pentru protecţia obiectivelor social-economice (aşezări rurale şi urbane,
ferme agricole, zootehnice etc.
5. Perdelele forestiere pentru protecţia izlazurilor, a păşunilor cu arbori din sistemele
agrosilvopastorale.
6. Perdele forestiere pentru protecţia digurilor, a malurilor, a canalelor de irigaţii împotriva
viiturilor
7. Perdele forestiere pentru protejarea apelor curgătoare (menţinerea şi sporirea debitului) a
lacurilor, bălţilor, rezervoarelor de apă, acumulărilor de apă de la câmpie.
8. Perdele forestiere paranisipuri, pentru protecţia diferitelor obiective împotriva înnisipării.
9. Perdele forestiere folosite ca “mantale de lizieră” pentru protecţia arboretelor împotriva
animalelor.

6.4. Clasificarea perdelelor forestiere în funcţie de structura lor ca arboret

După structură (înălţime, desime, lungime, grad de întrepătrundere a coroanelor arborilor se

deosebesc:
1. Perdele forestiere penetrabile prin care vântul trece uşor, în special prin zona de sub
coronamentul arborilor, dacă în perdea nu s-au prevăzut specii arbustive. Asemenea
perdele se recomandă pentru perdelele forestiere antierozionale, eroziunea fiind cauzată de
apă şi a perdelelor pentru protecţia digurilor.
2. Perdele forestiere semipenetrabile, dantelate, ajurate care lasă vânturile să treacă prin ele,
diminundu-si progresiv viteza. Ca aspect, aceste perdele lasă să se vadă pe profilul
longitudinal nmici spaţii goale mai mult sau mai puţin uniforme între etajul
coronamentelor speciilor înalte şi etajul arbuştilor. Perdelele semipenetrabile sunt indicate

88
 pentru protecţia culturilor agricole şi pentru prevenirea şi combaterea eroziunii provocate
de vânt
3. Perdele forestiere impenetrabile sau compacte, au coroane bogate pe întregul profil
longitudinal, vântul trecând, eventual foarte puţin în partea inferioară a perdelei. In cazul
perdelelor forestiere impenetrabile vântul trece pe deasupra acestora. La viteze mici ale
vântului (3-4 m/s), se realizează în partea de sub vânt, adică în spatele (după perdea) o zonă
de calm absolut. Ca aspect, aceste perdele, în perioada când sunt înfrunzite, private pe
profilul longitudinal nu au spaţii goale, ci formează un perete complet verde. Asemenea
perdele sunt recomandate pentru protecţia căilor de circulaţie şi pentru protecţia
obiectivelor social-economice.
După compoziţie perdelele forestiere de protecţie pot fi:
1. Perdele forestiere pure alcătuite dintr-o singură specie.
2. Perdele forestiere de amestec, formate din mai multe specii de arbori şi arbuşti forestieri
3. Perdele tehnoforestiere, când în compoziţie participă în proporţie de cel puţin 20 % specii
producătoare de materii prime de importanţă industrială
4. Perdele forestiero-pomicole (fructo-forestiere), când cel puţin 20 % din compoziţie sunt
specii arborescente sau arbustive care produc fructe folosite în alimentaţie sau în scopuri
farmaceutice.
5. Perdele agrosilvice, când se practică şi culture agricole, de regulă între rândurile de
exemplare forestiere.
In funcţie de amplasarea perdelelor sau orientarea faţă de direcţia factorilor dominanţi
vătămători, perdelele forestiere pot fi:
1. Perdele forestiere principale sau longitudinale amplasate perpendicular pe direcţia de
acţiune a factorilor dăunători dominanţi.
2. Perdele forestiere secundare sau transversale, amplasate perpendicular sau aproape
perpendicular pe cele principale, întregind reţeaua de perdele dintr-un perimetru dat. In
funcţie de configuraţia terenului se pot realize ca perdele secundare aşa numitele perdele
alei. Acestea pot fi constituite din unul sau două rânduri.

89
6.5. Funcţiile perdelelor de protecţie
Perdelele forestiere de protecţie exercită numeroase funcţii cu caracter pozitiv asupra
mediului ambiental aşa cum se exemplifică în continuare.
- reduc viteza vântului cu 31-35 % în partea adăpostită şi cu 10-15 % în partea expusă;
- reducerea vitezei influenţează benefic asupra altor factori ecologici ca de ex: reducerea sau
împiedecarea spulberării zăpezii, evitarea “furtunilor de praf”, dezrădăcinarea sau
colmatarea culturilor tinere de plante agricole sau a puieţilor speciilor lemnoase;
diminuarea deformării jetului de apă în irigarea culturilor prin aspresiune;
- reduce amplitudinile diurne ale temperaturii aerului cu 1-4oC şi a celei anuale cu 1-2oC;
- reţin zăpada şi o menţin o perioadă mai îndelungată;
- reduc evapotranspiraţia neproductivă cu până la 30 %;
- sporesc umiditatea aerului la suprafaţa solului cu 3-5 %;
- contribuie la conservarea solurilor;
- îmbunătăţesc fertilitatea acestora;
- împiedică alunecările de teren;
- reduce eroziunea şi scurgerea apei rezultate în urma precipitaţiilor sau a topiriii brusce a
zăpezii pe terenurile cu înclinare moderată sau foarte puternică
- reduc parţial sau total deflaţia;
- sporesc umiditatea solului ca urmare a apei rezultate în urma ploilor reţinute de frunze şi
care ajung la nivelul solului pătrunzând treptat în sol;
- îmbogăţesc solul în humus şi alte elemente nutritive;
- modifică pH-ul solului ca urmare a surplusului de substanţe organice din frunzele şi
rădăcinile plantelor lemnoase;
- îmbunătăţesc condiţiile de creştere a plantelor agricole limitrofe până la o distanţă de 20-30
ori înălţimea perdelei din partea de sub vânt (partea adăpostită) şi de 5-12 ori înălţimea
perdelei în partea expusă vântului
- prin prezenţa plantelor lemnoase ce constituie perdeaua se îmbogăţeşte pătura ierbacee ,
avifauna, fiind atrase mai multe specii să se adăpostească în interiorul perdelei şi/sau să
consume fructele, seminţele speciilor arbustive, chiar ale unor specii arborescente, iar

90
 fauna de interes cinegetic şi alte animale sălbatice găsesc adăpost şi hrană în interiorul
perdelei, contribuind astfel la sporirea biodiversităţii florei şi faunei.
- contribuie la creşterea producţiei de masă lemnoasă şi de produse accesorii (fructe,
seminţe, flori pentru apicultură, frunze pentru sericicultură etc).
- au capacitatea să stocheze carbonul, contribuind astfel la reducerea dioxidului de carbon
din atmosferă;
- protejează diferite obiective împotriva înnisipării;
- reduc poluarea atmosferică;
- protejează digurile şi malurile împotriva viiturilor;
- realizate ca “mantale de lizieră” protejează arboretele împotriva animalelor sălbatice sau
domestice care ar pătrunde în interiorul acestora, tasând solul sau consumând seminţişul
utilizabil instalat natural;
- înfrumuseţează obiectivele sociale şi teritoriul limitrof de-a lungul căilor de circulaţie ş.a.

6.6. Criterii pentru stabilirea teritoriilor în care sunt necesare perdele

forestiere de protecţie

6.6.1. Criterii climatice

a. Frecvenţa şi viteza vânturilor
Se consideră vânturi vătămătoare cele uscate şi fierbinţi care provoacă reducerea evidentă
a umidităţii prin evaporare şi transpiraţie intensă a plantelor mai ales în sezonul de vegetaţie.
De asemenea, sunt periculoase vânturile cu viteze mari, respectiv furtunile care spulberă
zăpada şi erodează stratul fertil al solului mai ales atunci când nu este îngheţat;
Spre exemplu: vânturile uscate şi fierbinţi produc pălirea şi uscarea cerealelor.
- vânturile reci din timpul iernii au ca efecte negative spulberarea zăpezii şi degerarea
semănăturilor;
- vânturile din perioada primăverii pot usca şi spulbera stratul de sol care acoperă
semănăturile etc.
b. Gradul de uscăciune al regiunii

91
 Uscăciunea sau starea de umiditate a unei regiuni este determinată de cantitatea de precipitaţii,
care influenţează umiditatea solului şi a atmosferei şi de evapotranspiraţia potenţială care
depinde de temperatură, mai ales în timpul sezonului de vegetaţie (mai-septembrie
(octombrie), de curenţii locali cu aer umed, frecvenţa şi intensitatea vânturilor dăunătoare

6.6.2. Criteriul hidrologic

Zonele cu risc ridicat de deşertificare se pot identifica după aceleaşi criterii prin următorii
factori:
a. densitatea redusă sau foarte redusă a reţelei hidrografice (km/km 2)– Dobrogea 0,17;
Câmpia Olteniei 0,15 – 0,17; Câmpia Teleormanului 0,2-0,3 în nord şi 0,1 în sud;
Câmpia Ialomiţei; 0,1-0.3; Câmpia Bărăganului; < 0,1 ; Câmpia Buzău – Siret:<0,1-
0,3;
b. deficitul de apă resimţit acut în sezonul de vegetaţie, unde s-au creat sisteme de
irigaţie .

6.6.3. Criteriul pedologic

Solurile se pot încadra în 3 grupe vulnerabilitate
1. Soluri cu capacitate bună de apă accesibilă
a. moderat vulnerabile la secetă, situate pe terenuri plane (Kastanoziomuri , cernoziomuri,
cernoziomuri argice şi cambice, preluvosoluri, luvosoluri); capacitatea de apă uşor
accesibilă (mm) variază de la 30-50 mm până la 65 – 100 mm, în funcţie de textură;
b. vulnerabile la secetă situate pe terenuri în pantă (Kastonoziomuri, cernoziomuri,
cernoziomuri argice şi cambice, preluvosoluri),cu o capacitate de apă uşor accesibilă ce
variază de la 35-60 mm până la 65-90 mm.
2. Soluri cu capacitate mică de apă accesibilă şi anume eutricambosoluri, districabosoluri,
soloneţuri, vertisoluri, litosoluri, psamosoluri, aluviosoluri cu textură grosieră ; capacitatea de apă
uşor accesibilă variază între 10-20 mm şi 40-50 mm
3. Soluri cu apă freatică la mică adâncime, mai puţin vulnerabile la secetă: cernoziomuri freatic-
umede, soluri gleice, lăcovişti, aluviosoluri cu textură mijlocie şi fină. Capacitatea de apă uşor
accesibilă variază de la 20-60 mm până la 70-120 mm

92
 6.7. Teritorii în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie

Capitolul II din Legea 289/2002 face recomandări cu caracter general unde este oportună
instalarea perdelelor forestiere de protecţie.
1. Astfel, perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole sunt necesare în Câmpia
Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării, Podişul Dobrogei, zone afectate frecvent de
fenomenul de secetă;
2. perdele forestiere antierozionale se realizează în situaţiile în care terenurile se află în
diferite grade de degradare. Procedeele de identificare şi împădurire prin perdelele
forestiere de protecţie a terenurilor degradate este pevăzută în O.G. 81/1998, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea 107/1999 – Legea privind perdelele forestiere de
protecţie a terenurilor. In această categorie şe încadrează şi perdelele forestiere de protecţie
paranisipuri – deci cu nisipuri mobile, care urmăresc fixarea acestora. Acestea sunt
necesare mai ales în Moldova, Câmpia Tecuciului, Sudul Olteniei, Bărăgan, Nord-Vestul
ţarii, Delta Dunării, Litoralul Mării Negre;
3. perdelele forestiere de protecţie a căilor de comunicaţie se înfiinţează de-a lungul acestora
în toate zonele afectate frecvent de depuneri masive de zăpadă
4. perdelele forestiere de protecţie a digurilor şi malurilor contra curenţilor, viiturilor,
sloiurilor de gheaţă se realizează în lungul acestora, având lungimi şi lăţimi diferite în
funcţie de orografia terenului, viteza de curgere a apelor, înălţimea valurilor, forţa de
împingere a gheţarilor;
5. perdelele forestiere de protecţie a localitătilor, a obiectivelor economice sociale se
realizează în jurul comunităţilor urbane şi rurale, al unor obiective economice, sociale,
culturale şi strategice;
6. perdelele forestiere de protecţie pentru protejarea acumulărilor de apă sunt necesare mai
ales la câmpie, pe teritorii lipsite de cursuri mari de apă, ori cursuri cu debit redus;
7. perdelele forestiere antipoluante sunt necesare în jurul întreprinderilor în care are loc o
intensă poluare fonică datorată zgomotelor produse de diferite instalaţii precum şi în jurul
întreprinderilor ce emană noxe dăunătoare (poluare chimică).
93
6.7.1. Criterii climatice
Sunt cele mai importante pentru că reprezintă factorul determinant în apariţia fenomenelor
de aridizare şi deşertificare. Unii dintre factorii climatici perturbatori care pot fi influenţaţi de
prezenţa perdelelor forestiere de protecţie sunt prezentată în continuare.
a. Precipitaţiile reduse (sub 400 mm/an) sau precipitaţii suficiente (400-500 mm/an) pentru
culturile agricole, dar repartizate neuniform de-a lungul sezonului de vegetaţie acestea fiind
minime chiar în perioadele în care viteza şi frecvenţa vânturilor este mai mare, astfel că
umiditatea relativă a aerului este şi mai scăzută.
De aceea, folosind indicii climatici sintetici (indicele de ariditate spre exemplu sau formula
dată de Kőppen se pot stabili zonele aride de pe teritoriul ţarii.
Zonele aride se mai pot identifica şi cunoscând tipurile de sol din teritoriul respectiv.
De asemenea, urmărind evoluţia vegetaţiei şi în special a speciilor ierbacee indicatoare
privind umiditatea solului se poate aprecia pericolul de aridizare.

94
Capitolul 7. PROIECTAREA PERDELELOR FORESTIERE DE
PROTECŢIE

7.1. Generalităţi

In funcţie de obiectivul principal de protejat, dar luând în considerare şi funcţiile subsidiare

îndeplinite, proiectarea acestora trebuie făcută cu deosebită atenţie, pornind de la cunoaşterea
teritoriului privind condiţiile ecologice (geomorfologia terenului, factorii climatici,
caracteristicile fizice şi chimice ale solurilor), în funcţie de care se vor alege speciile ce vor
alcătui viitoarea perdea astfel că pe parcursul existenţei lor efectele pozitive să fie optime.
In continuare, pe baza lucrărilor de specialitate, se vor prezenta succinct aspectele ce se au
în vedere la proiectarea diferitelor categorii de perdele forestiere de protecţie. (Mihăilă E. ş.a.
2010, Costăchescu,C., Dănescu F., 2010)

7.2. Proiectarea perdelelor forestiere pentru ameliorarea unor factori

climatici

Structura perdelelor forestiere privind orientarea, înălţimea, densitatea, lăţimea,

continuitatea, compoziţia influenţează evident asupra vitezei vânturilor pe care o reduc mai mult
sau mai puţin, în funcţie de “poziţia obiectivului de protejat dacă este “sub vânt”, sau “din vânt”.
Cea mai importantă caracteristică a structurii perdelei este înălţimea acesteia, care
determină mărimea suprafeţei protejate de “sub vânt” şi “din vânt” care creşte pe măsură ce
arborii înaintează în vârstă.

95
 Astfel, în partea “din vânt” reducerea vitezei vântului se constată de la o distanţă de 2
H-5 H (H fiind înălţimea perdelei) iar în zona de “sub vânt” scăderea vitezei vântului se realizează
până la 20 H – 30 H.
In interiorul perdelei, densitatea acesteia, determină variaţia distanţei de la care scade
viteza vântului.
Densitatea perdelei reprezintă raportul dintre suprafaţa efectivă ocupată de arbori şi arbuşti
în secţiune longitudinală şi suprafaţa totală a secţiunii.
Printr-o perdea forestieră penetrabilă (formată numai din arbori de mărimea I (peste 25 m) ,
vântul trece relativ uşor chiar dacă viteza este atenuată. In schimb, printr-o perdea semipenetrabilă
vântul trece într-o măsură foarte mică, fiind direcţionat pe deasupra arborilor.
În cazul perdelelor impenetrabile (foarte dense) presiunea aerului scade în partea de “sub
vânt”, crescând turbulenţa, astfel că efectul protector al perdelei se reduce .
Se consideră că, dacă densitatea perdelei este de 40-60 % se asigură cea mai mare protecţie
în partea de “sub vânt”. In acest caz se previne şi eroziunea solului.
Dacă densitatea perdelei este de 25-35 %, aceasta este eficientă pentru distribuţia uniformă
a zăpezii în câmpul de “sub vânt”, dar nu asigură prevenirea eroziunii solului.

7.3. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a culturilor agricole

La amplasarea perdelelor se iau în considerare următoarele: orientarea, distanţa dintre
perdele, dimensiunile acestora. Instalarea efectivă a acestora în unităţile cadastrale este însă
condiţionată de situaţia reală din teren. In consecinţă, amplasarea se face în general, pe marginea
tarlalelor şi a parcelelor agricole pentru a nu fi stânjenit procesul de producţie agricolă.
Forma cea mai indicată este de dreptunghi alungit. Se admite însă şi forma de trapez sau de
paralelogram cu unghiurile apropiate de 90O, iar la periferia tarlalelor, în apropiere de drumuri, de
ravene, râpi se pot adopta forme poligonale lipsite de unghiuri ascuţite. Dacă pe terenurile plane,
tarlalele agricole nu au lungimea perpendiculară pe direcţia vânturilor dominante dăunătoare, se
acceptă ca laturile lungi ale tarlalelor să formeze cu direcţia vânturilor un unghi mai mic de 30 o la
marginea reţelei şi de 40o în interiorul acesteia, micşorându-se distanţa între perdele (dacă este
posibil) sau se va mări lăţimea perdelei prin creşterea numărului de rânduri.

96
 Pe terenurile expuse eroziunii sau cu înclinare mai mare de 3 o perdelele se vor orienta
astfel încât lucrarea solului să se realizeze de-a lungul curbelor de nivel iar compoziţia acestora va
fi mai bogată în arbuşti.
Pe versanţii scurţi până la 200 m în stepă şi 300 m în silvostepă se vor amplasa două
perdele: una pe coamă sau la marginea platoului şi una în partea inferioară a versantului.
Pe versanţii cu energia mai mare a reliefului se pot instala perdele intermediare, numărul
acestora fiind determinat de lungimea versantului, înclinarea acestuia, expoziţia faţă de direcţia
dominantă a vânturilor, de eroziunea existentă.
Pe terenurile ondulate, cu versanţi lungi, pantă variată amplasarea perdelelor va fi diferită
şi anume:
- pe linia de cumpănă a apelor, cu coame înguste, convexe sau ascuţite, perdelele
vor avea 20-40 m lăţime;
- pe coamele înguste convexe sau ascuţite mai largi de 100-200 m, perdeaua de 20-
40 m va fi înlocuită cu două-trei perdele paralele, distanţate la 80-100 m; în cazul a
trei perdele, cea din mijloc va avea lătimea de 10 m şi va fi mai scurtă, capetele
acesteia fiind situate la 8-10 m de perdelele secundare;
- pe marginile platoului dintre versanţi şi pe marginea superioară a versanţilor cu
formă convexă, perdelele vor avea lăţimea de 20-40 m;
- dacă în partea superioară a unui versant cu profil concav eroziunea este puternică,
perdelele vor avea 20-30 m lăţime, fiind aşezate la 100-150 m între ele;
- în porţiunile puternic erodate din apropierea văii în partea inferioară a profilului
convex perdelele vor avea 40-60 m lăţime, fiind aşezate la o distanţă de 15-18 ori
înălţimea arborilor, iar dacă zona este puţin erodată, atunci perdelele vor avea
lăţimea de numai 10-12m, situate la distanţa de 15-20 ori înălţimea arborilor;
- pe marginea râpilor, ravenelor, văilor, perdelele vor avea rolul antierozional şi
absorbant, cu lăţimea de 20-50 m, aşezarea lor depinzând de pantă şi stabilitatea
versantului.

97
 7.4. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a acumulărilor de apă
In jurul acumulărilor de apă se instalează două tipuri de perdele forestiere şi anume:
 unele pentru ameliorarea condiţiilor hidrometeorologice, fixarea malurilor şi evitarea
colmatării bazinului perdeaua fiind de tip antierozional şi filtrant, cu lăţimea de l 5-20 m, la
o distanţă de cca 20 m de la marginea apei;
 altele pentru apărarea digurilor împotriva sloiurilor de gheaţă, a creşterilor rapide de nivel
şi a valurilor, acestea plantându-se în partea dinspre apă a acestora, una-două perdele de
40-60 m lăţime, compuse din specii de talie mare cu un număr mare de arbuşti rezistenţi la
inundaţie.

7.5. Amplasarea perdelelor forestiere pentru protecţia obiectivelor social-

economice şi a centrelor populate

Acestea se pot amplasa de jur-împrejurul acestora sau numai pe laturile expuse vânturilor
dominante.
Pentru a nu provoca înzăpezirea locuinţelor şi a căilor de circulaţie în timpul iernii, distanţa până
la acestea, măsurată de la marginea construită a localităţii se recomandă şa fie mai mare de 40 m.
Dacă există un drum de centură, perdeaua se va amplasa la 40 m de marginea drumului
pentru ca acesta să nu fie înzăpezit.
Lăţimea perdelei se recomandă să fie de minimum 20 m.
Perdelele mai late de 40 m se pot aşeza lângă construcţiile perimetrale şi/sau lângă drum.

7.6. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a apelor

Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie a apelor sunt numeroase şi anume:

- protejează terenul limitrof cursului apei împotriva secetei şi a eroziunii;
- reduce eroziunea eoliană;
- fixează malurile;
- reduce evaporarea apei
- contribuie la menţinerea debitului de apă relativ constant;

98
 - diminuează pagubele produse în urma inundaţiilor;
- protejează digurile în perioada marilor viituri;
- prin rădăcinile lor, arborii şi arbuştii menţin solul agregat, eliminând
alunecarea şi /sau surparea malurilor;
- frunzele şi ramurile arborilor interceptează precipitaţiile reducând viteza şi
energia erozivă a acestora;
- rădăcinile şi litiera îmbunătăţesc structurile solului, favorizează infiltrarea
apei din precipitaţii şi topirea bruscă a zăpezii, prevenind fenomenul de
alunecare a solului de pe versanţi;
- arborii prin umbra lor, reduc temperatura apei şi mai ales, atenuează ,
variaţiile de temperatură
- resturile organice furnizate de vegetaţia forestieră favorizează înmulţirea
habitatelor acvatice, unele din ele constituind hranş pentru vieţuitoarele
acvatice
- vegetaţia forestieră îmbunătăţeşte infiltrarea favorizând depunerea treptată a
sedimentelor din apă pe maluri.
- vegetaţia forestieră reţine sedimentele şi praful din atmosferă, acestea fiind
absorbite de suprafaţa frunzelor înainte de a ajunge în apă ca toxine.
- vegetaţia forestieră din perdea se constituie ca o zonă tampon între ape şi
terenuri agricole, terenuri intra sau extravilane etc.
- fauna locală poate utiliza aceste habitate pentru hrana, ca adăpost, pentru
cuibărit şi pentru creşterea puilor.
Perdelele forestiere de protecţie a cursurilor de apă se întind pe zeci (uneori pe sute) de
kilometri dacă ele se amplasează de la izvorul acestora şi până la vărsarea lor în alte cursuri mai
mari de ape.
Lăţimea acestora poate varia între 30 şi 300 m, fiind realizată din una sau mai multe benzi de cel
mult 100 m lăţime, alternând cu coridoare lipsite de vegetaţia forestieră.
Realizarea perdelelor pentru protejarea apelor presupune dispunerea vegetaţiei de o parte şi
de alta a cursului de apă în trei zone:

99
 - zona I este situată imediat lângă apă. Speciile recomandate sunt arbori şi
arbuşti cu creştere rapidă , care suportă inundaţii de lungă durată.
- Zona II este mai lată decât zona I fiind constituită din arbori şi arbuşti cu
creştere rapidă, care suportă stagnarea de scurtă durată a apei.
- Zona III este situată în vecinătatea păşunilor sau a culturilor agricole, fiind
constituită din specii erbacee perene sau furajere instalate natural sau
cultivate.

7.7. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a acumulărilor de apă

In jurul acumulărilor de apă se instalează două tipuri de perdele:

1. pentru ameliorarea condiţiilor hidrometeorologice, fixarea malurilor şi evitarea
colmatării bazinului. In jurul bazinului, se instalează o perdea de protecţie de tip
antierozional şi filtrant, cu lăţimea de 15-20 m, la o distanţa de aproximativ 20 m de
la marginea apei;
2. pentru apărarea digurilor împotriva sloiurilor de ghiaţă, a creşterilor rapide a
nivelului apei şi a valurilor. In această situaţie se plantează în partea dinspre apă,
una sau două perdele paralele, de 40-60 m lăţime, formate din specii de talie mare şi
un număr mare de arbuşti rezistenţi la inundaţii.

7.8. Amplasarea perdelelor forestiere pentru protecţia căilor de transport

împotriva înzăpezirilor.

Pe terenurile orizonatle perdelele forestiere pentru protecţia căilor ferate, şoselelor etc. se
amplasează la o distanţa de minimu 50 m în partea de “sub vânt” a acestora.
Pe versanţi, perdelele se dispun pe curba de nivel şi la cel puţin 50 m deasupra căilor de
transport, astfel încât apele rezultate din topirea zăpezii accumulate în perdea să nu le înnoroiasca
sau să fie expuse eroziunii.
Perdelele parazăpezi pentru protecţia căilor de circulaţie (şosele, căi ferate, etc) sunt de
două categorii.

100
 1. Perdele total acumulatoare fiind perdele late, care au ca scop acumularea în
interiorul lor a întregii cantităţi de zăpadă transportată de curenţii de aer ce produc
înzăpezirea acestora. Acestea se amplasează la marginea şanţului sau debleul căii
(debleu – săpătură deschisă sub nivelul terenului natural, efectuată în vederea
executării platformei unui drum, a unei căi ferate sau a construirii unui canal
deschis), în partea din care suflă vânturile ce transportă zăpada, dacă nu există alte
obstacole (stâlpi, diverse utilităţi), care să impună aşezarea perdelelor la o distanţă
de 5-10 m.
Lăţimea acestor perdele se calculează cu formula L = A √S în care:
L – lăţimea perdelei;
S – suprafaţa profilului transversal a celei mai mari depuneri de zăpadă de pe traseu în
zonele adăpostite (m2) A= coeficient cuprins între 4-6, care se determina experimental fiind
proporţional cu viteza vântului şi caracterul căderilor de zăpadă.
Perdelele total acumulatoare sunt cele mai indicate dar ele se pot realiza numai atunci când
sunt suprafeţe suficient de mari pentru instalarea acestora în imediata apropiere a căii de
comunicaţie.
Dacă nu se afectează producţia agricolă, protecţia căilor de comunicaţie împotriva
înzăpezirilor se poate face şi prin realizarea a 1 -2 rânduri de garduri vii de foioase sau răşinoase
(mai indicat), alcătuite din 2 rânduri de arbori aşezate la distanţe de 15-20 m între ele şi la 20-30
m faţă de debleul căii de circulaţie.
Ordinul ministrului agriculturii 636 /23.12. 2002 prevede că perdelele parazăpezi total
acumulatoare să aibă 10-15 rânduri şi lăţimi de 20-30 m. Ele se pot amplasa chiar din marginea
căii de comunicaţie, dacă alte considerente tehnice (reţele electrice, diverse utilităţi) nu impun
retragerea marginii perdelei la o distanţa de 5-10 m de cale.
2. Perdele parţial acumulatoare se amplasează la o distanţă de 15-35 m de marginea
şanţului sau a rambleului căii de circulaţie (rambleu = lucrare de terasament
destinată să susţină suprastructura unei şosele sau căi ferate, deasupra nivelului
terenului. Distanţa faţă de marginea căii de circulaţie se stabileşte pentru fiecare caz
în parte, în funcţie de cantitatea maximă a zăpezii acumulate în zona respectivă. Ele
au 5-7 rânduri şi lăţimi de 10-15 m. Instrucţiunile administraţiei drumurilor privind
101
 plantaţiile rutiere, recomandă ca perdelele forestiere să fie amplasate la o distanţă de
20-50 m faţă de marginea platformei drumurilor.

7.9. Deschiderile sau întreruperile din perdelele forestiere de protecţie

Pentru accesul vehiculelor şi al utilajelor în interiorul tarlalelor, se recomandă ca la

intersecţia perdelelor cu drumurile de exploatare să se realizeze deschideri având o lăţime cu 2 m
mai mare decât cartamentul celui mai mare utilaj folosit.
In lungul perdelelor principale se pot propune întreruperi de 5 - 7 m lăţime pentru
trecerea vehiculelor. Aceste întreruperi vor avea o direcţie oblică faţă de direcţia vânturilor, pentru
a nu reduce din acţiunea protectoare a perdelei.
In locurile în care se intersectează cu liniile telefonice sau de înaltă tensiune,
speciile din perdea vor avea o înălţime mai mică pentru ca să nu le afecteze sau să împiedice
intervenţiile tehnice necesare.

102
Capitolul 8 . ALEGEREA SPECIILOR, SCHEME DE PLANTARE,
INSTALAREA ŞI ÎNGRIJIREA CULTURILOR

8.1. Criterii privind alegerea speciilor

Date fiind condiţiile în care se instalează perdelele forestiere pentru protecţia diferitelor
obiective, alegerea speciilor prezintă o importanţă deosebită şi în consecinţă trebuiesc avute în
vedere principalele criterii, prezentate în continuare.
1. Principiul polifuncţionalităţii perdelelor forestiere de protecţie care pe lângă funcţia
principală de protecţie, trebuie să îndeplinească şi alte funcţii: de producere a fructelor,
seminţelor lujerilor etc. folosite în industria alimentară, farmaceutică, ori pentru hrana
păsărilor, animalelor din zona respectivă care pentru adăpostul faunei, avifaunei, zilele
foarte călduroase sau cu viteze foarte mari ale vântului.
Datorită importanţei perdelelor, uneori este necesar să se intervină cu lucrări suplimentare de
îngrijire (udat artificial, administrarea îngrăşămintelor, frecvenţă mai mare a mobilizării solului şi
combaterea buruienilor etc.
In funcţie de penetrabilitatea perdelei, speciile ales pot fi: principale de bază sau de amestec
(specii de mărimea I – peste 25 m, specii de ajutor – de mărimea II (15-25 m) sau a III a (7-15 m)
şi specii arbustive – cu tulpini numeroase de mărimea I (3-10 m), a II-a(1-3 m), a III a (sub 1 m).
2. Speciile alese să fie rezistente la rupturile şi doborâturile de vânt
3. In iernile cu zăpadă abundentă şi cu conţinut ridicat de apă, ramurile speciilor alese să nu
fie expuse rupturilor
4. Să prezinte o coroană bogată cu frunziş des, pentru a contribui într-o măsură mai mare la
reducerea vitezei curenţilor de aer.
5. Să dispună de un sistem radicelar bogat , pivotant pentru a se ancora mai bine în sol.
6. Să fie specii repede crescătoare, pentru ca perdeaua să fie eficientă într-o perioadă cât mai
mică de la instalare
7. Să se poată regenera uşor mai ales pe cale vegetativă
8. Sunt indicate speciile autohtone, dar nu se vor evita speciile alohtone cu anumite însuşiri
(creştere rapidă – salcâmul, specii melifere – salcâmul, speciile din genul Tilia.
103
 Criteriul ecologic presupune existenţa compatibilităţii între cerinţele ecologice ale speciilor şi
însuşirile staţionale (condiţiile climatice şi edifice ale terenurilor în care se vor instala acestea).
Sunt preferate speciile care sunt mai rezistente la acţiunea celor mai frecvente atacuri de
insecte, ciuperci, uscare parţială sau totală a exemplarelor ca urmare a unor factori ecologici
(secetă prelungită, temperaturi maxime şi minime absolute, umbrirea exagerată a speciilor care
preferă lumina.
Speciile folosite să fie cât mai numeroase, având diferite particularităţi, ca de exemplu prin
fructe, seminţe să atragă păsările care consumă insectele vătămătoare sau/şi albinele care
favorizează polenizarea (salcâm, vişin turcesc, tei, corcoduş, măceş, caprifoi, dud, sofora (ultima
înflorind spre sfârşitul verii) ş.a.
Speciile din genul Quercus în staţiunile de bonitate superioară sau mijlocie vor fi nelipsite din
compoziţia perdelelor chiar dacă în primii 5-10 ani creşterea este mai mică în comparaţie cu alte
specii principale de amestec (paltin, frasin, teiul tomentos şi cu frunza mare, ulmul, salcâmul,
glădiţa, aninul în perdelele de-a lungul cursurilor de apă etc.
Ca specii secundare “de ajutor, de stimulare, de ímpingere” privind creşterea şi ajutorarea
elagajului natural al speciilor principale se pot folosi: jugastrul, arţarul tătărăsc, mărul, părul, teiul
pucios, vişin turcesc, mojdreanul, sorbul (Sorbus aria L.) Cr. Care poate avea înălţimi până la 10-
12 m sau poate rămâne ca arbust.
Arbuştii care au rolul de a umbri solul şi deci de a reduce evaporarea apei din sol, contribuind
la afânarea solului datorită sistemului radicelar bogat şi care nu pătrunde la adâncimi mari
împiedică eroziunea solului şi înierbarea acestuia, îmbogăţind cantitatea de humus ca urmare a
litierei relativ bogate.
In rândurile interioare ale perdelei se vor instala speciile arbustive rezistente la umbră, cu
frunziş bogat (lemn câinesc, salba moale,, salba râioasă, sângerul, caragana ş.a.).
Ca specii marginale se pot folosi arbuşti cu ghimpi sau spini (măceş, păducel, glădiţă
menţinută la înălţimi mici prin tundere, porumbar ş.a., care să împiedice pătrunderea animalelor în
perdea sau specii cu înflorire abundentă (specii din genul Spirea, cu fructe folosite în scopuri
farmaceutice sau pentru consum.
In perdelele forestiere de protecţie, mai ales a culturilor de cereale nu se vor introduce specii
de arbori sau arbuşti care pot fi gazde intermediare pentru acestea ca de exemplu dracila (Berberis
104
vulgaris L.), părul ciutei (Rhamnus cathartica L)., Salba râioasă (Euonymus verrucosus) în
vecinătatea culturilor de sfecl;ă de zahăr, păducelul (Crataegus monogyna Jacl, Crataegus
laevigata (Poir) D.C. Crataegus oxyacantha Auct.non L., Crataegus pentagyna W. et K., mălinul
(Prunus padus L.), vişinul turcesc (Prunus mahaleb L.) în perdelele de protecţie din apropierea
livezilor de pomi fructiferi.
De asemenea, nu se vor cultiva în aceiaşi perdea arborii şi arbuştii forestieri sau fructiferi care
îşî adăpostesc reciproc anumite maladii. De exemplu, se va evita amestecul de pin silvestru cu
plopi, de pin strob cu coacăz (Ribes sp.)

8.2. Scheme de plantare

Schema de plantare prezintă grafic prin semne convenţionale sau simboluri proporţia de
participare a speciilor, modul acestora de asociere, dispozitivul de amplasare pe teren şi desimea
iniţială a culturilor.
Aşa cum s-a arătat anterior, perdelele forestiere de protecţie au lăţimi diferite în funcţie de
obiectivul de protejat.
Lăţimea se exprimă în metri (distanţa dintre rândurile marginale, plus câte un metro în
exteriorul rândurilor marginale) sau în numărul de rânduri ale perdelei. Rândurile externe se
numesc marginale; următoarele rânduri către interiorul perdelei se numesc postmarginale, rândul
sau două rânduri centrale constituie axul perdelei, iar rândul sau rândurile dintre axul perdelei şi
rândurile postmarginale sunt numite miezul perdelei.
Distanţa între exemplarele pe rand poate fi diferită – 1-2 m în cazul arbuştilor în funcţie de
numărul mai mic sau mai mare de tulpini care se ramifică de la suprafaţa solului şi poate ajunge
până la 3-4 m în cazul pomilor fructiferi şi 4-5 m la plop.
Distanţa între exemplarele pe rând se poate stabili şi în funcţie de proiecţia coroanei, astfel
încât în cazul perdelelor impenetrabile coroanele exemplarelor alăturate să se întrepătrundă la
vârste cât mai mici.
In general, pe rand se foloseşte o singură specie. Pot fi însă şi rânduri constituite din două sau
chiar trei specii ca de ex:
Pa Pa Pa - P specie principală, a – arbust, Aj – Specie de ajutor
105
 PAj Paj Paj
PaAj Pa Aj
La asocierea speciilor (a schemelor de plantare) se va ţine seama de cerinţele speciilor faţă de
lumină şi de sistemul de înrădăcinare, evitându-se aşezarea speciilor de lumină cu creştere înceată
în imediata apropiere a speciilor de umbră cu creştere rapidă şi cu capacitate ridicată de eliminare
a speciilor cu temperament de lumină.
Pentru folosirea raţională a solului la diferite adâncimi se vor planta specii cu înrădăcinare
trasantă pe rand şi pivotantă pe rândul alăturat.
Pe rândurile marginale se vor planta specii cu înrădăcinare pivotantă sau semi-tranşantă care
formează un fel de paravan împotriva rădăcinilor trasante şi al speciilor ce drajonează abundent,
existând posibilitatea ca acestea să se extindă în afara perdelei forestiere.
Desimea culturilor este dată de numărul de puieţi folosit la unitatea de suprafaţă (ha).
Dispozitivul de cultură este, de regulă, în dreptunghji fiind distanţe diferite între rândurile de
puieţi (2 m) şi puieţii pe rand (1m…. 4 m).

8.3.Instalarea culturilor

Instalarea culturii se recomandă să se facă prin plantarea puieţilor, deoarece dacă se adoptă
metoda semănăturilor directe, eficienţa perdelei va fi întărziată cu câţiva ani . Ideal ar fi ca puieţii
de foioase frecvent întâlnite în perdelele forestiere de protecţie să fie cu talie mijlocie (având
înălţimea de minimum 1,5 m speciile de foioase şi 0,6 m speciile de răşinoase – pinul silvestru şi
pinul negru specii frecvent utilizate pe terenuri erodate (SR 1347/2004).
Plantarea se va face în gropi după o prealabilă pregătire a terenului urmată de mobilizarea
solului pe întreaga suprafaţă (sau în fâşii paralele cu curbele de nivel dacă terenul are o înclinare
mai mare de 10-12o.
Dacă se folosesc puieţi de talie mică, gropile vor avea dimensiunile de 40x40x40 cm şi de 0,4
– 0,9 m pentru puieţii de talie mijlocie.
Perioada de plantare este atât toamna cât şi primăvara până la sfârşitul lunii mai în zona
montană superioară.

106
 Pe lângă avantajele ale plantaţiilor de toamnă (rădăcinile îşi continuă activitatea, realizând o
aderenţă mai bună cu solul, forţa de lucru se găseşte mai uşor după strângerea recoltelor agricole
ş.a.) acestea prezintă şi dezavantaje, precum:
- puieţii de talie mică pot fi deşosaţi în perioada de la sfârşitul iernii – începutul primăverii
ca urmare a îngheţului şi dezgheţului repetat al solului din groapa în care s-a făcut
plantarea;
- înainte de pornirea vegetaţiei pot suferi din cauza excesului de apă din sol, ori dimpotrivă,
se poate produce secetă fiziologică ca urmare a evaporării apei din sol sau ca urmare a
procesului de transpiraţie în zilele cu temperaturi mai ridicate în miezul zilei, când solul
la nivelul rădăcinilor este încă îngheţat etc.
Dacă se folosesc puieţi cu rădăcini protejate plantarea acestora se poate face într-o perioadă
mai lungă, inclusiv spre începutul, respectiv sfârşitul repausului vegetativ, deoarece rădăcinile
nefiind deranjate, puieţii nu suferă de anumite dezechilibre.

8.4.Ingrijirea culturilor
De la plantare, până la realizarea masivului, puieţii parcurg două faze:
1 – faza de adaptare, care reprezintă perioada în care rădăcinile se refac şi se consolidează în
sol, devenind capabile să asigure nutriţia puieţilor, muguri apicali şi laterali intră în prima fază
de vegetaţie, declaşându-se procesul de creştere a lujerilor terminali şi laterali.
2 – faza de creştere individuală a puieţilor care urmează fazei de adaptare şi durează până la
realizarea masivului la nivelul întregii populaţii de puieţi, formând un coronament continuu ,
un nou mediu propriu.
Constituirea masivului este influenţată de zona fitogeografică, bonitatea staţiunii, desimea
culturilor , rapiditatea de creştere a speciilor instalate şi metoda de instalare (mai repede în
plantaţii, comparativ cu semănăturile directe)
Masivul se consideră realizat când:
a. la foioase ramurile puieţilor alăturaţi se ating în proporţie de cel puţin 80 %, iar pentru
plopii euramericani şi nuc diametrul tulpinii la înălţimea de 1,30 m este de minimum 8 cm.
b. la răşinoase, înălţimea puieţilor este de 1,20-1,40 m în staţiuni normale şi de 0,60-0,80 m în
staţiuni extreme

107
Starea de masiv se realizează în cazul plantaţiilor după (2) 3-4 ani la salcâm; 5 ani: plopi
euramericani, plop alb, salcie; 5-6 ani când se folosesc puieţi de talie mijlocie şi 7-8 ani când
puieţii sunt de talie mică la cvercinee; 5-6 ani :anin, frasin, de talie mică ; 6-7 ani; pin silvestru,
pin negru. Norme 1, 2000.
Pentru evaluarea reuşitei culturii se fac: recepţia tehnico-financiară şi controlul annual al culturilor
conform metodologiei prezentate în “Norme…1/2000”.
Ingrijirea culturilor de la instalare până la realizarea masivului se referă la :
- receparea tulpinii puieţilor plantaţi la 1-2 cm deasupra solului primăvara imediat după
plantare sau înainte de pornirea în vegetaţie dacă plantarea s-a realizat în toamna anului
precedent.
- revizuirea culturilor care apar necesare în primii trei ani de la plantare; Se execută
primăvara înainte de pornirea în vegetaţie şi constă în: îndepărtarea pietrelor, a altor
corpuri inerte de pe puieţi şi din jurul lor; îndepărtarea buruienilor înalte, care uscându-se
iarna, au căzut peste puieţi; replantarea sau înmuşuroirea puieţilor deşosaţi;
- înlocuirea puieţilor dispăruţi, uscaţi în primul şi al doilea an de la plantare , aparţinând
speciilor plantate iniţial;
- descopleşirea puieţilor de buruieni, lucrare ce se excută odată cu mobilizarea solului, cu o
frecvenţă de 4 lucrări în primul an; 3 în al doilea an, 2 în al treilea an; 1 lucrare pe an până
la realizarea masivului.
Combaterea buruienilor se poate face şi pe cale chimică folosind erbicide.
Combaterea dăunătorilor (atacuri de insecte, boli ale plantelor provocate de fungi, etc.)
Administrarea îngrăsămintelor organice sau minerale complexe ( azot, fosfor, potasiu).

108
CUPRINS
Capitolul 1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI PRIVIND SISTEMELE DE TERENURI SUSCEPTIBILE
APLICĂRII UNOR SISTEME AGROSILVICE. CARACTERISTICELE SISTEMELOR
AGROSILVICE. BAZELE BIOLOGICE ALE SISTEMELOR AGROSILVICE. BAZELE TEHNICE
ALE SISTEMELOR AGROSILVICE. BAZELE ECONOMICE ALE SISTEMELOR AGROSILVICE...1
1.1. Evoluţia conceptului privind sistemele agrosilvice.........................................................................1
1.2. Importanţa sistemelor agrosilvice....................................................................................................6
1.3. Categorii de terenuri susceptibile aplicării unor sisteme agrosilvice...............................................8
1.4. Caracteristicile sistemelor agrosilvice............................................................................................9
1.5. Bazele biologice ale sistemelor agrosilvice...................................................................................11
1.6. Bazele ecologice ale sistemelor agrosilvice...................................................................................14
1.7. Bazele economice ale sistemelor agrosilvice.................................................................................16
Capitolul 2. CLASIFICAREA SISTEMELOR AGROSILVICE................................................................17
2.1. Consideraţii generale.....................................................................................................................17
2.2. Clasificarea sistemelor agrosilvice (tabelul 1)...............................................................................18
Capitolul 3. MANAGEMENTUL SISTEMELOR AGROSILVICE...........................................................25
3.1. Managementul sistemelor agrosilvice incluse în fondul forestier.....................................................25
3.1.1. Culturi în amestec intim.............................................................................................................25
3.1.2. Tehnologia culturilor în amestec intim.......................................................................................27
3.1.3. Avantajale şi dezavantajele sistemului cultural în amestec intim..............................................27
3.2. Managementul sistemelor agrosilvice incluse în fondul agricol.......................................................29
3.2.1. Culturi intercalate.......................................................................................................................29
3.2.2. Criterii de alegerea speciilor.......................................................................................................30
3.3. Sisteme silvopastorale.......................................................................................................................33
3.3.1. Consideraţii generale..................................................................................................................33
3.3.2. Componentele sistemului silvopastoral......................................................................................34
3.3.3. Măsurile tehnologice specifice compoziţiei floristice, condiţiile staţionale, evidenţiate în
caracterizarea tipuri de staţiuni............................................................................................................34
se referă la următoarele aspecte:...........................................................................................................34
3.3.4. Alegerea speciilor lemnoase şi amplasarea acestora..................................................................35
3.3.5. Lucrări de îngrijire în sistemele silvopastorale...........................................................................37
3.3.6. Avantaje şi dezavantaje ale sistemelor silvopastorale................................................................39
Capitolul 4. AGROTEHNICA PLANTELOR FURAJERE.......................................................................41
4.1. Noţiuni generale................................................................................................................................41
4.2. Agrotehnica speciilor furajere perene din familia Fabaceae (Leguminosae R.J.Juss)......................48
4.2.1. Medicago sativa L. - Lucerna....................................................................................................48
4.2.2. Trifolium pratense L. (Trifoiul roṣu)......................................................................................53
4.2.3. Onobrychis viciifolia L. - Sparceta, sparţeta.........................................................................55
4.3. Agrotehnica speciilor furajere anuale din familia Fabaceae (Leguminosae A.J. Juss).....................58
4.3.1. Genul Vicia.................................................................................................................................58
4.3.2. Pisum sativum L. - Mazăre furajeră;.........................................................................................64
4.3.3. Glycine max (l.) Merr – Glycine hispida (Moench)Maxim – Soja hispida Moench – Soia
furajeră..................................................................................................................................................67
4.4. Agrotehnica speciilor furajere anuale din familia Poaceae (Gramineae)..........................................69
4.4.1. Zea mays L. - Porumbul furajer.................................................................................................70
4.4.2. Sorgum saccharatum - Sorgul furajer........................................................................................71
4.4.3. Sorgum Sudanese (Piper) Stapf. – Iarba de Sudan.....................................................................73
Capitolul 5 . AGROTEHNICA ALTOR PLANTE FURAJERE................................................................75
109
 5.1. Curcubitaceae de nutreţ furajere........................................................................................................75
5.2. Beta vulgaris ssp.crassa Alef – Sfecla cu rădăcină îngroşată............................................................79
5.3. Brassica oleracea var. acephala D.C. Varza furajeră........................................................................82
5.4. Brassica rapa L. ssp. oleifera Metzg – Rapiţa mare..........................................................................84
Capitolul 6. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PERDELELE FORESTIERE..............................86
6.1. Definiţii..............................................................................................................................................86
6.2. Scurt istoric al perdelelor forestiere...................................................................................................86
6.3. Clasificarea perdelelor forestiere de protecţie...................................................................................87
6.4. Clasificarea perdelelor forestiere în funcţie de structura lor ca arboret.............................................88
6.5. Funcţiile perdelelor de protecţie........................................................................................................90
6.6. Criterii pentru stabilirea teritoriilor în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie.................91
6.6.1. Criterii climatice.........................................................................................................................91
6.6.2. Criteriul hidrologic.................................................................................................................92
6.6.3. Criteriul pedologic..................................................................................................................92
6.7. Teritorii în care sunt necesare perdele forestiere de protecţie.......................................................93
6.7.1. Criterii climatice.........................................................................................................................94
Capitolul 7. PROIECTAREA PERDELELOR FORESTIERE DE PROTECŢIE......................................95
7.1. Generalităţi........................................................................................................................................95
7.2. Proiectarea perdelelor forestiere pentru ameliorarea unor factori climatici......................................95
7.3. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a culturilor agricole...................................................96
7.4. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a acumulărilor de apă................................................98
7.5. Amplasarea perdelelor forestiere pentru protecţia obiectivelor social-economice şi a centrelor
populate....................................................................................................................................................98
7.6. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a apelor.....................................................................98
7.7. Amplasarea perdelelor forestiere de protecţie a acumulărilor de apă..............................................100
7.8. Amplasarea perdelelor forestiere pentru protecţia căilor de transport împotriva înzăpezirilor.......100
7.9. Deschiderile sau întreruperile din perdelele forestiere de protecţie................................................102
Capitolul 8 . ALEGEREA SPECIILOR, SCHEME DE PLANTARE, INSTALAREA ŞI ÎNGRIJIREA
CULTURILOR...........................................................................................................................................103
8.1. Criterii privind alegerea speciilor....................................................................................................103
8.2. Scheme de plantare......................................................................................................................105
8.3. Instalarea culturilor......................................................................................................................106
8.4. Ingrijirea culturilor.......................................................................................................................107

110