CURS 11-14

INGINERIA GENETICĂ ÎN AMELIORAREA PLANTELOR

Ingineria genetica poate fi definita ca un ansamblu de metode si tehnici care permit fie
introducerea in patrimoniul genetic al unei celule a uneia sau mai multor gene noi, “de
interes”, fie modificarea expresiei unei/unor gene prezente, deja, in celula. Genele transferate
sunt denumite “transgene”. Ingineria genetica mai este numita, uneori, si “modificare
genetica”, “transformare genetica” sau “transgeneza”, iar produsele obtinute poarta numele
de “organisme modificate genetic” (OMG) sau “organisme transgenice” (Badea, 2000).

In Germania, definitia data organismelor modificate genetic este urmatoarea:

OMG sunt organisme al caror material genetic a fost modificat intr-un mod care nu
exista in natura in conditii naturale sau de recombinare naturala. Organismul modificat
genetic trebuie sa fie o unitate capabila de autoreplicare sau transmitere a materialului
genetic.
In Statele Unite, termenul de organism modificat genetic se refera la plante si la
animale care contin gene transferate de la alte specii, pentru a obtine anumite caractere,
precum rezistenta la anumite pesticide si erbicide.
In Romania (conform OG nr. 49/2000), organismul modificat generic este un
organism care contine o combinatie noua de material genetic, obtinut prin tehnicile
biotehnologiilor moderne care ii confera noi caracteristici.
ROMANIA este prima tara din Balcani care a stabilit legea organismelor modificate
genetic. Ordonanta Guvernului nr. 49/2000 a stabilit infiintarea Comisiei Nationale pentru
Securitate Biologica (CNSB), care a fost abilitata sa puna in aplicare dispozitiile legislatiei
nationale si internationale referitoare la regimul activitatilor care implica utilizarea
organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, numai dupa avizarea
scrisa, emisa de Punctul Focal National.

SUPRAFETE CULTIVATE CU PLANTE MODIFICATE GENETICE

Peste 90 si, respectiv 120 de milioane de hectare cu plante modificate genetic
au fost cultivate în anul 2005 si 2008, în întreaga lume. Potrivit raportului dat publicităţii
de Internaţional Service of the Acquisition of Agribiotech Applications (ISAAA), suprafeţele
însămânţate cu plante modificate genetic au crescut cu 11%, faţă de anul 2004. Creşterea din
2005 nu este atât de însemnată precum cea înregistrată pe parcursul anului 2004 (20%), dar s-
a previzionat că se va menţine de-a lungul întregului deceniu.
În 1996, anul introducerii acestor plante, doar şase ţări le utilizau, iar suprafeţele
erau de doar 1,7 milioane de hectare.
În 2005 şase ţări au cultivat 98% din suprafaţa mondială de plante modificat
genetic. Pe primul loc se situa SUA, cu 48 milioane hectare, urmate de Argentina – 17
milioane hectare, Canada – 6 milioane ha, Brazilia – 6 milioane ha, China – 4 milioane ha,
Paraguay – 1,4 milioane ha. Restul de 2% din suprafaţa estimată cultivată de 15 ţări, printre
care Mexic, Spania, Germania, România, Africa de Sud. Estimările ISAAA sunt puternic
contestate de organizaţiile ecologiste, contestaţii cu marea carenţă de a nu avea nici o probă
practică. Aflate de câţiva ani în centrul unor dezbateri contradictorii aprinse, organismele
modificate genetic îşi continuă expansiunea fulminantă preconizată de oamenii de ştiinţă. În
mai puţin de 10 ani ele au înregistrat un ritm mediu de dezvoltare realizat în agricultura
tuturor timpurilor. Cantitativ acest ritm înregistrează o creştere anuală de peste 10 milioane
hectare, iar analiştii anticipează o extindere a suprafeţelor cultivate la orizontul anului 2020 la
dimensiunea totală de 350 milioane hectare (175,2 mil ha în 2013), adică de aproape trei ori
mai mult cât reprezintă suprafaţa cultivată a ţărilor UE – 15. Reticenţa europenilor faţă de
aceste plante pare a fi una falsă din punct de vedere ştiinţific, singura explicaţie plauzibilă
ţinând de imposibilitatea acestora de a valorifica eficient actuala abundenţă alimentară. Din
acest punct de vedere, România este o ţară europeană atipică, dacă avem în vedere că ea este
incapabilă, în momentul de faţă, să-şi asigure securitatea alimentară din resurse proprii.
Cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate cu varietăţi modificate genetic este
acoperită de soia (60%). Valoarea pe piaţă a culturilor transgenice a atins, în 2005, 5,25
miliarde de dolari. Raportul ISAAA remarcă faptul că agricultorii francezi şi portughezi au
reintrodus, în 2005, cultura de porumb Bt, la care renunţaseră de 2 şi respectiv 5 ani. Cehia a
introdus pentru prima dată cultura de porumb Bt. Până în 2005, culturile de porumb Bt au
pătruns în cinci ţări din Uniunea Europeană (Cehia, Franţa, Germania, Portugalia, Spania).
Spania – ţară membră a UE – cultivă, încă din anul 1998, porumb modificat genetic pe
suprafeţe care în timp ar permite transformarea acestei ţări în principalul furnizor de seminţe
de porumb modificat genetic al Europei.
Din cele 21 de ţări care cultivau varietăţi modificate genetic în anul 2005, 13 o
făceau pe suprafeţe care depăşeau 50.000 de hectare. Potrivit ISAAA, ţările în cauză erau:
Africa de Sud, Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Filipine, India, Mexic,
Paraguay, Spania, Statele Unite, Uruguay.
În anul 2005, Brazilia este ţara care a recunoscut cea mai importantă creştere de suprafeţelor
cultivate cu organisme modificate genetic: culturile de soia transgenică au progresat cu 88%,
ajungând să acopere 9,4 milioane de hectare. În India, suprafeţele cultivate cu bumbac Bt
(modificat genetic) au crescut de la 500.000 de hectare, în 2004, la 1,3 milioane de hectare, în
2005.
Potrivit Institutului Service of the Acquisition of Agri-biotech Applications
(ISAAA), Iranul şi China sunt ţările cu potenţialul cel mai mare în comercializarea de orez
modificat genetic. 250 de milioane de agricultori din întreaga lume, cultivă orezul transgenic,
care se constituie în aliment de bază pentru 1,3 miliarde de persoane. International Service of
the Acquisition of Agri-biotech Applications (ISAAA), asociaţie sponsorizată, într-o anumită
măsură, de industria biotehnologiilor, se autocaracterizează ca fiind „un organism caritabil,
fără a avea ca scop obţinerea de profit, care lucrează pentru înlăturarea sărăciei din ţările în
curs de dezvoltare”. Acest scop ar putea fi atins prin facilitarea transferului de cunoştinţe şi
prin „transferarea aplicaţiilor” din domeniul geneticii vegetale.
In România, in 2006 s-au cultivat in jur de 100 de mii de hectare cu
organisme modificate genetic (soia Roundup Ready).
Ministerului Agriculturii a interzis a cultivarii de soia modificata genetic
(Roundup Ready) în România începând cu anul 2007, pe motivul că UE nu ar permite acest
lucru.

AVANTAJELE TRANSGENEZEI
Comparativ cu metodele clasice de ameliorare, transformarea prin ingineria genetica
prezinta cel putin doua avantaje:
- ofera posibilitatea introducerii unui singur caracter la o varietate, deja evaluata
ca performanta;
- gena transferata poate proveni din orice sursa, ceea ce extinde, practic, in mod
nelimitat, posibilitatile de ameliorare.

ELEMENTELE NECESARE PENTRU MODIFICAREA GENETICA A

PLANTELOR:
- “gene de interes”;
- metode care sa permita patrunderea si integrarea transgenelor in nucleul
celulei care va fi la originea unei noi plante;
 - selectia plantelor in care transgena se exprima la un nivel adecvat scopului
urmarit (toleranta la erbicid, rezistenta la atacul unui daunator, insusiri de
calitate etc.).

Ameliorarea traditionala
Donor Cultivar Cultivar nou
(mai multe gene sunt transferate)

X =
Gena dorita (hibridare)

Gena dorita

Biotehnologii
Gena dorita Cultivar comercial Cultivar nou
(numai gena de interes )

=
(transfer)
Gena de interes

What is plant biotechnology?

ETAPELE TRANSGENEZEI
- identificarea, izolarea si clonarea “genelor de interes”;
- transferul “genelor de interes” la plantele de cultura ;
- selectia plantelor care exprima, la un nivel optim, caracterul transferat si
testarea acestora in camp pentru evaluarea stabilitatii expresiei transgenei in
timp, in conditii naturale.

A. Identificarea, izolarea si clonarea “genelor de interes”

Pentru izolarea genei se utilizează enzimele de restrictie (substante de natura
proteica ce pot sectiona fragmentul de ADN). Pentru obţinerea lor:
- Peste 10.000 de specii de bacterii au fost evaluate
- Peste 2500 de enzime au fost identificate ce recunosc peste 250 de secvente
specifice

Identificarea şi izolarea genelor (se face cu ajutorul enzimelor de restricţie)

 Clonarea genelor de interes
1. Vectorul de clonare (de obicei un plasmid) este secţionat cu ajutorul enzimelor
de restricţie.
2. Fragmentul de ADN de interes este detaşat de din cromozom cu ajutorul
aceleiaşi enzime de restricţie.
3. Fragmentele rezultate sunt ataşate vectorului de clonare cu ajutorul ligazelor
rezultând un vector recombinant.

4. Vectorul recombinant este introdus (de exemplu prin metoda biolistică sau
electroporare) în celula gazdă (de regulă o bacterie).
 5. Bacteria împreună cu vectorul recombinant se înmulţeşte (clonează) producând
multe copii de ADN recombinant.

6. ADN recombinant se extrage si se purifică.

Obtinerea unui construct

Constructia unei transgene

“intrerupator” Sinteza proteinei Semnal stop

PROMOTOR INTRON Secventa codificatoare poly A signal

Gena de interes

Gena marker pentru

selectia plantei

Plasmid ADN
Construct
Gene bacteriene
•antibiotic marker
•replication origin

B. Transferul “genelor de interes” la plantele de cultura

Principalele metode utilizate pentru transferul genelor de interes:
METODE INDIRECTE – TRANSFORMAREA MEDIATA
1. Transformarea mediata de bacterii
a. Agrobacterium tumefaciens
b. Agrobacterium rhizogenes
2. Transformarea mediata de virusuri
METODE DIRECTE1. Metoda “biolistics” – împuşcarea directă a ADN în celule
2.Transformarea protoplastelor
a.Microinjectarea
b.Electroporarea
c.Sonicarea3. Electroforeza4. Utilizarea fibrelor de carbură de
siliciu
TRANSFORMAREA MEDIATĂ DE AGROBACTERIUM

Bacteriile din sol, Agrobacterium tumefaciens şi Agrobacterium rhizogenes realizeză

ceea ce adeseori s-a numit “inginerie genetică naturală”. Aceaste bacterii sunt capabile să
transfere în ţesutul vegetal lezat, un fragment de ADN propriu, ADN-T, de pe plasmida Ti
(“tumor inducing”) – în cazul speciei A. tumefaciens – sau Ri (“root inducing”) – în cazul
speciei A. rhizogenes, care se integrează în genomul plantei. Ca urmare bacteria A.
tumefaciens induce formarea de tumori la nivelul coletului (“crown gall disease”) iar A.
rhizogenes formarea de rădăcini firoase (“hairy roots”). In decursul coevoluţiei plantă –
microorganism aceste bacterii au devenit capabile să transforme plantele pentru a le exploata
mai bine ca şi surse de energie. ADN –T se transmite după legile Mendeliene, ca genă
dominantă. Există date care confirmă faptul că o astfel de transformare genetică are loc în
natură fără intervenţia omului.
Astfel, s-a demonstrat că plasmida Ri poate purta una sau două copii de ADN-T, iar
o parte din una dintre aceste secvenţe a fost regăsită în genomul unor plante nemodificate
genetic. Celulele vegetale care poartă ADN-T devin celule tumorale, deoarece acest fragment
de ADN conţine gene cu efect oncogen. Deleţia acestor gene din ADN-T nu interferă, din
fericire, cu transferul şi integrarea ADN-T în genomul celulei vegetale receptoare. Doar
capetele ADN-T, aşa numitele latură dreaptă şi stângă constănd din o secvenţă alcătuită din
24 de nucleotide care se repetă, reprezintă situri de recunoaştere pentru sistemul de transfer.
Prin înlocuirea oncogenelor din ADN-T cu gene de interes este posibil transferul acestora în
celule vegetale ţintă, celule care nu mai dobândesc caracter tumoral şi deci pot regenera
plante transformate genetic. Genele de interes – fie ele gene marker sau raportoare sau gene
cu importanţă economică – pot fi introduse în plante fie prin linkage (legare) cu regiunea
ADN-T dezarmată prin recombinare, obţinându-se un aşa numit vector de integrare, fie prin
clonarea lor între secvenţele repetate laterale într-un replicon independent, ceea ce se numeşte
vector binar. Existenţa mai multor regiuni T în celula de Agrobacterium conduce la
cotransferul acestora în celula vegetală ţintă cu eficienţă crescută. Pe de altă parte pentru
integrarea ADN-T în celula vegetală se pot utiliza secvenţe omoloage ADN vegetal ţintă care
induc, cu frecvenţă relativ scăzută, recombinarea omologă între ADN-T şi ADN vegetal.
a. A. tumefaciens poate transfera ADN-T diferitelor specii de plante chiar dacă
unele dintre acestea nu formează tumori. Deşi spectrul de gazde pentru această
bacteriei este limitat la plantele dicotiledonate s-au obţinut tulpini supervirulente,
capabile să infecteze eficient şi celulele plantelor monocotiledonate. S-a deschis,
astfel, calea transformării cerealelor şi prin intermediul acestui vector bacterian.
Eficienţa transformării celulei vegetale de către A. tumefaciens, variază destul de
mult în funcţie de specie, genotip sau chiar de ţesutul ţintă. Este foarte important,
totodată, ca ţesutul supus transformării să fie totipotent (omnipotent) şi deci să
regenereze plante transformate genetic. De cele mai multe ori, însă, dintr-un
ţesut doar un număr limitat de celule sunt totipotente şi nu întodeauna acestea
sunt şi cele transformate de agrobacterium. Pentru diferite specii de plante s-au
identificat metode potrivite pentru transformarea eficientă mediată de A.
tumefaciens. Ca ţesuturi ţintă pot fi utilizate: discuri sau fragmente foliare,
fragmente de rădăcini, hipocotile, peţiol, cotiledoane sau seminţe întregi. Primele
 plante transformate prin intermediul lui A. tumefaciens au fost regenerate în
1983, succesele iniţiale limitându-se la solanacee, în particular la sistemul model
tutunul (Nicotiana tabacum L.). Ulterior au fost transformate: soia, bumbacul,
orezul, ovăzul, sorgul, trestia de zahăr, grâul şi multe altele. Eficienţa
transformării variază foarte mult de la o specie la alta în funcţie de: identificarea
metodei optime de cultură a ţesutului ţintă, condiţiile de cultură a materialului
sursă, sau suşa bacteriană utilizată. Aceşti factori afectează şi numărul de copii
de ADN-T care se integrează în genomul vegetal receptor. Predominant s-a
constatat, la diferite specii de plante, integrarea unei singure copii de ADN-T.
Mai recent, cercetările au vizat descifrarea mecanismelor implicate în
colonizarea ţesuturilor vegetale de către bacterii, relevându-se noi detalii privind
controlul genetic al virulenţei bacteriene .

Metoda discurilor pentru transformarea mediata de Agrobacterium

Pregatirea discurilor Co-cultivarea cu Agrobacterium Selectia transformantilor

Regenerarea Aclimatizarea in sera

Photographs by Dr. Paul Bottino

b. Agrobacterium rhizogenes a fost utilizat pentru prima oară pentru transformarea

plantelor de tutun în anul 1977. Această bacterie transferând ADN-T de pe
plamida Ri determină formarea rădăcinilor firoase pe diferite organe ale
plantelor, rădăcini care pot purta gene de interes, dacă acestea au fost integrate în
ADN-T, respectiv pot regenera plante transformate genetic. O etapă
intermediară, în procesul de transformare mediată de A. rhizogenes, este cultura
 rădăcinilor firoase care au capacitatea de a se alungi şi ramifica. Astfel, prin
cultura rădăcinilor firoase se pot obţine metaboliţi secundari sau pot fi realizate
studii fundamentale privind creşterea şi dezvoltarea rădăcinilor. Acest sistem
experimental este foarte potrivit şi pentru analize biochimice, rădăcinile
prezentând căi biochimice mai simple şi, deci, mai uşor de analizat. Rădăcinile
firoase pot fi cultivate uşor, folosind un echipament simplu şi ieftin iar,
comparativ cu suspensiile celulare, celulele radiculare sunt stabile din punct de
vedere genetic. Asemănător sistemului A. tumefaciens, bacteria A. rhizogenes
poate co-tranfera ADN-T de pe plasmida Ri şi un vector “binar”, de obicei o
plasmidă mai mică. Aceasta din urmă poate purta în ADN-T o genă marker, de
exemplu o genă care conferă rezistenţă la un antibiotic, o genă raportoare - sau
marker pentru vizualizare fenotipică şi o genă cu importanţă economică.
Avantajul acestui sistem este acela că cele două tipuri de ADN-T, cel care
determină dezvoltarea rădăcinilor firoase, şi ADN-T de pe vectorul binar, se
integrează de obicei pe cromozomi diferiţi în plantele transformate şi deci, vor
segrega independent în descendenţă. Un avantaj aparte al sistemului de
transformare Ri este faptul că toate celulele vegetale care integrează ADN-T de
pe plasmida Ri pot fi uşor identificate şi selectate prin prezenţa fenotipului de
rădăcină firoasă.
Sistemul de transformare mediată de A. rhizogenes a fost aplicat unui mare număr de
specii de plante (în jur de 200 încă în 1989), dar asemănător sistemului A. tumefaciens
răspunsul optim variază în funcţie de specie, genotip sau suşa bacteriană. Organele vegetale
potrivite pentru transformarea cu A. rhizogenes sunt: fragmente de tulpină de la plante tinere,
fragmente de peţiol, fragmente foliare, segmente de hipocotile sau cotiledoane, sau fragmente
ale unor organe de rezervă cum ar fi rădăcinile de morcov sau tuberculii de cartof. Uneori
astfel de explante prezintă un răspuns polar, formând rădăcini firoase numai la una din
extremele explantului, rădăcini capabile să ignore forţa gravitaţională. Mai mult, există date
experimentale care sugerează efectul de piticire a plantelor indus de una dintre genele de
virulenţă, rolA, de la A. rhizogenes, efect cu importanţă practică mai ales pentru unele plante
horticole

TRANSFORMAREA MEDIATĂ DE VIRUSURI

Utilizarea vectorilor virali pentru transformarea plantelor, în ciuda numeroaselor
eforturi experimentale, nu a adus rezultate spectaculoase. Deşi, în 1984 a fost posibil
transferul unei gene de rezistenţa la antibiotic cu ajutorul unui virus ADN cercetările
ulterioare au demonstrat că genomul viral nu poate accepta şi transfera fragmente mai lungi
de ADN străin. Descoperirea faptului că virusurile ARN pot genera ADN prin transcripţie
inversă a generat speranţa că, mult mai numeroasele virusuri ARN ar putea fi utilizate ca
vectori de gene pentru celula vegetală. Din păcate, însă, s-au întâmpinat alte dificultăţi. ADN
viral nu se integrează în genomul vegetal iar meristemele, principala sursă de celule
totipotente, nu sunt infectate de virusuri. De aceea, vectorii virali sunt mai rar utilizaţi în
experimentele de transformare genetică a plantelor.

METODE DIRECTE

METODA “BIOLISTICS” – împuşcarea directă a ADN în celule

Metoda biolistică (“biolistics”) sau “particle gun”, de împuşcare directă a ADN în
ţesuturi ţintă este o metodă de transformare genetică a plantelor foarte rapida.
 Metoda constă în accelerarea (cu ajutorului heliului sau aerului comprimat) a unor
particule foarte mici (1μm diametru) din tungsten, wolfram sau aur coloidal, pe care a fost
precipitat ADN, în ţesuturi vegetale ţintă. Această tehnică are numeroase avantaje care o
recomandă pentru aplicabilitate generală: este o metodă uşor de aplicat, printr-o împuşcătură
pot fi ţintite mai multe celule, celulele supravieţuiesc după împuşcare, genele purtate de
particule îşi păstrează activitatea biologică, particulele pot fi împuşcate în straturile
superficiale sau în profunzimea unui organ vegetal. Celulele ţintă pot fi foarte diferite: polen,
celule în suspensie, embrioni imaturi, celule din ţesuturi diferenţiate sau chiar meristeme.
Datorită avantajelor sale biolistica a devenit metoda favorită în numeroase laboratoare,
permiţând transformarea cu succes a unor plante pentru care alte metode nu au dat rezultate
cum ar fi: soia, porumbul, ovăzul, orezul, sorgul, trestia de zahăr, grâul, plante forestiere etc.
O aplicaţie aparte a fost utilizarea împuşcării de microproiectile pentru rănirea apexurilor
(varfurilor de crestere) la floarea soarelui, eficientizând astfel transformarea mediată de
Agrobacterium tumefaciens. Mai mult, s-a reuşit împuşcarea directă în ţesuturi vegetale a
celulelor bacteriene întregi

BioRad Particle Gun

Helios Gene Gun

Diferite forme constructive de echipamente utilizate in biolistica

UTILIZAREA PROTOPLASTILOR
Dintre sistemele de transformare, transformarea utilizând protoplaste este una dintre
metodele de fineţe. Protoplastele sunt izolate fiecare printr-un proces mecanic sau enzimatic
prin îndepărtarea peretelui celular. Protoplastele sunt frecvent obţinute dintr-o suspensie de
linii celulare, de la calus obţinut din embrioni imaturi, inflorescenţe imature, mezocotil,
frunze imature bazale şi antere.

Protoplastele, celulele vegetale lipsite de perete celular rigid, reprezintă limita

de expresie a totipotenţialităţii. De la primele plante de tutun regenerate din protoplaste
izolate până astăzi numărul plantelor pentru care regenerarea din protoplaste a devenit
posibilă a crescut permanent, ajungând actualmente la aproximativ 400 de specii de plante.
 Protoplastele sunt sistemele celulare ideale pentru transferul de ADN şi selecţia
transformanţilor. Indepărtarea peretelui celular elimină principala barieră în calea pătrunderii
ADN străin în celula vegetală. Izolarea enzimatică a protoplastelor acţionează ca un factor de
stress care induce reacţii de răspuns la rănire – reacţii presupuse a declanşa starea de
competenţă, importantă pentru transformarea eficientă. Suspensia de protoplaste se
aseamănă cu o suspensie bacteriană avand avantaje similare prin posibilitatea de a cultiva
populaţii mari de celule individuale în medii de cultură bine definite. Tesuturile derivate din
protoplaste au în general origine clonală provenind din celule individuale. Eficienţa selecţiei
transformanţilor este maximă în cazul protoplastelor deoarece se evită formarea de himere,
destul de frecvente la nivelul sistemelor multicelulare.
Pentru transferul ADN, de obicei plasmidial, în protoplastele izolate se pot utiliza
diferite metode, şi anume: a. Microinjectarea – constă în introducerea cu ajutorul
unei micropipete a ADN direct în protoplaste, acestea fiind fixate cu o altă micropipetă.
Microinjectarea celulei vegetale întregi sau a ţesuturilor este posibilă, dar se realizează mai
greu din punct de vedere tehnic. Un sistem eficient a fost utilizat mai recent şi constă în
imobilizarea protoplastelor recipiente de tutun într-un strat foarte subţire de mediu solidificat
cu agaroză sau alginat. Protoplastele au fost imobilizate deasupra unei grile care a permis
localizarea şi monitorizarea prin fotografiere a protoplastelor microinjectate, respectiv a
celulelor sau calusurilor derivate din acestea.
b. Electroporarea – implică permeabilizarea reversibilă a membranei plasmatice în
prezenţa unor pulsuri de curent continuu având amplitudine crescută şi durată foarte scurtă,
porii formaţi în membrană permiţând intrarea ADN străin în citoplasmă . Electroporarea a
devenit o metodă de rutină pentru transformarea protoplastelor vegetale, dar şi pentru celulele
de mamifere sau bacteriene. La plante, electroporarea protoplastelor se foloseşte eficient
pentru transformarea permanentă la numeroase specii de plante, incluzând cerealele. Mai
mult, prin electroporarea protoplastelor se elimină necesitatea utilizării unor gene marker,
ceea ce reprezintă un avantaj deosebit în condiţiile oponenţei acerbe a opiniei publice fată de
eliberarea în câmp a unor plante purtând gene marker. Avantajele electroporării constau în
eficienţa crescută a incorporării ADN străin, reproductibilitatea şi simplitatea acestei metode.
Singura limitare a aplicării electroporării o reprezintă capacitatea de regenerare a
protoplastelor, dar şi acest dezavantaj a fost depăşit prin extinderea aplicării electroporării
celulelor sau chiar ţesuturilor întregi
c. Sonicarea – permeabilizarea membranei protoplastelor în prezenţa ultrasunetelor s-
a dovedit, de asemenea o metodă eficientă pentru transferul ADN în protoplaste vegetale.
Ulterior metoda a fost aplicată şi celulelor sau ţesuturilor întregi, dar este utilizată pe scară
mai redusă comparativ cu electroporarea

ELECTROFOREZAMigrarea ADN printr-un ţesut vegetal ţintă a fost o altă idee

interesantă pentru transferul de gene şi a fost aplicată pentru prima oară embrionilor de orz.
Principalul avantaj al metodei consta in posibilitatea de a realiza plante modificate genetic
fara parcurgerea fazei de cultura “in vitro”
 UTILIZAREA FIBRELOR DE CARBURĂ DE SILICIU
(„SILICON CARBIDE TECHNOLOGY“)
Fibrele de carbură de siliciu se utilizează în industrie. Transformarea genetică prin
această tehnologie este relativ simplă, constând în vortexarea (agitarea) ţesuturilor împreună
cu ADN şi fibre de carbură de siliciu. Astfel, fibrele penetrează pereţii celulari permiţând
ADN să pătrundă în citoplasmă. Metoda a fost aplicată iniţial transformării embrionilor de
insecte, iar ulterior s-a dovedit eficientă şi în transformarea celulelor vegetale. Cercetările de
microscopie electronică au relevat penetrarea peretelui celular de către astfel de fibre,
sugerând că ADN aderă de suprafaţa fibrelor şi este introdus odată cu acestea în celulă.
Având proprietăţi fizice asemănătoare azbestului fibrele de carbură de siliciu sunt probabil
carcinogene. Transformarea genetică a fost raportată folosind această tehnologie pentru
suspensii celulare de porumb, ovăz, tutun şi Agrostis alba. Transformarea stabilă a fost, de
asemenea posibilă folosind suspensii celulare de porumb şi tutun. Datele obţinute au indicat
transformarea preponderentă a aglomeratelor celulare neembriogene la porumb, de aceea se
impun cercetări ulterioare pentru optimizarea acestei metode. Metoda prezintă avantajul de a
fi foarte simplă şi ieftină, dar datorită riscurilor potenţiale pentru sănătatea umană se caută
materiale alternative, eventual biodegradabile .

Alte metode cu aplicabilitate restrânsă de transformare a celulei vegetale sunt:

îmbibarea ADN în ţesuturi utilizând seminţe uscate sau embrioni, transformarea polenului
sau a tubului polinic, macroinjectarea ADN în ţesuturi sau utilizarea microlaserului pentru a
perfora peretele celular şi plasmalema. Astfel de metode se află, actualmente, în diferite faze
de experimentare. De un interes deosebit, se vor bucura metodele alternative care nu necesită
faze de cultură in vitro. O astfel de metodă, cu potenţial deosebit este transformarea
grăuncioarelor de polen, dar deocamdată rezultatele în acest domeniu sunt relativ modeste

C. SELECŢIA TRANSFORMANŢILOR
Selecţia este o parte importanţă a proceselor de transformare. În general, genele de
interes sunt co-integrate cu markeri selectabili pentru identificarea cu uşurinţă a celulelor
recipiente transformate.

a. Markerii de selecţie cei mai utilizaţi conferă rezistenţă la agenţi chimici, cum ar
fi antibiotice şi erbicide.
Genele de selecţie pot fi utilizate într-o primă generaţie şi eliminate mai târziu prin
încrucişare convenţională. O posibilitate este de a obţine două ADN-T separate; una cu gene
de interes şi alta cu markeri de selecţie, în aceeaşi sau două celule diferite de Agrobacterium.
Cele două ADN-T sunt inserate în situsuri ne-link-ate în genomul plantei gazdă, permiţând
mai târziu segregarea genetică.
Transformarea optimă se caracterizează printr-o singură copie a transgenei care va
segrega mendelian cu o expresie uniformă de la o generaţie la alta. Transformanţii ideali pot
fi identificaţi cu dificultate, depinzând de materialul vegetal care va fi transformat şi de
cantitatea şi complexitatea transgenelor. O genă inserată este esenţial randomizată în genom,
se observă o variabilitate de la o plantă transgenică la alta, fenomen cunoscut sub numele de
„variaţie cu efect de poziţie.

Dintre genele marker cel mai mult a fost utilizată gena nptII, sau neo, genă izolată din
transpozonul Tn5 de la Escherichia coli K12. Această genă codifică
neomicinfosfotransferaza – enzima implicată în detoxificarea unor antibiotice
aminoglucozidice cum ar fi:neomicina, kanamicina, paramomicina sau geneticina.
Numeroase specii de plante au fost transformate cu gena nptII, cum ar fi tutunul, cartoful,
Arabidopsis, porumbul, orezul, soia, bumbacul – ca să le amintim pe cele mai importante.
Pentru această genă ca agenţi de selecţie se utilizează cel mai mult kanamicina (50 – 100
mg/l) sau geneticina. Unele specii de plante, mai ales monocotiledonate s-au dovedit
insensibile la kanamicină, în acest caz geneticina dând rezultate mai bune. De asemenea, s-a
observat că la unele specii kanamicina poate interfera cu procesele de organogeneză, afectând
eficienţa regenerării plantelor transformate.
O altă genă marker mult utilizată este gena hpt sau hph, genă izolată tot de la bacteria
E. coli codificând enzima HPT (higromicinfosfotransferaza). Această enzimă detoxifică
antibioticul higromicină B, antibiotic faţă de care majoritatea ţesuturilor vegetale sunt foarte
sensibile. De aceea, această genă marker a fost utilizată pentru transformarea multor specii de
plante, cum ar fi: tutunul, Arabidopsis, porumbul, orezul sau gramineele perene. Higromicina
este îndeosebi foarte potrivită ca agent de selecţie pentru cereale, folosindu-se în concentraţii
de 25-200 mg/l. Secvenţa codantă a genei a fost, de asemenea, modificată pentru o expresie
mai bună în celula vegtală.Dintre genele care conferă rezistenţă la erbicide cel mai mult a fost
utilizată gena bar, izolată de la bacteria Streptomyces hygroscopicus şi gena pat de la S.
viridochromogenes, ambele codificând enzima fosfinotricinacetiltransferaza. Fosfinotricina
este compusul activ cel mai mult utilizat ca erbicid de selecţie a plantelor transformate
genetic, genele amintite fiind transferate cu succes la plante ca: tutunul, rapiţa, porumbul,
orezul, grâul şi altele. O altă genă marker este gena dhfr pentru enzima dihidrofolatreductază
(DHFR), izolată tot de la E. coli de pe plasmida R67. Enzima DHFR conferă rezistenţa la un
analog al acidului folic, metotrexat, celulele vegetale fiind extrem de sensibile la concentraţii
mici ale acestui compus. Gena dhfr a fost transferată la specii cum ar fi: tutunul, petunia şi
grâul.

b. Genele raportoare, spre deosebire de markerii de selecţie, nu conferă

celulelor rezistenţă faţă de un anumit compus. Ele codifică proteine care pot fi detectate
direct sau catalizează reacţii specifice ai căror produşi pot fi detectaţi prin metode relativ
simple. Genele raportoare permit studiul factorilor de transcripţie cis sau trans, în condiţiile
transformării tranziente sau permanente, precum şi monitorizarea şi optimizarea tehnologiei
de transformare. Cele mai importante gene raportoare sunt: gena gus (uidA) – codifică β-
glucuronidaza (GUS) şi a fost izolată de la E. coli K12 (Jefferson şi colab., 1986); este gena
raportoare cel mai mult utilizată la plante. Există pentru această hidrolază compuşi substat
pentru evidenţierea prin metode spectrofotometrice, fluorimetrice sau histochimice – la
nivelul ţesuturilor rezultând un compus de culoare albastră uşor de evidenţiat. La pH-ul
utilizat pentru determinarea GUS nu există activitate β-glucuronidazică detectabilă în nici un
ţesut vegetal. Toate metodele de determinare se aplică însă, numai celulelor fixate,
nonviabile.gena raportoare luc pentru enzima luciferază foloseşte un sistem substrat-enzimă
care produce bioluminescenţă. Gena luc a fost izolată de la o specie de licurici din America
de Nord, Photinus pyralis, fiind exprimată în plante. Produsul genei, luciferaza poate fi
extrasă din ţesuturi iar activitatea ei poate fi determinată în prezenţa luciferinei. Dar, există şi
o metodă de determinare non-letală şi neinvazivă direct în ţesuturile şi organele plantelor
transformate, pentru măsurarea bioluminescenţei fiind necesar un luminometru.
gena gfp pentru proteina cu fluorescenţă verde (GFP) – reprezintă cea mei nouă
genă raportoare şi totodată cea mai spectaculoasă şi avantajoasă. Gena a fost izolată de la o
meduză, Aequarea victoria, fiind transferată la câteva specii de plante. GFP prezintă o serie
de avantaje şi anume: nu necesită un substrat, proteina se evidenţiază în ţesuturi intacte in
vitro şi in vivo, prin excitarea în UV, proteina poate fi fuzionată cu alte proteine permiţând
monitorizarea traficului proteic şi a metabolismului. gena cat izolată de la E. coli, codifică
enzima cloramfenicolacetiltransferaza (CAT), fiind, de asemenea, mult utilizată ca genă
raportoare la plante. Determinarea sa este mai pretenţioasă bazându-se pe monitorizarea
acetilării cloramfenicolului prin marcarea cu 14C fie a acetil-CoA, fie a cloramfenicolului,
produşii fiind separaţi prin cromatografie în strat subţire (TLC) şi măsuraţi prin densitometrie
sau prin scintilaţie. Uneori poate exista activitate CAT şi în unele ţesuturi vegetale, mai ales
la Brassicaceae, ceea ce afectează eficienţa acestui sistem.
c. Antocianii sunt pigmenţi roşii sau purpurii care se acumulează în vacuole în
unele ţesuturi ale plantelor. Sinteza de antociani este controlată de gene structurale şi
reglatoare, unele dintre ultimele gene fiind izolate şi clonate. Astfel de gene pot fi utilizate ca
gene raportoare în ţesuturile şi organele unor genotipuri care conţin gene structurale dar nu
sintetizează antociani. Utilizarea antocianilor ca markeri prezintă o serie de avantaje: nu
necesită un substrat, se exprimă doar în celulele viabile şi metabolic active, sunt uşor de
vizualizat. Cel mai mult s-au utilizat genele pentru factorii de transcripţie R şi C1 de la
porumb.
d. Genele care conferă rezistenţă la streptomicină şi/sau spectinomicină – au
fost, de asemenea, utilizate ca gene raportoare prin efectul de etiolare pe care îl au, prin
inactivarea cloroplastelor.REALIZĂRI ÎN DOMENIUL AMELIORĂRII
PLANTELOR
PRIN TRANSGENEZĂ

1. PRIMA GENERAŢIE DE PLANTE TRANSGENICE

Prima generaţie de plante transgenice este constituita din cultivare care au fost
modificate prin introducerea unuia sau cel mult două caractere noi, cum sunt toleranţa la unul
sau mai multe erbicide, toleranţă la insecte sau la dăunători sau toleranţa combinată (caractere
ce tin de tehnologia de cultivare sau caractere input).
Soia Roundup Ready (RR) poseda o gena transferata de la E. coli
Porumbul RR poseda o gena transferata de la porumb
Genele Bt preluate de la bacteria de sol Bacillus thuringiensis (sinteza unor proteine
insecticide) au fost transferate la peste 26 de specii vegetale
 2. A DOUA GENERAŢIE DE PLANTE TRANSGENICE
A doua generatie de plante transgenice se refera la noi cultivare (hibrizi, soiuri) la
care s-au modificat caractere legate de calitatea produselor obtinute (caractere calitative sau
output).
Exemple:
-modificarea continutului de amidon, proteine, zaharuri
-modificarea insusirilor de panificatie
-cresterea duratei de pastrare a fructelor
-sporirea continutului de beta-caroten
-imbunatatirea digestibilitatii furajelor
a. Modificarea procesului de coacere a fructelor
Tomatele comercializate in stare proaspata sub numele FLAVRSAVRR sunt
primul produs alimentar recoltat de pe plante transgenice care a fost aprobat pentru consum.
Acest a fost primul produs OMG comercializat pe piata SUA in 1994 si primul in Europa
(UK) 1996.In general, tomatele sunt culese când sunt înca necoapte şi tari - stadiu pe care
cultivatorii îl numesc “maturitate in verde”. Coacerea este indusa dupa ajungerea la
destinaţie, printr-un tratament cu etilena (hormon natural implicat în coacerea fructelor). Din
cauza recoltarii timpurii, aceste tomate nu au arome şi gustul maturate pe planta. Evident, o
recoltare ceva mai târzie ar ameliora considerabil calitatea tomatelor proaspete. In consecinţa,
s-a procedat la modificarea genetica în sensul pastrarii consistenţei dupa cules, fapt ce face
posibila nu numai recoltarea într-un stadiu de dezvoltare mai avansat, când s-au acumulat şi
aromele specifice, ci şi reducera pierderilor determinate de zdrobirea în timpul
transportului.Pentru modificarea procesului de coacere al tomatelor, au fost aplicate doua
strategii.
Prima a fost conceputa pornind de la faptul ca înmuierea fructelor, în general, se
produce atunci când pereţii celulelor sunt degradaţi de enzime specifice; doua dintre aceste
enzime au fost identificate şi la tomate. Cercetatorii de la Calgene, din Davis (California), au
blocat sinteza uneia dintre ele - poligalacturonaza (PG)- şi, ca urmare, procesul de degradare
a pereţilor celulari a fost întârziat, iar fructele şi-au conservat fermitatea mai mult timp.
A doua strategie se bazeaza pe faptul ca, într-o anumita faza a dezvoltarii lor,
fructele produc etilena - hormonul menţionat mai sus, care declanşeaza şi accelereaza
procesul de coacere. Evident, daca se suprima sinteza acestui hormon- sinteza în care sunt
implicate tot doua enzime - întregul proces de coacere este întârziat. Mai precis, se folosesc
genele care codifica una sau alta dintre cele doua enzime implicate în sinteza etilenei, dar
orientate în sens invers. Transferate la tomate, aceste transgene antisens determina reducerea
cu 95% (!) a cantitaţii de etilena sintetizate şi prelungirea duratei coacerii de la una la patru
saptamâni. Deci se foloseşte strategia strategia Antisens prin care se blochează aproape total
sinteza etililenei la nivelul ribozomilor, ARN mesager generat de funcţionarea celor două
gene, normală şi antisens, blocându-se reciproc prin HIBRIDIZARE (catenele lor sunt
complementare).
In Franţa, a fost obţinuta o linie de pepene galben care exprima o gena antisens
ACC oxidaza. Fructele acestei linii se înmoaie mult mai târziu decât fructele varietaţilor
convenţionale. Prin urmare, ele pot ramâne mai mult timp pe planta, acumulând zaharuri
solubile şi componente ale aromei în cantitaţi superioare.
b. Cresterea continutului in substanta uscata
Tomatele constituie materia prima pentru o industrie care produce ketchup, supe,
paste, sosuri, conserve etc. Toate acestea se obţin din varietaţi special create pentru
industrializare. Totuşi, 95% din fruct este apa, care trebuie parţial eliminata în procesul
prelucrarii. Ca urmare a acestui fapt, o parte din preţul produselor pe baza de tomate este
reprezentata de costul eliminarii apei. Creşterea ponderii substanţelor solide solubile (în
principal, zaharuri, acizi organici şi compuşi aromatici) în fruct cu numai un procent- de la
5% la 6%- ar permite economisirea în industria tomatelor din SUA a nu mai puţin de 75 de
milioane de dolari anual. Evident, şi acest obiectiv poate fi atins tot prin modificare genetica,
adoptându-se diferite strategii.
c. Tipuri noi de amidon
Deşi amidonul este prezent în întreaga lume vegetala, sunt exploatate industrial
doar câteva surse: porumbul, cartoful, grâul, maniocul şi orezul. Producţia europeana se
ridica la 10 milioane de tone, iar cea mondiala - la 35 milioane de tone. 60% din amidonul
produs provine din porumb, 25% - din grâu şi 15% - din cartof. O treime dintre produse sunt
naturale, iar doua treimi sunt derivate, dintre care 20% - amidonuri modificate şi 55% -
zaharuri. Exista deja numeroase brevete referitoare la aplicaţii ale amidonului modificat prin
transgeneza.In SUA, cartofii se consuma sub forma de “chips” sau cartofi prajiţi. Pentru a
putea fi folosiţi în acest scop, ei trebuie sa conţina amidon în proporţie de 25%. Un conţinut
mai mic - de exemplu, 21- 22% - impune evaporarea unei cantitaţi mari de apa, fapt ce duce
la absorbţia grasimilor în timpul prepararii. Recurgând la o gena bacteriana, cercetatorii de la
Monsanto au reuşit sa sporeasca conţinutul de amidon al tuberculilor de cartof de la 22 la
25%.
Amidonul - glucid puternic polimerizat- are doi constituienţi esenţiali: amiloza şi
amilopectina. Diferenţele de structura moleculara le confera acestora şi proprietaţi reologice
foarte diferite, care sunt exploatate în industria agroalimentara: amiloza formeaza uşor geluri,
în timp ce amilopectina este un agent de îngroşare foarte eficace. In amidonurile cerealelor
predomina amilopectina, raportul amiloza/amilopectina variind între 20/80 şi 30/70. Având în
vedere faptul ca amiloza prezinta avantaje, în prezent se încearca “rasturnarea” acestui raport
prin inginerie genetica.

d. Sinteza unor glucide de interes industrial

Metabolismul plantelor poate fi deturnat în sensul sintetizarii unor molecule de
interes pentru industrie prin introducerea unor noi echipamente enzimatice. O strategie de
acest tip a fost aplicata pentru sinteza unor oligozaharide - ciclodextrinele. Acestea au o
structura ce le confera capacitaţi de adsorbţie utilizate în industriile cosmetica şi
farmaceutica, în agrochimie sau în industria agroalimentara, pentru stabilizarea parfumurilor
şi aromelor, pentru complexarea produşilor cu eliberare treptata, ca şi pentru extragerea unor
substanţe speciale (cofeina, colesterol) din amestecuri. De exemplu, o gena izolata de la o
bacterie a fost introdusa în genomul cartofului şi a determinat sinteza enzimei ce
condiţioneaza formarea ciclodextrinelor în tuberculi. Evident, aceasta tentativa reuşita atesta
viabilitatea conceptului şi deschide calea spre alte încercari de a produce, cu ajutorul
plantelor, moleculare cu mare valoare adaugata, derivate din amidon.In cadrul unui alt
proiect, a fost obţinuta sfecla de zahar transgenica ce produce fructan, un “îndulcitor
necaloric”: O alta cale de a spori dulceaţa fructelor consta în a face plantele sa sintetizeze
proteine naturale dulci, cum sunt monelina şi taumatina-proteine prezente în fructele unor
specii de plante tropicale. Gena pentru monelina a fost transferata la tomate şi salata, iar gena
care codifica precursorul taumatinei - la cartof şi castravete. Pe aceasta cale devine posibila şi
reducerea cantitaţilor de zaharuri adaugate în unele preparate alimentare. Un alt îndulcitor
proteic performant este brazeina care este de 500 pâna la 2000 de ori mai dulce decât
zaharul. Societaţile ProdiGene şi NeKtar Worldwide preconizeaza sa transfere gena care îl
codifica la porumb.
e. Orezul cu bobul galbenUna dintre cele mai remarcabile
realizari aparţine Institutului Federal de Tehnologie din Zurich. Este vorba de un soi de orez
cu bobul galben care, ca urmare a modificarii genetice, conţine, în seminţe, vitamina A şi
fier. Desigur, aceasta realizare este extrem de interesanta mai ales pentru populaţia saraca,
malnutrita. Se ştie ca beta-carotenul este un pigment necesar pentru fotosinteza, sintetizat în
ţesuturile verzi ale tuturor plantelor, deci şi ale orezului, dar nu şi în ţesuturile
nefotosintetizatoare, cum sunt cele ale seminţelor. Pe de alta parte, se estimeaza ca, în
întreaga lume, peste 124 de milioane de copii sunt deficienţi în vitamina A. Printr-un aport de
vitamina A în dieta s-ar preveni, anual, moartea a 1,3 - 2,5 milioane de vârsta prescolara.
Orezul galben auriu sintetizeaza betacaroten şi în seminţe, deoarece în genomul sau sunt
incluse patru gene care codifica enzimele cheie ale biosintezei acestui pigment, izolate de la
Narcissus şi Erwinia. O alta problema acuta de nutriţie este deficitul de fier în organism, care
afecteaza 30% din populaţia globului. Soluţia: în acelaşi orez, a fost introdusa şi o gena,
izolata de la soia, care codifica feritina - o proteina ce stocheaza fierul. Funcţionarea acestei
gene, pusa sub controlul unui promotor cu “expresie samânţa specifica”, a facut sa creasca de
trei ori nivelul fierului în bobul de orez.
f. Modificari aduse plantelor textile
Bumbacul ramâne cazul cel mai interesant în privinţa aplicaţiilor ingineriei
genetice. In afara soiurilor rezistente la insecte şi erbicide (obiectiv impus de faptul ca
aproximativ 40% din cantitatea totala de pesticide consumate se aplica la aceasta specie),
cultivate deja pe suprafeţe mari în Statele Unite ale Americii, dar şi în China, Africa de Sud şi
India, sunt în curs de obţinere:- linii care sintetizeaza melanina, pentru culoarea neagra, în
lumenul fibrei, prin expresia unor transgene sub controlul unor promotori fibra specifici - linii
care sintetizeaza, tot în lumenul fibrei, un miez de material plastic.Scopurile finale ale acestor
transformari sunt evidente: renunţarea la operaţiunea de colorare a fibrelor, costisitoare şi
poluanta, şi ameliorarea proprietaţilor termice.
g. Alte tipuri de modificari
Pentru ameliorarea calitaţii îmbracaminţii, în plantele furajere se introduc gene
care codifica proteine cu sulf. Proteine menite sa amelioreze calitatea lânii oilor.Plantele
ornamentale modificate genetic pe piaţa înca din 1996: o garoafa mov- MoondustTM-
obţinuta prin introducerea genelor ce codifica pigmenţii corespunzatori într-un soi cu flori
albe, precum şi o garoafa care poate fi pastrata taiata, în vaza, timp relativ îndelungat. De
altfel piaţa este inundata de plante ornamentale cu culoarea florilor modificata. Un interes
aparte prezinta plantele modificate genetic pentru a fi folosite ca “instrumente de
bioremediere”, adica de decontaminare a terenurilor poluate natural sau contaminate ca
urmare a unor activitaţi ale omului. Iata numai câteva exemple de asemenea plante: plopul
galben, care poseda doua gene bacteriene ce-i permit sa converteasca mercurul ionic şi
metilmercurul în mercur volatil; muştarul cu toleranţa sporita la cadmiu; tutunul care poseda
enzime ce degradeaza hidrocarburile poluante; arborii care supraexprima nitratreductoza,
eliminând oxizii de azot ce se acumuleaza în marile aglomerari urbane.

h. Alte proiecte interesante pentru industrie:- plante transgenice de plop, eucalipt ş.a.
producatoare de biomasa pentru obţinerea etanolului;- plante transgenice cu lignina
modificata pentru fabricarea hârtiei;- plante de rapiţa modificate pentru a produce un material
plastic biodegradabil (polimerul respectiv a fost “exprimat” şi în lumenul fibrelor de
bumbac).

3. A TREIA GENERATIE DE PLANTE TRANSGENICECea de a treia generatie

include plante modificate genetic in vederea producerii unor molecule utile pentru industrie,
medicină sau stiinţă
Produse primare – Anticorpi (imunoglobuline)
- Enzime (cosmetică, terapeutică, industrie,diagnostic)
- Proteine structurale (peptide, hormoni)
- Vaccinuri
- Medicamente

Produse secundare
–Bioplastic
- Vitamine
- Metaboliti secundari (fenoli, taninuri, amidonuri, arome, alcaloizi)
- Fibre
Realizari
Salata care vaccinează contra hepatitei B.
Cartoful care imunizează impotriva holerei.
Rapita care produce de doua ori mai multa vitamina E.

RISCURILE FOLOSIRII OMG PENTRU MEDIU

Ingineria genetica si produsele sale au aparut numai in ultimii 25-30 de ani. De aceea, este
aproape imposibil de evaluat impactul potential al speciilor trangenice asupra mediului.
Totusi, pornind de la observatiile efectuate in situatii similare cu specii naturale, oamenii de
stiinta au sugerat urmatoarele efecte:
1. Crearea de noi daunatori: o planta de cultura care a fost modificata prin inginerie
genetica pentru a fi toleranta fata de saruri ar putea scapa (evada) din lanul de cultura, ar
putea invada estuarele, sufocand vegetatia naturala a acestui habitat.
2. Amplificarea problemelor cu daunatorii deja existenti: plantele de cultura sunt
capabile de a transfera gene la distante de kilometri la specii inrudite, prin polenizarea
mediata de vant sau insecte, unele dintre aceste specii putand fi buruieni cunoscute. Astfel,
genele straine de la plantele de cultura cu caractere inginerizate, cum ar fi toleranta la
erbicide sau uscaciune, ar putea fi transferate la buruieni, facandu-le si mai greu de controlat.
3. Afectarea speciilor nevizate, non-tinta: virusurile, microorganismele sau plantele
modificate genetic pentru a omora insectele daunatoare ar putea afecta si insectele utile. In
experimentele de laborator, bacteriile modificate pentru a converti reziduurile vegetale cum
ar fi frunzele in alcool, cu scopul utilizarii acestuia ca si combustibil, au determinat reducerea
populatiilor de ciuperci (fungi) benefice. In unele cazuri, au fost omorate si ierburile din zone
invecinate prin otravire cu alcool.
 4. Reducerea biodiversitatii prin inlocuirea speciilor native: plantele de cultura MG
care au un avantaj de supravietuire ar putea evada din campurile de cultura, ar putea invada
alte ecosisteme si ar putea inlocui alte specii. Aceasta pierdere a biodiversitatii ar putea
diminua sever abilitatea ecosistemelor sau speciilor de a raspunde cu succes la stessuri
neasteptate, cum ar fi uscaciunea sau bolile.

RISCURILE ASUPRA SANATATII

Principalele griji referitoare la siguranta alimentelor care contin derivate OMG se

concentreaza asupra urmatoarelor aspecte:
1. Testele analitice existente si bazele de date continand substantele toxice naturale sau
nutrientii prezenti in alimentele conventionale nu sunt adecvate pentru a testa modificarile
neintentionate ale derivatelor OMG;
2. Ingineria genetica poate afecta in mare masura toxinele, alergenii sau nutrientii din
alimente;
3. Alergiile asociate alimentelor pot fi exacerbate prin inginerie genetica;
4. Folosirea genelor marker care confera rezistenta la antibiotice in unele alimente OMG
ridica probleme de sanatate.

Bibliografie selectiva:
1. Badea Elena Marcela, 2003 – Plantele transgenice în cultură, Bucureşti.
2. Banu C. şi colab., 2000 – Biotehnologii în industria alimentară. Ed. Tehnică,
Bucureşti.
3. Beceanu B., 1994 – Tehnologia produselor horticole, vol I. Centrul de
multiplicare U:S.A.M.V., Iaşi.
4. Bourgeois C.M., Larpent J.P., 1989 – Microbiologie alimentaire, vol. I-II. Edit.
Lavoisier, Paris.
5. Danson M. J., Hough D. W., 1998 – Les enzymes de lî extreme. Biofutur.
6. Fellet P., 1998 – Aliments et industries alimentaires. Versailles, INRA Editions.
7. Simioniuc DP, 2009 – Biotehnologii, Ed. Ion Ionescu de la Brad Iasi

Probleme recapitulative:
Definire OMG, termeni sinonimi
Ţări mari cultivatoare de OMG la nivel mondial
Principalele specii vegetale cu cultivare transgenice
Avantajele transgenezei
Etapele transgenezei: identificarea, izolarea şi clonarea genei de interes.
Etapele transgenezei: transferul genei de interes prin metode directe (bacteii, virusuri)
Etapele transgenezei: transferul genei de interes prin metode indirecte (biolistics, protoplaşti,
electroforeză, fibre de carbură de siliciu)
Etapele transgenezei: selecţia transformanţilor
Realizări în ameliorarea plantelor prin transgeneză: prima generaţie de plante transgenice.
Realizări în ameliorarea plantelor prin transgeneză: a doua generaţie de plante transgenice
Realizări în ameliorarea plantelor prin transgeneză: a treia generaţie de plante transgenice
Riscurile folosirii OMG pentru mediu şi sănătate.