AMELIORAREA PLANTELOR

INTRODUCERE ŞI IMPORTANŢĂ

1. Semnificaţia AP

Ameliorarea plantelor poate fi definintă ca fiind activitatea de îmbunătăţire a

plantelor, în sensul creării de noi forme ale speciilor vegetale cultivate, în raport cu
cerinţele societăţii.
Ameliorarea poate fi definită şi ca o îmbunătăţire a formelor deja existente.
Domeniul acoperit de activităţile de ameliorare a plantelor fiind foarte vast şi implicând
metode de lucru şi de analiză variate, poate fi considerat ca unul cu potenţial aparte,
Clasificările diverse ale plantelor de cultură pot furniza o imagine rapidă în privinţa
complexităţii activităţii de ameliorare a lor. Aceste clasificări fac referire la plante
agricole şi horticole, plante anuale sau multianuale, plante care se înmulţesc prin seminţe
sau prin organe vegetative, plante cu polenizare autogamă, alogamă sau intermediară,
plante destinate alimentaţiei sau industrializării (culturi tehnice sau industriale: bumbac,
cânepă, rapiţă pentru ulei, cartof pentru amidon ş.a.).
De asemenea, metodele de lucru utilizate în ameliorarea plantelor conduc către
multiple semnificaţii ale acestui tip de activitate. Astfel, începând cu cea mai veche şi
mai simplă activitate de tip ameliorativ – selecţia empirică a celor mai “bune” plante –
încă de acum circa 7000 de ani î.e.n. şi până la cele mai noi şi mai complexe metode
consacrate ştiinţific – cum este cartarea genetică cu ajutorul markerilor moleculari și
selecția asistată de markeri (MAS, Marker Assisted Selection) - , ameliorarea plantelor a
condus, pe parcurs, la realizări spectaculoase.
Se pot menţiona în treacăt câteva dintre cele mai spectaculoase:
- soiuri semipitice şi pitice de grâu şi orez;
- creşterea potențialului de producţie la porumb de la circa 1000 Kg/ha
(populaţii şi soiuri locale) până la circa 20 tone/ha (hibrizi actuali)
- soiuri de plante ornamentale cu culori ori habitus total noi;
- soiuri modificate genetic pentru uz medical, industrial etc.;
- cartarea genomului la numeroase specii vegetale;
- analiza genetică detaliată a caracterelor cantitative și calitative (QTL-
Quantitative Traits Loci) etc.
 Concret, ameliorarea plantelor presupune crearea de forme noi (soiuri,
hibrizi/CULTIVARE) superioare celor deja existente, pe baza exploatării sau
îmbunătăţirii fondului genetic al resurselor genetice vegetale.

2. De ce este necesară activitatea de ameliorare a plantelor ?

Motivaţia principală se referă la cerinţele mereu crescânde pentru hrană, în
corelaţie directă cu creşterea demografică, cu noile cerinţe ale industriei prelucrătoare, cu
imposibilitatea creşterii suprafeţelor cultivate şi cu limitarea posibilităţilor oferite de
tehnologiile de cultivare.
Dacă aceste motivaţii au fost suficiente o bună perioadă de timp, actualmente s-au
adăugat două elemente majore de care va trebui să se ţină seama în orientarea activităţilor
de cercetare şi în alocarea fondurilor necesare, la fel de stringente şi de importante:
recesiunea economică mondială şi schimbările climatice tot mai evidente.
La acestea se mai adaugă orientarea din ce în ce mai vizibilă a consumatorilor
către produse organice.
3. Organizarea activităţii de ameliorarea plantelor în România
Activităţile de creare de noi soiuri şi hibrizi la plantele de cultură în România s-au
desfăşurat la nivelul Staţiunilor şi Institutelor de Cercetări (Agricole, Horticole) aflate în
subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi a Ministerului Agriculturii.
Odată cu trecerea la economia de piaţă, finanţarea acestora a devenit din ce în ce
mai problematică, astfel încât numărul unităţilor, suprafeţele destinate experimentărilor şi
numărul angajaţilor au suferit reduceri drastice, în unele cazuri, până la desfiinţare.
În paralel, după anul 1989 a apărut posibilitatea intrării libere pe piaţa internă a
unor companii străine care au promovat propriile lor creaţii. Ca urmare, unităţile
autohtone nu au reuşit să concureze cu marile companii private şi, în consecinţă, soiurile
şi hibrizii româneşti au pierdut teren în faţa acestora.
În România există doar câteva firme private autohtone de ameliorare, apărute
după anii 90, ce produc cultivare noi atât la specii agricole (grâu, orz, porumb, soia,
fasole, floarea soarelui, cartof, cânepă), cât şi la speciile horticole (viţă de vie, pomi
fructiferi, legume, specii ornamentale). La acestea se adaugă şi activităţile de ameliorare
desfăşurate la nivelul Universităţilor de profil din ţară.

4. Conţinutul disciplinei
a. Obiectivele de ameliorare
b. Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor
 c. Metode de ameliorare
d. Metode de examinare a materialului biologic utilizat în ameliorarea plantelor
e. Aspecte generale privind producerea de sămânță și material de plantat

5. Selecţie de termeni specifici ameliorării plantelor

- Material biologic iniţial
- Germoplasmă/resurse genetice vegetale
- Caractere cantitative
- Caractere calitative
- Genom
- Genă
- Însuşiri
- Soiuri
- Hibrizi
- Clone
- Cultivar (sg.)/cultivare (pl.)
- Plante autogame
- Plante alogame
- Câmp experimental
- Sămânță/Material de plantat

OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR

Definirea obiectivelor

Noile creaţii obţinute de amelioratori trebuie să întrunească un număr cât mai mare de caractere
şi însuşiri biologice şi economice importante pentru a putea fi omologate şi introduse în cultură.
Fără acest complex de caractere şi însuşiri, noile soiuri şi hibrizi nu vor putea înlocui actualele
forme biologice existente în cultură.
La o analiză sumară a factorilor care au contribuit de-a lungul timpului la creşterea producţiei
plantelor cultivate, se constată că, alături de perfecţionarea tehnologiilor de cultură, un rol
hotărâtor l-a avut utilizarea unor genotipuri superioare.
Cunoaşterea bazei genetice a caracterelor şi însuşirilor este esenţială pentru realizarea
obiectivelor urmărite, pentru că numai în aceste condiţii se poate alege foarte judicios materialul
iniţial şi se pot stabili căile şi metodele cele mai potrivite pentru obţinerea noilor forme
biologice, superioare celor existente. Tot baza genetică a materialului oferă amelioratorului
posibilitatea să aprecieze volumul de material biologic necesar selecţiei şi modul de prelucrare
pe parcursul procesului de ameliorare.
Lucrările de ameliorare au contribuit la îmbunătăţirea rezistenţei la boli, dăunători, cădere şi la
factorii nefavorabili de mediu dar, de cele mai multe ori, rezultatul ameliorării a fost creşterea
potenţialului biologic de producţie a plantelor. În prezent, este unanim recunoscut că factorul
genetic a fost determinant în ultimii 50 de ani şi va rămâne în continuare prioritar.
În acest context, sarcina principală ce revine ameliorării plantelor este crearea soiurilor şi
hibrizilor cu parametri corespunzători asigurării unei producţii mari, stabile şi de calitate
superioară, cu însuşirile cerute de aplicarea tehnologiilor moderne.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie să le întrunească noile soiuri şi hibrizi pentru
realizarea acestor parametri constituie obiective ale ameliorării plantelor.

Obiectivele ameliorării plantelor în România

Programele de ameliorare a plantelor din ţara noastră prevăd crearea, pentru fiecare zonă
ecologică, a celor mai potrivite forme biologice capabile să realizeze, în condiţii de tehnologie
superioară, producţii mari, sigure şi stabile la nivelul calitativ al cerinţelor actuale şi de
perspectivă ale economiei.
În mare măsură, obiectivele de ameliorare sunt asemănătoare la toate speciile, urmărind sporirea
capacităţii productive şi îmbunătăţirea calităţii produselor.
În funcţie de specificul zonelor naturale, se impune, însă, şi realizarea unor obiective speciale,
cum ar fi sporirea rezistenţei la boli şi dăunători, la secetă, la temperaturi scăzute, comportare
bună la ambalare, transport şi depozitare, maturarea în epoci diferite, precum şi alte obiective
care să contribuie la exprimarea maximă a potenţialului biologic al speciei respective.
1. Ameliorarea capacităţii de producţie
Capacitatea de producţie este o însuşire hotărâtoare pentru introducerea în cultură a noilor creaţii
ale ameliorării şi de aceea, creşterea productivităţii constituie cel mai important obiectiv de
ameliorare pentru toate plantele cultivate.
Productivitatea este o însuşire complexă şi fundamentală pentru orice soi şi hibrid ameliorat,
determinată în mare măsură de baza ereditară a materialului, de valoarea elementelor de
productivitate, şi este influenţată de condiţiile de mediu şi agrofitotehnica aplicată.
Ameliorarea capacităţii de producţie constituie o problemă deosebit de complexă şi dificilă,
deoarece determinismul genetic al acestei însuşiri este foarte larg. Se presupune că la realizarea
productivităţii participă, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate genele care acţionează pe
parcursul vieţii unei plante. Fenomenele de interacţiune şi de înlănţuire a unor gene sunt, de
asemenea, în măsură să complice şi mai mult activitatea de ameliorarea a productivităţii.
Fiind o însuşire atât de complexă, productivitatea nu a putut fi explicată în totalitate cu ajutorul
principiilor genetice clasice. Din aceste considerente s-a apelat la studierea diferitelor
componente de producţie dar, cu toate acestea, nu s-a ajuns la simplificarea dorită a metodelor de
analiză genetică a sistemului poligenic care condiţionează capacitatea de producţie (Kellner citat
de C r i s t e a, 1985)
Zestrea ereditară, condiţiile de mediu şi tehnologia de cultivare influenţează capacitatea
indivizilor care compun un soi sau un hibrid de a-şi forma organe de fructificare.
Deşi unitară în esenţă, fertilitatea soiurilor şi hibrizilor prezintă forme diferite de manifestare
care constituie, de fapt, etape succesive în procesul de formare şi desăvârşire a acesteia.
Sub acest aspect deosebim două categorii de fertilitate, şi anume:
- fertilitatea potenţială;
- fertilitatea reală.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea indivizilor care compun soiul sau hibridul de a
forma muguri şi formaţiuni de rod, inflorescenţe şi flori, proces care, îndeosebi la plantele
multianuale, este condiţionat de informaţia genetică, dar şi de nivelul la care au fost satisfăcute în
anul precedent cerinţele ecologice.
Fertilitatea reală reprezintă totalitatea florilor capabile să se fecundeze. De cele mai multe ori
fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale, fie datorită acţiunii defavorabile a unor
factori externi, fie datorită unor fenomene de involuţie determinate de insuficienţa hranei.
Raportul între fertilitatea potenţială şi fertilitatea reală poartă numele de coeficient de fertilitate.
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai apropiată de unu, cu atât capacitatea productivă a
soiurilor este mai mare.
Productivitatea unui soi sau hibrid se poate influenţa atât prin stimularea fertilităţii, cât şi prin
crearea condiţiilor necesare pentru formarea şi maturarea fructelor sau prin intensificarea
asimilării substanţelor organice la plantele la care se consumă masa vegetală.
În procesul de realizare a producţiei se pot deosebi două categorii de productivitate, şi anume:
- productivitatea iniţială, care reprezintă totalitatea fructelor formate pe plante în primele faze de
dezvoltare. Această însuşire depinde de fertilitatea reală, dar este influenţată puternic şi de
condiţiile de mediu ca şi de caracteristicile proprii genotipului;
- productivitatea finală este exprimată prin capacitatea plantelor de a reţine şi matura fructele
care s-au format, însuşire care depinde de productivitatea iniţială şi de unii factori ecologici.
Raportul între productivitatea iniţială şi productivitatea finală se numeşte indice de productivitate
şi reprezintă o valoare ce trebuie cunoscută în procesul de selecţie.
Capacitatea de producţie coincide, în unele cazuri, cu principalele componente chimice ale
recoltei. Astfel, la viţa de vie, productivitatea poate fi exprimată şi prin cantitatea de zahăr din
struguri, raportată la unitatea de suprafaţă, deoarece zahărul poate asigura atât valoarea
alimentară, cât şi pe cea tehnologică.
Productivitatea reprezintă, în ultimă analiză, o însuşire complexă determinată, pe de o parte, de
factori intrinseci, iar pe de altă parte, de factori de influenţă.
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elementele de productivitate caracteristice fiecărei specii,
a căror valoare este condiţionată, însă, de o serie de procese fiziologice şi biochimice, cum ar fi:
capacitatea de asimilare şi de depunere a asimilatelor, natura substanţelor utile şi conţinutul
acestora.
Factorii de influenţă reprezentaţi prin rezistenţa la boli şi dăutori, la secetă, la temperaturi
scăzute şi la alţi factori nefavorabili de mediu determină, de asemenea, în mare măsură, valoarea
componentelor de productivitate.
Ca obiectiv major al ameliorării plantelor, sporirea capacităţii de producţie nu este un obiectiv
uşor de realizat fără cunoaşterea surselor de germoplasmă şi a bazei ereditare pentru fiecare
dintre acestea.
Pentru realizarea unei capacităţi sporite de producţie, este necesară mărirea intensităţii de
exprimare a elementelor de productivitate caracteristice fiecărei specii, proces care se realizează
cu mare dificultate, deoarece elementele de productivitate au un "control genetic" deosebit de
complex.
Fiind caractere tipic cantitative, condiţionate poligenic, elementele de productivitate sunt
afectate, în mare măsură, de factorii ecologici şi agrotehnici.
În prezent, ameliorarea pune la dispoziţia producţiei genotipuri intensive care valorifică eficient
investiţiile făcute prin perfecţionarea tehnologiilor de cultură.
Sporirea în continuare a producţiei la speciile cultivate impune crearea unor forme
superintensive, cu potenţial biologic deosebit, care să valorifice eficient condiţiile ecologice de
cultură.
Pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare următoarele direcţii de urmat:
- explorarea germoplasmei mondiale, în vederea identificării unor noi surse de gene legate de
controlul valorii elementelor de productivitate;
- obţinerea de gene noi, utile, prin acţiunea agenţilor mutageni;
-hibridarea genotipurilor diferite pentru ca prin combinaţiile care au loc să ducă la acumularea
unor gene valoroase;
- mărirea plasticităţii fenotipice şi genotipice a soiurilor, pentru obţinerea unor producţii maxime
în condiţiile utilizării unor tehnologii superioare;
- ruperea corelaţiilor negative existente între elementele de productivitate sau între acestea şi
unele însuşiri biochimice.

2. Ameliorarea calităţii

La fel ca şi productivitatea, sau împreună cu aceasta, calitatea producţiei obţinute este

determinantă pentru omologarea şi introducerea în cultură a noilor creaţii ale ameliorării. Din
acest motiv, îmbunătăţirea însuşirilor calitative constituie una din preocupările principale ale
amelioratorilor din toată lumea.
Valoarea calitativă a soiurilor şi hibrizilor ce se obţin la majoritatea speciilor cultivate este
conferită de conţinutul de substanţe utile, natura compuşilor biochimici, însuşirile tehnologice şi
culinare, dar şi de aspectul şi modul de prezentare a produselor.
În privinţa substanţelor utile, o importanţă deosebită prezintă sporirea conţinutului de proteine,
lipide, vitamine şi hidraţi de carbon. Necesitatea creşterii conţinutului de proteină este subliniată
de faptul că, în prezent, 70-75% din totalul proteinelor consumate pe glob sunt proteine de
origine vegetală.
Deşi posibilităţile de sporire a producţiei mondiale de proteine sunt multiple, sursa cea mai
importantă o constituie, însă, în continuare, crearea de soiuri şi hibrizi cu un conţinut cât mai
ridicat de proteină, dar care să realizeze şi capacităţi mari de producţie.
Atât conţinutul în proteine, cât şi cel în lipide este condiţionat genetic, dar puternic influenţat de
factori ecologici şi agrotehnici. Există, însă, posibilităţi de sporire a acestora datorită marii
variabilităţi genotipice existente în cadrul materialului biologic.
În ameliorarea conţinutului de substanţe utile apar unele dificultăţi determinate de corelaţiile
negative dintre capacitatea de producţie şi calitatea acesteia. Apare, deci, necesară folosirea
mutaţiilor sau a altor procedee pentru ruperea acestor corelaţii.
Pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a substanţelor utile trebuie să se cunoască şi să se
influenţeze natura compuşilor chimici. Astfel, substanţele proteice trebuie să aibă un conţinut
ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali, deoarece lipsa sau insuficienţa unui aminoacid
creează în organismul uman sau animal mari perturbări metabolice.
Compoziţia chimică a produselor principalelor specii cultivate arată că este necesar să se
găsească soluţii pentru îmbunătăţirea conţinutului de lizină şi triptofan la porumb, grâu, orz, a
conţinutului de metionină şi triptofan la leguminoasele pentru boabe, a conţinutului de lizină la
plantele uleioase şi, în sfârşit, a conţinutului de metionină la leguminoasele furajere.
Însuşirile de calitate prezintă aspecte variate, de la o specie la alta, în funcţie de direcţiile de
utilizare. În acest sens pentru unele specii interesează proprietăţile tehnologice iar pentru altele,
atât cele tehnologice cât şi cele culinare.
Astfel, la grâu, calitatea unui soi este apreciată şi în funcţie de însuşirile de morărit şi panificaţie.
Calitatea orzului pentru bere este determinată de conţinutul boabelor în amidon, substanţă care
asigură o bună fermentare. La leguminoasele pentru boabe, pe lângă diferitele componente
chimice, calitatea este dată şi de capacitatea de fierbere a boabelor precum şi uniformitatea
acesteia. La floarea soarelui, pentru obţinerea unui ulei de bună calitate, interesează conţinutul în
acid linoleic. La speciile pentru fibre, calitatea este dată de mărimea lungimii tehnice a fibrelor,
fineţea acestora, elasticitatea, flexibilitatea şi rezistenţa la torsiune. La sfecla pentru zahăr
interesează conţinutul redus de substanţe nezaharoase din sucul respectiv. La cartof, noţiunea de
calitate este foarte largă, aceasta incuzând o multitudine de caractere şi însuşiri cum ar fi: forma
tuberculilor, culoarea cojii, culoarea pulpei, rezistenţa la vătămare, consistenţa pulpei,
făinozitatea, conţinutul de amidon, structura amidonului, conţinutul de proteiină, umiditatea,
înnegrirea, substanţa uscată ş.a.
Pentru speciile horticole, noţiunea de calitate este ceva mai diferită comparativ cu speciile
agricole şi variază în funcţie de specie, soi, direcţie de producţie.
Calitatea produselor la viţa de vie, pe lângă conţinutul în diferiţi compuşi chimici care
influenţează proprietăţile organoleptice şi tehnologice, este dată şi de aspectul exterior, de forma
şi mărimea strugurilor, de forma şi culuoarea boabelor, prezenţa sau absenţa stratului de pruină
etc.
Conţinutul în diferite componente chimice interesează ca atare, dar se urmăresc în mai mare
măsură anumite raporturi între aceste substanţe, hotărâtoare pentru determinarea însuşirilor
gustative ale fructelor. Conţinutul global în zaharuri, aciditate şi alte componente ale fructelor şi
legumelor nu poate da decât o idee de ansamblu asupra calităţii acestora.
La produsele horticole (struguri, fructe, legume, flori), aprecierea calităţii se face atât pe calea
determinării principalelor componente chimice, cât şi pe calea degustării acestora şi observării
aspectului exterior.
Astfel, pentru vinuri, determinarea conţinutului în alcool, zaharuri, aciditate totală, extract sec,
substanţe colorante este foarte importantă dar, hotărâtoare este aprecierea gustativă care
urmăreşte culoarea, limpiditatea, aroma, buchetul, gustul şi, mai ales, echilibrul între diferitele
componente chimice.
La strugurii pentru masă pe lângă raportul între zaharuri şi aciditate care dă armonia gustativă,
aprecierea calităţii se face şi pe baza aspectului exterior al acestora.
La fructe, de asemenea, calitatea este determinată de conţinutul în substanţe nutritive dar şi de
frăgezimea acestora, suculenţa, gustul şi aroma pulpei, culoarea, forma şi mărimea lor.
În ceea ce priveşte calitatea legumelor, aceasta este apreciată diferit în funcţie de grupa
respectivă (vărzoase, bulboase, rădăcinoase etc).
În sfârşit, la aprecierea calităţii plantelor decorative este hotărâtor aspectul exterior şi parfumul
acestora. Contează forma tufei, dispunerea florilor în inflorescenţă, a inflorescenţelor pe tulpină,
forma şi mărimea petalelor etc.
Se constată deci, că cerinţele calitative sunt foarte complexe şi de aceea, combinarea fericită, pe
aceeaşi plantă, a tuturor genelor care condiţionează aceste însuşiri este un proces destul de
laborios şi dificil.

3. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători

Pagubele produse de boli şi dăunători la speciile cultivate sunt deosebit de mari. Astfel, la grâu,
pierderile de recoltă sunt evaluate anual între 5 şi 25% la rugina brună, între 10 şi 50% la rugina
galbenă, 0 - 70% la rugina neagră, 5 – 20% la făinare, 10 – 50% la fuzarioză, 10 – 25% la
septorioză, 1 – 10 % la mălură (C e a p o i u citat de C r i s t e a, 1985). Orzul este atacat mai ales
de tăciunele zburător, tăciunele îmbrăcat. La fasole, cele mai mari pagube sunt produse de
antracnoză iar în anii favorabili dezvoltării ciupercii şi de rugină. Cea mai răspândită boală, cu
numeroase rase fiziologice, este arsura bacteriană. La floarea soarelui, cele mai mari pierderi
sunt datorate unor ciuperci fitopatogene cum ar fi: mana, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu. La
cartof, cele mai importante pagube sunt produse de, mană, râia neagră, râia comună, fuzarioză,
rizoctonia, bacterii şi viroze.
Cu toate progresele realizate în ultimii ani în combaterea chimică şi în înglobarea rezistenţei
genetice în noile creaţii ale ameliorării, intensitatea şi frecvenţa atacului diferiţilor agenţi
patogeni înregistrează creşteri puternice la toate speciile cultivate.
În unele regiuni, mai puţin dezvoltate, atacul agenţilor fitopatogeni este considerat a fi o
calamitate naţională pentru ţările respective. În ţările cu agricultură modernă, chiar dacă atacul
bolilor şi dăunătorilor nu are proporţii catastrofice, totuşi, obligă cultivatorii la o atenţie
permanentă pentru a interveni cu mijloace preventive sau curative pentru a ţine sub control
aceste atacuri. Activitatea de prevenire sau de combatere a atacului agenţilor fitopatogeni implică
un volum de cheltuieli uriaş.
Rezistenţa la boli şi dăunători este o însuşire ereditară exprimată prin capacitatea plantei de a se
apăra faţă de atacul unui anumit agent fitopatogen. N e a g u (1975), citându-i pe J u r i e v şi R
o e m e r arată că, pentru unii autori rezistenţa este sinonimă cu imunitatea, pe când pentru alţii
imunitatea ar însemna o însuşire de rezistenţă dobândită ca urmare a unei infecţii care a
determinat formarea de anticorpi sau antitoxine şi care nu se transmite ereditar. Aceasta ar fi
deci, o rezistenţă aparentă.
Amelioratorul este interesat, în primul rând, de rezistenţa adevărată, ereditară, caracteristică
diferitelor specii şi soiuri de plante. Aceasta este determinată de două cauze principale şi anume:
- starea plantei şi comportarea acesteia în momentul atacului în sensul împiedicării sau
îngreunării pătrunderii şi răspândirii agentului patogen;
- reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări histologice sau fiziologice ce se
manifestă imediat după infecţie, opreşte sau obstrucţionează procesul.
Starea plantei gazdă poate induce o rezistenţă anatomică determinată de anumite
particularităţi morfologice ale acesteia, o rezistenţă fiziologică determinată de capacitatea plantei
de a nu fi sensibilizată de acţiunea agentului patogen, şi o rezistenţă chimică, determinată de
prezenţa unor substanţe care împiedică declanşarea infecţiei.
Toate aceste tipuri de rezistenţă sunt cunoscute ca rezistenţă pasivă. Spre deosebire de aceasta,
rezistenţa activă, determinată ca urmare a reacţiilor de apărare a plantei se manifestă fie prin
formarea de noi ţesuturi care izolează agentul patogen, fie prin perturbarea metabolismului
celulelor infectate determinând, în final, moartea acestora.
 Însuşirea de rezistenţă nu este absolut stabilă, aceasta fiind variabilă în funcţie de factorii
de mediu şi de tehnologia de cultură folosită. De asemenea, în diferite perioade de vegetaţie,
plantele se comportă altfel atunci când sunt atacate de boli şi dăunători.
Plantele cultivate pot fi atacate de viroze, bacterii, ciuperci, plante parazite, animale superioare.
Cele mai dese cazuri se manifestă în cazul ruginii cerealelor, făinarea grâului şi orzului,
fuzariozele grâului şi porumbului, mana şi putregaiul florii soarelui, virozele şi mana cartofului,
virozele şi cercosporioza sfeclei pentru zahăr, virozele şi bacterioza fasolei, mozaicul lucernei,
mana şi mucegaiurile la viţa de vie, a numeroaselor ciuperci imperfecte la pomi, a virusurilor la
tomate, viţă de vie şi pomi, a putregaiurilor la rădăcinoase şi tuberculifere - factori care
depreciază cantitativ şi calitativ recoltele, îndeosebi în anii în care intensitatea atacului este mare.
După N. C e a p o i u (1977), proliferarea rapidă a agenţilor fitopatogeni are mai multe cauze şi
anume:
- introducerea în cultură a soiurilor şi hibrizilor la care s-a urmărit, în primul rând, capacitatea de
producţie şi calitatea şi în mai mică măsură rezistenţa genetică la boli;
- cultivarea unui număr restrâns de soiuri pe suprafeţe mari, care înlesneşte răspândirea rapidă a
unei mutante a patogenului;
- migrarea din zonele cu inocul primar a raselor fiziologice noi;
- apariţia unor noi rase fiziologice prin recombinări, mutaţii, heterocarioză;
- nerespectarea rotaţiilor prevăzute în tehnologii, pentru culturile anuale şi bienale;
- aplicarea unilaterală a dozelor mari de azot şi folosirea neraţională a irigaţiilor, care crează
microclimate favorabile apariţiei paraziţilor;
- contactul brusc dintre gazdă şi patogen, despărţiţi iniţial prin spaţii geografice largi.
Pericolul deosebit de mare, manifestat în prezent de bolile plantelor se datorează numărului
foarte ridicat de agenţi patogeni, ca şi virulenţei nebănuite a acestora.
Pentru evitarea pagubelor produse de boli, există două soluţii: perfecţionarea mijloacelor de
combatere chimică şi crearea de soiuri sau hibrizi cu rezistenţă genetică ridicată.
În ceea ce priveşte rezistenţa genetică, aceasta se poate manifesta sub două forme. Astfel,
plantele de cultură pot fi rezistente la un anumit agent fitopatogen sau chiar numai la o singură
rasă fiziologică a acestuia. În acest caz este vorba de aşa numita rezistenţă verticală.
O formă biologică nouă este cu atât mai valoroasă cu cât prezintă rezistenţă la un număr mai
mare de rase fiziologice. Aceasta presupune însă un număr tot atât de mare de factori ereditari
încorporaţi, prin diferite metode, în acelaşi organism, activitate destul de laborioasă şi dificilă
îndeosebi la speciile multianuale.
În situaţia în care un soi sau un hibrid manifestă rezistenţă genetică la atacul mai multor agenţi
patogeni, sau la mai multe rase fiziologice ale unui patogen este vorba de rezistenţa orizontală.
Datorită faptului că are un determinsim genetic mono sau bifactorial, rezistenţa verticală este mai
uşor de încorporat în noile soiuri. Chiar dacă prezintă o expresie mai puternică, are, totuşi,
dezavantajul că la apariţia unei rase fiziologice noi soiul sau hibridul respectiv trebuie retras
imediat din cultură. Din acest motiv se preconizează obţinerea soiurilor cu rezistenţă orizontală
sau crearea de soiuri multiliniale, alcătuite din mai multe linii izogenice, fiecare dotată cu
rezistenţă verticală la o anume rasă fiziologică.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube le produc insectele, la care se cunosc peste 700 mii de
specii având o mare capacitate de adaptare la condiţiile extreme de mediu, o prolificitate
pronunţată şi o voracitate extraordinară.
Răspândirea relativ uşoară a insectelor este datorată unor cauze cunoscute, cum sunt:
- distrugerea ecosistemelor naturale;
- importul, unor specii de insecte odată cu produsele agricole, fără a aduce şi inamicii lor
naturali;
- folosirea neraţională a insecticidelor, care favorizează selecţia progresivă a speciilor cu
capacitate mare de adaptare.
Ca urmare a acestor cauze au apărut specii rezistente la insecticide, impunându-se, deci, crearea
de soiuri rezistente genetic.
Aceste măsuri, deşi sunt foarte dificile şi costisitoare, sunt, totuşi, justificate economic, deoarece
odată creat un soi rezistent, acesta îşi poate menţine însuşirea de rezistenţă un timp îndelungat.

4. Ameliorarea epocii de maturare (precocităţii)

Soiurile şi hibrizii cu epoci diferite de maturare asigură satisfacerea cu produse a pieţei o

perioadă mai îndelungată, beneficii mai mari la unitatea de suprafaţă şi permit folosirea
succesivă a terenului pentru mai multe culturi.
Reducerea perioadei de vegetaţie la toate plantele cultivate şi îndeosebi la porumb, datorită
suprafeţelor mari pe care le ocupă, prezintă importanţă pentru diferitele zone ecologice ale ţării.
Astfel, hibrizii de porumb cu o perioadă mai scurtă de vegetaţie pot elibera terenul mai devreme
în vederea pregătirii acestuia pentru grâul de toamnă. Aceiaşi hibrizi timpurii pot fi extinşi în
zonele submontane şi chiar pot fi semănaţi ca a doua cultură în zonele sudice ale ţării.
Soiurile de grâu cu un grad ridicat de precocitate evită secetele din perioada de coacere şi astfel,
la maturare au bobul neşiştăvit.
Pentru cartof, precocitatea prezintă importanţă pentru toate zonele ecologice din ţară. Astfel, în
regiunile răcoroase şi umede, soiurile timpurii pot fi recoltate mai devreme evitându-se ploile
târzii de toamnă precum şi îngheţurile timpurii. La fel şi în zonele de stepă, soiurile mai precoce
sunt preferate datorită faptului că formează tuberculii înainte de apriţia căldurilor de vară.
În general, la toate plantele cultivate, formele precoce folosesc mai economic umiditatea din sol,
evită perioadele de secetă atmosferică şi de multe ori atacul unor boli sau dăunători. De
asemenea, acestea pot fi extinse peste limitele arealului actual de cultură, în zone mai nordice sau
la altitudini mai mari.
Se cunoaşte faptul că, în general, formele precoce prezintă o capacitate de producţie ceva mai
scăzută precum şi unele deficienţe calitative. Din acest motiv ameliorarea epocii de coacere
trebuie corelată şi cu celelalte obiective, îndeosebi cu productivitatea şi calitatea.

5. Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare

Aceste însuşiri trebuie să fie proprii unor specii legumicole care trebuie adaptate pentru
întreţinerea şi recoltarea mecanizată a culturii, precum şi unor soiuri de pomi cărora le cad cu
uşurinţă fructele în preajma maturării tehnologice. Căderea plantelor stânjeneşte polenizarea,
întârzie şi neuniformizează maturarea, favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor, depreciază
calitatea, determinând pierderi considerabile de recoltă.
La grâu, orz, ovăz, sensibilitatea la cădere duce la creşterea gradului de atac al unor agenţi
fitopatogeni, întârzie maturarea, îngreunează recoltarea, toate acestea determinând importante
pierderi de producţie. Pagube importante datorită acestor cauze se înregistrează şi la alte plante
cultivate (porumb, floarea soarelui, fasole).
Creşterea rezistenţei la cădere este necesară îndeosebi pentru culturile care se recoltează
mecanizat.
Datorită faptului că chimizarea şi irigarea sunt factori care, pentru unele culturi, favorizează
căderea, se impune ca în aceste condiţii să se cultive doar acele soiuri care prezintă un grad
ridicat de rezistenţă.
Realizarea acestui obiectiv presupune obţinerea unor soiuri cu creştere determinată şi port erect
la tomate, a unor soiuri cu port erect la mazăre, precum şi a unor soiuri de pomi rezistente la
acţiunea vântului.
În ceea ce priveşte scuturarea, pierderi de producţie foarte mari se înregistrează mai ales la
plantele nerezistente la cădere. Astfel, în aceste cazuri, pierderi importante se întâlnesc la grâu,
orz, ovăz, secară, orez, mazăre, fasole, rapiţă, muştar, speciile medicinale.
Cu toate că prin recoltarea în epoca optimă se pot elimina o parte din aceste pierderi, se impune
ca, prin diferite programe de ameliorare, să se obţină soiuri cu rezistenţă genetică la cădere şi
scuturare.

6. Ameliorarea rezistenţei la temperaturile scăzute

Rezistenţa plantelor cultivate la ger şi iernare sunt însuşiri esenţiale pentru unele zone mai
nordice de cultură. Chiar şi în zonele cu climat temperat, iernile lungi şi geroase produc,
periodic, pagube însemnate nu numai la speciile anuale ci şi la unele specii perene ( pomi şi viţă
de vie).
Pentru cerealele de toamnă, cultivate în zonele de stepă, rezistenţa la iernare este un obiectiv cu o
importanţă primordială. Cultivarea unor soiuri nerezistente poate conduce în unii ani la pierderea
totală a producţiei. În condiţiile din Romania, sporirea capacităţii de rezistenţă a soiurilor de grâu
de toamnă constituie o problemă deosebit de importantă, atât pentru punerea în valoare a
potenţialului biologic al plantei cât şi pentru stabilitatea acestuia în timp.
Îngheţurile târzii de primăvară produc pierderi importante la porumb, floarea soarelui, fasole ş.a.
În ceea ce priveşte speciile horticole, sunt periclitate îndeosebi speciile mai sudice şi anume:
prunul, caisul, piersicul, migdalul iar, periodic, mărul, părul şi viţa de vie.
Rezistenţa la ger presupune capacitatea plantelor de a suporta acţiunea temperaturilor scăzute
fără o afectare semnificativă a ciclului biologic al acestora. În general, se consideră rezistente
numai acele forme biologice care, după ce au suportat acţiunea gerului, sunt capabile să asigure o
producţie satisfăcătoare.
Desigur, pragul de rezistenţă la temperaturile scăzute este diferit de la o specie la alta. De
asemenea, problemele se pun diferit pentru speciile anuale comparativ de cele perene. Astfel, se
consideră a fi rezistente la ger atât speciile de grâu de toamnă, viţă de vie, măr, păr, nuc, care
rezistă la temperaturi mult sub zero grade, cât şi soiurile de mazăre, fasole, unii hibrizi de
porumb, care suportă temperaturile scăzute din primăvară.
În ceea ce priveşte rezistenţa la iernare, problema este mult mai complexă deoarece alături de
temperaturile scăzute mai intervin şi alţi factori cum ar fi: alternanţa îngheţului cu dezgheţul,
lipsa aerului sub stratul de zăpadă, dezrădăcinarea plantelor ca urmare a gonflării solului, apariţia
diverşilor agenţi fitopatogeni etc.
Rezistenţa plantelor multianuale la temperaturi scăzute este condiţionată genetic, dar puternic
influenţată de ambianţa în care s-a produs coacerea lemnului format în anul respectiv, precum şi
de gradul de realizare a proceselor fiziologice şi biochimice de la sfârşitul perioadei de vegetaţie,
care asigură trecerea plantelor în starea de repaus de iarnă.
Starea de repaus, determinată ontogenetic şi filogenetic, se întâlneşte atât la plantele anuale, în
faza de sămânţă, cât şi la cele perene, în perioada de iarnă. Această stare se caracterizează printr-
o pronunţată încetinire a metabolismului şi prin rezistenţă mai bună la temperaturile scăzute.
La speciile multianuale, starea de repaus este o reacţie de adaptare biologică la condiţiile iernii,
proces cunoscut sub numele de călire. Călirea are loc şi la speciile anuale care se seamănă
toamna.
Viţa de vie rezistă la temperaturi de -18…-25ºC, dacă procesul de călire s-a desfăşurat normal şi
este distrusă la temperaturi mai coborâte, dacă gerul a intervenit brusc.
La viţa de vie se urmăreşte crearea de forme rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii,
în vederea reducerii cheltuielilor ocazionate de lucrarea de îngropare.
Rezistenţa pomilor la temperaturi coborâte interesează, de asemenea, multe zone şi specii
pomicole, însă posibilităţile pe care le oferă variabilitatea specifică sunt mult mai largi, deoarece
unele soiuri locale rezistă şi până la -40ºC.
Rezistenţa speciilor legumicole la temperaturi scăzute ridică probleme complexe, mai ales când
se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu perioadă lungă de folosire a legumelor în stare proaspătă.

7. Ameliorarea rezistenţei la secetă

Obţinerea de noi forme biologice rezistente la secetă constituie un obiectiv prioritar pentru areale
foarte mari de pe glob. În România, acest obiectiv prezintă importanţă îndeosebi pentru regiunile
de stepă din sudul şi estul ţării, unde acest fenomen se manifestă mult mai frecvent comparativ
cu alte regiuni.
În zonele de stepă şi silvostepă lipsa apei din sol şi atmosferă are consecinţe nefavorabile nu
numai asupra producţiei şi calităţii plantelor cultivate, ci şi asupra existenţei lor.
Se consideră că sunt rezistente la secetă plantele care suportă acţiunea de durată a perioadelor de
uscăciune, după care îşi revin fără pierderi semnificative de producţie.
Dimpotrivă, plantele care îşi incheie ciclul de vegetaţie înainte de apariţia perioadelor de secetă
precum şi cele care, datorită unui sistem radicular profund şi bine dezvoltat, exploatează
umiditatea din straturile mai adânci ale solului, nu sunt considerate a fi rezistente.
Datorită lipsei de umiditate se înregistrează perturbări importante ale tuturor funcţiilor
fiziologice ale plantelor. Astfel, la cerealele păioase, apariţia secetei în perioada primordiilor
florale determină sterilitatea florilor. Mai târziu, în perioada de umplere a boabelor, dacă este
însoţită şi de temperaturi ridicate duce la şiştăvirea acestora şi deci, implicit, la pierderi
importante de recoltă.
La fasole, seceta intervenită în timpul înfloritului, determină avortarea florilor.
În ce priveşte modul de acţiune asupra plantelor, lipsa de umiditate se manifestă atât ca secetă a
solului cât şi ca secetă atmosferică.
Seceta solului, caracterizată prin pierderea treptată a apei din sol prin evaporare şi transpiraţie,
dereglează bilanţul apei din plante, încetinind sau oprind creşterea în raport direct cu durata şi
intensitatea perioadei secetoase.
Seceta atmosferică are consecinţe la fel de grave ca şi cea a solului, mai ales atunci când
fenomenul este însoţit de temperaturi ridicate şi vânturi puternice. Ambele forme pot acţiona
separat sau asociate, efectele lor asupra plantelor devenind, proporţional, mai puternice.
Plantele rezistente la secetă suportă o perioadă mai lungă de timp efectele deshidratării fără ca
procesele de asimilare să fie afectate foarte puternic. În această perioadă se constată o creştere a
conţinutului în hidraţi de carbon, de substanţă uscată, şi o accentuare a vâscozităţii sucului
celular.
Rezistenţa plantelor la secetă este condiţionată deci, de însuşiri fiziologice ca: rezistenţa la
deshidratare, coeficientul de transpiraţie, sensibilitatea la supraîncălzire, dezvoltarea sistemului
radicular ş.a.m.d.
Cercetându-se baza genetică a rezistenţei la secetă, s-a stabilit existenţa unor factori specifici
care influenţează consumul de apă al plantelor, determină rezistenţa anumitor structuri ale
ţesuturilor vegetale, ceea ce explică variaţiile în comportarea soiurilor şi prezenţa unor forme
rezistente.
După unii autori, la viţa de vie, rezistenţa la secetă ar fi asociată şi cu mutaţiile de genom, în
sensul că speciile triploide şi tetraploide sunt mai puţin sensibile la seceta de durată.
Ameliorarea însuşirilor care imprimă plantelor rezistenţă la lipsa umidităţii din aer şi sol, se
poate realiza atât prin selecţia unor forme rezistente din populaţiile locale, cât şi prin încrucişări
cu acestea, urmărindu-se obţinerea unor indivizi cu sistem radicular profund, cu conţinut ridicat
în substanţă uscată şi alte însuşiri fiziologice necesare.

8. Crearea de soiuri şi hibrizi pentru culturile intensive şi utilizări specifice

Faptul că, în ţările dezvolate, majoritatea plantelor sunt cultivate în condiţii de culturi intensive,
impune crearea unor forme biologice corespunzătoare acestor tehnologii moderne, caracterizate
prin capacitate mare de asimilaţie, rezistenţă puternică la cădere şi boli, reacţie favorabilă la doze
mari de îngrăşăminte şi un complex de însuşiri care să determine realizarea unor producţii
ridicate în condiţii de irigare.
Pentru atingerea acestor obiective, materialul biologic introdus în procesul de ameliorare trebuie
să fie constituit din genotipuri cu potenţe biologice deosebite, care vor fi puse în valoare în
condiţii de producţie specifice etapei în care vor fi cultivate în viitor.

Selecţie de termeni:
Soi
Hibrid
Populaţie locală
Cultivar
Omologare
ISTIS
Genotip
Fenotip
Material biologic iniţial
Germoplasmă
Caracter cantitativ
Caracter calitativ
Însuşire
Corelaţie pozitivă
Corelaţie negativă
Variabilitate genotipică
Determinism genetic poligenic
Determinism genetic monogenic
Mutaţii de genom
Rezistenţă genetică
Rasa fiziologică
Specii diploide
Specii triploide
Specii tetraploide
GERMOPLASMA UTILIZATĂ ÎN AMELIORAREA PLANTELOR
Chiar dacă mediul natural al Terrei dispune de o diversitate impresionantă în ceea ce priveşte
speciile vegetale, omul, în decursul timpului, a preluat şi utilizat în alimentaţie doar o foarte mică
parte dintre acestea.
Estimările cele mai apropiate de realitate şi actualitate se referă la un număr total de specii
vegetale de 390.800 (tabelul 1), dintre care 311.078 de specii cunoscute
(http://www.currentresults.com/Environment-Facts/Plants-Animals/estimate-of-worlds-total-
number-of-species.php) sau de 400.000 (http://www.bgci.org/ourwork/1521/), existând şi alte
estimări, cu valori mult mai mici sau mult mai mari (200.000, până la 500.000 de specii
vegetale).
Din numărul destul de mare de specii vegetale cunoscute, doar aproximativ 20.000 de specii
(6%) sunt considerate comestibile (http://www.pfaf.org/user/edibleuses.aspx).
Tabelul 1
Numărul total estimat şi cunoscut de specii vegetale şi animale pe glob
(http://www.currentresults.com/Environment-Facts/Plants-Animals/estimate-of-worlds-total-
number-of-species.php)
Categoria Nr. estimat de Nr. cunoscut
specii de specii
Mamifere 5.500 5.490
Păsări 10.000 9.998
Reptile 10.000 9.084
Amfibieni 15.000 6.433
Peşti 40.000 31.300
Total vertebrate 80.500 62.305
Insecte 5.000.000 1.000.000
Arahnide 600.000 102.248
Moluşte 200.000 85.000
Crustacee 150.000 47.000
Echinoderme 14.000 2.175
Altele 791.830 68.827
Total nevertebrate 6.755.830 1.305.250
Plante cu flori (angiosperme) 352.000 281.821
Conifere (gimnosperme) 1.050 1.021
Ferigi şi polipodiofite 15.000 12.000
Muşchi 22.750 16.236
Total plante 390.800 311.078
Alge roşii şi verzi 10.134
Licheni 17.000
Ciuperci 31.496
Alge brune 3.067
Total alte specii regn vegetal 61.697
NR. TOTAL DE SPECII 7.227.130 1.740.330

Dacă agricultura a preluat, prin domesticire în timp, circa 2000 de specii vegetale, doar 120 –
150 specii vegetale comestibile sunt cultivate cu preponderenţă
http://www.pfaf.org/user/edibleuses.aspx).

Tendinţa reducerii numărului de plante cultivate este atât de mare încât, în prezent, aproape
întreaga existenţă a omenirii este dependentă numai de patru specii: grâu, orez, porumb şi cartof.
După datele FAO, în producţia totală mondială a speciilor de plante cultivate, primele patru
specii menţionate anterior deţin peste 55%, pentru ca restul de 45% să aparţină producţiei unui
număr de peste 30 de specii cultivate. Această situaţie face ca omul zilelor noastre să devină tot
mai vulnerabil, întrucât aprovizionarea şi, deci, existenţa lui depinde de succesul sau insuccesul
producţiei celor patru specii de plante cultivate. În această privinţă, situaţia nu este chiar atât de
alarmantă întrucât majoritatea statelor lumii au găsit şi pun în aplicare soluţii eficiente care
urmăresc siguranţa recoltelor, dar şi măsuri de diversificare a fondului genetic vegetal util
omului. Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor determină introducerea şi extinderea noilor metode
neconvenţionale în ameliorarea plantelor, ceea ce vor permite obţinerea unor genotipuri cu mult
mai productive şi mai puţin dependente de factorii naturali.
Principalele obiective ale specialiştilor care activează în domeniul asigurării fondului genetic
vegetal (germoplasmă) utilizat ca material iniţial în procesul de ameliorarea plantelor sunt:
- asigurarea surselor de gene necesare sporirii capacităţii de producţie la actualele specii
de plante;
- ameliorarea însuşirilor de rezistenţă la boli, dăunători, factorii nefavorabili de mediu şi
îmbunătăţirea calităţii producţiei;
- asigurarea unei mai mari diversităţi de specii, care pe baza unor analize din punct de
vedere genetic, biochimic, botanic şi agronomic să poată fi utilizate ca surse noi de
 materii prime, fie în industria alimentară, fie în industria farmaceutică, fie în industria
chimică;
- depistarea printre speciile sălbatice a unor specii susceptibile să devină noi plante de
cultură, introducerea lor în procesul de ameliorare, creşterea indicilor de productivitate,
încât să devină competitive cu vechile specii cultivate.

1. IMPORTANŢA GERMOPLASMEI
Germoplasma sau materialul iniţial folosit în ameliorarea plantelor se defineşte prin formele
spontane şi cultivate de plante, cu care se începe procesul de creare a noilor soiuri şi hibrizi
destinaţi îmbunătăţirii sortimentului existent.
Succesul procesului de ameliorare se datorează în mare măsură valorii şi abundenţei materialului
iniţial, ansamblului genelor valoroase a căror acumulare se urmăreşte în genotipurile noi create.
Instituţiile şi persoanele care se ocupă cu ameliorarea plantelor trebuie să dispună de un material
iniţial bogat şi valoros, ceea ce înseamnă că trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- fondul genetic trebuie să determine valori foarte mari ale componentelor productivităţii
plantelor comparativ cu martorul omologat şi zonat;
- însuşirile de rezistenţă să prezinte valori maxime, la nivelul cerinţelor viitoarelor soiuri
ce urmează a înlocui soiurile existente;
- să conţină o variabilitate genetică foarte ridicată (coeficientul de eritabilitate să prezinte
valori mari);
- să corespundă, sub toate aspectele, obiectivelor ameliorării.
Termenul de material iniţial are o accepţiune asemănătoare cu cel de germoplasmă, acesta din
urmă câştigând din ce în ce mai mult teren.
După calculul efectuat de James E. – 1961, în Statele Unite, 70% din colecţiile de soia, 98% din
cele de trifoliene şi 66% din cele de ovăz au fost pierdute. De asemenea, Reitz L. P. şi Cradoock
J.C. – 1969, menţionează că 75% din formele de orez şi peste 75% din formele de secară au
dispărut. La grâu pierderile sunt mai mici.
Constatăm deci o “eroziune genetică” evidentă şi semnificativă.
Pentru a se micşora sau chiar anula aceste pierderi cauzate de eroziunea genetică se încearcă, din
ce în ce mai insistent, constituirea unor organisme şi instituţii care să se ocupe de colectarea şi
conservarea de germoplasmă în “bănci de gene”.
Băncile de gene sunt organizate în 44 state, includ 145 de instituţii specializate în care se
conservă aproape 200.000 forme de porumb şi peste 100 forme de teosinte. Din cele 145 de
instituţii specializate pe plan mondial numai 14 deţin condiţii de climatizare cu umiditate şi
temperatură controlată. Din aceste 14 instituţii specializate, în America sunt 8, în Asia 4 şi în
Europa 2.
În România, prospectarea, colectarea, evaluarea, conservarea şi folosirea resurselor genetice
proprii se realizează în:
- Institutel şi Staţiuni de Cercetări Agricole (INCDA Fundulea, SCDA Turda, SCDA Podu
Iloaiei, SCDA Suceava etc.);
- Institute şi Staţiuni de Cercetări Horticole:
- pentru legume: ICDLF Vidra, SCDL Bacău, SCDL Buzău, SCDL Iernut etc.;
- pentru pomi fructiferi: ICDP Piteşti-Mărăcineni, SCDP Iaşi, SCDP Constanţa. SCDP Băneasa,
SCDP Râmnicu Vâlcea, SCDP Cluj etc.;
- pentru viţă de vie: ICDVV Valea Călugărească, SCDVV Iaşi, SCDVV Odobeşti, SCDVV
Murfatlar, SCDVV Ştefăneşti-Argeş etc.)
- Universităţi de profil
- Companii private (Procera, SC ITC Bucureşti, Quality Crops Agro etc.)
- Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava
2. CLASIFICAREA SURSELOR DE GERMOPLASMĂ
Orice material biologic care posedă gene utile procesului de ameliorare şi din care se pot separa,
prin selecţie, genotipuri noi, constituie un material iniţial de perspectivă. Crearea soiurilor şi
hibrizilor corespunzători obiectivelor ameliorării este condiţionată de existenţa, la specia
cultivată sau la cele înrudite, a genelor dorite sau de posibilitatea obţinerii acestor gene prin
mutaţii, precum şi de transferarea lor cu uşurinţă la noile forme biologice.
Variabilitatea genotipică a materialului iniţial poate fi naturală sau creată artificial de către
ameliorator. De asemenea, variabilitatea artificială poate fi obţinută de ameliorator folosind
metodele clasice (convenţionale) sau metodele moderne ale ingineriei genetice
(neconvenţionale). Clasificarea materialului iniţial folosit în ameliorarea plantelor se prezintă
astfel:
1. Material iniţial de bază: a. Flora spontană;
b. Populaţiile locale;
c. Soiurile locale;
d. Soiurile ameliorate.
2. Material iniţial nou, creat de către ameliorator:
2.1. Folosind metode convenţionale:
a. Populaţiile hibride;
b. Liniile consangvinizate;
 c. Formele mutante;
d. Formele poliploide.
2.2. Folosind metodele neconvenţionale:
a. Materialul folosit în tehnologia ADN recombinat;
b. Materialul rezultat prin culturi de celule şi ţesuturi “in vitro”;
c. Materialul folosit în obţinerea haploizilor;
d. Materialul folosit în hibridările somatice.
La toate aceste categorii de material iniţial folosit în ameliorarea plantelor mai menţionăm
materialul autohton sau din import.
Materialul iniţial reprezentat prin flora spontană - se compune din speciile spontane, înrudite
cu specia la care se lucrează pentru ameliorare. Fiind rezultatul unui îndelungat proces de
selecţie naturală, speciile spontane sunt bine adaptate şi dotate cu însuşiri valoroase ca: rezistenţă
la ger, rezistenţă la secetă, rezistenţă la boli, plasticitate ecologică ridicată. În acelaşi timp însă,
speciile din flora spontană prezintă numeroase caracteristici nevaloroase ca: rezistenţă slabă la
scuturare, maturizare neuniformă (eşalonată), capacitate de producţie redusă, calitate inferioară şi
germinaţie neuniformă.
Materialul iniţial reprezentat prin populaţiile locale – create prin selecţie naturală, dar şi
rezultat al selecţiei empirice efectuată de către om. Formate timp îndelungat, în diferite zone
naturale, populaţiile locale se caracterizează prin: rezistenţă mare la acţiunea factorilor
nefavorabili, o mare plasticitate ecologică datorată numărului mare de biotipuri componente etc.
Variabilitatea ridicată existentă în cadrul acestui material iniţial a permis obţinerea a numeroase
soiuri ameliorate, numai pe baza selecţiei individuale repetate (ex. soiul de fasole F-51, F-332, la
in-soiul Deta, la orz Cenad-345 etc.). Populaţiile locale de porumb au furnizat linii
consangvinizate.
Materialul iniţial reprezentat prin soiuri locale – este asemănător populaţiilor locale, cu
deosebirea că soiurile locale sunt obţinute prin metode specifice ameliorării şi sunt înregistrate în
Registrul de Stat pentru Soiuri şi Hibrizi. Soiurile locale, omologate şi zonate sunt cuprinse
Catalogul Oficial de Soiuri şi Hibrizi, pot fi multiplicate şi comercializate de către agenţii
specializaţi.
La soiurile locale multiplicarea şi comercializarea se poate face numai la formele înscrise în
Catalogul Oficial.
Materialul iniţial reprezentat prin soiurile ameliorate – obţinute în mod deliberat de către om
prin folosirea metodelor ştiinţifice de ameliorare, constituie fondul cel mai valoros al
materialului de bază.
Cunoscându-se originea soiului, metoda specifică de obţinere şi toate caracteristicile
agroproductive, soiurile ameliorate se caracterizează prin:
- capacitate de producţie ridicată;
- indici de calitate superiori;
- însuşiri de rezistenţă valoroase etc.
Avându-se în vedere aceste calităţi deosebite, soiurile ameliorate constituie un material iniţial de
bază folosit cu precădere în lucrările de hibridare – fie direct ca linii pure (autogame), fie
indirect, ca linii consangvinizate (alogame).
Uniformitatea ridicată a soiurilor ameliorate, ca urmare a lucrărilor anterioare de selecţie, nu
permite separarea prin selecţie a unor genotipuri noi.
Acesta este şi motivul pentru care în lucrările de hibridare, soiurile ameliorate devin un material
iniţial, de bază, deosebit de valoros.

Materialul iniţial nou, creat de către ameliorator

Variabilitatea genotipică naturală a materialului iniţial de bază, în majoritatea cazurilor se
dovedeşte insuficientă pentru realizarea de noi genotipuri, la nivelul cerinţelor actuale şi de
perspectivă ale agriculturii.
În consecinţă, orice ameliorator foloseşte şi alte metode convenţionale sau neconvenţionale
pentru provocarea pe cale artificială a variabilităţii genotipice. În succesiunea lor, metodele
folosite pentru obţinerea variabilităţii genotipice artificiale au existat mai întâi cele convenţionale
ca: hibridarea, consangvinizarea, mutageneza, poliploidia după care mai ales în ultima perioadă
s-au extins metodele neconvenţionale, cuprinse în termenul de inginerie genetică.
Materialul iniţial nou creat prin metode convenţionale
Populaţiile hibride ca material iniţial nou creat de ameliorator, aflate în curs de segregare
(F2–F6) reprezintă o importantă sursă de variabilitate genotipică, în special la plantele autogame.
În afara indivizilor care întrunesc caracteristicile dorite ale genitorilor, în urma segregării apar şi
unele transgresiuni, deosebit de importante pentru ameliorare. Condiţia esenţială pentru
obţinerea unor forme segregante valoroase o constituie alegerea judicioasă a genitorilor, care
trebuie să fie cât mai diferenţiaţi genetic. În acest scop se folosesc hibridările îndepărtate, atât
între speciile cultivate, cât şi între cele cultivate şi speciile din flora spontană. Astfel, la grâu, se
fac hibridări între Triticum aestivum şi Agropyron pentru obţinerea formelor rezistente la rugina
brună. De asemenea, la secară, pentru obţinerea de forme rezistente la iernare se fac hibridări
între Secale cereale şi Secale montanum, iar la cartof, rezistenţa la temperaturi scăzute se capătă
prin hibridarea între Solanum tuberosum şi Solanum acaule.
Populaţiile hibride, ca material iniţial de ameliorare, în generaţiile segregante (F2–F4) se mai
numesc şi material de ciclul II, iar obiectivul principal constă în obţinerea de noi linii
consangvinizate, linii care datorită recombinărilor de gene şi procesului segregării pot să
întrunească o combinaţie de gene mai favorabilă, faţă de liniile iniţiale folosite în obţinerea
hibrizilor respectivi.
Liniile consangvinizate ca material iniţial nou creat de ameliorator reprezintă cel mai valoros
material iniţial pentru plantele alogame.
Aceste organisme homozigote sunt rezultatul desfacerii materialului iniţial, heterozigot, în
biotipurile constituente, ca urmare a autopolenizărilor repetate.
După cum se ştie, liniile consangvinizate, ca organisme homozigote, nu se folosesc ca atare în
procesul de ameliorare, deoarece prezintă o vitalitate redusă. În schimb, liniile consangvinizate
oferă posibilitatea obţinerii de hibrizi cu un efect heterozis maxim. Ca material iniţial de
ameliorare, liniile consangvinizate pot fi folosite în obţinerea diferitelor combinaţii hibride, care
în generaţiile segregante pot realiza diferite forme transgresive. În acest sens fiecare ameliorator
îşi produce sau îşi procură singur liniile consangvinizate pe care le foloseşte ca material iniţial în
procesul ameliorării.
Formele mutante ca material iniţial nou creat – constituie o importantă sursă de variabilitate
genetică şi deci un material iniţial de ameliorare valoros pentru multe specii de plante cultivate.
Formele mutante valoroase pot da naştere unui soi nou sau pot prezenta însuşiri deosebit de
rezistente care pot fi utilizate în continuare la diferite tehnici de ameliorare. Folosirea agenţilor
mutageni în scopul obţinerii şi selecţiei de mutante valoroase la plantele cultivate a devenit în
ultimile două decenii o metodă obişnuită în programele de ameliorare. Privitor la procedeele
practice de inducere şi de selecţie a mutaţiilor la diferite categorii de plante, ele diferă în primul
rând de modul reproducerii plantelor, de scopul urmărit, de gradul de mutabilitate, de organele
supuse tratamentului şi de constituţia genetică a materialului biologic.
Un rol deosebit în reuşita ameliorării plantelor prin mutageneză îl are valoarea practică a
materialului iniţial cu care se începe procesul mutaţional. De regulă se folosesc biotipurilecele
mai valoroase, urmând a se face unele îmbunătăţiri la însuşirile care frânează obţinerea unei
productivităţi maxime, în anumite condiţii de cultură.
Formele poliploide ca material iniţial nou creat -reprezintă o sursă importantă de variabilitate,
mai ales pentru speciile cu număr mic de cromozomi.
Poliploizii, ca material nou creat, dau posibilitatea creşterii dimensiunilor celulelor şi organelor,
rezultând astfel sporirea producţiei de masă vegetativă. Poliploizii artificiali, ca atare, nu prezintă
interes pentru practica agricolă la toate speciile datorită gigantismului lor, duratei prelungite a
perioadei de vegetaţie şi fertilităţii scăzute; dar, pentru obiectivele ameliorării plantelor, aceştia
prezintă interes deosebit. În cazul plantelor ornamentale, pomi, arbuşti fructiferi, sfeclă, secară,
trifoi, bumbac etc., poliploizii artificiali prezintă interes.
În ultima vreme, capătă extindere folosirea haploizilor în programele de ameliorare, deoarece se
obţin forme complet homozigote într-un interval de timp mai scurt cu 6-8 ani faţă de metoda
autopolenizării repetate a plantelor alogame (consangvinizare).
Materialul iniţial nou creat prin metode neconvenţionale
Cu toate rezultatele bune înregistrate până în prezent prin metodele convenţionale de ameliorare,
există părerea unanimă că agricultura modernă şi de viitor trebuie să dispună de noi forme
vegetale care să concentreze în structura lor ereditară un număr maxim de gene valoroase,
indiferent dacă acestea se găsesc la specii înrudite sau îndepărtate taxonomic.Astfel de forme
vegetale nu pot fi create însă prin utilizarea metodelor convenţionale de ameliorare (hibridarea,
consangvinizarea, mutageneza şi poliploidia), din cauza unor bariere care se opun transferului de
gene existente la speciile îndepărtate taxonomic. Dintre asemenea bariere enumerăm:
macrostructuri de împerechere, bariere instinctuale şi etologice, nepotriviri cromozomale de
sinaptizare şi disjuncţie, precum şi incongruenţe moleculare la nivelul ADN, ARN şi proteinelor,
absenţa omologiilor dintre secvenţele nucleotidelor.
Cercetările efectuate îndeosebi în ultimul deceniu au dus la descoperirea unei posibilităţi cu
adevărat extraordinare de obţinere a unor recombinări interspecifice, graţie elaborării unui
ansamblu de metode şi tehnici, denumit “inginerie genetică”, care operează “in vitro”, cu gene,
cromozomi şi celule întregi, în vederea construirii unei structuri genetice cu proprietăţi şi însuşiri
premeditate. Ingineria genetică permite aşadar, manipularea materialului genetic fără participarea
proceselor sexuale şi obţinerea de organisme cu caractere şi însuşiri noi. Există astfel
posibilitatea manipulării unei singure celule, fie somatice, fie germinale, extinzându-se în acest
fel modalităţile de acţionare asupra substanţei ereditare. Deosebit de important este faptul că
aplicarea metodelor ingineriei genetice în ameliorarea plantelor duce la scurtarea timpului pentru
obţinerea de noi forme vegetale, întrucât există posibilitatea folosirii directe a produselor de
meioză (a gameţilor). Se consideră că folosirea metodelor convenţionale în ameliorarea plantelor
a permis creşterea nivelului producţiilor agricole de patru ori, în timp ce metodele
neconvenţionale vor face ca acest nivel să se mărească de 8-9 ori.
Materialul folosit în tehnologia ADN recombinat – trebuie să permită izolarea unei gene sau a
unui complex de gene dintr-un organism procariot sau eucariot, ataşarea genei respective sau a
complexului de gene la o moleculă-vehicul şi transferarea ei la un organism neînrudit, astfel ca,
în noul organism, gena respectivă să-şi menţină intacte însuşirile iniţiale. Unul din cele mai
importante rezultate pentru practica agricolă şi care se bazează pe tehnologia ADN recombinat
este clonarea unui segment de ADN conţinând o parte din genele “nif” (nitrogen fixation), în
1977 de către Ausbel şi colab. Introducerea genelor “nif” la restul plantelor de cultură, pentru
reducerea azotului molecular din atmosferă la amoniu şi redarea lui sub această formă plantelor,
ar constitui o realizare deosebită în economisirea surselor de energie folosită în prezent în
industria îngrăşămintelor cu azot.
Culturile “in vitro” ca material nou creat -folosit în procesul de ameliorare, reprezintă o
posibilitate reală şi foarte valoroasă, mai ales de perspectivă, când nivelul dotărilor tehnice şi
tehnologice se va perfecţiona.
Acumularea unui nivel important de date privind culturile “in vitro” şi ţesuturi vegetale a
contribuit la cunoaşterea mai aprofundată a celulei vegetale, a omnipotenţei acesteia, a
mecanismului diviziunii şi diferenţierii celulare, a nutriţiei celulei şi a metabolismului întregului
organism. Pe de altă parte, folosirea acestei tehnologii în ameliorarea plantelor şi în sistemul
înmulţirii seminţelor şi materialului de plantat prezintă multiple avantaje: multiplicarea rapidă a
unor genotipuri valoroase, producerea de material liber de viroze, înlăturarea incompatibilităţii
hibridărilor sexuate şi a sterilităţii hibrizilor interspecifici şi intergenerici, obţinerea de plante
haploide şi a liniilor izogene, realizarea unei variabilităţi genetice pronunţate, inducerea de
mutaţii la nivel haploid şi diploid etc.Culturile “in vitro” de celule şi ţesuturi constituie, de fapt,
prima treaptă a ingineriei genetice la nivel celular.
Materialul folosit în obţinerea haploizilor
Folosirea haploizilor ca material iniţial în ameliorarea plantelor prezintă numeroase avantaje cum
ar fi: economisirea substanţială de timp în obţinerea formelor total homozigote, posibilitatea
izolării unui număr mare de genomuri individuale folosite apoi în multiple combinaţii hibride,
posibilitatea obţinerii de linii izogenice numai într-un singur centru etc. Haploizii scurtează
programele de ameliorare cu cel puţin cinci ani comparativ cu metodele clasice de ameliorare
(consangvinizare). De asemenea, ameliorarea unei însuşiri esenţiale pentru fiecare specie, cum ar
fi capacitatea de producţie, se poate obţine într-un interval de timp mai redus cu 3–4 generaţii
faţă de metodele convenţionale deoarece se realizează într-un timp mai scurt fixarea gameţilor
într-o formă stabilă şi reproductibilă. În această importantă formă de activitate prezintă mare
importanţă calitatea materialului iniţial folosit în obţinerea haploizilor.
Materialul folosit în hibridările somatice
Bazată pe fuziunea protoplaştilor proveniţi de la diferite specii, care pot fi extrem de îndepărtate
din punct de vedere filogenetic, hibridarea somatică oferă posibilitatea obţinerii unor genotipuri
vegetale cu mult superioare celor existente.
Se ştie că hibridarea sexuată nu se realizează în mod normal între toate speciile de plante, fie
diferenţelor de înrudire, fie existenţei unor deficienţe în formarea organelor de reproducere etc.
Toate aceste deficienţe existente la hibridarea sexuată pot fi rezolvate prin hibridarea somatică.
În acelaşi timp, comparativ cu hibridarea sexuată, hibridarea somatică prezintă şi unele avantaje:
- posibilitatea folosirii pentru hibridare a unor forme îndepărtate filogenetic, evitându-se
astfel restricţiile datorate incompatibilităţii;
- hibrizii somatici nu manifestă segregarea caracterelor şi însuşirilor în descendenţă;
- se pot folosi ca parteneri plante cu înmulţire vegetativă;
- se pot obţine hibrizi somatici şi între plante care prezintă anomalii în morfogeneză;
- se pot obţine hibrizi somatici asimetrici şi chiar hibrizi somatici multiparentali.
Cu toate speranţele mari pe care le nutresc amelioratorii în hibridările somatice, există unele voci
care propun menţinerea unei prudenţe, întrucât până în prezent există puţine dovezi
experimentale care să justifice prea mult optimism.

3. COLECTAREA, STUDIUL ŞI CONSERVAREA GERMOPLASMEI

Realizarea obiectivelor ameliorării necesită existenţa unui material iniţial cât mai numeros şi
diversificat.
a. Colectarea materialului iniţial folosit se poate realiza prin:
- schimb de seminţe şi material săditor;
- organizarea de expediţii ştiinţifice;
- colectarea prin intermediul unor instituţii agricole din ţară;
- colectarea prin intermediul laboratoarelor de controlul calităţii seminţelor;
- colectarea de la diverse expoziţii agricole.
Importanţa prioritară ce se acordă germoplasmei pe plan mondial şi în ţara noastră a determinat
înfiinţarea de instituţii specializate care asigură colectarea, studiul şi conservarea materialului
iniţial.
b. Studiul materialului initial. Materialul iniţial folosit în procesul de ameliorare, mai întâi este
studiat minuţios, folosindu-se următoarele posibilităţi:
- studiul materialului iniţial în câmpul de colecţie;
- studiul materialului iniţial în seră;
- studiul materialului iniţial în case de vegetaţie;
- studiul materialului iniţial în laborator.
Un asemenea studiu, multilateral, durează minimum 3 ani şi se referă la: caracterizarea
morfologică, ecologică, biologia creşterii şi dezvoltării, studii de citogenetică, fiziologie, al
însuşirilor biochimice, tehnologice şi de productivitate.
Caracterizarea morfologică-vizează: înălţimea plantei, ramificarea tulpinii, mărimea, forma şi
culoarea frunzelor, tipul de inflorescenţă, forma şi culoarea florilor, forma, mărimea şi culoarea
fructelor, a seminţelor, porozitatea plantei, frunzelor şi fructelor etc. Pe baza caracterelor
morfologice se stabileşte, pentru fiecare variantă supusă studiului: unitatea sistematică din care
face parte, precum şi particularităţile distincte pe baza cărora se pot stabili deosebirile de alte
variante ce fac parte din aceeaşi unitate sistematică.
Studiile ecologice – vizează stabilirea legăturilor (raporturilor) ce există între diferite variante
(ecotipuri) din colecţie şi condiţiile locale de mediu. Cu cât un ecotip este mai bine adaptat
condiţiilor locale de mediu, cu atât este mai valoros pentru lucrările de ameliorare. În urma
acestor studii agroecologice, pentru majoritatea plantelor de cultură în ţara noastră, s-au stabilit
următoarele grupe ecologice: de stepă, de silvostepă, de pădure şi premontană-montană. Aceste
grupe ecologice sunt strâns legate de zonele naturale ale climei şi solului din ţara noastră şi se
caracterizează prin anumite însuşiri şi caractere care permit plantelor să se dezvolte bine în
aceste condiţii ecologice specifice.
Studiile referitoare la biologia creşterii şi dezvoltării plantelor constau în urmărirea
desfăşurării creşterii pe fazele de vegetaţie, în strânsă corelaţie cu evoluţia condiţiilor
pedoclimaterice. Aceste studii ne indică gradul de adaptare a materialului nostru la condiţiile de
mediu locale.
Cea mai mare importanţă se acordă studiului biologiei înfloritului şi fecundării, mai ales atunci
când se foloseşte metoda de ameliorare prin hibridare. Aceste studii vizează: data formării
inflorescenţelor şi florilor, data şi durata înfloritului, gradul de autogamie sau de alogamie,
agenţii polenizatori, condiţiile optime de polenizare şi fecundare etc.
Studiile de citogenetică-ne dau informaţii asupra constituţiei genetice a materialului iniţial, în
funcţie de care amelioratorul stabileşte metodele şi tehnicile cele mai adecvate ce pot fi folosite
în procesul de ameliorare. Studiile de citogenetică se referă la: gradul de homozigoţie sau de
heterozigoţie, numărul de cromozomi, ereditatea caracterelor şi însuşirilor, grupele de linkage,
ereditatea extracromozomală, reacţia la acţiunea agenţilor mutageni şi poliploidizanţi, gradul şi
cauzele compatibilităţii la fecundare, structura genetică a populaţiilor (în funcţie de modul de
reproducere) şi factorii care modifică această structură.
Studiul însuşirilor fiziologice ca: rezistenţa la iernare, la secetă, reacţia la condiţiile locale de
lumină, etc., ne oferă noi elemente pentru a cunoaşte comportarea materialului nostru pe durata
procesului de ameliorare.
Determinarea însuşirilor biochimice privitoare la: conţinutul în proteine, grăsimi, amidon,
fibre, zahăr, alcaloizi, vitamine, săruri minerale etc., ne permite să folosim cel mai adecvat
material pentru obţinerea soiului/hibridului dorit. Studii importante ale materialului iniţial
urmăresc şi determinarea rezistenţei la boli şi dăunători, în special pentru speciile şi rasele cele
mai dăunătoare pentru zona în care se lucrează. Asemenea studii se fac în condiţii de infecţie
artificială.
Cercetările tehnologice – urmăresc determinarea randamentului de fabricaţie al unui produs
(din grâu, secară), calitatea malţului (orz, orzoaică), capacitatea de fierbere a boabelor
(leguminoasele boabe), calităţile culinare (leguminoase, cartof), calităţile tehnice ale fibrelor (in,
cânepă), sicativitatea uleiului (in, cânepă, floarea soarelui) etc.
Indicii de productivitate se referă la: densitatea plantelor, numărul plantelor fertile pe unitatea
de suprafaţă, numărul ramificaţiilor fructifere pe o plantă, numărul de flori fertile pe o
inflorescenţă, numărul, mărimea şi greutatea seminţelor/fructelor pe o plantă etc. Toate aceste
componente prezintă o deosebită importanţă în aprecierea valorii materialului folosit în procesul
ameliorării.
O atenţie deosebită trebuie acordată studiului materialului provenit din import, format în condiţii
ecologice diferite faţă de cele specifice zonei în care se lucrează. În aceste situaţii, dacă nu se
aplică măsurile specifice este posibil ca materialul, fiind incomplet stabilizat din punct de vedere
genetic, să se elimine în întregime proprietăţile şi însuşirile esenţiale specifice care caracterizau
acest material. De asemenea trebuie acordată mare atenţie stării fitosanitare. Pentru aceasta, tot
materialul importat va fi însămânţat, mai întâi într-un câmp izolat, numit câmp de carantină,
după care, pe baza testărilor şi observaţiilor făcute se trece apoi în câmpul de colecţie.
În baza tuturor studiilor prezentate se face caracterizarea materialului iniţial şi se stabileşte
valoarea lui în procesul de ameliorare.
c. Conservarea materialului iniţial
Având în vedere că o genă sau un complex de gene pot salva, la un moment dat, pieirea unei
specii de bază în alimentaţia umană, ne putem da seama de rolul uriaş al resurselor genetice în
viaţa omenirii.
Conservarea genetică a plantelor trebuie să asigure atât viabilitatea seminţelor, cât şi stabilitatea
genetică iniţială a materialului supus păstrării. În funcţie de posibilităţile existente şi de
particularităţile fiecărei plante, se hotărăşte forma de conservare (seminţe, polen, rădăcini,
tuberculi, culturi de ţesuturi etc.). Conservarea genetică se poate realiza pe trei căi principale: “in
situ”; “ex situ” şi în bănci de gene.
Conservarea genetică “in situ” (în rezervaţii naturale) – constă în păstrarea populaţiilor în
ecosistemele naturale în care s-au format şi dezvoltat şi în care sunt foarte bine adaptate la
condiţiile de mediu.
O astfel de conservare este specifică îndeosebi speciilor sălbatice, care în general trăiesc într-un
echilibru cu mediul respectiv care este relativ stabil.
Pentru ca rezervaţiile naturale să funcţioneze ca habitate cu evoluţie continuă şi să servească
generaţiilor viitoare, trebuie ca durata existenţei lor să fie lungă, iar arealul să fie cât mai mare şi
mai reprezentativ. O schemă pentru o astfel de rezervaţie naturală a fost elaborată de Programul
UNESCO, în 1973-1974 sub denumirea “Omul şi biosfera”.
Parcuri şi rezervaţii naturale în Europa se găsesc: în Rusia – 86 cu 67 milioane hectare; în Suedia
– 17 cu 1,0 milioane hectare; în Finlanda – 20 cu 330.000 hectare; în Polonia – 14 cu 238.000
hectare etc., iar în România – 3 cu 65.000 hectare.
În America de Nord se găsesc 34 de rezervaţii naturale cu 10 milioane hectare, iar în Africa cea
mai mare rezervaţie naturală se află în Morogoro din Tanzania. Dintre rezervaţiile naturale din
România, în ordinea descrescândă a suprafeţelor ocupate, avem: Retezat, Delta Dunării, Bucegi,
Pietrosul Mare al Rodnei şi Ceahlău.
Conservarea genetică “ex situ” (în grădinile botanice) – constă în concentrarea tuturor
plantelor în anumite locuri controlate de om, în conformitate cu anumite principii de organizare
şi de funcţionare. În general, în întreaga lume, grădinile botanice sunt cele care adăpostesc atât
speciile autohtone, adaptate la condiţiile ecologice locale, cât şi speciile străine. Pentru ca o
grădină botanică să poată îndeplini şi funcţia de conservare genetică, trebuie ca fiecare colecţie
vie ce se găseşte în grădină să fie astfel formată şi dimensionată încât să permită menţinerea
structurii genetice a populaţiei respective. Un număr insuficient de indivizi dintr-o populaţie sau
cu o recoltare necorespunzătoare a probelor ce asigură conservarea numai a unei anumite părţi
din varianta totală a populaţiei duce la modificarea structurii genetice a populaţiei respective.
Grădinile botanice pot, de asemenea, contribui la ocrotirea unor plante, îndeosebi a acelora care
deocamdată nu pot fi conservate în băncile de gene sau prin culturi de ţesuturi.
În România, cea mai veche şi mai mare grădină botanică se află la Iaşi, înfiinţată în 1856 şi
deţine astăzi peste 100 ha, apoi urmează cea de la Bucureşti înfiinţată în 1860 şi ocupă 7 ha, iar
cea de la Cluj s-a înfiinţat în 1920 şi deţine suprafaţa de 14 ha.
Conservarea genetică în bănci de gene
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate care au sarcina de a prospecta, colecta, evalua şi
conserva plantele pe termen lung. Conservarea în băncile de gene se realizează mai mult sub
formă de seminţe.
Factorii care influenţează conservarea seminţelor în băncile de gene sunt:
-factorii anteriori recoltării – seminţe normale, sănătoase, recoltate pe timp uscat şi netreierate,
asigură o păstrare mai îndelungată a seminţelor;
-structura şi compoziţia seminţelor – seminţele nedecorticate au o viaţă mai lungă comparativ cu
cele decorticate;
-maturitatea seminţei realizată pe deplin asigură o păstrare îndelungată;
-repaosul seminal mai lung demonstrează o viabilitate prelungită şi invers;
-umiditatea seminţelor – ridicată reduce durata de păstrare;
-leziunile mecanice provocate seminţelor la recoltare provoacă reducerea duratei de păstrare.
Condiţiile ce se cer depozitelor care asigură conservarea seminţelor din colecţie sunt
următoarele:
-temperatura de depozitare – 100C şi chiar –200C;
-conţinutul în umiditate al seminţelor să fie sub 5%;
-umiditatea relativă a aerului sub 20%;
-conţinutul în bioxid de carbon al aerului din depozit să fie mare;
-lumina solară să fie absentă;
-conţinutul în oxigen al aerului din depozit să fie redus.
Mânuirea în mod corespunzător a genelor valoroase influenţează cu siguranţă dezvoltarea
agriculturii, atât prin creşterea intrinsecă a capacităţii de producţie a noilor soiuri, cât şi prin
sporirea rezistenţei acestora la condiţiile nefavorabile de mediu şi la atacul bolilor şi
dăunătorilor.
Terminologie:

Germoplasmă
Eroziune genetică
Variabilitate genotipică
Floră spontană (sălbatică)
Populaţii/soiuri locale
Soiuri ameliorate
Populaţii hibride
Linii consangvinizate
Linii mutante
ADN recombinat
Culturi in vitro
Forme haploide/poliploide
Hibridari somatice
In situ
Ex situ
Bănci de gene

Clasificarea metodelor de ameliorare

După gradul de noutate şi complexitate:

A. METODE CLASICE (convenţionale):
a1. Selecţia
a2. Hibridarea
a3. Consangvinizarea
a4. Mutageneza
a5. Poliploidia
B. METODE MODERNE (neconvenţionale/biotehnologii):
b1. Culturi in vitro de ţesuturi sau celule: micropropagarea, embricultura, androgeneza,
ginogeneza, hibridarea somatică (fuziunea protoplaştilor), variabilitatea somaclonală
b2. Markerii moleculari (genetici): studiul diversităţii genetice, cartarea genomului,
selecţia asistată de markeri, identificarea cultivarelor
b3. Transformarea genetică (ingineria genetică): tehnologia ADN-ului recombinant sau
non-recombinant

SELECŢIA

Evoluţia plantelor cultivate, de la primele forme luate în cultură până la actualele soiuri, s-a
desfăşurat, în general, sub influenţa selecţiei naturale sau artificiale, factori care au favorizat
supravieţuirea numai a anumitor indivizi.
În sens larg deci, selecţia reprezintă un proces natural sau artificial, care favorizează
supravieţuirea şi înmulţirea preferenţială a anumitor organisme.
În orice proces de creare a noilor forme biologice se foloseşte selecţia artificială, metodă prin
care amelioratorul separă şi înmulţeşte, din materialul iniţial precum şi din cel rezultat pe
parcursul ameliorării, numai acele plante sau grupe de plante care corespund obiectivelor
urmărite.
1. Importanţa selecţiei
Selecţia, cea mai veche şi cea mai extinsă metodă de ameliorare, folosită inconştient în timpul
ameliorării empirice, a devenit una din metodele fundamentale în orice program de ameliorare.
Atunci când se practică în germoplasma naturală (de bază) şi rezultatul metodei este obţinerea
unui soi nou, se consideră că soiul respectiv este realizat prin selecţie. Când se foloseşte pentru
separarea şi înmulţirea exemplarelor valoroase din cadrul germoplasmei create de ameliorator,
formele biologice obţinute se consideră a fi create prin hibridare, consangvinizare, mutaţii,
poliploidizare, toate completate de selecţie. Selecţia este deci, obligatorie în finalizarea oricărui
proces de ameliorare, indiferent de metoda folosită pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Asupra germoplasmei supuse unui proces de ameliorare, omul acţionează prin identificarea,
reţinerea şi înmulţirea exemplarelor care corespund obiectivelor urmărite, proces cunoscut sub
numele de selecţie artificială.
Această activitate nu poate fi însă, separată de selecţia naturală, care acţionează în acelaşi timp
şi întotdeauna în favoarea speciei şi de cele mai multe ori împotriva obiectivelor urmărite de
ameliorator.

Selecţia naturală păstrează variaţiile ereditare favorabile adaptării biologice a speciilor,

intensificând caracterele şi însuşirile care conduc la perpetuarea şi supravieţuirea acestora şi
eliminând indivizii sensibili sau inadaptabili la schimbările mediului ambiant.

Selecţia artificială, practicată în condiţii determinate, acţionează asupra unui număr redus de
organisme, reţinând numai pe cele utile procesului de ameliorare.
Din acest motiv selecţia artificială este indinspensabilă pentru oricare program de ameliorare,
hotărâtoare pentru obţinerea de noi soiuri şi hibrizi şi obligatorie pentru reţinerea provenienţelor
valoroase în finalul procesului de ameliorare.
Eficienţa selecţiei artificiale este întotdeauna mai mare când obiectivele de ameliorare concordă
cu cerinţele biologice ale plantelor.
Astfel, la plantele la care se urmăreşte producţia de seminţe, utilă omului dar şi plantei pentru
perpetuare, lucrările de ameliorare se desfăşoară relativ uşor. Dimpotrivă, când se urmăreşte
obţinerea de fructe mari dar cu seminţe puţine sau chiar fără seminţe (pepeni, tomate, vinete,
struguri pentru stafide etc.), lucrările de ameliorare vor fi mai complicate şi vor dura o perioadă
mai mare de timp.
Când se urmăreşte rezistenţa la scuturare, o cerinţă obligatorie pentru plantele care se cultivă în
condiţii de agricultură intensivă - irigare, fertilizare, recoltare mecanizată - dar, în contradicţie cu
tendinţa naturală de perpetuare a speciei, selecţia este o metodă mai puţin eficientă.

2. Baza teoretică şi efectele selecţiei

În orice proces de ameliorare, eficienţa selecţiei este condiţionată de variabilitatea materialului
cu care se lucrează, de gradul de heritabilitate a caracterelor şi însuşirilor germoplasmei
respective precum şi de şansa amelioratorului de a putea depista exemplarele corespunzătoare
obiectivelor urmărite.
Deoarece, prin selecţie, nu se creează forme noi, ci se reţin doar exemplarele valoroase, succesul
selecţiei depinde de limitele variabilităţii genotipice existente în cadrul germoplasmei.
Ponderea diferită a variaţiilor genotipice şi a celor determinate de condiţiile de mediu depinde, în
mare măsură, de modul de reproducere a plantelor.
În cazul plantelor cu reproducere sexuată, apariţia de organisme noi este determinată de
contopirea gameţilor masculi şi femeli care participă la formarea zigotului. Dacă cei doi gameţi
sunt identici din punct de vedere genetic, organismul care se formează este homozigot pe când,
dacă gameţii au baze ereditare diferite, se va forma un organism heterozigot.
În funcţie de unele particularităţi morfologice ale florilor care condiţionează modul de
polenizare, plantele cu reproducere sexuată pot fi autogame, când polenizarea se face cu polen
propriu şi alogame, când gameţii masculi care participă la fecundare sunt de la alte organisme.
La plantele autogame, la care zigotul se formează prin contopirea a doi gameţi cu aceeaşi zestre
ereditară, chiar dacă la polenizare participă şi polen străin în proporţii ce nu depăşesc 4%,
practic, întreaga variabilitate fenotipică manifestată este datorată condiţiilor de mediu.
Neexistând variabilitatea genotipică, rezultă că selecţia practicată în acest material este
ineficientă.
La plantele alogame, ca urmare a fecundării cu polen străin şi contopirii în zigot a gameţilor cu
zestre ereditară diferită, indivizii rezultaţi vor fi întotdeauna forme genetice diferite de părinţii
lor.
Datorită recombinărilor genetice, provenienţele vor fi constituite dintr-un amestec de
heterozigoţi în permanentă schimbare.În această situaţie diferenţierile între indivizi se vor datora
într-o mai mare măsură zestrei ereditare ale celor doi gameţi participanţi, ca şi rezultatului unor
recombinări între cele două garnituri cromozomice şi, în mai mică măsură, acţiunii mediului.
Variabilitatea în cadrul materialului fiind, deci, condiţionată genetic, heritabilitatea este mai
ridicată şi rezultă, astfel, o eficienţă mai mare a selecţiei.
Datorită recombinărilor permanente, este posibil ca, în asemenea situaţii, selecţia să ducă la
apariţia unor populaţii complet diferite comparativ cu materialul care s-a folosit la începutul
lucrărilor.
Alături de plantele autogame şi alogame, în natură se întâlnesc şi plante aşa-numite intermediare,
la care autofecundarea şi fecundarea cu polen străin participă în proporţii aproximativ egale.
Dacă ponderea alogamiei va fi mare, atunci şi variaţiile genotipice vor depăşi pe cele datorate
condiţiilor de mediu şi, deci, selecţia ar putea da rezultate mulţumitoare.
La plantele cu reproducere vegetativă, la care indivizii noi iau naştere prin intermediul unor
organe vegetative (tuberculi, bulbi, drajoni, butaşi), zestrea genetică se transmite neschimbată de
la o generaţie la alta.În acest caz, variabilitatea fenotipică existentă în cadrul materialului este
determinată numai de influenţa mediului. Este posibil, totuşi, să apară şi unele variaţii
genotipice, rare, datorate mutaţiilor naturale, dar care nu sunt în măsură să schimbe variabilitatea
totală a materialului respectiv. Astfel, în lipsa mutaţiilor, se poate afirma că, neexistând
variabilitate genotipică, coeficientul de heritabilitate va fi aproape zero şi deci, eficienţa selecţiei
va fi nulă.

3. Terminologia şi simbolurile utilizate în lucrările de selecţie

În procesul de selecţie, în general, pot fi extrase şi înmulţite separat, anumite părţi ale unei
plante, plante întregi, descendenţe individuale sau grupe de descendenţe.
Separatea şi înmulţirea unor părţi din plantă este caracteristică speciilor cu înmulţire vegetativă
(tuberculifere, bulboase, viţă de vie, pomi, specii decorative).
Indiferent dacă se practică în germoplasma naturală sau în materialul creat de ameliorator,
selecţia urmăreşte alegerea şi reţinerea pentru înmulţire a plantelor elită.
Planta elită (sau elita) reprezintă organismul care exteriorizează evident caracterele şi însuşirile
urmărite prin obiectivele de ameliorare. Chiar dacă în unele cazuri elitele sunt constituite din
unele părţi ale plantelor, este recomandat ca, atunci când este posibil, să se reţină planta întreagă,
deoarece numai în acest fel se poate face o apreciere corectă asupra caracterelor şi însuşirilor
care interesează.
Alegerea elitelor se face în câmpul de alegere, câmpul de colecţie, precum şi în câmpurile de
hibrizi cu generaţii segregante, după care se analizează în laborator.
Pentru plantele autogame alegerea în câmp poate fi făcută în oricare verigă a procesului de
ameliorare în care se descoperă exemplare valoroase.
În câmp, elitele vor fi marcate cu semne caracteristice în mai multe faze şi anume, atunci când
principalele caractere şi însuşiri urmărite prin programele de ameliorare sunt evident
exteriorizate.În câmp, interesează în cea mai mare măsură evidenţierea elementelor de
productivitate şi rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu şi la atacul diferiţilor agenţi
fitopatogeni. Pentru a nu fi reţinute unele modificaţii care nu se vor transmite ereditar, extragerea
plantelor elită se va face, obligatoriu, din cadrul unor porţiuni uniforme de teren.
Alegerea se definitivează în laborator în urma efectuării unor măsurători biometrice şi a unor
analize chimice şi tehnologice, reţinându-se numai exemplarele care cumulează valori optime
pentru cea mai mare parte din caracterele şi însuşirile urmărite, între care este obligatorie
greutatea produsului util. Materialul care urmează a fi reprodus se păstrează separat pentru
fiecare elită în parte.
Totalitatea exemplarelor rezultate în urma reproducerii unei plante elită poartă numele de
descendenţă.
La plantele autogame descendenţa poartă numele de linie sau linie genealogică, iar succesiunea
generaţiilor prin care trece aceasta în cursul înmulţirii sale se numeşte arbore genealogic sau
pedigreu.
La plantele alogame descendenţa unei elite poartă numele de familie sau familie genealogică.
În sfârşit, la plantele cu înmulţire vegetativă descendenţa rezultată prin înmulţirea unei elite se
numeşte clonă sau linie vegetativă.
Noţiunea de linie pură se foloseşte pentru descendenţa ce cuprinde indivizi identici genetic,
rezultaţi prin înmulţirea unei elite homozigote.
La plantele alogame, prin autopolenizare repetată se obţin indivizi asemănători genetic, practic
homozigoţi. O astfel de descendenţă poartă numele de linie consangvinizată.
Generaţiile succesive prin care trece o linie la plantele autogame, sau o familie, la plantele
alogame, se notează cu A, B, C, D etc. sau cu D1, pentru prima descendenţă, D2 pentru
descendenţa a doua ş.a.m.d.
Generaţiile succesive ale liniilor consangvinizate se notează cu C1, C2, C3 etc.
În mod analog, diferitele generaţii hibride se notează cu F1, F2, F3 etc., iar succesiunea
generaţiilor mutante cu M1, M2, M3 ş.a.m.d.
 4. Metode de selecţie
În funcţie de modul de însămânţare (plantare) a elitelor în câmp şi de urmărire a descendenţelor
rezultate, selecţia poate fi de două feluri, şi anume: selecţia în masă şi selecţia individuală.
Fiecare metodă se aplică în mai multe variante, în funcţie de structura genetică a materialului, de
anumite particularităţi biologice ale plantelor, legate, în principal, de modul de polenizare şi de
reproducere, precum şi în funcţie de complexul de caractere şi însuşiri care urmează să fie
cumulate de viitorul soi sau hibrid.

Selecţia în masă constă în observarea, notarea, alegerea şi înmulţirea în amestec a unui număr
foarte mare de exemplare din materialul iniţial, fără a se pune în evidenţă valoarea fiecărui
genotip.
Denumirea de "selecţie în masă" derivă din faptul că descendenţele sunt urmărite în totalitatea
lor, în masă, deci, fără a se avea în vedere fiecare exemplar în parte.
Deoarece metoda se bazează numai pe observaţii asupra fenotipului plantelor alese, eficienţa
procedeului depinde de fidelitatea cu care fenotipul reflectă genotipul, adică de heritabilitatea
caracterului avut în vedere.
Fiind cea mai veche metodă de ameliorare, uşoară şi rapidă, selecţia în masă a constituit metoda
de bază utilizată în timpul ameliorării empirice, contribuind, astfel, la crearea soiurilor locale.
În condiţiile ameliorării actuale, această metodă nu duce la efecte deosebite, dar găseşte
aplicabilitate la unele legume alogame, cum ar fi: spanacul, pătrunjelul, ţelina, vărzoasele,
bulboasele precum şi în procesul de producere de sămânţă.
Selecţia în masă dă rezultate bune atunci când se practică în cadrul unui material bogat în
biotipuri şi dacă acţionează în aceeaşi direcţie cu obiectivele selecţiei naturale.
Deficienţa majoră a metodei constă în faptul că, deşi alegerea elitelor se face numai după fenotip,
deci după caracterele şi însuşirile exteriorizate în momentul reţinerii, înmulţirea acestora şi
urmărirea descendenţelor se fac în amestec.
În momentul alegerii nu se cunoaşte dacă însuşirile exteriorizate sunt condiţionate genetic sau
dacă, nu cumva sunt simple modificaţii datorate influenţei mediului.
Descendenţele obţinute fiind urmărite în amestec, este posibil ca elitele genotipic superioare, dar
nereprezentative fenotipic, să se piardă în masa de material, iar cele superioare fenotipic, dar
nevaloroase genotipic să reducă potenţialul biologic al întregului amestec.
La toate acestea se adaugă ineficienţa selecţiei în masă, atunci când la materialul ce urmează a fi
creat se urmăreşte întrunirea unor caractere condiţionate de factori recesivi sau a unor factori
dominanţi cu heritabilitate scăzută.
Selecţia în masă se poate practica sub cele două variante ale sale, şi anume: selecţia în masă
negativă şi selecţia în masă pozitivă.

Selecţia în masă negativă constă în îndepărtarea din materialul de ameliorare, înainte de

înflorire, a exemplarelor necorespunzătoare, urmând a fi reţinute pentru înmulţire numai plantele
care prezintă caracterele şi însuşirile urmărite prin obiectivele de ameliorare.
Alegerea elitelor în acest caz şi urmărirea lor în descendenţă, exceptând plantele autogame, se
face numai în linie maternă, deoarece genitorul mascul care a generat polen rămâne necunoscut.
Înlăturarea plantelor nevaloroase trebuie făcută înainte de înflorire, pentru a nu se crea
posibilitatea unor polenizări cu polenul acestor plante, care poate fi răspunzător de prezenţa unor
gene purtătoare de caractere şi însuşiri neconforme cu obiectivele urmărite.
Această metodă se utilizează, de regulă, pentru îmbunătăţirea unor caractere cantitative cum ar fi
talia plantelor, numărul şi mărimea inflorescenţelor, numărul şi mărimea fructelor etc.
La viţa de vie, selecţia în masă negativă se recomandă pentru plantaţiile cu soiuri pure până la o
frecvenţă minimă de 75%.
De asemenea, metoda se foloseşte cu rezultate bune în toate lucrările de producere de sămânţă şi
material săditor, fiind cunoscută sub numele de purificare biologică.

Selecţia în masă pozitivă constă în alegerea unui număr redus de plante elită (5-10%) din
materialul de ameliorare, ale căror descendenţe se urmăresc în amestec.
În procesul ameliorării cu caracter creator, selecţia în masă pozitivă se practică în una din cele
trei variante ale sale, şi anume:
- selecţia în masă simplă sau cu o singură alegere;
- selecţia în masă repetată;
- selecţia în masă pe grupe de plante.
Selecţia în masă simplă sau cu o singură alegere (fig. 1) constă în alegerea elitelor,
reproducerea acestora în amestec şi compararea descendenţelor cu materialul iniţial.
Reţinerea elitelor se face în câmpul de alegere şi durează, de regulă, un an. De la plantele
valoroase se recoltează seminţele sau elementele reproductive, în cazul speciilor cu înmulţire
vegetativă şi se seamănă (plantează) în amestec.
 Câmp de
Anul I alegere

Cultură comparativă
Anul II Înmulţire

Înmulţire
Anul III

Anul IV Cultură consum

Fig.1. Selectia în masă simplă

În anul următor, în paralel cu înmulţirea materialului reţinut, se organizează un câmp de culturi
comparative sau plantaţii comparative în care descendenţa obţinută se compară cu materialul
iniţial sau cu un alt martor corespunzător.
În câmpul de culturi comparative, plantele multianuale se urmăresc cel puţin 2-3 fructificări
normale pentru eliminarea unor eventuale erori determinate de condiţiile climatice.

Selecţia în masă repetată (fig. 2) constă în alegerea elitelor mai mulţi ani consecutivi şi
înmulţirea acestora, în fiecare an, în amestec. Metoda se foloseşte în ameliorarea plantelor
alogame, când se urmăreşte îmbunătăţirea unor caractere cantitative.
În fiecare an, câmpurile de înmulţire devin câmpuri pentru alegerea de noi plante elită,
corespunzătoare obiectivelor urmărite.
Prin reţinerea repetată din amestec numai a plantelor valoroase se realizează o îmbunătăţire
treptată a valorii biologice a materialului, astfel că, după o oarecare perioadă de timp, în funcţie
de biologia speciei cu care se lucrează, se poate obţine un soi superior comparativ cu populaţia
supusă procesului de selecţie.
Selecţia în masă pe grupe de plante ( fig.3.) se practică atât la plantele autogame, cât şi la cele
alogame, în condiţiile în care materialul iniţial este foarte heterogen şi se urmăreşte separarea
unor grupe de plante cu caractere asemănătoare, care vor constitui baza de plecare pentru unele
procese de
selecţie
Anul I Câmp de alegere
ulterioare
sau material
iniţial
pentru alte
Anul II
Câmp de alegere lucrări de
Cultură comparativă
ameliorare.

Anul III Cultură comparativă

Înmulţire

Anul IV Înmulţire

Anul V
Cultură consum
Fig.2 Selecţia în masă repetată

Fig.3. Selecţia în masă pe grupe de plante

Selecţia individuală. Metodă superioară selecţiei în masă, selecţia individuală urmăreşte atât
expresia fenotipică a fiecărei elite, cât şi stabilirea valorii descendenţelor rezultate.
Selecţia individuală constă în alegerea plantelor elită şi urmărirea separată a fiecărei descendenţe
pentru aprecierea exactă a valorii genotipice a acestora.
În funcţie de materialul cu care se lucrează, de modul de polenizare şi de reproducere a speciei
respective, precum şi de obiectivele urmărite, selecţia individuală se practică în una din
următoarele variante:
- selecţie individuală simplă;
- selecţie individuală repetată;
- selecţie clonală.
Deoarece variabilitatea genotipică naturală a germoplasmei a fost exploatată suficient şi aproape
epuizată, ca urmare a lucrărilor de selecţie practicate câteva decenii la rând, în prezent este foarte
puţin probabil ca, din materialul iniţial, să se obţină soiuri noi, direct prin selecţie, soiuri care să
corespundă necesităţilor generate de cerinţele actuale ale populaţiei.
Din acest motiv, la majoritatea speciilor ce urmează a fi ameliorate la ora actuală se folosesc
diferite metode de provocare artificială a variabilităţii genotipice, metode ce se vor completa cu
selecţia individuală pentru finalizarea proceselor de ameliorare.
Prin selecţie individuală se vor identifica şi reţine exemplarele valoroase din cadrul
germoplasmei create artificial de ameliorator, iar acestea vor putea constitui puncte de plecare
pentru crearea de noi soiuri şi hibrizi.
Deoarece selecţia individuală completează şi finalizează toate procesele de ameliorare la baza
cărora stau metode de creare a variabilităţii genotipice artificiale (hibridarea, consangvinizarea,
mutaţiile, poliploidizarea), această metodă se va prezenta, în detaliu, separat pentru fiecare
categorie de germoplasmă creată artificial de ameliorator.
Se vor detalia, de asemenea, şi metodele de selecţie practicate în germoplasma de bază atât
pentru speciile care se reproduc sexuat, cât şi pentru cele cu înmulţire vegetativă.

5. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile autogame

Procesul de selecţie în cadrul acestui material se desfăşoară diferenţiat în funcţie de modul de

reproducere (sexuat sau asexuat).
Ca urmare a faptului că soiurile locale sunt alcătuite dintr-un număr mai mare de biotipuri,
acestea prezintă întotdeauna o variabilitate genotipică mai pronunţată, comparativ cu soiurile
ameliorate.
În condiţiile în care, în cadrul acestui material, nu intervine selecţia naturală sau artificială,
precum şi în lipsa mutaţiilor şi a migraţiilor de gene, structura genetică a acestor soiuri rămâne
neschimbată.
Pentru menţinerea constantă a capacităţii de producţie a soiurilor locale şi ameliorate la speciile
autogame, este necesar să se preîntâmpine acţiunea factorilor menţionaţi anterior, care ar
perturba echilibrul genetic al materialului.
Soiurile locale şi ameliorate din cadrul speciilor autogame sunt constituite din organisme,
practic, homozigote, care au luat naştere prin contopirea a două celule sexuale identice din punct
de vedere genetic.
Din acest motiv, separarea indivizilor după aspectul fenotipic determină, după un singur an,
epuizarea completă a variabilităţii genotipice în cadrul materialului şi, deci, ineficienţa
continuării lucrărilor de selecţie.
Cea mai indicată metodă de selecţie în cadrul acestui material, dacă prezintă oarecare
variabilitate genotipică, este selecţia individuală simplă (cu o singură alegere) (fig. 4.).
Metoda constă în alegerea şi examinarea plantelor elită numai o singură dată în primul an al
aplicării ei.
Procesul de selecţie începe cu alegerea elitelor din câmpul de alegere, din colecţie, sortiment sau
din oricare cultură în care se găsesc biotipuri cu valoare biologică corespunzătoare obiectivelor
urmărite de ameliorator.
Elitele se analizează în laborator, se înregistrează separat în baza de date şi se reţin pentru
continuarea procesului de selecţie numai exemplarele care întrunesc în cea mai mare măsură
caracterele şi însuşirile valoroase. Acestea se vor înscrie în registrul de prime descendenţe şi vor
primi un număr de ordine după care vor fi recunoscute pe tot parcursul lucrărilor de selecţie.
Sămânţa sau materialul săditor de la fiecare elită reţinută se seamănă sau se plantează separat pe
câte un rând în câmpul de selecţie.În acelaşi câmp, după fiecare 9 descendenţe este introdus şi
soiul zonat care va servi drept martor.
Fig.4. Selectia individuala simpla (dupa C r e t u A.a., 2000)
În timpul perioadei de vegetaţie se fac notări privind rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu,
boli şi dăunători, iar la maturitate fiecare descendenţă se va recolta separat.
Descendenţele reţinute se seamănă sau se plantează individual în anul următor, în câmpul de
control, în trei repetiţii, alături de soiul zonat.
Se continuă observaţiile şi determinările fenologice şi se reţin pentru recoltare numai
descendenţele care realizează cea mai ridicată producţie.
Sămânţa descendenţelor reţinute se va semăna, de asemenea, separat, în câmpul de culturi
comparative de orientare, cel puţin doi ani consecutiv.
Descendenţele care nu au îndeplinit condiţiile pentru a trece în culturi comparative de orientare,
dar care promit, totuşi, a fi valoroase, pot fi examinate încă un an în câmpul de control alături de
soiul martor după care, dacă se dovedeşte că prezintă unele caractere şi însuşiri corespunzătoare
obiectivelor urmărite, pot fi examinate în continuare în culturi comparative de orientare.
În anii următori se continuă examinarea descendenţelor reţinute, timp de cel puţin 3-4 ani
normali în culturi comparative de concurs.
După acest studiu, din multitudinea de descendenţe urmărite se vor reţine cele mai bune linii care
vor fi prezentate pentru încercare şi omologare la Institutul de Stat pentru Testarea şiÎnregistrarea
Soiurilor. Această instituţie, prin reţeaua pe care o coordonează în ţară, organizează un nou
studiu al liniilor prezentate, comparativ cu alte linii din ţară, precum şi cu unele soiuri autohtone
sau din import, o perioadă de cel puţin 3-4 ani.
În urma acestui studiu, dacă una din linii se dovedeşte superioară martorilor utilizaţi în privinţa
capacităţii de producţie, precum şi a însuşirilor calitative, capătă denumirea de soi şi se propune
pentru omologare şi zonare. Soiul nou primeşte un nume, de obicei legat de firma producătoare,
dar poate primi şi un nume recomandat de ameliorator.
Selecţia individuală simplă a constituit, îndeosebi în secolul trecut, o metodă eficientă de
separare a unor linii pure la numeroase plante autogame, linii care, ulterior au devenit soiuri
ameliorate.
Prin selecţie individuală simplă, în ţara noastră s-au creat soiuri de grâu, orz, ovăz, fasole,
tomate, vinete etc., fapt ce confirmă eficienţa metodei, dacă se practică într-un material care
prezintă o oarecare variabilitate genotipică.
Metoda se poate practica şi în cadrul soiurilor ameliorate, atunci când apar diferite variaţii de
natură genetică, provocate de mutaţii spontane sau de hibridări naturale.
Selecţia individuală simplă constituie metoda de bază folosită în procesul de producere a
seminţei la soiurile zonate, singura în măsură să asigure menţinerea caracteristicilor iniţiale ale
soiurilor respective.

6. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile alogame

La speciile alogame, soiurile locale şi ameliorate sunt constituite din amestecuri de organisme
heterozigote. Aceasta, datorită faptului că, în cadrul fiecărei generaţii, indivizii se încrucişează
liber între ei, astfel că gameţii care participă la formarea zigotului sunt diferiţi genetic.
Extragerea elitelor din cadrul acestui material se face numai pe linie maternă, fără a exista
posibilitatea să se cunoască genotipul descendenţelor.
Datorită recombinărilor frecvente care au loc în urma încrucişării libere în cadrul fiecărei
descendenţe, este împiedicată fixarea genelor valoroase într-un singur genotip.
Prin acţiunea selecţiei, însă, se poate determina, într-o perioadă oarecare de timp, o acumulare
treptată şi o fixare a genelor valoroase în cadrul unor descendenţe.
Eficacitatea selecţiei în acest tip de populaţii depinde de fondul propriu de gene, de echilibrul
genetic al populaţiei şi de efectul urmărit.
La plantele alogame, soiul este reprezentat printr-o populaţie alcătuită din organisme care se
încrucişează liber în cadrul soiului şi, în consecinţă, prezintă un fond de gene comun.

Noţiunea de fond de gene al unei populaţii a fost introdusă de D o b z h a n s k y în 1951 şi

reprezintă totalitatea genelor care condiţionează caracterele şi însuşirile populaţiei respective.
Chiar dacă în cursul diferitelor generaţii genele se pot recombina şi pot da naştere la genotipuri
diferite, care măresc gradul de variabilitate în cadrul materialului, totuşi, în condiţii neschimbate
de mediu, populaţiile prezintă o tendinţă de stabilitate.
Stabilitatea populaţiei este determinată de o anumită frecvenţă a genelor şi genotipurilor care o
compun şi care îi asigură o stare de echilibru genetic.
Mecanismele care asigură menţinerea unui anumit fond de gene şi genotipuri ca şi cauzele care
pot determina schimbări în echilibrul genetic al unei populaţii fac obiectul unui capitol special al
geneticii, numit genetica populaţiilor.
Principiul de bază al acestui capitol este stabilit prin legea Hardy-Weimberg, care poate fi
formulată astfel: într-o populaţie panmictică nelimitată, în care organismele se pot încrucişa
sexuat pe bază de probabilitate, în absenţa mutaţiilor, migraţiilor de gene, driftului genetic şi
selecţiei, frecvenţa iniţială a genelor, ca şi a genotipurilor, se menţine constantă de la o generaţie
la alta.
Cu alte cuvinte, populaţia se menţine constantă genetic indiferent de proporţia caracterelor
dominante şi recesive, deoarece în încrucişări are loc o asociere întâmplătoare a indivizilor.
La acest grup de plante se poate practica selecţia în masă, cu cele două variante ale sale (simplă
sau repetată), precum şi selecţia individuală cu o singură alegere sau repetată anual.

Selecţia în masă a constituit o metodă importantă pentru crearea soiurilor locale, utilizându-se în
prezent numai în producerea de sămânţă. Lucrările constau în marcarea plantelor elită după
caracterele şi însuşirile exemplarelor necorespunzătoare. Recoltarea elitelor se va face în
amestec, iar seminţele vor fi semănate în anul următor în câmpul de înmulţire, precum şi în
culturi comparative.
Selecţia în masă se poate face un singur an sau poate fi repetată până la realizarea obiectivelor
urmărite.
Metoda este eficientă în cazul în care se urmăreşte acumularea de gene care condiţionează
caractere cantitative puternic exteriorizate în fenotip, cu heritabilitate ridicată, precum şi atunci
când se practică în populaţii neomogene.

Selecţia individuală simplă constă în extragerea elitelor din câmpul de alegere sau din colecţie,
verificarea descendenţelor în câmpul de selecţie şi amestecarea seminţei de la familiile
corespunzătoare.

Selecţia individuală repetată (fig. 5) prezintă unele particularităţi determinate de biologia

înfloritului la plantele cu care se lucrează.
Deoarece la plantele alogame genitorul mascul este necunoscut, alegerea elitelor se face exclusiv
pe linie maternă. Pentru evitarea unor noi recombinări, este necesară dirijarea polenizării în
cadrul familiilor rezultate, pentru menţinerea purităţii biologice a materialului. De aceea se
practică fie izolarea în spaţiu, prin amplasarea acestor familii la distanţe corespunzătoare faţă de
alte familii din aceeaşi specie, fie izolarea în timp, prin însămânţarea în epoci diferite pentru a se
elimina coincidenţa la înflorit. Dacă este cazul, exemplarele foarte valoroase pot fi izolate
separat cu izolatoare de grup.
Pentru a se evita o depresiune a constituţiei genetice a populaţiei, determinată de o izolare prea
severă când se pot manifesta efectele consangvinizării şi ale driftului genetic, familiile
asemănătoare se vor cultiva în amestec.
În vederea sporirii valorii genetice a diferitelor familii, se poate favoriza polenizarea numai cu
polen de la plantele elită, toate celelalte fiind eliminate înainte de înflorit.În acelaşi scop se poate
utiliza metoda “jumătate de sămânţă pe rând”, metoda poly-cross, precum şi clonarea elitelor la
plantele cu înmulţire vegetativă.

Fig.5. Selecţia individuală repetată la speciile alogame

(după C r e ţ u ş.a., 2000)

Tehnica acestei metode constă în extragerea elitelor din câmpul de alegere sau din colecţie şi
semănarea separată a acestora în câmpul de selecţie.În timpul perioadei de vegetaţie se face
studiul descendenţelor şi se elimină, înainte de înflorit, exemplare nevaloroase din cadrul fiecărei
familii. La recoltare se elimină familiile nevaloroase în totalitate iar din cadrul celor
corespunzătoare se extrag alte elite. Acestea vor fi însămânţate în anul următor în câmpul de
selecţie al familiilor, cu posibilitatea extragerii pe grupe de familii, a căror valoare poate fi
verificată începând cu anul al patrulea în culturi comparative.
Sămânţa celor mai bune familii se înmulţeşte.
Procesul de extragere a elitelor, de dirijare a polenizării prin eliminarea, înainte de înflorit, a
plantelor nevaloroase, de constituire a grupelor de familii provenite de la aceeaşi plantă, de
studiere a acestora în culturi comparative se desfăşoară fără întrerupere, până la crearea unui soi
nou.
Din cauza volumului redus al materialului cu care se lucrează, există posibilitatea
consangvinizării accentuate în cadrul familiilor, care are ca efect scăderea potenţialului genetic al
materialului respectiv.
Din acest motiv, în programele moderne de ameliorare, metoda se practică foarte rar, utilizându-
se ca procedeu de îmbunătăţire a populaţiilor alogame o altă metodă de ameliorare,
consangvinizarea.

7. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile cu înmulţire vegetativă

La această categorie de material biologic, zestrea ereditară a organismelor se transmite identic de

la o generaţie la alta.Întreaga variabilitate fenotipică ce se constată în cadrul acestor descendenţe
este determinată de factorii de mediu. Diferenţierile între indivizi poartă numele de modificaţii,
acestea nu se transmit ereditar, ba mai mult, dispar odată cu cauza care le-a provocat. Singurele
diferenţieri genetice posibile pot să apară datorită unor mutaţii spontane în cadrul materialului.În
lipsa mutaţiilor, organismele din cadrul unei descendenţe sunt identice genetic.
Totalitatea organismelor cu aceeaşi identitate genetică, din cadrul unei descendenţe, obţinută pe
cale asexuată dintr-un singur individ, poartă numele de clonă.
Având o mare stabilitate genetică, clonele sunt asemănătoare cu liniile pure de la plantele
autogame.
Ca şi la acestea, selecţia individuală repetată, pentru separarea eventualelor mutaţii apărute
spontan în cadrul unei clone, nu este eficientă.
Cele mai bune rezultate se obţin prin practicarea selecţiei individuale simple cunoscută sub
numele de selecţie clonală (fig. 6.).
 Câmp de alegere
Câmp de
l

Câmp de selcţie
Câmp de
l

Câmp de control
Câmp de
l

Câmp de
înmulţire
Câ d

Câmp de
încercare a
clonelor

Fig.6. Selecţia clonală

Tehnica metodei constă în studierea materialului iniţial cel puţin 3-4 ani, timp în care, pe baza
observaţiilor efectuate în perioada de vegetaţie şi la recoltare, se marchează plantele cele mai
valoroase.
În cazul identificării unor macromutaţii utile este suficient un singur an de observaţii.
În fiecare an, observaţiile din câmp vor fi completate cu studii de laborator, pentru a exista
posibilitatea cunoaşterii şi separării celor mai valoroase exemplare.
Plantele elită, respectiv materialul semincer recoltat de la acestea, se păstrează în condiţii optime
până în primăvară.
Materialul săditor rezultat de la plantele care nu necesită altoire (dalii, căpşuni, stânjenei,
gladiole) se va planta în parcele individuale direct în câmp, se vor continua observaţiile în
cultura comparativă cu clone timp de 2-3 ani normali, după care se vor reţine cele mai valoroase
clone pentru omologare.
Materialul rezultat de la elitele de viţă de vie, pomi, arbuşti fructiferi, trandafiri se va altoi, de
regulă, pe acelaşi portaltoi pentru fiecare specie, după care se va planta în şcolile de elite (şcoala
de viţe, şcoala de pomi, şcoala de arbuşti etc.).
În şcoala de elite se fac observaţii şi notări în cadrul fiecărei clone la fel ca şi în germoplasma
iniţială, notându-se în plus calitatea sudurii altoiului cu portaltoiul, gradul de înrădăcinare şi
procentul de plante corespunzătoare din punct de vedere ameliorativ.
În urma studiului efectuat, clonele necorespunzătoare se vor îndepărta mai întâi în şcoala de elite
şi apoi la recoltare.
Clonele cele mai valoroase se vor planta individual în câmpul de control sau câmpul de culturi
comparative cu clone, unde se vor studia timp de 3-4 ani de rodire normală.
Clonele care se anunţă a fi de perspectivă se înmulţesc preliminar înainte de terminarea perioadei
de studiu, pentru înfiinţarea plantaţiilor de încercare.
Acestea trebuie să cuprindă la viţa de vie cel puţin 100 de butuci pentru soiurile de vin şi
minimum 50 de butuci pentru soiurile de masă, la pomi cel puţin 25 de bucăţi, iar la arbuşti
minimum 40 de tufe.
În condiţiile în care unele clone îşi dovedesc superioritatea netă faţă de plantaţia mamă încă din
plantaţia comparativă, pentru acestea nu se va mai organiza şi o plantaţie de încercare.
La sfârşitul procesului de selecţie vor fi propuse pentru omologare clonele care au dat cele mai
bune rezultate în privinţa capacităţii productive, a calităţii şi a stării fitosanitare.
Selecţia clonală este avantajoasă îndeosebi pentru speciile horticole prin faptul că determină
omogenizarea plantaţiilor, sporirea capacităţii de producţie a acestora, precum şi asigurarea unei
stări fitosanitare corespunzătoare.
Printre dezavantajele metodei amintim faptul că selecţia clonală nu poate fixa orice mutaţie
somatică, iar în afara caracterelor şi însuşirilor ce apar pe calea mutaţiilor, nu mai pot fi create şi
stabilizate alte caractere ereditare.
 HIBRIDAREA

Contopirea în zigot a două baze ereditare aparţinând la două unităţi biologice diferite este posibilă în
urma unui proces bologic complex, cunoscut sub numele de hibridare.
Organismul care se dezvoltă din zigot, poartă numele de hibrid şi este purtătorul garniturii
cromozomice rezultate prin unirea a doi gameţi, mascul şi femel, aparţinând la două unităţi sistematice sau
la două soiuri din aceeaşi unitate sistematică dar, care se caracterizează prin genomuri diferite.
În organismul hibrid se dezvoltă, potrivit legilor eredităţii, caractere şi însuşiri de la ambii părinţi sau
doar de la unul din ei, dar şi caractere şi însuşiri noi, care nu se întâlnesc la cei doi genitori.
Potrivit acţiunii acestor legi, organismul hibrid poate semăna cu unul sau altul din părinţi, poate avea
caractere şi însuşiri intermediare sau poate să încline, mai mult sau mai puţin, spre unul din genitori. De
asemenea, în unele cazuri, organismul hibrid poate depăşi pe cel mai bun dintre genitori sau, dimpotrivă,
poate fi mai slab decât cel mai slab dintre părinţi.

1. Importanţa hibridării

Hibridarea constituie principala metodă de creare a variabilităţii genotipice în cadrul germoplasmei,

deoarece uneşte în organismul hibrid posibilităţile ereditare aparţinând la două sau mai multe forme
parentale deosebite genetic.
Formele ale căror gameţi se asimilează în hibrid se numesc părinţi, forme parentale sau genitori, şi
se notează cu P sau cu literele mari de la începutul alfabetului.
În prezentarea cuplurilor hibride, în formula hibridului, întotdeauna genitorul matern se înscrie
primul, iar forma paternă a doua. Diferitele generaţii hibride se notează cu F1, F2, F3 etc.
Practicată atât la plantele care se reproduc sexuat cât şi la cele cu reproducere vegetativă,
hibridarea, urmată de selecţie în populaţiile hibride, reprezintă una din metodele folosite curent în
activitatea de creare a noilor soiuri şi în procesul de obţinere a seminţei în vederea exploatării în producţie
a efectului heterozis.
Cunoaşterea bazei ereditare a genitorilor, a felului în care sunt condiţionate diferitele caractere şi
însuşiri ale acestora, permit, în anumite limite, înglobarea în organismul hibrid a caracterelor şi însuşirilor
urmărite prin obiectivele de ameliorare.
Spre deosebire de alte metode de ameliorare, cum ar fi selecţia şi mutaţiile, hibridarea oferă
posibilitatea de a obţine noi populaţii de plante care întrunesc pe acelaşi organism caractere şi însuşiri
aparţinând la genitori diferiţi.
Diversitatea mare de tipuri de populaţii obţinute ca urmare a hibridării şi posibilitatea alegerii
formelor corespunzătoare unor obiective urmărite, relevă importanţa deosebită a acestei metode de
ameliorare.
Rezultatele aplicării acestei metode sunt concretizate în numărul mare de soiuri create prin hibridare
astfel încât se poate spune că, doar cu puţine excepţii, toate plantele cultivate în prezent au origine hibridă.
Stimulând variabilitatea în cadrul germoplasmei, hibridarea crează posibilitatea izolării, prin selecţie,
a unor genotipuri total diferite de cele anterioare.
Diversitatea genetică a populaţiilor hibride este determinată de segregare, libera combinaţie,
recombinarea genelor, crossing-over, transgresiuni şi alte procese genetice ce prezintă importanţă pentru
amelioratori.
Prin segregarea alelelor provenite de la cei doi părinţi, hibridul produce două tipuri de gameţi. Unirea
acestora pe baza legii hazardului poate da naştere la numeroase genotipuri diferite.
Libera combinare a genelor determină segregarea independentă a fiecărei perechi de gene şi
obţinerea în generaţia următoare a unor combinaţii noi rezultate din regruparea acestora.
Prin crossing-over se favorizează schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi ca urmare a
conjugării acestora, conducând în felul acesta la diferite recombinări care măresc variabilitatea genotipică a
germoplasmei create.
 În cazul eredităţii polimere, segregarea şi recombinarea crează posibilitatea, ca începând din
generaţia F2, să apară indivizi la care unele caractere să se manifeste mai pregnant decât la cel mai bun
din genitori, constituind transgresiuni. Deşi transgresiunile apar destul de rar, numeroase succese ale
lucrărilor de ameliorare se datoresc apariţiei formelor transgresive care au depăşit ambele forme parentale.
Frecvenţa apariţiei transgresiunilor sporeşte când genitorii reprezintă forme îndepărtate ecologic, ca
şi în cazul în care selecţia operează în populaţii foarte numeroase.
Faptul că hibridarea se foloseşte, în prezent, ca principală metodă în majoritatea programelor de
ameliorare este atestat de numărul imens de soiuri obţinute prin această metodă urmată de selecţie.
Peste 95% din soiurile cultivate în prezent sunt de origine hibridă (G o l o g a n, 1981).
Baza teoretică a acestei metode este dată de legile eredităţii. Pe baza acestora se pot cunoaşte
precis nu numai factorii ereditari care condiţionează unele caractere şi însuşiri şi modul de transmitere a
acestora de la părinţi la urmaşi, dar, mai mult există posibilitatea alegerii celor mai potriviţi genitori şi chiar a
celor mai bune variante de încrucişare a genitorilor.
Bazele ştiinţifice ale hibridării şi legile transmiterii ereditare a caracterelor au fost descoperite de
M e n d e l în urma experienţelor efectuate în perioada 1856-1863 şi confirmate de geneticieni după
anul 1900. Printre cei care au confirmat aceste rezultate amintim pe D e V r i é s în Olanda, K o r r e
n s în Germania, T c h e r m a k în Austria etc.
Dacă problema eredităţii caracterelor calitative şi morfologice este oarecum simplă, nu acelaşi lucru
se poate spune despre caracterele cantitative condiţionate poligenic.
Hibridarea organismelor vegetale a început să fie cunoscută ca metodă de ameliorare după 1694
când C a m e r a r i u s a descoperit existenţa sexelor la plante, descriind cele două componente sexuale
ale florilor.
Obţinerea hibrizilor vegetali a constituit o preocupare pentru mulţi naturalişti şi practicieni ai timpului
dar, primul hibrid cu importanţă practică a fost realizat de F a i r c h i l d în 1917 (C ă z ă c e a n u, 1980)
prin încrucişarea a două forme de garoafe.
Importanţa practică a acestui fenomen este menţionată de K ö l r e u t e r în urma experienţelor
efectuate cu câteva specii ale genului Nicotiana.
O contribuţie însemnată la folosirea hibridării ca metodă de ameliorare au avut-o şi lucrările lui G a r t
n e r (sec. al IX-lea) care, de asemenea, a realizat hibrizi artificiali.
După descoperirea efectului heterozis al încrucişării, care exprimă superioritatea hibrizilor în prima
generaţie, comparativ cu formele parentale, hibridarea devine o metodă cu largă utilizare, atât pentru
amelioratori cât şi pentru practicieni.

2. Metodele de hibridare

Experienţa bogată acumulată în domeniul hibridării sexuate la plante a condus la posibilitatea unor
clasificări ale tipurilor de hibridare după mai multe criterii şi anume: după modul de efectuare a
polenizării, numărul genitorilor, gradul de înrudire a formelor parentale etc.
Astfel, după modul cum se realizează polenizarea, hibridarea poate fi naturală, specifică plantelor
alogame la care polenizarea se face liber cu ajutorul factorilor naturali (vânt, insecte) şi artificială sau
dirijată (forţată) când polenizarea se face de către amelioratori în funcţie de programul urmărit, metodă
utilizată atât la plantele autogame cât şi la cele alogame.

Hibridarea naturală se întâlneşte la toate speciile şi soiurile de plante alogame şi se caracterizează

prin faptul că selecţia naturală acţionează permanent asupra tuturor etapelor sale principale, de la
fecundare şi formarea zigotului până la maturarea hibrizilor rezultaţi. Selectivitatea manifestată la
fecundare are consecinţe pozitive asupra organismelor hibride rezultate.
Încrucişarea are loc pe calea polenizării libere, prin intermediul unor factori polenizatori, vântul sau
insectele, fără intervenţia amelioratorului.
Hibridarea naturală a jucat un rol important în formarea şi evoluţia speciilor. Se cunoaşte că
numeroase specii noi au rezultat ca urmare a hibridărilor naturale între speciile existente. În acest sens, N
e a g u (1975), menţionează speciile Vitis solonis, Cerasus vulgaris, Fragaria grandiflora, Dahlia variabilis,
Gladiolus gandavensis, Primula hybrida, ş.a.
Mai mult, numeroase soiuri, îndeosebi la speciile pomicole, au fost create prin semănarea seminţelor
hibride obţinute prin fecundare liberă în cadrul speciilor respective.
Obţinerea hibrizilor naturali, pe calea liberei fecundări şi selecţia individuală a celor mai bune elite
constituie şi în prezent o practică eficientă pentru crearea de soiuri noi la viţă de vie, pomi, arbuşti fructiferi,
legume şi flori.

Hibridarea dirijată constă în obligarea genitorului matern de a se poleniza cu polenul unui anumit
genitor patern. Această metodă este foarte mult folosită în ameliorarea tuturor speciilor deoarece reprezintă
calea cea mai scurtă pentru realizarea obiectivelor urmărite.
Formele de hibridare artificială s-au amplificat şi perfecţionat, utilizându-se diferite procedee, în
funcţie de biologia plantei, obiectivele urmărite, baza ereditară a genitorilor, numărul formelor parentale
care iau parte la hibridare, poziţia genitorilor.
După modul în care polenul ajunge pe stigmatele genitorului matern se cunosc trei tipuri de hibridări
şi anume: liberă, semiliberă şi forţată.

Hibridarea liberă constă în emascularea genitorului matern după care inflorescenţele rămân
neizolate pentru a se poleniza liber cu polen de la celelalte plante din soiul respectiv, considerate a fi
genitor mascul, sau cu polen provenit de la un soi învecinat.
Această metodă are aplicabilitate la plantele dioice, unisexuat monoice sau pentru producerea de
sămânţă, în acest caz metoda fiind cunoscută sub numele de polycross.

Hibridarea semiliberă constă în semănarea alăturată a genitorilor, iar la începutul deschiderii florilor
se acoperă cu acelaşi izolator inflorescenţele celor doi genitori. Metoda are aplicabilitate la unele specii
alogame legumicole şi floricole la care florile au dimensiuni reduse şi nu pot fi emasculate precum şi la cele
care prezintă un grad ridicat de incompatibilitate pentru polenul propriu.

Hibridarea forţată constă în castrarea şi izolarea florilor de la genitorul matern, recoltarea polenului
de la genitorul mascul şi aducerea acestuia pe stigmatele formei materne în momentul optim de
receptivitate. În acest fel se pot crea conştient noi genotipuri pe baza cunoaşterii posibilităţilor ereditare ale
genitorilor şi a modului de trasmitere a unor caractere şi însuşiri.

În funcţie de numărul genitorilor participanţi la obţinerea organismului hibrid, se cunosc două tipuri de
hibridare şi anume hibridarea simplă şi hibridarea complexă.

Hibridarea simplă. Toate tipurile de hibridare la care participă numai două forme parentale, fie
soiuri, fie linii consangvinizate, hibrizi simpli sau material biologic aparţinând unor specii diferite, sunt
încadrate în categoria hibridărilor simple.
Tipurile de hibridare simplă sunt următoarele: hibridarea directă, hibridarea reciprocă, hibridarea
regresivă sau metoda backcross, hibridarea ciclică şi hibridarea dialelă.

Hibridarea directă, constituie orice încrucişare de tipul A x B în care forma A reprezintă genitorul
matern, iar forma B, genitorul patern. Organismele rezultate în urma încrucişărilor de acest gen poartă
numele de hibrizi simpli.

Hibridarea reciprocă presupune schimbarea rolului fiecărui genitor în sensul că forma B va deveni
genitor matern, iar forma A genitor patern, şi în acest caz, formula hibridului va deveni B x A.
 Deşi, teoretic, se consideră că indiferent de poziţia genitorilor aceştia participă cu aceeaşi zestre
ereditară la formarea organismelor hibride şi că valoarea genetică a hibrizilor direcţi şi a celor reciproci este
identică, s-a constatat că acest fapt este valabil numai în cazul genitorilor homozigoţi.
În cazul genitorilor heterozigoţi sau îndepărtaţi genetic, hibridarea se poate realiza sau poate da
rezultatele scontate numai în unul din cele două sensuri ale hibridării.
De asemenea, în unele situaţii, când intervine ereditatea extracromozomică, condiţionată
citoplasmatic, întotdeauna partenerul matern este mai puternic, determinând dominanţa caracterelor sale în
organismul hibrid.
Hibridarea simplă, directă sau reciprocă, se utilizează cu rezultate notabile la plantele autogame în
vederea obţinerii de germoplasmă cu un grad ridicat de variabilitate în care selecţia să poată acţiona cu
succes.
La plantele alogame, metoda se utilizează la încrucişarea liniilor consangvinizate, pentru exploatarea
efectului heterozis al hibrizilor în generaţia F1.
Hibridarea simplă, cu cele două forme ale sale, dă rezultate bune când ambii genitori prezintă
caracteristici utile procesului de ameliorare şi sunt bine adaptaţi condiţiilor locale de mediu.

Hibridarea regresivă (metoda back-cross), cunoscută şi sub numele de hibridare recurentă,

hibridare repetată, retroîncrucişare sau ameliorare de tip back-cross, se utilizează atunci când unul dintre
genitori are valoare biologică redusă, dar prezintă o anumită însuşire valoroasă care lipseşte celuilalt
genitor.
Genitorul care prezintă această calitate se numeşte donator, iar forma care însumează o serie de
caracteristici pozitive dar este deficitară în privinţa însuşirii utile a donatorului poartă numele de recurent.
Retroîncrucişarea este utilizată deci, pentru corectarea anumitor însuşiri deficitare la unele soiuri
valoroase prin transferul genelor care condiţionează aceste însuşiri de la alt genotip, fără a provoca
modificări prea mari în constituţia genetică a soiului respectiv.
Metoda constă în încrucişarea repetată, de 5-6 ori, a unui hibrid în F1 cu părintele recurent,
utilizându-se la fiecare nouă încrucişare numai exemplarele care, fenotipic, se aseamănă cel mai mult cu
genitorul recurent, dar care au moştenit de la donator caracterele utile care se urmăresc a fi transferate la
noul hibrid.
Metoda a fost introdusă în ameliorare de B r i g g s în anul 1922 în scopul transferului unor gene de
rezistenţă la boli unor soiuri de orz şi grâu. Hibridarea recurentă a fost îmbunătăţită prima dată în 1930,
apoi, după alte îmbunătăţiri succesive, a fost utilizată de T h o m a s în 1952 la tomate şi cartof.
Schematic, acest tip de hibridare poate fi reprezentat prin formulele:

(AxB)xA; (AxB)xB; ş(AxB)xAţxA; ş(AxB)xBţxB etc.,

în care părintele menţionat o singură dată este donator, iar celălalt este recurent.
Numărul de generaţii în care este folosit la încrucişare genitorul recurent se poate preciza prin
ataşarea unui indice la genitorul respectiv. Spre exemplu, formula A5xB indică participarea la încrucişare a
părintelui recurent de cinci ori. Cu fiecare retroîncrucişare, proporţia zestrei ereditare nevaloroase a
părintelui donator în cadrul populaţiei hibride se reduce la jumătate.
Proporţia de participare a donatorului se determină cu ajutorul formulei:
b
1
d  
2
în care: d, reprezintă proporţia genitorului donator, iar b, numărul generaţiilor backcross.
Conform formulei, genotipul A x B are 1/2 din zestrea ereditară a donatorului, genotipul A2 x B va
avea 1/4 din aceasta, genotipul A3 x B va conţine 1/8, A4 x B numai 1/16, A5 x B, 1/32 ş.a.m.d.
Exprimată în procente, proporţia genotipului donator după cinci generaţii de retroîncrucişare este de
numai 3,13% din zestrea ereditară iniţială.
Metoda hibridării regresive are utilizări largi în transferarea unor însuşiri ereditare, cum ar fi
rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu (ger, secetă, umiditate ridicată), rezistenţa la boli şi dăunători,
ameliorarea însuşirilor de calitate. De asemenea, se înregistrează rezultate notabile când se foloseşte
pentru îmbunătăţirea liniilor consangvinizate, pentru transferul genelor de androsterilitate citoplasmatică
precum şi pentru transferul de gene restauratoare de fertilitate.
La speciile autogame, metoda se utilizează îndeosebi pentru ameliorarea rezistenţei la boli, folosind
ca părinte recurent un soi valoros dar care nu posedă această rezistenţă, iar ca părinte donator, un soi
local sau o formă din flora spontană, fără valoare deosebită dar cu însuşirea de a poseda gena de
rezistenţă la boala respectivă.
Pentru fiecare generaţie de retroîncrucişare se vor alege din cadrul genitorului F1 numai exemplarele
care, fenotipic, seamănă perfect cu recurentul, dar care posedă şi însuşirea de rezistenţă urmărită.
După 5-6 generaţii succesive de hibridare regresivă se va obţine un genotip care diferă de recurent
numai prin genele de rezistenţă transferate de la părintele donator.
În cazul în care se încrucişează acelaşi părinte recurent cu mai multe surse de gene pentru
rezistenţă la boli sau dăunători, se pot obţine mai multe linii asemănătoare morfologic dar cu rezistenţă
diferită la agenţii patogeni. Amestecându-se aceste linii numite izogenice, se obţin soiuri multiliniale, cu
rezistenţă la mai multe rase fiziologice ale aceluiaşi agent patogen sau rezistenţe la mai mulţi agenţi
patogeni.
Identificarea gradului de rezistenţă în diferite generaţii de retroîncrucişare se face prin cultivarea
plantelor în condiţii de infecţii artificiale.
Hibridarea regresivă dă rezultate bune şi atunci când se urmăreşte acumularea în acelaşi genotip a
însuşirilor valoroase la ambele forme parentale. Schema utilizată în acest caz este A3 x B... A3 x B2... A3 x
B3 etc.
Retroîncrucişarea este eficientă mai ales când se urmăreşte transferul unor caractere cu eritabilitate
ridicată, condiţionate de un număr redus de gene dominante.
Când se urmăreşte transferul unor caractere sau însuşiri condiţionate de gene recesive, metoda este
mai dificilă şi mai laborioasă deoarece identificarea genelor recesive nu se poate face decât în stare
homozigotă. Din acest motiv, pentru ca genele recesive să se manifeste în fenotip este necesar ca fiecare
generaţie de hibridare să alterneze cu autopolenizarea. În urma autopolenizării se pot identifica indivizii
homozigoţi recesivi pentru gena urmărită, care se vor reţine pentru continuarea hibridărilor cu părintele
recurent.
La speciile alogame metoda se poate aplica numai cu dirijarea riguroasă a polenizării urmată de
selecţia atentă în cadrul descendenţelor. Polenizarea se face cu amestec de polen, recoltat de la mai multe
plante tipice părintelui recurent, pentru a cuprinde toate genele genitorului care urmează să fie
îmbunătăţite.
Retroîncrucişarea trebuie însoţită de metode de selecţie adecvate prin care să se reţină doar acele
organisme la care a fost transferat caracterul urmărit.
Genotipurile rezultate ca urmare a hibridărilor regresive se pot introduce direct în producţie, fără alte
verificări în culturi comparative.

Hibridarea ciclică constă în încrucişarea unui genitor cu valoare cunoscută, numit tester (T) sau
analizator cu toate formele din colecţie (soiuri, hibrizi, linii consangvinizate) în vederea determinării
capacităţii combinative generale a acestora. Sămânţa rezultată de la hibrizii de tipul A x T, B x T, C x T, D
x T etc. se însămânţează în anul următor în culturi comparative, pentru a se putea stabili capacitatea
productivă a fiecărei combinaţii. Genitorii care în urma încrucişării cu forma analizatoare au realizat cea mai
mare producţie se consideră că au capacitatea combinativă generală ridicată şi se vor reţine pentru a fi
folosiţi ca şi genitori în alte hibridări.
Metoda sugerată de D a v i s în 1929 se practică cu rezultate bune ca primă etapă de selecţie a
liniilor consangvinizate în vederea alegerii genitorilor pentru hibridare la diferite plante de cultură.

Hibridarea dialelă constă în încrucişarea fiecărui genitor din colecţie (soi, hibrid, linie
consangvinizată) cu toţi ceilalţi genitori din grupul respectiv, direct şi reciproc.
Astfel, într-un grup de cinci forme parentale (A, B, C, D, E), combinaţiile hibride directe vor fi:
 A x B, A x C, A x D, A x E, B x C, B x D, B x E, C x D, C x E şi D x E,

iar cele reciproce:

B x A, C x A, D x A, E x A, C x B, D x B, E x B, D x C, E x C şi E x D.

Numărul combinaţiilor posibile se calculează cu formula:

Nc = n(n-1),
în care n = numărul genitorilor din colecţie.
De regulă, combinaţiile reciproce nu se iau în considerare, apreciindu-se că hibrizii rezultaţi sunt
identici cu cei obţinuţi prin încrucişare directă. În acest caz numărul combinaţiilor se calculează cu formula:
Sămânţa rezultată de la aceste combinaţii hibride se însămânţează în anul următor în culturi
comparative şi se analizează capacitatea productivă a hibrizilor, în generaţia F1, rezultaţi din fiecare
combinaţie.
Hibridarea dialelă se foloseşte pentru determinarea capacităţii combinative specifice, care se
exprimă prin valoarea maximă a producţiei hibridului în F1, rezultat prin combinarea unui genitor cu un
anumit genitor din grupul dialel.
Astfel, în exemplul dat, dacă genitorul B a realizat cea mai mare producţie prin încrucişare cu
genitorul E (hibridul B x E), se consideră că forma B manifestă cea mai ridicată capacitate combinativă cu
forma E.
Hibridarea dialelă constituie metoda de bază în alegerea formelor parentale pentru obţinerea
hibrizilor simpli la majoritatea plantelor de cultură.
Metoda se practică atât la plantele autogame cât şi pentru testarea liniilor consangvinizate în
vederea stabilirii celei mai corecte formule de hibridare.

Hibridarea complexă. Pentru a se îmbogăţi zestrea ereditară a materialului biologic în sensul

acumulării de gene valoroase care să condiţioneze caractere şi însuşiri utile, dar şi pentru exploatarea
efectului heterozis a hibrizilor în generaţia F1, se practică hibridarea complexă.
Metoda constă în încrucişarea a două forme parentale din care cel puţin una are origine hibridă cu
participarea unor genitori diferiţi.
Descendenţii rezultaţi în urma acestor încrucişări poartă numele de hibrizi complecşi. Aceştia îmbină
în zestrea lor ereditară genele valoroase de la mai multe forme parentale.
La speciile autogame, această metodă crează posibilitatea obţinerii de soiuri cu origine hibridă
complexă formate din mai multe biotipuri cu însuşiri distincte.
La speciile alogame, datorită heterozigoţiei pronunţate a genotipurilor, pentru obţinerea hibrizilor
complecşi se utilizează mai multe metode şi anume: hibridarea în masă, hibridarea dublă, hibridarea triplă,
obţinerea soiurilor sintetice.

Hibridarea în masă constă în încrucişarea liberă a unor forme valoroase din acelaşi soi sau din
aceeaşi populaţie, care sunt distribuite în câmp în aşa fel încât să fie favorizată polenizarea.
Metoda se practică la plantele cu înmulţire vegetativă care se pot clona. Genitorii se dispun
randomizat în câmpul de hibridare, iar sămânţa rezultată de la fiecare combinaţie hibridă se însămânţează
în anul următor în culturi comparative. Pe baza rezultatelor de producţie constatate la fiecare hibrid se
stabilesc formele cu cea mai mare capacitate combinativă, care se vor reţine în vederea participării la
alcătuirea viitorului soi.
Metoda mai este cunoscută şi sub denumirea de testul poly-cross şi a fost elaborată de F r a n d s e
n, T y s d a l l, W e l l e n s i c k, iniţial pentru ameliorarea speciilor de plante furajere. Mai târziu s-a extins
şi la alte specii fiind considerată a fi destul de eficientă pentru determinarea capacităţii combinative
generale.
 Hibridarea triliniară constă în încrucişarea a trei soiuri sau trei linii consangvinizate, dintre care două
au participat la obţinerea unui hibrid simplu (H.S.). Cu alte cuvinte, hibridul triliniar (H.T.) se obţine prin
încrucişarea unui hibrid simplu (H.S.) cu un soi sau cu o linie consangvinizată după schema:
P A x B

H.S. AB x C

ABC sau (A x B) x C

Hibridarea dublă constă în încrucişarea a doi hibrizi simpli în F1, rezultaţi fiecare din combinarea a
două soiuri sau două linii consangvinizate. Schema acestui tip de hibridare este următoarea:

P A x B CxD

H.S. AB CD

ABCD sau (A x B) x (C x D)

Deşi hibrizii dubli prezintă un efect heterozis mai redus, aceştia au avantajul că posedă o bază
genetică mai largă care le asigură o mai bună adaptabilitate la condiţiile de mediu.

Hibridarea sintetică constă în încrucişarea mai multor linii consangvinizate, semănate în amestec, în
vederea obţinerii de soiuri sintetice.

În cadrul fiecăruia din cele două tipuri de încrucişare, simplă sau complexă, în funcţie de gradul de
înrudire a formelor parentale, hibridarea poate fi apropiată când încrucişarea are loc între două genotipuri
aparţinând aceleiaşi specii, sau poate fi hibridare îndepărtată dacă genitorii aparţin unor specii diferite ale
aceluiaşi gen sau chiar a unor genuri diferite.

Hibridarea îndepărtată cuprinde toate tipurile de încrucişare la care se folosesc drept forme
parentale, organisme îndepărtate genetic aparţinând la specii sau chiar la genuri diferite.

3. Probleme speciale apărute în cadrul lucrărilor de hibridare

Cea mai mare pondere în lucrările de îmbunătăţire a variabilităţii germoplasmei cu ajutorul
hibridărilor o au încrucişările efectuate între soiuri, linii consangvinizate sau hibrizi aparţinând aceleiaşi
specii. Aceste tipuri de încrucişări poartă numele de hibridări apropiate sau intraspecifice. Apropierea
genetică a partenerilor nu crează dificultăţi în obţinerea şi reproducerea hibrizilor.
Atunci când se urmăreşte transferul unor caractere sau însuşiri valoroase de la o specie la alta se
practică hibridarea îndepărtată cu cele două variante ale sale şi anume: hibridarea interspecifică, dacă cele
două forme parentale aparţin la două specii diferite ale aceluiaşi gen şi hibridarea intergenerică, dacă
partenerii aparţin la două genuri diferite ale aceleiaşi familii.
 Hibrizii rezultaţi în urma încrucişărilor interspecifice se caracterizează printr-o variabilitate foarte
pronunţată, la care se adaugă o plasticitate ecologică deosebită.
Fiind o metodă de bază a ameliorării pentru crearea de forme rezistente la factorii nefavorabili de
mediu (ger, secetă), dar şi la boli şi dăunători, hibridarea îndepărtată oferă amelioratorului posibilităţi mari
de selecţie într-un material cu o pronunţată variabilitate genotipică.
Hibridarea îndepărtată se foloseşte şi pentru faptul că oferă posibilitatea de a acumula în acelaşi
organism însuşirile de calitate şi productivitate ale soiurilor ameliorate şi genele care condiţionează
adaptabilitatea la condiţiile de mediu şi rezistenţa la boli şi dăunători de la unele specii sălbatice. Primul
hibrid interspecific a fost realizat de K ö l r e u t e r în 1760 între Nicotiana rustica şi Nicotiana paniculata
( G o l o g a n , 1981).
Ulterior, B u r b a n k, H a n s e n, T e r r a s, S e i b e l, O b e r l i n, B a c c o, C o u d e r c, R a v a t ,
S a n d e r s , S è y v e V i l l a r d, C i s z m a z i a , P i r o v a n o , P o g o s i a n etc. au extins lucrările la
un număr mare de specii de viţă de vie, pomi, arbuşti fructiferi, legume şi flori, în scopul atingerii unor
obiective ale ameliorării care nu puteau fi realizate prin hibridările apropiate.
În prezent, hibridările îndepărtate sunt utilizate frecvent atât pentru transferul unor gene care
condiţionează unele caractere şi însuşiri valoroase cât şi pentru obţinerea organismelor aloploide.
Realizarea încrucişărilor între specii ale aceluiaşi gen sau aparţinând la genuri diferite depinde de o
serie de factori morfologici, fiziologici, genetici, climatici şi chiar tehnici. Aceasta, datorită dificultăţilor
cauzate de diferenţierea genetică pronunţată a partenerilor.
Obţinerea hibrizilor între specii este o problemă mai complexă, datorită intersterilităţii formelor
parentale sau a sterilităţii hibrizilor în prima generaţie.

Intersterilitatea formelor parentale este determinată de deosebirile morfologice, fiziologice sau

genetice între cei doi genitori. Din acest motiv apar adesea situaţii când este perturbată fecundarea datorită
faptului că polenul nu germinează pe stigmatul partenerului femel. Există cazuri în care polenul, chiar dacă
germinează, nu poate penetra stigmatul sau când tubul polenic nu poate parcurge distanţa de la stigmat la
ovul. Există, de asemenea, cazuri când celula sexuală masculă nu se uneşte cu oosfera pentru a forma
zigotul. În sfârşit, se întâlnesc situaţii când sămânţa hibridă nu germinează sau dacă germinează, plantele
formate nu pot ajunge la maturitate.
În privinţa deosebirilor morfologice s-au constat diferenţe între distanţele pe care trebuie să le
parcurgă tubul polenic de la stigmat până la gametul femel, pentru a se putea produce fecundarea. Aceste
distanţe sunt condiţionate de lungimea stilului. La încrucişarea formelor cu stiluri de diferite lungimi s-a
constatat că, de obicei, tuburile polenice ale formelor cu stiluri scurte nu reuşesc să străbată stilurile lungi
ale celuilalt partener şi astfel, fecundarea nu poate avea loc. Acesta este un motiv pentru ca la alegerea
genitorilor să se cunoască îndeaproape particularităţile morfologice ale fiecăruia dintre parteneri prin studii
prealabile, în câmp sau în laborator.
În ce priveşte deosebirile de ordin fiziologic se menţionează perioade diferite de înflorire ale speciilor
care urmează a fi încrucişate, ca şi ritmul diferenţiat de maturare a florilor pentru fiecare dintre cei doi
parteneri.
Condiţiile de mediu la care sunt adaptate speciile care urmează a forma combinaţia hibridă sunt, de
asemenea, importante şi diferenţiate de la specie la specie.
Tot între diferenţele de ordin fiziologic se încadrează şi aptitudinile individuale şi varietale ale unor
specii pentru încrucişarea cu alte specii.
În sfârşit, în privinţa deosebirilor de ordin genetic, numărul diferit de cromozomi şi calitatea
genomurilor influenţează în cea mai mare măsură reuşita hibridării.
Toate aceste deosebiri provoacă unele tulburări în procesul fecundării, în formarea seminţelor sau în
germinaţia acestora.
Pentru înlăturarea acestor greutăţi întâmpinate în procesul de obţinere a hibrizilor între specii ale
aceluiaşi gen sau aparţinând la genuri diferite, se folosesc următoarele metode: hibridarea reciprocă,
tratarea cu substanţe stimulatoare de creştere, embriocultura, dublarea sau înjumătăţirea numărului de
cromozomi la una din formele parentale.
 Hibridarea reciprocă se foloseşte atunci când unul dintre genitori posedă un sistem de
incompatibilitate care inhibă germinaţia polenului celuilalt genitor sau dacă polenul germinează, tubul
polenic nu poate străbate stilul până la gametul femel. De regulă, când în procesul de hibridare sunt
implicate specii cu stiluri de lungime diferită, se foloseşte drept genitor matern specia cu stilul mai scurt.
Din practica cercetării s-a constatat că atunci când se încrucişează Phaseolus vulgaris x Phaseolus
multiflorus rezultă un procent foarte redus de seminţe (0,48%), în timp ce la schimbarea poziţiei genitorilor,
proporţia de seminţe hibride ajunge până la 42%.
De asemenea, se cunoaşte că încrucişarea între speciile de Solanum tuberosum x Solanum acaule
nu reuşeşte din cauză că tubul polenic al genitorului mascul nu poate străbate stilul formei femele. În
schimb, dacă se practică încrucişarea reciprocă, folosindu-se, deci, specia Solanum tuberosum drept
genitor mascul, hibridarea nu întâmpină nici o greutate.
Tratarea cu substanţe stimulatoare de creştere se foloseşte pentru a mări, pe de o parte,
receptivitatea stigmatului pentru polenul celeilalte specii, iar pe de altă parte, pentru a favoriza creşterea
tubului polenic al grăunciorilor de polen.
Embriocultura se practică pentru eliminarea incompatibilităţii manifestate la unele specii între
embrionul diploid şi endospermul triploid al seminţei. Metoda constă în detaşarea embrionului imediat după
formarea lui şi transplantarea acestuia pe medii de cultură speciale. Astfel de transplantări s-au folosit
pentru realizarea hibrizilor între Lycopersicum peruvianum x Lycopersicum glandulosum.
Dublarea sau înjumătăţirea numărului de cromozomi se foloseşte cu scopul de a se realiza acelaşi
grad de ploidie a celor doi parteneri. Uneori, hibridarea între două specii cu număr egal de cromozomi se
realizează mai uşor şi cu rezultate mai bune dacă la una dintre acestea se dublează numărul de
cromozomi. Astfel, hibridarea între speciile Lycopersicon peruvianum x Lycopersicon esculentum reuşeşte
cu foarte mare greutate dar, dacă, prin colchicinizare, se dublează numărul de cromozomi ai speciei
esculentum (4x = 24), încrucişarea se realizează cu uşurinţă.

Sterilitatea hibrizilor în generaţia F1 este determinată de diferenţierile între gameţi rezultate ca

urmare a repartizării neregulate a cromozomilor la polii celulei în timpul meiozei, precum şi de
imposibilitatea împerecherii cromozomilor celor doi gameţi care participă la formarea zigotului.
Sterilitatea hibrizilor interspecifici sau intergenerici variază în limite foarte largi, determinate de gradul
de înrudire a genitorilor şi de gradul de omologie a genomurilor celor doi parteneri. Cu alte cuvinte,
principalele cauze ale intersterilităţii hibrizilor îndepărtaţi rezidă din deosebirile de ordin calitativ şi cantitativ
dintre garniturile cromozomice ale celor două forme parentale.
Astfel, la încrucişarea formelor parentale cu genomuri omoloage şi număr egal de cromozomi rezultă
întotdeauna hibrizi fertili. În această situaţie toţi cromozomii se conjugă normal iar celulele sexuale care se
formează au acelaşi număr de cromozomi.
Dacă cele două forme parentale au genomuri omoloage, dar un număr diferit de cromozomi, hibrizii
rezultaţi sunt parţial sterili.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul în care cele două forme participante la hibridare au
genomuri neomoloage, dar acelaşi număr de cromozomi.
În sfârşit, hibrizii rezultaţi din genitori cu număr diferit de cromozomi şi genomuri neomoloage sunt
întotdeauna sterili.
Fenomene de sterilitate se întâlnesc uneori şi din cauza condiţiilor nefavorabile de mediu, cum ar fi
temperaturile scăzute sau umiditatea atmosferică ridicată. Astfel la viţa de vie, în aceste condiţii se
manifestă meierea şi mărgeluirea, iar la unele specii pomicole florile se scutură sau avortează.

Refacerea fertilităţii hibrizilor interspecifici se poate realiza prin două metode, şi anume: hibridarea
regresivă şi dublarea numărului de cromozomi.

Hibridarea regresivă se practică pentru eliminarea treptată a cromozomilor aparţinând genomului

mascul şi refacerea genomului matern sau pentru refacerea completă a genomului patern, realizându-se,
astfel, o transplantare a nucleului patern în citoplasma formei materne.
 Astfel de hibrizi, asemănători fenotipic cu partenerul mascul, dar care prezintă şi unele caracteristici
ale formei materne, poartă numele de hibrizi alloplasmatici.
Eliminarea cromozomilor paterni se poate realiza prin folosirea ca genitor recurent a partenerului
femel (A3 x B), obţinându-se, astfel, refacerea genomului matern.
Pentru refacerea genomului patern se foloseşte ca genitor recurent partenerul mascul (A x B3).
Fertilitatea hibrizilor interspecifici se poate reface, uneori, numai după o singură retroîncrucişare cu
unul din părinţi sau prin încrucişarea cu o a treia specie din alt gen.

Dublarea numărului de cromozomi restabileşte omologia cromozomilor în celulele care vor da

naştere la gameţi. În acest fel meioza se va putea desfăşura normal, obţinându-se aloploizi (amphidiploizi)
fertili. Dublarea numărului de cromozomi se poate realiza prin tratarea cu colchicină a seminţelor în F0.
Fertilitatea hibrizilor interspecifici trebuie refăcută numai pentru plantele cu reproducere sexuată.
Acest lucru nu prezintă importanţă la speciile ce se reproduc pe cale vegetativă şi, din acest motiv,
hibridările îndepărtate s-au extins pe o scară mai largă la aceste specii.

4. Tehnica hibridării – tematica lucrare practică