AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

CURS 1
INTRODUCERE ÎN AMELIORAREA PLANTELOR

Cuvinte cheie: ameliorarea plantelor, obiective, productivitate, rezistență,

adaptabilitate

Obiective:
1.1. Obiectul şi importanţa ameliorării plantelor;
1.2. Bazele teoretice ale ameliorării plantelor şi legăturile interdisciplinare ale
ameliorării plantelor;
1.3. Obiectivele ameliorării plantelor. Obiective generale (productivitatea, calitatea,
rezistenţa la boli şi dăunători, adaptabilitatea, pretabilitatea la mecanizarea totală sau la
recoltarea mecanizată). Obiective speciale;
1.4. Tehnologiile și abordările în materie de ameliorare a plantelor.

1.1.OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA AMELIORĂRII PLANTELOR

În prezent, populația globului este de aproximativ 7,5 miliarde locuitori și se
estimează că în anul 2030 va fi de 8,5 miliarde și de 9,7 miliarde în anul 2050. Pentru
satisfacerea cerințelor alimentare crescânde ale populației, ar trebui ca producția vegetală să
se dubleze până în anul 2050, (Ray și colab., 2013 citați de Bonea Dorina, 2018).
Cultura plantelor constituie principala sursă de aprovizionare cu mijloace de existență
ale omenirii.
Pe plan Mondial, peste 50 % din produsele agroalimentare de origine vegetală sunt
asigurate de 7 specii cultivate (orez, grâu, porumb, cartof, secară, orz, sorg), din care grâul și
orezul reprezintă 40 % din produsele de bază (Burloi Gh., Gheorghe Valentina, 2001).
Producția agricolă vegetală poate fi sporită prin două metode:
1. prin extinderea suprafețelor cultivate, prin introducerea în circuitul agricol a unor
noi suprafețe de teren;
2. prin sporirea randamentului la hectar.
Sporirea randamentului la hectar se poate realiza utilizând următoarele mijloace:
- mecanizarea complex a lucrărilor agricole,
- dezvoltarea irigării culturilor și alte lucrări de îmbunătățiri funciare, cu scopul
conservării și sporirii fertilității solului,

1
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

- chimizarea agriculturii, prin folosirea de fertilizanți și pesticide (erbicide,

insecticide, fungicide, biostimulatori),
- folosirea în cultură a unor soiuri și hibrizi cu valoare biologică ridicată și potențial
productiv ridicat.
Cuvântul ”ameliorare” vine din limba latină (”ad - melior” = ”la-mai bun”) având
înțelesul de ”îmbunătățire”.
Ameliorarea plantelor poate fi definită astfel:
- o știință agrobiologică aplicativă care se ocupă cu metodele și tehnicile de creare a
unor forme noi de plante (soiuri, hibrizi) cu valoare biologică ridicată, corespunzătoare
cerințelor economice (Burloi Gh., Gheorghe Valentina, 2001).
- o știință agrobiologică aplicativă care studiază cultivarele (soiuri și hibrizi) de plante
agricole, elaborează metode de îmbunătățire ale acestora și de obținere a unor genotipuri noi
cu valoare agronomică superioară (Daniela Trifan, 2010).
- o știință care are un caracter creator și unul conservativ (Dorina Bonea, 2018).
- o ştiinţa aplicativă care folosește metode și tehnici bazate pe legile genetici și, legile
eredităţii în vederea obţinerii de material biologic nou, (soiuri şi hibrizi) cu valoare
biologică și agronomică superioară, corespunzătoare cerințelor economice, precum şi pentru
producerea de sămânţă şi material săditor pentru cultură.

1.2.BAZELE TEORETICE ALE AMELIORĂRII PLANTELOR ŞI

LEGĂTURILE INTERDISCIPLINARE ALE AMELIORĂRII PLANTELOR
Ameliorarea plantelor este o ştiinţă aplicativă, în realizarea obiectivelor sale se
bazează pe o serie de cunoștințe teoretice și practice care fac obiectul de studiu al unor
discipline biologice și tehnice, după cum urmează (figura 1.1.):
Genetica – amelioratorul trebuie să înțeleagă mecanismele eredității plantelor
deoarece metodele moderne de ameliorare se bazează pe cunoașterea principiilor geneticii și
dezvoltării plantelor pentru crearea unor soiuri și hibrizi noi de plante de cultură și
îmbunătățirea celor existente;
Botanica – amelioratorul trebuie să cunoască taxonomia, anatomia, morfologia și
mecanismele reproducerii plantelor cu care se lucrează;
Fiziologia – amelioratorul trebuie să cunoască procesele fiziologice privind reacția
plantelor la diferiți factori (temperature scăzute, secetă, fertilizare, boli, dăunători, etc.) și
modificarea acestei reacții în sensul sporirii eficienței sale în interesul plantei;
Ecologia – amelioratorul trebuie să cunoască gradului de adaptare a soiurilor și
2
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

hibrizilor la diferite condiții de mediu, precum și modificările pe care le suferă plantele atunci
când se dezvoltă în condiții de mediu diferite față de acelea în care au fost create.

Figura 1.1. Legătura Ameliorării plantelor cu alte științe

Biochimia – amelioratorul trebuie să cunoască transformările biochimice care stau la

baza metabolismului plantelor, procesele de acumulare a diferiţilor compuşi chimici,
substanţelor organice, substanţelor minerale care vor alcătui produsul principal.
Fitopatologia – amelioratorul trebuie să cunoască biologia fiecărui agent fitopatogen
pentru care să găsească gene de rezistenţă care vor fi inoculate în materialul respectiv;
Entomologia – amelioratorul trebuie să cunoască biologia populațiilor de dăunători cu
scopul de a crearea soiuri rezistente;
Agrotehnica și fitotehnia – amelioratorul trebuie să cunoască atât planta cât și
tehnologia de cultură aplicată.
Statistica biologică – amelioratorul trebuie să cunoască metodele statistice de analiză
a datelor, pentru a compara performanțele mai multor forme diferite genetic, a obține
rezultate comparabile și interpretarea corectă a acestora.
Management, marketing – în sensul de a putea cunoaşte cerinţele pieţei în momentul
în care soiul va fi terminat şi scos în producţie.

3
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

1.3.OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR

Definiţie: totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie să le întrunească
materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi, pentru a răspunde parametrilor de
productivitate şi calitate, constituie obiective de ameliorare.
Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să se cunoască:
- baza genetică a materialului iniţial,
- valoarea ameliorativă a surselor de germoplasmă,
- factorii care condiţionează alegerea acestor obiective.
Factorii care condiţionează alegerea obiectivelor de ameliorare – există 3 categorii de
factori:
- factori naturali locali,
- factori tehnologici
- factori economici
Factorii naturali – fiecare zonă de cultură este guvernată de anumite condiţii de
climă şi sol, motiv pentru care amelioratorii trebuie să creeze un material biologic adaptat
pentru zonele respective.
În general clima din România este de climat continental, dar există suficiente
microzone care nu se încadrează în caracterizarea generală şi care determină alegerea acelor
obiective de ameliorare care urmărindu-le duc la realizarea unui material biologic pentru
zonele respective. Astfel, pentru zonele mai nordice sau pentru altitudinile mai mari este
nevoie de soiuri şi hibrizi cu o perioadă de vegetaţie mai redusă, pentru a putea ajunge la
maturitate în timpul cât în zona respectivă există o sumă a gradelor de temperatură care să
asigure condiţii pentru buna dezvoltare a soiurilor respective. Pentru zonele cu ierni aspre, cu
geruri mari, trebuie să se creeze soiuri şi hibrizi care să reziste la aceste temperaturi. Pentru
zonele cu deficit pluviometric sau cu exces de umiditate trebuie să se creeze material biologic
adaptat pentru aceste condiţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de sol, problema nu se pune chiar atât de acut pentru că
există mijloace agrotehnice, agrochimice pentru a influenţa proprietăţile fizico-chimice,
biologice ale solului, astfel că putem aduce solul spre cerinţele plantelor şi nu plantele la
cerinţele solului. Se pot aplica amendamente, corectarea salinităţii, a fertilităţii.
Factorii tehnologici – realizarea producţiilor scontate pentru asigurarea hranei, în
condiţiile demografice actuale, impune generalizarea tehnologiilor moderne pentru toate
speciile din cultură astfel încât să se asigure pe de o parte uşurarea activităţilor iar pe de altă
parte eficienţa economică a fiecărei culturi. Din acest motiv alegerea obiectivelor de
4
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

ameliorare va depinde de tehnologia prevăzută a exista în momentul în care apare soiul pe

care dorim să îl obţinem.
Factorii economici ţin de cunoașterea pieței, în ideea de a prevedea care sunt
cerinţele consumatorilor la o anumită perioadă de timp, privind cantitatea de produse sau
calitatea producţiei obţinute.
1. Ameliorarea capacităţii de producţie
Productivitatea – este o însuşire complexă determinată pe de o parte de baza
ereditară a materialului cu care se lucrează, și care condiţionează valorile elementelor de
productivitate, iar pe de altă parte de condiţiile de mediu şi condiţiile de cultură.
Datorită faptului că este condiţionată poligenic, capacitatea de producţie este un
obiectiv care se obţine suficient de greu, aceasta şi datorită faptului că în perioada de
vegetaţie acţionează aproape toate genele de care dispune planta respectivă. Apar fenomene
de înlănţuire a acestor gene pentru a determina un anumit caracter, apar fenomene de
interacţiune între gene, astfel că toate acestea complică activitatea de îmbunătăţire a
productivităţii plantelor.
Productivitatea este determinată pe de o parte de fertilitatea plantei respective, pe de
altă parte de capacitatea de a exploata această fertilitate, în sensul ducerii până la capăt a
produsului final.
Se deosebesc 2 categorii de fertilitate:
- fertilitatea potenţială
- fertilitatea reală
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea plantelor care compun soiul sau
hibridul de a da naştere la formaţiuni florale, muguri de rod, inflorescenţe şi flori care diferă
de la cele anuale la multianuale.
Fertilitatea reală este dată de capacitatea de fecundare a florilor, de totalitatea
florilor capabile să se fecundeze.
Întotdeauna fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale fie datorită factorilor
de mediu, fie datorită unor condiţii genetice.
Raportul între fertilitatea potenţială şi reală este cunoscut sub numele de coeficient de
fertilitate, cu cât acest coeficient are o valoare mai apropiată de 1, cu atât soiul respectiv va
avea o productivitate ridicată.
În procesul de creare a producţiei se deosebesc 2 categorii de productivitate:
- productivitate iniţială
-productivitate finală
5
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

Productivitatea iniţială este dată de totalitatea fructelor sau seminţelor care s-au
format pe plantă în primele faze de după fecundare.
Această însuşire este determinată de fertilitatea reală, de condiţiile de mediu şi de structura
genetică a materialului respectiv.
Productivitatea finală este reprezentată de capacitatea plantelor de a reţine şi a
matura fructele care s-au format, însuşire care de asemenea depinde de productivitatea
iniţială, de unii factori ecologici, de însuşirile genetice.
Raportul între productivitatea iniţială şi finală poartă numele de indice de
productivitate şi la fel ca şi la coeficientul de fertilitate, cu cât valoarea indicelui de
productivitate este apropiată de 1 cu atât capacitatea de producţie a soiului este ridicată.
Se apreciază că productivitatea este determinată de 2 categorii de factori:
-factorii intrinseci care ţin de materialul biologic;
-factorii de influenţă.
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elemente de productivitate caracteristice de la
o specie la alta dar şi de o serie de procese fiziologice şi biochimice.
Factorii de influenţă sunt reprezentaţi de apariţia unor agenţi fitopatogeni şi
rezistenţa plantelor la acţiunea acestora, apariţia unor perioade foarte reci şi rezistenţa
plantelor la aceste condiţii, apariţia secetei, rezistenţa soiului la secetă, şamd.
Dacă factorii de influenţă nu pot fi controlaţi pentru capacitatea de producţie, se
urmăreşte să se acţioneze asupra elementelor de productivitate în sensul creşterii intensităţii
de exprimare a acestora.
Pentru realizarea acestui obiectiv sunt obligatorii următoarele direcţii în care trebuie
să se acţioneze:
-cunoaşterea tuturor surselor de germoplasmă autohtone şi mondiale în vederea
identificării tuturor surselor de gene care sunt legate într-un fel de controlul elementelor de
productivitate;
-utilizarea mutagenezei pentru obţinerea a noi surse de gene utile în această direcţie;
-hibridarea unor genotipuri foarte diferite în vederea obţinerii unor recombinări de
gene care să conducă la acumularea unor gene valoroase;
-creşterea plasticităţii ecologice pentru mărirea gradului de adaptabilitate a soiurilor
şi hibrizilor la cultivarea în diferite condiţii climatice;
-ruperea corelaţiilor negative care există între productivitate şi calitate, între
productivitate şi precocitate sau între productivitate şi diferite însuşiri fiziologice care crează
rezistenţa.
6
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

2. Ameliorarea calităţii – la fel ca şi productivitatea, calitatea este determinată pentru

introducerea în cultură a noilor soiuri create.
Valoarea calitativă a unui material biologic este conferită de: conţinutul în substanţe
utile, natura chimică a acestor substanţe, însuşirile tehnologice şi culinare ale produsului
principal şi cu deosebire pentru speciile horticole calitatea este dată şi de aspectul exterior.
În ceea ce priveşte substanţele utile, se are în vedere conţinutul de proteină la
principalele specii, conţinutul de hidraţi de carbon, zaharuri, unele substanţe minerale, unele
vitamine, enzime, şamd.
Se pune problema existenţei unei corelaţii negative între capacitatea de producţie,
între productivitate şi însuşirile calitative.
Pentru îmbunătăţirea valorilor nutritive a substanţelor utile, trebuie să se cunoască şi
să se influenţeze natura chimică a acestor substanţe, astfel proteinele trebuie să aibă un
conţinut ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali.
Unele specii au un conţinut mai redus de lizină, astfel prin folosirea mutaţiilor trebuie
să se identifice genele care condiţionează acest aminoacid pentru a creşte valoarea acestuia în
produsul principal.
Conţinutul în triptofan, metionină, trebuie ridicat la unele leguminoase, în această idee
toate speciile trebuie analizate în privinţa tuturor substanţelor chimice conţinute pentru a se
încerca o ameliorare a valorilor acestora.
La viţa de vie calitatea produsului principal pe lângă conţinutul în diverse substanţe
chimice este dată şi de însuşirile organoleptice, gustative, tehnologice, aspectul exterior,
forma şi mărimea strugurilor, culoarea boabelor, prezenţa sau absenţa stratului de pruină.
Pentru vinuri, determinarea conţinutului de alcool, zaharuri, aciditatea totală, extract
sec, taninuri, substanţe colorante, sunt toate părţi de calitate a produsului principal la vie.
La fructe calitatea este determinată de conţinutul în substanţe nutritive dar şi de
suculenţa acestora, de fermitatea pulpei, gust, aromă, existenţa altor substanţe care în
echilibru pot asigura un gust plăcut.
3. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – cu toate progresele realizate în
combaterea chimică precum şi în înglobarea rezistenţei genetice în noile creaţii ale
ameliorării, intensitatea, frecvenţa, gradul de atac al diverşilor agenţi fitopatogeni
înregistrează creşteri la toate speciile cultivate.
Rezistenţa la boli este o însuşire ereditară care determină capacitatea plantelor de a se
apăra faţă de atacul unui anume agent patogen.
Există apreciere diferită în ceea ce priveşte rezistenţa, în sensul că unii autori
7
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

consideră doar imunitatea la o anumită boală ca rezistenţă genetică, pe când alţi autori iau în
considerare şi gradul de adaptare al plantei, de formare a unor celule care înconjoară boala,
fie dată de o sensibilitate înainte de atac, fie ca o reacţie de apărare după ce s-a întâmplat ca
planta să fie atacată.
Amelioratorul este interesat de rezistenţa ereditară care este determinată de 2 cauze
principale: starea plantei şi comportamentul acesteia în momentul atacului în sensul
împiedicării bolii să se manifeste şi reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări
histologice sau fiziologice opreşte procesul de infecţie.
Din acest motiv se cunosc 2 tipuri de rezistenţă şi anume:
-rezistenţa pasivă, când boala nu poate ataca planta respectivă
-rezistenţa activă, când avem de a face cu o reacţie a plantei în momentul atacului.
Rezistenţa activă se clasifică de unii autori în 2 categorii şi anume: rezistenţă
verticală şi rezistenţă orizontală.
Prin rezistenţă verticală se înţelege capacitatea unui soi de a rezista la o boală sau la
o anumită rasă fiziologică a unei boli, o rezistenţă puternică dar de scurtă durată, astfel în
condiţiile în care apare o altă rasă fiziologică, soiul respectiv trebuie scos imediat din cultură
pentru că nu mai are rezistenţă.
Rezistenţa orizontală înseamnă capacitatea soiului de a avea rezistenţă la mai multe
boli în acelaşi timp sau la mai multe rase fiziologice ale unei boli, care se manifestă mai slab
dar pe o perioadă de timp foarte mare, uneori peste 50-100 ani.
Rezistenţa verticală este mai uşor de obţinut dar se preferă rezistenţa orizontală care
chiar dacă necesită lucrări mai laborioase este eficientă prin durata acesteia.
După unii autori, proliferarea rapidă a agenţilor fitopatogeni are mai multe cauze şi
anume: introducerea în cultură a materialului biologic la care s-a urmărit în primul rând
productivitatea şi calitatea şi mai puţin sau deloc rezistenţa la boli, cultivat pe suprafeţe foarte
mari, numărului restrâns de soiuri astfel că este înlesnită răspândirea rapidă a unui patogen
sau a unor mutante ale patogenului, migrarea din zonele cu inocul primar a raselor fiziologice
noi, apariţia datorită mutaţiilor, diverselor recombinări genetice a unor noi rase fiziologice cu
un efect fitopatogen mai puternic, nerespectarea tehnologiei de cultură, nerespectarea
rotaţiilor pentru culturile anuale şi bienale, administrarea unilaterală şi în doze mari a unor
îngrăşăminte care favorizează apariţia agenţilor fitopatogeni, utilizarea neraţională a
irigaţiilor care conduc la crearea de microclimate favorabile apariţiei patogenului, contactul
brusc între patogen şi planta gazda datorită importutilor de seminţe cu care se aduc şi
patogenii respectivi şi la care soiurile autohtone nu au nici un fel de adaptare.
8
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

Metoda de îmbunătăţire a rezistenţei la agenţii patogeni o constituie hibridarea

îndepărtată: hibridarea dintre un soi valoros din toate punctele de vedere dar nerezistent la
un anumit agent patogen, cu o specie din flora spontană înrudită cu soiul, fără valoare
productivă, fără valoare calitativă dar care conţine gena de rezistenţă.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube sunt produse de insecte la care se cunosc peste
700000 de specii cu un deosebit grad de adaptare, prolificitate şi putere distructivă foarte
mare.
Răspândirea insectelor se datorează câtorva cauze şi anume:
-distrugerea ecosistemelor naturale;
-importul unor insecte odată cu produsele agricole fără a se aduce şi inamicii lor
naturali;
-folosirea neraţională a insecticidelor.
Ameliorarea epocii de maturare este importantă pentru anumite areale de cultură,
pentru zonele mai nordice când perioada de vegetaţie trebuie să fie mai redusă şi de asemenea
pentru unităţile care au posibilitatea ca în condiţii de irigare să obţină 2 culturi pe aceeaşi
suprafaţă de teren.
Folosind 2 plante diferite cu perioade scurte de vegetaţie, există posibilitatea ca în
zonele sudice să se obţină o cultură de grâu şi o cultură de fasole, iar pentru speciile horticole
contează perioada de menţinere în spaţii protejate, în sere şi solarii.
Cea mai importantă problemă pentru acest obiectiv o constituie realizarea unui
compromis între productivitate, calitate şi epoca de maturare.
Trebuie găsite cele mai bune căi pentru ca la perioade foarte scurte de vegetaţie să nu
scadă prea mult productivitatea şi să nu fie afectată prea mult calitatea produsului respectiv.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute acest obiectiv include rezistenţa la
ger şi rezistenţa la iernare, aceste obiective sunt urmărite la unele specii anuale şi la toate
speciile perene cultivate în zonele cu climat temperat.
Rezistenţa la ger reprezintă capacitatea plantelor de a suporta temperaturi scăzute
fără a le fi afectată semnificativ capacitatea de producţie.
Rezistenţa la ger vizează şi rezistenţa plantelor anuale la temperaturile scăzute din
primăvară.
Rezistenţa la iernare vizează speciile multianuale, reprezintă pe lângă toleranţa
plantelor la temperaturi scăzute ale iernii şi alte aspecte mai complexe cum ar fi: alternanţa
îngheţ dezgheţ repetată, dezrădăcinarea în cazul gonflării accentuate a solului, asfixierea
datorită lipsei aerului din stratul compact de zăpadă.
9
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

În general se constată că rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată genetic, dar

în acelaşi timp este puternic influenţată de evoluţia condiţiilor de mediu şi de desfăşurarea
unor procese fiziologice şi biochimice înainte de intrarea în starea de repaos.
La speciile anuale starea de repaos se identifică în stadiul de sămânţă, iar la cele
multianuale iarna.
La cele multianuale, starea de repaos presupune călirea plantelor care are loc până la
un anumit prag de temperaturi negative, prag diferit în funcţie de specie şi în cadrul unei
specii diferit pentru soiuri (ex: viţa de vie poate suporta obişnuit - 18, - 250C sau unele soiuri
de pomi fructiferi pot suporta până la - 400C)
Realizarea acestui obiectiv presupune explorarea mai multor căi de acţiune:
-identificarea surselor de germoplasmă care deţin gene de rezistenţă la temperaturi
scăzute;
-transferul prin metode specifice de ameliorare ale acestor gene la forme valoroase
productiv şi calitativ, dar deficitare din punct de vedere al rezistenţei;
-identificarea de metode noi de creştere a variabilităţii acestei însuşiri;
La speciile legumicole rezistente la iernare, are o importanţă destul de mare deoarece
se doreşte extinderea perioadei în care aceste legume pot ajunge la consumator în stare
proaspătă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă – rezistenţa la secetă se impune la speciile
cultivate în mod deosebit în sudul şi estul României.
Rezistenţa la secetă are loc pe baza unor mecanisme fiziologice şi mai puţin
fundamentată pe mecanisme genetice.
Seceta solului până la un anumit grad poate provoca o încetinire a dezvoltării
plantelor, dar speciile considerate rezistente pot trece cu bine de astfel de perioade şi să de-a
producţii satisfăcătoare.
Sunt considerate specii rezistente le seceta solului cele care se maturează înainte de
perioadele propriu zise de secetă sau cele care au un sistem radicular foarte profund şi pot
absorbi apa de la adâncimi mai mari.
Seceta atmosferică este la fel de dăunătoare ca şi cea pedologică şi poate fi combătută
prin utilizarea de genotipuri care au anumite mecanisme de rezistenţă la nivelul epidermei.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei plantelor la secetă se poate apela la identificarea în
cadrul germoplasmei de bază a unor forme cu asemenea însuşiri şi transferul prin metode
specifice la alte forme valoroase.
Ameliorarea reacţiei la intensivizare (crearea de soiuri / hibrizi pentru culturi
10
AMELIORAREA PLANTELOR Axinti Nicoleta

intensive) - acest obiectiv presupune crearea de soiuri cu potenţial de producţie foarte ridicat,
care să fie apte de a valorifica la maximum oportunităţile oferite de aplicarea irigaţiilor, a
îngrăşămintelor, a tratamentelor fitosanitare.

Bibliografie:
A., Potlog, V., Velican, 1971, Tratat de ameliorare a plantelor, vol. I, Ameliorarea
generală. Producerea semințelor, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București;
Burloi Gh., Gheorghe Valentina, 2001, Ameliorarea plantelor agricole și
producerea de sămânță. Partea generală, Reprografia USAMV București;
Cosac Corina, 2013, Ameliorarea plantelor – suport de curs,
https://www.scribd.com/document/369891114/Ameliorarea-Plantelor-curs-1 (05.10.2020)
Daniela Trifan, 2010, Ameliorarea plantelor Noțiuni pentru ingineri agronomi,
Editura Universitară, București;
Dorina Bonea, 2018, Ameliorarea plantelor Agricole Partea generală, Editura
Universitaria, Craiova;
Mircea Savatti, Mircea Savatti jr., Leon Muntean, 2003, Ameliorarea plantelor -
teorie și practică, Editura AcademicPres, Cluj Napoca;
https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/513521/IPOL-
JOIN_ET(2013)513521(SUM01)_RO.pdf (accesat 11.10.2021)

11