Tema 12.

Obiectivele urmărite în procesul de ameliorare a

plantelor

12.1. Factorii care condiţionează alegerea obiectivelor de

ameliorare.
12.2. Ameliorarea capacităţii de producţie.
12.3. Ameliorarea calităţii producţiei.
12.4. Ameliorarea cultivarelor cu epoci optime de maturitate.
12.5. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători.
12.6. Ameliorarea rezistenţei soiurilor de plante la factorii
abiotici.
12.6.1. Ameliorarea rezistenţei la secetă.
12.6.2. Ameliorarea rezistenţei la temperaturi joase.
12.7. Ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare.
12.8. Principiile de creare a modelului de soi.
 12.1. Factorii care condiţionează alegerea
obiectivelor de ameliorare

Totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care

necesită să le întrunească materialul biologic
creat, soiul sau hibridul pentru a asigura
parametrii de productivitate şi calitate, constituie
obiective de ameliorare.
În general, indiferent de specie şi regiune în care
se desfăşoară realizarea programelor de
ameliorare a plantelor, alegerea obiectivelor de
ameliorare este determinată de trei factori:

- factori naturali locali;

- factori tehnologici;
- factori economici.
Prin factori naturali locali se subînţeleg condiţiile
diverse de climă şi
de sol. Teritoriul Republicii Moldova se află în
zona temperată continentală.
În funcţie de condiţiile de climă convenţional
sunt delimitate trei zone:
- zona de nord (silvostepă);
- zona de centru (cu păduri);
- zona de sud (de stepă).
Pentru fiecare din aceste zone este caracteristic
un regim termic, pluviometric şi eolian, care
influenţează considerabil nivelul producţiei
agricole, motiv pentru care amelioratorii trebuie
să creeze soiuri şi hibrizi mai adaptaţi la
condiţiile cu geruri mai mari, deficitul de
umiditate etc.

Aceste soiuri trebuie să corespundă perioadei de

vegetaţie adecvate condiţiilor naturale din zonă –
mai precoce la nord, mai tardive la sud.
Factorii tehnologici. Realizarea recoltei ridicate impune
aplicarea tehnologiilor moderne pentru fiecare specie, soi
sau hibrid de plante.

Din acest motiv, odată cu crearea soiului necesită şi

elaborarea tehnologiei de cultivare adecvată.În acelaşi
timp, tehnologiile avansate impun ca direcţii prioritare
crearea unor soiuri şi hibrizi rezistenţi la cădere, la
scuturare şi la acţiunea unor agenţi patogeni.

În cazul în care cultivarul nu este rezistent la cădere sau

scuturare, posibilitatea recoltării mecanizate se reduce
considerabil.
Factorii economici ţin de studiul cerinţei pieţei la o
anumită perioadă de timp, privind cantitatea de
produse sau calitatea producţiei obţinute.

Deseori, consumatorii au o influenţă destul de mare

asupra alegerii obiectivelor de ameliorare.

Astfel, în ţările în care există o abundenţă de

produse agricole, consumatorii se interesează dacă
la obţinerea producţiei s-au folosit pesticide pentru
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, sau
dacă plantele respective sunt sau nu modificate
genetic.
 12.2. Ameliorarea capacităţii de producţie

Sporirea capacităţii de producţie constituie unul

dintre cele mai importante obiective ale
ameliorării plantelor.

Capacitatea de producţie reprezintă o însuşire

destul de complexă, care depinde de genotipul
fiecărui soi, de condiţiile de mediu (inclusiv de
factorii tehnologici de cultivare) şi de
interacţiunea dintre genotip şi mediu.
În procesul de ameliorare a capacităţii de producţie
se studiază numeroasele caractere şi însuşiri ale
plantelor, care constituie aşa-numitele elemente de
producţie.

numărul fraţilor fertili, numărul de spiculeţe în spic,

numărul de boabe în spic, MMB, greutatea
boabelor, numărul rândurilor de boabe pe ştiulete,
randamentul boabelor, conţinutul procentual de coji,
conţinutul procentului de miez, ş.a. elemente
specifice pentru fiecare cultură.
S-a constatat ca majoritatea elementelor de producţie
reprezintă caractere genetice cantitative cu o ereditate
complexă, poligenică, fiind, în mare măsură, determinate
şi de factorii de mediu.

Potenţialul de producţie sau potenţialul biologic al unui

soi se manifestă în mod concret prin producţia (recolta)
produsului util obţinută la o unitate de suprafaţă.

Potenţialul productiv se poate realiza la maximum numai

în condiţii optime de creştere şi dezvoltare şi într-un
mediu cu influenţă minimală a factorilor biotici şi abiotici.
Creşterea în continuare a capacităţii de producţie
a plantelor impune evidenţierea şi crearea unor
forme de material biologic cu un potenţial
productiv sporit, capabile să valorifice eficient
investiţiile făcute prin optimizarea
(perfecţionarea) tehnologiilor de cultivare.
În scopul realizării acestui obiectiv al ameliorării trebuie:

- studiată germoplasma mondială în vederea evidenţierii unor noi surse

valoroase de gene care determină manifestarea la maximum a
elementelor ce condiţionează productivitatea soiurilor;
- folosită acţiunea agenţilor mutageni pentru mărirea frecvenţei de
apariţie a unor mutaţii noi, utile în controlul productivităţii;
- majorată plasticitatea (norma de reacţie) soiurilor pentru obţinerea
unor producţii înalte în condiţiile utilizării unor tehnologii performante
de cultivare;
- folosită hibridarea unor forme genetic diferite, urmată de apariţia
şi evidenţierea unor transgresii pozitive, determinate de acumularea
unor gene valoroase în acelaşi genotip.
 12.3. Ameliorarea calităţii producţiei
Calitatea producţiei, la fel ca şi capacitatea de producţie,
în mare măsură, depinde de implementarea în cultură a
noilor soiuri şi hibrizi de plante.

Principalele însuşiri care determină valoarea calităţii

producţiei noilor cultivare sunt:
• conţinutul de substanţe utile;
• natura compuşilor chimici;
• proprietăţile tehnologice şi culinare.

Noţiunea de calitate include şi capacitatea de procesare,

rezistenţa la păstrare, valoarea nutritivă a produsului final
etc.
O preocupare permanentă a amelioratorilor
constituie sporirea cantităţii de alimente de
origine vegetală şi majorarea în produsul final a
conţinutului de proteine, lipide, hidraţi de
carbon, vitamine etc.

Însuşirile de calitate prezintă aspecte variate, de

la o specie la alta, în funcţie de direcţiile de
utilizare. În acest context, pentru unele specii
contează proprietăţile tehnologice, iar pentru
altele, atât cele tehnologice, cât şi cele culinare
La grâu, calitatea unui soi este apreciată datorită
însuşirilor de morărit şi panificaţie, conţinutul şi
cantitatea glutenului, capacitatea făinii de a
forma bioxid de carbon, capacitatea aluatului de
a reţine bioxidul de carbon.

Calitatea orzului pentru bere este condiţionată de

conţinutul ridicat de amidon în boabe şi de
conţinutul redus în proteine.
La speciile leguminoase pentru boabe, pe lângă diferitele
componente biochimice preţioase, calitatea este
determinată de conţinutul redus de celuloză în tegumentul
seminal, capacitatea mare de fierbere a boabelor şi de
uniformitatea fierberii.

La sfecla de zahăr o atenţie deosebită se acordă obţinerii

unor soiuri cu un conţinut redus de substanţe nezaharoase
în suc la prelucrare (proteine solubile, nitraţi, acizi
organici, peptide)

La floarea-soarelui, în vederea producerii unui ulei de

calitate superioarăeste necesară crearea unor cultivare cu
un conţinut înalt în acizi graşi polinesaturaţi, îndeosebi a
acidului linoleic şi stearic.
În scopul creării unor soiuri şi hibrizi cu o calitate
înaltă a producţiei este necesar de a continua
cercetările în următoarele direcţii:

 identificarea celor mai valoroase surse de

germoplasmă, bogate îngene utile care să
controleze procesele fiziologice şi biochimice
care se realizează în plante pe parcursul perioadei
de vegetaţie.

 utilizarea acţiunii agenţilor mutageni în vederea

majorării frecvenţeide obţinere a unor mutaţii noi,
utile în controlul calităţii producţiei.
În scopul creării unor soiuri şi hibrizi cu o calitate
înaltă a producţiei este necesar de a continua
cercetările în următoarele direcţii:

 acumularea în acelaşi genotip a genelor ce

determină însuşirile de calitate şi productivitate
ale soiurilor ameliorate şi a unor gene care
condiţionează un conţinut sporit a diferitor
substanţe utile de la speciile sălbatice înrudite.

 ruperea corelaţiilor negative depistate între

productivitate şi unele proprietăţi biochimice şi
urmată de evidenţierea unor transgresii valoroase.
12.4. Ameliorarea cultivarelor cu epoci optime de maturitate

Productivitatea soiului, în mare măsură, depinde de durata

perioadei de vegetaţie, fiind practic direct proporţională.
Durata perioadei de vegetaţie este o însuşire determinată
ereditar, de un complex de gene polimere, influenţată de
factorii climaterici specifici pentru fiecare zonă de
cultivare.

Perioada optimă în care un soi sau un hibrid necesită să

ajungă la maturare este determinată de o serie de factori
naturali (temperaturile biologic active, lungimea zilei şi a
nopţii, regimul de umiditate, regimul pluviometric etc.)
care nu pot fi controlaţi în întregime.
Reducerea duratei perioadei de vegetaţie este
unul din principalele obiective ale ameliorării
anumitor specii (soiuri) de culturi agricole.

Cea mai importantă problemă care trebuie

rezolvată pentru realizarea acestui obiectiv
constă în atingerea unui compromis între
capacitatea de producţie, calitatea producţiei şi
epoca de maturitate a cultivarului.
Micşorarea perioadei de vegetaţie oferă posibilitatea de a
deveni o plantă premergătoare bună în asolament pentru
cultura următoare.

În general, la toate speciile cultivate, soiurile precoce

folosesc mai raţional umiditatea din sol şi deseori evită
atacul unor boli sau dăunători.

Ca urmare a perioadei mai scurte de asimilare a

substanţelor nutritive, formele precoce prezintă o
capacitate de producţie ceva mai scăzută, precum şi unele
deficienţe calitative. Din acest motiv, trebuie găsite cele
mai optime căi pentru ca în perioade scurte de vegetaţie să
nu scadă prea mult productivitatea şi calitatea producţiei.
 12.5. Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Datele din literatura de specialitate afirmă că bolile şi dăunătorii anual duc la
pierderea a 20-25% din producţia culturilor agricole. Influenţa nocivă a
diferitor patogeni creşte îndeosebi în anii favorabili atacului.
Astfel, la grâu, cele mai mari pierderi sunt produse de rugina brună (Puccinia
recondita f. sp triticina), rugina galbenă (Puccinia striiformis), rugina neagră
(Puccinia graminis), făinare (Erysiphe sp.), fuzarioza (Fusarium
sp.) ş.a.
Orzul este atacat mai ales de tăciunele zburător (Ustilago nuda).
Floarea-soarelui înregistrează cele mai mari pagube din cauza unor ciuperci
fitopatogene: mana (Plasmopara helianthi), rugina (Puccinia helianthi),
putregaiul cenuşiu (Botrytis fuckeliana), putregaiul alb (Sclerotinia
sclerotiorum) ş.a.
Acquaah (2010) menţionează că există şase grupe de
fitopatogeni care necesită şase moduri de acţiuni diferite
în vederea obţinerii unui material biologic cu rezistenţă
genetică. Aceste grupe sunt: fungi existenţi în aer, fungi
existenţi în sol, bacterii, viruşi, nematozi şi insecte.
Una dintre soluţiile care se impune pentru evitarea
pagubelor aduse de către fitopatogeni constă în crearea
şi evidenţierea unor soiuri şi hibrizi cu o rezistenţă
genetică corespunzătoare. S-a constatat că rezistenţa la
boli şi dăunători este o însuşire ereditară, exprimată prin
capacitatea plantei de a se apăra faţă de atacul unui
anumit fitopatogen.
După Van Der Plank (1968), rezistenţa genetică a
speciilor de plante în cultură la fitopatogeni se clasifică
în două categorii: rezistenţă verticalăşi rezistenţă
orizontală.

Prin rezistenţa verticală se înţelege capacitatea soiului

de a rezista la o maladie specifică, dar de scurtă durată,
astfel că în condiţiile în care apare o altă rasă
fiziologică, soiul respectiv nu mai este rezistent.

Prin rezistenţa orizontală se înţelege capacitatea soiului

de a avea rezistenţa la mai multe maladii în acelaşi timp
– o rezistenţă ceva mai moderată,dar pe o perioadă de
timp foarte mare, uneori de cca 50-100 de ani.
Una dintre metodele mai eficiente de ameliorare a
rezistenţei plantelor la atacul agenţilor patogeni se
consideră folosirea hibridării îndepărtate,care prevede
încrucişarea dintre unele soiuri valoroase, dar
nerezistente la anumiţi agenţi patogeni, ce aparţin la o
specie de cultură, cu o specie din flora spontană
înrudită, dar care conţine genele ce determină rezistenţă
la aceşti factori biotici.
În această ordine de idei, putem menţiona şi utilizarea
cu succes a unor procedee din domeniul ingineriei
genetice.
 12.6. Ameliorarea rezistenţei
soiurilor de plante la factorii abiotici
Rezistenţa plantelor la condiţiile de mediu nefavorabile
(de stres) reprezintă totalitatea însuşirilor vegetale de a
supravieţui acţiunii dăunătoare a mediului înconjurător,
în condiţiile desfăşurării normale a proceselor vitale.

Printre condiţiile de mediu nefavorabile pentru plante o

influenţă deosebită au temperaturile extremale care
provoacă seceta, gerul, îngheţurile, producând dereglări
ale principalelor procese fiziologice care au loc în
plante.
 12.6.1. Ameliorarea rezistenţei la secetă

Această însuşire are la bază unele mecanisme

fiziologice şi este mai puţin fundamentată pe
mecanisme genetice.
Lipsa de umiditate în timpul vegetaţiei plantelor
ce manifestă atât ca secetă a solului, cât şi ca
secetă atmosferică, care se manifestă prin
ofilirea temporară sau permanentă a plantei.
Seceta atmosferică se caracterizează prin
temperaturi ridicate şi umiditate relativ scăzută
(10-20%) în atmosferă în timpul zilei. Seceta
atmosferică are urmări destul de grave, îndeosebi
când este însoţită de vânturi puternice.
Dacă seceta atmosferică durează prea mult timp,
ea determină apariţia secetei solului.
Seceta solului apare ca o insuficienţă a
precipitatelor. La început se manifestă un deficit
restant de apă, iar după un timp planta nu-şi mai
poate reface turgescenţa nici noaptea. În timpul
secetei solului, rezerva de apă în sol scade sub
nivelul coeficientului de ofilire.
Ameliorarea rezistenţei plantelor la secetă se poate
realiza prin:
- evidenţierea în cadrul germoplasmei de bază a speciei
a unor forme(genotipuri) cu asemenea însuşiri şi
utilizarea lor ca donor în crearea soiurilor rezistente la
secetă;
- alegerea şi utilizarea în procesul de ameliorare a unor
forme rezistente din populaţiile locale, adaptate la
condiţiile ecologice ale zoneide cultivare;
- folosirea materialului biologic cu durată de vegetaţie
care ar permite evitarea perioadei secetoase.
 12.6.2. Ameliorarea rezistenţei la temperaturi joase
Acest obiectiv include ameliorarea rezistenţei la ger şi rezistenţei la
iernare la unele specii anuale şi la toate speciile perene cultivate.

Rezistenţa la ger reprezintă capacitatea plantelor de a suporta temperaturi

scăzute, fără a le afecta semnificativ capacitatea de producţie.
Rezistenţa la ger vizează şi rezistenţa plantelor anuale la temperaturile
scăzute din primăvară.

Rezistenţa la iernare reprezintă toleranţa plantelor (îndeosebi a speciilor

multianuale) la temperaturi scăzute ale iernii şi alte aspecte, precum:
alternanţa la îngheţ-dezgheţ repetată, dezrădăcinarea plantelor (de exemplu,
la grâu) în cazul gonflării accentuate a solului, asfixierea (înăbuşirea)
datorită lipsei aerului din stratul compact de zăpadă.
Ameliorarea rezistenţei plantelor la temperaturi scăzute constituie un
obiectiv realizabil, care presupune folosirea mai multor căi de acţiune:

- identificarea surselor de germoplasmă care deţin gene de rezistenţă la

temperaturi scăzute;

- sporirea variabilităţii genetice a materialului biologic din colecţie prin

diverse hibridări cu scopul depistării unor forme transgenice privind
rezistenţa la temperaturi joase;

- transferul prin metode specifice de ameliorare a genelor care determină

rezistenţa la temperaturi joase la formele valoroase, dar cu o
rezistenţă slabă.

Un rol important în ameliorarea soiurilor rezistente la iernare şi îngheţ

aparţine hibridărilor interspecifice.
 Principiile de creare a modelului de soi
Soiul reprezintă o totalitate de plante ce aparţin
aceleiaşi specii, este creat prin ameliorare şi
posedă anumite caractere şi însuşiri valoroase
ereditarece se manifestă maximal în condiţii
adecvate de mediu şi de producţie.
Formarea soiului a parcurs o perioadă de timp
destul de îndelungată.
Procesul de creare a unui soi nou se bazează, de
regulă, pe elaborareaunui plan detaliat de
ameliorare, în care sunt prevăzute caracteristicile
principale ale viitorului soi şi măsurile pentru
toate etapele de realizare a scopului scontat.
Acest plan reprezintă aşa-numitul model al
soiului.
La întocmirea modelelor de soiuri trebuie de luat
în considerare faptul că fenotipul este rezultatul
realizării genotipului în anumite condiţii ale
mediului.
În perioada de lansare a soiului trebuie studiate şi
prevăzute cerinţele consumatorilor pe piaţa
internă şi externă privind cantitatea deproducţie
necesară şi calitatea producţiei obţinute;

Noul genotip al soiului în formare este necesar să

fie elaborat conform destinaţiei produsului final
şi să includă genele care determină caracterele şi
însuşirile urmărite în procesul de ameliorare.