UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA BIOLOGIE ȘI PEDOLOGIE

DEPARTAMENT BIOLOGIE ȘI ECOLOGIE

FITOTEHNIE

Autor:
dr., în biol., conf., univ., BÎRSAN ANA

Chișinău , 2021
Bibliografie selectivă

 Viorel ION Fitotehnie. București. 2010. 139 p.1 (horticultura-bucuresti.ro)

 Tehnologii în fitotehnie / Victor Starodub. - Ch.:S.n., 2008 (Centrul Ed.
UASM). - 399 p. (4) (PDF) FITOTEHNIE | Miha Miha - Academia.edu

 Microsoft Word - AGRIC.ECOLOGICA.doc (uaiasi.ro)

Fitotehnia este ştiinţa agronomică care studiază
particularităţile morfobiologice ale plantelor cultivate şi
elaborează tehnologiile moderne de cultivare a acestora, în
scopul creşterii cantitative şi calitative a producţiei
agricole, în limitele eficienţei economice.

 Baza teoretică a fitotehniei o constituie biologia.

Obiectivele fitotehniei sunt:

 1. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare, a sectorului

zootehnic cu furaje şi a industriei cu materie primă.
 2. Îmbunătăţirea fertilităţii solului.
 3. Protecţia mediului ambiant.
 4. Combaterea eroziunii.
 5. Majorarea produsului intern brut.

Cuvinte cheie: materie primă; eroziune; produs intern brut.

Glosar
 Materia primă este materialul de bază din care sunt produse sau fabricate:
mărfurile, produsele finite și materiile intermediare.
 Termenul de "materie primă" este utilizat pentru a desemna materialul aflat într-o stare
neprelucrată sau prelucrată.
 Eroziune - degradarea solului sau a rocilor, caracterizată prin desprinderea particulelor
neconsolidate și îndepărtarea lor prin acțiunea diferitor factori.
 Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate
ramurile economiei în interiorul unei țări în decurs de un an.
 Factorii de vegetatie sunt elemente ale mediului naltural care intervin activ in viata plantelor,
dirijând creșterea și dezvoltarea acestora. Cerintele plantelor fata de factorii de vegetatie
variaza mult de la o specie la alta sau hibrid, precum si pe faze de vegetatie. In ultimul timp
factorii de vegetatie sunt numiti tot mai frecvent si factorii ecologici.
 Vegetație - totalitatea plantelor dintr-o regiune, zonă, ţară etc., distribuite şi asociate după
anumite condiţii naturale. Ansamblul plantelor care cresc pe glob sau înt-o anumită regiune a
lui.
Legile fundamentale

Dintre legile fundamentale ce se iau în calcul la modelarea

tehnologiilor de cultivare a culturilor de câmp fac parte:

 legea echivalenţei fiziologice şi nesubstituirii factorilor de

vegetaţie;
 legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie;
 legea factorului limitativ al producţiei;
 legea revenirii în sol a substanţelor nutritive extrase de
către plantă.
Legea echivalenţei fiziologice şi nesubstituirii factorilor
de vegetaţie

 Pentru a creşte şi a se dezvolta normal, planta

trebuie să beneficieze de acţiunea tuturor
factorilor de vegetaţie.
 Factorii de vegetaţie sunt egali ca valoare şi nu
pot fi substituiţi unul cu altul: în caz contrar,
planta nu poate vegeta.
Legea acţiunii în complex a factorilor
de vegetaţie

 Factoriide vegetaţie trebuie să acţioneze asupra

plantelor în complex şi nu în mod izolat.
 Atunci când ei acţionează în complex, planta îi
utilizează mai bine, sporind considerabil producţia.
Legea factorului limitativ al producţiei

 Factoriide vegetaţie sunt benefici pentru plantă

numai în cazul în care sunt utilizaţi în cantităţi
optime.

 Dacă sunt furnizaţi în volum prea mic sau prea mare,

ei au o influenţă negativă asupra producţiei,
manifestându-se ca factori limitativi.
Legea restituirii în sol a substanţelor
nutritive extrase de către plantă
 Scopul
este de a spori cantitativ şi calitativ
producţia.
 Lafiecare recoltă, din sol se extrag mari cantităţi de
substanţe nutritive.
 Deexemplu, la fiecare tonă de grâu sau porumb
pentru boabe se extrag circa 25 kg de azot, 12 kg de
fosfor, 30 kg de potasiu etc., care, ulterior, trebuie
compensate.
Principala metodă

 Principala metodă de studiu a fitotehniei este metoda

experienţei în câmp, axată pe două aspecte
fundamentale ale cercetării:
 experienţa în câmp şi în laborator şi
 experienţa în procesul de producţie.
 Experienţa în câmp şi în laborator se aplică cu scopul de a studia – în funcţie
de biotip şi de condiţiile pedoclimaterice – elementele tehnologice pe parcele
mici; de a stabili gradul de fertilizare (doze, perioade şi modalităţi de
aplicare a îngrăşămintelor) şi celemai adecvate modalităţi de lucrare a
solului; de a soluţiona unele probleme ce ţin de însămânţarea culturii (timpul
semănatului, desimea, distanţa dintre rânduri, adâncimea încorporării în sol
şi cantitatea de sămânţă la 1 ha) şi de lucrările de întreţinere.

 Experienţa în procesul de producţie se realizează cu scopul de a testa

eficienţa elementelor tehnologice în condiţii de producţie pe suprafeţe mari,
fiind considerată şi etapă finală a experienţei.
Tipuri de tehnologii în fitotehnie, şi
factorii principali de sporire a producţiei
 Tehnologia de cultivare sub aspect fitotehnic presupune lucrări succesive de
îngrijire a culturilor agricole, recoltare, curăţare şi condiţionare a producţiei.
Tipuri de tehnologii:
 1. Tehnologii convenţionale, clasice.
 2. Tehnologii ecologice.
 3. Tehnologii la îmbinare.
Hidroponica

Hidroponica
 O tehnologie de cultivare a plantelor nu poate fi generalizată în timp şi
spaţiu, întrucât determină procese negative cu grave consecinţe asupra
mediului înconjurător.
 Totuşi tehnologia agricolă convenţională bazată pe afânarea intensă a solului
prin arătură cu răsturnarea brazdei şi eliminarea resturilor vegetale, urmată
de numeroase lucrări secundare, a rămas încă cea mai răspândită, devenind
„tradiţională” şi intrând în mentalitatea comunităţilor umane de
pretutindeni.
 În ultimii ani această paradigmă este, totuşi, schimbată.
Agricultura conservativă
Această nouă tehnologie agricolă a fost denumită „conservativă”, ea
exclude afânarea intensivă a solului prin arătură cu răsturnarea brazdei şi
eliminarea resturilor vegetale, dar impune acoperirea cu resturi vegetale a peste
30 % din suprafaţa solului după semănat.
Tehnologia alternativă presupune tehnici de reducere a costurillor şi de
menţinere a nivelelor de producţie prin aplicarea unor principii şi practici cum
sunt:
 – rotaţia culturilor;
 – sisteme integrate vegetaţie/animale;
 – cultivarea leguminoaselor fixatoare de azot;
 – generalizarea lucrărilor de protecţie, ameliorare şi valorificare a solului;
 – gospodărirea integrată a elementelor nutritive.
Tehnologia ecologică
 Tehnologia ecologică (termen similar cu tehnologia
organică sau biologică) diferă fundamental de cea
convenţională.
 Rolul ei este de a da producţie cât mai pură din punct de
vedere ecologic, mai potrivită metabolismului
organismului uman, dar în deplină corelaţie cu
conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de
natură şi legile ei.
 Tehnologia ecologică contribuie la creşterea activităţilor
economice de mare randament şi are o contribuţie majoră
la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
Tehnologia ecologică nu utilizează:
 fertilizanţi şi pesticide sintetice, stimulatori şi regulatori de creştere.
 Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în tehnologia
ecologică.
 Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin
respectarea perioadei de conversie, care în producţia vegetală are o durată
de 2 ani pentru culturile anuale şi de 3 ani pentru culturile perene.
 Producţie ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză.
 Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme
agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea
resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor
Principiile de bază ale producţiei
agroalimentare ecologice
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:
 – eliminarea oricăror tehnologii poluante;
 – realizarea unor structuri de producţie şi asolamente, în cadrul cărora rolul
principal îl deţin speciile şi soiurile de înaltă adaptabilitate;
 – susţinerea şi ameliorarea continuă a fertilităţii naturale a solului;
 – integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi a
produselor din plante;
 – utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea
acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare
refolosibile;
 – aplicarea unor tehnologii care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor
Căile de creştere a producţiei la
plantele de cultură mare
 Creşterea suprafeţelor cultivate.
 Schimbarea structurii culturilor.
 Creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă reprezintă o cale intensivă
de creştere a producţiilor. Această modalitate de creştere a producţiilor se
bazează pe folosirea de material biologie (soiuri şi hibrizi) din ce în ce mai
performant, pe folosirea de tehnologii moderne de producţie şi pe aplicarea
rezultatelor cercetării ştiinţifice şi utilizarea inovaţiilor în activitatea de
producţie agricolă. Tehnologiile moderne de producţie se bazează pe
mecanizare (folosirea de maşini, utilaje şi echipamente agricole
performante), chimizare (folosirea de îngrăşăminte chimice; folosirea de
pesticide – erbicide, fungicide, bactericide, insecticide, acaricide,
nematocide, rodenticide etc.; folosirea de substanţe regulatoare de creştere
etc.), automatizare (computerizare, robotizare).
Tehnologia de cultivare se axează pe
principalii factori de sporire a producţiei:
 ® seminţe de clasa întâi de categorie superelită, elită sau de prima
reproducţie;
 ® asortiment tehnic care va permite efectuarea lucrărilor de câmp în
termene optime şi la nivel înalt de calitate;
 ® aplicarea îngrăşămintelor echilibrate după substanţele nutritive;
 ® mijloacele integrate de protecţie a plantelor: agrotehnice, chimice,
biologice;
 ® metode eficiente de organizare a muncii.
 Tehnologia modernă prevede efectuarea la timp, permanent şi argumentat a
elementelor tehnologice şi include automatizare (computerizare, robotizare).
.
Factorii de producţie la plantele de
cultură mare
Factorii care influenţează producţia la plantele de cultură mare sunt grupaţi în:
factori biologici;
 factori ecologici;
 factori tehnologici;
 factori economico-sociali şi
 factori politici.
a) Factorii biologici

 a) Factorii biologici sunt reprezentaţi de soi sau hibrid, calitatea materialului

de semănat sau plantat şi organismele care acţionează asupra plantelor de
cultură mare.
 Recolta potenţială este determinată de soiul sau hibridul cultivat, respectiv
de zestrea genetică pe care o posedă planta cultivată şi care se poate
manifesta mai mult sau mai puţin în funcţie de acţiunea celorlalţi factori de
producţie.
 Soiul reprezintă o populaţie de plante creată sau identificată, care:
 - se diferenţiază de populaţiile daja cunoscute prin cel puţin un caracter important,
precis şi puţin fluctuant, ce poate fi clar definit şi descris, sau prin mai multe
caractere a căror combinaţie este de natură să dea calitatea de nou (distinctivitate);
 - este omogenă pentru ansamblul caracterelor luate în considerare de reglementările
în vigoare privind uniformitatea soiurilor, cu excepţia unui număr foarte redus de
forme atipice, ţinând seama de particularităţile de reproducere (omogenitate);
 - este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale, adică în urma reproducerii sau
multiplicării succesive, sau la sfârşitul fiecărui ciclu de reproducere definit de
ameliorator, caracterele esenţiale rămân aşa cum au fost descrise iniţial (stabilitate).

Hibridul reprezintă produsul obţinut în urma încrucişării între linii

consangvinizate, soiuri sau hibrizi, care în prima generaţie asigură producţii mari
datorită fenomenului de heterozis.

Linia consangvinizată reprezintă materialul biologic identic genotipic,

omogen şi stabil, rezultat din autofecundarea dirijată, însoţită de selecţie în mai multe
generaţii succesive.
Materialul de semănat sau plantat

 În practica agricolă, materialul de semănat este denumit

sămânţă, iar materialul de plantat este denumit material
săditor.
 Seminţele folosite la semănat sunt supuse în prealabil unui
control obligatoriu, pentru verificarea indicilor de calitate
ceruţi de normele în vigoare, respectiv pentru certificarea
calităţii seminţelor de către organismele competente.
 Scopul acestui control este să protejeze producătorii
agricoli împotriva riscului utilizării de seminţe şi material
săditor necorespunzătore.
Prin certificarea calităţii seminţelor şi a
materialului săditor se urmăreşte:
 STABILIREA VALORII BIOLOGICE A SEMINŢELOR ÎN CÂMP, avându-se în vedere
identitatea, autenticitatea, puritatea şi starea fitosanitară;
 STABILIREA VALORII CULTURALE A SEMINŢELOR PRIN EFECTUAREA DE DETERMINĂRI
DE CALITATE ÎN LABORATOR, şi anume:
 determinări fizice: examenul organo-leptic, puritatea fizică (P), componenţa
botanică (CB), masa a 1000 de boabe (MMB), masa hectolitrică (MH), umiditatea
(U);
 determinări fiziologice: germinaţia (G), cold-test (CT), viabilitatea(V), puterea
de străbatere (PS);
 determinarea stării sanitare: determinarea infestării şi infectării.
 controlul stării sanitare privind lipsa organismelor dăunătoare de carantină;
 verificarea autenticităţii şi purităţii varietale în pre şi postcontrol.
Calitatea seminţelor

 Calitatea seminţelor este o noţiune relativă, datorita în primul rând faptului

că seminţele unor specii pot avea destinaţii diferite:
 însămânţare,
 consum alimentar sau furajer,
 industrializare.
 Chiar dacă anumiţi indici ai calităţii sunt comuni, cum ar fi : puritatea, modul
de apreciere a acestora poate fi diferit, criteriul de apreciere al unui
component fi ind subordonat importanţei sale tehnologice sau agronomice.
Indici cuprinşi în standardele de stat

 Pentru seminţele destinate însămânţărilor, principalii indici de calitate se

referă la puritatea lor biologică, precum şi la unele caracteristici fizice,
însuşiri fiziologice şi la starea lor sanitară.
Valoarea biologică

 Prin valoarea biologică întelegem atât apartenenţa seminţelor la un soi (linie, hibrid) cu însuşiri
de productivitate şi calitate dovedite ca superioare în zona pentru care a fost omologat, cât şi
puritatea biologică (genetică) a seminţelor, respectiv frecvenţa exprimată în procente a
indivizilor care posedă toate caracterele şi însuşirile ereditare proprii.
 Aceste caracteristici se stabilesc prin acţiunea de certificare a seminţelor în câmp, în cadrul
căreia se determină autenticitatea, provenienţa seminţelor şi categoria biologică, apoi
puritatea biologică şi starea sanitară a culturii semincere.
 Materialul biologic care în urma controalelor în câmp corespunde indicilor stabiliţi de
standardele de stat primeşte un act de certificare, cu care sămânţa produsă poate fi
valorificată ca atare. În actul de certificare se înscrie categoria biologică (bază superelită,
superelită, înmulţirea I, înmulţirea a II-a etc., după caz), procentul purităţii biologice,
procentul plantelor cu seminţe greu separabile, procentul plantelor atacate de anumite boli.
Dintre caracteristicile fizice ale seminţelor au importanţă puritatea, componenta botanică a
seminţelor străine, iar pentru unele culturi, masa a 1.000 de boabe.
Puritatea fizică

 Puritatea fizică este reprezentată de conţinutul procentual de sămânţă pură

din specia respectivă faţă de masa totală a probei analizate şi, prin extensie,
a lotului pe care aceasta îl reprezintă.
Componenta botanică

 Componenta botanică a impurităţilor vii este normată fie procentual gravimetric

(ca de exemplu, la plantele furajere), fie numeric şi se referă la seminţele celorlalte
specii aflate în lot, respectiv seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de
buruieni, separat pentru unele grupe de plante (de exemplu, cereale) sau împreună
(leguminoase alimentare, legume ş.a.). În unele cazuri, este normat conţinutul în
seminţe străine greu separabile şi în toate cazurile sunt interzise seminţele
buruienilor de carantină.
 Componenta botanica
 Componenta botanica reprezinta numarul de seminte de alte plante de cultura si a
semintelor de buruieni, la 500 g.
 La numarul de seminte de alte plante de cultura si semintelor de buruieni, gasite in
probele de analiza, a puritatii, se adauga semintele de alte plante de cultura si de
buruieni gasite intr-o proba suplimentara, a carei masa, impreuna cu proba de
analiza a puritatii sa fie corespunzatoare.
Umiditatea seminţelor

 Umiditatea seminţelor. În scopul unei bune păstrări, seminţele trebuie să aibă

un conţinut de apă sub un nivel critic.
 Acesta este stabilit în funcţie de specie, fiind determinat de compoziţia chimică
a seminţelor: mai scăzut la seminţele cu conţinut ridicat de ulei, mai ridicat la
cele cu conţinut mai mare de substanţe hidrocarbonate.
 Umiditatea seminţelor se determină în laborator, şi se exprimă în %.
 Fiecărei specii îi corespunde o anumită umiditate la înmagazinarea seminţelor:
cerealele 14 %, leguminoasele şi floarea-soarelui 11%, porumbul păstrat în ştiuleţi
17%,etc.
Însuşiri fiziologice

 Dintre însuşirile fiziologice, standardele de stat prevăd indici numai pentru facultatea germinativă, care
arată numărul de seminţe pure exprimat în procente, capabile să producă germeni normali în laborator în
perioada şi în condiţiile de temperatură, umiditate şi lumină stabilite ca optime pentru fiecare specie.
 Pentru controlul seminţelor, germinaţia este considerată terminată şi se determină abia atunci când
embrionul şi-a dezvoltat structurile esenţiale suficient pentru a putea aprecia că va da naştere unei
plante normale în condiţii favorabile de apă, temperatură şi lumină şi într-un sol de bună calitate.
 Pentru speciile la care există seminţe tari, se foloseşte indicele germinaţiei totale, care reprezintă
facultatea germinativă mărită cu un anumit procent din seminţele rămase tari la sfârşitul testului de
germinaţie (100% la fasole, 50% la leguminoasele anuale de nutreţ şi 75% la cele perene). Facultatea
germinativă depinde de specie şi este influenţată de condiţiile de cultură, de faza şi modul de recoltare,
de starea sanitară, de modul de uscare, de condiţiile şi durata păstrării. Spre deosebire de puritate,
facultatea germinativă a unui lot de seminţe poate fi îmbunătăţită în mai mică măsură, iar germinaţia
unei seminţe, odată pierdută, face ca aceasta să nu mai aibă valoare agricolă.
 Pentru seminţele aflate în stare de repaus germinativ sau în cazul când este necesară o orientare rapidă
asupra germinaţiei, se foloşeşte indicele de viabilitate, care ne arată procentul de germeni viabili dintr-
un lot şi care - atunci când terminarea s-a făcut corect - ne permite o aproximare a facultăţii
germinative.
Starea sanitară

 Starea sanitară, sub aspectul contaminării seminţelor cu boli sau infestări cu

dăunători, reprezintă unul dintre indicii de calitate pe care se pune din ce în
ce mai mult un accent deosebit.
 Starea sanitară : sămânţa trebuie să fie perfect sănătoasă, să nu fie
vătămată, atacată de boli, ciuperci, dăunători.
 Este interzisă cu desăvârşire prezenţa obiectelor de carantină fitosanitară şi
a anumitor dăunători şi este limitată în lan sau în lotul de seminţe prezenţa
anumitor boli considerate ca afectând productivitatea culturii rezultate sau a
culturilor învecinate. Pentru unele specii (de exemplu, legume), standardele
prevăd obligativitatea tratării corespunzătoare a seminţelor înainte de
însămânţare.
Indici necuprinşi în standarde

 Sămânţa utilă (S.U.) reprezintă produsul dintre sămânţa pură şi germinaţia totală
exprimată în procente, conform formulei: SU% = (P% x G%):100. Acest indice se foloseşte
la stabilirea cantităţii de sămânţă (Cs) pentru a se obţine o anumită densitate (D) a
seminţelor germinabile la metrul pătrat, conform formulei:
Cs = (D x MMB):SU.

Mărimea seminţelor exprimată, de obicei, prin masa a 1.000 de boabe (MMB) cu care se află
în raport direct are o importanţă deosebită pentru practica agricolă, deoarece, în comparaţie
cu seminţele mici, seminţele mijlocii şi îndeosebi cele mari, având un conţinut mai ridicat de
substanţe nutritive şi embrioni mai bine dezvoltaţi, reuşesc să dea plăntuţe cu un start mai
bun, cu o putere de străbatere superioară, cu o înrădăcinare, creştere şi dezvoltare mai
bune, ceea ce se reflectă în final într-o producţie mai bună.

Densitatea (greutatea specifică) constitue, de asemenea, un indice de calitate, seminţele cu

densitate mare având o valoare de însămânţare superioară, în special sub aspectul
productivităţii plantelor.
Masa hectolitrică

 Masa hectolitrică (volumetrică) (MH) reprezintă masa unui hectolitru de

sămânţă.Valoarea ei, se determină cu ajutorul unei balanţe speciale numită
balanţă hectolitrică. Ea exprimă calitatea seminţei şi este utilizată la
stabilirea volumului necesar depozitării seminţelor.
Uniformitatea

 Uniformitatea asigură o însămânţare corectă, o economie de sămânţă, precum şi o

răsărire uniformă, cu toate consecinţele favorabile care decurg de aici pentru
întreţinerea şi protecţia culturii respective. De mărimea, densitatea,
uniformitatea, starea suprafeţei şi puritatea seminţei depinde masa (greutatea)
hectolitrică sau volumetrică, prin care se înţelege masa unui hectolitru de seminţe
exprimată în kilograme. Acest indice important pentru produsele destinate
consumului sau industrializării este avut în vedere la recepţia seminţelor brute,
precum şi la unele calcule legate de ambalarea şi depozitarea seminţelor.
Energia germinativă

 Energia germinativă exprimă viteza de germinare a seminţelor în condiţii

optime în care se determină facultatea germinativă în laborator. De obicei,
numărarea seminţelor germinate pentru stabilirea energiei germinative se
face la o dată care reprezintă 1/2-1/3 din termenul la care se face măsurarea
pentru stabilirea facultăţii germinative.
 Energia germinativă a fost mult timp considerată ca un indicator valoros
corelat cu o mai bună putere de străbatere în câmp, cu o răsărire mai rapidă
şi mai uniformă, cu o mai bună rezistenţă a plantelor la condiţiile
nefavorabile din prima perioadă a creşterii.
Puterea de străbatere

 Puterea de străbatere reprezintă însuşirea germenilor de a ieşi la suprafaţa

unui strat acoperitor (nisip, pământ, zgură de caramidă etc.) în condiţii de
laborator (temperatură şi umiditate constante) într-un anumit termen.
 Puterea de străbatere este capacitatea germenilor (colţilor) de a străbate
stratul de sol care îi acoperă. Se exprimă prin % de plante răsărite, raportat
la 100 de seminţe semănate.
 Vigoarea seminţelor este considerată ca suma acelor însuşiri ale seminţelor
care determină nivelul activităţii şi performanţelor lor în timpul germinaţiei şi
a răsăririi germenilor în câmp. Seminţele care răsar bine în condiţiile din
câmp - nu totdeauna optime - sunt seminţe cu vigoare ridicată, iar cele care
răsar slab au o vigoare scăzută.
Condiţionarea seminţelor
 Condiţionarea seminţelor include toate operaţiile aplicate seminţelor pentru a corespunde cerinţelor
prevăzute în standarde privind materialul folosit pentru semănat. Aceste operaţii sunt: uscarea,
curăţirea, sortarea, tratarea, ambalarea şi depozitarea.
 Uscarea seminţelor este necesară când la recoltarea unei culturi se constată că seminţele prezintă
un conţinut de umiditate prea ridicat pentru a putea fi păstrate în condiţii corespunzătoare. Uscarea
seminţelor poate fi făcută la soare, sub şoproane sau în magazii prin lopătare. Există şi uscătorii
moderne unde uscarea seminţelor se face cu ajutorul unor instalaţii speciale.
 Curăţirea şi sortarea seminţelor sunt operaţii care constau în îndepărtarea impurităţilor şi separarea
seminţelor pe categorii în funcţie de mărime şi greutate. Pentru aceste operaţii se folosesc :
vânturătoarea, triorul şi selectorul. Indepărtarea seminţelor de cuscută din masa seminţelor de
trifoi,lucernă etc.,se face cu ajutorul separatorului magnetic, la staţii speciale de decuscutare.
 Tratarea seminţelor împotriva bolilor şi a dăunătorilor se face cu ajutorul fungicidelor şi
insecticidelor prin tratamente pe cale umedă sau uscată. Seminţele leguminoaselor pentru boabe
(mazăre, fasole, soia ) sunt tratate cu suspensii de îngrăşăminte bacteriene (Nitragin) .
 Ambalarea seminţelor uşurează manipularea, depozitarea şi transportul seminţelor destinate
semănatului, preîntâmpinând şi impurificarea lor. Pentru ambalare sunt folosiţi saci din fibre textile,
cu capacitatea de 25-75 kg. Ei sunt prevăzuţi cu etichete pe care sunt înscrise principalele date
privind provenienţa şi însuşirile seminţelor.
 Depozitarea seminţelor se face în magazii,curate, igienizate, în stive aşezate pe grătare sau direct
pe duşumea, dispuse în aşa fel încât să fie asigurat accesul personalului care efectuează controlul.
Organismele care acţionează asupra
plantelor
- microorganisme patogene (virusuri, bacterii,
ciuperci), care produc boli (viroze, bacterioze,
micoze);
- microorganisme simbiotice, care sunt folositoare
plantelor de cultură mare (de exemplu, bacteriile
din genul Rhizobium care trăiesc în simbioză cu
speciile de leguminoase);
- - organisme animale dăunătoare: insecte,
nematozi, acarieni, păsări, rozătoare, etc.
- - plante care intră în competiţie pentru factorii
de vegetaţie cu plantele de cultură, denumite
buruieni (plante nedorite în culturile agricole);
- - plante parazite (de exemplu, cuscuta, lupoaia).
b) Factorii ecologici cei mai importanţi
sunt:
 radiaţia solară,
 apa,
 căldura,
 aerul,
 elementele nutritive,
 solul,
fiecare specie de plante având cerinţe specifice privind aceşti factori.
Radiaţia solară
 Pentru plante, cea mai importantă este radiaţia vizibilă (lumina), cu
lungimea de undă cuprinsă între 380-800 nm, iar în cadrul acesteia
cea mai importantă este radiaţia cu lungimea de undă cuprinsă între
400-700 nm, care constituie radiaţia fotosintetic activă (FAR –
Photosynthetically Active Radiation).
 De cantitatea luminii depinde cantitatea de substanţe organice
produse prin procesul de fotosinteză, respectiv productivitatea
plantelor.
 Unele plante sunt adaptate la intensităţi mai mari ale luminii („plante
de lumină + heliofite”), cum sunt sfecla de zahăr, floarea-soarelui,
cartoful, bumbacul, porumbul, iar altele sunt adaptate la intensităţi
mai mici ale luminii („plante de umbră + sciofite”), cum sunt fasolea,
inul pentru fibră.
Apa
 Apa este importantă pentru fiecare etapă a procesului de dezvoltare a
plantelor, de la procesul de imbibiţie a seminţei şi declanşarea germinaţiei şi
până la maturitate.
 În anumite faze de vegetaţie, deficitul de apă are un efect mai important
asupra plantelor, acestea fiind denumite faze critice.
 Raportul dintre cantitatea de apă consumată de plante şi cantitatea de
substanţă uscată sintetizată de acestea reprezintă consumul specific sau
coeficientul de transpiraţie.
 Consumul specific este diferit de la o specie de plante la alta, dar şi în
funcţie de condiţiile climatice (precipitaţii, umiditate atmosferică,
temperatură), vârsta plantei, caracteristicile solului (indicii hidrofizici şi
fertilitatea solului).
Căldura

Căldura influenţează procesele care au loc în cadrul plantei, şi anume:

 viteza cu care se desfăşoară reacţiile biochimice;
 ritmul de absorţie al apei şi elementelor nutritive şi viteza de deplasare a
acestora în plantă;
 procesele fiziologice care au loc în plantă;
 rata de creştere şi dezvoltare.
Constanta termică
Pentru ca o plantă să ajungă la maturitate, aceasta are nevoie de o anumită cantitate de
căldură exprimată sub forma unei sume de temperaturi biologic active (TBA1 ), aceasta
purtând numele de constantă termică (CT).
Constanta termică se calculează după următoarea formulă:

ΣTBA = Σ(Tef – Tb)

unde:
∑TBA = suma temperaturilor biologic active, înregistrate de-a lungul perioadei de vegetaţie
(constanta termică);
Tef = temperatura efectivă, exprimată ca temperatură medie zilnică, calculată ca medie
dintre temperatura maximă zilnică şi temperatura minimă zilnică;
Tb = temperatura de bază sau pragul biologic (temperatura sub care nu se mai
înregistrează creşteri vizibile).
Constanta termică este diferită de la o specie la alta, de exemplu: 1000-1400o C la porumb
(Tb=10o C); 800-850o C la mei (Tb=10o C); 1450-1600o C la floarea-soarelui (Tb=7o C).
Temperatura minimă

 Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă pentru stabilirea

momentului optim de semănat în cazul plantelor de cultură care se seamănă
primăvara, respectiv a momentului când această temperatură se realizează la
adâncimea de semănat în sol, şi anume:
 1-3o C pentru grâul de primăvară, orzoaica de primăvară, mazărea, inul;
 3-5o C pentru bob, lupin, mac;
 6- 7o C pentru floarea-soarelui;
 7-8o C pentru soia;
 8-10o C pentru porumb şi fasole;
 10-12o C pentru orez şi mei;
 11-13o C pentru sorg;
 13-14o C pentru tutun etc.
 Pe panta sudică, plantele fructifică cu 7-14 zile mai devreme decât pe suprafeţele
cu pantă opusă.
 Dacă diferenţa dintre temperatura minimă a aerului la nordul şi sudul republicii
constituie 3-4°, atunci, în limitele unei gospodării cu diferite forme de relief,
diferenţa de temperatură în nopţile senine şi fără vânt variază semnificativ.
 În părţile superioare ale pantelor, umiditatea solului – pe un strat de 0-50 cm –
poate fi de două ori mai mică decât în vâlcea.
 În funcţie de amplasamentul pe pantă, diferenţele de recoltă pot constitui 27% – la
grâu, 79%– la porumb şi 43% – la floarea-soarelui.
 Diferenţa privind durata fazei de vegetaţie în diferite locuri de pe pantă constituie
10-17 zile.
 Cu cât este mai mare potenţialul de productivitate al soiului şi cu cât sunt mai
nefavorabile condiţiile pedoclimatice, cu atât este maimare variabilitatea
nivelului de recoltă şi calitatea acesteia în funcţie de relief, microclimă şi tipul de
sol.
Zonarea şi microzonarea soiurilor şi
hibrizilor
 La zonarea şi microzonarea soiurilor şi hibrizilor trebuie să se ţină cont de
tipul biologic, plasticitatea plantelor, durata perioadei de vegetaţie,
necesitatea faţă de temperaturi biologic active, tipul biologic.
 Un câmp cu o înclinare de 1° spre nord primeşte aceeaşi cantitate de căldură
ca şi un câmp drept amplasat cu 100 km mai la nord.
 În funcţie de înclinaţia pantei sau de expoziţie, pe teritoriul Republicii
Moldova, diferenţa dintre perioadele fără îngheţ constituie până la 30 de zile;
iar suma temperaturilor active – 800-900°.
 Cea mai mare sumă de temperaturi se poate atesta pe pantele cu expoziţie
sudică, după care urmează cele cu expoziţie vestică, apoi estică, cea mai
rece temperatură atestându-se pe terenurile cu expoziţie nordică.
c) Factorii tehnologici

Factorii tehnologici sunt reprezentaţi de intervenţiile pe care omul le efectuează

asupra plantei de cultură prin intermediul tehnologiei de cultivare, intervenţii
care sunt grupate în următoarele verigi tehnologice:
 rotaţie,
 fertilizare,
 lucrările solului,
 sămânţa şi semănatul,
 lucrările de îngrijire,
 recoltarea.
d) Factori economico-sociali şi politici

Factori economico-sociali şi politici sunt reprezentaţi de:

 tipul de exploataţie,
 dotarea tehnică,
 modul de valorificare a recoltei,
 sursele de finanţare,
 subvenţiile,
 normele de protecţia mediului,
 normele fitosanitare,
 legislaţia în vigoare, etc.