ALELOPATIA

Pentru prima dată, termenul de alelopatie a

fost definit de Molisch, 1937.
Termenul „allelopatie” derivă de la
cuvintele grecesti „allelon” = reciproc si
„pathos”= suferinţă.
 Compusii chimici care iau parte la interac ţiunile
biochimice dintre plante poartă denumirea generală
de substanţe alelopatice.
 Organismele ce sintetizeaza si elimina substante
alelopatice se numesc emitatoare sau donatoare, iar
cele care recepteaza acesti metaboliti se numesc
receptoare sau acceptoare.
 Compuşii alelopatici
 Sunt compusi secundari ai plantelor, cu masă moleculară mică,
prezenţi în diferite organe ale multor specii vegetale cum sunt
frunzele, florile, fructele si seminţele, dar si în tulpini si în
rădăcini, mai ales a celor perene.
 Acesti produsi alelochimici nu au rol în procesele metabolice
primare, esenţiale pentru supravieţuirea plantelor, si sunt
produsi ca si consecinţe ale căilor metabolice primare.
 Între compusii alelochimici predomină alcaloizii, fenolii,
terpenoizii si glicozidele.
 Majoritatea substanţelor alelochimice se găsesc, iniţial, în
corpul plantelor, sub o formă inactivă. În urma unor
transformări ulterioare (hidroliză, oxidoreducere, metilare sau
demetilare, etc.) sunt generaţi produsi noi, cu proprietăţi
alelopatice aparte.
 Principalele substanţe alelopatice

Substanţe
alelopatice

Coline Fitoncide Alcaloizi Marasmine Antibiotice Feromoni

Căile de biosinteză a substanţelor alelopatice
Efecte ale substanţelor alelopatice
 Interactiuni biochimice în lumea
plantelor superioare

 Antagoniste Sinergetice
 Interactiuni biochimice la animale

 La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în

relatiile intraspecifice se numesc feromoni, iar în relatiile
interspecifice, alomoni.
 Alomonii au rol de aparare sau de atac împotriva altor specii.
Exemplu: albine, viespi, serpi etc.
 Acesti metaboliti îndeplinesc diverse functii:

 Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte,

asigurând întâlnirea celor doua sexe în vederea reproducerii.
Fenomenul este utilizat în lupta integrata (capcane
feromonale).
 Feromonii de marcare sunt utilizati pentru însemnarea puilor,
a teritoriului, a surselor de hrana (ex.: la albine si furnici
asigura accesul rapid al întregii colonii la aceste surse).
 Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lacuste,
gândaci de scoarta), determinând formarea de colonii cu
dimensiuni optime pentru reproducere si pentru folosirea
hranei.
 Feromonii de alarma determina reactii de aparare la ceilalti
indivizi din populatia sa.
 Interactiuni biochimice plante -
animale fitofage
 Între plante (producatori primari) si animalele fitofage exista
atât interrelatii trofice, cat si biochimice.
 Plantele elaboreaza în procesul metabolic un numar mare de
compusi toxici (alcaloizi, glicozizi, saponine etc.) cu rol in
limitarea atacului fitofagilor.
 Fitofagii, la rândul lor, elaboreaza produsi care neutralizeaza
(antitoxine) metabolitii plantelor. Plantele elimina noi toxine
si astfel, insectele fitofage acumuleaza gene care le fac
rezistente fata de toxinele vegetale.
 Daca planta gazda si daunatorul convietuiesc în aceleasi
ecosisteme se stabileste o stare de echilibru intre planta si
fitofag. Contactul unei plante cu un fitofag nou fata de care nu
are mijloace de aparare poate duce la disparitia sa (ex.: vita de
vie europeana cu filoxera Phyloxera vastatrix).
 Un alt mijloc chimic de aparare a plantelor contra daunatorilor
fitofagi îl reprezinta producerea de hormoni juvenili ai
insectelor. Dupa cum se stie dezvoltarea unei insecte este
controlata prin doua categorii de hormoni antagonisti :
hormoni juvenili care mentin stadiul larvar si hormoni de
napârlire (ecdizoni) care declanseaza napârlirile si determina
dezvoltarea structurilor insectei adulte.
 Astfel, la unele ferigi (Polypodium vulgare) si gimnosperme
(Taxus baccata) s-au descoperit cantitati de ecdizoni în
cantitate mult mai mare decât la insecte.
 Acestia fitoecdizoni produc la insecte grave anomalii în
crestere si dezvoltare, ducând in final la sterilitate si moarte
prernatura. Plantele, mai ales gimnospermele, au elaborat un
mijloc eficace de aparare, ca raspuns la pericolul pe care-1
reprezinta insectele. Probabil aceasta face ca gimnospermele
sa nu fie consumate de prea multi fitofagi. Dar, unele insecte
au reusit sa depaseasca aceasta bariera - fitohormoriii
consumati fiind detoxificati în corpul larvelor.
 Forme de alelopatie
Există două forme de alelopatie :
nemijlocită şi mijlocită.
Alelopatia nemijlocită constă într-o influenţare
directă a unui organism acceptor prin
exometaboliţi unui donator din altă specie.
În alelopatia mijlocită, între acceptor şi donor
se intercalează un al treilea partener care
intensifica sau reduce efectul exometaboli ţilor.
 Funcţiile substanţelor alelopatice
 funcţia de apărare;
 funcţia de atac;
 funcţia de inhibare a concurenţei;
 funcţia atractantă;
 funcţia de reglare intrapopulaţională;
 aprovizionarea speciei cu substanţe semifabricate
(substanţe precursoare de hormoni şi fermenţi);
 formarea unui mediu biochimic adecvat de viaţă.
 Au fost recunoscute patru căi principale de
eliminare a substanţelor alelopatice din mediu
bazate pe chimismul lor :

 1)     volatizarea;
 2)     filtrarea;
 3)    exudarea la nivelul rădăcinilor;
 4) descompunerea rezidurilor vegetale
Căile principale de eliminare a substanţelor alelochimice în
mediu (Mandava 1985; Narwal 1994; Rice 1984).
 Volatizarea
 Eliberarea substanţelor alelochimice prin volatizare este adesea
limitată la plantele producătoare de terpenoide şi monoterpene.
Astfel de degajări volatile sunt produse de Artemisia, Salvia,
Parthenium şi Eucalyptus .
 Este cunoscut faptul că Eucalyptul conţine o mare varietate de
terpenoide care sunt toxine pentru germinarea seminţelor şi
creşterea numeroaselor plante de cultură.
 În afară de efectele lor toxice la plante, substanţele alelochimice
volatile au un potenţial insecticid . De altfel, toxicitatea sunstanţelor
volatile este prelungită datorită absorbţiei lor de către particulele
solului; ele rămân inhibitoare pentru plante mai multe luni.
 În ecosistemele deşertice şi mediteraneane eliberarea substanţelor
alelochimice prin valatizare este frecvent observată, datorită
influenţei temperaturilor ridicate şi influenţelor exercitate de
succesiunea vegetaţiei.
 Filtrarea
 Filtrarea este transportul de substanţe din plante în sol prin
acţiunea ploii, zăpezii, ceţei, roua.
 Gradul de filtrabilitate, depinde de tipul ţesutului plantei, de
vârsta şi de cantitatea şi natura precipitaţiilor. Majoritatea
substanţelor alelochimice eliberează prin transpiraţie o mare
varietate de substanţe organice şi anorganice ca : componenţi
fenolici, terpenoide şi alcaloizi şi cele mai multe dintre aceste
chimicale au fost bine caracterizate pentru efectele lor toxice
asupra plantei şi microorganismelor în natură şi condiţii de
laborator.
 Filtrarea substanţelor din seminţe şi frunze a fost identificate ca
fiind toxice pentru plantele de cultură şi pentru buruieni.
Cantitatea de precipitaţii căzute determină filtrarea unor compuşi
particulari şi toxicitatea lor depinde de influenţa autotoxică sau
alotoxică a acestora.
 Exuhudatele radiculare
 În diferite cazuri scăderea producţiei cerealelor au fost
atribuite toxinelor eliberate de rădăcinile diferitelor plante şi
specii de buruieni învecinate plantelor cultivate.
 Diferite componente eliberate din rădăcini au ca efect
reducerea germinării seminţelor, a creşterii rădăcinii şi a
lăstarilor, a absorbţiei nutrienţilor şi a producerii de nodozităţi.
 Deşi exudatele rădăcinii cuprind doar 2-12% din totalul
substanţelor obţinute în fotosinteză, ele contribuie foarte mult
la procesele de alelopatie.
 S-a observat că unii factori ar fi vârsta plantei, nutriţia, lumina
şi umiditatea ar influenţa rădăcina atât cantitativ cât şi
calitativ.
 Degradarea reziduurilor vegetale
 Descompunerea reziduurilor din plante aduce cantităţi mari de
substanţe alelochimice în rizosfera. Factorii care influenţează
acest proces depind de natura plantelor reziduale, de tipul de
sol şi de condiţiile de descompunere.
 Descompunerea plantelor nu este niciodată egal distribuită în
sol şi de aceea pe măsură ce cresc, la anumite puncte ele pot
veni în contact cu reziduurile de descompunere şi pot fi
afectate de substanţele alelochimice.
 Compuşii eliberaţi în sol sunt supuşi transformării de către
microflora solului şi produc produşi mai activi biologic decât
componenţii de bază.
 Aceste reziduuri influenţează nu numai recolta, creşterea
producţiei dar de asemenea influenţează şi creştere
buruienilor.
 Compuşi alifatici :
Deşi aceşti compuşi nu sunt foarte numeroşi în
rândul substanţelor alelochimice, câţiva dintre
ei ca:
 metanol, butanol,

 acizi oxalic, formic, butiric şi lactic inhibă

germinaţia seminţelor şi creşterea plantelor
(Rice, 1984).
 Lactone nesaturate :

Multe din antibioticele cunoscute ca şi

patulină, acid penicilic sunt simple lactone şi
sunt inhibitori ai microorganismelor.
 Acizi graşi şi lipide :
 Câţiva acizi graşi de la plantele terestre şi acvatice
măresc toxicitatea pentru plantele care cresc în
apropierea lor.
 Un acid gras nesaturat cunoscut, cloretin a fost izolat din
alga Chlorella .
 Câţiva acizi graşi şi anume : nonanoic, decanoic, lauric,
miristic, palmitic, stearic şi linoleic izolaţi din
Chamydomonos sunt inhibiitori ai creşterii unei alge şi
anume Haematococcus .
 Compuşii similari izolaţi din Polygonum inhibând
creşterea la Azotobacter şi Rluizobium .
 Terpenoide :
 Acestea cuprin o mare parte din sunbstanţele
alelochimice care au fost izolate din plante în mod
particular cele care cresc în regiunile aride şi
semiaride. Acestea include :  - pinenă, camforul,
cineol şi depentenă produsă de Salvia spp (Lovett,
1986) Amaronthus (Brodow şi Connick 1988 ),
Eucalyptul (de Moral şi Muller, 1970), Artemisia (Kil
şi colaboratorii,1992) şi Pinus (Nehlin, 1994), fiind
cunoscute pentru capacitatea lor alelopatică la plante
de cultură şi buruieni.
 Glucozide cianogenice :
 Diferite glucozide cianogenice ca durina şi
amigdalina sunt cunoscute pentru capacitatea
lor alelopatică în diferite culturi.
 Multe din Brassicaceae produc glicozid e care
prin hidroliză produc izotiacianaţi cu potenţial
biologic asemănător.
 Compuşi aromatici:
 Aceştia cuprind o mare parte din substan ţele
alelochimice şi includ:
 fenoli, acizi fenolici,
 derivaţii ai acidului cinomic, chinome,
 cumarine,
 flovonoide şi taninuri.
 Fenolii simpli
 În cadrul fenolilor simpli hidrochinonele şi
arbutinul au fost izolate din compuşii volatili
de la Arctostaplujlos şi aceştia inhibă creşterea
unor plante.
 Acidul benzoic şi derivaţii lui :
 Acidul hidroxibenzoic şi acidul vanilic sunt cei
mai comuni acizi implicaţi în alelopatie.
Compuşii au fost izolaţi din castravete (Yu şi
Matsui 1994) din Avena (Perez şi Ormeno-
Nunez, 1991a) din Rorippa sylvestris
(Yamane, 1992) şi din Sorghum (Nicollier şi
colaboratorii, 1985). Aceşti compuşi au fost
identificaţi şi în sol (Mandava 1985).
 Acidul cinamic şi derivaţii săi
Mulţi din aceşti compuşi sunt derivaţi din calea metabolică a
acidului shikimic şi sunt larg răspândiţi în plante. Au fost
identificaţi la castravete, floarea-soarelui etc.
Alţi derivaţi ai acidului cinamic ca acizii clorogenic, cofeic, p-
cumaric şi acizii ferulici sunt frecvent răspândiţi în regnul
vegetal şi au o toxicitate mare faţă de o varietate de plante
(culturi agricole) şi buruieni.
Efectele toxice ale acestor compuţi sunt în special datorate unei
îndelungi persistente în sol.
Câţiva derivaţi ai acidului cinamic au fost identificaţi ca factori
ce stopează germinaţia.
 Chinone şi derivaţi
 Câteva dintre chinome şi derivaţii lor provin din
acidul shikimic.
 Yuglonele şi noftochinome înrudite au fost izolate
din nuc.
 Naftochinonele şi  - naftol sunt izolate din
floarea-soarelui.
 Mulţi dintre aceşti derivaţi sunt antibiotice
cunoscute precum helmunthosporina, tetraciclina
şi aureomicina.
 Cumarine
 Lactonele acidului hidroxicinamic, sunt
prezente în unele plante, de exemplu metil
esculina a fost identificată în Avena. Printre
altele, scopolina, scopoletina şi
furanocumarina sunt cunoscute (Rice, 1984)
pentru potenţialul lor în a opri creşterea unor
plante agricole.
 Flavonoide
 O largă varietate de flovonoide ca florizina din
resturile de măr şi produsele sale accidentale,
ca glicozide de camferol, quercetin şi mircetin
sunt substanţe alelochimice.
 Taninuri
Taninurile care include atât varietăţile hidrolizabile cât şi
din cele nehidrolizabile sunt cunoscute pentru electele lor
inhibitorii datorită capacităţii lor de a lega proteine.
Taninurile hidrolizabile comune, ca acidul galic, elogic,
trigalic, tetrogalic şi acizii clubulic sunt larg distribuite în
tot regnul vegetal .
 Taninuri
 Mulţi din aceştia se găses în solul pădurilor în
concentraţiile necesare pentru a opri
nitrifitatea. Taninurile concentrate, care apar
din polimerizarea oxidativă a catechinelor sunt
cunoscute pentru potenţialul lor în a distruge
bacteriile nitrificatoare în solurile p ădurilor şi
în a încetini rata de descompunere a materiei
organice în sol, ceea ce este foarte important în
ciclicitatea minerată (Fischer, 1987).
 Alcaloizi
Deşi majoritatea alcaloizilor au fost izolaţi din
plante, numai câţiva au fost identificaţi ca
având potenţial alelopatic. Câţiva din alcaloizi
cum ar fi cocaina, fizostigmina, cofeina,
chinina, strichina şi cincomina sunt factori
inhibatori ai germinării seminţelor (Rice
1984).
Plante cu conţinut bogat de sibstanţe bioactive
Papaver somniferum
 Stricnina este un alcaloid foarte toxic extras din seminţele
arborelui tropical Strychnos nux vomica. Stricnina se
foloseşte ca rodenticid, iar în terapeutică se utilizează sulfatul
de stricnină, care are efect excitant asupra măduvei spinării şi
este un analeptic respirator şi circulator.
 Chinina este principalul alcaloid izolat din
Cinchona succirubra, are acţiune antimalarică, încă din cele
mai vechi timpuri fiind principalul remediu împotriva
frigurilor
 Brucina este un alcaloid cu nucleu stricnanic strâns înrudit cu stricnina. Se găseşte
în plante ca Strychnos ignatia (bobul Sfântului Ignaţiu), originară din Extremul
Orient (Filipine, Vietnam, S-E Chinei), şi Strychnos nux vomica (arborele de
stricnină), care creşte spontan în Estul Indiei, Malayesia şi Australia. Este o
neurotoxină puternică, dar acţiunea ei toxică este mult mai mică comparativ cu
stricnina. Are gust amar, fiind considerată standardul de referinţă pentru
determinarea amărelii unei substanţe. În medicină se foloseşte pentru reglarea
presiunii sanguine.
Cafeina, practic cel mai utilizat stimulant, se gaseste in
principal in semintele arborelui de cafea (Coffea arabica),
dar frunzele de ceai (Thea sinensis) si cotiledoanele
semintelor de cacao (Theobroma cacao) sunt, de asemenea,
surse de cafeina.
Coniina se gaseste in cucuta, Conium maculatum in
semintele de ricin etc.
Nicotina, principalul constituent din Nicotiana tabacum, face
parte din clasa alcaloizilor pirolidinici. Datorită
neurotoxicităţii sale, a fost utilizată mai întâi ca insecticid.
Atropina este un alcaloid de tropan extras din Atropa
belladonna sau din alte plante din familia Solanaceae.
 Teobromina este un alcaloid xantinic prezent în boabele de cacao Theobroma
cacao (în proportie de 1,5-3%), de cafea şi în frunzele de ceai. Numele provine din
limba greacă (theos = zeu; broma = hrană). Ea este ca şi cofeina o substanţă
organică, un alcaloid care face parte din grupa metilxantinelor, având ca şi
cofeina un efect excitant al sistemului nervos.
 Teobromina este o substanta cristalină, cu gust amar. Teobromina este otrăvitoare
pentru câini, chiar în cantităţi foarte mici, nu este indicat să li se dea acestora
produse care conţin cafea sau cacao (de exemplu ciocolată).
Papaverina este un alcaloid chinolinic obţinut din opiu.
Acţionează direct pe fibrele musculare netede şi miocardice
fără a influenţa transmisiunea nervoasă. Din opiu au mai fost
extrase Codeina, numită şi metilmorfină, Morfina, Narcotina
etc.
Cocaina se obţine din frunzele arbustului de coca
(Eritroxylon coca)
Arecolina - alcaloid natural extras din nucile palmierului Areca cathecu,
cu efecte similare nicotinei, are actiune cardiotonică, antihelmintică.
Teofilina este un alcaloid xantinic, asemǎnǎtor cafeinei, care se găseşte în frunzele
de ceai, fiind solubilă în apă caldă. Este un inhibitor competitiv al AMPciclic
fosfodiesterazei. Are acţiune diuretică. Relaxeazǎ musculatura bronhiilor şi alţi
muşchi netezi, stimuleazǎ miocardul, stimuleazǎ secreţia gastricǎ, creşte diureza
şi excitǎ sistemul nervos central.
 Scopolamina sau hioscina este un alcaloid toxic care poate fi găsit în frunzele şi
seminţele plantelor Scopolia japonica, Hyoscyamus niger, Atropa belladonna,
Datura stramonium sau Brugmansia, dar poate fi şi sintetizat pe cale artificială.
Dozele mici de scopolamină au un efect uşor sedativ, hipnotic, spasmolitic şi
antiemetic; apar şi simptome de apatie şi slăbirea voinţei.
Lobelina este un alcaloid natural extras din plantele de tutun indian
Lobelia inflata
 Reserpina este un alcaloid cu nucleu indolic, cu acţiune antipsihotică şi
antihipertensivă.
 Rezerpina a fost izolată pentru prima dată din rădăcina uscată a plantei Rauwolfia
serpentina răspândită în India, Ceylon, Indonezia, etc. Cu structură asemănătoare
este şi yohimbina.
Catharanthus roseus produce un alcaloid
numit vincristin utilizat in terapia cancerului (cost
20 000 $ /1g)
 Interactiuni biochimice în lumea
plantelor superioare
 Antagoniste Sinergetice
 Interactiuni biochimice la animale
 La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în relatiile
intraspecifice se numesc feromoni, iar în relatiile interspecifice, alomoni.
Acesti metaboliti îndeplinesc diverse functii:
 Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurând
întâlnirea celor doua sexe în vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat
în lupta integrata (capcane feromonale).
 Feromonii de marcare sunt utilizati pentru însemnarea puilor, a
teritoriului, a surselor de hrana (ex.: la albine si furnici asigura accesul
rapid al întregii colonii la aceste surse).
 Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lacuste, gândaci de
scoarta), determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru
reproducere si pentru folosirea hranei.
 Feromonii de alarma determina reactii de aparare la ceilalti indivizi din
populatia sa.
 Alomonii au rol de aparare sau de atac împotriva altor specii. Exemplu:
albine, viespi, serpi etc.
 Interactiuni biochimice plante -

animale fitofage
Între plante (producatori primari) si animalele fitofage exista atât interrelatii trofice,
cat si biochimice.
 Plantele elaboreaza în procesul metabolic un numar mare de compusi toxici
(alcaloizi, glicozizi, saponine etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Fitofagii,
la rândul lor, elaboreaza produsi care neutralizeaza ( antitoxine) metabolitii
plantelor. Plantele elimina noi toxine si astfel, insectele fitofage acumuleaza gene
care le fac rezistente fata de toxinele vegetale. Daca planta gazda si daunatorul
convietuiesc în aceleasi ecosisteme se stabileste o stare de echilibru intre planta si
fitofag. Contactul unei plante cu un fitofag nou fata de care nu are mijloace de
aparare poate duce la disparitia sa (ex.: vita de vie europeana cu filoxera Phyloxera
vastatrix).
 Un alt mijloc chimic de aparare a plantelor contra daunatorilor
fitofagi îl reprezinta producerea de hormoni juvenili ai
insectelor. Dupa cum se stie dezvoltarea unei insecte este
controlata prin doua categorii de hormoni antagonisti :
hormoni juvenili care mentin stadiul larvar si hormoni de
napârlire (ecdizoni) care declanseaza napârlirile si determina
dezvoltarea structurilor insectei adulte.
 Astfel, la unele ferigi (Polypodium vulgare) si gimnosperme
(Taxus baccata) s-au descoperit cantitati de ecdizoni în
cantitate mult mai mare decât la insecte.
 Acestia fitoecdizoni produc la insecte grave anomalii în
crestere si dezvoltare, ducând in final la sterilitate si moarte
prernatura. Plantele, mai ales gimnospermele, au elaborat un
mijloc eficace de aparare, ca raspuns la pericolul pe care-1
reprezinta insectele. Probabil aceasta face ca gimnospermele
sa nu fie consumate de prea multi fitofagi. Dar, unele insecte
au reusit sa depaseasca aceasta bariera - fitohormoriii
consumati fiind detoxificati în corpul larvelor.
 Forme de alelopatie
Există două forme de alelopatie : nemijlocită
şi mijlocită.
Alelopatia nemijlocită constă într-o influenţare
directă a unui organism acceptor prin
exometaboliţi unui donator din altă specie. În
alelopatia nemijlocită, între acceptor şi donor
se intercalează un al treilea partener care
intensifica sau reduce efectul exometaboli ţilor.
 Funcţiile substanţelor alelopatice
 funcţia de apărare;
 funcţia de atac;
 funcţia de inhibare a concurenţei;
 funcţia atractantă;
 funcţia de reglare intrapopulaţională;
 aprovizionarea speciei cu substanţe semifabricate
(substanţe precursoare de hormoni şi fermenţi);
 formarea unui mediu biochimic adecvat de viaţă.
 Au fost recunoscute patru căi principale de
eliminare a substanţelor alelopatice din mediu
bazate pe chimismul lor :

 1)     volatizarea;
 2)     filtrarea;
 3)    exudarea la nivelul rădăcinilor;
 4) descompunerea rezidurilor vegetale
Căile principale de eliminare a substanţelor alelochimice în
mediu (Mandava 1985; Narwal 1994; Rice 1984).
 Volatizarea
 Eliberarea substanţelor alelochimice prin volatizare este adesea
limitată la plantele producătoare de terpenoide şi monoterpene.
Astfel de degajări volatile sunt produse de Artemisia, Salvia,
Parthenium şi Eucalyptus .
 Este cunoscut faptul că Eucalyptul conţine o mare varietate de
terpenoide care sunt toxine pentru germinarea seminţelor şi
creşterea numeroaselor plante de cultură.
 În afară de efectele lor toxice la plante, substanţele alelochimice
volatile au un potenţial insecticid . De altfel, toxicitatea sunstanţelor
volatile este prelungită datorită absorbţiei lor de către particulele
solului; ele rămân inhibitoare pentru plante mai multe luni.
 În ecosistemele deşertice şi mediteraneane eliberarea substanţelor
alelochimice prin valatizare este frecvent observată, datorită
influenţei temperaturilor ridicate şi influenţelor exercitate de
succesiunea vegetaţiei.
 Filtrarea
 Filtrarea este transportul de substanţe din plante în sol prin
acţiunea ploii, zăpezii, ceţei, roua. Aceasta oferă un aport mare de
substanţe alelochimice mediului).
 Gradul de filtrabilitate, depinde de tipul ţesutului plantei, de vârsta
şi de cantitatea şi natura precipitaţiilor. Majoritatea substanţelor
alelochimice eliberează prin transpiraţie o mare varietate de
substanţe organice şi anorganice ca : componenţi fenolici,
terpenoide şi alcaloizi şi cele mai multe dintre aceste chimicale au
fost bine caracterizate pentru efectele lor toxice asupra plantei şi
microorganismelor în natură şi condiţii de laborator.
 Filtrarea substanţelor din seminţe şi frunze a fost identificate ca
fiind toxice pentru plantele de cultură şi pentru buruieni.
Cantitatea de precipitaţii căzute determină filtrarea unor compuşi
particulari şi toxicitatea lor depinde de influenţa autotoxică sau
alotoxică a acestora.
 Exuhudatele radiculare
 În diferite cazuri scăderea producţiei cerealelor au fost
atribuite toxinelor eliberate de rădăcinile diferitelor plante şi
specii de buruieni învecinate plantelor cultivate.
 Diferite componente eliberate din rădăcini au ca efect
reducerea germinării seminţelor, a creşterii rădăcinii şi a
lăstarilor, a absorbţiei nutrienţilor şi a producerii de nodozităţi.
 Deşi exudatele rădăcinii cuprind doar 2-12% din totalul
substanţelor obţinute în fotosinteză, ele contribuie foarte mult
la procesele de alelopatie.
 S-a observat că unii factori ar fi vârsta plantei, nutriţia, lumina
şi umiditatea ar influenţa rădăcina atât cantitativ cât şi
calitativ.
 Degradarea reziduurilor vegetale
 Descompunerea reziduurilor din plante aduce cantităţi mari de
substanţe alelochimice în rizosfera. Factorii care influenţează
acest proces depind de natura plantelor reziduale, de tipul de
sol şi de condiţiile de descompunere.
 Descompunerea plantelor nu este niciodată egal distribuită în
sol şi de aceea pe măsură ce cresc, la anumite puncte ele pot
veni în contact cu reziduurile de descompunere şi pot fi
afectate de substanţele alelochimice.
 Compuşii eliberaţi în sol sunt supuşi transformării de către
microflora solului şi produc produşi mai activi biologic decât
componenţii de bază.
 Aceste reziduuri influenţează nu numai recolta, creşterea
producţiei dar de asemenea influenţează şi creştere
buruienilor.