UNIVERSTATEA ACADEMIEI DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE GENETICĂ, FIZIOLOGIE ȘI PROTECȚIE

A PLANTELOR AL AȘM

ANDRONIC Larisa

BIOLOGIE CELULARĂ

SUPORT DE CURS

Chișinău, 2017
CZU:

Discutat în ședința catedrei Biologie

Recomandat pentru editare în ședința Senatului Universităţii Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, proces verbal nr. 3 din 29 decembrie 2016

Recenzent: Acad., Maria DUCA

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Autor: Larisa Andronic,

Biologie celulară (suport de curs), Universitatea Academiei de Ştiințe a
Moldovei, Chișinău, 2017, 207 pag.

© Universitatea Academiei de Ştiințe a Moldovei, 2017

2
 Prefață
Notele de curs „Biologie celulară” oferă studenţilor o bază de informații
referitoare la organizarea celulelor eucariote ce conduc la formarea reperelor
conceptului general despre unitatea structurală a organismelor vii,
compartimentarea celulară, biogeneza organitelor celulare. În cadrul lecţiilor
teoretice studenţii învaţă să identifice metodele citologice de studiu reieşind din
obiectivele trasate, să aprecieze starea funcţională a organitelor subcelulare şi a
celulei în baza tabloului structural, să evidenţieze reorganizările structurale
stereotipice şi cele specifice stabilite în diferite condiţii patologice. Aspectele
esențiale sunt expuse în baza informaţiei din literatura de specialitate ce vizează
aspectele ultrastructurale comparative ale diferitor tipuri de celule şi ţesuturi
(procariote, animale, vegetale). De asemenea, studenţii sunt încurajaţi în elaborarea
unor proiecte de interes ştiinţific prin utilizarea bibliografie suplimentare.
Cursul „Biologie celulară” este destinat studenţilor Facultăţii de Știinţe
ale Naturii a Universităţii AȘM și reprezintă un suport tematic pentru cursul de
lecţii Biologie celulară. Cursul conţine: Istoricul investigaţiilor biologiei
celulare; Compartimentarea celulelor eucariote şi procariote; Organite și
structuri specifice celulelor vegetale şi animale, particularităţi structurale;
Organizarea moleculară a membranei plasmatice; Relaţii şi joncţiuni
intercelulare; Matricea extracelulară: compoziţie şi arhitectură; Glicocalixul,
peretele celular; Nucleul; Organizarea interfazică a nucleului, cromatina:
conţinut şi structură, carioplasma; Nucleolul: structura şi rolul nucleolului;
Membrana nucleară, porii nucleari – structură şi funcţie; Hialoplasma,
caracteristica fizico-chimică a hialoplasmei; Citoscheletul, Microfilamente şi
microtubuli; Motilitatea celulară; Incluziuni celulare; Organitele sistemei
vacuolare; Transportul substanţelor şi tranzitul vezicular; Secreţia celulară;
Organitele sistemului energetic; Căile de producere a ATP: oxidarea, reducerea
şi glicoliza; Peroxizomii, tipul şi rolul lor în celulele vegetale şi animale;
Vacuolele şi metabolismul celular; Mitocondriile: ultrastructură, tipologie şi
diversitate; Ontogeneza şi autoreproducerea mitocondriilor; Ultrastructura
plastidelor, diversitatea şi biogeneza lor. Reproducerea celulară; Ciclul celular;
Mitoza şi amitoza; Morfologia aparatului mitotic şi dinamica mitozei; Meioza;
Etapele meiozei; Particularităţile profazei I meiotice.

3
 Cursul este o disciplină fundamentală ce contribuie la formarea
competenţelor privitor structura şi funcţia celulelor; organizarea intracelulară în
normă și condiții patologice, relațiile intercelulare în țesuturile vegetale și
animale.

Suportul de curs propune ca obiective:

 La nivel de cunoaştere:
- să cunoască specificitatea structurală a celulelor eucariote şi procariote;
- să argumenteze noţiunea de compartimentare celulară, organite
subcelulare (unimembranare, bimembranare şi amembranare);
- să explice rolul nucleului şi a organitelor celulare în asigurarea
integrităţii celulare;
- să dezvăluie interconexiunile celulare specifice țesuturilor animale și
vegetale;
- să estimeze reacţiile reversibile şi ireversibile la nivel ultrastructural.
 La nivel de aplicare:
- să selecteze procedeele de studiu citologic în dependenţă de
particularităţile materialului biologic şi obiectivele trasate;
- să evalueze starea funcţională a organitelor subcelulare şi a celulei în baza
tabloului ultrastructural;
- să aprecieze regularitatea decurgerii proceselor de reproducere celulară în
baza estimării etapelor de mitoză şi meioză;
- să evidenţieze reorganizările structurale stereotipice şi cele specifice;
- să evidenţieze principiile de organizare ultrastructurală în diferite stări
citopatologice.
La nivel de integrare:
- să aprecieze posibilităţile aplicării investigaţiilor citologice în evaluarea
impactului negativ al diferitori factori asupra organismelor vii;
- să analizeze realizările biologiei celulare moderne şi să aprecieze
oportunitatea investigaţiilor similare la nivel naţional;
- să identifice relaţiile dintre diferite ştiinţe biologice şi biologia celulară
(histologie, fiziologie, biochimie, genetică, biologia dezvoltării).

4
 La întocmirea Suportului de curs au fost utilizate și se recomandă sursele
bibliografice:

Alberts et al. Molecular Biology of the Cell, 4th edition. New York: Garland
Science, 2002.
Costică N., Niţa M., Ivaşcu L. Citologie generală. Manual de lucrări
practice. Iaşi. Ed. Universităţii „A.I.Cuza”, 2002.
Cotrutz C. şi alţii. Manual de lucrări practice de biologie celulară,
Chişinău, 1994.
Grati V. Citologie generală. Partea I . Ed. Prut Internaţional, 2006.
Grati V. Citologie generală. Partea II . Ed. Prut Internaţional, 2007.
Grati V. şi alţii. Citologie generală. Compendiu de lucrări practice. Ed. Prut
Internaţional, 2006.
Lewin's CELLS, Second Edition, Eds. Lynne Cassimeris, Vishwanath R.
Lingappa, George Plopper, 2007.
Popa N. Citogenetica vegetală, Chişinău, Ed. USM, 1996.
Toma C., Niţa M. Celula vegetală, Iaşi, 1995.
Widnell C., Pfenninger K. Essential Cell Biology, Ed. Williams and
Wilkins, 1990.
Wayne R. Plant Cell biology. Elsevier Acad. Press, 2009.
Албертс Б.И. и др. Молекулярная биология клетки. Москва, Мир, 1994.
Ченцов Ю.С. Введение в клеточную биологию. Учебник для вузов (4-е
изд.). М.: ИКЦ «Академкнига», 2005.
Паушева З.П. Практикум по цитологии растений. Москва, ВО
«Агропромиздат», 1988.
Смирнов А.Ф. Структурно-функциональная организация хромосом.
Москва, Изд-во Нестор-История, 2009.

5
 Cuprins:
Capitolul 1. Istoricul investigaţiilor citologice. ................................................ 8
Compartimentarea celule procariote și eucariote .......................................... 13
Originea celulelor eucariote .......................................................................... 15
Capitolul 2. Membranele celulare. .................................................................. 22
Modele de organizare a biomembranelor...................................................... 30
Transportul transmembranar. Funcțiile membranelor plasmatice ................ 33
Transportul transmembranar al macromoleculelor ....................................... 45
Glicocalixul. Funcția receptoare a membranei plasmatice ........................... 47
Joncțiunile celulare ....................................................................................... 50
Peretele celular al celulelor vegetale ............................................................. 54
Capitolul 3. Hialoplasma. ................................................................................. 58
Caracteristica fizico-chimică a hialopasmei. ................................................ 58
Citoscheletul Microfilamente şi microtubul ................................................. 60
Motilitatea intracelulară ................................................................................ 79
Capitolul 4. Material ereditar. ......................................................................... 83
Organizarea morfo-structurală a nucleului interfazic ................................... 83
Nivelele de compactare ale ADN.................................................................. 84
Morfologia cromozomilor metafazici ........................................................... 87
Organizarea interfazică a cromatinei: eucromatina, heterocromatina .......... 93
Nucleolul. Organizarea morfologică a nucleolului. Funcțiile nucleolului .... 97
Funcțiile nucleolului ................................................................................... 103
Carioplasma ................................................................................................ 103
Matricea nucleară ........................................................................................ 104
Membrana nucleară. Porii nucleari și transportul nucleoplasmatic ............ 106
Capitolul 5. Reticulul endoplasmatic. .......................................................... 112
Ultrastructura reticulului endoplasmatic. Reticul endoplasmatic neted şi
rugos. ........................................................................................................... 112
Ribozomii. ................................................................................................... 119
Capitolul 6. Aparatul Golgi. .......................................................................... 122
Structura dictiozomilor. Vezicule golgiene. ............................................... 122
Transportul intracelular. .............................................................................. 127
Lizozomii .................................................................................................... 131
Peroxizomii ................................................................................................. 134
Capitolul 7. Conversia energetică. Organitele sistemului energetic .......... 141
Căile de producere a ATP: glicoliza şi oxidarea ......................................... 141
Mitocondriile, ultrastructură, diversitate şi funcții...................................... 144
Biogeneza mitocondriilor ............................................................................ 151
Capitolul 8. Plastidele. .................................................................................... 156
Ultrastructura plastidelor, diversitatea şi biogeneza lor. ............................. 156
Căile energetice, fotosinteza. ...................................................................... 156
Geneza plastidelor. ...................................................................................... 166
6
 Genomul plastidial. ..................................................................................... 168
Capitolul 9. Reproducerea celulară. ............................................................. 170
Ciclul celular. Mitoza şi amitoza. ............................................................... 170
Modificări ale ciclului mitotic .................................................................... 170
Capitolul 10. Meioza. ...................................................................................... 193
Etapele meiozei. Crossing-over-ul meiotic. ................................................ 193
Tipuri de meioză ......................................................................................... 201
Semnificaţia biologică a meiozei ................................................................ 206

7
 Capitolul 1. Istoricul investigaţiilor citologice.
Compartimentarea celulelor eucariote şi procariote.
Originea celulelor eucariote.
Celule animale şi vegetale, particularităţi structurale.
Istoria și progresele studiului celulelor datează de la inventarea
microscopului, iar rezultatele evaluărilor citologice sunt strâns legate de
perfecţionarea instrumentelor și tehnicilor de investigație.
Primele constatări datează de la începutul secolului XVI, odată cu
confecţionarea lentilelor de sticlă, utilizate în studierea celor mai diverse
obiecte. În anii 1590-1595 fizicianul Hans Jansen şi fiul său Zacharias au
construit primele microscoape cu mai multe lentile, având un condensator, un
obiectiv şi un ocular, dispunând o capacitate de mărire de 3 – 9 ori.
Există, de asemenea, unele dovezi ca microscopul compus din mai multe
lentile a fost inventat de Cornelius Drebbel (1572-1633), un inventator și
optician născut în Olanda și care a lucrat în Anglia între 1611 și 1619. Însăși
cuvântul "microscop" a fost inventat în 1625 de la cuvintele grecești μικρόν
(microni), însemnând "mic" și σκοπεῖν (skopein) "pentru a vizualiza", de
Giovanni (Johann) Faber (1574-1629), un membru al Academiei Naționale de
Lincei (Roma, Italia), din care făcea parte și Galileo Galilei. Galileo, mai bine
cunoscut prin perfecționarea telescopului și observațiile astronomice, precum și
prin utilizarea lunetei în studiul insectelor.
În 1658 Atanasie Kircher (1602-1680) a presupus că a găsit "viermi" în
sângele pacienților bolnavi de ciumă. Acest lucru este considerat a fi prima
încercare de a utiliza un microscop în scopuri de diagnosticare.
Ceva mai târziu (1655 şi 1667) fizicianul englez Robert Hooke prezintă
aplicabilitatea microscopului pentru studierea celor mai mici obiecte de diferită
natură, realizând o serie de desene a unui fragment de plută (suber) văzut prin
microscop (Fig. 1.1). În 1665 apare monografia „Micrographia” (scriere de
mână), o carte care include observațiile făcute cu microscopul și telescopul,
precum și multiple imagini originale a obiectelor biologice. În descrierile sale
Hooke foloseşte pentru prima dată termenul de „celulă” şi „perete celular”.

8
 Fig. 1.1. Aspectul unui fragment de plută după Hooke.
Cel mai celebru tehnician ce s-a implicat în studierea naturii vii a fost
Antoni van Leeuwenhoek (1632-1723), care a construit un microscop cu
puterea de mărire de peste 200 de ori. În 1673 Leeuwenhoek a trimis prima din
multele sale scrisori adresate Societății Regale din Londra, în care făcea
descrierea mucegaiului, a unui ac de albină și a unui păduche. Scrisoarea a fost
imediat publicată în Philosophical Transactions, fiind urmată de multe altele -
în total 165 - în decurs de 50 de ani. În scrisoarea datată în 1676 el considera
protozoarele descoperite în apa de ploaie drept niște „mici animacule”. În 1683,
Leeuwenhoek a făcut primele desene ale unor bacterii, cu toate că nu avea
cunoștințe despre acestea. Multe din descoperirile lui au putut fi înțelese doar
după ce s-au înregistrat progrese în acele domenii. El a observat globulele de
drojdie, nu a putut explica fermentarea; iar studiile lui comparative asupra
spermei l-au condus la teoria ,,animaculelor" în reproducere, care, însă, nu a
contribuit prea mult la dezvoltarea embriologiei. Cele mai importante
descoperiri a lui Leeuwenhoek se referă la descrierea infuzoriilor (în 1674),
bacteriilor (genul Selenomonas, 1676), vacuolelor, spermatozoizilor (1677),
fibrelor musculare striate (1682).
Nehemia Grew (1641 – 1712) şi Marcello Malpighi (1628 – 1694) sunt cei
care au sesizat valoarea descoperirilor anterioare. Aceşti doi cercetători sunt
consideraţi fondatorii anatomiei plantelor.
„Plant anatomy” a lui Grew, apărută în 1682, prezintă deja o lucrare
ştiinţifică. Peste 80 de planşe reprezentau ţesuturi şi organe vegetale (tulpini,

9
frunze, flori, fructe, semințe). Grew a emis ipoteza dovedită corectă, conform
căreia staminele sunt organe de sex masculin și a prezentat primele descrieri
microscopice ale polenului, remarcând că dimensiunea și forma sunt diferite
între specii, cu toate acestea, granulele de polen din cadrul unei specii sunt toate
la fel. Aceasta descoperire este esențială pentru domeniul palinologie utilizat ca
criteriu morfologic în determinarea speciei.
Marcello Malpighi a fost un biolog și medic italian, care este denumit
„părintele anatomiei microscopiei, histologiei, fiziologiei și embriologiei". De
numele lui Malpighi sunt asociate mai multe caracteristici fiziologice legate de
sistemul excretor, cum ar fi corpusculii Malpighi și piramidele Malpighi din
rinichi, tubulii Malpighi ale insectelor. Familia botanică Malpighiaceae este, de
asemenea, numită în cinstea acestui savant. Malpighi a adus contribuții
semnificative la cunoașterea largă atât a animalelor, cât și a plantelor. În 1675 și
1679 Societatea Regală din Londra a publicat două volume de botanică și
lucrările zoologice. „Opera omnia” a lui Malpighi constituie prima lucrare de
anatomie vegetală şi animală în care autorul descrie celulele sub termenul de
„vezicule”, „tubuli”.
Aceşti termeni utilizaţi anterior: „sacule, utricule, vezicule, vase, tubuli”
sunt întrebuinţate pe întreg parcursul secolului XVIII. Abia în 1800 Charles-
François Brisseau de Mirbel (1776 –1854) reia termenul de „celulă”.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de perfecționări
funcționale ale microscoapelor. La perfecționarea instrumentarului au contribuit:
Andrew Ross (1798-1859), Hugh Powell (1799-1883) și James Smith (1817-
1870). O reușită notabilă a fost obținută prin utilizarea mai multor lentile,
oglinzi ce a permis creșterea gradelor de corecție optică, focusare și avansarea
detalierii structurilor.
După primul sfert al secolului XIX demarează cercetări ale conţinutului
celulelor. Curând încep să fie descoperite deferite organite celulare: nucleul
(Robert Brown, 1831), nucleolul (Gabriel Valentine, 1836).
O a treia perioadă a istoriei studiului celulelor începe după anul 1865 şi
ţine de aplicarea metodelor mai aprofundate de cercetare. Treptat se descoperă
noi organite, se acumulează noi date privind aspectele morfologice la diferite
etape ale dezvoltării organismelor.

10
 Carl Wilhelm Naegeli (1858) utilizând microscopul fotonic cu lumină
polarizată, deduce natura cristalină şi modul de formare a granulelor de amidon,
Walther Flemming (1880) descoperă cromatina, Ernst Haeckel (1891)
denumeşte cariolimfa.
Wilhelm Schimper (1880-1883) şi Arthur Meyer (1881-1883), cercetând
localizarea amidonului descoperă plastidele. Plastidele (termen introdus de
W.Schimper în 1882) pline cu clorofilă sunt denumite de către Van Tighem
(1882) - cloroleucite. A. Meyer identifică localizarea clorofilei și introduce
termenul de grane. W.Schimber distinge: cloroplaste, cromoplaste, amiloplaste,
preoteoplaste şi oleoplaste.
Condriozomii au fost evidenţiaţi de către La Valette-Saint-Georghes
(1886) şi Richard Altman (1890). R.Altman i-a denumit bioblaste şi le-a atribuit
rolul esenţial în reglarea vieţii celulare. Benda (1904) denumeşte aceste organite
condriozomi, iar pe cei granulari - mitocondrii, considerându-i constituenţi
normali ai celulei şi nu bacterii intracelulare.
Tehnicile dezvoltate pe la mijlocul secolului XIX au permis nu doar
evidenţierea de către Wilhelm Pfeffer a plasmalemei și tonoplastului (1877), dar
și stabilirea însușirii de semipermeabilitate a lor. El a dezvoltat o metodă de
măsurare a presiunii osmotice și a arătat dependența acesteia de dimensiunea
moleculelor.
Începutul secolului XX marchează o nouă etapă în dezvoltarea studiilor
citologice. Sunt reconfirmate detaliile structurale pentru un cerc mai extins de
obiecte vii. Cu aplicarea unui complex de metode biochimice și biofizice au fost
descrise în detaliu compoziţia chimică a membranelor, citoplasmei.
Pe măsură ce au fost făcute progrese în dezvoltarea tehnicilor şi metodelor
citologice au fost acumulate noi date privind compartimentarea celulară.
Începând cu punerea în aplicare a microscopului electronic, din 1945, se
relansează studiul celulei şi se aduc noi date privind compartimentarea celulară.
Tehnicile microscopiei electronice au permis de a descrie ultrastructura celulare
cunoscute, precum şi a descoperi altele noi.
Aplicarea tehnicilor asociate citologiei, în special a celor biochimice au
permis evidenţierea respiraţiei intracelulare, biosintezei, structurii şi replicării
ADN ş.a.

11
 Problema originii celulelor şi a constituenţilor celulari a fost o problemă
permanentă în vizorul naturaliștilor. Începând cu 1812 mai mulţi cercetători
prezintă posibilitatea izolării celulelor prin macerare sau fierbere (ideile lui
Henri Dutrochet) cu toate acestea fondatorii teoriei celulare sunt consideraţi
Matthias Jakob Schleiden (botanist) şi Theodor Schwann (zoolog).
M. Schleiden (1838) afirmă că întreaga plantă este un agregat de celule, că
fiecare celulă este o fiinţă ce duce o viaţă dublă: propria sa dezvoltare şi a
întregului organ. Remarcând prezenţa nucleului în toate celulele, el atribuie
acestei structuri o importanţă primordială, considerând-ul generatorul celulei,
din acest motiv numind-ul citoblast. După părea sa, în substanţa fundamentală
apare mai întâi un nucleol, în jurul căruia se formează un citoblast delimitat la
suprafață de o membrană. După Schleiden nucleul apare de novo.
Această teorie a fost rapid extinsă la animale de către Th. Schwann (1839).
Acest cercetător la fel atribuie celulei importanţă prioritară, numind-o unitate
fundamentală a materiei vii. Însă aspectele originii celulelor, dezvoltării lor
rămân necunoscute.
În 1855 Rudolf Ludwig Karl Virchow (1821-1902) publică un tratat de
patologie celulară, urmat trei ani mai apoi, de o remarcabilă lucrare privind
înmulţirea şi patologia celulei. El remarcă continuitatea celulară, fiind convins
că o celulă nu poate proveni decât dintr-o altă celulă. Cercetătorul formulează
celebra expresie „omnis cellula e cellula” (orice celulă provine din altă celulă).
Abia în 1873 Karl Friedrich Schneider descrie diviziunea nucleului în
celulele animale, iar Eduard Strasburger (1875) în celulele vegetale. Mai târziu,
în 1879 E.Strasburger, demonstrând că nucleul nu poate proveni decât dintr-un
nucleu preexistent completează această expresie cu „omnis nucleus e nucleo”,
constatare susținută și de către Walter Flemming.
Celula este unitatea morfofuncţională a tuturor organismelor, ea reprezintă
nivelul unitar de organizare a materiei vii, având capacitate de autoreglare,
autoreproducere şi autoconservare.
Celula este un sistem biologic deschis, dinamic, aflat în relaţii directe sau
indirecte (ca parte componentă a unor organe) echilibru cu mediul înconjurător.
La nivelul celulei au loc complexe şi multiple reacţii biochimice strict reglate,

12
ceea ce este asigurat de o organizare subcelulară coordonată. Substructurile
celulare fiind intim interrelate şi ierarhic organizate.

Compartimentarea celule procariote și eucariote

Eucariotele și procariotele sunt termeni introduși de Edouard Chatton
(1883 – 1947), biolog francez, care a descris caracterele distinctive dintre aceste
tipuri de celule. Chatton a expus aceste noi noțiuni în lucrarea sa “Pansporella
perplex: Reflections on the Biology and Phylogeny of the Protozoa” (1925).
Conform unor date procariotele dețin peste 3,5 mild. ani (după J.Moore,
2002) au o structură relativ simplă: materialul lor genetic este reprezentat printr-
un singur cromozom alcătuit doar din ADN (bicatenar), numit nucleoid. Acest
cromozom nu se află într-un nucleu bine compartimentat.
Printre procariote se numără bacteriile, cianofitele şi micoplasmele.
La bacterii celula este învelită cu un perete rezistent ce conţine
glicoproteine (de tipul mureinelor), iar sub perele celular se află plasmalema.
Plasmalema formează invaginaţii tubulare sau lamelare, numite mezozomi, cu
rol în procesele de oxidoreducere şi în distribuirea materialului genetic între
celulele fiice. Pe aceste membrane este localizat complexul de enzime care
participă la fosforilarea oxidativă, ceea ce duce la sinteza ATP.
La bacteriile fotoautotrofe (purpurii) invaginaţiile membranere se por
separa, formând mici vacuole în care se conţin pigmenţi ce absorb lumina
(bacterioclorofila şi caroten) şi complexe enzimatice care participă la procesul
de fotosinteză. La cianofite mezozomii formează cisterne aplatizate, grupate în
pachete de vezicule membranare numite tilacoide, ce conţin pigmenţi
fotosintetici.
Micoplasmele nu au perete celular, ele fiind limitate doar de o membrană
plasmatică, la fel ca și alte procariote conțin în citoplasmă numeroşi ribozomi.
Ribozomii la procariote au coeficientul de sedimentare 70S, fiind
constituiţi din două subunităţi 30S şi 50S, subunitatea mare conținând 2
molecule de ARN (5S și 23S), iar subunitatea mică - un singur tip de ARN –
16S. Marea parte a ribozomilor se află în complexe polizomice.
În afară de ribozomi în citoplasmă se conţin microtubuli, vezicule şi sacule
membranare, incluziuni lipidice.
13
 În citoplasma procariotelor lipsesc dictiozomii, reticulul endoplasmatic.
Procariotele nu posedă mitocondrii sau plastide. Hialoplasma este fin granulată,
zona centrală părând a fi mai granulată. Cu ajutorul microscopului electronic se
pot distinge fibrilele nucleoidului.
Toate procariotele sunt capabile de a-şi sintetiza în mod autonom
proteinele şi ATP-ul necesar metabolismului propriu.
Celulele procariote se înmulţesc prin diviziune simplă, numită bipartiţie.
Se consideră, că evoluţia eucariotelor a durat în perioada 3,3 – 1,4 mld ani
în urmă (Galiţchii, 2005). După J.Moore (2002), eucariotele dețin 2,7 mld ani,
iar organismele pluricelulare au apărut acum 1,7 mld ani.
Celula eucariotă se deosebeşte de cea procariotă prin prezenţa unui nucleu
complex organizat, o compartimentare celulară mai complexă, prezența și
abudența organitelor celulare. Forma celulelor variază mult după fromă, fiind:
sferice, poliedrice, fusiforme. Ele pot fi cu formă variabilă (cele ce îşi
desfăşoară activitatea în mediu lichid – celulele sanguine) sau fixă (majoritatea
celulelor, fac parte țesuturi).
Nucleul eucariotic este delimitat de membrana nucleară, iar materialul
genetic este reprezentat prin molecule de ADN asociat cu proteine histonice.
Celula eucariotelor este strict compartimentată, conţinând mitocondrii,
plastide, dictiozomi, reticul endoplasmatic, ribozomi, fiecare având structura sa
internă și funcție definită.
Deși se remarcă o varietate a organitelor celulare specifice eucariotelor,
indispensabile sunt considerate: plasmalema, nucleul, hialoplasma cu
citoscheletul, precum şi ribozomii.
Cu toate că, organizarea moleculară a plasmalemei procariotelor și
eucariotelor este asemănătoare, există distincții după însușirile deținute și
funcțiile realizate. Plasmalema procariotelor este mult mai selectivă pentru
compușii exogeni, având permeabilitate numai pentru moleculele cu masă
moleculară mică, iar endo- și exocitoza nu sunt descrise. Plasmalema formează
multiple cute interne cu rol major în realizarea proceselor de replicare a ADN,
oxido-reducătoare. Procariotele sunt mult mai mobile, datorită flagelilor și
caracterului contractil al acestora.

14
 Reproducerea celulelor procariote se produce de regulă prin bipartiție (mai
numită și sciziparitate), în timp ce celulele eucariote se divid prin mitoză,
meioză sau amitoză. Totodată celulele eucariote dețin potenţial proliferativ
limitat contrar procariotelor. Scăderea capacităţii proliferative se numeşte
îmbătrânire replicativă. Acest lucru a fost descris de mai mult de 50 ani în
urmă și poartă denumirea de limita Hayflick (Hayflick L., Moorhead P.S., 1961;
Hayflick L., 1965). Blocarea proliferării are loc datorită pierderii sau inactivării
factorilor ce inițiază includerea celulelor în faza S, sau deţinerea a unor
inhibitori ai proliferării. Specific pentru eucariote este descrisă apoptoza
(moartea programată) şi prezența fermenţilor ce asigură acest proces.
Deși celulele procariote și eucariote au multe trăsături distinctive, între ele
se atestă și însușiri comune cum ar fi:
- cod genetic unic,
- similitudine a proceselor metabolice,
- analogie a proceselor de replicare, reparaţie a ADN,
- similitudinea aminoacizilor, în special ale domeniilor cu funcţii de bază.
Originea celulelor eucariote
Conform teoriei evolutive originea celulelor eucariote ca și a organismelor
vii este abordată prin evoluare ca urmare a mutațiilor și selectării naturale. În
conformitate cu ideile filiației directe (sau teoriei monofiletice), mutațiile
punctiforme, delețiilor, duplicațiilor și mutațiilor genomice joacă un rol
important în diferențierea eucariotelor de procariote. Teoreticienii adepți ai
acestei teorii consideră formarea plastidelor, mitocondriilor, nucleului ca
rezultat al diferențierii structurilor interne a unor procariote ancestrale.
În susținerea acestor idei este lansată ipoteza, conform căreia genele
codificatoare de proteine semnificative, aflate în genom în blocuri înlănțuite, se
pot fragmenta ca rezultat al delețiilor (Bogorad L., 1975). În rezultat, se
formează nuclee sau ADN mitocondriilor şi al plastidelor, acestea din urmă
căpătând doar unele fragmente de ADN rămânând dependent de ADN nuclear.
Această ipoteza nu lămureşte formarea celorlalte organite celulare, a
membranelor celulare. Astfel, teoria autogenă lansează ideea formării
mitocondriilor și plastidelor dintr-o singură celulă printr-un proces de
compartimentare intracelulară şi specializare funcţională. Cu descoperirea ADN,
15
ipoteza a fost completată cu noi presupuneri, conform cărora informaţia
genetică dintr-un singur genom a fost împărţită în mai multe compartimente. În
1982 Gray M.W. şi Doolittle W.E. revizuiesc aceste concepţii. În studiile
efectuate de ei se iau în consideraţie noile rezultate privind AND mitocondrial,
însuşirile lui. Se presupune, că ADN mitocondrial ar fi putut apărea în urma
unor mutaţii „citoplasmice”.
V.A.Halytskiy (2005), explică apariţia organitelor celulare pe baza
evoluării membranelor celulare. Compartimentarea intracelulară are loc ca
rezultat al asocierii membranelor celulare cu fermenţi specifici. Astfel, apariţia
de noi fermenţi asociaţi cu plasmalema au dus la formarea reticulului
endoplasmatic neted și rugos, aparatului Golgi.
Apariţia sexualităţii, a metabolismului aerob (generator al unei cantităţi de
energie metabolică mult mai mare comparativ cu metabolismul anaerob),
precum şi a formelor de viaţă consumatoare (protiste consumatoare) reprezentă
argumente incontestabile ale apariției eucariotelor în procesul evolutiv. O mare
diversitate de forme capabile de adaptări variate, au făcut posibilă apariţia
organismelor multicelulare, la nivelul cărora au fost explicate multe mecanisme
complexe de interrelație intercelulară şi de diferenţiere şi specializare celulară.
În prezent, este acceptată ideea descendenţei filogenetice a eucariotelor
din procariote ancestrale, fără însă a se explica mecanismul sau mecanismele
tranziţiei de la organizarea genetică de tip procariot la cea de tip eucariot –
eveniment care este considerat ca cea mai mare discontinuitate evolutivă a lumii
vii. Celula eucariotă este considerată o himeră, deoarece, conform datelor
actuale de biologie celulară şi moleculară, unele dintre organitele sale au evoluat
printr-un proces endosimbiotic, realizat în mai multe etape, din sisteme vii
diferite. Factorul de mediu care a declanşat o adevărată presiune selectivă ce a
condus la apariţia celulelor de tip eucariot, a fost reprezentat de creşterea
concentraţiei oxigenului atmosferic (până la 21%, atât cât este în atmosfera
actuală ); aşa numita “criză a oxigenului”, a fost generată de desfăşurarea, pe
scară planetară, a fotosintezei, proces realizat de către strămoşii cianobacteriilor
actuale, ale căror rămăşiţe s-au păstrat până astăzi în formaţiunile numite
stromatolite.

16
 Corespunzător teoriei date centriolii şi corpusculii bazali de asemenea
reprezintă procarioţi asimilaţi. Teoria dată nu lămureşte formarea nucleului, a
organitelor cu membrană bistratificată.
Teoria endosimbiotică a originii celulei eucariote
În 1970 Lynn Margulis a publicat monografia “Origin of Eukaryotic
Cells”, în care expune ideea, că mitocondriile și plastidele (cloroplastele) sunt
forme primitive de bacterii, care în urmă simbiozei cu celula ce le-a înglobat au
devenit indispensabile. După descoperirea în anii 1960 a ADN-ului acestor
organite au fost formulate reperele acestei teorii.
Teoria simbiotica a originii celulei eucariote, admite ca eucariotele s-au
format printr-un lung proces evolutiv, care a constat dintr-o succesiune de
simbioze între diferite tipuri de ancestori procariotici independenți. Conform
acestei teorii polifiletice, celula animala are originea din 3 ancestori procariotici
primitivi independenți, iar cea vegetala din 4.
Prima simbioza (fuziune) s-a produs la un anumit moment prin
contopirea unui procariot anaerob deținător al unui genom în protonucleul sau a
unui alt procariot aerob capabil de a produce citocromi (proteine cu rol în
respirația celulară), care sunt implicați în oxidarea substanțelor organice până la
CO2 si H2O. Procariotul gazdă, prin intermediul procariotului aerob care a
devenit protomitocondrie, a căpătat astfel capacitatea de a folosi O2 pentru
oxidarea substanțelor organice, obținând în acest fel energia celulară. Ca
rezultat, celula gazdă a dobândit noi caracteristici morfologice și funcționale, iar
endosimbiontul, pierzând definitiv autonomia, a suferit modificări structurale și
genomice devenind mitocondrie.
Se presupune, că bacteriile aerobe care au devenit mitocondrii, prezentă
caracteristicile bacteriilor actuale de tip Paracoccus și Micrococcus
denitrificans.
A doua simbioză – prin înglobarea procariotelor anaerobe mobile, de
tipul spirochetelor actuale, s-au format amiboflagelatele, cu posibilități mult mai
mari de mobilitate in mediu, determinate de ondularea coordonata a spirochetei.
Un exemplu de asemenea asociație simbiotica se consideră la protozoarul
Myxotricha paradoxa care parazitează în intestinul termitelor din Australia. Din
amiboflagelate s-au format primele protiste. Conform adepților teoriei

17
endosimbiotice organul motil al amiflagelatelor s-a transformat în aparat mitotic
(Fig. 1.2).

Fig. 1.2. Reprezentarea schematică a proceselor endosimbiotice produse pe

parcursul evoluției eucariotelor (după Raven J.A. și Allen J.F., 2003).

Ca rezultat al ulterioarei simbioze unele populații de protiste s-au asociat

cu cianobacteriile (alge albastre-verzi) formând, complexe stabile fotoautotrofe.
Cianobacteriile au devenit, ulterior, cloroplaste, care au oferit capacitatea
fotosintetică a acestor complexe. Unii cercetători (Lewin, 1981) considera că,
cloroplastele ar avea origine din procariote aerobe fotosintetizatoare de tipul
Prochloron și nu din cianobacterii.
Realizarea endosimbiozei a fost însoțită și de pierderea capacității de
sinteza peptidoglicanilor, componenți ai pereților celulari.
În favoarea teoriei endosimbiotice sunt aduse următoarele argumente:
- asemănarea membranelor plasmatice. Membrana internă a mitocondriilor
și plastidelor se aseamănă cu cea a vacuolelor și cea a bacteriilor;

18
 - cloroplastele și mitocondriile se formează prin bipartiție a organitelor
preexistente și nu ,,de novo”.
- cloroplastele si mitocondriile dețin material genetic propriu, care
formează genomul extranuclear. Replicarea ADN-lui mitocondrial și plastidial
are loc independent de cel nuclear. ADN extranuclear prezentă însușiri similare
cu cel bacterian:
 molecule ciclice lipsite de histone;
 dependenţa transcripţiei de rifampicină;
 inhibarea ribozomilor cu streptomicină, cloramfenicol, streptomicină şi
paromonicină;
 la începutul translaţiei participă formilmetionina;
 poliadenilarea ARNm este slab exprimată sau lipseşte;
 structura procariotică a promotorului.
- mitocondriile și plastidele, similar procariotelor posedă ribozomi de tip
70S, componenta 16S este asemănătoare cu cea a bacteriilor.
În pofida progreselor obținute în dezvoltarea biologiei moleculare și
celulare, mecanismele prin care s-a ajuns și s-au păstrat distinctivitățile
structurale și funcționale dintre procariote și eucariote rămân nedescifrate.
Pe parcursul diferențierii celulelor animale și vegetale între acestea s-au
stabilit un șir de particularități morfo-structurale (Fig. 1.3).
Celulele vegetale și animale se disting și prin componența plasmalemei: în
celulele vegetale predomină galactozildigliceridele, iar în celelele animale –
fosfatidcolina şi fosfatidiletanolalanina, precum și prin formațiunile
extramembranare.
Celulele vegetale se disting prin deținerea la exterior a peretelui celular
primar alcătuit în esenţă din celuloză, hemiceluloză şi substanţe pectice, la care
se mai adaogă proteine, lipide, lignină, taninuri, săruri minerale etc. Unele celule
pot avea și peretele secundar compus din celuloză, hemiceluloză şi lignină.
Pentru celulele animale este caracteristic glicocalixul - o pătură glico-lipo-
proteică pe suprafaţa externă a plasmalemei, de a cărei integritate depinde în
mare măsură activitatea celulară. Se întâlnește practic la toate celulele animale,
dar gradul de dezvoltare variază la diferite tipuri de celule (având o grosime de

19
3-4 nm până la 40-50nm). Glicocalixul este mai exprimat la celulele epiteliului
intestinal.
Structuri specifice legate de peretele celular sunt punctuaţiunile şi
plasmodesmele – conexiuni de comunicare ce asigură interrelaţiile dintre celule.
La celulele animale există structuri analoage numite joncţiuni de comunicare
(conexoni, sinapse).
Creşterea în volum a celulelor vegetale se realizează prin majorarea
treptată a dimensiunilor vacuolelor (la o celulă diferenţiată vacuola poate să
constituie până la 90% din volumul total); la animale are loc prin sporirea
cantităţii de citoplasmă.
Prezenţa plastidelor, substanțelor de rezervă de tipul amidonului,
aleuronei, inulinei, laminarinei, uleiurilor, incluziunilor cristalice de săruri
minerale organice (oxalatul de calciu) şi minerale (sulfatul de calciu) se constată
la celulele vegetale. Pentru celulele animale din substanțele de rezervă este
caracteristic glicogenul.

Fig. 1.3. Organizarea ultrastructurală a celulelor animale (A) și vegetale (B).

20
 Bibliografie suplimentară:
Gray M. W. Mitochondrial Evolution Cold Spring Harb Perspect Biol.
2012, 4(9): 1-16p.
Hayflick L. The limited in vitro lifetime of human diploid cell strains //
Exp. Cell Res., 1965, v. 37, p. 614-636.
Hayflick L., Moorhead P.S. The serial cultivation of human diploid cell
strains // Exp. Cell Res., 1961, v. 253, p. 585-621.
Lombard J. Once upon a time the cell membranes: 175 years of cell
boundary research. Biology Direct, 2014, p. 9:32.
Thomas L. Lentz, M.D. Lentz Microscopy and Histology Collection. Books
on Histology and Microscopy. Peabody Museum of Natural History at Yale
University. 2015, 351 p.

21
 Capitolul 2. Membranele celulare.
Organizarea moleculară a membranei plasmatice.
Modele ipotetice de organizare a membranelor biologice.
Rolul membranelor.
Transportul membranar: activ şi pasiv.
Fagocitoza si endocitoza; permeabilitatea membranei
plasmatice.
Relaţii intercelulare şi joncţiuni intercelulare (adeziuni celulare).
Glicocalixul.
Peretele celular.

Rolul primordial al membranelor este de a compartimenta un anume

volum de materie de altul (membrana celulară, membrana organitelor celulare:
nucleului, mitocondriilor, plastidelor, reticulului endoplasmatic, veziculelor
intracelulare, ș.a.). Membranele celulare delimitează conținutul celular, conferă
individualitate celulei și menține diferențele esențiale între citosol și mediul
extracelular.
Membranele biologice reprezintă un bistrat lipido-proteic cu o structură
general identică, de ,,mozaic fluid" și o grosime de cca 7,5 -10 nm.
Organizarea moleculară a membranelor biologice
Membranele biologice sunt constituite în cea mai mare parte din lipide și
proteine. Raportul dintre proteine şi lipide reflectă nivelul activităţii
membranelor. Pentru majoritatea celulelor acest raport este de 1:1 (membranele
plasmatice ale majorităţii celulelor animale) și dețin rol prioritar de barieră). În
membranele mitocondriilor, tilacoizilor granali, membrane cu activitate
enzimatică intensă, proteinele constituie cca 75%, iar în celulele fibrelor
nervoase cota proteinelor din membrane reprezintă doar în jur de 0,2 (membrane
cu funcţii de barieră).
Lipidele membranelor celulare sunt reprezentate de trei clase majore:
fosfolipidele, glicolipidele și lipidele steroidale (colesterolul). Există 500-1000
tipuri diferite de lipide în funcție de grupările din capul polar, lungimea și gradul
de desaturare al acizilor grași componenți, în care sunt incluse și lipidele
22
minore, de exemplu fosfatidilinozitolul. Bistratul lipidic conține 5x106 molecule
lipidice/μm2.
Fosfolipidele au caracter amfipatic, deoarece sunt formate dintr-o regiune
hidrofilă polară sau cap polar și o regiune hidrofobă nepolară sau cozi hidrofobe
(Fig. 2.1). Clasa fosfolipidelor include fosfogliceride şi sfingolipide și reprezintă
peste 50% din fosfolipidele membranare.
Cele mai numeroase fosfolipide membranare sunt fosfogliceridele. Ele
reprezintă molecule de glicerol în care două grupări sunt esterificate cu acizi
graşi și a celei de-a treia, cu acid fosforic. Regiunea hidrofobă este formată din
două cozi hidrofobe alcătuite fiecare din câte un acid gras cu 14-24 atomi de
carbon, unul fiind acid gras saturat, iar celălalt nesaturat, cu una sau mai multe
legături duble de tip ,,cis". Lungimea lanțului de atomi de carbon ai acizilor
grași și gradul lor de nesaturare influențează asamblarea moleculelor lipidice și
fluiditatea bistratului. Prezența legăturilor duble de tip ,,cis" creează un punct de
inflexiune în catenele acidului gras nesaturat. Gruparea fosfat la rândul ei, leagă
diferite tipuri de molecule, formându-se regiunea cap hidrofilă a diferitor tipuri
de fosfogliceride: fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilcolina,
fosfatidilglicerol, difosfatidilglicerol (cardiolipina), fosfatidilinozitol.

Fig. 2.1. Structura schematică a fosfolipidelor membranare.

Sfingolipidele au la bază o sfingozină (un aminoalcool) în loc de glicerol.

În urma atașării unei molecule de acid gras la azotul sfingozinei printr-o legătură
amidică rezultă o structură ceramidică și două grupări hidroxil, dintre care
gruparea hidroxil terminală a sfingozinei leagă prin legătură fosfodiesterică

23
gruparea polară. Cea mai majoră sfingolipidă este sfingomielina, asociată
prioritar membranelor celulelor nervoase.
Glicolipidele la celulele animale au la bază sfingomieline, dar în locul
grupării polare fosforificate are unul sau mai multe resturi glucidice, atașate la o
structură ceramidică. La cele mai simple glicolipide, numite cerebrozide, restul
glucidic este reprezentat de glucoză sau galactoză. Galactocerebrozida este un
component major al mielinei (în celulele Schwann cca 40%). Cele mai
complexe glicolipide sunt gangliozidele, ce conţin unul sau mai multe resturi de
acid sialic (acid N-acetilneuraminic), care conferă sarcină negativă. În
plasmalema neuronilor gangliozidele reprezintă cca 60% din totalul lipidelor, în
timp ce în membranele celorlaltor celule se conţin în cantităţi neînsemnate.
Glicolipidele se găsesc în stratul extern, non-citoplasmatic și joacă rol prioritar
în recunoaşterea intercelulară și semnalare. Ele sunt specifice pentru specie,
precum și tisular-specifice. Cota lor constituie cca 5% din moleculele lipidice
ale monostratului extern.
Lipidele membranare steroidale sunt reprezentate în celulele animale prin
colesterol, iar în cele vegetale - fitosterină. Lipidele steroidale lipsesc în
membranele celulelor bacteriene. Raportul molecular colesterol : fosfolipide în
membranele celulare este de 1:1. Molecula de colesterol se înserează între
fosfolipidele membranare, orientându-se cu gruparea hidroxil în vecinătatea
capului polar al fosfolipidelor. Inelul steroidic este o structura rigidă, plană, care
interactionează cu lanțul hidrocarbonat adiacent capului polar, lăsând restul
cozilor hidrofobe ale acizilor grași libere, flexibile. Colesterolul modulează
proprietățile bistratului lipidic, intensificând proprietatea de barieră față de
moleculele mici solubile în apă, influențează fluiditatea membranei, previne
interacțiunea lanțurilor hidrocarbonate ale acizilor grași din structura lipidelor
membranare.
Moleculele lipidice, fiind mult mai mici în dimensiune decât cele
proteice, reprezintă o prioritate numerică. De exemplu, în plasmalemă la o
moleculă proteică corespund cca 50 molecule lipidice. Aranjarea lipidelor şi a
proteinelor corespunde modelului numit „mozaic fluid”, deoarece moleculele
membranare în interiorul straturilor sunt fluide. Mobilitatea moleculelor lipidice
a fost stabilită încă în anii 1970 pentru modele de membrane artificiale. Pentru

24
estimarea mişcării moleculelor lipidice se utilizează diverse metode. Cel mai
frecvent se aplica metoda rezonanței magnetice bazată pe utilizarea unei sonde
fixate de grupe funcționale impare, de exemplu, de nitro- grupa. Spinul legat
induce un semnal paramagnetic detectabil. Astfel, s-a stabilit ca orice moleculă
poate efectua un salt de pe un strat pe celălalt aproximativ de 1 data la două
săptămâni, în timp ce în cadrul aceluiași start se pot schimba cu locul cu
moleculele vecinele de cca 10ml/ori pe secundă. Prin aceiași metodă a fost
stabilit, că moleculele lipidice se pot roti foarte repede. Mobilitatea mai majoră
este în centru bistratului, iar lângă polii hidrofili este mai redusă.
Aceste tranziții asigură fluiditatea membranelor, care se exprimă prin
motilitatea componentelor (rotații, în jurul propriului ax), flexii (vibrații ale
lanțurilor la nivelul legăturilor duble), difuzii (schimbări laterale - schimbarea
poziției între molecule vecine (107 /sec; D = 10-8 cm/s) și Flip-flop - tranziții
între straturi (< 1/lună) (Fig. 2.2).

Fig. 2.2. Reprezentarea schematică a mișcărilor moleculelor de lipide în

membranele plasmatice.

Fluiditatea moleculelor lipidice permite proteinelor membranare de a

interacţiona între ele, a se difuza, contribuind ,astfel, la transportarea diferitor
componente. Viteza de difuzie a moleculelor în interiorul membranei este
dependentă de temperatură, lungimea lanţurilor hidrocarbonate şi de conţinutul
de colesterol (la celulele animale).
La o anumită valoare de temperatură, denumită temperatura critică, are loc
tranziția de fază, adică trecerea bistratului din stare fluidă în stare de gel, datorită
scăderii mobilității legăturilor C-C din lanțuri hidrocarbonat ale acizilor grași
din structura fosfolipidelor. Valoarea de temperatură la care are loc tranziția de
25
fază depinde de lungimea și caracterul nesaturat al lanțurilor hidrocarbonate ale
fosfolipidelor. Lanțurile hidrocarbonate mai scurte și prezența legăturilor duble
favorizează organizarea randomizată datorită scăderii numărului de legături van
der Waals dintre regiunile hidrofobe.
Fluiditatea depinde și de conținutul de colesterol, concentrațiile mari de
colesterol scad fluiditatea bistratului. Scăderea fluidității are efecte asupra
funcțiilor membranei celulare, cauzând reducerea permeabilității pentru apă și
molecule hidrofile și creșterea rezistenței mecanice a acestora. Prezența
glicolipidelor influențează fluiditatea: gangliozidele se caracterizează prin
capacitatea de a participa la formarea legăturilor de hidrogen care determină
creșterea gradului de ordonare moleculară și scăderea fluidității.
O altă însușire a membranelor plasmatice este asimetria. Aceasta este
generată de componenţa chimică diferită a celor două straturi ale membranei,
precum şi de sarcina purtată de fiecare. De exemplu, în stratul intern al
membranei eritrocitelor la om se conține preponderent fosfatidiletanolamina și
fosfatidilserina, iar în cel extern sunt prezente cu prevalență predominant
fosfatidilcolina și sfingomielina.
Asimetria membranară este generată încă în timpul biosintezei sale în
reticulul endoplasmatic şi are la bază specificitatea proteinelor transportatoare
de lipide. Asimetria membranară joacă un rol important un orientarea strictă a
moleculelor proteice. Asimetria este determinată de diferențele gradului de
nesaturare ale lanțurilor hidrocarbonate ale lipidelor și natura diferită a
grupărilor polare, ceea ce generează o distribuție diferită a sarcinilor electrice
(fosfatidilserina creează membranei sarcina negativă).
Lipidele membranare, datorită structurii și proprietăților, acordă
membranelor însușirea de autoasamblare. Fosfolipidele, fiind molecule
amfipatice, formează bistrat în mediul hidric datorită regiunii hidrofile sau
polare, care este capabilă de interacțiuni electrostatice sau prin legături de
hidrogen cu moleculele de apă. Fosfolipidele spontan se aranjează, precum și
refac bistratul atunci când apar rupturi în membrană.
Organizarea sub formă de monostrat a lipidelor (în loc de bistrat) este
caracteristică picăturilor lipidice cu rol în depozitarea trigliceridelor și

26
colesterolului esterificat, fiind sursă de precursori lipidici pentru sinteza
membranelor sau sursă de substrat în metabolismul energetic. Monostratul
lipidic conține cantități mari de proteine, unele cu funcție în metabolismul
lipidelor, altele cu funcție necunoscută. Lipidele neutre din aceste picături
lipidice sunt molecule hidrofobe care în mediul apos intracelular agregă în
picături tridimensionale înconjurate de monostratul lipidic, cu cozile hidrofobe
orientate spre conținutul în lipide neutre, iar cu capetele hidrofile spre mediul
apos intracelular (Fig. 2.3). Această organizare este întâlnită în special în
adipocite.

Fig. 2.3. Forme de aranjare a moleculelor lipidelor în mediu apos.

Proteinele membranare sunt foarte variate după tip și funcții. Pot avea rol
de enzime, asigurând reacţiile de asociere cu membranele, precum şi de
receptori ai semnalelor din exterior, asigurând legătura citoscheletului cu
matricea extracelulară. De exemplu, în membranele plasmatice ale hepatociţilor
se conţine la 24 tipuri de proteine. Proteinele sporesc eterogenitatea
membranelor, precum și contribuie la crearea asimetriei structurale a acesteia.
După modul de amplasare în plasmalemă (conform topografiei) se cunosc
două tipuri de proteine: integrate (intrinsece), care constituie cca 70% şi
periferice (sau extrinseci, cca 30% din totalul proteinelor membranare).
Proteinele integrate se pot extrage din structura bistratului lipidic cu
detergenți, după extragere rămân asociate cu lipide și sunt insolubile în apă.
Proteinele integrate penetrează complet membrana datorită caracterului lor
amfipatic: regiunea centrală localizată în interiorul membranei este alcătuită din
aminoacizi cu caracter nepolar ce posedă însușiri hidrofobe și interacționează cu
lanțurile hidrocarbonate ale fosfolipidelor. Domeniile hidrofile ale moleculelor
27
proteice sunt expuse pe fața extracelulară și citosolică a membranelor, în contact
cu grupările polare ale moleculelor lipidice. Lanțurile polipeptidice ale acestor
proteine transmembranare pot realiza unul sau mai multe pasaje prin bistratul
lipidic, prezentând conformație de α-helix: un pasaj sau un α-helix
(,,singlepass"), mai multe pasaje prin bistrat sau mai multe α-helixuri
(,,multipass"). S-a stabilit, că lanțurile proteice se pot împacheta cu conformație
de ß-helixuri (expun către bistrat zonele hidrofobe și ascund către interior
structurile hidrofile). Asemenea proteine se întâlnesc, de exemplu în membrana
mitocondrială externă, formând structuri porale, reprezentate prin porine.
Proteinele periferice sunt extractibile în soluții saline sau agenți chelatori,
după extragere nu sunt asociate cu lipide și își păstrează solubilitatea în apă. În
funcție de poziționarea în bistratul lipidic se clasifică în (i) ectoproteine
(proteine periferice asociate foitei externe a bistratului, expuse la exteriorul
membranei celulare) și (ii) endoproteine (proteine periferice asociate foiței
interne a bistratului, citoplasmatic). Proteinele situate pe fațeta exoplasmică a
membranelor celulare se ancorează de stratul lipidic prin intermediul unui
fosfolipid glicozilat care conține resturi glucidice inozitol și N-
acetilglucozamină. Unele endoproteine se pot asocia tranzitoriu și reversibil
bistratului lipidic prin reacții de acilare. Aceste modificări reversibile sunt
importante pentru exprimarea funcțiilor acestor proteine și mișcărilor. De
exemplu, proteinele G pot tranzita din starea de proteină citosolică în starea de
proteină periferică pentru exercitarea semnalării celulare.
Proteinele membranare ca și lipidele realizează mișcări prin difuzie
laterală sau rotațională. Ambele tipuri de mobilitate sunt avantajoase din punct
de vedere energetic, deoarece regiunile nepolare ale moleculelor proteice și
lipidice nu părăsesc interiorul hidrofob. Difuzia transversală denumită și
inversiune sau ,,flip-flop" se realizează prin deplasarea moleculelor între cele
două monostraturi ale bistratului lipidic. Mobilitatea lipidelor și proteinelor
membranare împreună cu fluiditatea bistratului determină caracterul dinamic al
membranelor celulare.
Primele și cele mai detaliate informații privitor la proteinele membranare
au fost obținute din studiul membranelor eritrocitare. Conform rezultatelor
analizelor electroforetice au fost descrise proteine membranare, în funcție de

28
greutatea lor moleculară, cu masa cuprinsă între 20 și 250 kDa, iar fracțiile
proteice au primit denumiri sub forma de cifre (banda 1, banda 2 etc. sau banda
4.1 , banda 4.2 pentru benzile ce apăreau ca izoforme). Unele dintre proteine au
primit denumiri specifice.
De exemplu cea mai frecvent întâlnită glicoproteină, numită glicoforina
cu masa moleculară de numai ~ 30 kDa. Este formată din 131 aminoacizi, fiind
cunoscută integral secvența; este o proteină transmembranară unipas, tip I (cu
capătul amino în ectodomeniu); ectodomeniul este mare și poartă 16 lanțuri
glucidice; endodomeniul este mic cu capăt carboxil; domeniul transmembranar
este structurat în α-helix și conține 26 aminoacizi. Deși structura proteinei este
descrisă detaliat, funcția ei rămâne necunoscută. Mai mult ca atât, că există
eritrocite în a căror membrană glicoforina lipsește fără ca funcționalitatea lor să
fie afectată.
O altă proteină este - banda 3, despre care sunt mai puține informații
structurale, dar a cărei funcție este clar stabilită: este proteina care structurează
canalul anionic de schimb între bicarbonat (HCO3- ) și clorură ( Cl- ). Este o
proteină transmembranară cu masa moleculara de ~100 kDa, constituită din 930
de aminoacizi și cel puțin 13 α-helixuri prin bistratul lipidic; endodomeniul este
mare (~400 din aminoacizi) și poartă capăt amino, proteină transmembranară de
tipul II; ectodomeniul este mic ~20 aminoacizi și poarta o mică încărcătură
glucidică (doar două lanțuri).
Proteina periferică banda 4.1 are masa moleculară de ~ 80kDa și
conformație globulară (diametrul ~6 mm). Banda 4.1 interacționează dinamic cu
spectrina, actina (proteine ale citoscheletului) și cu endodomeniile benzii 3 sau
glicoforinei, contribuind la atașarea citoscheletului pe partea internă a
membranei.

Membranele celulare conțin cca 2-10% carbohidrați, reprezentanți prin

oligo- și polizaharidele ce se leagă covalent de proteinele sau lipidele
membranare, formând glicoproteine și respectiv, glicolipide: majoritatea
proteinelor extrinseci ale membranelor sunt glicoproteine și una din zece
molecule lipidice membranare sunt glicozilate. Proteoglicanii sunt constituiți
dintr-o componentă proteică în bistratul lipidic și o componentă polizaharidică.

29
Lanțul polizaharidic rămâne în exteriorul celulei, fiind o componentă a matricei
extracelulare.
Amplasarea strictă a proteinelor membranare pe fața exoplasmică sau
citosolică are semnificație funcțională (Fig.2.4). Localizarea glicolipidelor în
monostratul extern este implicată funcțional în mecanisme de semnalizare
celulară, ele funcționând ca receptori. De exemplu, toxina holerica se leagă doar
de celule care prezintă gangliozide GM1 pe suprafața celulară (celulele
epiteliului intestinal).

Fig. 2.4. Tipuri de proteine membranare.

Modele de organizare a biomembranelor

Pentru explicarea distribuirii componenților membranari și funcționării
biomembranelor au fost propuse mai multe modele ipotetice.
În anul 1935 Hugh Davson şi James Danielli au înaintat modelul
bistratificat ce prezintă membrana drept un strat dublu format din câte două
pături proteice şi lipidice (Fig. 2.5). Deoarece moleculele proteice se deosebesc
după conţinutul de grupe active cu însuşiri bazice sau acide, autorii în baza
modelului propus explicau permeabilitatea pentru anioni sau cationi (în locul
amplasării grupelor OH- se constată o permeabilitate pentru anioni, iar în cea a
aminogrupelor pentru cationi). De asemenea, autorii, admiteau prezenţa porilor
căptuşiţi cu un strat de proteine. Prin pori puteau să treacă substanţele insolubile
în lipide, iar permeabilitatea selectivă este asigurată de mărimea diferită a
porilor. La baza modelului dat au fost puse forţele electrostatice, care în soluţii
saline slăbesc.
30
 Fig. 2.5. Modelul ipotetic bistratificat al membranei plasmatice
(după H. Davson şi J. Danielli, 1955).

Pentru a explica acest lucru a fost propus un alt model conform căruia
moleculele de lipide intercalează cu cele proteice. La baza interacţiunii dintre
molecule au fost puse legăturile hidrofobe. Modelul propus nu a fost confirmat
prin examinările electronomicroscopice sau rentghenoscopice. Plus la aceasta, s-
a constatat, că din membrane poate fi extrasă o cantitate însemnată a lipidelor,
membranele păstrând integritatea.
În 1957 J.David Robertson în baza unor serii de fotografii ultrastructurale
lansează în cadrul forului Societății Americane a Fiziologilor modelul
membranelor unitare (Fig. 2.6). Conform ipotezei înaintate toate membranele
celulare, cele care delimitează organitelor intracelulare, precum și cele celulare,
sunt compuse din fosfolipide distribuite în monostraturi și proteine adsorbite pe
suprafețele lor.

Fig. 2.6. Reprezentarea schematică a modelului membranelor unitare propus de

Robertson (J. Physiol. Lond. 1959, 140:58-59).
Începând cu 1972 s-a stabilit modelul propus de S.J.Singer şi
G.L.Nicolson – modelul cu denumirea de „mozaic fluid”, care prezintă
următoarele caracteristici:

31
1. membranele plasmatice reprezintă o pătură bistratificată de lipide. Acest
element asigură impermeabilitatea pentru moleculele polare, în afară de apă.
Membranele plasmatice au însușiri fluide, iar moleculele capacitatea de a
efectua mișcări rapide laterale (rotații, difuzii) şi mişcări lente (tranziții între
straturi);
2. moleculele de proteine pot fi încrustate, înglobate sau chiar pot traversa
bistratul lipidic;
3. membranele plasmatice sunt asimetrice, având feţe externe şi interne, cărora
le corespunde activităţi biochimice diferite;
4. toate membranele biologice provin din membrane preexistente. Distrugerea
arhitecturii poate duce la moartea celulei, iar reconstrucţia porneşte de la
orientările celor două fațete ale membranei unitare (Fig. 2.7).
Vitalitatea celulelor este asigurată de interacțiunea și schimbul permanent
cu mediul înconjurător, iar un rol fundamental o are proprietatea de a permite
tranzitarea compușilor prin membrane: substanțelor organice, ionilor,
metaboliților și altor substanțe. Transportul diferitor compuși prin membrana
depinde de caracteristicile substanței transportate (greutatea moleculară, formă,
dimensiuni, gradul de ionizare, gradul de hidratare) și de compoziția chimică a
membranelor.

Fig. 2.7. Reprezentarea schematică a membrane plasmatice conform modelului

mozaicului fluid.

Membranele biologice dispun de semipermeabile (permit trecerea numai a

solventului) și sunt selectiv permeabile (permit trecerea numai a unor
32
componenţi). Datorită însușirii de semipermeabile în cazul soluţiilor de diferite
concentraţii prin biomembrane se produce difuzia solventului dinspre soluţia
mai diluată spre cea mai concentrată prin osmoză. Permeabilitatea selectivă este
influențată de metabolismul celular, condițiile din mediul extracelular și tipul de
țesut.
Permeabilitatea reprezintă difuzia moleculelor mici şi/sau a celor lipofile.
Plasmalema este o membrană semipermeabilă. Prin ea are loc un schimb
controlat de substanțe între hialoplasmă și mediul extracelular. Membrana
celulară posedă permeabilitate maximală pentru apă și gazele dizolvate în ea.
Ionii au capacitatea de a trece plasmalema mult mai lent (de cca 104 ori mai
încet).
Transportul transmembranar. Funcțiile membranelor
plasmatice
Transportul transmembranar se clasifică în:
- transport de ioni și molecule mici prin mecanisme de difuzie sau mecanisme
în care sunt implicate proteine membranare,
- transport de macromolecule și particule prin vezicule delimitate de
membrane.
După consumul de energie metabolică înmagazinată în ATP, transportul
prin membranele celulare se clasifică în:
- transport pasiv,
- transport activ.
Transportul pasiv are la bază difuzia şi gradientul de concentraţie.
Transportul moleculelor ionilor prin membrana celulară se realizează în sensul
gradientului de concentrație sau electrochimic, fără consum de energie
metabolică.
Viteza cu care se desfășoară trecerea moleculelor din mediul extracelular
sau intracelular în interiorul hidrofob al membranei depinde de coeficientul de
partiție al moleculei, care măsoară afinitatea relativă a moleculei pentru mediul
lipidic în raport cu apa, altfel spus, ilustrează gradul de hidrofobicitate al
moleculei. Cu cât valoarea acestui coeficient este mai mare, molecula este mai
hidrofobă (liposolubilă) și pătrunde mai repede în celulă. Coeficientul de partiție
este direct proporțional cu constanta de permeabilitate a membranelor celulare.
33
Viteza de difuzie a moleculelor prin membrană este mult mai mică în mediu
apos, deci traversarea bistratului lipidic limitează viteza transportului. Viteza de
difuzie prin bistratul lipidic este direct proporțională cu diferența de
concentrație, suprafața și coeficientul de permeabilitate al membranelor.
Difuzia apare datorită diferenţei de concentraţie care determină stabilirea
unui echilibru între concentraţii. Viteza depinde de diferenţa de concentraţie,
temperatură şi natura particulelor constituente. Difuzia simplă este condiţionată
de o serie de factori, precum: mărimea moleculei, polaritatea, sarcina electrică,
gradul de divizare, gradientul de concentraţie.
În cazul substanţelor lipofile acestea difuzează uşor prin bistratul lipidic,
iar cele hidrofile utilizează diverse căi hidrofile, prin difuzie facilitată realizată
prin canale ionice (pentru particule încărcate) sau transportori (pentru molecule
mari hidrofile).
Difuzia facilitată este o modalitate de transport pasiv transmembranar a
substanţelor, fără consum de energie, în care intervin proteinele carrier
(proteine transportatoare: permeaze sau translocaze).
In cazul transportorilor, transferul de substanţă presupune legarea acesteia
de o proteină transportoare pe o faţetă a membranei cu o anumită modificare
conformaţională a acesteia şi eliberarea substanţei transportate pe cealaltă faţetă
(Fig. 2.8).

Fig. 2.8. Transportul transmembranar facilitat cu implicarea proteinelor

transportatoare.

Astfel, proteinele transportatoare dispun de situsuri succesive de legare a

anumitor molecule și însușiri de realizare a mișcărilor flip-flop. Este un proces
34
reversibil, pentru că sunt expuse alternativ locurile de legătură de pe o faţă a
membranei pe cealaltă. Proteinele transportatoare sunt reprezentate prin
permeaze, care după tipul moleculelor transferate pentru un ciclu, sunt uniport –
pentru transportarea specific a unei substanțe, şi cotranslațional pentru doi
compuși prin simport, dacă transferul este în acelaşi sens, şi antiport dacă sensul
transferului este opus.
Un exemplu de transport simport este tranzitarea membranei eritrocitare a
moleculelor de glucoză împreună cu Na+. Celulele renale și cele intestinale
trebuie să preia glucoza din lumenul intestinal și respectiv tubii uriniferi, unde
concentrația este scăzută. Aceste celule transportă activ glucoza simport,
împreună cu Na+, a cărui concentrație extracelulară este mare. Totodată, glucoza
poate tranzita membrana eritrocitară prin sistemul antiport cu anionii Cl- și
HCO3-.
În celulele vii transportul activ funcționează cooperativ cu difuzia
facilitată. Cele mai cunoscute sunt:
Sistemul antiport de anioni (Na+, Ca2+). Prin sistem antiport în celula
intră un ion de Na+ asistat obligatoriu de ieșirea a două molecule, contra
gradientului de concentrație. Funcționarea unui astfel de sistem antiport asigură
reducerea contracțiilor miocardice. Na+/K+ ATP-aza din membrana plasmatică a
celulei cardiace creează un gradient al concentrației de Na+ care susține exportul
ionilor de Ca2+. Substanțele ouabaina (glicozidă naturală) și digoxina (preparat
medicamentos) au acțiune cardiacă și se utilizează pentru sporirea contracției
miocardului. Efectul acestor preparate constă în blocarea funcționării Na+/K+
ATP-azei provocând, în consecință, creșterea concentrației intracelulare a
ionilor de sodiu. Scăzând gradientul de Na+, sistemul antiport Na+/Ca2+
funcționează mai puțin eficient. Corespunzător sunt exportați mai puțini ioni de
calciu, ducând la creșterea intracelulară a concentrației ionilor Ca2+. În
consecință celulele cardiace se contractă mai frecvent și mai puternic.
Sistemul antiport de anioni (Cl-, HCO3-). În membrana eritrocitară este
un important antiport de anioni ce transportă în sens opus ioni negativi de clor și
bicarbonat, transport esențial pentru funcționarea eritrocitului ca transportor de
dioxid de carbon. CO2 după ce este eliberat de celule ajunge în capilarele
sanguine, difuzează prin membrana eritrocitului, iar acolo, sub acțiunea

35
anhidrazei carbonice, se transformă în anionul bicarbonic (H2O+CO2=H-+
HCO3-). Anionul bicarbonic este transportat la exteriorul eritrocitului de către
sistemul antiport prin schimb cu un ion de Cl-. Schimbul între bicarbonat
(HCO3-) și clorură (Cl-) este asistat de proteina canal denumită proteina benzii
3 cu masa moleculară de ~100 kDa constituită din 930 aminoacizi și cel puțin 13
treceri α-helix prin bistratul lipidic.
Sistemul antiport Na+/H+. Sistemul deține o importanță mare în
diminuarea excesului de protoni generați din metabolism. Prin acest mecanism
este asigurată creșterea pH în celule, daca acesta scade sub limitele normale.
Acest lucru este datorat unei proteine similare cu banda 3 din membrana
eritrocitului, care expulzează bicarbonatul din citosol prin schimb cu Cl-.
Valoarea pH contribuie la reglarea activității căilor metabolice necesare pentru
creșterea și diviziunea celulara.
Din transportul pasiv face parte și difuzia facilitată prin pori formați din
proteine canal specifice dispuse transmembranar. Porii membranari pot fi
închiși și deschiși în dependență de activitatea funcțională. Totodată prezintă
bariere de permeabilitate şi selectivitate pentru diferiți compuși. Se cunosc:
- Canale ionice,
- Porinele,
- Aquaporine (canale pentru apă).
Canalele ionice sunt cele mai bine studiate din categoria proteinelor canal.
Prin pori trec ionii hidrataţi. Ionii cu dimensiuni mai mici au o putere de
hidratare mai mare decât ionii cu aceeași sarcină, dar de dimensiuni mai mari
(de exemplu, K+ şi Na+ ). Astfel, forma hidratată a ionului de K+ este mai mică
decât a celui de Na+, şi deci K+ va avea prioritate la trecerea prin porii
membranari. Transportul prin porii pentru ioni se realizează în baza diferenței de
potențial.
Porinele se conțin în membranele mitocondriale, ale plastidelor,
peroxizomilor și unor bacterii. Aceste canale, de asemenea, dispun de
selectivitate, de exemplu, la E.coli prin canalele porinice trec ionii şi moleculele
neutre cu masa moleculară 600-900Da și sunt reținute macromoleculele cu masă
moleculară mai mare.

36
 Aquaporinele sunt proteine intriseci ce formează pori. Aceste proteine au
fost descrise de către Peter Agre, studii pentru care i-a fost conferit în 2003
Premiul Nobel. Tranzitarea membranelor plasmatice de către apă prin pori a fost
opinată încă în 1986 de către Gheorghe Benga, profesor a Universității de
Medicină și Farmacie "Iuliu Haţieganu" din Cluj-Napoca, România. Prin
canalele pentru apă de asemenea trec substanțele dizolvate în apă, dar și
glicerina, amoniacul și urea. Aquaporinele nu permit tranzitarea particulelor cu
sarcină.

Fig. 2.9. Structura schematică a Aquaporinei 1.

Aquaporinele formează tetrameri, fiecare activând ca un canal pentru apă

(Fig. 2.9). Se cunosc 13 tipuri de aquaporine specifice celulelor animale, dintre
care 6 sunt localizate în rinichi. De funcționarea aquaporinelor sunt asociate
multe maladii cum ar fi cele cu retență la acumularea de lichide în bolile de
inima și edemul cerebral.
În plante apa este preluată din sol prin rădăcini. Există trei căi pentru
trecerea apei prin aceste țesuturi, cunoscute sub numele de calea apoplastică,
simplastică și transcelularå. Aquaporinele se găsesc în membrana vacuolelor
(tonoplast) și sunt antrenate în calea transcelulară a transportului apei.
Aquaporinele plantelor se împart în 5 subfamilii (proteine intriseci ale
membranei plasmatice (Plasma membrane Intrinsic Protein, PIP), proteinele
intriseci ale tonoplastului (Tonoplast Intrinsic Protein, TIP), proteina nodulin-26
(Nodulin-26 like Intrinsic Protein, NIP), proteina slab alcalină (Small basic
Intrinsic Protein, SIP) și proteina intrisec X ( X Intrinsic Protein, XIP)).

37
 Transportul cu implicarea proteinelor canal este important pentru
vitalitatea celulei și stau la baza unor așa procese importante cum sunt:
transmiterea impulsurilor nervoase, contracția musculară, reglarea hidrică ș.a.
Cercetătorii Universităților din Munchen (Germania) și Michigan (SUA)
au reușit să modeleze un canal poric și să explice mecanismul funcționării. După
cum se cunoaște concentrația ionilor de sodiu în interiorul celulei este mai mică
decât în exterior, iar a ionilor de potasiu, invers, mai ridicată în exterior și mai
redusă în interiorul celulei, generând astfel o diferență de potențial. Unele
bacterii patogene (stafilococii și streptococii) produc o proteină – hemolizina,
care se depozitează în regiunea porilor, modificând conformația și
funcționalitatea lor. Porii modificați permit trecerea tuturor ionilor în ambele
direcții. În rezultat deferența de potențial membranar dispare, iar în consecință
celula moare.
Transportul prin canale este extrem de rapid. Printr-un canal deschis trec
mai mult de 1 milion de ioni/sec. (de 1000 x mai mulți decât cu ajutorul
proteinelor carrier). Unii pori se deschid ca răspuns la legarea
neurotransmițătorilor (canale cu poartă dependență de ligand), iar alții se
deschid ca răspuns la schimbarea potențialului transmembranar (canale cu
poartă dependență de voltaj). Pentru că funcționează tranzitoriu, la comanda
modificărilor de membrană se numesc canale cu poartă. Au fost descrise cca 50
de canale cu poartă care sunt responsabile în special de excitabilitatea electrică
nervoasă și musculară și mediază toate formele de semnalizare electrică din
sistemul nervos.
Cele mai cunoscute sunt:
- Comandate de voltaj (deschiderea e cauzata de modificarea potențialului de
membrana) - canale de K+, Na+ și Ca2+;
- Comandate de un stimul mecanic de la suprafața celulei (canale de K+ ale
membranelor celulelor senzoriale din urechea internă a vertebratelor);
- Comandate de un ligant sau moleculă semnal care este mediator
extracelular (neurotransmițător - receptorul pentru acetilcolină) sau un
mediator intracelular (ioni de Ca2+ - nucleotide (GMP-ciclic); proteine
reglatoare (G)).

38
 Transportul ionilor este determinat nu doar de concentraţie, ci şi de
potenţialul electric (potenţial de difuzie). În acest caz un rol important îl joacă
sarcina totală din interiorul şi exteriorul celulei care se echilibrează pe bază
difuziei ionilor. În urma transportului pasiv ionii tranzitează membrana până la
stabilirea unui echilibru între viteza de tranzitare a ionilor (mai numit și
echilibrul Donnan).
În celulele vii concentrația ionilor în interior diferă de cea din spațiul
intercelular. Astfel, concentrația ionilor de K+ în citoplasmă este de cca 50 de
ori mai mare decât în exteriorul celulei, iar a Na+ mai mică. Ussing H. H.,
Zerahn K. (1951) au constatat, că membrana externă este mai permeabilă pentru
Na+, iar cea internă pentru K+ și în membranele biologice există mecanisme ce
asigură tranzitarea acestor ioni împotriva gradienților de concentrație ce se
realizează pe baza transportului activ.
Transportul activ prin membrana plasmatică are loc împotriva gradientului
de concentraţie, cu consum de energie (ATP). Transportul activ se realizează
mai rapid în comparaţie cu difuzia liberă. Transportul activ asigură stabilirea
homeostazei, iar pentru acesta se utilizează până la de la o treime până la 80%
(celulele nervoase) din tot ATP folosit de celulă.
Transportul activ se desfășoară cu antrenarea pompelor de ioni. Cea mai
cunoscută este pompa Na+/K+, ce asigură păstrarea echilibrului ionic, se
efectuează împotriva gradientului de concentrație cu consum de energie
provenită din degradarea glucozei. Este un transport activ şi termosensibil, fiind
modulat de temperatură (scăderea temperaturii sub 0°C inhibă procesul).
Transferul activ al ionilor de Na+ şi de K+ se desfăşoară permanent în toate
celulele. Pompa Na+/K+ este reprezentată de un oligomer tetrameric (α-2-β-2)
proteic transmembranar, denumit Na+/K+-adenozin-trifosfataza (Na+/K+-ATP-
aza) cu o greutate moleculară de 270 kDa. Subunitatea α (mare) are o greutate
de 95 kDa, conţine un loc de fixare şi de hidroliză a ATP-ului pe faţa
intracelulară şi un loc de fixare pe faţa externă a substanţelor steroide
cardiotonice. Subunitatea β (mică) are o greutate de 40 kDa şi este legată la
grupele hidrocarbonate. Aceste molecule extrag 3 ioni de Na+ din celulă şi
determină pătrunderea a 2 ioni de K+.

39
 Funcţionarea pompei ionice Na+/K+ are loc în următoarele etape
succesive:
1. Fosforilarea enzimei prin hidroliza ATP-ului în prezenţa ionilor de
Mg+2 a 3 ioni de Na+, care se fixează la un receptor localizat pe faţa intracelulară
a moleculei de Na+/K+-ATP-ază;
2. Modificarea configuraţiei enzimei fosforilate şi transportul celor 3 ioni
de Na pe faţa externă;
+

3. Defosforilarea enzimei şi eliberarea celor 3 ioni de Na+ la exteriorul

celulei şi ancorarea a 2 ioni de K+;
4. Reluarea formei iniţiale a moleculei de Na+/K+-ATP-ază prin eliberarea
ionilor K+ în interiorul celulei.
Legarea Na+ duce la modificarea formei moleculei: bucla α-spirală
formată din 3,6 aminoacizi trece în forma π constituită din 4,4 aminoacizi. În
golul format în interiorul buclei poate trece ionul de Na+. Ca rezultat al acestor
restructurări spațiale se deschide canalul pentru ionii de K+ (Fig. 2.10).

Fig. 2.10. Pompa ionică Na+/K+ (Na+/K+-ATP-aza) (după Movement of

Substances across the Plasma Membrane, 2011, © The McGrae-Hill
Companies).

Pompa ionică Na+/K+ deține o importanţă deosebită, deoarece asigură

homeostazia citosolului, menţinerea balanței ionice, creează un potenţial electric

40
denumit potenţial electric membranar între suprafaţa externă şi internă a
membranei, permite funcţionarea canalelor voltaj-dependente.
Na+/K+ ATP-aza determină potențialul membranar prin stabilirea unei
concentrații mari de Na+ în afara celulei, și a K+ în interior. Astfel, Na+ este
pompat activ din celule, pe când K+ este pompat activ în celule. Deoarece ionii
sunt încărcați electric, transportul lor prin membrană conduce la stabilirea unui
gradient electric transmembranar. În repaus membrana este mai permeabilă
pentru K+, decât pentru Na+ sau alți ioni, fluxul de K+ având cea mai mare
contribuție la stabilirea potențialului membranar de repaus. Potențialul
membranar determină ieșirea ionilor de Cl– extracelular, concentrația cărora care
ca și a celor de Na+ de 10 ori mai mare, decât cea din citoplasma.
Pompa Na+/K+ joacă rol semnificativ în formarea gradientului de potențial
și transmiterea impulsului nervos prin fibra nervoasă (Fig. 2.11).

Fig. 2.11. Schema formării gradientului de potențial și transmiterii impulsului

nervos prin fibra nervoasă.

La apariția excitației se deschid porii pentru ionii de Na+, care pătrund în

celulă pe baza difuziei. Ulterior ca rezultat al activității pompei ionice la
suprafața membranei se formează o diferență de potențial prin acumularea în
partea externă a membranei a ionilor de Na+ și corespunzător încărcarea cu
sarcini „+”, iar în cea internă ca rezultat al scăderii concentrației „-”.Intrarea
bruscă a Na+ duce la o creștere rapidă a potențialului de membrană până la
+30mV (apropiindu-se de potențialul de echilibru al Na+= +50mV). In acest
moment se inactivează canalele de Na+ și se deschid cele de K+, crescând

41
permeabilitatea pentru K+. Fluxul de ioni pătrunși prin pori duc la egalarea
diferenței de potențial cu formarea unei unde electromagnetice care se propagă
de la un por la celălalt de-a lungul fibrei nervoase. Pe măsură ce impulsurile
nervoase se propagă de-a lungul axonului, membrana se depolarizează.
Potențialul de membrană crește de la -60mV la +30mV în mai puțin de o
milisecundă, după care devine din nou negativ, revenind la valoarea de repaus.
Depolarizarea regiunilor adiacente permite conducerea potențialului de-a lungul
axonului ca semnale electrice, impulsurile nervoase fiind transmise rapid la
distanțe mari. Potențialul de acțiune la nivelul butonului terminal determină
deschiderea canalelor de Ca2+ dependente de voltaj, creșterea concentrației Ca2+
și eliberarea neurotransmițătorului (acetilcolina), astfel semnalul electric este
transformat în semnal chimic. Acetilcolina se leagă de receptorii membranei
postsinaptice și deschide canalele pentru Na+ și K+dependente de ligant.

Pompa Na+/K+ ATP-aza întreține transportul transmembranar cuplat cu

gradientele ionice. De exemplu, influxul de Na+ în citosol, determinat de
potențialul de membrană și de gradientul ionic, poate fi cuplat cu transportul
moleculelor de glucoză și aminoacizi realizat prin sistemul simport. Prin acest
sistem, este asigurat transportul glucozei si aminoacizilor din lumenul intestinal
în celulele epiteliale ale acestuia și ulterior în sânge.
Pompa Na+/K+ utilizează energia furnizată de hidroliza ATP și este
folosită pentru a dirija transportul moleculelor împotriva gradientului
electrochimic. Acest tip de pompă face parte din clasa ATP-azele de tip P. La
acest tip se atârnă și pompa Ca2+.
ATP-azele de tip P, reprezintă polipeptide transmembranare care se
fosforilează în timpul transportului. Au rol major în menținerea gradientelor de
concentrație a unor ioni de Na+, K+, Ca2+.
Pompa Na+/K+ ATP-aza deține rol în menținerea potențialului
membranar, controlează presiunea osmotică, întreține transportul cuplat cu
gradientele ionice (Fig. 2.12).

42
 Fig. 2.12. Model pentru pompa Na+/K+ ATPaza.

Ca2+ATP-aza menține concentrația intracelulară a calciului la un nivel

scăzut. Ca2+ ATP- aza deține rol important în semnalizarea celulară,
contracția musculară. În membranele plasmatice pompa de calciu asigură
împreună cu sistemul de schimb antiport Na+/Ca2+ expulsia în mediul
extracelular a calciului citosolic, a cărui concentrație în celulă este redusă (0,1
pmol/l). Pompa de calciu este deosebit de abundentă la nivelul membranelor
reticulului endoplasmic din celulele musculare. În acest caz, ionii de calciu
citoplasmatic sunt pompați și stocați în lumenul reticulului. O deosebire
esențială între cele doua tipuri de pompe este următoarea: pompa localizată la
nivelul plasmalemei prezintă un situs de legare pentru calmodulină, pe când în
cazul mușchilor striați și cardiaci proteina de reglare este fosfolambanul.

În celulele musculare Ca2+ ATP-aza este localizată în membrana

reticulului endoplasmatic și transportă ionii de calciu din citosol în interiorul
organitei (RE are rolul de a depozita și concentra Ca2+). Ca2+ATP-aza transportă
câte 2 ioni de Ca2+ la fiecare moleculă de ATP hidrolizată și necesită prezența
ionilor de magneziu. Eliberarea ionilor de calciu din RE în citosol determină
contracția musculară, iar reintroducerea și fixarea lor determină relaxarea
musculară. Calsequestrina este o proteină ce fixează de la 18 până la 50 de
molecule ale ionilor de calciu. Sunt identificate două forme de calsequestrină:
forma cardiacă (Calsequestrina-2 / CASQ2) este prezentă în lumenul reticului
endoplasmatic din mușchii miocardului și forma mușchilori striați
(Calsequestrina-1 / CASQ1) ce se găsește în mușchii scheletali. Calsequestrina

43
prin modelarea conformației modifică numărul de structuri α-elicoidale prin care
sunt legați ionii de calciu. Ambele forme sunt fosforilate de cazeina kinaza 2,
însă forma cardiacă este fosforilată mai rapid și într-o măsură mai mare.
Calsequestrina este, de asemenea, secretată în intestin unde privează bacteriile
de ioni de calciu.

- ATPazele de tip V, reprezintă polipeptide care deși hidrolizează ATP–ul nu

se fosforilează în timpul transportului. Includ transportori de protoni (H+)
localizați in membrana lizozomilor, menținând un pH acid (= 4,5-5) în
interiorul acestor organite, gradientul protonilor fiind mai mare față de
citosol de cca 100 de ori. Se găsesc și în membranele unor celule acid-
secretorii (exp.: celule epiteliale care mărginesc vezica urinară la broască).
- ATPaze de tip F. Sunt localizate în membrana internă a mitocondriilor și
utilizează gradientul protonic pentru a include ATP-sintetaza (cuplează
sinteza ATP cu transportul H+ de la concentrații ridicate la concentrații
joase). ATP-sintetaza poate funcționa in ambele direcții: poate hidroliza
ATP și prin aceasta pompează H+ prin membrană, sau poate sintetiza ATP,
fiind pusă în funcțiune de fluxul de protoni ce are loc in sensul gradientului.
ATP-sintetaza este responsabilă pentru producția ATP din celulă.
- ATPaze de tip ABC. ATPazele bacteriene sunt implicate în importul de
ioni, aminoacizi, peptide, proteine, mono- si polizaharide, iar ATPazele
ABC ale eucariotelor sunt specializate pentru export.

Fig. 2.13. Tipuri de ATPaze (după Lodish B. et al.,

Molecular Cell Biology, 2004)

44
 Pentru întreruperea lucrului pompei Na+/K+ este de ajuns lipsa sursei
energetice (ATP). Pe baza celulei nervoase a unui calmar a fost arătat, că pompa
Na+/K+ utilizează la 20% din ATP. Diferite substanţe cum ar fi cianura de
potasiu, dinitrofenolul, diferite glucide pot deregla tranzitul ionilor de Na+. S-a
stabilit, că anestezianţii (eterul, cloroformul) modifică intensitatea activității
pompei Na+/K+. În plasmalema mitocondrială activitatea pompei Na+/K+ este
strâns legată de cea a proceselor respiratorii. Astfel, reducerea pătrunderii
oxigenului conduce la diminuarea fosforilării oxidative, diminuarea sintezei de
ATP și inhibarea pompei Na+/K+.
Funcţionarea pompei ionice Na+/K+ este inhibată prin fixarea unor
substanţe (de ex. digitalina) la locul receptorului steroizilor cardiotonici care
determină creşterea concentraţiei ionilor de Na+ intracelular. Mărirea
concentraţiei ionilor de sodiu în interiorul celulei
determină creşterea concentraţiei ionilor de Ca+2 din citosol ce este
implicat în intensificarea contracţiei muşchiului cardiac.
Transportul transmembranar al macromoleculelor
Macromoleculele sunt importate și exportate din celulă prin intermediul
transportului vezicular – endocitozei și exocitozei. Endocitoza include
fagocitoza (înglobarea substanțelor solide) și pinocitoza (substanțelor lichide).
Fagocitoza a fost descrisă în 1882 de către Ilia Mecinikov. În 1931 Julian Lewis
a descris pentru prima dată procesul de pinocitoză. Inițial pinocitoza era privită
drept procesul de înglobare a apei și substanțelor dizolvate în ea.
S-a stabilit, că ambele procese de pinocitoză și fagocitoză decurg similar,
ulterior fiind utilizat doar termenul de endocitoză (Fig. 2.14). Endocitoza
necesită energie, iar blocarea proceselor oxido-reducătoare inhibă pătrunderea
intracelulară a substanțelor.
Se disting trei tipuri de endocitoză:
- nespecifică sau constitutivă,
- specifică,
mediată de receptori.

45
 Fig. 2.14. Principalele etape ale endocitozei.

Prin endocitoză nespecifică sunt absorbite proteinele, anticorpii, virioni,

particole coloidale. Pătrunderea substanțelor exogene prin endocitoză se
realizează prin granule veziculare acoperite la exterior de un strat proteic de
clatrine (proteine din clasa COP - coated proteins) (Fig. 2.15). Aceste proteine
sunt asociate cu proteine receptor integrate membranar la fațeta înternă a
plasmalemei. Ruperea endocitei de la plasmalemă se produce cu implicarea unor
altor proteine integrate – dinaminelor.

A B
Fig. 2.15. Formarea endocitelor (A) și morfologia stratului clatrinic (B)
(după Lodish B. et al., Molecular Cell Biology, 2004)

46
 După detașarea veziculelor endocitare de la plasmalemă și pătrunderea lor
în citosol stratul clatrinic rămâne legat de membrana endocitei și disociază de
acesta numai înainte de fuzionarea endocitei cu lizozomi, în interiorul cărora
compuşii înglobați vor fi supuși degradării de către enzimele lizozomale. Stratul
clatrinic determină interacțiunea cu elementele citoscheletului și în asemenea
mod deplasarea intracelulară. Totodată, stratul clatrinic asigură integritatea
veziculelor, preîntâmpinând fuzionarea lor.
Endocitoza specifică și mediată de receptori se deosebește de cea
nespecifică prin faptul că absorbția substanțelor exogene se produce în anumite
locuri ale plasmalemei unde sunt localizați liganzi (de exemplu pentru
colesterină - proteina LDL – Low Density Lipoproteins)
Exocitoza este un proces invers endocitozei prin care se elimină produșii
metabolismului celular (compuși sintetizați de celulă sau reziduuri metabolice).
Procesul de exocitoză include atașarea produșilor de secreție la fațeta internă a
membranei plasmatice, formarea granulei de secreție și eliminarea ei în
exteriorul celulei.
Un tip specific de endocitoza este transcitoza. În acest caz vacuolele
endocitare tranzitează citoplasma și sunt expulzate din celulă prin exocitoza fără
ca stratul clatrinic să disocieze de la membrana veziculei. Un exemplu de
transcitoză este pătrunderea anticorpilor din sânge în glandele mamare și
extrudarea lor cu laptele.

Glicocalixul. Funcția receptoare a membranei plasmatice

La suprafaţa externă a plasmalemei celulelor animale se deține o pătură
glico-lipo-proteică denumită glicocalix. Este un component al tuturor
membranelor celulei animale, dar a cărui grad de dezvoltare depinde în mare
măsură activitatea celulară, tipul și vârsta celulei (de la 3-4 nm până la 40-
50nm).
Glicocalixul reprezintă o reţea de fibre proteice cufundate în polizaharide.
Proteinele sunt reprezentate prin colagen, elastină, fibronectină, laminină, iar
polizaharidele – prin mucopolizaharidele (acidul hialuronic). Glicoproteinele
constituie cca 5%, cea mai reprezentativă este fibronectina (se conţine în sânge
şi alte fluide).
47
 Glicocalixul joacă rol important în adezivitatea celulelor (joncțiunilor
celulare) și controlul semnalelor externe (funcția receptoare).
Componenta glicoproteică asigură particularitățile specifice și
individualitatea celulelor.
Glicocalixul servește ca depozit pentru ioni (în crearea sarcinii electrice la
suprafața membranei plasmatice) și enzime (asigură digestia extracelulară).
Funcția receptoare a membranei plasmatice
O altă funcție importantă realizată de membranele biologice este cea
receptoare ce include recepţia, recunoașterea și transmiterea moleculelor
semnal. Funcţia receptoare este asigurată de structuri speciale localizate în
membrana plasmatică, care după natura lor sunt proteine sau elemente ale
glicocalixului (terminaţii glucidice, glicoproteine, lipotroteine). Asemenea
funcţie este îndeplinită de către proteinele CAMs (Cell Adhision Molecules).
CAMs se împart în mai multe clase:
- imunoglobulinele și receptori ai leucocitelor (receptori calciu-
independenți),
- cadgherine (cca 40 tipuri),
- selectine (endoteliale)
- integrine.
Funcțiile realizate de proteinele CAMs sunt mai extinse decât cea
receptoare, fiind responsabile de stabilirea relațiilor intercelulare.

Din proteinele de adezivitate la plante au fost descrise cinci chinaze

asociate cu peretele celular (WAKs) și WAK-like cu membrana plasmatică.
Regiunile extracelulare ale acestor proteine conțin Factorul Epidermal de
Creștere (EGF), care în mod direct poate participa la legarea altor molecule. La
Arabidopsis s-a stabilit implicarea unor WAKs în fixarea proteinelor bogate în
glicină, mediind astfel legarea peretelui celular de membrana plasmatică.
Aceste proteine au un singur domen transmembranar și un domen
tirozinchinazic intracelular citosolic, prin participă ca receptor la cai de
semnalizare.
Prin analize in vitro, combinate cu studii in vivo cu utilizarea formelor
mutante au fost identificate mai multe macromolecule importante pentru

48
aderare. De exemplu, adeziunea normală a grăuncioarelor de polen la stigmatul
pistilului la crin necesită o proteina SCA (Stigma/stylar Cysteine-rich Adhesin)
și o pectină specializată care se lega la SCA.

Rolul receptorilor constă în atragerea, legarea unor substanţe specifice pe

suprafaţa celulei, precum și transmiterea semnalelor de la suprafaţa celulei în
interior, datorită cărora are loc un lanţ întreg de reacții de răspuns exprimate prin
procese biochimice.
Prin funcția receptoare este realizat controlul fluxului de informaţie și stă
la baza relațiilor intercelulare în cadrul aceluiași țesut, ale unor ţesuturi diferite,
la baza fecundării, interacţiunii cu mediul ambiant.
Receptorii membranari sunt proteine transmembranare ce recunosc
specific o anumită moleculă – ligand specific. Legătura ligand – receptor se
caracterizează printr-o afinitate mare. Receptorul poate detecta ligandul într-o
concentraţie foarte mica (10-9–10-11Mol) şi poate declanşa fenomenele
intracelulare de transmitere a mesajului.
Se cunosc trei tipuri de liganzi: meditori chimici locali, hormoni și
neurotransmițători după care se disting și receptorii, care pot fi pentru substanțe
exogene sau endogene.

Mecanismele de acțiune intracelulară ale receptorilor membranari sunt de

tip ionotrop sau chimiotrop. Receptorii membranari de tip ionotropic sunt
proteine membranare, care leagă un ligand specific, iar legătura ligand-receptor
duce la deschiderea unui canal ionic. Deschiderea canalului ionic (canalelor
ionice cu poartă dependentă de ligand) duce la modificarea permeabilității
membranei pentru un ion specific.
Exemple: receptorul nicotinic pentru acetilcolină (Ach) invocă deschiderea
canalelor de Na+, receptorul pentru acidul γ-aminobutiric (GABA) solicită
deschiderea canalelor pentru Cl- iar receptorul glutaminic – deschiderea
canalelor ionice pentru Ca2+.

Receptorii membranari chimiotropi sunt proteine membranare cuplate

funcţional cu proteine de tip G sau alte enzime. Declanşează reacţii enzimatice

49
intracelulare în cascadă prin care pot activa sau inhiba anumite răspunsuri
celulare.
Exemple: receptorii cuplaţi cu proteinele G (receptorul muscarinic pentru
Ach, receptorii adrenergici, receptorul serotoninergic, dopaminergici, receptorii
opeoizi, hormoni peptidici ș.a.); receptorii cu acţivitate enzimatică (receptorii
pentru factorii de creştere tisulară); receptorii asociaţi cu enzime membranare,
altele decât proteinele G (receptori pentru citochine în particular interleucine).

Joncțiunile celulare
Membranele celulare și matricea extracelulară asigură interacțiunea
intercelulară sau joncțiunile celulare. Joncţiunile pot fi simple sau compuse. Iurii
Cenţov (1984), Benda (1985) disting joncțiuni impermeabile, de adezivitate și
comunicare.
În cazul joncţiunilor impermeabile spaţiul intermembranar constituie 2-3
nm, din partea citoplasmei în zona de contact se întâlnesc o mulţime de globule,
ce reprezintă proteine integrate (oculine şi claudine). Asemenea contacte sunt
caracteristice epiteliilor glandulare, intestinale. Asemenea contacte sunt
impermeabile nu doar pentru macromolecule, dar şi pentru ioni şi apă. Se
întâlnesc în porţiunea apicală a celulelor ce delimitează lumenul unor cavităţi,
împiedicând pătrunderea substanţelor din lumen în spaţiile intracelulare.
Exemplu: calea hematoencefalică dintre celulele endoteliale ale vaselor
din creier.
Joncțiunile de adezivitate sunt mai diverseși includ joncțiuni de tip lacăt și
desmozomii.
Joncţiunile de tip lacăt se realizează prin formarea de invaginări ale
membranei plasmatice. Se constată între multe tipuri de celule epiteliale.
În celulele epiteliale pot fi întâlnite trei forme de desmozomi: în centură,
desmozomi în pată şi hemidesmozomi.
Desmozomii în centură sau bandă (belt desmosomes) sunt caracteristici
pentru epiteliile ce tapetează intestinul, canaliculele rinichilor, canalele
glandelor (mai frecvent la epitelii unistratificate). Spaţiul intermembranar are o
grosime de 25-30 nm fiind ocupat de o substanţe glicoproteice linkere (K
cadgherine). Din partea citoplasmei în locul contactului se vede o îngrămădire
50
de microfilamente actinice ce înconjoară celula asemeni unei centuri.
Microfilamentele actinice se asociază de plasmalemă prin intermediul
proteinelor: catenina, vinculina şi α-actinina (asemenea joncţiune asigură nu
doar trăinicie ci şi posibilităţi contractile graţie însuşirii microfilamentelor
actinice de a se contracta).
Desmozomii în pată (spot desmosomes) apar sub forma unor discuri sau
plăci de la care pornesc filamente intermediare de cheratină (tonofilamente)
cufundate într-o matrice densă. În spaţiul intercelular în stratul dens central se
întâlnesc cadgherine (proteine integrale), realizând astfel unirea mecanică
directă a celulelor vecine (în cardiomiociţi în loc de cheratină se întâlneşte
desmina, iar în endoteliul vaselor sangvine –vimentinele).
Hemidesmozomii reprezintă un semidesmozom în pată realizat între partea
bazală a unei celule epiteliale şi lamina bazală (o structură specializată
intercelulară formată din colagen, laminin, proteoglicani). Proteinele integrate
unesc plasmalema de lamina bazală.

A B
Fig. 2.16. Joncțiuni celulare impermeabile (A) și de tip lacăt (B).

51
 A
B

Fig. 2.17. Desmozomi în pată. Reprezentare schematică (B) și aspect

ultrastructural (A, C).

Fig. 2.18. Hemidesmozomi (aspect ultractructural).

Desmozomii şi hemidesmozomii asigură legăturile mecanice în primul

caz între celule, iar în cel de-al doilea – cu membrana bazală. Destrucția
desmozomilor poate duce la boli acantolitice - maladii ale epidermului datorate
unor pierderi de coeziune între cheratinocite şi membrana bazală. Destrucţia
hemidesmozomilor produce epidermoliza buloasă (ca rezultat al formării bulelor
intraepiteliale).
În cazul cancerului glandei mamare, vezicii urinare, plămânilor sunt
stabilite modificări ale structurii sau insuficiența cadgherinelor ceea ce conduce
la slăbirea sau pierderea completă a contactelor dintre celule. Perturbările
cantitative ale integrinelor induc schimbări în adezivitatea celulară: diminuarea
integrinelor se atestă la cancerul glandei mamare, prostatei, intestinului gros, iar
sporirea cantității este descrisă la melanoame, cancerul cavității bucale.

52
 Joncţiunile de comunicare sau fisurile (gap junction) – sunt formate din
structuri proteice numite conexoni ce străbat complet plasmalema. Un conexon
reprezintă o structură hexagonală alcătuită din 6 subunităţi a proteinei conectina
(masa moleculară 30 kDa). De
asemenea, în formarea conexonulor
participă proemina - este localizată
numai pe de o parte a plasmalemei, în
timp ce conexina o străbate. Diametrul
unui conexon constituie 8-9nm, iar a
canalului format de 2-4 nm prin care se
poate produce difuzia moleculelor cu
masa moleculară de 1500 Da.
Fig. 2.19. Conexoni (aspect schematic).

Conexonii dintre celulele învecinate se orientează cap la cap, formând

canalul. Astfel, unui conexon în membrana plasmatică îi corespunde exact altui
conexon din plasmalema adiacentă. Într-o joncţiune de tip gap pot intra până la
10-20 de mii de conexoni. Asemenea contacte sunt specifice pentru celulele
unde este necesar un transport operativ – între celulele ţesutului epitelial şi
glandele salivare, ficat, rinichi, piele.
Un tip specific de joncțiuni de comunicare sunt sinapsele.
Sinapsele sunt caracteristice ţesutului nervos și ce se realizează între doi
neuroni sau între un neuron şi un alt element (receptor sau efector). Prin sinapse
impulsul nervos trece într-o singură direcţie, efectuând excitație sau inhibiţie.
Membranele celulelor ce formează sinapsa sunt despărţite de spaţiul
sinaptic cu o lăţime de 20-30nm în care se evidenţiază un material fibros fin
dispus perpendicular faţă de membrană. Lângă membrana presinaptică în
citoplasmă se observă o mulţime de vezicule sinaptice cu mediatori. În timpul
trecerii impulsului nervos lichidul din veziculele sinaptice se elimină în spaţiul
sinaptic. Acest lichid conţine mediatori (acetilcolină, adrenalina, simpatină) care
transmit excitaţia de la un neuron (de la primul neuron excitat unde au fost
elaboraţi) la altul sau la efector. De ex.: acetilcolina elaborată de primul neuron

53
se fixează la nivelul receptorilor specifici. Consecutiv acestei fixări se deschid
porii membranei celulare simultan cu pătrunderea ionilor care vor declanşa
influxul nervos în cel de-al doilea neuron.

Peretele celular al celulelor vegetale

Element structural caracteristic celulelor vegetale asociat membranelor
plasmatice este peretele celular. Este prezent în toate celulele vegetale cu unele
excepții: gameții și zigotul la primele etape de dezvoltare. Peretele celulelor
tinere este subțire, semirigid și cunoscut sub denumirea de perete celular primar.
Celulele, care au finalizat creșterea, pot menține peretele celular primar,
îngroșându-l acumulând substanțe rezistente, constituind peretele celular
secundar.
Peretele celular este un produs al metabolismului celular și aderă strâns la
suprafața externă a membranei plasmatice. Compoziţia chimică a peretelui
celular diferă cu specia de planta, vârsta şi funcţia celulei, fiind constituită din:
substanțe de natură polizaharidică:
 celuloza – este predominantă în peretele celular; îndeplinește rol scheletic.
Moleculele de celuloză pot fi grupate mai multe împreună în microfibrile
groase de 10-25 nm, iar microfibrilele se asociază prin răsucire în aşa
numitele fibrile; la rândul lor, fibrilele se pot învârti una în jurul alteia,
alcătuind macrofibrile de circa 0,5 μm diametru.
 hemiceluloza - se găsește în cantitate sporită în pereții celulari secundari.
Hemiceluloza de rând cu substanţele pectice şi glicoproteinele formează
matricea extracelulară.
 substanțe incrustante, întâlnite numai la pereţii cu modificări secundare ale
peretelui celular. Printre substanţele incrustante se remarcă lignina, cere
este abundentă în pereţii celulelor din xilemul (lemnul) tulpinii, unde
substituie hemicelulozele și substanţele pectice, conferind rigiditate
peretelui celular (alte substanțe încrustate sunt suberina și cutina care
impermeabilizează peretele celular pentru apă și gaze, și respectiv
taninurile care conferă rezistență la putrezire).
 enzime, lipide, proteine, săruri minerale etc. – deținute într-o cantitate
redusă.
54
 În structura peretelui celular se disting lamela mijlocie şi peretele primar,
iar la plantele cu creștere secundară și un perete secundar.
Lamela mijlocie, numită și substanţa intercelulară, este alcătuită din
pectine. La colţurile celulei clivează, delimitând spațiile intercelulare, formând
miaturi.
Peretele primar este caracteristic celulelor implicate în procese
metabolice ca fotosinteza, respiraţia şi secreţia (celulelor embrionare,
meristematice, epidermale, etc.). Pereţii primari nu sunt uniformi ca grosime, ci
au zone subţiri numite câmpuri de punctuaţiuni primare. La nivelul acestora,
trec punți citoplasmatice, numite plasmodesme, ce interconectează protoplaștii
vii ai celulelor adiacente. Peretele primar este format din matrice, reprezentată
prin polizaharide (hemiceluloze, pectine, glicoproteine) puternic hidratate (apa
constituie cca 60%) și o rețea de microfibrile celulozice. Hemicelulozele sunt un
grup eterogen de polizaharide (xilani și glucomanani), care se fixează strâns, dar
necovalent (prin legături de hidrogen) de microfibrilele celulozice. Adițional
polizaharidelor în peretele celular primar se întâlnesc glicoproteine, bogate în
hidroxiprolină, legate strâns de complexul polizaharidic al matricei.
Peretele celular primar este ușor penetrabil pentru gaze, apă și substanțe
hidrosolubile cu masă moleculară mică. Chiar și în cazul pereților celulari groși
(15µm), apa străbate ușor aceste structuri, bariera esențială fiind reprezentată de
către plasmalemă. De regulă, porii pereților celulari primari sunt mici (3,5 -5,2
nm în diametru), dar prezența stratului cerifer, cuticulei la suprafața țesuturilor
de acoperire, reduce difuzibilitatea moleculelor mai mari de 15-20 kDa.
Peretele secundar se constituie prin activitatea protoplastului după
oprirea creşterii celulei. În astfel de celule protoplastul moare după ce a format
peretele secundar. Celuloza este mai abundentă ca în peretele primar, iar
substanţele pectice lipsesc, astfel că peretele secundar este mai rigid și mai greu
extensibil. Hemicelulozele matricei sunt în cazul lemnului secundar substituite
de lignină care ajunge în acest caz la 40-50% din materia peretelui.
În țesuturile vegetale transportul intercelular al macromoleculelor sunt
realizate prin intermediul conexiunilor de comunicare: plasmodesmelor și
punctuațiunilor.

55
 Plasmodesmele reprezintă punți citoplasmatice care străbat peretele
celular, asigurând unirea protoplaștilor și facilitând transportul intercelular (fig.
2.16).
Punctuaţiunile – prezintă zone neîngroşate ale peretelui celular secundar.
Însăşi punctuaţiunile sunt străbătute de nişte orificii foarte mici prin care
celulele adiacente stabilesc legături multiple prin punţi plasmodesmice.
Punctuaţiile sunt simple, areolate şi semiareolate.
Punctuaţiune simplă – se distinge o cavitate în formă de canal simplu sau
ramificat. Sunt caracteristice ţesuturilor parenchimatice.
Punctuaţiune areolată – peretele punctuaţiunii în dreptul aperturii este
îngroșat (se suberifică), generând o formaţiune discoidală numită torus, având
rolul de reglare a sensului şi vitezei circulaţiei apei în plante. Se întâlnesc la
traheide (fig. 2.17).
Punctuaţiune semiareolată – sunt remarcate între un element conducător
al xilemului (trahee sau traheidă) şi o celulă parenchimatică. Spre celula
parenchimatică punctuaţiunile fiind simple, iar spre elementul conducător –
areolate.

Fig. 2.20. Conexiuni intercelulare de tipul plasmodesmelor.

56
 Fig. 2.21. Reprezentarea schematic a unei punctuațiuni areolate.

Bibliografie suplimentară:

Cirillo N. Desmosome assembly, homeostasis, and desmosomal disease.

Cell Health and Cytoskeleton, 2016:8, p. 9–23.
Ussing H. H., Zerahn K. Active transport of sodium as the source of
electric current in the short-circuited isolated frog skin. Acta Physiol. Scand.
1951:23, p. 110-27.

57
 Capitolul 3. Hialoplasma.
Caracteristica fizico-chimică a hialopasmei.
Citoscheletul.
Microfilamente şi microtubuli.
Motilitatea intracelulară

Hialopasma (citosolul) este un component obligator al tuturor celulelor vii.

Cercetările experimentale au arătat, că hialoplasma este un sistem bicoloidal,
complex, eterogen, labil şi polifazic, în care faza de dispersie este apa, iar faza
dispersată este reprezentată de diferite agregate organice supramoleculare;
substanţe proteice şi lipoproteice. În apă se află în stare dizolvată diferite
substanțe: glucide, aminoacizi, ioni.
Din punct de vedere fizic, hialoplasma deține următoarele proprietăți:
plasticitate, fluiditate, vâscozitate, elasticitate. Proprietăţile fizice ale
hialoplasmei variază de la celulă la celulă şi depind de gradul de dezvoltare
ontogenetică, starea fiziologică a celulei, stadiul celular ş.a. Ele pot fi influenţate
de o serie de factori externi cum ar fi: temperatura, lumina, concentraţia
oxigenului, diverse substanţe chimice. De exemplu, vâscozitatea în celulele
meristematice sau cele ce se află în procesul de dividere are valori mai inferioare
faţă de celulele mature. Vâscozitatea se mărește cu creşterea temperaturii. Lipsa
oxigenului, ionii de K+ induc micşorarea vâscozităţii, sub influenţa ionilor de
Ca2+ crește.
În ansamblu hialoplasma poate fi prezentă în stare de sol (lichid) sau gel,
stări reversibile şi dependente de intensitatea metabolică a celulei, de acţiunea
diferitor factori. Reversibilitatea constituie un fenomen caracteristic sistemelor
coloidale biologice şi este denumită toxotropie.
Compoziţia chimică a hialoplasmei este deosebit de complexă şi variată.
Hialoplasma este un mediu preponderent apos, apa constituind în medie 85%.
Substanţele organice alcătuiesc 15-30% din masa hialoplasmei şi au rol esenţial
structural şi funcţional. Dintre acestea fac parte proteinele, lipidele, glucidele
(mono-, di-, oligo- sau polizaharidele). În hialoplasmă se mai conţine ARN sub
formă de ARNt, ARNm, şi ARNr, alcătuind 10-20% din ARN-ul total, produşi

58
ai metabolismului intermediar sub formă de nucleotide şi nucleozide. În
hialoplasmă într-o cantitate relativ redusă (2-3%) se află săruri minerale sub
formă de ioni în stare liberă Mg2+, Ca2+, Na+, K+, SO42-, NO3- sau în combinaţii
cu moleculele organice. De compoziţia chimică a hialoplasmei depind calităţile
osmotice şi de tampon ale celulei. Ansamblul molecular ce intră în componenţa
hialoplasmei este legat prin forţe Van der Waals, punţi de hidrogen sau
disulfurice (-s-s), legături eterice, esterice şi saline. În funcţie de tipurile de
legături ce se stabilesc între moleculele constituente vâscozitatea hialoplasmei
diferă. În cazul legăturilor puternice, covalente, consistenţa hialoplasmei este
mare (starea de plasmagel) şi invers, când forţele sunt slabe – consistenţa este
fluidă (starea de plasmasol). Când legăturile dintre molecule sunt mai slabe
mişcările sunt mai intense şi hialoplasma se găseşte în stare de sol (plasmasol).
Trecerea de la sol în gel şi invers este condiţionată de factori fizico-
chimici, cum sunt temperatura şi pH-ul, variind de la 5,3 până la 8 în
dependenţă de specie, organ, faza ciclului celular.
Din punct de vedere fizico-chimic hialoplasma se caracterizează prin:
vâscozitate, elasticitate şi densitate. Prin modificările hialoplasmei se produc
mişcările citoplasmei, care sunt:
- mişcarea de rotaţie (cicloza), caracteristică pentru celulele cu o singură
vacuolă centrală şi se efectuează într-un singur sens (Elodea canadensis, Chara
sp. şi Nitella sp.). Ea este întâlnită în special la plantele acvatice;
- mişcări de circulaţie ce au loc în celulele cu mai multe vacuole,
despărţite de cordoane citoplasmatice. Mişcarea se efectuează în toate direcţiile
(ca la unele alge şi perişori staminali ai unor flori);
- mişcări de alunecare, când numai unele porţiuni ale citoplasmei se
deplasează într-o anumită direcţie;
- mișcări de erupție, când partea centrală a celulei se deplasează într-o
direcţie, iar cea periferică în alta;
- mişcări amiboidale care sunt specifice gimnoplastelor, hialoplasma
deplasându-se cu ajutorul pseudopodelor.
Mişcarea citoplasmei necesită o cantitate de energie metabolică şi depinde
de condiţiile de mediu. Astfel, lumina, temperatura, unele substanţe ce reduc
vâscozitatea stimulează mișcările hialoplasmei; în timp ce temperaturile scăzute,

59
unele substanţe chimice (eter, cloroform) diminuează mişcările sau chiar o
blochează. Mişcările citoplasmei se intensifică odată cu creşterea celulei şi
formarea sistemului vacuolar, după care rămâne relativ constantă.
Mişcările hialoplasmei au rol important în deplasarea intracelulară a
organitelor celulare, a macromoleculelor, ATP. Mișcările citoplasmei asigură
transportarea substanţelor nutritive şi a ATP, desfăşurarea schimbului de
substanţe şi distribuirea acestora în celulă. Mișcările citoplasmei stau la baza
unor asemenea procese importante cum este mişcarea spermaţiilor şi nucleului
celulei vegetative în tuburile polinice la plante, realizării fecundării şi altele.
Totodată hialoplasma este sediul principalelor reacţii metabolice de
sinteză şi de descompunere a substanţelor (a proceselor ce formează
anabolismul şi catabolismul). In citosol se produc reacțiile de degradare a
glucozei, ce formează glicoliza, tot aici glucoza se depune sub formă de
glicogen prin glicogenogeneză și tot aici glicogenul este scindat prin
glicogenoliză în molecule de glucoză. În citosol are loc metabolizarea
aminoacizilor și sinteza proteinelor proprii cu implicarea ribozomilor liberi.
Hialoplasma reprezintă suport pentru organitele intracelulare, precum și
sediu pentru enzime, substanțele necesare metabolismului.
În hialoplasmă are loc depozitarea intracelulară a produşilor de rezervă
sub formă de granule, cristaloizi ş.a. În citosol, celula depozitează rezervele de
glicogen, lipide si ioni, etc.
Citoscheletul Microfilamente şi microtubul
În urma examinării celulelor în microscopul electronic de înalt voltaj,
Keith Porter (1980) a descris în citoplasmă o reţea neregulată de filamente de
12 - 15 nm, similară structurii „trabeculare” a oaselor spongioase. Această
rețea fină de filamente ce mențin organitele și formează carcasa intracelulară
pentru localizarea enzimelor, dirijarea transporturilor intracelulare şi a
mişcărilor celulare a fost ulterior denumită citoschelet.
Citosheletul este alcătuit din trei elemente: microfilamente, microtubuli şi
microfibrile (filamente intermediare), care se deosebesc după structură şi
funcţie.
Microfilamentele. Reprezintă filamente proteice cu diametru de 6nm.
Sunt răspândite în celulele animale şi vegetale. Se află în cantități majore în
60
celulele startului cortical, microvilii lizereului vilos al intestinului subţire.
Uneori formează mănunchiuri ce traversează celula dintr-un capăt în celălalt.
Microfilamentele sunt alcătuite în esenţă din actină. Actina are o
proprietate specifică, poate exista în stare monomeră (numită şi actină globulară
sau actina G) sau sub formă polimerizată (actină filamentoasă sau actina F).
Sistemul de microfilamente este foarte instabil, permanent restructurându-
se datorită polimerizării și depolimerizării. În zona microfilamentelor cca 50%
de actină este globulară. Acest echilibru de actină fibrilară şi globulară joacă un
rol esenţial în mişcările celulare, în tranziţiile între starea de gel şi cea de sol.
În celule musculare microfilamentele actinice sunt asociate cu alte
proteine așa cum este miozina. Miozina se caracterizează prin capacitatea de a
interacţiona cu actina şi printr-o activitate ATP-azică, formând sistema actină-
miozonă.
S-a stabilit, de asemenea, că microfilamentele joacă un rol important şi în
mişcarea organitelor celulare, a ciclozelor.
Microfilamentele au şi rol mecanic, de carcasă. Ca elemente ale
citoplasmei ele contribuie la menţinerea formei celulei.
În urma acţiunii cu citocalazina B (metabolit al unor mucegaiuri) ce
dezintegrează microfilamentele, a fost stabilit, că are loc blocarea dividerii
celulelor, fragmentarea zigotului, dereglări ale endocitozei, formării „calotelor”
la suprafaţa celulelor.
În celulele mamiferelor sunt descrise 6 tipuri de actine: câte un tip în
mușchii scheletului și cel cardiac; 2 tipuri în mușchii netezi (un tip specific
mușchilor vaselor) și 2 tipuri citoplasmatice universale celulelor animale. Toate
izoformele sunt asemănătoare după consecutivitățile de bază, variabile fiind
numai cele de la extremitate.
Microtubuli (MT). Denumiţi astfel de către Slautterback, 1963. Au în
diametru 25nm şi sunt alcătuiţi din tubulină. Se întâlnesc atât în celulele
animale, cât şi cele vegetale, lipsind în celulele procariote. Microtubulii se por
găsi liber în citoplasmă sau pot formă de structuri ale unor aşa organite cum sunt
centriolii, cilii, flagelii.

61
 Un microtubul prezintă un cilindru gol şi cu perete gros de 6-8nm.
Peretele este format din 13 protofilamente cu diametrul de 5nm, alcătuite din
tubulina α şi β. La unele nematode pot sunt descrise 11 sau 15 protofilamente.
În protofilamente dimerii formează rânduri astfel încât α-tubulina de la un
dimer se leagă cu β-tubulina de la dimerul din rândul vecin. Microtubilii dispun
de polaritate. La un capăt poate avea loc asamblarea dimerilor (capătul „+”), iar
la capătul opus – dezasamblarea lor, prin depolimerizarea tubulinei (capătul „–”)
(Fig. 3.1).

Fig. 3.1. Structura monomerilor și organizarea microtubulilor.

Polimerizarea tubulinei este un proces de autoasamblare care se produce

spontan la temperatura de cca 370C, în timp ce la 00 are loc depolimerizarea
microtubulilor. Pentru polimerizare sunt necesari în concentraţii mici
(micromolară) cationii bivalenţi de Ca2+, Mg2+ şi proteine adăugătoare cu o
masă moleculară mare (300-400kDa).
Polimerizarea tubulinelor şi formarea microtubulilor poate fi influenţată de
diferite substanţe. De exemplu, asamblarea microtubulilor este blocată de
vinblastină şi vincristină (preparate citostatice utilizate în oncologie). De
asemenea, colhicina blochează polimerizarea tubulinei și se utilizează în
ploidizarea celulelor (ca rezultat al blocării polimerizării tubulinei nu are loc

62
asamblarea fusului acromatic și respectiv distribuirea cromozomilor în celulele
fiice).
Microtubulii dețin următoarele funcţii principale:
1. carcasă: în citoplasmă microtubulii sunt în asociere cu microfibrilele şi
microfilamentelor, participând la formarea carcasei și păstrarea structurii
spaţiale interne a celulei;
2. dinamică: întrând în componenţa cililor şi a flagelilor, MT asigură
mişcările, reprezentând centrii cinetici ai acestora, precum și determină
mişcările amiboidale ale fibroblastelor şi leucocitelor;
3. organizatori ai fusului de diviziune, asigurând distribuția cromozomilor
între celulele fiice;
4. determină polaritatea celulei (în celulele epiteliale centrul celular se află
dispus apical faţă de nucleu).
Microtubulii se pot afla liber în hialoplasmă (citoplasmatici) sau organizați
în structuri temporare (firele fusului de diviziune) sau permanente (cili, flageli,
corpusculi bazali, centrioli).
Cilii sunt formaţiuni filiforme, cu lungimea de 5-15 μm si cu diametrul de
0,5-0,7 μm. Cilii se găsesc la polul apical al celulelor din epiteliul mucoasei
aparatului respirator. Cilii pot fi mobili (kinocili) şi ficşi (stereocilii). Stereocilii
sunt puțin mai lungi decât cilii și rigizi, se găsesc în căile genitale masculine, în
epididim și canalul deferent.
La nivelul fiecărui cil se disting trei porţiuni: tija, corpusculii bazali şi
rădăcina. Tija se află liber, conține un complex de microtubuli numit axonema,
înconjurată de o pătură subțire de citoplasmă și delimitată la exterior de
plasmalemă. Axonema are aceiași organizare în toate celulele organismelor
eucariote (protiste, ciuperci, plante, animale, om). Axonema este formată din 9
dublete de microtubuli plasate periferic în jurul unei perechi (un duplet) centrale
(Fig. 3.2).

63
 Fig. 3.2. Ultrastructura cililor. A – secțiune longitudinală, B – secțiune
transversală prin axonemă, C – secțiune transversală prin corpii bazali.
(sursă: http://pathresidents.com/usapathology/em-handbook/index-
section/diagn-organelles/microtubules.html).

Fiecare dublet are un microtubul complet din 13 protofilamente

(microtubulul A) și unul incomplet (microtubulul B) din 11 protofilamente.
Microtubulul complet posedă două brațe formate din dineină. Între dubletele
periferice există şi nişte punţi alcătuite dintr-o proteină numită nexina. Perechea
centrală de microtubuli este formată din două subunitaţi, fiecare cu un diametru
de circa 20 nm şi sunt plasate la mică distanţă una de alta. Fiecare microtubul
din această pereche este complet, fiind format din 13 protofilamente. Punţile de
nexină sunt dispuse ca niște spiţe şi se termină cu un buton globular. Dineina
care intră în componența braţelor ataşate de microtubulul A, este o proteină cu o
intensă activitate ATP-azică.
Corpusculii bazali au o structură identică cu cea a centriolului, fiind
formaţi din 9 triplete de microtubuli şi au dimensiuni de 0,3-0,5 μm. Perechea
centrală de microtubuli lipseşte. Corpusculul bazal îndeplineşte funcţia de
coordonare a mişcărilor pe care le execută cilii.

64
 Stereocilii (cilii imobili) au structură similară cu cea a cililor vibratili, fără
a prezenta perechea centrală de microtubuli din structura axonemei tijei (9x2+0)
(Fig. 3.3).
Mișcarea cililor se face sub formă de bătaia numită mișcare metacronă.
Mișcarea este ordonată, formând "unde sau valuri".

Fig. 3.3. Aspectul morfologic și structural al stereocililor.

(sursă: Ross Histology Text and Atlas, 6th Ed.).

Flagelii sunt prelungiri cu lungime mai mare (până la 50-100μm) prezente

la suprafața unor celule. Singura celulă flagelată la om și la numeroase animale
este spermatozoidul.
Flagelii execută mișcări ondulatorii sau helicoidale prin care propulsează
înainte prin mediul apos celulele flagelate. Mișcările se propagă de la baza
organitului către capătul său opus.
Din punct de vedere structural cilii și flagelii prezintă asemănări. Flagelul
are o structură microtubulară, axonemă de tip "9x2+2" (fig. 3.4), deține în jurul
axonemei 20-24 mitocondrii dispuși helicoidal. Mitocondriile furnizează energia
necesară mișcării flagelului. La flageli ca și la cili profilamentele sunt formate
din tubulină. "Brațele" de dineină de pe un dublet de microtubul stabilesc punți
spre dubletul vecin de microtubuli.

65
 Fig. 3.4. Reprezentarea schematică a axonemei în secțiune transversală.

Corpii bazali ai flagelilor, ca și a cililor, au o structură identică cu

centriolii ce intră în componența centrului celular sau centrozomului. Corpii
bazali au 9 triplete de microtubuli aranjate circular sub forma unui cilindru gol.
Formula structurii microtubulare este similară și constituie "9x3+0". Corpii
bazali coordonează mișcarile flagelilor, precum și polimerizarea tubulinei din
axoneme.
Mișcarea flagelului se realizează ca rezultat al alunecării dubletelor de
microtubuli unul față de altul îndoind axonema. În acel timp se desfac legăturile
dintre dineină și microtubuli la un anumit nivelul și se refac la alt nivel inferior
sau respectiv superior.
De activitatea dineinei sunt asociate mai multe boli. Este cunoscut
sindromul cililor imobili (boală genetică). Din cauza lipsei dineinei, cilii
epiteliului trahio-bronșic sunt imobili. Asemenea pacienți suferă de infecții
respiratorii frecvente din motivul pătrunderii în căile respiratorii cu fluxul de aer
a diferitor compuși cu însușiri alergene, inclusiv ageți patogeni.
O altă maladie legată de lipsa dineinei este imobilitatea spermatozoizilor și
ca rezultat sterilitatea masculină.
Centrul celular. A fost descris de către W.Fleming (1875) şi E.Van
Beneden (1878) în celulele animale sub formă de corpusculi mici. Centrul
celular este prezent în celulele animale, alge, ciuperci, în celulele mamă ale
gameţilor la briofite, în spermatozoizii gimnospermelor inferioare. Lipseşte la
unele gimnosperme şi la toate angiospermele. De regulă celulele conţin doi
centrioli aflaţi lângă AG, nucleu sau la un pol al celulei.
Centrul celular este ocupat de doi centrioli care poartă denumirea de
diplozom. Diplozomul este înconjurat de o zonă citoplasmatică densă cu o
66
compoziţie insuficient de lucidă, numită centrozom. Centrozomul este
înconjurat de o zonă mai puţin densă şi aparent omogenă, numită centrosferă,
de la care pornesc numeroase fibre sub formă de raze, ce constituie astrosfera.
Din cei doi centrioli care alcătuiesc diplozomul se deosebeşte centriolul-
mamă şi centriolul-fiică. În partea distală a centriolului-mamă pe tripleţii
microtubulari se acumulează o substanţă amorfă, care lipseşte în centriolii-fiică.
Cercetările electronomicroscopice au arătat similitudinea dintre centrul
celular şi corpii bazali. La baza structurii centrului celular se află un sistem de
microtubuli ce formează un cilindru. Peretele cilindrului este alcătuit din 9
triplete de microtubuli, dispuse faţă de raza cilindrului sub un unghi de 400. În
fiecare triplet se află microtubulul A, care este alcătuit din 13 subunităţi
globulare (subfibrile). Spre exterior se află microtubulii B şi C fiind alcătuiţi din
11 subunităţi. De la microtubulul A pornesc 2 protuberanţe proteice (dineina)
dintre care una este orientată spre microtubulul C al tripletului vecin, iar al
doilea spre centru cilindrului. Spre centru pornește homodimerul SAS-6 ce
asigură simetria aranjării tripleților (Fig. 3.5). Centriolul are o structură polară.
La capătul distal partea internă a cilindrului este goală şi lipsită de structuri. De
la miezul central pornesc 9 spire care ajung la tripletele periferice.
Sistemul de microtubuli al centriolilor, corpilor bazali şi a zonei de
tranziţie a cililor şi flagelilor poate fi definit prin formula (9x3)+0.

67
 Fig. 3.5. Aspectul ultrastructural al centriolilor și reprezentarea schematică.

Structura şi activitatea centriolilor se schimbă în funcţie de perioada

ciclului celular. În decursul mitozei din profază şi până la telofază celula
dispune de 2 diplozomi, la fiecare pol câte unul, şi în care centriolul-mamă este
orientat cu un capăt spre centriolul-fiică. Centrilolul-mamă în timpul mitozei
este înconjurat de la mijloc de o pătură (halou) de fibrile subţiri de 0,3µm
lăţime, ce constituie material pericentriolar, de la care în direcţie radială
pornesc microtubulii.
Centriolul-fiică este lipsit de asemenea pătură. La sfârşitul profazei din
microtubuli se formează fusul de diviziune, la capetele căruia se află câte un
diplozom. Zonele diplozomilor prezintă centre de organizare (polimerizare) a
microtubulilor. Cercetările au arătat, că microtubulii noi se formează nu în baza
tripletelor cilindrului centriolar, dar din pătura de microfibrile dispusă pe
centriolul-mamă, de la care se desprind. La sfârşitul mitozei se formează doi
diplozomi, fusul de diviziune se descompune, iar în fiecare celulă nimereşte câte
68
un centru celular, la centriolul-mamă pătura microfibrilară, iar în citoplasmă
microtubulii practic lipsesc (fig. Fig.6.).

Fig. 3.6. Aspectul ultrastructural și reprezentarea schematică al centriolilor

mamă și fiică.

În perioada G1 centriolii pierd poziţia perpendiculară, însă tot se menţin

împreună. Pe suprafaţa centriolului-mamă apar sateliţii, de la care în direcţie
radială în citoplasmă se desprind microtubulii. În perioada în care centrul celular
funcţionează ca centrul al formării microtubulilor, celula rămâne în interfază. În
această perioadă se formează axonema cililor şi a flagelilor (în celulele ce dețin
asemenea structuri).
În perioada S are lor reproducerea centrului celular, iar în perioada G2 la
ambii diplozomi ai centrelor-mamă dispar sateliţii, se formează pătura de
microfibrile şi începe formarea microtubulilor.
O particularitate însemnată la celulele vegetale este lipsa organizatorului
polar al centrului celular. Microtubulii la plante sunt distribuiţi în dependenţă de
tipul celulei. În celulele ce dețin anvelopă celulară MT sunt distribuiţi în zona
corticală a celulei. MT formează spirale cu diferit pas, buclele cărora sunt
orientate perpendicular viitorului fus acromatic. În unele celule MT sunt
distribuiţi paralel, în acest caz nu formează spirale. MT corticali determină
orientarea MT de cealaltă parte a peretelui celular, jucând un rol important în
creşterea celulelor şi extinderea formei celulelor. Odată cu avansarea fazelor
celulare MT corticali dispar şi se formează MT pre-profazici, ce reprezintă o
sistemă inelară de MT. În profază aceşti MT dispar, iar alţii se formează în jurul

69
nucleului, formând sistema perinucleară care poate avea o distribuţie diferită.
După degradarea membranei nucleare în profază are loc cooperarea MT cu
cromozomii şi formarea fusului acromatic: o parte a MT se unesc cu
chinetocorii, formând fibrilele chinetocorale ale fusului acromatic, iar altă parte
rămâne liberă. Fascicolele MT se orientează treptat bipolar formând fusul
acromatic. Fusul acromatic este format din MT centrali şi ai chinetocorului.
MT centrali nu sunt uniţi cu chinetocorul, au extremitatea „–” orientată spre
fusul acromatic, în timp ce capătul „+” spre ecuator. MT fusului acromatic sunt
uniţi cu chinetocorul prin extremitatea „+”, iar cele „–” sunt orientate spre poli.
MT centrali şi ai chinetocorului intercalează, formând o structură integră.
Elemente indisponibile ale fusului acromatic sunt membranele reticulului
endoplasmatic ce pot străbate fascicolele MT, jucând un rol important în
orientarea MT. Microfilamentele, de asemenea, sunt elemente importante ale
fusului acromatic. Microfilamentele se pot distribui pe suprafaţa fusului
acromatic sau în interior.
La sfârşitul anafazei la mijlocul celulei, între cele două centre, se formează
fragmoplastul şi mai apoi peretele celular. După citochineză fusul de diviziune
se dezasamblează şi se restabileşte sistema de MT corticali.
În celulele vegetale lipsite de perete celular (celulele endospermului şi
meiocite), în interfază, MT citoscheletului sunt asamblaţi în fascicole radiale
orientate de la nucleu spre zona corticală a citoplasmei. Fascicolul pre-profazic
lipseşte. În profază se formează sistema perinucleară orientată haotic, care mai
apoi se schimbă în fusul acromatic binuclear. Divizarea citoplasmei, formarea
fragmoplastului şi a membranei celulare se produce în telofază.

Microtubulii sunt asociați cu diferite tipuri de proteine MAPs

(Microtubule Associated Proteins), în dependență de tipul celulelor, funcția
realizată (Tabelul 3.1).

70
 Tabelul 3.1. Proteine asociate microtubulilor
MAPs Masa moleculară Localizarea Funcția
(kDa)
MAP1 250 -300 Dendrite și axoni Asamblarea și stabilizarea MT
Catene grele Celule non-neuronale
MAP2 42 – 200 dendrite Asamblarea MT și asocierea
cu filamentele intermediare
MAP4 210 Majoritatea celulelor Stabilizarea MT
Tau 55 – 62 Dendrite și axoni Asamblarea, stabilizarea și
interacțiunea MT
CLIP170 170 Majoritatea celulelor Asocierea Mt cu endozomii și
cromozomii
Op18 18 Majoritatea celulelor Asocierea dimerilor tubulinei
Catanina 84 Majoritatea celulelor Dezintegrarea MT

De proteinele asociate centrozomilor, dar și a corpilor bazali la om sunt

descrise mai multe maladii. Defectele proteinei ALMS 1 cauzează sindromul
Alstrom, afecțiunea indusă de o mutație a genei ALMS 1. Simptomele bolii se
exteriorizează prin obezitate, cardiomiopatie dilatativă cu insuficiență cardiacă,
etc. Mutațiile genei OFD 1 ce codează o proteină asociată centrozomului
cauzează sindromul oral-facial-digital care afectează dezvoltarea cavității orale
(gură și dinții), feței și a degetelor. Sunt cunoscute mai multe forme ale bolii,
majoritatea fiind asociate cu anomalii ale creierului și un anumit grad de
dezabilitate intelectuală. Anomaliile cavității orale includ o limbă cu o formă
lobată, creșterea tumorilor non-canceroase sau a nodulilor pe limbă. Persoanele
afectate pot avea și dinți în plus, lipsă sau defecte, palatal gurii înțepenit.
Trăsăturile distinctive ale feței cuprind un nas lat, cu o punte nazală plată și lată,
ochi distanțați (hyperteleism). Anomaliile degetelor includ alipirea falangelor,
degete mai scurte (brachydactyly), curbate (clinodactyly) sau suplimentare
(polydactyly).

Microfibrilele (filamente intermediare). Au în diametru 10 nm, şi sunt

alcătuite din diferite clase de izoproteine.

71
 Microfibrilele se deosebesc de celelalte două componente ale
citoscheletului prin trei trăsături esențiale:
1. sunt structuri stabile – microfibrilele nu se depolimerizează.
2. sunt formate din proteine filiforme (nu globulare, precum microtubulii şi
micofilamentele).
3. sunt eterogene după componență, proteinele din care sunt constituite sunt
variate. Tipul lor diferă în dependenţă de tipul celulei, specie. De asemenea,
o miofibrilă poate fi alcătuită din una sau mai multe proteine. De exemplu,
microfibrilele fibroblastelor conţin vimentină şi desmină; microfibrilele
celulelor epiteliale – cheratină şi vimentină.
După Iurii Cenţov (2004) în celulele animale se deosebesc 4 tipuri de
microfibrile:
- cheratinele - se întâlnesc în deosebi în celulele epiteliale. Se cunosc cca 20
tipuri de cheratine, dintre care cca 10 se întâlnesc în celulele părului şi în
unghii. Masa moleculară a cheratinelor constituie de la 40 până la 70 kDa.
Microfibrilele formate din cheratină se mai numesc tonofilamente;
- în această grupă intră 3 tipuri de proteine cu masa moleculară de 45-53 kDa:
vimentinele – caracteristice celulelor de origine mezenchimală (endoteliu,
celulele sanguine); desminele – în celulele musculare, în discurile Z;
glialinele (în unele celule a neurogliei) şi periferinele (în neuronii centrali
şi periferici);
- neurofilamentele – masa moleculară 60-130kDa, se întâlnesc în axoni;
- laminele – proteine asociate nucleoplasmic membranei nucleare (în celulele
vegetale similare laminelor sunt descrise proteinele NMCP (Nuclear Matrix
Constituent Protein).
Toate microfibrilele dispun în partea centrală de o consecutivitatea
similară constituită din cca 130 aminoacizi ce dispune de o structură α spiralică.
Cozile au consecutivităţi diferite. Prezenţa consecutivităţilor cu structură α
spiralică permite ca două molecule să se răsucească una în jurul alteia, formând
un dimer (cu o lungime de cca 48 nm). Doi dimeri la rândul lor se pot asambla,
formând un tetramer cu o grosime de cca 3nm. Asemenea tetrameri se pot uni,
generând microfibrile.

72
 Microfibrilele sunt cele mai stabile (rezistă la soluţii concentrate de
săruri). Se denaturează sub acţiunea chinazelor, ureei în concentraţii majore ce
induc depolimerizarea. Restabilirea microfibrilelor are loc din zona centrului
celular.
Elementele citoscheletului împreună cu proteinele motorii asigură
mobilitatea celulară și mişcările intracelulare a organitelor şi compușilor. În
celulele eucariote sunt descrise trei tipuri de proteine motorice: miozina,
chinezina şi dineina.
În prezent sunt cunoscute 18 clase de miozine codate de 140 gene ce se
deosebesc prin gradul de dimerizare, lungimea şi structura cozilor. La
Arabidopsis au fost descrise 17 gene codificatoare ale miozinei, la orez 14,
genomul uman – 40. Toate miozinele conţin lanțuri grele şi uşoare. Lanţul greu
conţine în capătul N-, ce reprezintă un domen motoric cu greutatea de 80kD,
după care urmează un sector reglator la care se leagă lanţurile uşoare şi domenul
codal, care diferă la fiecare clasă de miozine. Plantele conţin miozine ale
claselor VIII şi XI. Miozina VIII este legată de diviziunea celulară, fiind
implicată în reglarea fluxului citoplasmatic între celule și în distribuția
veziculelor spre fragmoplast. În transportarea plastidelor și mitocondriilor în
interiorul celulelor vegetale este identificată miozina XI.
Diversitatea miozinelor indică despre multitudinea funcţiilor îndeplinite,
ce nu se restrânge doar la funcţiile motorii. De exemplu, pentru celulele animale
a fost stabilit rolul miozinelor în transmiterea signalelor intracelulare. Important
este rolul miozinelor în asigurarea transportului intracelular.
Miozina I a fost identificată în majoritatea celulelor, are însușiri
monomere și este implicată în transportul vezicular. De asemenea, în transportul
intracelular (al veziculelor, organitelor, incluziunilor) este implicată miozina V.
Miozina V poate dimeriza, are însușirea de a se deplasa de-a lungul filamentelor
de actină spre capătul „+”.
Cercetătorii japonezi au reușit să vizualizeze sub microscop deplasarea
miozinei V de-a lungul filamentului actinic (Fig. 3.7). Deplasarea se produce
prin mișcare pas cu pas ca rezultat al fixării capului metabolic al miozinei (ce
dispune de activitate ATP-azică) de actină și eliberării de la microfilament,
procese realizate prin hidroliza ATP sau fosforilarea ADP.

73
 Fig. 3.7. Reprezentare schematică a deplasării miozinei de-a lungul fibrilei
actinice (după Shiroguchi K., Kinosita K. Jr., 2007).

Cea mai cunoscută este miozina II implicată în contracția musculară.

Miozina II este răspândită în celulele musculare, deține proprietate de
dimerizare. Masa moleculară constituie 470 kDa şi este alcătuită din 6 lanţuri: 2
lungi şi 4 scurte (Fig. 3.8). Lanţurile lungi au două porţiuni distincte: o porţiune
alungită α-helicoidală şi un cap globular. Porţiunile alungite ale lanţurilor lungi
sunt răsucite în spirală una în jurul celeilalte, pe când capetele globulare rămân
separate. De capetele globulare se leagă cele 4 lanţuri scurte. În ansamblu
molecula de miozină are o coadă lungă de 134 nm şi un cap bilobat de cca
20nm.

Fig. 3.8. Aspectul molecular al miozinei II.

În celulele țesutului muscular striat miozinele polimerizează în filamente

groase a câte 300-500 de molecule și formează protofibrile cu diametrul de 10-
20 nm. Această polimerizare decurge în mod particular prin agregarea cozilor
moleculelor de miozină în timp ce capetele rămân la exterior. Astfel, protofibrila
groasă are o structură bipolară, cu o zonă neutră la mijloc (unde se găsesc cozile

74
moleculelor de miozină) şi cu două zone la extremităţi mai groase în care se
evidenţiază de jur împrejur capetele globulare. Capul globular al miozinei are
însuşiri ATP-azice şi deci capacitatea de a interacţiona cu actina, formând
complexul actino-miozinic.
Protofibrilele de actină constau din două lanţuri înfăşurate unul în jurul
celuilalt, formând un dublu helix răsucit spre dreapta, cu pasul spiralei de 70-
80nm și grosimea de 8 nm. Protofibrilele subţiri de actină dispun de polaritate.
Aceasta este determinat de modul de interacţiune cu miozina.
În celulele muşchilor striaţi şi a celui cardiac pe toată lungimea
protofibrilei subţiri se găsesc înfăşurate molecule alungite de tropomiozină, ce
acordă protofibrilei o rezistenţă mecanică. Tot de-a lungul protofibrilei din loc
în loc se află dispusă o altă proteină – troponina. Ea interacţionează cu ionii ce
Ca2+, contribuind la reglarea contracţiei musculare.
Privite la microscop microfibrilele muşchilor scheletici şi ai al celui
cardiac în lungime au un caracter striat: în mod regulat alternează benzi
întunecoase cu benzi luminoase (Fig. 3.9). Benzile întunecate sunt anizotropice,
fiindcă apar birefringente în lumină polarizantă, care se mai numesc benzi A, iar
cele luminoase sunt izotropice (nu modifică lumina polarizantă) ce se mai
numesc benzi I.

Fig. 3.9. Organizarea fibrei musculare.

75
 Zona centrală a benzii A conţine o zonă mai puţin întunecată numită zona
H, iar în centrul acestei zone se află o fâşie întunecată numită linia M. Banda I
este străbătută la mijloc de o făşie întunecată numită linia Z sau discul Z. S-a
constat, că banda A conţine în centru numai protofibrile groase, iar la capete are
şi protofibrile subţiri intercalate. Banda I deține numai protofibrile subţiri.
Protofibrilele actinice sunt asociate la un capăt în zona discului Z, care constă
din molecule de α-actinină, care uneşte fibrilele actinice în fascicole. Din
ambele părţi către discul Z se extind capetele fibrilelor actinice. Protofilamentele
groase, de asemenea, sunt asociate cu discurile Z: capetele fiind ancorate la
discul Z prin intermediul proteinelor fibrilare – titine.
Unitatea structurală şi funcţională a miofibrilelor este sarcomerul – un
segment de miofibrilă cuprins între două linii Z. Astfel, miofibrila prezintă un
filament de 0,5 µm grosime cu alternarea zonelor în felul următor : A+1/2I +Z +
1/2I + A + 1/2I +Z + 1/2I + A .........

Chinezinele şi dineinele sunt proteine motorii ce au însușirea de a se

deplasa de-a lungul microtubulilor. Chinezinele se deplasează atât spre polul
„+”, cât şi cel „–” al microtubulilor.
Chinezinele, de asemenea, sunt diverse ca componență. La om sunt
descrise 40 gene ce codează chinezine, la Arabidopsis 61, la drojdii 6. Spre
deosebire de miozine, chinezinele plantelor prezintă o omologie mai înaltă cu
cele ale animalelor. Domenul catalitic al chinezinei este format din 350
aminoacizi, cu situs specific de legare cu microtubulii şi cu activare ATP-zică.
Chinezinele joacă rol important în:
- asocierea microtubulilor cu cromozomii;
- formarea fusului acromatic;
- transportul veziculelor intracelulare şi a organitelor.
Chinezinele sunt specifice și se leagă individual cu un anumit tip de
încărcătură (cargo): mitocondrii, vezicule, cromozomi, etc. Chinezinele se leagă
specific prin implicarea – chinectinelor – receptori membranari (Fig. 3.10).

76
 Fig. 3.10. Modelul transportului asistat de chinezine.

Dineinele - proteine motorii descrise la procariote, ciuperci, plante

inferioare şi animale. Iau parte la organizarea aparatului Golgi, polurilor
acromatice, la deplasarea cromozomilor, unor vezicule, pigmenţi. Dineinele se
împart în două grupe: (i) citoplasmatice, implicate în transportarea vacuolelor și
cromozomilor, (ii) axonemale, antrenate în mobilitatea cililor și flagelilor.

Fig. 3.11. Transportul intracelular asistat de dineine și chinezine.

Însușirea proteinelor motorii (dineinelor, chinezinelor) de a se deplasa spre

ambele extremități ale microtubulilor permite transportarea componenților
intracelulari spre periferie, precum și centru. Această polaritate pornește de la
centrul de organizare a microtubulilor (COM) de unde începe polimerizarea
microtubulilor (Fig. 3.11). Cu funcții de COM sunt centrele celulare cu
centriolii, corpii bazali și centromerii cu chinetocorii.

77
 Tabelul 3.2. Proteine asociate citoscheletului
Proteină Masa moleculară Expresia Funcția
(kDa)
Microfilamente
Actina 42 fungi, plante Suport mecanic, mobilitate
animale
MreB 36 bacterii Controlul dimensiunilor
Microtubule
Tubulina 58 fungi, Suport mecanic, mobilitate,
(α- și β-tubilina) plante, repartiția materialului
animale genetic, polaritatea celulei
FtsZ 58 bacterii Dividerea celulară
(Filamenting
temperature-
sensitive mutant
Z)
Microfibrile (filamente intermediare)
Lamine variată animale Suport pentru membrana
NMCP (Nuclear plante nucleară, formarea
Matrix Constituent complexului polar nuclear,
Protein) fixarea materialului genetic
de membrana nucleară
Desmine, variată animale Adeziunea celulară,
cheratine, rigiditate, elasticitate
vimentine
Glialine, variată animale, celulele Suport, carcasă, adezivitate
periferine, țesutului nervos celulară
neurofilamente

78
 Motilitatea intracelulară
Mișcările intracelulare, motilitatea celulară sunt însuși de bază celulelor
vii și sunt asigurate de elementele citoscheletului și proteinele motorii, care
realizează funcțiile de carcasă (sprijin) și mișcare. După cum a fost menționat
mai sus, orice deplasare intracelulară a compușilor sau organitelor se realizează
cu antrenarea complexelor actine/miozine sau miozine/dineine,
miozine/chinezine.
Motilitatea și mișcările celulare sunt executate de către structură
specializate, care pot fi temporare (lamelopodiile, filopodiile) sau permanente
(microvili, cili, flageli).
Lameolopodiile reprezintă extensiuni citoplasmatice ca rezultat al
ondulării membranelor celulare şi care conţine o bogată reţea actinică foarte
ramificată.
Filopodiile, însă, sunt nişte extinderi membranare foarte lungi, care conţin
fascicule dense de actină filamentoasă (F-actin), care la rândul său se extinde din
zona lamelopodiei. Fascicolele de actină sunt cele mai abundente în extensiuni,
iar în elongări sunt în asociere strânsă cu plasmalema. Aceste formațiuni sunt
temporare, iar formarea lor depinde de modificările în structura stratului cortical
care induc schimbări a stării de agregare gel/sol. Astfel, fibrilele de actină sunt
elongate și stabilizate de așa proteine cum sunt filamina, profilina, Ena/VASP,
formina, care determină polimerizarea G-actinei și formarea filamentelor de F-
actină și a unor rețele. Fixarea filamentelor actinice de membrane plasmatică are
loc cu antrenarea proteinei WASP/Scar. Iar proteina Arp2/3 se fixează la
extremitatea „–” a filamentelor actinice și preîntâmpină depolimerizarea lor și
fixarea în stratul cortical interior.
În formarea lamelopodiilor un rol important joacă, de asemenea, proteina
Arp2/3, care se fixează la filamentul de actină deja format. Din acel situs începe
polimerizarea unui nou filament actinic care se fixează de membrana plasmatică
cu antrenarea complexului WASP/Scar. Fibrilele de actină se extind asemenea
unui evantai. Capetele filamentelor actinice ce nu au format complex cu Arp2/3
sunt supuse depolimerizării (Fig. 3.12). Aceste procese generează formarea și
resorbția pseudopodiilor.

79
 Fig. 3.12. Formarea filamentelor actinice și a lamelopodiilor.
Aceste formațiuni asigură mișcări de deplasare, cunoscute ca mișcare
amiboidală descrisă la protozoare (amiba de unde și numele), dar și la animalele
pluricelulare (metazoare) și om. Deplasarea leucocitelor prin vasele sangvine de
diferit diametru, a fibroplastelor spre locul rănilor se bazează pe aceste
mecanisme. De asemenea, pseudopodele se întâlnesc la celulele cu funcții
fagocitare (leucocite, macrofagi).
În timpul formării prelungirilor citoplasmatice, citoplasma internă devine
fluidă și trece în starea de sol scurgându-se în prelungirea care se alungește.
Ajunsă aproape de capătul prelungirii, citoplasma se acumulează la fațeta
internă a membranei celulare și trece în starea de gel prin modificări ale
complexelor actinice. Trecerile succesive ale citoplasmei din starea de sol în cea
de gel și restructurările sistemului de filamente actinice produc mișcarea.

Cilii, flagelii și microvilii sunt prelungiri permanente ale suprafeței

celulare.
Microvilii reprezintă prelungiri citoplasmatice. Cei mai mulţi se întâlnesc
la celulele epiteliale ale canalelor rinichiului şi ale intestinului subţire, formând
un strat în formă de perie numit lizeriu vilos. Grosimea stratului poate atinge
cca 6-8 µm, la o celulă epitelială revenind cca 3000 de microvili. Spaţiile
înguste dintre vili sunt ocupate de către glicocalix (Fig. 3.13). Microvilii
favorizează absorbția prin mărirea suprafeței de absorbție a membranei.
Microvilii realizează mișcările prin contracția filamentelor de actină și
miozină ce sunt aranjate longitudinal în interiorul acestor structuri.

80
 Fig. 3.13. Aspectul ultrastructural al lizireului vilos.

Microvilii sunt structuri necontractile alcătuite dintr-o regiune centrală și o

rețea terminală. Regiunea centrală conține în axul ei 20-30 filamente de actină
organizate în fascicule, proteine cu rol de a stabiliza filamentele ca fimbrina și
vilina, proteina 110, cu activitate ATP-azică și calmodulina cu rol de a lega
exteriorul mănunchiului de membrana care delimitează microvilul (Fig. 3.14).

Fig. 3.14. Structura schematică a microvililor

(sursă: https:// virtualhistology.files.wordpress.com).

81
 La polul bazal, regiunea centrală este ancorată într-o rețea terminală,
alcătuită din proteine scurte de actină și proteine asociate (fodrina), care leagă
în mănunchi fibrile din regiunea centrală.

Bibliografie suplimentară:
Ciska M., Moreno Diaz dela Espina S. NMCP/LINC proteins: putative lamin
analogs in plants? Plant Signal Behav. 2013; 8(12):e26669, doi:
10.4161/psb.26669.
Ciska M., Masuda K., Moreno Diaz dela Espina S. Lamin-like analogues in plants:
the characterization of NMCP1 in Allium cepa. J. Exp. Bot. 2013, 64(6), p. 1553-
1564, doi: 10.1093/jxb/ert020.
Ciska M. and Susana Moreno Díaz de la Espina. The intriguing plant nuclear
lamina. Plant Sciences, 2014, doi: 10.3389/fpls.2014.00166.
Olmsted Z. T, Colliver A. G., Paluh J. L. The kinesin–tubulin complex:
considerations in structural and functional complexity. Cell Health and
Cytoskeleton. 2015, 7, p.83-97, doi.org/10.2147/CHC.S75310.
Shiroguchi K., Kinosita K. Jr. Myosin V walks by lever action and brownian
motion. Science. 2007. V. 316. P. 1208–1212.

82
 Capitolul 4. Material ereditar.
Structura ADN.
Organizarea morfo-structurală a nucleului interfazic

Molecula de acid nucleic este formată dintr-un lanţ lung de nucleotide.

Fiecare nucleotidă este format din trei molecule asociate: un acid fosforic, o
pentoză (în ADN – dezoziriboza) şi o bază azotată (adenina (A), guanina (G) -
baze purinice şi citozina (C), timina (T) – baze pirimidinice). Derivatul pentoză-
bază azotată constituie un nucleozid (A+C5=adenozina, G+C5=guanozina,
C+C5=citidina, T+C5=timidina), iar în urma fosforilării rezultă nucleotidele.
Nucleotidele reprezintă subunităţile structurale ale ADN. Legarea
nucleotidelor între ele prin legături covalente fosfodiesterice determină formarea
catenelor sau lanţurilor polinucleotidice. În cadrul catenei polinucleotidice
hidroxilul liber 3′ al dezoxiribozei unui nucleotid este legat de hidroxilul 5′ al
dezoxoribozei nucleotidului adiacent printr-o legătură fosfodiesterică. Fiecare
catenă polinucleotidică prezintă polaritate , în sensul, că la un capăt pentoza
terminală prezintă hidroxilul liber în poziţia C3′, iar la capătul opus pentoza
terminală are hidroxilul liber în poziţia 5′. Configuraţia monocatenară reprezintă
structura primară a ADN. Variabila ce determină proprietăţile ADN este
dispoziţia nucleotidelor.
Printre toate categoriile de ADN se disting: A-T – cu predominanţa
bazelor adenină-timină, și se întâlnește la majoritatea organismelor; şi tipul G-C
la unele microorganisme.
Structura secundară a ADN corespundere configuraţiei spaţiale elaborate
de James Watson şi Francis Crick (1953). Bazându-se pe diagrama de difracţie
cu raze X, a fost propusă următoarea schemă:
molecula de ADN este formată din două catene polinucleotidice
complementare una celeilalte, legate prin punţi de hidrogen (A∙∙T, C∙∙∙T, punţile
de hidrogen se stabilesc între atomii bazelor azotate complementare). Aceste
două lanţuri nucleotidice sunt elicoidale şi antiparalele (direcţia legăturilor
fosfodiesterice dintr-o catenă este opusă faţă de direcţia legăturilor
fosfodiesterice din catena complementară). Între bazele adiacente din catene şi

83
între cele complementare se mai stabilesc legături Van der Waals, care împreună
cu punţile de hidrogen conferă rigiditate macromoleculei de ADN.
Diametrul macromoleculei de ADN este 20Å, o spiralizare completă a
catenelor antrenează 10 perechi de nucleotide pe o distanţă de 34 Å. Perechile
de baze azotate fiind hidrofobe sunt orientate spre interiorul macromoleculei, iar
capetele glucidifosforice, fiind hidrofile, sunt orientate spre exterior. După
numărul de grupe hidroxil și direcția de răsucire se disting formele: A,B şi Z.
Modificările în dublul helix sunt dependente de anturajul extern al moleculei de
ADN (Fig. 4.1).
Forma A: conţine 11 resturi la o spiră, este răsucită spre dreapta.
Forma clasică B: conţine 10 mononucleotide la o spiră și este răsucită
spre dreapta.
Conformația Z spre deosebire de A şi B este răsucită spre stânga.

Fig. 4.1. Conformații spațiale ale moleculei de ADN.

Nivelele de compactare ale ADN

În nucleu fiecare moleculă de ADN este asociată cu proteine bazice
(histone), proteine nonhistonice, formand complex ribonucleoproteic denumit
cromatină. Moleculele de ADN și cele proteice sunt aranjate ordonat, realizând
un sistem de compactare (nivele de plicurare). In urma acestor spiralizări
moleculele lungi de ADN devin mai scurte și compacte. Prin împachetarea
succesivă a ADN se realizează o scurtare de circa 10.000 de ori a moleculei.
84
 Primul nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este filamentul
nucleosomic (Fig. 4.2) cu un diametru de 11 nm. Nucleosomul este un complex
ADN – histone: un segment de ADN din 146 perechi de nucleotide, care se
înfășoară de 1¾ ori în jurul unui octamer histonic, de forma cilindrică, alcătuit
din câte două molecule din histonele H2A, H2B, H3, H4. Histinele se asociază în
centru prin radicali hidrofobi ai acizilor aminici. Unirea cu ADN se realizează
prin simpla reacţie acid-bază. Nucleosomii sunt separați printr-un segment de
ADN numit ADN de legatură sau ADN linker a cărui lungime variază între 15 și
55 pb, în funcție de specie. De ADN linker este asociată histona H1 care este
localizată în afara nucleosomilor dar atașată ei.

Fig. 4.2. Nucleosomul

Al doilea nivel de organizare este fibra de cromatină de 30 nm, care
rezultă din spiralizarea sub formă de solenoid a fibrei nucleosomice (mai numit
și nivel nucleomeric) (Fig. 4.3.). Această structură este stabilizată de histona H1
și conține 6 nucleozomi per tur de helix. Cromatina din nucleul interfazic are ca
unitate de organizare fibra de cromatină de 30 nm (nivelul nicleomer de
organizare al AND).
Pentru menţinerea primelor două nivele sunt suficiente histonele.

Fig. 4.3. Nivelul nuclomeric de compactizare a ADN.

85
 Al treilea nivel de organizare a cromatinei este reprezentat de buclele de
cromatină (nivelul cromomeric) cu un diametru de 300 nm, care rezultă prin
plierea fibrei de cromatină de 30 nm (Fig. 4.4). Fiecare buclă este atașată prin
anumite regiuni la un schelet proteic central. Buclele (loops) cuprind între
20000-100000 pn şi prezintă la baza lor o secvenţă de cca 300 pn AT. Prin
apropierea acestor secvenţe de la toate buclele se realizează axul cromatidei
(scaffold), constituit din secvenţe AT. În exterior de la acest ax pornesc buclele.
Consecutivităţile de ADN ce participă la formarea buclelor sunt notate
prin: MAR/SAR (MAR – Matrix Associated Region, SAR - Scaffold
Associated Region). Studiul organizării nucleomerice la drosofilă a demonstrat,
că aceste consecutivităţi sunt localizate la capătul genelor transcriptibile, sau
uneori în interiorul genelor - în acest caz fiind localizate numai în introni.

Fig. 4.4. Nivelul cromomeric de compactizare.

La cel de-al patrulea nivel se produce spiralizarea elicoidală a fibrei de

300 nm (nivelul cromonemic). În cadrul acestui proces alternează regiuni în
care axul cromozomial are un traiect elicoidal şi buclele sunt dispuse radial cu
regiuni în care axul cromozomial este poziţionat central, iar buclele radial.
Condensarea finală a cromozomilor are loc din pro-metafază până la metafază şi
se referă la o împerechere prin spiralizarea fibrelor de 300 nm. În urma acestui
proces rezultă cromozomul metafazic alcătuit din două cromatide fiecare având
diametrul de 700nm (Fig. 4.5).
86
 Fig. 4.5. Nivelele de condensare ale ADN.

În procesul de condensare şi de menţinere a structurii cromozomilor

participă mai multe proteine. Dintre acestea un rol deosebit îl are proteina SMC
identificată la nivelul axului cromatidei. Această proteină prezintă o regiune
amoni-terminală cu rol de legare a unei molecule de ATP, o regiune „balama” şi
o regiune carboxi-terminală.
O altă proteină, care are rol în schimbarea configuraţiei ADN-lui interfazic
în cromozomi mitotici, este considerată condensina 13S, care are capacitatea de
a lega şi hidroliza ATP. Această proteină interacţionează cu ATP şi cu ADN şi
asigură organizarea solenoidă.
Gradul de condensare al ADN este reglat de cca 16 proteine.
Morfologia cromozomilor metafazici
Aspectele morfologice ale cromozomilor se apreciază în metafază, când
cromatidele au atins ultimul stadiu de condensare. Cromozomii metafazici sunt
alcătuiţi din două cromatide surori unite între ele prin centromer la nivelul
constricției primare.
Centromerul împarte cromozomul în două braţe: un braţ p (braţ scurt), şi
q (braţ lung).

87
 Poziţia centromerului este definită prin indicele centromeric (Ic), care
arată raportul lungimii braţului scurt la suma lungimii ambelor braţe:
Ic=p/p+q
În funcţie de raportul dintre brațe (r=q/p) sunt descrise următoarele tipuri
morfologice de cromozomi (Fig. 4.6):
- metacentrici – cu brațe egale (r=1),
- submetacentrici (cu o construcţie secundară) – cu brațe inegale (r=1,7-
3,0),
- acrocentrici - centromerul este situat excentric, în apropierea regiunii
telomerice a brațului scurt (r=3-7),
- telocentrici (r˃7).

Fig. 4.6. Tipuri morfologice de cromozomi: A – metacentric; B –

submetacentric; C – doi cromozomi acrocentrici de diferite dimensiuni; D –
telocentric.

Regiunile centromerice ale cromozomilor au fost pentru prima dată

clonate şi analizate la Saccharomyces cerevisiae (Clarke and Carhon, 1980). La
nivelul centromerului sunt destinse trei elemente de organizare ale ADN (CDE
= Centromere DNA Elements). Morfologia și funcția centromerului este
descrisă în capitolul 9.
În afară de constricţia primară unii cromozomi prezintă constricţie
secundară. Fragmentele cromatidice distale, faţă de constricţia secundară, de la
cromozomii acrocentrici se numesc sateliţi, iar filamentul subţire de cromatină
de la nivelul constricţiei care uneşte satelitul cu fragmentul central al cromatidei
este denumit peduncul satelifer.
ADN satelit (ADNs) este alcătuit din secvenţe de nucleotide repetate în
tandem. Lungimea secvenţei şi numărul de repetări variază de la o specie la alta.
88
La centromerii cromozomilor umani au fost identificate următoarele tipuri de
ADNs: ANDs α, ANDs β, ANDs II, ANDs III şi ADNs 38pn.
Regiunile terminale ale cromozomilor sunt denumite telomere (gr. telos =
capăt, meros = parte). Telomerele sunt alcătuite din secvenţe de nucleotide
scurte repetate în tandem şi proteine specifice. Secvenţele repetitive prezintă un
înalt grad de conservare. La cromozomii umani este - 5′ - T-T-A-G-G-G -3′. În
catena 3′ 5′ secvenţa telomerică este complementară cu secvenţa 5′ 3′.
Catena 5′ 3′ din regiunea telomerică este mai lungă decât catena 3′ 5′, deci
ADN telomeric cuprinde un segment bicatenar şi un segment monocatenar
terminal 3′ ieşit în afară. Lungimea telomerelor variază în funcţie de specie. La
cromozomii umani au o lungime de 7-10Kb, la şoarece 6-60, iar la şobolani 10-
50Kb.
Segmentul telomeric monocatenar are, de asemenea, a lungime specifică.
La cromozomii umani acest segment cuprinde 50-200 nucleotide. S-a constatat,
că ruperea acestui segment monocatenar anulează funcţia telomerelor.
Funcţiile telomerelor sunt majore și includ:
1. prevenirea recombinării între cromozomii neomologi,
2. declanşarea proceselor de reparare în cazul modificării moleculei de ADN
la acest nivel,
3. lichidarea rupturilor întâmplătoare la nivelul extremităţilor cromozomilor.
Cromozomii procariotelor
La procariote materialul genetic nu este separat printr-o anvelopă, este
constituit dintr-o grupă compactă de fibrile de ADN cu diametrul de 2-3 nm.
Acesta poartă denumirea de nucleoid și ocupă o treime din volumul celular.
Nucleoidul este alcătuit dintr-o singură moleculă de AND circulară, legată
printr-un singur punct de plasmalemă.
De ex. la Escherichia coli perimetrul nucleoidului alcătuieşte 1,6 mm. Cel
mai mic nucleoid este descris la micoplasme și constituie 0,25mm. La unele
bacterii, de ex. Bacillus subtilis s-au depistat de la 2 până 9 molecule similare de
ADN (organizate fiecare într-un nucleoid separat), iar la Azobacter vinelandii
cca 40 molecule sunt organizate într-un singur nucleoid.
„Cromozomul” procariot este alcătuit la 80% din ADN, în rest fiind
prezente proteine, ARN. Proteinele (deosebite de histone) se conţin în cantități

89
mici (în medie o moleculă proteică revine la 400pn). Acest „cromozom” este
organizat în mai multe bucle, care sunt în contact direct cu citoplasma, astfel
încât informaţia transcrisă în ARNm este imediat tradusă în proteine.
Conform unui model de organizare a nucleoidului partea centrală este
formată din ADN superspiralizat, în timp ce sectoarele periferice sunt alcătuite
din ADN despiralizat, unde are loc sinteza diferitor tipuri de ARN. Sinteza
ARN poate avea loc concomitent cu replicarea ADN. Tot odată sinteza
proteinelor are loc imediat, fără ca transcripţia să fie finalizată. Astfel, se
formează un complex: ADN – ARN - polipeptide. Acest proces poate fi realizat
în urma formării ARNm cu lipsa processig-ului.
Ciclul celular la procariote diferă de cel la eucariote. Replicarea ADN este
mai intensă şi întrece cea a celulei, o replicare a ADN poate fi urmată de alta
fără ca prima să fie finisată, aceasta poate duce la aceea că celulele fiice primesc
o moleculă de ADN de acum parţial replicată.
Prin metoda autoradiografică a fost stabilit, că replicarea de ex. la E.coli
începe într-un punct, astfel încât se formează două furci de replicare, care pe
măsura sintezei AND se deplasează spre punctul final. Toată molecula
reprezentă un singur replicon. Viteza de replicare constituind cca 30µm pe min,
astfel încât o replicare celulară deplină are loc în timp de 40 min.
„Cromozomii” bacterieni sunt uniţi de plasmalemă prin intermediul unor
proteine şi acest punct de contact reprezintă punctul start al replicării. Dividerea
celulei este legată de dividerea originii „cromozomului”.
Alături de nucleoid la unele bacterii există molecule de ADN bicatenar
circulare mici (uneori în multe copii) purtătoare a informaţiei genetice
(rezistenţă la antibiotici, producătoare de toxine) numite plasmide, care se pot
replica independent de nucleoid şi reprezintă nişte „cromozomi accesorii”.

ADN mitocondrial
ADN mitocondrial este reprezentat de molecule ciclice, fiind lipsit de
histone. În exclusivitate la infuzorii ADN mitocondrial este liniar. Lungimea
constituie cca 7µm, cuprinzând 16-19 mii pn. La om - 16,5 mii pn și este pe
deplin descifrată. ADN mitocondrial este localizat în matricea mitocondrială.

90
 La diferite organisme ADN mitocondrial este foarte asemănător, deosebire
alcătuind mărimea intronilor şi a secvenţelor netrascriptibile. ADN
mitocondrial este reprezentat de multiple copii, formând clustere. Astfel, într-o
mitocondrie a unei celule hepatice din ficatul unui şobolan se pot conţine de la 1
până la 50 molecule ciclice de ADN. Cu toate acestea cantitatea totală de ADN
mitocondrial constituie cca 1% din ADN total. Sinteza ADN mitocondrial nu
este legată de sinteza ADN nuclear.
ADN mitocondrial codifică proteine proprii mitocondriilor, însă nu în
totalitate. S-a stabilit, că ADN mitocondrial poate coda proteine cu o masă
moleculară totală de 6105, în timp ce masa moleculară a proteinelor lanţului
respirator constituie cca 2106. În afară de aceste enzime în membrana
mitocondrială intră enzimele ciclului acizilor tricarbonici, enzime ale sintezei
ADN şi ARN ş.a., ceea ce vădit indică că informaţia ADN mitocondrial este
insuficientă pentru autoreproducere.
La drojdii ADN mitocondrial codifică 2 molecule ARN ribozomale, 30
molecule de ARN de transport şi 8 polipeptide. La vertebrate genomul
mitocondrial este mai compact, practic nu conține introni. Consecutivitatea
ADN mitocondrial este deplin descrisă la om, șoarece și vacă. Astfel, s-a
stabilit, că ADN mitocondrial la om codifică, de asemenea, 2 molecule de ARN
ribozomale, însă doar 22 de transport şi încă 13 diferite polipeptide.
Este demonstrat, că sinteza proteinelor mitocondriale este sub control
strict genetic din partea nucleului. Astfel, citocromul-c, 8 din 9 lanţuri
polipeptidice ale ATP-sintetazei se sintetizează în hialoplasmă.
Proteinele codificate de ADN mitocondrial reprezintă în deosebi proteine
de structură, responsabile de integrarea în membrană a factorilor enzimatici.
ADN plastidelor
Similar mitocondriilor în stroma plastidelor se conţin molecule de ADN,
diferite tipuri de ARN şi ribozomi.
ADN plastidic este reprezentat de molecule ciclice cu lungimea de 40-60
µm şi cu masa moleculară 0,8 -1,3. Da, proteine asemănătoare HU la E. coli sau
la cianobacterii. Numărul copiilor poate varia mult. Astfel, într-un cloroplast de
porumb au fost atestate la 20-40 copii ADN. Aceste similitudini relansează
teoria endosimbiozei.

91
 ADN plastidic codează toate tipurile de ARN (ribozomal, de transfer,
mesager). Ribozomii sunt de tipul 70S și conţin ARNr 16 şi 23S. Ribozomii sunt
sensibili la chloralfenicol, antibiotice ce reprimă sinteza proteinelor la
procariote.
Cercetările de ultimă oră au dat posibilitatea de a descifra consecutivitatea
ADN plastidic. Pentru unele specii, cum ar fi mușchi Marchantia polymorpha,
tutun, și orez a fost descrisă complet consecutivitatea AND plastidelor. Acest
ADN codează 120 gene, unele subunităţi ale ARN-polimerazei, unele proteine
ale FS I şi II, 9 din 12 subunităţi ale ATP-sintetazei, o parte a proteinelor
lanţului de transfer al electronilor, subunitatea de bază a ribulozodifosfat
carboxilazei, 30 molecule de ARNt şi încă cca 40 proteine cu funcție
necunoscută.
ADN plastidic este constituit la 38-40 % din G-C, iar densitatea de plutire
în gradient de CsCl este 1,7 asemănător ADN nuclear, însă spre deosebire de
ADN nuclear al plantelor care deține 5-metilcitozină, în cel al cloroplastelor
lipsește.
Replicarea ADN plastidic este independentă de cea nucleară şi mai rapidă.
Majoritatea enzimelor, proteinelor esenţiale ale plastidelor sunt codate de ADN
nuclear. Într-un cloroplast există peste 200 polipeptide. Sub controlul direct al
nucleului este sinteza clorofilei, carotenoizilor, lipidelor, amidonului. Enzimele
fazei întunecoase, mulţi fermenţi ai lanţului transportator de electroni sunt, de
asemenea, sub controlul nucleului. Genele nucleare codează ADN-polimeraza şi
amino-acetiltransferaza cloroplastelor.
Ereditatea plastidială este mai prioritar unilaterală pe linie maternă (la
angiosperme). Excepţional biparentală este descrisă la Pelargonium, Oenothera,
iar la conifere – pe linie paternă.

92
 Organizarea interfazică a cromatinei: eucromatina,
heterocromatina

Termenul de nucleu a fost introdus de Robert Brown (botanist scoțian) în

1833 pentru evidențierea structurilor sferice atestate în celulele de orhidee.
Nucleul reprezintă un organit universal al celulelor eucariote vii (cu
excepția hemațiilor) cu funcțiile de păstrare, realizare și transmitere a
informației genetice. Toate aceste funcții se realizează prin sisteme complexe
enzimatice.
Nucleul interfazic este constituit din cromatină, carioplasmă, nucleol,
matricea nucleară și membrana nucleară (Fig. 4.7).

Fig. 4.7. Structura nucleului interfazic și aspectul morfologic al constituenților

nucleari. Sursă: http://www.cytochemistry.net/cell-biology/nucleus.htm.

Componentul de bază este cromatina – complex ADN proteic. Termenul a

fost propus în 1880 de către Walter Flemming (biolog german, fondatorul
citogeneticii).
Cromatina este constituită la 40% din ADN și cca 60% proteine, dintre
care proteinele histonice reprezintă 40-80%. Este important de remarcat, că

93
între cantitatea de ADN și nivelul de organizare al organismelor nu este o careva
corelație. Astfel, de exemplu, ADN la drosofilă are masa 41109 și o lungime de
2 cm per celulă diploidă, în celula umană – 6,0 pg, șoarece – 5,0 pg, triton –
73,0 pg, iar la lilii – 134,2 pg.
În celulele eucariote cromatina se poate află în două stări alternative
morfo-funcționale specifice interfazei și maximal compactizată, formând
cromozomii.
Organizarea interfazică a cromatinei nu este întâmplătoare, dar reiese strict
din starea funcțională, reflectând nivelul de transcriere. La același organism
gradul de compactizare a cromatinei în diferite celule variază în diferite țesuturi
și depinde de starea funcțională și etapa ciclului celular la care se află celulele.
Gradul de compactizare/decompactizare a cromatinei reflectă starea funcțională
a nucleului.
La aceiași etapă a interfazei nu tot ADN se află în același grad de
compactizare. Încă în 1928 Emil Heitz a descris regiuni cromozomale care se
află în același grad de compactizare pe parcursul diferitor etape ale interfazei.
Pentru descrierea gradului de condensare a propus termenii: eucromatină și
heterocromatină. E.Heitz a definit heterocromatina ca secvențele ADN care
rămân compactate pe parcursul întregului ciclu celular, iar în preparatele
citologice se disting ca secvențe intens colorate. Grație capacității de a fixa
puternic coloranții bazici (fuxina bazică, albastru de metilen etc.) cele două
tipuri de cromatină se disting după intensitatea colorării: intens colorată sau
heterocromatina (condensată) și puțin colorată sau eucromatina (dispersată).
Eucromatina este reprezentată de consecutivitățile ADN care se
decompactizează la sfârșitul telofazei și rămân în această stare până la
începutul profazei următorului cilul celular.
Secvențele ce rămân condensate post-mitotic constituie heterocromatina
constitutivă. Aceste consecutivități se caracterizează prin:
- inactivitate din punct de vedere funcțional,
- replicare mai tardivă după celelalte consecutivități.
Heterocromatina constitutivă este reprezentată prin regiunile centromerice
și telomerice ale cromozomilor, precum și cromatina intercalară și este
constituită din consecutivități înalt repetitive.

94
 Procentul heterocromatinei constitutive la diferite specii este diferit. La
mamifere constituie în medie 10-15% din întreg genomul, iar la amfibii - până
la 60%.
Rolul acestei heterocromatine nu este elucidată până la sfârșit. Este
demonstrată implicarea în reglarea conjugării cromozomilor în meioză,
structurizarea interfazică a nucleului, reglarea activității funcționale a nucleului.
Topologic heterocromatina constitutivă este distribuită periferic, formând
complexe cu proteinele periferice intranucleare membranare.
Eucromatina este constituită din eucromatina propriu zisă și
heterocromatina facultativă și include secvențele ADN active.
Tipurile de heterocromatină se disting și după compoziție. Drept caracter
distinctiv a fost stabilit, că heterocromatina constitutivă conține histona H3
metilată la nivelul lizinei 9 (MeH3K9) și H3K27 pentru cea facultativă. MeH3K9
se leagă de proteina HP1, specifică heterocromatinei.

Conform conceptelor clasice ale biologiei celulare este acceptat, că gradul

de condensare al cromatinei indică gradul activității transcripționale. Astfel,
cromatina condensară nu este accesibilă pentru factorii transcipționali. După
rezultatele mai recente aceste viziuni au fost modificate. Prin aplicarea
fluorescenței GFP cu colorare DAPI a nucleelor celulelor HeLa a fost constatat,
că exprimarea histonei H2B este de 1,4 ori mai mare în heterocromatină față
eucromatină. Se consideră, că deosebirile se datorează conținutului sporit în
heterocromatină de grupe A-T ce dețin afinitate sporită pentru DAPI sau
colorantul Hoechst. S-a constatat că multe regiuni ale genomului asamblate în
heterochromatină sunt transcrise, cum ar fi ADN satelit pericentric, și nu sunt
inactive cum se considera o lungă perioadă de timp. Intr-adevăr, transcrierea
heterocromatinei a fost observată în drojdii, drosofilă și unele mamifere.
Transcrierea heterocromatinei implică calea ARNi și procesarea transcripților.
Secvențierea genomului a arătat, că heterocromatina la drosofilă, plante și
mamifere conține multe gene funcționale și nu este inactivă din punct de vedere
transcripțional [Fedorova E., Zink D., 2008]. Se consideră că aceste stări sunt
definite prin mecanisme epigenetice, iar heterocromatina nu este "inaccesibilă
pentru transcriere", dar consecutivități ce influențează expresia eucromatinei.

95
Opinia clasică că heterocromatina este extrem de condensată și inactivă, iar
comparativ cu eucromatină este combătută. Rezultatele experimentale dovedesc
că accesibilitatea / inaccesibilitatea nu reflectă reglarea transcripției cromatinei.
În organizarea structurală a genomului în afară de compartimentarea în
heterocromatină si eucromatină, un aspect important constituie distribuția ADN-
ului. Aplicând hibridarea in situ, s-a demonstrat, că în timpul interfazei ADN-ul
nu este distribuit echivalent pe întreg volumul nucleului, dar ocupă un subvolum
numit teritoriul cromozomic, această idee fiind acceptată cu aplicarea
modelului de compartimentare interfazică a nucleelor.

La periferia zonelor eucromatice sunt identificate fibrile denumite

pericromatinice. S-a stabilit că aceste fibrile reprezintă molecule de ARN
heterogen (ARNhn) sau ARN pre-mesager, rezultate în urma transcripției
genelor active. La eucariote ARNm este sintetizat de ARN polimeraza II ca un
precursor mare (pre-ARMm) care suferă un proces de maturare, după care este
exportat în citoplasmă. Prelucrarea pre-ARNm include excizia intronilor și
reunirea exonilor (splicing), urmate de adiția enzimatică a unei secvențe cap, 7-
metil-guanozin-trifosfat, la extremitatea 5'. Această secvență este necesară
pentru fixarea corectă a ARMm la ribozomi și recunoașterea de către proteina
specifică de legare, cap binding protein; precum și pentru formarea complexului
de inițiere a traducerii. În final la extremitatea 3'-OH este atașată de către poliA
polimeraza o secvență de 60-250 de nucleotide. Se consideră, că rolul “cozii” de
poliA este legat de asigurarea stabilității intracelulare a ARNm și activității
acesteia. Numai 25% din ARN hn sunt efectiv „prelucrate” pentru a forma
ARMm, restul este complet degradat în nucleu.
Transcripții primari se asociază cu proteine (informatina), formând
mesagerul ribonucleoproteic (mRNP) – informoferi. În imagini
electronomicroscopice se vizualizează ca granule cu diametru de 45nm și care
mai sunt denumite granule pericromatinice. Rolul informoferilor, probabil,
este de a proteja ARNm de atacul nucleazelor în cursul transportării din nucleu
în citoplasmă.
De asemenea, în aceste zone dintre heterocromatină și eucromatină, sunt
depistate granule intercromatinice de 20-25 nm ce reprezintă splaiceosomi.

96
Splaiceosomii sunt complexe ribonucleoproteice de joncţiune implicate în
îndepărtarea intronilor din molecula de ARN pre-mesager şi joncţiunea exonilor.
Ribonucleoproteinele sunt alcătuite dintr-o componentă proteică şi un ARN mic
nuclear (ARNmn, eng.: small nuclear RNA: snRNA). ARNmn conţine 100-300
de nucleotide (7S). Sunt cunoscute mai multe tipuri de ARNmn: U1, U2, U4, U5,
U6, U11, U12 (datorită conținutului ridicat în acid uridilic), foarte bine conservate
în cursul evoluției.. Sinteza U1-U5 este catalizată de ARN polimeraza II, iar a
U6 de ARN polimeraza III. ARNmn funcționează în nucleu în complexe cu
proteinele nucleare, formând mici ribonucleoproteine nucleare (small nuclar
RiboNucleoPreoteins: snRNPs sau snurps) cu rol important în reglarea
prelucrării moleculelor precursor de ARN (ARN pre-mesager). Procesul de
eliminare şi joncţiune a exonilor se desfăşoară în mai multe etape, care rezultă
cu formarea unei molecule de ARNm matur, care poate trece în citoplasmă
pentru a fi translat. Pentru a fi exportați în citoplasmă informoferii pierd
proteinele și prin porii nucleari tranzitează doar moleculele ARNm prelucrate. În
citoplasmă ARNm se asociază cu alte tipuri de proteine și formează
informosomii, o formă de stocare a ARN în stare inactivă.

Nucleolul. Organizarea morfologică a nucleolului. Funcțiile

nucleolului

Pentru prima dată nucleolul a fost descris de Felice Fontana (cercetător

italian) în 1774, iar termenul a fost introdus de G.Valentine în 1836.
Nucleolul reprezintă o structură intranucleară, amembranară, prezentă în
nucleele interfazice. Aspectul morfologic al nucleolilor, precum și numărul lor
diferă în diferite tipuri de celule. Până în anii '30 ai secolului trecut se considera,
că aceste structuri prezintă o rezervă de material genetic. Prin lucrările
cercetătorilor B. McClintock (1934), E. Heitz (1931) a fost stabilită dependență
dintre nucleoli și anumite tipuri de cromozomi, numiți organizatori de nucleoli.
Prin aplicarea metodelor citochimice a fost identificată natura bazofilă a
nucleolilor. Componenta de bază o constituie proteinele (70-80%), ARN (5-
14%) și în cantitate minoră ADN (2-3%), lipide în cantități foarte reduse și ioni
de Mg2+, Ca2+, Zn2+, etc.
97
 Toate celulele eucariote dețin nucleol. Dimensiunile acestui organit sunt
apreciate la
1-2μm în diametru, nucleolul reprezentând circa 30% din volumul
nucleului. Mărimea nucleolului poate varia în funcţie de tipul şi activitatea
celulei. În celulele în care se realizează o activitate intensă de sinteză proteică
(care necesită un număr mare de ribozomi), nucleolul va fi mai mare şi mai bine
evidenţiat. În spermatozoizi, în celulele musculare, unde sinteza proteică este
mai redusă, nucleolul este mic. Există, de altfel, un raport nucleo-nucleolar,
strict corelat cu activitatea celulei care poate fi un criteriu de identificare a
celulelor tinere de cele bătrâne.
Numărul nucleolilor este în directă legătură cu numărul cromozomilor cu
constricție secundară (organizatori nucleolari) și determinat de gradul de ploidie
al celulei. La pisică, porc sunt 2 cromozomi organizatori nucleolari, la șoarece -
4, nevertebrate și păsări – câte un cromozom per genom. În celulele diploide
umane se conțin 5 perechi a cromozomilor cu constricție secundară (13, 14, 15,
21 și 22). La cimpanzeu există tot cinci cromozomi organizatori nucleolari, dar
ei sunt 1, 14, 17, 22 şi 23. Unii autori susţin supoziţia, că genele ARNr au rămas
localizate pe aceiaşi cromozomi, ultimii suportând remanieri cromozomale
substanţiale în procesul de evoluţie de la cimpanzeu la om (Gavrilă şi alţii,
1994).
Numărul de nucleoli se mărește proporțional cu creșterea ploidității.
Totodată, numărul de nucleoli la același organism poate varia în diferite tipuri
de celule. Astfel, în celulele cu o activitate biosintetică intensă (de ex. oocite)
numărul poate fi mai mare de câteva ori față de celulele somatice. În același
timp, în celulele somatice interfazice, numărul de nucleoli poate fi mai redus
decât numărul de cromozomi organizatori nucleolari ca rezultat al fuziunii
nucleolilor.
În organizatorul nucleolar sunt localizate genele ribozomale, aflate în
multiple repetări. Cota acestui ADN per genom este diferită. La genomul uman
constituie 0,4% din totalul de ADN, la drosofilă - 1,3, iar la drojdiile de bere
5,5%. Cu ajutorul hibridării moleculare a fost dovedit, că la drojdii într-un
organizator nucleolar se conțin la ~200 de copii ale genei ribozomale. În

98
genomul uman se conțin ~250 de repetări în tandem cu o lungime de cca 44 mii
pn. Totodată, numai jumătate dintre gene sunt transcrise.
Numărul de gene ribozomale per genom este constant și nu se modifică în
dependență de activitatea funcțională.
La eucariote în ribozomii se conține câte o moleculă de ARN de tipurile:
28S, 18S, 5,8S și 5 S. Gena ribozomală localizată în organizatorul nucleolar
este responsabilă de trei tipuri de ARNr: 28S, 18S și 5,8S.
Structura genei ribozomale este similară la eucariote și conține secvențe
netranscriptibile (nts, spaicer) și transcriptibile (ts). S-a stabilit, că ordinea
inserțiilor netranscriptibile și exonilor genei este universală la toate eucariotele,
iar gena funcționează ca o unitate de transcripție. Gena ribozomală are structura
5′ nts - promotor – tse – 18S ARN – tsi1 - 5,8S ARN – tsi2 - 28S ARN 3′ . La
diferite specii diferă doar regiunile netranscriptibile (inserțiile interne și externe)
(Fig.4.8).

Fig. 4.8. Reprezentarea schematică a genei ribozomale la unele eucariote.

Transcripția genei ribozomale se realizează cu ajutorul ARN pol I. ARN

pol I se leagă la promotor după se s-au ataşat factorii transcripţionali specifici.
Transcripţia se desfăşoară în direcţia 5′ - 3′, până la nivelul situsurilor care
marchează terminarea unităţii de transcripţie, care se găsesc la capătul 3′ al
genei ribozomale. Produsul transcripției este o moleculă de 45ARNr (pre-
ARNr), care se asociază cu proteine specifice, formând un ribonucleoproteid
80S. Viteza de transcriere este mare, 20-30 nucleotide într-o secundă, iar
transcrierea completă a genei ocupă cca 5-10 min. La aceiași unitate
99
trascripțională revin mai multe molecule de ARN pol I (50-100), produsul
cărora sunt transcripți de diferită lungime. Prin aplicarea autoradiografiei a fost
descrisă activitatea genei ribozomale, care are aspectul unui “brăduț” (Fig. 4.9).

Fig. 4.9. Aspectul genei ribozomale active.

După ce au fost sintetizate în nucleol, moleculele de pre-ARNr (45S) sunt

imediat legate de proteine, formând particule de ribonucleoproteine pre-
ribozomale (pre-RNPr, 80S) și supuse transformării complexe (clivării,
proceselor exonucleolitice, metilării și conversiei uridinei în preudouridină),
prin care suferă o serie de modificări, ce rezultă în final cu formarea a celor trei
tipuri de ARNr matur (28S, 18S și 5,8S).
Gena ce codifică cel de-al patrulea component al ribozomilor la eucariote,
ARN 5S, este localizat în afara organizatorului nucleolar, iar activitatea ei este
independentă de gena nucleolară. În genomul uman gena responsabilă de ARN
5S este localizată în repetări pe cromozomii 9 și 16.
Structura nucleolului
Din punct de vedere morfologic în nucleol se disting trei zone: centrul
fibrilar, zona fibrilară și zona granulară.
Centrul fibrilar este format din filamente cu grosimea de 5nm şi
lungimea de 30-40 nm şi este reprezentat de ADN-ul care conţine informaţia
100
genetică necesară pentru sinteza ARN-ului ribozomal. Zona fibrilară este
formată din molecule ribonucleoproteice 80S ce conțin transcripții 45S, iar în
zona granulară este alcătuită din granule, fiecare cu un diametru de 15-20 nm,
care constituie precursorii ribozomali.
În componența centrelor fibrilare se află ADN se deține genele ribozomale
nucleolare. Este stabilit, că numărul centrelor fibrilare este dependent de
activitatea funcțională a nucleului și determinat de ploiditatea celulei.
După gradul de expresare a fiecărui component se disting următoarele
tipuri morfologice ale nucleolilor:
- reticular sau nucleolonem,
- inelar,
- compact,
- în repaus,
- segregat.
Aspectul nucleolonem este cel mai tipic, morfologic se disting toate trei
zone și reprezintă un nucleol activ din punct de vedere funcțional (Fig. 4.10,A).
Nucleolii inelari se întâlnesc în celule mai puțin active. În partea centrală
unde se găsește partea amorfă, inclusiv centrul fibrilar, în jurul căreia se distinge
partea fibroasa unită cu cea granulară, dispusă periferic. Asemenea nucleoli se
întâlnesc în endoteliociți (Fig. 4.10, B).
Nucleolii compacţi sunt cei la care cele trei componente nu pot fi distinse
morfologic. Sunt inactivi funcțional. Nucleoli de tip compact se vizualizează în
limfocite (Fig. 4.10,C).
Nucleolii în repaus sunt după aspect asemănători celor compacți. Se
întâlnesc în celule inactive ce au pierdut capacitatea de sinteză a ARNr, dar care
își pot relua activitatea (celulele epiteliale, endospermului) (Fig. 4.10, D).
Nucleolii segregați apar la acțiunea inhibitoare a unor substanțe, cum ar fi
antibioticele, infecțiile virale asupra sintezei ARNr; ca rezultat se atestă
separarea zonei fibrilare și granulare.

101
A B

C D
Fig. 4.10. Tipuri structurale ale nucleolilor: A - Reticular sau nucleolonem, B –
Inelar, C – Compact, D – Segregat.

102
 Funcțiile nucleolului
Nucleolul îndeplineşte multiple funcţii, cea mai importantă constă în
biogeneza ribozomilor citoplasmatici (cu excepţia celor mitocondriali și a
plastidelor).
Primele informații privitor polifuncționalitatea nucleolilor atestă încă din
anii 1965 odată cu obținerea primelor rezultate privitor crearea heterocarionilor
dintre celulele umane HeLa și eritrocitele de găină în baza cărora a fost
constatat, că maturarea ARNm pentru c-myc se produce în nucleol.
Ulterior a fost stabilită implicarea nucleolilor în formarea ARN mic
nucleolar – (ARNsno, Eng. small nucleolar RNA: snoRNA) - cu rol activ în
prelucrarea ARNr și în asamblarea subunităților ribozomale, ARN mic nuclear
(ARNmn, Eng. small nuclear RNA: snRNA) – component al splaiceosomilor
implicați în prelucrării moleculelor precursor de ARN (ARN pre-mesager).
Un produs al nucleolilor este și ARN component al particulelor SRP
implicate în sinteza proteinelor asistată de reticulul endoplasmatic rugos.
Carioplasma
Carioplasma (sau nucleoplasma), similar hialoplasmei, reprezintă
substanța fundamentală care umple cavitatea nucleului.
Nucleoplasma este o soluție coloidală de diferită consistență de la stare
fluidă la cea de gel, în funcție de tipul celulei și nivelul funcțional.
În compoziția ei intră apă, fosfolipide, diferite proteine (nucleoproteide,
glicolipide), toate tipurile de baze azotate, enzime (fosfataze, ribonucleaze),
cationi de Ca2+, Mg2+, Na+.
Nucleoplasma joacă un rol important în asigurarea morfologiei și
funcționalității nucleului, care se reduc la următoarele:
- mediu vital pentru susținerea tuturor componenților nucleari;
- sediu al tuturor proceselor funcționale (replicare, transcripție, reparație,
procesare, etc.);
- menținerea viscozității, pH intern, participând prin aceasta la reglarea
intensității proceselor desfășurate;
- rol important în asistarea transportului intranuclear.

103
 Matricea nucleară
Matricea nucleară constituie un schelet proteic complex ce asigură
distribuția spațială a cromozomilor în nucleu și realizarea proceselor
funcționale.
Termenul de matrice nucleară a fost propus de către R. Berezney și
D.S.Coffey în1974.
Prin extragerea cromatinei, ARN și lipoproteinelor în soluții concentrate
(5mM) de cationi bivalenți se obțin componentele matricei nucleare.
Partea esențială, la 88-98%, este reprezentată prin proteine specifice.
Dintre acestea sunt descrise la 12 tipuri de proteine, printre care: lamina A, B, C,
nucleoproteina B-23, proteinele particulelor RNPhn, mai multe tipuri de matrine
– matrina 3 (12kDa), matrina 4 (105 kDa), matrina D-G (60-75 kDa), matrinele
12 și 13 (42-48kDa).
Matricea nucleară constă din 3 componente: stratul proteic periferic,
rețeaua internă intercromatinică și matricea nucleolului.
Stratul intern periferic este reprezentat de lamină – stratul proteic
intramembranar. Proteinele periferice membranare împreună cu porii nucleari
formează complexul lamino-poral.
Se cunosc trei tipuri de lamine (A, B și C). Lamina B deține o grupă
hidrofilă la extremitatea C, prin intermediul căreia se integrează în membrana
nucleară. Lamina B rămâne asociată de fragmentele de membrană nucleară și în
timpul mitozei, în timp ce laminele A și C în decursul dividerilor disociază de
stratul periferic și difuzează prin citoplasmă. Astfel, condensarea cromatinei este
asistată de depolimerizarea laminelor și fragmentarea membranei nucleare.
Fosforilarea laminelor generează depolimerizarea laminelor A și C până la
dimeri și tetrameri, iar a laminei B până la oligomeri ce rămân asociați de
fragmentele nucleare.
În stratul fibrilar al membranelor nucleare sunt descrise și alte proteine
integrate (LBR, LAR, emerina și al.) implicate în fixarea laminelor și a
cromatinei de membrane nucleară.
Laminele sunt proteine fibrilare descrise în celulele animale. Prin
fosforilarea și defosforilarea lor se produc schimbările dinamice ale stratului
fibros membranar.
104
 În celulele vegetale similar laminelor sunt proteinele NMCP (Nuclear
Matrix Constituent Protein), ce demonstrează similaritate structurală,
funcțională, topologică cu laminele.
Rolul stratului fibrilar proteic include prioritar menținerea integrității
nucleului și asocierea cromatinei cu membrane nucleară.
Rețeaua intercromatinică constă din diferite tipuri de proteine ce
participă la distribuirea ADN în nucleele interfazice. În acest component al
matricei nucleară intră cca 1% ADN din cantitatea totală. Acest ADN este
rezistent la acțiunea nucleazelor ca rezultat al formării complexelor ADN-
proteine.
Pe exemplul celulelor carcinomei Erlih la șoricei au fost identificate două
tipuri de fragmente de ADN ce intră în componența metricei:
- fragmente majore (ce numără la 10 mii pn) – ce constituie 0,02% din
ADN total și care asigură legarea centromerilor și a telomerilor de startul
proteic membranar.
- fragmente minore (cu o lungime de 120-140 pn) distribuite printre
secvențele de ADN de bază ce formează rozetele și prin intermediul cărora
buclele se fixează de scheletul proteic central.
Rolul matricei nucleare este legat de replicarea ADN. Cu aplicarea
elementelor radioactive a fost dovedit, că inițierea și propriu-zis replicarea sunt
asociate de matricea nucleară. În componența matricei nucleare intră ADN α-
polimeraza, ADN ligaza, ADN topoizomeraza II, precum și cca 1% de ARN
reprezentat prin ARNr, ARNmn. Elementele matricei celulare sunt implicate în
reglarea transcripției. Complecșii transcripționali sunt fixați de matricea
nucleară. În atașarea acizilor nucleici de matricea nucleară un rol important
joacă fosfolipidele. Mai bine studiat este fosfotidilcolinul, fosfotidilătanolamin,
cota cărora crește semnificativ în membrana nucleelor celulelor canceroase,
comparativ cu sfingomielina cantitatea căreia se reduse substanțial. De
asemenea, se remarcă prezentă în cantități majore a cardiolonei.
Matricea nucleolului este formată din elemente fibrilare ce formează
scheletul nucleolului.

105
 Membrana nucleară. Porii nucleari și transportul
nucleoplasmatic
Nucleele eucariotelor sunt delimitate la exterior printr-o membrană dublă, care
împreună cu elementele fibrilare membranare (laminele) formează complex.
Ambele membrane sunt organizate după modelul mozaicului fluid. Membrana
externă nucleară este asemănătoare după compoziție cu cea a reticulului
endoplasmatic rugos cu care poate avea continuitate directă (Fig. 4.11).
Totodată, membrana externă nucleară poate deține ribozomi, implicați în sinteza
proteinelor.

Fig. 4.11. Aspectul ultrastructural al unui fragment al celulei vegetale. Se

remarcă o porțiune a nucleului și membrane dublă nucleară în continuitate cu
REr.

Cele două membrane sunt separate de un spațiu numit perimembranar cu

un diametru de 10-40 nm.
La majoritatea eucariotelor, membrana nucleară păstrează integritatea
structurală pe parcursul interfazei, iar în timpul dividerilor mitotice se
fragmentează. La amibă, euglenă, infuzorii, unele alge și ciuperci, membrana
nucleară rămâne intactă și în timpul diviziunilor celulare.
La toate eucariotele în membrana nucleară sunt prezenți pori nucleari.
Numărul porilor nu este constant, dar variază, ocupând până la 25% din
suprafaţa membranei (40-80 /µm2) în dependență de intensitatea activității
funcționale. La un nucleu interfazic la drojdii revin cca 190 pori, iar la nucleele
106
celulelor umane – în jur de 3000-5000, la oocitele de Xenopus au fost atestate la
50 ml pori/nucleu.
Porii nucleari reprezintă structuri complexe constituite dintr-o cavitatea şi
inelul care limitează această deschidere, marginile porului sunt în legătură cu 8
fibrile ribonucleoproteice.
Porul este format din:

- inel (intern și extern), care este alcătuit din 8 particule sferice cu diametrul
de 20nm, dispuse pe fiecare față a porului (atât pe suprafața citoplasmatică,
cât și pe cea nucleoplasmatică). Fiecare sferă reprezintă fibrile de ADN şi
histone aglomerate în formă de globule;
- o diafragmă, formată dintr-o substanţă amorfă, ce se depune de jur
împrejurul porului;
- o granulă centrală, („gradientul porului”) cu diametrul de cca 25nm,
localizată în centrul porului, care este de natură ribonucleoproteică;
- un material fibrilar de cromatină, cu diametrul de 5 nm, ce reuneşte
granulele inelelor de cea centrală (Fig. 4.12).

A B
Fig. 4.12. Aspectul morfologic al porilor nucleari (A) și reprezentarea
schematic a complexului poral nuclear (B).

Unii cercetători consideră, că granula centrală este un element stabil al

porului, alții susțin afirmația, că este o ribonucleoproteină în proces de
tranzitare a membranei nucleare. Un argument în favoarea acestui raționament

107
sunt prezentate datele electronomicroscopice conform cărora nu toți porii
nucleari posedă granulă centrală.
Complexul poral are o masă moleculară cuprinsă între 66 – 125 kDa, iar
numărul proteinelor componente (nucleoporinelor) variază în jur de 30 la drojdii
și 50-100 la eucariotele superioare.
Porii nucleari asigură schimburile de compuși dintre citoplasmă și nucleu
și viceversa. Astfel, raportul nucleo-plasmaic se realizează prin difuzie prin
canalele porale. Moleculele cu masa moleculară sub 5kDa trec liber și rapid prin
pori. Pentru compușii cu masa moleculară între 17-44 kDa tranzitarea este
lentă, iar compușii cu masa moleculară peste 60kDa nu pot trece pasiv prin porii
nucleari.
Totodată, experimental, s-a stabilit, că prin pori pot trece molecule mari
(de ex. nucleoplasmina, pentamer cu mM 125kDa), iar din nucleu în citoplasmă
sunt exportate subunitățile ribozomale și complexe ribonucleoproteice cu mM
peste 250 kDa.
Procesul de transportare a macromoleculelor prin porii nucleari este
complex și multifazic. Importul compușilor din citoplasmă în nucleu și exportul
din nucleu în citoplasmă se produc prin mecanisme diferite.
Pentru a putea fi acceptate pentru tranzitare prin porii nucleari
macromoleculele trebuie să dețină cariofilie, care este asigurată de o
consecutivitate strictă denumită NLS (NLS – Nuclear Localization Sequences),
care este recunoscută de receptorii porali.
Importul demarează prin recunoașterea compușilor ce dețin
consecutivitatea NLS de către importinele α și β. Complexul format este
recunoscut de elementele porale și fixat de transportor (filamente FG bogate în
alanină și glicină). Aceste filamente reprezintă o barieră pentru macromoleculele
ce nu posedă cariofilie. După pătrundere în nucleu importina β se leagă de o
proteină intranucleară RAN ce posedă activitate GTP-azică, iar formarea acestui
complex duce disocierea complexului NLS-importine. Astfel, macrocompusul
cu cariofilie NLS ajunge în nucleoplasmă, iar importina β în complex cu
proteina RAN și importina α separat sunt exportate înapoi în citoplasmă (Fig.
4.13). Revenită în citoplasmă, importina β disociază de proteina RAN. Ulterior

108
ambele tipuri de importine pot participa în alte cicluri de transport
transmembranar.

Fig. 4.13. Reprezentarea schematică a importului nuclear.

Pentru a fi exportați din nucleu în citoplasmă compușii macromoleculari

trebuie să posede, de asemenea, o afinitate față de porii nucleari. Cariofilia este
reprezentă prin consecutivitatea NES (Nuclear Export Sequence). Compusul
deținător de NES formează complex cu exportina 1, care la rândul ei se leagă de
proteina RAN ce posedă activitate GTP-azică. Doar acest complex poate trece
prin porii nucleari (Fig. 4.14).
Exportat în citoplasmă, complexul disociază, eliberând compusul NES,
exportina și proteina RAN, care după hidroliză poate reveni în nucleu.

109
 Fig. 4.14. Reprezentarea schematică a exportului nuclear.

Porii nucleari controlează importul și exportul nuclear. Astfel, prin porii

nucleari nu pot trece moleculele neprelucrate ale ARN pre-mesager, ARNt dacă
în structura lor sunt careva mutații sau modificații. Unul și același complex poral
poate asigura atât importul, cât și exportul.
Transportul macrocompușilor rămâne a fi puțin studiat. Consecutivitatea
NLS este descrisă pentru proteina T a antigenului virusului SV40 care este
reprezentată prin: Pro-Lys-128Lys-Lys-Arg-Lys-Val. O singură substituție a unui
aminoacid prin altul duce la pierderea cariofiliei. Crearea himerilor proteici cu o
asemenea consecutivitate conferă unor proteine abilitatea de a fi importate în
nucleu (albumina, imunoglobulina G și chiar feritina, complex proteic cu masă
moleculară mare - 465kDa).
Schimbul nucleo-plasmatic decurge cu consum mare de energie, antrenând
și alți factori citoplasmatici. Compartimentarea nucleului la eucariote a generat
mecanisme calitativ deosebite ce asigură păstrarea și realizarea informației
genetice.

110
 Bibliografie suplimentară:

Chabouté M.E, Berr A. GIP Contributions to the Regulation of Centromere

at the Interface Between the Nuclear Envelope and the Nucleoplasm. Front
Plant Sci. 2016, 7, p.118.
Ciska M. and Susana Moreno Díaz de la Espina. The intriguing plant nuclear
lamina. Plant Sciences, 2014, doi: 10.3389/fpls.2014.00166.
Fedorova E., Zink D. Nuclear architecture and gene regulation. Biochim. Biophys.
Acta. 2008. Vol. 1783 (11), p. 2174–2184.
Guo T. T. and Fang Y. Functional organization and dynamics of the cell nucleus.
Plant Science, 2014, vol.5, p.1-12. doi: 10.3389/fpls.2014.00378
Jost K.L, Bertulat B., Cardoso M.C. Heterochromatin and gene positioning:
inside, outside, any side? Chromosoma. 2012, 121(6), p. 555-563.
Jost L. K., Bertulat B. and Cardoso C. M. Heterochromatin and gene positioning:
inside, outside, any side? Chromosoma. 2012, 121 (6), p. 555–563.
Lermontova I., Sandmann M., Mascher M., Schmit A.C., Chabouté M.E.
Centromeric chromatin and its dynamics in plants. Plant J. 2015, 83(1): 4-
17.
Thorpe S.D, Charpentier M. Highlight on the dynamic organization of the
nucleus. Nucleus. 2017, 8(1), p. 2-10.
Смирнов А.Ф. Структурно-функциональная организация хромосом. Москва,
Изд-во Нестор-История, 2009.

111
 Capitolul 5. Reticulul endoplasmatic.
Ultrastructura reticulului endoplasmatic. Reticul endoplasmatic
neted şi rugos.
Ribozomii.

Descoperit de Keith R. Porter şi colab. (1945) mai întâi la celula animală

(în fibroblaste de pui) reticulul endoplasmatic reprezintă un sistem de cavităţi
(sacule, cisterne, vezicule sau tubule fin ramificate) în hialoplasmă cu diametrul
variind de la 5 la 200 nm, toate delimitate de citosol prin membrane
lipoproteice. Această reţea membranară a fost numită de către Porter şi
Kallmann (1952) reticul endoplasmatic (RE), considerându-l indispensabil
tuturor celulelor eucariote. Buvat E. şi Carosso A. (1957) au descoperit RE în
celulele vegetale.
RE este mai bine dezvoltat în celulele diferenţiate și active din punct de
vedere metabolic.
Se disting două tipuri de RE: granular sau rugos şi neted sau agranulat.
Aceste două tipuri de RE au un constituent similar – membranele plasmatice, a
cărei structură este asemănătoare celorlalte citomembrane cu o grosime de 7,5
nm și organizare moleculară conform modelului mozaicului fluid.
Reticulul endoplasmatic rugos (REr). Pentru acest tip sunt caracteristice
lamele fine, ale căror membrane sunt asociate cu ribozomi, care sunt fixaţi de
membrană prin subdiviziunea mare. Toate lamelele sunt formate din membrane
unitare, formând o cavitate în formă de veziculă sau tubule. Numărul de lamele
şi dispoziţia lor diferă în dependenţă de tipul celulei, activitatea acestora. Când
REr este bine dezvoltat lamelele sunt orientate ordonat, multiple la număr (în
deosebi în celulele specializate în sinteza şi secreţia de proteine şi
glicoproteine), faţeta externă tapisată de numeroşi ribozomi.
În celulele diferenţiate cu activitate funcţională sporită (celulele
pancreasului, grăuncioare de polen) se conțin zone masive de rețele ale REr,
denumite ergastoplasmă. În hepatociţi, de asemenea, se întâlnesc asemenea
zone, numite corpusculi Berg, iar în celulele nervoase corpusculii Nissl.
Atașarea ribozomilor de membrana externă a RE se realizează la începutul
inițierii procesului de translare, rămânând fixați chiar și în cazul întreruperii
112
sintezei. De exemplu, sub acţiunea unor aşa substanţe cum este puromicină
(antibiotic cu efect inhibitor al translării și sintezei proteinelor), ribozomii rămân
ataşaţi de membrele RE.
În majoritatea celulelor se atestă mici regiuni ale REr lipsite pe alocuri de
ribozomi. Aceste porțiuni reprezentate prin membrane nude formează prin
înmugurire de vezicule de tranziţie. Aceste vezicule asigură transportul
intracelular al constituenţilor membranari sau al proteinelor pe traseul: RE,
aparat Golgi, lizozomi etc. Astfel, regiunile netede ale REr constituie RE de
tranziție.

Fig. 5.1. Ultrastructura unei celule hepatice. Se remarcă veziculele REr.

Reticulul endoplasmatic neted (Ren) este format dint-un sistem de

canalicule cu diametrul de 30-60 nm. REn are proprietate de a stabili contacte
strânse cu mitocondriile, peroxizomii şi incluziunile celulare. Predomină în
celulele specializate în metabolismul lipidelor şi în reacţiile de detoxificare.
Pentru studiul RE se aplică omogenizarea celulelor. Ca rezultat reticulul
endoplasmatic se dezintegrează în vezicule numite microzomi (vezicule mici cu
diametrul de 100 nm). Aceste elemente membranare pot fi separate de celelalte
fracțiuni celulare (nucleare, mitocondriale, lizozomale) prin centrifugare
diferențiată. Microzomii se pot obţine atât din REg, cât şi din REn, menţinând
particularitățile specifice (microzomii REr dețin ribozomi atașați). Microzomii

113
netezi se formează din RE neted, şi parţial din fragmente ale membranei
plasmatice, AG, mitocondrii. Microzomii REr și cei din REn pot fi separați prin
centrifugare în gradient de densitate. În microzomii granulari se conţin la 20
proteine, care lipsesc în microzomii netezi, dintre care fac parte în deosebi
riboforinele, proteine ce joacă un rol primordial în legarea ribozomilor, altele în
asigurarea configuraţiei RE, precum şi transportarea polipeptidelor în lumenul
RE.
Funcţiile REr cunoscute în detaliu sunt:
- Biosinteza proteinelor (I) membranare, (II) proteinelor RE, AG,
lizozomilor, (III) proteinelor de export;
- Prelucrarea proteinelor sintetizate;
- Sortarea și transportul compușilor sintetizați către aparatul Golgi.
Biosinteza tuturor proteinelor se inițiază în citosol. La prima etapă se
formează un polipeptid constituit din 15-30 aminoacizi, care formează o
secvență semnal sau peptidă semnal. Această consecutivitate este localizată,
de regulă, la capătul amino-terminal. Secvența semnal este recunoscută de
particula de recunoaștere a semnalului (particula SRP – de la „Signal
Recognition Particle„). SRP este un complex ribonucleoproteic ce conține o
moleculă de snARN (constanta de sedimentare 7S), asociat cu 6 subunități
proteice.
Acest complex posedă la un capăt un sit de interacțiune cu peptida semnal
și la altul un domen de legare la situl A al ribozomului. După interacțiunea cu
ribozomul particula SRP expune un sit de legare de un receptor al membranei
RE (receptorul SRPR). În această configurație sinteza polipeptidei este blocată.
După legarea întregului complex de RE, este activat un alt complex
transmembranar, denumit translocon. Transloconul deține un sit de ancorare a
polipeptidei semnal și un canal hidrofil. Prin acest por lanțul polipeptidic
semnal este translocat în lumenul RE. După aceasta, particula SRP este eliberată
în citosol, iar sinteza proteinei este reluată ca urmare a eliberării sitului A al
ribozomului (Fig. 5.2).

114
 Fig.5.2. Inițierea procesului de sinteză a proteinelor și translocarea în lumenul
RE.
1- inițierea sintezei proteice în citosol; 2 - biosinteza polipeptidei semnal;
3- recunoașterea peptidei semnal de SRP, 4 - legarea complexului ribozomal de
membrana RE; 5 – interacțiunea dintre SRPR, translocarea polipeptidei prin
translocon în lumenul RE, eliberarea SRP în citosol; 6 – reluarea biosintezei
proteinelor.

Derularea ulterioară a proceselor este dependentă de tipul proteinelor

sintetizate (proteinelor membranare, solubile sau de export).
Proteinele destinate exportului (proteine de secreție), proteinele solubile
(ale RE, aparatului Golgi sau lizozomilor) conțin la capătul carboxi-terminal o
secvență numită semnal-peptidază, care este recunoscută de o hidrolază.
Sinteza proteinelor citomembranare diferă semnificativ de aceste două
grupe (solubile și de export) și depinde de numărul de consecutivități
transmembranare (treceri transmembranare - unipas sau multipas), ce asigură
înserarea în translacon. Etapele inițiale sunt identice pentru toate aceste tipuri de
proteine, ulterior pentru cele membranare în dependență de sarcina peptidei-
semnal pozitivă (asigurată de lizină, arginină) sau negativă înserarea se face spre
endo- sau exofațetă. Proteinele transmembranare multipas conțin mai multe
secvențe cu aminoacizi hidrofobi, care rămân înserate în bistratul lipidic.

115
 Prelucrarea proteinelor sintetizate în reticulul endoplasmatic
rugos
Proteinele sintetizate suportă un șir de prelucrări sau modificări chimice
care se produc concomitent cu traducerea (modificări co-traducere) sau după
terminarea acesteia (modificări post-traducere) în rezultatul cărora se realizează
maturarea proteinelor. Una dintre modificările co-traducere este acțiunea
semnal-peptidazei în cazul existenței secvenței specifice.
Rolul maturării proteinelor este de a le asigura starea funcțională, precum
și sortarea lor pentru direcționarea spre locurile de destinație.
În RE începe formarea structurilor N-glucozidice ale glicoproteinelor.
Aceste modificări încep numai atunci când asparagina se află într-o secvență
consens cu structura Asp-X-Ser(Thr)-… (X – poate fi orice aminoacid cu
excepția prolinei). Glicozilarea este realizată de oligozaharid-transferază, care
leagă la azotul amidic un oligozaharid format din 14 resturi (2
acetilglucozamină, 9 manoze, 3 glucoze) (Fig. 5.3). Substratul de pe care enzima
transferă acest oligozaharid este dodecil-difosfo-oligozaharida - dolihol, înserat
prin dodecil în bistratul lipidic.

Fig. 5.3. Prelucrarea proteinelor biosintetizate. Glicozilarea la asparagina

(formarea structurilor N-glucozidice).

Din modificările post-traducere fac parte hidroxilarea, carboxilarea,

glipiarea.

116
 Hidroxilarea se produce în poziția 4 a unor proline sau poziția 5 a unor
lizine, Enzima care realizează hidroxilarea prolinei este prolil-4-hidroxilaza.
Esența hidroxilării este majoră pentru împachetarea corectă a proteinelor
sintetizate (de exemplu a fibrelor de colagen sau elastină).
Carboxilarea se produce cu implicarea carboxilazei și include modificări
ale acidului glutamic în poziția ɤ. Carboxilarea este descrisă pentru proteinele
care participă la coagularea sângelui (factorii VII, IX și X ai protrombinei).
Glipiarea este un proces prin care la unele ectoproteine la gruparea
amino- este atașată printr-o legătură amidică o etanolamină. Se presupune că
unor asemenea modificări sunt prelucrate ectoproteinele cu funcție de semnalare
(proteine cu rol în adeziune celulară).
Funcțiile reticulului endoplasmatic neted include metabolismul
lipidelor: biosinteza lipidelor membranare, metabolismul hormonilor steroizi,
sinteza lipoproteinelor, trigliceridelor, dar și desaturarea acizilor grași.
REn participă la sinteza tuturor lipidelor membranare sau precursorilor
care sunt apoi preluați în aparatul Golgi.
Glicerofosfolipidele sunt sintetizate la nivelul fațetei interne a membranei
RE pornind de la acil-CoA și glicerol-3-fosfat, proces realizat în 3 etape:
1. obținerea acidului fosfatidic sub acțiunea acil-transferazelor și înserarea
lui în foița internă a bistratului.
2. eliminarea fosfatului din acidul fosfatidic sub acțiunea fosfatidil-
fosfatazei cu formarea diacetilglicerolului.
3. Adăugarea fosfo-colinei la hidroxilul diacilglicerolului sub influența
colinfosfo-transferazei.
Distribuirea lipidelor nou sintetizate către celelalte membrane din celulă se
face prin difuziune (pentru anvelopa nucleară) sau constitutiv (pentru organitele
implicate în traficul intracelular – aparatul Golgi, lizozomi, endosomi,
membrana celulară). Pentru organitele semiautonome (mitocondrii, plastide,
peroxizomi) se consideră că se face prin transportatori de schimb fosfolipidic.
Acești transportatori au specificitate pentru structura capului hidrofil și
extrag fosfolipidele din membrana RE, transportându-le în citosol, ascunzând
cozile hidrofobe ale acestora.

117
 Colesterolul este, de asemenea, sintetizat în RE printr-un proces complex.
Materia primă constituie acetil-CoA rezultată în urma oxidării mitocondriale a
acizilor grași sau oxidării citosolice a etanolului.
Colesterolul rezultat în urma biosintezei endogene, precum și cel provenit
din prelucrarea lipidelor exogene este folosit pentru biogeneza membranelor,
sinteza hormonilor steroizi, dar și de acizi biliari (în celulele ficatului).
Colesterolul poate fi depozitat în celulă sub formă esterificată în incluziuni
lipidice.
REn deține enzimele necesare sintezei trigliceridelor prin esterificarea
unei molecule de glicerol cu trei lanțuri de acizi grași, precum și enzimele
implicate în hidroliza trigliceridelor cu eliberarea acizilor grași și a glicerinei.
Incluziunile lipidice se formează prin acumularea lipidelor neutre
(trigliceridelor, colesterolul esterificat) între foițele membranei RE. Pe măsura
acumulării compușilor acestea se desprind de la membrana RE
Componenta proteică a lipoproteinelor se sintetizează în REr, după care
biogeneza completă se face la nivelul REn prin asamblarea trigliceridelor și
apoproteinei B, iar maturarea finală se realizează în aparatul Golgi.
Tot la nivelul REn se formează ceramidele, precursori ai sfingomielinelor
și glicolipidelor.
Un proces important asigurat de REn include desaturarea acizilor grași,
proces executat prin acțiunea unui complex enzimatic ce conține citrocromul b5,
NADH-citocrom b5-reductaza și desaturaze. Modularea cantității de acizi grași
nesaturați în fosfolipidele membranare permite reglarea fluidității.
Detoxificarea substanţelor. Procesele ce asigură această funcție implică
metabolizarea a compușilor liposolubili pentru a fi eliminate din celulă.
Acumulările nefuncționale provenite din alterarea lipidelor, lipoproteinelor pot
rezulta din procesele fiziologice, patologice și ca rezultat al preluării exogene.
La nivelul REn acești produși hidrofobi sunt hidroxilați, devenind hidrofili și
ușor eliminați din celulă. În celulele cu funcții de detoxificare majoră (de
exemplu în ficat, rinichi), se constată dezvoltarea abundentă a cisternelor REn.
Astfel, prin hidroxilarea substanţelor nocive liposolubile în compuşi
hidrosolubili, aceștia pot fi eliminași prin rinichi. Cel mai studiat este procesul
de detoxificare cu implicarea citocromului P450.

118
 REn – depozit de Ca2+. Această funcție este realizată predominant în
celulele musculare în care REn este bine dezvoltat, formând o structură
intracelulară numită sarcoplasmă ce acumulează ionii de Ca din citosol. O primă
componentă este calsechestrina, proteină cu afinitate pentru ionii de calciu.
Această proteină se află în cantitate majoră în lumenul RE. La apariția
semnalului se deschid canalele de calciu, prin care ionii trec în citosol și
declanșează contracția. Proteina specifică Ca-ATP-aza joacă un rol important în
reglarea concentraţiei ionilor de calciu din lumenul RE şi din mediul extern,
reglând astfel procesul de contractare și relaxare a muşchilor. Contractarea
muşchilor este generată de eliberarea ionilor de calciu din cavitatea RE în
citosol, iar relaxarea musculară de procesul invers.
RE deține, de asemenea, rol de organ colector, transportator şi
distribuitor de diverse substanţe (din mediul extracelular şi intracelular),
urmând a fi transportate de la spaţiul perinuclear spre periferia celulei, precum și
de înmagazinare sau stacoj a diferitor substanțe (proteine de export, enzime,
proteine de structură).

RE intervine în transmiterea excitațiilor. Făcând contact cu citoplasma

celulelor vecine prin intermediul plasmodesmelor, asigură o conexiune între
nucleu, citoplasma aceleaşi celule şi protoplasma celor învecinate.
În celulele vegetale RE este implicat și în sinteza constituenților
pereţilor celulozo-pectinici.
Ribozomii.
Aceste organite mai sunt numite și corpusculii Palade, după numele
savantului ce le-a descoperit - George Emil Palade (1912 – 2008, cercetător de
origine română, laureat al Premiului Nobel, 1974). Ribozomii reprezintă
particule mici, cu diametrul de 20-30 nm, implicate în biosinteza proteinei.
Forma este uşor eliptică. Tehnicile de contrastare negativă relevă formarea
ribozomului din două subunităţi inegale. Ribozomii formate din
ribonucleoproteine.
La eucariote 32 nm lungime, 22 nm lăţime, 80S (60S, 40S). La eucariote
subunitatea mare are trei tipuri de ARNr: ARNr 28S (5000 nucleotide), 5,8S

119
(160) şi ARNr5S (120) şi 49 proteine, iar subunitatea mică, de asemenea, un
singur tip: ARNr 18S (2000) şi 33 proteine (Fig. 5. 4).
La procariote 29 nm lungime, 21 nm lăţime, 70S (50S, 30S). Subunitatea
mare are două tipuri de ARNr: ARNr 23S şi ARNr5S, şi 31 molecule proteice
(L1, L2, ....L34), iar subunitatea mică un singur tip: ARNr 16S, şi 21 proteine
(S1, S2, ....S21).

Fig. 5.4. Structura schematică a ribozomilor celulelor procariote (A) și

eucariote (B).
În cloroplaste şi mitocondrii au fost descrişi R de tip 70S.

Numărul lor reflectă intensitatea sintezei proteice. Ribozomii răspund de

procesul de proteinosinteză, adică de ansamblul reacţiilor chimice ce duc la
formarea proteinelor.

Ribozomii liberi şi cei anexaţi de membrana RE sunt identici după

structură, cu toate că se sintetizează diferite proteine.
Poliribozomii liberi în hialoplasmă elaborează proteine destinate celulei,
cei legaţi de membrana REr sintetizează proteinele care vor fi excretate. De
exemplu, în glanda mamară în repaus majoritatea ribozomilor sunt liberi în

120
hialoplasmă (ribozomii atașați de membrana RE constituie cca 25%), în timp ce
în cursul lactaţiei până la 75% din ribozomi sunt legaţi de membranele REr.

Bibliografie suplimentră
Bravo R., Parra V., Gatica D., Rodriguez A.E., Torrealba N., Paredes F.,
Wang Z.V., Zorzano A., Hill J.A., Jaimovich E., Quest A.F., Lavandero S.
Endoplasmic reticulum and the unfolded protein response: dynamics and
metabolic integration. Int Rev Cell Mol Biol. 2013; 301, p.215-290.
Lee J., Ozcan U. Unfolded protein response signaling and metabolic
diseases. J Biol Chem. 2014, 289(3), p. 1203-1211.
Nikonov A.V., Kreibich G. Organization of translocon complexes in ER
membranes. Biochem Soc. Trans. 2003, p. 1253 -1256.
Oakes S.A., Papa F.R. The role of endoplasmic reticulum stress in human
pathology. Annu Rev Pathol. 2015; 10, p. 173-194.
Ozcan L. Endoplasmic reticulum stress in cardiometabolic disorders. Curr
Atheroscler Rep. 2012, 14(5), p.469-475.
Pluquet O., Pourtier A., Abbadie C.The unfolded protein response and
cellular senescence. A review in the theme: cellular mechanisms of
endoplasmic reticulum stress signaling in health and disease. Am J Physiol
Cell Physiol. 2015, 308(6), p. 415-425.
Wang S., Kaufman R.J. How does protein misfolding in the endoplasmic
reticulum affect lipid metabolism in the liver? Curr Opin Lipidol. 2014,
25(2), p.125-132.

121
 Capitolul 6. Aparatul Golgi.
Structura dictiozomilor. Vezicule golgiene.
Transportul intracelular.
Lizozomii şi peroxizomii.

Structuri vacuolare asemănătoare aparatului Golgi pentru prima dată au

fost descrise de către La Valette St. George în 1865-1867, însă descoperirea îi
revine Camillo Golgi care în 1898 descrie în ganglionii spinali de pisică, o rețea
care înconjoară nucleul, numind-o „aparat reticular intern”. Ulterior structuri
asemănătoare, denumite dictiozomi, au fost vizualizate de Murray (1898) în alte
tipuri de celule, constatând diversitatea funcțiilor realizate. Totuși întâietatea îi
aparține lui C. Golgi, care a propus o metodă sigură de identificare a cisternelor
dictiozomale bazată pe utilizarea în calitate de fixator al țesuturilor a
bicromatului de sodiu și colorarea cu azotat de argint. Tehnica dată a fost în
continuare folosită în studiul diverselor țesuturi și celule. Un aport semnificativ
în descrierea acestei organite aparține colectivului de cercetători conduși de G.
E. Palade, care a evidențiat implicarea complexului Golgi în calea secretorie
celulară (numită și ciclul secretor celular).
Aparatul Golgi este prezent în toate celulele eucariote. Dictiozomii sunt
mai puţin frecvenţi la ciuperci şi lipsesc la procariote. Numărul variază de la
zeci la sute şi chiar mii (la alga Chara pot fi până la 25000). Abundenţa în
celulă depinde de gardul de activitate a celulei.
Aparatul Golgi este constituit din următoarele elemente:
- cisterne (sau sacule) golgiene,
- veziculele golgiene.
Un dictiozom este format din 4-6 (sau chiar până la 30-40) cisterne
discoidale aplatizate. Membrana ce delimitează saculele este de natură
lipoproteică, cu o grosime de 7,5 nm, iar diametrul lumenului 6-10 nm.
Veziculele golgiene au diametrul de 50-100 nm, fiind delimitate, de
asemenea, de o membrană lipoproteică. Aceste vezicule rezultă prin înmugurire
laterală din cisternele dictiozomilor.
Staehelin L. A. et al. (1990) remarcă atât la plante, cât şi la animale
următoarele subcompartmente ale dictiozomei:
122
 I) partea cis, alcătuită din 1-3 cisterne cu conţinut transparent;
II) partea mediană, 2-3 cisterne cu conţinut întunecat;
III) partea trans, 1-2 cisterne cu conţinut mat;
IV) microveziculele golgiene ce formează o un sistem veziculo-tubular
(compartimentul veziculo-tubular), considerat un compartiment intermediar
între RE și Golgi. Acest compartiment este numit VTC (de la Vesicular Tubular
Cluster) sau ERGIC (de la Endoplasmic Reticulum-Golgi Intermediate
Compartment).

Aparatul Golgi este o structură polimorfă, având aspect și grad de

dezvoltare diferit chiar și în cadrul aceleiași celulă. În celulele animale de regulă
este o dictiozomă, iar în cele vegetale numărul lor este mai mare (pot fi și până
la 6-8). Cisternele sunt aranjate apropiat unele de altele, iar la extremități posedă
vezicule mici.
Aparatul Golgi este o structură cu conținut eterogen, ținând cont de
faptul, că lumenul în diferite porțiuni ale cisternelor este alcătuit de diferiți
fermenți rezidenți.
Aparatul Golgi dispune de polaritate, astfel cisternele cis sunt permanent
orientate spre reticulul endoplasmatic, iar cele trans spre plasmalemă. Cisternele
dictiozomului se deosebesc nu doar după orientare, conținutul lumenului, dar și
compoziția membranei. În cisternele faţetei cis-golgiene distale (apropiate celor
mediene) prezintă reacție citochimică specifică pentru manozidază; cisternele
mediene și trans dau reacție specifică nucleozid-difosfatazelor (cunoscute și sub
denumirea de tiamin-pirofosfatază); porțiunile trans-golgiene prezintă reacție
citochimică pentru fosfataza acidă, o enzimă lizozomală. Distribuția selectivă a
bagajului enzimatic între cisterne, evidențiată încă în 1961, asigură polaritate
biochimică și distincții în procesele realizate.
Elementele aparatului Golgi sunt asociate cu microtubulii și dispunere în
regiunea centriolilor. Agenții ce influențează depolimerizarea microtubulilor
induc fragmentarea aparatului Golgi, însă funcțiile realizate se păstrează. Efect
similar se constată și în timpul mitozelor. Integritatea dictiozomilor se
restabilește la finalul dividerilor cu restabilirea membranei nucleare.
Funcțiile aparatului Golgi sunt diverse și includ:

123
 1) funcţiile legate de secreţia celulară. Elementele complexului Golgi sunt
implicate în sinteza, acumularea şi transportul produselor de secreţie. Produşii
acumulaţi sau sintetizaţi sunt segregaţi spre periferie prin vezicule golgiene.
Substanţele secretate sunt de natură diferită: oligo- polizafaride, uleiuri
eterice, mucopolizaharide. O parte din aceste substanţe este primită de la
reticulul endoplasmatic, iar alta este sintetizată în complexul Golgi. De exemplu,
în AG se sintetizează mucozina (care în amestec cu apa formează mucozitatea).
Funcţia secretoare nu se reduce numai la compuşii organici, ci şi
anorganici. De exemplu, la algele Diatomee aparatul Golgi este implicat în
vehicularea SiO2, iar la Characeae a sărurilor de calciu (CaCO3).
2) Sortarea sau trierea compușilor în dependenţă de destinaţie lor
ulterioară.
3) Finalizarea modificării post-translaționale a proteinelor (glicozilarea
proteinelor - prelucrarea structurilor N -glicozidice prin continuarea tunderii și
efectuarea glicozilării terminale; formarea structurilor O -glicozidice înserate pe
serină sau treonină, prelucrări proteolitice). Toate aceste procese se petrec într-o
succesiune ordonată de etape strict controlate și reglate, pe măsură ce
substanțele primite de la reticulul endoplasmatic avansează către aparatul Golgi
dinspre fața cis, iar ulterior trans. Acest lucru este posibil prin menținerea
polarizării biochimice.
4) În aparatul Golgi se produce marcarea enzimelor lizozomale prin
eticheta manozo-6-fosfat (M6P) și formarea lizozomilor.
5) Participă în acumularea lipidelor și formarea lipoproteinelor,
participând în reînnoirea plasmalemelor. În AG are loc asamblarea membranelor
plasmatice din substanţele care sunt sintetizate în reticulul endoplasmatic. În
cistrenele golgiene se formează secvenţe de membrane, care se înserează în
membrana saculelor şi apoi se desprind prin vacuole. O parte de vacuole se
orientează spre plasmalemă pentru eliberarea produşilor de secreţie în exteriorul
celulei.
6) Sinteza polizaharidelor și includerea lor în glicoproteine (mucozină,
ceruri, hemiceluloză, pectine ș.a.). Aparatul Golgi este implicat în producerea
matricei extracelulare (formarea glicozaminoglicanilor cu asamblări

124
membranari). În celulele vegetale participă direct în formarea compușilor
peretelui celular.
7) În celulele vegetale tinere participă în formarea unor mici vezicule
golgiene, denumite lomazomi, localizaţi între plasmalemă şi peretele celular.
Fosfolipidele lomazomilor joacă rol important în creşterea peretelui celulozic.
8) Participă în formarea acrozomei (structură situată în partea anterioară a
spermatozoidului, care are drept scop perforarea membranei ovulului în timpul
fecundării).
9) Joacă rol în formarea vacuolei contractile la protiste.
Prelucrarea și definitivarea structurilor glucidice ale proteinelor
Activitatea complexului Golgi include prelucrarea structurilor N-
glicozidice. Producerea acestora este inițiată în reticulul endoplasmatic sub
forma unei structuri complexe oligozaharidice formată din 2 N-acetil-
glucozamine, 9 manoze și 3 glucoze. După inserarea la asparagină aflată într-o
secvență consens (…-Asp-X-Ser(Thr)-…), structura începe să fie prelucrată
(tunsă) chiar în cisternele reticulului (mai întâi de glucoze, apoi de o manoză),
astfel fiind marcate enzimele lizozomale. Proteinele cu alte destinații vor fi
prelucrate, prin continuarea tunderii manozelor prin glicozilări terminale, pentru
a deveni structuri înalt manozilate, structuri hibride sau structuri complexe.
Glicozilările terminale implică tunderea de manoze și adăugarea pas cu
pas (pe măsura înaintării prin cisternele golgiene) de N-acetilglucozamină, apoi
de galactoză și, la sfârșit, de acid sialic (Fig. 6.1). Structurile complexe pot
conține și frucoză legată pe cea mai profundă N-acetilglucozamină.
Corespunzător tipurilor de structuri glucidice se formează diferite tipuri de
glicoproteine: glicoproteine înalt manozilate, glicoproteine hibride, sau
glicoproteine complexe.

125
 Fig. 6.1. Tipuri de structuri N -glicozidice produse în aparatul Golgi.

Structurile înalt manozilate sunt reprezentate de enzimele lizozomale

(unde sunt modificate prin fosforilare). Structurile hibride conțin încă un număr
de cel puțin cinci manoze, dar și glicozilare terminală, de regulă nedefinitivată
până la acizi sialici. Structurile complexe conțin un miez trimanozidic (cu
manoza legată de N-acetilglucozamina predecesoare, ca punct de ramificare) și,
pe fiecare ramură inițiată de o manoză, cel puțin câte un lanț de glicozilare
terminală.
Procesele specifice realizate în diferite compartimente ale complexului
Golgi sunt asigurate de polaritatea biochimică (Fig. 6.2):
I) în rețeaua cis-Golgi este prezentă enzima care produce precursorul
enzimelor lizozomale (o N -acetil-glucozaminil-fosfotransferază);
II) în cisternele cis-Golgi este localizată manozidaza I, care înlătură
anumite manoze din oligozaharidul înserat pe asparagină în RE;
III) în cisternele mediene se află manozidaza II, dar și N-acetil-
glucozaminiltransferaza care începe glicozilarea terminală;
IV) în cisternele trans se găsește galactozil-transferaza ce continuă
glicozilarea terminală a structurilor N -glicozidice;
V) în rețeaua trans -Golgi se întâlnesc sialil-transferazele care
definitivează glicozilarea terminală prin adăugarea de acizi sialici.

126
 Fig. 6.2. Procesele specifice realizate în diferite
compartimente ale complexului Golgi

Transportul intracelular.
Sortarea și transportarea bioproteinelor
Transportul intracelular este indispensabil pentru asigurarea
funcționalității celulei prin distribuirea compușilor conform destinației.
Traficul de macromolecule de la reticulul endoplasmatic la complexul
golgian se realizează prin vezicule printr-un mecanism numit – suveică: calea
anterogradă (spre aparatul Golgi și membrana plasmatică pentru exportul
substanțelor) sau calea retrogradă (returnarea în reticulul endoplasmatic a
produșilor sintetizați).
Unul dintre modele a fost propus de Robert şi Roland (1989) și prezintă
schema de funcţionare a aparatului Golgi ce pornește de la reticulul
endoplasmatic rugos prin emiterea de mici vezicule cu produşii acumulaţi.
Aceste mici vezicule fuzionează cu saculele feţei convexe (cis) a unui
dictiozom. Produşii transportaţi în interior sunt modificaţi apoi transferaţi în altă
saculă sau chiar dictiozom prin intermediul altor vezicule, emise lateral şi
numite de transfer. În aşa mod produşii se transportă de la un sacul la celălalt
127
până ajung la faţeta trans. Veziculele mici ce se formează în partea trans conţin
compusul maturat. Vezicule mici pot fuziona între ele, formând vezicule
secretorii, care se pot uni cu plasmalema extruzând conţinutul în exterior.
Proteinele lizozomale se deosebesc de celelalte prin deținerea manozo-6-
fosfatului (M6P), proces realizat în cisternele cis golgiene, unde se întâlnește N-
acetil-glucozaminil-fosfotransferază. Trierea enzimelor lizozomale se produce în
fațeta trans golgiana, în membrana cărora se află receptorul manozo-6-fosfatului
(M6P). La membrana trans are loc interacțiunea dintre receptor și gruparea
manozică. În veziculele detașate de la membrana trans complexul format
receptor-M6P rămâne integru.
Veziculele de tranziţie se formează similar endocitelor prin înmugurire, iar
la suprafaţă sunt acoperite cu proteine de înveliș din clasa COP.
Proteinele de transport anterograd sunt facilitate de COP II care sunt
reglate de Sar 1 (Secretion associated RAS-related protein 1), proteină cu rol de
semnalare moleculară din clasa proteinelor
G (proteine monomerice). Proteinele G
controlează și țintesc corect destinația
veziculelor de transport.
Procesele de selecție din cadrul
transportului retrograd se formează prin
vezicule acoperite cu COP I, care sunt
reglate de Arf1 (de la ADP-ribosylation
factor 1).
Selecția proteinelor ce trebuie
returnate la RE are la bază secvențe/motive
de aminoacizi cu rol de semnal (Fig. 6.3,
Tab. 6.1).
Fig. 6.3. Reprezentarea schematică a
transportului retrograd asistat de motivul KDEL.
Se cunosc secvențele de returnare în RE care sunt:
I) secvența KDEL ce deține consecutivitatea …-Lys-Asn-Glu-Leu-…
II)motivul di-lizină (KK) pentru proteinele transmembranare tip I (aflat în
endodomeniul carboxi-terminal);

128
 III)motivul di-arginină (RR) pentru proteinele transmembranare tip II
(aflat în endodomeniul amino-terminal).
Tabelul 6.1. Semnale de sortare a proteinelor pentru transportul specific vezicular
Consecutivitatea Proteine cu semnal Receptor Vezicule ce
signal încorporează
proteinele signal
Lys-Asp-Glu- Proteine rezidente RE Receptori KDEL în COP I
Leu membranele
(KDEL) cisternelor cis-
Golgiene
Lys-Lys-X-X Proteine rezidente RE Subunitățile α și β a COP I
(KKXX) (domen citosolic) COP I
Diacidic Asn-X- Domen citosolic a Subunitatea Sec24 a COP II
Glu proteinelor transportate COP II
în RE
Manozo 6- Enzimele lizozomale Receptorul M6P în Clatrina/AP1
fosfataza după procesare în membrane
cisternele cis-Golgiene cisternelor trans-
Golgiene
Asn-Pro-X-Tyr Proteine membranare, Complexul AP2 Clatrina/AP2
domen citosolic LDL
X – orice aminoacid.

Direcționarea transportului intercelular

Specificitatea de direcționare a traficului membranar este asigurată de
diversitatea proteinelor din familia SNARE (de la Soluble N-ethylmaleimide-
sensitive Attachement protein RE receptor). Pentru fiecare membrană țintă
există o pereche specifică v-SNARE/t-SNARE („v” de la vezicule; „t”de la en.
„target” – țintă). Specificitatea acestei perechi asigură transportul corect către
membrana acceptoare. Împerecherea corectă atrage declanșarea mecanismelor
de fuziune a membranelor. Procesul implică o serie de proteine accesorii care se
activează după legarea v-SNARE la t-SNARE. Se consideră că specificitatea
interacțiunii corecte dintre partenerii perechii vSNARE/t-SNARE împiedică
fuzionările dintre vezicule și alte membrane la care pot ajunge accidental.

129
 Mecanismul molecular ale traficului vezicular include următoarele
repere de bază:
■ Se disting trei tipuri de vezicule după tipul proteinelor de acoperire COP
I, COP II și clatrine (Fig.6.4).
■ Toate tipurile de vezicule se formează prin înmugurirea membranelor
donor (canalelor RE sau cisternelor AG).
■ Proteinele GTP-azice (ARF sau Sar1), controlează polimerizarea
proteinelor de acoperire la etapa inițială de formare a veziculelor. Hidroliza
GTP-azelor declanșează detașarea veziculei de la membranele donor.
■ Semnalele specifice de sortare a proteinelor aflate în membranele RE și
AG sau lumenul organitelor interacționează cu proteine de acoperire în timpul
preluării produsului proteic în vezicule.
■ Un al doilea set de proteine GTP-
azice (proteinele Rab), reglează andocarea
corectă a veziculelor cu membranele țintă.
Fiecare proteină Rab se leagă la un efector
specific Rab, aflată în membrana țintă.
■ Fiecare proteină v-SNARE dintr-o
membrană veziculară se leagă la o proteină
complementară t-SNARE din membrana
țintă, inducând fuziunea dintre cele două
membrane. După fuziune complexul
SNARE este eliberat în citosol printr-o
reacție mediată de alte proteine ATP-azice.

Fig. 6.4. Transportul vezicular dintre

reticulul endoplasmatic și aparatul Golgi.
Fuziunea veziculelor cu membrana
plasmatică se realizează prin mai multe
evenimente (Fig. 6.5):
La membranele veziculelor de transport
este legată o proteină Rab (proteină cu funcție

130
GTP-azica) care are rol fromarea complexului cu proteina efector din
membrana plasmatică.
O proteină v-SNARE (de exemplu VAMP) interacționează cu domeniile
citoplasmatice ale proteinei t-SNARE (în acest caz, sintaxina și SNAP - 25).
Grație stabilității înalte a complexul format
SNARE vezicula se apropie de membrana țintă.
Imediat după formarea complexului
SNARE se produce fuziunea celor două
membrane.
După fuziunea cu membrana, se produce
hidroliza NSF ce duce în disocierea complexului
SNARE, eliberând proteinele SNARE pentru o
altă rundă de transport vezicular.

Fig. 6.5. Modelul de fuziune a vezicule de transport

cu membranele țintă [Chen and Scheller, 2001].

NSF este un homohexameric cu activitatea ATP-azică, identificat în

membrane. NSF este găsită cu ubicuitate în citoplasmă celulelor eucariote. Are
proprietatea de a se conjuga cu proteina SNAP.
Lizozomii
Lizozomii au fost descoperiți şi studiați mai întâi în citoplasma celulelor
animale de către Ch. de Duve în 1955. Aceste organite reprezintă vezicule
delimitate de o membrană lipoproteică, cu formă şi mărime foarte variabilă,
având un diametru de 150-300 nm.
Biosinteza proteinelor lizozomale (enzime, proteine membranare
lizozomale) implică mai întâi activitatea RE, apoi pe cea a aparatului Golgi
pentru maturarea, sortarea și direcționarea spre lizozomi. Aceste procese sunt
grupate în 2: (I) marcarea enzimelor lizozomale și (II) sortarea, segregarea
moleculelor și vezicularea lizozomilor primari. Ambele fenomene se petrec la
nivelul aparatului Golgi. Marcarea enzimelor lizozomale presupune formarea
complexului receptor/manozo-6-fosfat, proces ce conține cel puțin două etape.
În prima etapă, care are loc la nivelul rețelei cis-Golgi, proteinele care poartă
131
obligatoriu structuri oligozaharidice N-glicozidice. Enzima N-acetil-
glucozaminil-fosfatransferază modifică cel puțin una dintre manoze la hidroxilul
carbonului 6 prin transferarea unei N-acetil-glucozamine împreună cu un fosfat
de pe substratul N-acetil-glucozaminil-difosfo-uridină. Ca rezultat se formează
un precursor al M6P, care este unit cu o moleculă de N-acetil-glucozamină.
Specificitatea interacțiunii dintre viitoarea enzimă lizosomală și N acetil-
glucozaminil-fosfotransferază este asigurată de un semnal conformațional pe
care îl structurează toți precursorii de enzime lizozomale. După transferul
structurii fosfo-glucidice, complexul precursor de enzimă lizozomală/ N-acetil-
glucozaminil-fosfotransferază disociază. La etapa a doua are loc eliminarea N-
acetil-glucozaminei. În fața trans-Golgi capacul de N-acetil-glucozamină nu mai
maschează M6P, care devine funcțională și este folosită în procesele de sortare,
segregare și producere a lizozomilor primari.
Sortarea are la bază interacțiunea M6P cu un receptor specific
transmembranar (receptorul la M6P). Acest complex este utilizat, de asemenea,
pentru segregarea componentelor lizozomale la nivelul structurilor cu înveliș de
clatrină din rețeaua trans-Golgi.
După Cenţov Iu. se disting: lizozomi primari, secundari, autofagozomi
şi corpi reziduali.
Lizozomii primari – sunt organite neoformate, care încă nu au fost
implicate în procesul de degradare. În celulele animale lizozomii conţin enzime
hidrolitice (hidrolaze). Se cunosc la 40 hidrolaze, care pot degrada practic orice
substanţă organică: proteaze, nucleaze, glicozidaze, fosforilaze, fosfolipaze,
fosfataze, etc...). de aici şi provine denumirea acestui organoid: lysis –
descompunere, soma – corp. Fosfataza acidă este enzima marcher. Pentru a
apăra celule de activitatea hidrolazelor acide, interiorul lizozomilor este
menţinut la un pH intern 4,8 datorită pompelor de protoni, aflate în membrana
lizozomală, care utilizează energia eliberată prin hidroliza ATP-ului. Lizozomii
primari provin din sacula fațetei trans a dictiozomului prin înmugurire, această
saculă poartă denumirea de GERL (G – golgi, ER – endoplasmic reticulum, L –
lysosome). Rolul lor este de a transporta enzimele digestive spre fagozomi,
autofagozomi.

132
 În timpul formării lizozomilor primari la faţeta trans are loc formarea
complexului Manozo-6- fosfataza / receptor. În urma fuziunii lizozomului
primar cu vacuola fagocitară are loc disocierea complexului Manozo-6-
fosfataza /receptor. În rezultat pH scade şi are loc eliberarea fermentului, care în
continuare se activează în urma pierderii grupei fosfate.
Lizozomii secundari – provin din vacuole fagocitare (fagozomi sau
heterofagozomi) sau din părţi de citoplasmă delimitate de membranele REn
(autofagozomi), conținând enzime, substraturi de digestie şi reziduuri ale
digestiei. Lizozomii ce rezultă prin fuziunea unui heterofagozom cu un lizozom
primar se numesc corespunzător heterolizozomi sau vacuole digestive, iar în
urma fuziunii unui lizozom primar cu un autofagozom – vacuole autofagice.
Lizozomii secundari după aspect pot fi confundaţi cu granulele de secreţie
(pot fi delimitaţi numai prin metode citochimice).
Lizozomii secundari sunt implicaţi în procesele de digestie celulară. În
membrana lizozomilor se conţin proteine transportatoare a reziduurilor.
Membranele lizozomale sunt protejate de autoliză, graţie învelişului glicoproteic
dispus pe faţa internă. Substanţele digerate sunt scindate până la monomeri, care
sunt utilizaţi în continuare în procesul de sinteză.
Lizozomii joacă rol în modificarea produşilor intracelulari. De ex., în REr
a celulelor glandei tiroide se sintetizează tiroglobulina, care prin veziculele AG
este secretat în spaţiul folicular. După iodificare, prin pinocitoză, nimereşte din
nou în interiorul celulelor, iar vacuolele pinocitare fuzionează cu lizozomii
primari. Sub acţiunea fermenţilor lizozomali are loc hidrolizarea tiroglobulinei
cu rezultarea hormonului – tiroxina, care este eliminat în exterior.
Autolizotomii (autofagozomii). După structură sunt atribuiţi lizozomilor
secundari. Spre deosebire de aceștia pot conţine fragmente de membrane
citoplasmatice, organite celulare: mitocondrii, ribozomi, fragmente de reticul
enoplasmatic, granule de glicogen ş.a.
Geneza autolizozomilor este neclarificată până la sfârşit, însă se
presupune, că lizozomii fuzionează mai mulţi împreună cu careva organite
celulare şi porţiuni de citoplasmă, astfel îndeplinind funcţia de autofagie
(autodigerare). Pe această cale sunt digerate organitele nefuncţionale,
modificate. Astfel, durata vieţii mitocondriilor în celulele de ficat este de cca 10

133
zile după care sunt supuse autofagiei. În condiţii de stres numărul de
autofagozomi creşte esenţial, procesului de aufogocitoză fiind supuse sectoare
întregi ale citoplasmei. Autofagia se observă mai frecvent în celulele care se află
pe cale de reorganizare, în cazul metamorfozelor.
În cazul când digerarea nu are loc până la sfârşit, ci doar până la compuşi
intermediari se formează telolizozomii sau corpi reziduali ce pot conţine lipide
nedigerate, pigmenţi. De ex. la om cu îmbătrânirea în celulele creierului,
ficatului, în fibrilele musculare se acumulează pigmentul – lipofuxina, care
rămâne în celulă până la moartea ei. În alte cazuri, de exemplu la protozoare,
corpurile reziduale se pot elimina prin exocitoză (mai numită şi defecare
celulară).
Patologii ale lizozomilor
Ruperea membranei lizozomilor poate provoca aşa boli precum
pneumoconioza la mineri, albinismul, splenomegalia, hepatomegalia. Lipsa
unor enzime lizozomale poate provoca tezaurismoze (acumularea glicogenului).
Sunt cunoscute cca 25 boli genetice ereditare legate de activitatea
lizozomilor.
Boala Anderson Fabry – o boală genetică de stocaj, X-linkată,
caracterizată prin deficitul de alfagalactozidaza A – o enzimă lizozomală
responsabilă de clivajul glicosfingolipidelor. Drept consecinţă este acumularea
progresivă de ceramide în diferite ţesuturi şi organe (miocard, vase, rinichi,
tegument, cornee). Frecvent boala apare în copilărie şi se exprimă prin dureri la
nivelul extremităţilor, însoţite de paralizii induse de expunerea la frig sau cald,
stres, efort fizic. La vârsta de 35-40 ani se pot manifesta tulburări neurologice
(paralizia nervilor motori, tulburări senzoriale, dureri neuropatice).
Peroxizomii
Peroxizomii au fost descriși de Rhodin (1954) în rinichi. Termenul a fost
introdus mai târziu în 1966 de Duve cu colaboratorii. Au fost descriși în toate
celulele eucariote cu excepţia paraziţilor din genurile Plasmodium, Tricholonas,
Giardia şi Entamoeba (Breitling et al., 2002). Mărimea peroxizomilor variază
între 0,1 – 1 µm. Forma poate fi foarte variată în dependenţă de tipul celulei:
rotunde, alungite sau chiar cubice.

134
 Peroxizomii sunt organite veziculiforme delimitate de o membrană simplă
cu grosimea de 6-7 nm. Conţin un spectru vast de enzime oxidative, în special
implicate în descompunerea peroxidului de hidrogen. În centrul organitei se
atestă o structură cristalină şi fibrile (Fig. 6.6).

Fig. 6.6. Ultrastructura unui peroxizom din celula mezofilului.

Pentru peroxizomi sunt caracteristice trei enzime marcher: urotoxidaza,

catalaza şi D-aminoacidoxidaza. Pe lângă enzimele oxidative mai conţin şi un
şir de alte enzime, în dependenţă de tipul celulei (cca 30 tipuri). În
microfotografii se distinge o structură centrală denumită miez cristaloid, în care
se consideră că se conţin într-o concentraţie sporită enzime. Matricea este
omogenă sau fin granulată. La periferie se distinge o placă marginală.
Sunt descrişi la procariote, plante (nu doar în părţile verzi, dar și în
organele lipsite de fotosinteză, de ex. în celulele endospermului), în celulele
animale ( în deosebi în ficat şi rinichi).
Una din funcţiile principale ale peroxizomilor este funcţia oxidativă.
Peroxizomii din ficat consumă cca 10% din oxigenul pătruns în celulă. Astfel,
enzimele D-aminoacidoxidazele şi hidroacidoxidazele folosesc oxigenul
molecular pentru reperarea hidrogenului de la unele substanţe specifice,
realizând următoarea reacţie de oxidare:
RH2 + O2 --> R + H2O2
Pe de altă parte peroxidul de hidrogen este folosit pentru oxidarea
diferitelor substraturi, inclusiv aldehida formică, alcool, acidul formic, fenoluri.
Aceste reacţii se realizează după următoarea schemă:
135
 RH2 + H2O2 --> R + 2H2O
Prin aceste reacţii peroxizomii joacă un rol important în detoxificarea
moleculelor. De exemplu, pe această cale aproape jumătate din etanolul băut
este oxidat în acetaldehidă.
Catalazele realizează oxidarea peroxidului de hidrogen neutilizat sau
produs în exces conform:
2H2O2 --> 2H2O +O2
În peroxizomii ficatului cca 40% din enzime constituie catalazele.
Pe lângă reacţiile de detoxificare peroxizomii mai catalizează oxidarea
acizilor graşi tranfrormându-i în acetil-CoA (la oxidare participă o enzimă
producătoare de H2O2). Acetil-CoA este transportată în mitocondrii unde intră în
ciclul Krebs, sau este folosit în reacţiile biosintetice în alte sedii ale celulei. Se
consideră, că cca 20-25% din acizii graşi sunt oxidaţi în peroxizomi. Acestui
proces sunt supuși acizii graşi cu lanţul lung de carbon care se scurtează până la
6C, iar oxidarea ulterioară se produce în mitocondrii.
La plate sunt descrise două tupuri de peroxizomi: unul în seminţe, altul în
frunze.
În peroxizomii seminţelor ce germinează se realizează oxidarea acizilor
graşi în glucide uşor asimilabile, necesare pentru declanşarea reacțiilor
biochimice în plantulă. Totalitatea acestor reacţii formează ciclul glioxilatului,
şi corespunzător peroxizomii poartă denumirea de glioxizomii. Ei conţin peste
20 de enzime. În glioxizomi din oxidarea acizilor graşi se formează 2 molecule
de acetil-CoA din care se produce o moleculă de acid succinic, care părăseşte
glioxizomul și este convertită în glucoză. În urma ciclului glioxilat grăsimile pot
fi transformate în glucide.
Peroxizomii din frunză participă la realizarea fotorespiraţiei. În cursul
fotosintezei cantităţi însemnate de carbon provenit din CO2 trec pe calea
glioxilatului. Glicolatul iese rapid din cloroplaste şi pătrunde în peroxizomi,
unde este transformat prin oxidare în glioxilat, glicină şi apoi în serină (proces
de decarboxilare, însoţit de eliminare de carbon). Multe din aceste substanţe pot
reveni în cloroplaste. Acest tip de respiraţie numită peroxizomală, depinde de
producerea de glicolat, care la rândul ei este legată de fotosinteza luminoasă.

136
 Tabelul 6.2. Funcţiile peroxizomilor ( după Titorenko, Rachubinski, 2001)
Organism Funcţii anabolice Funcţii catabolice
Drojdii Asimilarea formaldefidei, Oxidarea metanolului şi acizilor graşi,
Sinteza ligninei degradarea H2O2, ciclul glioxilat,
degradarea aminoacizilor.
Ciuperci Sinteza penicilinei Oxidarea acizilor graşi, degradarea H2O2,
ciclul glioxilat.
Plante Unele reacţii ale fotorespiraziei
(transformarea glicolatului în glioxilat,
serinei în glicerat, Oxidarea acizilor graşi,
degradarea H2O2, ciclul glioxilat,
descompunerea purinelor.
Animale Formarea fosfolipidelor, Descompunerea aminoacizilor,
colesterolului, acizilor poliaminelor, purinelor, oxidarea acizilor
ferici graşi, degradarea H2O2.
Om Sinteza acizilor biliari, Descompunerea aminoacizilor, purinelor,
colesterolului, purinelor, oxidarea acizilor graşi, degradarea H2O2.
poliaminelor şi acizilor
grași.

După Maillet (1992) peroxizomii se formează prin înmugurirea reticulului

endoplasmatic neted. Totodată, se consideră că peroxizomii se autoreproduc
graţie posibilităţii de a se forma în continuu din compuşii citosolului. Membrana
peroxizomilor este sintetizată de reticulul endoplasmatic rugos, iar proteinele
matricei sunt elaborate de ribozomii liberi.
Membrana peroxizomilor, spre deosebire de cea a reticulului
endoplasmatic și a mitocondriilor, este tranzitată facil nu doar monomeri, dar şi
molecule proteice funcţional active.
Transportul proteinelor în peroxizomi este realizată de C signalul PTS 1
(Peroxisomal Targeting Signal 1), precum şi de o cantitate limitată de PTS2 la
capătul N. Signalele PTS1 şi PTS 2 sunt recepţionate de proteine receptoare
specifice Pex5p şi Pex7P. La multe organisme Pex5p şi Pex7p se pot afla atât în
peroxizomi, cât şi în citosol. În corespundere cu modelul „shuttling-receptor”
factorii PTS1 şi PTS2 după legarea cu receptorii proteici se leagă de
137
membranele peroxizomilor în complex cu care o tranzitează. Ajungând în
matricea peroxizomului se eliberează molecula proteică. După Hunt (2004) ar
exista şi calea asistată de PTS3, descrisă la S.cerevisisae şi asemănătoare cu
PTS1.

Patologii peroxizomale
La om sunt cunoscute boli legate de peroxizomi (boala ereditară –
sindromul Zellweger; adrenoleucodistrofia neonatală, patologia Refsum,
hiperoxaluria tip I) ce au la bază disfuncţii ale biogenezei peroxizomilor
„peroxisome biogenesis disorders”. Incidenţa acestor maladii constituie cca
1:10000.
Se disting 3 grupe de boli peroxizomale:
1. boli asociate de biogeneza peroxizomilor (sindromul sindromul Zellweger,
boala Refsum infantilă şi adrenoleucodistrofia neonatală),
2. boli generate de modificarea unor procese biochimice realizate de
peroxizomi (hiperoxaluria tip I, adrenoleucodistrofi a X-linkată);
3. boli generate de disfuncții (patologia Refsum).

Și la plante se constată anomalii asociate de peroxizomi generate de

defectele ale unor anumite proteine sau fermenți. Astfel, mutaţia genei CTS la
Arabidopsis induce starea dormindă la seminţele.

Sferozomii
Au fost descoperiţi încă în 1880 de către J. Hainstein la examinare în
microscopul optic. Sunt caracteristici celulelor vegetale ce acumulează compuși
lipidici. În aceste organite se acumulează la 90% lipide (uleiuri vegetale). În
celule se disting uşor grație lipofiliei (posedă cromație intensă la colorare de
exemplu cu roşu de Sudan III). Dețin un diametru de cca 0,5– 1µm. În
sferozomi pe lângă lipide se mai distinge matricea fin granulată de natură
proteică în care sunt prezente hidrolazele acide (lipaze). Prin aceasta se disting
de incluziunile lipidice.

138
 Sferozomii se formează din reticulul endoplasmatic rugos prin acumularea
compuşilor la capetele cisternelor, de unde prin înmugurire se formează
presferozoma, care are însuşirea de a creşte pe măsura sintetizării uleiurilor.

Vacuolele
Vacuolele sunt descrise în toate celulele eucariote şi procraiote. Numărul,
mărimea depinde de tipul celulei şi specificul funcţional. În celulele tinere pot fi
câteva vacuole mici, care se pot fuziona. Vacuola centrală este delimitată de o
membrană, similar plasmalemei. Membrana vacuolei centrale se numeşte de
tonoplast.
Vacuolele centrale se formează din vacuole mici generate de la aparatul
Golgi. Conţinutul intern este format din sucul celular, ce reprezintă un mediu
lichid ce conţine săruri neorganice, glucide, acizi organici, compuşi micro- şi
macromoleculari.
Vacuolele joacă rol important în:
I) menţinerea turgorului. Substanţele dizolvate în vacuole determină
concentraţia osmotică. Permeabilitatea selectivă a tonoplastului şi membranelor
vacuolare determină funcţionarea vacuolei în calitate de osmometru, asigurând
celulei rigiditate şi turgescenţă.
II) prin tonoplast are loc transportul activ al diferitor compuşi moleculari.
În tonoplast a fost stabilită prezenţa pompei de protoni ATP-dependentă.
Vacuolele sunt un rezervor al substanţelor de rezervă, precum şi al metaboliţilor
ce urmează a fi eliminaţi. Spectrul substanţelor ce pot fi acumulate este foarte
variat (de ex. cofeina, nicotina, polifenoli, glicozide, etc.). Din substanţele
neorganice se pot acumula fosfaţi de potasiu, sodiu, calciu în formă de citraţi,
oxalaţi, ce determină pH sucului vacuolar la o valoare acidă (2 – 5).
Din substanţele acumulate pot face parte hidraţii de carbon (de ex.
insulina) şi proteinele (de ex. aleurona). De ex. în seminţe proteinele se
acumulează în cantităţi mari, formând vacuole de aleuronă care stochează
albumine şi globuline. După deshidratarea acestor vacuole ele se transformă în
granule de aleuronă. La încolţire în vacuole se reacumulează apă şi granulele de
aleuronă sunt supuse transformărilor sub acțiunea diferitor enzime (fosfatazelor,

139
α-amilazei, glucozidazei, proteinazelor, ARN-azelor). Asemenea fermenţi
hidrolitici au fost descrişi şi în special în vacuolele mici şi centrale.
III) autofagocitară. Deseori membrana poate forma cute, invaginări
pronunţare ce pot îngloba fragmente întregi de citoplasmă cu organite pe care le
transportă în interiorul vacuolei. O asemenea funcţie litică o are membrana
vacuolelor la drojdii.

Bibliografie suplimentră

Bentivoglio M. 1898: the Golgi apparatus emerges from nerve cells. Trends
Neurosci. 1998 May; 21(5), p.195-200.
Chen Y. A. and Scheller R. H. SNARE-mediated membrane fusion. Nat.
Rev. Mol. Cell Biol. 2001, 2(2), p. 98-106.
Duman J.G., Forte J.G. What is the role of SNARE proteins in membrane
fusion? Am J Physiol Cell Physiol. 2003, 285(2), p. C237-249.
Malacombe M., Bader M.F., Gasman S. Exocytosis in neuroendocrine cells:
new tasks for actin. Biochim Biophys Acta. 2006, 1763(11), p.1175-1183.
Masedunskas A., Porat-Shliom N., Weigert R. Regulated exocytosis: novel
insights from intravital microscopy. Traffic. 2012, 13(5), p. 627-634.
Milberg O., Tora M., Shitara A., Takuma T., Masedunskas A., Weigert R.
Probing the role of the actin cytoskeleton during regulated exocytosis by
intravital microscopy. Methods Mol Biol. 2014, 1174, p. 407-421.
Porat-Shliom N., Milberg O., Masedunskas A., Weigert R. Multiple roles
for the actin cytoskeleton during regulated exocytosis. Cell Mol Life Sci.
2013, 70(12), p.2099-2121.
Shitara A., Weigert R. Imaging membrane remodeling during regulated
exocytosis in live mice. Exp Cell Res. 2015, 337(2), p.219-225.
Söllner T.H. Regulated exocytosis and SNARE function (Review). Mol
Membr Biol. 2003, 20(3), p. 209-220.
Verhage M., Sørensen J.B. Vesicle docking in regulated exocytosis. Traffic.
2008, 9(9), p.1414-1424.
Клячко Н.Л. Сигналящие эндосомы и транспорт эндосом у растений.
Физиология растений. 2010, т.57, 2, стр.304-311.
140
 Capitolul 7. Conversia energetică. Organitele sistemului
energetic
Căile de producere a ATP: glicoliza şi oxidarea

Toate fiinţele vii necesită o cantitate mare de energie pentru a asigura

funcţiile lor biologice (sinteza constituenţilor, transferul de substanţe,
menţinerea temperaturii şi a presiunii lor osmotice, travaliul chimic, mecanic,
electric, etc.). Organismele vii pot capta energia din exterior (energia solară) sau
o primesc din transferul de electroni în urma proceselor de oxidare. În ambele
cazuri celulele sintetizează ATP-ului (adenozin trifosfat), care este sintetizat
prin fosforilarea ADP-ului (adenozin difosfatului). ATP-ul este un compus
macroergic ce posedă legături fosfate înalt energetice. În urma ruperii acestor
legături macroergice se degajă energie:
ATP + H2O ADP + P + 7,3 kcal/mol
ADP + H2O AMP + P + 7,3 kcal/mol
În celulă în mod simultan decurg numeroase reacţii chimice. Totalitatea
reacţiilor chimice, care au loc în celule poartă denumirea de schimb de
substanţe sau metabolism celular. Reacţiile metabolice se caracterizează printr-o
anumită localizare şi consecutivitate în celulă. Se disting două fluxuri de reacţii
diametral opuse: anabolice şi catabolice, care se află într-o legătură reciprocă.
Reacţiile anabolice se declanşează cu consum de energie, care este furnizată de
către reacţiile catabolice. Tot odată, în urma catabolismului se formează unii
compuşi intermediari care pot fi utilizaţi în reacţiile anabolice în calitate de
material plastic.
Celulele pot utiliza diferite forme de energie: termică, electrică, solară,
chimică, pe care o folosesc în cele mai diverse activităţi: transport, sintaza
macrocompuşilor, mişcări intra- şi extracelulare.
Majoritatea reprezentanţilor regnului animal utilizează energia generată
din scindarea diverşilor compuşi organici, iar plantele utilizează energia solară.
Doar cca 1% din energia absorbită de Pământ este utilizată de plantele verzi.
Astfel, organismele vii primesc energia necesară din cea solară (organismele
autotrofe) sau din hrană prin descompunerea substanţelor nutritive (organismele
heterotrofe).
141
 În celulele animale sinteza ATP are loc în mitocondrii, iar în celulele
vegetale în mitocondrii şi cloroplaste, organite celulare proprii eucariotelor cu
multe trăsături similare:
I) atât mitocondriile, cât şi cloroplastele sunt organite delimitate prin două
membrane: internă şi externă. La aceste organite se delimitează două spaţii:
intermembranar şi intern (matricea);
II) membrana internă formează cute în interiorul matricei. Pe asemenea
criste sunt localizaţi centrii metabolici, ce reprezintă complecși polienzimatici,
responsabili de anumite funcţii (în mitocondrii - fosforilarea oxidativă,
cloroplaste – fotofosforilarea);
III) ambele organite posedă semiautonomie, exprimată prin însuşirea de
autoreproducere, care este asigurată de ADN, ARN şi ribozomi proprii.
IV) atât în mitocondrii, cloroplaste, precum şi bacterii calea de sinteză a
ATP este similară: energia degajată de la deplasarea electronilor prin lanţul
electrono-transportator localizat în membrana internă este utilizată la
transportarea protonilor din stromă în spațiul intermembranar. În rezultat se
formează un gradient de potenţial electrochimic, energia căruia se utilizează în
sinteza ATP. Această cale poartă denumirea de calea chimiosmozei.
La bacterii procesele oxidative se desfăşoară direct în citoplasmă, iar
fermenţii lanţului transportator sunt localizaţi în plasmalemă, care formează
multiple invagănări numite mezozomi. La unele bacterii în mezozomi se conţin
factori ai sintezei ATP. Graţie microscopiei electronice au fost descrise structuri
similare corpilor tripartiţi ai mitocondriilor. Astfel membrana plasmatică la
bacterii îndeplineşte funcţii similare mitocondriilor. Mezozomii bacteriilor sunt
implicaţi nu doar în procesul de respiraţie+, ci şi în procesul de repartiţie a
materialului ereditar între celulele fiice, formării peretelui celular ş.a.
Producerea ATP rezultă din procesele de oxidare și se realizează prin mai
multe etape interdependente. În celulele eucariote se disting două etape
complementare ce se derulează una în hialoplasmă (faza citosolică), alta în
mitocondrii (faza mitocondrială).
Faza citosolică – glicoliza
Etapa inițială ce include glicoliză nu necesită oxigen, de aceea se mai
numește oxidare anaerobă. În rezultatul glicolizei nu se produce oxidarea
142
deplină a substratului organic, fiind realizată scindarea incompletă. La faza
pregătitoare substratul organic se descompune în monomeri: proteinele – în
aminoacizi, lipidele – acizi grași, amidonul – glucoză, acizii nucleici –
nucleotide, etc.
Prin glicoliză aminoacizii dau naştere piruvatului. Lipidele constituie o
rezervă importantă de „carburanţi”, prin procesul de lipoliză (glicoliza lipidelor)
ei sunt degradaţi, în hialoplasmă, în acizi graşi care pătrund în mitocondrii.
Astfel, în prima etapă de desfacere hidrolitică a trigliceridelor are loc eliberarea
acizilor grași constitutivi. Ulterior, degradarea oxidativa a acizilor grași duce la
formarea corpilor cetonici (acidului hidroxibutiric și acidului acetoacetic),
precum și la cantități apreciabile de bioxid de carbon și ioni H+ .
Glucidele nu asigură decât o mică parte a necesităţii energetice a
organismului. Prin procesul de glicoliză majoritatea ozelor furnizează piruvat,
derivat comun al glucidelor şi proteinelor. Astfel, prin glicoliza unei molecule
de glucoză se formează două molecule de piruvat, 4 molecule de ATP. Totodată
acest proces necesită 2 molecule de ATP, randamentul fiind de 2 molecule de
ATP.
Din punct de vedere energetic glicoliza este de o eficacitate joasă,
deoarece din 680kkal înmagazinate într-o moleculă de glucoză se degajă numai
10%. Cu toate, că randamentul este foarte jos, glicoliza este sursa de bază de
generare a energiei pentru multe organisme în deosebi procariote, organisme
inferioare ce duc mod de viaţă anaerob, pentru organismele superioare la etapa
de dezvoltare embrionară, multe celule canceroase, pentru culturile de celule sau
ţesuturi și unele celule. De ex. eritrocitele primesc energia necesară în baza
glicolizei, deoarece sunt lipsite de mitocondrii.
De regulă produsul glicolizei este piruvatul. La unele microorganisme şi
plante glicoliza se poate termina cu formarea altor compuşi şi eliminarea de
CO2, de unde procesul poartă denumirea de fermentaţie lactică, alcoolică,
acetică, acetonică, butilică.
Faza mitocondrială
În faza mitocondrilă continuă degradarea produșilor intermediari pe cale
aeroba (prin antrenarea acidului piruvic la decarboxilare oxidativa și apoi ciclul

143
Krebs) are loc o producere suplimentară de protoni și energie, care se degajă în
urma oxidării totale conform următoarei scheme:
C6H12O6  6 O2  6H2O  CO2  680 kcal
În celula vie această energie nu se eliberează simultan, ci pe etape, şi nu cu
eliberarea ei sub formă de căldură ci prin înmagazinarea ei în compuşi
macroenergici, care se realizează prin formula:
ADP + Pi(fosfat anorganic) + E  ATP
Mitocondriile transformă moleculele organice cu producerea de până la
40-60% energie (comparabil cu randamentul unei maşini cu vapori care este de
cca 8%).
Mitocondriile, ultrastructură, diversitate şi funcții
Mitocondriile sunt organite descrise şi denumite încă la sfârșitul secolului
XIX de către Altmann (1890, numindu-le bioblaste), Benda (1902) şi Meves
(1908 – la plante), fiind studiate în detaliu de către Guilliermond şi Dangeard.
Prezente numai la eucariote ele alcătuiesc condriomul celular şi au ca rol
esenţial rezervarea energiei eliberate prin oxidarea enzimatică a moleculelor
nutritive sub formă de ATP. Denumirea provine de la mitos – fir, chondrion –
granulă, some – corp.
La microscopul fotonic (prin utilizarea contrastului de fază sau coloraţiei
vitale cu Verde Janus B, rodamin fluorocrom, sau etilrodamin - coloranţi ai
protonilor) apar sub formă de:
- mitocondrii (granule cu diametrul de 0,3 – 1,5 µm,
- condrioconte (bastonaşe cu lungimea de 1 – 2 µm, diametrul – 0,5 µm,
- condriomite (filamente cu lungimea de până la 20 – 30 µm.

Distribuţia lor este mai mult sau mai puţin uniformă, rareori în jurul
nucleului. În celulele nediferenţiate, mitocondriile sunt distribuite mai mult sau
mai puţin uniform. În general, condriomul este abundent în regiunile în care
celula are mai multă nevoie de energie: în celulele anexe ale ţesutului floemic,
în miofibrile, bastonaşele retinei, tuburile renale. La celulele flagelate la baza
flagelilor. În axoni – lângă sinapse. În celulele cu funţii de secreţie în apropierea
ergastoplasmei. Forma, precum şi mărimea este neconstantă (nu sunt organite
statice).
144
 Se consideră că la unele organisme monocelulare (algele Polytomella,
Euglena, Chlorella) se conţine o singură mitocondrie gigantă cu multiple
pseudopode. La unele drojdii 1-3. Se consideră că numărul mitocondriilor poate
fi eronat majorat din cauza formării multiplelor ramificații (Reticulum
mitochondriale). În celulele spermatocite sunt descrise mitocondrii gigante.
Mitocondrii gigante, ramificate au fost descrise și în cultura de celule, la multe
plante atât în condiţii normale, cât şi în condiţii anaerobe. În celulele miocardice
mitocondriile sunt sub formă de bastonașe care contactează între ele, formând
un lanț (Streptio mitochondriale) ce înconjoară fibra musculară. Un astfel de
aranjament asigură o activitatea cooperativă a mitocondriilor ce contactează
între ele.
Mitocondriile ocupă aproximativ 18% din volumul celulei şi cca 22% din
volumul citoplasmei, sau 30-35% din proteina totală a celulei. Suprafaţa tuturor
mitocondriilor a unei celule hepatice este de 4-5 ori mai mare decât suprafaţa
plasmalemei. Cele mai multe mitocondrii sunt descrise în oocite (ca 300 000) şi
la Ameba (500 000). Suprafaţa mitocondriilor unei celule este de cca 3 ori mai
mare decât suprafaţa totală a plasmalemei. În celulele vegetale numărul
mitocondriilor este mai mic decât în celulele animale, deoarece funcţia energo-
sintetizatoare este compensată parţial de către cloroplaste.
În celulele aflate în repaus mitocondriile se mişcă odată cu curenţii
citoplasmatici. În cursul mitozei condriomul își modifică comportamentul,
mişcările devenind lente, mitocondriile se repartizează în afara cromozomilor și
fusului de diviziune. Se distribuie între celulele fiice aproximativ în număr egal.
Structura mitocondriilor
Membranele (internă și externă) dețin cca 7 – 7,5 nm.
Membrana externă este permeabilă aproape pentru toate moleculele mici.
Datorită conţinutului ridicat în lipide, membrana externă este foarte permeabilă
pentru toţi ionii şi moleculele cu masă moleculară mică. Raportul proteine/lipide
este de 1,5 şi numărul de particule intramembranare de 3500/ µm2.
Membrane externă conţine numeroase copii ale proteinei de transport
(porinul) implicate în formarea de pori membranari, ce permit tranzitul de
molecule cu greutatea moleculară de cca 5000 Da, enzime ce convertesc
substanţele lipidice în forme care vor fi apoi metabolizate în interiorul
145
mitocondriei. Se conţin proteine de transport şi enzime (transferaze, kinaze,
citocromul b, NADH citocrom b-reductaza, CoA-sintetaza, foslipaza).

Spaţiul intermembranar deține 10-20 nm. Conţine: kinaze (adenilat-

kinaze, nucleozid-difosfokinaza, nucleozid-monofosfokinaza). Nu se conţine o
enzimă specifică, exceptând cea care realizează reacția:
ATP + AMP  2 ADP.
Membrana internă formează cute, criste (Fig. 7.1). Orientarea cristelor
este diferită: plăci perpendiculare – în celulele ficatului, renale; longitudinale –
musculare; tubulare – la unele alge, plante superioare. Uneori cristele se por
ramifica, sau avea o orientare nedeterminată.

Fig. 7.1. Aspectul mitocondriilor în celulele pancreasului la șobolani

(microscopie electronică cu baleiaj) (sursă după: Wayne R. Plant Cell biology.
Elsevier Acad. Press, 2009).

Numărul cristelor creşte pe măsura specializării celulei, regresând în cele

bătrâne. Membrana internă conţine: fosfolipide, proteine de transport (reglează
tranzitul metaboliţilor, conferind membranei o permeabilitate selectivă),
proteine ce intervin în reacţiile de oxidare ale lanţului respirator şi complexului
enzimatic ATP-sintetaza. Faţa internă este tapisată cu particule cu d=9nm,
denumite la oxizomi, sau unităţi tripartite, alcătuite din cap sferic, tulpină
(lungimea – 5 nm) şi bază.

146
 Capul oxizomului este format din 9
polipeptide (α, β, γ, δ, ε), dintre care α și β sunt în
trei copii. Factorul F1 este responsabil de
acumularea enzimei ATP-sintetaza, iar F0 –
reprezintă un canal prin care trec protonii (Fig.
7.2.)

Fig. 7.2. Modelul structural al

ATP-sintetazei din membrana
bacteriană.

Membranele mitocondriale sunt asimetrice, adică proteinele ce se află în

constituţia celor două feţe sunt diferite, şi corespunzător îndeplinesc funcţii
diferite. În membrana externă se conţine de cca 7 ori mai multă cardiolipină, 3
ori mai puţin fosftatidilinozit, 6 ori mai puţin colesterol. De asemenea, în
membrana externă lipseşte ubichinona.
Membrana internă este mult mai bogată în proteine. În membrana internă
se conţine cca 80% proteine şi 20% fosfolipide, fiind impermeabilă pentru toate
moleculele, şi necesită în mod obligatoriu participarea transportatorilor activi.
În pătura sa lipidică dublă se conţin lanţurile transportatoare de electroni:
chinone, citocromi, care asigură transferurile de electroni şi complexele
enzimatice care permit sinteza ATP (nucleozide difosfokinazice, care asigură
fosforilarea oxidativă):
ADP + Pi(fosfat anorganic) + E  ATP, reacţie controlată de ATP-
sintetază.
ATP pune în rezervă energia provenită din reacţiile de oxidare, care se
poate elibera prin reacţie inversă: ATP  ADP + Pi + E, reacţie controlată de
ATP-ază.
Matricea mitocondrială sau stroma. Conţine 50% proteine, granule
dense şi neregulate de fosfat de calciu sau magneziu (cu diametrul de 20-40
nm), mitoribozomi (de tip 70S), ADN mitocondrial (la animalele pluricelulare

147
de formă ciclică, ca la bacterii. ADN mitocondrial este mai bogat în guanină şi
citozină, decât cel din nucleu. Tot în matrice se concentrează proteinele, lipidele,
metalele grele (Ag, Fe, Ca), coloranţi.
În stroma mitocondrială se conțin toate enzimele implicate în ciclul Krebs
(ansamblul de reacţii enzimatice ce permit degradarea acidului piruvic în apă şi
dioxid de carbon) şi metabilizarea acizilor grași.
În matrice derulează reacţiile de dehidrogenare, producătoare de energie
(ciclul Krebs şi β-oxidare a lipidelor). Printre funcţiile mitocondriilor se
include şi β-oxidarea acizilor graşi; aceștia sunt oxidaţi decât dacă sunt în
prealabil activaţi de combinarea cu coenzima A şi dacă ei pătrund în matricea
mitocondrială.
Tot ansamblul de reacţii ce au loc în mitocondrii pot fi împărţite în două
grupe mari:
1. Ciclul Krebs (sau ciclul acizilor tricarbonici, ciclul acidului citric),
2. Transferul de electroni prin lanţul respirator şi producerea fosforilării
oxidative.
Mitocondriile sunt sediul respiraţiei celulare care permite, utilizând
oxigenul, producerea de ATP pornind de la acidul piruvic, produs în citosol prin
degradarea glucozei (în urma glicolizei). În mitocondrii se desfăşoară faza
aerobă, în cadrul căreia moleculele de piruvat sunt descompuse până la CO2 şi
H2O. Ecuaţia sumară a respiraţiei aerobe:
2 C3H4O3 + 6O2 + 30H3PO4 + 30 ADP  6CO2 + H2O + 30 ATP
Ciclul Krebs reprezintă reacţii enzimatice ce au ca substrat iniţial şi
terminal acidul oxaloacetic (Fig. 7.3). Produsul final şi comun al catabolismului
glucidelor, proteinelor – piruvatul în urma combinării cu acetil CoA intră în
ciclul acizilor tricarbonici. Prin carboxilări şi decarboxilări rezultă diferiţi acizi,
dintre care citric, malic, succinic. În fiecare tură a ciclului Krebs se produc 2
molecule de CO2 precum şi protoni, care sunt transmiţi lanţului respirator.

148
 Fig. 7.3. Schema ciclului Krebs.
Tot între funcţiile mitocondriei menţionăm şi β-oxidarea acizilor graşi; aceștia
nu sunt însă oxidaţi decât dacă sunt în prealabil activaţi de combinarea cu
coenzima A şi dacă ei pătrund în matricea mitocondrială (Fig. 7.4.).

Fig. 7.4. Oxidarea aerobă în mitocondrie a piruvatului și acizilor grași.

149
 Transferul de electroni de la un donator la un acceptor se realizează printr-
un ansamblu de complexe asociate într-un lanț respirator, rezultând energie, şi
are loc în baza unităţilor tripartite.
Lanţul transportator de protoni începe cu NAD.H (nicotinamid-adenin-
dinucleotid) și FAD.H2, care la rândul lor transmit câte doi electroni la
ubichinonă (coenzima Q), apoi la citocromii b-c, inducând complexul
citocromoxidazic, care la rândul său, îl transmite citocromul a, de la care la
oxigen, proces ce rezultă cu formarea de apă (Fig. 7.5).

Fig. 7.5. Complexul polienzimatic al lanțului transportator de electroni.

În lanţul respirator intră NAD.H, FAD.H2 , patru citocromi (b, c, a, a3).

Citocromii a şi a3 reprezintă componenţii finali ai lanţului respirator, formând
lanţul citocromoxidazic (citocromul a conţine Cu sub forme Cu2+ şi Cu+ care
pot alterna, citocromul a3 conţine Fe– formele Fe2+ sau Fe3+ ).
Citocromoxidazelor le revine cca 90% din consumul total de O2 din celulă.
Coenzima Q este un transportator de electroni și protoni. CoQ este o
fosfolipidă, care la fel ca și formele simireduse (CoQH) și reduse (CoQH2),
dispun de liposolubilitate și difuzează ușor prin membrana mitocondrială. CoQ
poate primi electroni de la NAD.H sau FAD.H2 și îi transmite la complexul
citocromic.
Protonii transportaţi prin lanţul de electroni în spaţiul intermembranar duc
la apariţia unei diferenţe de potenţial între matrice şi spaţiul intramembranar. La
atingerea unui potenţial cu valoarea de 220mV se activează ATP-sintetaza, iar
protonii sunt eliberaţi înapoi în matrice. Transferul de protoni este legat de
factorii de cuplaj (F0F1), localizaţi în „tulpina” unităţii tripartite, iar reacţia de
fosforilare a ADP-ului are loc datorită activităţii enzimatice a capului unităţii
tripartite. Aceste procese au fost descrise de savantul englez Peter Mitchel
150
(1961), în baza cărora a fost elaborată teoria chemiosmotică, elaborată de
Mitcel, 1961. Conform teoriei chemiosmozei, suprafaţa membranei interne a
unei mitocondrii are acelaşi potenţial (echipotențială), şi deci procesul de sinteză
a ATP-ului are loc cu aceeaşi intensitate pe toată lungimea membranelor. În
cazul mitocondriilor ramificate sau prezenței anastomozelor, mitocondriile
funcționează în ansamblu ca o rețea unică.
Biogeneza mitocondriilor
Altman (1893), a descris mitocondriile, estimând proprietatea lor de a
creşte şi divide. Mult mai târziu a fort dovedită dividerea mitocondriilor,
fragmentarea lor. Aceste procese sunt detaliat studiate la unele alge, ciuperci,
unde dividerea mitocondriilor este bine coordonată cu dividerea celulară. De
asemenea, dividerea binară este bine ilustrată. Paralel dividerii este dovedită
însuşirea de a fuziona.
Biogeneza mitocondriilor include trei aspecte:
1. formarea lor din alte structuri celulare;
2. creşterea şi diviziunea din mitocondrii preexistente;
3. sinteza „de novo” a unor precursori submicroscopici şi asamblarea lor într-o
populaţie nouă de mitocondrii.
La unele drojdii în condiţii anaerobe se depistează structuri
promitocondriale, ce posedă o structură redusă. Nimerind în condiţii aerobe în
membranele acestor promiticondrii se înserează factorii enzimatici ai lanţului
transportator de electroni, astfel, mitocondriile recăpătându-şi structura tipică.
Datele microscopiei electronice prezintă că mitocondriile ar putea apărea
în urma înmuguririi sau strangulării plasmalemei, membranelor reticulului
endoplasmatic, aparatului Golgi, precum şi membranei nucleare. Ideea genezei
mitocondriilor prin invaginarea membranei nucleare, ce evoluează cu formarea
unei promitocondrii a fost propusă de Nougarede A. încă în 1969. În mod
similar se presupune, că mitocondriile ar putea lua origine din structuri
nemitocondriale (invaginări duble ale plasmalemei, membranei reticulului
endoplasmatic).
Este curios, că numeroase mitocondrii apar brusc în regiunea
fragmoplastului celulelor în curs de dividere (Buvat, 1969). Aceste mitocondrii
au aspectul organitelor tinere.
151
 De asemenea, se propagă şi teoria genezei mitocondriilor „de novo” care
este încă discutabilă.
Dividerea mitocondriilor a fost dovedită la Neurospora crassa prin
tratarea acestea cu colină radioactivă. După 10 minute de incubare ciuperca este
trecută pe mediu neradioactiv. Prin utilizarea metodei de autoradiografiere s-a
stabilit, că peste 2 ore numărul mitocondriilor radioactive este dublu, iar după 4
– quadruplu, etc. Autorii experienței explică rezultatele obținute susținând ideea
dividerii mitocondriilor.
Autoreproducerea mitocondriilor
Autoreproducerea mitocondriilor este asigurată de ADN-ul propriu,
ribozomii mitocondriali, precum ARNt.
ADN mitocondrial este reprezentat de molecule ciclice lipsite de histoni.
Lungimea constituie cca 7µm, cuprinzând 16-19 mii perechi nucleotide. La om
include 16,5 mii p.n., fiind pe deplin descifrat. Genele mitocondriale se transmit
pe cale maternă (a fost demonstrat pe linii mutante de şobolani). ADN
mitocondrial este localizat într-o zonă formând un nucleoid asemănător celui la
bacterii.
La diferite organisme ADN mitocondrial deține similitudine, deosebire
alcătuind mărimea intronilor şi a secvențelor netranscriptibile. ADN
mitocondrial este reprezentat de multiple copii, formând clastere. Astfel, într-o
mitocondrie a unei celule hepatice din ficatul unui şobolan se pot conţine de la 1
– 50 molecule ciclice de ADN. Cu toate acestea cantitatea totală de ADN
mitocondrial constituie cca 1% din ADN total. Sinteza ADN mitocondrial nu se
produce simultan cu sinteza ADN nuclear.
În mitocondriile plantelor ribozomii sunt de tip 70S, iar în cele
mamiferelor, inclusiv om, mitoribozomii sunt ceva mai mici de tip 55S ce dețin
subunitățile 39S și 28S, care posedă două tipuri de ARN (16S și 12S).
Ribozomii mitocondriali își întrerup activitatea la acţiunea
cloramfenicolului (antibiotic cu spectru larg de acțiune), la fel ca la bacterii.
ADN mitocondrial codifică proteinele proprii mitocondriilor, însă nu
conține informație suficientă despre toți componenții. Doar masa moleculară a
proteinelor lanţului respirator constituie cca 2106, în afară de acești constituenți
intră enzimele ciclului acizilor tricarbonici, enzime ale sintezei ADN şi ARN
152
ş.a., ceea ce vădit indică că informaţia ADN mitocondrial este insuficientă
pentru autoreproducere. La om ADN mitocondrial codifică 2 molecule ARN
ribozomale, 22 de transport şi încă 13 diferite polipeptide. Este demonstrat, că
sinteza proteinelor mitocondriale este sub control strict genetic din partea
nucleului. Astfel, citocromul c, 8 din 9 lanţuri polipeptidice ale ATP-sintetazei
se sintetizează în hialoplasmă. Proteinele codificate de către ADN mitocondrial
reprezintă în deosebi proteine de structură, responsabile de integrarea în
membrană a factorilor enzimatici.
Proteinele ce se sintetizează în citosol dispun de consecutivităţi de semnal,
care sunt recunoscute de receptori localizaţi în membrana externă a
mitocondriilor. Aceste molecule se pot îngloba şi apoi transporta spre membrana
internă a mitocondriilor. Acest proces poate avea loc în locul de cuplaj al
membranelor externe cu cea internă (asemănător unui por). Sinteza lipidelor
membranei mitocondriale are loc, de asemenea, în hialoplasmă.
Reglarea apoptozei prin mecanismul mitocondrial. Scăderea funcției
mitocondriale și a respirației aerobe determină moartea celulară prin apoptoză.
Factorii inductori pot fi extracelulari, cum ar fi: toxine, hormoni, factori de
crestere, oxizii de ozot, citokine sau intracelulare, care sunt sintetizate ca
răspuns al celulei la stresul determinat de legarea glucocorticoizilor la receptorii
nucleari, căldură, radiații, infecții virale, hipoxie, creșterea concentrației
intracelulare de Ca2+.
Efectorii apoptotici de origine mitocondrială sunt activatori mitocondriali
secundari ai caspazelor (SMAC) care ajung în citosol în rezultatul modificării
permeabilității membranelor și se leagă de inhibitori ai proteinelor apoptotice,
declanșând apoptoza. Aceste proteinele sunt cisteinproteaze denumite caspaze,
care determină degradarea componentelor celulare. Un alt grup de efectori
apoptotici mitocondriali sunt citocromii c, care în citosol formează complex cu
Apaf-1 denumite apoptozomi, care generează activarea cascadelor de caspaze
(caspaza 9, 3).
În membranele mitocondriale se conțin proteinele Bcl-2 anti-apoptotice
care scad permeabilitatea. La inactivarea acestor proteine se activează proteina
membranară canal formatoare Bax care mărește permeabilitatea și permite
pătrunderea ionilor din citosol în matricea mitocondrială. Modificarea

153
permeabilității permite ieșirea citocromului c în citosol, unde se leagă de
proteina Apaf-1, iar complexul format activează pro-caspaza 9, care ulterior
activează caspaza 3 (proteinază), declanșând proteoliza proteinelor și moartea
celulară.
Apoptoza (moartea celulară programată) este un proces caracteristic
celulelor care alcătuiesc organismele multicelulare. Cuprinde evenimente
celulare biochimice și morfologice caracteristice: pierderea asimetriei bistratului
lipidic membranar, pierderea adeziunii celulelor, fragmentarea nucleului,
condensarea cromatinei, fragmentarea moleculelor de ADN.
Apoptoza este consecința infecțiilor virale, condițiilor de stres celular,
lipsei nutrienților. Apoptoza este determinată de leziunile ADN apărute sub
acțiunea unor factori chimici, UV, radiațiilor ionizante.
Apoptoza intervine în menținerea numărului relativ constant de celule
normale ale unui organism: celulele deteriorate sunt înlăturate prin apoptoză.
Apoptoza susține dezvoltarea țesuturilor. Datorită fragmentării organitelor
celuare prin apoptoză și fagocitării resturilor celulare, nu sunt eliberate enzime
celulare care ar putea afecta țesuturile adiacente (ca în cazul necrozelor).
Apoptoza are un rol important în prevenirea cancerelor, factorii care blochează
inducerea apoptozei cu exprimarea genelor supresoare ale tumorilor pot
declanșa proliferarea celulară și transformarea malignă.

154
 Bibliografie suplimentră
Adiele R.C., Adiele C.A. Mitochondrial Regulatory Pathways in the
Pathogenesis of Alzheimer's Disease. J Alzheimers Dis. 2016, 53(4),
p.1257-1270.
Autret A., Martin S.J. Emerging role for members of the Bcl-2 family in
mitochondrial morphogenesis. Moll Cell. 2009, 36(3), p.355-363.
Greber B.J., Bieri P., Leibundgut M., Leitner A., Aebersold R., Boehringer
D., Ban N. Ribosome. The complete structure of the 55S mammalian
mitochondrial ribosome. Science. 2015, 348 (6232), p. 303-308.
Oberst A., Bender C., Green D.R. Living with death: the evolution of the
mitochondrial pathway of apoptosis in animals. Cell Death Differ. 2008,
15(7), p.1139-1146.
Seervi M., Xue D. Mitochondrial Cell Death Pathways in Caenorhabiditis
elegans. Curr Top Dev Biol, 2015, 114, p.43-65.
Sheridan C., Martin S.J. Mitochondrial fission/fusion dynamics and
apoptosis. Mitochondrion. 2010, 10(6), p.640-648.
Valero T. Mitochondrial biogenesis: pharmacological approaches. Curr
Pharm Des. 2014; 20(35), p. 5507-5509.
Wang C., Youle R. J. The Role of mitochondria in apoptosis. Annu Rev
Genet. 2009, 43, p.95-118.

155
 Capitolul 8. Plastidele.
Ultrastructura plastidelor, diversitatea şi biogeneza lor.
Căile energetice, fotosinteza.
ADN plastidial
Plastidele au fost descoperite de către A. Meyer (1883) şi de A.F.W.
Schimper (1885), menţionând, că ele conţin clorofilă. Mult mai târziu, în 1936,
cu ajutorul microscopiei cu raze ultraviolete Heitz a descris cu adevărat
granulele de clorofilă. În 1948 Frey-Wyssling, utilizând microscopul polarizant
a demonstrat, că aceste granule se conțin într-o structură lamelară. Iar în 1951
Strugger pune în evidenţă existenţa membranei periferice a plastidelor.
Plastidele sunt organite citoplasmatice caracteristice pentru celulele
algelor şi plantelor superioare, jucând un rol important în metabolismul
energetic, alcătuind în totalitatea lor plastidomul.
Procariotele nu dispun de mitocondrii sau plastide. Totuşi cianofitele
dispun de granule clorofiliene dispuse în membranele citoplasmatice. La
bacteriile fotosintetizante pigmenţii sunt înglobați în invaginaţiile lamelare ale
plasmalemei. Centrul fotoactiv captează fotonii cu lungimea de undă de 870 nm
(P870). Transferul de electroni se realizează pe un lanţ transportatori de electroni
alcătuit din ubichinonă (QA, QB), citocromul c.
Mixomicetele şi ciupercile sunt lipsite de plastide. Nici cianofitele nu
dispun de plastide, dar prezintă lamele ce posedă pigmenţi asimilatori. Diverse
bacterii fotosintetizante conţin vezicule în care se conţin pigmenţi.
Funcţiile plastidelor sunt mult mai variate decât cea energetică, ceea ce şi
determină varietatea tipurilor de plastide.
La alge sunt prezente un singur tip de plastide, cloroplaste (mai numite şi
cromatofori), care îndeplinesc toate funcţiile proprii plastidelor. Culoarea este
determinată de pigmenţii asociați clorofilei.
Plastidele la alge. Pentru denumirea plastidelor la alge mulţi botanişti
folosesc termenul de cromatofor. La alge numărul, forma şi culoarea variază
foarte mult, motiv pentru care sunt utilizate în sistematică pentru diferenţierea
genurilor, speciilor.
La algele verzi şi cele roșii sunt comparabile ca structură cu cele la
plantele superioare. La cromofite (feofite, diatomee, criptofite, rodofite) plastida
156
este înconjurată de patru membrane concentrice, cea externă fiind acoperită de
ribozomi. Între anvelopa plastidială şi cea nucleară există o continuitate. La
euglinofite, dinoflagelate anvelopa este constituită din trei membrane
concentrice.

A B
Fig. 8.1. Aspectul ultrastructural (A) și schematic (B) al algei monocelulare
Chlamydomonas. Sursă:
http://www.jochemnet.de/fiu/bot4404/Chl_chlamydomonas_draw.gif

La unele alge unicelulare (Chlamidomonas, Chlorella) şi pluricelulare

filamentoase (Ulothrix) cloroplastul este mic, având formă de cupă, clopot sau
inel (Fig. 8.1). Uneori are formă reticulară (Cladophora) sau de panglică
(Mougeotia) (Fig. 8.2). Cel mai adesea într-o celulă se află mai multe
cloroplaste, de forme foarte variate.

157
 Fig. 8.2. Tipuri de cromatofori întâlnite la alge (după Cențov, 2005).

Tilacoizii, ca şi la plantele superioare sunt independenţi de anvelopă şi le

revin cca 99% din pigmenţi. La algele verzi sistemul granar este comparabil cu
cel al plantelor superioare. La algele mai primitive tilacoizii sunt lungi, dispuşi
neregulat. La cromofite tilacoizii sunt dispuşi longitudinal şi grupaţi câte trei.
La unele specii există câte un tilacoid periferic ce înconjoară ansamblul
celorlalţi. La rodofite sunt separaţi între ei şi au pe partea stomatică particule
hemisferice şi hemidiscoidale, numite ficobilizomi (conţin ficobilină). La
rodofite pigmenţii se află în cavitatea tilacoizilor ramificaţi şi asociaţi în perechi.
Majoritatea cloroplastelor la alge conţine una sau mai multe granule
proteice numite pirenoizi. Pirenoidul este o regiune diferenţiată a stromei, având
diametrul cuprins între 1 şi 5 µm. Poziţia variază în dependenţă de specie. La
clorofite şi rodofite ocupă o poziţie centrală în plastidă. Pirenoidul central este
traversat de unul sau mai mulţi tilacoizi, luând diferite forme, în jurul lor se află
granule de amidon. Pirenoizii sunt formaşi din ribuloză difosfat carboxilază (85-
90%) şi polipeptide (10-15%).
Multe alge au granulă pigmentară carotenoidică, numită stigmă. La algele
mobile este prezentă o formaţiune fotoreceptoare ce determină fototactismul
algelor respective. Este formată din una sau mai multe pături de globule cu

158
diametrul de 100 µm, colorate în roşu, graţie β carotenului pe care îl conţine.
Poate fi şi o structură extraplastidială.
Realizarea fotosintezei implică o recuperare optimă de energie luminoasă,
de aceea în scopul captării eficiente a fotonilor plastidele posedă însuşirea de a
se deplasa în citosol ceea ce favorizează acumularea plastidelor în sectoarele
mai bine iluminate. Cloroplastelor este propriu fototactismul. În condiţii de
iluminare slabă cloroplastele se plasează paralel faţă de suprafaţa slab iluminată.
Aceste mişcări se produc în câteva minute şi necesită ATP.
La plantele superioare este stabilită o specializare după funcţia pe care o
îndeplinesc, din acest punct de vedere se disting: cloroplaste -
fotosintetizatoare, amiloplate - de acumulare a amidonului, cromoplaste sau
carotenoidoplaste (bogate în diferiţi pigmenţi). Toate ele derivă din proplastide,
care se diferențiază după tipul celulei în care se conţin.
Pigmenţii fotoreceptori.
Clorofilele (pigmenţi din grupa tetrapirolelor): clorofila a (întâlnită la
toate organismele fotosintetizatoare ce elimină oxigenul, procariote şi
eucariote); clorofila b (diferă de prima doar prin prezenţa unei grupe formil,
ambele având fitol hidrofob, ceea ce permite inserţia moleculei de clorofilă în
membrana tilacoidului); clorofila c (diferă de primele prin lipsa lanţului fitol,
înlocuit de un acid acrilic). Toate au însuşirea de a capta fotoni, absorbind
puternic în albastru şi în roşu, dar lăsând să treacă radiaţiile de lungime
intermediară, adică verzi, ceea ce le conferă culoarea caracteristică.
Carotenoizii – pigmenţi liposolubili, de culoare galbenă sau oranj, ce se
pot uşor separați de clorofile prin cromatografie (asimilează unde cu lungimea
de undă 450-480 nm). Cele mai răspândite sunt xantofitele – derivaţi ai
carotenului (luteină, sifonoxantină, fucoxantină, peridinină). Carotenoizii absorb
radiaţiile tot în albastru.
Ficobilinele – pigmenţi solubili în soluţii saline. Între ele distingem:
ficoeritrina (roşie - asimilează unde cu lungimea de undă 495-565 nm),
ficocianina - asimilează unde cu lungimea de undă 550-615 nm şi
alloficocianina (albastre).

159
 Topografia în citoplasmă, forma, mărimea, numărul plastidelor,
compoziţia pigmenţilor conţinuţi este condiţionată de particularităţile
funcţionale şi specificul speciei.
Proplastidele. Au formă aproximativ sferică, de cca 1µm fiind limitate de
o membrană dublă. În stromă se evidenţiază un număr limitat de lamele şi
vezicule de forme variate, uneori globule lipidice. De asemenea, se conţine
ADN sub formă circulară, constituind nucleoidul, precum şi ribozomi.
Proplastidele se întâlnesc în celulele tinere nediferenţiate (zigot, proembrioni,
celule meristematice). Numărul
variază între 7 – 20 în apexurile
tulpinilor sau până la 40 în
apexurile radiculare.
Proplastidele se întâlnesc la
plantele superioare. La
majoritatea algelor cloroplastele
provin din bipartiţia plastidelor
deja diferenţiate. Numai la algele
marine de talie mare sunt descrise
proplastide în celulele apicale.
Fig. 8.3. Fragmente ale celulelormeristemale
în citoplasma cărora se disting proplastidele.
Cloroplastele sun cele mai răspândite dintre toate tipurile de plastidele.
Funcția de bază este cea de fotosinteză. În fiecare an 51020kcal de energie
luminoasă atinge suprafaţa terestră, dintre care numai 2.51020kcal de radiaţii
active din punct de vedere fotosintetic şi numai 1-2% sunt absorbite de
organismele fotosintetice.
Aceasta totuşi permite fixarea a 71014 kg de CO2 şi eliberarea a 5.11014
kg de O2., fiind ,astfel, sintetizate 144,109 tone de materii organice, ceea ce
corespunde din punct de vedere energetic la 71017 kcal. Randamentul energetic
constituind aproximativ 0,15% (Robert, Roland, 1989).
Diversitatea morfologică. Dimensiunile variază mult, între 19 µm3 la
lăptucă şi 41 µm3 la zăzanie. Plus la aceasta mărimea cloroplastelor chiar la
aceiaşi specie în diferite organe diferă mult: în ţesuturile palisadice ale frunzei
160
sunt de 2,5 ori mai mari, decât cele din celulele ţesutului lacunos. Numărul la fel
este foarte variabil (între 20 şi 60 la spanac), de asemenea, variază mult cu
vârsta.
Cloroplastele conţin în medie: 50% apă, 25 % proteine (de structură şi
ferodoxine), 15% lipide (fosfolipide, chinone), glucide, 3% clorofilă (2%
carotenoizi), elemente minerale Mg, Cu, Fe, Zn, ADN (0,5%), ADP, ATP,
NADH+, citocromi f şi b6 ş.a.
Structura cloroplastelor. La microscopul electronic cloroplastul apare
delimitat de o anvelopă dublă, ce înveleşte substanţa fundamentală (stroma). În
stromă se află un ansamblu de membrane (lamele), care conţine pigmenţi şi
formează tilacoizi.
Anvelopa. Membrana externă se distinge de cele tilacoidale prin cantitatea
mai mare de digalactolipide şi de fosfatidilcolină, printr-o cantitate mai mică de
proteine şi printr-un echipament pigmentar mai redus (carotenoizii, clorofilele
întotdeauna lipsesc).
Cele două membrane ale anvelopei diferă din punct de vedere biochimic şi
fiziologic. În membrana externă galactolipidele principale sunt digalactolipidele
şi fosfatidilcolina. În membrana internă predomină monogalactozidele şi
fosfatidilglicerolul.
Membranele interne, mai numite tilacoizii (au capetele lipite) pot fi
asociate suprapunându-se în grane sau individualizat intergranal.
Tilacoizi granari (o grană este constituită din 7-9 lamele sau discuri, dar
numărul poate varia de la 2 la 60). Membranele tilacoidale sunt construite după
tipul mozaic propus de Singer şi Nicolson (Ladâghin, Semeonovna, 2005).
Conform Murphy tilacoizii conțin 66% proteine (peste 60 polipeptide diferite),
26% lipide şi 8% clorofilă (clorofilele a, b; caroten, xantofile, îndeosebi luteina).
Lipidele se caracterizează prin conţinutul ridicat de acizi grași nesaturaţi (în
special linolenic), ceea ce măreşte considerabil fluiditatea membranară.
Membrane externă este permeabilă pentru moleculele cu masă moleculară
mică, în timp ce membrana internă reglează schimburile între stromă şi
hialoplasmă, datorită prezenţei a numeroşi transportatori. CO2, H2O, O2
traversează prin difuziune. Hexozele şi zaharoza traversează lent membrana, în

161
timp ce acizii carboxilici, pentru care există permeaze, o fac rapid. NAD,
NADH+, ATP, ADP nu traversează membrana.
În stomă se conţin granule de amidon, fibrile de ADN grupate în
nucleotide, ribozomi, plastoglobule osmiofile.
Membrana fotosintetizantă.
Membrana tilacoizilor dispune de protuberanţe pe ambele părţi ale
membranei numite unităţi
pătratice (cu latura de 15mn)
sau cuantozomi (fiecare
cuprinde patru unităţi complexe
cromoproteice ale
fofosistemului II, care joacă rol
de captor de electroni şi conţine
aproximativ 300 molecule de
clorofilă şi 50 molecule de
pigmenţi carotenoizi).
Fig. 8.4. Distribuirea unităților
metabolice pe membranele tilacoidale
Membrana tilacoizilor mai conține unităţi mai mici (8 nm în diametru), tot
pe ambele faze ale membranei, jucând rol în funcţionarea fotosistemului I,
precum și particule intermediare (9 nm în diametru), aflate numai pe partea
stromatică a tilacoizilor, reprezentând factori de cuplaj clorofilieni, ce servesc la
sinteza ATP-ului.

Fotosinteza este ansamblu de reacţii ce asigură formarea de glucide (oze)

din dioxid de carbon şi apă, prin utilizarea de energie solară.
nCO2 + nH2O +hŋ (CH2O)n + nO2
Fotosinteza are la bază:
- faza luminoază, în cursul căreia apa este oxidată (reacţia Hill)
H2O  1/2 O2 + 2H+ +2e-
Oxigenul ce se obţine ca produs al fotosintezei provine în rezultatul
fotolizei apei (dovedit prin utilizarea izotopului 18O).

162
 Faza luminoază necesită prezenţa clorofilei şi este legată de membranele
tilacoizilor. În rezultat se formează NADH+ şi legături bogate în energie prin
transformarea ADP în ATP. Sub acţiunea energiei solare are loc ruperea unui
electron din molecula de clorofilă. Energia eliberată este utilizată pentru
transferul protonilor prin membrana tilacoidală în lumenul tilacoizilor. În
rezultat se formează un potenţial protonic care activează ATP-aza. În faza
luminoasă are loc reducerea NAD NADH+.
Faza luminoasă implică intervenţia unor acceptori pentru electroni,
produşi în momentul fotolizei apei. În 1951 a fost identificat acest acceptor:
nicotinamidadenin dinucleotid fosfat, care există sub formă oxidată (NAD) şi
sub formă redusă (NADH+).
- faza întunecoasă, în cursul căreia sunt sintetizate primele oze ( se
produc în stromă). Procesul este reglat de un sistem fermentativ, formând ciclul
Calvin (Benson-Calvin, sau calea C3):
I etapă – fixarea CO2 de către 1,5 ribulozodifosfat, prin intermediul
ribulozodifosfatcarboxilazei;
II – formarea triozofosfaţilor şi
III – regenerarea ribulozodifosfatului.
Faza întunecoasă începe cu legarea unui atom de carbon la
ribolozodifosfat cu formarea unei hexoze, care imediat trece în 2 molecule de
acid 3 fosfogliceric. Această trioză este în continuare fosforilată în prezenţa
fosfogliceratkinazei cu formarea de acid 1,3 fosfogliceric; care poate fi inclus în
continuare în etapa II dehidrogenată cu implicarea NADH+, rezultând aldehida
fosfoglicerică, care poate fi utilizată în sinteza de pentoze, hexoze, regenerarea
ribolozodifosfatazei (etapa III). În stroma cloroplastelor se pot forma
polizaharide, galactolipide, amidon, lipide.
Astfel, balanța sumă de formare a unei molecule de hexoză include 6
molecule de CO2, 12 de NADH+ şi 18 de ATP, care sunt utilizate din faza
luminoasă.
În stroma cloroplastelor are lor reducerea nitraţilor până la amoniac, care
este utilizat de plate în sinteza aminoacizilor şi acizilor nucleici.
În membrana tilacoizilor sunt două centre fotosintetice: FS I şi FS II.
Fiecare sistemă nu poate fi substituită, îndeplinind funcţii diferite. Sistemele se

163
deosebesc şi prin pigmenţii fotoreactivi pe care îi conţin. În general în
membranele tilacoidale se conţin: clorofila a sau b, carotenoizi şi ficobilini.
Activitate fotochimică posedă doar clorofila a, ceilalţi pigmenţi jucând rol doar
de acceptori şi de transportatori ai cuanţilor energetici spre centrul fotosensibil.
Însuşiri fotosensibile posedă clorofila a, şi anume: în FS I – pigmentul
P700 (asimilează unde cu lungimea de undă 700-730nm); în FS II – pigmentul
P680 (asimilează unde cu lungimea de undă 680-700nm). La 300-400 molecule
de pigmenţi asimilatoare de fotoni revine doar o moleculă de pigment activ.
Fotosistemul I (FS I) – În FS I sunt implicate cca 200 molecule clorofilă
a, 50 molecule clorofilă b, şi 50 molecule caroten. Aproximativ 85% din
particulele fotosintetice implicate în FS I sunt localizate în membranele
intergranale. Pigmentul P700 sub acţiunea cuantului trece în stare excitată, care
nu este stabilă şi uşor duce la pierderea unui electron. Electronii pot fi acceptaţi
de către ferodoxină şi transferaţi la NADP+, transferul fiind catalizat de
ferodoxină-NADP-oxidoreductază, care conţine FAD (flavin adenin
dinucleotid) sau prin intermediul citocromului c552 şi plastocianinei revine
înapoi la clorofila P700*. În acest caz se atestă ciclul închis de transfer al
electronilor, iar în primul caz este ciclul aciclic. În cazul ciclului închis are loc
returnarea electronului ce este urmat de eliberare de energie în urma transferului
de la un nivel energetic înalt la altul mai jos. Energia eliberată este acumulată în
ATP. Acest proces are loc în ambele cicluri, de aceea se distinge fosforilare
ciclică şi aciclică.
Fosforilarea aciclică este mai frecventă şi are un randament energetic mai
mare. Este cea mai complicată formă de fotosinteză la care funcţionează sincron
şi necontenit ambele fotosisteme (FS I şi FS II).
Fotosistemul II (FS II) – primeşte electronii prin intermediul
complexelor ce descompun apa şi unde un rol foarte important îl joacă ionii de
Mg (asigură descompunerea apei şi transferul electronilor la plastochinone).
Factorii fotosintetici sunt localizaţi în deosebi în tilacoizii granari. Din ei fac
parte aproximativ 200 molecule clorofilă a, 200 molecule clorofilă b, 50
xantofilă şi 50 caroten.
Electronii formaţi în urma hidrolizei apei sunt acceptaţi de complexul Q
de la care prin intermediul plastochinonelor îi cedează citocromului b6.

164
Complexul citocrom b6f primeşte electronii de la chinone şi îi transferă la
plastocianine - particule liposolubile, care circulă între cele două pături de
lipide; plastocianina (conţine ioni de Cu) solubilă în apă şi care circulă în faza
apoasă a stromei şi poate restitui electronii la P700. Astfel, clorofila P700 îşi
restabileşte nivelul electronic pe baza activităţii fotosistemei II şi a I (ciclul
închis) (Fig. 8.5).
Mecanismul de transfer al electronilor şi formarea de ATP este asemănător
cu cel mitocondrial. Însă se disting şi unele deosebiri. Tilacoizii se prezintă
similar unor creste mitocondriale inverse (în ce priveşte transferul electronilor şi
formarea gradientului de protoni). Electronii se deplasează spre membrana
externă, iar protonii se acumulează în interiorul matricei tilacoizilor (la
mitocondrii invers). Stoma tilacoidală se încarcă cu sarcină pozitivă, iar
membrana tilacoidală externă - cu sarcină negativă. O altă particularitate
distinctivă este un potenţial mai major comparativ cu mitocondriile (250mV).

Fig. 8.5. Transportul de electroni și protoni prin membrana tilacoizilor.

Ciclul Hatch-Slack-Karpilov (C4). Este caracteristic plantelor de

provenienţă tropicală şi subtropicală: porumbul, sfecla de zahăr, sorgul, meiul;
la peste 1000 specii de plante ce cresc în condiţii de iluminare intensă şi
temperaturi înalte.
Structura frunzei la plantele date este specifică: celulele palisadice conţin
un număr redus de cloroplaste; funcţia acestor celule este de asimilare a CO2.
165
Celulele tecii perivasculare sunt bogate în cloroplaste şi realizează funcţia de
fotosinteză. La plantele C4 membrana internă formează cute, care dau naştere la
formaţiuni tubulare sau veziculare, numite reticul periferic.
Acceptor al CO2 serveşte acidul fosfoenolpiruvic (în prezenţa
fosfoenolpiruvatului) în rezultat se formează acidul oxaloacetic (4 C).
Dehidrogenarea cu participarea NADH+ duce la formarea acidului malic, care
prin plasmodesme trece în celulele perivasculare unde este decarboxilat,
rezultând piruvat şi bioxid de carbon. Piruvatul revine în celulele mezofilului.
În cloroplastele celulelor țesutului palisadic piruvatul este supus fosforilării (cu
implicarea ATP) formând acid fosfoenolpiruvic. La aceste plante FS II este slab
dezvoltată.
Geneza plastidelor.
La Spirogira (algă verde filamentoasă), Chlamidomonas (algă verde
unicelulară) a fost descrisă dividerea celulei acompaniată de dividerea
cromatoforului în două parţi. O dividere similară este descrisă şi la dividerea
zoosporilor. După fuziunea zoosporilor se atestă cuplarea cloroplastelor şi
formarea unei plastide mari.
La plantele superioare dividerea cloroplastelor mature în celulele
diferenţiate se atestă foarte rar. Geneza plastidelor poate fi reprezentată în
următorul mod:

Fig. 8.6. Interconversiile plastidelor la plantele superioare.

166
 Dacă celulele în dividere se află în condiţii de iluminare atunci în
proplastidă se acumulează structurile lamelare, în condiţii de întuneric sunt în
formă de vezicule, care se acumulează într-o anumită zonă, formând o structură
reticulară. În asemenea plastide etiolate se conţine proclorofila, care la lumină
trece în clorofilă. La iluminare veziculele şi reţeaua se reorganizează rapid
formând structuri lamelate şi tilacoidale (în cca 48 ore).
Leucoplastele (conţin substanţe de rezervă), - posedă sistem lamelar slab
dezvoltat. În condiţii de iluminare pot forma sistem tilacoidal. Acumulează
picături lipidice.
Amiloplastele. Sunt organitele specializate în care are loc imobilizarea
substanţelor de rezervă. Pot acumula cantităţi neînsemnate de substanţe de
rezervă, fiind un local tranzitoriu (pot degrada şi din nou fi imobilizate) sau de
stocare (Fig. 8.7.).

Fig. 8.7. Aspectul ultrastructural al diferitor tipuri de plastide: A – cloroplast cu

plastoglobule, B – amiloplast, C – cromoplast.
Cromoplastele. Se formează de obicei din cloroplaste, mai rar din
amiloplaste (morcov). Acest proces este legat de resorbţia sistemei tilacoidale şi
lamelare (la amiloplaste începe cu resorbţia amidonului), care este urmat de
eliberarea lipidelor, în care se dizolvă carotenoizii. Compoziţia proteică a celor
două feluri de plastide este diferită: în cursul trecerii cloroplastului în
cromoplast are loc dispariţia anumitor proteine şi apariţia altora noi. Controlul
acestor transformări este complex şi se datoreşte genomului celular.
Proteoplastele – acumulează proteine.
Oleoplastele – acumulează lipide, nu sunt caracteristice unui anumit tip de
ţesut.

167
 Problema continuităţii plastidiale este bazată pe dividerea plastidelor.
Diviziunea plastidei survine după o mărire în volum urmată de diferenţierea
structurală. Lumina şi temperatura, unele elemente minerale (Fe, Mg)
favorizează diviziunea plastidelor, inhibitorii sintezei ADN şi ARN întrerup
procesul de bipartiţie.

Genomul plastidial.
ADN plastidial a fost descoperit în 1950, dar prezenţa lui a fost confirmată
în 1960. Este constituit din molecule circulare de 40-50 µm. Se localizează în
apropierea anvelopei sau a tilacoizilor.
Ribozomii sunt de tipul 70S și sunt sensibili la cloramfenicol, antibiotic ce
reprimă sinteza proteinelor la procariote.
ADN plastidial codează unele subunităţi ale ARN-polimerazei, unele
proteine ale FSI şi II, 9 din 12 subunităţi ale ATP-sintetazei, o parte o
proteinelor lanţului de transfer al electronilor, subunitatea de bază a
ribulozodifosfat carboxilazei, 30 molecule de ARN de tranzit şi încă 40 proteine
necunoscute. Replicarea ADN plastidial este independentă de cea nucleară şi
mai rapidă. Majoritatea enzimelor, proteinelor esenţiale ale plastidelor sunt
codate de ADN nuclear. Într-un cloroplast există peste 200 polipeptide. Sub
controlul direct al nucleului este sinteza clorofilei, carotenoizilor, lipidelor,
amidonului. Enzimele fazei întunecoase, mulţi fermenţi ai lanţului transportator
de electroni sunt, de asemenea, sub controlul nucleului. Genele nucleare codează
ADNpolimeraza şi amino-acetiltransferaza cloroplastelor. Proteinele codate
nuclear sunt sintetizate în citoplasmă, și ulterior pătrund în plastidă fiind
recunoscute după anumite consecutivități. Componentele lanțului transportator
de electroni, precum și ai complexului ATP-sintetazic se află în dependență de
genele nucleare și plastidiene, astfel unele subunități sunt sintetizate în
citoplasmă, iar altele în stroma plastidelor, iar asamblarea lor se produce cu
ajutorul proteinelor chaperon.
Ereditatea plastidială este mai adesea unilaterală, maternă (la
angiosperme), sau paternă (conifere - gimnosperme), sau excepţional biparentală
(Pelargonium, Oenothera).

168
 Bibliografie suplimentară

Ball R., Richter M., Wild A. What are quantasomes? The background of a
nearly forgotten term. Photosynthetica, 1994, 30(2), p.161-173.
Batashev D. R., Pakhomova M.V., Razumovskaya A. V., Voitsekhovskaja
O. V., Gamalei Y. V.Cytology of the minor-vein phloem in 320 species
from the subclass Asteridae suggests a high diversity of phloem-loading
modes. Front. Plant Sci., 2013, 312 (4), p.1-14.
Bobik K., Burch-Smith T.M. Chloroplast signaling within, between and
beyond cells. Front Plant Sci. 2015; 6:781. doi: 10.3389/fpls.2015.00781.
eCollection 2015.
Inaba T. Bilateral communication between plastid and the nucleus: plastid
protein import and plastid-to-nucleus retrograde signaling. Biosci
Biotechnol Biochem. 2010; 74(3), p. 471-476.
Kessler F., Schnell D. Chloroplast biogenesis: diversity and regulation of
the protein import apparatus. Curr Opin Cell Biol. 2009, 21(4), p. 494-500.
Lepistö A., Toivola J., Nikkanen L., Rintamäki E. Retrograde signaling
from functionally heterogeneous plastids. Front Plant Sci. 2012; 3:286. doi:
10.3389/fpls.2012.00286. eCollection 2012.
Liebers M., Grübler B., Chevalier F., Lerbs-Mache S., Merendino L.,
Blanvillain R., Pfannschmidt T. Regulatory shifts in plastid transcription
play a key role in morphological conversions of plastids during plant
development. Front Plant Sci. 2017, 8:23. doi: 10.3389/fpls.2017.00023.
eCollection 2017.
Lopez-Juez E., Pyke K.A. Plastids unleashed: their development and their
integration in plant development. Int J Dev Biol. 2005; 49(5-6), p.557-577.
López-Juez E. Plastid biogenesis, between light and shadows. J Exp Bot.
2007; 58(1), p.11-26.
Pfannschmidt T., Ogrzewalla K., Baginsky S., Sickmann A., Meyer H.E.,
Link G. The multisubunit chloroplast RNA polymerase A from mustard
(Sinapis alba L.). Integration of a prokaryotic core into a larger complex
with organelle-specific functions. Eur J Biochem. 2000, 267(1), p.253-261.

169
 Capitolul 9. Reproducerea celulară.
Ciclul celular. Mitoza şi amitoza.
Modificări ale ciclului mitotic

În organismele pluricelulare celulele diferitor țesuturi dețin o capacitate

proliferativă variată. Astfel, unele celule posedă însușirea de dividere pe
parcursul întregii vieți, iar altele după diferențiere pierd această capacitate,
rămânând în faza G0. La această categorie se referă neuronii, cardiomiocitele,
celulele cristalinului. O proliferare limitată posedă alte tipuri de celule cum ar fi
hepatocitul. Celulele constitutive ale sângelui, epiteliale posedă o capacitate de
reproducere înaltă la fiecare 12-36 ore înscriind un ciclu celular. Cel mai scurt
ciclu celular, de cca 30 min, se atestă în dividerea oocitelor amfibienilor,
echinodermelor. În condiții experimentale în culturi in vitro durata unui ciclu
celular reprezintă în jur de 20 ore.
Reproducerea celulară este un proces determinat genetic, constituit din
evenimente interrelate și strict ordonate. Reproducerea celulelor asigură
creşterea, multiplicarea, diferenţierea şi regenerarea ţesuturilor, iar, în cele din
urmă, continuitatea vieţii.
Factorii ce determină intrarea celulelor în faza de reproducere sunt de
diferită natură. Aceștia pot fi produși proprii a celulei, iar reglarea poartă
denumire de stimulare autocrină. Factorii stimulatori ai reproducerii celulare pot
fi produși a celulelor vecine (reglare paracrină) sau chiar a altor organe
(stimulare endocrină sau umorală). De asemenea, inducerea reproducerii
celulare poate fi generată de factori exogeni.
Acești factori se leagă specific cu receptorii membranari și transmit
semnalul prin mesageri secundari (cum ar fi AMFc - adenozin monofosfatul
ciclic).
Pentru studierea inductorilor reproducerilor celulare au fost utilizați
heterocarionii. În acest scop au fost fuzionate celule în care nucleele se aflau la
diferite etape ale ciclului celular. Rezultatele obținute s-au dovedit a fi
dependente de etapele ciclului celular în care se aflau celulele.
În urma fuziuni celulelor aflate în fazele G2 cu G1, precum și S cu G2, în
celula himeră nucleele și-au continuat evaluarea fără modificări. În rezultatul
170
contopirii unei celule în faza S cu alta în G1 în acesta din urmă s-a atestat
stimularea sintezei ADN.
Fuziunea unei celule aflate în dividere mitotică cu alta flată în interfază
chema schimbări în activitatea nucleului interfazic: condensarea timpurie a
ADN-ului, fragmentarea membranei nucleare. Ținând cont că ADN în faza G1
nu este dublat, în urma compactizării timpurii se formau cromozomi
monocromatinici. Rezultatele acestor cercetări pot fi sumarizate:
G2+G1 → fără schimbări
S +G1 → sinteza ADN-ului
S +G2 → fără schimbări
М+G1 → condensarea timpurie a ADN-ului, formarea cromozomilor
monocromatinici
М+S → condensarea timpurie a ADN-ului, formarea cromozomilor
bicromatinici
М+G2 → condensarea timpurie a ADN-ului, formarea cromozomilor
bicromatinici.
Aceste studii au fost completate cu alte serii de experiențe ce au inclus
inocularea numai a nucleelor aflate în diferite faze ale ciclului celular în
citoplasma altor celule aflate, de asemenea, la diferite etape ale ciclului celular.
Rezultatele au fost similare ca și în cazul precedent, fiind concluzionat, că
factorii ce promovează dividerile celulare se află în citoplasmă.
S-a stabilit, că factorul de promovare a mitozelor (MPF – mitosis
promoting factor) este un heterodimer format dintr-o ciclină (Cyc) și o
proteinkinază ciclin (Cdk). Astfel, MPF este format fin două componente – o
ciclină cu funcție reglatoare și o proteinkinază ce se referă la fosfolipaze, care
modifică proteinele transportând grupa fosforică de la ATP la aminoacizii serina
sau treonina, prezentând funcție catalitică.
Actualmente la mamifere sunt descrise 9 tipuri de cicline și 7
proteinkinaze. În celulele ce intră în dividerile mitotice a fost identificată ciclina
B. Inițial a fost descrisă în oocitele aricilor da mare, ulterior a fost identificată la
alte eucariote. Se consideră că Cyc B joacă un rol important la formarea fusului
acromatic şi segregarea cromozomilor. Dacă concentrația la începutul mitozei

171
este majoră la finalul reproducerii celulare scade semnificativ. Conținutul și
activitatea ciclinelor este variată pe parcursul ciclului celular (Fig. 9.1.).
Cyc A, sinteza căreia începe încă în G1, induce mitozele şi acţionează
asupra segregării cromatidelor.
Ciclina E se sintetizează între perioadele G1 şi S. S-a stabilit, că expresia
genei codificatoare de ciclina E are loc numai 15 ori şi lipsește după a 16
dividere, ceea
ce conduce la
blocarea
reproducerilor
ulterioare. Cyc
E este necesară
pentru intrarea
în faza S.

Fig. 9.1. Variația concentrației (pe ordonată) a

diferitor cicline pe parcursul ciclului celular.

Viteza derulării fazelor celulare este controlată de ciclina D. Se cunosc 3

tipuri ale ciclinei D, dintre care D1 joacă un rol important în diferențiere.
La plante au fost descrise Cyc 3 şi 4. Cyc 3 are funcții similare Cyc A şi
B la animale, iar Cyc 4 prezintă o omologie înaltă cu Cyc D.
Proteinkinazele sunt mai stabile pe parcursul ciclului celular comparativ
cu Cyc. Inițial sunt sintetizate Cdk caracteristice pentru G1, ulterior pentru faza
S și mitoze. Formarea unor proteinkinaze conduce la degradarea celor ce
corespund fazelor precedate.
Sinteza ciclinei A începe la finalul G1 și începutul fazei S. La intrarea în
faza S se activează complexul Cyc A/Cdk 2. Degradarea ciclinei A conduce la
dereglarea sintezei ADN-ului. Semnal al finalizării fazei S este dat de complexul
ciclinei A cu Cdk 1 și inactivării Cyc A/Cdk 2.
Ciclinele specifice interfazei posedă un domen C-terminal lung, care le
asigură o stabilitate pe durata fazelor acestui interval, iar în mitoză sunt supuse
proteolizei.
172
 Iniţiator al mitozelor la eucariote este Cdk 25, care activează complexul
Cyc B/Cdk 1. Chinaza wee 1 are acţiune inhibatoare, astfel, începutul mitozelor
este stabilit de balanţa dintre activitatea Cdk 25 şi wee 1.
Cyc B degradează în anafază odată cu activarea unui alt complex АРС
(anaphase promoting factor), care este implicat și în fosforilarea coezinelor.
Pentru finalizarea fiecărei etape există puncte de control (restriction
point). Blocarea derulării ciclului celular poate fi indusă de apariția
restructurărilor AND-ului, sinteza incompletă a AND-ului în faza S,
dezorganizarea asocierii cromozomilor la fusul de diviziune.
Ciclul celular. Reproducerea celulară are la bază ciclul celular, ce
reprezintă perioada ce se derulează între două diviziuni mitotice (din gr.
“kyklos” - cerc).
Ciclul celular cuprinde interfaza şi diviziunea celulară.
Interfaza (din gr. “inter” – între şi gr. “phasis” – aspect) reprezintă
intervalul dintre două mitoze consecutive. În interfază, celula se pregăteşte de
diviziune, aceasta însă nu înseamnă că ea se află în stare de repaus, dimpotrivă,
este cea mai activă din punct de vedere metabolic în ciclul celular, în care au loc
o serie de procese esenţiale pentru
declanşarea diviziunii celulare.
În această etapă a ciclului
celular, nucleul reprezintă o structură
uniformă, cromozomii sunt
despiralizaţi, vizibili fiind doar
nucleolii.
Interfaza este formată din trei
perioade (subfaze), iar fiecare dintre
ele se caracterizează printr-o serie de
particularităţi.
Fig. 9.2. Reprezentarea ciclului celular.
1. Perioada G1 (presintetică) (din eng. “G-gap” –interval, gap 1". În perioada
G1 nu se produce sinteza ADN-ului (cantitatea de ADN este 2c), dar se
sintetizează intensiv ARNm, proteine, enzime. În afară de aceasta, în celulă
se acumulează ATP, iar numărul de organite celulare creşte.

173
 Perioada G1 constituie 25-50% din timpul interfazei (4-10 ore). La o serie
de celule (celulele maligne), plasmodiul mixomicetei (Fusarium) poate lipsi.
Unele celule se pot afla un timp mai îndelungat în această perioadă (câteva luni
sau chiar ani).
2. Perioada S (sintetică) (din eng. “S-synthesis” – sinteză).
În această perioadă are loc replicarea ADN-ului, cantitatea constituind 4c.
Paralel cu sinteza ARNr continuă sinteza ARNm.
Perioada S ocupă 35-40% (5-8 ore) din interfază. Perioada sintetică nu
poate lipsi din ciclul celular.
3. Perioada G2 (postsintetică).
Perioada G2 are o durată de 20-35% (3-5 ore) din interfază.
În această perioadă continuă sinteza ARN-ului şi a proteinelor. Se
sintetizează în cantităţi mari tubulinele, actina şi miozina, acestea fiind necesare
formării aparatului de diviziune (centrului celular, fusului de diviziune).
Durata de la începutul fazei S până la sfârșitul mitozei corelează cu
tempoul dividerii. Sub acțiunea diferitor compuși (substanțe nutritive, blocatori
ai sintezei proteinelor și asamblării microtubulilor), factor fizici (temperatura,
pH) poate fi inhibată sau accelerată reproducerea celulară, sau reținerea celulele
în perioada G1.
Celulele eucariote se reproduc pe două căi:
1. prin diviziunea directă (amitoză);
2. prin diviziunea indirectă (cariochineză şi citochineză).
Diviziunea directă, amitoza (gr. a —fără; mitos - fir, filament) include
dividerea nucleului fără compactizarea ADN-ului, formarea fusului de diviziune
și distribuirea echivalentă a materialului genetic între celulele fiice. Amitoza a
fost descoperită de Robert Remark în 1841. Amitoza începe cu amplificarea
numărului de nucleoli, este precedată de dublarea ADN, sinteza diferitor tipuri
de ARN, însă distribuirea se produce prin strangularea și repartizarea
întâmplătoare a cromatinei între nucleele nou formate. În amitoză nu se constată
etapele specifice mitozei ce includ compactizarea și segregarea cromozomilor,
distribuirea echilibrată a materialului genetic între celulele fiice. Dividerea
nucleelor prin amitoză poate fi lipsită de citochineza, în acest caz se formează
celule bi- sau polinucleare.

174
 Diviziunea amitotică este mai frecventă în celulele ţesuturilor patologice
sau în celulele bătrâne, care şi-au redus capacitatea de diferenţiere.
În condiţii normale, prin amitoză se multiplică unele dintre foiţele
embrionare ale animalelor, celulele foliculare ale ovarului, leucocite, celulele
glandelor endocrine şi ale ficatului, iar la plante – celulele ovarului, parenchimul
tuberculelor, endospermului.
Celula ce a parcurs calea de reproducere prin amitoză ulterior nu poate
trece prin diviziune mitotică.
Diviziunea indirectă poate fi:
a. tipică sau ecvaţională (mitoza);
b. alotipică sau reducţională (meioza);
Mitoza (din gr. “mitos” – filament) reprezintă diviziunea indirectă a
celulelor somatice cu dublarea prealabilă şi repartizarea uniformă a
cromozomilor (materialul ereditar) între celulele-fiice. Mitoza a fost descoperită
pentru prima dată de Strasburger în 1870 în celulele vegetale, iar în 1879 Boveri
și W. Flemming au descris acest proces în celulele animale. Noțiunea “mitoză”
a fost introdus în 1882 de W. Flemming.
Mitoza se întâlnește în celulele ce se află în plină creştere: ţesutul
embrionar şi ţesuturile meristematice ale plantelor, organele hematopoetice şi
ţesuturile epidermice ale animalelor etc. În urma diviziunii mitotice din celula-
mamă nucleu diploid (2n cromozomi sau 2c) se formează două celule-fiice
identice (cu nuclee 2n sau 2c). Această diviziune asigură proliferarea celulelor,
creşterea şi diferenţierea individuală, continuitatea genotipului.
Diviziunea mitotică ocupă circa 10% din ciclul celular. În funcţie de
specia din care fac parte celulele ce se divid, mitoza poate dura între câteva
minute şi câteva ore.
Întreg procesul de diviziune mitotică include următoarele faze:
1) profaza; 2) prometafaza; 3) metafaza; 4) anafaza; 5) telofaza.
Trecerea exactă de la o fază la următoarea sunt greu de apreciat. Mai
distinctivă se prezintă anafaza – când se constată începutul segregării
cromozomilor spre poli.
1. Profaza – perioada în care cromozomii devin vizibili în rezultatul
spiralizării şi condensării. Fiecare cromozom este dublat longitudinal şi se

175
 evidenţiază cele două cromatide răsucite una în jurul celeilalte şi unite în
regiunea centromerului. Spre sfârşitul profazei, apar centrii mitotici,
nucleolii devin mai mici şi chiar dispar complet, degradează membrana
nucleară.
La începutul profazei, cromatidele surori sunt unite împreună cu ajutorul
coezinelor. iar către sfârșitul profazei rămân unite între ele numai la nivelul
centromerilor.
Complexul proteic coezinic este format din patru subunități, în care un
heterodimer al proteinelor SMC, în acest caz SMC1 / SMC3, se asociază cu alte
două proteine, proteinele Scc1 și Scc3 (Fig. 9.3). La vertebrate există două
variante ale Scc3, numite SA1 și SA2.

Fig.9.3. Structura complexului coezinic și reprezentarea schematic a asocierii

cromatidelor surori.

Această asociere se produce încă în perioada S a interfazei în timpul

replicării ADN-ului când cromatidele surori sunt menținute alăturate cu ajutorul
coezinelor. S-a stabilit, că dacă în perioada S nu se produce legarea coezinelor
de ADN, atunci nu se produce ulterior nici condensarea cromozomilor.
Condensarea cromatinei în timpul profazei este urmată de reducerea
activității transripționale, care se întrerupe complet către mijlocul profazei.
Totodată se atestă inactivarea nucleolilor, se produce fuziunea centrelor fibrilare
și diferențierea organizatorilor nucleolari.
În această perioadă are loc fosforilarea laminelor, ce conduce la pierderea
legăturii cromozomilor de membrana nucleară.

176
 Activarea fosforilazelor reprezintă un criteriu specific al profazelor.
Sporirea activității acestor enzime conduce la modificarea histonelor, laminelor,
condensinelor, coezinelor.
În profază începe formarea aparatului de diviziune. Acest proces continuă
în prometafază.
Centrul celular este prezent în celulele animale, alge, ciuperci, în celulele
mamă ale gameţilor la briofite, în spermatozoizii gimnospermelor inferioare.
Lipseşte la unele gimnosperme şi la toate angiospermele.
Structura şi activitatea centriolilor se schimbă în funcţie de perioada
ciclului celular (Fig 9.4).
În decursul mitozei din profază şi până la telofază celula dispune de 2
diplozomi, la fiecare pol câte unul în care centriolul-mamă este orientat cu un
capăt spre centriolul-fiică. Centrilolul-mamă în timpul mitozei este înconjurat de
la mijloc de o pătură de fibrile subţiri cu grosimea de 0,3 µm, de la care în
direcţie radială pornesc microtubulii. Centriolul-fiică este lipsit de o asemenea
pătură. La sfârşitul profazei din microtubuli se formează fusul de diviziune, la
capetele căruia se află câte un diplozom. Cercetările au arătat, că microtubului
noi se formează nu în baza tripletelor cilindrului centriolar, dar din pătura de
microfibrile dispusă la centriolul-mamă. La sfârşitul mitozei fusul de diviziune
se descompune, iar în fiecare celulă nimerește câte un centru celular, la
centriolul-mamă pătura microfibrilară, iar în citoplasmă microtubulii practic
lipsesc.

177
 Fig. 9.4. Modificarea morfologiei centrului celular la diferite faze ale ciclului
celular (după Узбеков Р.Э., Алиева И.Б. 2008).

În perioada G1 centriolii pierd poziţia perpendiculară, însă tot se menţin

împreună. Pe suprafaţa centriolului-mamă apar sateliţii, de la care în direcţie
radială în citoplasmă se disprind microtubulii. În interfază centrul celular începe
să funcţioneze ca centrul al formării microtubulilor citoscheletului. În această
perioadă se poate forma axonema cililor şi a flagelilor.
În perioada S are lor reproducerea centrului celular.
În perioada G2 a ciclului celular la ambii diplozomi ai centriolilor-mamă
dispar sateliţii, se formează pătura de microfibrile şi încep să crească
microtubulii.
În celulele vegetale lipsite de anvelopă celulară (celulele endospermului şi
meiocitele) în interfază microtubulii citoscheletului sunt asamblați în fascicole
radiale orientate de la nucleu spre zona corticală a citoplasmei. Formarea fusului
de diviziune începe în profază când sistema perinucleară a microtubulilor se
reorientează.
În celulele asigurate cu anvelopă celulară microtubulii sunt distribuiți în
zona corticală a celulei, formând spirale cu diferit pas, buclele cărora sunt
orientate perpendicular viitorului fus de diviziune. În unele celule microtubulii

178
sunt distribuiți paralel, în acest caz nu formează spirale. Microtubulii corticali
joacă un rol important în creşterea celulelor și extinderea peretelui celular. La
începutul dividerilor microtubulii corticali dispar şi se formează MT
preprofazici, ce reprezintă o sistemă inelară de MT. În profază aceşti MT dispar,
iar alţii se formează în jurul nucleului, formând sistema perinucleară care poate
avea o distribuţie diferită. După degradarea membranei nucleare are loc
cooperarea MT cu cromozomii şi formarea fusului de diviziune. La sfârşitul
anafazei la mijlocul celulei între cele doua centre se formează fragmoplastul şi
mai apoi peretele celular.

După degradarea nucleului în prometafază în regiunea nucleului existent

anterior se formează o sistemă haotică de MT o parte dintre care se unesc cu
chinetocorii, formând fibrilele chinetocorale ale fusului de diviziune, iar altă
parte rămânând liberă. Fascicolele MT se orientează treptat bipolar formând
fusul de diviziune.
În celulele animale de tip astral se disting microtubuli ai chinetocorului,
polari și asterieni, iar în formarea fusului de diviziune participă numai cei ai
chinetocorului și polari (Fig. 9.5 A).

Fig. 9.5. Formarea fusului de diviziune în celule animale (A) și vegetale (B) și
evoluția lui la etapele mitotice: 1- microtubuli chinetocorali, 2 – polari, 3 –
asterieni.

179
 La începutul prometafazei MT polari nu sunt uniţi cu chinetocorul și au
extremitatea „–” orientată spre poli, iar extremitatea „+” spre ecuator. MT uniţi
cu chinetocorul au capetele „–” sunt orientate spre poli. MT cresc la polul „+”,
iar în extinderea lor un rol important joacă proteinele motorii – dineinele ce
asigură orientarea corectă a firelor fusului de diviziune și deplasarea lor paralelă
a unora față de altele. MT polari şi cei ai chinetocorului intercalează, formând
o structură integră – aparatul mitotic.
Cu elementele fusului de diviziune pot intercala membranele reticulului
endoplasmatic care străbat printre microtubuli, jucând un rol important în
orientarea acestora. Mitocondriile, plastidele nu intră în zona fibrilelor fusului
acromatic.
În profază se produce, de asemenea, fragmentarea cisternelor reticulului
endoplasmatic în vezicule mici, divizarea componentelor aparatului Golgi.
În concluzie: profaza mitozei se caracterizează prin următoarele procese:
- dublarea centriolilor (încă în interfază) şi migrarea lor spre polii celulei;
- condensarea cromatinei şi evidenţierea cromozomilor;
- degradarea nucleolilor;
- degradarea membranei nucleare şi ca rezultat fuziunea carioplasmei şi
hialoplasmei;
- formarea fusului de diviziune.
Durata profazei constituie circa 50% din mitoză.
Prometafaza. În prometafază se realizează interacțiunea microtubulilor cu
cromozomii. Primele contacte se produc întâmplător ca urmare a mișcărilor
haotice (drife) ale cromozomilor până când unul dintre chinetocori nu este legat
prin microtubuli. După asocierea MT cu chinetocorul începe deplasarea
cromozomilor de-a lungul MT spre capătul „–” în direcția de unde provin MT.
În centrele de organizare a MT ( centrioli sau zona polară) sunt în formare noi
MT care se polimerizează, crescând spre ecuator. În acest timp se poate produce
interacțiunea dintre cel de-al doilea chinetoctor cu MT în formare. În această
perioadă cromozomii realizează mișcări haotice în diferite direcții. Ca rezultat
cromozomul este legat de MT la ambii chinetocori, iar cromozomul se
deplasează spre ecuator. În prometafază cromozomii sunt distribuiți pe tot planul

180
de diviziune ceea ce permite aprecierea cu precizie a numărului, formei,
morfologiei cromozomilor specifici fiecărei specii (descrierea cariotipului).
Centromerii reprezintă o regiune specifică a cromozomului ecuator la care
se asociază chinetocorul, o structură proteică, prin care cromozomii sunt legați
cu microtubulii.
La drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) la nivelul centromerului
sunt identificate trei consecutivități: CDE I, CDE II și CDE III (CDE =
centromere DNA elements). CDE I este format din 8 p.n., CDE III din 25 p.n. și
ambele sunt conservatoare. Consecutivitatea CDE II deține variabilitate (77-86
p.n.) și este formată la 90% din A-T.
Structura centromerului (CEN) cromozomilor mamiferelor, inclusiv la om,
este complexă. Analizele efectuate au pus în evidenţă diferite clase de ADN
satelit, nonsatelit şi proteine.
ADN satelit este un constituent universal al regiunilor centromerice și este
alcătuit din secvenţe de nucleotide repetate în tandem. Lungimea secvenţei şi
numărul de repetări variază de la o specie la alta.
După localizarea centromerilor pe cromozomi ei pot fi:
- holocentrici – centromerii sunt distribuiți pe lungimea cromozomului.
Asemenea centromere se atestă la unele insect, nematode, unele plante (Fig.
9.6 B);
- monocentrici – un singur centromer la nivelul constricției primare. La
rândul lor centromerii monocentrici pot fi:
- punctiformi – când la chinetocorul asociat de centromer se leagă o singură
microtubule, de ex. la drojdia de bere (Fig. 9.6 A).
- zonali – când la chinetocorul asociat de centromer se leagă un fascicol de
microtubule.

181
 Fig. 9.6. Asocierea chinetocorilor și centromerilor: A) – centromere
monocentric la Schizosaccharomyces pombe, B) - centromer holocentric la
Caenorhabditis elegans.
Sursă: Hagstrom K. A., Meyer B. J., 2003.
La centromerii monocentrici zonali la plante se pot lega 20-40
microtubuli, la cromozomii umani sunt atestați 50 microtubuli. Legarea
incorectă a firelor fusului de diviziune la chinetocori poate genera anomalii în
distribuirea cromozomilor între celulele fiice.
Într-un cromozom mitotic centromerul este regiunea la nivelul căreia
cromatidele surori sunt asociate și la care este unit chinetotorul de la care
pornesc microtubulii chinetocorali. Fiecare cromatidă a cromozomului dispune
de centromere și corespunzător de chinetocor.
Chinetocorul reprezintă o structură proteică, tripartită. Forma
chinetocorului poate fi de plăci, discuri sau discuri (la unele specii de plante).
Fiecare chinetocor este format din 3 elemente:
i. stratul inter,
ii. stratul mijlociu,
iii. stratul extern de la care pornesc microtubulii (Fig. 9.7).

182
 Fig. 9.7. Structura și localizarea centromerului și chinetocorului.
Sursă: Molecular Cell Biology, 3rd ed., Lodish, et al., 1995.

În startul intern sunt localizate proteinele СЕNР-А – analog a histonei Н3,

care se leagă de CDE II, СЕNР-G – proteină ce leagă centromerul de matricea
nucleară, СЕNР-С – cu funcție încă necunoscută.
Sub stratul intern al chinetocorului de AND satelit al centromerului este
legată proteina СЕNР-В, precum și МСАК cu funcție coezinică.
În pătura de mijloc a chinetocorului a fost identificată proteina 3F3/2, care
se consideră responsabilă de asamblarea chinetocorului.
În stratul extern se află două СЕNР-Е и СЕNР- F implicate în asocierea
cu microtubulii. Printre microtubuli de acest strat se găsesc unite și dineine.
Proteinele chinetocorului sunt sintetizate în faza S a interfazei. Din acea
perioadă se asociază cu AND-ul.
Chinetocorul îndeplinește funcții importante în asigurarea metachinezei
cromozomilor în mitoză, precum și segregării corecte între celulele fiice.
Metafaza. Această fază se caracterizează prin orientarea cromozomilor în
planul ecuatorial (congresia cromozomilor). Metafaza este vulnerabilă la diferiți
factori (temperatură, compuși ce blochează polimerizarea microtubulilor) care

183
conduc la întreruperea dividerilor și formarea K mitozelor. Dacă nu are loc
restabilirea procesului de diviziune, atunci se poate forma un nucleu poliploid
sau celula poate intra pe calea apoptozei (morții programate).
În metafază are loc finalizarea formării aparatului mitotic. În celulele
eucariote se disting două tipuri de aparate mitotice: astral și anastral. Aparatul
mitotic astral (convergent) se caracterizează prin formarea la fiecare pol a unei
zone unde se află centrozomii de la care pornesc microtubulii.
Tipul anastral se distinge prin lipsa centriolilor, iar microtubulii pornesc
din zonele polare. Asemenea aparat mitotic este caracteristic plantelor
superioare, dar se întâlnește și în embriogeneza timpurie a unor mamifere, la
etapele I și II de dividere a zigotei.
Indiferent de tipul aparatului mitotic astral sau anastral, ambele forme
dețin elemente structurale similare: centromere cu chinetocori și mirotubuluii
fusului de diviziune.
La etapa de metafază cromozomii sunt formați din două cromatide care
rămân unite la nivelul centromerului. Cromozomii se mențin la ecuator datorită
forțelor ce sunt aplicate din partea ambelor poluri.
În metafază poate să continue degradarea membranei nucleare.
Generalizând pot fi menționate următoarele particularități ale metafazei:
- aranjarea cromozomilor la ecuatorul celulei (congresia cromozomilor);
- formarea plăcii metafazice;
- fixarea cromozomilor prin intermediul fusului de diviziune;
- aranjarea cromozomilor în formă de stea (în celulele animale).

Metafaza alcătuiește circa 13% (8 min) din mitoză.

Anafaza se începe cu degradarea complexului coezimic ce menține
conjugate cromatidele surori la nivelul centromerului. Această etapă se
caracterizează prin despărțirea completă a cromatidelor surori, clivarea
centromerelor și segregarea cromozomilor monocromatinici. Aceste procese se
realizează în același timp la toți cromozomii. Deplasarea cromatidelor spre polii
celulei este asigurat de fusul acromatic. Ca rezultat, la polii celulei se formează
două seturi de cromozomi cu aceeaşi constituţie genetică ca şi nucleul celulei-
mamă.

184
 Anafaza durează circa 7% (4 min) din timpul mitozei şi se caracterizează
prin:
- aranjarea cromatidelor în timpul deplasării în conformitate cu poziţia
centromerului;
- deplasarea cromatidelor fiecărui cromozom spre polii celulei.
Există diferite opinii referitoare la natura forţelor care mobilizează
cromozomii monocromatidici (cromatidele) spre polii celulei.
Conform ipotezei biochimice, deplasarea cromozomilor, după
desprinderea lor de centromer, are loc datorită depolimerizării MT
chinetocorului şi polimerizării MT polari în zona ecuatorială.
Se disting două tipuri de anafază: A și B. În cazul anafazei A migrarea
cromozomilor se produce pe contul MT chinetocorale (Fig. 9.8 A). Anafaza B se
realizează cu implicarea MT polare (Fig. 9.8. B) și are ca rezultat extinderea
fusului de diviziune. În celulele mamiferelor, de regulă, se întâlnesc ambele
tipuri care se desfășoară practic simultan. La eucariotele inferioare prevalează
anafaza B, iar lungimea fusului de diviziune poate crește de cca 15 ori. La plante
anafaza B lipsește.

Fig. 9.8. Tipurile de anafaza în celulele animale: A- anafaza A, B - anafaza B.

Mecanismele segregării cromozomilor sunt încă discutabile. Un rol

important este acordat proteinelor motorii – dineinelor. Deplasarea cromatidelor

185
este un proces cu consum major de energie. Pentru transportatrea unei singure
cromatide de la ecuator spre pol necesită 20 molecule de ATP.
Telofaza. Această fază începe la momentul când cromatidele ajung la
polul celulei. Inițial începe depolimerizarea MT chinetocorali, iar MT polari se
mai mențin ceva timp. În telofaza timpurie, cromatidele încep să se
despiralizeze, păstrâd orientarea. Urmează restabilirea membranei nucleare din
fragmentele preexistente, din locurile de contact cu părțile de mijloc ale brațelor
extinzându-se spre în regiunile telomerice și cetromerice. Cromatidele se
decompactizare căpătând aspect interfazic, începe sinteza ARN-ului ribozomal,
iar nucleoli devin vizibili; se restabilesc porii nucleari.
Тelofaza se caracterizează prin:
- decondensarea cromatidelor;
- formarea unei noi membrane nucleare;
- formarea nucleolilor;
- degradarea fusului de diviziune;
Orientarea și deplasarea cromatidelor, evenimentele desfășurate pe
parcursul fazelor mitotice sunt amplu descrise prin microscopia
imunofluorescentă (Fig. 9.9).

Fig. 9.9. Rezultatele studiului immunofluorescent al mitozei la orz: reacția anti-

tubulină - roșu, anti–CENP-A, proteină a stratului intern al chinetocorului -
verde (sursa: Zhang H., Dawe R. K. 2011).

Citochineza (din gr. “kytos” – cavitate, “kinesis” – mişcare) reprezintă

dividerea citoplasmei cu tot ansamblul de constituienţi citoplasmatici şi ai
membranei celulare. Organitele celulare se repartizează într-o măsură mai mare
sau mai mică egală între celulele-fiice. Mecanismul citochinezei diferă la plante
şi animale.

186
 La plante citochineza are loc prin formarea fragmoplastului (a lamelei
mediane) în regiunea ecuatorului, cu extinderea ulterioară spre periferie (Fig.
9.10 A). Se presupune, că fragmoplastul derivă din tubulii fusului de diviziune şi
decurge cu participarea aparatului Golgi.
Fragmoplastul reprezintă o structură de microtubuli înconjurată de vacuole
cu membrane unistatificate şi este orientată perpendicular membranei celulare
între cele două nuclee nou formate. Inițierea formării elementelor
fragmoplastului începe la sfârșitul anafazei și continuă în telofază. MT au
braţele „–” orientate spre nucleele celulelor-fiice, iar braţele „+” se suprapun în
zona ecuatorială. Funcţia principală a microtubulilor fragmoplastului este
implicarea lor în transportul veziculelor centripet spre placa membranară.
Veziculele cu pectină se aglomerează în această zonă unde după contopire
formează placa centrală care devine lamela mijlocie.
Fragmoplastele se pot deosebi la diferite celule. Se cunosc trei tipuri de
fragmoplaste:
1. În celulele meristematice fragmoplastul este reprezentat de fascicole mici de
MT orientaţi contrar unii - altora şi înconjurând placa celulară.
2. Fragmoplastul în celulele endospermului. Fibrilele MT se polimerizează de
la polii fusului de diviziune telofazic. De asemenea, înconjoară placa
celulară sub forma unui strat.
3. În celulele microsporilor la dicotiledonate: MT se polimerizează sub forma
de steluţe, formând o masă de fibrile, spre deosebire de tipurile anterioare,
un plan. MT nu sunt orientate centripet.
Chitochineza la animale se realizează prin strangulare (Fig. 9.10 B).

Fig. 9.10. Aspectul anafazelor și telofazelor în celulele vegetale (A) și animale

(B).

187
 La sfârșitul anafazei începe formarea inelului contractil din acumulările
corticale de microfilamente actinice și miozinice (miozina II). În partea
exterioară a celulei în locul strangulării se observă un șanț dispus perpendicular
la mijlocul axului fusului de diviziune. Ca rezultat al formării complexului
actino-miozinic se produce contractarea microfilamentelor și micșorarea
diametrului inelului contractil.
Nu toate mitozele finalizează cu chitochineză. În lipsa dividerii
citoplasmei se formează celule polinucleare. Astfel, în endospermul multor
specii în rezultatul mai multor divideri se formează sinciții polinucleare. Lipsa
chitochinezei este stabilită și pentru mixomicete, etapele inițiale de dezvoltare a
embrionilor unor insecte.
În rezultatul unei mitoze tipice dintr-o celulă somatică (diploidă, 2n) se
formează două celule-fiice, în mare măsură asemănătoare între ele şi cu celula-
mamă (de asemenea diploide, 2n).
După gradul de asemănare dintre celulele-fiice şi celula-mamă, se
deosebesc următoarele forme de mitoză:
1. mitoza homotipică – celulele-fiice se aseamănă între ele, dar sunt mai
mature ca celula-mamă (este caracteristică celulelor în diferenţiere, de ex.
din celulele stem rezultă celule specializate, care diferă printr-un anumit
grad de celula-mamă);
2. mitoza homoheterotipică (sau asimetrică) – o celulă-fiică se aseamănă cu
celula-mamă, iar cealaltă diferă;
3. mitoza de diferenţiere (sau întinerire) – celulele-fiice sunt mai tinere decât
celula-mamă (este caracteristică limfocitelor).
Celulelor somatice le sunt caracteristice următoarele variaţii ale mitozei:
 Ortomitoza – centrul de formare a microtubulilor se află în citoplasmă. La
rândul său, ortomitoza se poate diviza în:
a. ortomitoză deschisă (sau mitoză obişnuită);
b. ortomitoză semideschisă – se păstrează membrana nucleară, cu excepţia
zonelor polare (este caracteristică unor alge roşii, brune, verzi, unor
ciuperci);

188
c. ortomitoza închisă – membrana nucleară se păstrează intactă. Fusul de
diviziune se formează în nucleu. Se întâlneşte la unele infuzorii (dividerea
micronucleelor).
 Pleuromitoza – nu se distruge membrana nucleară, iar la formarea fusului
de diviziune nu participă centriolii, ci structurile din partea internă a
membranei nucleare (plăcile centriolare). Se întâlneşte la protozoare, la
unele ciuperci (hitridiomicete, oomicete, zigomicete, ascomicete).

Semnificaţia biologică a mitozei este următoarea:

1. asigură constanţa numărului de cromozomi (cantitatea materialului
ereditar) în procesul de dividere a celulelor somatice;
2. asigură integritatea structurală a ţesuturilor în caz de pierdere a celulelor
(substituirea eritrocitelor, a celulelor din epiteliul intestinului etc.);
3. asigură creşterea şi dezvoltarea organismului pluricelular;
4. asigură regenerarea ţesuturilor şi a organelor.
Mitoza poate fi influențată de factori intracelulari, cei mai importanţi
rezultând din interdependenţa diverselor tipuri de celule din ţesut, precum și
factori generali ce reprezintă factorii externi (temperatura, lumina), substanţele
chimice (vitamine, hormoni). La semnalele primite o celulă răspunde în variate
moduri, în funcţie de efectul generat. Substanţe care stimulează intrarea
celulelor în mitoză se numesc mitogeni.
Derularea normală a întregului proces de mitoză este determinată de
punctele de control în reglarea ciclului celular:
1. Punctul de control al ADN nereplicat în fazele S și G2 previne activarea
factorilor MPF înainte ca replicarea ADN sa fie finalizată.
2. Punctul de control previne inițierea prematură a anafazei. Proteina Mad 2 si
alte proteine controlează și inhibă degradarea securinei prin APC.
3. Punctul de control al segregării cromozomilor previne telofaza și citokineza
până când cromozomii nu sunt corect segregați, astfel încât celulele-fiice sa
moșteneasca un set complet de cromozomi. O GTP-ază denumită Tem1
activează fosfataza Cdk14 care activează la rândul ei APC și factorul
specific APC denumit Cdh1.

189
4. Punctul de control al leziunilor ADN oprește ciclul celular la tranziția G1/S
până când leziunile sunt reparate. Un rol important joacă proteinele
supresoare ale tumorilor ATM/ATR, Chk1/2, p53.
Celulele somatice diploide ale mamiferelor au o capacitate limitată de
diviziune in vitro, denumită limita Hayflick. De exemplu fibroblastele
embrionare de şoarece se divid de 10-20 ori, iar cele umane de 30-70 ori.
Limitarea capacităţii de proliferare depinde de numărul de mitoze parcurse şi nu
de timpul de cultivare a celulelor. Acest proces a fost denumit senescenţă
proliferativă.
Unul din factorii ce semnalizează senescenţa replicativă este scurtarea
telomerelor cromozomale. În cazul declanşării senescenţei replicative se
activează o β-galactozidă lizozomală, care este un marker specific al acestei
stări.
Numeroase date experimentale au permis stabilirea unei corelaţii
incontestabile între reducerea lungimii telomerelor, senescenţa replicativă şi
transformările celulelor. Astfel,
1. corelaţie directă este stabilită între talia telomerelor, vârsta înaintată şi
capacitatea replicativă;
2. studierea diferitor boli genetice asociate cu îmbătrânirea prematură
(sindromul Hutchinson-Gilford, sindromul Werner) prezintă reducerea
telomerele într-un ritm rapid;
3. corelaţie pozitivă dintre senescenţa replicativă, talia telomerelor şi cancer.
În cele mai multe ţesuturi somatice adulte activitatea telomerazei este
practic nedectectabilă, în timp ce în cancerele umane şi liniile transformate
in vitro este prezentă în 80% .
Aceste constatări sugerează că activitatea telomerazei este foarte
importantă pentru menţinerea lungimii telomerelor. O scurtare telomerică critică
este suficientă pentru inducerea senescenţei celulare, care reduce capacitatea de
replicare în celulele cultivate la limita Hayflick.
Semnalul telomeric activează programul senescenţei care operează prin
căile Rb şi p53. Pentru a se produce diviziunea peste limita Hayflick este
necesară inactivarea genelor Rb şi sau p53 pentru a trece de punctul de control
genetic al senescenței, ce induce o instabilitate genetică şi moarte celulară

190
masivă. Moartea celulară timpurie este dependentă de gena p53. Inactivarea
acestei gene, precum şi a telomerazei poate determina celula să ocolească
punctul de control sau să intre în apoptoză independentă de p53. Activarea
telomerazei duce la supravieţuirea celulară, transformarea celulară şi
tumorigeneză.
În celulele umane a mai fost pus în evidenţă un mecanism de menţinere a
telomerelor denumit mecanism alternativ independent de telomerază (ALT-
telomerase independent alternative telomere maitenance mechanism), care are la
bază recombinarea genetică.
Cancerul. Cancerele prezintă diviziuni necontrolate ale celulelor peste
limita normală (se depășește limita Hayflick), urmate de invazia si distrugerea
țesuturilor adiacente și metastaze. Sunt determinate de anomalii ale materialului
genetic induse de carcinogeni sau erori apărute în cursul replicării ADN asociate
cu mecanisme deficitare de reparare ale acestor leziuni. În 1971 Knudson a
lansat ipoteza formelor ereditare şi sporadice ale cancerului. Sunt cunoscute la
cca 50 forme ereditare de cancer. Predispunerea faţă de cancer se transmite
mendelian drept caracter dominant. Dividerea normală a celulelor este un proces
complicat supus interacţiunii mai multor gene ce controlează proliferarea (pro-
oncogene) şi se suprimă de către genele supresor (sau anti-oncogene).
Dereglarea balanţei între aceste două grupe cheamă proliferarea malignă.
Celulele tumorale se caracterizează prin perturbarea mecanismelor de
replicare și reparație ale ADN, pierderea controlului ciclului celular, modificări
ale adezivității celulelor în țesuturi. Mutațiile ADN sunt produse de agenți
mutageni, iar mutațiile care determină apariția cancerului sunt produse de agenți
mutageni care se numesc carcinogeni: fumatul, de exemplu ,,oferă” 50 de
carcinogeni, printre care nitrozamine și hidrocarburi aromatice policiclice.
Radiațiile si hipoxia determină acumularea erorilor și transformările maligne.
Infecțiile virale sunt cauza a aproximativ 15% din cancerele umane
(infecții cu Papilomavirus, virusul hepatitei B, virusul hepatitei C, virusul
Epstein-Barr, virusul limfotrofic uman-HTLV). Virusurile pot determina
transformări acute datorită unor oncogene virale supraactive care se exprimă în
celula-gazdă și determină transformarea acesteia în celula tumorală. Virusurile
pot determina transformări lente, atunci când genomul viral este inserat lângă o

191
proto-oncogenă a genomului celulei-gazdă și promotorul viral sau un alt factor
de reglare a transcripției din genomul viral declanșează supraexprimarea proto-
oncogenei, urmată de transformarea maligna a celulei-gazdă.
Bibliografie suplimentară
Budde P.P., Heald R. Centrosomes and kinetochores, who needs 'Em? The
role of noncentromeric chromatin in spindle assembly. Curr Top Dev Biol.
2003, 56, p.85-113.
Cuylen S., Haering C.H. Deciphering condensin action during chromosome
segregation. Trends Cell Biol. 2011, 9, p. 552-559.
doi:10.1016/j.tcb.2011.06.003.
D’Avino P. P., Giansanti M. G. and Petronczki M. Cytokinesis in animal
cells. Cold Spring Harbor, 2015, doi: 10.1101/cshperspect.a015834.
Hagstrom K. A., Meyer B. J. Condensin and cohesin: more than
chromosome compactor and glue. Nat Rev Genet., 2003, 4(7), p. 520-534,
doi:10.1038/nrg1110.
Hirano T. Chromosome Dynamics during Mitosis. Cold Spring Harbor,
2015, doi: 10.1101/cshperspect.a015792.
Hofmann N. R. Mitotic spindle formation in plants. Plant Cell. 2008,
20(10), p. 2544.
Uchiyama S., Fukui K. Condensin in chromatid cohesion and segregation.
Cytogenet Genome Res. 2015; 147(4), p. 212-216. doi:
10.1159/000444868.
Wood A.J., Severson A.F., Meyer B.J. Condensin and cohesin complexity:
the expanding repertoire of functions. Nat Rev Genet. 2010, 6, p. 391-404.
doi: 10.1038/nrg2794.
Yamada M., Goshima G. Mitotic spindle assembly in land plants:
Molecules and Mechanisms Biology 2017, 6; doi:10.3390/biology6010006.
Zhang H., Dawe R. K. Mechanisms of plant spindle formation.
Chromosome Res. 2011, 19, p.335–344.
Узбеков Р.Э., Алиева И.Б. Центросома: история изучения и новые
открытия. От цитоплазматической гранулы до центрального
комплекса внутриклеточной регуляции. Под ред. Надеждиной Е.С., М.
Изд. Московского Университета, 2013, 320 с.

192
 Capitolul 10. Meioza.
Etapele meiozei. Crossing-over-ul meiotic.
Deosebirile dintre mitoză şi meioză

Meioza (din gr. “meiosis” – micşorare) este un tip specific de dividere

indirectă în rezultatul căreia se produce înjumătățirea numărului de cromozomi.
Meioza este considerată o formă de diferențiere ce conduce la formarea celulelor
specializate (gameților). Procesul de meioză este caracteristic eucariotelor cu
reproducere sexuată. Pe calea reproducerii meiotice pot intra doar celulele
germinative (celulele arhisporiale).
Meioza a fost descoperită de E. van Beneden în 1883 în rezultatul
studiului maturării ouălor de nematode Parascaris equorum.
Procesul de meioză include două diviziuni succesive deosebite:
1. diviziunea reducţională (sau primară, heterotipică, I diviziune);
2. diviziunea ecvaţională (sau secundară, homotipică, II diviziune).
Ca rezultat al primei diviziuni, dintr-o celulă diploidă (2n) se obţin două
celule haploide (n). A doua diviziune este echivalentă celei mitotice, iar din cele
două celule haploide se obţin 4. În urma altor divideri, aceste celule dau naştere
gameţilor.
Meioza este precedată de interfază, în care are loc dublarea moleculelor de
ADN (4c). Între diviziunea I şi II poate exista o perioadă de trecere – interfază,
dar fără sinteza suplimentară de ADN. Fiecare diviziune este formată din 4 faze
succesive (profaza, metafaza, anafaza, telofaza) cu trăsăturile lor specifice.
Profaza I se caracterizează prin schimbări profunde cu semnificaţie
genetică deosebită. În mod obişnuit, are o durată mult mai mare decât cea a
mitozei (în medie 0,5 – 1,5 ore). La plante, profaza poate dura până la câteva
zile, iar la animale, ea poate dura săptămâni sau chiar ani de zile (la unele
mamifere). Profaza I meiotică în formarea spermațiilor la șoricei durează 12
zile, la om 24 zile, iar a oocitelor la triton 1 an, la șoricei de la 4 luni la 3 ani.
Acestei faze ale meiozei îi sunt caracteristice o serie de aspecte specifice
caracteristice cromozomilor. Spre deosebire de mitoză, în profaza I meiotică se
păstrează activitatea funcțională: se produce sinteza diferitor tipuri de ARN,
sinteză parțială a ADN.
193
 Profaza I este alcătuită din cinci stadii succesive: leptoten, zigoten,
pachiten, diploten, diachineză.
În leptoten (din gr. “leptos” – fin, subţire). Lungimea cromozomilor la
această subetapă este de cca 10-100 ori mai mare și aproape de 30 ori mai
decompactizați decât la începutul profazei mitotice. Cromozomii în leptoten
sunt formați din două cromatide, iar dublarea ADN-ului s-a produs în perioada S
a interfazei. În celulele animale cromozomii formează un “buchet”, având
regiunile telomerice atașate la membrana nucleară. La unele plante cromozomii
se împletesc într-o reţea numită spirem (Fig. 10.1 A).

Fig. 10.1. Aspectul morfologic al celulelor microsporale la tomate în subetapele

profazei I: A- leptoten, B – zigoten, C – pachiten, D – diploten, E – diachineză.

Caracteristic pentru leptoten este formarea cromomerilor, care se disting

ușor de-a lungul firelor de cromatină la următoarea subetapă. Numărul de
cromomeri este un caracter specific ce se utilizează în crearea hărții cito-
morfologice ale cromozomilor meiotici. Astfel, la triton la 12 cromozomi sunt
găsiți 2,5 mii cromomeri, la greer – cca 200, iar la cromozomii unami 645 la 24
cromozomi.
În leptoten începe procesul de conjugare al cromozomilor omologi și de
formare a complexului sinaptonemal.
În zigoten (din gr. “zigon” – cuplu, subetapa conjugării cromozomilor).
Conjugarea cromozomilor are loc treptat de la regiunile telomerice şi se
extinde asemenea unui fermoar de-a lungul locilor omologi, doar între
porţiunile omoloage. Mecanismul asocierii cromozomilor omologi nu este
descifrat complet, se presupune că forţele care determină conjugarea sunt de
natură electrostatică sau hidrodinamică. În rezultatul conjugării cromozomilor

194
omologi se formează bivalenți, numărul cărora corespunde numărului haploid al
cromozomilor, iar fiecare bivalent este format din 4 cromatide.
Conjugarea cromozomilor omologi se produce în baza complexului
sinaptonemal (Fig. 10.2)
Complexul sinaptonemal (CS) este descris la toate eucariotele cu înmulțire
sexuată (eucariotele inferioare, alge, plante superioare, mamifere). Complexul
sinaptonemal a fost descris de Montrose J. Moses în 1956 în spermatocitele
primare la raci și de către D. Fawcett în spermatocitele porumbeilor, pisicilor și
omului.
Complexul sinaptonemal (sinaptonul) este o structură proteică tripartită
formată din:
a. un element central (10-40 nm) situat de-a lungul celor doi cromozomi
omologi conjugaţi;
b. două elemente laterale (30-40 nm), câte unul pentru fiecare cromozom
omolog;
c. zona centrală (60-120 nm).

Fig. 10.2. Aspectul ultrastructural și schematic al complexului sinaptonemal.

195
 Buclele de ADN se leagă cu complexul sinaptonemal prin intermediul
proteinelor. Cea mai mare parte a cromatinei se găsește în afara CS și doar cca
5% din ADN este asociat cu CS.
CS este format din 10 tipuri de proteine cu masa moleculară între 26 – 190
kDa, dintre care mai bine sunt descrise trei: SC proteina-1 (SYCP1), SYCP2 și
SYCP3. Elementul central conține preponderant SYCP1.
CS reprezintă un complex multienzimatic ce asigură procesul de
recombinare meiotică între cromozomii omologi.
La om cromozomii X şi Y deţin 2 sectoare mici omoloаge PAR1 şi PAR2.
Sinapsisul şi recombinarea cromozomilor X şi Y se petrece la braţele scurte cu
implicarea sectoarelor PAR1, formându-se un CS mic şi o singură chiasmă.
În zigoten se produce o sinteză a unei mici cantități de ADN (0,3% din
totalul ADN nuclear), care poartă denumirea de ADN zigotenic (ADN-z). La
liliacee ADN-z este bogat în G-C și constă din consecutivități unicate. În mitoză
aceste consecutivități se sintetizează în perioada S a interfazei împreună cu toată
cantitatea de ADN. Inhibarea sintezei ADNz conduce la blocarea conjugării
cromozomilor în meioză. Se consideră că aceste regiuni se recunosc încă în G2
și interacționează între ele.
În pachiten (din gr. “pachys” – gros, subetapa fibrelor grase). Datorită
finalizării procesului de conjugare a cromozomilor ei apar mai groși. După
durată ocupă la 50% din toată profaza.
În pachiten se produce procesul de recombinare meiotică, sau crossing-
over-ul, schimbul reciproc de consecutivități între cromozomii omologi.
Identificarea morfologică a recombinării meiotice poate fi realizată la
următoarea subetapă, diploten, după locul chiasmelor, care se consideră expresia
citologică a crossing-over-ului.
Modelul recombinării omoloage a fost propus de Robin Holliday (1964) și
include căteva etape (Fig.10.3). La etapa inițială a recombinării meiotice după
recunoașterea și apropierea consecutivităților omoloage în anumite locuri (hot
spots, Lichten and Goldman 1995) ale AND-ului asociat cu elementul central al
CS se produc rupturi dublucatenare (Fig. 10.3 A). La următoarea etapă are lor
reunirea catenelor de AND și formarea dubluhelixului (Fig. 10.3 B). Ulterior
rupturile sunt reparate de către ADN ligază, ducând la formarea unei

196
semichiasme sau a structurii denumite Holliday. Tăierea structurii Holliday se
poate produce în două direcții: i) up-down – vertical, iar în consecință se produc
schimburi reciproce de consecutivități între cromatidele cromozomilor omologi
(ca rezultat are loc crossing-over-ul) sau ii) chi form – tăierea se realizează
orizontal, iar schimbul se produce în cadrul aceleiași catene. Mai frecvent, în
cca 50-70 cazuri, are loc rossing-over-ul și schimbul de consecutivități între
cromozomii omologi (recombinarea meiotică).

Fig. 10.3. Reprezentarea schematică a recombinării meiotice.

În pachiten se constată sporirea activității transcripționale a AND-ului

inclusive a genelor ribozomale ce duce la amplificarea nucleolilor.
În pachiten, de asemenea, se produce sinteza unei cantități neînsemnate de
AND (cca 1% din totalul de AND nuclear). Consecutivitățile replicate în această
subetapă se deosebesc de celelalte și poartă denumirea de AND pachitenic

197
(AND-p). Se consideră că este o sinteză reparativă a deficienților rezultate în
urma schimbului reciproc între cromatide.
În diploten (din gr. “diploos” – dublu, subetapa fibrelor duble) are loc
clivajul cromozomilor pe toată lungimea lor şi respingerea cromatidelor
cromozomilor omologi. Acest proces începe din regiunea centromerului. În tot
acest timp cromatidele surori ale fiecărui cromozom rămân unite pe toată
lungimea.
Pe măsura clivării cromozomilor omologi ei rămân uniți în locurile unde
s-a realizat crossing-over-ul la nivelul chiasmelor.
La această etapă bivalenții prezintă o morfologie diferită în dependență de
poziția chiasmelor. Acest indice, precum și numărul chiasmelor la un bivalent se
utilizează în studiile citogenetice pentru aprecierea valorii recombinării
meiotice.
În diploten se păstrează o activitatea sporită transcripțională, ceea ce
indică despre necesitatea celulei în diferite tipuri de ARN și corespunzător
enzime, proteine de rezervă și ATP. Se constată amplificarea numărului de
nucleoli și asamblarea unui număr major de preribozomi.
În diplotenul oocitelor primare la nevertebrate (şi unele vertebrate),
nucleele spermatocitelor la Drosofilă sunt descriși cromozomi cu o morfologie
specifică de tipul „perie de lampă”, ce prezintă bucle laterale unde se află puncte
de transcripție. În aceste locuri sunt distribuite genele structurale care codifică
ARNm.
În oocite diplotena poate dura luni sau chiar ani, ce este asigurat de
majorarea activității funcționale.
Sporirea activității funcționale a cromatinei în pachiten și diploten este
trăsătură specifică ce deosebește radical meioza de mitoză.
Diachineza (din gr. “dia” – de-a curmezişul; “kinesis” – mişcare) se
distinge prin îngroşarea și scurtarea cromozomilor. Totodată, cromozomii
omologi rămân uniți în bivalenți prin chiasme. Se reduce activitatea
transcripțională, dispar nucleolii.
Diachineza este ultimul stadiu al profazei și precede dividerea materialului
genetic.

198
 Metafaza I se caracterizează prin dispariţia membranei nucleare şi
formarea fusului de diviziune. Cromozomii bivalenţi se îndreaptă spre ecuatorul
celulei formând placa metafazică (fig. 10.4 A). Cromozomii din perechi au o
poziţie simetrică: unul este orientat spre un pol, iar altul spre celălalt pol. Fibrele
fusului de diviziune se fixează de fiecare cromozom din bivalent. Între cei doi
centromeri ai bivalentului are loc o respingere activă ceea ce duce la
îndepărtarea cromozomilor omologi.
Anafaza I se caracterizează prin deplasarea spre polii celulei a câte un
cromozom din fiecare bivalent (Fig. 10.5 B). Rezultatul segregării în anafaza I
meiotică se deosebește radical de cea din mitoză (Fig. 10.4).

Fig. 10.4. Segregarea cromozomilor în diviziunile mitotice (A) și meiotice (B).

Distribuția cromozomilor spre poli este întâmplătoare, generând îmbinări

noi a materialului genetic. Cromozomii în anafaza I meiotică sunt bicromatinici,
iar fiecare nucleu nou primește câte o alelă a fiecărei gene.
Telofaza I se caracterizează prin formarea a două nuclee haploide (n), iar
fiecare cromozom conţine două cromatide (2c). Nucleele îşi restabilesc
199
structura, apare membrana nucleară. Telofaza I poate fi urmată de citochineză.
În acest caz se formează o diadă (două celule-fiice).
După telofaza I urmează interfaza scurtă, dar ea nu este obligatorie (la
unele organisme poate să lipsească chiar şi telofaza I, anafaza I fiind urmată de a
doua diviziune meiotică).
După interchineză (în care nu are loc sinteza ADN, iar numărul de
cromozomi nu se schimbă) urmează a doua diviziune meiotică – diviziunea
ecuaţională sau homotipică, care este asemănătoare mitozei obişnuite.
Această diviziune se derulează, de asemenea, în 4 faze: profaza II,
metafaza II, anafaza II, telofaza II.
În profaza II are loc condensarea cromozomilor, degradarea nucleolilor şi
a membranei nucleare. Începe formarea fusului de diviziune. Această fază
lipseşte la organismele care nu au trecut prin telofaza I şi prin interchineză.
În metafaza II se termină formarea fusului de diviziune. Cromozomii se
aranjează la ecuator, formând placa metafazică. Ei sunt fixaţi de fibrele fusului
de diviziune în regiunea centromerului.
În anafaza II cromatidele-surori ale fiecărui cromozom se despart şi se
îndreaptă spre polii celulei.
În telofaza II cromozomii, ajunşi la cei doi poli, se despiralizează. Pe
parcursul acestei faze se restabilesc nucleele, apare membrana celulară. Ca
rezultat se formează patru celule haploide. Aceste patru celule alcătuiesc o
tetradă şi sunt precursorii gameţilor.

200
 Fig. 10.5. Aspectul citologic al celulelor mamă polinice la tomate la diferite
etape ale diviziunii meiotice: A – metafaza I, B – anafaza I, C – telofaza I, D –
metafaza II, E – anafaza II, F – telofaza II.

Tipuri de meioză
Celulele obţinute în rezultatul meiozei au o evoluţie diferită.
După particularitățile procesului de meioză, succesiunea fazelor haploide
și diploide se disting grupe de organisme cărora le sunt caracteristice diferite
tipuri de meioză: gametică, zigotică și sporală.
Meioza gametică (finală) – este descrisă la animalele pluricelulare,
inclusiv mamifere, om. Organismele cu meioză gametică își desfășoară viața în
faza diploidă, iar haplofaza este reprezentată prin gameți formați în urma
meiozei.
În rezultatul meiozei gametice celulele germinative ale spermatogoniilor
dau naștere la patru celule haploide (spermatide), care se diferențiază în
spermatozoizi.
Celulele germinative primordiale (foliculare) în rezultatul ovogenezei dau
naștere ovocitelor de ordinul I (primare). La om, în organismul feminin,
ovocitele primare se formează până în luna a 5-a de dezvoltare intrauterină,
rămânând blocate în profaza I meiotică (diploten) până la pubertate, când ciclic,
rând pe rând, continuă diviziunea meiotică și formează ovocitul de ordinul II

201
(secundar) și primul globul polar. A două diviziune este, de asemenea,
neechivalentă, din ovocitul secundar se formează ovulul și cel de-al doilea
globul polar.
Meioza zigotică (primară). Este caracteristică pentru unele plante
inferioare la care lipsește alternarea generațiilor, iar partea de bază a vieții o
petrec în faza haploidă. Meioza gametică este descrisă la ascomicete,
bazidiomicete, unele alge monocelulare (clamidononada), reprezentanți ai clasei
Sporozoa.
Tipul de meioză zigotică este amplu descris în manuale pe exemplul
ciclului de viață a clamidomonadei. Clamidononada își petrece partea obișnuită
a vieții sub formă haploidă, organismul căreia se formează prin germinarea
zoosporilor. Celulele algei se reproduc asexuat și sexuat (Fig. 10. 6). În cursul
reproducerii asexuate, celula pierde flagelii și se divide mitotic în 4 (sau 8 ori l6)
celule-fiice numite zoospori. Fiecare celula-fiica produce propriul perete și își
formează flagelii. Ulterior peretele celulei parental este lizat de enzimele
produse de celulele-fiice, iar zoosporii sunt eliberați în mediul acvatic.

Fig. 10.6. Ciclul de viață la Chlamydomonas.

Reproducerea sexuată este indusă de diminuarea în mediu a sursei de azot.

In cazul insuficienței substratului nutritiv, celulele sintetizează molecule de
202
suprafață care măresc adezivitatea reciprocă. Celulele formează aglomerări în
interiorul acestora, se unesc în perechi și după dizolvarea locală a peretelui
celular, fuzionează. Celulele ce fuzionează dispun de polaritate opusă. Celula
rezultată, sintetizează un perete gros și intră într-o faza de latentă (dormindă).
După o perioada de repaus, zigotul se divide meiotic si rezultă 4 celule haploide,
care se divid asexuat prin fisiune binara.
Meioza sporală. Se întâlnește la plantele superioare. Procesul de meioză
se desfășoară în sporangi (micro- și macro-) și finalizează cu formarea sporilor
(micro- și macrosporilor).
Celulele arhesporale ale anterei dau naștere celulelor mamă polinice, care
în rezultatul meiozei formează tetrade de microspori, iar procesul de formare a
microsporilor se numește microsporogeneză.
După modul de formare a microsporilor se distinge microsporogeneză de
tip succesiv, simultan sau intermediar.
În tipul simultan după prima diviziune meiotică nu are loc chitochineza și
formarea lamelei despărțitoare. Cea de-a două diviziune meiotică se petrece în
cadrul aceleași celulă mamă polinică, iar dividerea citoplasmei formarea a patru
microspori se produce la finalul telofazei II (Fig. 10.7 A, B). Microsporogeneza
simultană este descrisă la dicotiledonate și se consideră din punct de vedere
evolutiv un tip mai progresiv.
Microsporogeneza succesivă se distinge prin formarea peretelui
despărțitor și a diadei după prima diviziune meiotică. În mod normal diviziunea
II meiotică se desfășoară concomitent în ambele celulele formate (Fig. 10.7 C,
D). Cel mai frecvent acest tip de microsporogeneză se întâlnește la
monocotiledonate.
La unele grupe de plante (familia Magnoliaceae) este identificat tipul
intermediar, când după prima diviziune meiotică se formează incomplet lamela
despărțitoare. Tetrada de microspori se formează la sfârșitul diviziunii II
asemănător tipului simultan.
Microsporii treptat se transformă în grăuncioare de polen, care reprezintă
gametofitul masculin.

203
 Fig. 10.7. Particularitățile morfologice ale anafazei și telofazei II: A, B -
microsporogeneza de tip simultan (tomate), C, D - tip succesiv (orz).

Megasporogeneza se petrece în celulele arhesporale ale ovarelor, parte

constituentă a gineceului. În ovar se formează una sau mai multe ovule. Ovulul
este fixat de pereții ovarului prin funicul (Fig. 10.8). În jurul celulei
arhesporale (de regulă este una, arhesporiu pluricelular este descris la
Betulaceae, Fagaceae, Asteraceae) se află un strat de celule meristematice,
numit nucelă.

204
 Fig. 10.8. Structura ovulului și rezultatul megasporogenezei.

La exterior nucela este acoperită de unul sau două starturi numite

integumente. De regulă, în partea de sus a ovulului rămâne un canal prin
integumente, numit micropil, care reprezintă o punte pentru tuburile polinice.
Celula arhesporiului se divide prin meioză, formând 4 megaspori haploizi
(Fig. 10.9).

Fig. 10.9. Megasporogeneza și dezvoltarea sacului embrionar.

205
 Trei din cei patru megaspori degenerează, iar cel de-al patrulea dă naștere
sacului embrionar. După o diviziune mitotică se formează sacul embrionar cu
două nuclee. Nucleele se deplasează spre polii opuși ai sacului embrionar, iar în
centru se diferențiază o vacuolă. Fiecare nucleu se mai divide de două ori, iar la
poli se formează grupe din patru nuclee. Câte un nucleu din fiecare grup
migrează spre centru, unde fuzionează și formează un nucleu diploid (nucleu
secundar).
În partea micropilară una din cele 3 celule se diferențiază, formând
oosfera, iar cele învecinate –sinergidele. La polul opus cele trei celule formează
antipodele.
Semnificaţia biologică a meiozei
În cadrul reproducerii sexuate se asigură constanta numărului de
cromozomi, bazată pe înjumătățirea numărului de cromozomi proces realizat
în prima dividere reducțională a meiozei. În urma fecundaţiei, în zigot, se
restabileşte numărul diploid de cromozomi. Astfel, meioza asigură perpetuarea
speciilor cu înmulțirea sexuată.
Meioza asigură diversitatea (heterogenitatea) genetică ca rezultat al
crossing-over-ului. Schimbul reciproc de segmente între cromozomii omologi
generează noi îmbinări de caractere, iar populaţiile de organisme devin mai
variate.

206
 Bibliografie suplimentră

Baudat F., Buard J., Grey C., Fledel-Alon A., Ober C., Przeworski M.,
Coop G., de Massy B. PRDM9 is a major determinant of meiotic
recombination hotspots in humans and mice. Science, 2010. 327, p. 836–
840.
Baudrimont A., Penkner A., Woglar A., Machacek T., Wegrostek C.,
Gloggnitzer J., Fridkin A., Klein F., Gruenbaum Y., Pasierbek P., et al.
Leptotene/zygotene chromosome movement via the SUN/KASH protein
bridge in Caenorhabditis elegans. PLoS Genet, 2010, 6: e100121.
Bzymek M., Thayer N.H., Oh S.D., Kleckner N., Hunter N. Double
Holliday junctions are intermediates of DNA break repair. Nature, 2010,
464, p. 937–941.
Chikashige Y., Tsutsumi C., Yamane M., Okamasa K., Haraguchi T.,
Hiraoka Y. Meiotic proteins bqt1 and bqt2 tether telomeres to form the
bouquet arrangement of chromosomes. Cell, 2006, 125, p. 59–69.
Koszul R., Kim K.P., Prentiss M., Kleckner N., Kameoka S. Meiotic
chromosomes move by linkage to dynamic actin cables with transduction of
force through the nuclear envelope. Cell, 2008, 133, p.1188–1201.
Lara-Gonzalez P., Westhorpe F.G., Taylor S.S. The spindle assembly
checkpoint. Curr Biol, 2012, 22, p. R966–R980.
Liu Y.-J., Liu C., Chang Ze N., Wadas B., Brower C. S., Song Z.-H., Xu
Z-L., Shang Y.-L., Liu W.-X., Wang Li-Na, Dong W., Varshavsky A.,
Hu R.-G. and Li W. Degradation of the Separase-cleaved Rec8, a Meiotic
Cohesin Subunit, by the N-end Rule Pathway. J Biol Chem, 2016, 291,
p.7426-7438.
Ohkura H. Meiosis: An overview of key differences from mitosis. Cold
Spring Harbor. 2015, p.1-15, doi: 10.1101/cshperspect.a015859.

207