“Zapada de pepene” (watermelon snow) este un fenomen

determinat de cresterea pe zapada a unor alge care dau omatului

culoare rozalie si – se spune – chiar un vag miros de pepene verde.
 Strategii de adaptare la temperaturi scăzute

Plantele au elaborat două strategii de adaptare la temperaturi

scăzute:
 ♦ evitarea efectului dăunător al factorului (adaptarea pasivă) şi
 ♦ eficientizarea mecanismelor de supravieţuire (adaptarea activă).
REZISTENŢA PLANTELOR LA FRIG

 Rezistența plantelor la frig reprezintă capacitatea de

plantelor iubitoare de căldură de a tolera temperaturi
pozitive scăzute.
 Temperaturile scăzute pozitive sunt cuprinse între 0º -10
ºC, constituind aşa numită zonă de răcire.
 Ele au efecte negative la plantele termofile, de
origine tropicală şi subtropicală.
 Perturbările metabolice în urma răcirii se manifestă, în
general, la temperaturi cuprinse între 1º şi 15 ºC, care
persistă de la câteva ore la câteva zile.
 Leziunile de răcire pot fi directe şi indirecte.

 Leziunile directe apar când planta este răcită brusc. În

urma unui "şoc rece" are loc creşterea bruscă a
permeabilităţii protoplasmei celulare care determină
ieşirea apei şi a substanţelor solubile, în special, a
potasiului din celule.
 Leziunile indirecte apar în urma răcirii lente din cauza
unor perturbări metabolice, de natură biochimică şi
fiziologică.
 În practică, ca un indicator al riscului de îngheţ
serveşte media absolută minimă a temperaturii
aerului. Acest indice a fost adoptat de dendrologul
american Alfred Raeder pentru elaborarea hărţii
de zonare a plantelor lemnoase.
 În dependenţă de rezistenţa plantelor lemnoase,
sunt descrise 7 zone de posibilă cultivare în câmp
deschis a circa 2500 specii.
 În baza datelor acumulate cu referire la mediile temperaturilor minime inregistrate, în
1960, USDA (Ministerul Agriculturii din SUA) a emis prima harta ce imparţea America în 10
zone climatice, apoi pe fondul incalzirii globale, în 2012 s-a ajuns la un numar de 13 zone:

 Zona  0: temperaturi mai mici de - 51.1°C

 Zona  1: -51.1 °C până la -45.6 °C

 Zona  2: -45.6 °C până la -40 °C

 Zona  3: -40 °C  până la -34.4 °C

 Zona  4: -34.4 °C până la -28.9 °C

 Zona  5: -28.9 °C la -23.3 °C

 Zona  6: -23.3 °C până la -17.8 °C

 Zona  7: -17.8 °C până la -12.2 °C

 Zona  8: -12.2 °C până la -6.7 °C

 Zona  9: -6.7 °C  până la -1.1 °C

 Zona 10: -1.1 °C  până la +4.4 °C

 Zona 11: +4.4 °C până la +10 °C

 Zona 12: peste +10 °C

 Pentru ca aceasta harta a fost de un real folos, pentru horticultori, exemplul SUA a fost urmat si de
alte state, hartile zonelor climatice fiind extinse pentru întregul mapamond, cu clasificări diferite, în
funcţie de diferenţele specifice.
Royal Horticultural Society Marea Britanie (RHS ) a adoptat un sistem propriu, care corespunde
cerintelor Marii Britanii, unde temperaturile minime anuale, sunt situate intre 0° Fahrenheit (-
15°Celsius) si +50° Fahrenheit (+10°Celsius).
European Garden Flora (EGF) - sistemul a fost elaborat tot de catre RHS, dar este specific pentru
Europa de West.
US - harta este adoptată pe scară largă pe întreg mapamondul, cu mici exceptii, in special in tarile
tropicale sau care si-au creat o clasificare separata şi se foloseşte şi în Romania.
US - HARTA ESTE ADOPTATĂ PE SCARĂ LARGĂ PE ÎNTREG MAPAMONDUL, CU MICI EXCEPTII, IN
SPECIAL IN TARILE TROPICALE SAU CARE SI-AU CREAT O CLASIFICARE SEPARATA ŞI SE FOLOSEŞTE ŞI
ÎN ROMANIA. CONFORM ACESTEI HĂRŢI, ROMANIA ŞI REPUBLICA MOLDOVA SE AFLA IN ZONELE
CLIMATICE.................... PARTEA DE SUD A REPUBLICII MOLDOVA INTRIND IN ZONA CLIMATICA 6, IAR CEA DE NORD ÎN ZONA 5.
EUROPA INCLUDE ZONE DE REZISTENŢĂ LA FRIG PORNIND DE LA 3 (NORDUL RUSIEI), 4
(FINLANDA, NORVEGIA), PANA LA 9 SI 10 (SUDUL ITALIEI, PORTUGALIA, SPANIA SI GRECIA).
REZISTENŢA PLANTELOR LA SUPRARĂCIRE

 Rezistenta plantelor la îngheţ reprezintă

capacitatea plantelor de a suporta temperaturi
negative.
 Temperaturile scăzute negative au efecte
dăunătoare asupra plantelor din zona temperată
cultivate în câmp în timpul iernii.
 În aceste condiţii plantele sunt supuse gerului.
 Rezistenţa la ger a unor organe ale plantei este
diferită.
 La plantele ierboase este mai sensibilă partea
aeriană, iar la plantele lemnoase, lăstarii care nu
au ajuns la maturitate fiziologicăîn toamnă.
Partea cea mai sensibilă a lăstarilor sunt mugurii
şi vârfurile vegetative.
RĂSPUNSUL ADAPTATIV AL PLANTELOR LA
TEMPERATURI JOASE POZITIVE

 capacitatea de a menţine metabolismul în condiţii

de scădere a temperaturii datorită intensificării
sintezei substanţelor protectoare:
- proteine de stres cu masă moleculară mică,
- substanţe antioxidante,
- substanţe osmotic active,
- enzime cu diapazon mai larg de activitate
- acizi graşi nesaturaţi etc.
 Principalul efect daunator al gerului asupra
plantelor îl are formarea cristalelor de gheaţă.
 Acestea se pot forma în interiorul celulei şi/sau în
afara celulei.
 La scăderea bruscă a temperaturii, formarea gheţii
are loc în interiorul celulei (în citoplasmă,
vacuole), iar la o scădere treptată, cristalele de
gheaţă se formează, în principal, în spaţiile
intercelulare.
 Membrana plasmatică previne pătrunderea cristalelor de gheaţă în interiorul celulei, însă
moartea celulelor şi a întregului organism poate surveni deoarece cristalele de gheaţă,
formate în spaţiile intercelulare, scot apa din celulă, provocând deshidratarea acestora.
Aceasta are mai multe consecinţe - pierderea turgescenţei celulei, creşterea concentraţiei
sucului celular, modificarea pH-ului, acumularea speciilor reactive de oxigen şi
intensificarea peroxidării lipidelor, scăderea bruscă în volum a celulelor, ca rezultat al
exoosmozei şi plasmolizei protoplasmei. Speciile reactive de oxigen modifică raportul de
acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi în membrane, astfel, creşte viscozitatea membranelor şi
totodată, se majoreză permeabilitatea membranei celulare, dar şi a membranelor
mitocondriale şi a cloroplastelor. Ca rezultat al oxidării, proteinele membranare îşi pierd
funcţionalitatea, rata de fotosintezei şi de sinteză a ATP-ului scade, se reduce fluxul de
asimilanţi. Simultan, cristalele exercită o presiune mecanică asupra citoplasmei,
deteriorând structură celulară. Astfel, dacă celula nu a trecut procesul de călire,
citoplasmă acesteia coagulează ca rezultat al efectelor combinate ale presiunii mecanice,
exercitate de cristale de gheaţă formate în spaţiile intercelulare şi din cauza.deshidratării.
 Viteza de răcire poate influenţa valoarea
histerezisului termic determinat de proteinele
antigel.
 O răcire rapidă poate reduce substanțial punctul de
îngheț, și prin urmare valoarea de histerezis termic.
 Aceasta înseamnă că organismele nu sunt capabile
să se adapteze la mediul lor, dacă temperatura
scade brusc.
TOLERANȚĂ LA FRIG ŞI EVITAREA ÎNGHEȚĂRII

Casificarea speciilor ce conţin AFP:

 Specii ce evită congelarea/îngheţarea:
aceste specii sunt capabile de a preveni îngheţarea completă a fluidelor
corpului, însă la temperaturi extrem de scăzute, atunci când funcțiile de
protecţie a AFP sunt depășite are loc formarea rapidă a gheții și organismul
moare.

Specii tolerante la îngheţ:

aceste specii sunt capabile să supraviețuiască după înghețarea fluidelor
corporale. Astfel, unele specii iarna îngheaţă complet, iar pentru a preveni
deteriorările provocate de ger acestea acumulează în corpul lor substanţe
crioprotectoare.
PROTEINELE ANTIGEL
 Proteinele antigel (AFP) sau proteine de
structurare a gheții se referă la o clasă de
polipeptide produse de unele vertebrate, plante,
fungi și bacterii, care permit supraviețuirea lor la
temperatura mediului sub zero grade.
 Upis de Alaska
 Împreună cu proteinele nucleatoare implicate în
formarea şi creşterea cristalelor de gheaţă,
proteinele antigel inhibă recristalizarea și
stabilizează membranele celulare pentru a
preveni daunele cauzate de cristale de gheață.
 Proteine antigel crează o diferență între punctul
de topire al gheții și punctul de îngheț al apei,
cunoscut sub numele de histerezis termic.
 Spre deosebire de alte substanţe cu efect antigel
(etilen glicolul - antigel utilizate pe scară largă),
proteinele antigel nu coboară punctul de îngheț
proporțional cu concentrația acestuia.
 Ele acționeză ca un antigel în concentrații de la
1:300 la 1:500, comparativ cu cele ale altor soluții
dizolvate, ducând la reducerea la minimum a
efectului lor asupra presiunii osmotice.
 Structura proteinelor antigel diferă de cea a proteinelor
tipice, care de obicei, au aminoacizii hidrofobi
poziţionaţi spre interior şi respectiv, aminoacizi hidrofili
la suprafaţă. Spre deosebire de acestea, AFP-urile au la
suprafaţă mai mulţi aminoacizi hidrofobi care formează
o parte din suprafaţa de aderenţă la cristalele de gheaţă,
ce reprezintă nucleele de îngheţare.
 Viteza de răcire poate influenţa valoarea
histerezisului termic determinat de proteinele
antigel.
 O răcire rapidă poate reduce substanțial punctul de
îngheț, și prin urmare valoarea de histerezis termic.
 Aceasta înseamnă că organismele nu sunt capabile
să se adapteze la mediul lor, dacă temperatura
scade brusc.
 Ataşarea proteinelor AFP la interfața dintre
gheață și apă lichidă acoperă suprafețele
cristalelor de gheață accesibile şi inhibă creșterea
cristalelor de gheață, care este favorizată
termodinamic.
 Deși temperatura de topire a apei este 0°C, apa absolut
pură nu va îngheța la peste - 40°C, deoarece, pentru
creșterea cristalului, apa necesită agenți de nucleaţie.
 Apa de robinet are destui agenți de nucleaţie şi poate
îngheța la aproape de 0°C.
 Apa cu cantități mici de agenți de nucleație pot fi
suprarăcită,iar odată ce cristalele de gheață se
formează, fenomenul se desfăşoară cu o viteză
explozivă.
 Temperatura la care apa pura va îngheța (-40 ° C) se numește temperatură
omogenă nucleată (Th) , iar Tm, este temperatura de topire (0 ° C).
Temperaturile între Th și Tm sunt regiunea de nucleație heterogenă - în cazul în
care formarea de gheață este o funcție de timp și de concentraţia agenţilor
crioprotectori.
PROTEINELE ANTIGEL DIN PEŞTI
 Pești care trăiesc în zonele reci au toate capacitatea de a sintetiza aceste proteine ​pentru a se adapta
la condițiile de viață de temperatură scăzută. AFP-uri de pești arctici formează două clase distincte:
 - AFGPs puternic glicozilate și
 - AFP neglicozilate. Acesta din urmă se împart în cel puțin patru
subclase, care se deosebesc prin structura şi compoziția de aminoacizi. Compoziția de aminoacizi a
acestei peptid format din 60% Ala, cu patru resturi cheie Thr din aliniere pe o parte a peptidei.
PROTEINELE ANTIGEL DIN PEŞTI

 Glicoproteine antigel ( AFGPs) se găsesc în peştii din

Antarctica și apele reci din regiunile nordice. Acestea
reprezintă proteine cu masa moleculară mică 2.6-3.3 kD.


Tip I AFP se gaseste în timpul iernii la unii peşti din

ordinul Scorpaeniformes şi în cambulă. Este cel mai
cunoscut tip de AFP a cărui structură tridimensională a
fost printere primele determinată. Tip I AFP constă dintr-
un singur alfa helix cu masa de aproximativ 3.3-4.5 kD .
 AFP tip II se găsesc la unele Hemitripteridae, Osmeridae, Clupeidae (hering)
ce veţuiesc în oceanul Atlantic şi Pacific. Acestea sunt proteine globulare,
bogate în cisteină care conțin cinci legături disulfidice. Tip II AFP probabil a
evoluat de la lectinele calciu dependente de tip (c).

 Tip III AFP se regăsesc la unii peşti din familia Zoarcidae din Antarctica. Ei
prezintă porţiuni similare de hidrofobie totală la gheață cu AFP I . Mr este de
aproximativ 6kD.
  
 Tipul IV AFP se regăsesc în sculpins Longhorn. Ele sunt alfa proteine
helicoidale bogate în glutamat și glutamină. Această proteină este de
aproximativ 12 kDa în dimensiune și este formată dinr-un pachet de 4-helixuri.
  
 Împreună cu proteinele nucleatoare implicate în
formarea şi creşterea cristalelor de gheaţă,
proteinele antigel inhibă recristalizarea și
stabilizează membranele celulare pentru a
preveni daunele cauzate de cristale de gheață.
 Spre deosebire de alte substanţe cu efect antigel
(etilen glicolul - antigel utilizate pe scară largă),
proteinele antigel nu coboară punctul de îngheț
proporțional cu concentrația acestuia.
 Ele acționeză ca un antigel în concentrații de la
1:300 la 1:500, comparativ cu cele ale altor soluții
dizolvate, ducând la reducerea la minimum a
efectului lor asupra presiunii osmotice.
 Structura proteinelor antigel diferă de cea a proteinelor
tipice, care de obicei, au aminoacizii hidrofobi
poziţionaţi spre interior şi respectiv, aminoacizi hidrofili
la suprafaţă. Spre deosebire de acestea, AFP-urile au la
suprafaţă mai mulţi aminoacizi hidrofobi care formează
o parte din suprafaţa de aderenţă la cristalele de gheaţă,
ce reprezintă nucleele de îngheţare.
 Cele mai cunoscute proteine nucleatoare sunt cele
de pe suprafata bacteriei Pseudomonas syringae
(cel mai frecvent sunt întâlnite pe frunzele
plantelor, dar și pe alte părți, la fel şi la supraaţa
solului).
 Prezenţa acestor bacterii provoacă daune grave
deoarece favorizează formarea cristalelor de
gheaţă în plante. Proteinele au o capacitate înaltă
de agregare.
 Proteine antigel crează o diferență între punctul
de topire al gheții și punctul de îngheț al apei,
cunoscut sub numele de histerezis termic.
 Adăugarea de proteine AFP la interfața dintre
gheață și apă lichidă inhibă creșterea cristalelor
de gheață, care este favorizată termodinamic.
 Creșterea cristalelor este cinetic inhibată de AFP
ce acoperă suprafețele cristalelor de gheață
accesibile pentru moleculele de apă.
 Structura hexagonală a unui cristal de gheață.
Proceedings of the National Academy of Sciences of the United
States of America 109 24, 9360-9365 (2012), published online
29 May 2013
 Activitatea proteinelor antigel din extractele apoplastice, determinate prin observarea morfologiei
cristalelor de gheata cultivate în soluție.
A - cristalele circulare de gheata în cazul când proteinele nu prezintă nici o activitate antigel;
B - cristalele de gheață hexagonale demonstrează activitate scăzută a AFP;
C - cristalele de gheață hexagonale cu creștere crescută de-a lungul axei “c” demonstrează activitate moderata;
D - hexagoane bipiramidale demonstrează activitate antigel sporită. În A și B, planul bazal de fiecare cristale de
gheață este paralelă cu planul paginii. În C și D, planul bazal a fiecărui cristal de gheață este perpendicular pe
planul paginii. Bara de mărire reprezintă 10 pm.
 Poliglicerol - polimer liniar (PGL) se leagă și inactivează
proteinele din P. syringe.
 Acţiunea acestuia este similară acțiunii alcoolului
polivinilic (PVA).
 PGL este ineficient la inhibarea germenilor în volume
mici, dar este mai eficient decât PVA la pentru inhibarea
formării gheţii în cazul volumelor mari în special, la
etapele inițiale de nucleație.
 Cel mai mic număr de cristale de gheață se observă la
0,1% PGL și 0,9% PVA.
THE STRUCTURE OF ICE-NUCLEATING PROTEIN

 Pe baza structurii proteinelor, se poate prezice că fiecare domeniu are rolul său specific pentru nucleatie:
 N-domeniul în asociere cu lipidele și zaharidele cresc hidrofobia.
 R-domeniul sunt responsabile de structura cristalului de gheață.
 C-domeniul este responsabil de stabilizarea structurii terțiare a complexului proteic
 .
PROTEINELE ANTIGEL DIN PEŞTI
 Pești care trăiesc în zonele reci au toate capacitatea de a sintetiza aceste proteine ​pentru a se adapta
la condițiile de viață de temperatură scăzută. AFP-uri de pești arctici formează două clase distincte:
 - AFGPs puternic glicozilate și
 - AFP neglicozilate. Acesta din urmă se împart în cel puțin patru
subclase, care se deosebesc prin structura şi compoziția de aminoacizi. Compoziția de aminoacizi a
acestei peptid format din 60% Ala, cu patru resturi cheie Thr din aliniere pe o parte a peptidei.
PROTEINELE ANTIGEL DIN INSECTE
 AFP din insecte au o activitate mult mai înaltă în comparaţie cu AFP
din plante şi peşti. Valoarea termoherezisului pentru AFP din
hemolimfa coleopterului Tenebrio molitor (gândacul de făină) atinge
2,5°C la o concentraţie de 1 mg/ml, în timp ce la peşti şi acest
indiciu nu depăşeşte 1,5°C la o concentraţie de 10 -20 mg/ml.
Proteinele antigel din gândacul de făină conţin un număr mai mic de
aminoacizi hidrofobi în comparaţie cu AFP urile peştilor.
 Conform teoriei Zettlemoyer site-urile hidrofile solitare situate în
matricea imensă hidrofobă servesc în calitate de iniţiatori ai
nucleaţiei, astfel la temperaturi joase AFP ar putea juca rol de factori
de nucleaţie. Din aceste considerente hidrofobitatea AFP la insecte
are o semnificaţie biologică mare.
 În hemolimfa la Tenebrio molitor au fost identificate 11 AFP.
Dintre care proteina cu Mr 8,5 kDa este hiper activă. Ea este
bogată în treonină şi conţine 16 resturi de cisteină implicate în
formarea legăturilor disulfurice/disulfidice. În structura terţiară
resturile de treonină şi cisteină în anumite sectoare formează
motive treonin-cistein-treonin sub formă de β-spirală.Datorită
poziţiei treoninei, distanţa dintre grupările OH în acest locus
corespunde perfect structurii spaţiale a gheţii, ceea ce sugerează
că anume aceste motive sunt responsabile de legarea cu cristalele
de gheaţă. S-a sabilit că modificările conformaţionale ale proteinei
în sectoarele respective duc la pieredrea activităţii antigel a AFP.
 Pentru a evita înghețarea în timp ce iernează sub
scoarța copacilor căzuți, larvele coleopterului
Dendroides Canadensis produc o familie de
proteine antigel (DAFPs) care sunt transcrise în
țesuturi specifice și apoi sunt localizate în
anumite compartimentimente.
 În larvele gândacului Dendroides canadesis au fost depistate 13
AFP, patru dintre care sunt localizate în hemolimfă, iar nouă în
celulele epiteliului, corpul gras şi intestinul mediu.
 S-a demonstrat că eficacitatea funcţionării diferitor AFP depinde
de cooperarea acestora, asemănător mecanismelor depistate la
peşti. Cercetările efectuate asupra proteinelor antifriz la
Dendroides canadesis au demonstrat că glicerolul majorează
activitatea diferitor AFP, prin stimularea interacţiunii dintre
moleculele proteinelor antigel, în timp ce adăugarea glicerolului în
soluţiile ce conţineau doar un tip de AFP nu au avut nici un efect.
PROTEINELE ANTIGEL DIN PLANTE
 Proteine antigel din plante sunt destul de diferite de
celelalte AFP-uri din următoarele aspecte:
1. Ele au activitate histerezisă termică mult mai slabă în
comparație cu alte AFP.
2. Funcția lor fiziologică constă probabil mai degrabă în
inhibarea recristalizării gheţii, decât în prevenirea
formării gheții.
 3. Cele mai multe dintre ele au evoluat de la proteinele
asociate cu patogeneza, păstrând uneori proprietăți
antifungice.
REZISTENŢA PLANTELOR LA IERNAT
 Rezistenţa la iernat poate fi determinată ca
capacitatea plantelor de a suporta toate
intemperiile iernii fără daune pentru organism şi
descendenţii lui.
 Printre acestea menţionăm: temperaturi scăzute, alternarea
temperaturilor negative cu cele pozitive, insoţite de ninsori şi ploi,
topirea zăpezii, poleiul, seceta de iarna etc.
 Acţiuni multiple a factorilor nefavorabili suportă
in special plantele anuale (cerealele de toamna) şi
ierburile perene. Spre exemplu grânele de toamna
pot să piară sub un strat mare de zăpadă.
 Acest fenomen poarta numirea de
a s f i x i e r e s u b z ă p a d ă a plantelor şi işi
gaseşte explicaţie in aceea, că sub stratul gros de
zăpadă, mai ales dacă ea a căzut pe solul
dezgheţat, temperatura oscilează in jurul lui 0°C.
 In aceste condiţii se intensifică procesul de
respiraţie, in urma cărui fapt se consumă o
cantitate mare de zahăruri (Tumanov, 1982),
ceea ce duce la slăbirea continuă a plantelor şi
la pieirea lor. In afară de aceasta la o
temperatură ceva mai mare de 0°C plantele
trec mai repede stadiul de vernalizare, decit la
o temperatură sub 0°C, pierzindu-şi in acelaşi
timp şi rezistenţa la ger.
 Dacă aceste plante n-au pierit sub zăpadă de pe
urma inaniţiei, ele uşor pot pieri când se topeşte
zăpada şi le surprind gerurile de primăvară.
 Pentru a mări rezistenţa plantelor faţă de asfixiere
sub zăpadă este necesar de a crea soiuri de
cereale de toamnă cu un conţinut bogat de hidraţi
de carbon solubili şi de a le semana cât mai
devreme posibil pentru a acumula în procesul
călirii o rezervă cât mai mare de zahăruri.
 In timpul iernii ori primăverii semănăturile din
locurile joase (văi) pot fi inundate. In acest caz
poate avea loc asfixia sub apă. Deoarece solul
incă nu-i dezgheţat complet, apa care se adună de
la topirea zăpezii nu se infiltrează in sol,
provocând asfixia plantelor sub apă.
 In acest caz, spre deosebire de asfixia sub
zăpadă, plantele intr-adevăr pier din cauza
lipsei de oxigen.
 In apa de zăpadă din jurul plantelor se poate
descoperi alcool, principalul produs al
respiraţiei anaerobe.
 Dacă gerurile revin, apa ingheaţă şi formează o
crustă continua, in care sunt cuprinse şi plantele,
ceea ce duce la moartea lor sigura, fiindcă in
afară de slăbirea provocată de asfixie, plantele
sint supuse incă şi presiunii din partea gheţii.
 In caz dacă apa provenită din topirea zăpezii are
timp să se infiltreze in sol, atunci in timpul unui
ingheţ apare un nou pericol pentru plantele de
toamnă şi anume d e z r ă d ă c i n a r e a.
 La ingheţarea apei in sol in rezultatul dilatării
ei are loc formarea crustei de gheaţă, care şi
provoacă ruperea rădăciniţelor plantelor slab
dezvoltate.
 Primavara, când crusta de gheaţă se topeşte,
iar solul se aşază, plantulele rămân la suprafaţa
solului, fiind supuse uscării.
 Pentru a evita pieirea plantelor este necesar de
a executa la timp tavalugirea semănăturilor.
 Plantele lemnoase, la care partea terestră in
timpul iernii este supusă tutu­ror intemperiilor,
mai sint ameninţate de incă un pericol, şi anume
uscarea excesivă.
 Din solul ingheţat absorbţia apei este imposibilă,
in schimb eliminarea apei prin organele terestre
ale plantei are loc continuu, iar in zilele insorite
creşte considerabil.
 Aceasta poate fi cauza uscării plantelor şi
coagulării protoplasmei in rezultatul
deshidratării ei. Pier­derea apei prin organele
aeriene este cu atit mai mare cu cât plantele
sint mai slab pregătite de iernat. Plantele bine
pregătite, care la timp au intrat in stare la­tentă,
ramurile anuale ale cărora sint acoperite cu
şuber, pierd o cantitate mult mai mică de apă
prin transpiraţie, ceea ce face ca ele să fie mai
rezistente la seceta fiziologică.
 Un factor nefavorabil des intilnit in perioada de
iarna din zonele temperate (Moldova) este
alternarea temperaturilor negative cu cele
pozitive. De multe ori in timpul iernii
temperatura aerului se ridică pina la +15 +20°C,
menţinindu-se la acest nivel un timp destul de
lung, după care se instalează temperaturi nega­
tive.
 Majoritatea speciilor de plante spontane şi soiurile
de cultură, in special de provenienţă sudică, cu o
stare latenţă scurtă incep sa-şi desfacă mugurii.
 Ca rezultat un ingheţ de -10-15°C, care se menţine
nu mai mutt de o zi, generează leziuni serioase,
pieirea multor plante, aducând mari pagube
pomiculturii, viticulturii şi horticulturii decorative.