Condiţiile de mediu nefavorabile pot fi

determinate de
factori factori
ecologici naturali ecologici artificiali

salinitate
metale grele

secetă
pesticide
arşiţă

elemente
frig, îngheţ
radioactive
 Rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute
este legată de zero biologic´ care se găseşte în
jurul valorii de + 4°C şi este influenţat de starea
apei din organismele plantelor.
La această temperatură apa are cea mai
înaltă temperatură specifică. Grupele de plante
fată de cerinţele şi rezistenţa la T:
 - plante termofile
 - plante iubitoare de căldură
 - plante rezistente la îngheţ
 - plante rezistente la iernat
 - plante rezistente la arşiţă.
 Rezistenţa plantelor la ger şi iernare

Rezistenţa plantelor la ger şi iernare

este asigurată de procesul de călire. În
timpul călirii, încelule au loc anumite
modificări biochimice şi fiziologice.
 Acumularea glucidelor

 Încă din primele zile ale procesului de călire în celulele

plantelor începe acumularea unor substanţe protectoare,
mai ales glucide solubile, care provin fie din amidonul
hidrolizat, fie din fotosinteză. La plantele ierboase,
acumularea glucidelor solubile se face îndeosebi în
nodurile bazale ale tulpinii şi în organele subterane de
repaus, mai puţin înfrunze şi foarte puţin în rădăcini.
Concentraţia de glucide solubile creşte toamna pe
măsură ce plantele se călesc şi scade primăvara pe
măsură ce plantele se decălesc.
 Glucidele solubile pot spori rezistenţa
la ger pe două căi:

 prin efect osmotic, fenomen care constă în

acumularea de glucide solubile în vacuolă,
mărind concentraţia sucului celular şi
coborând punctul de îngheţ al acestuia;
 prin efect metabolic, deoarece fiind metabolizate în protoplas
mă, glucidele produc modificări protectoare importante, care
sporesc supravieţuirea la temperaturi cu mult mai scăzute
decât se realizează prin efectul osmotic. În procesul de călire,
acumularea glucidelor solubile determină inactivarea
auxinelor, ceeace duce la diminuarea procesului de creştere
înainte de venirea iernii. Rolul protector al glucidelor constă în
coborârea punctului de congelare a sucului vacuolar, trecerea
coloizilor plasmatici din starea de sol în starea de gel,
umplerea reţelei de gel cu soluţie osmotic activă protectoare,
reţinerea apei pe cale osmotică şi formarea unui înveliş de apă
legată în jurul particulelor coloidale lipo-proteice, din
protoplasma celulară.
 Sinteza acizilor organici

 În procesul de călire se intensifică sinteza

unor acizi organici,mai ales a acidului
ascorbic.
 Acumularea proteinelor

 În procesul de călire creşte conţinutul de substanţe

proteice solubile, se dublează cantitatea de aminoacizi
liberi, îndeosebi prolina şi acidul glutamic, precum şi
amidele asparagina şi glutamina. Deşi conţinutul total de
aminoacizi nu este corelat pozitiv cu rezistenţa la ger,
aminoacidul prolina se acumulează în plantele călite şi
scade la decălire. Substanţa chimică care asigură călirea
este fie prolina însăşi, fie o substanţă înrudită cu
metabolismul ei. Alţi aminoacizi, de exemplu triptofanul
şi tirozina au rol activ în adaptarea plantelor la
temperaturile negative din cursul iernii.
 Activitatea enzimatică

 În perioada călirii plantelor are loc o

intensificare a activităţii hidrolitice a
invertazei şi proteazei, precum şi
intensificarea activităţii catalazei,
dehidrazei şi în deosebi a peroxidazei.
 După Tumanov, călirea cerealelor de toamnă
(grâu, orz, secară) se desfăşoară în două faze.

 Faza a I-a are loc toamna după răsărire, înainte

de căderea brumei, la o temperatură cuprinsă
între 1º -5 ºC. În această fază procesul de
creştere încetează, dar fotosinteza continuă.
Alternanţa zilelor călduroase, care favorizează
fotosinteza cu nopţile reci, care reduc respiraţia,
determină existenţa unui raport
supraunitar fotosinteză/respiraţie, care permite
acumularea glucidelor la nodurile de înfrăţire. La
grâu, această fază durează 3-4 săptămâni, de
obicei între 1-30 noiembrie.
 Faza a II-a are loc la începutul iernii, la o temperatură
cuprinsă între 0º şi -6ºC. În această fază are loc deshidratarea
celulelor. Coloizii plasmatici trec de la starea de sol la cea de
gel, iar vâscozitatea protoplasmei creşte. Glucidele solubile
difuzează din vacuolă în protoplasmă. La grâu, această fază
durează cca. o săptămână, între 1-7 decembrie. Dintre
cerealele de toamnă, orzul prezintă o sensibilitate mai ridicată
la îngheţ datorită unei creşteri şi activităţi enzimatice mai
intense şi unei deshidratări şi acumulări de glucide
mai lente.Cercetările experimentale demonstrează că
acumularea hormonilor inhibitori stimulează rezistenţa la
îngheţ la diferite plante. La grâu, ABA endogen induce
rezistenţa la grâu prin stimularea acumulării de zaharuri
solubile, substanţă uscată şi proteine.
 Călirea plantelor lemnoase
începe toamna. La arborii şi arbuştii cu frunze căzătoare areloc
căderea frunzelor. Acest proces reprezintă o reacţie ecofiziologică de
adaptare la condiţiile de mediu. Prin căderea frunzelor se realizează
un echilibru în regimul hidric al plantelor, reducându-se transpiraţia în
condiţiile în care absorbţia apei se reduce prin scăderea temperaturii.
Căderea frunzelor este precedată de un proces intens de translocare a
asimilatelor din frunze şi depozitareaacestora în ramuri.

Căderea prematură sau uscarea frunzelor din cauza secetei prelungite

de vară sau aîngheţului timpuriu din toamnă împiedică
transportul asimilatelor
şi depozitarea acestora în ramuri.
Căderea frunzelor prelungită de o toamnă târzie de asemenea
împiedică transportul şidepozitarea asimilatelor în ramuri. Pe baza
asimilatelor din ramuri are loc maturarea sau coacerea fiziologică a
ramurilor.
 După Tumanov, procesul de călire la
plantele lemnoase se desfăşoară în 4 faze:
 Faza I -a începe cu intrarea mugurilor în repaus în a doua jumătate
a verii şi la începutultoamnei. În această fază are loc o acumulare
intensă a amidonului, a azotului total şi proteic şi oreducere a
cantităţii de azot neproteic în ramuri.
 Faza a II -a constă în hidroliza enzimatică a amidonului din ramuri.
Prin hidroliză seformează glucide solubile care măresc potenţialul
osmotic al celulelor. Hidroliza amidonului areloc timp de aproximativ
30 zile şi se realizează pe măsura scăderii temperaturii la 20 – 50 C.
Lasfârşitul aceste faze, plantele lemnoase sunt pregătite să suporte
temperaturile de -15 -20C.
 Faza a III-a se desfăşoară la temperatura de -20 - -60 C şi constă
în deshidratarea celulelor,ieşirea apei libere în spaţiile intercelulare
şi pierderea ei în procesul de transpiraţie. În celulecreşte raportul
dintre apa legată şi apa liberă.
 Faza a IV-a se desfăşoară la temperaturi foarte scăzute şi constă
în trecerea plantelor la repausul profund.
 La pomii fructiferi, temperaturile scăzute din timpul iernii pot provoca pagube, mai
ales datorită îngheţului mugurilor floriferi. Cele mai sensibile specii sunt caisul şi
piersicul, iar celemai rezistente sunt mărul şi părul. Rezistenţa maximă la îngheţ a
mugurilor florali se manifestă în timpul repausului profund. La cais, la începutul
repausului profund mugurii rezistă până la -14º, iar la sfărşitul acestuia pânăla -22ºC.
La piersic, gerurile bruşte de – 25 ºC care acţionează pe o perioadă lungă distrug
înîntregime mugurii floriferi. La viţa de vie, rezistenţa la îngheţ este maximă în luna
ianuarie şi estefavorizată de fertilizarea cu K.
O acţiune vătămătoare deosebită asupra plantelor expuse la iernare o are alternanţap
erioadelor de îngheţ cu perioade cu temperaturi pozitive. În timpul perioadelor de
dezgheţ areloc fenomenul de decălire care constă în modificări biochimice şi
fiziologice ce micşorează rezistenţa la ger.
Perioadele de îngheţ ce survin după o perioadă de decălire pot provocadistrugerea
plantelor la cereale sau a mugurilor la speciile pomicole şi viţa de vie.La arborii cu
funze sempervirescente, Binder şi Fiedler (1996) au propus o metodă dedeterminare
a vătămărilor produse de îngheţ în sistemul fotosintetic, când acestea nu sunt
vizibilepe frunze prin studiul fluorescenţei clorofilei.
 Rezistenţa plantelor la secetă
 Plantele rezistente la secetă poartă numele de plante xerofile.
Rezistenţa lor este asiguratăde anumite însuşiri morfo-
anatomice şi fiziologice care constituie caractere de
xeromorfism. Din punct de vedere morfologic, caracterele de
xeromorfism se manifestă prin dezvoltarea puternică a
sistemului radicular şi reducerea organelor aeriene, pentru a
realiza un echilibru întreabsorbţia apei şi transpiraţie. În
condiţii de deşert, suprafaţa foliară se reduce până la
formareaunor ţepi, iar funcţia asimilatoare este preluată de
tulpini, de exemplu la cactuşi.Din punct vedere anatomic
organele plantelor prezintă un ţesut numit parenchim aquifer,
cuo mare capacitate de reţinere a apei.
 Frunzele prezintă modificări secundare ale
membranei reprezentate de cutinizare şi cerificare,
precum şi stomate mici, aşezate în cripte. Din punct
de vedere fiziologic, celulele ţesuturilor deţin o
presiune osmotică foarte ridicatădeterminată de
acumularea unor substanţe osmotic active şi conţin
mucilagii cu o mare capacitatede reţinere a apei. În
celule are loc o mărire a raportului dintre apa legată şi
apa liberă şi oreducere a intensităţii transpiraţiei.
 Supravieţuirea plantelor de deşert în timpul secetei se fa
ce prin utilizarea apei din parenchimul acvifer, sporirea
potenţialului osmotic şi scăderea intensităţii transpiraţiei.
La Tillandsia utriculata, plantă de tip CAM, menţinerea
ridicată a potenţialului hidric al frunzelor se
efectuează prin elascititatea membranelor celulare.
 Seceta induce scăderea absorbţiei CO2 atmosferic în
timpul nopţii. În plante se acumulează însă acidul malic
care permite utilizarea CO2 prin tipul fotosintetic
CAM.Cercetări recente demonstrează mecanismul de
rezistenţă la secetă al plantelor cultivate,relevând tot
mai intens participarea hormonului inhibitor de
reştere acidul abscisic (ABA).
 Stresul termic induce modificări morfo-anatomice, precum și
schimbări fiziologice și biochimice la plante. Aceasta induce modificări în
relațiile statutului hidric, determină acumularea de substanţe osmolite,
reducerea intensităţii proceselor fotosintetice, provoacă modificări
hormonale, perturbă permeabilitatea celulelor.
 Legea lui Zalenski

 O regulă foarte importantă în ce priveşte structura

anatomică a frunzelor în funcţie de poziţia lor pe plantă
a fost stabilită de V. Zalenski (1904). El a descoperit, că
frunzele din vîrful tulpinii se deosebesc cu mult după
structura lor anatomică de cele din partea inferioară a
tulpinii.
 De regulă, cu cât frunzele sînt situate mai sus pe tulpină,
cu atât ele sînt mai xeromorfe: au celule de dimensiuni
mai mici şi un număr mai mare de stomate pe o unitate
de suprafaţă.
 Reţeaua de fascicule conducătoare este mai deasă,
numarul porilor pe o unitate de suprafaţă a frunzei este
mai mare, ţesutul palisadic mai puternic dezvoltat etc.
 Deoarece astfel de particularităţi sînt proprii şi multor
xerofite, structura dată a căpătat denumirea de
xeromorfism.
 Această regularitate în structura anatomică a frunzelor în
dependenţă de situarea lor pe tulpină a primit numirea
de 1 e g e a 1 u i Z a l e n s k i.
 Xeromorfismul frunzelor superioare se explică prin faptul
că ele se dezvoltă în condiţii mai aspre ale mediului
extern : umiditatea relativă a aerului mai scazută,
intensitatea mai mare a luminii.
 Sub influenţa acestor condiţii frunzele superioare
transpiră mai intens, în rezultat formindu-se un deficit
hidric mai înalt, ceea ce reţine creşterea frunzelor,
alungirea celulelor.
 Partea superioară a plantelor terestre totdeauna are o
structură mai xeromorfa, decât partea inferioară.
 Frunzele superioare, fiind mai xeromorfe, se disting
printr-o asimilaţie şi o transpiraţie mai intensă.
 Cu cât transpiraţia frunzelor superioare este mai intensă,
cu atât mai mult scade conţinutul apei în frunze, se
mareşte deficitul hidric şi concentraţia sucului celular.
Din această cauză creşte presiunea osmotică a celulelor
şi forţa de sugere a ţesuturilor.
 O forţă de sugere mai mare se constată la frunzele
superioare care sustrag apa din organele inferioare.
Această însuşire a frunzelor superioare în cazul secetei
pedologice face ca ele să-şi menţina turgescenţa pe un
timp mai îndelungat.
 Ostiolele rămîn deschise, ceea ce favorizează o asimilaţie
normal. Când ofiliera se prelungeşte un timp îndelungat,
frunzele inferioare pierd toată apa şi se usucă, pe când
cele superioare continua transpiraţia şi asimilaţia.
• Ofilirea este reacţia incontestabilă a plantei la
pierderea apei şi prezintă un fenomen pozitiv în viaţa
ei, strîns legat de micşorarea suprafeţei de evaporare
a plantei, de închiderea ostiolelor şi de reducerea, în
cele din urmă, a transpiraţiei. Deci putem conchide, că
ofilirea este o măsura de luptă a plantei cu pier­derea
intensă de apă prin transpiraţie.
• Cercetările lui L Tumanov au arătat, că plantele, care
au suferit o ofilire devin mai rezistente la deshidratare
şi o noua ofilire are o influenţă mai slaba asupra lor.
Prin urmare ofilirea acţionează ca o călire la secetă.
 Lumea plantelor după adaptarea sa faţă
de apă se clasifică în următoarele grupe
ecologice :
 1) hidatofite ;
 2) poichilohidrofite şi
 3) homeohidrofite.
 Printr-o diversitate vastă de adaptări se
caracterizează homeohidrofitele. Printre
ele se întîlnesc plante
 hidrofite,
 mezofite
 şi xerofite.
 Tipul ecofiziologic - xerofitele reprezintă un grup foarte
heterogen de plante.
 P. Henchel, după capacitatea de a suporta seceta,
distinge mai multe tipuri de xerofite.
 Cele mai importante sînt :
 1) suculentele ;
 2) euxerofitele (xerofite adevarate) ;
 3) hemixerofitele (semixerofitele) ;
 4) hidroxerofitele ;
 5) stipaxerofitele ;
 6) crioxerofitele ;
 7) efemerele ;
 8) poichiloxerofitele etc.
 Tipurile de xerofite
Suculente1e
 Se caracterizează prin tulpini cărnoase (cactuşi) ori
frunze cărnoase (agave, aloe, Sedum acre).
 În aceste frunze şi tulpini cărnoase sunt rezervate
cantităţi mari de apă.
 Suculentele rezervează apa în ţesuturi speciale ale
corpului prin intermediul sistemului de rădăcini
ramificate situate aproape de suprafaţa solului,
cheltuind-o apoi foarte econom.
 Transpiraţia la suculente, este foarte neînsemnată din
cauza unui numar mic de ostiole şi a unei cuticule foarte
dezvoltate.
 Potenţialul osmotic al sucului celular la ele este mic, dar
datoriţă conţinutului de mucozitate mai mult de jumătate
din apa ţesuturilor se leagă strîns.
 Protoplasma suculentelor se caracterizează printr-o mare
viscozitate şi elasticitate neînsemnată a citoplasmei.
 O cantitate mare de apă legată şi viscozitatea înaltă a
protoplasmei determină un schimb de substanţe slab
intens la plantele, la care respiraţia are loc pîna la sfîrşit,
dar cu formare de produşi intermediari de tipul acizilor
organici.
 EuxerofiteIe

 Evoluţia acestor plante a mers pe calea formării

adaptărilor în vederea suportării secetei.
 Sînt înzestrate cu perişori, transpiră mai puţin intens,
sucul celular are un potenţial osmotic înalt.
 Suportă deshidratarea.
 Se deosebesc printr-o elasticitate şi viscozitate înaltă a
citoplasmei.
 Sistemul radicular este ramificat, dar pătrunde la
adincimi mici.
 HemixerofiteIe

 La acest tip ecofiziologic aparţin plante cu transpiraţie

foarte intensă, sistem radicular ce patrunde la adincimi
mari şi sistem de conducere dezvoltat, care asigură
planta cu apă.
 Din cauză că viscozitatea şi elasticitatea citoplasmei la
aceste plante este mică, ele n-au capacitatea de a
suporta deshidratarea.
 Dacă euxerofitele suportă un deficit de apă de aproape
50%, apoi hemixerofitele un deficit cu mult mai scăzut -
5-25 % .
 Stipaxerofitele

 Suportă bine supraîncălzirea, dar sînt sensibile la

deshidratare : se caracterizeaza printr-o capacitate mare
de a utiliza apa precipitaţiilor atmosferice.
 Drept exemplu pot servi gramineele de stepă, care
suportă arşiţa.
 Poichi1oxerofiteIe
 La acest tip aparţin plante, care nu-şi regleaza regimul de
apă (lichienii, muşchii etc.).
 Suportă o deshidratare puternică pîna la starea uscată a
aerului. Însă este de ajuns o ploaie mica ca plantele să se
imbibe cu apă pe baza forţelor de imbibare.
 O capacitate insemnată a poichiloxerofitelor este căderea
în criptobioză.
 La deshidratarea poichiloxerofitelor nu se observă sporirea
intensităţii respiraţiei şi fotosintezei (fenomenul Briliant) ca
la homeoxerofite, dar, dimpotrivă, se micşoreaza paralel
cu deshidratarea ţesuturilor.
 În caz de deshidratare puternică protoplasma plante­lor
poichilohidrofite nu se coagulează, dar se gelifică.
 Efemerele ori pseudoxerofitele

 Plantele din acest grup îşi încheie ciclul de dezvoltare

pîna la apariţia perioadelor secetoase, adică se feresc de
secetă.
 Ele suportă seceta sub forma de seminţe în stare de
criptobioză ori sub forma de bulbi (efemeroidele).
 În calitate de exemplu pot servi Ficaria, Galanthus etc.
 STRES TERMIC
Modificări Modificări
Modificări
morfo-anatomice fiziologice
biochimice

Reducerea Majorarea conţinutului Majorarea

dimensiunilor de substanţe conţinutului
celulelor antioxidante de apă legată

Reducerea generării Acumularea

Formarea vaselor
SRO de osmoliţi
xilemice

Închiderea Reducerea numărului Reglarea eficientă

stomatelor de dereglări fotooxidative a închiderii şi
deschiderii stomatelor
Majorarea
Acumularea proteinelor Fotosinteză
numărului de
de şoc termic sporită
stomate

Ameliorarea toleranţei la stresul termic

 Rezistenţa plantelor la salinitate
 Plantele rezistente la salinitate se numesc
plante halofile.
 Plantele cu rezistenţă foarte redusă la salinitate
se numesc glicofite.
 După gradul de rezistenţă, plantele halofile se
împart în:

 Euhalofite
 Crinohalofite
 Glicohalofite
 Euhalofite - prezintă o rezistenţă foarte mare
la salinitate, asigurată de concentraţia foarte
mare a sucului celular care acumulează săruri
minerale şi poate atinge o presiune osmotică
de 100 atm. Sunt plante suculente, de exemplu
Salsola, Suaeda şi Salicornia.
 Crinohalofite - prezintă o mare rezistenţă la
salinitate, asigurată de eliminarea
sărurilor minerale prin frunze, de exemplu
Limonium gmelini şi Tamarix gallica.
 Glicohalofite - prezintă o rezistenţă scăzută la
salinitate, asigurată de o presiune osmotică datorată
acumulării de glucide solubile şi acizi organici, de
exemplu Artemisia salina şi A.maritima.
După gradul de rezistenţă la săruri, plantele
cultivate se clasifică în trei categorii
 - plante sensibile la săruri, de
exemplu orezul, ovăzul, porumbul, mazărea,
fasolea, cartoful, inul, castravetele, morcovul,
trifoiul, lucerna, pomii fructiferi;
 - plante cu rezistenţă medie, de exemplu grâu,
orzul, secara, meiul, soia, bobul,
floareasoarelui, bumbacul, varza, tomatele,
pirul, obsiga, golomăţul;
 plante rezistente la săruri, de exemplu sorgul,
sfecla de zahăr, dovleacul, vinetele, pepenele
verde şi galben, varza furajeră, sulfina.
 Limita de toleranţă la salinitate este indicată
de încetarea creşterii, de formarea unor
necroze sau arsuri pe frunze, de căderea
frunzelor sau de moartea plantelor.
 Rezistenţa la salinitate poate fi indusă de
acumularea inhibitorilor endogeni. La
grâu,conţinutul de ABA endogen reduce
efectele negative ale salinităţii asupra
producerii de substanţă uscată, a intensităţii
transpiraţiei şi conţinutului de clorofilă a şi b.
 Rezistenţa la salinitate a plantelor cultivate
este determinată de însuşirile fizice ale solului,
particularităţile fiziologice ale plantelor, faza
de creştere şi dezvoltare etc.
 Sporirea rezistenţei plantelor glicofile la
salinitate se face prin aplicarea de
îngrăşăminte organice, de substanţe fiziologic
active sau de microelemente, de exemplu Al,
Mn, Cu, Zn, B ce acţionează antagonist
anionului Cl-.
 Salinitatea apare în urma fertilizării
nechinzuite sau din cauza depunerii sărurilor
din apa de irigaţie, mai ales la culturile cu un
volum limitat de sol sau amestec de substrat.
 Efectul salinităţii asupra plantelor se manifestă
prin indisponibilizarea apei, aşa numita "secetă
fiziologică", care constă în dificultatea
rădăcinii de a absorbi apa la o presiune
osmotică externă ridicată. În acelaşi timp se
intensifică pătrunderea diferiţilor ioni minerali
în plante, în special Na+ şi Cl-, care manifestă
antagonism ionic şi toxicitate.
 Rezistenţa plantelor la iernat
 Rezistenţa la iernat poate fi determinată
ca capacitatea plantelor de a suporta toate
intemperiile iernii fără daune pentru
organism şi descendenţii lui.
 Printre acestea menţionăm: temperaturi scăzute,
alternarea temperaturilor negative cu cele pozitive,
insoţite de ninsori şi ploi, topirea zăpezii, poleiul, seceta
de iarna etc.
 Acţiuni multiple a factorilor nefavorabili
suportă in special plantele anuale
(cerealele de toamna) şi ierburile perene.
Spre exemplu grânele de toamna pot să
piară sub un strat mare de zăpadă.
 Acest fenomen poarta numirea de
asfixiere sub zăpadă a
plantelor şi işi gaseşte explicaţie in aceea,
că sub stratul gros de zăpadă, mai ales
dacă ea a căzut pe solul dezgheţat,
temperatura oscilează in jurul lui 0°C.
 In aceste condiţii se intensifică procesul de
respiraţie, in urma cărui fapt se consumă o
cantitate mare de zahăruri (Tumanov, 1982),
ceea ce duce la slăbirea continuă a plantelor
şi la pieirea lor. In afară de aceasta la o
temperatură ceva mai mare de 0°C plantele
trec mai repede stadiul de vernalizare, decit
la o temperatură sub 0°C, pierzindu-şi in
acelaşi timp şi rezistenţa la ger.
 Dacă aceste plante n-au pierit sub zăpadă de
pe urma inaniţiei, ele uşor pot pieri când se
topeşte zăpada şi le surprind gerurile de
primăvară.
 Pentru a mări rezistenţa plantelor faţă de
asfixiere sub zăpadă este necesar de a crea
soiuri de cereale de toamnă cu un conţinut
bogat de hidraţi de carbon solubili şi de a le
semana cât mai devreme posibil pentru a
acumula în procesul călirii o rezervă cât mai
mare de zahăruri.
 In timpul iernii ori primăverii semănăturile
din locurile joase (văi) pot fi inundate. In
acest caz poate avea loc asfixia sub apă.
Deoarece solul incă nu-i dezgheţat
complet, apa care se adună de la topirea
zăpezii nu se infiltrează in sol, provocând
asfixia plantelor sub apă.
 In acest caz, spre deosebire de asfixia sub
zăpadă, plantele intr-adevăr pier din cauza
lipsei de oxigen.
 In apa de zăpadă din jurul plantelor se
poate descoperi alcool, principalul produs
al respiraţiei anaerobe.
 Dacă gerurile revin, apa ingheaţă şi
formează o crustă continua, in care sunt
cuprinse şi plantele, ceea ce duce la
moartea lor sigura, fiindcă in afară de
slăbirea provocată de asfixie, plantele sint
supuse incă şi presiunii din partea gheţii.
 In caz dacă apa provenită din topirea
zăpezii are timp să se infiltreze in sol,
atunci in timpul unui ingheţ apare un nou
pericol pentru plantele de toamnă şi
anume d e z r ă d ă c i n a r e a.
 La ingheţarea apei in sol in rezultatul
dilatării ei are loc formarea crustei de
gheaţă, care şi provoacă ruperea
rădăciniţelor plantelor slab dezvoltate.
 Primavara, când crusta de gheaţă se
topeşte, iar solul se aşază, plantulele rămân
la suprafaţa solului, fiind supuse uscării.
 Pentru a evita pieirea plantelor este necesar
de a executa la timp tavalugirea
semănăturilor.
 Plantele lemnoase, la care partea terestră in
timpul iernii este supusă tutu­ror intemperiilor,
mai sint ameninţate de incă un pericol, şi
anume uscarea excesivă.
 Din solul ingheţat absorbţia apei este
imposibilă, in schimb eliminarea apei prin
organele terestre ale plantei are loc continuu,
iar in zilele insorite creşte considerabil.
 Aceasta poate fi cauza uscării plantelor şi
coagulării protoplasmei in rezultatul
deshidratării ei. Pier­derea apei prin organele
aeriene este cu atit mai mare cu cât
plantele sint mai slab pregătite de iernat.
Plantele bine pregătite, care la timp au
intrat in stare la­tentă, ramurile anuale ale
cărora sint acoperite cu şuber, pierd o
cantitate mult mai mică de apă prin
transpiraţie, ceea ce face ca ele să fie mai
rezistente la seceta fiziologică.
 Un factor nefavorabil des intilnit in
perioada de iarna din zonele temperate
(Moldova) este alternarea temperaturilor
negative cu cele pozitive. De multe ori in
timpul iernii temperatura aerului se ridică
pina la +15 +20°C, menţinindu-se la acest
nivel un timp destul de lung, după care se
instalează temperaturi nega­tive.
 Majoritatea speciilor de plante spontane şi
soiurile de cultură, in special de provenienţă
sudică, cu o stare latenţă scurtă incep sa-şi
desfacă mugurii.
 Ca rezultat un ingheţ de -10-15°C, care se
menţine nu mai mutt de o zi, generează
leziuni serioase, pieirea multor plante,
aducând mari pagube pomiculturii, viticulturii
şi horticulturii decorative.