INSTITUTUL DE GENETICĂ, FIZIOLOGIE ȘI

PROTECŢIE A PLANTELOR

VIRUSURILE
HEPATITICE
DOCTOR HABILITAT, profesor cercetător
LEONID VOLOŞCIUC
CHIŞINĂU, 2023
 FICATULUI
 Origine: infecţioasă, medicamentoasă, toxică, autoimună.
 Hepatitele virale – leziuni determinate de acţiunea citopatică
directă a virusului. Virusurile hepatitice (A, B, C, D…9).
 Non-virală: autoimună, toxică, medicamentoasă.

 Metabolică (ereditară): deficitul de alfa 1-antitripsină,

galactozemie congenitală, etc.
 Reactive: parazitoze, obstrucții biliare, supurații pulmonare,
fenomene autoimune, deficiențe nutriționale, Ileita Crohn
(inflamație sclerozantă).
 Ciroze hepatice: afecțiuni hepatice cronice, progresive,
ireversibile.
VIRUSURILE HEPATITICE

Hepatitele virale reprezintă, probabil, cel mai comun tip de infecții virale din lume.
HEPATITELE AFECTEAZĂ APROXIMATIV 500 MILIOANE DE PERSOANE ÎN TOATĂ LUMEA
(APROXIMATIV 5%, RM – 10%).
Cercetările asupra etiologiei acestor boli au dat rezultate remarcabile în ultimii 25 de ani.
 CLASIFICAREA HEPATITELOR VIRALE
 Aparţin unor familii distincte.
 Caracteristici diferite (genom, replicare,
evoluţie a infecţiei, căi de transmitere)
 Comun pentru toate - tropism principal pentru
hepatocite, determinând hepatitele.
 Se cunosc 7 virusuri hepatice, notate de la A –
G plus 2 virusuri noi.
 Virusuri hepatitice identificate până în prezent
Vi Familie Transmitere Debut Incubaţie Severitate în Mortalitate Croni
rus Genom infecţia acută în faza acută cizare
A Picornaviridae fecal-orală acut 20-50 zile medie sub 0,5% NU
ARN
B Hepadnaviridae -parenterală acut sau 45-160 zile uneori ridicată 1-2% DA
ADN -sexuală insidios
- verticală
- intrafamilială
C Flaviviridae -parenterală variabil 14-180 zile de obicei forme 05-1% DA
ARN -sexuală subclinice
-verticală
D Viroid-like -parenterală variabil 15-60 zile variabilă ridicată DA
ARN -sexuală
E Neîncadrat fecal-orală acut 15-50 zile medie sau 1-2% NU
ARN severă Gravide: 20%
(gravide)
F Neîncadrat non-parenterală acut 21-40 variabilă ? ?
ADN
G Flaviviridae parenterală variabil ? variabilă ? posibilă?
(GB) ARN
TT Paracircoviridae parenterală variabil ? variabilă ? DA
(propunere) (transfuzii)
PM Circoviridae parenterală variabil ? variabilă ? ?
(propunere)
 VIRUSUL HEPATITEI A
Fam. Picornaviridae. Heparnavirus
 Virusul hepatitei A (HAV) - descoperit în anul 1972.

 Viremia este de scurtă durată, iar determinarea HAV în sânge

este lipsită de importantă.
 MORFOLOGIE ŞI STRUCTURĂ
Formă: sferică, diametru 27 nm, neanvelopat.
Capsida: simetrie icosaiedrică, conţine 4 proteine
virale structurale: VP1-VP4.
Genomul: ARN monocatenar.
Particularitățile genomului și proteinelor virale
Răspândirea pe glob
 PATOGENITATE
 Transmiterea pe cale fecal-orală,
 Rezistă o perioadă îndelungată în mediul
înconjurător (umed),
 Sursa de infecţie este omul bolnav,
 Sediul iniţial de replicare este intestinul, apoi
urmează perioada de viremie şi virusul ajunge
la ficat,
 Se replică în hepatocit şi determină necroza
acestuia.
ASPECTE CLINICE
Incubaţia: 20-50 zile
Debut: fenomene digestive, icter
Se vindecă și asigură imunitatea.
durabilă.
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Nu se cultivă pe culturi celulare.
Metode de evidenţiere:

- imunomicroscopia electronică,
- detectarea antigenelor virale prin teste
imunoenzimatice sau radioimune,
- hibridizarea cu sonda ARN sau ADN,
- PCR.
 SEROLOGIE
 Evidenţierea AC specifici IgM anti-HAV (de la
debutul fazei icterice).
 Dupa faza acuta, AC anti-HAV din clasa IgG un
timp nedefinit (pacientii cu anticorpi anti-HAV –
imuni la reinfectie).
 PROFILAXIE
Nespecifică:

- Măsuri igieno-sanitare.
Specifică:

- Imunizarea pasivă cu gama-

globuline polivalente,
- Imunizarea activă cu vaccin viral
inactivat.
 VIRUSUL HEPATITEI B
 Fam. Hepadnaviridae
 Virusul hepatitei virale B (HBV) a fost descoperit în 1971 de către Dane,

particule virale (27-42 nm).

 Este alcătuit dintr-o anvelopă lipoproteică care conține antigenul HBs si

o nucleocapsidă centrală care conține ADN circular si ADN-polimerază.

 Capsida formează antigenul central (HBc) căruia îi este asociat

antigenul Hbe, care poate fi regăsit în sângele circulant sub formă liberă
sau asociată.
 Extrem de contagios şi prezent în titruri mari în lichide biologice. Provoacă
hepatite acute, chiar fulminante, hepatite cronice, ciroză, hepatocarcinom.
 Peste 350 mln persoane infectate în lume.

 Peste 1,5 mln decesuri anual.

 MORFOLOGIE ŞI STRUCTURĂ
Virionul complet – Dane are diametrul 27-42 nm.
 Reprezintă formaţiuni sferice sau tubulare care sunt Ag de
suprafaţă (Ag HBs) cu diametru de 22nm.
 Genomul este cel mai mic genom ADN viral cunoscut dintre
cele care infectează omul şi animalele.
PARTICULARITĂȚILE MORFOLOGICE ALE
VIRUSULUI HEPATITEI B
  HBV – virus ADN, ciclul de replicare comportă o etapă de transcripţie
inversă:
Reproducerea HBV:
-Virusul penetrează în hepatocit debarasat de supercapsidă datorită
receptorului său pentru albumină,
-După decapsidare ADN este completat de polimeraza virală, devenind
bicatenar,
-ADN-ul viral pătrunde în nucleul celulei
-ARN polimeraza gazdei transcrie catena ADN L(-) în ARN-pregenomic (+) şi
ARNm
-În citoplasmă are loc translarea ARNm şi sinteza proteinelor virale,
-ARN-pregenomic (+) este încorporat în capsidă şi ADN polimeraza virală
sintetizează catena L (-) – activitate de reverstranscriptază
 PATOGENEZĂ
Transmitere: perinatal, contact
sexual, contact cu sânge şi produse de
sânge, transplant de organe şi
ţesuturi, manopere percutanate cu
instrumente contaminate.
Replicare: intrahepatocitar apoi
eliberarea în sânge – viremie.
 SINDROAME CLINICE
1. Hepatita acută inaparentă sau
asimptomatică: decelarea accidentală prin
teste biochimice.
2. Hepatita acută simptomatică: evoluţie tipică
cu fenomene digestive, fatigabilitate şi icter,
sau atipic.
3. Statutul de purtător asimptomatic:
caracterizată prin prezenţa în sânge Ag HBs
+/- Ac HBc de tip IgG.
 4. Hepatitele cronice şi ciroza hepatică:Ag HBs
este sau nu asociat cu markeri de replicare virală
şi apar modificări hepatice histologice.
5. Carcinomul hepatocelular primar: apare prin
malignizarea, sau nu, a unei ciroze induse de
HBV.
 Adulți - 90% din cazuri
evoluează spre vindecare, iar
10% devin purtători cronici.
La copii infecţia are prognostic
rezervat.
La nou născuţi din mame
infectate rata cronicizării poate
ajunge la 90 %.
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
 Teste specifice: metode imunoenzimatice,
ME, tehnici de biologie moleculară
 Teste nespecifice: sunt utile pentru a stabili
gradul de afectare hepatică fără a putea da o
orientare etiologică:
- scăderea protrombinemiei,
- creşterea bilirubinemiei.
 PROFILAXIE
Măsuri nespecifice: măsuri generale
de protecţie.
Măsuri specifice:

Profilaxie pasivă: Ig specifice anti-

HBs
Profilaxie activă: vaccinuri (Engerix
B, 3 doze în decurs de 6 luni )
 VIRUSUL HEPATITEI C
Fam. Flaviviridae. Gen Hepacivirus
Virusul hepatitei virale C (HCV) este
denumit şi virusul hepatitei non A-B, like-
B, sau virusul posttransfuzional.
Reprezintă particule cu diametrul de 50-
60 nm care conţin o anvelopă lipidică cu
proteine transmembranare si ARN
monocatenar.
 MORFOLOGIE ŞI STRUCTURĂ
Formă sferică, 55-65 nm.
Virionul: anvelopă, capsidă şi genom
ARN monocatenar
Particularitățile genomului și proteinelor
Virusului hepatitei C
 VARIABILITATE
GENETICA
103 mutaţii - variabilitate
genică extrem de ridicată a
ARN-HCV.
Implicaţii majore atât în
patogeneză cât şi în profilaxie şi
tratament.
 PATOGENEZĂ
1. Transmitere: parenteral, sexual.
2. Risc crescut: toxicomanii, persoanele
transfuzate, nou născuţii mamelor infectate.
3. Manifestări hepatice:
- Incubaţia 180 zile
- Hepatocitoliză moderată
- 60-80 % din cazuri infecţia se cronicizează.
  Incubaţia – 4 – 12 săptămâni
 Hepatita C acută: 70-90% - asimptomatică, activitatea
serică a transaminazelor (în special ALAT) este moderat
crescută şi tranzitorie, uneori oscilantă. Se poate vindeca
spontan în 20 % cazuri, fără a conferi imunitate completă.
 Hepatita C fulminantă – co-infecţie cu HBV sau HAV

 Hepatita C cronică (80% cazuri) – persistenţa HCV peste

6 luni de la infecţia acută. Co-infecţia cu HIV – factor
stimulator.
 Complicaţii – ciroză (20% cazuri), cancer .
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Serologic : Teste de depistare
(ELISA)
Tehnici de biologie moleculară :
PCR
Profilaxie : asemenea HBV
(vaccinarea este încă în studiu).
 VIRUSUL HEPATITEI D
HDV a fost decelat în hepatocitele unor
pacienţi infectaţi cu HBV (AgDelta)
 Virusul hepatitei D (HDV) a fost descoperit în 1976 (Antigenul
Delta). Este un virus hepatotropic defectiv, întrucât replicarea
şi infectivitatea sa se realizează doar în prezenta HBV de care
depinde sinteza anvelopei externe. Transmitere parenterală.
 Infecţia cu HDV este acută sau cronică. Există două forme de
infecţie acută:
- coinfecția cu HBV; ea se poate asocia cu cazuri de hepatită
fulminantă. Este determinată serologic.
- suprainfecţia cu HDV a unor cazuri de hepatită B cronică; în 80-
90% din cazuri se trece la cronicizarea infecţiei, cu persistenţa
HDV în ficat.
  Agent viral defectiv, satelit al HBV, 36-37 nm.
 Genul Deltavirus cu genom – ARN-, circular (3 genotipuri).

 Capsida – sferică, 2 proteine, Ag Delta.

 Supercapsidă – derivată din HBV, 3 forme de Ag HBs.

 Se replică în nucleu, independent de HBV, dar care îi asigură supercapsida

cu Ag HBs.
 Manifestă efect citopatic direct sau răspuns imun.

• Este un virus mic, care posedă o catenă circulară de ARN şi se comportă ca

un parazit viral al VHB.
• VHD infectează organismul fie printr-o infecţie concomitentă cu VHB
(coinfecţie), fie prin suprapunere pe fundalul unei infecţii preexistente cu
VHB (superinfecţie).
• AgHD apare precoce în ser, dispare repede.
 MORFOLOGIE ŞI STRUCTURĂ
Particulele HDV sunt constituite
dintr-o anvelopă externă lipidică şi o
moleculă de ARN.
HDV reprezintă un virion de 35 nm
cu dublă anvelopă.
Sinteza anvelopei interne formată de
AgDelta depinde de genomul HDV.
 PATOGENEZĂ
1. Infecţia nu se poate produce în
absenţa HBV, transmiterea de obicei
pe cale parenterală.
2. Grupe de risc: toxicomanii, pacienţi
cu tratamente injectabile multiple.
3. Incubaţia: 21-60 zile.
4. Debut acut, icter variabil.
 DIAGNOSTIC DE
LABORATOR
Serologic
: evidenţierea Ac
HD, IgM-HD şi IgG-HD
Tehnici de biologie
moleculară: PCR
 Hepatita E
Fam. Caliciviridae
Virion lipsit de anvelopă, formă sferică, diam. 27-34 nm.
Transmitere fecal-orală.
Replicare iniţială este în intestin, apoi o viremie scurtă şi
infectarea hepatocitului cu hepatocitoliză şi inflamaţie locală.
Virusul hepatitei E (HEV) a fost descoperit
în 1988.
A fost denumit virusul hepatitei

non-A-B A-like.
Infecţia are o cale de transmitere oro-fecală
şi se întâlnește în regiuni ale lumii a treia cu
condiţii precare de igienă.
Particularitățile morfologice a Virusului hepatitei E
 Particularitățile genomului și
proteinelor Virusului hepatitei E
 PATOGENEZA
 Sursa de infecţie – omul bolnav
 Mecanismul de transmitere – fecal-oral (apă, alimente), posibil
parenteral (la hemofili, persoane cu transfuzii, hemodializă)
 Perioada de incubaţie – 30 zile

 Clinica – hepatită acută, asemănătoare cu hepatita A. Forme

grave la femei gravide, în special în trimestrul III al sarcinii (20-
40% mortal). Risc de avort şi naştere prematură (12 – 30% cazuri)
 Markerii HEV:

 1.Virusul (Ag viral) prezent în mase fecale în faza acută (ME)

 2.IgM (3 luni de la debut) şi IgG anti-HEV

 3.Genomul viral în mase fecale, hepatocite.

 Virusul hepatitei F
Răspândit în multe țări,
Se transmite non-parental , non A, B, C, D și
E.
Denumit Hepatitis Virus French.
Virus dublu catenarADN, 27-37nm.
Nu există teste serologice, dar se identifică cu
ME.
A fost descoperit în 1994 la transmiterea prin
apa contaminată.
 Virusul Hepatitei F
 A fost izolat din fecalele subiecţilor infectaţi, unde apare sub
formă de particule cu de 27-37 nm, care conţin o moleculă de
ADN dublucatenar cu aproximativ 20 kb.
 Diferă substanțial de HAV si HEV, ambele alcătuite din câte o
moleculă de ARN monocatenar de 7,5 kb.
 Nu există teste serologice pentru diagnosticul hepatitei F, dar el
poate fi depistat în urma examinării prin microscopie
electronică.
 Sunt suspecte de a prezenta infecţia în acele cazuri de hepatită a
căror etiologie nu poate fi determinată în urma testării pentru
celelalte virusuri.
 VIRUSUL HEPATITEI G (HGV)
 Descoperit în 2007 și mai este denumit virusul GB (initialele numelui unui
chirurg cu hepatită acută), care a servit la primele experimente, în 1967. A
fost descoperit când oamenii manifestă hepatita în urma transfuziilor, iar
cauza ei nu putea fi asociată cu nici unul din virusurile hepatice existente.
 Descoperit concomitent de către 2 echipe de cercetători, manifestă analogie
genomică cu HCV.
 Transmiterea parenterală este predominantă. Există portaj cronic (2-30 %)
fără anomalie hepatică. Formele acute sunt rare, asociate cu alte hepatite
virale.
 Clinic se aseamănă cu hepatita virală C.

 HGV aparține familiei Flaviviridae și are un genom reprezentat de o

moleculă de ARN monocatenar de aproximativ 9,5 kb.
 PROPRIETĂŢI HGV
 Transmitere parenterală;
 Se asociază cu infectia cu HCV;

 Marea majoritate a purtătorilor sunt asimptomatici;

 Frecvent întâlnit printre toxicomani, cei care au

primit transfuzii (hemofilici, bolnavi din serviciile de
hemodializă cronică);
 Rar poate determina hepatită fulminantă;

 Diagnosticul este doar molecular, prin evidentierea

ARN viral în urma PCR.
Grupul virusurilor hepatitice GB

Hepatite acute cu transmitere

parenterală.
Se cunosc GB-A, GB-B, GB-C
(discutabil).
Identificarea – ME, PCR.
 VIRUSUL HEPATITEI TT
 Descris in 1997 in Japonia in hepatite post
transfuzionale (dupa nume pacient dar si
transmis-transfuzional).
 Prevalenta mare in Japonia dar mica inVest.
 Cai multiple de transmisie.
 Virus ADN, clasificat in familia Circoviridae.
 Rol discutabil in hepatite.
 VIRUSUL TT (TTV)
 Virus ADN simplu bicatenar.
 Se transmite prin sânge, fecal-oral şi pe cale
verticală.
 Este răspândit în rândul populaţiei –

2-12% din donatori sunt purtători de virus (20-

60 % la hemofili, toxicomani, hemodializaţi)
 Se identifică la 40-50 % de bolnavi cu hepatită
nonA-nonG.
 DIAGNOSTICUL TTV
 Diagnostic paraclinic: dozarea transaminazelor, bilirubinei,
raportul albumine/globuline.
 Trombopenie, leucocitoză, diminuarea protrombinei – factori
de “alertă”.
 Diagnostic etiologic

-Detectarea virionilor (ME, IME) sau Ag virale (ELISA, RIF) în

bioptate hepatice sau sânge
-Detectarea AN virali întrahepatic sau în sânge (hibridare, PCR)
-Evidenţierea anticorpilor antivirali în serul sangvin prin tehnici
ELISA, imunoblot, RIF.
 Măsuri profilactice antihepatovirale

 Măsuri de evitare a transmisiei orizontale

(transfuzii conţinătoare de virusuri, material
sanitar nesteril, protecţia sexuală la adolescenţi şi
tineri).
 Vaccinarea tuturor nou-născuţilor şi a
contacţilor familiali cu produsul Engerix, obţinut
prin recombinare genetică şi administrat în 3
doze (la naştere, o lună şi la 6 luni), care asigură
o protecţie în urmatorii 5 ani.
 Măsuri curative
 În hepatitele cronice postvirale terapia se face cu
aplicarea Interferonului.
 Terapia cu interferon este recomandată pentru efectul
antiviral, imunoreglator, antitumoral prin inducerea
sintezei enzimatice prin supresia proliferării celulare şi
imunomodularii.
 Dintre interferoni se foloseste Interferonul A-2b.
 Programul naţional de combatere a hepatitelor virale B,
C şi D a fost aprobat la 17.05.2017. Va costa peste 440
de milioane lei.
 Măsuri curative II
 Terapia cu Lamivudină are efect antiviral pe HVB si HIV
prin inhibiţia ARN - dependent de ADN - polimeraza are
aceleaşi indicaţii ca şi interferonul.
 Adefovir
 Famciclovir
 Altenativa terapeutică este şi asocierea la interferon a
Ribavirinei.
 Utilizarea preparatului Pacovirin (prof. C.Spânu)
 La copii pentru tratarea hepatitelor se foloseşte un preparat
de interferon- pegylat.
 Perspective: imunoterapie.
 CIROZA HEPATICĂ
 Din greacă: „kirrhos” - portocaliu-roşietic şi se referă la culoarea ficatului
cirotic.
 CH este o suferinţă hepatică cronică, progresivă, ireversibilă, complexă cu
structura hepatică, histopatologică profund alterată (necroză, fibroză difuză,
dispariţia structurii globulare normale).
 Reprezintă stadiul avansat, ireversibil, a numeroase afecţiuni hepatice cronice,
în evoluţia cărora intervine o inflamaţie activă a ficatului, caracterizată din
punct de vedere morfologic prin:
• destrucţie variabilă a masei hepatocitare prin necroze extensive,
• formarea ţesutului conjunctiv,
• prezenţa nodulilor de regenerare,
• dezorganizarea arhitectonicii hepatice,
• alterarea vascularizaţiei cu dezvoltarea hipertensiunii portale şi insuficienţei
hepatice.
CLASIFICAREA CIROZELOR
 ciroza postnecrotică după CH postvirale.
 ciroza vasculară (portală).
 ciroza biliară.
 ciroze metabolice şi genetice.
 ciroze nutriţionale.
 ciroze idiopatice, de origine necunoscută.
Vă mulţumesc pentru
atenţie