Clasificarea virusurilor si virozelor

În biologie, un virus este un agent patogen inframicrobian, invizibil la microscopul optic,

care nu are capacitatea de autoreproducere, ci este multiplicat de celula parazitată. Virușii
provoacă diverse boli infecțioase numite viroze.

CARACTERELE GENERALE ALE VIRUSURILOR

Virusurile sau inframicrobii sunt germeni extrem de mici, puţin evoluaţi, situate pe
primele trepte ale vieţii. Aceste forme primitive de viaţă au o organizare rudimentară,
incompletă, astfel că nu-şi pot realiza un metabolism propriu, multiplicarea lor fiind legată de
parazitarea obligatorie a celulelor vii.
Virusurile au următoarele particularităţi:
 Sunt particule de dimensiuni foarte mici (10-300 mµ). Pentru acest motiv, în marea
lor majoritate, nu pot fi puse in evidenta decat cu ajutorul microscopul electronic.
 Poseda un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN).
 Sunt filtrabile si ultrafiltrabile. Pe baza acestui caracter virusurile pot fi separate de
bacterii.
 Sunt paraziti intracelulari obligatorii. Virusurile nu pot fi cultivate pe mediile de
cultura folosite in mod obisnuit in bacteriologie.
 Inmultirea virusurilor se face prin replicare;
 Sunt specifice; fiecare virus provoaca o anumită boală.
 Produc incluzii in celulele parazitare. Prezenta acestor incluzii nucleare,
citoplasmatice, sau concomitent în nucleu şi citoplasmă, în anumite ţesuturi, uşurează
diagnosticul de laborator al unor viroze deoarece sunt caracteristice.
 Fiecare virus prezintă o structura antigenica specifică. Omul şi animalele infectate cu

2018-2019
un anumit virus produc anticorpi specifici iar imunitatea dobândită este solidă şi de lungă
durată. Tehnicile de serologie utilizate în diagnosticul de laborator al virozelor detectează
aceşti anticorpi.
 Virusurile sunt, în general, insensibile la antibioticile uzuale şi la unele substanţe
chimice care distrug bacteriile.

CLASIFICAREA VIRUSURILOR ŞI A VIROZELOR

Pentru diferenţierea principalelor familii, genuri şi specii de virusuri trebuie să se ţină
seama de mai multe criterii: acidul nucleic din genomul viral (ADN sau ARN), mărimea
particulei virale, prezenţa sau absenţa învelişului viral, numărul de capsomere,
comportamentul faţă de anumiţi agenţi chimici şi în primul rând faţă de eter, afinitatea pentru
o anumită gazdă, organ sau aparat anatomic, aspectul clinic al bolii etc.
In interiorul fiecărui grup (gen) subclasificarea speciilor se bazează pe diferenţe antigenice
care permit identificarea a numeroase tipuri.
In funcţie de gazda parazitată virusurile pot fi patogene pentru anumite animale vertebrate
sau nevertebrate, virusuri patogene pentru plante şi virusuri patogene pentru bacterii
(bacteriofagii).
Virusurile patogene pentru om şi eventual pentru unele animale sunt obiectul de studiu al
virusologiei medicale.
Dintre familiile de virusuri patogene pentru animale, grupate în funcţie de compoziţia
genomului, menţionăm câteva care produc viroze umane:
 virusuri ADN: Papovavirus (negi), Adenovirus (adenoviroze), Herpesvirus (herpesul
şi zona zoster), Poxvirus (variola şi vaccinia).
 virusuri ARN: Picornavirus (poliomielita, enteroviroze etc.), Togavirus
(arbovirozele), Arenavirus (choriomeningita limfocitară, febrile hemoragice sudamericane
etc.), Coronavirus (infecţii respiratorii), Orthomixovirus (gripa), Retrovirus (SIDA) etc.
La acestea se mai adaugă o nouă categorie de agenţi infecţioşi neconvenţionali,
prionii, de dimensiuni subvirale care produc boli transmisibile degenerative, cu "evoluţie
lentă", encefalopatii spongiforme subacute (Kuru, Creutzfeld-Jacob, Alzheimer).
Prionii denumiţi anterior protovirine sau virusuri latente sunt o adevărată enigmă a
biologiei moderne deoarece sunt constituiţi exclusiv din proteine neavând în compoziţia lor
acizi nucleici - suportul ereditar nelipsit pe întreaga scară biologică. Prionii sunt de fapt
alcătuiţi dintr-o "proteină infecţioasă" şi sunt foarte rezistenţi la mijloacele clasice de
sterilizare inclusiv la orice procedeu care degradează şi inactivează acizii nucleici (nucleaze,
căldură, radiaţii ionizante etc.).
După aspectul clinic al bolii, virozele se pot încadra în două mari categorii:

2018-2019
 Infecţii virotice generalizate. In cursul acestor îmbolnăviri, virusul se răspândeşte pe cale
sanguină în tot organismul şi poate determina erupţii caracteristice pe piele şi mucoase, în
acest grup sunt cuprinse: variola, rujeola, rubeola, varicela.
Infecţii cu localizare primară în anumite organe pentru care virusul respectiv are afinitate.
Răspândirea virusurilor se face pe cale sanguină, pe calea nervilor periferici sau pe
amândouă căile. Din acest grup fac parte:
 infecţii ale sistemului nervos central: poliomielita, turbarea;
 infecţii ale aparatului respirator: gripa, guturaiul;
 infecţii localizate pe piele şi mucoase: herpesul, negii, zona zoster;
 infecţii ale ficatului: hepatita epidemică;
 infecţii ale glandelor salivare: parotidita epidemică,
 infecţii ale ganglionilor limfatici: limfogranulomatoza veneriană.

MORFOLOGIA, STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A VIRUSURILOR

Virionii reprezintă unitatea virulentă, agentul cauzal al unei viroze, tot aşa cum o bacterie
reprezintă agentul cauzal al unei boli bacteriene.
Forma virusurilor este variată. Ea a fost determinată cu ajutorul microscopului electronic,
în general, corpusculii elementari sau virionii se pot prezenta sub următoarele forme:
 formă sferică sau sferoidală: virusul poliomielitic, virusul gripal;
 formă prismatic-patrulateră: virusul vaccinai, variolic etc.
 formă de spermatozoid: bacterofagi;
 formă filamentoasă sau de bastonaş: virusurile plantelor (de exemplu, virusul
mozaicului tutunului).

Structura internă a corpusculului elementar viral

La o particulă virală se distinge, în general, o porţiune centrală mai densă, opacă la fluxul
electronic, care a fost denumită nucleoid, şi o porţiune externă mai puţin densă, sub forma
unei capsule denumită capsidă. Nucleoidul este format dintr-un acid nucleic (acid ribonucleic
sau acid dezoxiribonucleic), iar capsidă este de natură proteică, în structura capsidei
moleculele de proteină se grupează în capsomere.
Bacteriofagii, deşi păstrează în linii generale structura virusurilor, au totuşi o formă
caracteristică, în general, un fag are un cap şi o coadă. Capul de formă sferică, alungită sau
de prismă hexagonală prezintă o porţiune centrală mai densă, alcătuită din acid
dezoxiribonucleic şi capsida formată din capsomere. Coada este formată dintr-un cilindru
axial rigid învelit într-un manşon contractil şi o placă terminală prin care bacteriofagii se
fixează pe celula-gazdă (bacteria)

2018-2019
 VIRUSURILE HEPATICE

Hepatita este o boală infecțioasă de natură virală, microbiană sau toxică a ficatului care

constă în distrugerea celulelor hepatice. Există mai multe forme ale bolii ca: Hepatită
A, Hepatită B, Hepatită C, Hepatită D, Hepatită E, Hepatită F, Hepatită G. Indiferent de
agentul cauzal, boala se manifestă la început prin simptome nespecifice, uneori febră ușoară,
lipsa apetitului, emeză (grețuri, vomitări), scăderea randamentului fizic și psihic, ca și dureri
abdominale, urina devine de culoare închisă, fecalele de culoare deschisă și apar
forme icterice. Boala produce de regulă în final ciroză, sau cancer de ficat. După incindența
bolii, România se află printre primele locuri în Europa, din cauza costului ridicat al
tratamentului, conform programului Casei Naționale de Sănătate, numai 1% din bolnavi sunt
tratați cu medicație antivirală
Hepatitele acute virale sunt infecţii sistemice cu afectare predominantă a ficatului.
Aproape toate cazurile de hepatite acute virale sunt determinate de unul din cei 5 agenţi
virali:

- virusul hepatitei A (VHA) – 1983,

- virusul hepatitei B (VHB) - 1970,
- virusul hepatitei C (VHC) - 1989,
- virusul hepatitei D (VHD) - 1977,
- virusul hepatitei E (VHE) – 1983.

Tabel X. Virusuri hepatitice identificate până în prezent

Virus Familie Transmitere Debut Incubaţie Severitate în Mortalitate Cronicizare

2018-2019
 infecţia acută
Genom
A Picornaviridae fecal-orală acut 20-50 zile medie sub 0,5% NU
ARN
B Hepadnaviridae -parenterală acut sau 45-160 uneori 1-2% DA
insidios zile ridicată
ADN -sexuală
- verticală
- intrafamilială
C Flaviviridae ? -parenterală variabil 14-180 de obicei 05-1% DA
zile forme
ARN -sexuală
subclinice
-verticală
D viroid-like -parenterală variabil 15-60 zile variabilă ridicată DA
ARN -sexuală
E Caliciviridae ? fecal-orală acut 15-50 zile medie sau 1-2% NU
ARN severă Gravide :
20%
(la gravide)
F neîncadrat non-parenterală acut ? ? ? ?
ADN
G Flaviviridae ? parenterală ? ? ? ? posibilă ?
(GB) ARN

Virusul hepatitic A (VHA)– este unicul reprezentant al genului Hepatovirus,familia

Picornaviridae, are structura ARN neinvelit, stabil la pH scazut , traieste in mediul gastric.,
incubatie aprox 4 saptamani, boala usoara, asimptomatica
Epidemiologie :
– sursa de virus umana, bolnavul elimina virusul la 10-14 zile de la infectie.
– Transmiterea are loc direct prin contact interuman sau contact sexual si
indirect(cea mai frecventa) prin maini contaminate, sau apa si alimente contaminate
– receptivitatea crescuta este la varsta copilariei
Diagnostic de laborator :
– transaminaze crescute, bilirubina marita, test ELISA pozitiv (din materiile
fecale), anticorp Anti-VHA pozitiv

2018-2019
Semne si smptome:
febra, dureri musculare, apetit diminuat, greata, varsaturi, oboseala, dureri abdominale, urina
inchisa la culoare, coloratie icterica a tegumentelor si mucoaselor, scaun deschis la culoare

2.Virusul hepatic B (VHB) – face parte din fam Hepadnaviridae, are genom ADN si invelis
extern,stabil in conditiile mediului inconjurator, se inactiveaza prin fierbere 30 min. Produce
hepatita virala de tip B
- iEpidemiologie :
– sursa de virus umana, cu infectie acuta si purtatori cronici
– Transmiterea are loc direct pe cale parenterala (lichide sau sange infestat) sau contact
sexual
– receptivitatea generala – perioada de incubatie 6 spatamani – 6 luni
Semne si simptome:
-aceleasi ca la VHA – in plus evolutia este mai dificila, prelungita cu posibilitatea de
cronicizare

3.Virusul hepatic C – apartine fam Hepacivirus, este un virus postransfuzional, , se transmite

prin sange, cu risc nosocomial, purtatori cronici mai mult de 170 milioane de oameni

4. Virusul hepatic D – raspandire unversala, apare ca o suprainfectie la bolnavii cu VHB

agravand mersul bolii. Este un virus ce nu se poate inmulti decat in prezenta celui B

5. Virusul hepatic E – raspandire sporadica, mai sever decat VHA, indeosebi la gravide si
copii.

Toate cele 5 tipuri de virusuri hepatice produc boala hepatita, manifestata prin fenomene
generale infectioase, digestive si hepatice, insotite sau nu de icter.

Prevenirea infectiei cu virusuri hepatice:

1. Pt virusurile transmisibile pe calea orala :
- masuri de ordin igienic pt protectia alimentelor si surselor de apa si mas generale de
educatie sanitara
2. Pt trasmiterea pe cale parenterala
- control corect al sangelui destinat transfuziilor;
- folosirea seringilor de unica folosinta si utilizarea instrumentarului stomatologic de
investigare sau chirurgical corect sterilizat
Protejare:
se face prin vaccinare contra hepatitei B( la cerere) – vaccinul Engerix B – adulti/copii, 3
doze consecutive

2018-2019
 Bacteriologie

Bacteriile: sunt organisme unicelulare, celula somatica fiind si celulareproducatoare. Sunt

celule procariote, cu nucleu cu un singur cromozom,haploide cu un set de gene, divizate in
celule identice.
Formă
În raport cu forma lor deosebim 4 categorii de bacterii:
 rotunde (cocii – streptococ, stafilococ, pneumococ, meningococ, gonococ)

 alungite în formă de bastonaş (bacili)

 încurbate (spirili, spirochete – bacterii spiralate, vibrioni în formă de virgulă)

 filamentoase (actinomycetele) bacterii care în stadiul de culturi tinere formează filamente

lungi şi ramificate, asemănătoare unor micelii; ulterior se produce fragmentarea
filamentelor rezultând forme bacilare cu lungimi diferite.

Structura celulei bacteriene

2018-2019
 Unitatea morfofuncţională a bacteriilor este celula, un complex autoorganizat de molecule
organice care schimbă energie cu mediul înconjurător şi este capabil să-şi regleze în mod
autonom funcţiile vitale.
Bacteriile au o structură foarte complexă, fiind alcătuite din
a. componente obligatorii, prezente la toate speciile bacteriene

1. Nucleul alcătuit din AND şi ARN este situat în centrul celulei bacteriene şi poate fi
legat de membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomilor. Funcţia nucleului
bacterian constă în depozitarea informaţiei genetice necesară autoreplicării,
organizării structurale şi funcţionale a celulei bacteriene, deci a caracterelor ce
definesc specia.

2. Citoplasma situată între materialul nuclear şi faţa internă a membranei citoplasmatice,

este un sistem coloidal alcătuit din 80% apă, în care se găseşte o cantitate mare de
molecule organice, ioni anorganici, enzime, ARN (de transport, mesager şi
ribozomial), vacuole şi incluzii. Este lipsită de organitele celulare prezente la celulele
eucariote cum sunt reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, mitocondriile, centrul
celular, ergastoplasma.

3. membrană citoplasmatică: o membrană fină (6,5-7nm), elastică, lipsită de rezistenţă

mecanică ce mărgineşte la exterior citoplasma bacteriilor şi o separă de peretele
celular. Este alcătuită din 3 straturi (2 straturi fosfolipidice, molecule proteice)

4. Mezozomi: Sunt structuri membranare care se formează prin invaginarea membranei

citoplasmatice sub formă de buzunar sau în deget de mănuşă

5. Perete celular este o structură rigidă, specifică bacteriilor care înconjoară membrana
citoplasmatică. El este format dintr-un strat bazal, asemănător la toate bacteriile şi un
strat al structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care bacteriile
manifestă caractere tinctoriale diferite: bacterii gram - pozitive, gram- negative şi
acido-alcoolorezistente.

b. componente facultative ce se găsesc doar la unele specii

1. Capsulă este un înveliş compact, intim legat de celula bacteriană

2. Flagelii sau cilii Sunt apendici filamentoşi şi servesc ca organe de locomoţie.

3. Fimbrii – factori de adeziune

4. Sporii sunt forma de rezistentă în care se pot transforma unele specii cand se găsesc
în conditii neprielnice de înmulţire. Sporii nu sunt forme de înmulţire ale bacteriilor.

2018-2019
 Dintr-o bacterie vegetativă se formează un singur spor, care în condiţii favorabile de
viaţă va da naştere unei singure celule bacteriene.

PATOGENITATEA BACTERIILOR
Între organismul uman şi microorganisme (bacterii, virusuri, fungi, protozoare) se
stabilesc relaţii care pot fi de comensalism, mutualism şi parazitism.
Comensalismul este o asociaţie în care un microorganism foloseşte ca mediu de viaţă un
alt organism fără să-l prejudicieze. Omul este gazda unei flore comensale foarte bogate,
prezentă pe piele, mucoase, tract digestiv etc. şi care alcătuieşte flora normală.
Mutualismul este o relaţie care se stabileşte în beneficiul ambilor parteneri ai asociaţiei.
De exemplu, între bacilii lactici şi gazda umană există un beneficiu reciproc: vaginul oferă
condiţii de viaţă bacililor lactici iar aceştia la rândul lor acidifică mediul împiedicând
dezvoltarea altor microorganisme.
Parazitismul este o relaţie care se stabileşte în mod cert în beneficiul microorganismului şi
în detrimentul gazdei umane. Din această categorie fac parte microorganismele patogene.
Patogenitatea este un proces complex şi multifactorial, care cuprinde totalitatea
mecanismelor biochimice prin care microorganismele produc infecţii. Ea este dependentă
atât de microorganism cât şi de gazda în care acesta pătrunde.
Microorganismele nepatogene sunt cele care trăiesc în mediul înconjurător şi nu găsesc
condiţii prielnice de dezvoltare în gazda umană
Microorganismele patogene produc întotdeauna îmbolnăviri cu penetraţie mare în
populaţie (Salmonella typhi, Yersinia pestis etc.) sau îmbolnăviri cu consecinţe grave
(Streptococcus pyogenes, Treponema pallidum).
Flora condiţionat patogenă care, de regulă, provine din flora normală a organismului şi
care produce infecţii doar în anumite condiţii, ca, de exemplu, în scăderea rezistenţei
antiinfecţioase a organismului (în stress, după viroze, după tratament imunodepresor, în
SIDA etc.) şi în cazul în care colonizează zone anatomice sterile (septicemii, meningite)
Flora accidental patogenă provine din flora comensală a organismului dar necesită condiţii
deosebite de înmulţire chiar dacă pătrunde în zone anatomice sterile

2018-2019
 Meningococul

Infecţia cu meningococ produce boala numită meningită. Prin definitie, meningita este o
inflamatie a membranelor care inconjoara creierul (meningele) si a lichidului cefalorahidian
care se afla intre aceste membrane.
Clasificarea etiologică a meningitelor
Agenţii patogeni, care pot fi implicaţi în etiologia meningitelor acute, sunt următorii:
1.Virusuri( meningite cu lichid clar) : enterovirusuri, arbovirusuri, virusuri din grupul herpes,
etc.
2.Grupul Chlamydia (meningite cu lichid clar)
3.Bacterii ( meningite cu lichid purulent) : coci grampozitivi(pneumococ, stafilococ), bacili
grampozitivi, coci gramnegativi( meningococ), bacili gramnegativi(Escherichia coli,
Salmonella, etc.)

2018-2019
4.Fungi ( meningite cu lichid clar sau opalescent)
5.Protozoare
6.Metazoare
Cele mai frecvente şi mai importante meningite acute, care necesită diagnostic precoce şi
terapie cu antibiotice de urgenţă, sunt meningitele acute purulente bacteriene.
Acest tip de meningita duce in multe cazuri la septicemie (trecerea bacteriilor in sange), care
evolueaza in numai cateva ore. Copiii sunt categoria de varsta cea mai afectata de meningita
bacteriana. . In infectiile cu meningococ, bacteriile sunt gazduite in mucoasa faringelui si se
pot transmite pe cale aeriana.
Pe plan mondial, in etiologia meningitelor bacteriene, primul loc este ocupat de meningococ,
urmat de H. influenzae, pneumococ si bacilii Gram negativi.Incidenta implicarii diferitilor
agentilor bacterieni in etiologia meningitelor bacteriene este diferita in functie de: zona
geografica si de varsta.
a) Zona geografica
In Romania, etiologia meningitelor bacteriene, este dominata de meningococ (implicat la
copil), urmat de pneumococ, bacili Gram negativi si H. influenzae.
b) Varsta
Meningitele bacteriene afecteaza prevalent populatia tanara, 70 80% din ele, aparind la virsta
de 0-5 ani.
Meningita cerebrospinala epidemica( meningococică)
Meningita cerebrospinală epidemică este o meningită acută purulentă, contagioasă,
determinată de meningococ.
Meningococul este singurul agent bacterian, care poate declansa epidemii -; “meningita
cerebro-spinala epidemica”. Prezinta 13 serogrupuri antigenice: A, B, C, D, X, Y, Z, W 135,
E, H, I, K, L si numeroase serotipuri.
In functie de serogrupul izolat si/sau de cantitatea si tipul de endotoxina eliberata,
meningococul, poate declansa, forme medii sau“fulminans” (sindrom
Waterhouse-;Friedericksen), situatie in care decesul poate surveni in citeva ore, prin soc
endotoxinic si coagulare intravasculara diseminata (CID).
Sursa de infecţie : este reprezentată numai de om: purtătorii de meningococi, bolnavi cu
rinofaringite meningococice sau meningite meningococice.Proporţia de meningococi este de
2 -5 % într-o populaţie obişnuită, ea creşte în timp de epidemii până la 90%.
Transmiterea: se face direct, aerogen, prin picăturile provenite de la purtători sau bolnavi cu
rinofaringită meningococică.

Gonococul

2018-2019
Neisseria gonorrhoeae este cauza gonoreei, o boala cu transmitere sexuala care afecteaza
femeile, barbatii si copiii. In fiecare an sunt raportate aproximativ 1 milion de cazuri, in timp
ce un numar cel putin identic nu sunt raportate. Consecintele medicale si sociale sunt
semnificative. Poate cauza infertilitatela femei si este un factor de risc major pentru infectia
HIV. In medie, un barbat va fi infectat la fiecare al 4-lea contact sexual cu o femeie infectata,
in timp ce o femeie va fi infectata la fiecare al 2-lea contact sexual cu un barbat infectat.
Mecanismul infectiei cu Neisseria gonorrhoeae este diferit la femei si barbati. O
caracteristica remarcabila a acestui microorganism, descoperita de un grup de cercetatori
microbiologi, este abilitatea extraordinara de a supravietui in unica lui gazda, organismul
uman. Michael A. Apicella, M.D., profesor de microbiologie si seful grupului de cercetatori
ai Neisseria gonorrhoeae, a descoperit faptul ca gonococul infecteaza femeile si barbatii
folosind mecanisme patogenetice diferite. 

Diagnostic

Depistarea simptomelor este foarte dificila in multe dintre cazuri. Astfel ca persoanele nu
stiu ca sunt infectate pentru o perioada lunga de timp. Cele mai multe dintre persoanele
asimptomatice, vor afla ca sunt infectate atunci cand partenerul lor este diagnosticat. 
Singura metoda sigura de a depista infectia este testarea (culturi din secretiile uretrale sau
vaginale) pentru infectia gonococica.

Diagnosticul se face pe baza culturilor din secretiile vaginale sau uretrale. Pentru
recoltarea acestor secretii se foloseste un tampon de bumbac, care este apoi trimis la
laborator pentru testare. Rezultatele sunt disponibile in aproximativ 3 zile. Recoltarea nu este
dureroasa si poate fi facuta chiar si la persoanele asimptomatice.

Tratament

Desi poate avea complicatii grave daca ramane netratata, infectia gonococica poate fi
vindecata. Tratamentul consta in administrarea de antibiotice (de
obicei Penicilina, Eritromicinasau Tetraciclina). Este foarte important ca tratamentul sa fie
urmat corect, pentru a fi eficient. Din pacate, tratamentul antibiotic nu poate trata
complicatiile deja cauzate de infectia gonococica.

2018-2019
2018-2019