IGIENA

Igiena reprezinta stiinta sau ramura stiintelor medicale care se ocupa cu

pastrarea si promovarea sanatatii.
Sanatatea este integritatea fizica, psihica si sociala a individului si
colectivitatilor. Sanatatea nu se adreseaza numai individului ci si poate mai
curand colectivitatilor, ea imbracand astfel alaturi de caracterul sau biologic si
un caracter social pronuntat.
Se poate afirma ca Igiena a aparut cand omul a cunoscut cauzele bolilor
sau cu alte cuvinte, atunci cand medicina a trecut de la faza sa empirica la faza
sa stiintifica.
La inceput Igiena a aparut sub forma combaterii Bolilor mai ales
transmisibile, fapt recunoscut si aplicat si astazi si de o mare importanta in
limitarea extinderii imbolnavirilor.
Un al doilea moment l-a reprezentat acela al masurilor care au dus la
prevenirea si aparitia bolilor, desigur mult mai importante in pastrarea sanatatii
si care a condus la eradicarea unor boli (variola spre exemplu).
In fine, astazi ne gasim in a tria etapa de dezvoltare a Igienei aceea de
perfectionare a sanatatii, astfel ca omul sa fie din ce in ce mai sanatos.

IGIENA AERULUI

Aerul interacţionează permanent cu organismul şi acţiunea lui asupra

organismlui poate fi nu numai pozitivă, ci şi negativă. Orice deviere în starea
aerului poate influenţa atât direct, cât şi indirect funcţiile organismului,
dereglându-i homeostaza. Amestecul de gaze, vapori de apă, care se menţine ca
un înveliş în jurul Pământului este numit atmosferă. Înălţimea atmosferei este
apreciată la cca 50 000 km, după care urmează spaţiul interplanetar. Fizico-
chimic atmosfera are o structură neomogenă. Această structură permite
împărţirea atmosferei în mai multe straturi (de la suprafaţa Terrei):

● Troposfera – se întinde în mediu până la 10 km de la suprafaţa solului, fiind

mai înaltă la Ecuator. În troposferă, factorii fizici prezintă variaţii mari şi
consecinţe ale acestor variaţii sunt depunerile atmosferice, deplasarea maselor
de aer, formarea norilor. În troposferă presiunea atmosferică şi temperatura
aerului sunt în permanenţă scădere. Aici se află cca 75% din tot volumul aerului
atmosferic şi 90% din vaporii de apă. Starea troposferei este permanent

1
influenţată de toate procesele care au loc pe suprafaţa Pământului. Astfel, în
troposferă permanent sunt pulberi, gaze toxice, microorganisme.
După troposferă urmează un strat de pauză - tropopauza.

● Stratosfera – se întinde până la altitudinea de cca 50 km. Aici temperatura

aerului creşte cu înălţimea, presiunea atmosferică continuă să scadă. În
stratosferă se găseşte stratul de ozon, care se formează sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete şi protejează suprafaţa Pământului de aceleaşi radiaţii ultraviolete.
Stratosfera mai poartă denumirea de hemosferă, datorită faptului că aerul se află
predominant în forma moleculară. După acest strat există stratul de tranziţie -
stratopauza.

● Mezosfera – Aici temperatura scade, presiunea atmosferică scade. La limita

superioară a mezosferei care este apreciată aproximativ de 100 km, temperatura
ajunge -70 – -80 grade. În mezosferă se propagă şi sunt reflectate undele
radioelectrice.
Strat de tranziţie - mezopauza.
Aceste 3 straturi caracterizate împreună sunt numite homosfera, deoarece sunt
influenţate de activitatea omului.

● Termosfera – ionosfera sau heterosfera. Se întinde la înălţimi de cca 2000 km.

Aici temperatura creşte, presiunea atmosferică scade datorită aerului rarefiat.
Elementele atmosferice aici se află în formă de ioni, electroni liberi.
După termosferă este un strat de tranziţie - termopauza.

● Exosfera – practic nu are limite.

O acţiune permanentă asupra organismului o are troposfera. Ea este prezentată
în importanţa igienică a aerului:
1. Prin aer se realizează aportul de oxigen şi este îndepărtat bioxidul de
carbon.
2. Prin proprietăţile fizice, aerul influenţează procesele de termoreglare a
organismului.
3. Factorii fizici atmosferici determină caracteristicile climatice ale
diferitelor zone geografice.
4. Straturile de aer au rol de termoprotecţie pentru întreg Globul
Pământesc.
5. Aerul posedă o conductibilitate termică redusă şi aflându-se în porii
materialelor de construcţie, îmbrăcămintei, are rol de termoizolator pentru
organism.
6. Aerul este rezervor de acumulare al substanţelor chimice toxice de
origine tehnogenă.

2
 7. Aerul este rezervor de acumulare a germenilor patogeni şi deci este
factor de transmitere al bolilor infecţioase.
8. Este una din sursele de poluare a solului cu substanţe chimice toxice.
9. Este un mediu natural unde au loc procese de autopurificare.

Factorii fizici ai aerului ca umiditatea, temperatura, mişcarea,

electricitatea, radioactivitatea în marea lor majoritate determină clima, vremea,
microclimatul.
Studierea acţiunii lor asupra organismului atât sănătos, cât şi bolnav este
necesară pentru folosirea acţiunii lor favorabile şi pentru preîntâmpinarea sau
diminuarea acţiunii lor negative.

Clima – reprezintă totalitatea factorilor fizici atmosferici şi telurici cum ar

fi relieful, vegetaţia, suprafeţe de apă, caracteristici pentru o anumită regiune.
Factorii dominanţi în formarea climei sunt factorii fizici care variază permanent
şi dau naştere fenomenelor meteorologice din troposferă.
Caracteristicile generale ale climei sunt:
1. stabilitate în timp
2. modificările sunt posibile numai în perioade lungi de timp (zeci, sute de
ani)
După situarea geografică, suprafaţa Pământului se împarte în 5 zone
climaterice de bază:
●2 polare
●2 temperate
●1 tropicală

În cadrul acestor 5 zone climaterice din punct de vedere bio-climatologic

deosebim 3 tipuri de climat:
1. excitant sau specific (alpin, de stepă)
2. indiferent sau nespecific (de şes, de coline)
3. intermediar (subalpin, marin) – cu elemente excitante şi neexcitante

Vremea – totalitatea factorilor fizici atmosferici în momentul dat. Ea se

caracterizează printr-o mare instabilitate, schimbându-se uneori de câteva ori pe
zi.
Aclimatizare – procesul de adaptare funcţională şi organică a
organismului la trecerea dintr-un climat în altul sau la expunerea în procesul
muncii la factori fizici diferiţi de cei iniţiali. Este un proces social-biologic de
adaptare activă a organismului la condiţii climatice noi.
Realizarea aclimatizării depinde de:
• condiţiile de muncă
• condiţiile de trai
• alimentaţie
3
 • rezistenţa organismului
Procesul de aclimatizare se realizează prin 3 faze:
1.faza iniţială (de orientare la factor nou):
⁕ se suprasolicită centrul de termoreglare
⁕ se modifică metabolismul bazal
⁕ în SNC predomină procese de inhibiţie
⁕ scade capacitatea de muncă
⁕ se dereglează somnul
⁕ se pot acutiza bolile cronice existente
2.faza de restructurare a stereotipului dinamic:
⁕ favorabilă – are loc o trecere lină la faza stabilă cu ajutorul unor
măsuri social-igienice
⁕ nefavorabilă – apar nevroze de dezadaptare, artralgii, mialgii, cefalee,
scade capacitatea de muncă, se acutizează bolile cronice. În condiţii
extrem de nefavorabile, aclimatizarea nici nu are loc. În organism se
intensifică modificările patologice. În astfel de cazuri este recomandată
revenirea la clima iniţială.
3. faza stabilă – se stabilizează procesele metabolice şi capacitatea de muncă.

Temperatura aerului
Încălzirea indirectă de la suprafaţa solului dată de unghiul sub care cad razele
solare pe sol, la Ecuator – perpendicular – încălzire maximă, în zona polară –
aproape paralel cu solul – încălzire minimă. Aerul se încălzeşte indirect de la sol
iar stratul de la 1-2 m deasupra solului este cel mai încălzit ziua şi cel mai rece
noaptea.
Încălzirea directă de la radiaţia solară, este maximă la zenit şi nulă la
apusul soarelui (este mică datorită puterii de absorbţie a aerului faţă de radiaţia
solară redusă).
Diurn – valoarea minimă înaintea răsăritului, creşte progresiv, valoarea
maximă în jurul orei 14 (în jurul orei 9 este valoarea medie a zilei) Temperatura
influenţează schimburile de căldură dintre organism şi mediu. Omul, organism
homeoterm, este adaptat pentru temperaturi între -50°C şi +50 °C.

Compoziţia chimică a aerului

Aerul este un amestec de gaze care formează straturile inferioare ale
atmosferei. Atmosfera este o masă gazoasă invizibilă.
Atmosfera se caracterizează prin faptul că majoritatea atomilor se găsesc
în stare gazoasă. Principalele componente se afla în stare liberă şi într-un
schimb intens cu atomii hidrosferei. În compoziţia aerului, pe lângă aceste
gaze se mai află: compuşi ai acestor gaze, reziduuri industriale, praf,
microorganisme.
Dintre toate componentele atmosferei, oxigenul şi azotul sunt singurele
elemente gazoase care se găsesc în toate straturile acesteia. În partea

4
 inferioară a atmosferei, aceste gaze se găsesc în stare moleculară. În partea
superioară, aceste gaze se găsesc în stare atomică.
În compoziţia chimică a aerului, se remarcaă două categorii de elemente:
unele care se află în mod constant şi altele care se găsesc numai în mod
accidental:
- Elementele constante ale aerului, oxigen (20,95%), bioxid de carbon
(0,03%), şi azot (78,09%), se găsesc în proporţii aproape fixe, pe când ozonul
(1-2 mg la 100 m 3 ), vaporii de apă, gazele rare (heliu, argon, neon, xenon
etc.), amoniacul, oxidul de carbon (1-15 mg la m3 ) se găsesc în proporţii
variabile.
La acestea se adaugă fumul şi particulele fine de praf, care au efecte
iritative, traumatice ale mucoasei tractului respirator, putând oficia în acelasi
timp rolul de vehiculant al diverşilor germeni patogeni.
Omul poate supravieţui câteva săptămâni fără hrană, câteva zile fără apă,
însă numai cateva minute fără aer.

OXIGENUL
Este elementul care determină în mare măsură proprietăţile fizice şi
chimice ale aerului. Se găseşte în stare liberă sub formă moleculara, O2.
Reprezintă 20,95% volumetric şi 23% din masă.
Are o foarte mare importanţă biologică deoarece este răspunzător de
procesele fundamentale care au loc la nivelul regnului animal şi vegetal. Este un
constituent important al materiei din organismele vii, indispensabil respiraţiei
vegetale şi animale.
Oxigenul menţine reacţiile de oxidare care sunt principalele surse de
energie în procesele vitale: Animalele aerobe consumă oxigen pentru oxidarea
diferitelor substanţe din organism, în urma acestor reacţii rezultând bioxid de
carbon şi apă. Energia eliberată în procesul respiraţiei produce caldură şi alte
forme de energie animală.
La animalele superioare, oxigenul inspirat prin plămâni pătrunde în sânge,
unde cu hemoglobiona, formează oxihemoglobina. În cursul circulaţiei
sanguine, oxihemoglobina ajunge în vasele capilare ale organismului, unde
disociază hemoglobina şi oxigenul.
Aerul este esenţial pentru viaţă. Cinci minute fără aer provoacă leziuni
ireversibile la nivelul celulelor nervoase, cu consecinţe grave asupra sănătăţii,
ameninţând viaţa.
De ce aerul este atât de important? Pentru că el conţine oxigen. Când
inspirăm aerul în plămâni, oxigenul este transferat în globulele roşii ale sângelui,
care îl vor duce mai departe la toate celulele organismului. La nivelul acestora,
au loc reacţii chimice vitale. În urma lor, rezultă bioxid de carbon, pe care tot
globulele roşii îl transportă la plămâni, care-l vor da afara din corp prin
expiraţie, căci este un produs rezidual.

5
 Zilnic, prin plămânii noştri trec 10.000 de litri de aer. Aerul conţine, pe
lângă oxigen şi hidrogen, azot şi, uneori, elemente nocive datorită poluării
atmosferei pământului nostru.
Aerul, care pătrunde pe căile respiratorii (nas, gură, trahee, bronhii,
bronhiole), este filtrat, umezit şi încălzit la temperatura corpului. La procesul de
respiraţie compoziţia chimică a aerului şi cantitatea de vapori de apă se
modifică, aerul expirat fiind practic saturat.
Compoziţia chimică a aerului în procesul respiraţiei:
- Azot - inspirat - 78.09; expirat – 78.26
- Oxigen - inspirat – 20.95; expirat – 16-17
- Bioxid de carbon – inspirat – 0.03; expirat – 3-4
În final, el ajunge la alveolele pulmonare, care sunt tapetate cu o reţea de
vase de sânge foarte mici, numite capilare. La nivelul acestor capilare se
realizează schimbul de gaze - oxigen şi bioxid de carbon. Acest schimb se
realizează rapid; în aproximaiv un minut, tot sângele trece prin plămâni.

Schimburi gazoase respiratorii:

Schimburile de gaze de la nivelul alveolelor sunt determinate de
presiunea parţială a gazelor.
- Compoziţia aerului expirat are o concentraţie mai mică de Oxigen=16%,
CO2=4,5%; Azotul gaz inert – nu participă la schimb de gaze.Cel mai bun aer se
află în apropierea zonelor verzi, a pădurilor, lângă mări şi oceane. Acest aer
conţine din abundenţă oxigen şi ioni negativi. Oxigenul se poate obţine numai
prin respiraţie.
Ozonul, gaz albăstrui cu miros înţepător, exercită influenţe benefice
asupra organismului omenesc. Concentraţia acestui gaz în atmosferă variază cu
altitudinea, în zonele muntoase găsindu-se mari cantităţi de ozon, în comparaţie
cu zonele de şes. Concentraţia maximă a ozonului se află la aproximativ 30-35
km, unde alcătuieşte ozonosfera, un adevărat filtru protector al Pământului.
Aerul bogat în ozon, din zona muntoasă, exercită un efect stimulant asupra
organismului, crescându-i rezistenţa la frig şi la acţiunea substanţelor toxice, şi
având efecte oxidative şi bactericide, argumente ce pledează pentru cura de aer
din zona alpinaă în tratarea diverselor afecţiuni ale aparatului respirator, cardio-
vascular şi nervos.

ACŢIUNILE COMPONENTELOR AERULUI ASUPRA ORGANISMULUI

Compoziţia naturală a aerului atmosferic:
- 78,09% azot
- 20,95 % oxigen
- 0,03% CO2
- Gazele rare: xenon
- Vapori de apă
- Germeni care provin din alţi factori de mediu care se dezvoltă la maxim

6
 22 grade şi participă la autoepurarea aerului şi se numesc germeni
psihrofili.

Oxigenul. Impactul.
Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a oxigenului
Oxigenul atmosferic poate să scadă în încăperile închise, aglomerate şi
neventilate (18-19%), în fântâni (16%), în submarine sau în adăposturi (14%), în
minele adânci (13%) sau în urma exploziilor din mine (4,9%).
Creşterea concentraţiei oxigenului în aerul inspirat se întâlneşte numai în
administrarea artificială (în scop terapeutic, la scafandri, aviatori, cosmonauţi).
- La concentraţii cuprinse între 18-15% apar manifestări compensatorii
din partea organismului uman. Este ceea ce avem până la altitudinea de 3 km, iar
manifestările sunt uşoare, compensatorii, ca tahicardie, hipertensiune, creşte
numărul de hematii la periferia corpului.
- La concentraţii ale oxigenului între 15-10% capacitatea de compensare
devine insuficientă şi apar tulburări. În condiţii de hipoxie intensă, apar faze
succesive de oprire şi funcţionare ale centrului respirator.
- La concentraţii sub 10-8%, viaţa nu mai este posibilă.

Deficitul de oxigenare- altitudine

Pentru fiecare 10m ascensionaţi, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg.
Tulburările care apar variază în raport cu altitudinea, ritmul de ascensiune,
gradul de antrenament individual, starea de sănătate. Modificările patologice
care apar ca urmare a scăderii presiunii parţiale a oxigenului sunt: boala de
ascensiune, boala de altitudine şi boala aviatorilor (răul aviatorilor).
Între 3000-6000 m apare răul de munte (boala de ascensiune), în special la
persoanele neantrenate şi la cele care nu ştiu să-şi dozeze efortul (mers rapid,
pauze nesistematizate). Capacitatea de compensare devine ineficientă. Apar
tulburări ca dispnee, excitaţie, urmată de depresie, apare dezechilibru acido-
bazic. De aceea înălţimea de 6000 m (pentru persoanele neantrenate) şi 8000 m
(pentru persoanele antrenate) sunt limite peste care nu mai este posibilă
ascensiunea fără mască de oxigen. Apare o hipoxie pronunţată, se afectează
centrul respirator, faze succesive de oprire în funcţionarea centrului, brahicardie
şi scade tensiunea arterială. În final se produce colaps respirator şi
cardiovascular. La concentraţii mai mici de 8%, la altitudini de 8 km şi mai sus
viata lipseşte.

Răul de aer (boala de altitudine), resimţită de călătorii cu avionul, este

produs atât prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului, cât şi prin intervenţia
altor factori: trepidaţia motorului, golurile de aer, tulburări neuro-vegetative
cauzate de emoţii etc.
Răul aviatorilor (boala aviatorilor) este rezultatul acţiunii mai multor
factori: scăderea presiunii atmosferice, scăderea presiunii parţiale a oxigenului,

7
temperatura foarte scăzută (-30 până la -600C), trepidaţie, fenomene de
acceleraţie etc.

- Profilaxie:
Combaterea deficitului de oxigen este măsura profilactică principală în
cazul ridicării la înălţimi mari. Se folosesc, în acest scop, aparate de oxigen
necesare de la 5000m (când se administrează oxigen combinat cu dioxid de
carbon) şi obligatoriu de la 8000 m (când se administrează oxigen pur).
Folosirea aparatelor de oxigen devine însă insuficientă la înălţimi de peste
10.000-12.000 m din cauza presiunii foarte scăzute a aerului, în aceste cazuri
devenind necesară folosirea costumelor şi a cabinelor presurizate.
Aviatorilor li se impune o selecţie atentă la angajare şi antrenamente în
condiţii de hipoxie.
O serie de afecţiuni sunt contraindicate zborului la mari înălţimi:
cardiopatia ischemică, anemiile grave, hipertensiunea arterială, afecţiuni
valvulare decompensate, afecţiuni pulmonare (bronşite cronice, astm,
pneumotorax), ulcerul gastro-duodena
Viaţa diferitelor populaţii la altitudine Pentru menţinerea unei oxigenări
bune a sângelui la nivel pulmonar, se instalează o uşoară hiperpnee, se dezvoltă
un torace globulos, apare o poliglobulie compensatorie (în jur de 7-8 milioane
hematii/mmc sânge) cu creşterea hemoglobinei şi creşterea minut-volumului
sanguin.
La modificările cardio-vasculare şi respiratorii se adaugă şi modificări
endocrine, explicând gradul de adaptabilitate a organismelor născute şi care
trăiesc la altitudine.
Persoanele provenite de la şes şi care se stabilesc la mare altitudine,
prezintă simptome ce produc perturbări la nivelul sistemului nervos central şi
periferic, constituind răul de altitudine (tulburări neuro-vegetative, fenomene de
alcaloză). Aceste fenomene dispar în timp prin aclimatizare.
Adaptarea nu este posibilă la bolnavii pulmonari şi cardiaci, din cauza
suprasolicitării funcţiilor respective, deja compromise.

Bioxidul de carbon.
Impactul. Impactul negativ apare la creşterea presiunii parţiale a CO2,
care creste pe seama creşterii concentraţiei. La creşterea până la 1-2% se
observă o polipnee. Aici CO2 este excitant al centrului respirator. Această
acţiune este utilizată în practica medicală şi anume în anesteziologie. La
creşterea concentraţiei CO2 până la 2-3% se observă creşterea amplitudinii şi
ritmului respirator şi apare dispnee. La concentraţii de 4% dispneea devine
accentuată. Apare senzaţia de constricţie toracică. La concentraţii de 5% apar şi
manifestări digestive – greţuri, vomismente. La 6-7% la simptomele enumerate
se mai adaugă vertij, cefalee. La creşterea până la 10% apare o stare depresivă,
pierderea cunoştinţei. Se produce stopul respirator şi cardiac. La 15% are loc

8
pierderea cunoştinţei, exitus. La 20% sfârşitul letal se instalează în câteva
minute.

Vicierea aerului
Este rezultatul al unor procese fiziologic şi se produce în încăperi închise.
Pe lângă importanta fiziologica CO2 are şi importanţă igenică, şi anume
concentraţia CO2 este indicator de viciere a aerului. Vicierea aerului este un
fenomen complex rezultat din suprapopularea sau aglomerarea încăperilor. La
baza vicierii stă procesul respirator, care produce în aer modificări chimice, şi
anume scade concentraţia O2, creşte concentraţia CO2, se modifică proprietăţile
fizice ale aerului, şi anume creşte temperatura, umiditatea. Cu aerul expirat în
mediu se elimină produse de metabolism, microorganisme. Dintre toate aceste
modificări, efecte nocive au proprietăţile fizice ale aerului.
Poluarea aerului – este rezultatul activităţii socio-economice şi are loc şi
în aerul încăperilor, şi în aerul atmosferic. Determinarea vicierii aerului poate fi
efectuată prin determinarea separată a temperaturii, umidităţii, vitezei de
mişcare a aerului şi numai cu o singură probă (de CO2). S-a constatat că la o
concentraţie 0,07-0,1% proprietăţile fizice sunt modificate, încât aerul e
considerat viciat. Deci CO2 este indicator de viciere a aerului.
Măsuri de profilaxie:
Instituirea unei bune ventilaţii în încăperile de locuit. Utilizarea măştilor
de protecţie în locurile cu risc crescut (fântâni, pivniţe, conducte de canalizare
etc.). Educaţia sanitară a populaţiei pentru evitarea zonelor periculoase. Din
punct de vedere igienico-sanitar, dioxidul de carbon este un indicator de
apreciere a vicierii aerului, fiind în acelaşi timp şi unul dintre poluanţii
atmosferici.
- Intoxicatia acută cu CO2 În condiţii de aer viciat efectele asupra
organismului nu sunt determinate de creşterea CO2 pentru că organismul
tolerează această creştere, ci sunt determinate de modificările parametrilor fizici
de calitate a aerului, temperaturii, umidităţii, cedarea cantităţii de căldură
aerului. Sunt diminuate funcţiile de termoliză prin convecţie, radiaţie, evaporare.
Modificări: cefalee, transpiraţie, greaţă, vărsături.
La creşteri ale CO2 la 4% pot apărea tulburări senzoriale, constricţie toracică,
lipsa de aer, cresterea tensiunii arteriale. Corecţia= tahipneea, creşterea debitului
circulator, greţuri, vărsături. La CO2 =8% - comă La CO2=10% - exitus

Azotul. Impactul.
Are o reactivitate chimică redusă. Nu ia parte activă în actul respiraţiei. La
presiune normală nu are acţiune nocivă asupra organismului Poate influenţa
sănătatea numai la creşterea presiunii aerului inspirat. Inhalare de azot sub
presiune poate fi numai în condiţii particulare de muncă, în cheson, la scafandrii,
la sportivi înotători sub apă. La coborâre sub apă, presiunea creşte pentru fiecare
11 m – o atmosferă. Azotul inspirat prin presiune trece membrana alveolară

9
capilară, se dizolvă în plasmă, apoi în ţesuturile bogate în lipide (ţesutul adipos,
sistemul nervos). La inspiraţia azotului sub presiune se provoacă 2 sindroame:
● de compresiune – apare la coborâre bruscă sub apă şi este legat de
saturarea bruscă în azot a ţesutului nervos. Evoluează în 2 faze:
⁕ de excitaţie – se manifestă prin euforie, hiperreflectivitate, nelinişte,
agitaţie, tulburări senzoriale (“beţia adâncurilor”)
⁕ de inhibiţie – adinamie, bradicardie, hiporeflectivitate, până la somn şi
deces. Acest sindrom se instalează cu atât mai repede, cu cât se coboară mai
adânc omul.
● de decompresiune – apare la revenirea rapidă la suprafaţă. În aceste
condiţii azotul din ţesuturi nu este eliminat din organism în ritmul respiraţiei.
Deci o parte se acumulează în sânge şi dă naştere emboliei gazoase, cu diverse
localizări. Cele mai grave sunt ale creierului şi cordului, consecinţa cărora poate
fi infarctul miocardic, pulmonar, paralizii, parestezii, artralgii, mialgii. Se mai
numeşte “boala de cheson”.
Pentru prevenirea acestor fenomene este necesar ca persoanele ce vor fi
expuse la presiuni crescute să cunoască simptomele acestor sindroame, mai ales
a celor premonitorii pierderii cunoştinţei. Atât coborârea, cât şi ridicarea la
suprafaţă se vor face lent, în trepte cu pauze. Persoanele vor fi selectate medical.
Se recomandă şi creşterea capacităţii de adaptare a organismului la presiuni
crescute metodic permanent.

Variaţiile concentraţiei şi presiunii parţiale a azotului

Azotul se găseşte în aerul atmosferic la o concentraţie de 78,09%, valoare
ce se menţine constantă prin circuitul azotului în natură, ajungând din aer în
plante şi animale, iar prin descompunerea substanţelor organice de origine
animală şi vegetală în sol, o parte din azot trecând sub formă de amoniac în aer,
restul continuându-şi ciclul în sol.
Prin creşterea presiunii aerului, în timpul activităţii sub apă (muncitorii
din chesoane, scafandrii), creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind neutru
nu intră în combinaţie cu elementele din sânge sau ţesuturi ci se dizolvă în sânge
şi lichidul interstiţial până la saturare. Unele ţesuturi au afinitate mai mare faţă
de azot devenind mai repede saturate (ţesutul adipos, ţesutul nervos).
Saturaţia ţesutului în azot este rapidă la început, apoi se încetineşte pe
măsură ce se apropie de saturaţie totală, care se realizează la aproximativ 4 ore
de la creşterea presiunii.
Prin scăderea presiunii sale în sânge, ca urmare a scăderii presiunii aerului
inspirat (prin ridicări la suprafaţă a scafandrului sau a muncitorului din
chesoane), azotul se deplasează din ţesuturi în sânge şi este eliminat prin
plămâni.
Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă exponenţială, ca la dizolvarea lui
în ţesuturi, dacă decompresiunea se face lent.

10
 În cazul unei decompresiuni bruşte, se produce o degajare rapidă a
azotului de la nivelul ţesuturilor, cu apariţia emboliilor gazoase în vase şi
diferite ţesuturi (pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular), tulburări
caracteristice "bolii de decompresiune".
Embolia gazoasă Semnele premonitorii sunt: dureri articulare şi
musculare, parestezii la nivelul membrelor, hiperestezie cutanată, emfizem
subcutanat, pareze.
În aceste cazuri se recomandă coborârea din nou la adâncime.
Măsurile de profilaxie a acestor accidente constau în:
- selecţionarea muncitorilor la angajare;
- efectuarea instructajului de protecţia muncii la muncitorii expuşi;
- respectarea timpului de lucru;
- decompresiunea lentă;
- întrebuinţarea unui amestec de gaze care înlocuieşte aerul (amestec de
heliu şi oxigen; oxigen şi hidrogen).

Ozonul atmosferic
Ozonul se găseşte în cantităţi mici în atmosferă şi se formează în timpul
descărcărilor electrice sau în urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigen
molecular.
În aerul din apropierea solului, ozonul este întâlnit doar sub formă de
urme (0,2-0,8 mg/ 100 mc aer).
La altitudine de circa 20 m, concentraţia ozonului este suficient de ridicată
(între 0,25-0,50 ppm - 1 ppm oxigen la 250C = 1962 μm/mc) pentru a absorbi
radiaţiile cu lungime de undă mică, nocive pentru viaţa de pe Pământ.

Ozonul stratosferic
În stratosferă ozonul este prezent în strat relativ constant, cu o grosime
cuprinsă între 3-5 mm, purtând denumirea de ozonosferă. Acest strat depinde de
echilibrul existent între formarea şi descompunerea ozonului sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete.
Ozonosfera îndeplineşte rolul de ecran faţă de radiaţiile ultraviolete cu
lumgimea mică de undă, improprie vieţii, pe care o reţine în proporţie de 99% şi
pentru schimburile energetice între straturile superioare şi inferioare.
În prezent se semnalează reducerea grosimii stratului de ozon stratosferic
şi chiar dispariţia sa în anumite zone, cu formarea "găurilor de ozon". Dintre
cauzele care determină producerea acestui fenomen putem menţiona:
- Zborul avioanelor supersonice la 20 km altitudine. Gazele de ardere ale
motoarelor, care conţin oxigen atomic, hidrogen, grupări OH, NO. Ele
interacţionează fotochimic cu ozonul consumându-l.
- Eliminarea în atmosferă a unor compuşi de tipul cloro-fluorocarbon
utilizaţi în industria frigotehnică şi ca agenţi vehiculanţi pentru spray.

11
 Ca efecte ale reducerii stratului de ozon asupra stării de sănătate se pot
menţiona:
- creşterea incidenţei cancerului cutanat (4-6% pentru o scădere a
ozonului atmosferic de 1%);
- favorizarea cancerului cu diferite localizări;
- modificări ale lanţurilor de AND şi ARN celular;
- aberaţii cromozomiale;
- degradarea vegetaţiei;
- dezechilibre ale florei şi faunei marine

POLUAREA AERULUI

Poluarea aerului şi acţiunea lui violentă asupra sănătăţii.

Prin poluarea aerului se înţelege prezenta în atmosfera a unor substanţe,

care , în funcţie de concentraţie şi timp de acţiune, produc modificări ale
sănătăţii, generează sau alterează mediul. Aceste substanţe pot fi diferite de cele
care se găsesc în compoziţia normală a aerului sau pot fi compuşi care fac parte
din aceasta, cum ar fi: CO2, ozon, rodon în concentraţii care depăşesc cele
admisibile.
Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului Factorii
fizici ai aerului atmosferic
- Temperatura aerului: influenţează poluarea prin modul în care determină
formarea curenţilor de aer verticali.
- Umiditatea aerului: împiedică difuzarea substanţelor poluante.
- Curenţii de aer orizontali sunt cei mai importanţi factori de dispersie a
substanţelor poluante în atmosferă. Ei transportă aceste substanţe la distanţă şi în
zone fără surse de poluare.
- Iradierea solară favorizează reacţii fotochimice între unii poluanţi şi
constituenţi normali ai aerului sau între elementele poluante. Produşii rezultaţi
sunt, în general, cu efect toxic crescut.
Factorii geografici
- Relieful influenţează condiţiile meteorologice, deci poate favoriza
dispersia sau acumularea substanţelor poluante.
- Suprafeţele de apă (lacuri, mări, oceane) reduc poluarea prin fixarea
suspensiilor din aer şi dizolvarea poluanţilor gazoşi.
- Vegetaţia fixează dioxidul de carbon şi degajă oxigenul în procesele de
fotosinteză, reţine dioxidul de sulf şi pulberile pe frunze.
Factorii urbanistici
- Sistematizarea localităţilor urbane poate interveni în favorizarea
autopurificării aerului prin asamblarea corectă a zonelor industriale, instituirea

12
zonelor de protecţie sanitară, amplasarea la distanţă de localităţi a unor surse
majore de poluare, orientarea străzilor în funcţie de direcţia dominantă a
curenţilor de aer, asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi etc.

Sursele de poluare a aerului atmosferic se împart în :

● naturale
⁕ Eroziunea solului, din rezultatul căruia în aer se află particule de praf în
suspensie. Anual sunt eliminate 30 ml tone de praf.
⁕ Erupţiile vulcanice, în rezultatul cărora se elimina CO2, CO, amoniac,
oxizi de sulf, praf.
⁕ Incendiile spontane ale pădurilor, din rezultatul cărora aerul este poluat
cu CO2, funingine, hidrocarburi
⁕ Plantele în perioada de înflorire.
⁕ Solul poluat - în rezultatul descompuneri materiei organice din sol în aer
sunt eliminaţi amoniacul, metanul, hidrogenul sulfurat.
● artificiale
⁕ procesele de combustie – în atmosferă se degajă oxizi de sulf, azot,
carbon, aldehide, hidrocarburi, pulberi.
⁕ transportul – (terestru în primul rând) – CO2, oxizi de azot, hidrocarburi,
plumb.
⁕ procesele industriale.
După efectele asupra organismelor se clasifică în:
1. iritanţi – oxizii de sulf, de azot, clorul şi compuşii lui, amoniacul,
pulberii în suspensie; ei afectează, în special, mucoasa căilor respiratorii şi
alveolele pulmonare, iar la concentraţii mai crescute - conjunctiva şi cornea.
2. asfixianţi – CO, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric, cianurile, nitriţii;
Mecanismul de acţiune:
- blocarea oxigenului de către hemoglobină (monoxidul de carbon,
nitriţii),
- împiedicarea utilizării oxigenului în procesele metabolice (cianuri),
- blocarea centrului respirator (hidrogenul sulfurat).
Efectele acute
- 0,5-0,8% carboxihemoglobină în sânge reprezintă valori normale pentru
persoanele fără expunere la monoxidul de carbon exogen (datorită formării
monoxidului de carbon endogen rezultat din metabolismul hemoglobinei).
- 2% carboxihemoglobină nu s-au semnalat modificări fiziologice sau
patologice.
- 2-10% carboxihemoglobină apar primele simptome datorită hipoxiei.Efecte
evidente apar la persoanele cu tulburări circulatorii cerebrale, la cele care au
consumat alcool, au făcut tratament cu sedative, antihistaminice, hipotensoare
sau la persoanele cu funcţia miocardică alterată.
- 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă fenomenele anterioare apar cefaleea,
dispneea şi scăderea performanţelor fizice.

13
- Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin
cefalee, ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.
- Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
- La concentraţia de 60% apare decesul.
Efectele cronice
Asupra aparatului cardiovascular:
- La concentraţii de 4% carboxihemoglobină pot apare decompensări ale
cardiopatiilor sau poate constitui un factor declanşator al accidentelor acute în
cadrul cardiopatiei ischemice.
- La concentraţii cuprinse între 5-10% existente timp îndelungat se produce
depunerea de plăci ateromatoase în peretele vascular, prin modificarea
permeabilităţii vasculare, alterări în vasa vasorum, modificări enzimatice.
- La concentraţii care depăşesc 15% carboxihemoglobină se pot produc alterări
miocardice grave (sindromul Shinsu). 10-20% carboxihemoglobină, pe lângă
fenomenele anterioare apar cefaleea, dispneea şi scăderea performanţelor fizice.
- Între 20-40% carboxihemoglobină apare intoxicaţia acută manifestată prin
cefalee, ameţeli, greaţă, adinamie, tulburări senzoriale.
- Concentraţia care depăşeşte 40% carboxihemoglobină determină pierderea
conştienţei.
- La concentraţia de 60% apare decesul.
3. toxici – plumbul, cadmiul, mercurul, arsenul, fluorul, pesticidele
4. cancerigeni – hidrocarburile policiclice aromatice, nitrozaminele, aminele
aromatice, pesticidele organice, praful de tutun, substanţele neorganice ca
plumbul, cadmiul, cromul.
5. fibrozanţi – oxizi de fier, pulberii de azbest, oxidul de siliciu, beriliul şi toţi
poluanţii iritanţi.

Efectele poluării
Poluarea poate avea acţiune:
● directă
⁕ apariţia efectelor acute. Efectele acute apar după expuneri de scurtă durată la
substanţe toxice în concentraţii mari. Efectele acute se pot manifesta prin
intoxicaţii sau prin agravarea sau decompensarea unei boli existente.
⁕ Efectele cronice – apar după expunere de lunga durată, ani de zile, la unele
concentraţii moderate. Efectele cronice pot apărea în rezultatul cumulării
materiale sau funcţionale. În rezultatul cumulării materiale în diferite organe,
ţesuturi toxicele se depun în aşa numite depouri. În anumite condiţii aceste
depouri se manifestă prin acţiunea toxică a preparatului dat. Cumularea
materială posedă plumbul, cadmiul, mercurul. Cumulare funcţională posedă
poluanţii iritanţi. Ea se manifestă cu apariţia după o perioadă de timp a
îmbolnăvirilor datorate dereglării funcţiei organelor.

14
⁕ Efecte tardive – apariţia fenomenelor patologice după o perioadă 15 lungă de
timp (acţiune cancerigenă, mutagenă)
● indirectă
⁕ se manifestă asupra climatului, astfel creşte numărul de zile cu ceaţă, se reduc
radiaţiile calorice. Poluanţii influentează şi asupra radiaţiilor luminoase, astfel la
o poluare luminozitatea poate scădea cu 10-50%. La poluarea atmosferei este de
reţinut radiaţia ultravioletă. Ea are influenţă asupra plantelor, animalelor,
indicator a unui grad înalt de poluare fiind albinile. Poluarea atmosferei se
observa în viată – apar mirosuri neplăcute, coroziunea metalelor, degradează
obiectele de cauciuc, metal, scade vizibilitatea. Apar pierderi economice.
Degradează operele de artă.

Criterii de apreciere a contaminării aerului din încăperi

● proprietăţile organoleptice (după miros)
● proprietăţile fizice
● conţinutul de aeroioni uşori – ionii pozitivi sau negativi la care nu sunt alipiţi
moleculele de praf
● componenţa chimică (O2, CO2, alte substanţe eliminate în rezultatul
proceselor fiziologice)
● concentraţia pulberilor
● Poluarea cu germeni după indici:
⁕ numărul de germeni
⁕ streptococii hemolitici şi viridans
⁕ stafilococii
⁕ coliformii

Măsurile de protecţie:
1. tehnologice:
1. reducerea sau excluderea evacuării substanţelor nocive în atmosferă.
2. Trecerea la procese tehnologice închise, continue.
3. Recuperarea şi utilizarea reziduurilor industriale.
4. Înlocuirea substanţelor toxice cu cele inofensive.
5. Epurarea materiei prime de compuşi nocivi. 6. Înlocuirea proceselor de
prelucrare, care generează pulberi.
7. Perfecţionarea proceselor de ardere.
8. Ermetizarea proceselor tehnologice.
2. de planificare:
1. planificarea corectă a centrelor populate.
2. stabilirea zonelor de protecţie sanitară.
3. plantarea zonelor verzi în centrele populate.
3. sanitar-tehnice:
1. Epurarea reziduurilor (folosirea filtrelor, camerelor de sedimentare, de captare
a pulberilor)
15
2. Folosirea dispozitivelor de prelucrare termică a reziduurilor şi anume:
3. Epurarea catalitică a gazelor
4. Ozonarea gazelor formate
5. Construirea coşurilor de evacuare înalte (măsuri poliactive)
4. legislative
1. elaborarea CMA (concentraţii maxime admisibile) pentru substanţele
evacuate în aerul atmosferic
2. elaborarea măsurilor de atingere a emanărilor maxime admisibile
3. elaborarea standardelor pentru materia primă micii lor adâncimi. Sunt uşor
contaminabile, prin reziduurile de la suprafaţa solului. De cele mai multe ori,
stratul freatic serveşte la alimentarea fântânilor rurale.

IGIENA APEI

Apa are rol biologic, fiind elementul esenţial în fiziologia umană, şi rol
socioeconomic, prin contribuţia activă la dezvoltarea socială.
Cantitatea totală de apă din organism reprezintă la adult 60-70% din
greutatea corporală. Din totalul volumului de apă, 50% este apa intracelulară,
15% interstiţială şi 5% circulantă. Repartiţia în ţesuturi este diferită: ţesutul
adipos 20%, osos 33%, conjunctiv 60%, muscular 77%, nervos 85%. În lichidele
biologice de la 90% (plasma) până la 99,5% (saliva).
Apa transportă în tot organismul diferitele substanţe utile proceselor vitale
şi elimină produsele rezultate din metabolism. Are rol important în hidrolizele
digestive, transformând macromoleculele primite prin alimente în molecule
asimilabile. Acestea şi numeroase alte funcţii conferă apei importanţa de lichid
biologic în fiinţele vii.
În organism, apa se găseşte în echilibru stabil, în sensul ca aportul de apă
echivalează pierderile.
Cantitatea de lichide pe care o pierde organismul, în interval de 24 de ore,
este de aproximativ 2500 ml, prin mai multe căi: urinară, în medie 1500 ml
zilnic, fecale 150 ml, tegumente 600-800 ml (perspiraţie insensibilă, transpiraţie)
şi prin umidificarea aerului expirat, aproximativ 300-400 ml.
Aportul de apă zilnic trebuie să fie în cantitate egală cu pierderile, de 2500
ml. El se realizează prin băuturi - 1500 ml, restul fiind acoperit de apa care intră
în constituţia alimentelor, variabilă de la un aliment la altul, şi prin apa
endogenă, rezultată din combustiile care au loc la nivelul ţesuturilor.
Apa este un bogat izvor de energie şi constituie un bun economic cu rol
activ în dezvoltarea societăţii.

16
1.SURSE
Sursele de apă care pot fi folosite în alimentarea cu apă a populaţiei sunt
reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei în natură: ape subterane, ape de
suprafaţă, ape meteorice.
A. Apele subterane
Apele freatice se acumulează din precipitaţii, în cursul procesului de infiltrare,
deasupra primului strat impermeabil de sol. Marea lor majoritate se află între 2-3
m şi 10- 12 m adâncime, uneori sunt la adâncimi mult mai mari. Au variaţii atât
de debit cât şi ale proprietăţilor fizice, chimice şi biologice. Sunt ape sărace în
substanţe minerale, datorită micii lor adâncimi. Sunt uşor contaminabile, prin
reziduurile de la suprafaţa solului. De cele mai multe ori, stratul freatic serveşte
la alimentarea fântânilor rurale.

B. Apele de suprafaţă
Provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare.
Compoziţia acestor ape variază în limite largi, în raport cu natura rocilor,
terenurilor pe care le traversează, sezon, aportul şi proprietăţile altor ape pe care
le primesc. Prin utilizarea apelor de suprafaţă în diferite scopuri (menajere,
industriale, agricole) şi, mai ales, prin deversări de ape uzate, caracteristicile
naturale ale acestor ape sunt puternic modificate. Apele de suprafaţă se clasifică
în: ape curgătoare şi ape stătătoare.
Apele curgătoare sunt constituite din râuri şi fluvii, utilizate frecvent în
aprovizionarea cu apă a centrelor poluate. Acestea prezintă variaţii foarte mari
de debit, legate de volumul precipitaţiilor. Din punct de vedere calitativ sunt
necorespunzătoare, datorită conţinutului crescut în substanţe chimice poluante şi
agenţi biologici.
Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mări şi oceane, a căror apă se
găseşte în depresiuni ale scoarţei terestre.

C. Apele meteorice
Provin din precipitaţiile atmosferice: apele de ploaie şi cele rezultate din
topirea zăpezilor. Compoziţia chimică a apei meteorice diferă de cea a celorlalte
surse de apă.
Apele meteorice, pure în momentul formării, se impurifică începând cu
trecerea lor prin atmosferă.
Obişnuit, apele meteorice nu îndeplinesc cerinţele igienice pentru a fi
utilizate de populaţie în scop potabil. Au debit foarte variabil, sunt poluate, au
gust fad, datorită lipsei de săruri minerale.

2. POLUAREA ŞI AUTOPURIFICAREA

17
 Prin noţiunea de poluare sau impurificare a apei se înţelege, în sens larg,
perturbarea echilibrului biologic al ecosistemului acvatic, în urma modificărilor
proprietăţilor sale naturale. Poluarea apei poate fi: naturală (modificările se
produc fără intervenţia omului) şi artificială (modificările se datoresc
activităţilor umane).

A. Poluarea naturală
Calitatea apelor poate fi modificată de unele procese naturale chimice, fizice şi
biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine
vegetală şi animală, care sunt descompuse prin acţiunea bacteriilor prezente în
mod normal în apă.
Impurificarea naturală cea mai frecventă este cunoscută sub denumirea
de ,Înflorirea apei" şi se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor
albastre sau verzi. Impurificarea naturală, produsă prin diferite modalităţi, nu are
caracter de durată, ea constituind o alterare pasageră a echilibrului biodinamic al
diferitelor ecosisteme acvatice.

B. Poluarea artificială
Principala cauză a poluarii apelor se datorează activităţilor domestice şi
industriale efectuate de om. Sursele de poluare artificială pot fi împărţite în două
categorii: surse organizate şi surse neorganizate.

B1. Surse organizate:

• apele reziduale comunale - rezultă din utilizarea apei în locuinţe, instalaţii
publice, unităţi comerciale etc. Aceste surse au un potenţial epidemiologic
crescut.
• apele reziduale industriale - provin de la diferite Întreprinderi industriale de pe
teritoriul colectivităţilor.
• apele reziduale zootehnice sunt eliminate de unităţile de creştere a animalelor.
Sursele de poluare organizate sunt bine cunoscute, permanente şi au avantajul de
a putea fi sub supraveghere continuă, ceea ce nu este posibil pentru sursele
neorganizate.

B2. Surse neorganizate

Sunt surse de mai mică importanţă, au un caracter temporar şi difuz, adeseori
accidental.
Printre cele mai importante sunt:
• reziduurile solide depozitate de malurile râurilor;
• apele de irigaţii încărcate cu substante chimice şi suspensii;
• diversele utilizări sezoniere ale apei
• deversări de reziduuri solide. Aceste surse de poluare, precum şi altele
posibile, sunt foarte variate, sub aspectul debitului şi compoziţiei lor, şi pot
produce diferite grade de poluare a apei bazinului natural receptor.

18
 C. Autopurificarea apei
Sursele de apă poluată au capacitatea de a se debarasa de impurităţi primite,
parţial sau până la puritatea lor anterioară poluării. Această proprietate este
cunoscută sub denumirea de proces de autopurificare.

C1. Factori fizico-chimici

• Diluţia. După deversarea unui efluent rezidual într-un bazin natural de apă are
loc amestecul între cele doua medii lichide, rezultatul final fiind reducerea
concentraţiei poluanţilor deversaţi.
• Sedimentarea. Constă în depunerea treptată a suspensiilor din apă pe fundul
albiei râului. Sedimentarea îmbunatăţeşte transparenţa, scade conţinutul
microbian şi în materie organică.
• Radiaţiile solare, şi mai ales cele U.V., exercită o acţiune bacteriostatică sau
bactericidă, îndeosebi la suprafaţa apei.
• Temperatura. În bazinele naturale în care temperatura apei este scăzută, se
distruge în timp scurt flora microbiană patogenă şi condiţionat patogenă, dat
fiind că aceste grupări microbiene necesită temperaturi mai ridicate pentru
supravieţuire. Temperatura ridicată mai favorizează şi unele procese fizico-
chimice, cum sunt precipitarea, adsorbţia, absorbţia

C2. Factori biologici

• Concurenţa microbiană. În biotopul acvatic, grupele de microorganisme
patogene sunt distruse de flora saprofită supraadaugată prin poluare, proces
cunoscut sub numele de antagonism microbian.
• Distrugerea de către organisme acvatice. Unele organisme acvatice, cum sunt
protozoarele, infuzorii, crustaceii, moluştele, au ca suport nutritiv bacteriile din
apă.
• Acţiunea litică a bacteriofagilor. Contribuie la reducerea florei patogene din
apă. • Intervenţia bacteriilor în procesele biochimice din apă. Diverse grupe de
microorganisme (bacterii, fungi, protozoare etc) acţionează asupra substanţelor
chimice de origine organică sau anorganică din apă, în scopul procurării
substratului nutritiv.

3. EFECTELE PRODUSE DE APĂ CU EXCES DE SUBSTANŢE

CHIMICE
În mod normal, apa are o compoziţie chimică variată, cu un mare număr
de elemente chimice dizolvate. Ca urmare a poluării, la compoziţia normală se
pot adauga şi alte substanţe chimice, care produc o multitudine de situaţii în care
apa poate avea efecte directe sau indirecte asupra organismului uman.
Apa poate constitui o cale de transmitere a numeroase substanţe chimice
cu acţiune toxică. Acestea pot patrunde în organism prin apa de baut zilnică, iî

19
cantităţi mici, timp îndelungat, ceea ce favorizează îmbolnăvirile cronice. În alte
situaţii, de obicei accidentale, substanţele toxice pot fi prezente în concentraţii
mari, producând intoxicaţia în forma acută.
a) Nitraţii
În mod normal, apa conţine cantităţi mici de nitraţi, rezultaţi din mineralizarea
materiei organice proprie apei (mg/l). În situaţii particulare, nitraţii sunt prezenţi
în concentraţii mari (zeci sau sute de mg/l), a căror provenienţă poate fi:
- antrenaţi de apa din soluri intens mineralizate
- pătrunderea în apă a materiilor organice din solurile intens poluate cu
reziduuri organice
- antrenaţi de apa din solurile intens tratate cu îngrăşăminte pe baza de
azot. Consumul de apă cu nitraţi în concentraţii mari produce afceţiunea numită,
intoxicaţie cu nitraţi "methemoglobinemie" sau ,,cianoza infantilă". Incidenţa
este variabilă, între 5- 62/100000 loc. (populaţie infantilă 0-1 an). Se întâlneşte
aproape exclusiv în localităţile rurale şi este determinată de consumul de apă de
fântână cu concentraţii mari de nitraţi.
Tratamentul constă, în principal, în întreruperea alimentării cu apă poluată
cu nitraţi - nitriţi.
b) Substanţele pesticide
Sub denumirea de substanţe pesticide sunt grupate o serie de substanţe chimice
cu efect de distrugere în masă a dăunătorilor (insecte, fungi, rozătoare, plante
neproductive etc.). Prin tratarea chimică a terenurilor agricole, o parte din
substanţele pesticide sunt fixate de sol, de unde sunt încorporate în plante sau
rămân în cantităţi reziduale pe suprafaţa lor, iar o altă parte este antrenată de apa
de precipitaţii în straturile de apă subterană sau în bazinele naturale de suprafaţă.
Pesticidele sunt substanţe care exercită numeroase acţiuni şi asupra
organismelor umane sau animale.
Efectele pot fi acute sau cronice. Efectele acute se produc în condiţii
accidentale, în episoade temporare de poluare intensă, şi sunt determinate, cu
precădere, de grupul organo-fosforatelor. Acţiunea toxică are ca substrat
biochimic inhibarea colinesterazei, care nu mai poate hidroliza acetilcolina. În
organism are loc acumularea de acetilcolină, cu efecte asupra sinapselor
ganglionare. Aceasta va determina hiperexcitabilitatea sistemului nervos
parasimpatic şi central. Manifestările intoxicaţiei acute constau din cefalee,
vărsături, crampe abdominale, transpiraţii, salivaţie, lăcrimare, iar în formele
severe şi contracţii musculare, abolirea reflexelor, dificultăţi în respiraţie,
lipotimie şi deces.
Efectele cronice sunt mai frecvente după expuneri la substanţe pesticide
organoclorurate.
Acestea sunt liposolubile şi, în concentraţii oricât de mici, se acumulează
în depozitele de grăsime ale organismelor. Efectele cronice produse de pesticide
(cu referire specială la organo-clorurate) pot fi:

20
 • hepatotoxice, cu alterarea funcţiei ficatului până la producerea hepatitei
cronice;
• neurotoxice, de la simple modificări funcţionale ale EEG până la
encefalopatii;
• gonadotoxice, manifestate la femei prin reducerea numărului de sarcini,
avort spontan, perturbarea ciclului menstrual, iar la barbaţi prin sterilitate;
• cancerigene.
c) Plumbul
Consumul de apă cu concentraţii de Pb crescute (în limitele permise),
timp îndelungat, poate determina intoxicaţia cronică manifestă. Simptomele
sunt, în cea mai mare parte, nespecifice: oboseală, paloare, anorexie, diaree sau
constipaţie, dureri articulare sau musculare, iar în forme mai grave: anemie,
insomnie, iritabilitate, tremurături, greaţă, gust metalic. Diagnosticul de
intoxicaţie cronică saturniană se pune pe baza examenelor paraclinice, care arată
cantităţi de Pb sau metaboliţi, în organism, la valori crescute şi, concomitent,
concentraţii mari de Pb în apa potabilă consumată.
d) Detergenţii
Sunt substanţe cu proprietăţi de curaţire, care au, în prezent, o foarte largă
utilizare (gospodărie, industrie), ceea ce determină prezenţa ubicvitară în mediul
ambiant, cu deosebire în sursele de apă. Se numesc şi agenţi de suprafaţă,
datorită capacităţii de a scadea tensiunea superficială a lichidelor cu care vin în
contact, mecanism prin care se realizează procesul de curaţire a obiectelor.
Poluarea surselor de apă cu detergenţi se face prin deversarea în sursele de apă a
apelor reziduale menajere şi industriale, precum şi prin tratarea agricolă cu
insecticide care conţin şi detergenţi şi care ajung, prin filtrare, în apele
subterane.
Una din principalele consecinţe ale poluării apei cu detergenţi este
modificarea proprietăţilor fizico-chimice şi organoleptice.
Efectele asupra organismului uman sunt de mai multe categorii. Având
toxicitatea redusă (1g/kg greutate corporală) intoxicaţia este greu realizabilă.
Aceasta nu se produce şi datorită faptului că modificarea proprietăţilor
organoleptice face apa improprie de a fi consumată în scop potabil. Prin
proprietăţile de modificare a tensiunii superficiale, detergenţii pot modifica
permeabilitatea mucoaselor tubului digestiv, ceea ce favorizează pătrunderea
altor substanţe poluante cu efecte cancerigene, toxice sau de altă natură. Pătrunşi
în organism exercită efect methemoglobinizant (interferează transportul
oxigenului). Au importante efecte alergizante.

4. BIOELEMENTELE
Apa conţine un numar mare de substanţe minerale importante pentru
fiziologia umană. Fluorul Fluorul este larg răspândit în natură (sol, apă,
alimente), cel mai frecvent sub formă de fluoruri minerale sau organice, uneori
sub formă de ioni şi, foarte rar, în stare elementară. Apa constituie o sursă

21
esenţială de fluor pentru organismul uman, deoarece absorbţia acestuia este
superioară celorlalte surse.
Rol
Fluorul previne formarea cariei dentare. Unele ipoteze arată că prezenţa
fluorului în cantitate optimă transformă hidroxiapatita din smaltul dentar în
fluoroapatita (conferind rezistenţă crescută dintelui la diverse agresiuni). Fluorul
mai intervine şi prin acţiunea sa bactericidă, inhibând metabolismul microbian al
bacteriilor acidofile din flora cavităţii orale. Fluorul are şi efecte antienzimatice,
oprind desfăşurarea proceselor cariogene la nivelul smalţului. Toate aceste
acţiuni trebuie luate în considerare în evaluarea fluorului în prevenirea cariei
dentare.
Carenţa
Carenţa de fluor este recunoscută ca factorul principal în formarea cariei
dentare, profilaxia acesteia constând în normalizarea aportului de fluor al
organismului. Aceasta se poate face prin mai multe metode:
• fluorizarea apei - metoda cea mai frecvent utilizată, deoarece apa
potabilă aduce organismului cel mai mare aport de fluor
• suplimentarea orală cu fluor - cu comprimate administrate până la vârsta
de 19 ani;
• aplicaţii locale;
• fluorizarea alimentelor - lapte, sare de bucătarie etc.
Exces
Consumul de apă şi alimente cu concentraţii mari de fluor exercită efecte
nocive asupra organismului, simptomatologia depinzând de doza primită şi
timpul de expunere.
Intoxicaţia acută cu fluor survine doar accidental şi poate duce la deces
prin inhibiţie enzimatică, perturbarea generării şi transmiterii influxului nervos.
Intoxicaţia cronică apare la expuneri îndelungate, la doze care depasesc
necesarul si care permit acumularea fluorului în cantităţi excesive în oase şi
dinţi.

5. CONDIŢII DE POTABILITATE
A. Condiţii organoleptice
Aceste caracteristici pot fi determinate exclusiv cu ajutorul organelor de
simţ. Sunt determinări care au caracter de subiectivitate, dar este subiectivă şi
condiţia de apa plăcută, cuprinsă în definiţia apei potabile. Condiţiile
organoleptice sunt gustul şi mirosul. Gustul este rezultatul prezentei în apă a
elementelor minerale şi a gazelor dizolvate, cu deosebire a oxigenului, care
conferă prospeţime apei. În lipsa lor, apa este neplăcută, şi nu satisface senzaţia
de sete.
Mirosul.
Apa potabilă nu trebuie să prezinte miros sesizabil de consumator.
Mirosurile particulare sunt date de substanţe poluante.

22
B. Condiţii fizice
Obişnuit, ele se determină cu anumite aparate, având caracter de
obiectivitate. Ele servesc atât pentru aprecierea calităţilor care asigură senzaţia
subiectivă în timpul consumului de apă cât şi ca indicatori de poluare. Condiţiile
fizice cuprind: pH, conductivitate electrică, temperatura, culoare, turbiditate.
pH-ul este determinat de concentraţia ionilor de H din apă. Modificări pot
surveni prin pătrunderea poluanţilor. Creşterea sau scăderea concentraţiei ionilor
de H are efecte nocive asupra mucoase gastrice. Conductivitatea electrică a apei
exprimă cantitatea de săruri dizolvate în apă. Temperatura. Pentru a avea gust
plăcut şi a satisface senzaţia de sete, temperatura apei trebuie să fie cuprinsă
între 7-15°C. Valori mai mari de 17°C determină gust neplăcut, datorită pierderii
gazelor dizolvate (mai ales a oxigenului). Apa cu temperaturi foarte scăzute (sub
7°C) are efecte negative asupra stării de sănătate (scade rezistenţa organismului
faţă de infecţii, determină amigdalite, faringite, laringite, determină accelerarea
tranzitului intestinal).
Culoarea. Apa potabilă trebuie să fie incoloră. Apariţia culorii în apă
limitează consumul de către populaţie, din punct de vedere organoleptic, iar
unele substanţe chimice au şi potenţial toxic. Îndeplineşte rol de indicator
igienico-sanitar de poluare.
Turbiditatea este produsă de materiile insolubile, prezente în apă sub
formă de particule în suspensie. Ele pot fi de natură minerală sau organică,
antrenate din sol sau provenite din alte surse. Prezenţa lor limitează consumul de
către populaţie şi constituie suport de dezvoltare a microorganismelor (cele de
natură organic), de captare a substanţelor radioactive sau a particulelor minerale.
Turbiditatea este indicator de poluare a apei.

C.Condiţii chimice
Substanţele chimice din apă pot fi compuşi naturali ai apei (prezenţi în mod
obişnuit) sau provin prin poluare. Atât pentru cei naturali cât şi pentru poluanţi,
este necesară fixarea unor limite de concentraţie (concentraţii maxime
admisibile - CMA), care limitează substanţele chimice la valori care nu sunt
nocive organismului uman.

D.Condiţii bacteriologice
Apa potabilă, din punct de vedere bacteriologic, este cea în care bacteriile
patogene sunt total absente. Identificarea acestora în apă nu este posibilă
totdeauna, datorită timpului lor de supravieţuire (uneori scurt), sensibilităţi mari
la clor, densităţii lor reduse în apă şi lipsei metodologiei de determinare
adecvată. Prezenţa bacteriilor patogene în apă poate fi pusă în evidenţă prin alte
grupări bacteriene, care sunt prezente în apă totdeauna în condiţii de poluare cu
bacterii patogene, şi a căror determinare este simplu de executat. Ele constituie
indicatorii igienico-sanitari bacteriologici.

23
E.Condiţii biologice
Organismele vegetale şi animale din apă sunt grupate în asociaţii
(biocenoze), a căror componenţă depinde de fondul fizic, chimic şi biologic
al apei în care trăiesc. Analiza biologică este rapidă, nu necesită tehnici
deosebite şi prezintă specificitate. Indicatorii biologici prevăzuţi ‚în
standardele de apă potabilă cuprind organisme vizibile cu ochiul liber sau
microscopic, organisme indicatoare de poluare, indicatori de modificare a
proprietăţilor organoleptice ale apei etc.

D. Condiţii de radioactivitate
Apa potabilă prezintă un grad redus de radioactivitate, datorită substanţelor
radioactive componente ale solului care delimitează sursele de apă, denumită
radioactivitate naturală. La aceasta se poate adauga radioactivitatea
artificială, provenită în principal din deversările de ape uzate cu conţinut
radioactiv. Determinarea radioactivităţii se face prin măsurarea
radioactivităţii globale (emiţători de radiaţie α şi β), care se raportează la
dozele limită admise, prevăzute în standarde. Emiţătorii de radiaţii nu sunt
normaţi, nivelul lor fiind stabilit de organele sanitare locale, conform
fondului radioactiv.

Bolile contagioase transmise prin apă. Grupurile lor. Formele de

manifestare a patologiilor hidrice.

Bolile infecţioase transmise prin apă se manifestă sub forma de endemii,

epidemii şi forme sporadice.

Epidemiile hidrice
Caracterele principale ale epidemiilor hidrice:
 caracter exploziv – cuprinderea unui nr. de persoane într-un timp relativ
scurt
 infectarea persoanelor receptive care consumă apă contaminată
 suprapunerea epidemiilor pe aria de alimentare cu apă a populaţiei din
aceeaşi sursă
 apariţia epidemiei în orice anotimp, dar cu precadere în cel rece
 încetarea epidemiei ca urmare a măsurlor luate tot atât de brusc cum a
început
Rămâne un număr mic de cazuri ce se găsesc în perioada de incubaţie şi
apar mai târziu în contact.
Caractere secundare ale epidemiilor hidrice:
 apariţia înainte de izbucnirea epidemiei a unui nr. mare de boli digestive
ca enterita, diaree, uneori gravă, mai ales la copii sau populaţia sensibilă
24
  existenţa unor afecţiuni la sistemul de alimentare cu apă, ce explică
apariţia epidemiei.
Trebuie de menţionat că poluarea e produsă departe de zona epidemiei.
● Lipsa germenilor patogeni din apă la momentul declanşării epidemiei

Endemia – o forma de îmbolnăvire ce cuprinde un nr. redus de cazuri în

comparaţie cu epidemia, dar care se găsesc permanent într-o anumită zonă
sau localitate. Se întâlnesc frecvent în zonele cu grad scăzut de igienă.

Clasificarea maladiilor transmise prin intermediul apelor:

- Maladii microbiene: holera, tuberculoza febra tifoidă, dizenteria,diareea,
leptospiroze, bruceloza, tubaremia,
- Maladii virale: poliomielita, hepatita A, conjunctvita de bazin,
retrovirusurile
- Maladii parazitare: amibiaza

IGIENA APEI

Apa are rol biologic, fiind elementul esenţial în fiziologia umană, şi rol
socioeconomic, prin contribuţia activă la dezvoltarea socială.
Cantitatea totală de apă din organism reprezintă la adult 60-70% din
greutatea corporală. Din totalul volumului de apă, 50% este apa intracelulară,
15% interstiţială şi 5% circulantă. Repartiţia în ţesuturi este diferită: ţesutul
adipos 20%, osos 33%, conjunctiv 60%, muscular 77%, nervos 85%. În lichidele
biologice de la 90% (plasma) până la 99,5% (saliva).
Apa transportă în tot organismul diferitele substanţe utile proceselor vitale
şi elimină produsele rezultate din metabolism. Are rol important în hidrolizele
digestive, transformând macromoleculele primite prin alimente în molecule
asimilabile. Acestea şi numeroase alte funcţii conferă apei importanţa de lichid
biologic în fiinţele vii.
În organism, apa se găseşte în echilibru stabil, în sensul ca aportul de apă
echivalează pierderile.
Cantitatea de lichide pe care o pierde organismul, în interval de 24 de ore,
este de aproximativ 2500 ml, prin mai multe căi: urinară, în medie 1500 ml
zilnic, fecale 150 ml, tegumente 600-800 ml (perspiraţie insensibilă, transpiraţie)
şi prin umidificarea aerului expirat, aproximativ 300-400 ml.
Aportul de apă zilnic trebuie să fie în cantitate egală cu pierderile, de 2500
ml. El se realizează prin băuturi - 1500 ml, restul fiind acoperit de apa care intră
în constituţia alimentelor, variabilă de la un aliment la altul, şi prin apa
endogenă, rezultată din combustiile care au loc la nivelul ţesuturilor.

25
 Apa este un bogat izvor de energie şi constituie un bun economic cu rol
activ în dezvoltarea societăţii.

1.SURSE
Sursele de apă care pot fi folosite în alimentarea cu apă a populaţiei sunt
reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei în natură: ape subterane, ape de
suprafaţă, ape meteorice.
D. Apele subterane
Apele freatice se acumulează din precipitaţii, în cursul procesului de infiltrare,
deasupra primului strat impermeabil de sol. Marea lor majoritate se află între 2-3
m şi 10- 12 m adâncime, uneori sunt la adâncimi mult mai mari. Au variaţii atât
de debit cât şi ale proprietăţilor fizice, chimice şi biologice. Sunt ape sărace în
substanţe minerale, datorită micii lor adâncimi. Sunt uşor contaminabile, prin
reziduurile de la suprafaţa solului. De cele mai multe ori, stratul freatic serveşte
la alimentarea fântânilor rurale.

E. Apele de suprafaţă
Provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare.
Compoziţia acestor ape variază în limite largi, în raport cu natura rocilor,
terenurilor pe care le traversează, sezon, aportul şi proprietăţile altor ape pe care
le primesc. Prin utilizarea apelor de suprafaţă în diferite scopuri (menajere,
industriale, agricole) şi, mai ales, prin deversări de ape uzate, caracteristicile
naturale ale acestor ape sunt puternic modificate. Apele de suprafaţă se clasifică
în: ape curgătoare şi ape stătătoare.
Apele curgătoare sunt constituite din râuri şi fluvii, utilizate frecvent în
aprovizionarea cu apă a centrelor poluate. Acestea prezintă variaţii foarte mari
de debit, legate de volumul precipitaţiilor. Din punct de vedere calitativ sunt
necorespunzătoare, datorită conţinutului crescut în substanţe chimice poluante şi
agenţi biologici.
Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mări şi oceane, a căror apă se
găseşte în depresiuni ale scoarţei terestre.

F. Apele meteorice
Provin din precipitaţiile atmosferice: apele de ploaie şi cele rezultate din
topirea zăpezilor. Compoziţia chimică a apei meteorice diferă de cea a celorlalte
surse de apă.
Apele meteorice, pure în momentul formării, se impurifică începând cu
trecerea lor prin atmosferă.
Obişnuit, apele meteorice nu îndeplinesc cerinţele igienice pentru a fi
utilizate de populaţie în scop potabil. Au debit foarte variabil, sunt poluate, au
gust fad, datorită lipsei de săruri minerale.

26
 2. POLUAREA ŞI AUTOPURIFICAREA
Prin noţiunea de poluare sau impurificare a apei se înţelege, în sens larg,
perturbarea echilibrului biologic al ecosistemului acvatic, în urma modificărilor
proprietăţilor sale naturale. Poluarea apei poate fi: naturală (modificările se
produc fără intervenţia omului) şi artificială (modificările se datoresc
activităţilor umane).
E. Poluarea naturală
Calitatea apelor poate fi modificată de unele procese naturale chimice, fizice şi
biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine
vegetală şi animală, care sunt descompuse prin acţiunea bacteriilor prezente în
mod normal în apă.
Impurificarea naturală cea mai frecventă este cunoscută sub denumirea
de ,Înflorirea apei" şi se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor
albastre sau verzi. Impurificarea naturală, produsă prin diferite modalităţi, nu are
caracter de durată, ea constituind o alterare pasageră a echilibrului biodinamic al
diferitelor ecosisteme acvatice.

F. Poluarea artificială
Principala cauză a poluarii apelor se datorează activităţilor domestice şi
industriale efectuate de om. Sursele de poluare artificială pot fi împărţite în două
categorii: surse organizate şi surse neorganizate.

B1. Surse organizate:

• apele reziduale comunale - rezultă din utilizarea apei în locuinţe, instalaţii
publice, unităţi comerciale etc. Aceste surse au un potenţial epidemiologic
crescut.
• apele reziduale industriale - provin de la diferite Întreprinderi industriale de pe
teritoriul colectivităţilor.
• apele reziduale zootehnice sunt eliminate de unităţile de creştere a animalelor.
Sursele de poluare organizate sunt bine cunoscute, permanente şi au avantajul de
a putea fi sub supraveghere continuă, ceea ce nu este posibil pentru sursele
neorganizate.

B2. Surse neorganizate

Sunt surse de mai mică importanţă, au un caracter temporar şi difuz, adeseori
accidental.
Printre cele mai importante sunt:
• reziduurile solide depozitate de malurile râurilor;
• apele de irigaţii încărcate cu substante chimice şi suspensii;
• diversele utilizări sezoniere ale apei

27
• deversări de reziduuri solide. Aceste surse de poluare, precum şi altele
posibile, sunt foarte variate, sub aspectul debitului şi compoziţiei lor, şi pot
produce diferite grade de poluare a apei bazinului natural receptor.

G. Autopurificarea apei
Sursele de apă poluată au capacitatea de a se debarasa de impurităţi primite,
parţial sau până la puritatea lor anterioară poluării. Această proprietate este
cunoscută sub denumirea de proces de autopurificare.

C1. Factori fizico-chimici

• Diluţia. După deversarea unui efluent rezidual într-un bazin natural de apă are
loc amestecul între cele doua medii lichide, rezultatul final fiind reducerea
concentraţiei poluanţilor deversaţi.
• Sedimentarea. Constă în depunerea treptată a suspensiilor din apă pe fundul
albiei râului. Sedimentarea îmbunatăţeşte transparenţa, scade conţinutul
microbian şi în materie organică.
• Radiaţiile solare, şi mai ales cele U.V., exercită o acţiune bacteriostatică sau
bactericidă, îndeosebi la suprafaţa apei.
• Temperatura. În bazinele naturale în care temperatura apei este scăzută, se
distruge în timp scurt flora microbiană patogenă şi condiţionat patogenă, dat
fiind că aceste grupări microbiene necesită temperaturi mai ridicate pentru
supravieţuire. Temperatura ridicată mai favorizează şi unele procese fizico-
chimice, cum sunt precipitarea, adsorbţia, absorbţia

C2. Factori biologici

• Concurenţa microbiană. În biotopul acvatic, grupele de microorganisme
patogene sunt distruse de flora saprofită supraadaugată prin poluare, proces
cunoscut sub numele de antagonism microbian.
• Distrugerea de către organisme acvatice. Unele organisme acvatice, cum sunt
protozoarele, infuzorii, crustaceii, moluştele, au ca suport nutritiv bacteriile din
apă.
• Acţiunea litică a bacteriofagilor. Contribuie la reducerea florei patogene din
apă. • Intervenţia bacteriilor în procesele biochimice din apă. Diverse grupe de
microorganisme (bacterii, fungi, protozoare etc) acţionează asupra substanţelor
chimice de origine organică sau anorganică din apă, în scopul procurării
substratului nutritiv.

3. EFECTELE PRODUSE DE APĂ CU EXCES DE SUBSTANŢE

CHIMICE
În mod normal, apa are o compoziţie chimică variată, cu un mare număr
de elemente chimice dizolvate. Ca urmare a poluării, la compoziţia normală se

28
pot adauga şi alte substanţe chimice, care produc o multitudine de situaţii în care
apa poate avea efecte directe sau indirecte asupra organismului uman.
Apa poate constitui o cale de transmitere a numeroase substanţe chimice
cu acţiune toxică. Acestea pot patrunde în organism prin apa de baut zilnică, iî
cantităţi mici, timp îndelungat, ceea ce favorizează îmbolnăvirile cronice. În alte
situaţii, de obicei accidentale, substanţele toxice pot fi prezente în concentraţii
mari, producând intoxicaţia în forma acută.
b) Nitraţii
În mod normal, apa conţine cantităţi mici de nitraţi, rezultaţi din mineralizarea
materiei organice proprie apei (mg/l). În situaţii particulare, nitraţii sunt prezenţi
în concentraţii mari (zeci sau sute de mg/l), a căror provenienţă poate fi:
- antrenaţi de apa din soluri intens mineralizate
- pătrunderea în apă a materiilor organice din solurile intens poluate cu
reziduuri organice
- antrenaţi de apa din solurile intens tratate cu îngrăşăminte pe baza de
azot. Consumul de apă cu nitraţi în concentraţii mari produce afceţiunea numită,
intoxicaţie cu nitraţi "methemoglobinemie" sau ,,cianoza infantilă". Incidenţa
este variabilă, între 5- 62/100000 loc. (populaţie infantilă 0-1 an). Se întâlneşte
aproape exclusiv în localităţile rurale şi este determinată de consumul de apă de
fântână cu concentraţii mari de nitraţi.
Tratamentul constă, în principal, în întreruperea alimentării cu apă poluată
cu nitraţi - nitriţi.
b) Substanţele pesticide
Sub denumirea de substanţe pesticide sunt grupate o serie de substanţe chimice
cu efect de distrugere în masă a dăunătorilor (insecte, fungi, rozătoare, plante
neproductive etc.). Prin tratarea chimică a terenurilor agricole, o parte din
substanţele pesticide sunt fixate de sol, de unde sunt încorporate în plante sau
rămân în cantităţi reziduale pe suprafaţa lor, iar o altă parte este antrenată de apa
de precipitaţii în straturile de apă subterană sau în bazinele naturale de suprafaţă.
Pesticidele sunt substanţe care exercită numeroase acţiuni şi asupra
organismelor umane sau animale.
Efectele pot fi acute sau cronice. Efectele acute se produc în condiţii
accidentale, în episoade temporare de poluare intensă, şi sunt determinate, cu
precădere, de grupul organo-fosforatelor. Acţiunea toxică are ca substrat
biochimic inhibarea colinesterazei, care nu mai poate hidroliza acetilcolina. În
organism are loc acumularea de acetilcolină, cu efecte asupra sinapselor
ganglionare. Aceasta va determina hiperexcitabilitatea sistemului nervos
parasimpatic şi central. Manifestările intoxicaţiei acute constau din cefalee,
vărsături, crampe abdominale, transpiraţii, salivaţie, lăcrimare, iar în formele
severe şi contracţii musculare, abolirea reflexelor, dificultăţi în respiraţie,
lipotimie şi deces.
Efectele cronice sunt mai frecvente după expuneri la substanţe pesticide
organoclorurate.

29
 Acestea sunt liposolubile şi, în concentraţii oricât de mici, se acumulează
în depozitele de grăsime ale organismelor. Efectele cronice produse de pesticide
(cu referire specială la organo-clorurate) pot fi:
• hepatotoxice, cu alterarea funcţiei ficatului până la producerea hepatitei
cronice;
• neurotoxice, de la simple modificări funcţionale ale EEG până la
encefalopatii;
• gonadotoxice, manifestate la femei prin reducerea numărului de sarcini,
avort spontan, perturbarea ciclului menstrual, iar la barbaţi prin sterilitate;
• cancerigene.
c) Plumbul
Consumul de apă cu concentraţii de Pb crescute (în limitele permise),
timp îndelungat, poate determina intoxicaţia cronică manifestă. Simptomele
sunt, în cea mai mare parte, nespecifice: oboseală, paloare, anorexie, diaree sau
constipaţie, dureri articulare sau musculare, iar în forme mai grave: anemie,
insomnie, iritabilitate, tremurături, greaţă, gust metalic. Diagnosticul de
intoxicaţie cronică saturniană se pune pe baza examenelor paraclinice, care arată
cantităţi de Pb sau metaboliţi, în organism, la valori crescute şi, concomitent,
concentraţii mari de Pb în apa potabilă consumată.
d) Detergenţii
Sunt substanţe cu proprietăţi de curaţire, care au, în prezent, o foarte largă
utilizare (gospodărie, industrie), ceea ce determină prezenţa ubicvitară în mediul
ambiant, cu deosebire în sursele de apă. Se numesc şi agenţi de suprafaţă,
datorită capacităţii de a scadea tensiunea superficială a lichidelor cu care vin în
contact, mecanism prin care se realizează procesul de curaţire a obiectelor.
Poluarea surselor de apă cu detergenţi se face prin deversarea în sursele de apă a
apelor reziduale menajere şi industriale, precum şi prin tratarea agricolă cu
insecticide care conţin şi detergenţi şi care ajung, prin filtrare, în apele
subterane.
Una din principalele consecinţe ale poluării apei cu detergenţi este
modificarea proprietăţilor fizico-chimice şi organoleptice.
Efectele asupra organismului uman sunt de mai multe categorii. Având
toxicitatea redusă (1g/kg greutate corporală) intoxicaţia este greu realizabilă.
Aceasta nu se produce şi datorită faptului că modificarea proprietăţilor
organoleptice face apa improprie de a fi consumată în scop potabil. Prin
proprietăţile de modificare a tensiunii superficiale, detergenţii pot modifica
permeabilitatea mucoaselor tubului digestiv, ceea ce favorizează pătrunderea
altor substanţe poluante cu efecte cancerigene, toxice sau de altă natură. Pătrunşi
în organism exercită efect methemoglobinizant (interferează transportul
oxigenului). Au importante efecte alergizante.

4. BIOELEMENTELE

30
 Apa conţine un numar mare de substanţe minerale importante pentru
fiziologia umană. Fluorul Fluorul este larg răspândit în natură (sol, apă,
alimente), cel mai frecvent sub formă de fluoruri minerale sau organice, uneori
sub formă de ioni şi, foarte rar, în stare elementară. Apa constituie o sursă
esenţială de fluor pentru organismul uman, deoarece absorbţia acestuia este
superioară celorlalte surse.
Rol
Fluorul previne formarea cariei dentare. Unele ipoteze arată că prezenţa
fluorului în cantitate optimă transformă hidroxiapatita din smaltul dentar în
fluoroapatita (conferind rezistenţă crescută dintelui la diverse agresiuni). Fluorul
mai intervine şi prin acţiunea sa bactericidă, inhibând metabolismul microbian al
bacteriilor acidofile din flora cavităţii orale. Fluorul are şi efecte antienzimatice,
oprind desfăşurarea proceselor cariogene la nivelul smalţului. Toate aceste
acţiuni trebuie luate în considerare în evaluarea fluorului în prevenirea cariei
dentare.
Carenţa
Carenţa de fluor este recunoscută ca factorul principal în formarea cariei
dentare, profilaxia acesteia constând în normalizarea aportului de fluor al
organismului. Aceasta se poate face prin mai multe metode:
• fluorizarea apei - metoda cea mai frecvent utilizată, deoarece apa
potabilă aduce organismului cel mai mare aport de fluor
• suplimentarea orală cu fluor - cu comprimate administrate până la vârsta
de 19 ani;
• aplicaţii locale;
• fluorizarea alimentelor - lapte, sare de bucătarie etc.
Exces
Consumul de apă şi alimente cu concentraţii mari de fluor exercită efecte
nocive asupra organismului, simptomatologia depinzând de doza primită şi
timpul de expunere.
Intoxicaţia acută cu fluor survine doar accidental şi poate duce la deces
prin inhibiţie enzimatică, perturbarea generării şi transmiterii influxului nervos.
Intoxicaţia cronică apare la expuneri îndelungate, la doze care depasesc
necesarul si care permit acumularea fluorului în cantităţi excesive în oase şi
dinţi.

5. CONDIŢII DE POTABILITATE

A. Condiţii organoleptice
Aceste caracteristici pot fi determinate exclusiv cu ajutorul organelor de
simţ. Sunt determinări care au caracter de subiectivitate, dar este subiectivă şi
condiţia de apa plăcută, cuprinsă în definiţia apei potabile. Condiţiile
organoleptice sunt gustul şi mirosul. Gustul este rezultatul prezentei în apă a

31
elementelor minerale şi a gazelor dizolvate, cu deosebire a oxigenului, care
conferă prospeţime apei. În lipsa lor, apa este neplăcută, şi nu satisface senzaţia
de sete.
Mirosul.
Apa potabilă nu trebuie să prezinte miros sesizabil de consumator.
Mirosurile particulare sunt date de substanţe poluante.

B. Condiţii fizice
Obişnuit, ele se determină cu anumite aparate, având caracter de
obiectivitate. Ele servesc atât pentru aprecierea calităţilor care asigură senzaţia
subiectivă în timpul consumului de apă cât şi ca indicatori de poluare. Condiţiile
fizice cuprind: pH, conductivitate electrică, temperatura, culoare, turbiditate.
pH-ul este determinat de concentraţia ionilor de H din apă. Modificări pot
surveni prin pătrunderea poluanţilor. Creşterea sau scăderea concentraţiei ionilor
de H are efecte nocive asupra mucoase gastrice. Conductivitatea electrică a apei
exprimă cantitatea de săruri dizolvate în apă. Temperatura. Pentru a avea gust
plăcut şi a satisface senzaţia de sete, temperatura apei trebuie să fie cuprinsă
între 7-15°C. Valori mai mari de 17°C determină gust neplăcut, datorită pierderii
gazelor dizolvate (mai ales a oxigenului). Apa cu temperaturi foarte scăzute (sub
7°C) are efecte negative asupra stării de sănătate (scade rezistenţa organismului
faţă de infecţii, determină amigdalite, faringite, laringite, determină accelerarea
tranzitului intestinal).
Culoarea. Apa potabilă trebuie să fie incoloră. Apariţia culorii în apă
limitează consumul de către populaţie, din punct de vedere organoleptic, iar
unele substanţe chimice au şi potenţial toxic. Îndeplineşte rol de indicator
igienico-sanitar de poluare.
Turbiditatea este produsă de materiile insolubile, prezente în apă sub
formă de particule în suspensie. Ele pot fi de natură minerală sau organică,
antrenate din sol sau provenite din alte surse. Prezenţa lor limitează consumul de
către populaţie şi constituie suport de dezvoltare a microorganismelor (cele de
natură organic), de captare a substanţelor radioactive sau a particulelor minerale.
Turbiditatea este indicator de poluare a apei.

C.Condiţii chimice
Substanţele chimice din apă pot fi compuşi naturali ai apei (prezenţi în mod
obişnuit) sau provin prin poluare. Atât pentru cei naturali cât şi pentru poluanţi,
este necesară fixarea unor limite de concentraţie (concentraţii maxime
admisibile - CMA), care limitează substanţele chimice la valori care nu sunt
nocive organismului uman.

H. Condiţii bacteriologice
Apa potabilă, din punct de vedere bacteriologic, este cea în care bacteriile
patogene sunt total absente. Identificarea acestora în apă nu este posibilă

32
totdeauna, datorită timpului lor de supravieţuire (uneori scurt), sensibilităţi mari
la clor, densităţii lor reduse în apă şi lipsei metodologiei de determinare
adecvată. Prezenţa bacteriilor patogene în apă poate fi pusă în evidenţă prin alte
grupări bacteriene, care sunt prezente în apă totdeauna în condiţii de poluare cu
bacterii patogene, şi a căror determinare este simplu de executat. Ele constituie
indicatorii igienico-sanitari bacteriologici.

I.Condiţii biologice
Organismele vegetale şi animale din apă sunt grupate în asociaţii (biocenoze), a
căror componenţă depinde de fondul fizic, chimic şi biologic al apei în care
trăiesc. Analiza biologică este rapidă, nu necesită tehnici deosebite şi prezintă
specificitate. Indicatorii biologici prevăzuţi ‚în standardele de apă potabilă
cuprind organisme vizibile cu ochiul liber sau microscopic, organisme
indicatoare de poluare, indicatori de modificare a proprietăţilor organoleptice ale
apei etc.

J.Condiţii de radioactivitate
Apa potabilă prezintă un grad redus de radioactivitate, datorită substanţelor
radioactive componente ale solului care delimitează sursele de apă, denumită
radioactivitate naturală. La aceasta se poate adauga radioactivitatea artificială,
provenită în principal din deversările de ape uzate cu conţinut radioactiv.
Determinarea radioactivităţii se face prin măsurarea radioactivităţii globale
(emiţători de radiaţie α şi β), care se raportează la dozele limită admise,
prevăzute în standarde. Emiţătorii de radiaţii nu sunt normaţi, nivelul lor fiind
stabilit de organele sanitare locale, conform fondului radioactiv.

Bolile contagioase transmise prin apă. Grupurile lor. Formele de

manifestare a patologiilor hidrice.

Bolile infecţioase transmise prin apă se manifestă sub forma de endemii,

epidemii şi forme sporadice.
Epidemiile hidrice
Caracterele principale ale epidemiilor hidrice:
 caracter exploziv – cuprinderea unui nr. de persoane într-un timp relativ
scurt
 infectarea persoanelor receptive care consumă apă contaminată
 suprapunerea epidemiilor pe aria de alimentare cu apă a populaţiei din
aceeaşi sursă
 apariţia epidemiei în orice anotimp, dar cu precadere în cel rece
 încetarea epidemiei ca urmare a măsurlor luate tot atât de brusc cum a
început

33
 Rămâne un număr mic de cazuri ce se găsesc în perioada de incubaţie şi
apar mai târziu în contact.
Caractere secundare ale epidemiilor hidrice:
 apariţia înainte de izbucnirea epidemiei a unui nr. mare de boli digestive
ca enterita, diaree, uneori gravă, mai ales la copii sau populaţia sensibilă
 existenţa unor afecţiuni la sistemul de alimentare cu apă, ce explică
apariţia epidemiei.
Trebuie de menţionat că poluarea e produsă departe de zona epidemiei.
● Lipsa germenilor patogeni din apă la momentul declanşării epidemiei

Endemia – o forma de îmbolnăvire ce cuprinde un nr. redus de cazuri în

comparaţie cu epidemia, dar care se găsesc permanent într-o anumită zonă
sau localitate. Se întâlnesc frecvent în zonele cu grad scăzut de igienă.

Clasificarea maladiilor transmise prin intermediul apelor:

- Maladii microbiene: holera, tuberculoza febra tifoidă, dizenteria,diareea,
leptospiroze, bruceloza, tubaremia,
- Maladii virale: poliomielita, hepatita A, conjunctvita de bazin,
retrovirusurile
- Maladii parazitare: amibiaza

IGIENA RADIAŢIILOR

Radiaţiile, constituenţi permanenţi ai mediului ambiental natural sau antropic,

reprezintă o categorie importantă de factori de condiţionare a stării de sănătate a
comunităţilor umane.
Prin interacţiunea cu organismul uman, radiaţiile pot determina efecte sanogene
sau patogene, dar de această potenţialitate dispun numai radiaţiile absorbite.
Intensitatea efectelor biologice determinate la nivelul diferitelor structuri ale
organismului uman este dependentă, în primul rând, de energia radiaţiilor.
Din punct de vedere fizic, radiaţiile se caracterizează prin trei parametri:
• energie
• frecvenţa
• lungime de undă (invers proporţională cu frecvenţa).
Intensitatea acţiunii biologice specifice asupra structurilor vulnerabile este
dependenţa de frecvenţa radiaţiilor şi implicit de energia acestora (cu cât
frecvenţa este mai mare, cu atât cuanta de energie purtată este mai ridicată).

RADIAŢIILE IONIZANTE
- Caracterizarea radiaţiilor ionizante

34
Expunerea organismului uman la acţiunea radiaţiilor ionizante poate fi urmată
de apariţia unor efecte biologice dependente de caracteristicile acestora:
capacitatea de penetraţie, respectiv de capacitatea de ionizare.
Capacitatea de penetrare a radiaţiilor ionizante
Radiaţiile ionizante corpusculare au o capacitate de penetraţie redusă:
⁕ radiaţiile  pot strabate doar distanţe foarte mici, aproximativ 0,1 mm în
aer sau ţesuturi, cea mai mare parte dintre ele fiind reţinute în stratul
cornos al pielii;
⁕ radiaţiile  au o capacitate de penetrare care nu depaşeşte de regula 2 cm
( doar cele din categoria  dure pot penetra pana la cca. 8 cm), astfel că
majoritatea lor pot produce leziuni doar la nivelul ţesutului cutanat.
Spre deosebire de radiaţiile corpusculare, radiaţiile ionizante electromagnetice
au o foarte mare capacitate de penetraţie, ele pot strabate întreg corpul, şi ca
urmare pot fi reţinute în diferite ţesuturi în funcţie de densitatea acestora.
Riscurile biologice generate de expunerea la radiaţiile ionizante:
⁕ radiaţiile  şi radiaţiile  au nocivitate maximă în contextul iradierii
interne (pătrunderea radionuclizilor în organism prin inhalare sau ingestie);
⁕ radiaţiile electromagnetice ionizante (X si ) determină efecte nocive de
intensitate maximă în situaţia iradierii externe, prin expunerea parţiala sau totala
a corpului la radiaţia exterioară.

Sursele de radiaţii ionizante

Sursele de radiaţii ionizante sunt clasificate în două mari categorii:
NATURALE şi ANTROPICE, care determină iradierea naturală sau iradierea
antropică a factorilor ambientali şi a organismului uman. 0rganismul uman poate
recepta variate doze de radiaţii ionizante prin iradiere externă (de la surse din
afara corpului uman - aer, sol) sau prin iradiere internă (de la radionuclizii
pătrunşi în organism prin inhalare sau ingestie).

Sursele naturale de radiaţii ionizante sunt reprezentate de radiaţiile

cosmice şi de radiaţiile telurice (terestre). Acestea pot determina iradierea
externă (radiaţiile gamma terestre) sau iradierea internă, în cazul pătrunderii în
organismul uman prin inhalarea sau ingestia unor radionuclizi naturali
ambientali.
Sursele de expunere la radiaţii ionizante

Radiaţiile cosmice
Din punctul de vedere al iradierii populaţiei, în contextul situaţional
cotidian, radiaţiile cosmice nu constituie un factor de risc major deoarece nivelul
expunerii este de aproximativ 27 x 10-5 sievert pe an (în medie 10-12% din
fondul radioactiv natural).
Eventuale riscuri pentru sănătate pot fi generate de zborurile la foarte
mare altitudine, inclusiv cele cosmice.

35
 Utilizarea mijloacelor de transport aeriene, în funcţie de latitudinea,
altitudinea şi durata croazierei, poate determina creşterea moderată a dozei de
radiaţii ionizante cosmice receptate de organismul uman, dar de regula aceasta
nu depăşeşte câteva zeci de micro gray .
Riscul expunerii la doze mai mari de radiaţii cosmice este menţionat în
zborurile cosmice, mai ales în momentul traversării centurilor Van Allen.
Centurile Van Allen (interioară şi exterioară) sunt zone circulare care
înconjoară Pământul, în care intensitatea radiaţiilor ionizante cosmice este
deosebit de mare datorită reţinerii protonilor şi a neutronilor sub acţiunea
câmpului magnetic terestru. Centura interioară, a cărei localizare variază de la
câteva sute la câteva mii de km, este formată din protoni, iar cea exterioară,
extinsă de la 20 000 la 60 000 km, este alcătuită din electroni.

Radiaţiile terestre
Toate formaţiunile geologice de pe Pământ conţin cantităţi variate de
substanţe radioactive naturale (radionuclizi naturali) a căror vârstă corespunde
vârstei geologice a Pământului. Aceşti radionuclizi pot acţiona asupra
organismului uman prin două circumstanţe de expunere: iradiere externă şi
iradiere internă

IRADIEREA EXTERNĂ este produsă de radiaţiile gamma emise în

timpul dezintegrării radionuclizilor primordiali sau a descendenţilor acestora.
Intensitatea expunerii depinde de concentraţia elementelor radioactive din
scoarţa terestră, fiind mai mare în teritoriile în care există depozite naturale mai
mari de uraniu şi thoriu, unde predomină rocile bazaltice şi şisturile.

IRADIEREA NATURALA INTERNĂ este consecinţa pătrunderii în

organismul uman a elementelor radioactive din sol pe două căi:
⁕ prin ingestia radionuclizilor primordiali telurici prin intermediul apei sau
a alimentelor. Amploarea riscului datorat consumării produselor alimentare
(cereale, legume rădăcini, lapte, carne, peşte) poate fi amplificat prin
concentrarea elementelor radioactive în urma parcurgerii verigilor lanţului
trofic;
⁕ prin inhalarea gazelor radioactive - radon şi thoron - provenite din sol, a
căror concentraţie este crescută îndeosebi în minele de minereu radioactiv sau
cele de mare adâncime, dar şi locuinţele şi clădirile situate deasupra pivniţelor
sau spaţiilor tehnice insuficient ventilate. Concentraţia atmosferică a radonului
din asemenea spaţii limitate depăşeşte pe cea din atmosfera liberă.
În organismul uman radionuclizii telurici se distribuie inegal:
 cei pătrunşi pe calea digestivă se acumulează cu predilecţie în ţesutul
Osos
 în timp ce gazele radioactive şi produşii lor de filiaţie se cumulează în
ţesutul pulmonar.

36
 O variantă a iradierii naturale o constituie iradierea naturală modificată
tehnologic, reprezentată de iradierea provocată de materialele naturale supuse
unor prelucrari tehnologice care le-au crescut radioactivitatea:
▪ arderea cărbunelui pentru producerea de energie
▪ cenuşa de la centralele termoelectrice utilizată la fabricarea cimentului
şi a betonului
▪ arderea petrolului în centralele electrice
▪ folosirea rocilor fosfatice de origine sedimentară pentru obţinerea
îngrăşămintelor complexe
Pentru populaţie, riscul iradierii suplimentare apare prin consumarea
produselor alimentare cultivate pe terenurile fertilizate cu îngrăşăminte chimice
fosfatice sau datorită depozitării fosfogipsului (deşeu rezultat în urma procesului
de obţinere a îngrăşămintelor fosfatice, caracterizat printr-un conţinut de radiu-
226 de 10-15 ori mai mare decât în sol);
▪ utilizarea apelor geotermale pentru încălzirea locuinţelor, ca apă
menajeră, în unele procese semiindustriale (topitul inului şi a cânepei) sau ca
factor terapeutic balneoclimateric.
Sursele antropice de radiaţii ionizante
Utilizarea radiaţiilor ionizante în numeroase activităţi industriale,
medicină sau cercetare ştiinţifică a determinat creşterea radioactivităţii factorilor
de mediu şi a riscurilor pentru sănătatea comunităţilor umane.
În funcţie de circumstanţele de expunere, IRADIEREA ANTROPICĂ
poate fi :
 ocupaţională (profesională)
 non-ocupaţională (neprofesională).
Expunerea ocupaţională
Expunerea ocupaţională se produce în anumite activităţi profesionale care
implică contactul cu diferite surse de radiaţii ionizante:
▪ industrie - extragerea minereurilor radioactive, obţinerea combustibilului
nuclear şi a energiei electro-nucleare, producerea fertilizanţilor fosfatici,
extracţia ţiţeiului şi a gazelor naturale, arderea combustibililor fosili, densimetria
şi defectoscopia non-distructivă, extragerea apei de la foarte mare adâncime,
tratarea sau reciclarea deşeurilor radioactive, sistemele de semnalizare non-
electrică;
▪ medicină - imagistică (radioscopii, radiografii, tomografie
computerizată), medicină nucleară (diagnostic cu izotopi radioactivi),
radioterapia afecţiunilor neoplazice, sterilizarea produselor hematologice;
▪ cercetare - obţinerea markerilor radioactivi, fizică atomică, analize prin
activare radioactivă, tehnici de datare cu carbon-14 sau potasiu-40 (pentru
determinarea vârstei unor materiale sau specii biologice).
Expunerea non-ocupaţională
Pentru comunităţile umane, principalele modalităţi de expunere la
radiaţiile ionizate sunt iradierea medicală în scop diagnostic sau terapeutic,
37
unele aparate sau instalaţii de uz casnic şi poluarea radioactivă a factorilor de
mediu.
Pentru populaţie, cea mai importantă sursă de expunere este iradierea
medicală. Mărimea riscului datorat procedeelor medicale care implică surse de
radiaţii este condiţionată de intensitatea dozei receptate (mai mare în timpul
radioscopiilor), zona iradiată (măduva hematopoetică şi gonadele au
radiosensibilitate mai mare), vârsta (mai mare la copii) sau starea fiziologică
(riscul este mai mare în perioada de sarcină).
Dintre aparatele de uz casnic care pot constitui surse de expunere
nonocupaţională la radiaţiile ionizante cele mai frecvente sunt: receptoarele TV
şi unităţile display ale computerelor personale (datorită excitării cu electroni a
ecranului); detectoarele de fum; becurile de iluminat cu perioada de utilizare
îndelungată sau arderea combustibililor fosili pentru încălzire sau prepararea
alimentelor.
Alte posibile modalităţi de contaminare radioactivă a factorilor
ambientali, inclusiv a surselor de apă şi alimentelor, sunt experimentarea
armelor nucleare şi accidentele de la centralele atomo-electrice. Efectele
biologice ale radiaţiilor ionizante Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia
vie, prin transferul energiei substratului iradiat, determină apariţia unor structuri
chimice ionizate, care generează variate efecte biologice.

Mecanismele producerii efectelor biologice

Pentru explicarea mecanismului de producere a efectelor biologice ale
radiaţiilor ionizante, au fost propuse două teorii, respectiv teoria ţintei şi teoria
radicalilor liberi.
Teoria ţintei (teoria acţiunii directe) postulează că există anumite
elemente, eventual structuri celulare, asupra cărora acţionează radiaţiile
ionizante, producând lezarea sau chiar distrugerea celulei. Studiile de
radiobiologie sugerează ca elementele cu cea mai mare sensibilitate sunt acizii
nucleici. Se estimează că, pentru afectarea celulei, sunt necesare minimum 15-
20 ionizari la nivelul structurilor sensibile, fenomenul fiind mai evident în
timpul mitozei nucleului celular.
Teoria radicalilor liberi (teoria acţiunii indirecte) consideră că efectele
radiaţiilor ionizante nu sunt consecinţa interacţiunii lor nemijlocite cu structurile
sensibile, ci sunt intermediate de radicalii liberi rezultaţi în urma radiolizei apei
(radicalul hidroxil HO si hidroxiperoxidic HO2). Efectele biologice apar în
condiţiile depăşirii eficienţei sistemelor fiziologice de neutralizare a radicalilor
liberi (superoxid dismutaza şi sistemul reducător glutation-peroxidaza), iar
intensitatea lor depinde de cantitatea de radicali liberi formaţi.
Din punct de vedere al radiosensibilităţii diferitelor structuri ale
organismului, cele mai vulnerabile sunt celulele caracterizate printr-o rată de
multiplicare mare şi un grad mic de diferenţiere (celulele limfoide, mieloide,
epiteliale, de reproducere), dar şi celulele foarte diferenţiate (celulele nervoase).

38
În funcţie doza de radiaţii ionizante receptată de structurile biologice şi efectul
biologic rezultat, cercetările de radiobiologie au evidenţiat doua tipuri de relaţii
posibile: relaţia liniară şi relaţia tip sigmoidal.
Relaţia liniară (doza fără prag) postulează următoarele:
• orice doză de radiaţii ionizante poate produce leziuni celulare;
• intensitatea efectelor nocive este proporţională cu doza receptată;
• sunt excluse orice posibilitate de reparare a leziunilor.
Această relaţie explică apariţia lezarea celulelor somatice (apariţia
degenerărilor celulare maligne) şi a celulelor germinale (efecte asupra
descendenţilor).
Relaţia tip sigmoidal (doza cu prag) conform căreia:
• lezarea structurilor iradiate apare numai după depăşirea unei anumite
doze („doza prag”), sub care nu apare nici un efect nociv;
• sunt posibile şi eficiente fenomenele reparatorii a leziunilor produse;
• dozele receptate ulterior se cumulează parţial.
Relaţia „doză cu prag„ explică apariţia modificărilor radiobiologice din boala
de iradiere acuta şi cronică (efectele somatice conturate).
Forme de manifestare a efectelor biologice
Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie poate genera consecinţe
variate, care pot fi clasificate în două mari categorii de manifestări: precoce şi
tardive.
Manifestările precoce sunt reprezentate de efectele somatice care apar
după un interval scurt de la iradiere. Interesează numai persoana expusă şi
apariţia lor poate fi anticipată în funcţie de doza receptată de organismul sau
ţesutul iradiat. Deoarece sunt expresia efectelor tip sigmoidal (doza cu prag),
intensitatea şi gradul de reversibilitate sunt dependente de mărimea dozei
absorbite.
Manifestările tardive apar după intervale de timp variabile, de câteva luni
până la câţiva ani, de la expunere. Sunt considerate efecte stochastice, care se
produc întâmplător, iar probabilitatea statistică a frecvenţei de manifestare scade
odata cu doza receptată.
Efectele somatice precoce sunt manifestări generate de expunerea externă
la doze unice sau repetate în timp scurt, care diferă în funcţie de mărimea zonei
iradiate - iradierea întregului corp sau iradierea anumitor zone corporale.
Iradierea externă a întregului corp cu doze sub 2 Gy produce astenie, stare
generală de rău şi greţuri, care apar la 3-6 ore de la expunere, însoţite de
modificări hematologice (leucopenie prin lezarea seriei limfoide şi mieloide). În
general, tulburarile se remit după 24 ore.
Expunerea organismului, într-un timp scurt, la doze mai mari de 2 Gy
determină boala acută de iradiere cu evoluţie în trei faze:
▪ faza prodromală caracterizată prin adinamie, inapetenţă, stare generală
alterată, eventual obnubilare;

39
 ▪ faza de remisiune a cărei durată este invers proporţională cu mărimea
dozei receptate de organism;
▪ perioada de stare care, în funcţie de doză, are trei forme de manifestare
(sindroame): sindrom hematologic în cazul expunerii la doze de 2- 10 Gy;
sindrom gastrointestinal la iradieri egale sau mai mici de 4 Gy şi sindrom nervos
central, dacă doza absorbită este mai mare de 10 Gy.
Sindromul hematologic debutează cu anorexie, greţuri, vărsături şi stare
de apatie, simptome care ating apogeul în 6-12 ore. Urmează faza de remisiune
de 24 până la 36 ore în care simptomele dispar complet. În timpul perioadei de
aparentă sănătate debutează procesul de distrugere, uneori ireversibilă, a
sistemului hematopoetic mieloid şi limfoid. Se manifestă prin limfopenie,
neutropenie, anemie şi trombocitopenie, urmate de hemoragii, dezechilibre
electrolitice şi creşterea susceptibilităţii la infecţii.
Uneori, prin lezarea marcată a timusului şi a plăcilor Payer apare
imunosupresia gravă, care poate contura sindromul imunologic asociat.
Sindromul gastrointestinal este dominat de greţuri, vărsături şi diaree care
produc deshidratarea marcată, reducerea volumului plasmatic , colaps vascular
şi moarte.
Iniţial, sindromul gastrointestinal este consecinţa toxemiei datorate
necrozei tisulare, pentru ca ulterior să fie perpetuat prin atrofia progresivă a
mucoasei tractului gastrointestinal. În stadiile avansate, denudarea vilozităţilor
intestinale determină plasmoragie masivă în lumenul intestinal.
Decesul survine în 3-10 zile prin plasmoragie şi septicemie cu floră
intestinală proprie, probabilitatea acestuia fiind proporţională cu doza receptată:
sub 2 Gy mai redusă, sub 4 Gy aproape 50% din persoanele iradiate decedează,
iar la iradieri de 5-10 Gy şansa de supravieţuire este practic nulă.
Sindromul nervos central (neuropsihic) apare în cazul expunerii
organismului într-un timp scurt la doze extrem de mari (peste 10 Gy), condiţie
întâlnită numai în situaţii speciale cum sunt accidentele nucleare majore.
Asemenea contexte situaţionale vizează operatorii şi formaţiunile de
intervenţie (pompieri şi „lichidatori „) din unităţile nucleare şi numai arareori
grupuri populaţionale din imediata vecinătate a unităţii nucleare implicate (de
exemplu bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki sau accidentul de la
Cernobâl din 1986).
Sindromul nervos central debutează printr-o perioadă prodromală cu
greţuri, vărsături, apatie şi somnolenţă care evoluează spre prostraţie datorată
focarelor inflamatorii nonbacteriene cerebrale sau produşilor toxici radio-induşi.
În scurt timp se instalează tremor, convulsii, ataxie, iar decesul survine în câteva
ore.
Iradierea externă localizată
Manifestările patologice induse de radioexpunerea externă a unor zone
corporale limitate sunt în funcţie de regiunea expusă şi zona iradiată. Apar

40
accidental, în cazul manipulării necorespunzătoare a unor surse de radiaţii, sau
în urma iradierii medicale în scop terapeutic (radioterapia unor afecţiuni).
În cazul iradierii externe localizate, pentru exprimarea leziunilor sunt
necesare doze mult mai mari decât în cazul iradierii întregului corp.
1. Radiodermitele acute sunt leziuni cutanate de tip eritematos localizate
la nivelul mâinilor şi degetelor. Apar precoce, la câteva ore de la iradiere.În
funcţie de doza absorbită, radiodermita poate îmbrăca diferite forme de
manifestare:
▪ 4 Gy dermita cu dispariţia temporară a pilozitatii;
▪ 16-20 Gy epilare definitivă;
▪ 6-12 Gy radiodermita eritematoasă sau exudativă;
▪ peste 25 Gy radiodermita atrofică cu ulceraţii şi necroza.
2. Leziunile oculare sunt localizate la nivelul cristalinului, care în cazul
iradierii cu doze mai mari de 2 Gy se opacifiază (cataracta radioindusă),
probabilitatea lezării cristalinului crescând cu doza absorbită: aproximativ 10%
la subiecţii expuşi la doze de până la 5 Gy, de 50% la cei care receptează doze
între 5-10 Gy, respectiv cca. 90% în cazul iradierii mai mari de 10 Gy.
3. Leziunile gonadelor. Iradierea zonelor ovariene sau testiculare, datorită
radiosensibilităţii celulelor germinale, poate determina amenoree sau
azospermie, a căror frecvenţă şi reversibilitate este dependentă de doza receptată
(tabelul 10 şi 11).
În cazul sexului feminin, probabilitatea suprimării funcţiei ovulatorii prin
iradierea ovarelor este condiţionată atât de doză cât şi de vârsta persoanei
iradiate (dupa U.S. Nuclear Regulatori Commision, Report NUREG CR-4214,
Rev.1. Part II. Washington, D.C. NRC: 1989
4. Efectele asupra embrionului uman. Iradierea accidentală, ocupaţională
sau medicală, chiar cu doze mici de ordinul 0,1 Gy, în primele 3 luni de sarcină
poate afecta procesul de organogeneza al produsului de concepţie determinând
malformaţii congenitale. Localizarile mai frecvente sunt la nivelul creierului
(anecefalie, hidrocefalie, atrofie cerebrală), ochiului (anoftalmie, microoftalmie,
retinoblastom) sau scheletului (nanism, craniostenoza, spina bifida, malformaţii
ale membrelor).
Iradierea produsului de concepţie după a 90-a zi de viaţă intrauterină
creşte riscul leziunilor sistemului nervos manifestate prin diferite grade de
oligofrenie şi dezvoltare neuropsihică deficitară.
Manifestările tardive sunt de tip stocastic (care apar aleator) care pot avea
exprimare somatică (interesează persoana iradiată) sau genetică (manifestările
apar la descendenţi).

Efectele somatice tardive

1. Carcinogeneza (cancerul radioindus) Procesul biologic de transformare
malignă are la baza relaţia de tip liniar (fara prag), manifestarea apărând de la
câţiva ani, până la zeci de ani de la iradiere. Deşi, datorită etiologiei

41
multifactoriale a cancerului, estimarea rolului radiaţiilor ionizante în
cancerogeneza este dificilă, pentru unele forme de cancer există suficiente date
care permit stabilirea corelaţiilor etiologice.
Pe plan mondial, expunerea la doza medie anuală de 2,4 mSv (valoarea
medie a radioactivităţii naturale pe Pământ) determină, pentru întreaga durată a
vieţii, un risc teoretic de moarte prematură prin malignitate indusă de
radioactivitatea naturală de aproximativ1%.
2. Radiodermitele cronice, manifestate prin fenomene de atrofie cutanată,
ulceraţii, keratoze, telangectazii şi creşterea riscului de malignizare, la care se
poate asocia alopecie, apar după expuneri parţiale relativ intense cum sunt cele
din radioterapie.
3. Cataracta este consecinţa iradierii cristalinului îndeosebi cu neutroni.
Procesul de opacifiere debutează la nivelul polului posterior al cristalinului după
o perioadă de latentă variabilă de la 6 luni până la câţiva ani de la expunere.
4. Scurtarea duratei medii de viaţă, probabil prin deteriorarea capacităţii
imunobiologice a organismului, a fost observată la unele categorii de personal
expus la radiaţii ionizante în cadrul activităţii profesionale. Pe baza studiilor
epidemiologice, care au vizat personalul medico-sanitar din serviciile de
radiologie din SUA, se estimează că expunerea îndelungată la doze de 0,01Gy
poate reduce speranţa de viaţă cu 1-5 ani.
5. Alte efecte somatice tardive semnalate în cazul expuneri prelungite sau
repetate la doze mici sunt: scăderea fertilităţii la ambele sexe; diminuarea
libidoului la femei; amenoree; anemie, leucopenie, trombocitopenie.
6. Efecte somatice post-radioterapie (iradierea medicală terapeutică) în
afecţiuni tumorale maligne sunt:
▪ leziuni renale - reprezentate de disfuncţii glomerulare şi tubulare - pot
apare în urma iradierii rinichilor cu doze de 20 până la 30 Gy. După o perioadă
de latenţă de 6-12 luni se manifestă prin proteinurie, insuficienţă renală în
variate grade de severitate, anemie şi hipertensiune;
• leziuni miocardice - pericardită şi miocardită - în caz de iradiere
mediastinală extinsă;
•leziuni medulare - mielopatie severă până la aplazie medulară prin
iradierea segmentară a coloanei vertebrale cu doze mai mari de 50 Gy ;
• leziuni intestinale - ulceraţii cronice, fibroze sau perforaţii intestinale - în
radioterapia metastazelor limfatice abdominale din seminomul testicular,
carcinomul ovarian sau limfoame.

Efectele genetice
Efectele genetice radioinduse sunt manifestări tardive, de tip stocastic,
care apar datorită iradierii celulelor germinale. Afectarea materialului ereditar
prin acţiunea mutagenă a radiaţiilor ionizante determină defecte genetice
(mutaţii perpetuate prin procreere) care se manifestă la descendenţii persoanelor
expuse. Asemenea dezordini genetice ereditare pot fi: aberaţii cromozomiale

42
grave care pot impiedica formarea oului sau viabilitatea embrionului; mutaţii
letale sau neletale cu caracter predominant recesiv.
Deşi la descendenţii persoanelor expuse ocupaţional la radiaţii ionizante
nu au fost observate defecte genetice semnificative, se estimeaza ca cel putin o
treime din toate defectele genetice pot fi consecinţa iradierii naturale. Măsurile
de radioprotecţie
Deoarece diferitele surse antropice de radiaţii ionizante sau modalităţi de
expunere au o deosebită importanţă economică, medicală sau ştiinţifică,
măsurile de radioprofilaxie au ca obiectiv principal reducerea expunerii la limite
raţional posibile, în condiţiile obţinerii de beneficii maxime cu minim de risc.
Aceste limite sunt reprezentate de doza maximă admisă (doza receptată de
întregul organism, de un organ sau ţesut, şi care, în lumina cunoştinţelor actuale,
în iradierea externă sau internă, nu produce efecte somatice decelabile pe toată
durata vieţii sau efecte genetice la descendenţi).
Măsurile de radioprotecţie din ţara noastră sunt cuprinse în Normele
republicane de radioprotecţie (Ordinul MS nr.51/1983) prin care este stabilită
doza maximă admisă pentru 3 grupe de populaţie în funcţie de contextul
expunerii:
⁕ 50 mSv pe an pentru populaţia expusă profesional (iradiere internă sau
externă a întregului corp, gonadelor, capului, trunchiului, a organelor
hematopoietice şi a cristalinului);
⁕ 5 mSv pe an pentru persoanele din populaţie, reprezentând grupul de
populaţie care locuieşte sau lucrează permanent în vecinătatea unor obiective
nucleare;
⁕ 0,02 Sv pe 30 ani doza genetică maximă admisă pentru populaţia în
ansamblul ei.
Pentru prevenirea efectelor somatice tardive, Comisia internaţională de
radioprotecţie (ICRP, 1991) recomandă următoarele doze maxime admise (cu
excepţia iradierii prin fondul radioactiv natural sau proceduri de
radiodiagnostic):
• sub 70 mSv pe întreaga durată a vieţii;
• excepţional cel mult 5 mSv pe an;
• doza medie pe 5 ani mai mică de 1 mSv pe an.
În vederea reducerii riscului de iradiere internă, echivalentul dozei efectiv
generat prin ingestia apei sau inhalarea aerului trebuie să fie de cel mult 0,5 mSv
pe an (1/10 din doza acceptată pentru persoane din populaţie).

RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE
Radiaţiile ultraviolete sunt radiaţiile electromagnetice care au lungimea de
undă cuprinsă între 100-400nm. Energie cuantică a radiaţiilor ultraviolete este
insuficientă pentru a produce ionizarea substratului asupra căruia acţionează, dar
destul de mare pentru a provoca excitarea atomilor şi produce reacţii
fotochimice.

43
 Clasificarea radiaţiilor ultraviolete
În funcţie de efectul biologic predominant radiaţiile ultraviolete (RUV)
pot fi clasificate în trei benzi:
• radiaţiile ultraviolete A (RUV-A) reprezentate de banda cu lungimea de
undă între 320-400nm. Prin interacţiunea cu structurile tegumentare au efect
predominant pigmentogen;
• radiaţiile ultraviolete B (RUV-B) reprezentate de banda cu lungimea de
undă între 280-320 nm. Asupra tegumentelor au efect predominant
eritematogen;
• radiaţiile ultraviolete C (RUV-C) ), reprezentate de banda cu lungimea
de undă între 200-280 nm, au efect predominant bactericid.
Componentele cu lungimea de undă mai mică de 200 nm nu au importanţă
biologică, deoarece în aer sunt absorbite foarte repede (de aceea sunt denumite
radiaţii ultraviolete de vid).
Sursele de radiaţii ultraviolete
- Sursele naturale.
Principala sursă naturală este Soarele, care emite radiaţii ultraviolete cu
lungimea de undă cuprinsă între 10-7 -10-8 m. Cantitatea şi intensitatea
radiaţiilor ultraviolete solare care ajung până la suprafaţa terestră sunt
dependente de:
1. Integritatea stratului de ozon stratosferic (dispus la altitudinea de 15-35
km sub forma unei pături cu grosimea medie de aproximativ 20 km) care reţine
radiaţiile ultraviolete în funcţie de lungimea lor de undă:
2. Angulaţia soarelui (unghiul soarelui) faţă de axa Pământului, respectiv
unghiul sub care radiaţiile ultraviolete traversează atmosfera.
3. Altitudinea - intensitatea radiaţiilor ultraviolete creşte pe măsura
creşterii altitudinii, astfel ca expunerea comunităţilor din zonele montane este
mai mare decât a celor din zonele de şes.
4. Difuzia în straturile atmosferice inferioare, datorită unor fenomene
meteorologice (norii, ceaţa sau bruma) sau poluării cu particule în suspensie,
poate diminua cantitatea de radiaţii ultraviolete de la nivelul solului, generând în
situaţii extreme, carenţa de ultraviolete.
5. Reflexia de către diferite suprafeţe poate amplifica intensitatea
radiaţiilor ultraviolete şi implicit potenţialele riscuri: majoritatea suprafeţelor
naturale (diferitele structuri geologice şi apa) reflectă aproape 10% din radiaţiile
ultraviolete incidente, iarba reflectă în medie 3%, suprafeţele de nisip cca.10-
25%, iar zăpada proaspătă aproximativ 80%.
- Sursele antropice
Pentru populaţia din mediul non-ocupaţional principalele surse antropice
de expunere la radiaţiile ultraviolete sunt:
• sistemele de iluminat cu becuri (tuburi) fluorescente sau de cuarţ
tungsten-halogen de mare intensitate.

44
 • instalaţiile de bronzare artificială (lămpile sau păturile solare) din
saloanele de cosmetică sau înfrumuseţare. Tuburile fluorescente din aceste
instalaţii emit cu precădere radiaţii ultraviolete din banda A ( 320-400 nm, cele
mai importante pentru pigmentogeneză, respectiv bronzarea tegumentelor), dar
şi cantităţi reduse de radiaţii ultraviolete B nocive;
• „lumina neagră” - black light - folosită în discoteci pentru realizarea
unor efecte luminoase speciale. În mediul ocupaţional cele mai frecvente surse
antropice de radiaţii ultraviolete pot fi:
• sursele industriale, respectiv corpurile încălzite la temperaturi ce
depăşesc 15000 C, instalaţiile de fotopolimerizare, dezinfecţie şi sterilizare,
aparatele de sudură, arcurile voltaice şi utilizarea lasser-ului;
• sursele medicale, reprezentate de aplicaţiile diagnostice şi terapeutice (în
fizioterapie) ale radiaţiilor ultraviolete şi lămpile cu ultraviolete folosite pentru
dezinfecţia laboratoarelor de microbiologie, virusologie sau a blocurilor
operatorii;
• sursele comerciale reprezentate de detectoarele de bancnote false şi
documente cu regim special.

Particularităţile radiaţiilor ultraviolete

Energia radiaţiilor ultraviolete
Deşi radiaţiile ultraviolete se caracterizează prin nivele energetice reduse,
aceastea sunt suficient de mari pentru a determina ruperea unor legături chimice
sau trecerea atomilor în stare de excitaţie, ceea ce poate initia variate procese
fotochimice sau fotobiologice. Asemenea procese sunt mai pronunţate în cazul
RUV-B şi RUV-C, care, datorită energiilor de până la 3,9 eV, pot interacţiona
cu proteinele celulare sau cu acizii nucleici (ADN).
Amploarea leziunilor celulare generate depinde de intensitatea şi, în
principal de lungimea de undă a radiaţiilor, lungimile de undă mici provocând
cele mai intense distrucţii celulare.
Astfel, prin comparaţie cu radiaţiile ultraviolete care au lungimea de undă
mai mare de 300 nm, potenţialul nociv al RUV cu lungimea de undă de 290 nm
este de 1000-10000 de ori mai mare. De aceea, chiar nivelele reduse de RUV-B
care, în condiţii normale, ajung până la suprafaţa Pământului pot produce
lezarea acizilor nucleici, arsuri solare, cataractă, cancer cutanat şi posibil efecte
asupra răspunsului imunitar (IACR - International Association of Cancer
Registries -1992).
Acţiunea germicidă: Acţiunea germicidă (efectul bactericid), respectiv
proprietatea radiaţiilor ultraviolete de a distruge microorganismele, este
consecinţa transferului energiei radiaţiilor ultraviolete către structurile celulare
ale microorganismelor. Dacă dozele de radiaţii ultraviolete receptate sunt
suficient de mari, acestea, prin excitarea atomilor, pot iniţia apariţia unor reacţii
fotochimice cu producerea de radicali liberi, cu mare reactivitate, care determină
intense leziuni celulare şi consecutiv distrugerea germenilor. În acelaşi timp,

45
radicalii liberi formaţi pot altera materialul genetic şi implicit capacitatea de
reproducere a microorganismelor. Efectul germicid este caracteristic radiaţiilor
ultraviolete din banda B şi C (RUV-B şi RUV-C), dar se manifestă cu intensitate
maximă în cazul lungimii de undă de 253,7 nm (limitele fiind în intervalul 250-
280 nm). Proprietatea radiaţiilor ultraviolete de a distruge microorganismele are
o deosebită importanţă practică în procesul de autopurificare a factorilor de
mediu natural (aer, apă, sol), dezinfecţia apei potabile sau a aerului din unităţile
sanitare sau laboratoarele de microbiologie sau virusologie.
Acţiunea fotochimică: Deoarece radiaţiile ultraviolete reprezintă o
modalitate de propagare a energiei, ele pot iniţia sau cataliza o serie de reacţii
fotochimice prin care se formează noi compuşi: fotosinteza vitaminei D3,
fotosinteza clorofiliană, fotopolimerizarea unor monomeri s.a. Pe de altă parte
radiaţiile ultraviolete pot contribui la degradarea unor structuri complexe prin
fotoliză. Efectele biologice ale radiaţiilor ultraviolete:
Efectele biologice ale radiaţiilor ultraviolete pot fi clasificate în efecte
asupra organismului uman şi efecte ecologice.
Efectele asupra organismului uman
Asupra organismului uman, radiaţiile ultraviolete determină efecte
generale (respectiv asupra metabolismului) şi efecte locale (reprezentate de
efectele asupra tegumentelor şi asupra ochiului). Efectele asupra metabolismului
Datorită rolului radiaţiilor ultraviolete în sinteza vitaminei D,
indispensabilă absorbţiei intestinale a calciului, principalul efect metabolic
benefic este efectul asupra metabolismului mineral fosfo-calcic. Prin iradierea
tegumentelor cu radiaţii ultraviolete, 7-dehidrocolesterolul (provitamina D3)
existent în piele, în compoziţia sebumului secretat de glandele sebacee, este
izomerizat, printr-o reacţie fotochimica, în colecalciferol (vitamina D3 naturală)
care reglează absorbţia calciului în intestinul subţire şi ulterior depunerea în
structurile dense.
Deoarece provitamina D3 este fotolabilă, expunerea excesivă la radiaţiile
solare determină fotoliza acesteia în fotoproduse inerte biologic, respectiv
lumisterol şi tachisterol. Faptul că rata izomerizarii 7-dehidrocolesterolul în
colecalciferol este limitată la 5-15% din cantitatea totală existentă în tegumente,
denotă că efectul benefic antirahitic al radiaţiilor ultraviolete nu este mai intens
în cazul expunerilor ce depăşesc anumite limite. După fotosinteză
colecalciferolului la nivelul tegumentelor, acesta este transportat pe cale
sangvină în ficat, unde este metabolizat în 25- hidroxicolecalciferol. Dacă în
perioada premergătoare expunerilor ulterioare la radiaţiile ultraviolete,
colecalciferolul nu pătrunde în circulaţia sangvină, acesta poate fi degradat,
relativ repede, în produşi lipsiţi de activitate biologică (suprasterol 1, suprasterol
2 si 5,6-transcolecalciferol). De aceea, expunerea excesivă la radiaţiile solare, şi
implicit la ultraviolete, poate anula efectul benefic antirahitic. Se admite ca,
pentru populaţia din teritoriile situate sub 600 latitudine, expunerea tegumentară
parţială zilnică de aproximativ 15 minute, între orele 9-16, asigură sinteza

46
nevoilor biologice de vitamina D3 (iradiere echivalentă cu 1/8 - 1/10 din doza
eritem). Radiaţiile ultraviolete, pe lângă abilitatea de polimerizare fotochimica a
7- dehidrocolesterolului, sunt capabile să regularizeze producţia în tegumente
atât de provitamina D3 cât şi de vitamina D3.
Pe lângă acest efect principal, expunerea organismului uman la doze
moderate de radiaţii ultraviolete induce o serie de reacţii benefice de stimulare
generală a proceselor metabolice: creşterea metabolismului bazal; intensificarea
oxidărilor celulare datorită stimulării tiroidiene;
• creşterea schimburilor gazoase;
• stimularea metabolismului intermediar glucidic, protidic şi lipidic;
stimularea proceselor imunologice;
• stimularea hematopoezei;
• creşterea capacităţii de efort fizic;
• diminuarea colesterolemiei.
Efectele asupra tegumentelor
Datorită penetrabilităţii reduse, întreaga energie a radiaţiilor ultraviolete
este eliberată la nivelul celulelor epidermice, ceea ce determină o serie de reacţii
fotochimice în urma cărora rezultă histamina şi alte substanţe vasoactive,
radicali liberi, distrugerea lizozomilor cu eliberarea enzimelor lizozomale
proteolitice s.a.
Efectele tegumentare pot fi precoce (eritemul actinic, pigmentaţia şi
fotosensibilizarea) sau tardive (elastoza solară, nevii pigmentari şi cancerul
cutanat).

- Eritemul actinic
- Formele de manifestare ale eritemului actinic, generat în special de
radiaţiile ultraviolete B, sunt dependente de doza receptată şi de unii factori
individuali dintre care mai importanţi sunt pigmentaţia naturală şi suprafaţa
tegumentară expusă.
Eritemul actinic, bine delimitat, apare la 2-3 ore de la expunere, perioada
necesară eliberării de mastocite a unor amine vasoactive histaminice şi
prostaglandine. Este acompaniat de usturime şi durere locală, şi, mai rar, de
fenomene generale: cefalee, vertij, hiperexcitabilitate, frisoane. Atinge
intensitatea maximă între 8-24 ore de evoluţie, după care se estompează treptat,
în câteva zile (în medie 24-72 ore), lăsând pigmentaţie.
Expunerea tegumentelor la doze mari de radiaţii ultraviolete produce
fenomene de necroză celulară, cu apariţia flictenelor, care se vindecă greu
lăsând pigmentaţie definitivă.
- Pigmentaţia tegumentară - Pigmentaţia (sau bronzarea) este consecinţa
formării melaninei printr-un proces biochimic, catalizat fotochimic de radiaţiile
ultraviolete (mai ales de RUV-A), de transformare a promelaninei din celulele
melanoblastice şi melanofore, situate în stratul bazal al epidermului, respectiv al
dermului.

47
 Se consideră că pigmentaţia tegumentelor este un mecanism natural de
protecţie a pielii împotriva agresivităţii radiaţiilor ultraviolete datorită efectului
de ecranare a tegumentelor de către pigmenţii melanici, dar şi prin îngroşarea
stratului cornos tegumentar expus.
Prin expunerea la radiaţiile ultraviolete se produc două tipuri de
pigmentaţie (bronzare):
• pigmentaţia precoce, prin care tegumentele devin mai inchise la culoare
după câteva minute de la expunere, datorită efectului fotocatalitic de
transformare a promelaninei preexistente în pigment melanic. La cateva ore
după întreruperea expunerii fenomenul se atenueaza progresiv, astfel ca dispare
complet în cel mult 36 ore.
• pigmentaţia tardivă se produce pe parcursul a câtorva zile (în medie trei)
datorită neoformării de promelanină, respectiv melanină, proces denumit
neomelanogeneză. Această pigmentaţie poate persista de la câteva săptămâni
până la câteva luni.

Fotosensibilizarea
- La un număr limitat de persoane, expunerea la radiaţiile solare poate
induce apariţia unor manifestări tegumentare de tip alergic, respectiv fenomene
de fotosensibilizare, datorită reacţiilor fotochimice dintre radiaţiile ultraviolete şi
unele molecule fotosensibilizante. În funcţie de formele de manifestare şi
mecanismul de producere, fotosensibilizarea poate fi primară sau secundară.
Fotosensibilizarea primară este consecinţa unei sensibilităţi excesive la
radiaţiile solare datorită, probabil, limitării eficacităţii sistemelor de protecţie
tegumentară. În declanşarea fenomenelor de fotosensibilizare primară, rolul
principal îl au radiaţiile ultraviolete solare, dar acestea pot fi determinate şi de
radiaţiile ultraviolete antropice cu lungimea de undă 320-400 nm (RUV-A).
Se manifestă prin erupţii polimorfe pruriginoase, uzual papulo-veziculare,
mai rar leziuni exematiforme sau placarde urticariene, localizate pe zonele
tegumentare expuse. Fotosensibilizarea secundară se manifestă prin leziuni
exematiforme care afectează zone tegumentare neexpuse radiaţiilor solare, care
apar la persoane deja sensibilizate la anumite molecule fotosensibilizante,
radiaţiile ultraviolete reprezentând factorul de iniţiere sau exacerbare a reacţiilor
fotoalergice.
Din categoria celor mai cunoscute substanţe fotosensibilizante fac parte:
• unii agenţi topici, dintre care mai recunoscuţi sunt unii componenţi din
parfumuri sau produse cosmetice (uleiul de bergamote extras din Citrus
bergamia, moscul, ambra, acidul para-aminobenzoic prezent în creme, ecrane
solare);
• psoralenii din unele plante (în special Umbelliferae: ţelina, mărar,
pătrunjel, morcovi, aghelica). Psoralenii pătrunşi în ţesutul cutanat, după
fotoactivarea lor de către radiaţiile ultraviolete naturale cu lungime de undă

48
mare, determină reacţii de fotosensibilizare care se manifestă prin leziuni liniare
pruriginoase;
• unele medicamente: tetracicline, thiazide, fenotiazine, retinoizi,
antiinflamatoare, sulfonamide, agenţi antimicrobieni s.a. unii coloranţi: albastru
de metil, eosina, fluoresceina;
• porfirinele din stări patologice ca lupus eritematos sistemic şi porfirie.
- Elastoza solară cutanată
- Elastoza solară cutanată este o afecţiune dermatologică care apare în
contextul expunerii cronice la radiaţiile ultraviolete. Se manifestă prin pierderea
elasticităţii naturale a tegumentelor, datorită degenerescenţei fibrelor de elastina
şi colagen din dermul profund, ca urmare a interacţiunii acestor structuri cu
radiaţiile ultraviolete, şi în special cu componenta UVA. În final, pielea devine
ridată, zbârcită şi flască.
- Fenomenul de îmbătrânire a pielii
- Accentuarea şi extinderea modificărilor elastozice, la care se asociază şi
alte efecte dermatologice datorate expunerii la radiaţiile ultraviolete, dintre care
mai frecvente sunt uscarea pielii, decolorarea în placarde (corespunzătoare
ruperii capilarelor sangvine), înmulţirea ridurilor, conferă pielii un aspect
îmbătrânit, caracteristic.
– Nevii pigmentari
– Nevii pigmentari deşii sunt tumori benigne ale melanocitelor, care se
dezvoltă iniţial în straturile profunde ale epidermului şi doar mult mai târziu în
derm. Prezenţa lor este asociată unui risc crescut de melanom malign. Leziunile
sunt frecvente la persoanele cu ten deschis la culoare, iar localizarea de elecţie
este în zonele tegumentare expuse intermitent radiaţiilor solare.

IGIENA HABITATULUI UMAN

Habitat = mediul artificial creat şi dezvoltat de om.

Influenţa urbanizării asupra sănătăţii: Dezvoltarea urbană crează condiţii
superioare de viaţă şi de muncă, dar constituie şi un motiv de nelinişte, pusă de
unele consecinţe negative asupra mediului şi implicit asupra omului şi sănătăţii
sale. În urma unor cercetări realizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii s-a
constatat că principalele boli care domină astăzi omenirea şi care se găsesc
predominant în oraşe sunt:
- boli cardiovasculare, mai ales cardiopatia ischemică şi hipertensiunea arterială;
- boli respiratorii cronice;
- boli neuropsihice – psihoze, psihastenii;
- boli endocrine – de nutriţie şi metabolism, diabetul şi tiroidiile;
- accidentele de circulaţie şi de domiciliu.

49
FACTORI URBANI DE RISC:
- aglomerarea populaţiei – contact între locuitori
- posibilitatea mai rapidă de răspândire a unor boli transmisibile.
Exemplu - virozele respiratorii - cunosc o răspândire mult crescută faţă de
trecut, chiar şi în perioadele neepidemice.
- mobilitatea mai mare a populaţiei, care creează posibilităţi multiple de
extindere a unor afecţiuni cu maximum de rapiditate;
- poluarea mediului, ca urmare a creşterii numărului de surse şi a posibilităţilor
de acţiune concentrată a poluanţilor.
- regimul de viaţă - suprasolicitare, mai ales nervoasă, schimbarea unor obiceiuri
tradiţionale în ceea ce priveşte activitatea, alimentaţia, odihnă, + fumatul,
alcoolismul şi uneori farmacodependenţa.
FACTORI importanţi în construirea şi dezvoltarea oraşelor:
- factorii economici,
- factorii naturali,
- factorii demografici.

FACT. ECONOMICI sunt reprezentaţi de bogăţiile naturale ale solului şi

subsolului, posibilităiile de relaţii cu alte localităţi, asigurarea dezvoltării
mijloacelor de transport etc.

FACTORI NATURALI: relieful localităţii, caracteristicile solului, -

existenţa apelor de suprafaţă şi subterane, clima, vegetaţia etc. - rol deosebit de
important în cazul staţiunilor balneoclimaterice, mai ales atunci când reprezintă
factori cu acţiune terapeutică ca apele minerale, apele termale, climatul de
altitudine, litoralul mării etc.

FACTORI DERMOGRAFICI: - numărul populaţiei care se calculează pe

baza planurilor economice de dezvoltare şi căreia trebuie să i se asigure
instituţiile medicale necesare ca număr de medici şi cadre medii, număr de
paturi de spital, număr de dispensare etc.;
- structura populaţiei pe grupe de vârstă, pe profesiuni etc. care determină
instituţiile sanitare respective ca spitale pentru femei, pentru copii, creşe,
instituţii de asisteniă socială, spitale de specialităţi distincte radioprotecţie –
Cernavodă; secţie de arsuri – Târgu-Jiu; etc.;
- densitatea populaţiei care are o mare importanţă sanitară în cunoaşterea
gradului de aglomerare, de asigurare a spaţiilor necesare condiţiilor fiziologice
şi psihologice de viaţă etc; - dinamica populaţiei
- dinamica naturală (natalitate, mortalitate, excedent) + dinamica
artificială ca navetismul, migrarea populaţiei şi mai ales migrarea temporară în
anumite perioade, ca în cazul staţiunilor balneoclimaterice-turişti;

50
 - sănătatea populaţiei - morbiditatea, boli cu extindere în masă, boli
cronice şi degenerative, etc. Morbiditatea dominantă (primele cauze de
îmbolnăvire) foarte diferită de la o localitate la alta şi strâns legată de factorii de
mediu şi condiţiile specifice fiecărei localităii.

AMENAJAREA TERITORIULUI - zone funcţionale.

- zona de locuit:
Peste 60 % - salubră - zona de locuinţe.
Cerinţe: să respecte o densitate medie a locuitorilor, o densitate medie a
clădirilor, un bun iluminat natural.
Clădirile de locuit - nivel de înăţime pentru a permite radiaţilar solare să
pătrundă până la etaţele inferioare ale clădirilor. - dotări administrative,
culturale, sanitare, comerciale, de învăţământ - ex. şcolile -15 minute de mers pe
jos pentru elevii din primele clase.
- zona transporturilor – circulaţiei,
- zone verzi,
- zona industrială sau platformele industriale,
- zona extravilană sau preorăşenească.

Acţiunea zgomotului asupra organismului:

- factori care ţin de zgomot - intensitatea, frecvenţa, timpul de acţiune,
caracterul zgomotului (continuu sau intermitent);
- factori care ţin de organism ca: vârsta, activitatea, starea fizică,
obişnuinţa, sensibilitatea individuală etc.;
Factori de mediul în cadrul căruia are loc acţiunea ca: dimensiunea
spaţiului, configuraţia terenului, structura arhitecturală etc.
- zona liniştită de la 0 la 30 decibeli, - zona efectelor psihice de la 30 la 60
decibeli,
- zona efectelor fiziologice de la 60 la 90 decibeli,
- zona efectelor otologice de la 90 la 120 decibeli.

ACTIUNEA ASUPRA URECHII – acute:

- traumatisme ale timpanului, ale urechii medii sau chiar ale urechii
interne, se manifestă prin înfundarea sau perforarea timpanului, hemorăgii otice,
surditate etc.

ACŢIUNEA ASUPRA URECHII

- tulburări cornice:
- pragul auditiv creşte cu 10-15 decibeli pentru cîteva ore până la câteva
zile
- oboseală auditivă.
Surditatea

51
 - leziuni degenerative atrofice la nivelul urechii interne; pot apărea şi
leziuni ale proiecţiei pe scoarţă a nervului auditiv.

TULBURARI CRONICE:
- zgomotul
- stimul extern
- fenomene de excitaţie şi inhibiţie alternativă, traduse EEG prin apariţia
unei desincronizări difuze.
- pătrunderea zgomotului realizându-se nu numai pe calea nervului auditiv
ci şi prin piele, muşchi, oase, articulaţii.
- aparatului cardiovascular - accelerarea AV şi TA, în mod special
tensiunea sistolică.
- aparatul respirator - creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii ca şi
a consumului de oxigen.
- aparatul digestiv - modificări inhibitorii ale secreţiei şi motilităţii
gastrice şi intestinale.
- sistemul endocrin - glandelor tiroidă şi suprarenale,
- scoarţa cerebrală reacţionează concomitent sau independent prin
scăderea atenţiei, apariţia insomniei, oboselii rapide etc - apariţia oboselii este
considerată ca rezultat al faptului că zgmotul este un stimul perceptibil care nu
aduce nici o informaţie utilă. - nevrozele, psihastenia, HTA, gastrita şi ulcerul
gastric şi duodenal, colita, diabetul, hipertiroidismul şi altele. - timpul somnului
- timpul de adormire se prelungeşte mult iar perioada de somn profund scade
substanţial.
Ambele modificări sunt direct proporţionale cu intensitatea zgomotului şi
se traduc prin oboseală evidentă la trezire.

Măsuri de prevenire şi combatere:

Lipsa completă de zgomot creează stări complexe de nelinişte, senzaţie
penibilă de izolare şi depresiune, de ureche înfundată etc.
Cosmonauţii, la care fenomenul de linişte absolută - suprasolicitare
nervoasă descrisă ca apăsare psihică şi senzaţie de frică.
Zgomotul este un rău necesar.

IGIENA LOCUINŢEI
Locuinţa = climat de protecţie faţă de factorii necorespunzători din mediu.
OMS: locuinţa este locul unde omul îşi petrece cea mai mare parte a timpului, se
odihneşte, îşi reface forţa de muncă, munceşte şi se distrează. OMS a stabilit trei
condiţii de stabilitate a locuinţei:
1. să satisfacă nevoile fiziologice şi psihologice ale organismului uman;
2. să nu fie nociv (infecţii, infestaţii, intoxicaţii, accidente);
3. să asigure confort individului şi familiei sale.

52
 Locuinţa constituie elementul de legătură între individ şi familia sa şi între
aceasta şi societate. Ea nu se limitează doar la localul propriu-zis, ci cuprinde şi
toate serviciile, instalaţiile şi dispozitivele necesare.
- are multiple valenţe economice, sociale, culturale, sanitare etc.
- influenţează în mod deosebit sănătatea locatarilor prin caracteristicile
sale constructive şi funcţionale.
- transmiterea unui mare număr de afecţiuni aerogene ca gripa şi virozele
respiratorii dar scarlatina, difteria, rujeola, rubeola, varicela şi altele.

ACCIDENTE DE LOCUINŢĂ:
- căderile şi alunecările - luxaţii şi fracturi,
- electrocutările - construcţie defectuoasă a instalaţiilor electrice sau
neasigurării lor,
- creşterea utilizării de aparate electrice de uz casnic,
- exploziile, combustiile, accidentele produse de substanţe inflamabile sau
corosive, rănirile prin arme de foc ,
- înecul.
Cei mai expuşi accidentelor din locuinţe sunt copiii şi persoanele în
vârstă.

Recomandări sanitare:
Amplasare: în zonele de locuit cu respectarea aliniamentului stradal şi a
arhitectonicii.
Protecţie împotriva surpărilor, alunecărilor de teren, avalanşelor,
inundaţiilor, emanaţiilor, infiltraţiilor toxice, inflamabile şi explozibile şi de
surse de poluare a mediului.
Să aibă posibilităţi de alimentare cu apă, de îndepărtare a reziduurilor şi
apelor uzate, a apelor menajere.
Asocierea unor zone verzi, de odihnă, de recreaţie.
Solul ales să fie apt de autopurificare Dotări edilitare la nivel comunitar:
unităţi economice, creşe, grădiniţe, cabinete medicale, farmacii, etc. Distanţe:
gunoi menajer, bătutul covoarelor – la 10 m de ferestrele locuinţelor; garaje,
garat maşini – la 10 m de ferestre.
1. Solul – salubru, apa freatică la 1 m sub fundaţie, uşor inclinat.
2. Orientarea – sudică; S-E, S-V;
N – nu permite pătrunderea directă a razelor solare;
V – după masa – încălzire excesivă;
E – curenţi de aer.
Principalele încăperi care trebuie să asigure aceste condiţii: dormitor,
camera copilului, camera de zi;
- bucătăria spre N;
- baia, WC – orice parte.

53
 Cu cât numerele camerelor e mai mic, cu atât orientarea trebuie să fie mai
bună.
3. Materiale de construcţie: a. Naturale: piatră, lemn, cărămidă; b.
Artificiale: mase plastice, beton, sticlă, aluminiu. Condiţii: termoizolante,
hidroizolante, fonoizolante, ignifugă; uşor de întreţinut.
4. Planificarea interioară: OMS: nr. camere = nr. persoane din gospodărie
Psihologii recomandă: nr. persoane + 1 = nr. camere. O cameră este destinată
relaţiilor de întâlnire cu o persoană din afara familiei. Suprafaţa: 10-16
m2/persoană. Înălţimea: 1 m peste înălţimea medie = 2,6 – 2,7 m. Cubaj: 30-35
m3 .
5. Anexele locuinţei:
(a) Bucătăria: de dimensiuni diferite; numai pentru pregătirea mesei sau şi
pentru servirea ei; să fie aproape de sufragerie sau vestibulul unde se serveşte
masa (pereţii, tavanul din material rău conducător de căldură pentru condensarea
redusă a apei, în rest faianţă, ulei); ventilaţie, hotă pentru vapori;
(b) Baia cu WC - aproape de dormitoare, din materiale uşor lavabile, cu
bideu; ventilaţie, duş sau cadă, sifon de scurgere ;
(c) Spălătorie, uscătorie ->magazii (în blocuri);
(d) Cămara – înlocuită de frigider, congelator;
(e) Garaj – gaze; 10-15 m faţă de clădirea de locuit.
Pierderea de căldură a organismului uman
a) Conducţie – contact direct organism-obiecte 5%
b) Radiaţia – calorice 45% - către exterior
c) Convecţia – pierderea către aerul înconjurător 15-20%
d) Evaporare – prin vapori de la suprafaţa corpului 30%

Factori care infuenţează ambianţa termică: temperatura aerului;

umiditatea aerului; mişcarea aerului; temperatura obiectelor.
Ambianţa termică (temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţie
calorică) - adecvată: – temperatura aerului – 18-22°C, vara până la 26 °C;
– umiditatea – 35-65%, în medie 50%;
– curenţii de aer – viteza de 0,1-0,3 m/sec. (fără a depăşii 0,5 m/sec.) –
radiaţia calorică – radiatoare, sobe; nu va depăşi 80 °C.
Aer cald => vasodilataţia periferică, tahicardie, hipertensiune arterială,
hipersudoraţia, scăderea cantităţii de urină, scad secreţiile digestive, oboseală,
lipotimie; la temperaturi înalte => creşte temperatura corpului la 42-43 °C =
colaps termic cu prăbuşirea tensiunii arteriale
Aer rece => scăderea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, scăderea
frecvenţei pulsului, creşte TA, creşte cantitatea de urină, creşte concentraţia
sângelui => ischemii periferice, pareze, paralizii; scade imunitatea.

Indicatori de ambianţă termică:

54
 - Indicatori fizici – aparat Kata termometru pentru ambient. Valoarea
optimă 4,5- 6,5 cal./min.
Temperatura cutanată – diferenţa de temperatură: frunte 32-33 °C; degetul
mare de la picior 20-21°C.
Pulsul: frecvenţa creşte sau scade sub influenţa ambianţei termice;
creşterea temperaturii ambianţei cu 1°C, frecvenţa pulsului creşte cu 33
bătăi/min – la 120 bătăi/min, temperatură necorespunzătoare.
Sudoraţia – în locuinţă omul nu trebuie să transpire.
Transpiraţia = disconfort termic.
Indicatori psihologici - 20°C, 100% umiditate, Om/sec = confort.

Încălzirea locuinţei:
Locală: - sobe – reduce cubajul, gaze zoxice, dă variaţii mari de
temperatură, transport de combustibil (lemne, cărbune, curăţirea sobei);
- centrale proprii – verificate periodic, autorizate; centrală –
nezgomotoasă;
- electric – neeconomic, produce radiaţii electromagnetice.
Locuinţa: să aibă temperatura efectivă de 17-21 grade, repartizată uniform
spaţiutimp; să nu depăşească 1-2grade pe orizontală şi 1-3 grade pe verticală, 3
grade pe 24 h pentru încălzirea centrală şi 6 grade pentru cea locală.
Umiditatea peste 35%
Nedepăşirea a 80 grade pentru corpurile de încălzit, pentru evitarea
fluxului de radiaţie
Vicierea aerului – fenomen complex, rezultat din suprapopularea sau
aglomerarea încăperilor. La baza vicierii aerului stau: scăderea cantităţii de
oxigen, creşterea cantităţii de bioxid de carbon, procesul respirator, creşterea
temperaturii aerului, creşterea umidităţii aerului.

Poluarea interioară – surse: nr. de persoane din încăpere, prezenţa

animalelor şi a plantelor, instalaţiile de încălzit, prepararea alimentelor, igrasia,
fumatul, materialele de construcţii, mobilierul, covoarele, draperiile, activităţile
gospodăreşti, jocul copiilor.

Poluarea sonoră:
Poluanţi sonori:
- Surse externe: zgomot industrial, comercial = zgomot de fond; mijlocace
de transport.
- Surse interioare: lift, instalaţiile de apă, canalizare, aspiratorul, maşina
de spălat, radio, TV, joaca, dansul. Aparatul auditiv percepe 16-20000 Hz
(frecvenţă). Acuitatea auditivă scade cu vârsta => 1000-400 Hz. Intensitatea –
beli – decibel (pt. om) - la om = 0-12 decibeli. Iluminatul locuinţei – natural;
artificial.

55
 Factori naturali:
- Unghiul de pătrundere – arată cât de adânc pătrunde lumina. –
Unghiul de deschidere = zona prin care pătrunde în încăpere radiaţia
solară direct. - Distanţa între clădiri – împiedică pătrunderea luminii.
- Adâncimea încăperii – să nu fie mai mare decât de 2,5 ori ditanţa de la
podea la marginea superioară a ferestrei. Raportul dintre suprafaţa sticloasă şi
podeaua încăperii.

Factori artificiali:
- Intensitatea luminoasă;
- Evitarea umbrelor şi a strălucirii;
- Uniformitate în timp şi spaţiu;
- Evitarea încălzirii atmosferei;
- Spectrul luminos cât mai aproape de cel natural.

Iluminat:
- Incandescent - încălzirea atmosferei, puţin economic;
- Luminescent: radiaţii UV, economie, nu încălzeşte, fect troboscopic.
Norme: cameră zi, bucătărie – min. 50 lucşi; dormitor – 30 lucşi; anexe – 10-20
lucşi, pentru suprafete de lucru 75-150 lucsi

Ventilaţia
Schimb continuu între aerul din interiorul si exteriorul locuinţei
Poate fi
- prin infiltraţie (organizată sau neorganizată) sau
- prin aerisire
Naturală sau artificială Norme 30-35mc/persoană şi oră în încăperi de
locuit şi 35-60 mc/persoană pentru bucătării Martor al ventilaţiei deficitare:
Ciuperca de mucegai

Umiditatea locuinţei:
- Umiditate de construcţie: Strat izolator, sifonarea excesului de apă;
- Umiditatea de întreţinere: defecţiuni în conducte, îndepărtarea apelor
reziduale.

Sindromul clădirii bolnave

Caracteristici
1. reducerea ventilaţiei cu aer exterior
2. condiţionarea aerului
3. utilizarea preferenţială a materialelor sintetice în construcţie şi în
birotică
Simptome asociate
- Iritaţia mucoselor

56
 - Iritaţia pielii
-Simptome neurotoxice
- Hiperreacţii nespecifice
- Tulburări de miros şi gust
Caracteristic: dispariţia/diminuarea simptomelor la părăsirea clădirii
Întreţinerea locuinţei: efect nociv, degradare <= curăţenie perfectă: aerisire
zilnică, aspirare, ştergerea prafului, expunerea lenjeriei de pat la soare. Curăţenia
începe în dormitor, bucătărie, locul de colectare a rezidurilor. Curăţenia
periodică – aspirarea, scuturarea covoarelor, spălarea geamurilor, perdelelor,
uşilor, dezinfectante.

IGIENA INSTITUŢILOR PUBLICE

Alături de locuinţă instituţiile publice reprezintă principalele amenajări
urbane care pot influenţa starea de sănătate a populaţiei.
Instituţiile publice pot fi de natură şi structură diferită, cele mai
importante fiind: unităţile industriale, comerciale, culturale, de învăţământ,
sportive, sanitare, etc.
În cadrul instituţiilor pulblice, cele medico-sanitare ocupă un loc deosebit
fiind reprezentate de:
- Dispensare teritoriale şi de întreprindere
- Dispensare policlinice
- Sanatorii
- Spitale
Cele mai importante sunt spitalele, acestea fiind unităţi care acordă
asistenţă medicală profilactica, curativă şi de recuperare.
Afecţiunile care se pot răspândi în interiorul spitalului poartă denumirea
de infecţii intraspitaliceşti sau infecţii nosocomiale.
În abordara măsurilor de prevenire a infecţiilor intraspitaliceşti trebuie să
se ţină seama de etiopatogenia lor de frecvenţa şi gravitatea lor şi de
particularităţile lor clinicoepidemiologice .
Accesul în incinta spitalului trebuie asigurat obligatoriu prin două intrări:
una pentru bolnavi, personal şi vizitatori şi alta pentru aprovizionare şi
îndepărtarea reziduurilor.
Întreţinerea curăţeniei saloanelor de spital se va face zilnic sau chiar de
mai multe ori pe zi de către un personal specializat . Curăţenia se va face cu apă
fierbine şi soluţii dezinfectante.
Alimentarea cu apă potabilă la toate nivelele clădirilor este obligatorile
fiind impusă de necesităţile de igienă a bolnavilor şi personalului cât şi de
menţinerea permanentă a curăţeniei.
Asigurarea cu apă sterilă pentru spălare chirurgicală în sălile de operaţie şi
sălile de naşteri.

57
 Asigurarea cu obiecte sanitare suficiente: existenţa cel puţin a unei
chiuvete cu apă rece şi caldă în fiecare salon precum şi existenţa unui număr
suficient de duşuri.
Îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide - foarte importantă
Dispensarul policlinic - are ca scop principal asitenţa medicală
ambulatorie iar după încheierea consultaţiilor sălile de aşteptare cât şi cabinetele
medicale vor fi supuse unor operaţii de dezinfecţie obligatorie.
Farmacia spitalului va avea un circuit închis.
Blocul alimentar trebuie să asigure un circuit cât mai igienic al
alimentelor - personalul bucătăriei şi oficiilor va fi supus unui control medical
periodic.
Spălătoria va trebui să asigure un circuit igienic al lejeriei din spital. La
nivelul spălătoriei lenjeria curată şi cea murdară se vor păstra în încăperi
complet separate.
Un ultim circuit funcţional important este al vizitatorilor - vizitarea
bolnavilor nu se poate face decât în anumite zile şi între anumite ore iar
vizitatorii vor îmbrăca haine de protecţie proprii spitalului.

IGIENA ALIMENTARĂ

Igiena alimentației este partea igienei care urmărește două obiective

principale:pe de o parte cunoașterea și punerea în valoare a efectelor favorabile
ale alimentației asupra stării de sănătate, iar pe de altă parte, diminuarea sau
îndepărtarea riscului ca produsele alimentare să devină factori dăunători pentru
consumatori.
• Alimentele furnizează organismului substanțele nutritive de care acesta are
nevoie pentru asigurarea energiei indispensabile proceselor vitale, pentru
sintetizarea substanțelor proprii și repararea uzurii, precum și pentru formarea
substanțelor active care favorizează desfășurarea normală a proceselor
metabolice.

După natura şi rolul lor în organism substanţele nutritive se împart în: proteine,
glucide, lipide, minerale, vitamine.
- proteinele = substratul vieţii; prin arderea unui gram de proteine » 4,1 calorii
- lipidele = rol esenţial de furnizoare de energie; prin arderea 1 g » 9,3 calorii
- glucidele = rol în eliberarea mai rapidă de energie
- săruri minerale = rol în desfăşurarea proceselor vitale (calciu, fosfor
- componente ale oaselor şi dinţilor; fierul intră în structura Hemoglobinei)

58
- vitaminele = nu se sintetizează de către organism, sunt aduse odată cu
alimentele

Starea de nutriţie normală = alimentele consumate trebuie să aducă toate

substanţele nutritive în cantităţi optime.
Nevoile nutritive variază de la o persoană la alta. Sunt în funcţie de: stadiul
creşterii organismului(vârstă), capacitatea de muncă, efortul fizic, intelectual
depus, de starea fiziologică a organismului, de starea de sănătate.
Dezechilibrul alimentar poate fi în plus sau minus şi generează boli de nutriţie.
Când nu se respectă normele de igienă specifice la obţinerea, prelucrarea,
transportul, depozitarea, comercializarea şi utilizarea alimentelor, acestea se pot
transforma în produse dăunătoare sănătăţii.

NECESARUL FIZIOLOGIC DE SUBSTANŢE NUTRITIVE

La om, alimentaţia raţională ştiinţifică are în vedere aspectele cantitative şi

calitative care să satisfacă adecvat nevoile variabile ale organismului sub aspect
energetic, plastic şi funcţional, asigurând astfel starea de sănătate.

METABOLISMUL:
Reprezintă ansamblul transformărilor chimice şi energetice care au loc în
organismul vieţuitoarelor (greacă metabole = schimbare).
Este constituit din 2 procese antagoniste:
- Catabolismul = caracterizat prin procese de degradare a unor constituienţi şi
eliberare de energie.
- Anabolismul = caracterizat prin procese de sinteză cu captarea de energie
(consum).
Producerea de energie în organismul uman are loc prin degradarea unor
substanţe cu potenţial ridicat de energie (glucide, lipide) aceste sunt prezente în
combinaţii alimentare furnizate organismului prin hrană sau din rezerve.
În fiziologie, energia se măsoară în calorii şi anume:
1 calorie (cal.) = cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii
unui gram de apă cu un grad Celsius.
1 kcal = 1000 calorii.
Dacă metabolismul unui om la pat necesită valori calorice apropiate de cele ale
metabolismului bazal, în schimb pentru omul care depune o muncă, necesităţile
calorice sunt condiţionate de consumul energetic necesar efectuării acelei munci.
Astfel normele FAO/OMS şi adaptate condiţiilor ţării noastre de către Institutul
de Igienă şi Sănătate Publică, arată ca în funcţie de activitatea fizică,
profesională, există 4 grupe de activitate ce cer eforturi energetice diferite şi
anume:
1. Activitate lejeră:
- bărbaţi: funcţionari, medici, avocaţi, vânzători, arhitecţi;

59
- femei: funcţionari, medici arhitecţi, gospodine ce dispun de aparatură casnică.
2. Activitatea moderată:
- bărbaţi: studenţi, muncitori în industria uşoară, agricultură modernizată,
construcţii, militari în termen;
- femei: studente, gospodine fără aparatură casnică, muncitoare din industria
uşoară, vânzătoare.
3.Activitate intensă:
- bărbaţi: muncitori forestieri, mineri, în industria grea, militari în perioada de
instrucţie, atleţi.
- femei: dansatoare, muncitoare în agricultură.
4. Activitatea excepţională
- bărbaţi: tăietori de lemne, muncitori din industria metalurgică, forjori.
- femei: munctioare în construcţii.
Intensitatea efortului fizic este determinată de numărul de muşchi ce intră în
activitate, frecvenţa contracţiilor musculare, metabolismul energetic,
proporţional cu greutatea corporală.
În funcţie de grupa de activitate profesională necesarul energetic este cuprins
între 2500-6000 kcal.
Dacă alimentaţia realizează un aport caloric inferior consumului energetic,
echilibrul energetic al organismului devine negativ şi este nevoit să utilizeze
rezervele nutritive (lipide şi glicogen) şi chiar proteine structurale, scăzând în
greutate.
Când aportul alimentar depăşeşte necesităţile energetice, plusul se depune sub
formă de rezerve lipidice, organismul creşte în greutate şi dacă situaţia se
prelungeşte se ajunge la obezitate.

Necesarul de glucide
Se mai numesc hidraţi de carbon sau zaharuri - sunt substanţe organice, simple
din punct de vedere al numărului de elemente şi anume alcătuite din carbon,
hidrogen şi oxigen.
Cele mai răspândite sunt: monozaharidele (glucoză, fructoză, galdoză);
dizaharide (zaharoză, maltoză, lactoză); polizaharide (amidon, glicogen,
celuloză).
Ele sunt în primul rând energogenetică (productor de energie)
În condiţii fiziologice normale furnizează organismului 65% din energia
necesară.
Caracteristicile glucidelor şi metabolizarea: au valoare calorică de 4 kcal/gram
Necesarul glucidelor este 6 grame/kg greutate corp/zi.
Avantaje: se digeră uşor, se absorb repede, se găsesc în cantităţi mari, au preţ de
cost scăzut.
Calitativ din punct de vedere nutritiv este de preferat consum de amidon 80%,
consum de zaharoză fiind maxim 60 grame/zi.
Rolul

60
- asigură exclusiv energia pentru SNC;
- este tonic al celulei hepatice;
- contribuie la formarea rezervei de glicogen (consumat în activitatea
musculară);
- sunt indispensabile pentru metabolizarea lipidelor şi proteinelor.
Circulă în organism sub formă de glucoză.
Se depune în rezervă sub formă de glicogen în ficat.

Necesarul de lipide
Sunt substanţe organice alcătuite din acizi graşi şi glicerini Clasificare în:
o După provenienţă: animale şi vegetale
o Nutriţional după conţinutul în: acizi graşi saturaţi şi acizi graşi nesaturaţi.
A devenit importantă cunoaşterea în acizi graşi deoarece s-a constatat o legătură
direcă între consumul crescut în acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi din alimentaţie
şi apariţia unor boli metabolice cardiovasculare.
Rol:
- sunt necesare sub aspect energetic, plastic, funcţional;
- acoperă 25-35% din totalul caloriilor;
sunt utile în lupta împotriva frigului;
- un volum mic dezvoltă cantităţi mari de energie (1 gram dezvoltă 7
kilocalorii);
- se constituie în rezerve cu rol în protecţia la frig, şocuri mecanice, la
elasticitatea pielii;
- intră în structura unor componente celulare (fosfolipidele);
- au rol plastic în formarea membranei;
- au rol în nutriţie atât cele animale cât şi cele vegetale.
Consumul exagerat – duce la obezitate, creşterea colesterolului, infarct,
accidente cerebrale, scleroza vaselor;
Carenţa grăsimilor în alimentaţie duce la tulburări în termoreglare, perturbări de
creştere, leziuni renale

Necesarul de proteine
Din punct de vedere chimic sunt substanţe organice foarte complexe ce au în
componenţă Ca, H, O, Na, S, acoperă 13-16% din totalul caloriilor.
ROL
- sunt componente ale ţesurilor, intră în structura celulelor, i-au parte la creşterea
şi refacerea lor (deci au rol plastic)
- participă la formarea unor enzime sau fermenţi (catalizatori)
- intră în structura unor hormoni cu rol în reglarea activităţii organismului
- toate au rol catalictic – PENTRU că intră în structura unor enzime sau hormoni
- iau parte la menţinerea echilibrului ozmotic la repartiţia apei şi a substanţelor
dizolvate.
- intervin în procesul de apărare a organismului prin formarea anticorpilor.

61
- protejează organismul contra acţiunii toxice a unor substanţe cu care se leagă
chimic, rezultând producerea unor compuşi nenocivi.
Alimentaţia noastră conţine un amestec de proteine care diferă prin compoziţia
lor în aminoacizi.
- la adult, proteinele în dietă sunt necesare pentru menţinerea organismului: 18-
19% din proteinele din ţesuturi sunt în mod constant degradate şi înlocuite în
ritmuri diferite. Astfel, stratul epitelial al intestinului subţire se reînnoieşte la 3-4
zile, pe când colagenul prezent în tendoane şi alte ţesuturi conjunctive se
reînnoiesc la câţiva ani. Viteza medie de reînnoire a proteinelor la adult = 400
grame / zi.

Aportul de proteine pe grupe de populaţie:

- pentru un adult sănătos 1,2 - 1,5 grame proteină/kgcorp/zi;
- pentru persoanele cu cheltuieli energetice mari, din mediu toxic, covalescenţă,
1,5-2 grame proteină/kgcorp/zi (50% de origine animală).

Principalele grupe de alimente

Acoperirea necesarului de substanţe nutritive impune o bună cunoaştere a
avantajelor şi dezavantajelor nutritive ale principalelor familii de alimente ca şi
o corectă asociere.
Din punct de vedere nutritiv, alimentele pot fi împărţite în câteva grupe
principale cu însuşiri caracteristice:
1. carnea şi produsele din carne
2. laptele şi derivatele din lapte
3. ouăle
4. produsele cerealiere şi leguminoasele uscate .
5.legumele, fructele şi produsele derivate
6. produsele concentrate
Pentru alcătuirea raţiei calorice trebuie cunoscuţi următorii parametrii:
 necesarul energetic bazal – 1kcal/kg corp/h;
 necesarul energetic reclamat de acţiunea dinamică specifică a alimentelor –
10% (8-10% pentru glucide şi lipide, 40% pentru proteine);
 pierderile energetice rezultate din prepararea alimentelor estimate la 5-10%;
 necesarul energetic ce decurge din activitatea sportivă zilnică (metabolismul
de efort);
 necesarul energetic reclamat pentru termoreglare apreciat la 8-10%;
 necesarul energetic reclamat la tineri de procesele de creştere (până la vârsta
de 16-18 ani). Prin procesele de asimilare se pot pierde între 10-15% din totalul
caloriilor ingerate prin alimente (deficit de asimilare).

CERINŢE IGIENICO – SANITARE CARE TREBUIE ÎNDEPLINITE ŞI

RESPECTATE DE CĂTRE UNITĂŢILE DE ALIMENTAŢIE

62
1. CERINŢE IGIENICO–SANITARE PRIVIND CARACTERISTICILE
CONSTRUCTIVE ŞI DOTAREA DIFERITELOR SPAŢII:
- să fie amplasate în zone aflate la distanţă de: sursele de poluare (cu pulberi,
gaze, mirosuri) şi sursele de impurificare (abatoare, gropi de gunoi, grupuri
sanitare publice);
- să fie racordate la sursele de apă, de canalizare;
- să fie prevăzute cu surse suficiente de apă potabilă, rece şi caldă, astfel încât
procesul tehnologic să se desfăşoare în condiţii optime;
- spaţiile acestora să fie astfel proiectate şi amplasate încât să permită
desfăşurarea fluxului tehnologic într-un singur sens;
- să existe spaţii distincte pentru prelucrarea primară, organizate separat, pe
următoarele categorii de materii prime: legume şi fructe, carne, ouă, peşte;
- să se asigure legături funcţionale directe şi rapide între diferitele
compartimente;
- să se asigure o dimensionare corectă a spaţiilor, în funcţie de volumul
activităţii şi de necesarul de utilaje şi dotări, astfel încât să se evite aglomeraţia;
- să se asigure un microclimat optim care să favorizeze desfăşurarea peoceselor
de producţie; În ceea ce priveşte dotarea diferitelor spaţii, este necesară
respectarea următoarelor cerinţe igienico – sanitare minime:
- să se doteze unitatea numai cu instalaţii, utilaje şi ustensile confecţionate din
materiale: o nontoxice, inerte din punct de vedere chimic şi rezistente
microbiologic faţă de alimente; o care nu modifică caracteristicile organoleptice
şi fizico – chimice ale produselor cu care vin în contact; o rezistente la
coroziune, căldură şi acţiune acidă; o durabile; o care se pot demonta şi curăţa
uşor, fără crăpături, fisuri sau alte discontinuităţi;
- să se asigure dimensionarea corespunzătoare a meselor şi spaţiilor de lucru;
- să se asigure marcarea ustensilelor destinate prelucrării primare (de ex.
Tocător, cuţite, etc.), folosind un cod de culoare;
- să se asigure dotarea unităţilor cu spaţii frigorifice adecvate, ca volum şi ca
destinaţie, păstrării materiilor prime şi produselor uşor alterabile;
- să se aleagă instalaţiile fixe (cuptoare, cazane) astfel încât să fie accesibile atât
operaţiilor tehnologice, cât şi celor de întreţinere şi de curăţire;

2. CERINŢELE IGIENICO–SANITARE PRIVIND OPERAŢIILE DE

DEPOZITARE, PĂSTRARE, TRANSPORT
- toate operaţiile de depozitare, păstrare, transport, atât a materiilor prime, cât şi
a produselor finite trebuie să se realizeze în condiţii adecvate caracteristice
fiecărui produs, astfel încât să prevină impurificarea, contaminarea chimică şi
biologică a acestora;
- depozitarea să se realizeze cu respectarea a ordinii de primire precum şi a
condiţiilor de temperatură, umiditate şi ventilaţie specifice fiecărei grupe de
alimente sau preparate culinare;

63
- transportul să se facă în ambalaje specifice, cu ajutorul unor mijloace de
transport adecvate;

3. CERINŢE IGIENICO–SANITARE PRIVIND PROCESUL

TEHNOLOGIC
În vederea obţinerii unor preparate culinare de calitate, care pe lângă valoare
nutritivă, însuşirile senzoriale şi estetice, să fie salubre, adică libere de de acei
factori care ar putea să producă îmbolnăvirea, trebuie să respecte următoarele
cerinţe:
- utilizarea unor materii prime şi auxiliare corespunzătoare din punct de vedere
calitativ;
- utilizarea numai a aditivilor admişi, în dozele indicate, doar la preparatele
prevăzute în normele sanitare în vigoare;
- respectarea întocmai a tuturor fazelor procesului tehnologic;
- pregătirea materiilor prime să se facă astfel încât să se evite:
- contactul de durată cu oxigenul din atmosferă;
- prelungirea tratamentelor termice (prin funcţionarea instlaţiilor cu maximum
de randament);
- utilizarea unor instalaţii şi ustensile în perfectă stare de funcţionare şi
curăţenie;
- aprovizionarea cu produse uşor alterabile să se numai îm măsura posibilităţilor
de conservare la frig;
- prelevarea zilnică de probe din fiecare preparat culinar comercializat şi
păstrarea acestora timp de 36 de ore în condiţii corespunzătoare (pentru un
eventual control calitativ, fizico-chimic);
Se interzic:
- folosirea repetată a grăsimilor în operaţiile de prăjire;
- încorporarea în preparate a grăsimilor folosite la prăjire;
- păstrarea şi comercializarea preparatelor culinare de pe o zi pe alta;
- prepararea şi comercializarea, în perioada aprilie-septembrie, a preparatelor cu
maioneză şi a altor produse uşor alterabile;

4. CERINŢE IGIENICO–SANITARE PRIVIND PERSONALUL CARE

MAINIPULEAZĂ MATERIILE PRIME ŞI PREPARATELE
Personalul care manipulează materiile prime şi preparatele reprezintă una dintre
sursele de insalubrizare a preparatelor culinare.
De aceea, se impune respectarea următoarelor cerinţe:
- controlul permanent al stării de sănătate a personalului:
- la angajare (examen clinic general şi dermatologic, coprobacterologic,
radilologic pulmonar);
- periodic (aceleaşi examene clinice şi de laborator), rezultatele acestora se
consemnează în cabinetul medical pe care trebuie să îl aibă fiecare angajat);

64
- controlul zilnic al ţinutei, al igienei personale, şi a stării de sănătate a întregului
personal, realizat de către şeful de unitate;
- interzicerea accesului la muncă a angajaţilor care prezintă semne de tulburări
acute digestive, boli de piele, etc;
- obligativitatea purtării unui echipament de protecţie adecvat care va fi folosit
numai în timpul lucrului şi care să acopere în totalitate îmbrăcămintea şi părul;
- respectarea unor reguli stricte de igienă corporală;

5. CERINŢE IGIENICO-SANITARE PRIVIND CURĂŢENIA ŞI

ÎNTREŢINEREA IGIENICĂ A UNITĂŢII
Asigurarea salubrităţii preparatelor culinare şi a produselor de patiseriecofetărie
într-o stare de curăţenie perfectă presupune, de asemenea, menţinerea
permanentă a tuturor categoriilor de spaţii existente într-o unitate de alimentaţie.
De aceea, operaţiile de curăţenie trebuie să se efectueze ori de câte ori este
necesar.
Curăţenia efectuată într-o unitate de alimentaţie îmbracă trei forme:
a. curăţenia în timpul funcţionării unităţii;
b.curăţenia curentă;
c. curăţenia de fond (generală).

a. Curăţenia în timpul funcţionării unităţii

- se efectuează ori de câte ori se acumulează deşeuri
Operaţiile care provoacă murdărirea în bucătării şi care prezintă un risc
ridicat de contaminare cu germeni sunt: curăţarea legumelor, manipularea
ouălor, curăţarea păsărilor şi a peştilor.
De aceea, este necesară respectarea următoarelor reguli:
- personalul care efectuează aceste operaţii impure nu va participa la
manipularea produsului finit decât după schimbarea halatului şi spălarea corectă
a mâinilor;
- spălarea imediată a veselei şi a ustensilelor folosite la prelucrarea
produselor de origine animală (lapte, carne, ouă, peşte), în resturile cărora
microbii se înmulţesc foarte bine (ex. Maşina de tocat carne, vesela în care s-au
preparat creme, maioneze, etc);
- scurgerea veselei pe suporturi special amenajate sau ştergerea acesteia
cu prosoape de hârtie sau cu cârpe de bucătărie spălate, fierte şi călcate zilnic
(vesela şi tacâmurile corect spălate se pot contamina cu microbi de la cârpele de
şters murdare);
- depozitarea gunoaielor într-un loc cât la îndepărtat, în exteriorul unităţii,
în pubele etanşe.

b. Curăţenia curentă
- se efectuează cel puţin o dată pe zi, cu apă caldă, sodă, săpun şi
detergenţi;

65
 - se repetă pe cursul zilei pe suprefeţele care se murdăresc în cursul
lucrului;
- după executarea unor curăţenii corecte, se face dezinfecţia cu cloramină,
cu var cloros sau cu bromocet;
- pe parcursul efectuării curăţeniei trebuie să se urmărească ca alimentele
să fie acoperite şi protejate, pentru a fi ferite de insecte, praf, etc;
Operaţiile de spălare trebuie să fie specifice obiectelor supuse acesteia:
- pentru locuri greu accesibile se foloseşte furtunul cu apă caldă;
- pentru ustensilele demontabile, se demontează toate componentele
acordând atenţie deosebită spălării denivelărilor (adâncituri, şanţuri, goluri);
- pentru spaţiile de depozitare şi utilajele în care se găsesc produse sub
formă de pulbere (făină, zahăr), nu se foloseşte spălarea cu apă, ci aspirarea
pulberilor, urmată de ştergerea umedă;

c. Curăţenia de fond (generală)

- se face periodic, în funcţie de specificul unităţii;
- constă în:
- spălarea cu apă caldă şi cu detergent a pereţilor placaţi cu fainaţă sau
vopsiţi, a podelelor, a meselor, a spaţiilor frigorifice şi a utilajelor;
- curăţirea sistematică a spaţiilor exterioare;
- în funcţie de necesităţi, după efectuarea curăţeniei generale, se vor
executa şi operaţiile de dezinfecţie, dezinsecţie, şi deratizare, ceea ce va duce la
reducerea numărului de microbi, eliminarea gândacilor, a muştelor şi a
rozătoarelor.

IGIENA COPILULUI

Igiena copilului (până nu de mult denumită igiena şcolară) studiază toate

problemele legate de apărarea şi întărirea sănatăţii copiilor, de la naştere până la
vârsta de 20 de ani (deci, inclusiv adolescenţa).
Igiena copilului urmăreşte:
1. Depistarea şi evaluarea cantitativă şi calitativă a factorilor de agresiune
pentru sănătate din mediul ambiant.
2. Cunoaşterea efectelor produse de agenţii patogeni asupra organismului
uman.
3. Supraveghere convenţională şi de combatere a parametrilor care
afectează mediul ambiant şi sănătatea populaţiei.
Reacţiile organismului în dezvoltare au tendinţă la generalizare.

66
 Răspunsul la acţiunea noxelor are caracter global la copil, spre deosebire
de adult, unde reacţiile sunt autonome.
Reacţiile organismului la mediu sunt condiţionate de vârstă şi sex
Fragilitatea este crescută la vârste mici. În primii 3 ani de viaţă mor mai
mulţi băieţi. Homeostazia copilului se menţine cu atât mai greu cu cât vârsta este
mai mică.
Etape evolutive:
⁕ 0..30 zile: nou-născut
⁕ 30 zile..1 an: sugar
⁕ 1..3 ani: copil mic
⁕ 3..7 ani: preşcolar
⁕ 7..10 ani: şcolar mic
⁕ 10..13 ani: şcolar mijlociu, începe adolescenţa
⁕ 13..18 ani: preadolescenţă, adolescenţă, postadolescenţă.
Dezvoltarea umană reprezintă o creştere a substanţei vii, procese de
dezvoltare şi diferenţiere.
Evoluţie: creştere de la o treaptă de organizare biologică şi
psihocomportamentală mai simplă la una superioară, prin diferenţierea
structurală şi funcţională a celulelor şi organelor şi prin diversificarea formelor
de comportament adaptativ.
Procesul de creştere durează de naştere la 22 ani fete şi la 25 ani băieţi.

Dezvoltarea la diferite nivele

Nivel subcelular: proces de sinteză de molecule organice cu greutate
moleculară mare (proteine, care au rol esenţial în creştere şi duc la diviziune
celulară).
Nivel celular: creşterea somatică este un fenomen de multiplicare şi de
creştere a dimensiunilor celulare sub influenţa factorilor genetici şi condiţionat
de factorii de mediu: fizici, chimici şi nutriţionali.
Nivel tisular: hiperplazie, hipertrofie, creşterea constituenţilor
intracelulari şi extracelulari, diferenţiere celulară.
Nivel visceral: există o creştere alometrică a aparatelor şi sistemelor
organismului. Analizate în această perioadă de timp, curbele de creştere a
diferitelor aparate sunt diferite. Creşterea se produce în sens cefalo-caudal şi
proximo-distal. În primii 3 ani, creierul acumulează 70% din greutatea finală.

Dezvoltarea individului: se realizează după o curbă cu aspect sigmoid,

ce are două puncte principale de autoacceleraţie şi două de autoinhibiţie. Cele
două puncte există la 14 ani, când organismul are 60% din greutate şi talia
finală. Fenomenul de creştere continuă, organismul este un sistem deschis şi
receptiv la factorii de mediu.

67
 Dezvoltarea în colectivităţi: determinarea variabilităţii cantitative a
parametrilor de dezvoltare prin dispersia valorilor în jurul unei valori medii,
depinzând de condiţiile de viaţă ale grupurilor umane.
Copii din mediul urban au greutate şi înălţime mai mare decât cei din
mediul rural.
Valorile parametrilor la băieţei sunt mai mari ca la fetiţe de la naştere. În
perioada gimnazială se inversează valorile parametrilor (11..14 ani). Apoi
lucrurile revin la normal.
Înălţimea este un parametru fix în funcţie de care se raportează greutatea:
• Copil armonic: are înălţime şi greutate în acelaşi nivel sigmoid.
H=M+σ;
• Copil disarmonic: are înălţimea într-un nivel sigmoid, iar greutatea în
altul. Există copii dizarmonici cu plus de greutate şi copii cu minus de greutate.
Modalitatea de apreciere pentru copil sugar: eutrofic sau distrofic
(malnutriţie protein-calorică de grad I, II, III).
La copiii cu afecţiuni medicale frecvente şi îndelungate, mai ales cei ce
suferă de boli cronice (rahitism, tuberculoză, dizenterie), se observă încetinirea
creşterii, scăderea greutăţii, slăbirea tonusului musculaturii, dereglări în ţinută,
picior plat.
Sănătatea deplină, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului nu pot fi
asigurate decât în strânsă dependenţă cu mediul în care trăieşte şi mai ales ca o
consecinţă a respectării cu stricteţe a unor norme obligatorii de igienă, atât
individuală, cât si colectivă
Igiena copiilor foloseşte date furnizate de igiena comunală şi igiena
alimentaţiei. Ea se bazează pe cunoştinţele din domeniul igienei muncii şi
epidemiologiei în vederea aplicării lor în funcţie de particularităţile de vîrstă ale
copiilor
Factorii care influeţează creşterea şi dezvoltarea
Fenomenul fiziologic prin care copilul se deosebeşte de adult este
creşterea.

Legile creşterii şi dezvoltării

I. Dezvoltarea copiilor şi tinerilor este influenţată de condiţiile de viaţă ce
determină particularităţi individuale şi de grup, precum şi de dinamica anumitor
procese. Dezvoltarea fizică este influenţată de factori naturali şi sociali
(alimentaţie, locuinţă, nivel de şcolarizare al părinţilor, îngrijiri medicale).
Aceşti factori influenţează patologia şi morbiditatea.
II. Ritmul dezvoltării scade cu vârsta: creştere intensă în perioada embrionară şi
fetală, creştere lentă la 7..10 ani, se accelerează ulterior.
III. Ritmul dezvoltării nu este uniform. Factorii de mediu pot schimba
momentul de apariţie a pubertăţii. Exemplu: pubertate întârziată după 15 ani la
fete sau 16..18 ani pentru băieţi.

68
IV. Ritmul de dezvoltare al diferitelor ţesuturi, aparate, sisteme, segmente
corporale este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp (creştere alometrică).
Creşterea în lungime alternează cu creşterea în lăţime a părţilor organismului. În
perioada de creştere, organele sunt mai vulnerabile.
V. Dezvoltarea fiecărui organ sau ţesut se face corelat cu creşterea celorlalte.
Coordonarea se face prin sistem endocrin, umoral, SNC.
VI. Dezvoltarea sexelor are particularităţi:
• maturizarea osoasă este mai precoce la fete.
• forţa musculară este mai mare la băieţi.
• greutatea şi înălţimea la fete este mai mică decât la băieţi.
Cresterea cuprinde totalitatea fenomenelor care duc la o dezvoltare armonioasă a
greutăţii şi înălţimii copilului. Prin creştere nu trebuie însă să înţelegem mărirea
greutăţii, lungimii şi ţesuturilor în general, ci, paralel cu acest proces are loc şi
modificarea “calitativă” a structurii şi funcţiilor organismului copilului.
De exemplu, aparatul digestiv al sugarului creşte, în raport cu vârsta, nu numai
prin mărirea dimensiunilor, ci paralel şi prin modificarea structurii sale, astfel
încît devine capabil să digere nu numai laptele, ci şi alte alimente complexe şi
variate.

Factorii care influenţează creşterea sînt de natură externă şi internă.

a) Factorii interni (endogeni) sînt reprezentanţi de glandele endocrine. În
primele luni de viaţă, timusul constituie adevărata glandă a creşterii. Treptat,
acţiunea timusului se reduce şi creşterea se face sub influenţa glandei tiroide şi a
hipofizei. Hipofiza, care influenţează creşterea în lungime, în special a
membrelor inferioare, îşi intensifică activitatea la începutul pubertăţii
(favorizează dezvoltarea glandelor sexuale, care la rîndul lor dau un impuls
puternic creşterii la această vîrstă).
În afară de factorii fiziologici care influenţează în mod normal creşterea intervin
uneori o serie de factori patologici, care tulbură desfăşurarea acestui proces
normal. Astfel, bolile acute şi cronice, diversele intoxicaţii, boli ale glandelor
endocrine, diverse vicii de conformaţie a unor organe (anomalii congenitale sau
cîştigate) întârzie dezvoltarea organismului copilului.
Alţi factori interni:
• Malformaţii uterine
• Tumori uterine
• Bazin strâmt
• Tulburări hormonale ale gravidelor: hipotiroidie
• Administrare de hormoni în cantitate crescută: sexuali, suprarenalieni, insulină.
• Scăderea aportului de oxigen necesar embrionului prin existenţa unor afecţiuni
grave cronice ale mamei (respiratorii, cardiovasculare, afecţiuni ale placentei).
• Administrare de medicamente: antiepileptice, anticonvulsivante, antiastmatice,
anticoagulante
• Infecţii virale: rubeolă, HIV, CMV, virusuri neurotrope (polio, coxakie)

69
• Infecţii streptococice, stafilococice, sifilis, TBC, toxoplasma
• Tulburări de nutriţie ale gravidei
• Expunerea mamei la radiaţii sau noxe chimice
• Statura mamei
• Mame sub 16 ani sau bătrâne (copii cu greutate scăzută).
• Comportament cu risc al gravidei: consum de alcool, ţigări, droguri. Factori
genetici
• Sexul copilului
• Ritm de creştere
• Caracteristici morfologice, ce aparţin diferitelor rase.
Înălţimea şi greutatea se transmit poligenic.
Se transmit şi aptitudini psihice.

b) Factori externi (peristaltici sau mezologici)

• Climatic
• Geografic
Lungimea membrelor inferioare este legată de climatul cald. Ex: membre
inferioare mai lungi la africani. Lungimea trunchiului este legată de climatul
rece. Ex: eschimoşii au trunchiul bine dezvoltat. Dezvoltarea staturală a
sugarului este mai scăzută în perioada octombrie-martie şi mai rapidă în martie-
septembrie.
Preşcolarul şi şcolarul cresc mai mult în aprilie-iulie şi cresc în greutate în
august-septembrie.
● Alimentaţia:
▪ Obezitate în supraalimentaţie.
▪ Scădere în greutate şi înălţime scăzută în deficit alimentar.
▪ Este implicată în: imunogeneză, hormonogeneză, funcţii enzimatice.
▪ Rol în ritmul de creştere şi dezvoltare în momentul apariţiei dentiţiei, nucleilor
de osificare, maturizare pubertală.
Lipsa alimentaţiei în primul an de viaţă determină întârzieri în dezvoltarea
neuropsihică. În următorii 2..7 ani IQ va fi mai mic cu 10..20 de puncte.
Perimetrul cranian scade la copii cu lipsuri alimentare. Alimentaţia în primii 3
ani de viaţă are mare importanţă. Alimentaţia şcolarului şi preşcolarului se
repercută asupra maturităţii: au mai frecvent afecţiuni acute şi patologie cronică.

● Îmbolnăviri acute şi cronice.

Acţiune realizată prin:
▪ Acţiunea directă a agentului patogen la nivel celular se manifestă prin
inhibarea mitozelor cu scăderea masei somatice.
▪ Acţiunea indirectă a agenţilor patogeni, ce împiedică utilizarea factorilor
nutritivi şi accentuează pierderile (boli intercurente acute).
▪ Acţiunea mediată a agentului patogen induce leziuni viscerale, endocrine,
nervoase, care determină tulburări de creştere: nanism, caşexie, obezitate,
70
infantilism. Afecţiunile cronice în perioada de creştere staturală determină
tulburări morfologice şi în perioada de creştere ponderală modificări metabolice.
Locuinţa.
Locuinţa insalubră sau suprapopulată creşte mortalitatea infantilă datorită
scăderii spaţiului, creşterii contactelor dintre indivizi, creşterii gradului de
încărcare microbiană, scăderii ventilaţiei. Apar tulburări de somn, de adaptare
şcolară, de comportament, scade randamentul intelectual.
Acţiunea mediului de viaţă urban şi rural
În mediul urban beneficiază de alimentaţie, locuinţă, nivel de îngrijire, ceea ce
duce la o dezvoltare fizică mai bună. Patologia neuropsihică este mai frecventă
la copiii din mediul urban, datorită modelelor negative mai des întâlnite.
Condiţii socio-economice ale populaţiei
Cel mai important este venitul pe persoană. Nivelul de instruire şi cultura
influenţează calitatea îngrijirii copilului.
Variabilitatea loco-regională a dezvoltării fizice Depinde de influenţa
factorilor economici, sociali, a nivelului de trai în diferite regiuni ale ţării. Ex: în
Moldova sunt cei mai mici copii.

Caracterele dezvoltării fizice a copilului în perioada 1..3 ani

Sugar: 0..1 an
Copil mic: 1..3 ani
Obiective:
 Stimularea dezvoltării fizice şi neuropsihice a copilului
 Prevenirea şi combaterea principalelor boli caracteristice vârstei
 Prevenirea şi combaterea mortalităţii infantile şi morbidităţii specifice
Indicatori demografici:
 Natalitatea a scăzut în perioada 1990..2000.
 Fertilitatea a scăzut
 Mortalitatea infantilă: 1986 - 25.6‰, 1996 - 22.3‰. Suedia: 8‰. România:
mortalitatea este crescută în judeţele Ialomiţa, Botoşani, Călăraşi, Constanţa.

Caracterele creşterii în perioada 0..3 ani

Capul şi trunchiul cresc, iar membrele scad, încât la preşcolar membrele sunt
lungi, capul mic şi gâtul subţire (relativ!), datorită creşterii alternative a
elementelor corporale: greutatea creşte de 4 ori, iar înălţimea de 2 ori. La acestea
se adaugă creşterea lungimii plantei, datorită asimilării comportamentului în
deplasare.
De asemenea, coapsa creşte cu 70% iar gamba cu 60% de la naştere. Pentru
membrele superioare se urmăresc circumferinţa pumnului, lungimea şi grosimea
membrului.
Craniu: creşte preponderent diametrul transvers faţă de antero-posterior.
Perimetrul toracic creşte mai mult decât cel cranian. Diametrul transvers

71
depăşeşte pe cel antero-posterior: aplatizare, orizontalizarea coastelor, coboară
sternul. Diafragma se apropie de poziţia adultului.
Prenatal:
 Greutate: ♀3200±370 grame, ♂3500±380 grame (euponderali).
 Înălţime: 48..52 cm.
Există şi copii cu greutate scăzută: 2500..3000g (subponderali). Copiii prematuri
şi dismaturi (greutate scăzută, dar născuţi la termen) au sub 2500g.
Factori care influenţează greutatea la naştere:
 Durata sarcinii
 Vârsta mamei (16 ani)
 Numărul sarcinilor anterioare (greutatea creşte cu numărul sarcinilor)
 Sexul copilului
 Dezvoltarea corporală a mamei
 Starea placentei şi statusul endocrin matern (hipotiroidie, diabet: scade
greutatea)
 Starea de sănătate a gravidei (intoxicaţie, tulburări de nutriţie, afecţiuni
acute/cronice).
 Alimentaţia gravidei (deficit de proteine şi vitamine), fumat, alcool.
 Starea socio-economică, regimul de muncă şi odihnă al mamei.
 Gemelaritatea
 Nivelul de instruire al mamei
 Factori rasiali şi etnici: genetic, pături defavorizate
Factori care influenţează naşterea prematură
 Afecţiuni sau anomalii ale organelor genitale
 Primiparitate
 Perioade îndelungate de infertilitate
 Antecedente legate de sarcini pierdute, copii morţi
 Factori psihici (naştere în afara căsătoriei)
 Malnutriţie
 Caractere ereditare ale mamei
 Sănătate, nutriţia, vârsta mamei
 Factori de mediu: radiaţii ionizante, administrare de medicamente, substanţe
toxice, infecţii în perioada evolutivă.
 Factori de risc din mediul intern, intrauterin.
Dinamica dezvoltării psihice a copilului subponderal
Recuperarea deficitului de creştere intrauterin se face dacă copilul beneficiază
de alimentaţie corespunzătoare, dacă nu există afecţiuni. Greutatea poate creşte
de 10 ori, la 3 ani ajunge la greutate normală. Recuperează 46%. 17% ajung la
normoponderali sau normostaturali, restul nu. Băieţii recuperează mai repede
deficitul ponderal, iar fetele statural.

72
Copiii prematuri sau dismaturi recuperează deficitul, dacă factorul de risc nu a
intervenit în primele 26 de săptămâni de gestaţie:
 Cauze materne (apar după săptămâna 26):
• Toxemia gravidei
• HTA cronică
• Boli renale
• Malformaţii de cord ale gravidei
• Diabet
• Malnutriţie
• Consum de alcool şi fumat
 Cauze placentare (apar după săptămâna 26):
• Inflamaţii sau leziuni de structură a placentei (infarct placentar)
• Placentă mică şi ischemică
• Inserţie necorespunzătoare a ombilicului
 Cauze fatale (apar până în săptămâna 26):
• Embriopatii sau fetopatii determinate de infecţii virale (rubeolă, herpes, CMV)
sau toxoplasmoză.
• Afecţiuni cardiovasculare
Alimentaţia până la 1 an
Cel mai bun aliment este laptele matern, care asigură o raţie echilibrată de
principii nutritive. Cantitatea necesară este adaptată automat la nevoile copilului.
Laptele 9 asigură şi protecţie antiinfecţioasă şi antialergică. De asemenea este o
soluţie economică.
Legătura afectivă mamă-copil stabilită favorizează procesul de dezvoltare.
Cancerul de sân este mai rar, iar lactaţia are efect contraceptiv: minim 2 ani între
sarcini.
Dezavantaj: carenţă de Fe, vitamină D şi F, care pot fi corectate prin
diversificarea alimentaţiei la un copil de 4 luni.
Vârsta de înţărcare a scăzut la 3 ½ luni din 1996 în România. Intervenţii şi
supraveghere prenatală Controlul trebuie realizat periodic: înălţimea fundului
uterului, mişcările fătului, iar după săptămâna 6 ultrasonografie (se măsoară
lungimea fătului creştet-şezut şi lungimea biparietală). Sonodensimetria permite
determinarea volumului total intrauterin, circumferinţa abdominală, diametrul
biparietal, greutatea totală a fătului.
Sindromul insuficienţei de creştere intrauterină
Există două tipuri de creştere intrauterină deficitară:
 Tip plat, tardiv:
• Procesul de creştere a craniului este afectat numai către sfârşitul perioadei de
sarcină
• Cauza maternă şi placentară intervine în etapa a doua de sarcină, influenţând
predominant dezvoltarea somatică: cap mare şi corp mic.
• Recuperare bună neurologică şi somatică.
• Beneficiază de o alimentaţie cantitativ crescută şi hipercalorică.
73
 Lapte matern: raport cazeină / albumină adecvat (65/35). La două luni necesită
192 ml lapte / kg corp.
 Tip simetric
• Dezvoltarea craniului este afectată încă din etapa incipientă, copilul are un
aspect simetric (somatic şi cranian).
• Prognostic rezervat.
• Complicaţii neurologice frecvente:
Disfuncţii centrale motorii: paralizie centrală
- Hiperactivitate
- Tulburări de atenţie, învăţare
- Tulburări comportamentale 
Recuperare grea
Termoreglarea
Temperatura este crescută cu 0.3°C. După naştere, temperatura scade în funcţie
de cea a mediului ambiant: 22..27°C. Temperatura oscilează zilnic cu 0:4°C. La
2..3 ani curba termică se stabilizează, cu variaţii: minim noaptea 3°° şi maxim
dupăamiaza 17°°, aproximativ ca a adultului. Echilibrul termic este labil prin:
creşterea termoproducţiei (metabolism crescut, nevoi crescute), pierderi crescute
de căldură (creşte suprafaţa corporală, tegument subţire, ţesut subcutanat slab
dezvoltat), iar sistemul nervos se maturizează treptat.
La sugar, poate apare hipertermie prin: supraîncălzire în baie, în prima zi a
internării (datorită plânsului), alimentaţiei hiperproteice, sindrom de
deshidratare.
Copii distrofici
Aceşti copii au, în perioada postnatală, un deficit crescut în greutate. Suferă de o
malnutriţie protein-calorică, care poate fi de 3 grade: grad I – 0.86..0.76; grad II
– 0.76..0.60; grad III – sub 0.60. Aceste valori reprezintă indicele ponderal
(Greală / Gideală) sau indicele de nutriţie (Greală / Gcorespunzătoare înălţimii).
Normal: 0.9..1. Atrpsia = copii scheletici (stratul de grăsime dispare).
Aparatul locomotor
La naştere, coloana vertebrală este rectilinie, în perioada postnatală apar
curburile:
 3 luni: curbura cervicală (îşi ţine capul)
 6 luni: curbura dorsală (stă în şezut)
 1 an: curbura lombară (merge)
Membrul inferior: Este permisă o asimetrie în dezvoltare de maxim 1 cm.
Valori peste 1 cm apar datorită:
 proces displazic inflamator la nivelul articulaţiei coxo-femurale (luxaţia
congenitală de şold)
 hipoplazia coapsei / gambei
 tulburări neurologice: spastice, flasce, unilateral datorită lezării nervului
sciatic, din cauza unor tulburări circulatorii (hemangioame, anevrisme)

74
Radiologic se poate determina vârsta osoasă, realizându-se controlul osificării
normale (pumnul):
 1 an: osificarea osului cu cârlig şi a osului mare
 2 ani: nucleul de osificare la epifiza radiusului
 3 ani: osul piramidal Musculatura este slab dezvoltată faţă de sistemul osos
(22% din G).
Patologie: planul general al scheletului poate fi afectat prin malformaţii grave,
de cauză:
 Tulburări metabolice, endocrine, genetice
 Tulburări de creştere encondrală
 Tulburări de diferenţiere a structurilor osoase: osteopetroză şi osteoporoză
Aparatul respirator
Prezintă particularităţi anatomice:
 Căi nazale înguste
 Mucoasă nazală bogat vascularizată şi iritată de factori mecanici şi chimici
 Inelul limfatic al lui Waldeyer e foarte bine dezvoltat. Se poate inflama şi dă
tulburări respiratorii
 Trompa lui Eustachio este scurtă, permiţând transmiterea infecţiilor de la
faringe la urechea medie, producând mastite.
 Forma toracelui: îngust până la coasta 4, cu baze dilatate. Vârful plămânului
este slab aerat, iar numărul respiraţiilor este crescut faţă de adult (35..40/min la
nou-născut).
Patologie: bronhopneumonii.
Aparatul cardiovascular Inima are 17 g, reprezentând 7,5% din greutatea
corporală. Patul vascular e crescut în secţiune. Reţeaua vasculară are o densitate
crescută pe unitatea de volum. Nounăscutul prezintă tahicardie fiziologică
(130..150 bătăi / min.). Tensiunea arterială creşte cu vârsta prin dezvoltarea
muscularei vaselor.
Patologie: malformaţii de cord, cu cauze, care acţionează între săptămânile
3..10: virale, infecţii bacteriene, tulburări endocrine, radiaţii ionizante,
intoxicaţii.
Aparatul urinar
Rinichii se dezvoltă lent şi au capacitate scăzută de concentrare a urinei.
Capacitate vezicală creşte de la 30..50 cm3 la 300 cm3 – la 3 ani. Sfincterul
vezical este supus controlului cortical după 1 an. Enurezisul nocturn este
frecvent: la copii cu malformaţii ale aparatului urinar, cu dezvoltare
neuropsihică redusă sau spina bifida.
Aparatul digestiv
Cavitate bucală este adaptată la supt în primele luni. Faza iniţială a deglutiţiei
este voluntară după câteva luni de la naştere pentru că bolta palatină este mai
puţin...... şi baza limbii este voluminoasă, cu dificultăţi în deglutiţie. Stomacul
creşte în capacitate de la 30 la 300 cm3 după un an. Secreţia gastrică este legată

75
de alimentaţie:  20..30% în raport cu cantitatea ingerată de lapte matern (2..3
ore, evacuare rapidă)  30..40% în raport cu cantitatea ingerată de lapte de vacă
(evacuare lentă) Mucoasa digestivă are permeabilitate crescută, trec chiar
fragmente proteice, substanţe toxice (intoxicaţii sindroame alergice).
Alimentaţia trebuie să fie adecvată vârstei, o alimentaţie neraţională duce la
atrofii de mucoasă ţi sindroame de malabsorbţie. Trebuie păstrată starea de
igienă în prepararea şi administrarea hranei. La aprox. 8 luni se dezvoltă dentiţia
temporală. Smalţul este mai friabil, tocirea dinţilor este mai frecventă la copiii
cu bruxismanie (automatism motor). Acesta apare la copii cu întârziere neuro-
psihică sau megacolon, encoprezis-? (lipsa controlului sfincterian).

Cerinţele igienico-sanitare a unităţilor de învăţămînt

În unităţile pentru ocrotirea, educarea şi instruirea copiilor şi tinerilor se vor
respecta normele de igiena privind unităţile pentru ocrotirea, educarea şi
instruirea copiilor şi tinerilor cu scopul de a verifica asigurarea condiţiilor de
igiena necesare apărării, păstrării şi promovării stării de sănătate, dezvoltării
fizice şi neuropsihice armonioase a acestora şi prevenirii apariţiei unor
îmbolnăviri si de a lua măsurile ce se impun
Pentru promovarea si menţinerea starii de sănătate a copiilor şi tinerilor, precum
şi a persoanelor adulte din instituţiile de copii şi tineri, conducerile unităţilor au
următoarele obligaţii:
1. Amplasarea unităţilor pentru ocrotirea, educarea şi instruirea copiilor şi
tinerilor se va face cu respectarea normelor privind protecţia sanitară fată de
nocivităţi - în zone ferite de surse de poluare a atmosferei şi de zgomote, în afara
arterelor de mare circulaţie - avînd orientarea ferestrelor sălilor de grupă sau de
clasă şi ale amfiteatrelor spre sud, sud-est, sud-vest, est sau vest, în funcţie de
zonele climatice. Între clădirea unităţii şi accesul în curtea acesteia va fi
prevăzut un spaţiu verde cu lăţimea de minimum 25 m, cu rol şi în reducerea
influenţei zgomotului stradal.
2. În interiorul unităţilor circulaţia copiilor şi tinerilor va fi separată de cea
pentru activităţile administrativ-gospodăreşti. Va fi asigurat circuitul separat al
copiilor şi tinerilor sănătoşi faţă de cel al bolnavilor din izolator şi infirmerie. 13
3. Numărul maxim de copii admişi la o grupă în unităţile de antepreşcolari şi
preşcolari sau într-o clasă pentru elevi se va stabili în funcţie de normele
specifice de cubaj şi de particularităţile tipului de unitate şi nu va depăşi, în
creşe, 15 copii - la sugari si 20 copii - la celelalte vîrste, 12-15 copii în casele de
copii preşcolari, 20 preşolari în grădiniţe, 25 de elevi în ciclul primar şi 30 de
elevi în ciclul gimnazial, învăţămîntul liceal şi profesional.
4. În vestibulul grupurilor sanitare, în spaţiile de recreaţie (interioare sau
exterioare), ateliere şcolare, laboratoare, săli de mese, săli de educatie fizică
şcolară se vor amenaja surse de apă potabilă cu jet ascendent şi chiuvete lavoare
pentru spălarea mîinilor.

76
5. Dotarea cu mobilier va fi asigurată corespunzător vârstei şi dezvoltării fizice a
copiilor şi tinerilor, având în vedere numărul acestora, caracterul activităţii şi
destinaţia încăperilor. Tipurile de mobilier vor fi avizate obligatoriu de către
Ministerul Sănătăţii. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor cauzate de discomfortul
termic, îndeosebi în sezonul rece, se vor asigura următoarele condiţii ale
regimului de încălzire:
- Diferenţele dintre temperatura încăperilor destinate activităţii sau odihnei
copiilor şi cea a anexelor (coridoare, vestiare s.a.) nu vor depăşi 2▫C pentru
unităţile de antepreşcolari şi preşcolari şi 3▫C pentru unităţile şcolare şi de
învăţămînt superior;
6. În dormitoare, săli de grupă şi de clasă, săli de gimnastică şi laboratoare se
vor asigura pardoseli din materiale izoterme (parchet, duşumea) sau izolaţii
termice (linoleum). Pentru laboratoarele de chimie pavimentul va fi acoperit cu
suprafeţe care să permită spălarea periodică a acestuia. Se interzice folosirea
motorinei la salubrizarea pardoselii;
7. Încăperile pentru depozitarea oliţelor, băile şi duşurile vor fi prevăzute cu
grătare, iar în vestiarele din unităţile pentru antepreşcolari şi preşcolari se va
asigura duşumea din material lemnos sau pavimentul va fi acoperit cu linoleum.

ORGANIZAREA FUNCTIONALA GENERALA A SPITALULUI

Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu

personalitate juridică, proprietate publică sau privată, care asigură servicii
medicale.
Serviciile medicale acordate de spital sunt: preventive, curative, de
recuperare şi paleative, de îngrijire în caz de graviditate şi maternitate, precum şi
a nou-născutului.
Spitalul participă la asigurarea stării de sănătate a populaţiei, potrivit
competenţelor stabilite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
În spitale se pot desfăşura şi activităţi de învăţământ medico-farmaceutic,
postliceal, universitar şi postuniversitar, precum şi de cercetare ştiinţifică
medicală.
Spitalul răspunde, potrivit legii, pentru calitatea actului medical, pentru
respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor
nozocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii şi
familiei, ce determină prejudicii cauzate pacienţilor, stabilite de către organele
competente. Pentru prejudicii cauzate pacienţilor din culpă medicală,
răspunderea este individuală.
În funcţie de teritoriu, spitalele se clasifică în:
a) spitale judeţene;
b) spitale municipale şi orăşeneşti;
c) spitale comunale.

77
 În funcţie de specificul patologiei, spitalele se clasifică în:
a) spitale generale;
b) spitale de urgenţă;
c) spitale de specialitate;
d) spitale pentru bolnavi cu afecţiuni cronice

Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice medicale,

spitalele se clasifică în:
a) spitale clinice;
b) spitale universitare.

Structura organizatorică a spitalului cuprinde, după caz: secţii, departamente,

laboratoare, servicii de diagnostic şi tratament, compartimente, servicii sau
birouri tehnice, economice şi administrative, serviciu de asistenţă
prespitalicească şi transport urgenţe, structuri de primiri urgenţe şi alte structuri
aprobate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

CERINTE DE IGIENA SI STRUCTURA FUNCTIONALA A

UNITATILOR MEDICALE

CIRCUITELE FUNCŢIONALE ÎN SPITAL

Activitatea de prevenire şi combatere a infecţiilor nozocomiale se

desfăşoară într-un cadru organizat, ca obligaţie permanentă a fiecărui cadru
medico-sanitar.
Activitatea de supraveghere şi prevenire a infecţiilor nozocomiale face
parte din obligaţiile profesionale ale personalului şi este înscrisă în fişa postului
fiecărui salariat.
Infectii nosocomiale
Infecţia nosocomială (IN) este infecţia contractată în unităţi sanitare cu paturi
(de stat şi private), care se referă la orice boală infecţioasă ce poate fi
recunoscută clinic şi/sau microbiologic şi pentru care există dovada
epidemiologică a contractării în timpul spitalizării(actului medical sau
manevrelor medicale, care afectează fie pacientul – datorită îngrijirilor medicale
primite, fie personalul medical – datorită activităţii sale şi este legată prin
incubaţie de perioada asistării medicale în unitatea respectivă, indiferent dacă
simptomele bolii apar sau nu apar pe perioada spitalizării

78
 Infectii (intraspitaliceşti) = afecţiune infecţioasă contractată de către
pacient în spital pe lângă afecţiunea cu care s-a internat acesta. Circuitul
(traseul) funcţional are 2 componente principale:
I.Mediul (circuit) septic = circuit septic = mediul cel infectat
II. Mediul (circuit)aseptic = circuit aseptic = mediul steril/neinfectat

Circuirtul functional = un traseu urmat în practica medicală. Este un sens de

circulatie în interiorul unităţilor spitaliceşti (sanitare) a bolnavilor, personalului
medical, a unor materiale, instrumente, tuturor materialelor.

Sunt 2 trasee diferite cel aseptic (steril) de cel septic (infectat).

I. Circuitul septic (infectat) Def: Este sensul de circulaţie care indică

introducerea germenilor patogeni, generatori de infecţii, în interiorul unităţilor
sanitare.
II. Circuitul aseptic (steril, neinfectat) Def: Este sensul de circulaţie ce asigură
condiţii de protecţie împotriva infecţiilor, în interiorul unităţilor sanitare.

OBSERVAŢII:
- Niciodată nu se încrucişează circuitul septic cu cel aseptic
- Circuitele septice sunt separate de cele aseptice
- Dacă se intersectează, rezultă infecţiile nosocomiale

Circuitele funcţionale trebuie să faciliteze o activitate corespunzătoare şi să

împiedice contaminarea mediului extern reducând la minimum posibilitatea de
producere a infecţiilor.
Principalele circuite funcţionale din spital sunt următoarele:
1- circuitul bolnavului
2- circuitul personalului medico-sanitar, studenţilor şi elevilor practicanţi
3- circuitul vizitatorilor şi însoţitorilor
4- circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate în practica
medicală aseptică
5- circuitul blocurilor operatorii
6- circuitul alimentelor şi al veselei
7- circuitul lenjeriei
8- circuitul rezidurilor

1. Circuitul bolnavului
Circuitul bolnavului include spaţiile destinate
- serviciului de internare,
- serviciului de spitalizare şi
- serviciului de externare.

79
- Serviciul de internare cuprinde camerele de gardă şi spaţiul necesar
prelucrării sanitare. Camerele de gardă se găsesc la parterul spitalului.
Serviciul de prelucrare sanitară cuprinde: spaţiul de dezechipare, baie,
garderobă pentru depozitarea echipamentului bolnavului. Echipamentul
bolnavului se introduce în huse de protecţie. Serviciul de prelucrare sanitară
este dotat cu materiale dezinfectante. După fiecare bolnav se face obligatoriu
dezinfecţia cabinelor de baie.
- Serviciul de spitalizare propriu-zis cuprinde saloanele cu paturi, accesul
bolnavului de la serviciul de internare, făcându-se cu evitarea încrucişării cu
alte circuite contaminate (rezidurii, lenjerie murdară) pentru care există
program şi lift separate. Organizarea saloanelor respectă normele sanitare
(spaţiu/pat, luminozitate, instalaţii sanitare). Sunt asigurate spaţii pentru
activităţiile aferente îngrijirii bolnavului - sala de tratamente şi pansamente,
oficiu alimentar, depozite de lenjerie curată, depozite pentru materialele de
întreţinere, substanţe dezinfectante, materiale sanitare. Pe fiecare secţie se
află un singur depozit de materiale sanitare, dezinfectante, lenjerie curată.

2. Circuitul personalului, studentilor si elevilor praticanti

Este un circuit pe care îl urmează personalul medical în spital la
intrarea/ieşirea din serviciu.
Traseu: exterior → vestiar → cabine dus (= baia = filtrul personalului) →
vestiare cu echipament de protectie → spalarea mainilor (la fiecare tehnică)
→ sectie
- Şi la ieşirea din serviciu se parcurge acelaşi circuit dar în sens invers.
- În secţiile cu caracter neinfectios, nu este necesar dusul (baia), ci numai
spalarea mainilor
Obs : Nu se intersecteaza niciodata circuitul personalului cu alt circuit (ex.:
cu al lenjeriei nesterile)
Acest circuit este important în prevenirea infecţiilor nozocomiale, motiv
pentru care este necesară asigurarea de personal sanitar (mediu, auxiliar, de
îngrijire), pe compartimente septice şi aseptice.
Este interzis accesul în sălile de operaţii a personalului care nu face parte din
echipa de intervenţie.
În mod similar, este interzis accesul altui personal în blocul alimentar sau în
staţia de sterilizare.
Circuitul personalului implică şi elementele fundamentale de igienă
individuală şi colectivă care constau în:
- starea de sănătate
- portul corect al echipamentului de protecţie
- igiena personală (în principal igiena corectă a mâinilor)
Supravegherea stării de sănătate a personalului este obligatorie şi
permanentă constând în:
- efectuarea examenelor medicale la angajare şi periodic

80
 - obligativitatea declarării imediat medicului-şef de secţie a oricărei boli
infecţioase pe care o are personalul
- triajul epidemiologic zilnic, la intrarea în serviciu
- izolarea în spitalul de boli infecţioase sau la domiciliu (după caz) a oricărui
suspect sau bolnav de boala transmisibilă.
Portul echipamentului de protecţie pe tot timpul prezenţei în unitate a
personalului este obligatorie.
De asemenea personalul sanitar trbuie să aibă unghiile tăiate scurt şi să nu
poarte inele sau verighete în timpul serviciului.
Spălarea mâinilor cu apă şi săpun este obligatorie în următoarele situaţii:
- la intrarea în serviciu şi la părăsirea locului de muncă
- la intrarea şi ieşirea din salon
- după folosirea toaletei
- după folosirea batistei
- după scoaterea măştilor folosite în saloane
- înainte de prepararea alimentelor
- înainte de administrarea alimentelor şi medicamentelor fiecărui bolnav
- după colectarea lenjeriei murdare
- înainte şi după recoltarea de produse biologice
- după manipularea bolnavilor septici
- înainte şi după efectuarea oricărui tratament parentelar sau puncţie,
schimbarea de pansamente, clisme, etc.
- după contactul cu diverse produse biologice ale bolnavului
- înainte şi după diverse tratamente.
Purtarea mănuşilor sterile de către personalul medico-sanitar este
obligatorie pentru fiecare bolnav la tuşeul vaginal, rectal, aplicarea de
catetere vezicale, tubaj gastric, alimentare prin gavaj, intubaţie. Pentru
intervenţiile chirurgicale este obligatorie spălarea mâinilor cu apă sterilă,
dezinfecţia mâinilor şi portul mănuşilor sterile pentru fiecare bolnav în parte.
La fel se procedează şi la aplicarea de catetere venoase şi arteriale, asistenţa
la naştere.

3. Circuitul vizitatorilor si insotitorilor

Circuitul vizitatorilor şi însoţitorilor este foarte important deoarece aceştia
reprezintă într-un spital un potenţial epidemiologic crescut prin frecvenţa
purtătorilor de germeni necunoscuţi şi prin echipamentul lor care este
contaminat.
Vizitarea bolnavilor se va face numai în orele stabilite de conducerea spitalului.
În timpul vizitei, vizitatorii vor purta un halat de protecţie, primit de la
garderoba amenajată în acest scop.
Este bine să se realizeze controlul alimentelor aduse bolnavilor şi returnarea
celor contraindicate. Circuitul însoţitorilor este asemănător cu cel al bolnavilor.
Circulaţia însoţitorilor în spital trebuie limitată numai la necesitate.

81
4.Circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate, trebuie să
realizeze o separare între materialele sterile şi cele utilizate. Orice utilizator este
obligat să ţină evidenţa tuturor procedurilor de sterilizare în Registrul de
sterilizare chimică sau Registrul de evidenţă a sterilizării termice, după caz.
Obs.: nu se intersecteaza niciodata circuitul de sterilizare cu alt circuit

5.Circuitul blocului operator

Circuitul blocului operator constituie o unitate complet separată de restul
spaţiului de spitalizare, pentru a se evita contaminarea în interior.
În blocul operator există spaţiu destinat pentru operaţiile aseptice şi spaţiu
pentru cele septice. Sălile de operaţii sunt dotate cu sală de spălare chirurgicală
şi de îmbrăcare a echipamentului steril, un spaţiu de colectare şi spălare a
instrumentarului utilizat.
- accesul în sala de operaţie este permis numai echipei operatorii
- ferestrele şi uşile în sălile de operaţie trebuie închise
- deplasările în sălile de operaţii sunt limitate
- spălarea chirurgicală a mâinilor
- purtarea de echipament steril de către personalul medical ce efectuează
intervenţia chirurgicală
- folosirea de mănuşi sterile şi mască chirurgicală

6. Circuitul alimentelor si al veselei

Circuitul alimentelor şi al veselei include blocul alimentar, modul de
distributie şi transport al mâncării preparate, oficiile alimentare de pe secţii,
servirea mesei la bolnavi.
Blocul alimentar cuprinde: spaţiul de preparare al alimentelor, camerele
frigorifice, depozitele de alimente, camera de zarzavat.
Alimentele sunt pregătite pentru o singură masă şi distribuite imediat după
prepararea lor, interzicându-se păstrarea lor de la o masă la alta.
Se păstrează timp de 36 de ore la frigider, probe din fiecare aliment
distribuit.
În blocul alimentar există frigider separat pentru probe, lactate, carne, ouă.
Fiecare frigider este dotat cu termometru şi grafic de temperatură.
Transportul mâncării preparate de la blocul alimentar la oficiile din secţii
se face în recipiente emailate şi acoperite cu capac. Există un orar precis stabilit
de transport al alimentelor.

7. Circuitul lenjeriei
Circuitul lenjeriei include spălătoria, transportul lenjeriei curate şi
depozitarea acesteia în secţie, colectarea lenjeriei murdare şi transportul ei la
spălătorie în saci închisi etanş. Sacii se transportă cu căruciorul, cu liftul destinat
transportului de lenjerie, numai în orele alocate.

82
 Colectarea lenjeriei murdare se face la patul bolnavului, direct în sac,
evitând manevre inutile (sortare, scuturare).
Lenjeria provenită de la pacienţii cu diverse afecţiuni infecto-contagioase
se colectează separat, se inscriptionează şi se anunţă spălătoria.
Obligatoriu se folosesc mănuşi şi mască pentru colectarea lenjeriei.
Depozitarea lenjeriei curate se face în spaţii special amenajate, care vor fi
periodic curăţate şi dezinfectate.
Periodic se face controlul microbiologic al lenjeriei.
OBS : nu se intersecteaza niciodata circuitul lenjeriei cu alt circuit

8. Circuitul deseurilor
Circuitul deşeurilor include din punct de vedere sanitar, măsurile ce se
iau pentru evitarea contaminării mediului extern prin asigurarea unei colectări şi
evacuări corespunzătoare a acestora.
Generalităţi:
- se numesc “reziduuri rezultate din activitatea medicală” toate deşeurile
(periculoase sau nepericuloase) care se produc în unităţile sanitare.
- Reziduuri nepericuloase - toate deşeurile menajere, ca şi acele deşeuri
asimilate cu cele menajere (ambalaje din hărtie, plastic, etc.) care nu sunt
contaminate cu sânge sau alte lichide organice.
- Reziduuri periculoase - deşeurile solide şi lichide, care au venit în
contact cu sânge sau alte lichide biologice (tampoane, comprese, tubulatură,
seringi, etc.), obiecte tăietoare-înţepătoare (ace, lame de bisturiu, etc.), resturi
anatomopatologice.

Colectarea deşeurilor medicale

Codurile de culori ale ambalajelor în care se colectează deşeurile rezultate
din activitatea medicală sunt:
Negru pentru deseurile nepericuloase
Galben pentru deseurile periculoase
- Deşeurile nepericuloase se colectează la locul de producere (saloane,
Săli de pansamente, Săli de tratamente, camera de gardă, birouri,etc.) în pungi
negre. Pungile vor fi ca lungime dublul înălţimii recipientului, astfel încât să
îmbrace complet şi în exterior recipientul, în momentul folosirii. După umplere
se ridică partea exterioară, se răsuceşte şi se face nod.
- Deşeurile periculoase se colectează astfel:
- cele infecţioase lichide şi solide în cutii galbene cu sac in interior;
- cele tăietoare - înţepătoare în cutii galbene din plastic.
După umplere, recipientele se închid ermetic;
- cele anatomo-patologice se colectează în cutii galbene cu saci in
interior prevazute cu dunga rosie.

Transportul deşeurilor

83
 - Toate deşeurile colectate în saci negri se transportă în pubele la rampa de
gunoi a spitalului şi se depozitează până la evacuarea finală în containere.
- Toate deşeurile colectate în cutii galbene se transportă la depozitul de
infecţioase a spitalului şi se depozitează până la evacuarea finală.
Transportul deşeurilor periculoase până la locul de eliminare finală se face
cu respectarea strictă a normelor de igienă şi securitate în scopul protejării
personalului şi populaţiei generale .
Transportul deşeurilor periculoase în incinta unităţii sanitare se face pe un
circuit separat de cel al pacienţilor şi vizitatorilor.
Deşeurile sunt transportate cu ajutorul pubelelor; acestea se spală şi se
dezinfectează după fiecare utilizare, în locul unde sunt descărcate.
Este interzis accesul persoanelor neautorizate în încăperile destinate
depozitării temporare a deşeurilor infecţioase.
Locul de depozitare temporară a deşeurilor infecţioase este prevăzut cu
dispozitiv de închidere care să permită numai accesul persoanelor autorizate.
Pentru deşeurile periculoase, durata depozitării temporare nu trebuie să
depăşească 72 de ore, din care 48 de ore în incinta unităţii.

TEHNICA CURA TENIEI DEZINFECTIEI SALOANELOR

CURATENIA SI DEZINFECTIA ZILNICA A SALOANELOR

-Reguli obligatorii
a) curatenia si dezinfectia se face zilnic si ori de cate ori este nevoie .
b) se incepe curatenia cu saloanele mai putin contaminate.
c) in fiecare salon se incepe curatenia cu obiectele cel mai putin murdare
si se termina cu cele mai murdare,
d) nu se admite existenta ghivecelor de flori in saloane .
e) nu se admit vase cu flori taiate in sectii cu risc mare (nou-nascuti,
reanimare, dializa, bloc operator, sectii chirurgicale).

- A) Intretinerea zilnica si la nevoie a curateniei si dezinfectiei in

saloane
Tehnica
- Se bate la usa salonului, se saluta bolnavul, se inveleste si se deschide
geamul pentru aerisire,
- Lenjeria murdara se schimba zilnic si la nevoie.
- Se face ordine in salon, se aranjaza hainele, ziarele, lucrurile personate.
- Se stergc cu o laveta imbibata in detergent- dezinfectant mobilierul din
salon: noptiera , tablia patului, scaunele, intrerupatorul electric, clantele de
la usa , pervazul ferestrelor, suprafata meselor.
- Se curata si se dezinfecteaza oglinda, chiuveta, suportul pentru prosop
prin stergere cu o laveta imbibata in detergent-dezinfectant.

84
 - Se curata si se dezinfectcaza sifonul de la chiuveta varsind 250 ml ( un
pahar ) de solutie clorigena in sifon, se asteapta 10 minute si apoi se
clateste cu apa .
- IMPORTANT! LAVETA SE CLATESTE DUPA FIECARE
ELEMENT DE MOBILIER.
- Se matura umed pavimentul cu o laveta care inveleste peria), se string
deseurile in mijlocul salonului si se pun in cosul de gunoi care se goleste, se
spala, se dezinfeeteaza si se pune sac nou in cos.
- Se spala si se dezinfecteaza pavimentul, se inchid ferestrele, se verifica
aspectul estetic al salonului si se saluta bolnavul .

B) Curatenia si dezinfeciia saloanelor dupa externarea bolnavilor

- se strange lenjeria murdara si se pune in saci impermeabili.
- se evacuiaza cosu de gunoi.
- se desprafuieste plafonul si peretii.
Se curata si se dezinfecteaza tot mobilierul din salon: mese, noptiere,
paturi, usi si clante, pervazul si ramele ferestrelor, intrerupatorul, sa nu se uite
rotile mobilierului rulant.
- se sterg umed cu solutie de detergen- dezinfectant peretii cu faianta.
- Se curata si dezinfecteaza chiuveta, oglinda, sifonul de la chiuveta, se
matura umed, se spala pavimentul si se dezinfecteaza,
- Persoana care a facut curatenia se spala pe maini, se dezinfecteaza si
apoi pune lenjeria curata pe paturi.

C) DEZINFECTIA TERMINALA
-se face pe baza unui calendar intocmit de CPCIN (lunar pentru sectiile
medicale, bilunar in sectiile chirurgicale, saptamanal in blocul operator, ciclic in
sectiile de neonatologie si obstetrica) dar si in urmatoarele situatii :
- Prezenta unor bolnavl cu boli contagioase
- Depistarea unei infectii intraspitalicesti
Situatii de risc epidemiologic ( evidentierea cu ajutorul laboratorului, a
circulatiei microorganismelor multirezistente) "germeni de spital" prezenti la
personalul medico- sanitar, asistenti si medici. Pentru reusita actiunii mobilierul
din spital ca si saltelele si paturile trebuie curatate si asezate in asa fel ca sa vina
in contact cu vaporii: se lasa deschise sertarele, usile de la noptiere, dulapuri . Se
utilizeaza tehnica prin pulverizare cu dezinfectant de nivel inalt.
In blocul operator si neonatologie se face dezinfectie terminala folosind
aparatul AEROSEPT .

ASEPSIA SI ANTISEPSIA

85
Dezinfectia reprezinta totalitatea mijloacelor fizice, chimice, biologice si farma-
cologice care urmaresc îndepartarea, inactivarea sau distrugerea germenilor pa-
togeni din mediu.

Sterilizarea, forma cea mai completa de dezinfectie, capabila sa distruga germe-

nii chiar si în forma lor sporulata, cuprinde doua componente: asepsia si antisep-
sia.

Asepsia (a = fara, sepsis = putrefactie) reprezinta un ansamblu de masuri prin

care este împiedicat contactul germenilor cu plaga operatorie (contaminarea
plagii), fiind o metoda profilactica

Asepsia se adreseaza tuturor momentelor ce prezinta riscul contaminarii plagii

chirurgicale; ea presupune urmatoarele gesturi: spalarea mâinilor chirurgului
si protejarea lor cu manusi sterile, dezinfectia tegumentelor câmpului operator,
sterilizarea tuturor instrumentelor, câmpurilor si materialelor folosite într-o
interventie chirurgicala, acoperirea plagii cu un pansament steril.

Asepsia foloseste urmatoarele metode fizice si chimice:

- mijloace mecanice: curatirea mecanica si spalarea (se adreseaza instrumenta-
rului, materialului moale, mâinilor chirurgului si câmpului operator);
- caldura uscata (flambare, calcare, încalzire la rosu, sterilizare cu aer cald -
Poupinel) si caldura umeda (fierbere, autoclavare);
- sterilizare la rece: mijloace radiante (raze ultraviolete, raze gamma,
ultrasunete), sterilizare chimica (formol sub forma de vapori la rece sau la cald,
etilenoxid).

Antisepsia (anti = împotriva, sepsis = putrefactie) este alcatuita din totalitatea

mijloacelor prin care se urmareste distrugerea germenilor patogeni prezenti într-
o plaga, pe tegumente sau în mediu; este deci o metoda curativa.

Antisepsia foloseste o serie de mijloace chimice denumite antiseptice sau dezin-

fectante. Se obisnuieste sa se denumeasca antiseptic substanta cu actiune bacte-
ricida sau bacteriostatica care se aplica pe tesuturi vii, iar dezinfectant substanta
folosita pentru distrugerea germenilor de pe diverse obiecte, produse septice sau
din mediul extern.

Pentru a putea fi folosita în conditii bune, o substanta antiseptica trebuie sa

îndeplineasca anumite conditii:
- sa aiba actiune rapida si durabila;
- sa distruga cât mai multi germeni în concentratii cât mai mici;
- sa nu actioneze toxic pe tesuturile pe care se aplica si sa nu tulbure
mecanismele de aparare favorizând astfel o infectie bacteriana;

86
- sa nu deterioreze suprafetele, instrumentele sau materialele care urmeaza sa fie
dezinfectate;
- sa fie usor solubila în apa iar odata solvita sa dea un amestec stabil (sa nu-si
modifice proprietatile în timp);
- sa-si mentina proprietatile antiseptice în orice mediu.

Substantele chimice folosite ca antiseptice sunt reprezentate de:

1 - iod: tinctura de iod (solutie alcoolica de iodura de sodiu), solutie Lugol, io-
dofori (combinatii ale iodului cu polivinilpirolidona, detergenti, etc, rezultând
preparate mai putin iritante pentru piele: Betadine, Septozol etc.); nu se pune în
contact cu o plaga sau cu mucoase deoarece coaguleaza proteinele; aplicat pe
seroase, favorizeaza constituirea de aderente; în contact cu plagile secretante,
degaja acid iodhidric, iritant pentru tegumente;

2 - alcool 70%: nu se poate aplica direct pe plaga sau pe zone fara stratul
cornos, deoarece produce deshidratare si denaturare celulara (coagulare a
proteinelor); nu actioneaza asupra formelor sporulate si a bacilului Koch; folosit
în afectiuni inflamator-infectioase, în aplicatii scurte (5-10 minute), pentru
efectul revulsiv (priessnitz alcoolizat);

3 - substante pe baza de clor: hipoclorit de sodiu, cloramine (actiune pe

bacteriile G+ / G- si pe bacilul Koch; solutia folosita pentru dezinfectia plagilor
si mucoaselor se obtine prin dizolvarea comprimatelor de cloramina B de 500
mg într-un litru de apa; solutiile folosite pentru dezinfectia obiectelor sanitare ce
vin în contact cu produse organice au concentratii mai mari), clorhexidine
(compus organic al clorului în solutie de alcool izopropilic, fara actiune asupra
germenilor sporulati si a micobacteriilor);

4 - substante care degaja oxigen: apa oxigenata (solutie apoasa ce contine 3% per-
oxid de oxigen [H2O2] folosita pentru antisepsia plagilor si a mucoaselor; pe lânga e-
fectul antiseptic, în primul rând îndreptat împotriva germenilor anaerobi, prezinta
o tripla actiune: mecanica - de îndepartare a resturilor tisulare sau corpilor straini din
zonele profunde sau fundurile de sac ale plagilor delabrante prin efectul de spumare
efervescent al reactiei exoterme de eliberare a oxigenului, hemostatica - pe vasele
mici si citofilactica - favorizare a proliferarii si migrarii celulare cu aparitie a
tesutului de granulatie; solutia de apa oxigenata ce contine H2O2 3% se prepara din
solutia de perhidrol ce contine H2O2 30% obtinuta prin dizolvarea tabletelor de
perogen ce contin 1 g H2O2 în apa si se pastreaza în sticle de culoare închisa astupate
cu dop rodat), permanganat de potasiu (KMnO4 se prezinta sub forma de cristale de
culoare violet si se foloseste sub forma de solutie 0.1-0.5% pentru dezinfectia
mucoaselor vaginala, vezicala sau bucala, ca si a plagilor infectate cu anaerobi; nu se
asociaza cu alcool sau apa oxigenata);

87
5 - acizi si baze: acid boric (în chirurgia generala este folosit ca pulbere formata din
cristale albe pentru antisepsia plagilor, fiind activ si pe piocianic; în plus, actioneaza
asupra sfacelurilor, tesuturilor necrozate si crustelor, pe care le macereaza, facilitând
astfel eliminarea lor si dezvoltarea tesutului de granulatie prin care se realizeaza vin-
decarea plagilor; în oftalmologie si ORL se folosesc solutii 2-3%), soda caustica
(solutie 1-10% folosita numai la dezinfectia obiectelor de mobilier si a spatiilor
contaminate);

6 - derivati ai metalelor grele (mercur, argint): fenosept (borat fenilmercuric

în solutie apoasa 2%o, rar folosit pentru dezinfectia mâinilor, a plagilor si a
instrumentarului), nitrat de argint (cristale folosite la cauterizarea de tesuturi
aberante, solutie folosita pentru instilatii vezicale în urologie) etc.;

7 - detergenti: anionici (folositi la spalarea lenjeriei), cationici (actiune bactericida,

fungicida si virocida; cel mai folosit în chirurgie este bromocetul [cetazolin] = solutie
hidroalcoolica de bromura de cetilpiridinium utilizata pentru aseptizarea unor plagi,
arsuri si a tegumentelor, ca si pentru dezinfectarea instrumentarului, lenjeriei, veselei,
încaperilor), amfolitici (Tego = detergent amfoter cu actiune bactericida);

8 - altii: formol (formalina = solutie de formaldehida 40%, întrebuintata ca

dezinfectant si conservant al tesuturilor; este bactericid si sporicid extrem de
puternic, iritant însa pentru ochi si caile respiratorii; utilizare spitaliceasca
pentru dezinfectia periodica a încaperilor), fenol, acid fenic, violet de gentiana
(metilrozanilina = colorant derivat de trifenilmetan folosit ca antihelmintic în
oxiuriaza si ca topic bactericid si antifungic în dermatologie), rivanol (lactat de
etoxi-diaminoacridina, cu eficacitate antiseptica îndoielnica) etc..

Măsuri minime obligatorii pentru prevenirea şi limitarea infecţiilor asociate

asistenţei medicale

Măsurile standard reprezintă măsurile minime de prevenire a infecţiei care se

aplică tuturor pacienţilor îngrijiţi, indiferent de statutul de infecţiozitate
suspectat sau confirmat al pacientului, în orice cadru unde este asigurată
asistenţă medicală.
Aceste proceduri sunt concepute atât pentru a proteja personalul sanitar, cât şi
pentru a preveni răspândirea infecţiilor în rândul pacienţilor.

Măsurile standard includ:

1) igiena mâinilor, care este esenţială pentru a reduce riscul de răspândire
a infecţiilor. Utilizarea antisepticelor alcoolice este metoda preferată în toate
situaţiile clinice, cu excepţia cazurilor când mâinile sunt vizibil murdare (de
exemplu, sânge, alte fluide biologice) sau după examinarea pacienţilor cu
88
infecţie cu Clostridium difficile sau norovirus, situaţii în care trebuie utilizate
apa şi săpunul;
2) utilizarea echipamentului individual de protecţie (de exemplu:
mănuşi, halate, protectoare faciale), în funcţie de expunerea anticipată. Igiena
mâinilor este întotdeauna etapa finală după îndepărtarea şi aruncarea
echipamentului;
3) practici sigure de injectare, proceduri specifice pentru a preveni
transmiterea bolilor infecţioase de la un pacient la altul sau între un pacient şi
personalul medical în timpul preparării şi administrării medicamentelor de uz
parenteral;
4) manipularea în condiţii de siguranţă a echipamentelor medicale sau
contactul cu suprafeţele potenţial contaminate din imediata apropiere a
pacientului, proceduri specifice pentru prevenirea transmiterii bolilor infecţioase
de la un pacient la altul sau între un pacient şi personalul medical în timpul
manipulării echipamentelor medicale şi contactul cu obiectele sau suprafeţele
din mediu;
5) igiena respiratorie şi eticheta de tuse (tehnica de tuse şi strănut cu
utilizarea de batiste de nas de unică folosinţă cu poziţionarea la minimum 1
metru faţă de celelalte persoane, urmată de igiena mâinilor), ca element al
precauţiilor standard care se adresează în primul rând pacienţilor şi însoţitorilor
acestora cu simptomatologie de posibilă infecţie respiratorie care se aplică
oricărei persoane cu asemenea manifestări când intră în unitatea sanitară. Acest
element al precauţiilor standard este aplicat pentru prevenirea promptă a
infecţiilor respiratorii şi trebuie aplicată la intrarea în unitatea sanitară (zonele de
recepţie şi de triaj ale pacienţilor).

Precauţiile adresate căii de transmitere

Măsurile de precauţie care se adresează căii de transmitere a agentului patogen
sunt destinate să completeze precauţiile standard la pacienţii cu colonizări sau
infecţii, probabile sau cunoscute, cu agenţi patogeni transmisibili sau cu
patogeni importanţi din punct de vedere epidemiologic. Aceste măsuri de
precauţie suplimentare sunt utilizate pentru situaţiile în care calea de transmitere
nu este complet întreruptă prin utilizarea precauţiilor standard. Cele trei
categorii de măsuri adresate căilor de transmitere includ:

- Căile de transmitere pentru care pot fi necesare măsuri suplimentare de

precauţie sunt:

1. Transmiterea prin contact:

direct, când microorganismul se poate transmite de la o persoană la alta
(contactul cu produse biologice): în timpul asistenţei medicale şi îngrijirii
bolnavului de către cadrele medicale sau în contact cu membrii familiei sau cu
alţi pacienţi;

89
indirect, prin intermediul suprafeţelor/obiectelor contaminate care implică
transferul unui microorganism printr-o contaminare intermediară (de exemplu,
contaminarea obiectelor, echipamentului, mâncării), când:
o igiena mâinii personalului ce asigură actul medical/îngrijire este
inadecvată;
o echipamentul nu este curăţat, dezinfectat sau sterilizat corespunzător
între pacienţi;
o patogenii sunt transferaţi prin instrumentar

2.Transmiterea prin picături:

picăturile infecţioase expulzate, atunci când se strănută sau se tuşeşte, sunt
prea grele pentru a pluti în aer şi se transferă la mai puţin de 2 m de la sursă;
răspândirea picăturilor poate fi:
o directă - se realizează când acestea ajung la nivelul mucoaselor sau sunt
inhalate;
o indirectă - se realizează când acestea cad pe suprafeţe sau mâini şi sunt
transmise pe mucoase sau alimente.
Acest mod de transmitere este mai frecvent şi este descris în infecţiile
respiratorii comune, gripă, infecţii cu virus sinciţial (determină o infecție
respiratorie comună, foarte contagioasă).

3.Transmiterea aeriană:
Se realizează prin intermediul particulelor mici (</=5µm în mărime) care
transportă microbii şi pot fi transferaţi prin intermediul curenţilor de aer pe o
distanţă mai mare de 2 m de la sursă. Aceste particule sunt inhalate (de exemplu,
în cazul varicelei zoster, rujeolei şi tuberculozei pulmonare).

Măsurile suplimentare de precauţie care vizează calea de transmitere

includ:

1.pentru transmiterea prin contact:

utilizarea echipamentului de protecţie când este posibil contactul cu un mediu
contaminat cu microbi rezistenţi la antibiotice (de exemplu, enterococi rezistenţi
la vancomicină (VRE), Staphylococcus aureus rezistent la meticilină MRSA)
sau Clostridium difficile;
pacientul se poate amplasa într-o rezervă singur sau într-un salon cu un alt
pacient infectat cu acelaşi patogen;
la intrarea în salon trebuie purtate mănuşi curate şi echipament de protecţie
curat;

2.pentru transmiterea prin picături pacientul se amplasează într-o rezervă

singur sau se cohortează într-un salon cu alţi pacienţi infectaţi cu acelaşi agent
patogen. Este necesară purtarea de protectoare faciale când se lucrează la 1 - 2
90
metri de pacient. În situaţia în care este necesar transportul pacientului, acestuia
i se aplică o mască.

3.pentru transmiterea aeriană - plasarea pacientului într-o cameră de izolare cu

presiune negativă a aerului în raport cu coridoarele, aerul fiind evacuat direct
spre exterior sau recirculat prin filtre HEPA de înaltă eficienţă cu 6 - 12
schimburi de aer pe oră. În rezervele cu antecameră (sasuri), riscul de circulaţie
al aerului între cameră şi coridor este redus la minimum. Acest sistem este mai
uşor de susţinut, dar dificil de amenajat din punct de vedere arhitectonic.
În situaţia în care nu există astfel de facilităţi simpla plasare a pacientului singur
într-o rezervă care să aibă grup sanitar şi duş reduce riscul de transmitere.
Pentru bolile care au mai multe căi de transmitere se poate utiliza o combinaţie
de măsuri de precauţie. Fie că aceste măsuri sunt utilizate singular sau în
combinaţie, acestea trebuie utilizate întotdeauna în plus faţă de precauţiile
standard.

Riscul infecțios asociat manevrelor invazive

Managementul riscului clinic presupune un ansamblu de acțiuni complexe care
vizează îmbunatățirea calității asistenței medicale, garantarea siguranței
pacienților.
Siguranța pacientului reprezintă complexul de măsuri și proceduri de
identificare, analiză și management al riscurilor sau incidentelor pe care spitalul
nostru le adoptă, pentru a furniza servicii mai sigure și pentru a minimiza riscul
de afectare (vătămare) al pacienților.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că la nivel mondial, 5-12% dintre
pacienţii spitalizaţi dezvoltă o infecţie asociată asistenţei medicale (IAAM),
dintre care mai mult de 60% sunt asociate implantării unui dispozitiv medical
sau chirurgical.
Orice dispozitiv medical implantat, cu titlu provizoriu sau permanent, poate
deveni sediul unei eventuale infecții asociate (sonda urinară, canulă de intubaţie,
valvă cardiacă, proteză vasculară sau ortopedică, dispozitiv intrauterin, etc).
Parcursul pacientului spitalizat, ca și activitatea personalului medico – sanitar,
comportă o serie de evenimente care vor interveni cu o probabilitate
necunoscută dar posibil de evaluat.
Cele mai frecvente localizări ale procesului infecţios sunt în ordine
descrescătoare, după statisticile europene: infecţiile urinare (40%), infecțiile
respiratorii (20%), infecțiile de cateter (18–25%) şi infecţiile de plagă operatorie
(15%).
Pentru secția de terapie intensivă, caracteristica importantă a infecţiilor este
aceea că sunt în legătură directă sau indirectă cu tehnicile invazive care
supleează o funcţie vitală, necesită utilizarea unui corp străin (dispozitiv
invaziv) care scurtcircuitează mijloacele de apărare fiziologice (piele, mucoase,
sfinctere).

91
Tehnicile sau dispozitivele încriminate sunt: ventilaţia artificială, sondajul
urinar, cateterele intravasculare şi actul chirurgical.
Afecţiunea iniţială, acută, gravă sau existenţa unei infecţii tratate cu antibiotice,
contribuie la diminuarea capacităţii de apărare naturală şi cresc riscul de infecţie
secundară.
Abordul vascular (acces direct), drenajul urinar sau ventilația asistată sunt acte
medicale invazive indispensabile stadiului actual al asistenței medicale moderne.
Fiziopatologia acestor infecţii este legată inițial de constituirea unui biofilm la
nivelul acestor corpuri străine reprezentate de dispozitivele medicale. Biofilmul
este reprezentat de o aglomerare plurimicrobiană fixată pe suprafaţa inertă sau
vie şi menţinută pe această suprafaţă de secreţia unei matrici adezive,
protectoare, structură vie, dinamică, ȋn permanentă remaniere. Chiar dacă
tehnicile aseptice sunt respectate ȋn timpul implantării / folosirii dispozitivului
medical, dezvoltarea biofilmului este rapidă la nivelul majorităţii materialelor
utilizate ȋn medicina umană. Consecinţele medicale după constituirea
biofilmului sunt majore: limitarea reacţiei imunitare locale (anticorpi, fagocite),
scăderea sensibilităţii diagnosticului microbiologic şi nu ȋn ultimul rȃnd, apariția
antibioticorezistenței.

Piese de echipament nu trebuie sa lipseasca personalului in niciun

domeniu medical

Halate medicale
Halatele medicale pot contribui la construirea identitatii unei institutii medicale,
dar si de protectie.

Costume medicale
Asistentele, deseori si medicii, opteaza pentru costume medicale alcatuite din
bluze si fuste sau pantaloni pentru uniformizarea tinutei de serviciu. La fel ca si
halatele medicale, costumele medicale pot fi personalizate. Aceste piese
potrivite pentru orice domeniu medical sunt confectionate din tercot de calitate
superioara, oferind protectie sporita si rezistenta.

Saboti medicali
Sabotii medicali sunt creati special pentru persoanele care petrec mult timp in
picioare, in orice domeniu medical. Acestia sunt confectionati din piele sau dion
microfibra in asa fel incat sa ofere un suport corespunzator piciorului.

Bonete medicale
Bonetele medicale au rolul de a oferi protectie parului impotriva contaminarii,
dar previne totodata si patrunderea firelor de par in locuri in care trebuie
mentinuta o igiena sporita. Bonetele medicale de unica folosinta sunt

92
confectionate din material netesut si acopera in totalitate parul. Bonetele de
unica folosinta sunt prevazute cu elastic in perimetru, care permite ajustarea in
functie de dimensiunea capului, iar bonetele medicale din tercot sunt prevazute
cu legaturi la spate, pentru reglarea circumferintei. Bonetele medicale din
material pot fi asortate cu costumul medical.

Masti chirurgicale
Mastile chirurgicale de unica folosinta sunt esentiale in orice domeniu medical,
impiedicand transmiterea microbilor si a virusilor. Acestea pot fi din material
textil netesut sau din hartie si sunt foarte comod de purtat.

Manusi chirurgicale
Ca si mastile chirurgicale, manusile chirurgicale nu trebuie, sub nicio forma, sa
lipseasca din niciun domeniu medical. Acestea ofera o protectie sporita celor
care lucreaza in spitale, clinici medicale, cabinete de stomatologie. Se folosesc
manusi medicale pentru protectie impotriva microbilor si a substantelor nedorite
sau periculoase.
Aceste manusi medicale pot fi pudrate sau nepudrate. Cel mai adesea, manusile
pudrate contin pudra din amidon de porumb. Persoanelor alergice le sunt
recomandate spre utilizare manusi medicale nepudrate.

Botosi de unica folosinta

Botosii de unica folosinta protejeaza incaltamintea de murdarie si substante
periculoase aduse din exterior in medii sterile. Acesti botosi unica folosinta sunt
confectionati din polietilena si sunt usor de manipulat.

Recomandări privind utilizarea echipamentelor de protecţie

Halate obişnuite
- în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale
Şorţuri, bluze impermeabile, ochelari de protecţie
- completează portul halatelor atunci când se anticipează producerea de stropi,
picături, jeturi cu produse biologice potenţial contaminate, în secţii cu profil
chirurgical, servicii de urgenţă, laboratoare
Mănuşi de unică folosinţă
- intervenţii care implică contactul cu regiuni ale corpului în mod normal sterile
- abord vascular prin puncţie
- contactul cu tegumentul pacientului care prezintă soluţii de continuitate (plăgi)
- manipularea unor materiale potenţial contaminate – nesterile, curate
- dezobstruări de urgenţă ale căilor respiratorii
Mănuşi reutilizabile
- manipularea de materiale contaminate

93
- curăţenie, îndepărtarea de produse biologice contaminate
Mănuşi de uz general
- colectare materiale contaminate
- curăţire şi decontaminare instrumentar, suprafeţe contaminate. Mănuşile nu
sunt un substitut pentru spălarea mâinilor, prin urmare mâinile trebuie spălate
după îndepărtarea acestora.
Bonete / calote Ochelari de protecţie
- activităţi care presupun contaminare sau stropire cu diferite fluide organice
- săli de operaţie, în timpul manipulării instrumentarului şi a materialului textil
steril.
Măşti faciale
- contactul cu pacienţi cu meningită virală sau bacteriană, cu TBC pulmonară
care sunt BK pozitivi
- contactul cu pacienţi care tuşesc
- aspirarea secreţiilor traheo-bronşice pe canula traheală
- îngrijirea plăgilor supurate
- pregătirea perfuziilor cu chimioterapice
- pregătirea vaccinurilor pentru administrare
- dizolvarea pulberilor liofilizate Măştile trebuie să fie de tip filtru şi să fie bine
fixate pe faţă.

Dr.Sergiu Manescu

Dr. Despina Cojocaru Dr. Aurelia Cordeanu

94