1.

AERUL ATMOSFERIC, EXTERIOR, AMBIENTAL

1.1.ATMOSFERA ŞI STRATIFICAREA EI

Atmosfera esteînvelişul gazos al pământului, de formă ovoidă, care se roteşte odată cu planeta Pământ şi este
menţinut în jurul acesteia prin forţa de gravitaţie şi forţa centrifugă. Se continuă cu spaţiul interplanetar la o
altitudine de circa 3000 km, trecerea făcându-se treptat, fără o limită precisă de delimitare.

Din punct de vedere ecologic, atmosfera esteînvelişul gazos de existenţă şi care izolează şi protejează omul de
spaţiul interplanetar.
Lipsa atmosferei ar duce la creşterea radiaţiei solare ultraviolete şi calorice la nivelul solului şi la distrugerea
oricărei forme de viaţă.

Aerul atmosferic prezintă o stratificare pe verticală, determinată de profilul termic, rezultat al absorbţiei variabile
a radiaţiei solare la diferite niveluri: atmosfera joasă sau meteorologică (troposfera și stratosfera) și atmosfera
înaltă (mezosfera, termosfera, exosfera):
- troposfera
- zona cu cea mai mare influenţă asupra omului, cu o înălţime medie de 10 km (6-9 km la poli și 17-
18 km la ecuator)
- fenomene fizice variabile; compoziţia chimică a aerului relativ constantă
- stratosfera
- până la înălţimea de 50 km
- izotermă, datorită ozonosferei ce absoarbe radiaţia ultravioletă de tip B cu lungime de undă între
240-320 μm
- mezosfera
- până la 80-100 km înălțime
- temperatura iniţial în creştere cu 2-4°C/km, apoi în scădere
- termosfera
- până la 1000-1200 km; temperatura în creştere cu înălţimea, până la 2000-3000°C
- exosfera
- până la aproximativ 3000 km
- sustragerea moleculelor de aer de sub influenţa forţei gravitaţionale şi trecerea lor în spaţiul
interplanetar.

1.2. CARACTERISTICI FIZICE ALE AERULUI

1.2.1. Temperatura aerului

1.2.1.1. Ca factor ecologic

Definiţie: starea termică a atmosferei determinată de intensitatea radiaţiei solare care încălzeşte suprafaţa
solului.

Încălzirea indirectă
Încălzirea solului depinde de unghiul de incidenţă a radiaţiei solare.Căldura înmagazinată de sol
estetransmisă stratului de aer suprapus prin convecţie. Fenomenul este intens în stratul de aer situat la l-2 m
deasupra solului. În timpul zilei încălzirea este mai accentuată, iar în cursul nopţii răcirea este mai importantă. Pe
măsură ce ne îndepărtăm de sol, temperatura aerului scade cu cel mult 0,5°C/100 m datorită umidităţii variabile.
Diferenţele de temperatură pe verticală sunt variabile, fiind posibile şi izotermia şi inversiunea termică.
Variaţiile diurne au un caracter ritmic pronunţat, datorită succesiunii zi-noapte. Temperatura creşte progresiv de
la răsăritul soarelui, atinge o valoare maximă, apoi scade din nou.Se înregistrează o valoare minimă înaintea
răsăritului, o valoare maximă în jurul orei 14 după încălzirea maximă a solului şi o valoare medie în jurul orei
9.Variaţiile lunare şi anuale pot fi importante.Variaţiile pe glob sunt determinate de altitudine, latitudine,
substratul (sol, apă), vegetaţia, gradul de nebulozitate, poluarea aerului.

Încălzirea directă
Este foarte redusă, deoarece puterea de absorbţie a aerului pentru radiaţia solară este scăzută. Este maximă când
soarele este la zenit şi devine nulă odată cu apusul soarelui.
1.2.1.2. Temperatura aerului în relație cu starea de sănătate
Influenţa asupra termoreglării
Temperatura aerului influenţează schimburile de căldură dintre organism şi mediu prin acţiunea directă şi
indirectă asupra termoreglării.
Temperatura corpului uman.Omul, ca organism homeoterm, îşi menţine temperatura corpului constantă, la
valori optime desfăşurării continue a activităţilor fiziologice, independent de variaţiile mediului ambiant.
Homeotermia se asigură prin termoreglare, proces complex şi eficient pentru valori ale temperaturii aerului
cuprinse între -50°C şi +50°C, sub control nervos şi hormonal, subordonat hipotalamusului.
Temperatura centrală (internă)
Este temperatura organelor interne, temperatura la care au loc procesele tisulare, în medie 37°C. Temperatura
internă se măsoară prin termometrie la nivel cutanat sau al orificiilor naturale, unde temperatura este variabilă de
la un loc la altul, dar relativ constantă în acelaşi loc. Rezultă astfel mărimi convenţionale în raport cu
temperatura internă reală:
- temperatura axilară - 36,5°C
- temperatura rectală - 37,5°C.
Temperatura internă nu este o constantă absolută. Ea suferă variaţii sub influenţa factorilor: topografia şi
funcţionalitatea organelor şi ţesuturilor, vârsta, sexul, bioritmurile, climatul. Temperatura internă se modifică
destul de puţin comparativ cu eforturile de termoreglare. De aceea, utilizarea valorilor sale ca indicator fiziologic
este limitată.
Temperatura periferică (cutanată)
Prezintă variaţii topografice importante şi este direct proporţională cu mărimea reţelei vasculare şi invers
proporţională cu grosimea stratului adipos subcutanat.
În aceeaşi regiune a corpului, există un anumit gradient termic între temperatura internă a organelor şi
temperatura tegumentelor corespunzătoare. Există zone cutanate topografice cu temperaturi mai ridicate şi destul
de constante:
- frunte şi faţă, 34-35°C
- torace, 35-35,5°C
şi zone cu temperaturi mai mici şi variabile, la nivelul extremităţilor:
- braţe, 32-33°C
- antebraţe, 31-32°C
- mână,27-28°C
- coapsă, 32°C
- picior, 27-28°C.
Temperatura cutanată se caracterizează prin termosimetrie, pentru zone tegumentare simetrice pe orizontală.Pe
verticală, temperatura cutanată coboară, realizând o diferenţă de maximum 7°C între extremităţile superioare şi
inferioare.
Cele mai mici modificări ale ambianţei termice sunt înregistrate de temperatura cutanată. De aceea,
temperatura cutanată este un indicator fiziologic foarte sensibil.

Homeotermia şi variaţiile temperaturii aerului

Într-un mediu termic variabil, homeotermia se realizează reflex.Temperatura optimă a mediului de existenţă
pentru om este cea pentru care procesele metabolice se desfăşoară cu pierdere minimă de energie şi corespunde
punctului de neutralitate termică, situat în următoarele limite:
- 28°C pentru omul în repaus total şi dezbrăcat
- 22-20°C pentru omul ce desfăşoară o activitate uşoară şi este uşor îmbrăcat
- 14-12°C pentru omul ce desfăşoară o activitate intensă.
Câmpul de acomodare a homeotermieieste intervalul de temperature ale mediului pentru care homeotermia
este realizată prin mijloace proprii. Limitele acestui câmp sunt: temperatura critică inferioară și temperatura
critică superioară.
Încălzirea mediului, dar sub temperatura critică superioară, se însoţeşte de adaptarea organismului la cald prin
termoreglare predominant fizică, respectiv, creşterea pierderilor de căldură prin:
- radiaţie, convecţie, conducţie, până la temperatura mediului de 30-32°C
- evaporare, între 30-35°C, influenţate de curenţii de aer, umiditatea aerului şi radiaţia calorică.
Pierderea de căldură este posibilă prin vasodilataţie periferică, accelerarea respiraţiei, transpiraţie. Scade şi
producerea de căldură: anorexie, apatie, inerţie, scăderea secreţiei de TSH.
Răcirea mediului, dar la valori de temperatură mai mari decât temperatura critică inferioară, este urmată de
adaptarea organismului la frig prin termoreglare predominant chimică, respectiv, creşterea producţiei de căldură
prin:
- frisoane
- activitate voluntară crescută
- foame
- secreţie crescută de adrenalină, noradrenalină, TSH.
Scad şi pierderile de căldură prin vasoconstricţie cutanată, ghemuire, piloerecţie. Adaptarea la frig este mai puţin
perfecţionată şi eficientă, pe seama persistenţei caracteristicilor determinate de originea tropicală a omului.

Stresul termic
Depăşirea temperaturii critice superioare alterează homeotermia şi duce la stres termic.Stresul termic se
întâlneşte mai rar în condiţii climatice (caniculă, camere supraîncălzite, aglomeraţie) şi mai frecvent în condiţii
de muncă la temperaturi înalte.
Profilaxia stresului termic:
- aclimatizarea la temperaturi crescute
- hidratare cu apă carbogazoasă, clorurată, peste nevoile subiective
- echipament de protecţie
- alimentaţie optimă
- evitarea oboselii (pauze scurte şi frecvente)
- evitarea consumului de alcool, a fumatului.

Stresul la rece
Depăşirea temperaturii critice inferioare (valori mai scăzute) în asociere cu creşterea umidităţii aerului,
mişcării aerului şi radiaţie negativă, determină stresul la rece. Frigul este şi factor favorizant în declanşareea
bolilor áfrigore:
- respiratorii: infecţii de căi respiratorii superioare, pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii
- cardiovasculare: accidente hipertensive, coronariene
- locomotorii: reumatism, mialgii, miozite, artrite
- renale: glomerulo- şi pielonefrită acută
- nervoase: pareză de facial, paralizie de trigemen.
Stresul la rece se întâlneşte mai frecvent decât stresul la cald, în condiţii naturale şi artificiale.
Profilaxia stresului la recese bazează pe o igienă corectă a îmbrăcămintei şi încălţămintei care realizează un
microclimat vestimentar eficient în menţinerea constantă a temperaturii corpului.

Limitele concrete de toleranţă la valori extreme ale temperaturii mediului au fost apreciate pentru om la valori
de -100°C şi +100°C, în condiţii de expunere de scurtă durată şi absenţa totală a umidităţii.
Expunerea organismului uman la temperaturi variabile, inclusiv valori extreme, este posibilă prin protecţia
naturală realizată de tegumente (termoreglare) şi mijloace artificiale de protecţie: pasive (îmbrăcăminte,
încălţăminte, locuinţă, încălzire, ventilaţie, hrană) şi active (călire şi antrenament), susţinute în mare măsură, prin
evitarea intenţionată a exceselor climatice.

Variațiile bruște de temperatură

Intervin nefavorabil în evoluţia unor afecţiuni, agravându-le:
- coronariene: până la 99% dintre cazurile de tromboză coronară şi de infarct
miocardic
- hipertensive: accidente vasculare cerebrale
- endarterită obliterantă: factor declanşator
- boli reumatismale: exacerbări
- ulcer gastric, afecţiuni renale, nevralgii şi nevrite: recidive
- astm bronşic: crize
- gripă: epidemii posibile şi vara.

Acțiune indirectă
- determină fenomene climatice: presiune atmosferică, mişcarea aerului, umiditatea aerului, precipitaţiile
- influenţeazăpoluarea şi autopurificarea aerului.

1.2.2.Umiditatea aerului

1.2.2.1. Ca factor ecologic

Definiţie: reprezintă încărcătura aerului cu vapori de apă, picături de apă, cristale de ghiață.
Umiditatea aerului se datoreşte în principal evaporării apelor de suprafaţă sub acţiunea radiaţiei solare. Se mai
adaugă evaporarea apei din straturile superficiale ale solului, activitatea plantelor, procesele fiziologice umane şi
animale, unele procese tehnologice.
Evaporarea apei şi saturarea aerului sunt procese direct proporţionale cu temperatura şi mişcarea aerului
crescute, şi invers proporţionale cu tensiunea vaporilor de apă.
Mărimile higrometrice
Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă existentă într-un volum de aer la un moment
dat, la o anumită temperatură şi presiune, exprimată în g/m3 aer. Umiditatea absolută evoluează în paralel cu
temperatura aerului.
Umiditatea maximă (Um) reprezintă cantitatea de vapori de apă ce poate satura un volum de aer la o anumită
temperatură şi presiune, exprimată în g/m3 aer. Fiind aceeaşi pentru o anumită temperatură, umiditatea maximă
este înregistrată în tabele.
Umiditatea relativă (UR) indică gradul de saturaţie al aerului.Momentului saturaţiei îi corespunde o umiditate
relativă de 100%.Se calculează prin raportul procentual dintre umiditatea absolută şi cea maximă, determinate la
aceleaşi valori de temperatură şi presiune. Cele mai crescute valori se întâlnesc pe timp de ceaţă şi la tropice, în
jur de 95%, iar cele mai scăzute, în jur de 30%, în deşert şi în perioade cu foen; valorile optime de umiditate
relativă pentru organismul uman sunt cuprinse între 35-65%.

Caracterizarea umidităţii aerului într-o zonă de pe glob este posibilă cu ajutorul mărimilor higrometrice şi a
regimului precipitaţiilor.
1.2.2.2. Umiditatea aerului în relație cu starea de sănătate
Termoreglarea
Umiditatea aerului intervine în schimburile de căldură dintre organism şi mediu, alături de ceilalţi factori de
microclimat.
Umiditatea relativă optimă favorizează termoreglarea şi starea de confort termic.
Umiditatea crescută accentuează efectele negative ale temperaturilor extreme:
- hipertermia, prin împiedicarea pierderilor de căldură prin evaporare, în condiţii de temperatură
crescută
- hipotermia, prin favorizarea pierderilor de căldură (apa este mai bun conducător de căldură, comparativ
cu aerul), în condiţii de temperatură scăzută.
Umiditatea relativă scăzută, de 10-15%, determină uscăciunea tegumentelor, apariţia fisurilor şi sângerărilor, a
senzaţiei de sete.

Evoluţia unor procese epidemiologice

Epidemiile de gripă şi de scarlatină sunt mai frecvente când umiditatea aerului este scăzută în asociere cu o
temperatură scăzută. Agenţii etiologici, virusul gripal şi streptococul ßhemolitic, sunt sensibili la valori crescute
de umiditate.
Bronşitele acute şi acutizările în bronşitele cronice apar mai des când umiditatea aerului este crescută şi
temperatura scăzută.
Crizele de astm bronşic se produc mai rar când umiditatea aerului este crescută. Dacă umiditatea crescută se
asociază cu poluarea aerului, crizele de astm se produc mai des.
Frecvenţa hemoptiziilor la bolnavii tuberculoşi este mai crescută în condiţii de umiditate crescută şi
temperatură scăzută.
Apariţia bolilor reumatismale este favorizată de umiditate crescută şi temperatura scăzută în încăperi umede şi
igrasioase, locuite de persoane obligate la limitarea mişcării.

Acţiunea indirectă
- influenţarea climei (umiditatea, regimul precipitaţiilor)
- reducerea intensităţii radiaţiei solare prin absorbţia parţială a acesteia
- diminuarea pierderilor de căldură ale solului în timpul nopţii
- intervenţia în poluarea şi autopurificarea aerului.

1.2.3. Mişcarea aerului

1.2.3.1. Ca factor ecologic

Aerul se găseşte într-o permanentă mişcare şi poartă denumirea de vânt.
Mişcarea aerului ia naştere datorită deplasării maselor de aer, mai frecvent pe orizontală, paralel cu suprafaţa
solului, curenţii orizontali, dar şi pe verticală, orientaţi de jos în sus, curenţii verticali.
Curenţii de aer pot fi:
- constanţi, cu caracter de regim (alizeele)
- periodici, regulaţi (brizele mărilor şi oceanelor cu periodicitate diurnă)
- neperiodici, perturbatori (furtuni, uragane).

Direcţie, viteză
Apariţia vântului este determinată de diferenţele de presiune atmosferică, la rândul lor date de încălzirea
inegală a solului în funcţie de natura substratului.
Direcţia şi viteza vântului se datoresc gradientului baric.Aerul se deplasează din zonele cu presiune mare spre
zonele cu presiune mai mică. Viteza va fi cu atât mai mare, cu cât diferenţa de presiune este mai mare pe o
distanţă mică.

Pe glob, în emisfera nordică gradientul baric este orientat N-S, direcţia vântului fiind N-S pe direcţia
meridianelor; în emisfera sudică, direcţia vântului este S-N. În realitate, direcţia este deviată spre vest, din cauza
rotaţiei pământului, frecării de substrat.
Variabilitatea capacităţii de înmagazinare a energiei solare de către substraturi influenţează mişcarea aerului
deasupra suprafeţelor de apă şi de uscat.
Într-un anumit loc pot să apară curenţi de aer cu direcţii diferite, şi urmărind în timp aceşti curenţi, se poate
realiza roza vânturilor.

Din punct de vedere ecologic,vântul are efect de transport pentru:

- energia termică, care poate fi cedată sau preluată de la mediul înconjurător,
provocând răcirea sau încălzirea rapidă
- nori, determinând precipitaţiile
- cenuşă vulcanică
- radionuclizi din explozii atomice
- praf şi nisip, cu rol în modelarea reliefului
- polen, contribuind la răspândirea unor plante
- păsări, favorizând planarea şi zborurile de migraţie, de căutare a hranei.

Furtunile şi uraganele constituie factori limitativi, putând determina catastrofe ecologice.Uneori apar şi efecte
selective în regnul vegetal şi animal.

1.2.3.2. Mişcarea aerului în relație cu starea de sănătate

Termoreglarea
Mişcarea aerului acţionează direct asupra pierderilor de căldură ale organismului, favorizând convecţia şi
evaporarea, pentru temperatura aerului sub 37°C.
Pentru viteze mici sau moderate ale curenţilor de aer, efectul este stimulant, benefic, producând prin excitare
vasomotrică periferică, o senzaţie plăcută, reconfortantă (componentă importantă a băilor de aer).
Vânturile puternice reci şi umede determină răcirea rapidă şi favorizează răceala. Organismul compensează
această răcire prin creşterea producerii de căldură, iar artificial se va folosi îmbrăcăminte şi încălţăminte
protectoare.

Acţiune indirectă
- menţinerea constanţei compoziţiei chimice a aerului
- intervenţie în poluarea aerului: transport de la sursa de poluare şi diluarea
poluanţilor; calmul atmosferic favorizează acumularea şi stagnarea poluanţilor; sistematizarea centrelor
populate va ţine seama de direcţia vânturilor dominante, pentru a se asigura protecţia zonelor de locuit
- ventilaţia naturală a locuinţei.

1.2.4. Presiunea atmosferică

1.2.4.1. Ca factor ecologic

Presiunea atmosferică reprezintă forţa de apăsare exercitată de aer asupra corpurilor de la suprafaţa solului şi este
în medie de l kg/cm2. Fiind echilibrată de o presiune internă, omul nu percepe presiunea atmosferică.
Presiunea atmosferică normală este de o atmosferă: greutatea unei coloane de mercur de 760 mm înălţime, l
cm2 secţiune, la 0°C, 45° latitudine şi la nivelul mării.
Unitatea internaţională este barul: greutatea unei coloane de mercur de 750 mm.
Echivalenţa pentru cele două unități:
lb (1000mb) = 750 mmHg, respectiv l,33 mb = l mm Hg.

Cicloni şi anticicloni, mase de aer, fronturi atmosferice

Pe glob există regiuni cu presiuni diferite, determinate de:
- factorul termic, radiaţia solară, încălzeşte aerul neuniform și generează diferenţe de presiune
atmosferică pe verticală şi pe orizontală
 - factorul dinamic, mişcarea aerului: deplasarea maselor de aer dinspre zonele cu presiune mare spre
zonele cu presiune mică; mişcarea maselor de aer determinată de mişcarea de rotaţie a pământului.
Astfel, există:
- regiuni cu presiune ridicată prin acumulare de aer rece, dens - maximele barometrice, anticicloni,
situate la poli
- regiuni cu presiune scăzută, cu aer cald şi cu densitate mai mică - minimele barometrice, cicloni,
situate la ecuator.
Masele de aer reprezintă întinderi mari de aer, de sute până la mii de km2, cu temperatură şi umiditate relativ
constante pe orizontală, caracteristici împrumutate de la substratul deasupra căruia staţionează.
Fronturile atmosferice sunt zonele de separaţie sau de întâlnire a maselor de aer, caracterizate prin mişcări
ascendente ale aerului şi cele mai accentuate schimbări de vreme. Fronturile atmosferice se clasifică în funcţie de
impulsul aerului cald sau rece, astfel:
- fronturi atmosferice calde, când masa de aer cald avansează ascensionând peste masa de aer rece; la
zona de separaţie se formează nori ce determină precipitaţii: ploi continue vara şi ninsori abundente
iarna
- fronturi atmosferice reci, când masa de aer rece avansează pentru a înlocui masa de aer cald ce va fi
îndepărtată; la zona de separaţie se formează curenţi ascendenţi puternici, descărcări electrice, nori ce
determină precipitaţii
- fronturi atmosferice ocluse, mixte, din cuplarea frontului rece şi cald, datorită deplasării rapide a
frontului rece ce ajunge din urmă frontul cald; modificările de vreme sunt reduse.
Fronturile atmosferice se formează în zonele cu minim barometric, trecerea lor determinând modificări de
vreme: înnorări şi precipitaţii. Nu se formează în zonele cu maxim barometric, de aceea vremea este stabilă şi
frumoasă, caldă vara, rece iarna, fără precipitaţii.
Dacă o masă de aer cald staţionează deasupra unei mase de aer rece din apropierea solului, temperatura aerului
scade cu altitudinea până la limita de separare a maselor de aer, iar de la acest nivel, temperatura creşte cu
altitudinea.Fenomenul se numeşte inversiune termică.
Într-un anumit loc pe glob, variaţiile de presiune sunt minime, de 1-2 mm Hg/24 ore. La trecerea de la maxim
barometric la minim barometric, diferenţa maximă este de 15-20 mm Hg în decurs de 1-2 zile. Pe verticală,
presiunea atmosferică scade, în medie cu l mm Hg/11 m.

1.2.4.2. Presiunea atmosferică în relație cu starea de sănătate

Presiunea atmosferică şi presiunea parţială a gazelor
Variaţiile presiunii atmosferice creează noi relaţii om - mediu înconjurător, cu presiune crescută (scafandri,
mineri) sau cu presiune scăzută (viaţa la altitudine, aviaţie), şi probleme de adaptare.
Scăderea presiunii atmosferice din cauze meteorologice determină:
- la persoane sănătoase, retenţia de apă
- la persoane sănătoase şi bolnave, senzaţie de greutate, creşterea vitezei de circulaţie a sângelui.
Creşterea presiunii atmosferice din cauze meteorologice favorizează:
- la persoane sănătoase, eliminarea apei din organism
- acutizarea fenomenelor inflamatorii
- tromboze, embolii.
Variaţiile importante de presiune declanşează crize de astm bronşic.

1.2.5. Electricitatea atmosferică

Definiție: prezenţa continuă a factorilor primari: aeroioni, câmp electric terestru, şi a consecinţelor factorilor
primari: conductibilitate electrică, alte fenomene electrice.
Într-un mediu înconjurător cu proprietăţi electrice, omul ca sistem ecologic viu şi deschis, poate fi comparat sub
aspect electric cu unsemiconductor, care generează şi este supus în permanenţă fenomenelor electrice.

1.2.5.1. Aeroionizarea
1.2.5.1.1. Ca factor ecologic
Definiţie: aeroionizarea este procesul de formare şi de evoluţie, precum şi proporţia particulelor materiale
încărcate electric din aerul extern şi al încăperilor.
Factori de ionizare
- factori cosmici
- radiaţia cosmică
- radiaţia ultravioletă
- factori telurici
- substanţe radioactive din mediile naturale şi din utilizarea energiei nucleare
 - schimbarea suprafeţelor de apă: evaporarea, pulverizarea
- descărcări electrice
- combustii naturale şi artificiale
- oxigenul ionic rezultat din fotosinteză.
Formarea, evoluţia şi caracteristicile aeroionilor
În jurul atomilor, moleculelor sau a complexelor moleculare, se polarizează molecule gazoase neutre (5-30)
formând ionii mici.
După un timp de existenţă, aeroionii mici fie dispar prin recombinări cu ioni de sarcină opusă, fie sunt absorbiţi
pe nuclei de condensare formând ionii mari. Aeroionii sunt prezenţi în permanenţă şi într-o continuă mişcare în
câmpul electric terestru.

Aeroionii mici, normali, uşori, rapizi

- vector: ioni de oxigen
- raportul ioni pozitivi/ioni negativi = 1,2
- numărul de perechi de ioni mici creşte cu gradul de prospeţime al aerului: centre urbane, sub 100
perechi/ml aer; centre rurale, în medie 400 perechi/ml aer; zone nepopulate, 800-1500 perechi/ml aer; în
apropierea căderilor de apă, 3000-4000 perechi/ml aer
- mobilitate: 1-2 cm/sec
- durată de viaţă: până la 50 sec în apropierea solului şi până la 250 sec în zone nepoluate.

Ionii mari, grei sau ultragrei

- vector: dioxidul de carbon,
- raportul ioni pozitivi/ioni negativi -l
- numărul de perechi de ioni mari creşte cu gradul de poluare al aerului: la ţărmul mării, 200 perechi/ml
aer; în centre industriale cu aer poluat, 100000 perechi/ml aer
- mobilitate foarte scăzută, 0,008 cm/sec
- durată de viaţă mai lungă.

1.2.5.1.2. Aeroionizarea în relație cu starea de sănătate

La nivelul aparatului respirator se constată efecte pozitive sub acţiunea aeroionilor mici negativi:
- hiperventilaţie
- tendinţă la normalizare a insuficienţei respiratorii
- creşterea frecvenţei mişcărilor şi a efectului de barieră, scăderea fragilităţii aparatului ciliar bronşic
- creşterea debitului şi a vitezei de propagare a lamei de mucus
- creşterea peristaltismului bronşic.
Aeroionii mari pozitivi determină în concentraţii mari, tetanizarea aparatului bronşic.
La nivelul pielii, caracterizată prin echilibru electric, fenomenele electrice constau în:
- rezistenţă electrică variabilă în diferite zone anatomice
- funcţie de antenă, prin schimb electric permanent între organism şi mediu
- efectul Kirlian, de impresionare a plăcii fotografice în jurul tegumentului
- existenţa punctelor electrodermice utilizate în acupunctura.

Efectul sanogen al aeroionilor mici negativi

Aeroionii mici negativi exercită un efect benefic, de normalizare a funcţiilor cardiovasculare, respiratorii,
nervoase, endocrine şi sunt lipsiţi de nocivitate. Efectul este cu atât mai evident, cu cât tulburările sunt mai
moderate faţă de normal. S-a constatat în zone montane cu vegetaţie de conifere, în apropierea căderilor de apă
(cascade, râuri repezi) şi a izvoarelor radioactive (Băile Herculane, Călimăneşti). Longevitatea este mai crescută
în zonele montane.
Aeroionizarea cu ioni mici negativi are aplicaţii profilactice şi terapeutice, în condiţii natural şi artificiale
(dispozitive de ionizare).
Aplicaţii profilactice: lamuncitori cu risc respirator (mineri), bolnavi pentru prevenirea riscului tromboembolic,
la sportivi pentru ameliorarea performanţelor.
Aplicaţii terapeutice: în boli respiratorii (astm bronşic, bronşite), cardiovasculare (hipertensiune arterial),
neuropsihice (neurastenie, insomnie, cefalee, stări depresive, anxietate, instabilitate neuropsihică la copii),
digestive (ulcer gastroduodenal), endocrine, arsuri.
Limitele utilizării aeroionizării în medicină se datoresc dificultăţilor de măsurare a electricităţii aerului,
aparatelor scumpe uşor defectabile, lipsei unor norme sanitare.

Efectul nefavorabil al aeroionilor mari pozitivi este legat de poluarea aerului și este evident la nivelul
aparatului respirator:
 - scăderea capacităţii pulmonare până la 30%, prin reducerea calibrului căilor
respiratorii
- reducerea frecvenţei mişcărilor cililor şi a efectului de barieră, creşterea fragilităţii cililor
- iritaţia mucoasei respiratorii, senzaţie de rău cu sufocare, dispnee, cefalee, oboseală
- crize de astm bronşic, agravarea tuberculozei pulmonare (hemoptizii).

1.2.5.2. Câmpul electric terestru

1.2.5.2.1. Ca factor ecologic
Definiţie, caracteristici
Câmpul electric terestru este un câmp electric pozitiv, dirijat de sus în jos, condiţionat de existenţa în exces a
sarcinilor electrice pozitive în aerul din apropierea solului, şi a sarcinilor electrice negative pe suprafaţa scoarţei
pământului. Câmpul electric terestru esteprezent în aerul atmosferic şi este absent în locuri acoperite, în încăperi.
Se caracterizează printr-un gradient pe verticală de 120-150 volţi/m la suprafaţa solului şi pe timp frumos. Între
extremitatea cefalică şi picioare, omul este supus unui gradient de 200-250 volţi.
Prezintă următoarele variaţii:
- scade cu altitudinea, cel mai mult în primul km de la sol
- creşte pe vreme cu ceaţă
- se negativează pe ploaie
- este intens pozitiv sau intens negativ în timpul ninsorilor
- fluctuează intens în timpul furtunilor, gradientul ajungând la 10000-20000 volţi/m.

1.2.5.2.2. Câmpului electric terestru în relație cu starea de sănătate

Câmpul electric terestru intervine în transmiterea influxului nervos şi în schimburile de membrană. La
persoanele sănătoase şi obişnuite cu viaţa în aer liber, variaţiile câmpului electric terestru în condiţii
meteorologice, sunt suportate fără nici un fel de acuze.
Modificarea bruscă şi de mare amplitudine a câmpului electric terestru solicit intens organismul, cu posibile
tulburări fiziologice şi patologice.
Înainte de furtunăse semnalează tulburări la persoanele cu distonii neurovegetative; nelinişte la persoanele
meteorotrope; alterarea stării generale la cardiaci.
Pe timp de furtunăse produc descărcări electrice între nori, rezultând fulgerul şi tunetul, şi între nori şi obiecte de
pe sol, rezultând trăznetul.
Trăznetul acţionează asupra omului (arsuri grave, electrocutare mortală, asfixie) pe o rază de circa 10 m.
Pentru profilaxia efectelor negative ale trăznetului se recomandă:
- pe câmp deschis:
- oprire
- culcare pe sol (preferabil pe nisip, pietriş)
- evitarea adăpostirii sub sau în apropierea corpurilor care atrag trăznetul: clădiri izolate, înalte, cu
schelet metalic; vârfuri metalice (paratrăznet, stâlpi de înaltă tensiune); coşuri de fabrică; corpuri
umede, copaci (stejari), turme de animale; cursul râurilor, văi, prăpastii, defilee
- evitarea păstrării în apropierea corpului a obiectelor metalice (chei,
bijuterii)
- în locuinţă: închiderea uşilor şi geamurilor (ipoteza trăznetului globular).

1.2.6. Câmpul magnetic terestru

1.2.6.1. Ca factor ecologic

Pământul poate fi comparat cu unmagnet uriaş.
La nivelul solului, intensitatea câmpului magnetic sau geomagnetic este în medie de 0,5 Oersted.
Câmpul magnetic esteprezent şi în locuri acoperite, în încăperi.

Se caracterizează prin variaţii ritmice sub influenţa radiaţiei solare:

- Calmul magnetic, cu variaţii de amplitudine ale intensităţii câmpului magnetic în jur de 1%, diurne şi
lunare (la 27 zile).
- Furtunile magnetice, de diferite grade, determinate de intensificarea activităţii solare la fiecare 11 ani.

1.2.6.2. Câmpul magnetic în relație cu starea de sănătate

Variaţiile normale ale câmpului magnetic intervin în bioritmurile diurne şi selenare.

În timpul furtunilor magnetice apare:

 - creşterea frecvenţei accidentelor cardiovasculare, a tulburărilor neuropsihice, sinuciderilor, accidentelor
rutiere
- creşterea numărului limfocitelor şi scăderea numărului leucocitelor circulante.

Prin creare de câmpuri magnetice continue sau fluctuente în spaţii mici (posibil numai artificial), în unele
sectoare industriale, cu intensitate de mii sau zeci de mii de Oersted, s-a semnalat inhibarea dezvoltării tumorilor
şi modificarea reacţiilor imunologice. Persoanele expuse profesional unui câmp magnetic intens fac cancer mult
mai rar.
1.3. CARACTERISTICI CHIMICE ALE AERULUI

Aerul atmosferic este un amestec de gaze, vapori de apă, particule solide şi lichide.
În troposferă, compoziţia chimică a aerului se caracterizează printr-o constanţă relativă a componentelor.

Aerul atmosferic este un sistem dinamic cu două componente:

- componenta bazală, cu elemente în concentraţie relativ constantă: N2 – 78%, O2 – 21%, Ar – 0,9%,
(99,9%) şi Ne, He, H2, Xe, Kr
- componenta variabilă, cu elemente în concentraţie fluctuantă, de origine naturală sau antropogenică,
unele potenţial poluante: vapori de apă, CO2, CO, NH4+, O3, NH3, NOx.

Starea de sănătate a omului este influenţată nefavorabil de modificarea compoziţiei chimice a aerului prin:
- variaţia concentraţiei gazelor
- variaţia presiunii parţiale a gazelor.

1.3.1. Oxigenul

1.3.1.1. Ca factor ecologic

Concentraţia relativ constantă a oxigenului în aerul atmosferic, 20,95% este asigurată prin echilibrul dintre
producerea continuă de oxigen, prin sinteza clorofiliană, şi consumul de oxigen în procesele oxidative.

Circuitul oxigenului poate fi alterat prin procese diferite:

- Plantele planctonice şi plantele de pe uscat, în special pădurile tropicale, constituie adevărate uzine
naturale de oxigen.
Pericole pentru fotosinteza plantelor de pe uscat: reducerea suprafeţelor împădurite prin exploatarea
neraţională a pădurilor, procesele de urbanizare cu acoperirea solului cu construcţii şi căi de transport,
poluarea aerului.
Fotosinteza plantelor acvatice este periclitată prin: depozitarea în ocean de deşeuri; pesticidele clorurate
cu remanentă lungă care ajung în final în mări şi oceane; substanţele toxice inhibitoare ale fotosintezei
din petrolierele avariate.
- Combustiile industriale şi în motoarele cu ardere internă ale mijloacelor de transport sunt mari
consumatoare de oxigen.
- Autopurificarea mediilor naturale are loc cu ajutorul oxigenului. Diminuarea sau lipsa oxigenului sunt
cauze de depăşire a proceselor de autopurificare, cât şi de producere şi acumulare de produşi toxici.

1.3.1.2. Oxigenul în relație cu starea de sănătate

Viaţa se bazează pe oxigen ca element indispensabil.
În condiţiile unei activităţi normale, omul are un consum mediu de 15-60 m3 aer/zi şi 3-12 m3 oxigen/zi.
Dacă în aerul inspirat concentraţia oxigenului este de aproximativ 21%, în aerul expirat este doar de 16%.

 Deficitul de oxigen
 Scăderea concentraţiei de oxigen
Concentraţia oxigenului este scăzută în încăperi cu aer viciat, refugii subterane, fântâni adânci (16%), mine de
mare profunzime (13%), în urma exploziilor (5%).
Limita inferioară a concentraţiei de oxigen la care viaţa este posibilă este de 8-10%, chiar mai scăzută la
persoanele antrenate în hipoxie.
Scăderea concentraţiei oxigenului din aer până la 18% nu determină tulburări la persoanele expuse.
La concentraţii între 15-10%, fenomenele compensatorii devin insuficiente şi apar semnele hipoxiei cerebrale şi
alcaloză.
Se poate produce asfixieprin oxigen insuficient la nou-născuţi împachetaţi în perini, la copii blocaţi în joacă în
frigidere şi congelatoare, iar în condiţii naturale, în perimetrul trăsnetului și a exploziei.
  Scăderea presiunii parţiale a oxigenului
Presiunea parţială a oxigenului scade cu altitudinea, odată cu scăderea presiunii atmosferice. Tulburările care
apar la ascensiuni sunt determinate de altitudine, de ritmul ascensiunii, de gradul de antrenament, starea de
sănătate.
Ascensiunea pe munte.În ascensiunea pe munte până la 3000 m, majoritatea persoanelor sănătoase nu acuză
modificări, exceptând fenomene de compensare cardiorespiratorii (creşterea frecvenței respiraţiei, creşterea
debitului respirator, creşterea presiunii arteriale).
Între 3000-5000 m altitudine apare răul de munte sau boala de ascensiune, descrisă prima dată la alpinişti. Se
manifestă la început printr-o stare de bună dispoziţie, euforie, urmată după câteva ore de oboseală intensă,
cefalee, greţuri, vărsături, ameţeli, somnolenţă. În cazurile grave se semnalează epistaxis, hemoptizie, lipotimie.
Boala apare mai frecvent la persoanele neantrenate sau la cele care nu-şi dozează corect efortul (mers rapid,
pauze nesistematizate).
Altitudinea între 5000-7000 m este limita de adaptare pentru persoanele neantrenate, ultima etapă fiind pierderea
cunoştinţei. Prin adaptare, omul poate trăi în condiţii aproape normale la altitudinea de 5000 m.

Zborul cu avionul în cabine nepresurizate, duce la tulburări.

Călătorii prezintă răul de aer: tulburări neurovegetative, senzaţie de dezechilibru, anxietate, paloare, transpiraţii
reci, greţuri, vărsături. Aviatorii, persoane antrenate, pot prezenta răul aviatorilor,manifestat prin: tulburări
respiratorii (tahipnee, amplitudine respiratorie crescută), tulburări circulatorii (tahicardie, hipertensiune,
cianoză), tulburări gastro-intestinale (meteorism, dureri, vărsături), tulburări de sistem nervos (vâjâituri în urechi,
ameţeli, cefalee, scăderea atenţiei, necoordonare în mişcări), tulburări oculare (muşte volante), stare de oboseală
plăcută (beţia înălţimilor), pierderea cunoştinţei, moarte.
La înălţimi mari, supravieţuirea este posibilă numai prin crearea unei atmosfere artificiale în jurul individului, în
cabine presurizate, alimentate cu oxigen şi prevăzute cu sisteme de îndepărtare a dioxidului de carbon.
Pentru profilaxia tulburărilor se vor folosi aparate de oxigen la ascensiuni peste 5000 m şi începând cu înălţimea
de 10000 m, costume şi cabine presurizate.
Este contraindicat zborul cu avionul în cabine nepresurizate la persoanele cu leziuni miocardice, infarct
miocardic, angină pectorală, leziuni vasculare decompensate, hipertensiune arterială, leziuni pulmonare
congestive, pneumotorax, astm bronşic, ulcer gastroduodenal, anemii grave.

Viaţa la altitudine esteo expunere îndelungatăla presiunea partial scăzută a oxigenului şi este posibilă prin
aclimatizare.
Aclimatizarea la hipoxieeste imposibilă la bolnavii cardiaci şi pulmonari, datorită suprasolicitării funcţiilor
compromise deja.
La embrionul uman hipoxia esteteratogenă. Frecvent, nou-născuţii prezintă malformaţii, în special cardiace.
Deficitul de oxigen atrage după sine deficitul de oxigenare la nivelul ţesuturilor şi celulelor, hipoxia.Adaptarea
omului la hipoxie, ca şi carenţă relativă de oxigenare loc în etape succesive.
- Fenomene cardiopulmonare
- hiperaerare
- creşterea circulaţiei sangvine
- creşterea minut-volumului cardiac
- poliglobulie de 7-8 milioane hematii/mm3
- Fenomene umorale
- creşterea concentraţiei hemoglobinei sanguine
- creşterea încărcării hematiilor cu hemoglobină
- formarea oxihemoglobinei la o presiune parţială a oxigenului mai mică
- disocierea mai mare a oxihemoglobinei cu eliberarea unei cantităţi crescute de hemoglobină
- schimbarea activităţilor enzimatice sanguine şi a echilibrului acido-bazic la limite tolerabile
- Fenomene tisulare
- proliferarea capilarelor în ţesuturi
- creşterea numărului de mitocondrii celulare
- creşterea concentraţiei mioglobinei în muşchi.
Modificările fiziologice şi anatomice interne se însoţesc şi de modificări anatomice externe, cum este toracele
globulos.

Terapia hipobară
Presiunea parţială a oxigenului pentru altitudini cuprinse între 1000-2000 m este utilizată în terapeutică datorită
efectului de stimulare cardiovasculară şi respiratorie, în condiţii naturale şi în condiţii artificiale, barocamerele,
la anemici (altitudine de 1000-1200 m), la astmatici (altitudine de 1500-2000 m).
  Excesul de oxigen
Creşterea presiunii parţiale a oxigenului se poate întâlni numai în condiţii artificiale,în condiţii de muncă cu
presiune crescută, la scafandri, la muncitorii din chesoane, de la construcţia podurilor, tunelelor, barajelor,
hidrocentralelor.
Oxigenul hiperbar(3 atmosfere) duce la tulburări ireversibile respiratorii şi nervoase şi la moarte.

Terapia hiperbară în chesoane artificiale este indicată în tratamentul infecţiilor anaerobe, în chirurgia plastică
pentru hemostază mai bună şi pentru prevenirea necrozelor ţesuturilor insuficient vascularizate.

1.3.2. Dioxidul de carbon

1.3.2.1. Ca factor ecologic

Dioxidul de carbon se găseşte într-o concentraţie relativ constantă în aerul atmosferic de 0,03-0,04%, rezultat al
echilibrului dintre producţia şi consumul de dioxid de carbon.

 Sursele de producere ale dioxidului de carbon:

- combustiile naturale din sol
- respiraţia fiinţelor vii: omul elimina 14-22 l CO2/oră, concentraţia de dioxid de carbon în aerul expirat
fiind de 4%, de 100 de ori mai mare decât în aerul inspirat
- combustiile industriale
- putrefacţia şi descompunerea substanţelor organice
- arderea combustibililor
- transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi la nivelul mărilor şi oceanelor cu eliberare de CO2
- izvoarele minerale suprasaturate
- emanaţiile vulcanice.
 Consumul dioxidului de carbon este realizat prin fixare:
- prin fotosinteza plantelor verzi care elimină oxigen
- de către carbonaţi, şi transformarea lor în bicarbonaţi la suprafaţa mărilor şi oceanelor
- de către precipitaţii (ploi, ninsori).

 Efectul de seră
Este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiației reflectate de aceasta. În condițiile prezenței unor
gaze cu efect de seră emise natural sau artificial în atmosferă, o parte semnificativă a radiației va fi reflectată
înapoi spre suprafață.
În cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost responsabil de încălzirea suficientă pentru a creea un mediu
propice vieții.

Gazele cu efect de seră sunt gaze care intră în compoziția atmosferei terestre. Principalele elemente
responsabile de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă (70%), dioxidul de carbon (9%), metanul (9%)
și ozonul (7%), urmate cu pondere mai mică de protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și
fluorura de sulf.
Gazele de seră au o structură chimică propice absorbţiei radiaţiei infraroşii, prevenind dispersarea acesteia în
spaţiu. Aceste substante dau posibilitate razelor ultraviolete și luminii să treaca foarte ușor, dar nu permit căldurii
să se piardă, precum geamurile de sticlă dintr-o seră.
Pe măsură ce aceşti compuşi chimici absorb energia radiaţiei infraroşii, ei se încălzesc şi încep să emită la rândul
lor radiaţie infraroşie în toate direcţiile. O parte se întoarce la suprafaţa Pământului încălzind-o suplimentar şi
generând efect de seră, iar o altă parte este eliberată în spaţiul cosmic. Acest transfer de căldură creează un
echilibru energetic între cantitatea de energie care ajunge la pământ dinspre soare, şi cantitatea eliberată de
planetă înapoi în spaţiu, vitală pentru supravieţuirea formelor de viaţă.
Gazele cu efect de seră au un rol identic cu cel al sticlei folosite la construcţia serelor. Fără ele, energia absorbită
şi reflectată de suprafaţa Pământului şi-ar găsi foarte uşor drumul înapoi în spaţiul interplanetar, lăsând în urmă o
planetă propice vieţii aşa cum o cunoaştem astăzi. S-a calculat că prezenţa şi influenţa gazelor cu efect de seră
ridică temperatura medie pe Terra de la -19°C, valoare care s-ar înregistra în absenţa acestor gaze, la o medie
prezentă de 15°C la nivel global.

Temperatura globală și concentrația de dioxid de carbon au fluctuat de-a lungul timpului, formând cicluri
de sute de mii de ani, schimbând periodic clima planetei. A variat și poziția Pământului față de soare. Ca rezultat,
au apărut și au trecut erele glaciare. În ultimele sute de ani, emisiile de gaze cu efect de seră au fost în mod
natural absorbite. Temperatura a fost destul de stabilă și a permis civilizației umane să trăiasca într-un climat
constant.
În ultima jumătate de secol, au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de gaze de seră, care au redus
permeabilitatea atmosferei pentru radiațiile calorice reflectate de Pământ spre spațiul cosmic. Acest lucru a dus
la începerea fenomenului de încălzire globală.

Cauzele încălzirii globale

 Vulcanismul ca fenomen natural, este un factor a cărui importanță a fost subestimată și contribuie la
încălzirea globală prin producere de gaze cu efect de seră, în special CO2. Cenușa vulcanică conține și
aerosoli sulfuroși care obturează radiația solară.
 Activitățile oamenilor au dus la creșterea emisiilor de:
- CO2 datorită defrișărilor și emisiilor de CO2 din arderea combustibililor în mijloacele de transport,
centrale termoelectrice, industrii, focare domestice
- metan, ca urmare a activităților agricole (creșterea vacilor, cultivarea orezului)
- NOx prin folosirea îngrășămintelor chimice și a arderii combustibililor fosili
- compuși halogenați, prin utilizarea freonilor în instalațiile frigorifice, instalațiile pentru stingerea
incendiilor sau ca agent de propulsie în sprayuri.

Efectele încălzirii globale

 Dacă cantitatea normală de CO2 de 0,03% va fi dublată, temperatura atmosferei poate să se schimbe cu
1,3 până la 3°C. Această majorare a temperaturii poate provoca topirea ghețarilor, iar nivelul oceanelor
poate crește până la 6 m.
 Până la 30% din speciile vegetale şi animale ar dispărea, iar dezastrele naturale precum alunecările de
teren şi inundaţiile ar deveni fenomene aproape obişnuite.
 Un alt efect negativ al încălzirii globale sunt taxele “eco”: pentru emisiile de CO2, pentru pungile de
plastic și pentru multe alte produse unde este menționată suma care se duce către ecologiști.

 Efectul de sera murdară

Există însă şi un alt fenomen: o creştere semnificativă a încărcării atmosferei cu pulberi şi în special cu
pulberi în suspensie.Ele provin din procese naturale (eroziune eoliană) şi artificiale (industrii).Prin absorbţia
radiaţiei solare de către particolele în suspensie, regimul radiaţiei incidente pe sol se modifică. Consecinţele pot
fi mai importante dacă particulele fine ajung în stratosferă unde persistă, nemaifiind antrenate de către
precipitaţii. Fenomenul a fost desemnat ca efectul de serămurdară.
Rezultă astfel o competiţie inversă între creşterea temperaturii atmosferei prin creşterea concentraţiei dioxidului
de carbon, şi scăderea temperaturii atmosferei prin creşterea concentraţiei particulelor în suspensie.

1.3.2.2. Dioxidul de carbon în relație cu starea de sănătate

Frecvent, se ating concentraţii ale dioxidului de carbon de 10ori mai mari decât normalul, în încăperi
neventilate şi aglomerate, săli de spectacole, laboratoare de chimie, pe artere de circulaţie rutieră intense, fără
simptome din partea persoanelor expuse.
Creşteri reale ale concentraţiei dioxidului de carbon pot fi observate în:
- locuri declive, unde se acumulează dioxid de carbon până la 10-14%, în straturi, datorită densităţii mai
mari a gazului faţă de aer: puţuri, gropi adânci, latrine, pivniţe închise și insuficient ventilate şi unde se
produc procese de fermentaţie
- sectoare industriale cu degajare mare de dioxid de carbon (industria extractivă minieră, metalurgică,
chimică, alimentară - fabricarea berii și a zahărului).

Intoxicaţia cu dioxid de carbon

Semnele intoxicaţiei cu dioxid de carbon apar de la concentraţii de circa 100 de ori mai marifaţă de normal, 3-
4%, concentraţia mortală fiind în jur de 10%.

1.3.3.Azotul

1.3.3.1. Ca factor ecologic

Azotul are cel mai mare procentaj în cadrul compoziţiei aerului atmosferic, 78,09%, fiind un gaz inert,impropriu
pentru viaţă.
În afara azotului elementar, în mediu se întâlnesc şi compuşi ai azotului: oxizi de azot, amoniacul, acidul azotic
şi azotos.

1.3.3.2. Azotul în relație cu starea de sănătate

Azotul îndeplineşte rolul de a dilua oxigenul folosit în respiraţie. Concentraţia azotului este aceeaşi în aerul
inspirat şi în aerul expirat. Este solubil în apă şi mai ales în lipide. Azotul se găseşte dizolvat în umorile şi
lipidele organismului în cantităţi importante, dependent de concentraţia crescută din aer şi de presiunea parţială.
Cea mai mare afinitate pentru azot o are ţesutul adipos şi ţesutul nervos. La presiune atmosferică normală, azotul
nu are nici o acţiune nefavorabilă asupra organismului.

Aeroembolia
Azotul poate avea o acţiune nefavorabilă în condiţiile expunerii la presiuneatmosferică crescută(la
scafandri, muncitorii din chesoane). În apă, cu fiecare10 metri adâncime, presiunea creşte cu o atmosferă.
Expunerea la presiune atmosferică crescută şi presiune parţială a azotului mare, duce la saturarea rapidă a
sângelui în azot prin dizolvare. La revenirea la presiune normală se produce decompresiunea.
În caz de decompresiune lentă, prin scăderea lentă apresiunii atmosferice şi a presiunii parţiale a azotului, gazul
se deplasează de la ţesuturi în sânge, apoi în aerul alveolar şi va fi eliminat, fără consecinţe negative pentru
organismul uman.
În caz de decompresiune bruscă, azotul tisular este degajat rapid sub formă buloasă. Bulele de azot obturează
capilarele cu apariţia bolii de decompresiune, embolia gazoasă. Manifestările emboliei gazoase sunt dependente
de localizarea în ţesuturi: pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular.
Prevenire aeroemboliei este posibilă prin decompresiune lentă. Pentru scafandri, se recomandă decompresiunea
în trepte.În aviaţie, se folosesc aparate presurizate în care presiunea atmosferică scade la cel mult valoarea
corespunzătoare altitudinii de 2500 m.

Narcoza hiperbară
Narcoza hiperbară sau beţia adâncurilor se datorează acţiunii narcoticea azotului la presiune ridicată, la
scafandri în condiţii de durată şi adâncime mare de scufundare.
Manifestările sunt starea de euforie, excitaţie şi tulburări senzoriale, imposibilitatea ridicării la suprafaţă.
Profilactic, se asigură starea de antrenament a scafandrilor, controlul riguros al duratei de scufundare, al
posibilităţii de readucere la suprafaţă. Accidentul poate fi prevenit şi prin folosirea unor amestecuri de gaze:
oxigen - heliu, oxigen - hidrogen.

1.3.4. Ozonul

Ozonul, starea alotropică a oxigenului, este întâlnit în proporție redusă, 0,2-0,8 mg/100 m3 aer, dar cu importanță
deosebită pentru echilibrul atmosferei și protecția vieții pe Pământ.
Ozonul estedispus diferenţiat pe verticală,de la sol până în stratosferă unde atinge cea mai mare concentraţie sub
forma stratului de ozon sau ozonosferă, cu rol în filtrarea radiației ultraviolete solare, așa numitul ozon bun.
În atmosfera joasă, ozonul troposferic ca și gaz puternic oxidant, este toxic pentru organismele vii și este numit
ozonul rău.

1.3.4.1. Ozonul stratosferic

Ozonul stratosferic reprezintă peste 90% din ozonul atmosferic și este situat între 10-40 km altitudine,
concentrația maximă fiind la 30 km altitudine. Are grosimea de 3 mm sau 300 DU (unitate Dobson; 1 DU=10μm
din strat și conține 2,69x1020 molecule ozon/m2).
Ozonul stratosferic este rezultatul echilibrului fotochimic care implică moleculele de oxigen, atomii de oxigen și
radiația solară, dintre:
- formarea ozonului, pornind de la oxigen, sub influenţa radiaţiei ultraviolete
O2→ 2O, sub acţiunea UV tip C, sub 240 µm
O + O2→ O3
- descompunerea ozonului, cu formare de oxigen, sub influenţa radiaţiei ultraviolete
2O3→ 3O2 sub acţiunea UV tip B, 240-320 µm.
Ozonosfera are rol de ecran faţă de radiaţia ultravioletă de tip B cu lungime de undă între 240-320 µm
periculoasă pentru ființele vii, şi pentru schimburile energetice între straturile atmosferice superioare şi
inferioare.
Generalizarea procesului de diminuare a ozonului stratosferic pe glob, a dus la primele măsuri coordonate de
prevenire și combatere a deteriorării ozonului, începând cu Protocolul de la Montreal, 1987, urmat și de altele.
Strategiile se referă la reducerea sau stoparea emisiilor care afectează ozonosfera.

Din 1985 s-au semnalat găurile de ozon deasupra Antarcticii,respectiv o subţiere a stratului de ozon în jur de 1
mm. Deasupra Europei se semnalează distrugeri de ozon în Scandinavia, Europa Centrală. România se situează
la o latitudine considerată mai ferită de degradare.
Printre cauzele subţierii stratului de ozon figurează:
 - halocarbonii (în principal freonii), molecule foarte ușoare care migrează în aerul atmosferic pe
verticală, persistând zeci de ani; se desfac doar în condiții polare; rezultaţi în industria refrigeratoare,
aerului condiţionat, chimică, extinctoare
- zborurile stratosferice, preferenţial la aproximativ 20 km altitudine, cueliberare de gaze arse cu oxizi
de azot, oxigen atomic, hidrogen, grupări hidroxil, care interacţionează fotochimic cu ozonul,
consumându-1; zgomotul avioanelor supersonice, numit bang sonic
- erupții vulcanice (exemplu: erupția vulcanului Pinatubo de pe insula filipineză Luzon, 1991) cu
eliberări importante de SO2
- explozii nucleare experimentale, cu eliberări mari de azot
- încălzirea atmosferei, provocată de gazele de seră în principal CO2, duce indirect la distrugerea
ozonului
- agricultura, prin folosirea îngrășămintelor cu azot.
Consecințele diminuării stratului de ozon au implicații ecologicemari:
- creșterea cantității de ultraviolete la suprafața solului, cu afectarea viețuitoarelor
- perturbări fiziologice și morfologice la plantele terestre, cu efecte negative pentru valoarea nutritivă
- deteriorarea fitoplanctonului și zooplanctonului, cu perturbarea lanțului trofic marin
- creșterea reactivității chimice în troposferă, datorită creșterii cantității de ultraviolete.
Pentru om,consecinţele diminuării ozonului stratosferic sunt:
- creşterea incidenţei cancerelor de piele cu 5% pentru o creștere a radiației ultraviolete cu 1%
- îmbătrânirea pielii
- slăbirea sistemului imunitar
- iritația ochilor, lăcrimare, inflamații, glaucom, cataractă.

1.3.4.2. Ozonul troposferic

În apropierea solului, ozonul tropospheric provine din:
- ozonosferă, prin mişcarea aerului pe verticală
- regruparea atomilor de oxigen formaţi prin descărcări electrice, evaporarea suprafeţelor de apă, cu
oxigen molecular
- poluanți de la autovehicule (gaze de eșapament, CO2), industrii (NOx, CH4), termocentrale (SO2), în
reacții chimice în prezența luminii solare.
Sub aspect ecologic, ozonul troposferic este o componentă de bază în forme de poluare accentuată a mediului:
ploile acide, smogul, încălzirea globală în care participă ca și gaz de seră.
 1.4. POLUAREA ŞI PROTECŢIA AERULUI.
4. RELAȚIE CU STAREA DE SĂNĂTATE

Prin poluarea aerului (OMS)se înţelege prezenţa unor substanţe străine de compoziţia naturală sau variaţia
importantă a componenţilor (CO2) şi care pot produce direct sau indirect alterarea sănătăţii omului.
Autopurificarea aerului înseamnă restabilirea proprietăţilor naturale ale aerului, când cantitatea de poluanţi nu
depăşeşte anumite limite.
Cele două procese se desfășoară concomitent.

1.4.1. Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului

1.4.1.1. Surse de poluare

Primele procese de poluare ale aerului au avut loc fără intervenţia omului şi s-au datorat antrenării de către vânt a
pulberilor de pe sol, a gazelor rezultate din procesele biologice petrecute în sol, a emanaţiilor vulcanice.
Impurificării naturale i s-a adăugat ulterior poluarea artificială legată de activităţile umane, prin utilizarea
focului, dezvoltarea tehnologiilor. Poluarea artificială și poluanţii rezultaţi se diversifică continuu.

Sursele naturale de poluare ale aerului sunt cele mai vechi.Ele impurifică mai ales prin particule solideşi sunt
reprezentate prin vulcani, erodarea solului, descompunerea substanţelor organice, vegetaţie, incendiile spontane
ale pădurilor, elementele radioactive naturale, cometele şi meteoriţii.
Poluanţi:
- pulberi, alte particule, polen, fungi
- gaze: CO, CO2, SO2, Nox, CH4, NH3, H2S
- fum, cenuşă, mercaptani.

Sursele artificiale de poluare a aerului reprezintă locul de producere şi de evacuare în aerul ambiental sau
interior a diferiţilor poluanţi, mai ales sub formă degaze şi vapori, cu toxicitate crescută prin ei înşişi, şi prin
interacţiunea cu alţi poluanţi.
Poluanți:
- gaze şi vapori: COX, SOx, NOx, H2S, H2O, acizi minerali şi organici
- pulberi: minerale şi organice, vegetale şi animale
- fum, cenuşă, mercaptani.

Statistici recente ale OMS indică:

 Predominenţa surselor artificiale.
 Ponderea surselor artificiale
- autovehicule - 45-48%
- industrii - 17-19%
- producere de energie – 16-17%
- consum casnic – 15-16%.
 Poluanţi:
- SO2: 60-65% din producerea de energie; 25% din industrii; 10% arderi casnice; 3-4% autovehicule
- Praf: 55-60% din industrii; 20-22% din producerea de energie; 9% autovehicule; 9% sector casnic
- NOx: 50-55% autovehicule; 28% producerea de energie; 14% industrii; 4% sector casnic
- CO: 65% autovehicule; 20-21% sector casnic; 12-14% industrii.

1.4.1.2. Condiţii meteoroclimatice

Temperatura aerului, prin scăderea cu altitudinea, determină mişcarea aerului pe verticală şi antrenarea
poluanţilor la distanţă de sol (diluare). Inversiunea termică,cu apariţie când solul şi aerul din apropiere se răcesc
mai repede, se opune difuziei poluanţilor.
Umiditatea aerului crescută determină formarea ceţii, ceea ce favorizează acumularea poluanţilor. Dioxidul de
sulf şi oxizii de azot din atmosferă sunt transformaţi în acizii corespunzători şi cad apoi pe sol sub formă de
ploaie sau zăpadă acidă. Precipitaţiilefavorizează antrenarea şi depunerea particulelor sedimentabile pe sol.
 Ploaia acidă este un tip de poluare atmosferică. Se formează atunci când oxizii de sulf și de azot se
combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultând acizi sulfurici și azotici, care pot fi transportați la
distanțe mari de la locul producerii, și care pot precipita sub formă de ploaie, zăpadă, lapoviță cu un pH
mai mic de 5,6.
Cauzele ploii acide
- Emisiile industriale au fost invinuite ca fiind cauza majoră a formării ploii acide.
 - Severitatea efectelor poluării acide a fost de mult recunoscută pe plan local, exemplificată fiind
de smog-urile acide din zonele puternic industrializate.
- SO2 este răspunzător de apariția ploii acide, provenit din surse naturale (vulcanii, picăturile
fine din apa mărilor și oceanelor, descompunerea resturilor vegetale) și surse artificiale
(arderea combustibililor). Când SO2 ajunge în atmosferă, inițial se oxidează la sulfură, apoi
devine acid sulfuric prin reacții cu atomii de hidrogen din aer și cade pe pământ.
- NO și NO2 sunt componenți ai ploii acide. Sursele lor sunt centralele electrice și gazele de
eșapament. La fel ca SO2, oxizii azotului se ridică în atmosferă, sunt oxidați pentru a forma
acidul azotic.
Consecințele ploilor acide
- Ceața acidă afectează vizibilitatea, face deplasarea mai dificilă pentru piloți, împiedică cursul
luminii solare către pământ.
- Particulele acide cauzează coroziunea clădirilor, statuilor, podurilor, șoselelor, punând în
pericol siguranța cetățenilor.
- Ploaia acidă are efcete nocive asupra florei și faunei apei lacurilor, apelor curgătoare.
- Ploaia acidă reacționează cu substanțele nutritive necesare copacilor, cum sunt calciul,
magneziul, potasiul, ceea ce îngreunează hrănirea lor. Arborii devin fragili și nu mai rezistă
vântului sau greutății zăpezii, frunzele capătă o culoare anormală și cad.
- Cărțile și obiectele de artă sunt afectate de ploaia acidă care pătrunde în clădirile în care sunt
păstrate, deteriorând astfel materialele.
- Ploaia acidă afectează sănătatea omului, provocând tuse, astm, dureri de cap, iritații ale
ochilor, nasului și gâtului, prin emisiile de SO2 și NO2.
Curenţii deaer orizontali au rol în dispersia poluanţilor.Prin mişcarea aerului, poluanţii pot ajunge în zone unde
sursele de poluare lipsesc.Calmul atmosfericduce la acumularea şi creşterea concentraţiei poluanţilor.
Radiaţia solară ultraviolet determină producerea unor reacţii fotochimice, la care participă poluanţii şi compuşii
normali ai aerului. Rezultă smogul oxidantsau ceaţa fotochimică, un amestec de compuşi toxici, mai agresivi
decât poluanţii iniţiali: ozon, radicali liberi, substanţe oxidante. Smogul oxidant poate să apară în toate centrele
industrializate cu circulaţie intensă a autovehiculelor.

1.4.1.3. Particularităţi topografice naturale (geografice) şi artificiale (urbanistice)

Obstacolele naturale (dealuri, munţi) şi artificiale (construcţiile) existente pe direcţia de deplasare a unei mase
de aer, poate să protejeze teritoriul din spatele obstacolului. O dispoziţie paralelă a obstacolelor, favorizează
mişcarea aerului şi formarea de canale aeriene ce transportă impurităţile la distanţe mari.
Depresiunile şi văile sunt locuri unde se acumulează impurităţile.Temperatura mai scăzută din depresiuni
favorizează formarea ceții. Văile creează şi canale aeriene în care deplasarea aerului este în sensul curgerii apei.
Relieful plat, prin favorizarea mişcării aerului pe orizontală, determină dispersia poluanţilor.
Procesele biologice din sol producătoare de căldură intervin în generarea de curenţi de aer ascendenţi care
determină difuziunea impurităţilor pe verticală.
Suprafeţele de apă(mări, oceane, lacuri) favorizează reţinerea impurităţilor prin sedimentare, dizolvare şi fixare.
Curenţii locali din zonele de litoral (brizele) contribuie la transportul poluanţilor.
Vegetaţia participă la autopurificarea aerului prin crearea de zone tampon cu fixare de dioxid de carbon, pulberi,
dioxid de sulf, unde sonore.
Sistematizarea centrelor populate poate interveni favorabil în protecţia faţă de procesele de poluare, prin
amplasarea corespunzătoare a zonei industriale în raport cu zonele de locuit şi cu direcţia vânturilor dominante,
prin respectarea zonei de protecţie sanitară în jurul surselor de poluare, prin orientarea corectă a reţelei stradale,
prin crearea de spaţii verzi şi oglinzi de apă intravilane.

Protecţia atmosferei
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia, pentru a
evita efecte negative asupra mediului și a sănătăţii oamenilor (Legea protecţiei mediului 137/1995, art.
40,41,42).

1.4.2. Poluarea aerului în relaţie cu starea de sănătate

Poluanţii din aerul ambiental pot produce modificări ale sănătăţii când pătrund în organism şi depăşesc
capacitatea acestuia de a se apăra.
Efectul biologiceste un fenomen obiectiv sau subiectiv, resimţit sau măsurat într-o perioadă de timp dată.
Stabilirea efectelor biologice porneşte de la date statistice de morbiditate şi mortalitate = efecte biologice
nespecifice, completate cu tulburări fiziologice şi biochimice = efecte biologice specifice.
1.4.2.1. Clasificarea poluanților după efectele biologice specifice
Poluanţii din aer sunt clasificaţi pornind de la efectele dominante:
- poluanţi toxici
- poluanţi alergogeni
- poluanţi mutageni, cancerigeni, teratogeni.

 Poluanţii toxici
Sunt substanţe chimice care lezează organismul viu cu dezorganizarea structurilor şi deteriorarea
funcţiilor la diferite niveluri, de la molecule la organism ca întreg. Efectele toxice pot fi acute şi cronice.
 Poluanţii toxici sistemici
Includ substanţe existente în concentraţii mici în factorii de mediu şi care ajung în organismul uman, putând fi
concentrate în lanţuri trofice. Ele sunt lipsite de funcţie biologică.
Aceste substanţe sunt improprii vieţii prin simpla lor prezenţă, iar în cazul creşterii concentraţiei devin nocive cu
producere de intoxicaţii acute sau cronice. Ele acţionează la nivel molecular: mitocondrii, reticul endoplasmatic,
lizozomi, nucleu celular.
Poluanţii toxici sistemici stau la baza patologiei profesionale în primul rând.În mod excepţional pot creşte
accidental şi în factorii de mediu, influenţând negativ sănătatea.
Exemple:
- compuşi anorganici: metale grele şi metaloizi - plumb, mercur, cadmiu,
mangan, vanadiu, seleniu, fosfor, fluor, beriliu, nichel
- compuşi organici: pesticide organoclorurate şi organofosforice.
 Poluanţii toxici asfixianţi
Cuprind un număr crescut de substanţe care prin diferite mecanisme fiziopatologice produc hipoxia/anoxia
ţesuturilor.
Exemple:
- unii determină blocarea transportului de oxigen la ţesuturi, prin formarea unor compuşi specifici cu
hemoglobina: carboxihemoglobina la expunere la monoxid de carbon, methemoglobina la expunere la
nitraţi
- alţii împiedică utilizarea tisulară a oxigenului: cianurile
- blocarea centrului respirator prin paralizia sistemului nervos central: H2S.
 Poluanţii iritanţi
Afectează mucoasa căilor respiratorii superioare şi inferioare. Efectul iritant se traduce prin modificări
funcţionale/morfologice la nivelul căilor respiratorii şi a alveolei pulmonare. La concentraţii mari, prezintă şi
efecte extrapulmonare, cu interesarea conjunctivei, corneei, mucoasei digestive.
Expunerea acută la concentraţii mari, de scurtă durată,determină la nivelul căilor respiratorii leziuni de
mucoasă (hiperemie şi edem până la necroză), hipersecreţie de mucus, spasm bronşic reflex, modificarea
activităţii cililor vibratili până la tetanie. La nivelul alveolei pulmonare se produc leziuni ale pneumocitelor cu
alterarea surfactantului pulmonar şi a macrofagelor. Leziunea caracteristică cea mai gravă este edemul pulmonar
toxic.
Expunerea acută la concentraţii moderate sau mici nu produce efecte toxice, însă se constată o suprasolicitare
a mecanismelor de clearance pulmonar. La nivelul căilor respiratorii scade capacitatea de apărare. La nivelul
alveolei, macrofagele cu rol în fagocitoză suferă alterări.
Expunerile cronicela concentraţii moderate determină efecte cornice frecvente: creşterea frecvenţei şi
gravităţii infecţiilor de căi respiratorii bacteriene şi virotice, a bronhopneumopatiilor cronice nespecifice,
bronşita cronică, astmul bronşic, emfizemul pulmonar, poluanţii iritanţi fiind factori agravanţi; creşterea
frecvenţei conjunctivelor acute şi cronice; creşterea morbidităţii şi mortalităţii la copii sub un an şi la adulţii de
peste 45 de ani, la bolnavii cardiovasculari şi pulmonari; la copii: retardare în dezvoltarea fizică şi neuropsihică,
modificări hematologice de tipul poliglobulie cu microcitoză, hipertrofie amigdaliană şi a ganglionilor cervicali.
Exemple:
- poluanţi gazoşi: dioxid de sulf, oxizi de azot, substanţe oxidante, amoniac, clor, fluor
- pulberi, cu capacitate absorbantă crescută pentru gaze iritante, ceea ce le creşte efectul iritativ.

 Poluanţii fibrozanţi
Determină un răspuns nespecific fibrogen al plămânului, care poate fi provocat de factori exogeni şi endogeni.
Tulburările ţesutului conjunctiv pulmonar pot fi sub formă de proliferare (fibroză) și sub formă de redistribuire a
ţesutului conjunctiv cu pierderea structurii alveolare (emfizem).
Exemple:
- pulberile pneumoconiogene (dioxidul de siliciu) determină fibrozări cu restricţie pulmonară, fibroze
nodulare în zone de deșert
- compuşii de fier pot cauza fibrozări pulmonare în zone cu industrie siderurgică
 - azbestul din aerul interior poate determina fibrozări şi corpi azbestozici, calcificări şi plăci pleurale,
cancer
- poluanţii predominent iritanţi pot produce modificări fibroase care accelerează îmbătrânirea ţesutului
pulmonar.

 Poluanţii alergogeni
Determină efecte de hipersensibilitate.Reacţiile la alergenele aeropurtate sunt:
- respiratorii: astmul bronşic la praf de casă, fungi, polen; bronşita cronică progresivă la fibre textile
- cutanate: sensibilizarea pielii prin pulberi de lemn, gudroane; dermatite la detergenţi, pulberi de lemn,
nichel; acnee la uleiuri minerale.
Exemple:
- alergeni naturali organici,complecşi din punct de vedere chimic
- vegetali (polen atmosferic, mucegaiuri, fibre textile)
- animali (peri, descuamări epidermice de animale, fulgi)
- vegetali şi animali (praful de casă, cel mai răspândit şi mai complet alergen)
- alergeni artificiali, din industrii, combustii în motoarele autovehiculelor, cu structură chimică simplă:
SO2, poluanți iritanţi, CO, formaldehida

- alergeni complecşi:proteine, polizaharide (fungi, descuamări epidermice ale animalelor, pulberi de

cereale)
- alergeni incomplecşi:neproteici, haptene capabile să se combine cu grupări proteice din organism,
devenind antigene (formaldehidă, fenoli, medicamente).

 Poluanţi mutageni, cancerigeni, teratogeni

Afectarea sănătăţii prin mutageneză, carcinogeneză şi teratogeneză are la bază dereglarea creşterii celulare
prin intermediul acizilor nucleici, dereglare datorată intervenţiei unor factori endogeni şi exogeni. Frecvent,
intervenția este plurifactorială, cu predominenţa unuia sau mai multora dintre factori.
 Poluanţii mutageni
Determină modificări ale materialului genetic sub formă de mutaţii.
Efectele genetice se produc la orice concentraţie a agentului mutagen. Mutaţiile se transmit la urmaşi.Pot
determina moartea embrionului sau fătului, cu avorturi spontane, malformaţii congenitale, deficienţe mintale şi
fizice.
Exemple:
- nitrosamine
- pesticide organoclorurate
- anestezici volatili
- monomeri
- dioxid de sulf
- fluor
- oxizi de azot
- cloropren
- arsen.
 Poluanţii teratogeni
Perturbă dezvoltareaprodusului de concepţie (după fecundare) şi cu producere de malformaţii congenitale.
Agenţii teratogeni pot acţiona direct asupra embrionului sau fătului, asupra complexului feto-placentar, și
indirect prin intermediul mamei. Efectul teratogen este maxim dacă acţiunea agentului se produce în perioada
de organogeneză maximă, în primele săptămâni de sarcină.
Exemple:
- mangan
- pesticide
- cloroprenul.
 Poluanfii cancerigeni
Produc mutageneză pe celule somatice.Dezechilibrul în multiplicarea celulară duce la creştere tisulară şi
apariţia cancerului. Perioada de latenţă dinaintea apariţiei efectelor cancerigene este lungă, de ani şi chiar
decenii.
Cancere asociate poluanţilor aerului
- cancer pulmonar, laringian, de cavitate bucală, de pancreas, de vezică urinară (fumat)
- cancer de esofag şi orofaringe (fumat şi alcoolism)
- cancer de căi nazale (pulberi de lemn)
- mezoteliomul cavităţii pleurale, cancer pulmonar (azbest)
 - epitelioame ale mâinilor, braţelor, capului, scrotului (gudron, smoală, uleiuri de răcire)
- cancer pulmonar (plumb)
- angiosarcom hepatic (clorură de vinil)
- cancer vezical (alfanaftilamină).
Exemple:
- hidrocarburi aromatice policiclice, cel mai bine cunoscut benzpirenul (fum de ţigară, gaze de
eşapament, gudroane, aer ambiental urban)
- nitrozaminele (fum de ţigară, industria chimică).

1.4.2.2. Măsuri medicale de supraveghere a poluării aerului

 Concentraţii maxime admise
Concentraţiile maxime admise (CMA) pot fi definite ca doze de poluanţi care nu determină direct şi indirect
efecte nocive asupra organismului uman. Odată stabilite, concentraţiile maxime admise primesc caracter de
lege.

Concentraţiile maxime admise se stabilescastfel încât să fie:

- sub pragul de acţiune acută şi cronică pentru om, componentele regnului animal și vegetal
- sub pragul de percepere a mirosului şi a acţiunii iritative asupra mucoasei respiratorii şi conjunctivale
- să nu modifice cantitativ şi calitativ radiaţia solară
- să ţină seama de morbiditatea populaţiei
- să ţină seama de prezenţa concomitentă a mai multor poluanţi într-un singur factor de mediu sau în
mai mulţi factori de mediu.

Forme de concentraţie maximă admisă pe termen scurt şi pe termen lung

 Concentraţia maximă admisă momentană
Durata de recoltare a probei de 30 minute.
 Concentraţia maximă admisă medie/24 ore
Probe recoltate continuu timp de 24 ore sau discontinuu, în mai multe reprize egale de timp, repartizate uniform
de-a lungul a 24 ore, cu condiţia ca suma intervalelor de timp de recoltare să fie de cel puţin 12 ore.
 Concentraţia maximă admisă medie lunară
Media a cel puţin 15 valori ale concentraţiei medii/24 ore, repartizate uniform pe perioada de timp cercetată.
 Concentraţia maximă admisă medie anuală
Media a cel puţin 100 valori ale concentraţiilor medii/24 ore, repartizate uniform pe perioada de timp cercetată.

Concentraţiile maxime admise vor fi cu atât mai mici cu cât durata de determinare, respectiv de acţiune, este mai
mare.

 Markerii biologici
Sunt indicatori direcţi ai unor evenimente care au loc organismul uman, asociat poluării aerului.

 Markerul de expunere
Poate fi o substanţă exogenă, unmetabolit al acesteia sau produsul de interacţiune dintre un agent xenobiotic
şi celule ţintă. Markerii de expunere tind să măsoare toate căile de expunere la o anumită substanţă chimică.
Exemple:
- plumbemia, pentru expunerea la plumb
- carboxihemoglobinemia, pentru expunerea la monoxid de carbon
- acidul mandelic (metabolit), pentru expunerea la stiren, etilbenzen.

 Markerul de efect
Este o alterare reală sau potenţială a sănătăţii, măsurabilă. Markerul de efect poate semnala stadii preclinice
ale bolii; modificări adaptative care nu sunt patologice prin ele însele; moartea, efectul cel mai dramatic.
Exemple:
- Carboxihemoglobinemia, pentru expunerea la monoxid de carbon.

 Markerul de susceptibilitate
Este indicatorul unei limitări a răspunsului organismului la expunerea la o substanţă xenobiotică.
Exemple:
- reactivitatea căilor aeriene la inhalarea substanţelor bronhoconstrictoare.
 2. AERUL INTERIOR

Aerul interior este mediul gazos de existenţă al omului dintr-un spaţiu tridimesional, mai redus comparativ cu
aerul ambiental, exterior.
Aerul interior este o zonă tampon, cu calităţi fizice, chimice, biologice relativ independente faţă de aerul
ambiental, dar influenţate de acesta.
Influenţează sănătatea și confortul, în condițiile în care omul petrece 90% din timp în aer interior.

Forme de aer interior:

- nonocupaţional (locuinţă, magazin)
- ocupaţional (industrial, nonindustrial)
- nonocupaţional, din mijloacele de transport.

Tendinţe primordiale
- Conservarea energiei ← scăderea ventilaţiei → modificări fizice, chimice, biologice.
- Asigurarea calităţii optime a aerului din punct de vedere fizic, chimic, biologic prin condiţionarea
aerului.

2.1. AERUL INTERIOR NON-OCUPAŢIONAL. LOCUINŢA

Definiţie
Locuinţa este mediul complex, cu elemente artificiale şi psihosociale în care omul îşi petrece o mare parte din
viaţă, progresează şi se desăvârşeşte ca individ, duce o viaţă de familie, recuperează solicitările legate de muncă,
se reconfortează.
În condiţiile civilizaţiei moderne, se depăşeşte caracterul închis al locuinţei, determinat de rolul de spaţiu de
adăpostire a individului, familiei şi a relaţiilor interioare: posibilităţi de înmulţire a familiei şi de creştere a
generaţiilor tinere, îngrijirea şi protejarea celor bolnavi şi bătrâni.
Caracterul deschis al locuinţei este dat de conexiunile exterioare ale individului şi familiei cu mediul ambiant
de natură materială, socială, culturală.

Astfel, locuinţa oferă individului un ideal de confort fizic şi psihic, cu posibilităţi de integrare în societate,
omul fiind prin excelenţă o fiinţă socială.

2.1.1. Condiţiile unei locuinţe salubre

Condiţiile unei locuinţe salubre pornesc de la nevoile umane şi nu se vor limita la minimul necesar
existenţei, nefiind cerinţe universal valabile.

Au un caracter tranzitoriu, valabile numai pentru o anumită etapă de dezvoltare şi sunt susceptibile la
îmbunătăţiri şi schimbări.
Recomandări generale pentru o locuinţă sănătoasă (OMS)
Satisfacerea nevoilor fiziologice fundamentale
- spaţiu suficient
- ambianţă termică corespunzătoare
- iluminat natural şi artificial corespunzător cantitativ şi calitativ
- însorire directă a încăperilor principale
- protecție împotriva zgomotului şi vibraţiilor
- prevenirea poluării şi vicierii aerului.

Prevenirea bolilor transmisibile

- evitarea aglomerării, cu risc de contaminare prin contact
- aprovizionarea cu apă potabilă
- instalaţii sanitare adecvate
- dotări pentru conservarea alimentelor
- îndepărtarea igienică a reziduurilor
- împiedicarea pătrunderii rozătoarelor şi insectelor
- evitarea focarelor de insalubritate în interiorul şi în apropierea locuinţei.

Protecţia împotriva accidentelor în locuinţă sau în apropierea ei

 - materiale de construcţie rezistente şi neinflamabile
- eliminarea riscurilor de intoxicaţie şi asfixie, arsuri şi electrocutare, alunecări sau căderi.

Asigurarea cerinţelor psiho-sociale

- satisfacerea necesităţilor individuale şi ale familiei de izolare şi a unei
vieţi armonioase
- echipamente şi dotări care să uşureze activitatea gospodărească
- aspect agreabil a locuinţei şi împrejurimilor
- unităţi pentru servirea populaţiei şi mijloace de transport adecvate
- spaţii verzi pentru recreere şi odihnă.

Exigenţele vieţii moderne au atins un nivel foarte înalt, încât azi se vorbeşte despre o cultură a locuinţei. Orice
locuinţă devine rapid improprie în lipsa unei întreţineri permanente şi corespunzătoare, în lipsa unei perfecte
stări de curăţenie.

2.1.2. Condiţii fizice ale locuinţei în relaţie cu starea de sănătate

2.1.2.1. Amplasarea şi orientarea locuinţei

Amplasarea locuinţei se face în zona de locuit,curespectarea arhitectonicii de realizare de străzi bine conturate.
Zona de locuit se va stabili astfel încât populaţia să fie protejată împotriva surpărilor şi alunecărilor de teren,
avalanşelor şi inundaţiilor, emanaţiilor sau infiltraţiilor cu substanţe toxice, inflamabile sau explozive, poluării
mediului; cu posibilităţi de alimentare cu apă, de îndepărtare a apelor meteorice, aapelor uzate şi areziduurilor
solide, de dezvoltare a zonelor verzi de recreaţie şi odihnă. Se va alege solul cu proprietăţi fizico-chimice care să
favorizeze autopurificarea şi creşterea vegetaţiei şi să prevină infiltrarea apei.
Orientarea locuinţei înseamnă poziţia pereţilor lungi, prevăzuţi cu ferestre faţă de punctele cardinale.
Pentru condiţiile noastre climaterice, optimă este orientarea spre sud sau sud-est: în solstiţiul de iarna este
realizabilă o însorire minimă de 1 1/2 h/zi în încăperile de locuit şi dormitoare.

2.1.2.2. Materiale de constructive, amenajări şi dotări interioare

Cerinţele igienice pentru materialele de construcţie
- termoizolante şi cu capacitate termică
- fonoizolante
- cu higroscopie redusă
- neinflamabile sau greu inflamabile
- uşor de întreţinut
- să confere construcţiei rezistenţă şi elasticitate.
Fără a exista un material ideal, cărămida arsă întruneşte cele mai multe cerinţe, urmată de BCA (beton celular
autoclavizat).

Amenajări şi dotări interioare

Numărul încăperilor va fi egal cu cel puţin numărul persoanelor dintr-o familie.
Se va asigura o suprafaţă minimă de 8-16 m2/persoană şi un cubaj minim de 30-35 m3/persoană.
Încăperile, indiferent de destinaţie, vor asigura funcţionalitate şi circulaţie raţională.
Din punct de vedere psihologic, interesează detaliile arhitecturale, cromatice.
Armonia raporturilor dintre lungimea, lăţimea şi înălţimea încăperilor este un important factor de confort psihic.
Înălţimea va fi mai mică decât 2/3 din lungime şi mai mare decât 2/3 din lăţime. Încăperile mari sau cele care par
mari, dau un sentiment de solitudine, izolare, teamă, în timp ce încăperile mici sau care par mici, dau un
sentiment de claustrare, de presiune.
Din punct de vedere cromatic, se vor folosi culori cu efect sanogen: galben deschis, albastru deschis, vernil, alb,
întâlnite în natură, în tonuri optimiste, cu coeficient de reflexie mare, 70-80%, stimulante pentru vedere şi
relaxante pentru oboseala vizuală.

2.1.2.3. Ambianţa termică

Cel mai favorabil microclimat de locuinţă este cel care solicită la minimum aparatul de termoreglare al omului
sănătos, dar mai ales al omului bolnav.
Temperatura aerului din locuinţă este influenţată de temperatura externă a aerului, orientarea încăperii,
numărul pereţilor externi, natura materialelor de construcţie. Valoarea medie optimă va fi de 18-22°C, iar vara
nu se vor depăşi 26°C.
Umiditatea aerului este dependentă de umiditatea externă, gradul de
aglomerare al locuinţei, felul activităţilor din locuinţă. Se pot produce temporar sau permanent, creşteri ale
umidităţii (spălat şi uscat de rufe, aglomerare, neventilare, igrasie) sau scăderi ale umidităţii (funcţionarea
sistemului de încălzire). Umiditatea relativă optimă se va situa între 35-65%.
Curenţii de aer sunt prezenţi în permanenţă în locuinţă, datorită activităţilor şi deplasării oamenilor, respiraţiei,
ventilaţiei. Viteza curenţilor de aer va fi de 0,1-0,3 m/sec, fără a depăşi 0,5 m/sec.
Sursele deradiaţie calorică sunt de intensitate mică şi foarte rar pot determina efecte negative asupra
persoanelor din încăpere. Pentru evitarea unei radiaţii negative sau pozitive prea mari, temperatura marilor
suprafeţe (pereţi, tavan, podea) va fi cât mai apropiată de temperatura aerului (cu respectarea normelor igienice
pentru gradientele de temperatură). Temperatura maximă a corpurilor de încălzit va fi de 80°C.

2.1.2.4. Vicierea aerului

Vicierea aerului înseamnă modificarea proprietăţilor fizice ale aerului în încăperi închise, aglomerate şi
neventilate, datorate activităţilor fiziologice umane, oamenii fiind cauzatorii propriei suferinţe.
În relație cu starea de sănătate, alterarea proprietăţilor fizice (temperatură crescută, umiditate crescută, lipsa
curenţilor de aer, radiaţie pozitivă) produce tulburăriale organismelor expuse:
- de tip acut, de la disconfort termic (stare de rău, cefalee, ameţeli, creşterea temperaturii corpului,
transpiraţii, dispnee, senzaţie de sufocare, sete, uscăciunea mucoaselor, scăderea atenţiei), până la deces
precedat de adinamie, somnolenţă, sincopă
- de tip cronic: scăderea rezistenţei organismului şi creşterea predispoziţiei la infecţii, inerţia
termoreglării, alterarea metabolismelor, retardare în dezvoltarea fizică şi neuropsihică a copiilor,
conservarea şi creşterea virulenţei germenilor din încăpere, favorizarea bolilor á frigore locale şi
generale.
În paralel cu modificarea caracteristicilor fizice ale aerului, se modifică şi compoziţia chimică (scăderea
concentraţiei oxigenului şi creşterea concentraţiei dioxidului de carbon), fără ca aceasta să fie determinantă în
apariţia acuzelor la persoanele expuse la aer viciat.
Ca indicator principal al gradului de viciere al aerului în încăperi este utilizată concentraţia dioxidului de
carbon, normată la maximum 0,07-0,1 mg CO2%.
Prevenirea şi combaterea vicierii aerului se face prin ventilaţia încăperilor.

2.1.2.5. Ventilaţia locuinţei

Cerinţe igienice ale ventilaţiei
- eliminarea în exterior a aerului necesar a fi schimbat
- evitarea modificărilor bruşte ale proprietăţilor fizice ale aerului
- evitarea introducerii unor elemente poluante
- evitarea creării unei stări de disconfort
- funcţionare în orice anotimp
- utilizarea unor indicatori cantitativi de ventilaţie: volumul de aer corespunzător calitativ, necesar
pentru o persoană în decurs de o oră; cubajul de aer/persoană, rezultat din caracteristicile constructive
ale locuinţei.

Ventilaţia naturală
Înseamnă un schimb continuu între aerul din interiorul şi din exteriorul locuinţei.
Ventilaţia prin infiltrare este dependentă de materialul de construcţie şi proprietăţile fizice ale aerului din
interior şi exterior (presiune, mişcarea aerului).
Ventilaţia organizată este posibilă prin orificii amenajate în pereţi şi cu o eficienţă mai mare când numărul şi
diametrul orificiilor sunt crescute.
Ventilaţia prin aerisire intensifică şi grăbeşte ventilaţia naturală şi se realizează prin deschiderea ferestrelor,
uşilor.

Ventilaţia artificială
Ventilaţia artificială este necesară atunci când ventilaţia naturală este ineficientă. Fiind un proces mecanic,
ventilaţia artificială este continuă şi uniformă, în orice condiţii. Metoda ideală este condiţionarea aerului.
Instalaţiile de condiţionarea aerului acţionează asupra proprietăţilor fizice ale aerului (încălzire sau răcire,
umezire sau uscare, realizarea unei anumite viteze a curenţilor de aer), asupra compoziţiei chimice (reţinerea
poluanţilor prin intermediul filtrelor), dezinfectează aerul (prin metode fizice şi chimice), dezodorizează sau
agrementează aerul prin arome, parfumuri.
Ventilaţia igienică înseamnă asigurarea unui volum de aer de 30-35 m3/persoană/oră pentru încăperile de locuit,
35-60 m3/persoană/oră, pentru bucătării, băi.

2.1.2.6. Iluminatul
Cerinţe igienice ale iluminatului
 - suficient pentru funcţia vederii în tot câmpul vizual, cu contrast optim între fond şi detalii
- uniformitate relativă
- evitarea umbrelor printr-o incidenţă adecvată
- componenţă spectrală cât mai apropiată de lumina naturală
- evitarea unor inconveniente: orbirea prin radiaţie luminoasă directă sau reflectată, strălucirea surselor
sau suprafeţelor, pâlpâiri, creşterea temperaturii aerului, risc de incendiu și de electrocutare.

Iluminatul natural
Poate fi realizat prin lumină solară directă, lumină difuzată de boltă şi lumină reflectată de diferite suprafeţe: sol,
construcţii, suprafeţe de apă.
Factorii care influenţează iluminatul natural
- caracteristicile climatice: latitudine, nebulozitate, transparenţa atmosferei
- orientarea locuinţei
- obstacole din faţa ferestrelor, clădiri, plantaţii: respectarea unei distanţe mai mari sau cel puţin egale cu
înălţimea celui mai înalt obstacol
- tipul, forma, dimensiunile şi amplasarea ferestrelor: formă dreptunghiulară,cu marginea superioară la
35-40 cm de tavan şi marginea inferioară la 60-80 cm de podea; calitatea geamurilor şi starea lor de
curăţenie
- adâncimea încăperilor, culoarea pereţilor şi mobilierului, gradul de încărcarecu mobilier.

Iluminatul artificial
Este folosit pentru suplimentarea iluminatului natural.
Iluminatul incandescent este predominent cu lumină galbenă, pentru care ochiulmanifestă cea mai mare
sensibilitate. Este puţin economic şi creşte temperatura aeruluiîn momentul funcţionării.
Iluminatul fluorescent poate fi foarte apropiat de lumina naturală, este economic şi nu produce căldură. Poate fi
cauză de oboseală vizuală prin pâlpâire.
Iluminatul artificial poate fi general, local şi mixt.

Norme sanitare privind iluminatul în locuinţă: în camera de zi, bucătărie, minimum 50 lucşi; pe suprafeţele de
lucru: 75-150 lucşi; în dormitoare minimum 30 lucşi; în anexe, 10-20 lucşi.

2.1.2.7. Ambianţa sonoră

Sursele de zgomot. Zgomotele din locuinţă provin din exterior şi din interior.
Zgomotele exterioare locuinţei sunt produse de circulaţie, în principal transport, căreia i se adaugă producţia
(industrie, meşteşuguri), construcţiile şi montajele, comerţul, jocurile şi sporturile. Ele se caracterizează printr-o
componentă de fond, permanentă într-un interval mare de timp (ore, zile), peste care se suprapune componenta
de vârf, respectiv creşteri întâmplătoare sau periodice, la intervale scurte de timp şi care este maximă în condiţii
de trafic rutier aglomerat.
Zgomotele exterioare pătrund în locuinţă pe cale aeriană (uşi şi ferestre deschise, conducte de aerisire), și pe
cale solidă (pereţi, podea). Factorii care influenţează penetrarea sunt amplasarea şi distanţa clădirii faţă de
sursele externe de zgomot, natura materialelor de construcţie, caracteristicile constructive.
Zgomotele interioare provin de la instalaţiile tehnico-sanitare (conducte de apă şi de canalizare, canale pentru
îndepărtarea gunoiului, calorifere, lifturi), aparate de uz casnic (aparate de radio, casetofoane, televizoare,
telefon, aspiratoare, maşini de spălat, roboţi de bucătărie), conversaţii cu voce tare, deplasarea oamenilor, jocul
copiilor, soneria, închiderea şi deschiderea uşilor.
Zgomotele exterioare şi interioarese însumează, putând fi cauză de disconfort.

Zgomotul şi sănătatea
Zgomotul acţionează asupra omului prin caracteristicile sale fizice (intensitate exprimată în decibeli sau foni;
frecvenţă exprimată în hertzi) cu potenţe nocive, indiferent de preferinţele şi starea psihică a celui expus.
Zgomotul devine supărător când are un nivel crescut, dar şi când este inoportun fără a fi prea intens, din
considerente de ordin psihic. El devine perturbator pentru activitatea omului, inteligibilitatea vorbirii, somn.

Prevenirea şi combaterea zgomotului din locuinţe

Se poate realiza prin măsuri medicale: stabilirea nivelurilor maxime de zgomot pentru zona de locuit: maximum
50 dB (A) ziua şi maximum 40 dB (A) între orele 22-6; în locuinţă, maximum 35 dB (A).

2.1.2.8. Încălzirea locuinţei

Încălzirea locuinţei este necesară în anotimpul rece, cu rol în asigurarea confortului termic (reducerea
diferenţelor de temperatură dintre organism şi mediu la cel mult 15°C, tolerabile de către omul corespunzător
îmbrăcat) şi fără menirea de a încălzi organismul.
Cerinţe igienice ale încălzirii locuinţei
- asigurarea unei temperaturi efective de 17-21°TE, asigurarea unei repartiţii relativ uniforme a căldurii
în spaţiu şi timp
- menţinerea umidităţii relative a aerului peste 35%
- nedepăşirea temperaturii de 80°C pentru corpurile de încălzit
- evitarea producerii de poluanţi din combustie, zgomot, incendii, explozii, murdărie
- uşor de reglat şi de întreţinut, economice, cu randament bun, fără efort fizic.

Încălzirea prin sistem local

Este definită prin cumularea în acelaşi dispozitiv (soba) a focarului de ardere şi a sistemului de cedare a căldurii.
Avantaje: reglare uşoară, intensificarea ventilaţiei naturale prin tiraj.
Dezavantaje: lipsa distribuţiei uniforme a căldurii în încăpere; posibilitateadepăşirii temperaturii maxime de
80°C, randament scăzut, 60-70%; pericol de poluarea aerului, de murdărire, incendiu, explozie; greutăţi legate de
stocarea, transportul şi manipularea combustibilor.

Încălzirea prin sistem central

Se caracterizează prin transferul energiei rezultată din arderea combustibililor, aerului, apei sau vaporilor de apă
care circulă printr-un sistem de conducte la beneficiar. Pentru cedarea căldurii se pot utiliza caloriferele şi
preferabil, panourile radiante.
Avantaje: uniformitatea temperaturii corpului de încălzit; variaţii mici de temperatură prin amplasarea sub
ferestre (calorifere); posibilitatea evitării poluării aerului, a murdăririi, pericolului de incendiu; randament
crescut; scutirea de efort fizic.
Dezavantaje: reducerea umidităţii relative a aerului sub 30%, mai ales când se foloseşte aerul încălzit introdus
în încăpere.

2.1.3. Poluarea aerului din locuință în relație cu starea de sănătate

Poluarea aerului din încăperi este determinată de sursele de poluare din interiorul și din exteriorul locuinței.
 Surse de poluare a aerului din interiorul locuinței
- prezența, numărul și activitatea oamenilor, animalelor, plantelor
- exploatarea sistemelor de încălzire și de preparare a alimentelor (focul deschis - foarte poluant, plitele
electrice - relativ nepoluante)
- fumatul
- condensul și igrasia
- uzura materialelor de construcție, a amenajărilor, îmbrăcămintei și încălțămintei.

 Factori favorizanți ai poluării aerului din încăperi

- spațiul limitat
- aglomerarea mobilierului, covoarelor, draperiilor
- deplasarea oamenilor
- jocul copiilor
- alte activități gospodărești.

 Principalii poluanți din aerul locuinței

Mulți poluanți se găsesc atât în interiorul cât și în exteriorul locuinței. Un indicator semnificativ pentru efectele
potențiale pentru sănătate este raportul supraunitar al concentrațiilor poluanților din interior și din exterior.

Exemple de raport concentraţia interioară / concentraţia exterioară:

- >1: fum de ţigară, radon, formaldehidă, compuşi organici, alergeni, substanţe odorante, bacterii
- < 1: polen, fungi, ozon, metale grele şi metaloizi.

 Efecte potenţiale asociate poluanților din locuință

- cefalee, greaţă: fum de ţigară, CO, NOx, formaldehidă, compuşi organici
- iritaţia mucoasei respiratorii şi conjunctivale: fum de ţigară, formaldehidă, praf, compuşi organici
- pierderea cunoştinţei, moarte: CO
- reacţii alergice: praf de casă, formaldehidă, polen, fungi
- infecţii: bacterii, virusuri, fungi
 - cancer pulmonar: fum de ţigară, radon, azbest, praf, compuşi organici.

2.1.3.1. Fumatul tutunului

Fumatul tutunului este cea mai importantă sursă de poluare interioară şi, probabil, cel mai important
carcinogen uman.
Fumul de ţigară este un aerosol format dintr-un număr impresionant de substanţe chimice (peste 4000), unele
nemodificate, altele degradate prin ardere.
Substanţele cu acţiune biologică importantă sunt: HAP (hidrocarburi aromatice policiclice) din substanţele
cerate ale frunzelor, cancerigene; nicotină, 6-8 mg pentru o ţigară şi din care 2-3 mg sunt reţinute de fumător,
alcaloid cu acţiune pe sistemul cardiovascular; monoxidul de carbon, asfixiant; nitrozaminele, cancerigene.

Efectele fumatului asupra sănătăţii sunt:

 Invaliditate cronică şi decese prin boli neneoplazice, vasculare şi respiratorii: boala coronariană şi
alte boli arteriale, bronşita cronică şi emfizemul pulmonar.
 Invaliditate şi decese prin cancere: cancerul pulmonar, cancere cu alte localizări: digestive (cavitate
bucală, esofag, stomac, pancreas), renourinar.

Fumatul pasiv înseamnă expunerea persoanelor nefumătoare la aerul poluat din interior cu fum de ţigară. La
adulţi, fumatul pasiv este asociat cu cancerul pulmonar. Fumatul pasiv la copii mici şi sugari, este asociat cu
creşterea incidenţei infecţiilor de căi respiratorii inferioare (bronşită, pneumonii), simptome respiratorii iritative
(tuse, expectoraţie, wheezing), hipersecreţii ale urechii medii, reducerea funcţiei pulmonare, reducerea ratei de
creştere.

Lupta împotriva fumatului este consideratăunul dintre cele mai speciale programe de medicină preventivă de
ameliorare şi de prelungire a vieţii.

2.1.3.2. Monoxidul de carbon

Monoxidul de carbon este cel mai răspândit poluant cu cea mai mare eliminare pe glob. Rezultă din combustii
incomplete cu cantităţi mici de oxigen.
Sursele naturale de monoxid de carbon sunt descărcările electrice, vulcanii, incendiile spontane ale pădurilor.
Sursele artificiale sunt multiple, cu cea mai mare pondere: arderea combustibililor în motoarele autovehiculelor,
combustiile casnice (aragaze, sobe), industriile, minele, fumatul tutunului.

În aerul ambiental, concentraţia monoxidului de carbon nu creşte pe măsura emisiilor şi de aceea şi problemele
de sănătate nu prezintă gravitate deosebită. Monoxidul de carbon migrează în straturile înalte ale atmosferei,
unde este oxidat la dioxid de carbon sub acţiunea radiaţiei ultraviolete, parţial este metaboiizat de către
microorganismele din sol la dioxid de carbon şi metan, parţial este absorbit la suprafaţa apelor.
Un aspect particular îl constituie aerul localităţilor, cu creşteri ale concentraţiei monoxidului de carbon în
marile artere de circulaţie datorită gazelor de eşapament, în porturi.
În aerul interior, monoxidul de carbon poate reprezenta un poluant major, mai semnificativ în aerul din
locuinţă.
Expunerea populaţiei la monoxid de carbon se datorează ignoranţei şi subestimării riscului de expunere.

Monoxidul de carbon pătrunde insidios în organism, fără avertizare. Este absorbit rapid şi integral datorită
afinităţii mari pentru hemoglobina, de 210-250 ori mai crescută comparativ cu oxigenul. Formarea
carboxihemoglobinei (COHb) cu blocarea hemoglobinei, duce la hipoxie şi consecinţe la nivelul sistemului
nervos central, organelor de simţ, musculaturii voluntare.
Există o relaţie matematică între concentraţia monoxidului de carbon din aer şi concentrata
carboxihemoglobinei: 1 mg CO/m3 = 0,16% carboxihemoglobină. În mod normal, concentraţia
carboxihemoglobinei la om este în jur de 1%, rezultată din catabolismul hemoglobinei.
La fumători, concentraţia carboxihemoglobinei este de 4-5%, ajungând până la 15% în timpul fumatului şi cu
reducere în pauza de fumat.

Efectele acute, imediate apar la expuneri la concentraţii crescute.

Pentru concentraţii ale COHb între 2-10%, la majoritatea persoanelor expuse lipsesc simptomele obiective, în
timp ce sub aspect subiectiv se citează modificări senzoriale şi psihomotorii (scăderea acuităţii vizuale şi a
sensibilităţii cromatice, scăderea performanţelor intelectuale).
Începând cu 10% COHb, apar intoxicaţiile cu monoxid de carbon. Intoxicaţia acută uşoară (10-20% COHb) se
manifestă prin oboseală, cefalee, scăderea performanţelor fizice şi intelectuale. În intoxicaţia acută gravă (20-
40% COHb), tulburările senzoriale sunt accentuate. La 40% COHb are loc pierderea cunoştinţei, iar la 60%
COHb, decesul.

Intoxicaţiile acute involuntare cu monoxid de carbon în aerul interior se datoresc emisiilor de la sistemele de
încălzit, de gătit, 42%, motoarelor autovehiculelor, 38%, grătarelor de friptură, 14%, echipamentelor de
camping, sobe, lanterne, 2%.
Intoxicaţiile cronice cu monoxid de carbon apar la cei expuşi pe durate lungi la surse multiple de monoxid de
carbon: locuinţa, fumatul, locul de muncă, strada.
Riscul crescut pentru hipertensiunea arterială, ateroscleroză la persoanele cu expunere îndelungată la monoxid de
carbon, este asociat cu creşterea colesterolului sanguin, insuficienta oxigenare a endoteliului şi fibrei musculare
netede vasculare, acţiunea toxică a monoxidului din sânge.
Deficitul de oxigenare tisulară şi substanţele toxice din tutun stau la baza suferinţei fătului în perioada
intrauterină, atunci când mama este fumătoare activă sau pasivă. Feţii sunt hipotrofici şi apar malformaţii
congenitale.

Măsurile medicale profilactice se referă la CMA pentru CO: maximum 100 mg CO/m3pentru expunerea de 30
minute.
S-au stabilit standarde şi pentru carboxihemoglobină, markerul biologic de expunere la monoxid de carbon, de
maximum 2,5-3%.
Profilaxia expunerii cronice la doze mici de monoxid de carbon, presupune reducerea expunerii la poluarea
urbană, la fumat, la alţi compuşi care potenţează acţiunea monoxidului de carbon (etanol, oxizii de azot).

2.1.3.3.Radonul
Radonul este un poluant interior îngrijorător în multe ţări. Efectul carcinogen nu se datoreşte Rn 222 gazos, ci
descendenţilor alfa-activi de poloniu, Po 214 şi Po 218.
Sursele de radon sunt solul, materialele de construcţie şi apa. Concentraţiile de radon sunt mai mari în interior
decât în exterior.

Produşii radioactivi se fixează pe particulele fine şi pot fi depozitaţi în plămâni. Există un sinergism puternic
între radon şi fumat. Se apreciază că un program eficient de stopare a fumatului ar putea reduce cu 90% riscul
de cancer pulmonar asociat radonului.

2.1.3.4. Dioxidul de sulf

Surse: arderea combustibililor cu cărbuni inferiori.
Chiar dacă producerea de dioxid de sulf este importantă în aerul încăperilor, concentraţia scade repede, fiind
absorbit pe suprafeţe poroase, rugoase (pereţi, podea, mobilier, tapiţerii).

2.1.3.5. Pulberile
Surse: combustia în sistemele de încălzire şi de preparare a alimentelor, fumatul, uzura îmbrăcămintei,
încălţăminte, lenjeriei, descuamării tegumentare.
Concentraţia pulberilor depinde de mijloacele de curăţenie şi frecvenţa efectuării acesteia.
Pulberile din încăperi se caracterizează printr-o compoziţie heterogenă, predominent organică şi cu
preponderenţa pulberilor mari sedimentabile.

2.1.3.6. Substanţele odorante

Produc stare de disconfort, reacţii iritative şi alergice.
Surse externe: întreprinderi poluante, colectarea reziduurilor solide, rampele de gunoi.
Surse interne: arderea combustibililor, emanaţii de la instalaţiile sanitare, scăpări de gaze de la conducte şi
butelii, produşi de secreţie tegumentară, produse cosmetice şi de igienă individuală, produse folosite în curăţenie.

2.1.3.7. Substanţele alergice

Au provenienţa din exterior şi din interior şi rol primordial în apariţia alergiilor respiratorii şi cutanate.
Praful de casă este cel mai frecvent alergen, cu compoziţie heterogenă şi variabilă, în funcţie de ţară, continent,
anotimp. Cunoştinţele actuale susţin rolul antigenic al acarianului din scuamele umane Dermatophagoides
pteromissimus.
Fulgii reprezintă al doilea alergen din locuinţă în România. Fulgii din perini sunt alergeni prin ei înşişi, dar şi
prin absorbţie pe praful de casă, pe mucegaiuri.
Polenul, chiar dacă principala provenienţă este cea exterioară, poate fi produs şi în locuinţă prin cultivarea
plantelor polinifere, a plantelor exotice.
Perii şi scuamele animalelor crescute în locuinţe pot determina alergii.
Mucegaiurile sunt caracteristice pentru locuinţele umede şi cu igrasie. Sporii de mucegaiuri pătrund din exterior
în locuinţă, mai ales în condiţii de aer uscat şi cucurenţi intenşi. Umiditatea crescută a locuinţei (amplasare la
subsol, spaţii închise,neventilate şi umede, aglomerare cu mobila şi alte materiale), creează condiţii optime
pentru creşterea şi extinderea mucegaiurilor pe pereţi, mobilier, ţesături, produsealimentare.

2.1.3.8. Alţi poluanţi

În aerul din locuinţe se pot întâlni diferite substanţe din materialele de construcţie şi din cele folosite în
amenajările interioare: vapori de formaldehidă (din materialele lemnoase: uşi, tocuri de ferestre, grinzi,
mobile, panouri); fragmente de azbest (folosit ca izolator electric, termic, fonic, ignifug, anticoroziv, ca adaus în
materiale de construcţie); compuşi eliberaţi sub acţiunea radiaţiei solare, a oxigenului, a umidităţii, din materiale
de sinteză incluse în lacuri, vopsele, zugrăveli, chituri; câmpuri electrostatice formate în jurul materialelor
plastice, cu senzaţii neplăcute la contactul cu aceste materiale.

 Prevenirea şi combaterea poluării aerului din încăperi

Măsuri cu caracter general: interzicerea fumatului; încărcarea moderată a încăperilor cu mobilier, covoare,
draperii; evitarea aglomerării; limitarea comunicării încăperilor de locuit cu bucătăria, baia; limitarea unor
activităţi care se pot desfăşura şi în exterior.
Ventilaţia este principala cale de prevenire şi de combatere, prin asigurarea unui cubaj optim/persoană/oră, în
încăperile de locuit şi în alte încăperi.
Măsurile de curăţenie, ştergerea, scuturarea, aspirarea prafului au eficienţă crescută.
Din punct de vedere medical se impune respectarea CMA pentru poluanţii din încăperi.

2.1.4. Condiţii biologice ale locuinţei în relaţiile cu starea de sănătate

2.1.4.1. Consideraţii generale

Aerul este mediul natural fără o floră proprie, aspect legat de absenţa substratuluinutritiv, variaţiile factorilor
meteoroclimatici, efectul bactericid al radiaţiei ultraviolete. Cu toate acestea, în permanenţă întâlnim în aer o
floră formată din microbi, virusuri, fungi.
Flora este prezentă pretutindeni; la altitudine, deasupra mărilor. Creşterea cea mai mare a numărului de germeni
are loc în apropierea solului şi a colectivităţilor umane, în încăperi.

Flora din aer are două componente.

Flora din natură provine din alte medii naturale (apă, sol, vegetaţie). Este perfect adaptată la condiţiile
atmosferice, cu temperatura optimă de dezvoltare, fie 20°C (flora psihrofilă, cea mai răspândită), fie 65°C (flora
termofilă).
Are caracteristici de floră saprofită, autotrofă, cu rol în unele procese biologice: fermentaţie, putrefacţie,
biodegradarea substanţelor organice.
Nu are rol epidemiologie important. Unii germeni pot fi alergogeni, cum sunt fungii, actinomicetele.
Flora supraadăugată, umană şi animală, mezofilă, are temperatura optimă de dezvoltare 37°C. Poate fi
saprofită, condiţionat patogenă sau patogenă.
Are persistenţă scăzută în aer şi dezvoltarea ei în aer este imposibilă.
Este determinantă în apariţia bolilor infecţioase, flora patogenă în primul rând, urmată de flora condiţionat
patogenă.
Raportul dintre flora naturală şi flora supraadăugată este în permanentă schimbare, cu predominenţa florei
mezofile în aerul încăperilor, în special cele insalubre, aglomerate, insuficient ventilate.

2.1.4.2. Epidemiologia bolilor infecţioase transmise prin aer (boli aerogene)

Izvorul de infecţie este reprezentat de oameni bolnavi sau purtători sănătoşi de germeni patogeni, cât şi
animalele.
Germenii ajung în aer în principal din căile respiratorii, dar şi de pe tegumente şi mucoase, de pe obiecte,
îmbrăcăminte, din dejecte.

Calea de transmitere este reprezentată deaer.

Microorganismele poluante din aer nu se întâlnesc izolate, ci fixate pe un substrat.
Se descriu următoarele trei forme de existenţă ale germenilor:
• Picăturile Flugge
Sunt picături de secreţie nazo-faringo-bronşică, eliminate cu ocazia unor acte fiziologice: vorbire (mai ales cu
voce tare şi la rostirea consoanelor p, d, ş, t), tuse, strănut, la distanţe diferite: 1,5-2 m în timpul vorbirii, 2-4
metri la tuse, până la 20 metri în timpul strănutului.
Sunt formate din substrat organic (celule descuamate, detritus celular, mucus cu rol de liant şi adeziv), un număr
mare de germeni, toate sub un înveliş hidric.
Dimensiunile variază de la câţiva µ, până la peste 100 µ. Datorită dimensiunilor mari, persistă timp limitat în aer
(30 de minute, până la 3-4 ore) și sedimentează repede.
Capacitatea infectantă este mare datorită stabilităţii conferite de învelişul apos şi prin numărul mare de germeni
patogeni.
• Nucleii de picătură
Provin din prima formă, prin deshidratare. Conţin un număr variabil de germeni (numai 50% conţin germeni) şi
un substrat organic.
Dimensiunile sunt reduse, de câţiva µ. Persistă timp îndelungat în aer (ore) şi pot fi vehiculaţi datorită curenţilor
de aer la 10-12 metri, dintr-o încăpere în alta, de la un etaj la altul.
Capacitatea infectantă este mai mică prin numărul scăzut de germeni patogeni şi lipsa învelişului apos protector.
• Praful microbian
Este un conglomerat format din particule de praf şi germeni din picăturile Flugge sau nucleii de picătură,
aderarea producându-se în aer sau după depunerea prafului, urmată de sedimentarea particulelor ce conţin
germeni.
Sedimentează rapid datorită dimensiunilor mari.
Capacitatea infectantă este redusă prin răspândirea relativ redusă (mobilizare prin ştergerea suprafeţelor,
scuturare, măturat, urmată de resedimentare), prin acţiunea destructivă a unor factori fizici din mediu. Pe această
cale se transmit boli infecţioase cauzate de agenţi cu rezistenţă crescută, germeni sporulaţi.
În transmiterea bolilor infecţioase participă şi obiectele şi suprafeţele contaminate de către om.

Populaţia receptivă. În producerea infecţiei intervine receptivitatea oamenilor, doza infectantă.

2.1.4.3. Principalele boli transmise prin aer

 Boli cu poartă de intrare respiratorie
- Boli infecţioase ale copilăriei
- virotice: rujeola, rubeola, varicela, parotidita epidemică
- bacteriene: scarlatina, tusea convulsivă
- Boli virotice: gripa, adenoviroze, variola, psitacoza şi ornitoza
- Boli microbiene: difteria, tuberculoza, meningita cerebro-spinală epidemică
- Micoze respiratorii: micoplasmoză, candidoza bucală
 Boli cu mai multe porţi de intrare, una fiind respiratorie
- Enteroviroze (poliomielita, infecţii coxsachie şi echo)
- Bruceloza
- Tularemia
- Antraxul
- Febra Q
- Ciuma.

2.1.4.4. Profilaxie în bolile infecţioase transmise prin aer

Reducerea numărului de germeni patogeni este principalul obiectiv.
Măsurile igienico-sanitare constă în ventilaţie corespunzătoare a încăperilor, reducerea prafului prin metode
umede, dezinfecţia aerului şi a suprafeţelor cu mijloace fizice (însorirea bună a încăperilor, radiaţie ultravioletă
produsă de lămpi cu cuarţ) şi chimice (pulverizări de substanţe dezinfectante care se condensează pe particulele
în suspensie distrugând germenii).

2.2. AERUL INTERIOR OCUPAŢIONAL.

3. INFECŢIILE NOSOCOMIALE
31.
Definiţie
Infecţia nosocomială (intraspitalicească, interioară, iatrogenă, încrucişată: cros-infection, hospitalism) este
infecţia
- contractată în spital sau alte unităţi sanitare cu paturi (instituţii de copii)
- afectează bolnavul ca pacient spitalizat sau în tratament ambulatoriu, şi personalul sanitar datorită
activităţii sale
- datorată microorganismelor evidenţiate prin analize de laborator
- recunoscută clinic, indiferent dacă simptomele apar sau nu în timpul prezenţei persoanei în mediul
spitalicesc.
2.2.1. Caracteristicile infecţiei nosocomiale contemporane

- Terenul receptiv. Bolnavi fragili, care beneficiază cel mai mult de calitatea actului medical și sunt şi
cei mai vulnerabili, ceea ce determină în mod paradoxal, o scădere a şansei lor de supravieţuire.
- Căi de transmitere multiple, aerul având un rol incontestabil.
- Germeni etiologici condiţionat patogeni, aparent inofensivi.
- Falsa protecţie conferită de antibiotice.
- Renunţarea la aplicarea severă a normelor de igienă, odată cu succesele antibioticoterapiei.
La cele 5 condiţii principale se adaugă existenţa secţiilor medicale cu risc crescut în infecţie (terapie intensivă,
hemodializă, oncologie), condiţionarea aerului cu favorizarea apariţiei unor agenţi etiologici noi (Legionella),
alături de agenţii clasici.

2.2.2. Factori etiologici

Flora încriminată în apariţia infecţiilor nosocomiale şi reprezentată prin microbi, virusuri, fungi, protozoare,
este dominată de germeni din mediul spitalicesc şi instituţii închise de copii, majoritatea condiţionat patogeni,
dar şi patogeni,foarte rezistenţi la antibiotice şi substanţe antiseptice, foarte agresivi.
Pe primul loc se situează stafilococii.
Urmează germenii gram-negativi: Pseudomonas aeruginosa, E.coli, Proteus, Klebsiella, Piocianic.
Mai rar, agenţii etiologici pot fi bacteriile: enterococul, streptococul beta-hemolitic, Shigella, Salmonella,
Mycobacterium tuberculosis, anaerobi (clostridiile); virusurile: hepatitei A şi B, rujeolei, varicelei,
adenovirusuri, enterovirusuri; fungi: Candida albicans, Aspergillus; protozoarele: Pneumocystis carini.
Incidenţa agenţilor este specifică diferitelor secţii: E.coli, în secţiile de nou-născuţi, de sugari; streptococul beta-
hemolitic, în spitale de copii; E.coli, Proteus, Pseudomonas, Piocianic, în secţii de urologie, de arşi; stafilococul
în secţiile de ortopedie.

2.2.3. Factori predispozanți

 Vârsta: prematuri, nou-născuţi, sugari, bătrâni cu boli cronice sau anergizante

 Sarcina
 Abuzul de antibiotice
 Roentgenterapia
 Terapia cu corticoizi, citostatice, imunodepresive
 Intervenţii medico-chirurgicale invazive în scop diagnostic sau terapeutic: cateterism,ronhoscopie,
traheostomie, cistoscopie, laparascopie, intervenţii pe inimă sau plămâni
 Boli predispozante: agamaglobulinemie, neutropenie, absenţa splinei, diabetul zaharat, boli de
colagen, leucemia, limfoame, anemia aplastică, cirozele, infecţii virale
 Construcţie şi funcţionalitate necorespunzătoare a unităţilor medicale: circuite defectuoase, lipsa apei,
neglijarea măsurilor de igienă şi de dezinfecţie privind bolnavii, instrumentarul, lenjeria de corp şi de
pat, supraaglomerarea spaţiilor, spitalizări de durată lungă, personal insuficient şi cu pregătire
profesională necorespunzătoare, insuficienta supraveghere epidemiologică şi de laborator a serviciilor
medico-sanitare.

2.2.4. Epidemiologie

Izvoarele de infecţie sunt oameni bolnavi sau purtători sănătoşi, proveniţi în procentaj de 80-90% din unităţile
sanitare: personal medico-sanitar, de îngrijire, însoţitori ai bolnavilor, vizitatori, elevi şi studenţi stagiari.
Căile de transmitere: aerul, lenjeria de corp şi de pat, vesela, termometrele, stetoscoapele, acele şi seringele,
alimentele, medicamentele, soluţiile perfuzabile, toate contaminate sau nedezinfectate.
Populaţia receptivă este formată din bolnavi spitalizaţi cu dezechilibru între flora proprie, autohtonă, şi flora
supraadăugată din unităţile medicale, dezechilibru favorizat și de utilizarea nediscriminatorie a antibioticelor.

2.2.5. Profilaxie în infecţiile nosocomiale

 Construcţia şi funcţionarea unităţilor sanitare cu respectarea normelor igienice, referitoare la:

- condiţii de cazare
- microclimat
- aprovizionarea cu apă
- îndepărtarea reziduurilor
- circuitul alimentelor
- circuitul bolnavilor
- curăţenie
- dezinfecţia aerului cu metode fizice şi chimice
- dezinfecţia lenjeriei de corp şi de pat (sterilizare) pentru bolnavi
- dezinfecţia instrumentarului şi aparaturii, seringi de unică folosinţă
- personalul medico-sanitar: purtarea echipamentului de protecţie şi schimbarea sa ori de câte ori este
necesar; spălarea mâinilor urmată de dezinfecţie obligatorie; folosirea mănuşilor în secţiile de chirurgie,
de ginecologie; purtatul măştii în serviciile chirurgicale, de nou-născuţi.
 Supravegherea epidemiologică a instituţiei în vederea cunoaşterii şi izolării izvoarelor de infecţie din
rândul bolnavilor şi personalului: controlul bacteriologic pentru depistarea purtătorilor de germeni
condiţionat patogeni şi patogeni implicaţi, şi asanarea stării de purtător, controlul bacteriologic al
factorilor de mediu, al sterilităţii lenjeriei, instrumentarului şi aparaturii. Eliminarea transmiterii
parenterale a infecţiilor sanguine, HIV, hepatita B. Evitarea izbucnirii epidemiilor nosocomiale.
Reducerea mortalităţii prin infecţii nosocomiale.
 Alegerea judicioasă a tratamentelor şi metodelor de investigaţie cu risc minim de infecţie, aplicarea
tehnicilor aseptice, a măsurilor de antisepsie.
 Pregătirea profesională şi etică corespunzătoare, asigurarea numerică a personalului medico-sanitar şi
de îngrijire.
 3. RADIAȚIILE

3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Radiaţiile constituie unfactor fizic al habitatului uman, în cea mai mare parte de origine naturală.
Radiaţiile reprezintă emisia sau propagarea în spaţiu a unor unde sau particule însoţită de transport de energie, şi
care produc efecte fizice, chimice şi biologice asupra corpurilor iradiate.

Proprietăţile fizice ale radiaţiilor sunt lungimea de undă, viteza de propagare, frecvenţa, amplitudinea, energia
radiantă, determinând penetrabilitatea şi efectele biologice ale radiaţiilor.

Prin absorbţia energieide către corpul străbătut, radiaţiile pierd din energie, iar lungimea de undă se
măreşte.Energia corpului străbătut creşte.

Prin energia lor, radiaţiile sunt determinante în apariţia vieţii, în menţinerea şi în progresul ei.Omul suferă
influenţa radiaţiilor de-a lungul existenţei sale şi ele s-au integrat în evoluţia speciei umane.Fără radiaţii, omul n-
ar fi şi n-ar putea trăi.Cu prea multe radiaţii, omul n-ar supravieţui. Dintre toate vieţuitoarele, omul este cel mai
sensibil la radiaţii.

Radiaţiile au fost clasificate de către ISO (International Standard Organization) în radiaţii ionizante, cele care
produc ionizarea în corpurile străbătute, şi radiaţii neionizante.Dacă în cazul radiaţiilor ionizante lipseşte orice
efect sanogen, în cazul radiaţiilor neionizante, efectele benefice sanogene predomină.

3.2. RADIAŢIILE NEIONIZANTE

Cea mai importantă sursă naturală, constantă şi nepoluantă de radiații neionizante este soarele.
Energia solară rezultă din reacţii termonucleare: transformarea nucleilor de hidrogen în nuclei de heliu. Pe
suprafaţa solului ajunge a doua miliarda parte din totalul radiaţiei solare, suficientă pentru menţinerea vieţii.

 Componentele radiaţiei solare

- radiaţia ultravioletă: λ 10-400μm, 1% la nivelul solului
- radiaţia luminoasă: λ 400-800 μm, 35% la nivelul solului
- radiaţia infraroşie: λ 800-3000 μm, 64% la nivelul solului.

 Iradierea solară globală

Iradierea solară globală pe o suprafaţă orizontală este definită prin două componente: radiaţia solară directă,
componentă nemodificată care ajunge pe suprafaţa pământului, şi radiaţia solară difuzată de către diferiţi
componenţi atmosferici, din toate direcţiile de pe bolta cerească.
Iradierea pe suprafaţa solului depinde de incidenţa fluxului de radiaţii, înălţimea soarelui deasupra orizontului,
durata iradierii, transparenţa atmosferei (vapori şi picături de apă, particule de praf şi alte impurităţi), amplasarea
geografică, anotimpul.
Străbătând aerul atmosferic, o parte aradiaţiei solare se pierde pentru pământ prin:
- absorbţie: 99% din radiaţia ultravioletă cu lungime de undă scurtă esteabsorbită la nivelul ozonosferei şi
de către vapori de apă şi impurităţi; o parte a radiaţiei calorice este absorbită de vaporii de apă şi dioxid
de carbon
- reflexie, de către nori.
Radiaţia solară ajunsă pe pământ esteparţial absorbită, parţial reflectată. Radiaţia absorbită este transformată
în energie radiantă şi transmisă aerului. Capacitatea de reflexie a pământului se exprimă prin raportul procentual
dintre radiaţia solară reflectată la nivelul pământului şi cea incidentă şi se numeşte Albedo.Cea mai crescută
valoare caracterizează zăpada proaspătă, 85-95%, iar cea mai scăzută, pământul negru, umed şi proaspăt arat, 12-
13%.
Intensitatea energiei radiante se numeşte constantă solară şi are valoarea de circa 2 calorii mici/cm2/minut, la
limita superioară a atmosferei. La suprafaţa solului ea este in medie de 1,5 calorii mici/cm2/minut, şi variază cu
latitudinea, anotimpul.

 Importanţa ecologică
Ca factor ecologic, radiaţia solară are efecte benefice, condiţionând existenţa şi sănătatea vieţuitoarelor. Ea
asigură energia pentru fotosinteză şi alte sinteze organice.
Acţiunea radiaţiei solare este complexă şi combinată, determinată de cele trei componente, sub formă de
radiaţie direct şi radiaţie difuzată.
Totodată, componentele radiaţiei solare au proprietăţi fizice distincte cu efecte specifice.

3.2.1. Radiaţiile infraroşii

3.2.1.1. Surse
Soarele estesursa naturală. Radiaţiile infrarosii sunt produse și de surse artificiale - toate corpurilecare nu sunt
în echilibru termic cu mediul înconjurător şi a căror temperatură este mai mare de zero absolut (0°K = –
273,15°C).
Adultul cu greutate medie, cedează mediului zilnic 3000 kcal rezultate din procesele fiziologice. În acelaşi timp,
corpul uman acceptă pe suprafaţa sa radiaţie calorică până la 8 calorii mici/cm2/minut, timp limitat.

3.2.1.1. În relație cu starea de sănătate

 Acţiunea generală estefavorabilă.
Prin acțiunea directă, radiaţiile infraroșii asigură energia necesară desfăşurării proceselor vitale, favorizează
funcţiile metabolice, stimulează procesele de oxidare, microcirculaţia, glandele endocrine şi sistemul nervos,
favorizează evoluţia pozitivă în tulburările de nutriţie.
Prin intervenţia indirectă, radiaţiile infraroșii constituie un factor generator de climă şi de microclimat.

 Acţiunea locală variază în raport cu lungimea de undă.

La nivelul tegumentelor, radiaţiile infraroșii cu lungime de undă între800-1400 μm pătrund în profunzimea
tegumentelor, în timp ce radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă peste 1400 μm sunt reţinute în straturile
superficiale. Pielea pigmentată absoarbe 50-60% din radiaţiile intraroşii, iar cea nepigmentată, 20-30%.
Reacţiile reversibile constau în creşterea debitului sanguin şi a temperaturii locale, creşterea activităţii glandelor
sudoripare, stimularea terminaţiunilor nervoase.
Aceste efecte stau la baza folosirii radiaţiilor infrarosii în procedee fizioterapice recomandate în durerile
postoperatorii (şi cu regenerarea celulelor), articulare, toracice, abdominale.
Radiaţiile infraroșii pot produce şi leziuni: eriteme, arsuri, fenomene degenerative.
În caz de expuneri prelungite sau intense apare eritemul patologic. La repetarea expunerii, pot apare dermatite cu
fenomene vasculare neurologice şi imunologice, punct de plecare pentru fenomene degenerative benigne sau
maligne.

La nivelul ochiului, radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă între 800-1400 μm pot determina opacifierea
cristalinului: cataracta suflătorilor de sticlă, cu apariţie după 10-20 de ani de expunere; cataracta senilă;
cataracta cu caracter geografic în zona tropicală.
Radiaţiile infraroșii cu lungimea de undă peste 1400 μm sunt reţinute de conjunctivă şi cornee. La expuneri
repetate, pot fi lezate structurile anatomice cu apariţie de conjunctivite, leziuni superficiale sau opacifierea
corneei, paralizia sfincterului pupilar, atrofia irisului.
Pentru prevenirea acestor leziuni se recomandă utilizarea ochelarilor cu lentile cu oxizi metalici care reţin 80-
90% din radiaţiile infraroșii.

Insolaţia apare sub acţiunea radiaţiilor infraroşii cu lungimea de undă de 800-1000 μm, ce străbat cutia craniană
şi afectează meningele. Intensitatea modificărilor umorale şi celulare, cu exudat şi chiar hemoragii meningiene,
determină tulburări de intensitate variabilă: cefalee, greaţă, alterarea stării generale, până la tulburări circulatorii
şi nervoase grave, comă, exitus.
Măsuri de profilaxie, mai ales la cei care au prezentat insolaţie în antecedente şi care sunt susceptibili la
recăderi: acoperirea capului, umbrire parţială, chiar evitarea expunerii.

3.2.2. Radiaţiile luminoase

3.2.2.1. Surse
Alături de soare, sursa naturală, radiaţiile luminoase pot fi produse de surse artificiale incandescente şi
fluorescente.
Lumina naturală este un complex policromatic rezultat din 7 culori monocromatice, roşu - portocaliu - galben -
verde - albastru - indigo - violet, în proporţii diferite. Cea mai mare reprezentare o are culoarea galbenă şi pentru
care ochiul are cea mai mare sensibilitate. Îmbinarea proporţională a celor 7 culori determină lumina albă de zi.
Lumina naturală prezintă oscilaţii diurne: la răsărit 1000 lx, la zenit şi pe cer senin 100000 lx, noaptea cu cer
senin 0,001- 0,002 lx, noaptea cu lună 0,2 lx.
Lumina artificială este indispensabilă când lumina naturală este insuficientă: noaptea, în încăperi în care nu
pătrunde lumina naturală. Sursele incandescente oferă o lumină dominant galbenă. Sursele fluorescente dau o
lumină variabilă, chiar albă, apropiată de cea naturală.
Lumina este un factor ecologic vital cu rol în fotosinteză, și determinantă pentru bioritmuri.

3.2.2.2. În relație cu starea de sănătate

 Acţiunea generală
Constă în creşterea tonusului general al organismului, prin stimularea sistemului nervos central, a
metabolismelor, glandelor endocrine, circulaţiei.
Radiaţiile luminoase favorizează evoluţia psihointelectuală a omului.
Utilizarea medicală a luminii, fototerapia, este posibilă cu lumină naturală, helioterapia, şi cu lumina artificială
de tip incandescent, finsenterapia. Helioterapia, în care efectele radiaţiilor solare se combină, se recomandă la
copii în profilaxia şi terapia rahitismului, în terapia plăgilor atone, a ulcerului varicos, a tuberculozei osoase.
Absenţa expunerii la lumina solară duce la fotocarenţă cu tulburări grave ale homeostaziei organismului.

 Acţiunea locală
La nivelul ochiului
Lumina acţionează direct asupra ochiului. Funcţia ochiului se îndeplineşte începând cu 0,01 lx până la 100000
lx.
Lumina insuficientă afectează structurile şi funcţionalitatea ochiului: miopie, hipermetropie, dar şi sistemul
nervos: tulburări de comportament cu stări depresive (în zonele polare), cefalee, scăderea capacităţii de muncă
fizică şi intelectuală, creşterea riscului de accidentare.
Lumina prea intensă poate determina fototraumatismul retinian, cu imagini strălucitoare în câmpul vizual,
scotom central, reflex de închidere a pleoapelor, iar în cazurile grave, îngustarea câmpului vizual şi scăderea
acuităţii vizuale.

La nivelul tegumentelor
Lumina poate declanşa fenomene de fotosensibilizare datorită prezenţei unor substanţe fotodinamice de origine
externă (gudroane, smoală, extracte de plante, produse cosmetice, medicamente) sau de origine internă
(porfirine, derivaţi indolici).
Pe suprafeţele cutanate neacoperite, după 1-2 ore de expunere, se semnalează eritem, edem, vezicule ce se pot
ulcera. Ulterior, apare o pigmentaţie neuniformă, cicatrici, atrofii.Leziunile se pot croniciza în timp cu apariţia
hiperkeratozei.Se pot asocia şi fenomene generale, cefalee, febră, dureri oculare.

3.2.3. Radiaţiile ultraviolete

3.2.3.1. Surse, clasificare

Sursa naturală estesoarele. La nivelul solului, radiaţiile ultraviolete reprezintă 1% şi au lungimea de undă între
240-400 μm. Rareori se poate pune în evidenţă radiaţie ultravioletă cu lungime de undă sub 240 μm, numai pe
munţi înalţi şi transparenţă foarte accentuată a atmosferei.
În atmosferă joasă, radiaţia ultravioletă esteabsorbită parţial de vapori de apă, nori, impurităţi, suprafeţe de
culoare închisă. Bolta cerească reflectă radiaţia ultravioletă.
Sursele artificiale de radiaţii ultraviolete sunt corpurile cu temperatura peste 1000°C: aparate de uz casnic
(cuptoare cu microunde), lămpi cu cuarţ utilizate în scop medical şi cosmetic, proiectoare cu arc voltaic.

Clasificarea radiaţiilor ultraviolete

Radiaţiile ultraviolete se clasifică după lungimea de undă şi acţiunea biologică:
- Radiaţie ultravioletă A, cu lungime de undă de 320-400 μm şi cu producere de pigmentare.
- Radiaţie ultravioletă B, cu lungime de undă de 240-320 μm şi cu producere de eritem şi favorizarea
sintezei vitaminei D.
- Radiaţie ultravioletă C, cu lungime de undă sub 240 μm, bactericidă.

3.2.3.2. În relație cu starea de sănătate

Insuficienţa şi excesul de radiaţii ultraviolete produc efecte negative.

 Efecte directe generale

La baza acţiunii biologice stă efectul fotochimic: modificarea compoziţiei unor substanţe proteice de la nivelul
pielii supuse iradierii, urmată de reacţii generale şi locale.
Dintre fenomenele biochimice, mai importante sunt: producerea de histamină şi de alte substanţe vasodilatatoare;
formarea de radicali liberi; alterarea acizilor nucleici, a lizozomilor cu eliberare de enzime proteolitice.

Noile substanţe generate în piele determină efecte generale, la distanţă în țesuturi şi organe:
- În sânge au loc modificări în dinamică: dezvoltarea de antigeni; modificarea
VSH-ului şi coagulării; variaţii ale numărului elementelor figurate; creșterea anticorpogenezei, a
neutralizării substanţelor toxice.
- Glandele endocrine: intensificarea activităţii hipofizei, tiroidei, pancreasului, corticosuprarenalei.
- Sistemul nervos central: excitare.
- Sistemul cardiovascular: intensificarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale,
posibil stare de şoc.
- Aparatul digestiv: creşterea secreţiilor şi a motilităţii digestive.
- Ficatul: hepatotoxicitate.

 Efecte locale la nivelul tegumentelor

Eritemuleste generat de substanţe histaminice eliberate de mastocite, şi îmbracă două forme:
- eritemul imediat, cu apariţie la aproximativ o oră de la expunere, maxim la3 ore, de culoare roz
- eritemul tardiv, cu apariţie după 6 ore de la expunere, maxim la 24-48 ore, cudurată de 3-5 zile, de
culoare purpurică, urmat de pigmentare.
Caracteristicile eritemului depind de factori individuali: pigmentaţia naturală, aria cutanată expusă, sexul,
vârsta, starea fiziologică şi patologică, anotimpul.

Pigmentaţia este rezultatul formării de melanină în melanocitele stratului bazal dermic. Melanina odată
formată, migrează în stratul cornos în decurs de 48 de ore (la negri melanină este prezentă permanent în stratul
cornos).
Pigmentaţia are efect de protecţie a pielii faţă de radiaţia ultravioletă: direct, prin pigmentare, şi indirect,
prin îngroşarea stratului cornos cu reţinere parţială de radiaţie ultravioletă.
Pigmentaţia este de două feluri:
- fără eritem, cu durată de 8-10 zile
- cu eritem, cu apariţie după 7-8 zile de la expunere, cu durată de luni de zile.
Acţiunea antirahitică se datoreşte radiaţiei ultraviolete cu lungimea de undă de 240-320 μm care transformă
provitamina D din piele în vitamină D activă cu rol în osteogeneză.
Acţiunea antirahitică este satisfăcătoare la majoritatea populaţiilor din zona caldă şi temperată.
Riscul rahitismului apare în zone reci, perioade reci cu imposibilitatea expunerii pielii descoperite la soare; la
copii ţinuţi în încăperi întunecoase şi cu corpul excesiv acoperit. În aceste cazuri se va suplini artificial radiaţia
ultravioletă şi se va administra preventiv vitamina D.

Acţiunea nocivă la nivelul pielii are loc la expunere excesivă, intempestivă şi fără adaptare progresivă la
radiație ultravioletă.
Apare la persoane cu piele cu funcţionalitate normală, sub formă de arsuri, şi lapersoane cu deficienţe anatomo-
funcţionale, sub formă de fotodermatoze, cancercutanat.
 Arsurile, denumite şi eriteme actinice sau solare, depind de doza de iradiere şi sensibilitatea
individuală. Ele pot prezenta patru trepte de intensitate: eritemul roz; eritemul roşu viu şi creşterea
temperaturii locale cutanate; eritemul roşu aprins şi edem; eritemul roşu aprins, edem, flictene,
fenomene generale. Pentru prevenirea eritemelor actinice se recomandă expunerea progresivă la soare,
cu durata de 5-10 minute pe zi, cu creşterea la 1-2 zile a duratei cu 5-10 minute, în funcţie de toleranţă.
 Fotodermatozele au la bază mecanisme fototraumatice cu alterări celulare şi necroze, şi mecanisme
fotoalergice. Pentru prevenirea fotodermatozelor, inclusiv profilaxia cancerului cutanat, se recomandă
adaptarea lentă şi progresivă la radiaţie ultravioletă, cu creşterea expunerii cu câte 1 minut pe zi,
folosirea de îmbrăcăminte protectoare, aplicaţii locale de soluţii, unguente, pudre, care reţin radiaţia
ultravioletă cu lungimea de undă de 240-320 μm.

 Acţiunea locală a radiaţiilor ultraviolete la nivelul ochiului

Acţiunea esteexclusiv nocivă, cu apariţie rară în condiţii naturale, la alpinişti, la exploratori polari, şi mai
frecventă în condiţii artificiale, determinată de aparate de sudură, lămpi de ultraviolete.
Se producefotooftalmia cu apariţie la 2-6 ore de la expunere, cu dureri intense în globii oculari, senzaţie de nisip
în ochi, vedere neclară, fotofobie, cefalee. La examenul obiectiv se evidenţiază edemul pleoapelor, hiperemia
conjunctivală, secreţia lacrimală abundentă, blefarospasmul.
Protecţia ochilor este posibilă cu ochelari de protecţie.
  Efecte indirecte
Radiaţiile ultraviolete au rol în asanarea şi autopurificarea mediului prin:
 Acţiune bactericidă a radiaţiei ultraviolete pentru microorganismele dinmediile naturale, aer, apă, sol.
Pentru aceleaşi efecte în încăperi, bazine deapă, unităţi medicale, colectivităţi de copii, industrie
alimentară, avicolă,zootehnică, se vor folosi surse artificiale de radiaţia ultravioletă.
 Ionizarea şi ozonizarea aerului, în special în zonele montane.
 Neutralizarea unor poluanţi prin reacţii fotochimice.

3.3.RADIAȚIILE IONIZANTE

3.3.1. Definiţie, clasificare, efect ionizant, unități de măsură

Prin radiaţii ionizante, atomice, nucleare, radioactive, se înţeleg radiaţiile care au capacitatea de a dislocui
electroni din atomii materiei iradiate, cu producere de ioni.

 Istoric
- Descoperirea radiaţiilor X de către W.K. Roentgen, 1895.
- Descoperirea radioactivităţii uraniului de către H. Bequerel, 1896.
- Separarea radiului din minereul de uraniu şi descoperirea radioactivităţii sale (emisie spontană de
radiaţii alfa, beta, gamma), de către soţii Curie, 1898.
- Obţinerea de radioizotopi artificiali, soţii Joliot-Curie, 1934.
- Descoperirea fusiunii de către O. Hahn, L. Meitner, O. Frisch, 1938.
- Punerea în funcţiune a primului reactor nuclear Chicago Pile Nr. 1, E. Fermi, 1942.

 Clasificarea radiaţiilor ionizante

 Radiaţii ondulatorii (unde)
Radiaţiile X sau Roentgen
Sursa: aparat generator
Emisie: pe durata funcţionării generatorului, fără radiaţii remanente
Radiaţiile gamma
Sursă: substanţe radioactive
Emisie: continuă, pe toată durata dezintegrării nucleare şi cu scăderea intensităţii în funcţie de reducerea
numărului de atomi prin dezintegrare.

 Radiaţii corpusculare (particule)

Sursă: substanţe radioactive (ca şi sus)
Cuprind radiaţiile alfa, beta, electroni, protoni, neutroni.

 Efectul ionizant
- Puternic ionizant: radiaţiile alfa, beta, protoni.
- Slab ionizante și penetrabilitate mare: radiaţiile X şi gamma.
- Ionizare indirectă și penetrabilitate mare: neutron, protoni.

 Unităţi de evaluare cantitativă a radiaţiilor ionizante în sistemul internaţional

Activitatea unui radionuclid reprezintă viteza de dezintegrare a atomilorcomponenţi şi se exprimă în bequereli:
1 bequerel (Bq) = sec-1 (1 dezintegrare/sec).
Expunerea la radiaţiile din aer (X şi gamma) se exprimă prin suma ionilorde un semn al sarcinii electrice
dintr-un volum de aer la 0°C şi presiune atmosferică de 760 mmHg, în Coulomb/Kg (C/Kg).
Doza absorbită este energia medie transferată materialului iradiat şi calculată prin formula: D=W/m, unde
D=doza absorbită, W=energie absorbită, m=masa materialului iradiat. Se măsoară în Gray (Gy), respectiv
Joule/kg.
Dozabiologică (echivalentul dozei absorbite, H) este produsul dintre doza absorbită (D), un factor de calitate (Q)
variabil în funcţie de tipul de radiaţie şi factori modificatori (N): H=DxQxN. Se măsoară în Sievert (Sv).

3.3.2. Radioactivitatea naturală

Radioactivitatea naturală denumită şi fond natural de radiaţii, se datoreşte radiaţiilor cosmice şi conţinutului
factorilor de mediu în substanţe radioactive = izotopi radioactivi naturali.
Ea esteinevitabilă pentru om şi mediul său de existenţă.
Cele mai importante elemente radioactive naturale aparţin familiilor: Uraniu 238, Radiu 226, Thoriu 232, Potasiu
40.

3.3.2.1. Radiaţiile cosmice

Radiaţiile cosmice primare, de origine galactică sau solară se formează în spaţiul cosmic, în afara graniţelor
terestre, şi cad continuu în atmosferă.
Sunt formate în principal din protoni (83-89%), radiaţii alfa (10-15%). La nivelul solului ajunge doar o mică
parte, majoritatea radiaţiilor cosmice primare fiind absorbite în zecimea superioară a atmosferei.
Radiaţiile cosmice secundare se produc continuu prin reacţii nucleare în cascadă cu atomii din aer, în urma
pătrunderii radiaţiilor cosmice primare în atmosferă.
Radioelementele formate astfel şi producătoare de radiaţii cosmice secundare, preponderent radiaţii beta, sunt:
Tritiu 3, Beriliu 7, Sodiu 22, Fosfor 32 şi 33, Clor36, Carbon 14.
Radiaţiile cosmice au o energie imensă, neobţinută artificial.
Penetrabilitatea este variabilă. Unele pătrund printr-un strat de plumb cu grosimea de 10 cm, aşa numitele
radiaţii dure, altele au o capacitate de pătrundere redusă, radiaţiile moi.
Intensitatea radiaţiilor cosmice este influenţată de altitudine, fiind maximă la 15000-20000 m altitudine, şi de
latitudine, mai mare la poli decât la ecuator.

3.3.2.2. Radioactivitatea pământului (sol, roci)

Izotopii radioactivi naturali se găsesc în sol în cantităţi mici, răspândite neuniform şi cu formare de zăcăminte.
Au avut dintotdeauna un rol primordial în menţinerea vieţii: asigură de milioane de ani temperatura constantă a
planetei; determină apariţia şi evoluţia fenomenelor geologice, formarea munţilor, activitatea vulcanilor.
Trei familii de elemente radioactive sunt mai importante: Uraniu 238 (Radiu 226 şi Radon 222), Thoriu 232 (cu
Thoron 220) şi Uraniu 235 (cu Actiniu 231 şi Actinon 219).

3.3.2.3. Radioactivitatea aerului

Radioactivitatea aerului este determinată în special de Radon 222 şi Thoron 220 rezultaţi din sol. Produşii activi
de dezintegrare ai acestorgazese leagă de impurităţile din aer, ceea ce explică creşterea fondului radioactiv în
condiţii de inversiune termică, ceaţă, precipitaţii.
3.3.2.4. Radioactivitatea apei
Radioactivitatea apei este determinată în principal de Radiu 226 şi Radon 222, pentru apele subterane; Radiu
226, Potasiu 40, Tritiu, pentru apele dulci; Potasiu 40 pentru apa de mare.

3.3.2.5. Radioactivitatea produselor alimentare

Prin circuitul sol - apă - regn vegetal - regn animal, în ţesuturile vegetale şi animale se întâlnesc elemente
radioactive, în principal Potasiu 40, apoi Radiu 226 şi Carbon 14.

3.3.2.6. Radioactivitatea corpului uman

Toate elementele radioactive din mediul înconjurător pătrund şi în organismul uman prin inhalare, ingerare sau
prin piele.
Pe primul loc se situează Radiu 226, în întregul organism și mai ales în oase, muşchi, organe interne; Uraniu
238 în organele interne, muşchi, sânge; Thoriu 232 în ţesutul osos; Potasiu 40 în oase, muşchi, organe interne,
sânge; Radon 222 şi Thoron 220 în umori şi ţesut adipos.

3.3.2.7. Iradierea naturală/an/individ

Comitetul Naţiunilor Unite pentru Studiul Efectelor Radiaţiilor Atomice (UNSCEAR) raportează valorile medii
anuale pe glob şi pe individ, pentru doza biologică (echivalentul dozei absorbite), determinate în laboratoare de
profil, ultimul raport publicat fiind cel din 2010. În cadrul expunerii naturale totale de 2,5 mSv/an/individ, peste
½ revine radonului și produșilor de dezintegrare.

3.3.3. Radioactivitatea artificială

Radioactivitatea artificială este produsă în laborator prin activarea unor nuclee stabile cu neutroni sau particule
accelerate, prin reacţii de fisiune sau de fuziune, obţinându-se peste 1200 izotopi radioactivi artificiali.

Poluarea radioactivă înseamnă prezenţa materialelor radioactive artificiale în interiorul sau pe suprafaţa
factorilor de mediu şi a organismelor, cu depăşirea conţinutului radioactiv natural şi cu efecte negative
asupra omului şi mediului.

3.3.3.1. Radioexpunerea medicală

Este cea mai importantă sursă de iradiere artificială, după cea naturală, şi care poate fi controlată de om.
  Radiaţii ionizante folosite în medicină
Distrugerea celulelor maligne constituie efectul primar, iar radiocancerizarea, efectul secundar al radiaţiilor
ionizante.

Radiaţiile ionizante folosite în medicină sunt:

- Radiaţiile X
- Fascicule de electroni produse de aparate electrice
- Alte tipuri de particule utilizate excepţional
- Radiaţiile gamma emise de radioelemente.

 Utilizarea în radiologie
- Radiodiagnostic cu radiaţii X (radioscopia şi radiografia medicală)
- Radioterapia
- Roentgenterapie cu radiaţii X
- Betaterapia cu particule beta
- Terapia cu particule altele decât fotoni şi electroni (protoni, neutroni)
- Telecobaltoterapia, cu radiaţii emise de Cobalt 60
- Curieterapia cu radiaţii beta şi gamma.
- Radiologie de intervenţie care permite evitarea actului chirurgical (montare de sonde vasculare sub
control radiologic, ghidarea de material de puncţie).

 Utilizare în medicina nucleară

- Acte diagnostice
- Acte terapeutice, antireumatismale, în afecţiuni tiroidiene.

 Reducerea radioexpunerii medicale

- Recomandarea radiodiagnosticului şi radioterapiei numai de către medic, în scris, dacă soluţiile
neiradiante au fost epuizate, dacă beneficiul scontat întrece riscurile asumate de pacient, ţinând seama
de numărul şi tipul iradierilor la care a fost expus pacientul anterior.
- Renunţarea la examene inutile, prea frecvente.
- Eliminarea tehnicilor depăşite sau defectuoase.
- Ameliorarea echipamentelor.
- Formarea şi perfecţionarea personalului în radioprotecţie.
- Folosirea surselor de radiaţii nucleare pentru radiodiagnostic şi radioterapie umană cu aviz de necesitate
şi de procedură elaborat de Ministerul Sănătăţii.
- Efectuarea de radiodiagnostic şi radioterapie numai în unităţi avizate în acest scop.
Minimum de iradiere:
- În radiodiagnostic
- limitarea numărului examenelor
- parametri optimi de lucru
- protecţia abdomenului cu şorţuri plumbate
- optarea pentru radiografie, mai puţin iradiantă comparativ cu radioscopia: limitarea numărului de
filme/examen; filme radiologice de mare sensibilitate; filme de dimensiune minimă necesară pentru
mărimea organului investigat
- pentru femei în perioada de procreere: examen în absenţa sarcinii; examen în primele 10 zile ale
ciclului menstrual; excluderea examenului în primele trei luni de sarcină, riscul teratogen scăzând
mult după luna a 4-a, dar fără ca nici o perioadă de sarcină să nu fie lipsită de riscuri pentru făt; se
preferă examenul cu ultrasunete pentru diagnosticul şi supravegherea sarcinii şi pentru diagnostic în
patologia asociată.
- În radioterapie
- interzicerea radioterapiei la copii şi tineri; dacă este singura posibilitate, numai pe bază de protocol
scris care justifică opţiunea.
- În medicina nucleară
- limitarea activităţilor
- folosirea radioelementelor cu perioadă de dezintegrare scurtă şi emiţătoare de radiaţii gamma pure
- activitate în unităţi avizate, cu protecţie pentru populaţie conform normativelor; cu spaţii de
spitalizare şi izolare pentru pacienţii trataţi; cu sisteme autorizate de eliminare a deşeurilor
radioactive
 - externarea pacienţilor numai după scăderea concentraţiei substanţei radioactive la normele de
radioprotecţie
- interzicerea experimentelor cu radiofarmaceutice pe omul sănătos şi a investigărilor în masă.

3.3.3.2. Iradierea profesională a persoanelor din unităţi nucleare medicale, energetică nucleară, de cercetare,
industriale, agricole.

3.3.3.3. Iradierea populaţiei prin produse de larg consum ce conţin generatoare de radiaţii: televizoare,
cadrane luminiscente.

3.3.3.4. Iradierea populaţiei prin explozii nucleare produse în atmosferă sau în subteran, pentru perfecţionarea
armelor nucleare şi în scop paşnic (teste experimentale desfăşurate în perioada 1952-1968; încetarea
experimentelor după 1968, conform acordurilor internaţionale); prin deşeuriradioactive;prin accidente la
centrale nucleare electrice în exploatare.
În era nucleară, inaugurată cu prima explozie nucleară (iulie 1945, la New-Mexico -SUA), s-au produs o serie de
accidente.

 Accidentul de la Cernobâl, 26 aprilie 1986, cel mai important accident nuclear

Reactorul de la Cernobâl, de construcţie sovietică, este un reactor cu Uraniu slab îmbogăţit (mare producător
de Plutoniu), fără anvelopă (construcţie de beton armat, cu grosimea de 1-2 m, cu rol de barieră împotriva
răspândirii radionuclizilor în caz de accident), cu moderator pentru neutroni din grafit (material care arde în caz
de
accident), iar ca agent de răcire, apa.

Nerespectând regulile de funcţionare din punct de vedere al siguranţei în exploatare, şi conform cărora se
interzice funcţionarea reactorului la oputere de sub 90% din puterea instalată, în noaptea de 25 spre 26 aprilie
puterea reactorului a coborât la 10% din puterea instalată. După aproximativ 1 oră, datorită coeficientului de
reactivitate pozitiv şi a imposibilităţii opririi reactorului, temperatura zonei active a crescut foarte mult. La
interval de câteva secunde s-au produs două explozii, iar incendiul de la moderatorul de grafit nu a putut fi stins
timp de 2 săptămâni. În cazul incidentului de la Cernobâl, explozia a fost cauzată de acumularea unei presiuni
prea mari, urmată de o explozie de hidrogen și penetrarea tuturor straturilor de protecție ale reactorului,
împrăștiind material radioactiv în mediu, în condițiile absenței structurii de beton din reactorului, cu rol de
protecție. În atmosferă au ajuns produşi de fisiune, produşi de activare, combustibil nuclear, cu răspândire în
toată emisfera nordică.
Afectate au fost regiunile din Ucraina, Belarus şi Rusia.Au urmat ţările nordice, Norvegia, Suedia, Finlanda,
datorită norului deplasat de curenţii de aer deasupra Europei din zilele imediat următoare, în direcţia nord şi
nord-vest. În zilele de29-30 aprilie şi 1 mai, direcţia vântului s-a schimbat, predominent spre sud, determinând
contaminarea atmosferei şi deasupra României, cea mai afectata ţară, după ţărileex-URSS.

Sursele de expunere pentru om în cazul accidentului nuclear au fost: expunerea externă la radiaţii gamma emise
de radionuclizi din norul aeropurtat, depuşi pe sol şi pe corp; expunerea internă prin inhalarea radionuclizilor din
aer şi prin ingestie de alimente şi apă contaminate radioactiv.
Se estimează că accidentul de la Cernobâl a eliberat în medie o cantitate de radionuclizi de 400 de ori mai mare,
comparativ cu cele două bombe de la Hiroshima şi Nagasaki, şi a produs expunerea a peste 4 milioane de
persoane la o iradiere de peste 1 mSv/an, în primul an de la accident. În jur de 800000 de persoane au contribuit
la lichidarea consecinţelor accidentului, dintre care 203 persoane au decedat prin sindrom acut de iradiere. Circa
135000 persoane din zona intens contaminată au fost evacuate.

Accidentul de la Cernobâl în cifre la 26 ani, 2012:

- 1 milion de oameni au murit în urma accidentului nuclear
- 3,5 milioane de oameni, dintre care 1,3 milioane de copii, au fost iradiate
- 170000 de ucrainieni au fost evacuați în urma accidentului, 89,85% dintre aceștia s-au îmbolnăvit
- 84,7% dintre oamenii ce trăiesc în zone contaminate sunt bolnavi.
Cele mai importante elemente radioactive
- izotopii radioactivi de iod, cu timpi scurţi de înjumătăţire (Iod131 cu T1/2 = 8 zile, Iod 132 cu T1/2 =
2,4 ore şi Iod 133 =20,8 ore)
- Cesiu 134 şi Cesiu 137 (T1/2 = 30 de ani)
- Stronţiu 90 (T1/2 = 50 de ani)
- Plutoniu 239 (T1/2 = 24000 de ani).
Efectele negative asupra ţesuturilor sunt corelate cu instabilitatea substanţelor radioactive care se dezintegrează
și produc radicali liberi la nivel celular. În plus, izotopii de iod se concentrează la nivelul tiroidei, realizând
niveluri de 200 de ori mai mari decât în alte ţesuturi.
- Cancere:cancerul de tiroidă.
- Afecțiuni non-maligne: afecţiuni ale sistemului endocrin, în special glanda tiroidă (pentru fiecare caz
de cancer tiroidian există alte 100 de cazuri de hipotiroidism), diabet zaharat, cataractă cu debut
precoce, afecţiuni ale sistemului imun cu scăderea rezistenţei la infecţii şi creşterea numărului de boli
alergice, în special la copii, probleme cardiovasculare (Cesiu 137 se concentrează la nivelul
miocardului, determinând tulburări de ritm şi cardiomiopatii; hipertensiune arterială), scăderea
fertilităţii în rândul lichidatorilor şi scăderea drastică a ratei natalităţii, efecte asupra sarcinii
(acumularea Cesiului 137 1a nivelul placentei a dus la creşterea numărului de avorturi spontane şi la
dublarea cazurilor de retard mintal prin suferinţă fetală).
- Efecte psihologice şi sociale:expunerea la stres: cefalee, tulburări de somn, probleme de concentrare,
anxietate, sentimente de victimizare şi nesiguranţă, probleme de relaţionare, izolare socială; problemele
legate de numărul mare de persoane evacuate; lipsa de încredere în autorităţi; scădere generală a
nivelului de trai şi o creştere generală a morbidităţii.

 Accidentul de la Fukushima Dai-ichi, 11 martie 2011, cel mai recent accident nuclear
S-a produs la centrala electrică atomică Fukushima din Japonia, cu 4 reactoare nucleare, ca urmare
a cutremurului din nord-estul țării de la ora 14:46, urmat de un tsunami de mari proporții.

La 12 aprilie 2011, autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la Fukushima la nivelul 7,
nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Nivelul 7 a fost și nivelul declarat la accidentul nuclear de
la Cernobâl în 1986.

Fukushima Dai-ichi este una din cele mai mari centrale nuclearo-electrice din lume, construită în 1971. Se află
în vecinătatea orașului Okuma din prefectura Fukushima. Având puterea totală de 4,7 GW, este conectată la
sistemul energetic național. Ansamblul a fost proiectat, construit și se află în exploatarea societății Tokyo
Electric Power Company (TEPCO). Centrala este de tip BWR (Boiling Water Reactor) - reactor cu apă la
fierbere (sub presiune). Acesta este pe plan mondial al doilea cel mai utilizat tip de reactor,
după PWR (Pressurized Water Reactor) – reactor cu apă sub presiune (nefierbătoare). Soluția tehnologică de tip
BWR a fost elaborată în 1950 de către Idaho National Laboratory în colaborare cu General Electric. Și
la Cernobâl funcționa un astfel de sistem.

Construcția și funcționarea centralelor atomice de la Fukushima

Principiul pe care se bazează reactoarele de tipul BWR este asemănător cu o oală sub presiune. Combustibilul
nuclear încălzește apa, apa fierbe și creează abur, aburul pune în mișcare turbinele care produc electricitate, apoi
aburul este răcit și acesta condensează din nou, fiind refolosit.

Combustibilul nuclear este oxidul de uraniu, produs în formă de capsule de mărimea 1cm/1cm. Aceste piese
sunt puse într-un tub mai mare, confecționat dintr-un aliaj denumit zircaloy, cu punct de topire la 12000C și
constituie o bară de combustibil. Barele sunt grupate în ansambluri inserate în reactor, formând zona activă a
reactorului.
Miezul reactorului este apoi plasat în vasul sub presiune care rezistă până la presiuni de 7MPa (1000 psi) care
pot apărea în cazul unui accident.
Întregul sistem de vas sub presiune, țevi, pompe, răcitor (apă) sunt protejate de stratul izolator confecționat din
beton și oțel extrem de rezistent și închis ermetic.

Combustibilul de uraniu generează căldură prin fisiune nucleară. Atomii mari și grei de uraniu fisionează în doi
atomi mai mici, proces ce generează energie plus neutroni. Când un neutron lovește un alt atom de uraniu, acesta
fisionează, generând căldură și mai mulți neutroni, și reacția continuă. Aceasta este o reacție în lanț.
Pentru a controla reacția nucleară în lanț, reactorul folosește bare de control. O bară de control absoarbe
neutroni. În timpul operațiunilor normale într-un reactor BWR, barele de control sunt folosite pentru a menține
reacția în lanț și reactorul în zona critică normală. Barele de control sunt folosite și pentru a reduce puterea
reactorului de la 100% până la 7% (căldură reziduală).
Căldura reziduală este cauzată de dezintegrarea radioactivă a produselor fisionabile. Căldura reziduală scade în
timp, după ce reactorul este închis și trebuie înlăturată folosind sistemul de răcire pentru a preveni
supraîncălzirea barelor de combustibil nuclear, lucru ce duce în final la eliberarea de substanțe radioactive.
Menținerea sistemelor de răcire și eliminarea căldurii reziduale este principala problemă cu care s-au
confruntat operatorii reactoarelor avariate din Japonia.
Descriere sumară a accidentului nuclear de la Fukushima
Cutremurul care a lovit Japonia a fost mai puternic decât cutremurul pentru care a fost proiectată centrala.
În caz de catastrofe majore (cutremur de magnitudine mare), prima măsură care se ia este izolarea (deconectarea)
zonei afectate de la rețeaua electrică națională, concomitent cu sistarea transporturilor de combustibil gazos sau
lichid. Măsura aceasta are rolul de a limita posibilitatea apariției și extinderii unor incendii și explozii.
Când cutremurul de 8,9 grade pe scara Richter a avut loc, s-a întrerupt sursa externă de electricitate pentru
reactorul nuclear și centrala nucleară s-a oprit automat. În câteva secunde de la începutul cutremurului, barele
de control au fost inserate în miez și reacția nucleară a fost oprită. În acest moment, sistemul de răcire trebuie să
evacueze aproximativ 7% din întreaga căldură produsă în mod normal de reactor.
Timp de o oră, un set de generatoare de curent au asigurat electricitatea necesară.

Apoi a venit valul tsunami, mult mai mare decât au luat în calcul proiectanții centralei, val ce a inundat
generatoarele, care au devenit nefuncționale.

Reactorul a trecut pe puterea generată de bateriile de urgență cu perioadă limitată de 8 ore, asigurând
funcționarea sistemului de răcire al reactorului. În cele 8 ore, a trebuit găsită o altă sursă de energie: au fost
aduse generatoare mobile care, din păcate, nu se potriveau.
În acest punct, principalul scop al echipei din centrală a devenit răcirea miezului pentru a se asigura că
ansamblul de bare de combustibil rămâne intact și operațional cât mai mult timp, pentru păstrarea unei
temperaturi sub 12000C.

Pentru ca presiunea să rămână la nivel acceptabil, aburul împreună cu alte gaze din reactor, trebuiau eliberate
din când în când. În timpul ventilației, o cantitate mică de gaz radioactiv a fost eliberată în atmosferă. Riscul
este considerat unul minor față de eventualele consecințe ale creșterii presiunii.

Între timp, au fost aduse generatoare de electricitate, însă apa transformată în abur și ventilată a scăzut abilitatea
de răcire.

La un moment dat în timpul procedurilor de ventilație, nivelul apei a scăzut și unele bare de combustibil au
ajuns la temperaturi mai mari de 12000C, inițiind reacții între aliajul zircaloy și apă. Procesul de oxidare
formează hidrogen, care se amestecă cu aburul care este ventilat. Hidrogenul fiind un gaz ușor inflamabil,
amestecat cu aerul va reacționa cu oxigenul din aer, producând o explozie. Într-un anume moment din timpul
ventilării, hidrogenul acumulat s-a amestecat cu aerul și s-au produs explozii la două reactoare și incendiula
unul, în afara containerului de protecție din beton, dar în interiorul clădirii reactorului (care nu îndeplinește un
rol în securitatea instalațiilor). S-a distrus acoperișul și zidurile clădirii reactorului, dar nu a fost avariat
containerul de beton și nici sistemele de siguranță ale centralei.
Din moment ce unele bare de combustibil au depășit 12000C de grade, unele din ele au fost avariate. Materialul
nuclear este intact, dar startul de zircaloy a început să cedeze. În acest moment, unele produse radioactive au
început să se amestece cu apa și cu aburul din reactor. Mici cantități de cesiu și iod au fost detectate în aburul
ventilat în atmosferă.

Deoarece posibilitățile de răcire ale reactorului au rămas limitate, iar nivelul apei continua să scadă, s-a decis
injectarea în reactor de apă de mare amestecată cu acid boric, borul fiind un element cunoscut pentru
proprietățile sale de absorbție a neutronilor, cât și de a capta iodul și cesiul care au mai rămas în reactor, pentru
ca aceste produse să nu mai ajungă în atmosferă.
Acest procedeu a scăzut temperatura tuburilor de combustibil până la un nivel care nu mai era periculos.
Deoarece reactorul era închis, procesul de dezintegrare nucleară a ajuns la un nivel mult mai scăzut, presiunea în
centrală a fost stabilizată și ventilarea de abur în atmosferă nu mai era necesară.
În faţa celui mai recent accident nuclear, cel de la Fukushima, oficialităţile japoneze au hotărât depopularea
forţată a zonei (a fost interzis accesul la mai puţin de 20 Km în zona centralei nucleare de la Fukushima) şi
interzicerea pescuitului, constatându-se faptul că peştii au fost contaminați cu uraniu.
Efectele negative nu au fost resimţite doar pe plan local, ci şi internaţional, radiaţiile făcându-se simţite şi în
state precum New York, Alaska, Hawaii, Oregon, California, Montreal şi Australia, determinând îngrijorarea
şefilor de stat ca nu cumva urmările nefavorabile să fie comparabile celor de la Cernobâl din anul 1986.

Cercetătorii sunt de părere că între cele două accidente nucleare (Fukushima 2011 vs Cernobâl 1986) nu
există termen de comparaţie în ceea ce priveşte degradarea mediului şi efectele asupra sănătăţii
populaţiei:
 - explozia de la Cernobâl s-a realizat cu un reactor în funcţiune care a trimis cantităţi mari de radiaţii în
atmosferă, răspândindu-le peste tot în lume; la Fukushima, reactoarele erau oprite şi nu a existat o
explozie în interiorul incintei de securitate
- diferenţa constă şi în numărul de victime şi pierderi economice, Cernobâlul constituind cel mai grav caz
de explozie a unei centrale nucleare.

 Politici actuale
Deoarece accidente la centralele nucleare pot să aibă loc indiferent de progresul tehnologic (centrala de la
Cernobâl era mai actualtă, comparativ cu Fukushima), multe state ale lumii şi-au manifestat aprobarea sau
dezinteresul faţă de dezvoltarea industriei nucleare.Astfel, unele state (Germania, Suedia, Spania) au limitat
durata de viaţă a centralelor şi au interzis construcţia unor noi reactoare, altele (Austria, Grecia, Danemarca,
Irlanda, Luxemburg, Italia, Portugalia) au decis să nu folosească energia nucleară.

În procesul de producţie al energiei nucleare, cele mai periculoase sunt deşeurile care afectează mediul şi
sănătatea prin radioactivitate, scurgeri de apă acidă care mobilizează metalele grele, nori de praf. Cel mai
periculos este combustibilul uzat cu un nivel de radioactivitate foarte ridicat.
În vederea minimalizării impactului acestor deşeuri, pot fi luate o serie de măsuri:
- depozitarea treptată a deşeurilor pe fundul oceanelor
- trimiterea deşeurilor în spaţiu
- păstrarea în cadrul centralelor nucleare până li se va găsi o utilizare în viitor (soluţia fiind utilizată în
prezent).
În prezent, se discută în rândul specialiştilor şi despre fitoremediere (decontaminarea cu marijuana). Procedeul a
fost recomandat pentru Fukushima de către administratorul general al Comisariatului Francez pentru Energie
Atomică, primele experienţe fiind făcute în anul 1998 la Cernobâl, cu unele rezulate favorabile. Cu ajutorul
acestei plante, s-a demonstrat că solurile pot fi restaurate graţie rădăcinilor care absorb deşeurile de orice fel, şi
s-a constatat o purificare a perimetrului contaminat cu 80%.

3.3.4.Efectele radiațiilor ionizante asupra organismului. Radiogenetica

3.3.4.1. Modul de acţiune al radiaţiilor ionizante

Teoria ţintei sau teoria acţiunii directe, explică moartea celulară prinacţiunea radiaţiilor ionizante asupra unor
porţiuni radiosensibile din celulă, numiţicentrii vitali, un rol important revenind dozei şi naturii radiaţiei.
Teoria radicalilor liberi sau teoria acţiunii indirecte, indică reacţii primare cu apadin organism, ionizând-o.
Rezultă radicali radiolitici de tip hidroxil (HO) şi hidroxiperoxidic (HO2) foarte activi care declanşează reacţii
secundare.

3.3.4.2. Relaţia doză-efect

Relaţia liniară doză-efect constă în:
- absenţa unui prag, efectul apărând la orice expunere
- creşterea proporţională a intensităţii efectului biologic cu doza de iradiere
- cumul de doză şi de efecte
- doză totală cumulată cu rol determinant
- timpul de iradiere indiferent
- lipsa de manifestare a factorilor de regenerare.
Relaţia sigmoidală doză-efect se caracterizează astfel:
- existenţa unui prag al dozei sub a cărui valoare nu apar efecte
- cumularea dozei nu este dominantă datorită regenerării intense, devine însă evidentă după epuizarea
regenerării
- factorii de regenerare acţionează intens, mai activ la doze mici.

3.3.4.3. Radiosensibilitatea sub aspect morfologic şi funcţional

Din punct de vedere morfologic, cele mai sensibile ţesuturi sunt cele cu diferenţiere biologică mică şi viteză de
diviziune mare: ţesutul hematoformator, ţesutul genital, epiteliul gastrointestinal, ţesutul embrionar, timusul,
splina.

Din punct de vedere funcţional, radiosensibilitatea ţesuturilor variază invers, raportat la aspectele morfologice.
Astfel, ţesutul nervos este cel mai radiosensibil.

3.3.4.4. Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante

Efectele biologice rezultate în urma expunerii la radiaţii ionizante sunt de două tipuri:
 - efecte precoce, obligatorii, expresia unui prag, cel mai adesea reversibile, cu gravitate dependentă de
doză
- efecte cronice, cu probabilitatea apariţiei proporţională cu doza şi a relaţiei liniare doză-efect, cu
evoluţie lentă, aparent aleatorii, grave, cel mai frecvent nereversibile.

 Efectele precoce sunt efecte somatice interesând individul radioexpus.

Radioexpunerea externă globală la doze crescute, peste 1 Gy, timp de câteva minute până la câteva ore, duce
la boala acută de iradiere caracterizată astfel:
Faza prodromală cu durata de câteva ore, caracterizată prin greţuri, vărsături, diaree, senzaţie de rău, oboseală.
Faza de latenţă în care persoana radioexpusă nu prezintă niciun simptom. Durata este dependentă de doză şi de
natura formei clinice ulterioare.
Tabloul clinic prezintă simptome aparţinând sindroamelor cu manifestare în următoarea ordine: 1-2 Gy, reacţie
generală uşoară cu astenie, stare de rău, remisiune după 24 h; 2-4 Gy, reacţie hematopoietică: limfocite <,
leucocite <, trombocite <, anemie, remisiune după 4-6 luni; 4-6 Gy, reacţie hematopoietică gravă = atingere
severă a funcţiei medulare; 6-7 Gy, reacţie gastrointestinală; 8-10 Gy, reacţie pulmonară; peste 10 Gy, reacţie
cerebrală, deces în 14-36 h.
Boala acută de iradiere apare numai în situaţii speciale, accidentale, la persoane aflate în imediata apropiere a
accidentului nuclear (bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki; lichidatorii de la Cernobâl).

Radioexpunerea externă localizată determină manifestări patologice în funcţie de regiunea expusă:

Leziunile cutanate sunt cele mai frecvente leziuni şi apar la nivelul mâinilor şi degetelor sub formă de eritem
precoce, la câteva ore după expunere.
Manifestările cutanate depind de doză:
- căderea temporară a părului la doză de 4 Gy; epilarea definitivă la 16-20 Gy
- radiodermită eritematoasă, la expuneri la doze de 6-12 Gy
- radiodermită exsudativă
- radiodermită necrozantă, la doze peste 25 Gy.
Leziunile oculare apar la expuneri la doze de 2 Gy şi la nivelul componentei cu cea mai mare radiosensibilitate,
cristalinul: opacifiere rapid progresivă; conjunctivită acută de gravitate moderată.
Leziunile gonadelor se datoresc radiosensibilităţii celulelor germinale.
- La bărbat: spermatogoniile sunt cele mai radiosensibile; sterilitate tranzitorie începând cu doza de 0,3
Gy, şi definitivă, începând cu 5 Gy; celulele endocrine puţin radiosensibile, rămân îndemne, fără
castrare.
- La femeie: sterilitate prin distrugerea ovocitelor şi tulburări ale ciclului menstrual prin distrugerea
celulelor endocrine; castrare la 6-8 Gy.

Efecte asupra dezvoltării embrionului uman

De importanţă majoră pentru embriogeneză sunt primele 6-7 săptămâni de gestaţie. Dacă în această perioadă
are loc o radioexpunere chiar redusă, sub 0,1 Gy, pot apare malformaţii congenitale la nivelul creierului
(anencefalie, hidrocefalie, atrofie cerebrală, arieraţie mintală), ochiului (anoftalmie, microoftalmie,
retinoblastom), scheletului (nanism, craniostenoză, spina bifida, malformaţii ale extremităţilor). Cea mai mare
radiosensibilitate o au neuroblastele, în toată perioada de gestaţie şi în primele luni după naştere.
În stadiul fetal, radiosensibilitatea este mai scăzută.
În caz de radioexpunere inoportună, întreruperea de sarcină este legiferată în funcţie de doza de expunere şi
vârsta gestaţiei.
 Efectele tardive
Sunt efecte stocastice (probabile), somatice, interesând individul expus, şi genetice, interesând descendenţii. Ele
sunt asociate unor expuneri la doze mici şi pe perioade îndelungate de timp. Datele existente se bazează pe studii
epidemiologice la grupuri expuse radioactivităţii naturale crescute, la grupuri expuse profesional, pe pacienţii
supuşi iradierii medicale, pe supravieţuitori ai bombardamentelor din Japonia, la populaţia ex-URSS.

Efectele stocastice somatice se datoresc unor doze foarte diferite, apar la intervale variabile de la luni la ani, cu
interesarea tuturor ţesuturilor şi organelor.
Scăderea duratei de viaţă.
Carcinogeneza
- Cancerele cutanate, în caz de radioexpunere locală importantă la raze X sau gamma, cu doze de zeci de
Gy, după o perioadă de latenţă de 12-50 ani.
- Tumorile osoase datorate Radiului 228, cu o latenţă medie de 15 ani.
- Leucemiile pot fi induse de radiaţiile ionizante, exceptând leucemia cronică limfoidă.
 - Cancerele tiroidiene au cunoscut o creştere a frecvenţei la supravieţuitorii de la Hiroshima şi Nagasaki,
la copiii din Belarus după accidentul de la Cernobâl, la subiecţi radioexpuşi în copilărie pentru
hipertrofie timică.
- Tumorile pulmonare, au o frecvenţă crescută la minerii din minele de uraniu expuşi la Radon 222.
Cataracta, cu debut la polul posterior al cristalinului, apare după radioexpunerea ochilor mai ales la neutroni,
după o latenţă de 6 luni până la câţiva ani.
Radiodermitele cronice apar în cadrul radioterapiei.

Efectele stocastice genetice, rezultatul atingerii cromozomilor celulelor sexuale, interesează descendenţii
indivizilor radioexpuşi.

3.3.5. Efectele radiaţiilor ionizante asupra mediului ambiant. Radioecologia

Într-un mediu ambiant radioactiv (radiactivitate naturală și radioactivitate artificială) are loc o concentrare a
radioizotopilor în substanţa vie şi în mediu. În economia biosferei, radioizotopii cu durată lungă de viaţă sunt
mai importanţi, pe primul loc situându-se Stronţiu 90, cu perioada de înjumătăţire de 28 de ani.

După acumularea preferenţială, radioizotopii se clasifică astfel:

- hidrotropi (în apă): Brom, Sulf
- echitropi (în apă şi substanţă vie): Iod 131, Stronţiu 90
- pedotropi (în sol, mâl, apă): Cesiu 134, Cesiu 137
- biotropi(în substanţa vie): Fosfor 32, Cadmiu.

Radioactivitatea mediului este mai mare în:

- provincii uranice, cu zăcăminte naturale de Radiu 226, Uraniu 238, Thoriu 232
- zone unde se depozitează pulberea şi ploaia radioactivă
- zone unde au avut loc explozii atomice
- în jurul unor centrale eletro-nucleare (În România, la Cernavodă, centrală electronucleară de tip
CANDU 700 PWHR = canadian, cu uraniu natural şi deuteriu ca accelerator. Este cel mai sigur sistem
din lume. România este singura ţară fostă comunistă în care este folosit).

Efectul ecologic al radiaţiei ionizante poate fi primar sau secundar.

Efectul primar duce la eliminarea totală din ecosistem a speciilor cu slabă radiorezistenţă.
Efectul secundar determină transformări structurale. Efectele radiaţiilor ionizante sunt parţial înlăturate prin
mecanisme de reparare, cu păstrarea sistemului ecologic ca întreg, şi mai eficiente când iradierea nu este
importantă.

3.3.6. Radioprotecţia

Normele de radioprotecţie au ca obiectiv reducerea expunerii la radiaţii ionizante

- la limite raţional posibile
- cu beneficii maxime
- cu minim de risc.

Doza maximă admisă (DMA) este doza primită de organism sau de un organ sau ţesut, şi care nu produce
efecte somatice decelabile asupra organismului iradiat sau efecte genetice la descendenţi.
 5.APA

5.1. SURSELE DE APĂ ŞI CARACTERISTICI SANITARE

Apa este un factor de mediu cu mare răspândire în natură.

Numai sub 1% din apa din natură este apă dulce, jumătate fiind imobilizată în gheţari şi apă de mare
profunzime. Peste 99% din apă este intens mineralizată, sărată, şi se găseşte în mări şi oceane.
Apa se găseşte într-un circuit permanent, sub 4 forme.
Apa atmosferică rezultă din evaporarea apelor de suprafaţă (râuri, lacuri, mări, oceane). Vaporii de apă se ridică
la distanţă de sol fiind purtaţi de curenţii de aer, şi condensează în zone mai reci. Apa cade pe sol sub formă de
apă meteorică.
Apa meteorică ajunsă pe sol urmează trei căi: o parte se evaporă, contribuind la formarea apei atmosferice
(10%); o parte curge pe solul impermeabil şi acoperit de vegetaţie, formând apa de suprafaţă (40%); cea mai
mare parte (50%) se infiltrează în sol, în funcţie de unghiul de înclinare a stratului impermeabil şi formează apa
subterană, care nu este imobilă, ci se deplasează dând naştere izvoarelor, cea mai frecventă origine a apelor de
suprafaţă. Prin evaporarea apelor de suprafaţă se închide circuitul apei în natură.
Toate cele patru forme de existenţă ale apei în natură pot fi utilizatae ca sursă de apă, hotărâtoare fiind calitatea
apei, cantitatea apei şi accesibilitatea.

 Apa atmosferică
Se utilizează în condiţiile unei lipse mari a apei, în zone secetoase (Africa, Asia).
Apa se recoltează în turnuri speciale unde apa atmosferică se condensează datorită răcirii nocturne a aerului. Din
turnuri, apa este acumulată în bazine.
Debitul este foarte redus şi calitatea apei este necorespunzătoarae prin gradul foarte redus de mineralizare.

 Apa meteorică
Provine din precipitaţii: ploi, ninsori. Se foloseşte rar ca sursă de apă, în zone unde apa de suprafaţă este
insuficientă şi apa subterană este la adâncimi mari (pentru România: regiuni deluroase din Argeş, Olt,
Dobrogea). Se colectează pe suprafeţe şi se înmagazinează în rezervoare.
Dezavantaje:
- debit neregulat şi foarte redus în funcţie de regimul precipitaţiilor
- mineralizare redusă şi lipsă de saţietate
- impurificare cu pulberi, gaze (amoniac, hidrogen sulfurat, oxizi de sulf, oxizi de azot) şi germeni la
formarea precipitaţiilor, la traversarea atmosferei, în contact cu solul, prin depozitare prelungită; în cazul
acoperişurilor din tablă, apa de precipitaţii fiind o apă moale, are efect coroziv, se impurifică cu plumb şi
devine toxică.
Apa meteorică poate fi folosită pentru spălat, gătit.
 Apa subterană
Are cel mai frecvent origine exogenă: infiltrarea în sol a apei meteorice sau a apei de suprafaţă, şi mai rar,
origine endogenă; condensarea vaporilor din straturile profunde ale pământului.
Apa care se acumulează deasupra primului strat permeabil este apa freatică: cu nivel hidrostatic liber şi uşor
contaminabilă, lipsită de presiune, cu debit şi proprietăți variabile.
Apa care se acumulează sub primul strat impermeabil este apa de adâncime: captivă, protejată, uneori sub
presiune, cu debit relativ constant.
Fiind filtrată prin sol, apa subterană se purifică şi se mineralizează.
Calitativ, apele subterane sunt ape foarte pure:
- cu gust şi miros plăcut
- lipsite de culoare şi turbiditate (substanţe organice foarte reduse)
- temperatură constantă, mai ales dacă adâncimea ce depăşeşte 10 m, de 5-10°C
- grad de mineralizare crescut prin antrenarea mineralelor din sol şi favorizată de concentraţia crescută de
dioxid de carbon rezultat din mineralizarea substanţelor organice
- oxigenul dizolvat redus, chiar absent
- germeni puţini (saprofiţi), chiar absenţi.
Cantitativ, apele subterane sunt insuficiente, mai ales pentru colectivităţi mari.
Apele subterane pot fi folosite fără a fi purificate dacă sunt corect captate, înmagazinate şi distribuite. De aceea,
aceste ape sunt recomandate prioritarpentru aprovizionarea cu apă a populaţiei.

 Apa de suprafaţă
Cuprinde două entităţi: ape curgătoare (fluvii şi râuri, cu caracter permanent; pâraie şi torenţi, cu caracter
intermitent) şi ape stătătoare (lacuri artificiale de acumulare şi naturale, mări şi oceane).
Cantitativ şi calitativ, apele de suprafaţă sunt sub influenţa puternică a factorilor climatici.
Avantajele apelor de suprafaţă se referă la debitul relativ mare şi accesibilitatea mare.
Dezavantajele se corelează cu calitatea acestor ape supuse în permanenţă impurificării:
- gradul de mineralizare dependent de caracteristicile solului, de regimul precipitaţiilor şi în general mai
scăzut, faţă de apele subterane
- conţinutul în substanţe organice este crescut şi este în raport cu poluarea şi numărul organismelor
acvatice, oxigenul dizolvat în concentraţie mai mare prin aerare fizică, fotosinteza plantelor acvatice
- numărul germenilor este crescut, saprofiţi, condiţionat patogeni şi patogeni.
Apele de suprafaţă se folosesc cel mai frecvent ca surse de aprovizionare cu apă pentru populaţie, cu condiţia
purificării obligatorii.
Apa mărilor şi oceanelor este utilizată ca sursă de apă în cantitate mică. Fiind necesară desalinizarea, obţinerea
unor cantităţi mari de apă este foarte scumpă, ceea ce limitează folosirea apei sărate ca sursă de apă potabilă.

 Criza apei
Criza de apă este un termen general folosit pentru a descrie o situaţie în care apa disponibilă într-o
regiune este mai mică decât cererea. Termenul folosit de Organizația Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru
Alimentaţie şi Agricultură, asociază crizei de apă deficitul global de apă utilizabilă şi poluarea apei.
Criza apei potabile poate deveni în următoarele decenii, cea mai mare problemă cu care omenirea s-a confruntat
vreodată.
Conform statisticilor ONU, populația globului va crește de la 6 miliarde de oameni în anul 2000, la aproape 9
miliarde în anul 2030. O singură persoană dintr-o țară dezvoltată poate consuma până la 3000 de m3 de apă/an.
Datorita creșterii populației și pentru acoperirea cererii de apă va fi nevoie să se descopere surse de cel puțin
2000 de km3 de apă.

Pământul are apă accesibilă limitată, stocată în straturi acvifere, ape de suprafaţă şi atmosferă. Uneori,
oceanele sunt confundate cu apă disponibilă, dar cantitatea de energie necesară pentru a transforma apa sărată în
apă potabilă este prohibitivă, de aceea doar o fracţiune foarte mică de apă potabilă provine din desalinizarea apei.
Există țări care și-au terminat rezervele de apă dulce, iar prețurile pentru un asemenea produs cresc cu
repeziciune.
O problemă în plus o reprezintă poluarea surselor de apă potabilă și defrișarea pădurilor.
Experții ONU publică o listă sumară a țărilor în care criza apei este resimțită de o mare parte a populației. În
astfel de zone, singura soluție este consumul apei poluate, ceea ce poate duce la apariția unor focare de boli
infecțioase (Sudan, Iran, Venezuela, Siria, Tunisia, Cuba).
Defrișarea este un factor risc ecologic important. Flora este inseparabilă de circulația apei: apa lipsește într-un
loc în care flora a fost distrusă.

Manifestări principale ale crizei de apă

- accesul inadecvat la apă potabilă sigură
- accesul inadecvat la apă pentru canalizare şi evacuarea deşeurilor
- consumul excesiv de apă subterană, ceea ce duce la randamente agricole diminuate
- poluarea resurselor de apă cu prejudicierea biodiversităţii
- conflicte regionale pe resursele de apă limitate.

5.2. ROLUL APEI ÎN ORGANISM

Apa reprezintă:
- mediul de desfăşurare al proceselor biologice
- solventul şi vehiculul pentru substanţele legate de procesele vitale
- componentă a secreţiilor şi excreţiilor
- reglator al temperaturii corpului prin evaporare, transpiraţie.

În organismul uman, proporţia şi repartiţia apei sunt variabile dependente de vârstă.

Cu cât ţesuturile sunt mai tinere, proporţia de apă este mai mare: 97,5% din greutate, la embrionul uman de o
lună, 83,5% la fătul de 8 luni, 71% la nou-născut. Repartiţia apei indică 25% pentru sectorul intracelular şi 45%
pentru sectorul interstiţial. Circulaţia apei este rapidă, rezervele sunt scăzute, de aceea, orice dezechilibru al apei
este greu suportat.
La adult, apa reprezintă 60-65% din greutatea corporală, iar repartiţia este alta: 50% intracelular și 15%
interstiţial.
La vârstnici, apa reprezintă 50-55% din greutatea corporală.

5.3. NEVOILE DE APĂ ALE INDIVIDULUI ŞI COLECTIVITĂŢILOR UMANE

5.3.1. Nevoile individuale de apă

În mod obişnuit, există un echilibru stabil între pierderile şi aportul de apă, echilibru controlat prin
mecanisme neurohormonale.
Prin acelaşi mecanism, la pierderi de apă ce reprezintă 0,5-1% din greutatea corporală, apare senzaţia de sete.
Omul poate trăi cel mult 4-5 zile fără apă.
Viaţa este curmată când pierderile de apă ating 15% din greutatea corporală.
Necesarul individual de apă variază mult cu clima, obiceiurile culturale, efortul fizic.

 Nevoile individuale pur fiziologicecotidiene

Se estimează la 2 litri de apă pentru un adult de 60 kg din zona temperată. Necesarulse asigură prin apă ca atare,
1-1,5 litri, iar restul din compoziţia alimentelor şi metabolizarea trofinelor. Prin metabolizarea trofinelor rezultă:
107 g apă/100 g lipide, 55,1 g apă/100 g glucide, 41,3 g apă/100 g proteine, 117,4 g apă/100 g alcool.
La sugar şi copilul mic aportul de apă este mult mai mare raportat la greutatea corporală, faţă de adult: 0,75 litri
pentru sugarul de 5 kg, 1 litru pentru copilul de 10 kg.

Pierderilede apă se ridică la adult la 2 litri/zi, în principal pe cale renală, restul prin piele, plămân, tub digestiv.

 Alte nevoi individuale de apă

Sub formă de apă rece şi apă caldă, satisfac menţinerea curăţeniei corporale, călirea organismului şi creşterea
rezistenţei nespecifice, nevoile menajere, curăţirea şi prepararea alimentelor, întreţinerea veselei, locuinţei,
îmbrăcămintei, încălţămintei.
Recomandările OMS pentru nevoile individuale exclusiv fiziologice: minimum 5 l/24 ore, optim 100 l/24 ore.

5.3.2. Nevoile de apă ale colectivităţilor umane

Nevoile urbanistice
Diferă după zona climatică, anotimp, gradul de dotare urbană, obiceiurile populaţiei, nivelul de civilizaţie.
Nevoile urbanistice de apă sunt destinate salubrităţii publice, stropirii spaţiilor verzi, scopurilor decorative.
Nevoile industriale
Depind de tipul industriei, caracteristicile procesului tehnologic, nivelul producţiei. Apa folosită pentru nevoile
industriale slujeşte la transportul materiei prime, semifinite şi finite, la separarea şi dizolvarea diferitelor
substanţe, la curăţenie şi întreţinere, ca apă de racier.
Nevoile agrozootehnice
Sunt folosite pentru creşterea, îngrăşarea şi curăţenia animalelor, salubrizarea adăposturilor, stropirea culturilor
vegetale, întreţinerea atelierelor, maşinilor şi utilajelor.

5.3.3. Consumul specific de apă

Necesarul de apă al unei colectivităţi umane poate fi exprimat în mai multe moduri. Forma cea mai concludentă
este cantitatea de apă furnizată unei colectivităţi şi raportată la numărul de locuitori şi numărul zilelor
anului, obţinându-se astfel consumul specific de apă. În localităţile urbane intens industrializate, cu grad înalt de
civilizaţie, consumul specific de apă este de 400-500 l apă/locuitor/zi.

5.4. POLUAREA ȘI PROTECŢIA APEI.

RELAȚIE CU STAREA DE SĂNĂTATE

5.4.1. Poluarea apei

Prin poluarea apei se înţelege alterarea caracteristicilor naturale ale apei, organoleptice, fizice, chimice,
bacteriologice, biologice, în urma căreia apa devine necorespunzătoare folosirii potrivit destinaţiei, şi
dăunătoare pentru populaţie, animale, vegetaţie.

5.4.1.1. Forme de poluare a apei

Poluarea apei poate fi consecinţa unor fenomene naturale, mai rar, şi a unor fenomene artificiale, mai frecvent.
 Poluarea naturală
Determină în general o alterare pasageră a proprietăţilor apei, prin reziduuri organice descompuse de
microorganisme,resturi vegetale, nisip, cadavre aduse de apa de precipitaţie, clorura de natriu, pe terenuri
salifere.
Poluarea naturală duce la scăderea concentraţiei de oxigen cu modificarea ecosistemului acvatic, descompunerea
anaerobă cu formare de metan şi hidrogen sulfurat, moartea peştilor, dezvoltarea unor specii mai rezistente.
Cel mai frecvent fenomen întâlnit în apele stătătoare este înflorirea apelor.

 Poluarea artificială
Se datorează apelor uzate: ape ce au făcut obiectul unei folosiri şi s-au încărcat cu substanţe străine provenite de
la aceste folosinţe. Poluarea artificială poate fi:
- chimică, prin substanţe chimice din procese industriale
- fizică, prin suspensii organice şi/sau minerale
- biologică, cu organisme vii, rezultat al dezvoltării populaţiei şi gradului civilizaţiei
- radiologică, datorită utilizării substanţelor radioactive.

5.4.1.2. Surse de poluare a apei

Sursele organizate de poluare sunt reziduurile lichide ale colectivităţilor umane. Sunt permanente, bine
cunoscute, acceptate ca atare şi stăpânite.
Cuprind categoriile:
- ape rezidualefecaloid-menajere din locuinţe, instituţii publice; se caracterizează prin încărcătură
microbiană importantă (bacterii, virusuri, paraziţi) şi substanţe chimice (detergenţi, insecticide);
prezintă risc infecţios important
- ape reziduale industriale, conţin substanţe chimice cu potenţial toxic (reziduuri de petrol, fenoli,
crezoli, cianuri, metale grele, amoniac) şi microorganisme (industria alimentară, pielăriei); prezintă mai
ales risc toxic
- ape reziduale zootehnice, conţin germeni în cantitate mare, substanţe organice nedegradabile biologic
sau greu degradabile: antibiotice, biostimulatori, fertilizanţi azotaţi.

Sursele neorganizate de poluare au caracter accidental, temporar. Nu întotdeauna sunt cunoscute, de aceea
sunt dificil de stăpânit. Sunt legate de amplasarea unor colectivităţi umane în apropierea surselor de apă.
Sunt reprezentate prin reziduuri solide depozitate pe malul râurilor, sonde, conducte şi rezervoare, rampe de
încărcare de produse petroliere, ape de irigaţie încărcate cu substanţe chimice, ape meteorice ce transportă
impurităţile de pe sol.

5.4.2. Autopurificarea apei

Autopurificarea apei este capacitatea unei ape de a se debarasa de diverşi poluanţi pe care îi conţine, prin procese
autonome, fizice, chimice, biologice. Este mai accentuată în apele de suprafaţă, care sunt şi mai poluate.

5.4.2.1. Procese fizice şi fizico-chimice de autopurificare

Diluţia şi amestecul poluantului cu apa reduce concentraţia acestuia.
Sedimentarea este importantă pentru poluanţii în suspensie şi depinde de caracteristicile poluanţilor: mărime,
greutate, formă, temperatura apei, adâncimea şi viteza de curgere. Sedimentarea determină şi scăderea numărului
de germeni fixaţi pe particulele în suspensie.
Radiaţia solară intervine prin cele trei componente ale sale. Radiaţia ultravioletă are efect bacteriostatic şi
bactericid. Cu cât gradul de limpezime al apei este mai mare, acţiunea este mai bună. Asigură lumina şi energia
pentru fotosinteza plantelor acvatice.
Temperatura apei influenţează direct sedimentarea şi viaţa microorganismelor; indirect, viteza reacţiilor
chimice.
Reacţiile chimice au rol secundar în autopurificare: oxidări, reduceri, precipitări, absorbţie, adsorbţie, între apă
şi poluanţi, între poluanţi şi poluanţi.

5.4.2.2. Procese biologice şi biochimice

Bacteriile heterotrofe descompun substanţele organice. Cele saprofite consumă materia organică moartă, iar
cele parasite consumă materia organică vie.
Bacteriile autotrofe sintetizează substanţe organice folosind substanţele minerale şi lumina.
Protozoarele ciliate şi flagelate au rol în limpezirea apei prin destrămarea flocoanelor în urma absorbţiei
coloizilor şi a înglobării de particule. Ingeră microbi.
Macronevertebratele, larvele, viermii, participă la filtrare, aerarea, irigarea, stabilizarea şi consumul mâlului.
Plante clorofiliene produc oxygen.

Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice (Legea protecţiei mediului 137/1995, Art.35,39).

5.6. CONDIŢIILE DE CALITATE ALE APEI POTABILE

Apa potabilă este apa care:

- odată consumată, nu are efecte nocive pentru sănătate
- satisface senzaţia de sete fiind consumată cu plăcere, fără gust şi miros străin,
clară, incoloră, suficient de rece
- previne coroziunea
- se găseşte în cantitate suficientă şi la un preţ rezonabil.

Proprietăţile apei potabile sunt normate sanitar, oricând perfectibile.

5.6.1. Condiţii organoleptice

Gustul şi mirosul plăcut sunt condiţii pentru consumul apei potabile cu plăcere, pentru satisfacerea senzaţiei de
sete. La o temperatură crescută, peste 15°C, gustul este neplăcut sau fad şi apa nu satisface senzaţia de sete.
Gustul şi mirosul se leagă de:
- substanţe naturale dizolvate (elemente minerale, gaze dizolvate)
- procese biologice din apă (organisme acvatice)
- poluarea chimică cu substanţe potenţial toxice
- prezenţa de compuşi rezultaţi prin tratamentul apei
- defecte de înmagazinare şi de distribuţie a apei.

5.6.2. Condiţii fizice

Proprietăţile fizice pot limita utilizarea apei potabile cu semnificaţie psihică, dar în acelaşi timp sunt şi
indicatori de poluare a apei.

 Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)

Este un indicator operaţional foarte important pentru calitatea apei.
Trebuie ajustată astfel încât să asigure claritatea apei în urma tratării acesteia, eficienţa dezinfecţiei, coroziunea
minimă în reţeaua de distribuire a apei.
În general, pH-ul se va situa între 6,5 şi 9,5. Eficacitatea clorinării este maximă pentru un pH sub 8.

 Conductibilitatea electrică
Este dată de substanţele minerale în soluţie în apă. Cu cât gradul de mineralizare al apei este mai mare,
conductibilitatea este mai crescută.
Conductibilitatea electrică este un indicator de poluare industrială a apei, cu substanţe chimice cu potenţial toxic.

 Culoarea apei
Se datoreşte prezenţei substanţelor organice colorate solubile în apă, şi provenite din humusul din sol. Apa cea
mai pură este numai aparent incoloră. În strat gros se observă o coloraţie verde-albăstruie.
O coloraţie sub 15 grade culoare este în general acceptabilă. Începând cu 15 grade culoare, majoritatea
consumatorilor percep culoarea şi astfel folosinţa apei este limitată.

 Turbiditatea apei
Este dată de particule în suspensie, organice şi anorganice, legate de tratamentul ineficient al apei, antrenarea
sedimentului din reţeaua de distribuire a apei.
O turbiditate crescută poate favoriza dezvoltarea microorganismelor şi poate proteja microorganismele de
efectele dezinfecţiei, suspensiile constituind un suport pentru adsorbţia acestora.

 Temperatura
Apa potabilă mai rece este mai agreabilă decât apa călduţă. Temperatura apei reprezintă şi un indicator de
poluare în cazul apelor de profunzime. Variaţiile ei în concordanţă cu temperatura aerului semnifică o
comunicare cu exteriorul şi, indirect, posibilităţi de poluare.
Temperatura crescută a apei favorizează creşterea microorganismelor şi accentuarea coroziunii.
  Radioactivitatea
Doza efectivă de radiaţii ionizante/individ atribuită consumului de apă potabilă nu va depăşi 0,1 mSv/an.
Această doză reprezintă sub 5% din fondul natural radioactiv.

5.6.3. Condiţii chimice

Apa potabilă conţine o mare diversitate de substanţe chimice, unele legate de compoziţia ei naturală, altele de
impurificare:
- substanţe chimice cu acţiune nocivă pentru om
- substanţe chimice care limitează folosinţa apei
- substanţe chimice indicatoare de impurificare biologică a apei.

5.6.3.1. Substanţe chimice cu acţiune nocivă pentru om

Substanţele chimice cu acţiune nocivă sunt cel mai frecvent substanţe toxice, provenind din poluarea artificială
a apelor.
Indicatori chimici toxici: arsen, azotați, cadmiu, cianuri, fluor, hidrocarburi aromatice policiclice, mercur, nichel,
plumb, seleniu, trihalometani, uraniu natural.

Normele sanitare trebuie respectate cu mare stricteţe.

5.6.3.2. Substanţe chimice care limitează folosinţa apei

Substanţele chimice care limitează folosinţa apei sunt substanţe naturale sau de impurificare, şi care în exces nu
au efecte nocive asupra consumatorilor. În schimb, ele fac apa improprie consumului prin modificarea
proprietăţilor organoleptice și sunt corozive.
Indicatori chimici indezirabili: aluminiu, clor rezidual, clor, fenoli, cupru, detergenți anionici, duritate totală,
fier, mangan, oxigen dizolvat, reziduu fix, sulfați, sulfuri, hidrogen sulfurat, zinc.
CMA poate fi depăşită. Există şi o limită excepţională, a cărei depăşire nu este admisă.

5.6.3.3. Substanţe chimice indicatoare de impurificare biologică a apei

Substanţele chimice indicatoare de impurificare biologică cuprind substanţe chimice naturale şi de poluare, şi
care nu au acţiune nocivă pentru consumatori şi nu limitează folosinţa apei.
Indicatori chimici de poluare biologică: substanțe organice, amoniac, nitriți.

Creşterea bruscă a concentraţiei lor indică poluarea biologică a apei:

- substanţele organice, indicator global
- amoniacul, poluare recentă
- nitriţii, poluare mai veche
- amoniac şi nitriţi, poluare continuă.
Se definesc prin CMA şi prin limită excepţională.

5.6.4. Condiţii bacteriologice

Prima condiţie de ordin bacteriologic a apei potabile este absenţamicroorganismelor patogene.

5.6.4.1. Indicatori bacteriologici
 Numărul total de bacterii care se dezvoltă la 37°C
Este un indicator al impurificării apei cu germeni de provenienţă umană şi animală, cu temperatura optimă de
dezvoltare 37°C.
Semnificaţia acestui indicator este doar sumară, orientativă; cu cât numărul acestor germeni este mai mare, şi
probabilitatea prezenţei unor germeni patogeni este mai mare.

 Indicatori bacteriologici de poluare fecală

Microorganismele indicatoare de poluare fecală trebuie să îndeplinească criteriile:
- prezenţă constantă şi în număr mare în excremente umane
- persistenţă în apă şi sensibilitate la epurarea apei, comparabile cu cele pentru
microorganisme patogene transmisibile prin apă
- să nu se multiplice în apă
- să fie uşor de detectat prin metode simple.
Principalele microorganisme indicatoare de poluare fecală sunt:E.coli, bacterii termotolerante şi alte coliforme,
streptococii fecali, sporii de clostridii sulfitoreductoare.
Nici unul dintre aceste microorganisme nu satisface în totalitate criteriile menţionate. Dar majoritatea criteriilor
sunt îndeplinite de E.coli.
• Numărul de E.coli
E.coli, abundent în fecalele umane şi animale, se întâlneşte în toate apele naturale şi în solurile care au suferit o
contaminare fecală recentă.
Numărul de E.coli este un indicator preferenţial de poluare fecală, cât și al eficacităţii tratamentului apei.
• Numărul de bacterii coliforme termotolerante
Coliformii termotoleranţi fermentează lactoza la 44-45°C şi cuprindE.coli alături de Klebsiella, Enterobacter,
Citrobacter.
Cel mai adesea numărul este direct legat de numărul E.coli, de aceea, poate fi utilizat ca indicator al analizelor
curentede poluare fecală sau tratamentul ineficient al apei, cu rol secundar.
• Numărul de bacterii coliforme totale
Cuprinde bacterii gram negative capabile să fermenteze lactoza la 35-37°C:
- coliformii termotoleranţi
- microorganisme întâlnite frecvent în habitatul uman: Enterobacter cloacae,Citrobacter freundii
- microorganisme întâlnite excepţional în fecale: Serratia fonticola, Rahnellaaquatilis, Buttiauxella
agrestis.
Nefiind totdeauna legaţi direct de contaminarea fecală, utilizarea este limitată la cazuri de suspiciune de:
tratament ineficient, contaminare după tratamentul apei,prezenţa de substanţe organice nutritive în cantitate
excesivă.
• Numărul de streptococi fecali
Cuprind genurile: Enterococcus, majoritatea de origine fecală umană; Streptococcus, în excrementele animale.
Dacă germenii din genul Enterococcus sunt indicator specific depoluare fecală umană, cei din genul
Streptococcus sunt indicator suplimentar al eficacităţii tratamentului apei.
• Numărul de clostridii sulfitoreducătoare
Clostridiile sulfitoreducătoare sunt germeni anaerobi sporulaţi, prezenţi normal în fecale, în număr mai mic decât
E.coli, fără a fi exclusiv fecali.
Sunt utili ca indicatori de contaminare fecalămai veche, intermitentă sau la distanţă (datorită rezistenţei
crescute).

5.6.4.2. Indicatori virusologi

Apa potabilă trebuie să fie lipsită de orice virus transmisibil la om.

5.6.5. Condiţii biologice

Proprietăţile biologice ale apei sunt determinate de:

- organisme vii, biotice, animale şi vegetale
- elemente abiotice, organice şi minerale.
5.6.5.1. Organismele acvatice, caracterizate printr-o mare stabilitate într-o perioadă lungă de timp, cuprind:
- organisme oligosaprobe, specifice apelor curate (diatomee, alge, curstacee, moluşte)
- organisme polisaprobe, specifice apelor poluate (protozoare, ciliate, flagelate, viermi turbicizi),
- organisme mezosaprobe care fac trecerea între cele două categorii de mai sus,şi sunt subîmpărţite în
organisme alfa mezosaprobe, apropiate de polisaprobe,şi beta mezosaprobe, apropiate de oligosaprobe.
Organismele acvatice libere din apă formează planctonul, iar cele fixate, bentosul.
În apa potabilă trebuie să lipsească protozoarele şi helminţii patogeni, cât şi organismele libere.
5.6.5.2. Elementele abiotice din apă constituie triptonul. Triptonul mineralcaracterizează apele curate, iar
triptonul organic, apele poluate.
5.6.5.3. Sestonul este reziduul care rămâne după filtrarea apei şi este format dinplancton şi tripton.

5.7. CONDIŢIILE SANITARE ALE APROVIZIONĂRII

6. CU APĂ POTABILĂ A COLECTIVITĂŢILOR UMANE

5.7.1. Consideraţii generale

Aprovizionarea cu apă potabilă este o condiţie de civilizaţie.

Apa potabilă supusă unei legislaţii naţionale reprezintă un factor sanogen incontestabil pentru om şi pentru
colectivităţile umane.
Sistemele de aprovizionare cu apă potabilă asigură pentrunecesităţile individualede apă minimum 100
l/zi/persoană în cazul instalaţiilor centrale, şi minimum 50 l/zi/persoană, în cazul instalaţiilor locale de apă.
Pentru posibilitatea acoperirii imediate a necesarului minim de apă potabilă în caz de calamitate, este obligatorie
asigurarea uneicapacităţi de rezervă pentru un consum de 12 ore.

Sursele de apăfolosite pentru aprovizionarea colectivităţilor umane sunt:

- apele de profunzime, ideale sub aspect calitativ (îndeplinesc în mod naturalcondiţiile de potabilitate şi pot
fi folosite ca atare sau după tratare), sunt insuficiente cantitativ
- apele de suprafaţă, importante cantitativ, sunt necorespunzătoare calitativ, deaceea pot fi date în consum
numai după o prelucrare prealabilă.

Alegereacorectăşi protecţia surselor de apă şi a bazinelor hidrografice este condiţia de bază în furnizarea
unei ape de băut sănătoase.

5.7.2. Aprovizionarea centrală cu apă potabilă

Avantajele provizionării centrale cu apă potabilă:

- permite alegerea celei mai bune surse de apă din punct de vedere calitativ,cantitativ şi economic
- permite realizarea protecţiei sanitare, de la sursă până la distribuire
- permite amenajarea instalațiilor de prelucrare a apei, atunci când calitatea apei o cere
- permite aprovizionarea unui număr mare de persoane, uneori întreaga colectivitate
- scuteşte populaţia de transportul apei.

5.7.2.1. Sectorul de captare al apei

Locul de captare a unei surse de apă este protejat sanitar faţă de accesul oamenilor şi animalelor. Va fi ales
astfel încât să se asigure un debit minim necesar de apă pentru funcţionarea optimă şi neîntreruptă
ainstalaţiei de captare.

5.7.2.2. Sectorul de prelucrare a apelor de suprafață

Prelucrarea apei are ca obiectiv realizarea unor proprietăţi în concordanţă cu normele sanitare privind apa
potabilă.
Tehnologiile şi substanţele folosite pentru potabilizarea apei sunt avizate sanitar.

 Sedimentarea
Este procesul de depunere a impurităţilor biotice şi abiotice aflate în suspensie în apă, şi care cresc turbiditatea
apei.
Sedimentarea simplă sau decantarea are loc în bazine de sedimentare de tip orizontal sau vertical, special
amenajate.
Eficienţa sedimentării simple: depunere între 40-60% dintre suspensii.

Sedimentarea cu coagulare şi floculare accelerează şi perfecţionează sedimentarea şi se foloseşte în cazul

apelor de suprafaţă cu turbiditate crescută.
În apa brută se adaugă o substanţă coagulantă (săruri de aluminiu sau de fier) care în apă formează flocoane.
La suprafaţa acestora se adsorb particulele aflate în suspensie şi astfel flocoanele, mărindu-se, vor sedimenta
datorită atracţiei gravitaţionale. Cantitatea de coagulant se stabileşte în funcţie de turbiditate, pH-ul şi
temperatura apei. Se poate utiliza ca accelerator de coagulare, silicatul de natriu.
Eficienţa sedimentării cu coagulare: depunere între 60-80% dintre suspensii.

 Filtrarea
Este procedeul care urmează după sedimentare şi are acelaşi scop: îmbunătăţirea calităţii apei prin reducerea
turbidităţii.
Materialul de filtrare, filtrul este din nisip, dispus în straturi cu o anumită granulometrie. Realizat într-un bazin
cu pereţi impermeabili, filtrul este străbătut de apă de sus în jos. Mecanismul filtrării se bazează pe formarea
unei membrane filtrante, biologică la filtrele lente, şi chimică la filtrele rapide.

Filtrarea lentă este o metodă simplă, comodă, puţin costisitoare, deoarece nu necesită curăţirea frecventă a
filtrului, şi aplicabilă: apelor de suprafaţă cu turbiditate redusă, sub 15 grade turbiditate; în colectivităţile mici. O
condiţie principală este asigurarea unei suprafeţe cât mai mari de filtrare.
Principiul filtrării lente. Impurităţile din apa care străbate filtrul sunt reţinute aproape integral la suprafaţa
granulelor de nisip cu formarea membranei biologice numită zooglee. După reţinere, elementele minerale vor fi
îndepărtate prin spălarea filtrului, iar cele organice şi biotice vor fi degradate fie în substanţe simple, solubile, fie
în substanţe minerale îndepărtate apoi prin spălare.
Avantaje:acţiune uniformă; reţinerea până la 99% a bacteriilor şi virusurilor enterice, protozoarelor şi
helminţilor; degradarea totală a substanţelor organice.
Dezavantaje: suprafaţă mare de filtrare; viteză de filtrare redusă de 0,1-2 m/oră; debit de filtrare mic de 2-4
m3/24 ore; reducerea culorii într-un procentaj de 30%.

Filtrarea rapidă este o metodă complexă care se aplică apelor de suprafaţă cu turbiditate crescută (peste 15
grade turbiditate), dar cu eficacitate oscilantă: redusă când spălarea devine necesară și după spălarea filtrului.
Filtrarea rapidă necesită prelucrare prealabilă a apei prin sedimentare cu coagulare şi floculare.
Principiul filtrării rapide: un proces artificial, de formare a unei membrane filtrante chimice de coagulant cu
acţiune mecanică (coagulant: sulfat de aluminiu) la suprafaţa filtrului de nisip.
Avantaje: viteza mare de filtrare de 4-18 m/oră; debit de filtrare crescut de 240-400 m3/24 ore; îndepărtarea
totală a culorii; recomandată pentru apele cu turbiditate mare.
Dezavantaje: acţiune neuniformă; reţinere în proporţie de 80-95% a bacteriilor, virusurilor, protozoarelor,
helminţilor; degradarea substanţelor organice redusă.
Pentru ambele tipuri de filtrare, lentă sau rapida, indicatorul eficienţei este turbiditatea apei filtrate de
maximum 5 grade turbiditate.

5.7.2.3. Prelucarea apelor de profunzime

 Deferizarea şi demanganizarea
Se practică când apa subterană conţine cantităţi crescute de fier şi de mangan.
Metode: aerarea apei; tratarea cu substanţe oxidante; tratarea cu schimbători de ioni.

 Dedurizarea apei
Se recomandă în cazul apelor cu duritate totală crescută (peste 30 grade germane duritate), cu destinaţie tehnică,
industrială.
Îndepărtarea excesului de săruri de calciu şi de magneziu este posibilă prin precipitare sau cu adaus
deschimbători de ioni.

 Reducerea salinităţii
Se aplicăapelor cu concentraţie crescută de clorură de natriu, prin depunerea ionilor cu sarcină opusă la catod şi
anod, distilare, congelare, adaus de schimbători de ioni.

 Îndepărtarea gazelor dizolvate

Este realizabilă prin pulverizarea apei prinaerare şi chimic, pentru gaze în exces, cum ar fi O2, CO2 (imprimă
caracter agresiv apei), O2 (creşte corozivitatea apei), H2S şi NH3 (miros neplăcut).

 Eliminarea excesului de fluoruri

Este necesară în zone geografice cu conţinut crescut de fluor în sol şi apă peste 5 mg fluor/dm3 apă, cauză de
fluoroză dentară şi osoasă.
Metodă: răşini schimbătoare de ioni (os carbonizat, aluminiu activat).

 Corectarea gustului şi mirosului

Este cea mai eficientă cu ajutorul cărbunelui activat.

5.7.2.4. Dezinfecţia apei

Dezinfecţia apei este obstacolul final în transmiterea bolilor hidrice infecţioase bacteriene şi virotice.
Dezinfecţia apei are ca scop îndepărtarea completă a germenilor patogeni şi reducerea celor saprofiţi la limitele
prevăzute de condiţiile de potabilitate a apei. Apa dezinfectată nu este o apă sterilă.

5.7.2.4.1. Metodele fizice de dezinfecţie sunt aplicabile unor cantităţi mici de apă, apelor de calitate bună,
limpezi, incolore.
• Distilarea
Asigură sterilizarea apei.
Dezavantaje: apa este insipidă, fără gust datorită lipsei de substanţe minerale; poate prezenta gust caracteristic de
substanţe organice prăjite.
• Fierberea
Este mijlocul de sterilizare cel mai simplu, eficace, vechi, folosit când nu se poate aplica o altă metodă de
dezinfecţie.
Dezavantaj: gust insipid al apei prin îndepărtarea gazelor şi substanţelor minerale; gustul se poate corecta prin
agitarea apei, în contact cu aerul pe o durată de câteva ore.
 • Dezinfecţiacu ultraviolete
Foloseşte radiaţia ultravioletă cu lungimea de undă de 250-280 µm cu efect bactericid.
Metoda este eficientă dacă stratul de apă este foarte subţire (mm), viteza de curgere lentă, iar apa este
transparentă şi incoloră.
• Dezinfecţia cu ultrasunete
Mod de acţiune: formarea în apă de goluri (cavitaţie ultrasonoră), iar reunirea instantanee a golurilor determină
impulsuri foarte puternice care distrug mecanic microorganismele.
• Dezinfecţia cu radiaţii ionizante
Se folosesc radiaţii ionizante gamma cu putere mare de pătrundere şi activitate ionizantă redusă. În contact cu
apa, radiaţiile ionizante determină formarea de radicali liberi oxidanţi cu acţiune bactericidă.

5.7.2.4.2. Metode chimice de dezinfecţie sunt cele mai folosite, au randament crescut, instalaţiile sunt
economice.
Metodele chimice folosesc substanţe chimice puternic oxidantecu efect bactericid, virulicid şi sporocid.
Cerinţele igienice pentru o substanţă dezinfectantă: să nu fie toxică; să nu modifice proprietăţile
organoleptice şi fizice ale apei; să acţioneze rapid şi eficient; să fie ieftină.

• Dezinfecţia apei cu clor

Este metoda folosită cel mai frecvent, simplă, economică, prezentând siguranţă, aplicabilă unor cantităţi mari de
apă.
Utilizează clorul liber sau sub formă de compuşi numiţi substanţe clorigene: hipoclorit, cloramine, peroxid de
clor.

Factorii care influenţează eficacitatea clorării

Rezistenţa microorganismelor la clor este variabilă.
- Bacteriile sporulate au o rezistenţă crescută, necesitând o doză mare de clor şi un timp de contact
prelungit.
- Bacteriile gram pozitive (stafilococ, bacil difteric) au o rezistenţă mai mare, faţă de bacteriile gram
negative (Salmonella, E.coli, Piocianic).
- Virusurile sunt rezistente la clorinare.
- Protozoarele intestinale nu sunt distruse de clor (îndepărtare prin filtrare corectă).
Concentraţia bacteriilor (număr) influenţează clorarea.
Proprietăţile bactericide ale clorului. Clorul liber are acţiunea dezinfectantă cea mai puternică. Substanţele
clorigene trebuie aplicate în cantităţi mari, la aceeaşi temperatură, pH, timp de contact.
Compoziţia apei. Substanţele consumatoare (avide) de clor reduc eficienţa dezinfecţiei, consumând o parte din
clor: compuşi de fier şi de mangan, compuşi organici, amoniac, suspensiile.
Temperatura apei. O temperatură scăzută a apei determină scăderea eficienţei clorării.
pH-ul apei. La diverse valori de pH se formează forme de clor ionizat cu proprietăţi bactericide diferite.
Timpul de contact al clorului cu apa. Pentru clorul liber, timpul minim de contact este de 30 de minute. Pentru
clorul combinat, timpul de contact este de circa 100 de ori mai mare, pentru a se obţine acelaşi efect în aceleaşi
condiţii.
Utilizarea clorului introdus în apă. Acţiunea dezinfectantă a clorului cuprinde trei procese:
- oxidarea substanţelor organice, amoniacului, şi substanţelor minerale avide de clor (se numeşte clor
absorbit sau satisfacerea nevoii de clor a apei; foloseşte cea mai mare cantitate de clor)
- clorarea directă a substanţelor organice cu formare de compuşi organici cu gust şi miros neplăcut –
clorfenoli şi clorcrezoli
- acţiunea bactericidă directă a clorului determină alterarea membranei celulare, urmată de pătrunderea
clorului în celulă şi modificări incompatibile cu viaţa, fizico-chimice şi enzimatice.
După consumarea celor trei procese, în apă rămâne clorul rezidual liber.
Clorul rezidual total din apă este format din:
- clor rezidual liber (la ultima ramificaţie a sistemului de distribuire de 0,5- 0,05 mg/dm3)
- clor rezidual legat sub formă de compuşi stabili şi labili.
Necesarul de clor sau doza de clor. Nu este o cantitate fixă pentru un volum de apă dat. Necesarul se stabileşte
în aşa fel încât după 30 de minute de contact dintre apă și clor, în apă să existe clor rezidual liber între 0,10-0,25
mg/dm3.
Condiţii optime pentru dezinfecţia apei cu clor:
- pH-ul sub 8
- temperatura apei în jur de 200C
- turbiditate medie
- 30 minute timp de contact
 - clor rezidual liber între 0,10-0,25 mg/dm3.

Inconvenientele clorării: posibila apariţie a gustului şi mirosului neplăcut de clor, în urma combinării clorului
cu compuşi clororganici (fenoli, crezoli) cu formare de clorfenoli şi clorcrezoli; formarea trihalometanilor;
acţiune corozivă.

• Dezinfecţia cu iod şi brom

Iodul şi bromul sunt halogeni cu acţiune dezinfectantă puternică. Nu se folosesc pentru dezinfecţia apelor de
băut, decât în condiţii cu totul speciale. Halogenii pot fi folosiţi pentru dezinfecţia apei din piscine, bazine de
înnot. Iritaţiile oculare, otice, tegumentare sunt mai rare decât în cazul dezinfecţiei apei cu clor.

• Dezinfecţia cu permanganat de potasiu

Permanganatul de potasiu are o acţiune oxidantă asemănătoare ozonului, dar puternică asupra substanţelor
organice, şi mai puţin accentuată asupra microorganismelor. Dezinfecţia este astfel incompletă. Este folosită în
scopuri limitate: fântâni, bordul vaselor.

• Dezinfecţia cu ozon
Ozonul este solubil în apă, descompunându-se în oxigen molecular şi oxigen atomic, cu proprietăţi oxidante
puternice. Ozonul este un oxidant mai puternic decât clorul (de 500-3000 de ori). Reacţionează mai intens şi mai
rapid cu substanţele organice şi microorganismele din apă, acţiunea putând fi considerată instantanee. Timpul de
contact cu apa este redus, de 4-5 minute.
Eficienţa dezinfecţiei cu ozon se apreciază prin ozonul liber între 0,05-0,1 mg/dm3.
Ozonul este şi dezodorizant şi decolorant, îmbunătăţind proprietăţile organoleptice şi fizice ale apei. Este
folosit cu succes în cazul apelor cu cantităţi crescute de fenoli, fier, mangan, hidrogen sulfurat, compuşi pe care
îi oxidează şi favorizează eliminarea lor. Dezinfecția cu ozon este cea mai bună metodă de dezinfecţie a apei.

• Dezinfecţia cu argint
Argintul este un metal cu acţiune oligodinamică, activitatea bactericidă producându-se la concentraţii foarte
mici.
Dezavantaje: aplicabilă apei clare, incolore; timpul de contact este lung; nu se poate determina exact doza.

5.7.2.5. Sectorul de înmagazinare al apei

Cerinţele sanitareale rezervoarelor de apă
- protejate sanitar: împrejmuite pentru împiedicarea accesului oamenilor,animalelor şi evitarea
deteriorărilor; inspectate sanitar pentru verificareaabsenţei deteriorării şi infiltraţiei apelor subterane sau
de suprafaţă
- amplasate subteran sau aerian, castelele de apă
- construite din material impermeabil: beton, zidărie, metal
- etanşe
- ventilate permanent
- izolate termic
- cu acces pentru control sanitar şi curăţire
- cu capacitate corespunzătoare unui consum maxim al colectivităţii/24 ore
- compartimentate, pentru a asigura funcţionarea continuă şi pentru a facilitacurăţirea şi spălarea.

5.7.2.6. Sectorul de distribuţie a apei

Cerinţele sanitare ale sistemului de conducte subterane în care apa circulă sub presiune, de la staţia de tratare
la consumator:
- protecţie sanitară şi întreţinere corespunzătoare
- conceperea şi dimensionarea reţelei în funcţie de condiţiile topografice
- folosirea conductelor de apă din beton, fontă, policlorură de vinil, cu aviz sanitar
- amplasarea conductelor de apă potabilă sub nivelul de îngheţ al zonei, deasupra şi la distanţă de
conductele de canalizare
- asigurarea unui debit şi presiune optime în toate punctele de consum
- evitarea pierderilor pe reţea
- eliminarea posibilităţilor de impurificare prin deteriorări şi prin contact cu puncte critice, interzicerea
unor comunicări, racorduri cu reţele de apă nepotabilă (industrială, pentru irigaţii) şi obligaţia marcării
vizibile conform normativelor, pentru a avertiza populaţia să evite confuzia cu apa potabilă.

5.7.3. Aprovizionarea locală cu apă potabilă

5.7.3.1. Consideraţii generale
Aprovizionarea locală cu apă potabilă este procedura de a lua apa direct de la sursă şi de a o transporta prin
mijloace proprii.
Aprovizionarea locală cu apă potabilă a colectivităţilor umane, folosită mai ales în mediul rural, este o realitate şi
va continua să fie pentru o parte a populaţiei fiecărei ţări.

Dezavantajele aprovizionării locale cu apă potabilă

- imposibilitatea frecventă de asigurare a necesarului de apă/locuitor
- posibilităţi multiplice de impurificare a apei prin utilizarea primului stratacvifer, de mică adâncime
- deficienţe în controlul sanitar, mult mai puţin precis decât în cadrulinstalaţiilor centrale
- necesitatea efortului de extragere şi de transport al apei.

Sursele de apă recomandate sunt cele de profunzime, fie sub forma fântânilor, fie sub forma izvoarelor. În
cazuri excepţionale se foloseşte apa meteorică. Este interzisă folosirea apelor de suprafaţă datorită poluării cu
caracter permanent.

5.7.3.2. Fântânile
Condiţiile igienico-sanitare pe care trebuie să le îndeplinească o fântână, reprezintă o serie de reglementări care
au drept scop protejarea sursei de apă împotriva impurificării, cât şi prevenirea căderilor accidentale sau
voluntare de oameni, animale, cadavre, corpi străini.
• Amplasarea
Locul de amplasare va ţine cont de caracteristicile hidrogeologice ale solului. Se alege punctul cel mai înalt al
terenului pentru amplasarea fântânii.
• Zona de protecție
Fântâna se va amenaja la cel puţin 30 metri de orice sursă de impurificare. Distanţa este orientativă. Ea scade sub
30 metri dacă stratul acvifer este profund, dacă capacitatea de filtrare a solului este bună.
Perimetrul de protecţie are o rază de 3 metri în jurul fântânii, îngrădit, în pantă (dinspre fântână spre zona din
jur), impermeabilizat. Se interzice accesul animalelor (pentru care se va amenaja un jgheab în afara îngrăditurii),
spălarea rufelor, a zarzavaturilor.
• Adâncimea stratului de apă
Se recomandă alegerea unui strat acvifer profund cu debit şi calitate constantă. Adâncimea minimă a stratului de
apă trebuie să fie de 4 m.
• Caracteristici constructive
Pereţii fântânii se construiesc din material impermeabil şi rezistent. Recomandate sunt tuburile sau inelele de
beton cu îmbinare etanşă. Se admite şi construcţia de cărămidă sau blocuri de piatră, cu cimentare între
componente.
Ghizdurile reprezintă prelungirea exterioară a pereților la suprafaţa solului, cu o înălţime de 0,7-1 m. Acoperirea
fântânii este obligatorie.
• Extragerea apei
Sistemul de scoatere a apei trebuie să împiedice poluarea. Se interzice scoaterea apei cu găleţi individuale.

Clasificarea fântânilor în funcţie de modul de abordare a stratului acvifer

 Fântânile săpate sunt cel mai frecvent folosite în colectivităţile mici şi aşezările individuale.
Extragerea apei este posibilă cu găleata sau ciutura, cu sistem de cupe elevatoare, prin pompare, ultima
modalitate fiind cea mai igienică.
 Fântânile forate sunt fântâni cu strat acvifer adânc, calitatea apei fiind foarte bună. Forarea se face
până la adâncimea stratului de apă.

5.7.3.3. Izvoarele
Pentru ca un izvor să poată fi folosit ca sursă de aprovizionare locală cu apă potabilă, va prezenta cerințele
sanitare:
- debit suficient şi constant, fără variaţii sezoniere
- calităţi organoleptice, fizice (temperatură constantă, fără creşterea turbidităţii în caz de ploaie), chimice,
bacteriologice, biologice corespunzătoare, fără variaţii sezoniere
- perimetru de protecţie sanitară cu raza de 50 m în jurul izvorului.

Se recomandă ca izvorul să se folosească după captare. În general, apa provenită dintr-un strat acvifer protejat
este pură. Contaminarea se poate produce fie prin infiltrarea apei meteorice, fie la captare.
5.7.4. Coroziunea în instalaţiile de aprovizionare cu apă potabilă

Coroziunea se caracterizează prin solubilizarea parţială a materialelor din componenţa instalaţiilor de tratare,
înmagazinare şi distribuire a apei: rezervoare, conducte, pompe. Coroziunea internă influenţează direct
concentraţia unor substanţe chimice din apa potabilă normate sanitar: cadmiu, cupru, fier, plumb, zinc. Ea poate
antrena rupturi mecanice, fisuri, deteriorarea proprietăţilor apei (chimice, bacteriologice).
Viteza coroziunii este influenţată de numeroşi factori dependenţi de material şi de proprietăţile apei. Poate fi
foarte rapidă sau foarte lentă.

5.7.4.1.Caracteristicile materialelor şi coroziunea

Majoritatea metalelor din compoziţia rezervoarelor şi conductelor de apă sunt instabile în prezenţa apei şi au
tendinţa de a se transforma într-o formă mai stabilă. Forma stabilă poate fi: solubilă în apă, şi în acest caz
coroziunea progresează foarte repede; insolubilă în apă, şi când, fie formează o peliculă protectoare pe suprafaţa
metalului şi coroziunea progresează foarte lent, fie formează o masă voluminoasă, spongioasă, care nu împiedică
coroziunea şi în plus reduce debitul conductelor, alterează calitatea apei, favorizează dezvoltarea
microorganismelor.

5.7.4.2. Caracteristicile apei şi coroziunea

Oxigenul dizolvat din apă participă direct la reacţiile de coroziune. Cu cât concentraţia sa este mai mare,
coroziunea este mai rapidă.

pH-ul apei influenţează solubilizarea metalelor şi viteza coroziunii. Un pH optim de 8-8,5 favorizează formarea
unei pelicule protectoare la suprafaţa metalului.

Clorul rezidual şi clorurile din apă favorizează coroziunea metalelor.

Concentraţia ionilor, gradul de agitaţie şi temperatura apei sunt direct proporţionale cu viteza coroziunii.

Bacteriile implicate în coroziune sunt bacteriile sulfitoreducătoare, ferobacteriile, bacteriile nitratreducătoare şi

cele producătoare de metan. Acestea consumă clorul rezidual liber şi pot forma un depozit voluminos şi
obstruant în reţeaua de apă.

5.7.4.3. Metode de reducere a coroziunii

- Controlul şi ajustarea pH-ului apei.
- Creşterea durităţii apei (conţinutului în carbonat de calciu).
- Adiţia deinhibitori ai coroziunii: polifosfaţi de natriu, silicaţi de natriu,ortofosfat de zinc.
 5.5. PATOLOGIA HIDRICĂ

Bolile hidrice sunt bolile în care apa constituie cale de transmitere.

Patologia hidrică este legată de prezenţa unor microorganisme patogene cu semnificaţie epidemiologică
primordială, cauza bolilor hidrice infecţioase; de compoziţia chimică modificată (carenţă sau exces) cu
semnificaţie epidemiologică secundară, cauza bolilor hidrice neinfecţioase.

5.5.1. Patologia hidrică infecţioasă

Bolile hidrice infecţioase determinate de bacterii, virusuri, protozoare şi paraziţi patogeni constituie
principalul risc pentru sănătate, atât în ţările dezvoltate cât şi în ţările în curs de dezvoltare.Poluarea biologică a
apei esteurmarea pătrunderii în apă a dejectelor umane şi animale şi a reziduurilor lichide şi solide.

Contaminarea biologică a apei cu organisme patogene determină efecte acute şi generalizate asupra populaţiei
expuse.

5.5.1.1. Condiţiile apariţiei bolilor hidrice infecţioase

Izvoarele de infecţie sunt oameni bolnavi sau purtători sănătoşi de germeni patogeni, şi animale.

Supravieţuirea germenilor în apă este dependentă de caracteristicile speciei, condiţiile oferite de apă. Apa este
un mediu nefavorabil prin concurenţa florei proprii şi a proceselor de autopurificare, ducând la moartea
germenilor. Viabilitatea germenilor în apă este variabilă, de la zile la luni, şi depinde de temperatura apei,
compoziţia chimică, pH, gradul de aerare, acţiunea luminii. Multiplicarea este excepţională în ape ce conţin
substanţe organice.

Receptivitatea populaţieieste generală.

5.5.1.2. Formele de manifestare ale bolilor hidrice infecţioase

 Epidemia hidrică
Este forma cea mai cunoscută de manifestare şi se caracterizează prin apariţia unui număr mare de îmbolnăviri
într-un interval de timp scurt, afectând majoritatea populaţiei.
Caracteristicile principale obligatorii
- debut exploziv
- afectarea tuturor consumatorilor, indiferent de vârstă, sex, profesie
- suprapunerea teritoriului de manifestare al epidemiei cu teritoriul de aprovizionare cu apă din aceeaşi
sursă
- apariţia în orice anotimp
- scăderea bruscă a curbei epidemiei la oprirea consumului de apă şi luarea măsurilor de asanare a sursei
- sfârşitul epidemiei, numit coadă epidemică, este definit prin cazuri sporadice, transmiterea având loc prin
contact interuman.
Epidemiile hidrice apar prin consumul apei contaminate, dar şi prin: consum de gheaţă preparată din apă poluată,
îmbăiere în ape poluate, consum de legume, fructe din culturi irigate cu ape poluate.

 Endemia
Se caracterizează prin apariţia relativ constantă a cazurilor de boală într-un teritoriu, în număr redus, fără
legătură aparentă între cazuri. Când boala endemică evoluează cu izbucniri epidemice, este vorba despre
endemo-epidemie.

 Manifestarea sporadică
Este rară, cu număr scăzut de cazuri, izolate, cu apariţie neregulată într-un teritoriu.Poate fi punctul de plecare
pentru o epidemie sau puntea între două epidemii.

5.5.1.3. Boli microbiene transmise prin apă

 Febra tifoidă şi paratifoidă
Agentul etiologic:Salmonella thyphi, Salmonella parathyphi A, B
Viabilitatea în apă:
- Salmonella thyphi: 4-10 zile în ape curgătoare
- Salmonella parathyphi A şi B: 30 zile în ape stătătoare şi de profunzime; 2-3 luni în ghiaţă, nămol; 5
zile în apă minerală; 4-9 zile în apă de mare
Caracteristici:
 - 60% din cazuri prin transmitere prin apa potabilă: scăldat, folosirea gheţii naturale
- epidemiile de febră tifoidă sunt precedate de gastroenterite cu E.coli şi urmate de cazuri de febră
paratifoidă
- în prezent, scădere considerabilă a morbidităţii prin măsuri sanitare
- ameliorarea aprovizionării cu apă potabilă prin sistem central
- ameliorarea îndepărtării reziduurilor
- imunizare antitifică.

 Dizentaria bacilară
Agentul etiologic: Shigella
Viabilitatea în apă:
- 5-38 zile, mai ales la temperatură a apei scăzută (când flora autohtonă este inhibată)
- 2 luni în ghiaţă.
Caracteristici:
- calea principală de transmitere: prin mâini murdare
- transmitere prin apă, în creştere
- evoluţie frecvent atipică (gastroenterite, enterocolite) şi sub formă de infecţii mixte tifice-dizenterice
- în prezent, morbiditate mai mult în creştere; problemă de actualitate prin ineficienţa vaccinării și
selecţionare de tulpini rezistente.

 Holera
Agentul etiologic: Vibrion choleric
Viabilitatea în apă: zile – 6 luni; bine adaptat condiţiilor de mediu (apă de canal, apa lacurilor).
Caracteristici:
- Transmitere preponderent prin apă. Holera El Tor – focare permanente în teritorii cu stare sanitară
precară.

 Enterocolita
Agentul etiologic: E.coli, Pseudomonas aeruginosa, Enterococcus, Proteus, Clostridium welchi
Viabilitatea în apă: sub 1 lună
Caracteristici:
- E.coli - epidemii în unităţi pentru copii mici şi sugari; mortalitate 50%
- Pseudomonas aeruginosa - epidemii la copii mici, în zone cu climat cald
- Enterococcus, Proteus, Cl. welchi - epidemii.

 Leptospiroze
Agentul etiologic: Leptospira
Viabilitatea în apă:zile - 2 săptămâni
Caracteristici:
- antropozoonoză cu focalitate naturală (focare de leptospire la rozătoare)
- contaminarea omului prin: îmbăiere, pescuit în apa de suprafaţă infectată (leptospirele traversează
tegumentele); consumul apei
- contaminarea apelor prin: fecale şi urină, cadavre de rozătoare; ape reziduale de la crescătorii de
animale; adăparea animalelor bolnave
- sezonalitate vara, începutul toamnei sub formă de epidemii.

 Bruceloza
Agentul etiologic: Brucella
Viabilitatea în apă:40-60 zile
Caracteristici:
- transmitere prin apă la personalul de îngrijire, medici veterinari
- contaminarea apei prin produşi de avort de la animale de fermă bolnave; dejecte animale.
 Tularemia
Agentul etiologic: Pasteurella tularensis
Viabilitatea în apă: 2-3 luni
Caracteristici:
- transmitere prin apă contaminată, prin: îmbăiere, pescuit (Pasteurella traversează tegumente şi
conjunctive indemne); epidemii de vară; consum de apă
- contaminarea apelor de suprafaţă cu dejecte, cadavre de rozătoare.
  Tuberculoza intestinală
Agentul etiologic: B. Koch
Viabilitatea în apă:scurtă
Caracteristici:
- transmitere prin consum şi îmbăiere în apă contaminată
- incidenţă crescută în colectivităţi riverane cursurilor de ape – bazine receptoare pentru ape uzate de la
spitale, sanatorii.

 Antrax
Agentul etiologic: B. anthracis
Viabilitatea în apă: luni
Caracteristici: transmitere rară prin apă de suprafaţă contaminată cu ape uzate din industria pielăriei şi altor
produse animale.

 Febra Q
Agentul etiologic: Coxsiella burneti
Viabilitatea în apă:160 zile
Caracteristici: transmitere prin apă contaminată cu dejecte animale: consum, îmbăiere.

5.5.1.4. Boli virotice transmise prin apă

 Enterovirusuri: poliovirusuri, Coxsackie A și B, Echo, enterovirusuri noi
Boli determinate: paralizii, nevrite, meningite, encefalite, boli respiratorii (herpangină, pleurodinie), boli
digestive diareice, miocardite, conjunctivită acută hemoragică, exantem.

 Virusul hepatitei A
Boala determinată: hepatita virală.

 Virusul gastroenteritei
Boala determinată: gastroenterită acută febrilă.

 Rotavirusuri
Boli determinate: diareea acută a sugarului, diareea călătorului la adult.

 Adenovirusuri
Boli determinate: infecţii respiratorii, infecţii conjunctivale, infecţii meningoencefalitice, veruci comune,
encefalopatia progresivă multifocală.
 Parvovirusuri
Boli determinate: boli respiratorii acute la copii, adeno-asociate; cancer de col uterin, herpes-asociat.

5.5.1.5. Boli parazitare transmise prin apă

 Dizenteria amoebiană
Parazitul, forma infestantă:Entamoeba histolitica; chist
Caracteristici: afectează 10% din populaţia globului, 50% din populaţiile care trăiesc în condiţii sanitare precare.

 Lambliaza
Parazitul, forma infestantă: Lamblia intestinalis; chist
Caracteristici:
- cel mai frecvent flagetlat al omului
- 10-15% forme simptomatice
- transmitere prin apă infestată, contact intim (familii numeroase, pubertate).

 Tricomoniaza
Parazitul, forma infestantă:Trichomonas vaginalis; parazit adult
Caracteristici:
- transmitere sexuală principală
- transmitere prin apă de îmbăiere: apă încălzită în piscine, ştranduri; îmbăiere simultană sau succesivă de
persoane bolnave şi sănătoase.

 Teniază
Parazitul, forma infestantă:Taenia solium; Taenia saginata; ouă
 Caracteristici:
- boală oculară cu tulburări de vedere, orbire
- boală cerebrală pseudotumorală.
 Echinococoza
Parazitul, forma infestantă:Taenia echinococcus; ouă
Caracteristici: localizare hepatică, pulmonară.

 Himenolepidoza
Parazitul, forma infestantă:Himenolepis nana; ouă
Caracteristici: transmitere rară prin apă.

 Fascioloza
Parazitul, forma infestantă: Fasciola hepatica, ouă
Caracteristici:boală hepatobiliară.

 Ascaridioza
Parazitul, forma infestantă:Ascaris lumbricoides; ouă
Caracteristici: transmitere indirectă prin apă; fructe, zarzavaturi cultivate pe terenuri irigate cu ape fecaloid-
menajere neprelucrate.

 Tricocefaloza
Parazitul, forma infestantă: Tricocephalus hominis; ouă
Caracteristici: transmitere indirectă prin apă; fructe, zarzavaturi cultivate pe terenuri irigate cu ape fecaloid
menajere neprelucrate.

 Oxiuroza
Parazitul, forma infestantă: Oxiurus vermicularis; ouă
Caracteristici: transmitere indirectă prin apă; fructe, zarzavaturi cultivate pe terenuri irigate cu ape fecaloid
menajere neprelucrate.

5.5.1.6. Profilaxie în patologia hidrică infecţioasă

Apa destinată consumului şi necesităţilor menajere nu trebuie să conţină organisme patogene: bacterii,
virusuri, protozoare, helminţi.

Protecţia sanitară a surselor şi instalaţiilor de aprovizionare cu apă potabilă contra poluării biologice prin:
- inspecţie sanitară şi recoltarea şi analiza probelor de apă
- colectarea şi îndepărtarea igienică a reziduurilor lichide şi solide ale colectivităţilor, dezinfecţia
acestora
- depistarea şi asanarea izvoarelor de infecţie umane şi animale.

Eficacitatea tratamentului apei (filtrarea, pentru reţinerea paraziţilor patogeni, dezinfecţia, pentru distrugerea
bacteriilor şi virusurilor patogene).
Dintre indicatorii bacteriologici ai apei potabile, numărulde E.colieste indicatorul cel mai specific de poluare
fecală şi al eficacităţii tratamentului apei.

Promovarea sănătăţii populaţiei în vederea cunoaşterii posibilităţilor de transmitere a bolilor hidrice infecţioase
şi de prevenire a lor.

5.5.2. Patologia hidrică neinfecţioasă

5.5.2.1. Etiologie
Compoziţia naturală a apei cuprinde substanţe minerale care se găsesc şi în organismul uman: macroelementele
şi microelementele. Ele sunt definite ca substanţe biogene, vitale pentru funcţionarea organismului.Carenţa sau
excesul perturbă această funcţionalitate, cu posibila apariţie a unor boli.

Riscurile pentru sănătate datorate prezenţei substanţelor chimice toxice în apa de băut diferă de riscurile
contaminării microbiologice. Compușii chimici din apă determină rar efecte acute, exceptând o poluare chimică
accidentală masivă a unei surse de apă.
Importante sunt problemele de sănătate datorate expunerii prelungite şi nedorite la substanţe cu proprietăţi
toxice cumulative: metale grele, substanţe cancerigene.
Dezinfectantele chimice folosite la tratarea apelor duc la formarea unor subproduşi cu potenţial toxic:
trihalometanii, clorfenolii. Formarea subproduşilor de dezinfecţie poate fi prevenită prin reducerea substanţelor
organice înaintea clorării apei.
5.5.2.2. Carenţa de iod şi distrofia endemică tireopată
Iodul este componenta principală a hormonului tiroidian, tirozina. În organismul uman, tiroida concentrează cel
mai activ iodul, comparativ cu alte organe.
Necesarul de iod al organismului va asigura optima funcţionalitate a glandei tiroide şi este estimat la 100-200
µg/24 ore, asigurat în procentaj de 80-90% prin alimente şi 10-20% prin apă, aer.
Necesarul de iod al organismului este crescut în condiţii fiziologice şi de mediu caracterizate prin creşterea
metabolismului: maternitate, copii, adolescenţi, muncă fizică şi intelectuală intensă.

Carenţa primară de iodeste definită prin concentraţia iodului din apă sub 5 µg/l apă, ca indicator global al
carenţei de iod în factorii de mediu (sol, apă, alimente, aer); eliminarea urinară de iod sub 50 µg/24 ore.
Carenţa secundară este o carenţă relativă de iod, prin utilizarea defectuoasă a iodului de către organism,
datorită prezenţei unor factori extrinseci gușogeni care viciază metabolismul normal al iodului:
- compuşi naturali din alimente vegetale (varză, gulii, conopidă, napi) detipul tiocianaţi, ce se pot
substitui iodului (corectarea deficitului prinaport crescut de iod)
- hemaglutinine din leguminoase uscate insuficient tratate termic (soia, fasole,linte, mazăre) şi care
împiedică reabsorbţia hormonului eliminat prin bilă,urmată de pierderea prin fecale (tratamentul
termic inactivează hemaglutininele)
- polifenoli, componenţi ai glucozidelor din frunze, fructe, care scad sinteza hormonului tiroidian
(corectarea deficitului prin aport crescut de iod)
- prelucrarea, inclusiv dezinfecţia apelor în vederea potabilizării
- alţi factori guşogeni: exces de calciu, urocrom, nitraţi, manganul în apă;exces de alimente bogate în
miniechivalenţi bazici.
În condiţii de carenţă de iod, tiroida îşi măreşte activitatea compensatoriu, foliculii se hipertrofiază, se încarcă cu
coloid şi glanda se hipertrofiază cu apariţia guşei. Guşa endemică se întâlneşte la populaţia care consumă
alimente şi apă sărace în iod (în zonele unde solul are un conţinut redus de iod: zone carpatice - Munţii Apuseni
şi subcarpatice - Valea Argeşului ).

Profilaxia distrofiei endemice tireopateeste eficientă prin administrare de sare iodată: iodat de potasiu 15-25
mg/kg sare, în zonele guşogene, la copii şi gravide, sau tablete de iodură de potasiu.
Îmbogăţirea unor alimente cu iod (pâinea, dulciurile, bomboane, ciocolată) nu a dat rezultatele așteptate.
Asocierea iodului cu cupru determină un efect profilactic şi terapeutic superior administrării singulare de iod.

5.5.2.3. Carenţa de fluor şi caria dentară

Fluorul din organism este localizat în oase şi dinţi.
Necesarul de fluor se asigură prin apă (2/3-3/4) şi prin alimente (peşti, crustacei, scoici, frunzele şi mugurii
arborelui de ceai). Raţia zilnică totală de fluor pentru adult este de 3-4 mg.
Optime sunt concentraţiile de fluor în apă între 0,7-1,5 mg/dm3. Pe glob, peste 75% dintre sursele de apă sunt
deficitare în fluor.

La nivelul dinţilor, fluorul are efect carioprotector prin:

- formarea fluoroapatitei prin înlocuirea unor grupări hidroxil din hidroxiapatită cu fluor, la nivelul
smalţului dentar, cu creşterea rezistenţei la acizii rezultaţi din fermentarea glucidelor rămase pe suprafaţa
dinţilor, în spaţiile interdentare, sub acţiunea microorganismelor
- acţiunea bacteriostatică a fluorului asupra microorganismelor din placa dentară (inhibă enolaza şi
producerea de acid lactic, acid acetic)
- inhibarea unor enzime cu rol în demineralizarea smalţului şi dentinei.
Efectul cariopreventiv estemaxim în perioada intrauterină şi preeruptivă (până la 10-14 ani; după unii autori, cea
mai mare receptivitate la 7-8 ani) şi continuu, toată viaţa.
Intervenţia unor micro- şi macroelemente însoţitoare din apă este dovedită pentru: molibden (favorizează
absorbţia fiuorului), zinc, nichel, mangan, seleniu (acţiune anticarioasă), vanadiu (măreşte stabilitatea
hidroxiapatitei).

În condiţiile consumului de apă cu carenţă de fluor apare caria dentară.

Pentru profilaxia cariei dentare se recomandă asigurarea unei concentraţii de 1mg fluor/dm3apă prin fluorizarea
apei.
Se mai recomandă: alimentaţie complexă cantitativ şi calitativ referitoare la proteine, glucide, lipide, vitamine şi
elemente minerale; fortificarea cu fluor a unor produse alimentare (lapte, făină, sare); folosirea unor paste de
dinţi cu fluor, a unor soluţii cu fluorură de sodiu pentru badijonarea dinţilor, administrare de tablete sau soluţii cu
fluor.

5.5.2.4. Excesul de fluor şi fluoroza endemică

Fluoroza cu manifestare endemică, intoxicaţia cu fluor, se întâlneşte în teritorii geografice bogate în fluor în
factorii de mediu: zăcăminte cu compuşi de fluor, îngrăşăminte bogate în fluor, vulcani stinşi sau activi.

Cauzele fluorozei endemice:

- consumul apei cu un conţinut de fluor de 5-6 mg/dm3 apă
- consumul unor cantităţi mari constante de 7-8 dm3apă/zi, apa având un conţinut normal de fluor (în zone
climatice calde).

Manifestările fluorozei endemice. La început apare fluoroza dentară, boală locală dentară, favorizată de un
aport crescut de fluor de aproximativ 2-2,5 ani, mai ales la vârstele de 10-14 ani, cu evoluţie graduală.
Urmează fluoroza generalizată, cu modificări osoase cu evoluţie spre anchilozare; semne de epuizare fizică şi
nervoasă; caşexia fluorotică.

5.5.2.5. Micro- şi macroelementele şi bolile cardiovasculare

Bolile cardiovasculare sunt plurietiologice, cu intervenția unor factori exogeni concretizați prin deprinderi
neigienice (alimentaţie neraţională, sedentarismul, fumatul excesiv, suprasolicitarea nervoasă) și factorul de
mediu hidric.

Apa este un factor cu acţiune de lungă durată asupra stării de sănătate:

- Duritatea scăzută a apei potabile (în principal sărurile de calciu şi de magneziu) se însoţeşte de
mortalitate crescută prin boli cardiovasculare. Elementele minerale manifestă o acţiune de protecţie a
miocardului, antiaterosclerotică, şi intervin în funcţionalitatea miocardului.
- Magneziul (din cadrul durităţii apei) este un modulator al activităţii muşchiului cardiac prin complexul
Mg-ATP. Magneziul participă la procese oxidative, de sinteză şi de transport în celula cardiacă. În scop
potabil, nu se recomandă dedurizarea apei cu conţinut crescut de minerale.
- Cromul are o acţiune de protecţie împotriva unor factori nefavorabili activităţii cardiace.
- Manganul are efect lipotrop, hipocolesterolemiant, împiedică modificările ateroslcerotice, participă la
transportul oxigenului la ţesuturi, inclusiv la miocard.
- Zincul are acţiune sinergică cu manganul.
- Vanadiul are rol în transportul oxigenului şi împreună cu manganul şi cu zincul este antihipoxemic.
- Cuprul în concentraţie crescută este un factor aterogen. Cadmiul în concentraţie crescută are rol în
apariţia hipertensiunii arteriale. Clorura de sodiu în exces în apă şi în alimente determină
hipertensiunea arterial endemică.

5.5.2.6. Excesul de nitraţi şi methemoglobinemia

În apele de suprafaţă şi subterane poate să apară o concentraţie crescutăde nitraţi prin utilizarea
fertilizantelorazotoase în agricultură, prin poluarea solului cu reziduuri organice naturale şi artificiale.

Prin utilizarea apei cu conţinut crescut în nitraţi în alimentaţia artificială a sugarului, mai frecvent în mediul
rural, apare intoxicaţia numită methemoglobinemie.
Pentru apariţia bolii este necesar ca nitraţii din apă să fie reduşi la nitriţi: invadarea tubului digestiv cu floră
nitrat-reducătoare, îndeosebi enterobacteriacee (Salmonella, E.coli, clostridii, Proteus) alături de stafilococ,
enterococ. Această floră provine din tubul digestiv inferior al sugarului, din apa folosită în alimentaţie, laptele
praf contaminat, abcesele parotidiene. pH-ul gastric de 4 este favorabil dezvoltării florei.
Nitriţii rezultaţi trec în sânge şi formează cu hemoglobina methemoglobina, motiv de hipoxietisulară.
Hematiile conţin enzime reducătoare care desfac hemoglobina din compus, cu condiția nedepăşirii capacităţii
enzimelor.
Factori predispozanţi, particulari pentru sugari, în apariţia methemoglobinemiei:
- preponderenţa hemoglobinei de tip fetal, 80%, cu afinitate mai mare faţă de nitriţi, comparativ cu
hemoglobina de tip adult
- cantitatea de apă ingerată de sugar raportată la greutatea corporală, mult mai mare decât la adult (circa de
12 ori)
- imaturitatea enzimelor reducătoare ale hematiilor şi imposibilitatea eliberăriihemoglobinei din complexul
cu nitriţii.
Intoxicaţia acută cu nitraţi (boala albastră, boala de apă) se manifestă prin cianoza feţei şi buzelor, tulburări
respiratorii, tulburări gastrointestinale.
Intoxicaţia cronică se însoţeşte de scăderea rezistenţei organismului și creşterea receptivităţii la infecţii.

Profilaxie în methemoglobinemie
Alimentaţie naturală a sugarului, cel puţin în primele trei luni când receptivitatea la efectul toxic al nitraţilor
este maximă.
Profilaxia infecţiilor digestive şi respiratorii ale sugarului, pentru reducerea riscului de intoxicaţie, mai ales la
sugarii alimentaţi artificial.
Cunoaşterea concentraţiei nitraţilor în apa de băut cu respectarea concentraţiei maxime admise (45 mg/dm3
apă); evidenţa fântânilor folosite pentru aprovizionarea locală cu apă potabilă.
Reglementarea utilizării şi depozitării fertilizantelor, pentru protecţia surselor şi instalaţiilor de apă potabilă.
Educareamamelor pentru recunoaşterea simptomelor intoxicaţiei cu nitraţi.

5.5.2.7. Profilaxie în patologia hidrică neinfecţioasă

- Apa potabilă trebuie să respecte condiţiile chimice de calitate.
- Protecţia sanitară a surselor şi instalaţiilor de aprovizionare cu apă potabilăcontra poluării chimice.
- Prelucrarea corectă a apei în vederea potabilizării, cu reglementarea precisă a calităţii substanţelor
dezinfectante.
- Prevenireacoroziunii în reţeaua de apă.
 6. REZIDUURILE COLECTIVITĂȚILOR UMANE

Prin reziduuri sau deșeuri se înţeleg resturile care rezultă din activităţile umane, cu potențiale efecte asupra
sănătățiioamenilor, mediului sau aspectului unui habitat.
Printre consecinţele nedorite ale civilizaţiei umane se numără formarea şi creşterea cantitativă şi a diversităţii
reziduurilor.

Managementul deșeurilor se referă la educația privind colectarea, transportul, tratarea, reciclarea și depozitarea
deșeurilor. Gestionarea deșeurilor are ca scop reducerea riscurilor pentru om și mediul înconjurător, și
economisirea unor resurse naturale prin reutilizarea părților recuperabile.

Clasificarea deșeurilor după proveniență

 Deșeuri municipale și asimilabile, generate în mediul urban și rural
- Deșeuri menajere, provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri, restaurante, instituții
publice
- Deșeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze, praf)
- Deșeuri din construcții și demolări, provenite din activitatea de construcții, modernizarea și
întreținerea străzilor
- Nămol orășenesc, rezultat din stațiile de tratare a apelor uzate și menajere

 Deșeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare și cabinete medicale

 Deșeuri de producție, din procesele tehnologiceindustriale sau agricole

- Deșeuri industriale stocabile, clasificate în: periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest;
nepericuloase și netoxice; inerte, de exemplu cele provenite din construcții; toxice, de exemplu cele
medicale, radioactive; produse în cantități foarte mari, de exemplu cenușile termocentralelor care
funcționează pe cărbune
- Deșeuri agro-zootehnice, provenite din agricultură și zootehnie
- Deșeuri speciale, categorie în care intră explozibilii și substanțele radioactive.

6.1.REZIDUURILE LICHIDE, APELE UZATE

Prin ape uzate se înţeleg apele care au constituit obiectul unei folosinţe umane şi şi-au schimbat calităţile în
funcţie de utilizare şi prezintă riscuri pentru sănătate.

6.1.1. Compoziţia apelor reziduale în relaţie cu starea de sănătate

 Substanţele organice oxidabile

Necesită un mare consum de oxigen, fiind descompuse sub acţiunea florei microbiene. În apele reziduale
menajere se întâlnesc sub formă de celuloză, amidon, grăsimi, acizi organici. În apele uzate industriale, cea mai
mare concentraţie se întâlneşte în apele industriei alimentare. Apele reziduale zootehnice sunt bogate în
antibiotice, biostimulatori şi pesticide.

 Substanţele minerale
Se întâlnesc sub formă de metale, cărbune, argilă, nisip în apele uzate menajere. Apele uzate industriale conţin
cantităţi mari de compuşi anorganici cu potenţial toxic: arsen, cadmiu, crom, plumb, mercur.

 Agenţii biologici patogeni

Viabilitateagermenilor în apele reziduale este apreciată în medie la: 3 luni pentru salmonele, vibrionul holeric;
6 luni pentru bacilul tuberculos; o lună pentni virusul poliomielitei, leptospire, ouă de paraziţi; ani de zile pentru
clostridii, germenii gangrenei gazoase.

Apele reziduale cu conţinut mare de organisme patogene au rol epidemiologie direct în apariţia îmbolnăvirilor:
febră tifoidă şi alte salmoneloze, leptospiroze, dizenterie bacilară, tuberculoză, poliomielită, hepatită, gangrena
gazoasă.

Accesul rozătoarelor în conductele de canalizare poate determina epidemii de leptospiroză, rozătoarele fiind
rezervoare de leptospire.
Irigarea culturilor de legume cu ape fecaloid menajere stă la originea ascaridiozei şi tricocefalozei, transmise
prin consumul legumelor crude infestate.
Depunerea dejectelor umane ce conţin proglote de Taenia saginata pe păşuni, favorizează infestarea bovinelor
care constituie gazdă intermediară pentru acest parazit.
Deversarea apelor uzate neepurate în ape curgătoare folosite ca loc de îmbăiere, duce la epidemii hidrice de febră
tifoidă, paratifoidă, hepatită.

6.1.2. Colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide prin reţeaua de canalizare

Cerinţele sanitare ale reţelei de canalizare subterană

- corect dimensionat pentru cerinţele actuale şi de perspectivă ale localităţii
- asigurarea circulaţiei rapide a apelor uzate pentru prevenirea descompuneriicomponentelor
- închiderea etanşă pentru prevenirea poluării solului, surselor de apă şiatmosferei, a contactului direct al
omului, rozătoarelor şi insectelor
- posibilităţi de ventilaţie şi de acces pentru serviciile de întreţinere şi desalubritate.

6.1.3. Epurarea apelor reziduale

Epurarea apelor reziduale cuprinde totalitatea metodelor fizice, chimice şi biologice de neutralizare a
componentelor poluante, care să permită evacuarea acestora în bazine naturale fără a periclita sănătatea
mediului şi a omului.

 Metode fizice de epurare

Metodele fizice de epurare permit reducerea poluanţilor în suspensie, organici şi minerali, prin reţinere şi
îndepărtare.
Iniţial, apele uzate sunt strecurate.
Eficienţa epurării prin sedimentare simplă este scăzută, de 20-30%. Eficienţa creşte prin
folosireacoagulanţilor, până la 90-95%.
Comparativ cu sedimentarea simplă sau cu coagulare, utilizarea decantoarelor Imhoff prezintă avantajele:
reducerea importantă a cantităţii de nămol, reducerea substanţelor organice şi a organismelor patogene până la
90%, producerea de metan folosit ca sursă de energie.
Având în vedere conţinutul încă important în substanţe organice, substanţe minerale şi organisme patogene al
apelor epurate fizic, epurarea fizică trebuie privită doar ca o treaptă intermediară de tratare, urmată de epurare
chimică şi biologică.

 Metode chimice de epurare

Metodele chimice de epurare ale apelor reziduale se adresează, în special apelor reziduale industriale.
Neutralizarea substanţelor chimice poate fi asociată cu recuperarea acestora.

 Metode biologice de epurare

Metodele biologice de epurare ale apelor reziduale se bazează pe procese similare celor de autopurificare prin
procedee biologice care se produc în natură (sol, apă).
Recurgerea exclusivă la procesele biologice de autopurificare din natură pentru purificarea apelor reziduale
necesită suprafeţe naturale întinse. Pentru atingerea aceluiaşi scop, dar într-un timp mai scurt şi pe suprafeţe mult
mai reduse, se procedează la intensificarea şi accelerarea proceselor biologice pe căi artificiale.

Metode biologice de epurare pe suprafeţe mari

- Prin intermediul solului
Apele reziduale deversate pe sol sunt supuse fixării substanţelor organice şi a microorganismelor pe suprafaţa
granulelor, cu formarea unui înveliş biologic, numit zooglee. Zoogleea odată formată, absoarbe în continuare
componentele apelor uzate. Cu ajutorul florei telurice şi cu participarea oxigenului atmosferic, substanţele
organice sunt mineralizate, iar microorganismele de impurificare, distruse.
- Prin intermediul apei lacurilor
Apa lacurilor naturale şi artificiale permite o diluare importantă a apelor uzate, diluare urmată de descompunerea
substanţelor organice şi distrugerea microorganismelor.

Metode biologice de epurare pe suprafeţe mici (filtre biologice)

Filtrele biologice sunt filtre artificiale care folosesc ca material filtrant fie nisipul (filtrul intermitent), fie coxul,
zgura sau cărămida (filtrul de contact, filtrul stropitor). Maturarea filtrului presupune tratarea acestuia timp de 1 -
2 săptămâni cu lichide bogate în substanţe organice, în vederea formării membranei biologice, zoogleea.
- Nămolul activat este metoda biologică de epurare cea mai bună pentru aşezările urbane mari. Eficienţa
este foarte bună: descompunerea substanţelor organice într-o proporţie de 90-95%, îndepărtarea
enterovirusurilor într-un procentaj de 99%, timpul de epurare scurt (5-6 ore).
Funcţionare. Într-un bazin betonat care conţine apă reziduală se introduce aer sub presiune prin orificii
existente în pereţii bazinului. Curenţii de aer produc o mişcare continuă a apei. În decurs de 30-50 de
zile, fără primenirea apei, se formează zoogleea din flocoane de nămol activat. Bazinul va putea începe
să funcţioneze când nămolul activat reprezintă 20-30% din volumul apei reziduale. La introducerea
apelor uzate, substanţele organice sunt adsorbite pe suprafaţa flocoanelor şi apoi oxidate în circa 6 ore,
cu recâştigarea capacităţii flocoanelor de nămol de a adsorbi alte substanţe organice. Apa tratată şi
nămolul activat sunt trecute prin decantoare, nămolul fiind repompat în bazin.

6.1.4. Dezinfecţia apelor reziduale

Cea mai folosită este dezinfecţia cu clor, preferabil în formă gazoasă, sau sub formă de substanţe clorigene
(hipoclorit). Pentru o eficienţă crescută, apa care se tratează va fi cât mai bine epurată, cu un conţinut cât mai
redus de substanţe organice. Clorul rezidual liber, indicator al eficienţei dezinfecţiei, va fi îndepărtat prin aerarea
apei pentru a nu perturba flora şi fauna bazinului receptor.
Dezinfecţia se poate face şi prin ozonizare.

6.1.5. Deversarea apelor reziduale

 În ape de suprafaţă
Pentru asigurarea proceselor de autopurificare în bazinul natural receptor, este necesară cunoaşterea precisă şi
în dinamică a compoziţiei şi debitului apelor reziduale, ca efluenţi; a folosinţei şi debitului apei de suprafaţă, ca
bazin receptor.
După deversarea apelor reziduale, condiţiile de calitate ale bazinului receptor trebuie să se încadreze în
normativele sanitare în vigoare.

 În ape subterane
În principiu, deversarea apelor reziduale în apele subterane este interzisă.
În absenţa altor soluţii, când volumul apelor reziduale este redus şi când apa freatică (de mică adâncime) nu este
folosită ca sursa de apă, pot fi utilizate puţurile absorbante cu asigurarea unui strat de 2-3 m de sol, până la
pânza de apă subterană. Apele reziduale îndepărtate astfel trebuie dezinfectate obligatoriu.

6.1.6. Îndepărtarea apelor reziduale ale colectivităţilor mici

Epurarea apelor reziduale colectate are loc în bazine septice din beton, în care apa stagnează 1-3 zile. Prin
sedimentare se formează nămolul care intră într-un proces de autodigestie anaerob. După acest tratament primar
de limpezire, se procedează la dezinfecţia apei şi deversarea într-un bazin receptor.

6.1.7. Îndepărtarea apelor reziduale în absenţa reţelei de canalizare

În absenţa reţelei de canalizare, colectarea şi îndepărtarea apelor reziduale se referă la apele fecaloid-menajere cu
ajutorul latrinelor.
Cerinţe sanitare:
- să nu permită contaminarea solului şi a apelor de suprafaţă şi de profunzime
- să nu permită accesul insectelor, rozătoarelor în interior
- să nu emane mirosuri neplăcute
- să fie simple, uşor de construit.

6.2. REZIDUURILE SOLIDE

Reziduurile solide sunt resturi din activitatea umană, insolubile în apă, parţial sau total recuperabile, şi cu
potenţial risc pentru sănătate.

6.2.1. Compoziţia reziduurilor solide în relaţie cu starea de sănătate

  Substanţele organice oxidabile
Sunt bine reprezentate în reziduurile menajere şi zootehnice, reziduurile din industria alimentară. Ele constituie
substratul nutritiv pentru microorganisme, inclusiv cele patogene. Totodată, substanţele organice sunt suportul
nutritiv şi pentru vectori, de tipul insectelor, rozătoarelor.

 Substanţele chimice toxice

Se întâlnesc în special în reziduurile industriale. Ele constituie riscuri pentru sănătate, direct, prin contactul
nemijlocit al omului, cât şi indirect, prin ape subterane sau de suprafaţă, prin alimente vegetale şi animale
impurificate.

 Organismele biologice patogene

Au o rezistenţă crescută în reziduuri, apreciată în medie la 65 de zile pentru streptococi, stafilococi, bacilul
difteric, coli, leptospire, brucele; 90 zile pentru salmonele; 15 zile pentru shigele; 200-300 zile pentru bacilul
tuberculos; 20 zile pentru vibrionul holeric; ani de zile pentru bacilul tetanic; luni de zile pentru bacilul botulinic;
10-30 ani pentru bacilul cărbunos; 20-40 zile pentru virusul hepatitei, poliomielitei.

 Vectorii
Reziduurile solide oferă adăpostire, substrat nutritiv şi posibilităţi de înmulţire unor vectori, cum ar fi insectele şi
rozătoarele.
Din punct de vedere epidemiologic, vectorii vehiculează mecanic agenţii patogeni din reziduuri, şi în acelaşi
timp în reziduuri, contribuind la infectarea şi infestarea acestora. Riscul infecţios este cu atât mai mare, cu cât
reziduurile sunt situate mai aproape de colectivitatea umană şi gospodării.
Prin vehicularea bacteriilor, virusurilor, protozoarelor şi ouălor de paraziţi intestinali, insectele au rol în
transmiterea unor boli infecţioase: febra tifoidă, febrele paratifoide, dizenteria bacilară, holera, tuberculoza,
pesta, difteria, infecţii stafilococice şi streptococice, hepatita virală, poliomielita, ascaridioza, tricocefaloza.
Rolul de vector al rozătoarelor a fost dovedit în dizenteria amoebiană, bruceloză, leptospiroză, tularemie, febra
Q, encefalitele sezoniere, teniaze, trichineloză.

6.2.2. Precolectarea reziduurilor solide

Precolectareadeșeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente: coșuri de gunoi, pubele (pentru deșeurile
menajere) și containere (pentru deșeurile stradale și cele produse de agenții economici).Pentru a permite
reciclarea, colectarea deșeurilor care conțin materiale refolosibile se face separat în recipiente de culori diferite.
Pe recipente există etichete care precizează exact ce fel de deșeuri se pot pune în recipientul respectiv.

6.2.3. Colectarea și îndepărtarea reziduurilor solide

Colectarea propriu-zisă a deșeurilor este efectuată de către servicii specializate, cu ajutorul autogunoierelor, care
sunt echipate cu sisteme de basculare a pubelelor și containerelor și cu instalație de compactare.
Transportul deșeurilor se poate face pe cale rutieră, feroviară sau navală.

6.2.4. Metode de tratare a reziduurilor solide

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deșeurilor. Metodele de tratare ale deșeurilor sunt variate, la fel ca
deșeurile în sine și locul lor de proveniență. În principiu, deșeurile pot fi scoase din circuitul economic
(eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate).
Eliminarea și recuperarea deșeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează sănătatea oamenilor și fără
utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.

6.2.4.1. Metode fizice de neutralizare

 Depozitarea controlată a reziduurilor solide
În funcție de tipul deșeurilor, depozitele se clasifică în depozite pentru deșeuri periculoase, depozite pentru
deșeuri nepericuloase, depozite pentru materiale inerte și depozite pentru un singur fel de deșeuri
(monodeponie).
Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârșit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ
(îngropare) și este o practică curentă în multe țări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea
s-a încheiat sau în mine abandonate. O rampă de gunoi realizată și exploatată corect este o metodă relativ ieftină
și care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deșeurilor.

 Compostarea reziduurilor solide

Neutralizarea reziduurilor prin compostare utilizează capacitatea de autopurificare a solului, dar cu dirijarea
procesului de mineralizare de către om.
 În spaţii deschise
Reziduurile solide sunt aşezate pe platforme impermeabile, prin alternarea straturilor de reziduuri tasate şi sol, cu
înălţime finală de maximum 2 metri. Mineralizarea substanţelor organice într-un interval de 3-4 luni vara şi 5-6
luni iarna, are loc cu intervenţia florei telurice termofile. Organismele patogene sunt distruse.
 În spaţii închise (camere bioterme)
Camerele bioterme sunt instalaţii de compostare a reziduurilor solide cu un randament mare şi o eficienţă
crescută: reducerea timpului de mineralizare la 8-10 zile, distrugerea organismelor vii inclusiv bacteriile
sporulate, posibilitatea utilizării reziduurilor neutralizate ca și îngrăşământ agricol.

 Incinerarea reziduurilor solide

Incinerarea reziduurilor solide constituie cea mai ingienică şi cea mai economică metodă de neutralizare a
reziduurilor solide şi a nămolului apelor reziduale în colectivităţile umane mari urbane. Temperatura de
incinerare este între 700-1000°C pentru distrugerea tuturor componentelor, şi pentru a preveni poluarea cu
mirosuri dezagreabile.
Amplasarea incineratoarelor colective se face în afara oraşelor. Sunt echipate cu dispozitive de filtrare şi
purificare pentru pulberi, gaze, fum.
Incineratoarele de reziduuri solide sunt folosite în producerea energiei termice. Cenuşa rezultată din ardere poate
fi folosită în industria materialelor de construcţie, la pavaje, construcţia şoselelor.

 Neutralizarea reziduurilor solide ale colectivităţilor mici

În mediul rural, reziduurile solide cunoscute sub denumirea de gunoaie, se compun din gunoiul menajer, gunoiul
de grajd şi gunoiul stradal.
Majoritatea resturilor organice se folosesc în hrana animalelor, iar resturile anorganice se depozitează peste
gunoiul de grajd sau se aruncă în latrine.
Neutralizarea gunoiului de grajd în condiţii igienice este posibilă cu ajutorul platformelor de gunoi, asigurându-
se astfel protecţia mediului.

Cerinţele sanitare ale platformei de gunoi

- amplasarea platformei cât mai departe de locuinţă, la minimum 30 metri de
sursele de apă potabilă şi cât mai aproape de grajd, în locuri umbroase şi
orientate spre nord, ferită de radiaţie solară direct care distruge flora microbiană de mineralizare
- caracteristici constructive: plăci de beton impermeabile, cu suprafaţă corespunzătoare volumului de
reziduuri, înclinate spre periferie şi înconjurate de rigole care duc spre colectoare; rigolele au şi rolul de a
împiedica migrarea larvelor de insecte în sol
- să asigure transformarea gunoiului în îngrăşământ natural în circa 4 luni.

6.2.4.2. Metode chimice de neutralizare

Metodele chimice de neutralizare completează metodele fizice, fiind necesare în etapele de colectare, transport şi
îndepărtarea reziduurilor solide.

 Dezinfecţia
Dezinfecţia reziduurilor solide este necesară în cazul reziduurilor cu risc epidemiologie crescut: din spitale de
boli infecto-contagioase, laboratoare de microbiologie. Se folosesc substanţe clorigene, fenoli, crezoli,
saprocrezoli.

 Dezinsecţia
Dezinsecţia reziduurilor solide se indică la platformele de gunoi, în transportul reziduurilor, la rampele de gunoi.
Se pot folosi periodic insecticide de tipul esterilor fosforici.

 Deratizarea
Se adresează rozătoarelor al căror acces la reziduurile solide are consecinţe nefavorabile multiple, prin folosirea
raticidelor.

6.2.5. Metode de recuperare a reziduurilor solide

Prin recuperarese înțelege extragerea din deșeuri a resurselor care pot fi refolosite. Recuperarea poate fi făcută
prin reciclare, reutilizare, regenerare sau orice alt proces de extragere a materiilor. Poate fi recuperată atât partea
materială, cât și cea energetică. Materialele pot fi refolosite pentru a produce noi bunuri, iar energia poate fi
convertită în energie electrică.

În depozite, recuperarea începe cu sortarea materialelor, urmată de mărunțire, sortarea dimensională-

densimetrică-magnetică-optică. Deșeurile sortate și purificare sunt balotate în prese, fiind gata de livrare spre
beneficiar.

Deșeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare și hârtia, pot fi valorificate prin
compostare, care implică un proces de descompunere a materiei organice. Rezultatul este compostul, un excelent
îngrășământ agricol.

7.FACTORII METEOCLIMATICI

7.1. VREMEA

Vremea este fenomenul natural care rezultă din îmbinarea complexă şi dinamică
- a fenomenelor fizice din natură: radiaţia solară, temperatura şi umiditatea aerului, curenţii de aer,
presiune atmosferică, electricitatea atmosferică
- în interrelaţie cu teritoriul subiacent: latitudinea, altitudinea, configuraţia reliefului, a uscatului şi a
apei.

Vremea se manifestă într-un interval scurt de timp, chiar o zi sau doar o parte a zilei.

Vremea optimă are o acţiune de cruţare a organismului şi de producere de bună dispoziţie. Se întâlneşte în
climatul de şes, de coline (sub 500 m) şi subalpine (500-1000 m). Fenomenele fizice atmosferice au o evoluţie
relativ uniformă, variaţiile maxime pe 24 de ore fiind de: 2°C pentru temperatură, 3 m/sec pentru viteza
curenţilor de aer, 4 mb pentru presiunea atmosferică. Umiditatea relativă este moderată. Zilele sunt senine şi
însorite.

Vremea excitantă este definită prin devierea unuia sau mai multor factori fizici de la optim. Se întâlneşte în
climatul alpin, de stepă (peste 1000-2000 m). Variaţiile maxime în decurs de 24 ore sunt de: 4°C pentru
temperatură, 9 m/sec pentru viteza curenților de aer, 8 mb pentru presiunea atmosferică. Umiditatea relativă este
în jur de 90%. Zilele însorite prezintă frecvente înnorări. Când variaţiile depăşesc aceste valori, se descrie tipul
acut de vreme.

7.2. CLIMA

Clima este un fenomen fizic natural relativ constant, cu oscilaţii seculare, observabile în perioade îndelungate.
Clima reprezintă regimul vremii într-un interval de timp îndelungat şi într-o anumită zonă geografică.

7.2.1. Zonele climatice şi aclimatizarea

Clima nu este o piedică de neînvins pentru om.

Sub acţiunea îndelungată a climei, treptat se realizează aclimatizarea omului în vederea creşterii rezistenţei
organismului. Aclimatizarea înseamnă dezvoltarea unor reacţii fiziologice şi de adaptare la orice tip de vreme, şi
crearea unui climat artificial. Omul contemporan trăieşte într-un climat artificial creat de el şi reprezentat prin
elemente artificiale: locuinţa care-1protejează de influenţa factorilor naturali, îmbrăcămintea şi încălţămintea
prin care îşi păstrează microclimatul locuinţei la părăsirea acesteia; elemente psihosociale. Astfel, omul trăieşte
într-un echilibru dinamic cu mediul înconjurător şi este fiinţa vie care manifestă cea mai mare autonomiefaţă de
mediul înconjurător.

Totodată, prin activitatea sa, omul influenţează evoluţia climei pe plan local şi pe plan planetar. Se apreciază ca
esenţiali în influenţarea climei, factorii: creşterea producţiei de energie folosită de om cu eliberare de căldură;
creşterea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă (efectul de seră); creşterea concentraţiei aerosolilor din aer,
în principal praful (efectul de seră murdară) şi a vaporilor de apă (zborul avioanelor supersonice).
7.2.1.1. Clima polară
Două zone polare, situate la cei doi poli până la latitudinea de 65° prezintă caracteristicile:
- temperatura medie anuală sub 0°C
- însorire slabă dar satisfăcătoare
- uscăciune
- ritmicitatea anotimpurilor: iarna polară cu noapte lungă, vara polară cu zi lungă.
Particularităţile morbidităţii: boli infecţioase relativ rare, datorită densităţii mici a populaţiei; boli legate de
frig, fără frecvenţă mai mare comparativ cu zona temperată, datorita aclimatizării; rahitism rar cu toată radiaţia
ultravioletă redusă, dar cu aport de vitamină D prin consum de peşte.
Aclimatizarea persoanelor (băştinaşi, exploratori polari) se realizează prin:
- creşterea producerii de căldură prin intensificarea metabolismului bazal cu 15-30%
- creşterea activităţii musculare cu 25-30%
- creşterea activităţii glandei tiroide
- creşterea volumului de sânge circulant
- creşterea fluxului sanguin la extremităţi cu 50-70%
- creşterea aportului de grăsimi şi proteine alimentare.

7.2.1.2. Clima temperată

Două zone temperate, cu întindere între paralele de 65° şi 25°, secaracterizează prin:
- temperatura medie anuală între 0°C şi +20°C şi lipsa unor temperaturi extreme
- prezenţa celor patru anotimpuri, variaţii frecvente şi neregulate de vreme.
Particularităţile morbidităţii se corelează cu anotimpurile: carenţe vitaminice, tetanie, activarea tuberculozei,
primăvara; boli digestive, vara; difterie, toamna; boli infecţioase, exanteme, iarna.

7.2.1.3. Clima tropicală

Zona tropicală dispusă în cea mai mare parte în emisfera nordică se defineşte prin caracteristicile:
- temperatura medie anuală peste 20°C
- însorire maximă
- umiditate crescută prin evaporare intensă
- precipitaţii foarte abundente şi deficit de saturaţie foarte scăzut în pădurea tropicală
- evoluţie ritmică a vremii
- prezenţa a două anotimpuri, mai puţin în funcţie de temperatură şi mai mult în funcţie de precipitaţii:
anotimpul cald şi uscat; anotimpul ploios, când nebulozitatea crescută determină şi scăderea
temperaturii, de unde denumirea falsă de iarnă.
Particularităţile morbidităţii: şoc caloric, răceli, pneumonii, boli tropicale transmise prin vectori: malarie,
boala somnului.
Aclimatizarea este posibilă prin:
- scăderea metabolismului bazal cu 10-15%
- creşterea eficienţei transpiraţiei prin creşterea conţinutului sudoraţiei în acizi graşi, cu formarea unei
pelicule de apă la suprafaţa pielii
- scăderea tensiunii arteriale cu 15-25 mmHg
- pigmentaţie de protecţie sub acţiunea radiaţiei ultraviolete
- scăderea sensibilităţii mucoaselor la praf
- adaptarea regimului de activitate şi de odihnă, cu pauze în orele de căldură maximă
- alimentaţie: hidratare corespunzătoare (uneori până la 10 l lichide pe zi); luarea meselor seara şi
dimineaţa (scăderea secreţiilor digestive şi a poftei de mâncare în orele foarte calde); aport de proteine
de calitate superioară; evitarea mâncărurilor grase care necesită efort digestiv crescut.

Apropierea sau depărtarea unei regiuni de suprafeţele de apă influenţează puternic caracterele climatice.
Astfel se distinge:

7.2.1.4. Clima continentală

Este dependentă de capacitatea solului de a se încălzi şi de a se răci mai repede decât apa.
Se defineşte prin variaţii mari de temperatură pe durată scurtă (zi) şi lungă (anotimpuri); umiditate şi precipitaţii
mai reduse; curenţi de aer mai reduşi datorită obstacolelor naturale reprezentate de relief.

7.2.1.5. Clima maritimă

Este dependentă de proprietatea apei de a se încălzi mai încet şi de a ceda mai greu căldura.
Se caracterizează prin variaţii mai reduse de temperatură; umiditate şi nebulozitate crescute; curenţi de aer
ritmici, specifici – brizele marine, între uscat şi apă.
Pe teritoriul României este un climat continental predominent din Europa Centrală; cu influenţă
mediteraneană în sud-vestul Banatului, Oltenia, sudul Dobrogei, de tip optim; cu influenţă de stepă în Bărăgan
şi Dobrogea, de tip excitant; cu influenţă maritimă pe Litoralul Mării Negre cu caracter optim (variaţii relativ
mici de temperatură diurne, presiune atmosferică constantă), dar şi excitant (radiaţie ultravioletă abundentă,
curenţi de aer puternici, aerosoli de iod).

7.3. METEOROPATOLOGIA

S-au stabilit legături între unelefenomene patologice, cum ar fi morbiditatea şi mortalitatea, şi fenomenele
meteorologice caracteristice zonelor climatice.
Pentru aceste fenomene patologice se foloseşte termenul de meteoropatii sau meteoronevroze.

În această interrelaţie, fenomenele meteorologice nu reprezintă factori etiologici, ci factori favorizanţi sau
declanşanţi pentru unele procese patologice.
Fenomenele meteorologice nu intervin izolat, ci global în procesele patologice, eventual cu dominanţa unuia
dintre factori, şi nu prin valoarea absolută, ci prin amplitudinea variaţiilor (variaţii bruşte într-un interval de
timp scurt).

7.3.1. Meteorosensibilitatea

Meteorosensibilitatea sau meteorolabilitatea, reprezintă o tulburare reversibilă de adaptare a organismului la

schimbările de vreme.
Apare mai ales la bolnavii cu nevroze vegetative, la hipertensivi, la cei cu angionevroze, insuficienţă cardiacă, şi
după gripă, angine, puseuri reumatice, boli pulmonare.

7.3.2. Meteorotropsimul

Meteorotropismul înseamnă o exacerbare a proceselor patologice sub influenţa modificărilor de vreme şi pe

un fond de labilitate a sistemului nervos vegetativ.
Sunt considerate boli meteorotrope
- colici legate de calculoze biliare, renale
- crize de apendicită acută
- ulcerul gastroduodenal
- hemoragii
- tromboze
- acutizarea glaucomului
- accese tetanice la copii
- angina pectorală şi infarctul miocardic
- accidente vasculare cerebrale
- crize de astm bronşic
- episoade gripale
- eclampsia
- accese epileptice
- stări euforice sau depresive
- boli sezoniere: infecţioase cu manifestare gastro-enterocolitică cu vârf epidemiologic vara-toamna,
febră tifoidă, poliomielita; scarlatina şi difteria cu vârf epidemiologic primăvara.
Meteorotropismul este în relaţie şi cu mortalitatea. Aceasta este maximă la sfârşitul iernii şi mijlocul verii şi
este minimă primăvara şi toamna.

7.3.2.1. Mecanismul proceselor meteorotrope

Mecanismul proceselor meteorotrope se explică prin acţiunea complexă a fronturilor atmosferice asupra
organismului uman.
Frontul atmosferic, ca limită de separaţie între două mase de aer, se caracterizează prin modificări în salturi ale
temperaturii şi umidităţii aerului, curenţilor de aer, presiunii atmosferice, electricităţii atmosferice, câmpului
magnetic terestru, radioactivităţii, cu influenţă asupra omului şi în special a omului bolnav.
Rezultă o stare de tensiune fizică atmosferică care determină o tensiune fiziologică a organismului.

Apare o stare de stres numită sindromul de front atmosferic cu participarea sistemului nervos şi umoral,
împărţită în trei perioade.
  Perioada care precede frontul
Are o durată de 1-2 zile.
Se caracterizează prin excitanţi reprezentaţi de modificările electromagnetice, ceilalţi factori meteorologici
nefiind afectaţi.
Determină creşterea excitabilităţii nervoase, modificarea tonusului vascular, metabolismului bazal, reactivităţii la
excitanţi reci. Se exacerbează boala, se alterează starea generală, apare cefaleea, durerile precordiale, durerile
articulare, creşte tensiunea arterială.

 Perioada de trecere a frontului

Are o durată medie de 1-6 ore.
Apar noi excitanţi. Se modifică şi ceilalţi factori meteorologici, oricare factor meteorologic putând fi dominant.
Un rol deosebit revine scăderii temperaturii aerului, cauza răcirii organismului.

 Perioada de după front

Durează până la 24 de ore.
Se refac caracteristicile meteorologice şi starea funcţională a organismului.

7.3.3. Profilaxie în meteoropatologie

Profilaxia primară are ca obiectiv perfecţionarea mecanismelor de adaptare a omului sănătos faţă de factorii
meteorologici.
Profilaxia secundară urmăreşte cruţarea persoanelor cu deficiențe morfofuncţionale, în relaţie cu factorii
meteoroclimatici.

Măsurile de profilaxie privesc:

- Factorii meteorologici de macroclimat, cu exploatarea la maximum a efectelor benefice sanogene, şi
atenuarea efectelor negative patogene: amplasarea şi sistematizarea centrelor populate, surselor de
poluare, zonelor de locuit, mărirea spaţiilor verzi şi a suprafeţelor de apă.
- Factorii de microclimat de locuinţă, loc de muncă, din autovehicule, individual.
- Creşterea capacităţii de reacţie a organismului, prin stimularea funcţiilor organismului: circulaţia,
respiraţia, termoreglarea, metabolismele, glandele endocrine, sistemul nervos, cu ajutorul aeroterapiei
şi helioterapiei; prin mijloace medicamentoase, în prevenirea episoadelor dureroase în boli cu
ritmicitate (boala ulceroasă, reumatismul cronic, cicatricile), alături de supravegherea atentă a
regimului de viaţă şi de muncă (dietă, evitarea expunerii la extreme ale factorilor meteorologici).
 8. NECESITĂŢILE NUTRITIVE
ALE OMULUI

O alimentaţie sănătoasă, denumită şi ştiinţifică, raţională, este alimentaţia optimă sub aspect cantitativ şi
calitativ, stabilită în funcţie de particularităţile fiziologice (vârstă, sex, maternitate), ale mediului de viaţă şi de
activitate ale omului, în vederea promovării sănătăţii, a păstrării şi ameliorării capacităţii de muncă, a
augmentării longevităţii.

Necesităţile nutritive, asigurate prin raţia alimentară (cantitatea de alimente necesară organismului într-un
interval de timp dat: o zi, o săptămână), se pot exprima prin:
 necesităţi energetice
 necesităţi de trofine
 necesităţi de alimente.

8.1. NECESITĂŢI ENERGETICE

8.1.1.Metabolismul bazal și cheltuieli suplimentare de energie

Funcţiile organismului uman şi activităţile desfăşurate într-un anumit mediu de viaţă şi de muncă, sunt posibile
numai printr-un consum permanent de energie.

Furnizorii de energie sunt: alimentele prin conţinutul lor în trofine calorigene: glucidele, lipidele şi proteinele.
Valoarea energetică a alimentelor şi cheltuiala de energie umană se exprimă în kilocalorii sau în kilojouli,
echivalenţele fiind: 1kcal = 4,184 kj, 1 kj = 0,239 kcal.
Prin ardere, trofinele eliberează în medie: câte 4,1 kcal/g pentru glucide și proteine, 9,3 kcal/g pentru lipide.

În aprecierea nevoilor energetice, punctul de plecare este starea de repaus fizic şi psihic, à jeune de 12 ore, în
condiţii de neutralitate termică (220C temperatură a mediului ambiant) şi când o cheltuială minimă de energie
face posibilă desfăşurarea funcţiilor vitale: metabolismul bazal. Omul se află în condiţii de repaus absolut în
timpul somnului, dar și atunci când stă lungit în pat sau este aşezat în fotoliu o perioadă limitată.
Metabolismul bazal depinde de factorii următori:
 Greutatea
La un adult normoponderal, metabolismul bazal este de 1 kcal/kgcorp/oră (la bărbat: 1 kcal/kgcorp/oră; la
femeie: 0,90 kcal/kgcorp/oră).
 Vârsta
- 2-2,5 kcal/kg/oră, cele mai crescute valori din viaţa omului, între 1-3 ani
- 1,5-1,7 kcal/kg/oră, între 10-18 ani
- 1 kcal/kg/oră, pentru adultul normoponderal de 25-45 ani
- 0,8-0,7 kcal/kg/oră începând cu 60 de ani.
 Sexul
Pentru aceeaşi greutate corporală, femeia are metabolismul bazal cu 6-10% mai mic decât bărbatul, datorită
proporţiei mai mari de grăsimi și musculaturii mai puţin dezvoltate (diferenţa poate lipsi).
 Proporţia grăsimilor
Excesul de lipide în organism diminuă metabolismul bazal prin: metabolism mai lent al ţesutului gras, pierderi
mai reduse de energie datorită ţesutului celular subcutanat bine reprezentat.
 Hipertrofia musculară
Hipertrofia musculară, asociată şi cu ţesut celular subcutanat redus, duce la o creştere a metabolismului bazal cu
5-8%.
 Sarcina
Maternitatea înseamnă un consum suplimentar de energie, pentru:
- dezvoltarea fătului
- crearea unei rezerve de 4 kg grăsimi pentru ultimul trimestru al sarcinii şi alăptare
- surplusul corporal al femeii, de 10-12 kg.
Chiar dacă nevoile energetice în maternitate variază în limite foarte largi dependent de modul de viaţă,
suplimentul energetic variază în limite fiziologice:
- 150 kcal/zi în primul trimestru de sarcină
- 350 kcal/zi în trimestrul al doilea şi al treilea
 - 750 kcal/zi în perioada de lactaţie (600 kcal - valoarea calorică a 850 ml lapte/zi; 150 kcal - efortul
secretor).
Costul unei sarcini dusă la termen şi o perioadă de alăptare de 6 luni este în medie de 80000 kcal.

Activităţile desfăşurate de om în afara condiţiilor metabolismului bazal se însoţesc de cheltuieli suplimentare

de energie.
 Consumul de alimente
Consumul alimentelor înseamnă un surplus energetic pentru funcţia secreto-motorie digestivă, procesele de
absorbţie activă, metabolismul intermediar al trofinelor, şi care poartă denumirea de acţiune dinamică specifică
(ADS), termogeneza indusă de alimente. Ea variază între 20-30% pentru proteine, 6-8% pentru glucide, 2-5%
pentru lipide. Într-o alimentaţie sănătoasă echilibrată, ADS echivalează cu un supliment energetic în medie de
10%.
 Activitatea musculară
Activitatea musculară se însoţeşte de un supliment considerabil energetic, dependent de viteza de contracție
musculară/unitate de timp, raportul efort/pauză, numărul grupelor musculare în efort.
Exemple:
- creşterea metabolismului bazal cu 20-30% la trecere de la clinostatism la ortostatism
- dublarea metabolismului bazal la deplasare lentă
- cvadruplarea metabolismului bazal la deplasare în pas vioi
- creşterea metabolismului bazal de 8-10 ori la munci grele (strungar, frezor, tractorist, muncitor
forestier) şi sporturi grele (ciclism, patinaj, schi, înot, călărie, box).
 Termoreglarea în condiţii de climat nefavorabil
Posibilităţile de adaptare ale omului sunt numeroase: termoreglarea, mijloacele artificiale pasive (îmbrăcăminte
şi încălţăminte, locuinţa, alimentele) mijloacele artificiale active (călirea organismului, antrenament), evitarea
intenţională a expunerii la limite extreme climatice. De aceea, adaptarea la condiţiile climatului este un factor
minim pentru nevoile energetice.

8.1.2. Efectele subalimentaţiei calorice

Cauze:
- aportul alimentar insuficient (sărăcie)
- boli (digestive, diabet netratat, TBC evolutivă, neoplasme, anorexie mentală).
Consecinţele subalimentaţiei calorice:
- recurgere la rezervele proprii tisulare: ţesutul adipos, ţesutul muscular
- scăderea adaptativă a metabolismului bazal
- reducerea capacităţii de muncă
- oboseală şi apatie
- scădere în greutate
- reducerea volumului maselor musculare, până la caşexie
- scăderea rezistenţei la agresiunea mediului ambiant: substanţe toxice, intemperii, microorganisme
patogene
- la copii şi adolescenţi: diminuarea creşterii somatice, a maturizării neuropsihice şi pubertare.

8.1.3. Efectele supaalimentaţiei calorice

Forme:
- absolută, prin abuz alimentar
- relativă, prin reducerea cheltuielilor energetice (sedentarism, comoditatea proceselor mecanizate şi
automatizate, comoditatea locuinţei, a transportului)
Consecinţele supraalimentaţiei calorice:
- supraponderabilitatea şi obezitatea
- declanşarea şi agravarea unor boli: dislipidemii, ateroscleroză, hipertensiune arterială, diabet, gută,
litiază biliară, insuficienţă cardiorespiratorie, reumatism cronic degenerativ, boală coronariană,
accidente vasculare cerebrale
- scurtarea duratei medii de viaţă.

8.2. NECESITĂŢI DE TROFINE

Trofinele, numite şi factori nutritivi sau alimente simple, sunt acele substanţe prin care se realizează funcţia de
nutriție şi care înseamnă asigurarea:
- energiei indispensabile vieţii
- sintezei substanţelor proprii
- sintezei substanţelor active care condiţionează procesele metabolice.

Trofinele îndeplinesc funcţii specifice şi nu poate fi înlocuite cu altele.

Trofinele se clasifică în:

- proteine
- lipide
- glucide
- elemente minerale: microelemente şi macroelemente
- vitamine: liposolubile şi hidrosolubile.

Trofinele se găsesc în alimente:

- în cantităţi şi proporţii variabile
- niciodată în stare pură sau separate.
O alimentaţie sănătoasă asigură cantităţi şi proporţii optime de trofine, şi în special de trofine indispensabile.

Unele trofine nu pot fi sintetizate de organism şi trebuie aduse sub formă de alimente. Aceste trofine se numesc
esenţiale sau indispensabile: elemente minerale, vitamine, unii aminoacizi, unii acizi graşi.
Alte trofine pot fi sintetizate de organismul uman pornind de la precursori. Ele se numesc neesenţiale sau
dispensabile: glucide, lipide, unii aminoacizi.

Pe baza rolurilor predominante îndeplinite de trofine, acestea pot fi clasificate astfel:

- Trofine curol plastic, care intervin în sinteza substanţelor proprii organismului, în procesele de
reînnoire şi de refacere. Rolul plastic este mai accentuat în perioadele de creştere - la copii şi
adolescenţi, în maternitate; în convalescenţa bolilor infecţioase, a stărilor de subnutriţie. Exemple:
proteine, unele elemente minerale.
- Trofine cu rol energetic, care eliberează energia pentru desfăşurarea vieţii. Exemple: lipide, glucide,
proteine.
- Trofine cu rol catalitic, care sunt indispensabile în procesele biologice. Exemple: elemente minerale,
vitamine.

8.2.1.Proteinele

 Compoziţie, clasificare
Proteinele sunt substanţe organice în a căror compoziţie azotul este elementul distinctiv.
Azotul reprezintă aproximativ 16% din greutatea proteinelor, iar unui gram de azot îi corespund 6,25 g proteine.
Azotul ingerat şi azotul excretat determină bilanţul azotat al organismului. Acesta poate fi:
- echilibrat, când excreţia şi ingestia de azot sunt egale; caracterizează adultul sănătos cu greutate
constantă
- pozitiv, când ingestia depăşeşte excreţia de azot; nu este echivalent cu stocare de proteine; este
caracteristic perioadelor de creştere şi dezvoltare (copii, adolescenţi), maternităţii, convalescenţei,
hipertrofiei musculare
- negativ, când excreţia depăşeşte ingestia, în condiţii de: insuficienţă calorică a raţiei alimentare;
ingestie de proteine cu valoare biologică scăzută; accentuarea catabolismului (boli toxice, febrile,
hipertiroidism); imobilizare prelungită; stres.
Uzura proteică continuă care are loc în organism reprezintă costul vieţii în azot, în medie de 2 mg azot/kcal
bazală (pentru un adult de 60 kg: 2880 mg/zi azot sau 21 g proteine/zi). Pierderile de azot se produc pe cale
urinară, 1,4 mg/kcal bazală, restul prin fecale, piele.

Din punct de vedere structural, proteinele sunt formate din aminoacizi uniţi prin legături polipeptidice. Structura
unei anumite proteine este întotdeauna aceeaşi, ea fiind determinată genetic. Absenţa unuia sau a mai multor
aminoacizi duce la perturbarea sintezei proteice în organismul uman.
Aminoacizii, în număr de 30-31, se clasifică în:
- aminoacizi neesenţiali sau dispensabili, care pot fi sintetizaţi de organismul uman, atunci când
alimentele nu le conţin,
 - aminoacizi esenţiali sau indispensabili, care nu pot fi sintetizaţi de organism, singura lor sursă fiind
alimentele; sunt în număr de 8: fenilalanina, izoleucina, lizina, leucina, metionina, treonina, triptofanul,
valina (FILLM, TTV).

Prezenţa şi proporţia optimă/suboptimă de aminoacizi esenţiali din proteine determină valoarea biologică
a acestora:
 Proteine cu valoarea biologică superioară (proteine complete, proteine de clasa I) conţin toţi
aminoacizii esenţiali şi în proporţii optime pentru a asigura sinteza proteinelor proprii organismului. Ele
favorizează procesele de creştere şi de reînnoire şi condiţionează bilanţul azotat echilibrat. Se găsesc în
alimentele de origine animală: ouă, carne şi preparate din carne, lapte şi produse lactate.
 Proteine cu valoare biologică medie (proteine parţial complete, proteine de clasa a II-a) conţin toţi
aminoacizii esenţiali, dar unii aminoacizi nu sunt în proporţii optime pentru a asigura sinteza proteinelor
proprii. Aceştia din urmă sunt aminoacizi limitativi: lizina în cereale, metionina în leguminoasele
uscate. Ele asigură procesele de creştere şi de reînnoire doar în cantitate dublă faţă de proteinele cu
valoare biologică superioară. Sursele de proteine parţial complete sunt alimentele de origine vegetală:
cerealele, leguminoasele uscate.
 Proteine cu valoarea biologică inferioară (proteine incomplete, proteine de clasa a III-a) nu conţin
toţi aminoacizii esenţiali, iar cei prezenţi nu sunt în proporţii optime. Ele nu favorizează procesele de
creştere şi de reînnoire. Nu sunt contraindicate în alimentaţie. Mai mult, valoarea lor biologică creşte
când în cadrul raţiei alimentare sunt asociate cu proteine complete. Sunt reprezentate prin zeina din
porumb (fără lizină, foarte săracă în triptofan), colagenul din ţesutul conjunctiv (fără triptofan, foarte
sărac în metionina, izoleucină, lizină, treonină).

 Rol în nutriţie
 Rolul primordial este cel plastic: în procesele de creştere, de reînnoire continuă şi de reparare a uzurii
celulelor şi ţesuturilor. Proteinele sunt principala componentă a protoplasmei şi organitelor celulare.
Necesarul de proteine este astfel mai mare la copii şi adolescenţi, în maternitate, în convalescenţă, în
subnutriţie.
 Proteinele intră în structura enzimelor şi substanţelor active: hemoglobina, glutation, transferină etc.
 Proteinele participă la sinteza hormonilor produşi de glandele endocrine: hipofiză, tiroidă, pancreas.
 Contribuie la realizarea presiunii coloid-osmotice, aechilibrului acido-bazic.
 Influenţează apărarea organismului faţă de noxele mediului ambiant: faţă de cele biologice, asigurând
capacitatea fagocitară a leucocitelor şi sinteza de anticorpi; faţă de cele chimice, prin asigurarea
troficităţii ţesuturilor şi organelor, a echipamentului enzimatic necesar metabolizării trofinelor, a
partenerilor de conjugare.
 Proteinele au rol energetic, furnizând 4,1 kcal prin arderea unui gram. Rolul energetic este secundar,
deoarece: proteinele sunt mai scumpe decât alte trofine furnizoare de energie; prin ardere nu eliberează
întreaga energie, aceasta rămânând conţinută în acidul uric, uree; produşii de catabolism prezintă un
anumit grad de toxicitate şi necesită efort excretor pentru îndepărtare din organism.

 Necesar
Viaţa este posibilă numai în condiţiile unui consum permanent proteic.
• cantitativ
Cantitatea minimă de proteine din alimentele de origine animală şi vegetală şi care asigură un bilanţ azotat
echilibrat, este definită ca minim fiziologic de proteine sau aport proteic de securitate.
Se situează între 0,8-1 g proteine/kgcorp/zi. Poate ajunge până la 1,5-2 g/kgcorp/zi la copii şi adolescenţi, în
maternitate, în convalescenţă, în activităţi desfăşurate în mediul toxic sau infecţios, în activităţi cu cheltuială
mare de energie.
Necesarul proteic poate fi exprimat şi procentual din valoarea caloric a raţiei: 12-16% până la 18%.
• calitativ
Proteinelede origine animal vor deţine următoarele procente în cadrul raţiei de proteine: 50-75% la copii şi
adolescenţi; 50% în maternitate; 30-40% la adult.

 Surse alimentare
Surse alimentare de origine animală
- carne şi preparate de carne: 15-22 g proteine/100 g produs
- brânzeturi: 10-30 g%
- ouă: 13-14 g%
- lapte: 3,5 g%
Surse alimentare de origine vegetală
 - leguminoase (fasole, mazăre): 20-25 g%
- paste făinoase: 10-12 g%
- pâine: 7-8 g%
- nuci, alune: 15-17 g%
Sursă artificială
- proteine sintetizate unicelulare.

 Efectele consumului neadecvat

Consumul insuficient de proteine determină efecte negative cu apariţie rapidă, şi motivate prin: costul vieţii în
azot, rezervele foarte mici de proteine ale organismului (în ficat şi alte organe), sensibilitatea crescută faţă de
carenţă în perioadele cu creştere intensă (copii şi adolescenţi, maternitate).
Lipsa proteinelor din alimentaţia adultului are ca răspuns epuizarea rapidă a rezervelor reduse, urmată de
utilizarea aminoacizilor din proteinele structurale, în special din muşchi. Bilanţul azotat se negativează.Carenţa
prelungită duce la scăderea greutăţii corporale, chiar în condiţii de aport energetic suficient asigurat prin glucide
şi lipide.
Lipsa proteinelor din alimentaţia copilului se însoţeşte de deprimarea, până la anularea creşterii fizice şi
maturizării neuropsihice, mineralizarea defectuoasă a scheletului, scăderea rezistenţiei la noxele infecţioase şi
chimice ale mediului ambiant.
Carenţa proteică prelungită la copii duce la Kwashiorkor, stare de marasm plurietiologică: deficit de proteine,
de vitamine, în special vitamina A şi vitaminele grupului B, de fier. Sindromul Kwashiorkor apare mai frecvent
în ţările sărace, la sugarii în jur de 6 luni, moment ce coincide cu trecerea de la alimentaţia naturală la alimentaţia
artificială, bazată pe cereale şi alte alimente de origine vegetală.
Consumul exagerat de proteine se descrie la unii sugari, ajungându-se uneori până la 6 g proteine/kgcorp/zi.
Simptomatologie: diaree, acidoză, febră, creşterea concentraţiei sanguine de uree şi amoniac.

8.2.2.Lipidele

 Compoziţie, clasificare
Lipidele sunt substanţe organice care sub aspect structural au ca şi componente principale acizii graşi. Acizii
graşi din alimente sunt formaţi din atomi de carbon în număr par, între 4-24, sunt monocarboxilici şi au catena
liniară.Acizii graşi pot fi saturaţi şi nesaturaţi.
Acizii graşi saturaţi mai răspândiţi în alimente sunt: acidul butiric (C4), caproic (C6), caprilic (C8), caprinic
(C10), lauric (C12), miristic (C14), palmitic (C16), stearic (C18), arahic (C20).
Acizii graşi mononesaturaţi: acidul palmitoleic (C16), oleic (C18).
Acizii graşi polinesaturaţi: acidul linoleic (C18, două duble legături) - ω6, linolenic (C18, trei duble legături) –
ω3, arahidonic (C18, patru duble legături) - ω6. Cei trei acizi graşi polinesaturaţi sunt esenţiali, singura lor sursă
fiind cea alimentară. Acidul linoleic este considerat adevăratul acid gras esenţial, deoarece organismul îi poate
sintetiza pe ceilalţi doi, acidul linolenic şi acidul arahidonic, pornind de la acidul linoleic.

În funcţie de compoziţie, lipidele se împart în două grupe: lipide simple şi lipide complexe.
 Lipidele simple rezultă din esterificarea acizilor graşi cu alcooli, şi cuprind: gliceride, steride, ceride.
 Lipidele complexe mai conţin, în afara acizilor graşi şi alcoolilor: acid fosforic, aminoacizi, glucide,
aminoalcooli. Se clasifică în fosfatide, lecitine, cefaline, serinfosfatide, inozitol-fosfatide,
sfingolipide, cerebrozide, gangliozide.

 Rol în nutriţie
 Lipidele sunt furnizoare de energie. Ele ard complet la apă şi dioxid de carbon, eliberând 9,3 kcal/l g.
Lipidele oferă şi posibilitatea stocării de energie în organism. Energia este înmagazinată în ţesutul
adipos, sub formă de trigliceride. La un adult normoponderal, energia stocată este în medie de 80.000-
100.000 kcal. Acest depozit energetic este în permanenţă remodelat prin lipogeneză şi lipoliză.
 Rolul plastic al lipidelor este secundar. Acesta revine fosfolipidelor din structura membranelor celulare
şi a organitelor celulare, intervenind în permeabilitatea membranelor.
 Lipidele alimentare sunt sursa de acizi graşi polinesaturaţi esenţiali, cu rolurile:
- participarea în compoziţia lipidelor de constituţie: lecitine, cefaline, sfingolipide
- reducerea colesterolemiei, prin formare de esteri mai uşori metabolizabili
- stimularea reacţiilor de oxidoreducere şi a activităţii unor enzime (citocromoxidaza)
- participare la sinteza prostaglandinelor (modulatori ai hormonilor), a tromboxanului A2 şi a
prostaciclinei (modulatori ai tonusului muscular vascular, ai agregării trombocitelor).
 Lipidele favorizează utilizarea digestivă a vitaminelor liposolubile.
 Lipidele stimulează contracţia căilor biliare.
  Lipidele, mai ales cele fin emulsionate, din ouă, lapte şi derivate, creme şi maioneze, determină
proprietăţi organoleptice particular plăcute.
 Lipidele asigură saţietatea, prin valoarea calorică mare a prânzurilor grase şi prin micşorarea
motilităţii gastrice.
 Din punct de vedere culinar, lipidele creează posibilitatea operaţiilor de prăjire, emulsionare,
preparare de sosuri.

 Necesar
• cantitativ
Lipidele din alimentaţie vor fi cuprinse între 0,8-1 g/kgcorp/zi la adultul cu viaţă sedentară.
Raţia de lipide va creşte până la 1,5-2 g/kgcorp/zi la copii şi adolescenţi, în maternitate, în activităţi cu consum
mare de energie, în activităţi desfăşurate în condiţii de microclimat rece. Raţia de lipide va scade sub 1
g/kgcorp/zi, în condiţii de activitate preponderent intelectuală, la altitudine, în eforturi de viteză.
20-30% din valoarea calorică a raţiei.
• calitativ
Lipidele vor asigura organismului acizii graşi esenţiali.
Pentru realizarea rolurilor particulare ale acizilor graşi polinesaturaţi se recomandă:
- Acizii graşi esenţiali vor reprezenta în medie 2% din valoarea calorică a raţiei alimentare, ceea ce
înseamnă 6-7 g acid linoleic la un adult normoponderal.
- Raportul acizii graşi nesaturaţi/acizii graşi saturaţi ≥ 1.
- Cel puţin 1/2 din raţia de lipide va proveni din uleiuri vegetale bogate în acizi graşi esenţiali.

 Surse alimentare
Surse alimentare de origine vegetală
- uleiuri vegetale: 100 g%
- arahide, alune, nuci: 40-55 g%
- ciocolată, halva: 25-35 g%.
Surse alimentare de origine animală
- untura de porc: 100 g%
- unt, margarină: 75-80 g%
- smântână: 20-35 g%
- brânzeturi grase: 20-30 g%
- carne de porc, de raţă, de gâscă: 10-30 g%
- carne de vită, de oaie: 5-25 g%
- preparate de carne: 20-40 g%
- peşte gras: 15-20 g%.
Surse alimentare de acizi graşi esenţiali
- grăsimea de peşte: 70-80 g%
- pentru acidul linoleic: uleiuri vegetale (porumb, floarea soarelui, soia, bumbac): 50-55 g%
- pentru acidul linolenic: ulei de pește, ulei de in, excepţional 7-8 g%
- pentru acidul arahidonic: numai grăsimile animale.

 Efectele consumului neadecvat

Consumul insuficient de lipide pe termen scurt şi în cadrul unei raţii alimentare corespunzătoare caloric, nu
duce la efecte negative.
Consumul insuficient de lipide pe termen lung se asociază cu:
- necesitatea ingestiei unei cantităţi crescute de alimente pentru asigurarea saţietăţii
- dificultăţi în realizarea unui aport energetic suficient, mai ales pentru activităţi grele
- carenţe de acizi graşi esenţiali şi de vitamine liposolubile.
Consumul exagerat de lipide este o tendinţă contemporană. Cantitativ, lipidele pot ajunge până la 40-45% din
valoarea calorică a raţiei. Sub aspect calitativ, excesul priveşte în special grăsimile alimentare de origine
animală.
Excesul alimentar de lipide este asociat cu: obezitatea, dislipidemiile, ateroscieroza, complicaţiile
cardiovasculare, scăderea rezistenţei organismului faţă de substanţe toxice supuse metabolizării la nivelul
ficatului (metale grele, benzen, tetraclorură de carbon).

8.2.3.Glucidele

 Compoziţie, clasificare
Glucidele se produc în regnul vegetal, prin fotosinteză, şi reprezintă substanţele organice cu cea mai mare
răspândire.

Glucidele din alimente se clasifică în monozaharide şi compuşi formaţi din resturi de monozaharide:
oligozaharide şi polizaharide.
 Monozaharidele (aldoze şi cetoze) au în compoziţie între 3-7 atomi de carbon.
 Oligozaharidele cuprind: dizaharide, trizaharide, tetrazaharide.
 Polizaharidele se împart, în funcţie de enzimele digestive umane, în:
polizaharide digerabile:
- amidonul, din molecule de glucoza cu lanţuri lungi – amiloză, și scurte şi ramificate –
amilopectină
- dextrinele, din lanţuri scurte de glucoză
- glicogenul, din lanţuri scurte şi ramificate de glucoză
polizaharide nedigerabile:
- celuloza, din resturi de glucoză
- pectinele, din resturi de acid galacturonic esterificat cu alcool metilic
- hemiceluloze, din resturi de pectide şi alte polizaharide nedigerabile.

 Rol în nutriţie
Forma de utilizare a glucidelor în organismul uman este reprezentată de monozaharide. Oligo- şi
polizaharidele din alimente sunt scindate de către enzime digestive specifice până la monozaharide.
Monozaharidele reprezintă forma de absorbţie a glucidelor.La nivelul ficatului, monozaharidele sunt
convertite la glucoză.

 Rolul primordial în nutriţie este cel de sursă imediată şi rapidă de energie.

Glucidele ard rapid şi complet, furnizând în medie 4,1 kcal/g, apă şi dioxid de carbon.
Glucidele pot fi convertite în glicogen, ca şi rezervă de energie rapid mobilizabilă, şi care este depus în ficat,
în medie 100 g, şi în muşchi, în medie 200-250 g.
Ţesutul nervos central şi periferic şi hematiile folosesc glucoza ca sursă exclusivă.
În condiţii de consum mare de oxigen (viteză crescută a contracţiilor musculare), cât şi în condiţii de hipoxie se
foloseşte glucoza ca sursă preferenţială (molecula de glucoza conţine mai mult oxigen, raportat la numărul
atomilor de carbon).
Pornind de la aceste necesităţ, se recomandă ca în raţia alimentară a unui adult să se asigure zilnic un aport de
50-100 g glucide.

Organismul uman dispune de un mecanism propriu de a-şi asigura permanent un minim de glucoza:
gluconeogeneză hepatică din precursori neglucidici. Precursorii sunt: aminoacizii cu rol principal, apoi acidul
lactic şi glicerolul. Dacă aportul alimentar de glucide este redus, prin gluconeogeneză organismul compensează
deficitul recurgând în primul rând la aminoacizi, favorizând carenţa în aminoacizi. Dacă raţia alimentară este
săracă şi în proteine, pe lângă glucide, compensarea se face prin lipide. Unii acizi graşi se oxidează numai până
la corpi cetonici, determinând o stare de acidoză.
De aceea, aportul optim zilnic de glucide asigură nu numai sursa imediată de energie pentru organism, ci
şi economisirea proteinelor şi prevenirea tulburărilor metabolice din acidoză.

Tot la îndeplinirea rolului energetic al glucidelor, concură participarea acestora la sinteza de lipide, ca rezervă
de energie la care se recurge atunci când glicogenul a fost consumat.
 Glucoza este un tonic pentru ficat, şi chiar acumularea de glicogen hepatic asigură acest rol.
 Glucidele îndeplinesc şi roluri plastice, sub formă de mucopolizaharide, acizi nucleici,
imunopolizaharide.
 Glucidele participă la procesele de detoxifierea organismului şi care vizează atât substanţe exogene
(poluanţi, medicamente) cât şi substanţe endogene (bilirubină, hormoni). Forma de participare la
detoxifiere este radicalul acetil, acidul glucuronic.

Glucidele nedigerabile, denumite şi fibre alimentare, se găsesc numai în alimentele de origine vegetală. Ele nu
sunt atacate de enzimele digestive şi sunt eliminate prin fecale, nemodificate. Parcurgerea traiectului digestiv de
către aceste glucide este însoţită de mai multe efecte biologice.
 Influenţează peristaltismul intestinal, consistenţa şi volumul bolului fecal. Celulozele şi
hemicelulozele accelerează tranzitul, pectinele, gumele şi mucilagiile îl încetinesc.
 Diminuă accesul enzimelor digestive la alimente şi utilizarea digestivă a trofinelor.
  Pectinele leagă diferite substanţe minerale şi organice, crescând eliminarea fecală a acestora: metale
(calciu, magneziu, fier, zinc, cupru), săruri biliare, colesterol, produşi de secreţie şi de descuamare din
tubul digestiv, microorganism.
 Constituie unsuport favorabil pentru flora intestinală, favorizând indirect sinteza vitaminelor din
grupul B.
 Plecând de la efectele biologice ale glucidelor nedigerabile, s-au formulat recomandări profilactice şi
terapeutice.

 Necesar
• cantitativ
4-8 g/kgcorp/zi, respectiv 50-68% din valoarea calorică a raţiei, mai puţin la copiii la care necesarul de proteine
şi de lipide este mai mare
• calitativ
minimum 7g/zi fibre alimentare la adult, optim până la 30g/zi.

Raţia de glucide poate prezenta variaţii foarte largi, de la 7-8% din valoarea calorică a raţiei alimentare
(eschimoşi, exploratori polari), la 70-80% (raţii alimentare vegetale), cu o aparentă stare de sănătate.

 Surse alimentare
Surse alimentare de monozaharide (glucoza, fructoză) şi zaharoză
- mierea: 65-90 g%
- struguri, mere, pere: 12-25 g%
Surse alimentare de zaharoză
- sfecla de zahăr: 20 g%
- zahăr: 100 g%
- bomboane: 80-90 g%
- marmeladă, dulceaţă: 65-75 g%
- ciocolată: 60-65 g%
- prăjituri: 20-40 g%
Surse alimentare de amidon
- făină, paste făinoase, orez: 70-75 g%
- fasole şi mazăre verde: 50-55 g%
- pâine: 40-45 g%
- castane: 25-35 g%
- cartofi: 12-20 g%
Surse alimentare de celuloză
- fasole boabe: 8,3 g%
- mazăre boabe: 5,7 g%
Surse alimentare de pectine
- zmeura: 2,8 g%
- mere, gutui: 0,2-1,1 g%

 Efectele consumului neadecvat

Consumul excesiv de glucide determină depăşirea disponibilităţilor de vitamină B1 necesară metabolizării
glucidelor, cu apariţia dezechilibrului tiaminoglucidic.În urma metabolizării glucidelor în astfel de condiţii,
rezultă compuşi intermediari care duc la acidoză (acid lactic, acid piruvic).Suferinţa cea mai importantă se
produce la nivelul sistemului nervos central (astenie fizică şi intelectuală, apatie sau irascibilitate, cefalee,
insomnia) urmată de nevrite, paralizii.
Consumul excesiv de zahăr şi produse zaharoase favorizează apariţia cariei dentare.
Consumul excesiv de glucide la persoane cu predispoziţie genetică pentru diabet, conduce la apariţia bolii.
Modificarea surselor de glucide din alimentaţia contemporană constă în scăderea aportului de cereale,
leguminoase uscate şi legume, şi creşterea aportului de produse rafinate: zahăr şi produse îndulcite cu zahăr. Ea
se însoţeşte de scăderea aportului de proteine de origine vegetală, de vitamine din grupul B, de fibre alimentare.
Scăderea fibrelor alimentare prin preferinţa pentru alimente de origine animală (lipsite de fibre) şi pentru
derivate de vegetale rafinate (cu puţine fibre sau chiar fără fibre), se asociază cu: constipaţie, colite spastice,
diverticuloză, hemoroizi, cancer de colon.
Excesul de fibre alimentare poate favoriza şi agrava procese inflamatorii şi iritative digestive: gastrite,
duodenite, colite, ulcere, volvulus de colon.
Scăderea glicogenului hepatic, ca rezervă energetică rapid mobilizabilă, se însoţeşte de o creştere a
vulnerabilităţii ţesutului hepatic la noxe chimice.
8.2.4.Vitaminele

 Compoziţie, clasificare
Vitaminele sunt substanţe organice naturale, necesare în cantităţi foarte mici şi asigurate prin aport alimentar fie
ca atare, fie ca provitamine.Unele vitamine pot fi sintetizate şi în organismul uman, de la precursori.
Vitaminele acţionează ca biostimulatori, alături de enzime şi hormoni.
Vitaminele nu eliberează energie şi nu îndeplinesc rol plastic.
Clasificarea vitaminelor are la bază criterii nutriţionale şi medicale:
 vitamine liposolubile: A, D, E, K
 vitamine hidrosolubile: complexul B, C, P.

8.2.4.1.Vitaminele liposolubile, trăsături generale

Sunt solubile în lipide şi solvenţii lor, şi sunt insolubile în apă.

Consecinţele solubilităţii în lipide
- Vitaminele liposolubile sunt conţinute numai în alimente bogate în lipide.
- Reducerea aportului de alimente grase se însoţeşte de aportul diminuat de vitamine liposolubile.
- Coeficientul de utilizare digestivă este în concordanţă cu coeficientul de utilizare digestivă a lipidelor.
- Aportul excesiv este asociat cu tezaurizare în ţesuturi bogate în lipide (ţesutul hepatic în principal).
- Tezaurizarea se însoţeşte de fenomene de hipervitaminoză.
- Aportul deficitar de vitamine liposolubile determină fenomene de carenţă cu apariţie tardivă (după
consumarea rezervelor).
Consecinţele insolubilităţii în apă
- Pierderile de vitamine liposolubile sunt minime la spălarea şi fragmentarea alimentelor.
Modul de acţiune în organism al vitaminelor liposolubile este asemănător cu cel al hormonilor. Participând la
procesele anabolice, necesarul este crescut la copii şi adolescenţi, în maternitate.

Vitaminele A

 Forme
 Vitamina A: Vitamina A1 (retinol sau axeroftol), principala formă de vitamină A; Vitamina A2 (3-
dehidroretinol)
 Provitamina A - carotenii: α, β (cel mai activ), γ

 Necesar
1 UI vitamină A=0,3μg retinol =0,6 μg beta-caroten.
Raţii propuse de FAO/OMS:
- 1000-1400 UI/24h, 0-1 ani
- 800-1000 UI/24 h, 1-6 ani
- 1300-2000 UI/24 h, 7-12 ani
- 2500 UI/24 h, adolescenţi, adulţi
- 2500-4000 UI/24 h, femei în maternitate.

 Efectele consumului neadecvat

Xeroftalmia, avitaminoză A la copii din ţările subdezvoltate, asociată cu malnutriţia protein-calorică.
Carenţe în boli cronice digestive (hepatice, biliare, intestinale) care scad absorbţia vitaminei, în ţările
dezvoltate.
Exces medicamentos de vitamină A: cefalee, greaţă, vărsături, anorexie, somnolenţă, iritabilitate, prurit,
descuamări ale pielii, dureri osoase.
Exces de caroten cu efect cosmetic: pigmentarea galbenă a pielii cu intensitate mai mare la palme şi plante
(sclerele rămân albe).

 Surse alimentare
Pentru vitamina A, doar alimentele de origine animală
- ficatul, mai ales de peşte: 25.000 UI/100 g produs
- lapte integral şi produse lactate grase
- unt: 35.000 UI/100 g
- smântână: 2000 U/100 g
- brânză grasă: 1200 UI/100 g
- lapte integral: 150 UI/100 g
 - margarină vitaminizată: până la 5000 UI/100 g
- gălbenuş de ou: 2000 UI/100 g
- peşte gras: 1000 UI/100 g
Pentru caroten, pe primul loc alimentele de origine vegetală, apoi de origine animală
- spanac, sfeclă roşie: 7000 mcg/100 g
- morcovi, lobodă, pătrunjel frunze: 6000 mcg/100 g
- varză roşie: 4000 mcg/100 g
- ardei gras, tomate, salată şi ceapă verde: 2000-2500 mcg/100 g.
- ficat: 2500 mcg/100 g.

Vitaminele D

 Forme
 Vitamina D2 (ergocalciferolul), formă sintetică
 Vitamina D3 (colecalciferol) - forma naturală, formată endogen la nivelul pielii din 7-dehidrocolesterol
sub influenţa radiaţiei UV

 Necesar
1UI=0,025 mg vitamina D3 (1 mg vitamina D3 corespunde la 40.000 UI).
Principala sursă de vitamină D pentru om este sinteza endogenă de vitamină D3 la nivel tegumentar. Pentru
adultul care petrece o parte a timpului în aer liber, sinteza tegumentară asigură necesarul.
La copii şi în maternitate, necesarul este crescut şi va fi suplimentat prin vitamina D din alimente sau
farmaceutică. Aportul de securitate de vitamină D este:
- pentru sugari, în medie 400 UI/24h, şi până la 800 UI/24h la sugarii alimentaţi artificiali şi neexpuşi la
soare
- pentru copiii mici cu risc (subponderali, puţin expuşi la soare, din zone poluate): 1500-2000 UI/zi timp
de 2-3 luni/an
- pentru sarcină: 600 UI/zi, iar pentru alăptare 600-800 UI/zi.

 Efectele consumului neadecvat

Rahitism la copii, osteomalacie la adulţi, cu hipocalcemie şi perturbarea mineralizării scheletului, prin:
expunerea insuficientă la radiaţia ultravioletă, aport alimentar scăzut de vitamină D, scăderea absorbţiei în
sindroamele de malabsorbţie.
Intoxicaţia cu vitamina D, prin administrare de doze foarte mari medicamentoase.

 Surse alimentare
Vitamina D se găseşte numai în alimente de origine animal şi în cantităţi mici, exceptând ficatul de peşte.
Surse alimentare
- ulei de ficat de peşte (morun, cod): 8000-12000 UI/100g
- peşte gras: 1500 UI/100 g
- gălbenuş de ou: 200-500 UI/l00g
- unt: 40-100 UI/l00g
- margarina vitaminizată: până la 1000 UI/l00g
- brânzeturi grase: 20-40 UI/100g
- lapte integral: 3-5 UI/100g

8.2.4.2. Vitaminele hidrosolubile, trăsături generale

Sunt solubile în apă şi insolubile în lipide.

Consecinţele solubilităţii în apă
- Cu ocazia proceselor de spălare, fragmentare şi fierbere a alimentelor, pierderile sunt importante.
- Coeficientul de utilizare digestivă este condiţionat de prezenţa acidului clorhidric în sucul gastric.
- Aportul excesiv nu se asociază cu tezaurizarea, ci este urmat de eliminare prin urină.
- Fenomenele de intoxicaţie lipsesc chiar la aport repetat al unor doze prea mari.
- Fenomenele de carenţă vitaminică apar repede, din lipsă de rezerve.
- Transpiraţiile abundente determină pierderi semnificative.
Mod de acțiune.Vitaminele hidrosolubile acţionează ca şi cofermenţi pentru enzime, cu rol în procesele
catabolice.

Vitamina B1(tiamina, aneurina)

  Necesar
Necesarul de vitamină B1 creşte paralel cu cheltuielile energetice şi este apreciat în medie la 0,4 mg/1000 kcal
totale.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa determină boala beri-beri; în ţările subdezvoltate, prin consum exclusiv de orez decorticat şi alimente
care conţin tiaminază (peşte crud); în ţările dezvoltate, la alcoolici, în alimentaţii dezechilibrate (consumul
exagerat de produse zaharoase, produse din făina albă, orez glasat, conserve sterilizate), în anumite situaţii
clinice (hemodializă, administrare masivă de glucoză).

 Surse alimentare
Vitamina B1 se găseşte în toate alimentele de origine animală şi vegetală, dar în cantităţi mici.
Cele mai bogate alimente în vitamina B1
- embrionii seminţelor de cereale şi leguminoase uscate
- drojdie de bere
- carne, ficat, rinichi
- legume şi fructe.
Sinteza de vitamină B1 are loc şi în intestinul gros pe seama florei intestinale.

Vitamina B2 (riboflavina)

 Necesar
Necesarul se corelează cu cheltuiala energetică, în medie 0,6 mg/1000 kcal/zi, până la 3 mg/zi în maternitate.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa, însoțită de avitaminozele B1, PP şi de o malnutriţie protein-calorică, în malabsorbţie intestinală,
alcoolism cronic, diabet zaharat dezechilibrat, la nou-născuţi hrăniţi cu lapte praf; cu leziuni mucoase, cutanate,
oculare.

 Surse alimentare
- lapte şi brânzeturi
- ficatul şi carnea
- ouăle
- drojdia de bere.
O parte importantă de vitamină B2 se sintetizează de către flora intestinală.

Vitamina B6(piridoxina)

 Necesar
Necesarul se corelează cu cantitatea de proteine şi de acizi graşi esenţiali din alimentaţie.
Raţia recomandată pentru adulţi este de 1,5-2 mg vitamina B6/zi, până la 3-4 mg/zi la gravide.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţă la copii hrăniţi cu lapte praf, la femei care folosesc anticoncepţionale, în cazul tratamentelor cu
antagonişti de tipul izoniazidă, penicilamină.

 Surse alimentare
- ficat şi carne
- derivate de cereale, leguminoase uscate
- legume.

Vitamina Bl2(cobalamina)

 Necesar
La adult, necesarul de vitamină B12este în medie de 2 µg/24 ore, ajungând la 5-6 µg/zi în maternitate.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţă înregimuri vegetariene stricte şi prelungite, absorbţie insuficientă de vitamină (gastrite hipoacide
atrofice, rezecţii gastrice, absenţa congenitală a factorului intrinsec, boală celiacă, sprue, botriocefaloză; cu
afectarea ţesuturilor în care se produc multiplicări celulare rapide (măduva hematoformatoare, tubul digestiv) şi
sistemul nervos.

 Surse alimentare
Exclusiv alimente de origine animală
- cel mai bogat ficatul
- carne şi preparate din carne, ouă, lapte şi derivate din lapte.

Vitamina C (acidul ascorbic)

 Necesar
Necesarul de vitamină C este în medie de 50-60 mg/zi la adulţi (chiar 10 mg/zi previn şi vindecă scorbutul).
Necesarul este mai mare în stări hipermetabolizante: efort muscular, frig, stres, transpiraţii abundente, febră,
hipertiroidism.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţă lasugari alimentaţi cu lapte sterilizat, fără suplimentare de fructe şi legume; la adulţi care nu consumă
fructe şi legume; scorbutul este atribuit degradării colagenului care duce la scăderea rezistenţei capilarelor, cu
apariţia de hemoragii (gingivale, tegumentare, subperiostale, musculare, viscerale) şi anemie.

 Surse alimentare
Sursa exclusivă de vitamină C este reprezentată de legume şi fructe. Concentraţia vitaminei C este variabilă în
funcţie de specie, parte botanică consumată, gradul de expunere directă la radiaţia solară, păstrarea alimentelor.
Cele mai bogate fructe şi legume în vitamina C
- măceşe pulpă - ardei roşu: peste 200 mg/100 g
- coacăze negre - pătrunjel frunze: 151-200 mg/100 g
- ardei verde, mărar urzici, păpădie: 101-150 mg/100 g
- varză verde, de Bruxelles: 76-100 mg/100 g
- căpşuni, fragi, conopidă, gulii, lămâi, spanac, lobodă, varză creaţă: 61-75 mg/100 g
- coacăze roşii, salată verde, portocale, grapefruit, varză albă şi roşie: 46-60 mg/100 g
- agrişe, mandarine, ceapă verde, zmeură, sparanghel: 31-45 mg/100 g.

8.2.5.Elementele minerale

 Generalităţi, clasificare
Elementele minerale reprezintă 6% din greutatea corpului.
Se descriu 20-21 elemente minerale numite bioelemente:
- sunt esenţiale
- unele sunt macroelemente: C, H, O2, N2, Ca, P, Na, K, CI, Mg, S
- altele sunt microelemente: Fe, F, Cu, Zn, I, Co, Mn, Mo, Cr, Se
- se găsesc fie sub formă de soluţii saline, fie în compoziţia unor molecule organice.

 Roluri cu caracter general

- intră în structura celulelor şi lichidului interstiţial
- reglează balanţa apei din organism, intra- şi extracelulară
- influenţează permeabilitatea membranelor
- menţin presiunea coloid-osmotică şi echilibrul acido-bazic
- participă la procese anabolice şi catabolice
- intervin în contracţia musculară şi activitatea nervoasă.

Absenţa din alimentaţie determină boala carenţială.

Excesul din alimentaţie duce la efecte negative cu potenţial toxic, cancerigen, mutagen.

8.2.5.1.Macroelementele

Sodiul
Organismul adult conţine în medie 100 g sodiu, ca principal cation extracelular.

 Necesar
La adult, necesarul este în medie de 2 g/zi, suficient fiind şi aportul de 0,5 g/zi. Alimentaţia obişnuită asigură
nevoile de sodiu.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa: aport scăzut de sodiu (inaniţie, după administrarea unor diete desodate cu orez, soteuri de legume) sau
pierderi exagerate (transpiraţii abundente, vărsături repetate, diarei profuze, insuficienţa cortico-suprarenală);
manifestări: sete, deshidratarea tegumentelor, crampe musculare, colaps vascular.
Exces prin consumul exagerat de sare de bucătărie; o sursă complementară de aport sodat este monoglutamatul
de sodiu, utilizat mult în industria alimentară; determină retenţie de apă în organism, sodiul fiind factor de risc
pentru hipertensiunea arterială.

 Surse alimentare
- Alimentele bogate în sodiu: conserve de carne şi peşte, mezeluri, brânzeturi
- Conţinut mediu: lapte, carne, peşte, ouă.
- Sărace în sodiu: fructe, legume.

Clorul
Organismul conține 100 g clor, principalul anion extracelular.

 Necesar
Este de 4-5 g/zi, asigurat prin alimentaţia obişnuită.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa, în vărsături repetate, diaree prelungită, transpiraţii abundente; cloropenia duce la scăderea acidităţii
gastrice, retenţie azotată.
Excesul induce o rapidă excreţie renală.

 Surse alimentare
Sărurile, mai ales clorura de sodiu, se găsesc în alimente.

Potasiul
Cantitatea de potasiu în organismul adult este de 250 g, principalul cation intracelular.

 Necesar
Necesarul de potasiu este asemănător cu cel de sodiu, de 2-3 g/zi.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa, învărsături repetate, diaree, utilizarea de diuretice tiazidice, acidoze, perfuzii repetate cu glucoză.

 Surse alimentare
Cele mai bogate alimente în potasiu sunt legumele şi fructele, leguminoasele uscate, nucile, apoi alimentele de
origine animală.

Calciul
În organismul adult există 1100-1400 g de calciu.

 Necesar
Se recomandă un aport de calciu de 800-1200 mg/zi la adult, mai mare la copii şi adolescenţi, în maternitate.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa este mai frecventsecundară unui deficit de absorbţie prin carenţă de vitamină D, cu rahitism la copii şi
osteomalacie sau osteoporoză la adulţi.
Hipercalcemie, prin aportul de calciu mare sau administrare de doze mari de vitamină D; cu depunere de calciu
în rinichi, în media arterelor şi în ţesuturile periarticulare.

 Surse alimentare
- lapte şi derivate de lapte: 120 mg/100 ml lapte, 200-1000 g/100 g brânză, alături de factori care
favorizează absorbţia şi utilizarea calciului
- fructe şi legume frunze, gulii.
Coeficientul de utilizare digestivă este de 20-40% în condiţii obişnuite.
Factori favorizanţi pentru utilizarea digestivă a calciului:
- aciditatea gastrică
- raportul Ca/P supraunitar în alimente
- prezenţa în alimente a lactozei, acidului lactic, acidului citric, aminoacizilor, şi prezenţa în intestin a
sărurilor biliare.
Factori care insolubilizează calciul şi favorizează pierderea fecală:
- excesul de fosfor
- acidul oxalic şi acidul fitic din unele legume, leguminoase şi cereale
- aportul crescut de grăsimi sau insuficienta digestie a acestora
- fibrele alimentare
- hipoaciditatea gastrică.

8.2.5.2.Microelementele

Fierul
Adultul are în compoziţia organismului 4-5 g de fier.

 Necesar
Necesarul real de fier ţine cont de utilizarea digestivă foarte redusă, de 5-10%, şi ca atare raţia de fier va fi de 10
ori mai mare: 7-12 mg/zi la copii, 13-18 mg/zi la adolescenţi, 10-15 mg/zi la bărbaţi adulţi, 15-25 mg/zi la femei,
până la 40 mg/zi la sfârşitul sarcinii.
În condiţii fiziologice, necesarul de fier este mai mare la femei în perioada fertilă, prin pierderi de fier prin
menstruaţie, transfer transplacentar la făt, transfer în lapte.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţă de cauză alimentară prin aport insuficient de fier (consum excesiv de produse rafinate sărăcite Fe);
carenţă secundară în hemoragii, parazitoze. Deficitul de fier duce la anemie hipocromă, microcitară.
Exces prin tratamente îndelungate cu fier, transfuzii repetate de sânge. Consecințe: supraîncărcare cu fier fără
alterare a depozitelor tisulare=hemosideroză; supraîncărcare cu leziuni prin depuneri tisulare de fier (insuficienţă
hepatică, diabet, atrofie testiculară, artrită, cardiomiopatie, neuropatie periferică, pigmentare
cutanată)=hemocromatoză.
 Surse alimentare
Cele mai bune surse de fier sunt carnea, viscerele, peştele, prin: cantităţi mari de fier, factori ce favorizează
absorbţia (stimularea secreţiei gastrice, proteine şi vitamine din complexul B) și lipsa factorilor de insolubilizare
(acid oxalic şi fitic, taninul).
Conţinutul mediu de fier
- carne: 3-3,5 mg/100 g
- ficat: 14 mg/100 g
- rinichi: 10 mg/100 g
- ouă: 2,8 mg/100 g.
Absorbţia este favorizată de: necesarul crescut al organismului (creșterea absorbţiei până la 20%); aciditatea
gastrică (favorizează eliberarea şi ionizarea fierului, trecerea fierului trivalent în fier bivalent); prezenţa în
alimente a unor factori reducători (vitamina C, grupările sulfhidrice), a zaharurilor şi acidului citric; fierul din
alimentele de origine animală.
Factori care scad utilizarea digestivă a fierului: acidul fitic şi oxalic, fosfaţii, celuloza, taninul, grăsimile.

Iodul
În organismul adult există circa 30-50 mg de iod, 1/3 fiind concentrată în glanda tiroidă.

 Necesar
Necesarul de iod la adult este de 100-200 μg/zi.
În condiţii fiziologice (creştere, maternitate) şi de efort crescut, necesarul de iod este mai mare.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa primară prin absenţa iodului din apă, sol, alimente.În carenţa de iod, glanda tiroidă stimulată de
hipofiză îşi amplifică activitatea pentru a compensa deficitul, se hipertrofiază şi apare guşa.
Carenţa secundară sau carenţa relativă de iod, se datorează prezenţei unor factori extrinseci care fac
defectuoasă utilizarea iodului de către organism: glicozizi din brasicaceae (varză, gulii, napi, conopidă);
polifenoli din plante frunze; hemaglutinine din leguminoase uscate (fasolea, soia, lintea, mazărea); excesul unor
elemente minerale din apă şi alimente (calciu, fluor).
  Surse alimentare
Necesarul de iod al organismului se acoperă prin alimente în proporţie de 80-90%, cele mai bune surse fiind:
peştele, scoicile, creveţii, algele marine. Restul de iod se asigură prin apa potabilă, iar în zonele de litoral, şi prin
aerosoli de iod.
Pentru profilaxia guşei endemice tireopate se foloseşte sarea iodată (15-25 mg iodat de potasiu/kg sare) sau
iodura de potasiu (tablete), şi care se administrează la persoane cu susceptibilitate crescută: copii, femei în
maternitate.

Fluorul
În organism se găsesc cantităţi foarte mici de fluor, localizate aproape în totalitate în oase şi dinţi.

 Necesar
Necesarul de fluor la adult este de 3-4 mg/zi.

 Efectele consumului neadecvat

Carenţa fluorului determină alterarea structurii oaselor şi dinţilor, și apariția cariei dentare.
Excesul prin ingestia de cantităţi mari pe termen lung duce la fluoroză endemică (pătarea smalţului dentar,
friabilitatea dinţilor, calcificarea ligamentelor şi tendoanelor, exostoză).

 Surse alimentare
Necesarul de fluor al organismului se acoperă în principal prin apa potabilă, 3/4-2/3, apoi prin alimente, 1/4-1/3:
peşte de apă sărată, scoici, crustacee, frunzele şi mugurii arborelui de ceai. Absorbţia digestivă a fluorului din
apă este de 80-90%, în timp ce a fluorului din alimente, doar de 60-70%.
Pentru prevenirea cariei dentare, dar şi a fluorozei, se recomandă realizarea unei concentraţii medii a fluorului
din apă de 1 mg/dm3 apă. Rezultatele profilaxiei în caria dentară sunt mai reduse în caz de fortificare cu fluor a
unor alimente, administrare de tablete sau soluţie cu fluor, badijonarea dinţilor cu soluţie de fluor, folosirea
pastelor de dinţi cu fluor.
 8.1. NECESITĂŢI DE ALIMENTE

Alimentele naturale de provenienţă animală şi vegetală, ca şi surse exogene de trofine, sunt grupate după cum
urmează:
 lapte şi produse lactate
 carne şi preparate din carne
 ouă
 grăsimi alimentare
 derivate de cereale şi leguminoase uscate
 legume şi fructe
 produse zaharoase
 băuturi nealcoolice
 băuturi alcoolice.

În satisfacerea necesarului energetic şi de trofine, se va ţine seama compoziţia alimentelor, dar și de lipsa de
utilizare integrală a alimentelor.

Pierderilesuferite de alimente pot fi schematizate astfel:

 Pierderi cu ocazia prelucrării culinare

Alimentele în majoritatea lor sunt supuse unei prelucrări prealabile. Aceasta urmăreşte îmbunătăţirea
proprietăţilor organoleptice şi a digestibilităţii acestora. În cursul prelucrării, alimentele pot suferi modificări, iar
aceste modificări pot influenţa starea de sănătate.

Prelucrarea preliminară (prin tehnici mecanice) se însoţeşte de pierderi menajere cantitative şi calitative
cuprinse în limite largi, 0-60%, în funcţie de aliment şi de tehnica folosită.
Pierderile sunt minime atunci când:
- Alimentele sunt proaspete şi de bună calitate.
- Alimentele, prin natura lor, nu suferă pierderi: laptele, derivatele de cereale etc.
- Prelucrarea preliminară are loc cu foarte puţin timp înaintea consumului sau prelucrării culinare
propriu-zise.
- Fragmentarea alimentelor nu este mică.
- Alimentele nu se spală şi nu se păstrează excesiv în apă.
- Se îndepărtează cât mai puţin posibil din părţile exterioare ale legumelor şi fructelor.

Tratamentul termic al alimentelor, ca modalitate de prelucrare propriu-zisă, alături de avantaje, se însoţeşte şi

de consecinţe negative:
- pierderi de trofine hidrosolubile (vitamine, elemente minerale) prin fierbere în multă apă, fierbere
excesivă, eliminarea apei de fierbere, fragmentare mică a alimentelor
- pierderi de trofine sensibile la acţiunea temperaturii crescute şi a oxigenului (vitaminele C, B, E, unii
aminoacizi), prin tratament termic peste 100°C, tratament prelungit, reîncălzirea repetată, păstrarea la
cald, neacoperirea vaselor în care are loc tratamentul
- formarea de compuşi dăunători (produşi de polimerizare sau de oxidare, inactivatori pentru vitaminele
liposolubile), din grăsimi, prin folosirea uleiurilor bogate în acizi graşi polinesaturaţi la: prăjirea
alimentelor, încălzire repetată şi prelungită.

 Pierderi suferite în organismul uman

Alimentele odată ingerate nu sunt utilizate în totalitate: o parte se elimină prin fecale, o parte formează substratul
nutritiv pentru flora microbiană intestinală.
Pentru aprecierea gradului de utilizare a alimentelor în tubul digestiv se calculează coeficientul de utilizare
digestivă după formula:

C.U.D. = alimente ingerate - alimente excretate / alimente ingerate x 100.

C.U.D. este mare la alimentele de origine animală, 95-100%, şi mai scăzut la alimentele de origine vegetală, 75-
80%.

8.3.1. Laptele şi produsele lactate

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

  Laptele
Laptele este un sistem dispers şi heterogen de proteine, lipide, săruri minerale şi vitamine, într-o soluţie de
lactoză, şi este obţinut de la animalele producătoare de lapte. Sub denumirea de lapte se înţelege de obicei laptele
de vacă. Dependent de zona geografică, obiceiurile alimentare, producţia de lapte, se consumă şi laptele altor
specii animale, în acest caz menţionându-se specia: lapte de oaie, de capră, de bivoliţă, de cămilă, de lamă, de
ren polar, de iapă, de măgăriţă.
Laptele se consumă integral sau cu compoziţia modificată: ecremat, prin extragerea grăsimilor în procente
prestabilite; deshidratat, sub denumirea de conserve de lapte: lapte condensat din care s-a extras parţial apa, şi
cu adaus de zahăr cu rol conservant, lapte praf care conţine 4-6% apă; fortificat, prin adaus de proteine,
vitamine, săruri minerale, şi recomandat sugarilor şi copiilor mici sănătoşi, dar mai ales celor cu tulburări
digestive cronice, distroficii.
Recomandabil, laptele se consumă conservat prin metode fizice (pasteurizare, fierbere, sterilizare), pentru a se
preveni apariţia patologiei infecţioase transmisă prin lapte.

 Produsele lactate
Produsele lactate sunt reprezentatae prin produsele lactate acide, brânzeturile, untul, smântâna.
Produsele lactate acide se pot obţine prin fermentaţia lactică, prin fermentaţie alcoolică sau prin fermentaţia
mixtă lactică şi alcoolică.
Fermentaţia lactică a lactozei din lapte are loc sub acţiunea bacteriilor lactice saprofite, larg răspândite în
mediul înconjurător şi care, fie se găsesc în lapte, fie se introduc în lapte sub forma culturilor selecţionate
(Streptococcus lactis, Streptococcus termophylus, Streptococcus cremoris, Lactobacillus acidofilus,
Lactobacilus bulgaricus). Fermentaţia lactică transformă lactoza în acid lactic şi aciditatea produsului creşte.
Fermentaţia lactică poate avea loc spontan (obţinerea laptelui acru) sau prin adaus de culturi selecţionate de
bacili lactici, laptele astfel tratat fiind pasteurizat sau sterilizat în prealabil (obţinerea laptelui acidofil, a
iaurtului).
Fermentaţia alcoolică a monozaharidelor din lapte are loc sub acţiunea drojdiilor, cu formare de alcool şi dioxid
de carbon. Produsele obţinute sunt acre, alcoolizate şi sifonate.
Prin fermentaţia mixtă alcoolică şi lactică se obţine chefirul.

Brânzeturile se obţin în urma coagulării cazeinei, cu formarea coagulului, şi care suferă apoi prelucrări ce
permit realizarea diferitelor sortimente de brânzeturi. Coagularea cazeinei se poate produce pe două căi:
fermentaţia lactică şi cu ajutorul unor enzime coagulante (cheag, pepsină). In timp ce brânzeturile obţinute prin
acidifiere au o consistenţă moale şi se consumă în stare proaspătă, brânzeturile obţinute cu cheag sunt supuse
unei prelucrări laborioase şi mai lungi (presare, sărare, maturare).

 Compoziţie şi valoare nutritivă

 Laptele
Laptele este un aliment complet, cu valoare biologică superioară prin prezenţa tuturor trofinelor, indispensabile
în alimentaţia omului sănătos şi bolnav, la toate vârstele. Laptele este alimentul exclusiv pentru primele luni de
viaţă, atât la om cât şi la celelalte mamifere.

Apa este componenta cea mai importantă cantitativ, în medie 87%, şi constituie mediul în care se găsesc
componentele reziduului uscat, 13%, în stare dizolvată sau în suspensie.

Din punct de vedere al trofinelor din lapte, dacă se face o ierarhizare a acestora, cele mai valoroase sunt
complexul fosfocalcic şi proteinele.
 Dintre elementele minerale mai important este calciul, cea mai importantă sursă alimentară de calciu
fiind laptele şi produsele sale.
Cantitatea de calciu este în medie de 120 mg/100 ml lapte, şi ajunge până la 200 mg/100 g brânză dulce,
şi la 1000 ml/100 g brânză Schweizer. În afara cantităţii mari, există numeroşi factori care favorizează
absorbţia calciului (raportul Ca/P supraunitar de 1,4, asemănător celui din organismul uman; prezenţa
vitaminei D3 naturală; lactoza şi acidul lactic; acidul citric şi citraţii; coexistenţa proteinelor din clasa
întâi. Lipsesc factorii de inhibare ai calciului (acidul fitic şi acidul oxalic).
În afară de calciu, laptele mai conţine magneziu, natriu, potasiu, cât și cantităţi reduse de mangan,
cupru, zinc, fluor, iod, arsen.
Elementele minerale se găsesc sub formă de fosfaţi, citraţi, cloruri, ceea ce determină efectul
alcalinizant, singurul aliment de origine animală alcalinizant fiind laptele. Laptele poate fi folosit în
terapia bolilor gastrointestinale.
 Proteinele din laptele, în medie 3,5 g%, sunt reprezentate preponderant de cazeină, 3 g%, la care se
adaugă proteinele zerului, 0,5 g%, sub formă de lactalbumină, lactoglobulină.
 Cazeina se găseşte sub formă de cazeinat de calciu şi de magneziu, fosfat şi citrat de cazeină.
Precipitarea cazeinei (în obţinerea brânzeturilor) prin acidifiere formează coagulul (acidul cazeinic) şi
eliberează lactatul de calciu ce trece în zer; acest tip de brânzeturi este mai sărac în calciu. Precipitarea
cazeinei prin adaus de cheag, duce la formarea de paracazeină, fără eliberare de calciu, şi deci
brânzeturile vor fi mai bogate în calciu.
În timpul digestiei laptelui, cazeina precipită. La ingestia rapidă de lapte se formează repede zer, cu
efect laxativ. Se recomandă ingestia fractionată de lapte şi în asociere cu cafea, cacao, derivate de
cereale, ceea ce determină formarea de grunji mici ai precipitalului.
Proteinele din lapte au valoare biologică mare, conţinând toţi aminoacizii esenţiali, în proporţii optime,
şi ca atare sunt proteinogenetice, determină creşterea, menţin bilanţul azotat echilibrat la adult, cresc
rezistenţa organismului la agresiunile infecţioase (TBC) şi la cele toxice (expunere la metale grele),
cresc valoarea nutritivă a proteinelor din clasa a II-a (din cereal şi leguminoase uscate) şi din clasa a III-
a (din porumb) atunci când sunt asociate în cadrul raţiei alimentare.
Proteinele din lapte sunt economice, fiind mai ieftine decât cele din carne.

Lipidele din lapte, 3,6 g%, se compun din trigliceride, 98%, fosfolipide şi steride (colesterol, lecitină).
Lipidele sunt fin emulsionate, sub formă de globule, formă favorabilă absorbţiei şi digestiei. Având densitate
mică, globulele de grăsime se ridică la suprafaţa laptelui în mod spontan când laptele este lăsat în repaus,
determinând separarea smântânii. Prelucrarea mecanică a acesteia distruge membrana protectoare a globulelor şi
permite obţinerea untului.
Lipidele din lapte sunt sărace în acizi graşi esenţiali, raportul acizi raşi saturaţi/acizi graşi nesaturaţi fiind de 2:1
(1:1, în laptele matern).

Glucidele din lapte, în medie 4,9%, sunt formate din lactoză, cea mai importantă cantitativ şi care dă gustul
dulceag al laptelui, la care se adaugă cantităţi mici de glucozamină şi galactozamină şi acizi sialici.
Lactoza suferă un proces de fermentaţie lactică trecând în acid lactic, sau un proces de fermentaţie alcoolică cu
formare de alcool şi dioxid de carbon (proceduri de obţinere a produselor lactate acide). Acidul lactic poate
suferi o fermentaţie butirică sub acţiunea microorganismelor anaerobe, şi determină balonarea brânzeturilor.
În cursul digestiei, lactoza este descompusă de către lactaza intestinală în glucoza şi galactoză. Absenţa
congenitală sau dobândită de lactază duce la intoleranţă la lapte dulce.
Prezenţa lactozei din lapte este un factor favorabil dezvoltării florei microbiene intestinale cu rol în sinteza unor
vitamine din complexul B.

Vitaminele sunt bine reprezentate în lapte, mai bogate fiind cele liposolubile: retinol şi caroteni, colecalciferol,
tocoferoli, fitochinona, legate de grăsimile din lapte, iar dintre vitaminele hidrosolubile: B2, B6, B12, acidul
pantotenic. Laptele conţine cantităţi mici de vitamină B1 şi C. Prin păstrarea laptelui în contact cu aerul, sub
acţiunea radiaţiei solare, prin pasteurizare, conţinutul în vitamina B1 şi vitamina C scade şi mai mult.

Laptele conţine un număr mare de enzime, ceea ce creşte utilizarea digestivă.

Pigmenţii din lapte (caroteni, xantofilă, lactoflavină) determină culoarea gălbuie (variabilă după sezon).

 Produsele lactate acide

Produsele lactate acide au o valoare nutritivă asemănătoare laptelui, cu avantajul unei puteri de asimilare mai
mare, şi sunt recomandate zilnic pentru omul sănătos şi omul bolnav (boli hepatice, renale, cardiace, hipo- şi
anaciditate, deficit de lactază, obezitate), crescând longevitatea.
Printr-o predigestie a proteinelor şi grăsimilor, digestibilitatea este cu 20-25% mai mare faţă de lapte.
Sunt mai bogate în vitaminele complexului B.

 Brânzeturile
Într-un volum mai redus, comparativ cu laptele şi produsele lactate acide, brânzeturile constituie o sursă
alimentară excelentă de trofine.
Proteinele pot creşte de 3-4 ori, ajungând la 13-17 g% în brânzeturile proaspete, şi până la 30-50 g% în cele
fermentate.
Cantitatea de lipide este între 10% în brânzeturile slabe, 40-45% în brânzeturile grase, 45-50% în brânzeturile
foarte grase şi 50-60% în brânzeturile creme.
Cantitatea de calciu este mai crescută faţă de lapte, dar depinde de modul de coagulare al cazeinei: prin
acidifiere (calciu mai puţin) sau prin adaus de fermenţi (calciu mai mult). În brânza de tip Schweitzer cantitatea
de calciu este maximă, de 1000 mg/100 g.
Creşte şi cantitatea de clorură de natriu, prin sărare, la 1-1,5 g%, ceea ce atrage după sine precauţii pentru
prevenirea edemelor la cardiaci, nefritici, gravide. Brânzeturile sărate sunt recomandate la munca la temperature
crescută, în transpiraţii profuze, datorită rolului hidropigen al sodiului.
Vitaminele liposolubile sunt bogate în sortimentele grase.
Vitaminele hidrosolubile şi lactoza sunt mai sărace decât în lapte. Prin lactoza redusă, brânzeturile sunt bine
suportate în gastritele anacide, enterocolitele de fermentaţie, colitele ulceroase.
Prin fierberea zerului format la coagularea cazeinei, se obţine urda bogată în calciu şi proteine.
 Necesar
Necesarul de lapte zilnic
- 750-1000 ml/zi, între 0-1 an
- 400-600 ml/zi, între 1-12 ani
- 500 ml/zi, la adolescenţi, în maternitate, la cei care lucrează în mediu toxic
- 250-300 ml/zi, la adulţi
- 300-500 ml/zi, la vârstnici.
Produsele lactate acide se vor consuma zilnic, în cantitate medie de 100-250 ml/zi.
Aportul de brânzeturi va fi între 20-60 g/zi, în funcţie de vârstă.

Raportat la valoarea calorică a raţiei alimentare, laptele şi produsele lactate vor reprezenta:
- 100-35% din valoarea calorică a raţiei, în primul an de viaţă
- 30-25%, între 1-6 ani
- 20-15%, între 7-12 ani, la adolescenţi, în maternitate, la vârstnici, la cei ce lucrează în mediul toxic
- 10-5%, la celelalte categorii de populaţie.

 Efectele consumului neadecvat. Dezavantajele consumului de lapte și derivate din lapte

Valoarea calorică a laptelui este scăzută, de 60-70 kcal/100 ml. Bolnavii cu gastrite, ulcere care consumă
cantităţi mari de lapte (un consum de 3-4 l/zi, în caz de acoperire a necesarului energetic exclusiv cu acest
aliment), pot prezenta “sindromul băutorilor de lapte”, definit prin hipercalcemie, depuneri de calciu în organe,
vase, subcutan, la nivelul conjunctivei, insuficienţă renală cu azotemie, alcaloză.
Raportul proteine-lipide-glucide este 1:1:1,5, în loc de 1:1:4-8, optim, de aceea este necesară îndulcirea
laptelui (la sugari, copii mici).
Regimul lactat sau lactofainos prelungit şi monoton, datorită cantităţilor reduse de fier şi vitamina C,
determină anemie feriprivă microcitară şi hipocromă, hipovitaminoză C. Corectarea acestor deficienţe este
posibilă prin diversificarea alimentaţiei cu carne şi viscere, fructe şi legume.
Absenţa laptelui şi produselor lactate din alimentaţie determină rahitismul la copii şi osteomalacia la adulţi,
retardare în dezvoltarea neuropsihică la copii şi tineri, scăderea rezistenţei organismului la noxe biologice şi
chimice din mediul ambiant.
Excesul de iaurt în alimentaţie determină cataracta.

8.3.2. Carnea şi preparatele din carne

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Carnea de măcelărie, de la mamifere domestice, sacrificate în abator (carcasă formată preponderent din ţesut
muscular): bovine, ovine, porcine, cabaline
Carnea de vânat, de la mamifere sălbatice: iepuri, mistreţi
Carnea păsărilor domestice: găini, raţe, gâşte, şi a păsărilor sălbatice: fazani, raţe şi gâşte sălbatice
Viscerele: toate părţile comestibile din corpul animalelor, păsărilor, cu excepţia carcasei
Peşti de apă dulce (crap, păstrăv, şalău) şi de apă sărată (morun, scrumbie, calcan), crustacee (languste,
creveţi, raci), moluşte (melci, stridii), amfibii.
Preparate de carne, obţinute prin diferite prelucrări ale cărnii şi subproduselor comestibile din carne.
Consumul de carne şi produse de carne într-o populaţie variază în funcţie de aşezarea geografică şi obiceiurile
alimentare, în principal.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Carnea este un aliment cu valoare biologică mare. Conţine toate substanţele nutritive care se întâlnesc şi în
compoziţia corpului uman, în forme uşor digerabile şi uşor asimilabile; constituie un stimulent al secreţiilor
digestive.
Valoarea nutritivă a cărnii variază în funcţie de caracteristici, precum specie, vârstă, sexul, starea de nutriţie în
momentul sacrificării, zona anatomică.
Proteinele în proporţie de 18-22%, reprezintă principala componentă cu valoare biologică mare, mai bogate în
ţesutul muscular tânăr şi în carnea slabă.
Conțin toți aminoacizii esenţiali în proporţii optime, cu rol în creştere la copii, şi în asigurarea bilanţului azotat
echilibrat. Unii aminoacizi esenţiali sunt foarte bine reprezentaţi, metionina şi lizina, în timp ce alţii sunt ceva
mai reduşi, leucina, izoleucina şi valina. În cadrul raţiei alimentare, proteinele din carne cresc valoarea nutritivă
a celor din cereale şi leguminoase uscate.
Cu cât proteinele stromei musculare, de tipul colagen, elastina, reticulină, sunt mai bogate, carnea este mai
rigidă. Ele au un conţinut dezechilibrat de aminoacizi esenţiali (lipsă de triptofan, puţină metionina). Valoarea
nutritivă scăzută ţine şi de rezistenţa lor crescută la acţiunea enzimelor digestive (elastina este nedigerabilă şi se
elimină prin fecale; colagenul şi reticulina formează gelatina prin fierbere, componentă uşor digerabilă).

Lipidele variază mult cantitativ, 2-40%, şi calitativ: muşchiul striat este cel mai sărac în colesterol, carnea de
măcelărie este săracă în acizi graşi nesaturaţi, carnea de peşte este foarte bogată în acizi graşi nesaturaţi.
Proporţia de lipide crește prin îngrăşarea animalelor şi cu vârsta. Astfel, creşte valoarea calorică a cărnii, în
schimb frăgezimea şi digestibilitatea scad, iar proprietăţile organoleptice se modifică.

Glucidele se întâlnesc în cantitate redusă, sub formă de glicogen şi glucoza, variabile cantitativ, între 0,2-1,2%.
Sunt bogate în carnea de cabaline (1 g%) şi în ficat (4-17 g%). După sacrificare, glicogenul este descompus şi se
acumulează acid lactic, cu influenţarea proprietăţilor organoleptice ale cărnii.

Elementele minerale se găsesc în proporţie variabilă de 0,8-1,8 g%.

Cele mai importante cantitativ sunt: fierul, 3-5 mg% în carne, şi 10-14 mg% în viscere, cu important rol
eritropoietic şi antianemic; fosforul, 130-350 mg%; iodul, 10-20 µ% în peşte marin, 700-800 mg% în icre,
aceste alimente fiind recomandate în profilaxiei guşei endemice tireopate; fluorul, întâlnit în carnea de peşte,
care se situează după ceaiul negru, ca sursă alimentară de fluor.
În cantităţi mai reduse întâlnim calciu, 6-12 mg%, raportul calciu/fosfor fiind subunitar şi nerecomandabil.
Anionii de tipul fosfor, sulf, clor, determină calităţile acidifiante ale cărnii.

Vitaminele hidrosolubile, mai ales cele din grupul B au o importantă reprezentare. Cele mai bogate sunt
vitamina B1, mai ales în carnea de porcine, 0,5-1,2 mg%, vitamina PP 4-10 mg%. Multe specii de peşte conţin
tiaminază, o enzimă ce inactivează tiamina, şi prin consumul produselor de pescărie neprelucrate termic se poate
inactiva o importantă cantitate de vitamină (până la 50%).
Vitaminele liposolubile se întâlnesc în special în carnea din zone anatomice cu reprezentare lipidică
semnificativă, în viscere (ficat), în carnea de peşte şi în icre. Cele mai mari cantităţi le întâlnim, pentru vitamina
A: 25000 UI/100 g în ficat, 500000 UI/100 g în carnea de peşte, 3000000 UI/100 g în icre; pentru vitamina
D3naturală: 10000-20000 UI/100 g în carnea de peşte şi în icre.

Substanţele extractive neproteice: nucleotide, baze purinice, creatină, creatinină, carnozină, aminoacizi liberi,
amoniac, uree, devin evidenţiabile după tratamentul termic al cărnii. Ele determină gustul specific şi excită
secreţiile gastrice şi pancreatice, asigurând buna digestie.

Apa variază proporţional între 70-80%, mai importantă la animalele tinere şi la cele cu lipide mai reduse.

Valoarea calorică a cărnii şi produselor de carne, dependentă de conţinutul în lipide, se situează între 90-130
kcal/100 g pentru produsele slabe şi între 350-420 kcal/100 g pentru produsele foarte grase.

 Particularităţi nutritive ale cărnii diferitelor specii

Carnea mamiferelor domestice este o carne roşie (conţine mioglobină - cromoproteină cu fier care conferă
culoarea specifică).
Aportul proteic este maxim la carnea de cabaline, 22%, şi de miel, 20%, şi este minim la carnea de porc, 10%.
Conţinutul în lipide este cel mai mare la carnea de berbec, 18% şi de porc, 13%, şi cel mai redus la carnea de cal,
2,5%. Lipidele conţin preponderant acizi graşi saturaţi cu utilizare digestivă mai redusă.
Dintre vitamine, carnea acestor specii constituie o sursă bună de vitamine B1 și PP.
Dintre elementele minerale, mai importante sunt fosforul (carne de viţel), sodiul (carne de cal), potasiul (carne de
berbec, de porc), fierul (carne de cal, de viţel).
Carnea este superioară sub aspect nutritiv şi al digestibilităţii la animalele îngrăşate şi la femele.

Carnea mamiferelor sălbatice, de asemenea carne roşie, se caracterizează prin fibre musculare dense şi
grosiere, aponevroze rezistente. Prezintă gust şi miros aparte, proprietăţi dependente de specie, vârstă, sex, hrana
naturală a vânatului. Culoarea este mai închisă datorită sângerării întotdeauna incompletă. Carnea de vânat aduce
un aport crescut de proteine, 20-26%, de fosfor şi de fier, şi un aport minim de lipide.
Pentru o mai bună utilizare digestivă şi pentru sporirea calităţilor organoleptice, gastrotehnia vânatului
recomandă maturizarea excesivă (fezandarea).

Carnea de pasăre, carne albă (lipsită de mioglobină), are o valoare biologică superioară faţă de carnea de
măcelărie.
Fibrele musculare sunt fine, sarcolema este subţire, iar ţesutul conjunctiv interfibrilar foarte redus.
Digestibilitatea cea mai bună este la carnea de pui şi de curcan, şi mai scăzută la carnea de raţă şi de gâscă
bogate în lipide.
Cel mai mare aport de proteine se asigură prin carnea de pui şi de curcan, 21-22%, iar cel mai mare aport de
lipide, prin carnea de raţă, 27%, şi de gâscă, 32%. Lipidele sunt dispuse subcutan, pe pereţii interiori ai cavităţii
abdominale, pe stomac şi intestine, între fascicule de muşchi. Carnea nu are aspect marmorat. În timpul
tratamentului termic, lipidele se topesc şi îmbibă carnea. Conţinutul de acizi graşi nesaturaţi este mare.
Substanţele extractive neproteice sunt bogate.
Carnea păsărilor sălbatice, bogată în proteine şi substanţe extractive, are digestibilitate mai redusă.
Carnea de pasăre se recomandă în dietele hiperproteice şi hipocolesterolemiante.

Viscerele roşii: ficat, inimă, rinichi, şi viscerele albe: creier, pancreas.

Cel mai valoros în trofine este ficatul: proteine 20 g%; glicogen; lipide (gliceride, cefaline, lecitine, colesterol);
substanţe extractive; vitamine (A, B1,C); elemente minerale (fier 16 mg%, fosfor, magneziu, calciu).
Creierul, după ficat ca şi valoare nutritivă, aduce un aport important de lipide (colesterol 3-3,5 g%), fosfor,
sodiu şi potasiu.

Carnea de peşte este ocarne albă. Proteinele, în proporţie de 15-22%, bogate în metionină, sunt mai uşor
digerabile şi asimilabile. Lipidele sunt variabile cantitativ, între 0,3-31%, şi nu formează un strat adipos, ci sunt
dispuse între fibrele musculare (carne nemarmorată). Caracteristică este bogăţia de acizi graşi nesaturaţi, 72-82%
din totalul de acizi graşi, ceea ce dă caracterul lichid al grăsimii. Cantitatea maximă de acizi graşi nesaturaţi se
întâlneşte în peştele oceanic, cantitatea medie în peştele marin, cantitatea cea mai mică în peştele de apă dulce.
Consumul cărnii de peşte, datorită aportului de acizi graşi nesaturaţi, asigură protecţie în bolile cardiovasculare
(determină scăderea colesterolului, trigliceridelor şi lipoproteinelor sanguine), în neoplasme (scăderea frecvenţei
şi mărimii tumorilor mamare), are efect autoimun (acizii graşi nesaturaţi au proprietăţi antiinflamatorii şi
participă la secreţia de anticorpi de către celulele splenice). Peştele reprezintă o sursă importantă de iod, fluor,
fosfor şi potasiu, de vitamină A, D, B.
Alterarea rapidă a cărnii de peşte se datoreşte cantităţii mari de apă, fibrei musculare foarte fine, grăsimii lichide,
florei microbiene de la suprafaţa şi din interiorul corpului peştilor şi a cărei dezvoltare este favorizată de o
temperatură de 15-20°C, de pH-ul aproape neutru al cărnii.

Icrele, ovule nefecundate de peşte, conţin cantităţi apreciabile de: proteine 23-37% cu digestie şi absorbție
rapidă; lecitine 2-4%, până la 15-17% la icrele negre; vitamin A şi D; iod, sodiu (800-900 mg/100 g, până la 5
g/100 g în icrele de morun), fosfor, fier, potasiu.
Absorbţia rapidă poate favoriza apariţia toxiinfecţiilor alimentare, icrele fiind consumate cel mai frecvent
neprelucrate termic.

Preparatele de carne au proprietăţi organoleptice şi nutritive variabile în raport cu materiile prime utilizate,
procesul tehnologic, condiţiile de conservare. Digestibilitatea este mai bună la prospături.
Materii prime folosite: carnea de la diferite specii de animale, viscere, slănina, nitrat de sodiu, arome, lianţi,
condimente.
Categorii de preparate din carne:
- Preparate obţinute din fragmente de carne netocată: şuncă, costiţă, pastramă
- Preparate obţinute din carne tocată
- prospături, cu durata de păstrare 3-4 zile la 10°C: parizer, crenvurşti, leberburşti
- produse de durată medie, 1-3 luni: salam italian, rusesc, vânătoresc
- produse de lungă durată, până la un an: salam de iarnă, de Sibiu
- Paste din carne, obţinute din carne fin tocată, ambalată apoi în membrane sau cutii
- Sucuri de carne, obţinute prin presare
- Extracte de carne, obţinute la cald şi amestecate cu bulion de carne.

 Modificări normale din carne

Carnea provenită de la animalul sănătos şi exanghinată complet este sterilă. Modificările normalesunt:
  Rigiditatea musculară este o contracţie musculară generalizată, cu durată până la 48 de ore şi este
consecinţa întreruperii aportului de sânge şi oxigen, cât şi a acidităţii.
 Aciditatea se datoreşte scindării glicogenului muscular (glicoliză) cu acumulare de acid lactic cu efect
bacteriostatic. Se scindează şi ATP-ul, cu formarea actinomiozinei, din unirea actinei şi miozinei.
Imobilizarea articulaţiilor se produce prin creşterea grosimii şi scurtării muşchilor, în urma reţinerii apei
de către proteine.
 Maturarea cărnii constă în modificări fizico-chimice sub acţiunea enzimelor proteolitice proprii din
carne. Se produce hidratarea şi înmuierea colagenului, carnea devenind suculentă şi fragedă. Se
eliberează aminoacizi, azot neproteic, ioni de calciu şi de magneziu. Maturarea are loc: în 3 zile, la 1-
4°C; în 10-12 ore la 36°C.
 Fezandarea este o maturare excesivă în care intervin bacteriile de putrefacţie, rezultând molecule
proteice simple şi mai uşor asimilabile. Delimitarea netă între maturare şi putrefacţia bacteriană
incipientă fiind imposibilă, nu se admite aplicarea fezandării în industrie și comercializarea cărnii
fezandate. Procedeu aplicat vânatului, fezandarea se admite la domiciliu şi cu asumarea propriului risc.

 Necesar
Carnea şi preparatele de carne reprezintă o componentă zilnică a raţiei alimentare
- sub aspect calitativ - sursă de trofine cu valoare biologică superioară
- sub aspect cantitativ - 4-8% din valoarea calorică a raţiei.
Raţii medii zilnice de carne
- 10-15 g/zi şi an de viaţă, între 1-3 ani
- 30-80 g/zi, între 3-6 ani
- 120-140 g/zi, între 7-12 ani
- 150-250 g/zi, la adolescenţi, în maternitate
- 200-250 g/zi, la adulţi de 20-65 ani
- 100 g/zi, peste 65 ani.
 Efectele consumului neadecvat
Regimul alimentar carenţat în carne, şi ca atare în proteine cu valoare biologică mare, predispune la anemie,
scade capacitatea de muncă intelectuală şi fizică.
Valoarea nutritivă a proteinelor din cereale şi leguminoase uscate rămâne mai scăzută în absenţa unui aport
suficient de carne. Carenţa de proteine, fier, zinc, magneziu, acid folie, vitamina A, vitamina B6, influenţează
negativ imunitatea. Creşte riscul la infecţii şi intoxicaţii.
Consumul crescut de carne, asociat cu excesul de grăsimi alimentare, influenţează negativ imunitatea. Creşte
frecvenţa infecţiilor intercurente, a infecţiilor postoperatorii. Generează şi agravează tulburări metabolice de
tipul hiperuricemiei (carnea fiind o sursă de acid uric care se acumulează în ţesuturi, determinând guta),
hipercolesterolemiei, obezităţii. Mortalitatea prin boli cardiovasculare şi hipertensiune arterială creşte.
Excesul de carne este asociat unor forme de cancere digestive: cancerul gastric, pancreatic, de colon, colorectal,
cât şi cancerului mamar. Factorii favorizanţi sunt excesul de carne roşie, grăsimi animale, colesterol, şi efectul
protector scăzut prin aportul insuficient de fibre alimentare, uleiuri vegetale, vitamină C.

8.3.3. Ouăle

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Oul este un aliment complet. Sub denumirea de ou se înţelege oul de găină cu o greutate de 35-70 g, folosit cel
mai frecvent. Se consumă ouă și de la alte specii de păsări: de raţă cu greutatea de 60-70 g, de gâscă cu greutatea
de 150-200 g, cu menţionarea speciei. Practic, toate ouăle păsărilor domestice şi sălbatice sunt comestibile.
Se dau în consum numai ouăle foarte proaspete cu o vechime de maximum 5 zile, şi ouăle proaspete cu o
vechime de maximum 15 zile, verificate prin ovoscopie.
Ouăle conservate, sub formă de melanj sau praf de ouă, se folosesc de asemenea în alimentaţie. Ele se prepară
din ouă proaspete şi indemne de orice contaminare biologică sau chimică.
Melanjul de ou, din albuşuri şi gălbenușuri amestecate sau separate, se congelează la -15°C şi se păstrează până
la 6 luni.
Praful de ou, sub formă de albuşuri şi gălbenuşuri amestecate sau separate, se conservă prin pasteurizare.

 Structura oului
Coaja oului, 11% din greutate, este partea protectoare solidă, de culoare albă până la cafeniu, mată și rugoasă.
Ea conţine substanţe minerale, 95%, sub formă de carbonaţi de calciu şi de magneziu, fosfaţi; substanţe organice
insolubile în apă, 3,5%; apă 1,5%.
Coaja este perforată de pori microscopici, 5000-9000 pentru un ou, numărul fiind mai crescut la coaja albă. Porii
permit realizarea schimbului gazos între interiorul oului şi mediul ambiant, cât şi păstrunderea germenilor
nepatogeni şi patogeni, a mucegaiurilor din exterior.
La exterior, coaja este acoperită de o cuticulă: membrană fină formată din substanţe mucoide uscate, solubilă în
apă, cu rol în protecţia conţinutului oului.
În interior, coaja este căptuşită de membrana cochiliferă care prezintă două foiţe: una aderentă de coajă, cealaltă
aderentă de albuş. Între cele două foiţe, la polul rotunjit al oului, se formează camera de aer care se măreşte pe
măsura învechirii oului.

Albuşul, 57% din greutate, este un sistem coloidal vâscos, transparent, gelatinos, dispus în jurul gălbenuşului, de
culoare albă-albăstruie. La oul proaspăt, albuşul prezintă trei straturi: exterior fluid; mijlociu mai dens şi cu
formaţiuni spiralate spre polii oului, numite şalaze, cu rol în menţinerea centrală a gălbenuşului; interior fluid. La
oul învechit, datorită proceselor de liză, stratificarea dispare şi se rup şalazele.

Gălbenuşul, 32% din greutate, este al doilea sistem coloidal, ca emulsie densă de culoare galben-portocalie.
Gălbenuşul sau vitelusul este format din patru straturi, este învelit de membrana vitelină şi este susţinut de
şalaze. La oul învechit, membrana vitelină se rupe. La suprafaţa gălbenuşului se găseşte discul germinativ sau
embrionul, punct albicios cu diametrul de 2-3 mm.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Oul este un aliment valoros în alimentaţia omului sănătos şi a omului bolnav, la toate vârstele, datorită bogăţiei
de trofine şi datorită rolului de îmbunătăţire a digestiei prin efectul colecistokinetic, stimulând eliminarea bilei în
duoden.
Compoziţia oului în trofine este relativ constantă și sub influenţa unor factori: specia (mai multe lipide la oul de
raţă şi de gâşte), furajarea păsărilor, vechimea oului.

Apa, 50,8% în gălbenuş şi 85,8% în albuş, este mediul în care se găsesc substanţele nutritive.

Proteinele din ouă sunt proteine standard în aprecierea valorii proteinelor alimentare: au cea mai stabilă şi
echilibrată compoziţie în aminoacizi esenţiali. Rolul primordial este de favorizare a creşterii organismului tânăr,
de reînnoire permanentă a ţesuturilor. Conţin tioaminoacizi (metionină, cisteină) într-o cantitate de două ori mai
mare faţă de carne, lapte. Cresc valoarea nutritivă a proteinelor din clasa a II-a şi a III-a din alimentele de origine
vegetală, atunci când sunt asociate în cadrul raţiei alimentare.
Proteinele gălbenuşului, 16,2%, sub formă de complexe lipoproteice, sunt reprezentate de ovovitelină, cea mai
importantă cantitativ, şi de globulină. Au rol în nutriţia embrionului. Utilizarea digestivă a proteinelor din
gălbenuş este maxima la oul crud şi la oul fiert.
Proteinele albuşului, 12,7%, se găsesc sub formă de proteine simple și glicoproteine: ovalbumina,
ovoglobulina, ovomucoidul, ovomucina. Protejează embrionul de microorganisme. Utilizarea digestivă a
proteinelor din albuş este maximă la oul fiert şi doar de 50% la oul crud. În albuşul crud se găsesc factori de
natură proteică care reduc utilizarea digestivă: ovomucoidul şi ovoinhibitorul, antienzime ce inhibă tripsina,
chimotripsina, proteinazele; avidina care leagă 2 molecule de biotină, cu formarea unui complex inutilizabil
digestiv şi cu carenţă secundară biotinică; proteine nedigerabile şi responsabile de reacţii alergice, mai ales la
copii. Factorii enumeraţi se inactivează prin tratament termic, crescând astfel la maximum utilizarea digestivă a
proteinelor din albuş.

Lipidele sunt concentrate în gălbenuş, reprezentând 1/3 din greutatea acestuia. Sunt de patru ori mai bogate în
lecitină, comparativ cu creierul. Oul conţine în egală măsură colesterol şi antidotul acestuia – lecitina, iar lecitina
previne steatoza hepatică produsă de cholesterol. Conţin: trigliceride, 62,3%; fosfolipide (lecitine, cefaline)
32,6%; colesterol 4,9%.
În albuş, lipidele sunt sub formă de urme, 0,03%.
Fiind în stare emulsionată, utilizarea digestivă a lipidelor din ou este maximă.

Glucidele se găsesc mai ales în albuş, 0,7-1%, şi doar 0,2% în gălbenuş.

Substanţele minerale sunt concentrate în gălbenuş, albuşul fiind mult mai sărac. Cel mai bine reprezentate sunt
fosforul 116 mg%, potasiul 76 mg%, clorul 74 mg%, sodiul 66 mg%, calciul 31 mg%, sulful şi magneziul câte
27 mg%, fierul 2,5 mg%. Oul mai conţine: iod, cupru, mangan.
Vitaminele sunt bogat reprezentate în ou, mai ales în gălbenuş: vitamina A până la 1000 UI/100 g, vitamina D
20-80 UI/100 g, vitamina E 1,5 mg/100 g; vitamina B1 75 µ/100 g, vitamina B2 200 µ/100 g, vitamina B12 0,4
µ/100 g, acid pantothenic 850 µ/100 g.
În albuş există doar vitamina B2.
Utilizarea digestivă a vitaminelor din ouă este foarte bună.

Pigmenţii care dau culoarea gălbenuşului sunt: carotenul, luteina şi criptoxantina; culoarea albuşului se datoreşte
riboflavinei.

Enzimele sunt reprezentate de proteinaze, lipaze, colinesteraze, diastaze.

Valoarea calorică a ouălor este de 170 kcal/100 g la ouăle de găină, 180-190 kcal/100 g la ouăle de raţă și gâscă
prin bogăţia mai mare de lipide.

 Necesar
Ouăle vor reprezenta 2-3% din valoarea calorică a raţiei alimentare, ca aliment de cruţare la orice vârstă prin
trofinele de calitate superioară, prin digestia uşoară şi rapidă, prin absorbţia aproape totală.
Raţia zilnică de ouă
- 1 ou/zi, la copii, adolescenţi, în maternitate
- 4-5 ouă/săptămână, la adulţi
- 2-3 ouă/săptămână la vârstnici.

Ouăle sunt recomandate în:

- diete de cruţare în bolile gastrointestinale: gastrite hiperacide, ulcer gastric în fază sângerândă, colite
- refacerea ţesuturilor după hepatită, traumatisme, plăgi
- neurastenie, surmenaj
- hipotrofie
- obezitate, nefroză (diete hipoproteice cu albuş de ou).

 Efectele consumului neadecvat

Datorită acţiunii colecistokinetice determinată de grăsimile emulsionate ale gălbenuşului, ouăle sunt
contraindicate în colecistopatii, insuficienţă pancreatică, ciroze hepatice.
Ouăle sunt contraindicate la persoanele care prezintă alergie la proteinele oului (la copii mici).
Consumul repetat şi îndelungat de ouă crude duce la carenţă biotinică.
8.3.4. Grăsimile alimentare

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Grăsimile sunt alimente heterogene: esteri ai glicerinei cu acizi graşi, la care se adaugă ceride, steride, substanţe
proteice, răşini, pigmenţi, vitamine.
În alimentaţie, aceste produse sunt prezente:
- ca atare
- sub formă indispensabilă preparării alimentelor
- sub formă ”ascunsă” în compoziţia alimentelor.

 Caracteristicile grăsimilor
Caracteristici comune ale grăsimilor alimentare
- componenta cea mai importantă este reprezentată de gliceride ale acizilor graşi saturaţi cu număr
pereche de atomi de carbon
- punctul de topire sub 40°C
- coeficientul de utilizare digestivă foarte mare, 96-100%
- diminuă evacuarea gastrică şi ţin de foame
- prin ardere completă eliberează 9,3 kcal/g.
Caracteristici de diferenţiere ale grăsimilor alimentare
- starea fizică la temperatura obişnuită: solidă, lichidă, păstoasă
- modul de prezentare: lichide (uleiurile vegetale), solide (grăsimi animale şi vegetale), emulsii plastice
(unt, margarina, maioneze)
- compoziţia în acizi graşi
- gradul de saturare/nesaturare al acizilor graşi
- lungimea lanţului atomilor de carbon.

 Clasificarea grăsimilor

Grăsimile animate pot fi:

- solide: untura de porc, seul de bovine şi de ovine, untura de pasăre, untul
- lichide: uleiul de peşte.
Untura de porcrezultă prin termotratarea slăninei subcutanate şi a ţesutului adipos din jurul organelor interne.
Conţinutul în lipide este de 99,5-100%, iar apa este foarte redusă. Digestibilitatea este redusă prin conţinutul
mare în acizi graşi saturaţi.
Seul de bovine şi seul de ovinese obţin prin topirea grăsimii din jurul organelor interne. Conţine aproape în
totalitate lipide și cel mult 0,7% apă şi substanţe nelipidice. Digestibilitatea este redusă prin cantitatea mare de
acizi graşi saturaţi.
Untura de pasărerezultă din topirea grăsimii de raţă, gâscă, curcan, găină. Prin conţinutul crescut în acizi graşi
nesaturaţi, grăsimea de pasăre are o digestibilitate crescută.
Untulse prepară din smântâna laptelui. Compoziţia: 80-85% lipide, maximum 15% apă, maximum 10% compuşi
nelipidici (cazeină, lactoză, săruri minerale, vitamine). O parte importantă a acizilor graşi sunt volatili: acidul
butiric, acidul caprilic. Digestibilitatea crescută se datoreşte formei emulsionate a lipidelor şi a cantității de acizi
graşi nesaturaţi.
Uleiul de peştese obţine din topirea grăsimii peştilor. Uleiul extras din ficatul unor peşti este un ulei medicinal cu
conţinut foarte mare în vitamine liposolubile A şi D, în iod. Valoarea nutritivă este superioară, de asemenea
digestibilitatea, prin conţinutul cel mai mare în acizi graşi nesaturaţi, peste 70%.

Grăsimile vegetale pot fi:

- lichide: uleiurile vegetale
- solide: untul de cacao, untul de palmier.
Uleiurile vegetalese extrag din părţile plantelor unde acestea se concentrează: în embrioni (ulei de germeni de
porumb), în fructe (ulei de măsline), în seminţe oleaginoase (ulei de floarea soarelui, soia, dovleac, susan).
Uleiul brut obţinut prin presare și extracție, este supus rafinării. Conţinutul în lipide este de 99-99,7%.
Valoarea nutritivă și digestibilitatea sunt crescute prin cantităţile mari de acizi graşi nesaturaţi, 50-65%.
Vitaminele lipsesc sau sunt foarte reduse datorită tehnologiei de obţinere a uleiurilor.

Grăsimile mixte sunt margarinele.

Margarinelesunt obţinute pe cale sintetică din grăsimi animale (unt) şi uleiuri vegetale, parţial hidrogenate, cu
adaus de lapte, gălbenuş de ouă, sare, caroteni, arome, asemănându-se din punct de vedere organoleptic cu untul.
Compoziţia: 80-87% lipide, maximum 3% compuşi nelipidici (proteine, lactoză, vitamina A şi D, minerale) şi
apă, maximum 10%. Utilizarea digestivă este de 95%.

Grăsimile hidrogenate se obțin din uleiuri vegetale şi animale prin adiţia de hidrogen la legăturile duble ale
acizilor graşi nesaturaţi. Scopul tehnologiei: uşurarea manipulării şi creşterea plasticităţii prin produse solide;
creşterea capacităţii de conservare prin reducerea gradului excesiv de nesaturare a unor uleiuri (uleiul de peşte).

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Grăsimile suntalimente calorigene, prin arderea lor rezultând 700-900 kcal/100 g. Organismul apelează la
grăsimi ca sursă energetică în situaţii de consum energetic mare și de durată lungă, muncă în frig.
Grăsimile de depozit intervin în termoreglare prin realizarea unui strat izolator, rău conducător de căldură. Au
rol deprotecţie faţă de şocurile mecanice prin dispunerea în jurul organelor interne.

Grăsimile alimentare constituie surse de acizi graşi esenţiali. Proporţia de acizi graşi esenţiali este variabilă:
mai mică în grăsimile animale, 2-3% în seu, 4% în unt, 15% în untura de porc, 24% în untura de pasăre; mai
mare în uleiurile vegetale 50-65%, şi excepţional 70-80% în uleiul de peşte.
Raportul acizi graşi saturaţi/acizi graşi nesaturaţi şi numărul acizilor graşi prezenţi determină caracteristicile
fizico-chimice ale grăsimilor alimentare. Cu cât acizii graşi nesaturaţi sunt în cantitate mai mare, scade punctul
lor de topire, creşte indicele de iod şi creşte digestibilitatea.

Grăsimile alimentare participă la sinteze: complexe lipoproteice, hormoni steroizi corticosuprarenali şi sexuali.

Grăsimile alimentare sunt surse de vitamine liposolubile. Uleiul de peşte este cea mai importantă sursă de
vitamină A - 25000 UI/100 g şi vitamină D - 8000-12000 UI/100 g. Untul conţine 35000 UI de vitamina A/100 g
şi 400-100 UI de vitamină D/100 g. Margarina poate fi îmbogăţită prin vitaminizare și conţine vitamină A până
la 5000 UI/100 g şi vitamină D până la 100 UI/100 g. Uleiurile extrase din embrioni (de porumb) sunt bogate în
vitamină E până la 10 mg/100 g, iar uleiurile obţinute din seminţe oleaginoase sunt sărace în vitamina E.

Grăsimile alimentare intervin în digestie. Ele diminuă activitatea secretomotorie şi întârzie evacuarea
stomacului. Cresc gradul de saturare a mâncărurilor. Gradul de digestie creşte odată cu creşterea conţinutului în
acizi graşi nesaturaţi. Necesită prezenţa sărurilor biliare şi a lipazei pancreatice în digestie; deficitul acestor
enzime duce la pierderi fecale, scaunele fiind steatoreice. Tonifică activitatea vezicii biliare. Insolubilizează
parţial sărurile de calciu și fier, cu scăderea utilizării lor digestive.

 Necesar
Grăsimile alimentare vor reprezenta 20-35% din valoarea calorică a raţiei alimentare.
Grăsimile pure, rafinate vor reprezenta maximum 15-17% din valoarea calorică a raţiei.
Uleiurile vegetale vor acoperi 1/3-2/3 din necesarul lipidic zilnic.
La copii şi adolescenţi, în maternitate, principalele surse de grăsimi vor fi untul, margarina vitaminizată,
uleiurile vegetale și alte alimente bogate în lipide: brânză, smântână, carne, peşte, ouă.

 Efectele consumului neadecvat

Insuficienţa grăsimilor alimentare micşorează valoarea calorică a mâncărurilor. Carenţa îndelungată duce la
subalimentaţie.
Excesul grăsimilor duce la stocare şi obezitate, boală coronariană, dislipidemii, ateroscleroză, hipertensiune
arterială.
Excesul de grăsimi animale de tipul unturii de porc, seului de ovine şi de bovine creşte colesterolemia.
Aportul crescut de uleiuri vegetale are efect hipocolesterolemiant.
Excesul alimentelor grase favorizează cancerul de pancreas, colorectal, mamar. Influenţează negativ imunitatea.
Consumul grăsimilor alterate este dăunător sănătăţii:
- valoare nutritivă scăzută prin descompunerea lipidelor, inactivarea acizilor graşi esenţiali şi a
vitaminelor
- scade efectul hipocolesterolemiant al acizilor graşi nesaturaţi
- produşii de râncezire blochează enzime, distrug flora microbiană intestinală, au efect iritant şi determină
tulburări gastrointestinale.

8.3.5. Derivatele de cereale şi leguminoase uscate

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Cerealele şi leguminoasele uscate sunt alimente de origine vegetală utilizate în alimentaţie datorită următoarelor
avantaje:
- concentrează în volumul mic al bobului substanţe nutritive importante
- învelişul protector al boabelor şi cantitatea redusă de apă permit păstrarea îndelungată
- perioada de vegetaţie este scurtă, iar culturile sunt universal răspândite.
Sunt alimente ieftine şi uşor accesibile.

Cerealele folosite mai frecvent sunt grâul, orezul, porumbul, secara, orzul, ovăzul.
Componentele anatomice ale boabelorconcentrează trofinele:
- coaja, 12-25% din greutatea bobului, conţine celuloză, lignină, săruri minerale, celule pigmentare
- miezul, 70-85%, este format în special din granule de amidon, proteine şi vitamine
- germenele, 2-12%, concentrează proteine, vitamine şi aproape toate lipidele.

Grâul este folosit cel mai mult, și după măcinare. Făina rezultată se defineşte prin gradul de extracţie (cantitatea
de făină obţinută din 100 g boabe):
- 0-98%, făina integrală
- 0-82%, făina intermediară
- 0-70%, făina semialbă
- 0-30%, făina albă.
Cu cât gradul de extracţie este mai redus, făina conţine cantităţi mai mici de săruri minerale, vitamine, celuloză,
proteine, şi cantităţi mai mari de amidon.
Făina este folosită în procesul de panificaţie pentru obţinerea pâinii. Puterea de panificaţie (capacitatea de a
forma pâine de calitate superioară) depinde de cantitatea şi calitatea glutenului, cantitatea de apă absorbită de
făină, puterea de fermentare a făinii prin activitatea amilazei. Valoarea nutritivă a pâinii este dată de
componentele făinii folosite.

Leguminoasele uscate reprezintă faza de maturitate (boabe) atinsă de legumele din această categorie: fasole,
mazăre, linte, soia, arahide, bame. Miezul boabelor înmagazinează substanţele nutritive.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Substanţele nutritive reprezintă 80% din greutatea bobului, iar apa 10-15%.

Proteinele. Conţinutul cerealelor în proteine este de 7-16 g. Principala proteină din făina de grâu este glutenul
format din gliadină şi glutamina, şi se obţine prin spălarea făinii cu apă. Glutenul lipsește în făina altor cereale.
Pâinea conţine în medie 6-7 g proteine.
Conţinutul leguminoaselor uscate în proteine este de 20-26 g%, ajungând la 32-34 g% în soia. Cu atingerea
maturităţii, creşte conţinutul de proteine, ponderea globulinelor şi valoarea nutritivă a proteinelor. Proteinele de
tip globulinic sunt: faseolina din fasole, legumelina din mazăre şi linte, glicina din soia.
Proteinele din cereale şi leguminoase uscate conţin toţi aminoacizii esenţiali, dar nu în proporţii optime.
Aminoacizii limitativi sunt lizina în cereale şi metionina în leguminoasele uscate. Cel mai bun echilibru în
aminoacizi esenţiali se găseşte în soia, aliment care ocupă astfel o poziţie intermediară între alimentele de
origine vegetală şi cele de origine animală. Valoarea biologică a proteinelor creşte dacă aceste alimente se
asociază în cadrul raţiei alimentare cu alimente de origine animală, carne, peşte, ouă, lapte, brânză. Tratamentul
termic al cerealelor şi leguminoaselor uscate, procedeu la care sunt supuse întotdeauna, inactivează o parte din
lizină, mărind astfel deficitul în acest aminoacid.

Glucidele sunt bogat reprezentate prin: amidon în miez, glucide cu moleculă mică în germeni, celuloză şi
hemiceluloze în înveliş. Stachinoza (tetraglucid) din leguminoasele uscate este responsabil de flatulenţa produsă
de aceste alimente, prin fermentarea lor în intestinul gros cu producere de dioxid de carbon.
Ponderea cea mai mare o are amidonul, 80-90% în cereale, 40-45% în pâine, 50-55% în leguminoasele uscate.
Glucidele nedigerabile sunt dure în leguminoase, ceea ce explică intoleranţa la bolnavii digestivi la care se vor
evita. Proporţia glucidelor nedigerabile este în pâinea albă de 0,5%, iar în pâinea integrală de 2,5%.

Lipidele sunt în cantitate mică, 2%, sub formă de trigliceride în germeni şi în înveliş, sub formă de fosfo- şi
glicolipide în miez. Din punct de vedere nutritiv, lipidele sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi. Cantităţi crescute
de lipide se întâlnesc în soia, 20 g% (80-88% acizi graşi nesaturaţi, bogate în lecitină), în arahide, 45 g%. Soia şi
arahidele se folosesc ca materie primă în industria uleiurilor vegetale.

Vitaminele sunt în cantitate importantă.

În cereale, germenii şi învelişul sunt mai bogate, iar miezul este sărac în vitamine. Prin măcinare (şi eliminarea
târâţelor) şi panificaţie, pierderile de vitamine sunt mari, până la 50-70%, și mai ales pentru vitamine din grupul
B (B1, B2, B6, PP) și vitamina E. Pâinea integrală este de 3-10 ori mai bogată în aceste vitamine comparativ cu
pâinea albă, pastele făinoase, biscuiţii. Vitamina C lipseşte, iar carotenii sunt în cantitate foarte mică.
Derivatele de cereale şi leguminoase uscate acoperă 30-50% din necesarul acestor vitamine.

Sărurile minerale sunt bogat reprezentate.

În cereale, în înveliş şi embrion găsim fosfor 200-400 mg%, potasiu 100-350 mg%, magneziu 50-150 mg%, și
cantităţi reduse de zinc, cupru, mangan.
Leguminoasele uscate conţin cantităţi importante de fosfor, potasiu, fier, calciu, mai mari decât în cereale.
Raportul Ca/P este necorespunzător, 1/7-1/12. Fosforul se găseşte mai ales sub formă de acid fitic până la 70% şi
sărurile acestuia. Acidul fitic formează săruri insolubile cu minerale cum ar fi calciul, fierul, magneziul, zincul.
Astfel, reduce utilizarea lor digestivă şi favorizează pierderea pe cale fecală. Fitaţii sunt în mare parte hidrolizaţi
sub acţiunea unei fitaze, mai ales în timpul panificaţiei, cu eliberare de acid fitic.

Enzimele din cereale sub formă de hidrolaze, proteaze, fitaze, lipaze, oxidaze, au rol în păstrarea lor şi a
derivatelor.

Substanţele antinutritive din leguminoasele uscate sunt:

- acidul fitic, substanţă antimineralizantă care leagă substanţe minerale în complexe insolubile şi
neutilizabile digestiv
- tripsininhibitorul, substanţă antiproteinogenetică întâlnită în soia, acţionează asupra tripsinei cu
reducerea hidrolizei proteinelor şi a utilizării digestive
- hemaglutinine, substanţe antitiroidiene care favorizează pierderea fecală a hormonului tiroidian prin
împiedicarea reabsorbţiei intestinale.

Cerealele germinate sunt produse alimentare obţinute prin germinare, cu creşterea valorii nutritive. Cea mai
importantă creştere are loc pentru vitaminele B1, B2, B6, de 5-50 de ori. Trofinele se găsesc în stare predigerată şi
uşor asimilabilă. Prin germinare dispar substanţele antinutritive, ceea ce permite valorificarea superioară. Se
biosintetizează glutation şi alte substanţe biologic active.
Cerealele germinate sunt recomandate ca produse de larg consum, dar şi ca alimente de protecţie în
ateroscleroză, diabet, subnutriţia sugarului şi copilului, în geriatrie.

Valoarea calorică a derivatelor de cereale şi leguminoase uscate:

- 210-250 kcal/100g pâine (210 kcal pentru pâinea neagră cu material fibros şi apă mai multă; 240-250
kcal pentru pâinea albă)
- 340-360 kcal/100g făină, paste făinoase, orez, gris
- 300-415 kcal/100g leguminoasele uscate.

 Necesar
Derivatele de cereale şi leguminoase uscate acoperă
- 50% din necesarul caloric
- 70-80% din necesarul de glucide
- 45-50% din necesarul de proteine.
Raţii zilnice pentru derivatele de cereale din valoarea calorică a rației
- 20-30% între 1-6 ani
- 30-40% între 7-12 ani, în maternitate
- 50% la adolescenţi şi adulţi.
Pâinea recomandată este cea intermediară, pâinea albă fiind săracă în celuloză şi vitamine, iar pâinea neagră,
bogată în celuloză şi acid fitic.
Raţii zilnice pentru leguminoasele uscate din valoarea calorică a rației
- 1-2% la copii şi în maternitate
- 2-4% la celelalte categorii de populaţie.
Pentru asigurarea unei bune digestii, materialul nedigerabil reprezentat prin celuloză, hemiceluloze va fi de
minim 6-7 g/zi pentru adultul de 60 kg, optim 30 g/zi.

 Efectele consumului neadecvat

Insuficienţa consumului de derivate de cereale şi leguminoase uscate se întâlneşte în ţări slab dezvoltate, la
populaţii sărace, în cursul unor calamităţi naturale şi sociale. Se ajunge la subalimentaţie, cu încetinirea creşterii
şi dezvoltării la copii şi adolescenţi, slăbire, scăderea capacităţii de muncă, scăderea rezistenţei la agresiunile
mediului, creşterea morbidităţii şi mortalităţii.
Consumul excesiv de derivate de cereale şi leguminoase uscate, mai frecvent, poate îmbrăca formele:
- abuzul de derivate de cereale şi leguminoase uscate pentru compensarea unor alimente mai scumpe şi
mai greu de procurat: carenţa proteică de origine animală, cu rahitism şi demineralizare osoasă; distrofia
prin făinoase la copii; pelagra prin consum excesiv de porumb; beri-beri prin consum excesiv de orez
- abuzul de derivate de cereale şi leguminoase uscate, alături de un consum normal sau exagerat al altor
alimente: dezechilibrul tiaminoglucidic; dislipidemii; obezitate.

8.3.6. Legumele şi fructele

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Legume
- rădăcinoase: morcovi, carote, pătrunjel, ţelină, ridichi, sfeclă roşie
- tuberculifere: cartofi
- bulbifere: ceapă, usturoi, praz
- vărzoase: varză, conopidă, gulie
- fructoase: roşii, vinete, ardei, castraveţi
- păstăioase: fasole, mazăre
- frunze: spanac, salată verde, lobodă, măcriş, ştevie
- condimentare: mărar, leuştean, tarhon, cimbru, hrean
- ciuperci comestibile.
Fructe
- cu seminţe închise în cămăruţe cu pereţi pergamentoşi: mere, pere, gutui, citrice
- drupe, cu sâmbure tare: prune, caise, piersici, cireşe, vişine
- bace, cu seminţe mici răspândite în pulpa fructului: căpşuni, zmeură, agrişe, afine, smochine
- nucifere, înconjurate de coajă: nuci, alune, migdale, arahide.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Avantajele consumului
- efectul catalitic îndeplinit de vitamine şi elemente minerale
- rolul de excitanţi alimentari vizuali, olfactivi şi gustativi, realizat de către acizi organici, uleiuri
aromatice, tanin, pigmenţi, glicozizi
- normalizarea tranzitului intestinal datorită fibrelor alimentare
- acţiunea antiinfecţioasă la nivelul tubului digestiv prin fitoncide
- aport redus de substanţe calorigene.

Apa, 75-95%, determină gradul de perisabilitate; cele mai perisabile - mărarul, leuşteanul, loboda; cele mai puţin
perisabile - morcovii, cartofii, usturoiul, ceapa.

Vitaminele sunt sintetizate de către plante. Cantităţile cele mai mari se găsesc în faza de maturitate şi în
vegetalele proaspete. Legumele şi fructele constituie sursele alimentare exclusive de vitamină C şi citrină, surse
importante pentru vitaminele din grupul B şi pentru unele vitamine liposolubile. Conţinutul în vitamine este
variabil, în funcţie de maturare, păstrare, decojire, spălare, fărâmiţare, tratament termic, pH-ul mediului.
Vitamina C se situează cantitativ pe primul loc, mai ales în părţile verzi şi în frunze. Părţile externe ale plantei şi
fructelor conţin cele mai mari cantităţi prin prezenţa oxigenului. De aceea, dacă nu există contraindicaţii, nu se
va recurge la decojirea fructelor, iar dacă ea este necesară, se va face în strat cât mai subţire. Alături de vitamina
C, aceste alimente conţin în cantităţi variabile ascorbicoxidaza, enzimă ce oxidează vitamina C inactivând-o.
Când enzima este în cantitate mare, alimentele vor fi sărace în vitamina C: morcovi, castraveţi; când enzima este
absentă, concentraţia de vitamină C este maximă: ardei, spanac, varză.
Pierderi importante de vitamină C au loc în caz de: fragmentare măruntă şi presare; păstrare îndelungată în apa;
decojire cu favorizarea oxidării; fierbere; uscare la soare.
Reducerea la minimum a pierderilor este posibilă prin: refrigerare şi congelare; blanşizare; fierbere în apă
acidulată sau în vapori sub presiune.
Cele mai bogate în vitamina C sunt: ardeiul gras şi coacăzele negre, peste 200 mg/100 g.
Citrina însoţeşte vitamina C în legume şi fructe, raportul vitamină C/citrină fiind în medie de 5/1. Este mai
bogată în părţile foioase ale plantelor şi în fructe. Cele mai bune surse alimentare sunt citricele.
Vitaminele complexului B se întâlnesc în cantităţi mici şi variabile. Vitamina B1se întâlneşte mai ales în
spanac, salată, varză, banane, struguri; vitamina B2în roşii, conopidă, ceapă; vitamina B6în citrice, struguri;
vitamina B12în mazăre; vitamina PP în spanac, tomate; acidul folic, în spanac, cartofi. Nu se inactivează în
procesele culinare, exceptând vitamina B1.
Vitamina A se întâlneşte sub formă de caroteni, cu rol în determinarea culorii atractive. În legumele frunze
predomină β carotenul, în fructe α carotenul: citrice, caise, nuci, migdale. Utilizarea digestivă este de 100% la
salată verde şi în jur de 60% la morcovi, spanac. Nu se inactivează prin păstrare, conservare, prelucrare termică.
Vitamina D, sub formă de provitamină, este mai bogată în varză şi spanac.
Vitamina E se găseşte în legumele şi fructele bogate în lipide: seminţe de dovleac şi de floarea soarelui, mazăre,
fasole, migdale, nuci, măsline. Nu se inactivează prin prelucrare culinară.
Vitamina K se găseşte în frunze, la locul de sinteză: spanac, salată, varză.
Elementele minerale se găsesc în cantităţi apreciabile. Cele mai bogate sunt: potasiul, mai important cantitativ
decât natriul, cu acţiune diuretică; calciul, puţin utilizat datorită prezenţei oxalaţilor şi cu formare de săruri
insolubile, a raportului calciu/fosfor necorespunzător; fosfor, în mare parte sub formă de acid fitic, puţin
utilizabil digestiv; fier, mai ales în frunze. Elementele minerale se găsesc sub formă de săruri alcaline care
conferă efectul alcalinizant al acestor alimente.
Glucidele, sintetizate în procesul de fotosinteză, cuprind monozaharide, oligozaharide şi polizaharide. Sunt
concentrate mai ales în părţile externe.
Glucidele simple solubile, fructoză, glucoză, zaharoză, sunt bine reprezentate în fructe, maximum 25% în
struguri. Hexozele sunt bogate în fructele coapte. Fructoza are cea mai mare pondere în mere, pere, gutui; aceste
fructe sunt recomandate când organismul necesită mai multă fructoză decât glucoză: diabet, colită de
fermentaţie. Conţinutul egal de fructoză şi glucoza şi absenţa zaharozei, se întâlneşte în căpşuni, zmeură,
coacăze. Glucoza şi zaharoza sunt bogate în caise, piersici, prune. În legume, glucidele simple sunt slab
reprezentate, exceptând zaharoza din morcovi, sfeclă, pepeni galbeni, şi fructoza din pepenii verzi. Cea mai
mare cantitate de zaharoză o întâlnim în sfecla de zahăr, în jur de 20%.
Dintre polizaharide, pe primul loc se situează amidonul, ca substanţă de rezervă. În legume, cantitatea de
amidon este maximă la maturitate, şi este mai bogată în cartofi, morcovi, boabele de mazăre şi de fasole, frunze.
În fructe, amidonul este mai important înainte de maturitate, iar o dată cu coacerea fructelor trece în zahăr
reductor. Inulina se găseşte în gulii, anghinarie, păpădii.
Glucidele nedigerabile sunt bogat reprezentate prin celuloză, hemiceluloze, lignina, gume, substanţe pectice.
Celuloza şi hemicelulozele, care asigură scheletul plantelor, ating cantitatea maximă la stadiul de maturitate.
Aceste glucide sunt însoţite de celulaze şi hemicelulaze, enzime ce degradează parţial glucidele nedigerabile,
influenţând textura, mai fină în tomate şi dovlecei, şi mai dură în mazăre şi fasole. În bolile gastrointestinale,
legumele cu textură fină sunt bine suportate, iar cele cu textură dură, sunt interzise. Fructele bogate în
hemiceluloze sunt: merele, gutuile, zmeura.
Substanţele pectice: pectina, protopectina, acizii pectici şi pectinici, gumele, au mare putere higroscopică şi de
absorbţie a diferiţilor metaboliți şi microorganisme din tubul digestive și participă la normalizarea tranzitului. În
diaree, pentru formarea bolului fecal se recomandă merele bogate în pectine. Bogăţia în fibre nedigerabile a unor
fructe (prunele uscate), le recomandă ca laxativ în unele forme de constipaţie.

Proteinele sunt mai bogate în legume şi cantitatea lor creşte spre maturitate. În boabele verzi de fasole şi de
mazăre, concentraţia ajunge la 8-9%; la maturitate, boabele uscate conţin până la 25% proteine. Bogate în
proteine sunt şi salata şi spanacul, până la 30%, cartofii (tuberina). Fructele au un conţinut redus de proteine, de
0,8-0,9%.

Lipidele sunt în cantitate mică în legume şi fructe, în medie 0,1-0,6%. Excepţie fac fructele oleaginoase
(arahide, măsline, nuci, alune) în care lipidele ajung la 50-75%, constituind materia primă pentru uleiuri.
Lipidele sunt reprezentate prin gliceride ce conţin acizi graşi esenţiali, şi prin ceruri care formează învelişul
protector al majorităţii fructelor şi legumelor.

Acizii organici se acumulează în legume şi fructe în perioada de creştere, scăzând prin metabolizare la
maturitate. Cantitatea de acizi organici este mai mare în partea centrală a fructelor şi legumelor. Cei mai frecvent
întâlniţi: acidul malic, acidul tartric, acidul citric, acidul oxalic. Au rol în determinarea caracteristicilor
organoleptice şi în conservabilitate.

Substanţele tanante determină culoarea legumelor şi fructelor. Când substanţele tanante sunt în cantitate mare,
gustul devine astringent, cum ar fi cazul gutuielor, murelor, caiselor, prunelor.
Antocianele, mai ales cianidina, participă la realizarea culorii şi gustului fructelor şi legumelor, au acţiune
bacteriostatică şi de vitamină P. Sunt mai bogate în: vişine, cireşe, fragi, coacăze, agrişe, prune, mere; varză
roşie, morcovi, ceapă, sfeclă.
Pigmenţii participă la determinarea culorii prin caroteni în tomate, pepene roşu, măceşe, ardei, morcovi; prin
clorofilă în toate legumele verzi.

Uleiurile eterice volatile determină parfumul specific al fructelor şi legumelor.

Glicozizii se întâlnesc sub formă de: amigdalina în sâmburii de piersici, caise, prune, cireşe, vişine; cianidina în
morcovi, varză, ceapa; betaină în sfecla roşie; mertilena în afine; solanina în cartofi, tomate verzi.

Fitoncidele sunt substanţe antibiotice produse de plante şi cu rol în creşterea conservabilităţii plantelor, şi în
inhibarea bacteriilor, protozoarelor şi helminţilor, mucegaiurilor din tubul digestiv al omului.
Fitoncide întâlnite: alicina din usturoi şi ceapă; sinalbina din muştar; sinigrina din muştar, hrean, varză, ridichi;
tomatina din tomate; pisatina din mazăre; acizii benzoic, ferulic, cafeic, clorogenic.

Valoarea calorică a fructelor şi legumelor este redusă, exceptând fructele oleaginoase:

- dovleac, castravete: 15-25 kcal/100 g
- fasole verde: 35-45 kcal/100 g
- mazăre verde: 65-85 kcal/100 g
- morcovi: 45 kcal/100 g
- cartofi: 80-90 kcal/100 g
- portocale: 60 kcal/100 g
- mandarine: 45 kcal/100 g
- banane: 100 kcal/100 g
- fructe oleaginoase (nuci, alune, măsline): 540-680 kcal/100 g.
Datorită valorii calorice reduse, legumele şi fructele sunt recomandate în curele de slăbire.

Legumele şi fructele au efecte curative:

- diuretic: prazul, ţelina, păpădia
- vermifug: usturoiul, ceapa, varza
- expectorant: ceapa, varza roşie
- colagog şi coleretic: ridichi, praz, anghinare
- antidiareic: mere, afine, morcovi
- laxativ: prune uscate.

Substanţele antinutritive din fructe şi legume

- ascorbicoxidaza, substanţă antivitaminică care inactivează vitamina C
- acidul fitic, acidul oxalic, substanţe antimineralizante care leagă calciul, fierul, magneziul, făcându-le
inutilizabile digestive
- tripsininhibitorul, hemaglutininele cu acţiune antiproteinogenetică
- substanţe antitiroidiene care împiedică fixarea iodului în tiroidă.

 Necesar
Legumele şi fructele vor acoperi zilnic
- 6-17% din valoarea calorică a raţiei
- 95% din necesarul de vitamină C
- 60-80% din necesarul de vitamină A
- un aport considerabil de miliechivalenţi bazici.
Raţia medie zilnică
- 400-800 g la 1-6 ani
- 950-1100 g la 7-12 ani
- 1000-1350 g la adolescenţi
- 850-1550 g la adulţi
- 650-750 g la vârstnici.

 Efectele consumului neadecvat

Insuficienţa fructelor şi legumelor din alimentaţie presupune un aport scăzut de vitamină C şi vitamina A.
Alimentaţia unilaterală cu legume şi fructe duce la nesatisfacerea necesarului energetic. Regimul exclusiv
vegetarian pe termen scurt are efect dietetic şi terapeutic; pe termen lung, determină carenţe importante.

 Ciupercile comestibile
Ciupercile comestibile, din flora spontană şi cultivate, sunt alimente de origine vegetală. Chiar dacă sunt plante
inferioare, ele au o compoziţie asemănătoare cu fructele şi legumele.
Ciuperci folosite mai frecvent în alimentaţie: Boletus edulis (hribul, pitoanca, mânătarca), Cantharellus cibarius
(gălbiori), Morchella deliciosa (zbârciogul), Amanita caesarea (crăiţe), Lactarius deliciosus (râşcovul),
Craterellus cortinocopioides (trâmbiţa piticilor), Hydnum repandum (buretele ţepos), Marasmius opeades (bureţi
de rouă).

Apa reprezintă 92-93%.

Proteinele deţin între 0,5-5 g% cu aminoacizi în stare liberă. Sub aspectul conţinutului în proteine, ciupercile au
fost comparate cu carnea, comparaţie exagerată sub aspectul valorii biologice a proteinelor de origine vegetală.

Elementele minerale mai bogatesunt: K, P, Fe, Ca, Mg, Na.

Vitaminele hidrosolubile mai importante sunt vitamina B1, B2, C, iar cele liposolubile: vitamina A, D.

Glucidele, 1-3 g%, sunt digerabile: monozaharide, glycogen, şi nedigerabile: celuloză, hemiceluloze, pectine.

Lipidele în cantităţi mici, conţin lecitină.

Calitatea apetisantă a ciupercilor este dată de: uleiuri eterice, tanin, acizi organici (acidul malic, acidul tartric).

Valoarea calorică este redusă, 25-35 kcal/100 g.

Recomandări igienice în utilizarea ciupercilor comestibile în alimentaţie:

- recoltare de pe terenuri cunoscute şi de către persoane cunoscătoare
- spălare sub jet puternic de apă
- folosire în alimentaţie imediat după recoltare (componentele sunt uşor alterabile, iar produşii rezultaţi
au potenţial toxic) sau după conservare prin uscare, murare, marinare
- ciupercile uscate se ţin 4-6 ore în apă rece, cu schimbarea apei de 2-3 ori
- ciupercile marinate se pot consuma ca atare sau pot fi gătite după păstrare timp de 24 de ore în apă rece
- ciupercile murate se consumă după păstrare în apă
- prepararea mâncărurilor se face în vase de sticlă, emailate, inox
- preparatele culinare se servesc în maximum 4-5 ore de la preparare, nu se reîncălzesc repetat.

8.3.7. Produsele zaharoase

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Denumite şi dulciuri, produsele zaharoase sunt alimente obţinute prin procedee industriale, exceptând mierea,
care este un produs natural.
Principalul component al produselor zaharoase este reprezentat de glucide cu moleculă mică: glucoză, zaharoză,
levuloză.

Din punct de vedere nutriţional, se împart în patru grupe:

Dulciuri formate din glucide pure conţin zahăr şi glucoza în procentaj de 80-100%
- zahărul, extras din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr
- bomboanele, obţinute dintr-un amestec de zahăr şi glucoză
- halviţa, din caramel amestecat cu o substanţă spumantă
- rahatul, din gel de amidon, cu adaus de arome, coloranţi
- şerbetul, din soluţie suprasaturată de zahăr şi glucoză
- mierea.
Dulciuri din zahăr şi fructe conţin 65-75% glucide
- fructe zaharate sau glasate, din fructe fierte în sirop de zahăr şi apoi uscate
- dulceaţa, din fructe fierte în sirop de zahăr
- gemul, din dulceaţă gelificată
- marmelada, din gelifierea pulpelor de fructe amestecate cu zahăr şi fierte
- magiunul, din fierberea pulpei de fructe cu zahăr
- jeleul, din gelificarea sucului de fructe fiert
- siropul, soluţie concentrată de suc de fructe.
Dulciuri din zahăr şi seminţe oleaginoase
 - ciocolata, din pastă de cacao şi zahăr şi alte ingrediente: lapte, nuci, alune; substanţe energetice: glucide
(zahăr şi amidon) 60-65%, lipide (unt de cacao) 20-22%, proteine 6%
- halvaua, amestec în proporţii egale de halviţă şi pastă obţinută prin prăjirea şi măcinarea seminţelor
oleaginoase (floarea soarelui, susan, nuci, migdale); substanţe energetice: glucide 40-45%, lipide 30-
33%, proteine 17-19%.
Mixturile complexe sau produsele de cofetărie, conţin glucide în proporţie de 20-40%. Diversitatea ține de
compoziţie şi modalităţi de obţinere: prăjituri, torturi, îngheţate. Materii prime: amidon sau făină, lapte, ouă, unt
sau alte grăsimi, cacao, fructe.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Datorită predominenţei glucidelor, produsele zaharoase sunt elemente care, într-un volum mic, au o capacitate
calorică crescută, de 300-400 kcal/100 g produs.
Sunt uşor digerate şi absorbite, crescând glicemia.
Sunt recomandate ca sursă de energie în situaţii cu cheltuială mare de energie într-un interval scurt de timp: efort
muscular intens.

Valoarea calorică este mai crescută pentru dulciurile bogate şi în lipide: ciocolată 400-500 kcal/100 g, halva
545-550 kcal/100 g.
Vitaminele sunt în cantităţi foarte mici sau lipsesc deoarece produsele zaharoase sunt produse rafinate, exceptând
mixturile complexe şi mierea.

 Necesar
Produsele zaharoase vor reprezenta 7-10% din valoarea calorică a raţiei alimentare; pot ajunge la 12-14% din
valoarea calorică a raţiei, în condiţiile unui aport suficient de mare de vitamină B1 necesară metabolizării
glucidelor în organism, şi care poate fi asigurat prin consum de pâine integrală, carne şi preparate din carne.

 Efectele consumului neadecvat

Consumul crescut de produse zaharoase este o trăsătură contemporană prin atracţia pentru proprietăţile lor
organoleptice. Consecinţele consumului exagerat de dulciuri sunt:
- Dezechilibrul tiaminoglucidic, rezultat al lipsei de paralelism între aportul de glucide şi de vitamină B1.
Dezechilibrul afectează în principal sistemul nervos care foloseşte ca sursă unică de energie glucoza.
- Aport insuficient de vitamine, prin lipsa lor în dulciuri şi prin reducerea consumului altor alimente.
- Acţiune cariogenă, mai ales în cazul produselor adezive şi vâscoase: caramele, drajeuri, bomboane.
- Scăderea coeficientului de utilizare digestivă a calciului prin creşterea eliminării fecale, în urma
formării de compuşi cu acidul oxalic, teobromina şi taninul din ciocolată, cacao. Se recomandă evitarea
excesului de ciocolată şi de cacao la copii, în maternitate, în caz de aport redus de lapte şi produse
lactate, în litiaza oxalică, în gută.
- Favorizarea aterosclerozei.

 Mierea de albine
Este produsă de albine din materia primă provenită din
- regnul vegetal - nectarul floral sau extrafloral
- regnul animal - mana formată din excremente de purici şi păduchi de plante.
Albinele prelucrează materia primă, o îmbogăţesc cu substanţe proprii şi o depun în faguri sub formă de miere.

Mierea se poate obţine şi pe cale artificială, prin invertirea zahărului cu acid citric, tartric, lactic şi adaus de
arome.

Apa este în proporţie de 17-18%. Când depăşeşte 20%, favorizează degradarea mierii. Fiind higroscopică,
mierea se îmbogăşete în apă până la 30% atunci când este păstrată la o umiditate relativă de 80%.

Glucidele prezintă următoarele fracţiuni: glucoza şi fructoză, cunoscute ca zahărul direct reductor, 60-80%;
zaharoză sau zahărul uşor hidrolizabil 5-10%; mucilagii şi gume sau zahărul greu hidrolizabil; cantităţi mici
de maltoză, trehaloză, melcitoză.

Substanţele minerale, 0,35-0,85%, mai bogate înmierea de culoare închisă, conferă mierii calitatea de cel mai
bogat aliment animal-vegetal în elemente minerale. Alături de calciu, care poate reprezenta până la jumătate din
minerale indiferent de culoare, mierea conţine: Na, K, Mg, Cu, Al, Mn, Fe, P, CI, S, Se. Mierea de culoare
închisă conţine până la de 4 ori mai mult fier, de 2 ori mai mult cupru, de 14 ori mai mult mangan.
Enzimele: invertaza (scindează zaharoza în glucoză şi fructoză), amilaza, maltaza, trehalaza.

Vitaminele bine reprezentate sunt vitamina B1, B2, B6, C, K, PP, H, şi mai slab reprezentate: vitamina E, A, B12,
acidul folic.

Acizii organici se întâlnesc sub formă de săruri.

Substanţele aromatice care dau parfumul mierii sunt alcoolii, cetonele, aldehidele.

Proteinele deţin 0,5-0,8%.

Valoarea calorică a mierii este cuprinsă între 285-345 kcal/100 g.

Mierea are acţiune antimicrobiană, asemănătoare fitoncidelor. Se datoreşte factorilor:

- conţinutul mare în zaharuri
- acţiunea combinată a zaharurilor şi enzimelor
- acizii organici
- inhibina specifică Dold
- substanţele termostabile.

8.3.8. Băuturile nealcoolice

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Băuturile nealcoolice sunt produse alimentare lichide cu compoziţie heterogenă şi care sunt folosite, în principal,
pentru acoperirea nevoilor individuale fiziologice de apă, alături de apa conţinută în alimente şi de apa rezultată
din arderile trofinelor.

Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţiile de potabilitate, organoleptice, fizice, chimice, bacteriologice şi
biologice, şi care sunt cuprinse în legislaţiile naţionale.

Sifonul sau apa carbogazoasă, se obţine prin saturarea apei potabile cu dioxid de carbon de tip alimentar.

Apele minerale sunt ape naturale subterane exteriorizate sub formă de izvoare, cu o compoziţie dependentă de
cea a solului şi cu minimum 1000 mg săruri minerale/dm3 apă.

Băuturile răcoritoare se fabrică din apă potabilă sau apă minerală, cu adaus de glucide şi alţi îndulcitori,
acidulată cu acizi organici, aromatizată natural sau artificial. Băuturile răcoritoare se împart în sortimente plate,
lipsite de dioxid de carbon sau cu o concentraţie maximă de 4 g CO2/dm3: oranjadă, limonadă, sucuri de fructe şi
de legume, nectarul de fructe, şi în sortimente carbogazoase cu minum 4 g CO2/dm3: pe bază de extract de cola
(din nucile arbustului cola), pe bază de aromatizante sintetice, băuturi hipocalorice.

Sucurile de fructe şi de legume se obţin din fructe/legume coapte, proaspete, sănătoase, nealterate, supuse unor
procedee tehnologice specifice. După îmbuteliere, sucurile se pasteurizează/sterilizează, pentru distrugerea
microorganismelor şi a mucegaiurilor, a enzimelor din fructe şi legume care ar determina alterarea sucurilor. Se
pot prepara şi sucuri artificiale cu ajutorul esenţelor de fructe.

Nectarul de fructe conţine, alături de sucul de fructe în proporţie de 70%, şi pulpa fructului 30% dispersată şi
determinanta aspectului tulbure al produsului. Se conservă prin pasteurizare/sterilizare.

Băuturile cu acţiune stimulantă asupra sistemului nervos central, se obţin din produse vegetale cu conţinut de
alcaloizi: ceaiul, cafeaua, cacao.
Ceaiul este infuzia preparată din frunzele şi mugurii arborelui de ceai Thea chinensis.
Ceaiurile medicinale sub formă de infuzie, decoct sau macerat, sunt preparate din rădăcinile, mugurii, frunzele,
florile, fructele diferitelor plante şi utilizate în scopuri terapeutice.
Cafeaua este infuzia preparată din seminţele arborelui de cafea prăjite şi măcinate.
Cacaoa esteinfuzia preparată din pudra de cacao, obținută din seminţele arborelui Theobroma cacao.
 Compoziţie şi valoare nutritivă. Efectele consumului neadecvat
Băuturile nealcoolice participă laasigurarea necesarului hidric fiziologic, apreciat la 2 l/zi la adultul cu
greutatea medie de 60 kg.
Băuturile nealcoolice au o valoare nutritivă scăzută, prin conţinutul mare în apă, 100-80%, şi scăzut în
substanţe nutritive, exceptând sucurile de fructe şi de legume şi nectarurile.
Contribuie la asigurarea necesarului demicro- şi macroelemente.
Băuturile nealcoolice reprezintă excitanţi digestivi, gustativi, olfactivi şi vizuali prin coloranţi şi substanţe
aromatice, acizi organici, dioxid de carbon.
Participă la asigurarea necesarului energetic prin glucidele conţinute în fructele şi legumele folosite ca materie
primă sau prin glucidele folosite la îndulcire.
Băuturile nealcoolice prezintă o compoziţie chimică specifică responsabilă pentru valoarea nutritivă.

Apele minerale acide (Harghita, Borsec) accentuează secreţia salivară, gastrică, pancreatică şi biliară, cresc
pofta de mâncare, stimulează motilitatea gastrică şi intestinală, cresc diureza, excită centrul respirator.
Indicaţii: hipoaciditate gastrică şi anaciditate, dispepsii cronice, pielite şi calculoză renală.

Apele minerale alcaline (Malnaş, Hebe) neutralizează secreţia gastrică, diminuă secreţia biliară şi pancreatică,
măresc rezerva alcalină, scad albuminuria şi uraturia. Indicaţii: hiperaciditate şi hipersecreţie gastrică, colecistită
cronică, litiază biliară, calculoză renală urică, nefrite cronice, cataruri cronice respiratorii.

Sucurile de fructe şi de legume prezintă următoarea compoziţie:

Apa, în proporţie de 80-90%, este mediul de dizolvare sau de suspendare a trofinelor.
Glucidele, mai ales cu moleculă mică (glucoză, fructoză, levuloză), 4-18%, cresc valoarea energetică şi
contribuie la recomandarea sucurilor de fructe şi de legume în activităţile musculare intense, în caz de transpiraţii
abundente. Favorizează activitatea hepatocitului.
Sărurile minerale, în principal K, Mg, Ca, determină efectul alcalinizant al sucurilor. Contribuie la stimularea
diurezei, mărirea excreţiei de Na, uree şi acid uric.
Vitaminele hidrosolubile sunt reprezentate prin vitamina C, B1, B2, B6, P, PP.
Enzimele sunt în număr mare. Prin tratamentele termice, pasteurizare şi sterilizare, o parte importantă a
vitaminelor şi enzimelor sunt inactivate.
Proteinele şi lipidele sunt reduse.
Acizii organici principali sunt: acidul citric, malic, tartric. Împreună cu substanţele volatile, determină aroma şi
savoarea sucurilor de fructe şi de legume.
Sucuri de legume cu recomandări terapeutice:
- sucul de roşii, bogat în caroten, vitamina C, Fe, K, în: anemii, convalescenţă
- sucul de morcovi, bogat în caroteni şi pectine, în: hipovitaminoza A, dispepsii
- sucul de varză albă, bogat în vitamina C şi substanţe antimicrobiene sub formă de derivaţi de sulf, în:
hipovitaminoza C, ulcerul gastroduodenal (cu efect cicatrizant)
- sucul de ridichi negre, cu efect colecistokinetic, în: colecistite şi angiocolite cronice, calculoză biliară,
conspitaţie.

Nectarul de fructe arevaloarea nutritivă şi energetică superioară sucului de fructe, prin prezenţa pulpei fructelor,
30%.

Ceaiul este o infuzie stimulantă pentru activitatea nervoasă superioară, astringentă şi constipantă, diuretică.
Substanţele active din substanţa uscată sunt: cafeina 0,8-3,5 g%; teobromina; taninul 8-15 g%; adenina;
fluorul 6-35 mg%, de aceea ceaiul se situează pe primul loc ca sursă alimentară de fluor; uleiuri volatile.
Ceaiurile medicinale prezintă efecte specifice:
- ceaiul de muşeţel: sedativ şi anestezic, antispastic, antiinflamator
- ceaiul de mentă: antispastic digestiv, constipant
- ceaiul de tei: bronholitic, sedativ, sudorific
- ceaiul de cozi de cireşe: diuretic
- ceaiul de cimbru: antitusiv, diuretic, coleretic, antispastic, antihelmintic
- ceaiul de anghinare: coleretic, diuretic, hipocolesterolemiant, antitoxic hepatic
- ceaiul de măceşe, bogat în vitamina C şi caroteni: recomandat în convalescenţă,
- ceaiul de coacăze negre, cu conţinut mare de vitamină C şi citrină, potasiu: recomandat în
convalescenţă.

Cafeaua este o infuzie cu acţiune stimulantă pentru sistemul nervos, reconfortantă în oboseala fizică şi
intelectuală, diuretică, excitantă pentru secreţia gastrică, reglează circulaţia şi respiraţia, creşte uşor tensiunea
arterială.
Conţine în substanţa uscată: cofeină 0,8-2 g%; acidul clorogenic sub formă de clorogenat de cofeină şi de
potasiu, cu acţiune stimulantă, dar inferioară cofeinei; lipide care nu trec în infuzie ci rămân în zaţ; glucide
solubile; tanin; acizi organici; elemente minerale, preponderent potasiu; proteine; vitamine, mai ales
vitamina C.
Abuzul de cafea stă la baza intoxicaţiei cofeinice, cu: hiperexcitabilitate nervoasă, tremurături, eretism cardiac,
insomnie, simptome ce dispar treptat la întreruperea consumului de cafea. Doza mortală de cafea este de 1 kg
cafea prăjită (circa 100 ceşti de cafea).
Toleranţa mai bună a ceaiului comparativ cu cafeaua, cu toate că ceaiul poate conţine cantităţi mai mari de
cofeină, se datoreşte prezenţei concomitente a adeninei, cofeina şi adenine care se neutralizează reciproc.
La adulţi, raţia maximă zilnică este de 3 ceşti de cafea.
Consumul de cafea este contraindicat la copii şi adolescenţi, la hipertensivi, cardiaci, în patologia
gastrointestinală. Cafeaua decofeinizată se obţine din specii de cafea lipsite de cofeină sau din cafea din care s-a
extras cofeina.

Cacaoa este o băutură stimulantă şi diuretică.

Substanţele active din pulberea de cacao sunt: lipidele 17-18 g%; proteinele 12-15 g%; amidonul 6-10 g%;
taninul 3-6 g%; teobromina 0,8-2 g%; cafeina 0,05-0,3 g%; acizii organici; sărurile minerale; uleiurile
eterice. Conţinutul crescut în oxalaţi contraindică utilizarea în cantităţi crescute în litiaza oxalică, gută, la copii,
în maternitate.

8.3.9. Băuturile alcoolice

 Forme de consum şi de comercializare, modalităţi de obţinere

Băuturile alcoolice se obţin prin fermentarea alcoolică a glucidelor din fructe, cereale, cartofi, cu participarea
drojdiilor, rezultând o concentraţie a alcoolului etilic de cel puţin 2 g%.
Băuturile alcoolice se clasifică în:
- băuturi alcoolice naturale, nedistilate şi distilate
- băuturi alcoolice artificiale.
 Băuturi alcoolice naturale nedistilate: berea, vinul, cidrul, braga.
Berea rezultă în urma fermentaţiei alcoolice a amidonului din malţ (orz germinat) în amestec cu hamei, şi sub
acţiunea drojdiei de bere. Hameiul determină culoarea, aroma şi limpezimea berii.
Tipuri de bere: blondă, brună, caramel.
Se foloseşte pasteurizată (obligatoriu la berea caramel) sau nepasteurizată.
Vinul se obţine prin fermentaţia alcoolică a glucidelor din struguri sau alte fructe: smochine, mure, zmeură.
Vinurile se clasifică după criteriile:
- concentraţia alcoolului etilic: vinuri slabe, cu concentraţia alcoolică până la 10%; vinuri tari, peste
10,5%
- conţinutul în glucide: vinuri seci, demiseci, semidulci, dulci
- culoare: albe, roze, roşii
- vinuri speciale
- vinuri spumante: şampania, obţinută prin dublă fermentaţie
- vinuri aromatizate, aperitive, obţinute din vin cu adaus de ingrediente: vin pelin, vermut, bitter,
coniac.
Cidrul rezultă prin fermentaţia alcoolică a glucidelor din mere sau amestec de mere şi pere, şi cu adaus de alte
ingrediente.
Braga se obţine prin fermentaţia alcoolică a glucidelor din cereale: mei, orz, secară, şi adaus de zahăr.
 Băuturi alcoolice distilate natural
Se obţin prin distilarea sucului de fructe fermentate sau a borhoturilor: rachiul de prune, cireşe, caise; şliboviţa,
din distilări succesive; rachiul de vin, din drojdia de vin.
 Băuturi alcoolice distilate artificiale
Sunt băuturi industriale realizate prin diluarea alcoolului etilic cu apă şi adaus de esenţe naturale sau artificiale,
aromatizanţi, coloranţi, îndulcitori.
 Băuturi alcoolice distilate artificiale casnice
Sunt destinate exclusive consumului propriu. Comercializarea lor este interzisă.

 Compoziţie şi valoare nutritivă

Berea prezintă componentele: alcool etilic 3,4-4,2 g% în berea blondă, 5,4 g% în berea brună; glucide 4-5 g%;
proteine 0,2-0,7 g%; săruri minerale 0,25-0,35 g%, în principal potasiu; vitaminele complexului B; CO2, 0,32-
0,34 g%. Din hamei provin substanţele amare, uleiurile eterice (humulonă şi lupulonă), taninul.
Berea are rol aperitiv când este consumată înainte de masă, prin stimularea secreţiei gastrice. Consumată în
timpul prânzului, berea măreşte puterea de saturare a acestuia prin întârzierea evacuării stomacului. Ingerată în
cantităţi mici, berea este calmantă datorită uleiurilor eterice din hamei. În cantitate mai mare, are efect somnifer.
Vinul conţine câteva sute de componente: alcool etilic 8-16 g%; glucide sub formă de monozaharide; acizi
organici; alcooli superiori; aldebide; acetaţi; esteri; elemente minerale sub formă ionizată; tanin; vitamine din
complexul B. Vinul stimulează secreţia gastrică, favorizând digestia. Vinurile colorate, bogate în tanin, fier şi
magneziu, sunt astringente şi tonifiante.
Băuturile alcoolice distilate conţin: alcool etilic 20-50 g%; glucide, până la 20-50 g în lichioruri; alcooli
superiori; acizi; aldehide; esteri; uleiuri eterice; coloranţi.

 Consumul neadecvat de băuturi alcoolice

Alcoolul etilic nu este un factor nutritiv.
Odată pătruns în organism, alcoolul etilic este oxidat pentru scăderea toxicităţii. Alcoolul etilic nu este depozitat
în organism.
Prin arderea alcoolului etilic rezultă 7,07 kcal/g, energie care se adaugă celei rezultate din catabolismul trofinelor
calorigene: glucide, lipide, proteine.

 Cauzele consumului de alcool etilic

Alcoolul etilic determină vasodilataţie periferică, reducând senzaţia de frig. În realitate, repercusiunile
vasodilataţiei periferice sunt: pierderi crescute de căldură şi risc de răcire; creşterea afluxului de sânge din
profunzime, cu dezavantajarea organelor interne.
Prin acţiunea anestezică, alcoolul etilic atenuează senzaţii dezagreabile, cum ar fi oboseala, foamea, durerea,
frigul.
Datorită acţiunii euforizante, alcoolul facilitează debarasarea de dificultăţi de ordin caracterial, redă încrederea
şi permite afişarea unei false bunăstări, la hiperemotivi, persoanele cu complexe de inferioritate şi cu
instabilitate, persoanele cu insatisfacţii sexuale legate de impotenţă sau dezechilibre de tipul homosexualităţii.
Psihiatrii susţin existenţa unei predispoziţii care ar duce la apariţia şi dezvoltarea alcoolismului. Alcoolic devine
doar o persoană cu predispoziţie, iar alcoolismul este o boală. Totuşi, părerile legate de predispoziţie sunt
împărţite. Descendenţii alcoolicului pot deveni alcoolici sau dimpotrivă abstinenţi, ca reacție la suferinţele din
copilărie provocate de alcoolismul părintelui/părinţilor.
La unele persoane, consumul de alcool produce obişnuinţă, dependenţă, şi poate deveni toxicomanie.
Factorii exogeni care pot influenţa consumul de alcool sunt: ţara de origine, religia, tradiţiile proalcoolice, clasa
socială, profesiunea şi condiţiile de muncă favorizante, moda intoxicaţiilor.

 Metabolismul alcoolului etilic

Absorbţia începe din cavitatea bucală, continuă în stomac şi este maximă în duoden. Absorbţia are loc prin
simplă difuziune, fără fragmentarea moleculei.
Absorbţia este mai rapidă în caz de: concentraţie alcoolică crescută, băuturi diluate care ajung repede în duoden
(bere), prezenţa CO2 care favorizează secreţia gastrică (bere, şampanie), consum pe stomacul gol. Absorbţia este
încetinită prin consum concomitent de glucide (lichioruri), proteine, lipide.

Difuzarea în organism are loc după absorbţie. Ea este neuniformă în diferitele umori şi ţesuturi: concentraţia va
fi crescută acolo unde predomină apa (sânge, LCR, urină) şi va fi scăzută acolo unde grăsimile sunt bogate (ţesut
adipos). Spaţiul de difuziune este în medie de 70% din greutatea corporală; mai mare la persoanele slabe, 85%, şi
mai mic la persoanele grase, 51%. De aceea, la 2 persoane cu aceeaşi greutate şi ingestia aceleaşi cantităţi de
alcool, alcoolemia va fi mai mare la persoana grasă şi mai mică la cea slabă.

Alcoolemia este concentraţia de alcool etilic din sânge şi se exprimă în grame ‰. Este starea de echilibru dintre
cantitatea de alcool absorbită în tubul digestiv şi trecută în sânge, şi cantitatea care a dispărut deja din sânge.
Valoarea alcoolemiei depinde de cantitatea de alcool ingerată, rapiditatea absorbţiei, viteza de difuziune, spaţiul
de masă corporală în care pătrunde, metabolizarea alcoolului etilic.
După stoparea consumului de alcool, alcoolemia scade uniform, cu circa 100mg/kgcorp/oră, ceea ce duce la
dispariţia alcoolului din sânge în decurs de 4-12 ore (important în medicina legală pentru stabilirea retroactivă a
alcoolemiei).

Metabolizarea alcoolului etilic are loc într-un procentaj de 85-95% în ficat, pe trei căi.
Calea sistemului enzimatic alcool-dehidrogenază – aldehid-dehidrogenază este cea mai importantă.
Metabolizarea este posibilă prin intermediul a două enzime: alcool-dehidrogenaza care descompune alcoolul
etilic la aldehidă acetică, şi aldehid-dehidrogenaza care acţionează asupra aldehidei acetice, cu formare de
acetat şi apoi apă şi CO2. În ambele reacţii intervine cofactorul NAD (niacin-adenin-dinucleotid) care trece în
forma redusă de NADH. Cea mai mare parte a alcoolului etilic este oxidat cu eliberare de energie. O mică parte
rămâne sub formă de acetat care participă la sinteze de grăsimi, colesterol.
A doua cale de oxidare a alcoolului etilic este calea sistemului enzimatic microzomial care foloseşte NADP ca
şi cofactor acceptor de hidrogen.
Calea catalazei, sistemul enzimatic catalază-antioxidază, este a treia cale şi are rol minor. Această formă de
metabolizare determină hiperuricemia şi denutriţia proteică la alcoolici.

5-15% din alcoolul ingerat este eliminat din organism ca atare: 2-12% pe cale renală, 1-2% pe cale respiratorie
(concentraţia de alcool din 2 1 aer expirat este aceeaşi cu cea din 1 ml sânge = alcooltestul la şoferi), şi secundar,
prin transpiraţie.
2-3% din alcool participă la sinteze de grăsimi şi colesterol.

 Alcoolismul acut
Alcoolismul acut (beţia), consecinţa ingestiei exagerate momentane de alcool etilic, prezintă o mare variabilitate
individuală şi este dependent de cantitatea de alcool ingerată, concentraţia alcoolică, consumul pe stomacul gol,
starea de oboseală.
Debutul şi simptomatologia depind de alcoolemie:
- sub 0,5 g‰, unele persoane nu prezintă nici o simptomatologie; la altele predomină excitaţia, cu
mascarea oboselii fizice şi intelectuale
- între 0,5-1,5 g‰, excitaţia se accentuează, tonusul este crescut, fantezia exaltată, predomină
optimismul, euforia, apare neatenţia, uneori apar manifestări violente, brutale
- între l,5-2g‰, excitaţia diminuă, iar depresia are tendinţă la generalizare, apar tulburări de coordonare a
mişcărilor şi timpul de reacţie motor este prelungit, vorbirea devine incoerentă, mersul nesigur şi dificil
- între 2,5-3 g‰ intervine pierderea controlului şi coma
- între 4-5 g‰, sfârşitul letal.
La vârste mici, sensibilitatea la alcool etilic este crescută. Se descriu stări comatoase şi deces: la sugari alimentaţi
natural de către mamă în uşoară stare de ebrietate; la sugari cărora li s-a aplicat o compresă alcoolică pe torace;
la copii mici cu alcoolemie de până la 2g‰.

 Alcoolismul cronic
Alcoolismul cronic este o toxicomanie şi apare la băutorii excesivi şi sistematici, alcooldependenţi, şi cu
tulburări ale sănătăţii fizice, psihice şi a relaţiilor interumane.
Consecinţele sunt dereglări metabolice celulare heaptice profunde, cuprinse în sindromul celor 4 d:
- dereglarea metabolismului de oxido-reducere, care determină malnutriţie primară şi secundară
- depleţie nutriţională
- dereglare imunologică, cu creşterea sensibilităţii faţă de mediul ambiant
- distrugerea florei intestinale.

Afectarea organelor are loc gradual.

Tubul digestiv vine în contact cu etanolul prima dată, iar afecţiunile sunt: gastrita atrofică cu hipoclorhidrie,
duodenita, enterocolita, pancreatita cronică cu tulburări secundare de digestie şi absorbţie. La nivelul ficatului,
consumul frecvent de alcool este cauza hepatitei alcoolice, cancerului hepatic primar, cirozei alcoolice cu risc
crescut pentru cancerul hepatic.
Afectarea sistemului nervos central constă în tulburări grave de personalitate: tulburări de percepţie şi de
memorie, euforie, depresie afectivă, susceptibilitate exagerată, scăderea voinţei, pasivitate, dependenţă, oboseală
intelectuală, egocentrism, demenţă în cazurile grave. Evoluţia este spre resemnare şi este agravată de declasarea
profesională, accidente de muncă, boală, şomaj.
Există o lipsă de paralelism între aspectul somatic bun şi tulburările psihice evidenţiabile prin examen psihiatric.
Tulburările la nivelul sistemului nervos periferic constă mai ales în manifestări polinevritice.
Alte tulburări:
- Tendinţă la îngrăşare la sedentari, la consumatorii de bere şi de vin.
- Slăbire şi denutriţie, odată cu apariţia tulburărilor digestive şi hepatice. Anemie.
- Creşterea frecvenţei şi gravităţii bolilor infecţioase (TBC), a intoxicaţiilor.
- Posibile accidente grave letale, la administrare de tranchilizante, morfină, în stare de ebrietate.
- Creşterea lipemiei, colesterolemiei, uricemiei.
- Cancer esofagian, alcoolul etilic fiind factor cocancerigen demonstrat.
- Sterilitate.

Forme clinice de alcoolism cronic (după Fouguet):

Tipul 1, caracteristic majorităţii etilicilor, formă relativ rară printre femei. Băutorii sunt persoane aparent
normale, dar care ingeră cantităţi exagerate de băuturi alcoolice. Sunt aşa numiţii băutori de societate, foarte
sociabili şi care tolerează bine şi timp îndelungat cantităţi mari de alcool. Par să nu aibă probleme personale. Au
convingerea că alcoolul nu le poate dăuna şi simt nevoia să se asocieze cu subiecţi asemănători lor, alcoolici.
Spre vârsta de 45-50 de ani se adresează medicului cu tulburări hepato-digestive. Tulburările clasice de caracter
apar după 20-30 de ani de consum.
Tipul 2, caracteristic majorităţii femeilor consumatoare de băuturi alcoolice. Cei ce se încadrează în acest tip
sunt băutori episodici şi solitari. Prezintă tulburări psihice de diferite grade: nevroză, psihastenie, tulburări
sexuale, pentru care se adresează serviciilor de sănătate între 25-40 de ani.
Tipul 3, formă particular frecventă la femei, denumită dipsomanie. Consumul de alcool îmbracă forme
intermitente şi paroxistice, caracterizate prin aviditate bruscă şi tranzitorie pentru alcool, fie sub formă obişnuită
(băuturi alcoolice), fie sub formă neobişnuită (apă de colonie). Perioadele de consum sunt întrerupte de faze
lungi sau scurte de abstinenţă totală.

 Sindromul alcoolismului fetal

Sindromul alcoolismului fetal se descrie la descendenţii mamelor alcoolice. Alcoolul traversează placenta, iar
ficatul fătului are capacitate de oxidare redusă.

La aceşti descendenţi, deficienţele fizice şi psihice, mortalitatea infantilă, sunt crescute. Nou-născuţii prezintă
frecvent greutate mică la naştere, malformaţii cardiace, microoftalmie, fante palpebrale mici, fisuri palatine,
anomalii ale degetelor şi pavilionului urechii.
Dezvoltarea fizică şi maturizarea neuropsihică deficitară, mediul familial dezorganizat şi tensionat constituie
principalele cauze de dezadaptare. Integrarea în colectivitate va fi dificilă, randamentul şcolar mediocru şi slab.
Evoluţia este adesea spre vagabondaj, grupare în bande, recurgere la droguri, furt, violenţă sau nepăsare.
 10. CONTAMINANŢI ALIMENTARI INFECŢIOŞI ŞI PATOLOGIA ALIMENTARĂ
INFECŢIOASĂ

10.1. BACTERIILE ŞI BOLILE INFECȚIOASE DETERMINATE DE BACTERII

10.1.1.Toxiinfecţiile alimentare

 Definiţie
Toxiinfecţiile alimentare sunt
- boli acute de origine alimentară
- determinate de ingestia de alimente care conţin bacterii patogene sau toxine microbiene
- pot afecta un individ izolat, unul sau mai mulţi membri dintr-o familie, o populaţie întreagă
- caracterizate clinic prin debut brutal, cu simptome de gastro-enterită acută şi toxice generale.
Un număr important de toxiinfecţie alimentare nu sunt diagnosticate.

 Etiologie
Precizarea etiologiei este posibilă în 60-70% dintre cazurile de boală. Se descriu toxiinfecţii alimentare produse
de un singur agent etiologic, şi toxiinfecţii alimentare plurietiologice.

Bacteriile implicate mai frecvent în apariţia toxiinfecţiilor alimentare:

- Familia Micrococcaceae: Staphylococcus
- Familia Lactobacillaceae: Streptococcus
- Familia Corynebacteriaccae: Listeria
- Farmilia Bacillaceae: B.cereus, Cl.botulinum, Cl.Welchii
- Familia Enterobacteriaccae: Salmonella, E.coli enteropatogen, Arizona, Cytrobacter, Proteus
- Familia Spirillaceae: Vibrio parahaemolyticus
- Genul Campylobacter: C.jejuni, C.coli.

 Patogenie
Patogenia toxiinfecţiilor alimentare este dependentă de:
- doza infectantă
- virulenţă
- toxigeneză
- starea organismului infectat: vârstă, stare de nutriţie, boală.
Toxiinfecţiile alimentare de tip intoxicaţie, sunt determinatede exotoxina preformată în alimente: toxina
stafilococică, toxina botulinică, toxina produsă de Cl.perfringens, toxina B.cereus.
Clinic se manifestă prin fenomene toxice pe primul loc, şi digestive. Gravitatea intoxicaţiei este dată de
cantitatea de toxină.
Evoluţia poate fi rapid letală când intoxicaţia este masivă, ca într-o otrăvire cu substanţe chimice toxice.

Toxiinfecţiile alimentare de tip infecţios, sunt determinate de germeni infecţioşi şi invazivi care se multiplică
masiv în aliment. Enterobacteriaceele produc şi o endotoxină în cantitate dependentă de numărul germenilor, şi
cu efect enterotoxic, neurotoxic şi leucopenizant.
Tabloul clinic se realizează numai în caz de infecţie masivă, cu manifestări digestive: dureri abdominale, diaree
explozivă, vărsături, pierderi de lichide şi de electroliţi.
Evoluţia este în general favorabilă. Formele severe sunt agravate şi de şocul endotoxinic, cu colaps algid,
somnolenţă, exitus.

 Epidemiologie
Epidemiile alimentare, forma cea mai frecventă de manifestare, se caracterizează astfel:
- apar exploziv şi masiv printre consumatorii alimentului incriminat, cu o pantă rapid ascendentă
- încetează la fel de rapid, odată cu epuizarea sau scoaterea din consum a alimentului; lipsesc cazurile
secundare, prin contact interuman
- predomină în sezonul cald.

 Izvorul de infecţie poate fi:

- animalul bolnav sau purtător sănătos
- păsări: salmonele, bacil botulinic
 - porcine, bovine, ovine, câini, pisici: salmonele, stafilococ
- peşti, moluşte, crustacee: salmonele, vibrion parahemolitic
- vectori (rozătoare, artropode): salmonele
- omul bolnav sau purtător sănătos: stafilococ, salmonele.

 Calea de transmitere este reprezentată de alimente.

Contaminarea alimentelor poate fi primară sau de la origine: laptele bovinelor cu mamită stafilococică sau
streptococică, carnea animalelor cu salmoneloză, sau secundară: prin contact cu secreţiile animalelor bolnave,
utilaje contaminate, personal manipulant bolnav sau purtător, vectori.

 Populaţia receptivă. Receptivitatea este generală.

Morbiditatea este între 75-100%: mai mare în toxiinfecţiile alimentare produse de stafilococ enterotoxic şi
salmonele - 95-100%, şi mai redusă în toxiinfecţia alimentară botulinică - 30-50% (excepţional 100%).
Toxiinfecţiile alimentare nu lasă imunitate.

 Toxiinfecţia alimentară cu salmonele (de tip infecţios)

Salmonelele sunt prima cauză de toxiinfecţii alimentare. Speciile mai frecvent întâlnite sunt: S.typhimurium(60-
70% dintre toxiinfecţiile alimentare diagnosticate etiologic), S.enteritidis, S.paratyphi C, S.cholerae suis,
S.panama.
Sursa de infecţie poate fi umană şi animală.
Alimentele contaminate sunt în egală măsură, cele crude şi cele prelucrate culinar, întâietate având alimentele
crude și cele prelucrate termic insuficient, aparţinând grupelor de alimente:
- de origine animală: carnea roşie şi de pasăre, ouăle şi mixturile complexe
- de origine vegetală: fructele şi legumele.
Incubaţie: 12-36 ore (limite extreme 6-72 ore).
Tablou clinic: diaree, dureri abdominale, vărsături, febră

Durata bolii: de la câteva zile, până la trei săptămâni; starea de portaj este posibilă.

 Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ (de tip toxic)

Staphylococcus aureus,enterotoxic, este o cauză majoră a toxiinfecţiilor alimentare.
Sursa de infecţie este în principal omul, stafilococul fiind prezent în secreţiile nazale, bucofaringiene, pe piele,
în plăgi infectate; rar intervine rezervorul animal. Spălarea frecventă a mâinilor personalului din sectorul
alimentar este o măsură eficientă de eliminare a contaminării alimentelor.
Contaminarea alimentelor este consecinţa contactului acestora cu omul bolnav sau purtător.
În alimente, stafilococul se înmulţeşte repede, inclusiv în cele bogate în sare şi zahăr. Tratamentul termic
distruge uşor stafilococul (în 10 minute la 80°C). Toxina stafilococică preformată în aliment este rezistentă la
temperatură (minimum 30 de minute la 100°C), la conservare cu radiaţii ionizante. Pentru a declanşa boala la
om, alimentul trebuie să conţină o cantitate suficientă de toxină stafilococică.
Incubaţie: 2-4 ore (limite extreme 1-6 ore).
Tablou clinic: greţuri, vărsături, dureri abdominale, stare de prostraţie, deshidratare, hipotermie.
Durata bolii: 1-2 zile.

 Toxiinfecţia alimentară cu bacilul botulinic (de tip toxic)

Clostridium botulinumeste un bacil anaerob sporulat, sporii fiind foarte rezistenţi în mediul extern: sunt distruşi
după 5 ore de fierbere, după 30 de minute de autoclavare la 120°C. Rezervoare de bacil botulinic: solul (bacil
teluric), intestinul animal şi uman.
Alimentele contaminate cu spori oferă condiţii de trecere în forme vegetative şi de producere de toxină în
următoarele circumstanţe favorabile:
- număr mare de spori: spălare insuficientă a alimentelor
- fierbere insuficientă
- conservarea alimentelor în mediu insuficient de acid sau de sărat
- anaerobioză - conserve alimentare (mai ales casnice).
Aceşti factori favorizanţi explică raritatea bolii în condiţiile răspândirii mari a bacilului botulinic.
Alimente cu rol în transmiterea toxiinfecţiei alimentare botulinice:
- conserve alimentare de carne, peşte, legume
- sucuri de fructe şi de legume
- alimente ambalate prin vidare.
Preferenţial intervin alimentele de origine animală, bogate în proteine: carnea de măcelărie, peştele.
Recunoaşterea alimentelor contaminate diferă. Astfel:
- Tipurile A, B, C, D, F de bacil botulinic produc enzime proteolitice care favorizează formarea de acid
butiric (gust şi miros rânced) şi bombarea conservelor.
- Tipul E (întâlnit mai des în peşte) nu modifică proprietăţile alimentului.
- Contaminarea alimentului “în cuiburi” se însoţeşte de un aspect aparent nemodificat.
Toxina botulinică este produsă în alimentul contaminat, în prezenţa factorilor descrişi şi de către forme
antigenice distincte de bacili, corespunzător tipurilor A, B, C, D, E, F. Ea este cea mai puternică toxină
microbiană şi determină cea mai gravă toxiinfecţie alimentară. Toxina este sensibilă la temperaturi crescute:
distrusă prin fierbere în 10 minute.
Incubaţie: 18-36 ore (limite extreme 12-96 ore; cu atât mai scurtă cu cât boala este mai severă).
Tablou clinic: ameţeli, cefalee, oboseală, diplopie, uscăciunea gurii şi gâtului, deglutiţie şi vorbire dificile până
la imposibile prin paralizii faringiene şi laringiene, deces posibil prin paralizie respiratorie.
Durata bolii: 3-7 zile în cazurile mortale; recuperare în luni, ani.

 Profilaxie
Măsuri generale
Funcţionarea unităţilor sectorului alimentar numai pe bază de autorizaţie sanitară, cu respectarea cerinţelor
sanitare referitoare la:
- amplasare
- aprovizionare cu apă potabilă
- îndepărtarea reziduurilor
- local
- utilaje şi ustensile
- transportul alimentelor
- depozitarea, prelucrarea, darea în consum a alimentelor
- circuite tehnologice adecvate
- controlul personalului angajat.
Controlul alimentelor
- Aviz sanitar-veterinar obligatoriu pentru alimentele de origine animală.
- Interzicerea folosirii oălor de palmipede în unităţi de alimentaţie colectivă şi publică (exceptând
brutăriile).
- Spălarea sub jet puternic de apă a fructelor şi legumelor înaintea consumului. Dacă cultivarea s-a făcut
pe terenuri irigate cu ape uzate, respectarea intervalului de 30 de zile de la ultima irigare şi recoltare.
- Control organoleptic consecvent la primirea materiei prime; controlul extern al conservelor alimentare.
Întreţinerea unităţii alimentare
- Asigurarea circuitelor tehnologice fără încrucişări.
- Măsuri permanente de curăţenie, de dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare.
- Menţinerea în stare optimă de funcţionare a tuturor agregatelor folosite la păstrarea, prelucrarea
alimentelor, inclusiv congelatoare pentru prepararea gheţii din apă potabilă folosită la răcire.
- Asigurarea condiţiilor pentru spălarea şi dezinfecţia vaselor, utilajelor, veselei şi tacâmurilor.
- Colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide ale unităţii, cu respectarea cerinţelor sanitare:
reţea de canalizare, recipiente ermetic închise şi evacuate la 1-2 zile, puţuri absorbante.
Condiţii de păstrare, prelucrare şi dare în consum a alimentelor
- Păstrarea separată a alimentelor uşor degradabile (în încăperi frigorifice) şi a celor greu degradabile (în
magazii de alimente); a alimentelor crude şi a celor preparate; la adăpost de contaminare biologică şi
chimică.
- Alimentele prelucrate termic şi servite calde se păstrează la 65°C. Cele care nu se servesc imediat se
răcesc rapid şi se păstrează în condiţii de refrigerare. Reîncălzirea se face la 80°C timp de 30 minute.
- Alimentele prelucrate termic se transportă la unităţi de distribuire în recipiente izoterme şi la o
temperatură de 65°C.
- Păstrarea probelor de alimente: câte o probă de 100 grame din fiecare aliment servit, la o temperatură
între 0 şi +5°C, 48 de ore, etichetată cu data şi ora servirii.
Controlul personalului
- Control medical la angajare şi periodic.
- Triaj epidemiologie zilnic la intrare la locul de muncă, pentru controlul curăţeniei corporale şi a stării de
sănătate.
- Purtarea echipamentului de protecţie corespunzător şi curat.
- Participare obligatorie la programul de vaccinări.
- Participare obligatorie la cursuri de promovare a sănătăţii.
  Combatere
Apariţia unei toxiinfecţii alimentare presupune intervenţia etapizată a medicului, în ancheta epidemiologică. Ea
stabileşte:
- modul exploziv de apariţie a îmbolnăvirilor
- simptomatologia comună
- consumul aceluiaşi aliment
- încetarea apariţiei cazurilor noi în urma scoaterii din consum a alimentului încriminat
- depistarea bolnavilor şi spitalizarea formelor grave; tratarea bolnavilor şi a suspecţilor
- evidenţa tuturor consumatorilor din alimentul suspicionat a fi infectant; supraveghere pe perioada
maximă de incubaţie
- stabilirea felurilor de mâncare consumate de către bolnavi în ultimele 36-48 de ore; blocarea alimentelor
suspecte, urmată de distrugere dacă se demonstrează că sunt contaminate
- recoltarea de probe: din produse patologice de la bolnavi (fecale, lichid de vărsătură, sânge); de la
personal suspicionat a fi purtător; din alimente suspecte,
- scoatere temporară din activitate a persoanelor suspecte a fi purtătoare de germeni patogeni, până la
obţinerea rezultatelor examenului de laborator.

10.1.2.Boli bacteriene transmisibile

 Febra tifoidă şi febrele paratifoide

Denumite şi salmoneloze majore, febra tifoidă şi febrele paratifoide sunt date de bacterii de origine exclusiv
umană: Salmonella typhi, S. paratyphi A şi B.
Izvorul de infecţie este omul bolnav în toate stadiile de boală, şi de purtătorul fost bolnav sau purtătorul sănătos,
pasiv. Eliminarea salmonelelor are loc prin fecale şi urină.
Rolul alimentelor în transmiterea febrei tifoide şi paratifoide se situează pe locul al doilea, după apă, cu rol în
transmitere de până la 60% din cazurile de boală.
Alimentele mai des încriminate:
- lapte şi produse lactate (supravieţuire până la 60 de zile în lapte conservat la +4°C, 4 zile în produsele
acidofile, 80 de zile în unt, 30 de zile în brânză)
- mâncăruri gătite, fie contaminate şi neprelucrate termic suficient, fie contaminate după prelucrare
- moluşte, crustacee consumate în stare crudă
- legume şi fructe.
Incubaţie: lungă (nespecifică bolilor digestive), de 7-21 zile; mai scurtă în cazul febrelor paratifoide, de 2-14
zile.
Tablou clinic: febră continuă, stare tifică, splenomegalie, erupție lenticulară pe trunchi, tulburări digestive (mai
frecvent constipaţie decât diaree).
Durata bolii: 3-4 săptămâni.

 Dizenteria bacilară
Dizenteria bacilară este cauzată de Shigella,cu circulaţie mai frecventă Sh. flexnerişi Sh. sonneişi, mai rară, Sh.
boydii.
Izvorul de infecţie este omul bolnav, purtătorul convalescent şi cronic, purtătorul sănătos. Eliminarea shigelelor
se produce prin fecale.
Transmiterea dizenteriei are loc direct prin modul de viaţă, şi indirect prin apă, alimente, sol, moluşte.
Alimentele mai des încriminate:
- lapte şi produse lactate (viabilitate până la 24 zile)
- produse de cofetărie: creme, îngheţate (până la 14 zile)
- salate
- fructe şi legume (până la 14 zile).
Incubaţie: 1-3 zile, maximum 7 zile.
Tablou clinic: diaree, febră, greţuri, uneori vărsături, colici abdominale, scaune sanguinolente cu mucozităţi şi
puroi.
Durata bolii: 4-7 zile, până la câteva săptămâni.

 Holera
Holera este determinată de vibrionul holeric: Vibrio cholerae, Vibrio eltor.
Izvorul de infecţie este exclusiv uman: omul bolnav, purtătorul convalescent şi purtătorul sănătos. Eliminarea
vibrionului se produce prin fecale, lichid de vărsătură.
Transmiterea bolii se face prin contact direct şi indirect prin: apă (factor fundamental), alimente, obiecte,
muşte.
Alimente incriminate mai des:
- peşti, moluşte, crustacee (supravieţuire 2-5 zile la temperatura ambiantă, până la 2 săptămâni la +4°C)
- legume şi fructe (câteva zile)
- carne (până la 14 zile)
- lapte şi brânzeturi (până ia 14 zile)
- ape gazoase, bere, vin (maximum 24 de ore).
Incubaţie: 2-3 zile, maximum 5 zile.
Tablou clinic: debut brutal cu scaune apoase, vărsături, deshidratare rapidă, acidoză, colaps circulator.
Durata bolii: 1-2 zile în caz de tratament; până la 7 zile în absenţa tratamentului.

 Tuberculoza
Tuberculoza, antropozoonoză este cauzată de Mycobacterium tuberculosis sau bacilul Koch, care prezintă trei
tipuri: tipul uman, specific pentru om şi putând îmbolnăvi şi animale; tipul bovin, specific pentru bovine, poate
îmbolnăvi şi omul; tipul aviar, specific pentru pasări, excepţional îmbolnăveşte omul.
Transmiterea bolii de la animale în special bovine, la om, are loc prin contact cu animalele bolnave, obiectele
contaminate, inhalarea prafului contaminat, consumul produselor provenite de la animale bolnave.
Alimentele incriminate în transmiterea tuberculozei de tip bovin:
- laptele (conţine până la 500.000 BK/ml, cu rezistenţa crescută chiar şi în laptele acidifiat)
- brânzeturi (până la 6-7 luni)
- untul (până la 8 luni)
- carnea şi viscerele.
Incubaţie: 2-6 luni.
Tabloul clinic: tuberculoza primară, tuberculoza secundară.
Durata bolii: până la 2 ani, în boala tratată.

10.2.VIRUSURILE ŞI BOLILE INFECŢIOASE DETERMINATE DE VIRUSURI

 Hepatita virală A
Hepatita virală A este o boală specifică omului.
Transmiterea hepatitei A are loc direct prin mecanism fecal-oral, şi indirect prin obiecte contaminate, apă,
alimente, vectori.
Alimente implicate în transmiterea virusului hepatitei A:
- fructe şi legume
- sucuri de fructe şi de legume
- lapte, unt
- prăjituri, îngheţate
- carne şi preparate de carne
- moluşte.
Incubaţie: 28-30 zile (limite extreme 15-50 zile).
Tablou clinic: febră, stare de rău general, greţuri, jenă abdominală, icter.
Durata bolii: 2-4 săptămâni.

 Poliomielita
Poliomielita este determinată de enterovirusul Poliovirus homini.
Izvorul de infecţie este omul în fază contagioasă, iar eliminarea virusului are loc prin secreţia naso-faringiană şi
prin fecale.
Transmiterea virusului are loc direct prin mecanism fecal-oral şi indirect prin alimente, apă, obiecte, vectori.
Alimente cu rol în transmitere:
- lapte nepasteurizat şi nefiert
- fructe şi legume.
Incubaţie: 7-14 zile (limite extreme 3-36 zile).
Tablou clinic: formă paralitică; forme neparalitice fruste.
Durata bolii: până la 3 luni.

10.3.PARAZIŢII ȘI BOLILE INFECŢIOASE DETERMINATE DE PARAZIŢI

10.3.1.Geohelmintiaze

Geohelminţii implicaţi în patologia umană transmisă prin alimente sunt: Ascaris lumbricoides, Trichiuris
trichiura, Strongiloides stercoralis.
Izvorul de infecţie este exclusiv omul care găzduieşte geohelminţii în tubul digestiv şi elimină ouă pe cale
fecală.
Transmiterea la om a parazitului ajuns în stadiul infestant în sol, are loc prin alimente care vin în contact direct
cu solul, legume şi fructe,prin apă contaminată. Infestările sunt mai frecvente la copii şi tineri.
Incubaţie: 2-4-6 săptămâni.
Tablou clinic (în infestare masivă): erupţie cutanată, eozinofilie, bronhopneumonie, în ascaridioză; enterită
acuta în strongiloidoză; diaree cronică în trichiuroză; subnutriţie.
Durata bolii: găzduire ani de zile.

10.3.2.Biohelmintiaze

 Trichineloza
Trichineloza este dată de nematodul Trichinella spiralis, al cărui ciclu biologic se desfăşoară în aceeaşi gazdă.
Parazitul adult trăieşte în intestinul subţire, iar larvele se închistează în muşchi.
Rezervoarele naturale de trichinela sunt:
- animale de pădure: mistreţul, ursul brun, bursucul, vulpea
- animale domestice: porcul, câinele, pisica
- animale sinantrope: şobolanul, şoarecele
- animale polare: ursul alb, foca, morsa.
Principala problemă de sănătate publică în relaţie cu rezervorul natural de Trichinella spiralis este creşterea
porcilor în libertate şi care ingeră cadavre de rozătoare.
Contaminarea omului are loc prin consumul de carne (de porcine) crudă sau insuficient prelucrată termic, şi de
preparate din carne(cârnaţi), alimente ce conţin chisturi de trichinela. Distrugerea chisturilor este posibilă prin
fierbere şi congelare la -25°C timp de 10 zile.
Circuitul parazitului în organismul uman: formare de larve în intestinal subţire – trecerea larvelor în formă adultă
– acuplarea paraziţilor adulţi – depunere de larve de către femelă – traversarea pereţilor intestinali şi trecerea
larvelor în circulaţia sanguină – localizarea în muşchi şi închistarea.
Incubaţia: 5-45 zile.
Tablou clinic: febră, hemoragii retiniene, diaree, dureri musculare, dureri ale globilor oculari, leziuni cutanate,
edeme faciale şi ale membrelor, stare de prostraţie.
Durata bolii: 6 săptămâni, până la 3-4 luni.

 Teniazele (cisticercoza)
Teniazele au ca agenţi etiologici cestodele Taenia soliumşi Taenia saginata. Parazitul adult trăieşte în intestinul
subţire al omului. Forma infestantă este reprezentată prin ouă eliminate în mediu pe cale fecală. Pentru a
contamina din nou omul, ouăle evoluează spre cisticerci(formă larvară) într-o gazdă intermediară: porcul pentru
T.solium şi bovinele pentru T.saginata. Cisticercii se închistează în muşchii gazdei intermediare.
Izvorul de parazit este omul purtător care elimină ouă prin fecale, determinând infestarea gazdelor
intermediare, şi apoi a omului.
Contaminarea omului are loc prin consumul cărnii infestate de porcine şi bovine, insuficient prelucrată termic.
Probleme de sănătate publică se pun:
- pentru îmbolnăvirile cu T.solium: creşterea de porcine în libertate, inspecţia sanitară inconstantă a cărnii
- pentru frecvenţa crescută a îmbolnăvirilor cu T.saginata: dificila depistare la inspecţia sanitară a cărnii
cu infestare redusă.

 Botriocefaloza
Botriocefaloza sau difilobotrioza este cauzată de cestodul Diphyllobothrium latum.Parazitul adult trăieşte în
intestinul omului, al unor mamifere şi păsări. Ouăle eliminate pe cale fecale formează embrionul ciliat în apă.
Acesta necesită două gazde intermediare: un copepod şi un peşte. În peşte se dezvoltă larvele care se localizează
în musculatură şi viscere şi care sunt stadiul infestant pentru om.
Rezervorul de parazit este omul în principal.
Contaminarea omului are loc prin consumul cărniide peşti răpitori (păstrăv, somn, ştiucă) neprelucrată termic,
sărată, afumată.
Tablou clinic: tulburări digestive şi de ordin general, anemie hipercromă cu deficit de vitamină B12.
Durata bolii: găzduire ani de zile.

11.CONTAMINANŢI ALIMENTARI DE NATURĂ CHIMICĂ ŞI INTOXICAŢIILE ALIMENTARE

11.1.POLUANŢI CHIMICI AI ALIMENTELOR

11.1.1.Nitraţi, nitriţi, nitrosamine

 Surse şi modalităţi de poluare

Alimente de origine vegetală
Nitraţii şi nitriţii sunt compuşi naturali din sol rezultaţi din mineralizarea substanţelor organice de origine
animală şi vegetală. Plantele absorb o parte şi îi folosesc la sinteze proteice.
Prin folosirea fertilizantelor cu azot, produşii de degradare cresc şi plantele vor conţine cantităţi de 3-4 ori mai
mari de azotaţi. Creşterea azotaţilor este favorizată şi de carenţa unor factori care participă la reducerea lor:
reductaze şi catalizatori puţini; energie insuficientă pentru sinteze (însorire redusă în sere).
Nitriţii sunt în cantitate mică în plante, fiind repede reduşi. Păstrarea vegetalelor în spaţii calde, umede, în
grămezi, favorizează formarea nitriţilor, în timp ce refrigerarea sau congelarea opresc formarea nitriţilor.

Alimente de origine animală

Prin intermediul furajelor şi apei, nitraţii şi nitriţii ajung în organismul animalelor. Indiferent de cantitatea
ingerată, conţinutul de nitraţi în carne, ouă, lapte, este foarte redus datorită excreţiei renale, datorită utilizării de
către microorganismele din stomacul animalelor.
Nitriţii sunt practic absenţi.
Nitriţii şi nitraţii se folosesc pentru conservarea preparatelor de carne. Formează nitrozomioglobină şi
nitrozohemoglobină cu determinarea culorii specifice roz-roşie, şi au acţiune bacteriostatică - bactericidă, mai
ales faţă de bacteriile anaerobe.

 Efecte asupra consumatorilor

Nitraţii din alimente ca atare, au o toxicitate excepţională numai când sunt ingeraţi în cantitate mare (10 g în
doză unică).
Nitriţii prezintă toxicitate mult mai mare. Ei se formează prin reducerea endogenă a nitraţilor. In cantitate mare
au efect methemoglobinizant. Sursele de nitriţi sunt consumul de alimente şi de apă bogate în nitraţi;
exacerbarea şi ascensiunea florei intestinului gros în partea proximală a intestinului subţire (enterocolite, gastrite
hipo- şi anacide, rezecţii gastrice); însămânţarea intestinului subţire cu floră din nasofaringe (amigdalite, rinite,
sinusite).
Nitraţii şi nitriţii din alimente pot determina formarea nitrozaminelor.
Precursorii sunt nitraţii şi nitriţii care din alimente şi apă, şi aminele secundare conţinute frecvent în alimente. În
intestinal gros, din aceşti precursori se formează nitrozaminele sub acţiunea catalizatoare ale unor
microorganisme: E.coli, lactobacili, streptococi, stafilococi, clostridia. În infecţii urinare cu E.coli, în infecţii
digestive, cele trei condiţii devin realizabile.
Cantităţi mici de nitrozamine se întâlnesc gata formate în alimente, întâietatea o deţin preparatele de carne şi
peşte tratate cu nitraţi şi nitriţi, favorizante fiind şi procesele termice de frigere, de prăjire.
La om, nitrozaminele sunt asociate cancerului gastric.

 Limite maxime admise

În preparatele de carne se admit maximum 70 mg nitraţi-nitriţi/kg produs.

11.1.2.Micotoxinele

 Surse şi modalităţi de poluare

Micotoxinele sunt exotoxine elaborate de mucegaiuri în timpul creşterii şi înmulţirii, practic în orice aliment.
Numărul mucegaiurilor toxigene este de peste 200, iar toxinele cunoscute, în jur de 20 (B1, B2, G1, G2, M1, M2,
etc).
Toxinele sunt denumite aflatoxine, de la mucegaiul Aspergillus flavus, cu răspândire foarte mare şi din care s-a
pus în evidenţă prima dată toxina (1960, epizootie la curcani în Anglia). Formarea lor în alimente este favorizată
de umiditate 90-95% şi care permite difuziunea toxinei în aliment, apoi temperatura între 24-25°C, pH-ul,
substratul nutritiv.
Speciile de mucegaiuri producătoare de aflatoxine sunt: Aspergillus, Penicillium, Rizopus, Fusarium.
Alimentele în care s-au evidenţiat cele mai importante cantităţi de aflatoxine: făina de cereale, pâinea de secară,
fructe cu coajă (nuci, arahide), sucuri de fructe.
Decontaminarea alimentelor este imposibil de realizat în condiţii satisfăcătoare. Metodele care duc la
distrugerea toxinei (caracterizată prin termorezistenţă) distrug şi valoarea nutritivă şi comestibilă a alimentelor.
Metode de decontaminare. Tratamentul termic distruge miceliile şi sporii de mucegaiuri, dar nu acţionează
asupra toxinei. Ultravioletele modifică activitatea toxinei într-o proporţie medie de 50%. Substanţele oxidante
(clorul) distrug micotoxinele, dar alimentele nu pot fi tratate.
Singura modalitate de prevenire a contaminării alimentelor cu micotoxine este evitarea dezvoltării fungilor pe
alimente, prin manipulare şi stocarea în condiţii igienice.

 Efecte asupra consumatorilor

Micotoxinele pătrund în organism odată cu consumul alimentelor contaminate.
În ficat, micotoxinele suferă biotransformări, cu formare de derivaţi netoxici eliminaţi apoi prin urină şi fecale,
dar şi cu posibile bioactivări, cu formare de compuşi mai toxici.
Aflatoxinele produc inhibarea sintezei proteice şi a unor enzime hepatice, erori în replicarea ADN-ului, scad
sinteza de ARN.
La populaţii în care se consumă alimente contaminate cu micotoxine, mai ales derivate de cereale, acţiunea
hepatotoxică şi neurotoxică este evidenţiată prin frecvenţa crescută a cazurilor de hepatită cronică şi ciroză
hepatică, sindromul Reye Johnson, cancerul hepatic.

 Limite maxime admise

Aflatoxinele (B1, B2, G1, G2, M2) în seminţe şi făinuri de cereale, leguminoase uscate, seminţe oleaginoase,
arahide, alune, miez de nucă, cafea, max. 10 µg/kg produs; în alimentele pentru copii sub 3 ani, max.5 µg/kg
produs.

11.2.CONTAMINANŢI CHIMICI NATURALI DIN CIUPERCI NECOMESTIBILE

Intoxicaţiile cu ciuperci necomestibile sunt relativ frecvente şi se datoresc confuziei dintre ciupercile comestibile
şi ciupercile necomestibile.
Profilaxia şi tratamentul intoxicaţiilor, presupune cunoaşterea ciupercilor necomestibile şi a simptomelor
intoxicaţiei.
Debutul şi tabloul clinic al intoxicaţiilor depind de structura chimică a toxinei conţinută în ciupercile otrăvitoare.
Intoxicaţiile cu ciuperci necomestibile se clasifică astfel:
- intoxicaţii cu apariţie precoce, în cazul ciupercilor cu nocivitate redusă
- intoxicaţii cu apariţie tardivă, în cazul ciupercilor cu nocivitate crescută şi deseori cu sfârşit letal.

 Intoxicaţii cu apariţie precoce

Sindromul atropinic este declanşat de substanţe toxice de tipul: muscimol, acid ibotenic, muscazon,
muscaridină, conţinute în Amanita muscaria(buretele pestriţ), Amanita pantherina(buretele panterei).
Confuzie cu Amanita caesarea (buretele domnesc).
Debut: dupăcâteva minute, până la 3 ore.
Tablou clinic: dureri abdominale intense, greţuri, vărsături, exantem în jumătatea superioară a corpului, agitaţie,
halucinaţii, delir, midriază, convulsii, comă.

Sindromul colinergic este provocat de muscarină, un alcaloid parasimpaticomimetic din ciupercile Clitocybe
dealbata(pâlnia viperei), Onocybe patonillardi(ciuperca pieptănaşului).
Confuzie cu Calocybe gamgosum (buretele de mai).
Debut: dupăcâteva minute, până la 3 ore.
Tablou clinic: catar oculo-nazal, sialoree, hipersecreţie bronşică, mioză, bradicardie, hipotensiune arterială,
transpiraţii, parestezii.

Sindromul resinoidian este determinat de substanţe toxice cu acţiune puternic iritativă asupra mucoasei
digestive (similar cu purgativele drastice) din ciuperca Boletus satanas(hribul dracului).
Confuzie cu Boletus regius (hribul domnesc).
Debut: sub 3 ore; uneori între 3-8 ore.
Tablou clinic: greţuri, vărsături, dureri abdominale, diaree, tulburări hidroelectrolitice.

Sindromul coprinian este declanşat de coprină (acţiune similară antalcoolului) conţinută în Coprinus
atramentarius(buretele de cerneală), ciupercă inconfundabilă.
Debut: după 15 minute.
Tablou clinic: vasodilataţie generalizată, colaps, tulburări gastrointestinale.

Sindromul halucinator este provocat de substanţele psihotrope psilocina şi psilocibina, din Psillocybes
semilanceata.
Debut: după 30 de minute, până la o oră.
Tablou clinic: dezorientare temporo-spaţială, halucinaţii, depersonalizare, midriază, bradicardie, hipotensiune
arterială, congestia feţei.
  Intoxicaţii cu apariţie tardivă
Sindromul faloidian, cel mai grav (mortalitate 90%) dar şi cel mai frecvent întâlnit, este dat de faloidină,
falină, din Amanita phalloides(ciuperca albă), şi mai rar, din Amanita verna (buretele de primăvară).
Confuzie cu Agaricus campester, Champignon (ciuperca albă de gunoi).
Debut: după 6-40 ore.
Tablou clinic: faza de agresiune (2-5 zile) cu greţuri, vărsături, intoleranţă gastrică totală, diaree holeriformă,
dezechilibru hidroelectrolitic; faza parenchimatoasă, cu hepatomegalie dureroasă, icter, citoliză hepatică.

Sindromul giromitrian se datoreşte giromitrinei din ciuperca Gyromitra esculenta(zbârciogul gras).

Confuzie cu Morchella esculenta (ciuculeţi).
Debut: după 10-25 ore.
Tablou clinic: greţuri, vărsături, dureri abdominale, diaree; apoi semne de hemoliză intravasculară acută,
citoliză hepatică, tulburări neuropsihtee.

Sindromul orelanian este determinat de orelanină din Cortinarius orelianus(buretele păianjen).

Confuzie cu Marasmius oreades (bureţi de pajişte).
Debut: după 2-17 zile.
Tablou clinic: semne de nefrită acută tubulointerstiţială, de hepatită acută toxică, tulburări gastrointestinale.

11.3.SUBSTANŢE CHIMICE ILICITE DIN ALIMENTE

Substanţele chimice neautorizate sanitar se numesc substanţefalsificatoare: se adaugă unor alimente în mod
fraudulos pentru a le mări conservabilitatea și au acţiuni nocive pentru organismul uman.
Substanţele falsificatoare se utilizează mai ales în cazul alimenteloruşor alterabile: lapte şi preparate de lapte,
preparate de carne, creme, maioneze, pateuri.

Substanţe falsificatoare: perhidrol, apă oxigenată, acid salicilic, salicilaţi, carbonaţi şi dicarbonaţi de natriu,
acid benzoic, formol, aracet.

Efectele nocive ale substanţelor chimice ilicite adăugate unor alimente mai derivă şi din aceea că ele pot masca
caracteristicile modificate ale alimentelor deja contaminate biologic sau chimic şi dăunătoare astfel sănătăţii.
 DEZVOLTAREA FIZICĂ ȘI NEUROPSIHICĂ, INDICATORI DIRECȚI AI STĂRII DE SĂNĂTATE
LA COPII ŞI ADOLESCENŢI

1. DEZVOLTAREA UMANĂ

1.1. Încadrare nosologică

 Dezvoltarea umană începe din momentul concepţiei şi se încheie cu atingerea stadiului de adult.
 Ea constă în modificări în dinamică, în sfera morfologicului şi fiziologicului, cu desfăşurare într-o perioadă
de aproape 20 de ani din evoluţia umană. Modificările sunt de natură cantitativă, definite prin termenul de
creştere (sporirea greutăţii, a taliei, schimbarea raporturilor dintre segmentele corporale) şi calitativă, definite
prin termenul de dezvoltare, de diferenţiere (maturizarea ţesuturilor şi organelor, regresia cu involuţia unor
organe cum ar fi ţesutul limfoid).

1.2. Nivelurile de organizare ale compoziţiei corpului uman

Prezentăm cele cinci niveluri de organizare, niveluri pentru care fenomenele dezvoltării umane sunt evidenţiabile
(OMS - Raport tehnic 854/1995).
La nivel atomic, principalele elemente chimice sunt oxigenul, carbonul, hidrogenul, azotul, calciul, fosforul.
Al doilea nivel cuprinde moleculele, mai importante fiind apa, grăsimile, proteinele, glicogenul, mineralele
osoase şi nonosoase.
La nivel celular,organismul este format din celule, lichid extracelular şi solide extracelulare.
La nivel tisular, compoziţia corpului corespunde principalelor ţesuturi, organe, aparate.

Principalele componente ale greutăţii corporale sunt masa nongrasă (proteine, glicogen, apă intra- şi
extracelulară, săruri minerale) şi masa grasă (lipide).

Pentru organism în totalitate, creşterea este de tip sigmoidal:

• faza de autoacceleraţie, când viteza de creştere este proporţională cu creşterea deja realizată,
• o inflexiune a curbei corespunzătoare pubertăţii, diferită pentru cele două sexe şi mai precoce la fete,
• faza de autoinhibiţie, când viteza de creştere este proporţională cu creşterea încă necesară.
Între diferitele compartimente care compun corpul există relaţii cantitative stabile la
diferite nivele (descrise mai sus), pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; dar şi modificabile, cu
înaintarea în vârstă, cu boala

1.3. Principiile generale ale dezvoltării umane

Pentru organism în totalitate, ritmul dezvoltării scade cu vârsta, fără ca această scădere să fie uniformă.
 În perioada intrauterină, ritmul este cel mai mare (prin multiplicare de miliarde de ori a oului fecundat) şi
neatins în nici o perioadă postnatală. Totuşi, ritmul este mai accelerat în perioada embrionară şi este mai lent în
perioada fetală. O femeie cu speranţa favorabilă de sarcină (sănătoasă, susceptibilă a fi atins potenţialul ei
genetic de creştere) va da naştere unui copil cu greutatea între 3000-4000 g pentru o vârstă a sarcinii de 37-42
săptămâni.
 Postnatal, ritmul este cel mai mare în primul an de viaţă; se mai produce o accelerare prepuberală a
ritmului, urmată de o reducere după instalarea pubertăţii şi stopare spre 25 de ani.

Pentru ţesuturi, aparate, sisteme, segmente corporale avem caracteristicile următoare:

• O creştere alometrică pentru fiecare componentă: cu dezvoltare rapidă, succedată de dezvoltare lentă,
stagnare sau chiar regresie.
• Dezvoltarea fiecărei componente în corelaţie reciprocă cu toate celelalte componente aflate în
dezvoltare.
• Dezvoltarea în sens cefalocaudal.

Pentru cele două sexe, dezvoltarea este determinată genetic şi cu apariţia diferenţelor încă din perioada
intrauterină.
 Fetele prezintă o dezvoltare osoasă mai precoce în toate perioadele de evoluţie.
 Băieţii au o talie şi greutate mereu mai mari comparativ cu fetele (există o singură excepţie în perioada
prepuberală); forţa musculară este permanent mai mare.

1.4. Maturizarea pubertară

Definirea adolescenţei: Adolescenţa (10, 11 - 18, 19 ani) este perioada în care, prin instalarea pubertăţii,
apare capacitatea de procreere. De aceea, pubertatea este considerată cel mai important eveniment din viaţa
omului, după naştere.

1
Momentul instalării pubertăţii înseamnă o discrepanţă între capacitatea de reproducere instalată, şi lipsa
maturizării fizice şi psihice, şi care împiedică angajarea puberului.
Adolescentul nu mai este copil, nu se mai bucură de solicitudinea acordată copiilor; nu este adult, nu se bucură
de drepturile şi garanţiile acordate adulţilor.
Adolescenţii care se adaptează bine se integrează creativ în colectivitate, au randament intelectual bun, sunt
disciplinaţi. Cei dezadaptaţi se îndreaptă spre tulburări de comportament în mare parte consecinţa unui stress
psihologic, comportamente tratate într-un capitol special al acestei cărţi.
Pentru cele două sexe, adolescenţa diferă sub aspect morfologic şi fiziologic. La fete, pubertatea se instalează, în
medie, cu 1,5-2 ani mai devreme decât la băieţi.

Vârsta medie puberală

 Vârsta medie puberală (calculată ca şi medie aritmetică ponderată a vârstelor primei menstruaţii la fete şi a
primei ejaculări la băieţi) se apropie probabil (OMS, Raport tehnic 854/1995) de indicatorul de maturizare
ideal: are un înalt nivel de validitate, este uşor de apreciat, este comparabil cu medii de referinţă.
 În România, 1992, s-au calculat următoarele vârste medii puberale: în urban, la fete - 12 ani şi 9 luni şi la
băieţi - 14 ani şi 4 luni; în rural, la fete - 13 ani şi 4 luni şi la băieţi - 14 ani şi 6 luni.

1.5. Factorii cu rol formativ în dezvoltarea umană

Factorii mediului intern: proprii organismului matern, genetici, metabolici şi
endocrini.
Factorii de mediu, mezologici:
• sociali, pe primul loc cei familiali: nivelul de cultură, statutul profesional, nivelul veniturilor, locuinţa,
mărimea familiei,
• alimentaţia,
• îmbolnăvirile acute şi cronice,
• mediul urban/rural,
• instruirea şi educaţia în familie şi instituţionalizată,
• clima.
Toţi factorii enumeraţi pot fi favorabili sănătăţii (factorii sanogeni) sau, în egală măsură, pot deveni nefavorabili
sănătăţii (factorii patogeni, cu o categorie obligatoriu de amintit, factorii de risc).
Factorii nefavorabili sunt capabili să determină dezechilibre biologice severe şi concomitent vor influenţa
trăsăturile morale şi comportamentale.
Intervenţia factorilor poate fi reversibilă şi atunci vorbim despre factori modulatori. Alteori, factorii au o acţiune
ireversibilă, definitivă.
De aceea, igiena ca ştiinţă medicală profilactică are menirea de a evidenţia cât mai mulţi factori de risc, cu
scopul reducerii şi chiar al anulării rolului lor nefavorabil.

1.6. Acceleraţia creşterii sau tendinţa seculară

 Acceleraţia creşterii s-a semnalat din secolul trecut şi înglobează o dezvoltare staturo-ponderală, o
maturizare pubertară şi un randament intelectual superioare şi mai precoce la noile generaţii.
Fenomen pluricauzal, acceleraţia creşterii este reflectarea favorabilă în evoluţia umană a unor factori
primordiali cum ar fi: progresele civilizaţiei şi ale medicinei profilactice şi curative, preocupările crescute faţă de
sănătatea copiilor şi adolescenţilor în familie şi instituţiile destinate populaţiei tinere.
 În România, începând din 1950, se desfăşoară etape de studiu privind dezvoltarea fizică la copii şi
adolescenţi, la interval de câte 7 ani.
Concluziile colectivului bucureştean de igienă şcolară condus de Elena Arbore din cadrul Institutului de Sănătate
Publică Bucureşti care a coordonat mereu acest studiu, evidenţiază:
"În mediul urban, fenomenul de creştere a valorilor medii pentru parametrii somatici de bază a manifestat o
acceleraţie puternică între 1950-1978, evidentă mai ales la vârstele pubertare. Fenomenul de acceleraţie a
devenit în perioada 1978-1985 nul sau chiar negativ (decelerare) pentru ca, în etapa 1992, să se noteze o fază
de stabilizare a valorilor medii pentru copiii de vârstă mică (0-3 ani) şi o uşoară tendinţă de accelerare a
dezvoltării prepubertare şi pubertare. Pentru copiii din mediul rural, compararea rezultatelor în perioada
1950-1992 arată o creştere continuă a nivelului statural şi ponderal în decursul celor 4 decenii de studiu.
Aprecierea comparativă a dezvoltării caracterelor sexuale secundare ca şi a vârstei medii de apariţie a
menarhei, pe medii de provenienţă, arată o precocitate a apariţiei acestor caractere la copiii din mediul urban
faţă de cei din mediul rural".
 Pentru zone geografice mai restrânse comparativ cu teritoriul ţării, s-au publicat date care susţin
continuitatea fenomenului acceleraţiei creşterii în ultimele decenii, pentru: Transilvania (Paval Danusia, la
Conferinţa cu participare internaţională "Secolul XXI şi provocările antropologiei", Bucureşti-Sinaia, 1998;
Ileana Mireştean, la Al VIII-lea Congres Naţional de Igienă, Focşani, 1999), Banat (Brigitha Vlaicu, în teza de

2
doctorat, UMF Timişoara, 1994; în monografia "Adolescenţa. Particularităţi antropometrice în Banat şi
Moldova", Timişoara, 1998).

2. DEZVOLTAREA FIZICĂ

 Dezvoltarea fizică la nivelul oranismului uman tânăr se poate defini prin fenomene exterioare şi interioare,
rezultând indicatorii dezvoltării fizice: somatoscopici, antropometrici şi fiziometrici. Indicatorii dezvoltării fizice
concretizează tipurile constituţionale cu corespondent în domeniile adaptării, comportamentelor, patomorfozei.
 La nivelul colectivităţii, dezvoltarea fizică poate fi caracterizată prin valori medii în jurul cărora se dispun
parametrii cantitativi cu formarea claselor sigmale.

2.1. Variabilitatea indicatorilor antropometrici principali cu vârsta: talia, greutatea, perimetrul toracic,
circumferinţa craniană
Prezentarea se face comparativ pentru cele două sexe şi pentru cele două medii - urban/rural - folosindu-se
rezultatele etapei a VII-a (etapa 1992) din cadrul studiului dezvoltării fizice pe plan naţional iniţiat în România
începând cu 1950.

Talia
 La naştere, talia medie la băieţi este de 51,17 cm în urban, cu 0,23 cm mai mică decât în rural. La fete, talia
medie este de 50,63 cm în urban, mai mare cu 0,19 cm faţă de rural.
 La 3 ani, când se încheie perioada antepreşcolară, talia a crescut la cele patru grupe învestigate de 1,82-1,83
ori faţă de momentul naşterii, înregistrându-se cel mai alert ritm de creştere postnatală. Valorile medii ale taliei
sunt superioare la băieţi faţă de fete în ambele medii, şi mai mari în urban faţă de rural.
 La vârsta de 6 ani, care marchează sfârşitul perioadei preşcolare, talia medie a crescut de 2,20-2,25 ori
faţă de talia la naştere. Diferenţele pozitive ale valorilor medii în favoarea băieţilor şi a mediului urban se
menţin, asemănător perioadei 0-3 ani.
 La încheierea etapei şcolarului mic, la 10 ani, talia medie creşte este de 2,65-2,71 ori faţă de naştere. Talia
medie se menţine superioară la sexul masculin şi în mediul urban.
 La vârsta de 14 ani, desemnând sfârşitul perioadei şcolarului mijlociu sau gimnazial, creşterea taliei este de
3,0-3,16 ori faţă de naştere. Perioada de vârstă 11-14 ani este singura în care fetele prezintă o înălţime medie
superioară faţă de băieţi, în intervalul 11-13 ani. Se înregistrează două încrucişări ale curbelor de corelaţie ale
taliei cu vârsta, pentru cele două sexe şi în ambele medii: la 11 ani fetele prezintă o talie medie superioară faţă de
băieţi; la 14 ani, talia medie a băieţilor devine din nou superioară faţă de cea a fetelor. În mediul urban, valorile
medii ale taliei rămân mai mari la toate vârstele şi la ambele sexe.
 La încheierea etapei şcolare, la 18 ani, talia a mai crescut. Este singura perioada de vârstă (15-18 ani) când
există diferenţe considerabile în favoarea băieţilor. Creşterea taliei totale faţă de naştere, se situează între de
3,21-3,44 ori. În mediul urban, talia medie este mai mare la ambele sexe.
 În concluzie:
• talia medie creşte între 0-18 ani, ritmul fiind inconstant, dar descrescător constant: cel mai mare între
0-3 ani, cel mai mic între 15-18 ani,
• băieţii prezintă o înălţime medie superioară faţă de fete, exceptând prepubertatea (11-14 ani) corelată
astfel cu o pubertate mai precoce a fetelor; diferenţa pentru sexe este mai accentuată la 18 ani,
• în mediul urban, mediile sunt mereu mai mari, singura excepţie fiind talia medie la naştere a băieţilor
din rural,
• talia totală medie la 18 ani se situează pe locul al II-lea dintre cei 4 indicatori principali, sub aspectul
ritmului de creştere.
Greutatea
 La naştere, greutatea medie este mai mare la băieţi faţă de fete în urban, şi la fete faţă de băieţi, în rural.
 La vârsta de 3 ani, se înregistrează cea mai importantă creştere a unui indicator antropometric, aceasta
însemnând o mărire a greutăţii de 4,16-4,20 ori. Valorile medii ale taliei sunt superioare la băieţi şi în mediul
urban.
 La vârsta de 6 ani, greutatea medie a crescut de 5,77-6-15 ori faţă de greutatea de la naştere. La băieţi şi în
mediul urban valorile medii ale greutăţii sunt mai mari.
 La 10 ani, talia medie a crescut de 8,66-9,60 ori. Mediile sunt superioare la băieţi şi în mediul urban.
 La 14 ani, se înregistrează din nou o creştere mai importantă. Faţă de momentul naşterii, creşterea greutăţii
este de 13,63-15,20 ori. În mediul urban şi rural, mediile corespunzătoare fetelor sunt superioare faţă de băieţi.
Cele două încrucişări ale curbelor de corelaţie ale greutăţii, fetele prezintă o medie superioară la 11 ani, în timp
ce în rural, la 12 ani. Băieţii câştigă din nou o medie superioară la 14 ani în urban şi la 15 ani în rural. În mediul
urban, mediile greutăţii la ambele sexe sunt mai mari în perioada 11-14 ani.

3
 La vârsta de 18 ani avem cea mai scăzută creştere procentuală a greutăţii medii faţă de perioada de creştere
precedentă. Ca şi în cazul taliei, creşterea diferă pentru cele două sexe, superioară la băieţi.
 În concluzie:
• greutatea medie creşte între 0-18 ani cu un ritm diferit: cel mai mult între 0-3 ani; progresiv între 4-
14 ani; ritmul de creştere este cel mai scăzut între 15-18 ani,
• băieţii se caracterizează prin greutate medie superioară fetelor, exceptând: fetele la naştere în rural;
fetele de 11-13 ani în urban şi de 12-14 ani în rural, indicând diferenţe de instalare a pubertăţii în
cele două medii sub aspectul greutăţii; diferenţe mai mari la 18 ani între sexe,
• în mediul urban, mediile greutăţii sunt mai frecvent superioare la băieţi,
• greutatea medie totală la 18 ani înregistrează cea mai importantă creştere dintre cei patru indicatori
antropometrici principali.

Perimetrul toracic
 La naştere, perimetrul toracic este mai mare la fete comparativ cu băieţii, şi în mediul urban şi în mediul
rural. În toată perioadă 0-3 ani, fetele prezintă valori medii superioare faţă de băieţi în ambele medii. Totodată,
valorile medii din urban sunt mai mari pentru cele patru categorii de subiecţi.
 La 3 ani, perimetrul toracic a crescut de 1,53-1,54 ori faţă de naştere. Perioada preşcolarului, 4-6 ani, începe
cu valori medii superioare la fete. După aceste vârste, băieţii prezintă valori medii superioare faţă de fete.
 La 6 ani, băieţii se caracterizează prin valori medii constant mai mari. Diferenţele se păstrează superioare în
urban, şi la băieţi şi la fete. Creşterea este de 1,65-1,68 ori faţă de momentul naşterii.
 La 10 ani, creşterea este de 1,84-1,93 ori faţă de mediile de la naştere. Mediile sunt mai mari la băieţi faţă
de fete, şi în urban faţă de rural. În intervalul de vârstă 11-14 ani creşterea perimetrului toracic se accelerează. La
14 ani, fetele au valori medii mai mari faţă de băieţi. Curbele de corelaţie ale mediilor perimetrului toracic cu
vârsta se încrucişează. Prima încrucişare are loc între 11-12 ani în urban şi rural, după încrucişare fetele
prezentând medii superioare. A doua încrucişare, după care băieţii vor avea valori medii mai mari, are loc între
14-15 ani în urban şi între 16-17 ani în rural.
 La 18 ani, băieţii prezintă perimetrul toracic mediu mai crescut. Ritmul de creştere este de 2,42-2,62 ori
mai mare faţă de momentul naşterii.
 În concluzie:
• perimetrul toracic mediu creşte între 0-18 ani cu un ritm variabil pentru diferitele perioade de vârstă:
ritmul este cel mai mare între 0-3 ani; pornind de la valori ale ritmului mult mai mici faţă de
intervalul 0-3 ani, ritmul creşte progresiv între 4-14 ani; ritmul este din nou mai scăzut între 15-18
ani,
• băieţii prezintă valori medii superioare faţă de fete cel mai adesea; dar, faţă de talie şi greutate, fetele
au valori medii mai frecvent superioare comparativ cu băieţii,
• în mediul urban mediile perimetrului toracic sunt superioare faţă de rural,
• perimetrul toracic mediu total la 18 ani se situează pe locul al treilea din punct de vedere al ritmului
de creştere.

Circumferinţa craniană
 La naştere, circumferinţa craniană este superioară la băieţii din urban şi la fetele din rural.
 La 3 ani, ca de altfel până la 18 ani, mediile sunt mai crescute la băieţi faţă de fete, şi în mediul urban faţă
de rural. Circumferinţa craniană a crescut de 1,42-1,63 ori faţă de naştere.
 La 6 ani, creşterea circumferinţei craniene a fost de 1,48-1,69 ori.
 La 10 ani, circumferinţa craniană a crescut de 1,51-1,73 ori.
 La 14 ani, ritmul de creştere a fost de 1,60-1,79 ori faţă de naştere.Nu se înregistrează nici o încrucişare a
curbelor de corelaţie ale circumferinţei craniene cu vârsta la cele două sexe; băieţii prezintă constant medii
superioare.
 La 18 ani, ritmul de creştere faţă de naştere a fost de 1,61-1,85 ori.
 În concluzie:
• circumferinţa craniană medie creşte între 0-18 ani, ritmul fiind variabil: cel mai crescut în perioada
0-3 ani; ulterior, cel mai mare în perioada 4-6 ani, descrescător în perioada 7-10 ani, crescător în
perioada 11-14 ani, descrescător în perioada 15-18 ani,
• băieţii se caracterizează prin valori constant superioare la toate vârstele şi în ambele medii,
• perimetrul cranian, ca şi indicator antropometric, se situează pe locul al patrulea sub aspectul
ritmului de creştere.

2.2. Dinamica proporţiilor corporale cu vârsta

Studiul evoluţiei raporturilor dintre segmentele corpului uman în perioada copilăriei şi adolescenţei, urmărită în
sens cefalocaudal, indică:

4
Între 0-3 ani
 Dezvoltarea craniului, cu ritm intens al creşterii distanţei nasion-gnosion (înălţimea feţei); creştere
intensă a circumferinţei craniene, cu mărirea accentuată a diametrului cranian transvers comparativ cu cel
anteroposterior.
 Dezvoltarea toracelui în sens transversal, mai mult decât în sens anteroposterior, cu aspect de torace
aplatizat. Creştere totală mai mare faţă de craniu.
 Creşterea membrelor superioare mai redusă faţă de cele inferioare. La nivelul membrelor superioare:
creşterea intensă a lungimii mâinii cu rol în motricitatea fină; creşterea circumferinţei pumnului cu dezvoltare
osoasă intensă datorită prehensiei. La nivelul membrelor inferioare: creştere totală accentuată prin postura bipedă
şi mers; creşterea în grosime, mai redusă a coapsei şi mai accentuată a gambei; dublarea lungimii plantei.
 Talia totală aproape s-a dublat, iar greutatea s-a mărit de 4 ori faţă de naştere.
 Parametrii de lungime sunt superiori la băieţi. Ţesutul adipos subcutanat este mai bogat la fete, în special
la nivelul braţului şi coapsei.

Între 3-6 ani

 Ritmul de creştere la nivelul craniului: mai intens pentru distanţa nasion-gnosion; mai redus pentru
circumferinţa craniană, diametrul transvers şi anteroposterior.
 Dezvoltarea trunchiului, egală pentru cele două diametre, şi în continuare mai mare faţă de craniu.
 La nivelul membrelor superioare şi inferioare, cât şi a segmentelor acestora, ritmul de creştere este mai
redus. Cresc mai mult:braţul faţă de antebraţ; grosimea coapsei, gambei, metatarsului.
 Talia este de 2,5 ori mai mare, greutatea a crescut de 6 ori faţă de momentul naşterii.
 La băieţi este mai accentuată dezvoltarea craniului, toracelui, metatarsului şi metacarpului; la fete, a
paniculului adipos.

Între 6-18 ani

 Modificările corporale sunt sub influenţa instalării pubertăţii.
 Ritmul general al creşterii este mai lent până la 10-11 ani; se accentuează până la 14-15 ani
(prepubertatea şi instalarea pubertăţii); scade până la 17-18 ani (postpubertatea).
 Prepuberal, creşte întâi greutatea, apoi înălţimea.
 Pentru cele două sexe, indicatorii antropometrici cresc cel mai mult între 10-13 ani la fete şi 12-15 ani la
băieţi.
 Se dezvoltă caracterele sexuale secundare într-o anumită ordine cronologică: organele genitale interne şi
externe; pilozitatea pubiană, axilară, facială; glanda mamară, bazinul la fete; laringele la băieţi. Apare prima
menstruaţie şi prima ejaculare.
 Osificarea cartilajelor de creştere începe după 16-17 ani la fete şi 17-19 ani la băieţi. Creşterea încetează
spre 25 de ani.

3.DEZVOLTAREA NEUROPSIHICĂ
Putem spune că dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri,
procese, funcţii şi structuri psiho-comportamentale, prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice,
în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului.

3.1. Dezvoltarea neuropsihică şi factorii care o influenţează

Dezvoltarea neuropsihică este un proces mixt, bidimensional, fiind de provenienţă externă prin conţinut şi
internă, prin premise şi mod de realizare.
Asupra copilului se exercită numeroase influenţe, care pot fi grupate prin raportare la trei noţiuni de bază:
• ereditatea;
• mediul;
• educaţia.

3.2. Etapele de dezvoltare ale organismului uman

 Criterii de stadializare
Relevante pentru dezvoltarea fizică sunt aspectele caracteristice etapelor de dezvoltare a creierului (criteriul
morfo-fiziologic), stadiile Erickson ale dezvoltării psihologice (criteriul social) şi etapele în funcţie de situaţia
în raport cu procesul educativ (criteriul şcolarităţii).
Criteriul şcolarităţii de stadializare a dezvoltării neuropsihice
Etapele, bazate pe criteriul şcolarităţii, cuprind şi subgrupe diferenţiate în funcţie de trăsăturile morfo-fiziologice
şi psiho-morale şi stau la baza practicii de educaţie şi ocrotire a sănătăţii copiilor.

5
Instituţiile de educaţie şi învăţământ pentru copii se adaptează acestor etape şi subetape.In funcţie de criteriul
şcolarităţii pot fi stabilite următoarele etape de dezvoltare (tabelul nr.1).

Tabelul 1.Etape de dezvoltare în funcţie de criteriul şcolarităţii.

Intervalul de
Etapa vârstă Subetapa Întervalul de vârstă

Nou născut 1 zi - 4 săptămâni

Antepreşcolară 0-3 ani Sugar 5 săptămâni-1 an

Copil mic 1-3 ani

Grupa mică 3 ani

Preşcolară 3-6 ani Grupa mijlocie 4-5 ani

Grupa mare 6/7 ani

Şcolarul mic 6/7-10/11 ani

Şcolară 7-18 ani Prepuberul 10/11-12/13 ani

Adolescentul Puberul 12/13-14/15 ani

Postpuberul 14/15-18 ani

 Dezvoltarea neuropsihică la copiii de 0-1 an

Repere ale dezvoltării neuropsihice
• La nou născut
 Repere generale
Viaţa umană postnatală începe cu primul ţipăt la care se adaugă reacţia spasmodică de adaptare la
schimbarea bruscă a temperaturii.
Primele săptămâni de viaţă sunt de adaptare la viaţa extrauterină (echilibrare termică, asigurarea
independentă a hranei cu propriul aparat digestiv).
Pe baza reflexelor condiţionate înăscute (supt, deglutiţie), în primele 2-3 săptămâni de viaţă se
formează primele reflexe învăţate (condiţionate): supt la schimbarea poziţiei, alimentare la diferite
intervale de timp.
Treptat se dezvoltă noi trebuinţe biologice (ex. atingerea unui obiect).
Somnul nou-născutului acoperă 19 ore, iar veghea sa este extrem de scurtă (3 1/2ore) şi agitată
datorită disconfortului dat de dificultăţile de adaptare.
• La sugar
 Repere generale
Adaptarea la mediu şi regimul de viaţă postnatal durează primele 3 luni.
Între 3 şi 6 luni se dezvoltă în mod deosebit sistemul senzorial, lărgindu-se în acest fel
relaţiile de cunoaştere. Între 6-12 luni copilul înţelege în mod simplist semnificaţia obiectelor din
jurul său.
La 7-8 luni poate pronunţa imitativ primele cuvinte uşoare (mama, tata, etc). Spre sfârşitul
primului an de viaţă copilul posedă importante capacităţi de manipulare a obiectelor şi baza morfo-
funcţională pentru mers şi vorbire.
 Repere psiho-comportamentale

6
 ⇒ Zâmbetul fiziologic apare (şi când doarme) înainte de 6 săptămâni.
⇒ La 3 luni, reţine 1 minut un obiect care i se pune în mână, îşi descoperă şi priveşte mâinile, îşi
întoarce capul către sursa unui sunet.
⇒ După 3 luni:
- Îşi priveşte mâinile şi se joacă cu degetele.
⇒ După 4 luni:
- Îşi ţine capul când este sprijinit în şezut şi se bucură când este pus în această poziţie.
- Se întinde după jucării şi le loveşte.
- Emite mai multe sunete.
- Râde în hohote.
- Se joacă cu saliva.
⇒ La 5 luni:
- Urmăreşte vizual mai mult timp, atinge, pipăie, duce obiectele la gură şi le roade.
⇒ La 6 luni:
- Stă sprijinit în şezut.
- Se joacă cu obiecte mici: aruncă, împinge, bate jucăriile.
- Gângureşte, comunică prin mimică, se bucură la diferite jocuri, zâmbeşte la imaginea sa în
oglindă.
- Poate să înţeleagă primele cuvinte concrete.
- Imită mai mult mimica adultului.
⇒ La 7 luni:
- Spune silabe simple, apoi repetate.
- Caută o jucărie pe care o ascundem în timp ce ne priveşte (are memorie).
⇒ La 8 luni:
- Manifestă curiozitate concomitent cu apariţia posibilităţii de deplasare prin târâre.
- Explorează tot ce îi este accesibil.
- Îi place să se joace cu apa.
⇒ La 9 luni:
- Se ridică singur în picioare sprijinindu-se.
- Poate apuca obiecte mici între degetul mare şi arătător.
- Înţelege o comandă verbală simplă, iar mai târziu şi o interdicţie.
- Înţelege câteva cuvinte şi poate să spună primele cuvinte.
⇒ După 9 luni:
- Îi place să scoată şi apoi să pună obiectele în cutii, sertare, îl atrag uşile, capacele cu
balamale, cărţile pe care le închide şi le deschide, răsfoieşte mai multe pagini deodată.

Dezvoltarea imaginii de sine la copilul de 0-1 an

 Imaginea de sine este forma simplă a conştiinţei de sine a copilului mic.
 Primele elemente ale conştiinţei de sine (ca imagine de sine) se constituie pe la 4-5 luni, ca rezultat al
intuirii de către copil a părţilor corpului.
 Pe la 8-9 luni imaginea de sine se manifestă ca "recunoaşterea în oglindă".
 Imaginea de sine se formează în strânsă legătură cu forţa modelatoare a părinţilor, părinţi care contribuie la
stabilirea şi cunoaşterea de către copil a interdicţiilor. Copilul trebuie să-şi închipuie cum este copilul "model"
sugerat de părinţi.
 Vinovăţia, amuzamentul şi complexele trăite de copil (complexul de intrusiune şi cel de dependenţă)
contribuie la constituirea imaginii de sine a acestuia.

 Dezvoltarea neuropsihică la copiii de 1-3 ani

Caracterizare generală
Perioada de dezvoltare cuprinsă în intervalul 1-3 ani, numită şi perioadă antepreşcolară sau mica copilărie, se
caracterizează prin mari progrese psihice. Copilul antepreşcolar este în general instabil din punct de vedere
psihomotor (pe plan cognitiv, afectiv şi intenţional). Conduita este de căutare-mişcare, urmată de creşterea
nervozităţii copilului. El este absorbit de noutatea mediului a cărui cunoaştere devine o necesitate.
 Perioada antepreşcolară este împărţită în trei etape:
* Etapa I (12-18 luni) în care:
- Între 12-15 luni - moment de echilibru;
- Între 15-18 luni - moment de mobilitate şi nestatornicie.
* Etapa a II-a (18 luni - 2 1/2 ani), începută cu un moment de echilibru şi continuată cu o predominanţă
a stării de nervozitate.
* Etapa a III-a (2 1/2 - 3 ani), caracterizată prin echilibru.

7
 Activitatea fundamentală a copilului antepreşcolar este manipularea obiectelor, mâna devenind organ de
cunoaştere.
 Elementele principale prin care se concretizează dezvoltarea antepreşcolarului sunt:
- perfecţionarea mersului;
- dezvoltarea limbajului cu lărgirea contactelor şi a comunicării;
- creşterea capacităţilor de cunoaştere (dezvoltarea reprezentărilor, memoriei, imaginaţiei,
gândirii,limbajului);
- creşterea independenţei copilului şi constituirea mai evidentă a conştiinţei de sine cu delimitarea
mai clară a eului de noneu;
- nuanţarea vieţii afective;
- constituirea primelor conduite civilizate.
 Pornind de la aceste elemente, ne reţin atenţia cinci mari achiziţii la vârsta antepreşcolarităţii:
- dezvoltarea motricităţii;
- dezvoltarea limbajului;
- dezvoltarea funcţiilor cognitive şi a activităţii de cunoaştere;
- dezvoltarea comportamentului social;
- debutul personalităţii infantile cu formarea conştiinţei de sine.

Debutul personalităţii infantile

 Viaţa interioară a copilului, perfecţionată faţă de perioada anterioară, constituie premisa debutului
personalităţii.
 Psihologii H. Wallon, W. Stern şi B. G. Ananiev au explicat apariţia şi dezvoltarea conştiinţei de sine la
copilul antepreşcolar, prin dobândirea de către acesta a două capacităţi însemnate:
• Capacitatea copilului de a separa propriile sale acţiuni de obiectele supuse acţiunii.
• Capacitatea copilului de a delimita, pe plan mental, propria persoană faţă de alte persoane şi faţă
de propriile acţiuni. Astfel, copilul realizează o delimitare tot mai clară a următoarelor raporturi:
- raportul între sine şi obiectele acţiunii;
- raportul între sine şi ceilalţi membrii ai familiei;
- raportul între sine şi acţiunea sa.
 Formele conştiinţei de sine sunt:
• Sinele material: copilul recunoaşte obiectele personale, caracteristicile corporale proprii, se instituie
autocontrolul sfincterian.
• Sinele spiritual: copilul consideră experienţa sa personală singura valabilă.
• Sinele social: copilul cunoaşte unele reguli de conduită civilizată (merge la toaletă, se spală pe
mâini), reţine ceea ce este permis şi ce nu şi apreciază după criteriul bine/rău propriile fapte şi faptele
celorlalţi.
 Procesul conturării propriei identităţi a copilului (diferenţierea lui ca persoană printre celelalte persoane) se
observă în trei situaţii:
- După 2 ani copilul foloseşte pronumele personal "eu".
- Creşterea opoziţiei copilului în anumite situaţii, fapt ce marchează exprimarea crispată a conştiinţei
de sine.
- Raportarea cunoaşterii se face "la sine" şi "pentru sine" datorită caracterului limitat al adaptării şi
cunoaşterii sale generale. Copilul este ca şi în "centrul lumii", nimic nu se întâmplă fără legătură cu
el.
Identitatea de sineapare în momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Identitatea de sine este un proces
care se realizează progresiv şi capătă constanţă când copilul vorbeşte despre sine, folosind pronumele personal
"eu". Totodată se formează şi imaginea de sine, copie fidelă a imaginii pe care i-o propun alţii despre el.
Pe fondul identităţii de sine şi a stărilor afective frecvent trăite de copil se instalează primele trăsături
caracteriale: dependenţa excesivă, capriciozitatea, agresivitatea, timiditatea.

 Dezvoltarea neuropsihică la copiii de 3-6/7 ani

Caracterizare generală
Perioada de dezvoltare între 3-6/7 ani, numită şi preşcolaritate, aduce importante schimbări în planurile
dezvoltării psihice şi relaţionale.
Motorul dezvoltării psihice îl constituie adâncirea contradicţiilor între solicitările externe şi posibilităţile interne
ale copilului.
Dacă antepreşcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preşcolaritatea este perioada descoperirii
realităţii fizice. Copilul descoperă existenţa unei realităţi de care trebuie să ţină seama ca să-şi atingă scopurile.
Copilului i se impune respectarea unor reguli. Astfel, atitudinile subiective asupra lumii vor fi înlocuite cu
atitudini realiste şi obiective.

8
De asemenea, se va distinge ca ceva de sine stătător, realitatea umană. Anumite persoane, îndeosebi tatăl,
încep să se detaşeze de fond ca personaje importante, copilul descoperindu-i pe ceilalţi şi apoi
autodescoperindu-se.
În această perioadă se îmbogăţeşte limbajul, gândirea devine coerentă, clară şi se eliberează în oarecare măsură
de dominanţa afectivă.
Se conturează conştiinţa de sine şi mai ales conştiinţa morală. Copilul devine mai deschis la însuşirea unor
reguli şi norme comportamentale, cu disciplinarea conduitelor sale.
 Se întâlnesc trei substadii ale şcolarităţii:
• Preşcolarul mic: 3-4 ani;
• Preşcolarul mijlociu: 4-5 ani;
• Preşcolarul mare: 5-6/7 ani.
La copilul preşcolar, principalele coordonate ale dezvoltării neuropsihicesunt reprezentate de:
- dezvoltarea proceselor de cunoaştere (treapta senzorială şi treapta logică), dezvoltarea
limbajului,
- dezvoltarea afectivităţii şi a activităţii voluntare,
- dezvoltarea motricităţii,
- educarea şi formarea personalităţii.

Formarea şi educarea personalităţii

 Contradicţiile interne (imaginea sa în orice situaţie şi realitatea obiectivă puţin variată, emoţia trăită şi
semnificaţia situaţiei, interese de cunoaştere - posibilităţi restrânse de a acţiona) duc la dezvoltarea personalităţii
preşcolarului. Se formează conştiinţa morală şi conştiinţa de sine.
 Conştiinţa moralăse concretizează prin valorificarea faptelor sau acţiunilor personale şi ale celorlalţi,
aprecierea calităţilor celorlalţi, acţiuni adaptate relaţiilor sociale.
 Formarea conştiinţei de sinecontinuă prin interiorizarea limbajului(la 4-5 ani) şi se manifestă prin
capacitatea de a-şi stăpâni nerăbdarea (la 4 ani), independenţa în joc (la 5 ani), autocontrolul (la 6 ani).
Formarea personalităţii continuă prin identificare (dorinţa de asemănare a copilului cu alte persoane şi imitarea
acestora), căpătarea unicităţii (formarea proprium-ului), conduita civilizată de satisfacere a trebuinţelor,
dezvoltarea intereselor copilului (cel mai intens e interesul pentru joc), dezvoltarea aptitudinilor (muzicale,
coregrafice, plastice, dramatice, tehnice).
 Este importantă centrarea educaţiei preşcolarului asupra următoarelor aspecte:
- Identificarea copilului cu modele valoroase;
- Modelarea proprium-ului;
- Dezvoltarea intereselor, aptitudinilor, conduitelor civilizate şi socializarea acestora;
- Dezvoltarea conştiinţei morale şi extensia eu-lui.

 Dezvoltarea neuropsihică la copiii 6/7-10/11 ani

Caracterizare generală
Perioada de vârstă 6/7 - 10/11 ani este cea a şcolarului mic. Începutul vieţii şcolare este şi începutul unei
activităţi de învăţare, copilului cerându-i-se un efort intelectual considerabil şi o mare rezistenţă fizică.
Educaţia organizată din şcoală, tutela egalitară asupra copiilor, aprecierile obiective şi standardizate,
alfabetizarea copilului influenţează particularităţile sale psihologice de vârstă şi individuale.
Copiii din ciclul primar prezintă caracteristici diferite la începutul acestui ciclu (clasele I-a şi a II-a) faţă de
sfârşitul ciclului (clasele a III-a şi a IV-a).
Astfel, în prima perioadă a ciclului primar se întâlnesc următoarele caracteristici ale dezvoltării psihice: atenţie
fluctuantă, memorie predominant vizuală, tendinţe spre joc, interes crescut pentru evenimentele concrete
din mediul înconjurător, instalarea rapidă a oboselii. Spre sfârşitul clasei a II-a, copiii pârăsc pe cei care
încalcă regulile, ceea ce denotă o creştere a acceptanţei regulilor de comportament.
În a doua perioadă a ciclului primar, copiii manifestă interes pentru cunoştinţe, "demască" mai rar pe cei care
încalcă regulile de comportare, folosesc tehnici intelectuale de învăţare, prezintă o atracţie pentru jocurile
de competiţie şi o conturare treptată a mentalităţii realiste şi cu destrămarea credulităţii naive.

Dezvoltarea personalităţii
Personalitatea şcolarului mic este în plină dezvoltare.
• În procesul educativ trebuie ţinut seama de temperamentul copilului: sangvinicului să i se formeze
interese stabile; colericului să i se canalizeze energia în direcţii utile, creatoare; flegmaticului să i se
formeze înclinaţii variate, melancolicului să i se acorde sprijin.
• Trebuie cultivate de către educatori inteligenţa şi aptitudinile speciale, vegheată evoluţia caracterului,
identificările şcolarului, substratul motivaţional al comportamentului.

9
 • Atitudinea copiilor faţă de reguli implicate în jocuri a fost descrisă de către Piaget. La vârsta micii
şcolarităţi (clasele I şi a II-a) persistă stadiul egocentric. Iniţial, copilul respectă regula prin imitaţie, apoi
ca pe ceva obligatoriu, impus din exterior, ca în final să se realizeze conştientizarea ei ca realitate
intangibilă. Stadiul de cooperare născândă apare la 7-8 ani, atingând apogeul la 10 ani, caracterizat prin
loialitate cu posibilitatea schimbării regulii, dar nu prin devalorizarea ei. La 11/12 ani apare codificarea
regulilor sau realismul moral care se însoţeşte de dezvoltarea spiritului juridic (e drept, nu e drept). Se
poartă discuţii în interpretarea regulilor.
• Judecata morală teoretică a copilului apare în urma judecăţii sale funcţionale, practice. O întâmplare
trăită poate fi judecată de copil mai corect decât o întâmplare povestită. Realismul moral durează mai
mult în evaluarea conduitei altora decât în evaluarea propriei conduite.
• În această perioadă evoluează conştiinţa de sine. La 7 ani copilul este conştient de calităţile sale şi
acţionează oarecum independent. La 9 ani, dorinţa de independenţă se manifestă prin rezistenţa la
sugestii, justificarea propriei păreri, aşteptarea elogiilor. La 10 ani este mulţumit de sine şi de lume,
are secrete, se izolează în cameră, îşi vede şi defectele. La 11 ani, copilul este mai conştient de defecte
decât de calităţi, are păreri proprii, îşi face planuri.

 Dezvoltarea neuropsihică la copiii de 10/11 ani -14/15 ani

Caracterizare generală
Şcolaritatea mijlocie, numită din punct de vedere fiziologic şi psihologic pre- şi pubertatea, se caracterizează
prin modificări neuropsihice rapide. Această perioadă a mai fost numită "puseu puberal" şi "a doua naştere".
Este caracterizată prin fragilitate, slăbirea forţei de inhibiţie, apariţia a numeroase efecte pe plan psihic
(activitate haotică a imaginaţiei, agresivitate, reacţii critice faţă de adulţi, independenţă excesivă sau
dimpotrivă timiditate, emotivitate, închidere în sine, culpabilitate), care culminează cu criza de
originalitate.
Tipul fundamental al activităţii rămâne învăţarea, dar se modifică în ceea ce priveşte cantitatea, calitatea şi
condiţionarea ei.
Viaţa familială şi şcolară a puberului este completată de viaţa socială prin intermediul grupurilor şi
contactului cu adulţii.
Dezvoltarea psihică a puberului este intensă şi are loc în condiţiile cerinţelor crescute pe care adultul le
formulează.
 Apar 3 categorii de manifestări de conduită şi atitudine:
- Nelinişte, jenă apărute în urma unei dezvoltări fizice disproporţionate;
- Manifestări legate de modificările propriei poziţii în grup;
- Comportamentul faţă de sexul opus, erotizarea conduitei. Dacă la început fetele şi băieţii se
izolează unii faţă de alţii, la sfârşitul acestei perioade interesul faţă de sexul opus se manifestă
deschis.

Dezvoltarea personalităţii
 În această perioadă se iniţiază stabilitatea relativăa trăsăturilor de personalitate. Conştiinţa de
sineevoluează luând forme nuanţate.
La 12 ani are un sentiment de încredere în sine, la 13 ani îşi confruntă eul cu diferite modele, aspiră spre
diverse profesii, la 14 ani este capabil de autocritică, la 15 ani se observă pe sine şi se interesează de imaginea
altora despre el. Se concentrază tot mai mult asupra propriei persoane.
 Se constată tendinţe centrifuge faţă de familie. Este atras de ideal, de modele înalte de personalitate.
Admiră cu înflăcărare persoanele luate ca model (idoli ai muzicii, filmului) fiind în căutarea propriei identităţi.
Creşte capacitatea de discernămâmt, alegerea, dar cu greu poate duce o acţiune până la capăt.
Valorile morale sunt personificate în modele umane cu care tinerii se străduiesc să semene. Aceste valori nu se
reduc la principii.
Fundamentul vieţii lor morale nu mai este regula sau datoria, ci exigenţa. Tinerii privesc cu oroare mediocritatea
şi compromisul.
Momentul când devine posibilă o morală personală este acela când devine posibilă şi o anumită imoralitate sub
impulsul instinctelor şi a condiţiilor favorabile de mediu.
Există anumite riscuri ale moralei personale în sensul că fie planează în starea de himeră fără a fi probată în
acţiune, fie devine pur subiectivă ajungând la contemplarea propriei imagini. În acest sens, trebuie promovată
cu orice preţ o viaţă socială care să contrabalanseze tendinţa orgolioasă a afirmării eu-lui.
 Pot să apară conduite negative cum ar fi vagabondajul. Defectele obişnuite cum sunt insolenţa, cinismul,
grosolănia ca mod de afirmare a eu-lui, sunt dificil de contracarat făcând apel la sentimentul onoarei.

 Dezvoltarea neuropsihică la grupa de vârstă 14/15-18/19 ani

Caracterizare generală

10
În această perioadă a şcolarului mare, a liceanului, are loc cea mai intensă dezvoltare psihică a omului, perioada
fiind caracterizată prin 2 mari evenimente: majoratul şi integrarea în viaţa socială.
Adolescentul de 14/19 ani, cu o inteligenţă nonconformistă şi o integrare morală deplină, se confruntă cu
structura nedreaptă şi ostilă a societăţii, devenind fie un protestatar, fie o persoană banală.
Tipul fundamental de activitate rămâne învăţarea, dar pe prim plan trece autoinstruirea.
Adolescenţa nu este o perioadă de criză, dar în anumite condiţii socio-educaţionale negative poate degenera într-
o criză a dezvoltării.

Structurarea personalităţii
 Adolescentul este orientat spre viitor, îşi elaborează un plan de viaţă, trăieşte nevoia de autorealizare.
Conştiinţa de sine tinde spre absolut.
La 16 ani are multă încredere în sine, la 17 ani este preocupat şi are destul discernământ pentru realizarea
autoeducaţiei şi afirmării de sine.
Structurarea personalităţii se realizează tocmai prin făurirea unui ideal propriu. Adolescentul este apt din punct
de vedere intelectual pentru a-şi făuri un ideal, reclamă din punct de vedere moral făurirea idealului şi necesită,
prin formarea sentimentelor superioare şi a creşterii sentimentului de independenţă, un ideal. Realizarea idealului
de viaţă depinde atât de efortul personal al adolescentului, de întâmplare, condiţii oferite de societate, situaţie
economică etc. Astfel, structurarea personalităţii până la autonomie şi conştiinţa morală se realizează în
adolescenţă.
 Adolescenţa reprezintă vârsta contestaţiei şi a conflictelor în relaţiile cu adulţii. Dintre cele mai puternice
conflicte înregistrate în această perioadă pot fi menţionate: conflicte de idei, conflictele afective şi conflictele
de autoritate.
În relaţiile sale cu adultul, adolescentul doreşte să stabilească relaţii de egalitate şi nu un raport de tipul celor
dintre educat şi educator.
Buna înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca un semn al dependenţei şi inferiorităţii.
Deşi apar conflicte în relaţiile sale cu adultul, el nu doreşte să rupă relaţiile, ci să stabilească un contact adevărat
cu celălalt.
Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de manifestările de respingere şi judecata adultului care îi critică
modul de comportare, dar recunoaşterea "experienţei" acestuia şi lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca
punct de referinţă adultul. Adolescentul "încearcă" rezistenţa adultului afirmându-şi opinia asupra unor detalii în
aparenţă banale (bunele maniere, aranjarea părului).
El vrea să-şiimpună gustul şi este important pentru el să nu treacă neobservat. Nu vrea să fie acuzat de prieteni
de conformism. Sigur de valoarea gusturilor sale, luptă împotriva adulţilor. Acest comportament trădează refuzul
părinţilor şi al copiilor de a avea între ei un schimb de păreri. Părinţii, fie sunt dispuşi să facă unele concesii, fie
preferă să discute despre altceva decât problemele esenţiale morale, politice, etice, în cele mai multe cazuri.
Este posibil ca aceste conflicte cu întorsături pătimaşe pornite de la probleme minore, să releve că şi unii şi alţii
tăinuiesc angoase şi revendicări mai profunde.
Nevoia de a contesta totul înseamnă reflectarea unui efort intelectual de a regândi totul independent şi de a nu
accepta nici o idee fără a o trece mai întâi printr-un raţionament personal.
Când adolescentul se îndreaptă spre adult spre a-şi confrunta ideile cu ale acestuia, adultul trebuie să aibă
continuitate şi să le apere cu pasiune.
Prin intermediul acestei lupte cu adultul, el caută alături de părinţi un nou colorism afectiv, în care sentimentele
reciproce să nu mai decurgă din dependenţă.
Părinţii, sub pretextul că-l protejează, ar dori să păstreze copilul într-o stare de dependenţă.
 Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, îl pune pe adolescent în
faţa problemei alegerii sexuale. Atitudinea părinţilor faţă de alegerea adolescentului poate determina
comportamente diferite:
• Supunerea în faţa dorinţei adulţilor şi renunţarea la o alegere heterosexuală. Manifestă timiditate şi
inhibiţie faţă de sexul opus.
• Ruptura cu familia: cazurile căsătoriilor timpurii ale tinerilor care evadează din mediul familial
angoasant.
• Alegerea unui partener după imaginea părinţilor: băiatul îşi alege o soţie maternă în faţa căreia
renunţă la responsabilităţile sale, fiica se îndrăgosteşte de un seducător de vârsta tatălui său.
Părinţii trebuie să ştie să depăşească perioadele în care adolescenţii sunt frustraţi afectiv, pentru a-i ajuta în mod
real. Sarcina acestora este foarte dificilă când adolescentul pudic şi pătimaş consideră orice încercare de dialog
ca un amestec abuziv în problemele lui.
În adolescenţă se vorbeşte despre o criză de "autoritate". Tânărul caută să se afirme, dar el cere să se
stabilească şi anumite drepturi.
În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, o formă banală:
- La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?

11
 - La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?
Dacă adolescentului i se stabileşte o anumită limită, el va fi tentat să o depăşească, iar părinţii să facă în aşa fel
încât să fie respectată. Dificultatea provine din nesiguranţa părinţilor asupra propriilor decizii, din influenţa
filmului şi a cinematografului care le demonstrează tinerilor că sunt extrem de liberi.
Înăsprirea regulilor şi îngăduinţa excesivă înlătură posibilitatea unui dialog.
Dorinţa adolescentului este să găsească în adult o fiinţă înzestrată cu putere de judecată şi cu voinţă.
După ce a atins un anumit nivel de echilibru, adolescentul doreşte să se apropie de părinţi.
Adolescentul se destăinuie cu plăcere adulţilor în legătură cu flirturile sale, le cere sfaturi şi doreşte confidenţe
asupra trecutului lor sentimental.
Discuţiile cu adulţii despre aspectele complexe ale moralei sexuale trebuie să fie deschise.
Adolescentul poate să ascundă totuşi prima lui experienţă sexuală. Aceasta poate coincide cu o nouă perioadă
de formare a eu-lui şi dispreţ faţă de familie, el considerându-se deja adult.
Adolescentul revendică drepturile unui adult, dar lipsa de corespondenţă între maturitatea lui fizică şi intelectuală
şi maturitatea socială care i-ar permite un statut individual autonom, determină conflicte numeroase şi
inevitabile.

12
ADAPTAREA ORGANISMULUI ÎN CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE LA PROCESUL INSTRUCTIV –
EDUCATIV

Toate îngrijirile care se dau organismului uman în creştere şi dezvoltare, chiar imediat după naştere, urmăresc
dobândirea armoniei fizice şi psihice, promovarea unei depline stări de sănătate. Pentru ca îngrijirile date să aibă
aceste rezultate bune, ele trebuie să se desfăşoare cu o anumită regularitate, într-un anumit ritm, după un
program care să se potrivească cu nevoile sale. Copilul se obişnuieşte repede cu această ordine şi urmarea unui
program de viaţă constituie de fapt şi o primă acţiune educativă.

Programul de viaţă al copilului şi adolescentului se organizează ţinând cont de nevoile de alimentaţie, de

activitate, odihnă, somn, precum şi de nevoile educative ale acestuia. În general, programul de viată al copilului
este fixat şi recomandat de medicul familiei pentru fiecare etapă de vârstă, dar oricum trebuie promovat
principiul adaptării programului la copil şi nu invers. Totodată, acest program va fi corelat cu obiceiurile casei
şi cu activitatea părinţilor.

Programul la şcolari (elevi şi studenţi)

Începuturile vieţii şcolare aduc schimbări profunde în activitatea zilnică a copilului. Manifestările sale libere,
spontane încep să fie dintr-o dată controlate, dirijate sau, unele, vor fi părăsite total. Copilul intră într-o
colectivitate care are reguli stricte, un regim dirijat de activitate, cu program de muncă, cu cerinţe sporite şi cu
efort mai mare.

1.Capacitatea de lucru: curbe fiziologice zilnice, săptămânale, anuale

• Activitatea zilnică a şcolarilor trebuie astfel organizată încât starea de sănătate a acestora să nu fie
prejudiciată ci, dimpotrivă, promovată. De aceea, în stabilirea programului de învăţământ trebuie să se aibă
în vedere anumite cerinţe fiziologice şi igienice.
• În cursul unei zile, capacitatea de efort şi randamentul activităţii depuse nu evoluează paralel cu durata ei ci
descriu o linie ondulată (numită curba de randament): astfel, se înregistrează valori mijlocii ale
randamentului în jurul orei 8 dimineaţa şi un nivel maxim între 9 şi 11. Curba începe să scadă atingând o
depresiune în jurul intervalului13-14 apoi creşte uşor, din nou, spre orele 15-17, dar fără să atingă nivelul
maxim de dimineaţă. După ora 19 randamentul şcolar începe să scadă în mod evident.
• În timpul unei săptămâni, capacitatea de lucru (şi deci randamentul) elevilor variază astfel: lunea
capacitatea este mai redusă, dar creşte destul de mult marţea şi miercurea; joia poate apare o diminuare a
capacităţii de lucru, cu tendinţa de a atinge valorile de luni: vinerea capacitatea de lucru este mult scăzută,
frecvenţa elevilor obosiţi ajunge la valorile cele mai ridicate din cursul unei săptămâni de muncă.
• În cursul anului şcolar apar, de asemenea, modificări importante ale capacităţii de lucru. Aceasta este mai
scăzută la sfârşitul trimestrelor sau semestrelor, după lucrări de evaluare, după lucrări de control şi examene
şi bineînţeles la sfârşitul anului şcolar.
• Pentru a se realiza un randament şcolar maxim, dar care să nu dăuneze sănătăţii tinerilor, programul lor
şcolar şi de timp liber trebuie să evolueze concordant cu “stadiul” în care se găseşte organismul. Aceasta
înseamnă că perioada activităţilor trebuie să coincidă cu stadiul de refacere, de maximă formă a
organismului, iar etapele de repaus să fie stabilite atunci când, datorită oboselii, este nevoie de refacerea
forţelor.

 Factorii care influenţează capacitatea de lucru a elevilor şi studenţilor

• Vârsta. La aceeaşi intensitate şi durată a efortului fizic şi intelectual, modificările fiziologice cu scăderea
capacităţii de adaptare sunt mai intense la şcolarii mici şi la adolescenţii de vârstă mică.
La vârste mari, capacitatea de efort este crescută deoarece:
- organele efectoare se perfecţionează progresiv;
- există o mai bună coordonare a funcţiilor vitale implicate în efort ( cresc posibilităţile adaptative ale
sistemului nervos, creşte forţa musculară, se dezvoltă capacitatea funcţională a cordului, a plămânilor,
creşte volumul sanguin, creşte hemoglobina);
- se perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a unor stereotipuri dinamice, deosebit de
importante în procesele de învăţare.
Posibilităţile de efort maxime sunt atinse odată cu terminarea creşterii, în jurul vârstei de 22-24 ani la băieţi
şi 20 ani la fete.
• Sexul. Capacitatea de lucru este diferită la cele două sexe. Astfel, fetele au o forţă musculară mai redusă
decât a băieţilor începând de la 8-10 ani şi această diferenţă se accentuează după pubertate. Aceste
fenomene apar deoarece:
- fetele au masă musculară mai redusă;
- structura şi fiziologia fibrei musculare este diferită la cele două sexe;
- fetele au membre mai scurte, cu ţesut adipos mai bogat;
- la fete, mai ales după pubertate, capacitatea de efort a sistemului cardio-vascular, respirator, volumul
total sanguin, hemoglobina sunt mai reduse ca la băieţi.
În schimb, fetele au posibilităţi mai bune pentru: dexteritate manuală, efectuarea unor activităţi de fineţe
motorie, rezistenţă la monotonie, precizie şi rapiditate în operaţie, manifestări verbale, observaţie rapidă,
memorie imediată, rapiditate a scrierii.
• Dezvoltarea fizică. Înălţimea şi greutatea influenţează în mare măsură activitatea fizică. Efortul dozat în
funcţie de dezvoltarea staturo-ponderală a copiilor permite o mai bună adaptare a organismului la solicitare.
Dezvoltarea fizică a adolescenţilor care lucrează în şcolile profesionale trebuie luată în considerare având în
vedere efortul necesar pentru desfăşurarea unei anumite activităţi. Neconcordanţa dintre înălţimea meselor
de lucru, mărimea şi greutatea utilajelor şi parametrii fizici ai elevilor determină o adaptare dificilă a
acestora la efortul fizic cu scăderea randamentului în muncă, reacţii cardio-vasculare mai intense şi consum
mai mare de oxigen. De asemenea, trebuie să se ţină seama şi de diferenţele de dezvoltare corporală dintre
fete şi băieţi.
• Intensitatea, durata şi caracterul solicitărilor:
- pentru un efort fizic care durează mai multe ore, intensitatea solicitărilor nu trebuie să depăşească15-
20% din efortul maximal ( în caz contrar apare suprasolicitare cardio-vasculară);
- organismul în creştere se adaptează mai satisfăcător la solicitările de intensitate crescută, dar de
intensitate crescută, dar de scurtă durată;
- efortul static determină mai uşor oboseala decât cel dinamic ( stimulare nervoasă mai redusă, scăderea
ventilaţiei pulmonare, scăderea circulaţiei locale la nivelul muşchilor);
- sunt deosebit de solicitante poziţiile de muncă ghemuit sau în care se foloseşte musculatura unui singur
hemicorp;
- antrenamentul pentru o anumită activitate facilitează mult randamentul de lucru;
- munca în timpul nopţii este interzisă pentru adolescenţi;
- programul de activitate trebuie astfel organizat încât să se ţină seama de dificultatea, solicitările unei
materii de studiu şi curba fiziologică a capacităţii de lucru a elevilor.
• Starea de sănătate. În perioada de incubaţie, de stare sau de convalescenţă a diverselor boli infecţioase(de
exemplu gripă, guturai, hepatită virală etc), în cazul unor boli cronice ca tuberculoza, astmul bronşic, boli
endocrine ( hipo şi hiperfuncţie tiroidiană, hipofuncţia suprarenalei, tulburări hipofizare) scade mult
capacitatea de muncă fizică şi intelectuală; de asemenea, s-a constatat că tulburările de nutriţie prin carenţe
alimentare( în special proteinice şi vitaminice), ca şi obezitatea reduc capacitatea organismului tânăr de
adaptare la efortul intelectual şi fizic.
• Starea emoţională, afectivă (tristeţea, teama, neliniştea, constrângerea, dezinteresul) sunt stări psihice care
pot reduce substanţial capacitatea de lucru a copiilor şi adolescenţilor.
• Condiţiile de lucru necorespunzătoare ca: disconfortul termic, praful, fumul sau alţi poluanţi chimici,
zgomotul, iluminatul insuficient influenţează negativ randamentul în lucru la şcolari.

2.Programul instituţionalizat din şcoli şi facultăţi. Orarul şcolar

• Pentru organizarea programului zilnic al şcolarilor trebuiesc respectate anumite principii psiho-pedagogice
şi medicale (fiziologice şi igienice). În primul rând este necesar să se ţină seama de curbele fiziologice
zilnice, săptămânale şi anuale ale capacităţii de lucru a elevilor.
• Pe lângă alternarea perioadelor de activitate cu cele de repaus în concordanţă cu etapele fiziologice de
acumulare şi cedare de energie, prevenirea oboselii precoce poate fi asigurată şi prin schimbarea formelor şi
conţinutului activităţii şcolare (predominant intelectuală sau fizică, statică sau dinamică etc).
• Materiile care implică solicitarea mai intensă a proceselor psihice (atenţia, memoria, gândirea etc), acelea
care operează mai ales cu noţiuni abstracte, obosesc elevii mai intens şi mai rapid; de aceea este
recomandabil ca aceste materii să fie plasate atât în timpul zilei cât şi în timpul săptămânii, în perioadele de
randament maxim ( în a doua sau a treia oră în cursul unei zile şi marţea şi miercurea în cursul unei
săptămâni). În prima şi în ultima zi a săptămânii şcolare nu se vor amplasa mai mult de 2 obiecte de studiu
considerate ca foarte dificile; aceste obiecte sunt: la ciclul primar – scrierea, citirea, caligrafia, compunerea,
comunicarea, matematica, eventual limbile străine; iar la ciclul secundar ( gimnazial, liceal şi profesional) -
matematica, fizica, chimia, latina, logica, informatica şi unele discipline de specialitate (în licee neteoretice
şi şcoli profesionale).
• În prima şi în ultima zi a săptămânii şcolare nu se vor amplasa cele mai multe ore în orar, ci acestea se vor
situa marţea, miercurea sau joia.
• În întocmirea orarului este recomandabil să nu fie aşezate prea aproape (una după alta) a materiile care
solicită la fel de mult acelaşi efort (se alternează studiul limbilor străine cu biologia sau geografia de
exemplu).
• Se va evita amplasarea de două ore sau mai multe consecutive ale aceluiaşi obiect de studiu, deoarece prin
monotonia pe care o poate genera, favorizează instalarea oboselii intelectuale.
• Pentru a nu se suprasolicita prea mult ochii, orele de desen de după amiază se recomandă să fie plasate în
orele cu un iluminat natural satisfăcător (pentru că iluminatul artificial poate fi sub normale igienice în
multe săli de clasă).
• Orele de educaţie fizică au menirea de a fi un factor de înviorare a organismului şcolarilor după o perioadă
statică de concentrare intelectuală. De aceea, educaţia fizică nu se amplasează la prima oră de curs,
deoarece elevii nu sunt pregătiţi să-şi înceapă ziua cu un asemenea efort fizic, dar nu se va amplasa nici ca
ultima oră de curs, deoarece efectul de înviorare se pierde, elevii urmând să plece acasă. Ar fi recomandat
ca educaţia fizică să nu fie în orar în prima şi în ultima zi a săptămânii de şcoală şi nici în două zile
consecutiv.
• Atunci când sunt doar 2 teze în programa analitică, este recomandabil să fie planificate una pe săptămână,
iar dacă sunt mai multe, ele vor fi cel mult două pe săptămână cu o zi pauză intre ele. Nu este indicat ca
tezele să se dea în prima şi în ultima zi din săptămână.

 Norme pentru durata activităţii în clasă

Lungimea lecţiilor este recomandat să nu depăşească 30 minute pentru clasele I-II şi 40-50 minute la clasele mai
mari.
Cercetări psihofiziologice de la noi din ţară au arătat că după 4 ore de activitate la şcolarii din clasele I-IV şi de
5 ore pentru elevii din clasele V-XII, scade intens capacitatea de lucru. De aceea, se apreciază că orarele claselor
II-IV nu trebuie să depăşească 24 ore / săptămână şi 4 ore/ zi, iar la clasa I orarul ar trebui încă redus, la 18-20
ore / săptămână, adică 3-4 ore/zi.
La clasele V-VIII se poate accepta un număr de 25-28 ore săptămânal( 4-5 ore/zi), iar la clasele IX-XII, se vor
programa maxim 30 ore / săptămână (5 ore/ zi).

 Norme fiziologice privind durata pregătirii lecţiilor acasă

Durata pregătirii lecţiilor acasă este strâns dependentă de numărul de lecţii din orarul zilnic, fapt care determină
şi volumul temelor pentru acasă. Durata pregătirii temelor depinde şi de gradul de dificultate al acestora.
În general, durata pregătirii temelor adăugată timpului de lucru la şcoală nu ar trebui să depăşească 5-7 ore
zilnic. Cadrele didactice ar trebui să acorde importanţă repartizării echilibrate pe materii şi zile de lucru a
temelor, în aşa fel încât efectuarea lor să nu depăşească în nici o zi 1-2 ore pentru elevii mai mici şi 3 ore pentru
elevii mai mari.
Programele de învăţământ ar trebui astfel organizate ca volum de cunoştinţe încât să permită respectarea
normelor fiziologice pentru activitatea în clasă şi pentru pregătirea lecţiilor acasă.

 Norme fiziologice privind durata activităţii la studenţi

Numărul orelor de activitate şcolară pe zi este indicat să fie în medie de 5 (cu oscilaţii admisibile între 4 şi 6),
pentru o dozare fiziologică a efortului intelectual.
Numărul orelor de activitate şcolară pe săptămână nu trebuie să depăşească 30. Se impune astfel ca planurile de
învăţământ şi orariile elaborate de decanate să îmbine cerinţele pedagogice cu cele de igienă ale procesului
instructiv-educativ.
Raportul între orele de curs (teorie) şi cele de practică se consideră a fi optim la relaţia 1 oră curs / 1,5 – 2 ore
practică, în acest fel lucrările practice contribuind la fixarea trainică a cunoştinţelor noi predate la cursuri şi la
transformarea lor în deprinderi tehnice fără solicitarea excesivă corticală. De asemenea, alternarea orelor de curs
cu cele de seminarii şi lucrări practice se consideră corespunzătoare, dacă se realizează în cadrul aceleiaşi zile
sau în două zile consecutive.
Studiul individual este raţional să se încadreze între 3 – 3 1/2 ore zilnic, deci în medie18 – 21 ore / săptămână.
Astfel, activitatea şcolară, în facultate şi acasă, nu depăşeşte 48 ore / săptămână, încărcare didactică maximă
preconizată de OMS pentru vârsta studenţiei.
Numărul optim de examene, cumulat în cele două sesiuni, este de 6, pentru a putea fi repartizate în aşa fel încât
recapitularea materialului deja învăţat să se facă fără efort intelectual prea mare, înainte de fiecare examen.
Durata vacanţelor de vară, libere de orice activitate (stagii de practică, tabere de instruire) trebuie să fie de 60 de
zile, pentru refacerea integrală a capacităţii de efort fizic şi psihic pentru următorul an şcolar.
 3.Reuşita şcolară

• Randamentul şcolar nu este întotdeauna egal cu gradul de înzestrare al copilului. Un copil inteligent, dar
care are probleme afective va lucra mai greu la şcoală. Un altul, mai puţin dotat, dar foarte harnic,
disciplinat şi care beneficiază de stimulare familială va avea note mai bune. Sunt copii timizi, care
raţionează bine, dar “se pierd” atunci când sunt chestionaţi de profesori. Alţii sunt neastâmpăraţi, alţii
visători sau leneşi. Părinţii şi cadrele didactice trebuie să-i ajute să-şi remedieze lipsurile.
Dacă părinţii şcolarului dau dovadă de înţelegere, îi urmăresc atent achiziţiile, îl încurajează cu afecţiune, îi
atribuie progresiv independenţă vor constata că el va accepta cu mai multă uşurinţă normele de disciplină
ale procesului de învăţământ.
• Ambiţiile părinţilor pentru copilul lor trebuie să fie în limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decât îi
permite nivelul lui intelectual. Solicitările la care el nu face faţă îi dau un sentiment de insecuritate îl
descurajează. Criticile aspre, pisălogeala, umilinţele, comparaţiile defavorabile nu îl stimulează pe copil să
înveţe, dimpotrivă. Pe de altă parte, laudele excesive pot duce la teama de eşec.
• Şcoala trebuie să-i inspire copilului încredere; el nu se va dezvolta într-o atmosferă tensionată şi de aceea
nu trebuie hărţuit de părinţi şi profesori pentru învăţătură.
• Copilul trebuie să se deprindă să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine făcut. Va fi ajutat de părinţi
şi de profesori cum să înveţe, cum să repete, pentru a se evita insuccesul. Pe măsură ce se maturizează,
şcolarul va dobândi gândirea logică, va învăţa să aprofundeze un subiect, să stabilească analogii, diferenţe,
cauze şi efecte, să caute explicaţii.
• Între părinţi şi copii trebuie să fie o permanentă comunicare. Aceste bune relaţii se vor răsfrânge favorabil
asupra atmosferei de familie, dar şi asupra randamentului şcolar.

4.Orientarea şcolară şi profesională

Familia, şcoala (cadrele didactice), psihologul, medicul şcolar trebuie să treacă peste toate obstacolele ivite în
cunoaşterea şi aprecierea unui copil pentru a-l putea îndruma corespunzător.
• Orientarea profesională are o triplă importanţă:
- pentru tineri, care îşi vor valorifica aptitudinile şi posibilităţile, îşi vor face meseria cu plăcere şi
entuziasm;
- pentru psihopedagogi, medici, cadre didactice, care vor realiza importanţa lor socială;
- pentru societate, ale cărei interese se vor armoniza cu cele ale individualităţilor ce o compun.
• Demersul decisiv pentru orientarea profesională trebuie să-l facă profesorii, medicul şi psihologul şcolii. Se
va pleca de la rezultatele la învăţătură ale elevului, de la datele familiale şi cele ale examenului medical şi
psihologic.
 Cadrele didactice cunosc elevii de la munca în clasă. Cu prilejul diferitelor activităţi profesorii sesizează
disfuncţii, probleme de adaptare, probleme de randament şi va aduce faptele respective în atenţia medicului
şcolar şi al psihologului.
 Psihologii vor aplica teste colective, dar mai ales individuale, pentru determinarea Q.I. al elevului, pentru
cunoaşterea comportamentului, a aptitudinilor şi a temperamentului său. În urma acestor testări se va
completa o fişa psiho-pedagogică de caracterizare a tânărului.
 Examenul medical trebuie să stabilească în primul rând bolile sau tulburările funcţionale care contraindică
încadrarea în anumite profesiuni, măsurile medicale imediate şi de viitor pentru remedierea stării de
sănătate, precum şi recomandările pentru profesiuni care nu agravează deficienţele de sănătate constatate.
De exemplu, nu se va putea orienta spre o şcoală de muzică un tânăr cu hipoacuzie, spre o şcoală de pictură
sau spre activităţi de mare precizie (ceasornicărie, bijuterie) un tânăr cu mari defecte de vedere. Deşi avizul
medical este de multe ori decisiv, concluziile de orientare profesională nu trebuie să fie formulate decât
după o minuţioasă apreciere a ansamblului datelor de cunoaştere despre elevi.

5. Creşterea rezistenţei nespecifice prin călirea organismului şi educaţia fizică

 Educaţia fizică
• Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi bazate pe utilizarea ştiinţific organizată a mişcărilor active şi
exerciţiilor; aceste activităţi trebuie să fie componente importante ale regimului de viaţă al copiilor şi
tinerilor deoarece contribuie la promovarea sănătăţii acestora, cresc rezistenţa la efort şi îmbolnăviri,
ameliorează adaptabilitatea lor la cerinţele crescânde ale vieţii.
• Educaţia fizică poate cuprinde, mai frecvent, următoarele forme de manifestare: gimnastica, jocurile de
mişcare, sportul.
 Gimnastica constă in executarea de mişcări ale diferitelor segmente corporale, după norme precise,
referitoare la felul mişcării, ordinea, ritmul, durata, intensitatea ei etc. Gimnastica, aşa cum este ea
practicată în şcoală, urmăreşte influenţarea organismului şi nu obţinerea de performanţe. Gimnastica poate
fi educativă, igienică ( de înviorare), ritmică, sportivă, medică.
 Jocurile sunt exerciţii fizice care presupun o mare libertate a mişcărilor, intervenind adesea elementul de
întrecere, creaţia, ingeniozitatea. Jocurile de mişcare se aplică mult la copiii mici şi pot fi cu subiect, cu text
şi cântece, distractive. Jocurile sportive sunt pentru copiii mai mari şi se execută după norme precise, au
puternic caracter de întrecere (fotbal, volei, baschet, hochei etc.
 Sportul constă într-un exerciţiu bine delimitat, urmăreşte obţinerea de rezultate de performanţă în întrecerea
cu alţii. Sportul poate avea şi indicaţii medicale destul de precise:
- copii cu statură mică, pentru creşterea în lungime, pot face patinaj de viteză, atletism, baschet, volei,
înot de viteză.
- copii hiperstaturali vor fi îndreptaţi spre patinaj artistic, înot, tenis de câmp, ciclism, aruncarea
greutăţii.
- cei cu tulburări de adaptare, indisciplinaţi se pot îndrepta prin jocuri sportive de grup (volei, handbal,
baschet etc). Cei timizi, adinamici, retraşi pot fi stimulaţi de jocuri cu mingea, tenis de masă, înot de
viteză.
• Medicul şcolar, medicul sportiv şi profesorul de educaţie fizică sunt persoanele avizate, care stabilesc dacă
un copil este apt de a practica un sport; pentru cei la care se impun exerciţii pentru recuperarea unor defecte
neuro-motorii, indicaţiile se fac împreună cu neuropsihiatrul şi medicul specialist de recuperare.
• Scopul exerciţiilor fizice este de a ajuta dezvoltarea armonioasă a musculaturii şi a scheletului copilului. Nu
trebuie lăsat nici un copil să facă sport de performanţă, să se consacre competiţiei. Un sport, oricât ar fi de
benefic, practicat în exces în perioada de plină creştere a copilului este contrar dezvoltării armonioase.
Numai în cazuri cu totul excepţionale, la copii cu vocaţie şi cu rezistenţă fizică şi psihică deosebită, se
admite antrenament intensiv, de competiţie.
• De obicei se alege un singur sport, care place copilului. Orele de sport nu trebuie să obosească excesiv
copilul, trebuie să-l destindă, să-l învioreze după programul de şcoală.
Atletismul dezvoltă cutia toracică şi favorizează o bună respiraţie, dezvoltă supleţea şi rezistenţa.
Echilibrează sistemul nervos, face să lucreze armonios toţi muşchii, reprezintă unul din cei mai buni
stimulenţi ai creşterii.
Nataţia se recomandă atât băieţilor cât şi fetelor. Dă o capacitate respiratorie excepţională, întăreşte
musculatura care susţine coloana vertebrală. Favorizează creşterea în lungime şi extensia muşchilor. La
băieţi, înotul lărgeşte umerii şi îngustează şoldurile, la fetiţe favorizează formarea unui bust frumos.
Patinajul este recomandat tuturor copiilor, dar mai ales celor cu scolioză, cu tendinţă la deformări ale
coloanei. Combate timiditatea, creşte îndemânarea şi capacitatea de coordonare a mişcărilor.
Schiul dezvoltă raţiunea, curajul şi echilibrul psihic fiind indicat copiilor sfioşi, timizi. Contribuie la călirea
şi fortificarea organismului.
Ciclismul dezvoltă muşchii bazinului, coapselor şi gambelor, dar nu prea solicită ceilalţi muşchi (mai ales
cei abdominali). Nu se recomandă la copii cu deformări ale coloanei, cu astm, surmenaj.
Sporturile cu balonul (volei, handbal, baschet, fotbal) cultivă îndemânarea şi rapiditatea reflexelor,
dezvoltă spiritul de echipă.
Tenisul de câmp este recomandat de la 11-12 ani, elevilor surmenaţi pentru că favorizează destinderea
nervoasă, măreşte amplitudinea respiratorie. Favorizează dezvoltarea mai ales a unui hemicorp şi implică
riscul la scolioză dorsală dreaptă dacă nu se fac concomitent exerciţii compensatoare.
Canotajul se poate începe de la 14 ani, dezvoltă mult musculatura pieptului, umărului şi spatelui, oferă un
exerciţiu bun de disciplină respiratorie.
Judo, karate se pot începe de la 7 ani. Contribuie la echilibrarea fizică şi nervoasă. Dezvoltă uşurinţa şi
siguranţa în gesturi, impune multă disciplină şi stăpânire de sine. Nu se practică de cei cu boli sau
slăbiciune a coloanei vertebrale.
Gimnastica este un sport complet, dezvoltă supleţea şi agilitatea, dă graţie, eleganţă, siguranţă gesturilor.
Inconvenientul este că se practică doar în sală. Trebuie completat acest sport cu jocuri în aer liber şi cu
vacanţe în climat alpin şi marin.
Dansul ritmic se poate începe de la 3 ani, iar cel clasic de la 6-7 ani. Dansul clasic oferă încredere în sine,
eleganţă, stăpânire, răbdare. Este deosebit de util pentru copiii timizi, nervoşi, complexaţi permiţându-le să
evolueze favorabil, să se exteriorizeze, să capete încredere.
6. Odihna şi somnul

• Starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin: tulburări de atenţie, de memorie, reducerea
capacităţii de înţelegere a problemelor mai abstracte, diminuarea mecanismelor de adaptare la efort,
fenomene psihofiziologice subiective şi obiective (sentiment de insuficienţă personală, depresii, iritabilitate,
nelinişte, apatie, schimbarea atitudinii faţă de muncă, modificarea comportamentului în clasă şi în familie,
somn neliniştit sau insomnie), reducerea capacităţii funcţionale a analizatorilor vizuali, auditivi, motor şi
cutanat. În caz de oboseală mai intensă pot apare tulburări variate la nivelul unor organe: cefalee, palpitaţii,
senzaţie de sufocare, dureri abdominale, anorexie, flatulenţă, crize colice, creşterea de volum a tiroidei,
anemie, dureri musculare, pierdere în greutate.
• Cauzele cele mai importante ale oboselii sunt:
- intensitatea şi durata prea mare a efortului;
- recreaţie şi odihnă redusă;
- lipsă de mişcare;
- activitate extraşcolară prelungită;
- reducerea orelor de somn;
- stare de sănătate deficitară;
- condiţii de lucru şi de viaţă necorespunzătoare.
• Fenomenele de oboseală fiziologică dispar după odihnă. Ele se accentuează la sfârşitul săptămânii, la
sfârşitul trimestrelor, în perioada examenelor şi a lucrărilor de control, la sfârşitul anului şcolar. Dacă
odihna nu este suficientă, apare oboseala cronică sau surmenajul care necesită întreruperea lucrului pentru
mai multă vreme şi tratament medical.
• Odihna înlătură oboseala, fiind un factor care condiţionează menţinerea capacităţii de lucru. Copiii se
odihnesc în timpul pauzelor de 10-15 minute, din timpul lucrului, precum şi după terminarea programului
şcolar. Odihna în vacanţă dă posibilitatea refacerii capacităţii de lucru după perioade de solicitare mai
intensă a elevilor şi studenţilor. Concediul de vară nu trebuie să fie mai mic de 60 de zile.
• Somnul are pentru şcolar o importanţă deosebită, reprezentând un mijloc eficace de refacere a organismului
obosit. Copilul, cu cât este mai mic, cu atât are nevoie mai mare de somn. Durata somnului la şcolari se
recomandă a fi de 11-12 ore la 7 ani şi de 9 ore la 18 ani.
Rolul protector al somnului nu depinde numai de durata ci şi de calitatea lui (somnul neliniştit, agitat, nu
odihneşte suficient).
• Pentru a avea un somn odihnitor, din punct de vedere igienic, se recomandă următoarele:
- regim de viaţă organizat, cu activităţi bine dozate, care să nu epuizeze organismul;
- exerciţii fizice raţionale, potrivite puterilor copiilor, pentru a contracara viaţa sedentară;
- aerisirea camerelor înainte de somn, evitarea luminii, zgomotului în încăperea pentru dormit;
- evitarea înainte de culcare a lecturilor care creează tensiune, a programelor TV cu teme agresive care
fac somnul agitat;
- culcarea la ore fixe pentru a se forma deprinderea de a adormi uşor, la aceleaşi ore şi de a se trezi tot la
ore fixe, fără ceas deşteptător;
- îmbrăcăminte lejeră pentru somn.
 INDICATORI INDIRECȚI AI SĂNĂTĂȚII ÎN COLECTIVITĂȚILE DE COPII ȘI
ADOLESCENȚI: MORBIDITATEA ACUTĂ ȘI CRONICĂ,
COMPORTAMENTELE CU RISC

1. MORBIDITATEA SPECIFICĂ A COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR

Se diferentiază pe glob astfel:
- Morbiditatea de tip evoluat, caracteristică țărilor dezvoltate, grupează în plan secundar, bolile
infecțioase și parazitare, după bolile cardiovasculare, tumori, accidente, bolile sistemului nervos,
endocrine și metabolile, afecțiunile respiratorii și digestive.
- Morbiditatea de tip primar, caracteristicățărilor în curs de dezvoltare și slab dezvoltate, situează pe
primele locuri bolile infecțioase și parazitare.
- Morbiditatea de tip intermediar se caracterizează prin valori ridicate atât pentru unele afecțiuni acute
din tipul primar, cât și pentru boli cronice și degenerative de tip evoluat.
Țara noastră se situează în profilul intermediar, cu tendință spre cel evoluat.

Morbiditatea este considerată un indicator esențial al stării de sănătate, dar totodată indirect.
La nivel de individ și de colectivitate, cu cât morbiditatea este mai redusă, putem afirma că starea de sănătate
este mai bună și eficiența activității medico-sanitare mai mare.

Rolul de indicator al stării de sănătate îndeplinit de morbiditate este condiționat de:

- Existența unui program de acțiuni de supraveghere a stării de sănătate care folosește date de
morbiditate.
- Evidențe unitare și înregistrări corecte ale evenimentelor de boală.
- Calcularea și valorificarea indicilor de morbiditate în vederea îmbunătățirii sănătății.
- Cunoașterea nivelului morbidității într-o colectivitate cuprinde:
- Examene medicale
- înaintea intrării copilului prima dată în colectivitate,
- triajul epidemiologic: zilnic, după vacanțe, la plecare în tabără
- examenul medical periodic și de bilanț
- examene medicale la solicitare în caz de boli acute, traumatisme etc.
- Calcularea indicatorilor de morbiditate
- incidența
- prevalența.
- Evaluarea eficienței examenelor medicale.

2. PREVENIREA ȘI COMBATEREA ÎMBOLNĂVIRILOR ACUTE TRANSMISIBILE

Bolile transmisibile constituie una dintre cele mai frecvente cauze de îmbolnăviri ale copiilor și tinerilor din
colectivități, având drept consecințe afectarea stării de sănătate pe o perioadă îndelungată, cu repercusiuni asupra
dezvoltării fizice și neuropsihice.
Cercetarea morbidității într-o colectivitate dă posibilitatea aprecierii capacității de rezistență pe plan individual a
fiecărui copil și tânăr, precum și evaluarea niveluluiglobal al stării de sănătate în colectivitățile de copii,
adolescenți și studenți.

2.1. Factori de risc ai patologiei acute transmisibile

Precizarea acestor factori dă posibilitatea personalului medical de a preveni apariția sau agravarea unor afecțiuni
acute transmisibile, prin măsuri igienico-sanitare corecte, aplicate la timp.
Principalii factori de risc sunt:

Condițiile igienice și de mediuîn care își desfășoară activitatea colectivitățile de copii și tineri, gravitatea
afecțiunii fiind influențată de:
- Susceptibilitatea organismului la acțiunea nocivă a acestor factori, în funcție de particularitățile
morfologice, fiziologice și psihice ale etapei de dezvoltare.
- Mecanismul de acțiune a factorilor de mediu și tulburările pe care le pot induce la nivelul organismului.
- Posibilitatea de prevenire a acțiunii factorilor de mediu pentru evitarea producerii afecțiunii.
- Influența complicațiilor bolii și a sechelelor asupra stării de sănătate, în etapele ulterioare de dezvoltare.
- Frecvența afecțiunii în funcție de condițiile favorizante, de receptivitatea sau rezistența organismului.
Vârsta
Sugarii, copilul mic, preșcolarii și școlarii mici (6-9 ani) au receptivitate crescută față de bolile infecto-
contagioase. Evoluția infecțiilor prezintă forme caracteristice legate de rezistența generală mai scăzută a
organismului și de particularitățile de dezvoltare a sistemului nervos, care încă nu controlează eficient funcțiile
adaptative.
Relațiile ulterioare cu mediul de viată, extind posibilitățile de contact cu agenții patogeni. La agresiunile
acestora, reacțiile de apărare ale organismului au la bază mecanisme reflexe necondiționate și condiționate.
Dacă condițiile igienice și de mediu sunt corespunzătoare, stimulii din mediu favorizează procesul de organizare
a rezistenței fată de boală. Când condițiile de viață ale copiilor sunt necorespunzătoare, pot influența defavorabil
rezistența la boli infecto-contagioase.
Școlarii de vârstă mijlocie (10-14 ani) sunt receptivi la infecțiile streptococice și complicațiile acestora (boala
reumatismală și afecțiunile cardiace).
Adolescența nu este dominată de patologia infecțioasă.
Anotimpulîn care se desfășoară procesul de educație și învățământ.
Frecventarea grădiniței, așscolii și facultății corespunde, în mare măsură, anotimpurilor când afecțiunile catarale
rino-faringiene sunt mai frecvente (toamna, iarna, primăvara) favorizând pătrunderea germenilor (prin scăderea
rezistenței mucoasei respiratorii) și propagarea lor în mediu prin picăturile de secreție nazofaringiană.
Aglomerareacopiilor și tinerilor în creșe, grădinițe, scoli, facultăți.
Răspândirea infecțiilor este favorizată prin contact direct sau indirect, prin obiecte (cărți, jucării, pahare etc.)
utilizate în comun. De aceea, dintre bolile infecțioase mai răspândite la copii sunt cele cu poartă de intrare
respiratorie.

2.2. Noțiuni despre patologia acută transmisibilă

Bolile transmisibile sunt determinate de microorganisme (bacterii, virusuri, fungi etc) și paraziți.
Perioadele caracteristice ale bolilor infecțioase transmisibile sunt următoarele:
Perioada de incubație- din momentul pătrunderii agenților patogeni în organism, până la apariția primelor
semne de boală.Durata variază de la câteva ore (gripa, dizenteria), la 2-7 zile (scarlatina), 11 zile (rujeola), 1-3
luni (hepatita acută).
Cunoașterea perioadei de incubaeie a fiecărei afecțiuni transmisibile este foarte importantă, deoarece în acest
interval pot fi luate măsuri de prevenire sau diminuare a manifestării bolii, dar mai ales, de prevenire a
transmiterii la alți copii, prin izolarea bolnavului înainte de apariția primelor simptome.
La sfârșitul perioadei de incubație, copilul devine contagios.
Perioada de invazie, în care bolnavul nu prezintă simptome de certitudine, ci numai semne generale de boală
infecțioasă (febră, tuse, diaree, vărsături). Durata este de 1-7 zile.
În această perioadă, contagiozitatea este maximă și de aceea copilul trebuie izolat până la diagnosticarea bolii.
Perioada de stare, când boala se manifestă cu toate simptomele caracteristice (erupție, febră, diaree
sanguinolentă). Durata bolilor infecto-contagioase este de 6-8 zile, dacă nu apar complicații. Există însă și boli
cu durată mai lungă (febra tifoidă - 2-3 săptămâni).
Perioada de convalescență, în care simptomele dispar treptat. În unele afecțiuni (febra tifoidă, hepatita
epidemică, poliomielita), bolnavul este încă contagios și de aceea trebuie menținute măsurile de izolare.

2.3. Factorii incriminați în patologia acută transmisibilă

Pentru ca o boală transmisibilă să se răspândească este necesară existența a trei factori: sursa (izvorul) de agenți
patogeni, căile de transmitere a agenților patogeni și organismul receptiv. Aceste trei elemente sunt legate între
ele, de unde și denumirea de "lanț epidemiologic".

Sursa de infecție
• Omul (copilul)
-bolnav (boală tipică sau atipică - subclinică, asimptomatică) diseminarea făcându-se prin salivă (scarlatina,
rujeola), fecale (dizenterie, febră tifoidă), urină (leptospiroza, bruceloza), sânge (hepatita epidemică),
îmbrăcăminte, rufe, jucării, cărti, veselă și obiecte personale ale bolnavului, comune cu cele ale persoanelor
sănătoase
-purtătorul de germeni:
- preinfecțios, aflat în perioada de incubație, care este contagios în ultima parte a incubației
- aparent sănătos (temporar sau cronic), care are un anumit grad de imunizare și o bună rezistență
generală nespecifică; pentru anumite perioade, găzduiesc și diseminează agentul patogen
- fost bolnav
- convalescenții diseminează agenții patogeni și în perioada de convalescență (zile, săptămâni, luni)
- cronicii diseminează agenții patogeni timp de luni, ani sau chiar toată viața (febra tifoidă, dizenteria
bacilară).
• Animalul bolnav sau purtător, care prin fecale, urină, sânge, lapte, secreții purulente, carne, lână,
tegumente etc. contaminează factorii de mediu (aer, apă, sol, alimente).
Animalele de casă (câinele, pisica) și rozătoarele (soareci, sobolani) pot constitui izvor de infecție deosebit de
important.
• Vectori biologici activi.Artropodele sunt tânțarii (malarie, encefalite, meningite), păduchii omului
(pediculoza, tifos exantematic, febra recurentă), căpuse (encefalite, tuleramia, febra Q), purecii șobolanilor
(pesta, tuleramia, parazitoze), flebotomii (leishmanioza).
Dacă sursa de agent patogen sunt animalele sau artropodele, afecțiunile apărute la om se numesc
zooantroponoze.

Căile de transmitere a agentilor patogeni

Transmiterea se realizează prin două modalități:
-directă, obligatorie pentru agenții patogeni cu rezistență mică.
Bacteriile, virusurile sau ouăle de paraziți pot ajunge la copilul sănătos prin contactul direct cu sursa de infecție
(mâini murdare, sărut, mușcături, inhalare de picături septice, obiecte infectate).
Modul de viață neigienic creează cele mai multe condiții pentru o transmitere directă (virusul gripei, rujeolei,
varicelei, hepatitei epidemice de tip A, parazitoze).
-indirectă, specifică agenților patogeni rezistenți la acțiunea factorilor de mediu. Această modalitate de
transmitere se face prin intermediul aerului, apei, solului, alimentelor, obiectelor, muștelor, țânțarilor, căpușelor.
• Aerul contaminat
Aerul nu este un mediu favorabil supraviețuirii agenților patogeni, deoarece aceștia sunt distruși (în perioade
variate de timp) de variațiile de temperatură, umiditate, acțiunea radiațiilor solare, absența substratului nutritiv,
intervenția substanțelor chimice, a poluanților de natură fizico-chimică etc.
Aerul intervine în vehicularea unor agenți patogeni, în cazul bolilor cu poartă de intrare respiratorie.
În anumite circumstanțe (aglomerații, absența igienizării în unitățile sanitare, laboratoarele de bacteriologie),
aerul este contaminat de către sursele de agenți patogeni, prin mecanismele descrise de Flugge (picăturile de
secreție nazofaringiană, nucleii de picătură și praful bacterian).
Cele mai răspândite boli prin intermediul aerului sunt gripa, adenovirozele, bolile infecto-contagioase ale
copilăriei (rujeola, rubeola, varicela, tusea convulsivă, parotidita epidemică), tuberculoza, difteria, streptocociile
prin streptococul beta hemolitic.
• Apa contaminată
Apa râurilor, lacurilor, fântânilor se poate contamina prin urină, fecale, ape reziduale provenite din diferite surse.
Ea nu constituie un mediu favorabil supraviețuirii îndelungate a agenților patogeni datorită compoziției chimice,
pH-ului, variațiilor de temperatură, iradierii solare, gradului de aerare, florei saprofite, bacteriofagilor, datorită
metodelor de tratare și dezinfecție.
Apa poate transporta agenții patogeni ai bolilor infecțioase la mari distanțe și prin consumul de către om să
producă 4/5 din bolile cunoscute, așa numitele afecțiuni hidrice: salmoneloze, shigeloze, holera, leptospiroze,
hepatita virală A și E, enteroviroze, adenoviroze, parazitoze.
În anumite zone geografice, apa constituie mediul în care se dezvoltă gazdele agenților etiologici ai unor boli
(febra galbenă, malaria, strongiloidoza, ankylostomiaza, filarioza).
Riscurile contaminării apei potabile sunt diferite în raport cu sursele de apă (izvoare, fântâni, sisteme
centralizate) și cu scopurile utilizării, nivelul de salubritate a localitătilor, educația populatiei.
La nivel mondial, consumul de apă contaminată produce în fiecare anpeste 500 milioane cazuri de boală diareică
acută (BDA), urmată de peste 20 milioane decese (dintre care 6-7 milioane sunt copii în vârstă de până la 5 ani).
Poluarea biologică, chimică și fizică a surselor de apă potabilă a produs, la nivel mondial, o adevărată "criză a
apei".
• Solul contaminat
Contaminarea solului se face prin ape reziduale și reziduuri organice, prin existența fermelor zootehnice, a
anexelor gospodărești, a depozitelor pentru reziduuri, a cimitirelor. Contaminarea poate fi directă de la surse sau
prin intermediul celorlalte căi de transmitere.
Deși solul poate fi contaminat intens, prin procesele de autopurificare poate interveni în reducerea numărului
agenților patogeni. Structura geochimică a solului, variațiile de temperatură, umiditate, expunerea la radiațiile
solare, flora telurică, antagonismul microbian, acțiunea bacteriofagilor și tratamentele agrozootehnice reprezintă
factori de reducere a contaminării solului.
Agenții patogeni frecvent vehiculați prin sol sunt salmonelele, shigelele, vibrionul holeric, bacilul tetanic,
botulinic, bacilul cărbunos, leptospirele, ouăle sau larvele de geohelminti, sporii micetelor patogene.
• Alimentele contaminate
Alimentele contaminate constituie o cale importantă de transmitere a numeroase afecțiuni cu poartă de intrare
digestivă, prin natura lor variată și datorită drumului complex pe care îl parcurg de la sursă, la consumator. Ele
pot fi de origine animală sau vegetală. Riscul îmbolnăvirii diferă în funcție de următorii factori:
 - consumul alimentelor care au suferit un tratament termic prealabil sau nu
- consumul alimentelor mixte contaminate (creme, maioneză, înghetată)
- contaminarea produselor finite în timpul consumului.
Alimentele se pot contamina direct de la sursele de agenți patogeni (bolnavi, purtători) sau indirect, prin
intermediul celorlalte căi (aer, apă, sol, obiecte, mâini, vectori).
Agenții patogeni care contaminează frecvent alimentele sunt bacterii, virusuri (sau toxinele acestora), paraziți și
micete.
Consumul de alimente contaminate produce annual, la nivel mondial, peste 1 miliard cazuri de boală diareică
acută și peste 5 milioane decese, mai ales copii.
Alimentele sau băuturile nealcoolice contaminate și consumate în unități de alimentație publică și colectivă
(restaurante, cofetării, cantine) sau în sistemele stradale improvizate, contribuie în mare măsură la creșterea
actuală a incidenței morbiditătii cauzate de agenți patogeni cu poartă de intrare digestivă (salmonele, shigelle,
stafilococ enterotoxic, bacil Koch, brucele, vibrion holeric, enterovirusuri, virusurile hepatitei A și E, agenți
patogeni encefalitici, ouă de paraziți, spori de micete.
• Obiectele contaminate
Datorită diversitătii structurale și utilitare a obiectelor, copiii pot fi permanent contaminați.
Obiectele pot fi contaminate direct de la sursele de agenți patogeni sau indirect, prin intermediul celorlalte căi de
transmitere (aer, apă, sol, mâini).
Prin obiecte se pot transmite la copiii receptivi atât agenți patogeni cu rezistență redusă în mediu (virusurile
gripei, rujeolei, rubeolei, varicelei, parotiditei epidemice, meningococul), cât și cei cu rezistență mai crescută
(stafilococ, piocianic, Klebsiella, colibacili, Proteus, enterovirusuri, virusurile hepatitei, ouă de helminți, spori de
micete). Intensitatea contaminării obiectelor depinde de specia agentului patogen, structura și modul de utilizare
a obiectului, posibilitățile de decontaminare, nivelul de educație al copiilor.
În colectivitățile de copii prescolari și scolari, obiectele contaminate reprezintă o importantă cale de transmitere a
bolilor infecțioase.
• Mâinile contaminate
Contaminarea mâinilor se produce în permanență în cazul copiilor, fie direct (chiar și autocontaminate) de la
sursele de agenți patogeni, fie indirect, prin intermediul aerului, apei, solului, obiectelor sau a mâinilor altor
copii.
Toți agenții patogeni pot contamina mâinile la un moment dat. Ele pot fi recent contaminate (modalitate directă)
sau, în conditiile neigienice ale unei colectivități (modalitate indirectă) pe tegumentele mâinilor putând exista
salmonele, shigelle, entorovirusuri, virusurile hepatitei, ouă de paraziti.

Populația receptivă
Receptivitatea este starea complexă a organismului, dependentă de factori și mecanisme genetice și/sau
dobândite în timpul vietii, care nu asigură protecția față de boli.
Activitatea de medicină preventivă urmărește transformarea organismului receptiv în organism nereceptiv față de
anumite afecțiuni, prin diferite modalități.
În funcție de vârstă, copiii sunt mai mult sau mai puțin receptivi la bolile infecțioase:
• Până la 6 luni, copiii păstrează o imunitate dobândită de la mamă. După această vârstă, receptivitatea la
diferiți agenți patogeni crește.
• Cel mai frecvent prezintă boli infecțioase copiii de vârstă preșcolară (3-6 ani, mai ales când intră în
colectivitate).
• La școlarii mici, bolile infecțioase apar mai rar decât la copiii preșcolari, astfel încât pe măsură ce crește,
procentul de morbiditate prin boli transmisibile scade. Cauza este reprezentată de imunizarea naturală a
copiilor care au trecut prin boală.
• La copiii mai mari de 12-13 ani se întâlnesc rar tusea convulsivă, scarlatina, rujeola, rubeola datorită
creșterii rezistenței organismului față de aceste infecții.
Reactivitatea față de infecție a copiilor este diferită, dependentă de o serie de factori. Ea se poate modifica sub
influența factorilor de mediu externi.
Rezistența organismului poate scădea temporar, factorii cei mai importanți fiind surmenajul, stresul, odihna
insuficientă, alimentația neadecvată vârstei.

2.4.Măsuri de prevenire și combatere a bolilor acute transmisibile

Prevenția (profilaxia) reprezintă un complex de acțiuni efectuate în absența bolii constând în depistarea și
neutralizarea factorilor de risc înainte ca aceștia să perturbe starea de sănătate, concomitent cu promovarea
factorilor sanogeni, în scopul menținerii sănătății. Prevenția cuprinde trei faze:
Primară - constituie obiectivul fundamental al medicinei preventive și se realizează prin acțiuni speciale, prin
programe care urmăresc depistarea și neutralizarea factorilor de risc pentru sănătate. Concomitent se asigură
depistarea persoanelor sau grupurilor cu risc, care sunt dispensarizate (dispensarizarea reprezintă un sistem
programat de supraveghere a stării de sănătate pentru persoane sau grupuri cu risc crescut la o anumită boală).
Secundară - realizată concomitent cu preventia primară. Constă în depistarea și dispensarizarea persoanelor
asupra cărora au acționat factori nesanogeni, aflându-se în starea de preboală.
Tertiară - constă în depistarea precoce, activă a persoanelor bolnave în faza compensată, atipică sau inaparentă.
Acestea beneficiază de spitalizare, urmând ca la externare să fie dispensarizate.
In colectivitățile de copii, prevenirea și combaterea bolilor acute transmisibile se efectuează în raport cu
caracteristicile de vârstă ale copiilor și cu caracteristicile instituției. Acțiunea constă în măsuri adresate fiecărei
verigi a lanțului epidemiologic.

Măsuri de prevenire referitoare la sursa de infecție, în scopul împiedicării introducerii sau pătrunderii sursei de
infecție în colectivități
Triajul epidemiologic al copiilor se efectuează în următoarele situații:
- la admiterea în crese și grădinite; la intrarea zilnică în instituție
- la revenirea după o absență care depășește 3 zile
- după vacanțe
- la trimiterea în tabere
- când există cazuri de boli transmisibile, pe toată perioada maximă de incubatie de la ultimul caz apărut
sau ori de câte ori este nevoie.
Dacă se depistează o boală infecțioasă, copilul va fi izolat (la spital sau la domiciliu, în funcție de afectiune și
condițiile oferite de familie), în vederea asigurării tratamentului și împiedicării diseminării agenților patogeni.
Copiii depistați cu faringo-amigdalite acute streptococice afebrile sunt tratați cu penicilină și recontrolați
bacteriologic după încheierea acestui tratament, de către cabinetul medical din colectivitate.
Copiii depistați cu paraziți și scabie (aceasta trebuie confirmată de dermatolog) sunt supuși unui tratament
specific, fiind recontrolați clinic în a IV-a zi de la depistare.
Izolarea și tratarea corectă a bolnavilor sau a copiilor suspecți de o boală transmisibilă prin separarea de ceilalți
membri ai colectivității și efectuarea dezinfecției în focar.
În funcție de gravitatea bolii izolarea se efectuează la domiciliu (izolator) sau în spital (secția de boli
infecțioase).
Izolatoarele din unitățile de copii și tineri să fie astfel amplasate, încât să nu constituie un risc de răspândire a
bolilor în restul colectivității. Se recomandă situarea periferică a izolatoarelor, în afara circuitelor salubre.
Depistarea purtătorilor de germeni și a contacților și supravegherea lor.
Controlul stării de sănătate a personalului angajat (educativ, administrativ, sanitar și a personalului din bocul
alimentar), prin examene medicale la angajare și periodice.
Controlul accesului persoanelor străine în instituțiile de copii.
Organizarea și respectarea circuitelor.
Interzicerea accesului animalelor în colectivitățile de copii și adolescenți.

Măsuri de prevenire referitoare la căile de transmitere în scopul reducerii contactului între copii și întreruperii
căilor de transmitere prin respectarea condițiilor igienice.
Pentru reducerea contactului între copii se recomandă:
- izolarea grupelor de copii și a încăperilor folosite de aceștia
- izolarea, prin construcție, a grupurilor funcționale (bloc alimentar, grupul administrativ, grupul sanitar)
- controlul circulației între grupe, a copiilor și adulților
- organizarea și respectarea circuitelor pentru evitarea aglomerării și a încrucișării circuitelor salubre cu
cele insalubre
- izolarea individuală a copiilor prin folosirea individuală a hainelor, lenjeriei, veselei, obiectelor de
toaletă, a unor jucării, a echipamentului sportiv
- limitarea numărului de copii în clase, dormitoare, în sala de mese.
Măsurile pentru controlul și întreruperea căilor de transmitere constau în:
- controlul sistematic al curățeniei (măturare și ștergere umedă, spălarea pardoselii cu apă și substanțe
dezinfectante)
- asigurarea ventilației eficiente, prin aerisirea frecventă a încăperilor
- asigurarea desfășurării activității copiilor (și chiar a odihnei) în aer liber
- dezinfecția aerului în scopul decontaminării
- evitarea poluării aerului cu gaze de ardere, pulberi și fum
- controlul bacteriologic și chimic al aprovizionării cu apă potabilă
- controlul salubritătii transportului, pregătirii, distribuirii și păstrării alimentelor
- respectarea condițiilor igienice de îndepărtare a reziduurilor lichide și solide
 - evitarea desfășurării activităților educative și de joacă pe solul contaminat: asigurarea curățeniei
jucăriilor, a materialului didactic, a aparatelor și materialelor pentru educație fizică
- respectarea regulilor de igienă individuală (curățenie corporală, a hainelor, a obiectelor de uz personal);
spălarea mâinilor cu apă și săpun înaintea fiecărei mese sau ori de câte ori este nevoie
- efectuarea dezinsecției (pentru combaterea muștelor, țânțarilor, gândacilor) și a deratizării (pentru
combaterea rozătoarelor mici - șoareci, șobolani).

Măsuri de prevenire referitoare la organismul receptiv al copilului, în scopul creșterii rezistenței la agresiunea
agenților patogeni
Măsurile nespecifice, de creștere a capacității de apărare a organismului tânăr, prin mobilizarea mijloacelor de
apărare locală și generală constau în:
- alimentația rațională, cu efect favorabil asupra funcționalității sistemului nervos și asupra imunității
- regim rațional de activitate și odihnă
- folosirea judicioasă a factorilor naturali (aer, apă, soare) în scopul călirii organismului
- aplicarea principiilor igienice prin mișcare (jocuri), gimnastică, sport.
Măsuri specifice, de creștere a rezistenței specifice a organismului tânăr, prin mecanisme de imunizare umorală
și tisulară dobândite pe cale naturală (trecerea prin boală sau transplacentar) sau artificială (vaccinuri, seruri sau
imunoglobuline).
Principalul mijloc de obținere a imunității specifice constă în vaccinarea obligatorie a copiilor din colectivități,
pe baza evidenței precise a masei receptive și evaluării eficienței imunizărilor.Scopul urmărit este crearea unei
mase de copii mai putin receptivi sau chiar nereceptivi la bolile infecțioase.
Eficiența imunizărilor este redusă în cazul colectivităților de copii cu dezvoltare fizică deficitară sau a celor care
trăiesc în condiții de mediu nefavorabile.
În România, controlul bolilor care pot fi prevenite prin vaccinare este organizat în cadrul Programului National
de Imunizări, care asigură prevenția prin vaccinare sistematică și de masă a poliomielitei, difteriei, tetanosului,
tusei convulsive, rujeolei, hepatitei B și a tuberculozei copilului.Conținutul acestui program corespunde
Programului extins de vaccinare al OMS începând din anul 1995, când vaccinarea contra hepatitei B s-a introdus
în practica antiepidemică.

3. PREVENIREA ȘI COMBATEREA ÎMBOLNĂVIRILOR CRONICE

3.1. Considerații generale

Bolile cronice la copii și adolescenți, cât și bolile cronice ale adulților cu rădăcini în vârsta tânără, constituie un
compartiment de activitate al medicului din colectivitățile de copii și adolescenți.
Atitudinea medicului de colectivitate față de patologia cronică trebuie să cuprindă obligatoriu:
- un diagnostic cât mai precoce
- descifrarea cauzelor care reprezintă, cel mai adesea, factori de risc din mediul înconjurător
- sesizarea corpului didactic al instituției (de antepreșcolari, preșcolari, școlari, studenți) și solicitarea
semnalării bolii
- militarea pentru reducerea cauzelor, în colaborare cu familia și corpul didactic
- recuperarea bolnavilor, până la potențiale vindecări.

3.2. Factori de riscasociați morbidității cronice

 Morbiditatea cronică la copii și adolescenți este asociată unor factori multipli și diferiți, care pot acționa
singuri, cumulativ sau chiar prin potențare reciprocă.
 Factorii asociați îmbolnăvirilor cronice pot fi de natură endogenă, factorii ereditari, sau de natură
exogenă, factorii de mediu sau ecologici. Factorii de risc pot interveni în perioada perinatală:

 Factori din perioada prenatală

- din antecedentele părinților: tuberculoza, luesul, distrofia endemică tireopată, boli psihice, boli cardiovasculare,
digestive
- din antecedentele mamei în perioada graviditătii: alimentație nesănătoasă, locuință insalubră, efort fizic
excesiv, mediu toxic la locul de muncă, traume psihice, tabagism,consum de alcool și alte droguri, consum de
medicamente ( chinina, tetraciclina, thalidomida), boli virotice (rubeolă, gripă), iradiere medicală cu radiatii X.
 Factori din timpul nașterii
- manopere obstetricale la nașteri dificile (prelungite, aplicare de forceps)
- infecții puerperale
- prematuritatea.
 Factori din perioada postnatală
- alimentația
 - infecții microbiene și virotice
- infestări cu paraziți
- accidente
- arsuri
- degerături
- poluarea mediului ambiant: aer,apă,sol
- carența sau excesul unor microelemente din apa potabilă
- iradierea prin examene medicale radiologice inoportune
- ambianță familială:
- familia dezorganizată din motiv de divorț, abandon, alcoolism, brutalitate
- structura psihică nefavorabilă: lipsa de afectiune, atitudinea inegală față de copii, brutalitatea,
excesul de afecțiune și răsfățul, stări tensionale
- deficiente în starea materială a familiei
- nivelul cultural scăzut al părinților
- familia numeroasă
- locuința insalubră
- ambianța scolară:
- mobilier cu caracteristici constructive necorespunzătoare, bănci scolare nereglabile folosite de
diferite grupe de vârstă
- iluminat insuficient
- deficiențe de ventilație și de încălzire
- timp îndelungat petrecut în spatii cu aer viciat
- purtarea incorectă a ghiozdanului, purtare de greutăți excesive
- program de activitate și de odihnă defectuos organizat, surmenaj scolar
- lipsa educației fizice și tendință spre sedentarism
- lipsa grijii pentru călirea organismului cu ajutorul factorilor naturali
- orientare scolare incorectă
- educația începută în familie și extinsă în instituțiile pentru copii și adolescenți
- asistența medico-sanitară
- gradul de igienizare, urbanizare și culturalizare a centrelor populate.

3.3. Boli cronice si forme cronice ale unor boli acute la copii si adolescenti
Listă întocmită și codificată de către Ministerul Sănătătii; raportată periodic de fiecare instituție de copii și
adolescenți; Buletinul Ministerului Sănătății nr.6/1979.
01. Tuberculoza, indiferent de localizare; toate formele clinic manifeste pulmonar și extrapulmonar; cu sechele
radiologice.
02. Hepatita virală acută.
03. Tumori maligne, inclusiv boala Hodgkin, limfoamele, leucemiile.
04. Tumori benigne.
05. Gusa simplă endemică.
06. Diabetul zaharat.
07. Obezitatea de origine neendocrină.
08. Alte boli endocrino-metabolice, inclusiv tumori benigne genitale endocrine, tumori benigne ale sânului prin
hiperfoliculinemie, spasmofilia, menometroragia juvenilă, dismenoreea cronică, obezitatea endocrină tip sindrom
Cushing ori adipozo-genital sau adreno-genital, hipoparatiroidia, hiperparatiroidia, acromegalia și gigantismul,
pubertatea precoce sau întârziată, hipopituitarismul, diabetul insipid, hiperaldosteronismul, insuficiența
corticosuprarenală, boli ale timusului, nanismul hip ofizar, avitaminoze cronice cu excepția rahitismului,
mucoviscidoza, porfiria, hiperlipidemii esentiale etc.
09. Rahitismul florid (evolutiv).
10. Sechele de rahitism.
11. Anemii prin carență de fier, persistente feriprive, hipocrome.
12. Alte anemii cronice: anemia prin deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază, anemia hemolitică ereditară,
anemia drepanocitară, sferocitoza ereditară, anemii hemolitice dobândite, hemoglobinuria paroxistică a frigore
etc.
13. Alte boli ale sângelui și organelor hematopoietice: aplazii medulare constituționale sau dobândite, anomalii
de coagulare, purpure și afecțiuni hemoragice, agranulocitoză, hiposplenism și hipersplenism etc.
14. Tulburări nevrotice: tulburări anxioase fobice, sindroame depresiv-anxioase, nevroza isterică, neurastenia,
logonevroza, enurezisul nevrotic etc.
15. Întârziere mintală ușoară: subiecți cu coeficient de inteligență (QI) între 50-69, denumiți debili mintali.
16. Intelectul liminar: subiecti cu QI între 70-79.
17. Instabilitate psihomotorie.
18. Alte tulburări mintale: psihozele (schizofrenia, sindromul discordant, delir tip paranoia) etc.
19. Tulburări de vorbire: de la cele de tip nevrotic (balbism) până la cele de pronunție (dislalie, rinolalie,
dizartrii, disfonii).
20. Epilepsia.
21. Alte boli ale sistemului nervos: sechele după meningoencefalită, migrena, paraplegii și parapareze,
hemipareze, tetrapareze, scleroza multiplă, mielite, nevralgii, polinevrite etc.
22. Vicii de refracție: hipermetropia, miopia și astigmatismul.
23. Tulburări de vedere, altele decât viciile de refracție: cauzele multiple care duc la ambliopii.
24. Alte boli cronice ale ochiului și anexelor sale: afecțiuni cronice neînsoțite de scăderea acuității vizuale (fără
ambliopii).
25. Otita medie cronică.
26. Tulburări de auz (hipoacuzia, surditatea) bilaterale sau unilaterale.
27. Alte boli cronice osteomastoidiene: anomalii congenitale fără scăderea auzului, otite cronice externe,
mastoidite cronice, sindromul Meniere, sindroame vestibulare periferice etc.
28. Reumatismul articular acut (în ultimii 5 ani), inclusiv sindromul minor poststreptococic în ultimii 2 ani.
29. Hipertensiunea arterială.
30. Boli cardiace dobândite: valvulopatii reumatismale, endocardite lente, miocardite și pericardite, cardiopatii
hipertensive, cardiomiopatii, fibroelastoza miocardică etc.
31. Alte boli cardiocirculatorii: tulburări de ritm, de conducere, bolile venelor și vaselor limfatice etc.
32. Sinuzita cronică.
33. Alte afectiuni cronice ale amigdalelor și vegetațiilor adenoide.
34. Astmul și bronșita astmatiformă.
35. Alte boli ale aparatului respirator: rinite, laringite și traheite cronice, bronșiectazia, pneumotoraxul, pleurite,
chistul hidatic pulmonar etc.
36. Ulcerul gastric și duodenal.
37. Hepatita cronică și ciroza.
38. Afecțiuni cronice biliare litiazice și nelitiazice.
39. Alte afecțiuni cronice ale tubului digestiv: gastrita sau gastroduodenita cronică, enterita, colonul iritabil,
rectocolita ulcerohemoragică, sindromul de malabsorbție, chistul hidatic hepatic etc.
40. Glomerulonefrita: acută, difuză sau în focar (în ultimele 12 luni).
41. Sindromul nefrotic.
42. Calculoza căilor urinare și rinichiului.
43. Alte boli ale aparatului urinar: hematurii recidivante, nefropatii ereditare, pielonefrite cronice, hidronefroze,
insuficiența renală cronică, rinichiul unic chirurgical, ptoza renală, infecția urinară cronică etc.
44. Afecțiuni cronice ale organelor genitale feminine.
45. Boli cronice ale pielii și țesutului celular subcutanat: dermatite buloase, dermite și exeme cronice, urticaria
cronică, eritemul polimorf și nodos, alopecia, hirsutismul, acneea juvenilă, vitiligo, cicatrici postarsuri etc.
46. Afecțiuni cronice reumatice (fără status postreumatism articular acut).
47. Deformații câștigate ale membrelor: sechele după arsuri, după traumatisme, după poliomielită, după fracturi,
picior plat decompensat etc.
48. Deformații câștigate ale coloanei vertebrale.
49. Alte boli cronice osteoarticulare și musculoconjunctive: sclerodermia, poliartrita nodoasă, lupusul
erimatenos, dermatomiozita, luxatii recidivante, osteoporoza, chisturi osoase etc.
50. Anomalii congenitale cardiocirculatorii: persistența canalului arterial, defectul septal interventricular sau
interatrial, valvulopatii, dextrocardia etc.
51. Anomalii congenitale osteomusculare: buza de iepure, gura de lup, luxația congenitală de sold, piciorul
strâmb congenital, sternul înfundat sau în carenă nerahitic, torticolis congenital etc.
52. Malnutriția protein-calorică (distrofia).
53. Hipotrofia manifestă (exceptând nanismul endocrin).
54. Alte boli cronice: enurezisul idiopatic, varicocelul, hidrocelul, hipospadias, ectopia testiculară etc.; toate
bolile care nu pot fi incluse la codurile precedente.

3.4. Dispensarizarea bolnavilor cronici

Activitatea de dispensarizarea bolilor cronice este o activitate medicală care cuprinde obligatoriu etapele:
Evidența copiilor cu:
- boli cronice
- boli cu tendința la cronicizare
- susceptibilitate crescută față de boală.
Scheme de tratament curativ și profilactic, individualizate.
Program de control medical periodic pentru prevenirea agravării, aparitiei complicatiilor sau a recidivelor.
Analiza factorilor de risc pentru diminuarea sau eliminarea acestora.

Boli cronice care se dispensarizează

Sistem locomotor: vicii de postură; alte deformări ușoare cu impotență funcțională recuperabilă
Boli poststreptococice: reumatism articular acut, inclusiv cardita reumatismală; sindrom poststreptococic minor
Reumatisme cronice
Boli respiratorii: bronhopneumonii cronice obstructive, astm bronsic, bronșiectazie
Boli ale aparatului cardiovascular: valvulopatii, exceptând cele reumatismale, hipertensiunea arterială, tulburări
circulatorii periferice cronice
Boli digestive: hepatita cronică, ulcer gastric și duodenal, sindrom de malabsorbtie și alte boli gastrointestinale
cronice
Boli renale: glomerulonefrita cronică, sindromul nefrotic, pielonefrita, malformatii ale aparatului urinar cu și
fără infecție supraadăugată, tubulopatii cronice
Boli neuropsihice și senzoriale: coree, comitialitate, alte boli cronice ale sistemului nervos, tulburări de
comportament, tulburări de adaptare școlară, tulburări de limbaj, vicii de refracție, ambliopii, hipoacuzii
Endocrinopatii cronice
Boli de sânge: anemii hemolitice, trombocitopatii cronice, hemopatii și parahemofilii, alte boli cronice de sânge
și sistem reticulo-endotelial
Boli metabolice și de nutriție cronice: boli de tezaurizare, diabet, hipotrofie ponderală, obezitate, spasmofilie.

Boli cronice în evidență specială

- Tuberculoza pulmonară și extrapulmonară
- Malformații de cord și alte malformații
- Alte deficiențe senzoriale
- Deficiențe de postură consolidate.

3.5. Eficiența măsurilor medicale în morbiditatea cronică

Calea de elecție pentru stabilirea eficienței activității medicale la bolnavii cronici tratați curativ și profilactic este
evoluția copiilor.
Scopul este recuperarea totală (uneori imposibilă) sau parțială, în funcție de:
- precocitatea diagnosticului
- adresabilitatea bolnavilor la medic, cu atât mai mare cu cât promovarea sănătății în rândul copiilor și
adolescenților este mai eficientă
- tratamentul corect, complex și precoce
- combaterea factorilor de risc din mediul de viată și de activitate al copiilor și adolescenților.

4. PREVENIREA SI COMBATEREA COMPORTAMENTELOR CU RISC ÎN

COLECTIVITĂTILE DE COPII SI ADOLESCENTI

În zilele noastre tranziția de la copilărie la vârsta adultă, perioadă extrem de vulnerabilă, are loc într-o ambianță
bulversantă. Evoluția moravurilor sociale și sexuale a crescut riscul sarcinilor nedorite, maladiilor sexuale
transmisibile, de SIDA. Tutunul, alcoolul, drogurile sunt larg disponibile și tentația tinerilor de a încerca aceste
substanțe este exploatată frecvent pentru interese bănești. A crescut riscul accidentelor, traumatismelor și
infirmităților la tineri. Obiceiurile alimentare se schimbă rapid fără a se acorda prea mare atenție consecințelor
sanitare ale unui regim necorespunzător. Concurența pentru a găsi o slujbă și de a-și perfecționa instruirea este
din ce în ce mai feroce și traumatizează psihic tinerii, care pot manifesta tendințe suicidare. Părinții transmit
această obsesie a concurenței exacerbate la maxim copilului lor.
O modalitate de trecere peste această perioadă este angajarea lor în folosul societății și în promovarea sănătății
celorlalți. Acest lucru satisface amorul propiu al tinerilor și aduce recompense care dau un sentiment de
realizare.

1. OBICEIURILE ALIMENTARE

1.1. Considerații generale

Fiecare om, fiecare familie, chiar fiecare societate își are tipul său alimentar. Între om și alimentația sa există o
relație, care deseori este mult mai profundă chiar decât ar dori omul să fie. Obiceiurile și gusturile alimentare
transmise prin tradiție sunt uneori aproape imposibil de schimbat într-o singură generație.
O problemă importantă de sănătate o constituie anumite comportamente alimentare ale copiilor și tinerilor, fie
prin aport insuficient de alimente (mai ales în unele țări sărace), fie ca urmare a unui regim alimentar neechilibrat
(frecvent întâlnit în țările bogate).

1.2. Cauze ale obiceiurilor alimentare necorespunzătoare

- Sărăcia (lipsa alimentelor)
- Tradiții familiale, religioase
- Lipsa unor noțiuni elementare despre alimentația sănătoasă
- Nesupravegherea de către părinți a alimentației copiilor
- Industria alimentară modernă care promovează produse alimentare prelucrate și rafinate (bogate în
grăsimi și zahăr, sărăcite în micronutrienți și vitamine)
- Reclamele publicitare
- Teama de obezitate

1.3. Riscuri pentru sănătate

Obiceiurile alimentare dobândite în adolescență au repercursiuni importante asupra stării de sănătate, atât pe
termen scurt, cât și pe termen lung.
Carența de fier (prin aport scăzut de carne) provoacă oboseală și conduce la anemie (în special la fete); un aport
insuficient de calciu (prin aport scăzut de lapte și produse lactate) în copilărie poate fi la originea osteoporozei de
mai târziu (mai ales la femei) și o eventuală suplimentare ulterioară va rămâne fără rezultate.
O alimentație săracă în proteine de calitate superioară (din ouă, lapte, carne) poate determina un deficit de
creștere și dezvoltare, precum și performanțe intelectuale scăzute (mai ales în perioadele de solicitare maximă,
de exemplu examene).
Dacă aportul energetic (în special pe seama grăsimilor și dulciurilor) depășește consumul din timpul
activităților fizice, acesta va duce la creșterea greutății corporale cu repercusiuni grave; obezitatea este un factor
de risc pentru bolile cardio-vasculare, diabetul zaharat, artrite, litiaza biliară, anumite cancere, disfuncția
respiratorie și diverse afecțiuni cutanate. Totuși, reducerea aportului de grăsimi sub 30% din aportul caloric duce
la eliminarea de alimente cu mare valoare nutrițională precum carnea, ouăle și lactatele (conțin proteine de
calitate superioară, elemente minerale). De aceea, restricția privind grăsimile și colesterolul trebuie făcute cu
prudență în primele două decade de vârstă.
Băuturile gazoase răcoritoare, dulciurile, guma de mestecat sunt alimente preferate de tineri și adesea
utilizate de părinți ca deserturi și gustări. Ele taie pofta de mâncare pentru alimente mai hrănitoare, distrug
dantura, favorizează obezitatea și diabetul, produc un deficit relativ de vitamina B1 cu aparitia neurasteniei. O
mare parte din dorința nestăpânită de a mânca dulciuri în cantitate mare este provocată de lipsa de întelepciune a
părinților. Când un părinte spune "dacă mănânci toată porția, îți dau o bomboană", efectul este exact opus celui
dorit de el; transformând dulciurile (sau orice altceva) într-un fel de premiu, accentuezi dorința copilului de a le
obține. De asemenea, atunci când părinții mănâncă multă înghețată sau bomboane seara, beau sucuri dulci sau
mănâncă toată ziua cartofi prăjiți, binențeles că și copilul va dori să facă la fel.
Studiile nutriționale arată că gustările (snack) constituie un model alimentar frecvent întâlnit la copilul școlar,
adolescenți și studenți, iar folosirea de fast-food-uri a înregistrat o impresionantă creștere. Aceste produse sunt
bogat calorigene (40-50% din calorii ce provin din grăsimi, în marea majoritate saturate), au conținut scăzut de
calciu și vitamina A și sunt bogate în sodiu.
Produsele din carne (mezelurile) sunt mult folosite în alimentație datorită gustului plăcut, sațietății crescute și
ușurinței procurării. Unele dintre aceste produse sunt considerate de către părinți chiar dietetice (parizer,
crenvuști). Totuși, ele conțin aditivi alimentari (nitriți/nitrați de sodiu, cu efect methemoglobinizant sau pot
forma nitrozamine cu rol în carcinogeneză), sare, hidrocarburi policiclice aromatice (în afumături; cu rol în
carcinogeneză).
Renunțarea la mese, în special la micul dejun, a devenit o obisnuință la copiii școlari și la adolescenți datorită
lipsei de timp, priorității altor activități, nesupravegherii de către adulți sau teama de obezitate. Aceasta
reprezintă un obicei nesănătos; micul dejun trebuie să fie consistent, cu un conținut crescut de proteine, având în
vedere faptul că în cursul dimineții solicitarea fizică și psihică este maximă.

1.4. Măsuri de prevenire și combatere

Educație igienico-sanitară privind alimentația
Copiii trebuie să învețe să consume alimente complete și echilibrate, adică legume, fructe, cereale integrale,
carne slabă și produse lactate. De asemenea, este important ca ei să fie obișnuiți cu un orar al meselor.
Control riguros al meniului pus la dispoziție de către cantinele unităților școlare.
Monitorizarea continutului alimentelor în aditivi.

1.5. Forme de tulburări ale comportamentului alimentar

A "te hrăni" este o funcție vitală cu aceeași importanță ca cea respiratorie sau cardiacă. Dar atunci când un
părinte își hrănește copilul depășește această funcție pur nutrițională și dă gestului său o dimensiune psiho-
afectivă. Orice anomalie a acestei legături psiho-afective poate fi la originea unei tulburări a conduitei alimentare
exprimată prin anorexie, hiperfagie sau alte aberatii oro-alimentare.

Anorexia
• Anorexia sugarului
Trăsături esențiale
Anorexia se instalează între 5 și 8 luni, mai mult sau mai puțin brutal, la un copil sănătos care se alimenta
corespunzător până atunci. Acestă manifestare apare adesea după ablactare, în momentul trecerii la o alimentație
diversificată sau după o maladie intercurentă. Copilul refuză alimentația solidă dar o acceptă pe cea lichidă.
Atitudinea și profilul mamei
Mama nu acceptă refuzul copilului. Ea își focalizează toată atenția asupra problemei alimentare și încearcă prin
diverse metode să-l facă pe copil să mănânce (jocuri, distragerea atentiei sau atitudini coercitive). Aceste mame
sunt perfecționiste, anxioase sau cu nevroză obsesivă.
Conduita medicală
- eliminarea unei erori dietetice grosiere, a unei afecțiuni somatice (digestive sau neurologice)
- ajutarea mamei să-și modifice atitudinea; mama trebuie să înțeleagă că există la copil, ca și la adult, variații
normale de apetit și că "îndoparea" întreține anorexia.
• Anorexia copilului mic
Trăsături esențiale
Anorexia apare la un copil de 2-3 ani, sănătos și cu creștere normală care se alimenta normal până atunci (adesea
la anamneză reiese o anorexie a sugarului). Această anorexie, contrar celei a adolescentului nu este niciodată
gravă.
Ea exprimă o opoziție la atitudinea părinților foarte rigizi și foarte stricți în privința meselor (orar, cantități
alimentare). Masa este adesea "o probă de forță" unde se înfruntă două tabere: cea a părinților și cea a copilului.
Se înregistrează refuzul selectiv al unor alimente (carnea cel mai frecvent) sau refuzul sistematic al felurilor de
mâncare la principalele mese (prânz și cină) în timp ce micul dejun sau gustarea sunt adesea bine acceptate.
Conduita medicală
- verificarea normalității creșterii copilului și eliminarea unor cauze organice
- sfătuirea părinților pentru o atitudine mai putin constrângătoare; să lase copilului "dreptul la alegere".
• Anorexia mentală a adolescentului
Trăsături esențiale
Medicul se găseste, în general, în fața unei tinere fete de 12-18 ani, adusă de familie, la consult pentru o scădere
în greutate adesea foarte importantă (25-50%).
Tânăra fată este, de regulă, o elevă bună și cu o adaptare socială normală, în ciuda unei oarecare dificultăți de
integrare în grupuri. În afara unor cauze organice, acestă slăbire este în legătură cu:
- instaurarea unor obiceiuri alimentare foarte restrictive
- vomismente provocate
- uzul laxativelor și diureticelor
- desfășurarea unei activități fizice foarte intense pentru creșterea pierderilor energetice.
Perturbarea conduitei orale se însoțește de refuzul categoric de a se alimenta normal. Acest
adolescent/adolescentă își controlează în permanență senzațiile de foame și își impune privări alimentare. Se
interesează de dietă doar pentru a-i satisface pe alții: sustrage cu plăcere mâncare dar pentru a o stoca sau
distruge.
La anamneză, medicul găsește o teamă de îngrășare în ciuda slăbirii accentuate (perturbarea schemei corporale),
iar la examenul obiectiv semne de denutriție severă: pierderea panicului adipos, topirea maselor musculare,
edeme la membrele inferioare, diverse leziuni dermatologice (urmare a carențelor vitaminice sau
oligoelementelor), tulburări endocrine (amenoreea este foarte frecventă).
Conduita medicală
Se impune combinarea tratamentului medical (pentru reechilibrare nutrițională) cu tratamentul psihiatric.
Spitalizarea trebuie acceptată de adolescent/adolescentă și de familie (care are un rol notabil în geneza și evoluția
patologiei). Pacientul este separat de familie și nu va avea nici un contact cu aceasta în timpul programului
terapeutic.
Hiperfagia
• Hiperfagia permanentă
Trăsături esențiale
Se întâlnește la un copil cu față rumenă, mai mult sau mai puțin obez, care aparține unei familii "de mari
mâncători". Surplusul său corporal este adesea văzut ca o "imagine de vază" de către părinții săi. El nu este adus
decât rareori la consult.
Conduita medicală: tratamentul obezității.
• Crize de bulimie
Trăsături esențiale
Copilul sau adolescentul ingeră hrana prin accese necontrolate, apoi o vomită. Acestă conduită alimentară
aberantă se poate însoți de un exces ponderal dar nu este obligatoriu.
Copilul/adolescentul este adesea adus la consult (contrar cazului precedent) fie pentru excesul ponderal, fie cel
mai frecvent pentru conduita sa alimentară, rău tolerată de familie.
Cauze
În general, este vorba de un copil care exprimă prin aceste crize de bulimie o frustrare ce o resimte profund:
carență afectivă în familie, teamă de abandon sau insecuritate afectivă.
Conduita medicală
- în caz de obezitate: tratamentul obezității
- în caz de crize de bulimie cu greutate normală:
- examen medical și psihologic al copilului
- evaluarea contextului familial
- convingerea copilului și familiei să accepte ajutorul unui psihoterapeut în caz de perturbări de
personalitate ale copilului sau de legătură mamă-copil.

Alte aberații ale conduitei alimentare

• Pica
Constă în ingerarea de substanțe nenutritive: pământ (geofagie), săpun, etc. Se întâlnește la copiii mici și nu are
semnificație patologică la această vârstă (reprezintă o explorare a sferei bucale).
• Mericismul
Reprezintă vomismente provocate în gură și mestecarea acestui bol alimentar. Este o problemă care trebuie
abordată prin psihoterapie.

2. TABAGISMUL

2.1. Considerații generale

Obiceiul de a fuma este unul din comportamentele cele mai periculoase pe termen lung pentru sănătatea tinerilor.
Consumul tutunului de către tineri este foarte răspândit în toate regiunile din lume și în creștere în țările în curs
de dezvoltare; se arată în majoritatea tărilor că tabagismul înregistrează o creștere mai mare la fete decât la
băieți, astfel că prevalența la fete este egală cu cea înregistrată la băieți și chiar o depășește în unele țări. Tinerii
încep să fumeze la o vârstă din ce în ce mai precoce (marea majoritate înainte de vârsta de 19 ani, foarte puțini
tineri dobândesc acest obicei după această vârstă).

2.2. Cauzele fumatului

Presiunea grupului
Adolescența este vârsta la care influența părinților scade considerabil în detrimentul anturajului (cercul de
prieteni, clasa). Pentru a fi acceptat de grupul pe care-l consideră reprezentativ pentru valorile sale, adolescentul
face aproape orice. În anumite contexte presiunea grupului se combină cu sentimentul de mândrie masculină,
caracterizat printr-un comportament independent și temerar.
Tranziția școlară și presiunea socială
Adolescentul trăieste o dramă: nu mai este copil și nu mai beneficiază de privilegiile acestei vârste, dar nici
adult, deși dorește mult să se bucure de avantajele acestuia.
Imitarea modelelor (starurile de cinema, vedetele muzicii moderne, sportivii de performanță)
Curiozitatea și nevoia de a experimenta ceva nou
Copiii care fumează dovedesc că sunt mult mai puțin constienți de efectele nocive ale tutunului decât cei
nefumători. Din diferite considerente de ordin sociologic și psihologic este dificil să convingi tinerii de
gravitatea problemelor asociate imediat sau pe termen lung cu uzul țigărilor. Această dificultate derivă în parte
din faptul că anumite moduri de comportamente sunt endemice în perioada adolescenței (experimentare,
răzvrătire etc.)
Tendinta de "emancipare", de opoziție și protest față de interdicțiile părinților pentru ca ulterior fumatul să
devină o "falsă necesitate"
Exemplul părinților
Publicitatea
Industria tutunului și-a axat campaniile publicitare asupra tinerilor, mai ales prin sponsorizarea manifestărilor
sportive. S-a estimat că pentru a-și menține beneficiile la același nivel, această industrie are nevoie să recruteze
anual 2,5 milioane de fumători noi. Cea mai mare parte dintre ei sunt tineri.
2.3. Riscuri pentru sănătate
Nocivitatea fumului de tigară variază în funcție de caracteristicile tutunului și ale hârtiei, precum și de
lungimea țigaretei (scurtarea acesteia prin fumat crește concentrația gazelor în fază solubilă). Frecvența și
gravitatea bolilor produse de fumat este corelată cu numărul țigărilor fumate și cu vârsta la care se începe această
activitate.
Fumatul intensiv și prelungit joacă un rol determinant în apariția a numeroase afecțiuni mortale sau invalidante
la adult, ca de exemplu: cancerul pulmonar, emfizemul și bronșita cronică, ateroscleroza, cardiopatia ischemică.
Fetele care utilizează anticoncepționale orale au un risc crescut de apariție a afecțiunilor cardio-vasculare mai
târziu în viață, dacă fumează.
Tutunul are efecte nocive asupra fătului la fetele însărcinate fumătoare și crește riscul nașterii premature și
insuficienței ponderale la naștere. În țările în curs de dezvoltare, unde statusul nutrițional al mamei este adesea
nesatisfăcător, riscul este și mai mare.
Mestecarea tutunului provoacă afecțiuni dentare, gingivale și cancerul cavității bucale.
Un comitet OMS a estimat că în lume, folosirea tutunului este responsabilă de peste un milion de decese
premature pe an. Cu cât fumatul debutează mai devreme, cu atât este redusă mai mult speranța de viață: cu opt
ani dacă fumatul debutează înainte de 15 ani și numai cu patru ani dacă debutează la 25 de ani. Pe de altă parte,
persoanele care încep să fumeze de tineri au dificultăți mai mari să renunțe.

2.4. Măsuri de prevenire și combatere

S-a stabilit că diferite măsuri legislative destinate combaterii fumatului pot, asociate cu activități energice și
susținute de educație sanitară, să reducă incidența tabagismului. Multe dintre aceste măsuri au un impact într-un
mod sau altul asupra folosirii tutunului de către copii și adolescenți, dar redăm în continuare pe acelea care
influențează direct tabagismul la tineri:
Interzicerea vânzării tutunului minorilor
În țările care au interzis vânzarea de țigări tinerilor, vârsta la care se aplică această interdicție variază: în unele
țări vârsta a fost fixată la 21 de ani, observându-se o tendință de reducere la 18 ani; în altele se aplică tinerilor
sub 16 ani.
Limitarea distribuirii și vânzării țigărilor
Anumite țări au început să interzică vânzarea tutunului în locuri susceptibile de a fi frecventate de tineri
(chioscuri și magazine situate în apropierea școlilor). O problemă deosebită o ridică automatele cu țigări.
Interzicerea fumatului în locuri frecventate de tineri
În numeroase țări legislația interzice fumatul în școli sau în diferite locuri publice, în localuri, contribuind astfel
la reducera expunerii minorilor la fumul de țigară în afara căminului.
Interzicerea fumatului în public pentru copii și adolescenți
Restricții impuse publicității și promovării vânzărilor țigărilor
Se consideră că tinerii sunt sensibili la publicitate. Asocierea fumatului cu ideea de reușită, de seducție sau de
popularitate poate avea un efect considerabil, și după părerea multor specialiști, incită la începerea fumatului.
Un studiu privind relația dintre publicitate și consumul de țigări a concluzionat că publicitatea este una dintre
armele cele mai eficiente de care dispune industria tutunului pentru a convinge oamenii să fumeze. Temele
dominante ale publicității în favoarea țigărilor asociază fumatul cu vigoarea tinereții, o sănătate bună, o
fizionomie atrăgătoare și cu succesul și reușita pe plan individual, social și profesional; mai mult, fumatul ar fi
compatibil cu activitățile sportive și sănătoase.
În țările în care publicitatea este interzisă (Franta) s-a observat o diminuare a consumului de țigări și o schimbare
de atitudine a tinerilor privitor la tutun.
Publicitate negativă fumatului
Legislația privitoare la "publicitatea negativă" cere ca toate pachetele de țigări să aibă o etichetă de avertizare
privind nocivitatea tutunului. De exemplu: "Tutunul dăunează grav sănătății".
Promovarea educației sanitare privind tabagismul
Numeroase țări au adoptat programe naționale de luptă contra tabagismului. Acțiunile educative cuprind cursuri
obligatorii de igienă în scolile publice, campanii audio-vizuale (ex. desene animate cu mesaje antitabac), afișe,
broșuri, reviste și conferințe pentru tineri.
Programele de educație nu trebuie axate numai pe elevi, ci și asupra profesorilor și părinților pentru a-i face să
înțeleagă consecințele nocivității tutunului și importanța lor ca modele pentru tineri.
Dezantajele campaniilor educative constau în costul mare și eficiență doar după un timp îndelungat.
Tinerii reprezintă un grup greu de convins de nocivitatea fumatului. Este dificil să motivezi tinerii privitor la
riscuri ale căror efecte se fac simțite mulți ani mai târziu. Argumentele logice nu sunt suficiente pentru
descurajarea tinerilor de a fuma. De aceea trebuie combinate o serie de strategii, iar legislația poate constitui un
mod esențial pentru interzicerea fumatului în școli și locuri publice, interzicerea vânzării către minori etc.
Alte măsuri prevăzute în textele legislative cuprind:
- reglementarea conținutului tutunului în substante nocive
- măsuri fiscale și economice; a fost demonstrat că prin creșterea taxelor asupra țigărilor nu se obține nici un
efect privind consumul de către adulți, dar se poate reduce considerabil numărul de fumători noi printre tineri.

3. CONSUMUL DE BĂUTURI ALCOOLICE

3.1. Considerații generale

Consumul de alcool a crescut în ultimul timp ca volum și frecvență, iar vârsta la care se începe băutul a scăzut.
Studiile efectuate arată că obiceiul consumului de alcool începe din adolescență și la debutul vârstei adulte, dar
consecințele patologice nu apar decât în decursul mai multor ani. Adolescenții sunt rareori consumatori cronici
de alcool; mai degrabă au tendința de a ceda ocazional unui consum excesiv de alcool. Dependența de alcool se
instalează după mai mulți ani și majoritatea persoanelor care solicită asistență medicală au peste 30 ani.
Se observă diferențe importante între sexe privitor la consumul de alcool și la efectele fizice produse de acesta.
În țările dezvoltate tinerele consumă alcool la fel de frecvent ca tinerii, dar în cantitate mai mică. Conținutul mai
redus în apă al organismului femeilor face ca acestea să fie mai vulnerabile decât bărbații la efectele alcoolului.
Rezultă că prin consumarea aceleași cantități de alcool consecințele asupra sănătății vor fi mai grave la femei.
Alte diferențe între bărbați și femei pot fi de ordin socio-cultural. În numeroase țări consumul de alcool de către
tineri este considerat ca o consolidare a imaginii masculine de virilitate și maturitate. Consumarea de alcool de
către femei este privită diferit: femeia care bea mult este obiectul dezaprobării sociale și, în consecintă, ea
încearcă să disimuleze dificultățile cu care se confruntă în loc să solicite un ajutor calificat.

3.2. Cauzele consumului de alcool etilic la tineri

- Anumite tipuri de personalitate (hiperemotivi, persoane cu complexe de inferioritate și cu instabilitate
psihică); alcoolul facilitează debarasarea de dificultăți de ordin caracterial, redă încrederea și permite
afișarea unei false bunăstări
- Terenul ereditar (transmiterea genetică a unei enzime implicate în metabolismul alcoolului)
- Tradiții proalcoolice
- Presiunea grupului
- Dorința de experimentare (pentru mulți tineri alcoolul este un simbol de maturitate)
- Exemplul idolilor
- Conflicte cu părinții
- Mediu social
- Teama de obligațiile impuse de vârsta adultă (de ex. căutarea unei slujbe)

3.3. Riscuri pentru sănătate

Alcoolismul acut (beția) poate produce o afectare neuropsihică cu înlăturarea constrângerilor și inhibițiilor,
crescând probabilitatea unui comportament cu risc (agresiunea, delicvența, suicid, accidente de circulație).
Alcoolismul cronic este o toxicomanie, consecință a consumului excesiv și sistematic. Poate induce:
- afectarea tubului digestiv: gastrită atrofică, duodenită, enterocolită, pancreatită cronică cu tulburări
secundare ale digestiei și absorbtiei; steatoză hepatică, hepatită cronică, ciroză hepatică, cancer hepatic
- afectarea SNC: tulburări de perceptie și memorie, euforie, depresie afectivă, susceptibilitate exagerată,
scăderea voinței, pasivitate, egocentrism, demență în cazurile grave (acestea duc la afectarea mediului
familial, socio-profesional)
- afectarea SN periferic: manifestări polinevritice
- afectarea aparatului cardio-vascular
- scăderea duratei de viață
- afectarea fătului în cazul mamelor alcoolice: deficiențe fizice (greutate mică la naștere, malformații),
mortalitate infantilă, deficiențe psihice și mai târziu în viață dezadaptare socială.

3.4. Măsuri de prevenire și combatere

Măsuri instructiv-educative (cea mai eficientă cale de modificare a deprinderii de a consuma abuziv băuturi
alcoolice) prin:
- difuzarea în rândul tinerilor a unor cunoștințe temeinice asupra efectelor alcoolului asupra sănătății,
capacității de muncă, comportamentului social, implicațiilor demografice și economice cu ajutorul unor
broșuri, pliante, panouri și conferințe pe aceste teme
- introducerea în programul didactic a unor prelegeri despre alcoolism și efectele sale (începând din
clasele a IV-a și a V-a)
Măsuri social-economice
- restrângerea producției de băuturi alcoolice mai ales a celor concentrate
- limitarea producției ilicite
- menținerea unor prețuri ridicate
 - realizarea unor cantități sporite și variate de băuturi nealcoolice și difuzarea largă a acestora
- interzicerea reclamei care se face la băuturile alcoolice prin mijloace mass-media sau prin etichete și
ambalaje atrăgătoare
- restrângerea spațiilor de expunere a băuturilor alcoolice
- interzicerea vânzării de băuturi alcoolice la copii și adolescenți
- reducerea numărului de unități în care se consumă în exclusivitate băuturi alcoolice și neautorizarea
funcționării acestora în vecinătatea școlilor, căminelor, instituțiilor, intreprinderilor etc.
Tratamentul alcoolismului cronic și reinserție socială