Modulul de Igiena, Prevenirea si Controlul Infectiilor

Curs 1

1. Definitia Igienei si a Sanatatii

Igiena: reprezintă ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu

păstrarea şi promovarea sănătăţii.
Sănătatea: recunoaşte mai multe definiţii dar poate cea mai bună este cea a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) care afirmă că: Sănătatea este integritatea
fizică, psihică şi socială a individulului şi colectivităţilor. Din această definiţie se
poate vedea că Sănătatea: nu este echivalentă cu lipsa de boală sau infirmitate ci mai
mult decât atât sănătatea este o noţiune tridimensionala atât fizică, mintală cât şi
socială. Sănătatea nu se adresează numai individului ci şi poate mai curând
colectivităţii, ea, îmbrăcând astfel alături de caracterul său biologic şi un caracter
social pronunţat.

2. Igiena aerului

2.1 Caracteristicile fizice ale aerului şi influenţa asupra organismului

uman

În aspectul caracterelor fizico-chimice, atmosfera are o structură neomogenă,

ceea ce a permis împărţirea ei în mai multe straturi. În ordinea de la suprafaţa solului
spre înălţime, aceste straturi sunt următoarele: homosfera, heterosfera şi exosfera.

Homosfera se caracterizează prin omogenitatea compoziţiei chimice şi se divizează,

la rândul ei, în troposferă, stratosfera şi mezosferă.

Troposfera se întinde până la aproximativ 10-17 km de la suprafaţa solului. Acest

strat cuprinde 3/4 din masa aerului şi 90% din vaporii de apă. Troposfera este zona în
care factorii fizici prezintă variaţii mari în urma cărora, se formează fenomenele
meteorologice - deplasări ale maselor de aer, formarea norilor, precipitaţiilor etc; iar
temperatura şi presiunea scad proporţional cu altitudinea.
Troposfera este urmată de o zonă atmosferică (1,5 km) numită tropopauză.

Stratosfera începe de la tropopauză şi se întinde până la altitudinea de 50 km. Se

caracterizează prin:
- creşterea temperaturii aerului în raport cu înălţimea;
- conţine un strat de azot format de acţiunea razelor ultraviolete, care protejează
suprafaţa pământului de acţiunea razelor ultraviolete;
- presiunea atmosferică este în continuă scădere;
- vaporii de apă lipsesc.

În corespundere cu unele clasificări mai noi, stratosfera poartă denumirea şi de

chemosferă, din cauza că aerul este format din elemente sub formă moleculară.

Stratosfera continuă cu o zonă îngustă, denumita stratopauză.

1X
Mezosfera reprezintă zona situată deasupra stratopauzei şi se întinde până la
înălţimea de aproximativ 100 km. Acest strat se caracterizează prin:
- scăderea progresivă a temperaturii până la 70-80°C.
- creşterea rarefierii aerului;
- scăderea presiunii atmosferice;
- capacitatea de a propaga undele radioelectrice.

Mezosfera continuă cu o zonă de tranziţie numită mezopauză.

Apoi urmează heterosfera - un strat care începe de la mezopauză şi se întinde până la

2000 km. Se caracterizează prin:
- creşterea temperaturii până la înălţimea de 1000-1200 km (termosfera);
- scăderea presiunii, datorită rarefierii aerului,
- elementele atmosferice se află sub formă de ioni (ionosferă).

După unele clasificări, mai departe este exosfera - până la 3000 km, apoi
magnetosfera - până la 5000 km.
Dintre toate zonele atmosferei troposfera are influenţa cea mai mare asupra
organismului.

Troposfera acţionează asupra organismului sub următoarele aspecte:

1. Prin componenţii săi chimici intervine în procesul de respiraţie, realizând schimbul
de gaze dintre organism şi mediu. Organismul uman ventilează o cantitate mare de
aer. Se ştie că în repaos cu o frecvenţă respiratorie normală de 16-20 respiraţii/min şi
cu un volum respirator de 0,4-0,6 1 de aer la fiecare inspiraţie sau expiraţie, se
realizează o ventilaţie pulmonară de 8-10 l/min sau 400-600 l/oră. În condiţii
metabolice mai crescute, la efort fizic, ventilaţia pulmonară se majorează.

2. Prin proprietăţile fizice, aerul influenţează procesul de termoreglare din organism.

3. În condiţii de poluare, aerul constituie calea de introducere în organism a unor

agenţi chimici, fizici sau biologici cu efecte nocive.

4. Unii factori fizici din atmosferă determină particularităţile climaterice ale

diferitelor zone geografice, care acţionează în mod indirect asupra organismului
uman.

Aerul atmosferic se caracterizează printr-o serie de fenomene şi procese fizice care

acţionează permanent asupra organismului. Aceste fenomene sunt denumite factori
fizici ai aerului.

Aceşti factori fizici sunt: temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică, fenomenele

electrice, aeroionizarea, câmpul magnetic etc.

2.1.1 Temperatura aerului:

Temperatura aerului este determinată de intensitatea radiaţiei solare care

încălzeşte parţial aerul şi mai ales solul, iar acesta din urmă modifică temperatura
aerului prin curenţi de convecţie. Aceasta înregistrează cele mai scăzute valori

2X
dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi cele mai ridicate după amiază, când solul a
înmagazinat cea mai mare parte a căldurii solare. Variaţiile anuale ale temperaturii
aerului se produc tot sub influenţa radiaţiei solare şi în urma căldurii înmagazinate în
sol. Intervenţia factorilor locali (altitudine, latitudine, configuraţia şi natura solului,
prezenţa suprafeţelor de apă, a vegetaţiei şi a poluării aerului) explică variaţiile de
temperatură care se constată pe suprafaţa globului.
Influenţa temperaturii aerului asupra organismului Termoreglarea
organismului este influenţată considerabil de temperatura aerului, alături de
ceilalţi factori de microclimat (umiditate, curenţi de aer, radiaţii calorice).
Homeotermia se asigură prin termoreglare, care se află sub control nervos (în
hipotalamusul anterior se află centrul termolizei şi în hipotalamusul posterior,
centrul termogenezei) şi hormonal (hormonul somatotrop, hormonii suprarenalieni şi
sexuali) care participă alături de primul factor în procesul de adaptare termică.
Temperatura optimă a mediului pentru om este cea în cadrul căreia
procesele metabolice se desfăşoară cu consum minim de energie, corespunde
punctului de neutralitate termică, ce are următoarele valori: 28 grade C pentru
omul dezbrăcat ce se află în repaus, 20-22 grade C pentru omul lejer îmbrăcat ce
desfăşoară o activitate uşoară, 14-12 grade C pentru o activitate intensă.
Temperatura critică inferioară reprezintă cea mai scăzută temperatură a
mediului ambiant la care organismul îşi poate menţine constantă temperatura, sub
aceasta se instalează hipotermia. Temperatura critică superioară este cea mai crescută
temperatură a mediului la care organismul îşi poate păstra homeotermia, depăşirea ei
cauzează hipertermia. Temperaturile critice sunt variabile, în funcţie de ceilalţi
factori de microclimat, mijloacele de protecţie naturale şi artificiale etc. Zona
termoreglării fizice: în momentul în care temperatura creşte peste temperatura
neutralităţii termice, înseamnă o solicitare mai mare sau mai mică a
mecanismului de termoreglare, care se compensează prin termoliză (convecţie,
conducţie, radiaţie până la temperatura mediului de 30-32 grade C când survine
evaporarea).
In aceste condiţii de creştere a temperaturii se produce vasodilataţie
cutanată, care favorizează transpiraţia şi deci pierderea de căldură. Organismul
caută să scape de excesul de căldură şi prin accelerarea respiraţiei. Termoreglarea
este diminuată prin scăderea secreţiei de TSH la care se asociază anorexia,
apatia, inerţia. Zona termoreglării chimice: scăderea temperaturii aerului sub
temperatura neutralităţii termice se asociază cu adaptarea organismului la frig, prin
termoreglare chimică adică sporirea termogenezei. Sângele de la periferie este
mobilizat spre partea internă a organismului, în special muşchi şi ficat care au un rol
esenţial în termogeneză. Instalarea vasoconstricţiei în aceste condiţii de
temperatură este reglată de secreţia crescută a adrenalinei şi TSH.

2.1.2 Umiditatea aerului:

Umiditatea aerului este cauzată de totalitatea vaporilor de apă existenţi în

atmosferă. Factorii ce determină umiditatea aerului sunt: evaporarea apelor de
suprafaţă, a apei din straturile superficiale ale solului, existenţa şi activitatea
plantelor, respiraţia animalelor, diverse procese tehnologice. Umiditatea aerului
creşte direct proporţional cu temperatura acestuia. În practică, umiditatea se
exprimă prin următoarele noţiuni diferite: umiditatea absolută, umiditatea maximă şi
umiditatea relativă.

3X
 Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă existentă în aer
la un moment dat, la o anumită temperatură şi presiune, exprimată în g/m3 aer.
Umiditatea maximă (Um) reprezintă cantitatea de vapori de apă ce poate
satura un volum de aer la o anumită temperatură şi presiune a aerului, exprimarea se
face în g/m3 aer(se găseşte în tabele).
Umiditatea relativă (Ur) reprezintă raportul procentual între Ua şi Um.
Momentul saturaţiei corespunde la o umiditate relativă de 100%.

Influenţa umidităţii aerului asupra organismului

Termoreglarea este influenţată favorabil de o umiditate cuprinsă între 35-65%.
Umiditatea crescută accentuează efectele nefavorabile ale temperaturilor mari şi mici
favorizând hipertermia în condiţii de temperaturi crescute, prin împiedicarea
pierderilor de căldură şi hipotermia în condiţii de temperaturi scăzute, prin favorizarea
pierderilor de căldură. Acţiunea directă Umiditatea relativă scăzută, determină
uscarea tegumentelor şi a mucoaselor, apariţia fisurilor şi a sângerărilor, o senzaţie
continuă de sete. Umiditatea aerului influenţează evoluţia a numeroase procese
epidemio-logice:
• epidemiile de gripă şi scarlatină sunt mai frecvente când temperatura scăzută
se asociază cu o umiditate redusă;
• crizele de astm apar mai frecvent când umiditatea este
redusă;umiditatea crescută în prezenţa poluanţilor intensifică crizele de astm;
• hemoptiziile la bolnavii cu tuberculoză sunt mai frecvente la
temperatură scăzută şi umiditate mare;
• apariţia bolilor reumatismale este favorizată de umiditatea crescută şi
temperatura scăzută în special în spaţiile închise.

Acţiunea indirectăAceasta se manifestă prin:

• influenţarea climei şi a vremii prin uscăciune sau umiditate mare,
reducerea radiaţiilor solare, diminuarea pierderilor de căldură de către sol în timpul
nopţii;
• umiditatea aerului intervine în poluarea şi autopurificarea aerului.

2.1.3 Miscarea aerului:

Curenţii de aer: reprezintă deplasări ale maselor de aer în direcţii diferite

datorită încălzirii inegale a suprafeţei solului de către radiaţiile solare.
Clasificarea curenţilor de aer:

a. Orizontali:
- periodici;
- neperiodici.
b. Verticali:
- ascendenţi;
- descendenţi.

Importanţa igienico – sanitară a curenţilor de aer:

1. Intervin în termo – reglarea organismului.

2. Au rol în autoepurarea atmosferei.
3. Determină caracteristici climatice ale unui teritoriu.

4X
 4. Valorile normale sunt de 0.1 – 0.2 metri / secundă.

Presiunea atmosferică: este presiunea exercitată de aerul atmosferic prin

greutatea sa asupra tuturor corpurilor de la suprafaţa pămintului. Se exprimă în
milimetri coloană de mercur / 1 centimetru pătrat. Presiunea atmosferică normală este
de 760 milimetri coloană de mercur / 1 centimetru pătrat şi ea scade la 10.33 metri
altitudine cu 1 milimetru coloană de mercur / 1 centimetru pătrat. Exercită efecte
directe şi indirecte asupra organismului. La altitudine de 2000 – 2500 metri intervin
procese compensatorii ale organismului. Între 2500 – 6000 metri se instalează răul de
altitudine. Manifestările sunt: cianoza, vertij, cefalee, epistachis, hemofizii. La 6000 –
7000 metri predomină stările nervoase şi apare euforia. Persoanele care trăiesc la
munte se aclimatizează.
Electricitatea atmosferică – este formată din aero – ionizarea, câmpul aero –
electric, câmpul electric terestru şi fenomene electrice.

2.2 Caracteristicile chimice ale aerului şi influenţa

asupra organismului uman

2.2.1 Compozitia chimica a aerului:

Compoziţia aerului:

O 2 =20 – 21% (atmosferic)

CO 2 = 0.03 – 0.04% → Aer inspirat
N 2 = 78 – 79%
Gaze inerte = 0,94%

O 2 = 10 – 17%
CO 2 = 3 – 4% → Aer expirat
N 2 = 78 – 79%
Gaze inerte = 0,94%

2.2.2 Poluarea aerului si acţiunea sa asupra sănătăţii

Aero – ionizarea: reprezintă prezenţa unor ioni încărcaţi cu sarcini electrice în

aerul atmosferic. Aceste particule sunt de dimensiuni mari care se găsesc în zone
poluante şi particule de dimensiuni mici se găsesc în zone nepoluante.

Poluarea atmosferică – înseamnă prezenţa substanţelor străine în compoziţia

normală a aerului sau variaţii importante ale concentraţiilor componenţilor săi care
pot produce direct sau indirect afectarea stării de sănătate. Poluanţii atmosferici se
clasifică în: fizici, chimici şi biologici.
Poluanţii chimici se împart în:
- iritanţi,
- asfixianţi,
- toxici,
- cancerigeni,
- fibrozanţi.

5X
 Poluanţi chimici iritanţi – oxizi de sulf, oxizi de azot (monoxidul de azot asi
dioxidul de azot), substanţele oxidante (aldehide, cetone, hidrocarburi), clorul (acid
clorhidric), amoniacul şi pulberile (diametru mare care se depun pe sol şi diametru
mic se depun în plămini).
Poluanţi chimici asfixianţi : monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, acidul
cianhidric, nitriţi determină blocarea sistemului respirator. Monoxidul de carbon se
leagă cu hemoglobina formind carboxihemoglobina. Afinitate mai mare decât
oxigenul.

Efecte acute: mai puţin de 2% de carboxihemoglobina nu produce modificări

în organism;
- între 2 – 10% apar tulburări vizuale;
- între 20 – 40% apar cefalea, greţuri, vărsaturi;
- când este mai mare de 40% se produce pierderea cunoştinţei;
- iar cind este mai mare de 60% se produce decesul.

Efecte cronice: oboseala, tulburări de somn.

Poluanti chimici toxici – sunt reprezentati deunele metale cum ar fi: plumb,
cadniu, mercur, arsen, flor si de unele substante pesticide, provenienta lor fiind
industriala sau telurica.
Plumbul – poate fi sub forma de vapori supulberi fine si principalasursa este
circulatia auto, arderea carbunelui sau din diferite activitati industriale.

Cadniu – este un metal alb –argintiu, provine din industrie si mai este inhalat
in organism prin fumul de tigara.
Mercurul – esteun metal alb – argintiu stralucitor, contaminarea se face prin
apa si alimente, provine din industrie sau din depozite naturale.
Arsenul – este un metal neferos.
Florul – este un gaz alb – verzui, provine din industria aluminiului, industria
sticlei.
Substante pesticide:
Efecte asupra organismului si actioneaza la nivel subcelular. Efectele cronice
se refera la depunerea acestora in organism in anumite organe.
Plumbul – in oasele lungi, par, dinti,vase.
Cadniu – la nivelul aparatului respirator: plamani, sange, hematii, ficat,
rinichi, glanda tiroida.
Mercurul – se fixeaza in rinichi, ficat, creier.
Poluanti chimici cancerigeni – sunt reprezentati de hidrocarburi policiclice
aromatice, nitro – amine si nitro – amide, amine aromatice, pesticidele organice
(pentru omorarea daunatorilor), substante anorganice, tutunul.
Poluanti chimici fibrozati – fibroza reprezinta o prolifilare a fibrei conjunctive,
formarea unor boli care se numesc pneumo – conioze (boli profesionale).

2.2.3 Prevenirea si combaterea poluării aerului

1. Masuri medicale:
a. Profilaxia primara – se adreseaza in special oamenilor sanatosi. Cunoasterea
prezentei in aer a substantelor chimice si cunoasterea concentratiei maxime
admise.

6X
b. Concentratia maxima admisa (C. M. A.) – esteacea concentratie decelabila prin
metode moderne de explorare care nu exercita efecte directe sau indirecte asupra starii
de sanatate, nu produce senzatii subiective si nu modifica capacitatea de munca a
omului.
c. Indicatorii igienico – sanitari – sunt oxidul de sulf, oxizii de azot, ozonul,
monoxidul de carbon, pulberile si plumbul.

2. Masuri tehnico – administrative – prrivesc fie sursele de poluare sau teritoriile

fata de sursele de poluare.

Poluantii de natura biologica – se gasesc in aerul atmosferic alaturi de poluantii fizici,

chimici si sunt reprezentati de produsele de natura vegetala sau animala. In aer se
gasesc bacterii aerobe si anaerobe, fungi care provin de la suprafata solului, apelor.
Au o mare rezistenta in mediul extern si sunt implicate in procese defermentatie,
putrefactie si degradare. Toate aceste microorganisme formeaza flora saprofita. Pe
langa flora saprofita exista si microorganisme de natura umana sau animala rezultate
din caile respiratorii (tuse, stranut), din dejecte, produse patologice (secretii, sputa).
Toate aceste microorganisme formeaza flora mezofila. Au o rezistenta mai scazuta in
mediul extern. In orase este prezenta flora mezofila.

Forme de existenta a microorganismelor:

1. Picatuiri de secretie nazo – faringiana – se numesc picaturi Pfluge si sunt particule

cu dimensiuni mari si sunt eliminate prin tuse, stranut, cantat si vorbit. Sunt alcatuite
din apa, mucus si agenti patogeni (bacterii, virusi, fungi).

2. Nuclee de picaturi – provin din secretii nazo – faringiene, salivare, bronsice si au

dimensiuni mici,raman in aer unde pierd apa astfel incat ramane o pelicula de
substanta organica care inconjoara agentul patogen, gradul de contaminare este de
50%.

3. Praful bacterian – este format din particule de praf si agenti microbieni.

Vehiculeaza germeni cu rezistenta crescuta in mediul estern.
Exemplu : Bacilul Koch.
Principalul mecanism de patrundere in organism este inhalarea suspensiilor
contaminate.
Boli transmise pe calea aerului se numesc boli aerogene.
Indicatori igienico – sanitari – sunt numarul total de germeni (totalitatea
microorganismelor dezvoltate in mediul nutritiv la 37 0 C.
Exemple : Streptococul β – hemolitic, stafilococii.
Masurile de combatere – sunt ventilatia, curatenia si dezinfectia.

7X