CURS 3

3. Factorii fizici
În categoria factorilor fizici sunt cuprinşi următorii factori ecologici:
1. temperatura,
2. lumina,
3. umiditatea,
4. gravitaţia,
5. presiunea.

3.1. Temperatura
Temperatura este un factor ecologic fundamental, determinând în acelaşi timp şi
dinamica altor factori ecologici (fizici, chimici, geografici).
Din acest motiv, cunoaşterea temperaturii mediului este indispensabilă în toate
investigaţiile de mediu asupra organismelor terestre, acvatice sau edafice.

3.1.1. Regimul termic al atmosferei

Atmosfera se încălzeşte în foarte mică măsură direct de la soare, suprafaţa terestră
reprezentând principala sursă de încălzire a atmosferei, deoarece ea este capabilă să absoarbă
în mare parte radiaţia solară. Astfel, aerul atmosferic se încălzeşte de la soare prin intermediul
suprafeţei active a Pământului.
Aerul încălzit este implicat într-o dinamică în care intervin mai multe fenomene
fizice: convecţia, advecţia, turbulenţa, radiaţia.
Convecţia reprezintă ridicarea aerului încălzit din apropierea solului către stratele
superioare ale troposferei, locul acestuia fiind luat de aerul rece din zonele adiacente, care
prin încălzire, evoluează în acelaşi sens. Prin convecţie are deci loc o încălzire a atmosferei,
de la bază către stratele superioare.
Advecţia, numită şi convecţie orizontală, determină mişcarea orizontală a maselor de
aer, reprezentând cel mai important mod de propagare a căldurii şi cauzând schimbările
intempestive ale vremii de la o zi la alta.
Turbulenţa reprezintă o cale de transfer a căldurii în atmosferă prin intermediul
amestecului turbulent al unor volume de aer cu temperaturi diferite. Ea este o consecinţă a
încălzirii inegale a diferitelor suprafeţe naturale, care generează încălzirea şi deplasarea pe
verticală a aerului în mod specific de pe fiecare tip de suprafaţă.

1
 Ridicarea şi dilatarea aerului are ca efect pierderea de căldură prin convertirea în
energie cinetică, astfel că aerul se răceşte. În timpul mişcării descendente se produce
fenomenul invers, compresiunea, care determină încălzirea aerului.
Răcirea aerului se produce şi prin cedarea căldurii prin radiaţie. Un asemenea proces,
se observă în timpul nopţilor senine şi lipsite de vânt, când suprafaţa terestră şi stratul de aer
apropiat pierd multă căldură prin radiaţie, devenind mult mai rece decât stratele de aer din
altitudine, a căror răcire este încetinită de amestecul turbulent mai intens de la acest nivel.
Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii aerului sunt o consecinţă
indirectă a fluxului de radiaţie solară pe suprafaţa Pământului.
Mersul diurn al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o maximă şi o
minimă. Temperatura minimă se produce cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. În
continuare, temperatura creşte, atingând valoarea maximă între orele 13-15, cu circa 2 ore
mai târziu decât temperatura maximă atinsă de sol.
Amplitudinea variaţiilor diurne depinde de latitudine, sezon, altitudine, configuraţia
terenului, natura suprafeţei terestre, nebulozitate.
Latitudinea influenţează decisiv amplitudinea variaţiilor termice diurne. Amplitudinea
este mai mare în regiunile intertropicale şi scade la poli, în legătură cu înălţimea soarelui
deasupra orizontului la amiază.
În zona latitudinilor mijlocii şi superioare, unde înălţimea soarelui deasupra
orizontului variază mult în timpul anului, amplitudinea diurnă va fi mai mică iarna şi mai
mare vara. În general, amplitudinea diurnă a temperaturii scade cu altitudinea.
Configuraţia terenului influenţează, de asemenea, variaţia diurnă a temperaturii.
Astfel, amplitudinea diurnă este mai mare în formele de teren concave decât in cele convexe.
În văi şi în special în depresiuni închise, unde circulaţia este mult mai încetinită, aerul se
încălzeşte puternic ziua şi se răceşte intens noaptea, înregistrând amplitudini diurne mari. Din
contra, pe formele de relief convexe, pe versanţii muntoşi şi pe orice forme de teren mai
proeminente, reducerea timpului de contact cu solul a aerului, ca urmare a dinamicii generale
mai active a atmosferei, determină amplitudini diurne mai mici;
Natura suprafeţei terestre are o mare influenţă asupra dinamicii diurne a aerului.
Amplitudinea este mai mare deasupra solului faţă de suprafeţele acvatice. Solurile nisipoase
determină o amplitudine mai mare, ca şi solurile compacte sau de culoare deschisă. Zăpada
măreşte mult amplitudinea termică în cursul iernii. De asemenea, nebulozitatea are
repercursiuni asupra variaţiei diurne a temperaturii: în zilele noroase, variaţiile termice sunt
mult mai reduse decât în zilele senine.
2
 Variaţiile anuale ale temperaturii aerului la latitudinile noastre se caracterizează
printr-o oscilaţie simplă, cu o valoare maximă în luna iulie şi una minimă în ianuarie. Mersul
anual depinde de aceeaşi factori care influenţează şi mersul zilnic.
Spre deosebire de amplitudinea diurnă, amplitudinea anuală creşte cu latitudinea, cea
mai mică amplitudine a variaţiei anuale se observă în zona ecuatorială, iar cea mai mare în
regiunile polare, mai ales în zonele continentale.
Distribuţia geografică a temperaturii aerului pe glob este neuniformă, în funcţie de
latitudine şi altitudine. Dacă suprafaţa terestră ar fi omogenă temperatura aerului ar scădea
uniform de la ecuator spre poli. În acest caz izotermele (linii care unesc puncte cu valori
egale ale temperaturii aerului) ar coincide cu paralele geografice. Mersul izotermelor se abate
semnificativ de la poziţia teoretică, la aceasta contribuind şi repartiţia uscatului şi a apelor,
circulaţia generală a atmosferei, curenţii marini, relieful, etc.

3.1.2. Limitele termice ale vieţii

Universul cunoaşte temperaturi extreme între - 273ºC, în spaţiul cosmic şi milioane de
grade Celsius în stele, inclusiv în Soare. Pe Pământ ecartul valorilor termice este mult mai
redus, fiind cuprins între - 88ºC, în Antarctida şi sute de grade în solurile de origine vulcanică
sau apele de origine subterană.
Datele actuale, obţinute prin observaţii directe sau cercetări experimentale,
evidenţiază limitele între care există o viaţă activă, cuprinse între – 70º şi +90ºC, precum şi
două zone termice extreme, care depăşesc în ambele sensuri limitele de mai sus, în care
organismele se află într-o stare inactivă, de obicei în structuri de rezistenţă biologică, stare
numită anabioză sau criptobioză.
În apele termale cu temperaturi de aproape 90ºC, s-au găsit bacterii vii, precum şi
unele cianobacterii aparţinând genurilor Phormidium şi Oscillatoria. Unele larve de diptere
Ephydridae trăiesc la temperaturi de peste 60ºC, capacitate întâlnită şi la unele protozoare.
Pentru marea majoritate a organismelor temperatura vitală maximă nu depăşeşte 50ºC.
Limita inferioară a vieţii active nu coboară mult sub 0ºC pentru plante şi animalele
poikiloterme. Astfel, coniferele pot realiza procesul de fotosinteză la temperaturi negative de
până la -5ºC, muşchii şi lichenii până la -8 -10ºC.
Există nevertebrate precum larve de insecte, care pot supravieţui la temperaturi de
până la - 30ºC. Animalele homeoterme, în schimb, pot suporta temperaturi coborâte, de până
la – 60 – 70ºC.

3
 3.1.3. Temperaturi ecologice
Temperaturile ecologice sunt temperaturile la care organismele îşi desfăşoară viaţa
activă. În această categorie intră temperatura 0 a dezvoltării, temperatura optimă, temperatura
eficientă, temperatura letală.
Temperatura 0 a dezvoltării (K) este temperatura minimă de la care începe activitatea
normală de creştere şi dezvoltare a unei specii. Sub această temperatură, chiar dacă indivizii
supravieţuiesc, ei nu sunt în stare să parcurgă un ciclu normal de reproducere în urma căruia
să rezulte o nouă generaţie. Temperatura optimă a dezvoltării este proprie fiecărei specii.
Astfel, la nevertebratul Propsilocerus danubialis (dipter din familia Chironomidae care
trăieşte în Delta Dunării), temperatura 0 a dezvoltării este de circa 3ºC, în timp ce la
Drosophila această temperatură este de cca. 13,5ºC.
Temperatura optimă pentru un organism sau o populaţie este temperatura la care
procesele metabolice, creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară cu cea mai mică pierdere de
energie. Ea nu este limitată la o valoare foarte îngustă, ci pe un ecart ceva mai mare, care să
corespundă pretenţiilor atât fiziologice cât şi ecologice ale speciei şi ale stadiilor de
dezvoltare a organismelor.
Temperatura eficientă (TE) este temperatura situată deasupra temperaturii 0 a
dezvoltării, indicând faptul că indivizii speciei date se dezvoltă normal. Ea se exprimă prin
diferenţa dintre temperatura la care se găseşte organismul, deci temperatura biotopului (T) şi
temperatura 0 a dezvoltării (K): TE=T- K
Un organism îşi desăvârşeşte dezvoltarea, ajungând la reproducere dacă în condiţiile
mediului dat se întruneşte o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente (S), sumă care
reprezintă o caracteristică a speciei. Ea se poate calcula după formula: S=(T-K)D, unde D
reprezintă numărul de zile.
Dacă suma temperaturilor zilnice eficiente (S), este mai mică decât necesarul, specia
nu se poate reproduce. Cu alte cuvinte, specii care preferă mai multă căldură, din zonele
calde, nu se vor putea reproduce în zonele temperate sau reci, deoarece nu se întruneşte suma
de grade necesară. Există însă şi situaţii inverse, când suma gradelor necesară pentru o specie
într-un anumit biotop este de două sau mai multe ori superioară valorii limită, ceea ce permite
apariţia unui număr de două sau mai multe generaţii pe an.
Temperatura letală reprezintă nivelul termic la care procesele metabolice au ajuns la
limita superioară de suportabilitate. Este cunoscut faptul că la aceste animale activitatea
metabolică creşte proporţional cu temperatura, conform legii Van’t Hoff. Înainte de moartea
propriu zisă la temperatura letală dată, se poate remarca o fază preliminară, respectiv o
4
temperatură de inactivare. În practică se consideră că temperatura letală pentru indivizii unei
specii s-a atins atunci când peste 50% din animale mor sau devin inactive.

Capacitatea de a tolera variaţiile de temperatură ale biotopului depinde de specie, de

stadiul de dezvoltare (ouă, larve, adulţi), de starea fiziologică.
Termotoleranţa este un important atribut al speciei, căpătat în decursul evoluţiei
filogenetice. După limitele de toleranţă termică speciile se împart în două categorii:
stenoterme şi euriterme.
Organismele stenoterme sunt acelea care nu tolerează în perioada vieţii active decât
un interval limitat de variaţii a temperaturii mediului ambiant. Organisme stenoterme pot fi la
rândul lor de trei categorii: criofile, termofile şi mezofile. Speciile criofile sau psihrofile
trăiesc la temperaturi coborâte şi constante, speciile termofile preferă temperaturi ridicate şi
constante, iar speciile mezofile se dezvoltă la temperaturi intermediare.
Organismele euriterme sunt cele care tolerează un ecart mult mai mare de variaţie a
factorului termic.

3.1.4. Adaptări ale organismelor la variaţiile termice

Pentru a rezista condiţiilor termice foarte variate de pe glob, animalele prezintă o serie
de adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale. Aceste adaptări la variaţiile de
temperatură se supun unor reguli generale, cele mai cunoscute fiind regula lui Bergmann şi
regula lui Allen.
Regula lui Bergmann. În condiţii termice similare, animalele homeoterme pierd
aceeaşi cantitate de căldură pe unitatea de suprafaţă. Dar, la creşterea în volum cu un procent,
îi corespunde în suprafaţă o sporire de doar 0,5 procente. În acest fel, odată cu creşterea în
volum, raportul dintre suprafaţă şi volum scade, ceea ce înseamnă că un organism de talie
mai mare va pierde mai puţină căldură, raportat la volum sau greutate, faţă de un organism de
talie mai mică.
În natura această regulă a fost observată pe cale empirică cu mult timp înainte şi
afirmă că animalele din zonele reci sunt mai mari decât rudele lor apropiate din zonele calde.
Astfel speciile cele mai mari de pinguini, ca talie şi greutate, se întâlnesc în
Antarctida, unde se înregistrează cele mai coborâte temperaturi.
Există şi alte numeroase exemple, printre care porcul mistreţ, a cărui craniu prezintă
dimensiuni tot mai mari pe măsură ce parcurgem un traseu care pleacă din sud-vestul Europei
către nord-estul acesteia şi Siberia.
5
 Deşi există atât de multe cazuri care se înscriu în limitele regulii lui Bergmann, sunt şi
numeroase situaţii diferite. Cele mai mari păsări actuale, printre care struţii, trăiesc în zonele
calde, la fel ca şi cele mai mari feline. Aceasta demonstrează că regula lui Bergmann nu este
universală, temperatura fiind unul dintre factorii care acţionează asupra taliei animalelor,
dar nu singură. La numeroase specii, alţi factori de mediu sunt la fel de importanţi sau au
chiar o influenţă mai mare.
Regula lui Allen este o consecinţă a regulii lui Bergmann şi arată faptul că animalele
din zonele reci au apendicii (urechile) şi membrele mai scurte decât cele din zonele calde,
adaptarea anatomică având acelaşi rol de a diminua pierderile de căldură. Un exemplu clasic
care ilustrează această regulă este cel al vulpilor: vulpea polară (Alopex lagopus) are urechile
foarte mici, botul scurt, capul în general rotunjit, vulpea sahariană (Megalotis zerda) are botul
alungit iar pavilioanele urechilor foarte mari, iar vulpea europeană (Vulpes vulpes) reprezintă
o formă intermediară.

Animalele care trăiesc în marile deşerturi ale globului, pentru a preveni

supraîncălzirea organismului, se adaptează prin modificări morfologice, fiziologice şi
comportamentale.
Adaptările morfologice îmbracă diferite forme precum dezvoltarea sub elitre a unor
cavităţi cu aer, cu rol de strat izolator (coleopterele din deşert), alungirea picioarelor pentru a
distanţa corpul de nisipul foarte încălzit (coleoptere şi mamifere din deşert), coloritul deschis,
pentru a reflecta o cantitate mai mare din energia solară incidentă, acoperirea elitrelor cu un
strat de perişori albi, pentru a menţine un strat de aer izolant şi a reflecta în acelaşi timp
radiaţiile.
Faţă de variaţiile temperaturii biotopului, animalele au anumite adaptări
comportamentale, reacţionând la temperaturile superioare sau inferioare optimului termic în
mod specific.
Reacţiile animalelor faţă de temperaturile ridicate se manifestă prin diverse
comportamente, prin care acestea încearcă să evite creşterea temperaturii corpului.
Unele animale mici din deşert se îngroapă în nisip, atât pentru evitarea supraîncălzirii
cât şi pentru a se feri de duşmani. Observaţii făcute în deşertul Sahara au arătat că din 125
specii de insecte psamicole (specifice nisipurilor) numai trei specii, o furnică şi două
coleoptere, rămân la suprafaţă când temperatura nisipului depăşeşte 50ºC.
Acest comportament se întâlneşte şi la animalele vertebrate din zonele temperate cu
veri calde şi secetoase. El se numeşte estivare şi reprezintă o stare de inactivare însoţită de o
6
reducere a metabolismului. În prefaza critică sub raport termic, organismele se ascund în
diferite adăposturi (sol, frunzar, rădăcinile arborilor), unde rămân până la normalizarea
condiţiilor termice.
Adaptările vieţuitoarelor faţă de temperaturile coborâte sunt numeroase, îmbrăcând
următoarele forme: deshidratarea, producerea de substanţe antigel, amorţirea, hibernarea,
somnul de iarnă, migraţiile de iarnă.
Deshidratarea se întâlneşte la unele insecte acvatice în stadiul larvar, cum sunt
chironomidele, care pot supravieţui chiar dacă sunt blocate în apa îngheţată. Fenomenul este
posibil ca urmare a deshidratării prealabile a ţesuturilor, astfel că mediul apos intern are o
concentraţie salină ridicată, care coboară temperatura de îngheţ. La unele larve de diptere
(Polypedium vanderplanki) conţinutul apei în corp poate diminua până la 8%, fiind capabile
să supravieţuiască, în aceste condiţii, atât la temperaturi extrem de coborâte, aproape de 0
absolut (273ºC), cât şi la temperaturi ridicate de până la 106ºC.
Producerea de substanţe antigel se înregistrează atât la plante cât şi la animale.
Dintre plante, algele au mai ales această capacitate fiziologică, iar în domeniul animalelor
unele insecte cum ar fi himenopterul Braconcephi care produce o cantitate de glicerol de
circa 25% din greutatea corpului, ceea ce îi permite să reziste la temperaturi de până la -
20ºC.
Starea de amorţire este frecventă la numeroase nevertebrate (viermi, moluşte) şi la
vertebratele poikiloterme (peşti, amfibieni, reptile). Starea de amorţire se manifestă printr-un
metabolism foarte redus, temperatura corpului fiind apropiată de cea a mediului ambiant.
Unele din aceste animale (peşti, unii şerpi) iernează în grupuri mai mari sau mai mici în
locuri adăpostite (fundul bazinelor acvatice în cazul peştilor sau în sol, sub rădăcinile
arborilor în cazul unor specii de şerpi).
Hibernarea reprezintă o altă modalitatea de adaptare la temperaturi scăzute. La
animalele care hibernează temperatura corpului scade mult, apropiindu-se de cea a mediului
ambiant în perioada rece a anului. Se întâlneşte în zonele temperate şi reci la mamifere
homeoterme cum sunt ariciul, marmota, popândăul, pârşul, hârciogul, diferite specii de
şoareci, dar şi la unele păsări, precum caprimulgul american.
Pregătirea animalelor pentru intrarea în hibernare se face printr-o serie de modificări
generale fiziologice şi metabolice care încep la sfârşitul verii: reducerea treptată a
temperaturii corpului, scăderea ritmului respirator, scăderea vitezei de circulaţie a sângelui,
încetininirea metabolismului. Factorii semnal pentru declanşarea hibernării sunt scăderea

7
 temperaturii mediului, scăderea perioadei luminoase şi mărirea nopţii, schimbarea presiunii
atmosferice.
Somnul de iarnă se întâlneşte la unele mamifere, care se comportă în sezonul cald ca
adevărate homeoterme, în timp ce iarna nu-şi pot păstra temperatura specifică, aceasta
coborând cu 5º-10ºC. Somnul de iarnă îl întâlnim la monotreme (echidna şi ornitoringul),
unele marsupiale, unele rozătoare (veveriţa), insectivore (cârtiţa), chiroptere şi urşi (mai ales
femele).
Migraţia este o deplasare în masă sau individuală a animalelor dintr-o regiune în alta,
cu revenirea la ecosistemul iniţial, cauzată de factorii climatici, nevoile de hrană, de condiţiile
de reproducere. Cele mai ample migraţii cauzate de variaţiile anuale ale climatului din zonele
temperate şi reci le efectuează păsările. În timpul iernilor boreale ele migrează spre sud, pe
distanţe mai scurte sau mai lungi (uneori mii şi zeci de mii de kilometri), în locuri cu climă
blândă şi hrană suficientă.
Migraţiile sunt precedate de importante schimbări fiziologice şi de comportament
precum acumularea de rezerve energetice sub formă de grăsimi, mai ales la păsările care au
de străbătut distanţe mari fără escală, formarea de grupuri de migraţie conduse de păsări
experimentate, care au mai făcut astfel de deplasări.

3.1.5. Temperatura în mediul acvatic

Temperatura este unul dintre cei mai importanţi factori abiotici care influenţează viaţa
organismelor hidrobionte, fie direct prin acţiunea ei asupra metabolismului, reproducerii,
repartiţiei speciilor, fie indirect prin modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale apei.
În mediul acvatic variaţiile termice sunt mai puţin ample decât în mediul terestru
datorită proprietăţilor fizice caracteristice apei: capacitatea calorică mare şi conductivitatea
termică mică. Capacitatea calorică specifică a apei are valoarea de 1 cal/g, fiind de două ori
mai mare decât a alcoolului şi de 10 ori mai ridicată decât a fierului. Această proprietate,
corelată cu conductibilitatea ei termică scăzută, face ca apa să înmagazineze o cantitate mare
de căldură, pe care o cedează treptat mediului înconjurător. De aceea în mediul acvatic,
comparativ cu cel terestru, variaţiile bruşte de temperatură sunt restrânse, iar lacurile naturale
sau artificiale joacă rol de adevărate calorifere naturale pentru zonele din jurul lor.
Variaţiile termice circadiene şi sezoniere în mediul acvatic sunt determinate de
intensitatea razelor solare, de unghiul lor de incidenţă, de cantitatea de suspensii din apă, de
densitatea organismelor planctonice. Regimul termic al unei ape este influenţat de caracterul

8
ei de apa curgătoare sau stătătoare, de prezenţa sursei de alimentare, de modul de scurgere a
apei.
Temperatura apelor curgătoare creşte de la izvor spre vărsare, dar există şi diferenţe
termice între zona centrală a cursului şi mal. În lungul unui râu, în funcţie de sezon şi
lungimea lui, pot exista diferenţe de temperatură între izvor şi vărsare de 10-150C. Local,
temperatura apei este influenţată de adâncime, viteza curentului, expoziţia la soare, etc.
Datorită mişcării continui a apei stratificaţia termică lipseşte.
Regimul termic al lacurilor este condiţionat de aşezarea lor geografică, clima
regiunii, altitudine, aport alohton de ape şi de substratul cuvetei lacustre. În zonele temperate,
datorită variaţiilor termice, în apa lacurilor apare o adevărată circulaţie sezonieră, cu efecte
asupra caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi asupra biocenozelor din aceste ecosisteme.
Circulaţia sezonieră a apei în lacuri cuprinde patru etape distincte: circulaţia de
primăvară, stagnaţia estivală, circulaţia de toamnă şi stagnaţia de iarnă.
Circulaţia de primăvară începe odată cu încălzirea aerului. Are loc topirea gheţii de la
suprafaţa apei şi creşterea treptată a temperaturii apei până la valori apropiate de 4 0C, când
apa cu densitate maximă cade spre adânc. Vânturile de primăvară amestecă masele de apă de
la suprafaţă cu cele din adânc şi egalizează pentru puţin timp temperatura în toată masa apei.
Stagnaţia estivală se instalează în prima parte a verii. Pe măsură ce înaintăm în vară
păturile superficiale ale apei lacului se încălzesc mai mult decât cele din profundal, care
având 40C, deci densitate maximă, rămân la fund. Temperatura apei scade de la suprafaţă
spre fund, instalându-se o stratificaţie termică directă care împiedică amestecul păturilor de
apă.
Circulaţia de toamnă începe odată cu răcirea aerului. Concomitent are loc şi răcirea
apei de la suprafaţă, care mărindu-şi densitatea, cade spre adâncimi la care se găseşte apă de
aceeaşi densitate, în locul ei ridicându-se apele calde, mai uşoare. Are loc astfel o circulaţie
verticală a apei care pune în mişcare întreaga masă de apă din lac, astfel încât pentru o
perioadă scurtă de timp întreaga coloană de apă are o temperatură de 40C.
Stagnaţia hivernală începe să se instaleze din prima parte a iernii. Răcirea apei
continuă încât stratul de apă de la suprafaţă are o temperatură sub 40C, devine mai uşor şi nu
mai cade spre fund. Se stabileşte astfel o stagnaţie de iarnă, cu o stratificaţie termică inversă,
adică temperatura creşte de la suprafaţă spre adânc. Această stratificare durează până la
topirea gheţii când apele de suprafaţă se încălzesc, ating 40C, cad spre adânc, vântul amestecă
masele de apă, aşadar începe din nou circulaţia de primăvară.

9
 Vara, majoritatea lacurilor din zona temperată au o stratificare termică directă, cu
excepţia celor helioterme la care se observă fenomenul de dichotermie sau mezotermie: un
strat de apă caldă între două straturi mai reci. Aşa este Lacul Ursu (Sovata) în care apele de
suprafaţă au 25-270C, stratul cuprins între 1-4 m are 30-350C, iar stratul de apă de la fund are
sub 200C.
În funcţie de amploarea circulaţiei apelor lacurile pot fi holomictice şi
meromictice (D. Hutchinson, 1957).
Lacurile holomictice sunt lacurile în care are loc un amestec complet al masei de apă
din lac. În raport cu numărul de circulaţii lacurile holomictice pot fi monomictice, dimictice,
polimictice adică au o singură circulaţie (de primăvară sau de toamnă), două circulaţii (de
primăvară şi de toamnă) şi respectiv mai multe circulaţii.
Lacurile meromictice sunt lacuri în care apa este supusă unei circulaţii parţiale, un
anumit volum din masa apei nu este circulată. Aceste lacuri au o circulaţie permanentă a
apelor condiţionată, de obicei, de diferenţa de chimism dintre epilimnion şi hipolimnion.
Din punct de vedere al circulaţiei apelor lacurile din România se încadrează în
categoria lacurilor dimictice.
Temperatura mediului marin variază în limite foarte largi în funcţie de latitudine, dar
amplitudinea variaţiilor nu depăşeşte 370C. Sursele de încălzire ale mediului marin sunt
radiaţiile solare şi cosmice, căldura scoarţei terestre, vulcanismul marin, energia cinetică a
apei în mişcare (valuri, maree, curenţi) transformată în căldură, procesele chimice exoterme.
În mări şi oceane, diferenţele de densitate datorate variaţiei temperaturii şi intensităţii
evaporaţiei dau naştere la curenţi orizontali, cât şi la curenţi verticali care pun în mişcare
mase mari de apă sau scot din adâncuri cantităţi mari de substanţe biogene, creând condiţii
de proliferare a organismelor fitoplanctonice.

3.1.6. Efectele temperaturii asupra organismelor acvatice

Pe lângă efectele directe asupra metabolismului, respiraţiei şi reproducerii,
temperatura determină repartiţia geografică a hidrobionţilor în mediul marin. Astfel,
organismele pelagice formează comunităţi caracteristice fiecărei zone geografice:
comunitatea organismelor de ape calde tropicale, comunitatea organismelor de ape reci
polare, comunitatea organismelor de ape temperate.
Comunitatea organismelor de ape calde tropicale, este cantonată între paralele de 300
de o parte şi de alta a ecuatorului. Flora şi fauna sunt bogate în genuri şi specii dar sărace în
număr de indivizi.
10
 Comunitatea organismelor de ape reci polare se caracterizează prin număr redus de
specii dar număr mare de indivizi. Copepodele din genul Calanus formează populaţii dense,
constituind o hrană bogată pentru cetacee. Fitoplanctonul are o dezvoltare sezonieră,
biomasa maximă fiind înregistrată în timpul verii polare. Formele bentonice se înmulţesc prin
viviparitate sau oviparitate, cu dezvoltare directă;
Comunitatea organismelor de ape temperate are un număr mare de specii, dar cu
număr moderat de indivizi. Dezvoltarea hidrobionţilor din aceste comunităţi are loc în cicluri
sezoniere, cu maxime în perioada optimului termic.
Fiecare specie este adaptată la o anumită zonă de toleranţă termică cuprinsă între
temperatura letală superioară şi temperatura letală inferioară. În interiorul acestui interval se
află temperatura optimă, la care creşterea şi dezvoltarea speciei este maximă. La speciile
euriterme zona de toleranţă termică este mai mare, iar la cele stenoterme, mai mică.
Creşterea temperaturii apei măreşte nevoia de oxigen a hidrobionţilor: o ridicare a
temperaturii cu 100C, măreşte de 2,2 ori nevoile respiratorii ale animalelor poichiloterme.
Reproducerea organismelor acvatice este legată strict de anumite temperaturi. În general,
temperatura la care are loc reproducerea este puţin mai coborâtă decât optimul termic al
speciei.
Talia hidrobionţilor este în raport invers cu temperatura mediului. În apele calde
organismele animale ajung la maturare sexuală mai repede decât în cele reci. Odată cu prima
reproducere are loc oprirea sau reducerea ritmului de creştere, deci cu cât reproducerea este
mai tardivă cu atât talia organismului va fi mai mare.
Asimilarea calciului este mai rapidă la temperaturi crescute ale apei. La organismele
acvatice euriterme din zonele temperate, deci supuse la variaţii termice sezoniere, creşterea
este discontinuă, fapt reflectat şi în depunerea neomogenă a calciului în solzi, otolite, oase,
cochilii. La animalele stenoterme, termofile sau criofile, creşterea are un caracter continuu,
datorită stabilităţii regimului termic
Ridicarea temperaturilor apelor naturale prin aport de ape calde modifică concentraţia
oxigenului dizolvat în apă, prin micşorarea coeficientului lui de solubilitate, creşte activitatea
microorganismelor din apă şi prin aceasta intensifică descompunerea substanţelor organice,
proces ce are loc cu consum de oxigen.
Încălzirea excesivă a apelor provoacă scăderea concentraţiei ionilor de calciu şi prin
aceasta modifică metabolismul osos la peşti şi formarea exoscheletului la moluşte şi alte
nevertebrate acvatice.

11
 Creşterea temperaturii apelor peste o anumită limită are efecte negative asupra
biocenozele acvatice în ansamblul lor. Expunerea la temperaturi superioare temperaturii
optime, dacă nu sunt letale, afectează negativ creşterea şi reproducerea tuturor
microorganismelor acvatice.
În ecosistemele acvatice, temperaturile ridicate diminuează diversitatea
fitoplanctonului. Primele afectate sunt diatomeele: creşterea temperaturii apei cu 100C scade
de 2,5 ori diversitatea specifică a populaţiilor de diatomee. Totuşi, unele diatomee termofile
precum Navicula sau Surirella ovata înregistrează o proliferare anormală odată cu încălzirea
apei.
Poluarea termică a apelor provoacă şi o modificare a succesiunii normale a speciilor
de fitoplancton în ecosistemele acvatice. La temperaturi de 250C diatomeele sunt înlocuite de
cloroficee, iar la 33 – 350C acestea sunt înlocuite cu cianoficee.
Proliferarea anormală a cianoficeelor în bazinele acvatice este dăunătoare, deoarece
ele sunt surse de hrană mai puţin eficiente decât diatomeele şi cloroficeele, atât pentru
zooplancterii erbivori cât şi pentru peştii fitoplanctonfagi. În acelaşi timp, ele conţin şi o
cantitate mare de toxine din grupul biliproteinelor care intoxică direct hidrobionţii sau se
acumulează în lanţurile trofice.
Temperaturile ridicate influenţează negativ şi nevertebratele din ecosistemele
acvatice. Cladocerele sunt cele mai sensibile la încălzirea apei. La 300C, Daphnia magna are
longevitatea medie de trei ori mai mică decât la 150C. Sunt afectate, de asemenea, copepodele
care reprezintă o sursă importantă de hrană pentru alevinii şi puietul peştilor răpitori.
Larvele de insecte din grupul efemeride, perlide, trichoptere, odonate, care constituie
surse importante de hrană pentru peşti, sunt printre primele victime ale poluării termice,
deoarece acestea sunt specii stenoterme criofile. Temperatura ridicată a apei influenţează
negativ şi fauna bentonică, în special moluştele care sunt deosebit de sensibile la poluarea
termică.
Nevertebratele marine, care au un grad accentuat de stenotermie, sunt mult mai
sensibile la poluarea termică decât speciile dulcicole. În mod paradoxal, fauna din mările
calde este mai sensibilă la creşterea temperaturii apei decât cea din mările reci deoarece
animalele din mările calde trăiesc la temperaturi mult mai apropiate de temperatura maximă
tolerată decât speciile omologe din mările polare.
Deversarea apelor calde în estuare duce la un fenomen de stratificare termică, ce
împiedică amestecul apelor calde şi reci şi astfel efectul termic se propagă departe de locul de

12
emisie. În aceste zone are loc o încălzire puternică a apelor de suprafaţă, ceea ce duce la
moartea organismelor pelagiale.
Efectele creşterii temperaturii asupra peştilor sunt dificil de analizat deoarece
răspunsurile sunt diferite la speciile autohtone faţă de cele aclimatizate sau în curs de
aclimatizare. În zonele temperate, speciile autohtone de peşti suportă în cursul anului variaţii
de temperatură cuprinse între 0 şi 300C. Acest interval de toleranţă termică este cuprins între
temperatura letală inferioară (în jur de 00C) şi temperatura letală superioară (30 – 350C) şi
este variabil pentru fiecare specie.
Supravieţuirea peştilor la ridicarea temperaturii apei depinde de intervalul de timp în
care are loc creşterea temperaturii, chiar dacă acesta se află în zona de toleranţă termică.
Şocurile termice rapide sunt letale pentru peşti. O creştere lentă a temperaturii, într-un
interval lung de timp, măreşte zona de toleranţă termică până spre temperatura letală
superioară. Rezistenţa peştilor la poluarea termică depinde de specie şi de faza ontogenetică
în care se găseşte individul.
Ciprinidele, specii euriterme, suportă mai bine creşterea temperaturii decât
salmonidele, care sunt specii stenoterme criofile. Icrele şi alevinii sunt mai sensibili la
poluarea termică decât adulţii, dar şi aici intervin caracteristici de specie. De exemplu,
dezvoltarea embrionară la coregoni poate avea loc în intervalul 0 – 300C, în timp ce la plătică,
zona de toleranţă termică în timpul dezvoltării embrionare este cuprinsă în intervalul 8 – 230
C. La salmonide, poluarea termică are efecte grave asupra alevinilor şi puietului.
Temperaturile ridicate reduc consumul de hrană, grăbesc maturarea sexuală, scad ritmul de
creştere, scad longevitatea peştilor.
La peşti, limitele termice ecologice sunt cuprinse între 0 oC şi temperaturi letale
superioare, puţin mai scăzute decât nivelul termic de denaturare a proteinelor, diferite în
funcţie de specie, vârstă şi stare fiziologică.
Dacă limitele termice ecologice sunt aşa de largi, optimul termic sau optimul
fiziologic al fiecărei specii este mult mai restrâns. La peştii stenotermi criofili, precum
salmonidele, optimul fiziologic este la 18-20OC, la peştii mezotermi (percide, esocide)
optimul fiziologic se înregistrează la 20-28OC iar la speciile euriterme, cum sunt ciprinidele,
optimul fiziologic ete la 28 - 30OC.
Temperatura letală la peşti variază în funcţie de grupul sistematic. De exemplu, la
peştii stenotermi criofili (salmonide) temperatura letală este 26-28OC, la peştii mezotermi
(percide, esocide) temperatura letală este 28-34OC, iar la la speciile euriterme (ciprinide)
temperatura letală este de 34OC.
13
 Fiecare specie de peşte are o zonă de toleranţă termică în care se comportă normal şi
câte o zonă superioară şi una inferioară în care poate supravieţui o perioadă mai lungă sau
mai scurtă de timp. Procesul de aclimatizare permite acestor specii să reziste o perioadă mai
lungă de timp la temperaturi care le-ar fi fost fatale în caz de variaţii termice bruşte. În
general, peştii se adaptează mai uşor la ridicarea temperaturii decât la scăderea ei.
Temperatura influenţează majoritatea funcţiilor organismului peştelui: respiraţia,
creşterea, reproducerea, hrănirea.
La crap, ridicarea temperaturii apei de la 50C la 250C în interval de o zi duce la
creşterea consumului de oxigen cu 70 – 75% faţă de peştii ţinuţi la 200 C. În cazul scăderii
temperaturii de la 250 C la 50C, în acelaşi interval de timp, are loc o creştere a masei
organelor interne datorită apariţiei edemelor, iar după 6 – 7 zile se înregistrează o mortalitate
de 60 – 70% din efectiv.
Variaţiile bruşte de temperatură sau şocurile termice sunt dăunătoare chiar dacă sunt
de scurtă durată. Totuşi, peştii pot suporta variaţii bruşte de temperatură de 10 – 120 C, în plus
sau în minus, cu condiţia menţinerii acesteia în limitele termice ale speciei. La un şoc termic
de la 250C la 50C se produce paralizia centrului respirator bulbar, apare criorigiditatea şi
peştele moare. Peştii răpitori şi ciprinidele mai sensibili la şocurile termice decât salmonidele,
sensibilitatea crescând odată cu scăderea concentraţiei de oxigen din apă.
Limitele de toleranţă termică ale diverselor specii de peşti pot fi extinse şi
supravieţuirea la extremele domeniului termic prelungită dacă adaptarea la aceste temperaturi
se face progresiv, evitând şocurile termice.
Prin efectul său direct asupra metabolismului, temperatura influenţează ritmul de
creştere a peştilor. O creştere maximală se realizează la o temperatură optimă de creştere
numită şi optim fiziologic. Aceasta este definită ca fiind temperatura la care se înregistrează o
creştere maximă a ţesuturilor somatice, când peştele este hrănit “ad libitum” şi este ţinut la
temperatură constantă.
Optimul fiziologic variază în funcţie de grupul sistematic: la salmonide intervalul 15
– 180 C iar la ciprinide 28 – 300 C. Limitele de variaţie sunt însă diferite de la o specie la alta
în cadrul aceluiaşi grup sistematic. Astfel la salmonide, temperatura optimă este de 120C la
păstrăvul de râu, 130C la păstrăvul fântânel, 14 – 160C la somonul de Atlantic, 16,5 – 17,20 C
la păstrăvul curcubeu.
Temperatura optimă de iernare a puietului de crap este de 0,5–20 C. La temperaturi
mai mari ale apei, în iernile calde, creşte ponderea proteinelor consumate pentru acoperirea

14
nevoilor energetice ale organismului, apare o epuizare totală a organismului şi se instalează
mortalitatea în masă.
Pentru exploatarea potenţialului de creştere foarte mare ale unor ciprinide termofile,
s-a recurs la creşterea lor în ape calde, prelungind astfel ciclul de creştere la 8 – 10 luni pe an.
La crapul oglindă crescut în ape calde s-a reuşit o creştere de la 1 g la 1 kg în numai 230 zile,
similar cu greutatea la care ajunge în condiţii naturale în doi ani şi jumătate. Cosaşul
(Ctenopharyngodon idella), în condiţii naturale, ajunge la sfârşitul primei veri de creştere la
50 – 100 g, dar crescut la temperaturi de 20 -250 C poate ajunge în primul an la 5- 6 kg.
La nivel celular, ridicarea temperaturii induce creşterea numărului de multiplicări
celulare şi mărirea concentraţiei hormonilor de creştere din plasmă, cu efecte asupra sporirii
ratei de creştere.
Temperatura influenţează hrănirea peştilor în toate etapele ei: ingestia de hrană,
digestia, absorbţia nutrienţilor, comportamentul alimentar. La crap, temperaturile scăzute
reduc cantitatea de hrană ingerată, micşorează activitatea enzimelor digestive, astfel că hrana
se menţine mai mult în intestin şi creşte distanţa dintre mese. Viteza tranzitului intestinal
creşte cu temperatura şi atinge un nivel maxim la valori termice apropiate de temperatura
letală.
Creşterea temperaturii duce la creşterea digestibilităţii hranei, proces legat de
cantitatea şi calitatea enzimelor secretate, de domeniul de activitate al enzimelor, de creşterea
nivelului de absorbţie al nutrienţilor şi de modificarea timpului de contact al enzimelor cu
substratul. Astfel se constată că, la ridicarea temperaturii creşte activitatea proteolitică a
pepsinei, creşte absorbţia aminoacizilor la nivelul tubului digestiv iar sinteza proteinelor este
considerabil ameliorată.
Pe plan comportamental, se poate considera că animalul “îşi alege” temperatura la
care metabolismul său este mai eficace. Aceasta este numită temperatura finală preferată şi
este, de obicei, cu câteva grade mai mare decât temperatura optimă de creştere.
Temperatura influenţează în mod determinant reproducerea peştilor. Ei nu se
reproduc decât atunci când temperatura apei a atins nivelul convenabil speciei. Temperatura
la care are loc reproducerea depinde de specie şi populaţie. La păstrăvul curcubeu ea este de 8
– 100 C, la ştiucă de 100 C, la biban de 120C, la crap de 15 – 180C. Este esenţial ca
temperatura de reproducere să fie atinsă la momentul potrivit, altfel peştii nu se mai reproduc.
La salmonidele care se reproduc primăvara, procesul nu mai are loc dacă toamna apa
nu s-a răcit sub 50C, deoarece nu a avut loc ovulaţia. Acest fapt împiedică reproducerea

15
salmonidelor în zonele tropicale şi poate influenţa negativ, în zonele temperate, dacă apele
salmonicole sunt încălzite de afluenţi de la centralele termoelectrice.
Temperatura de reproducere şi pentru desfăşurarea gametogenezei este variabilă, în
funcţie de grupul ecologic de peşti. La peştii stenotermi (criofili şi termofili) fecundaţia are
loc în limite termice largi, de la 00C la 200C. La peştii mezotermi gametogeneza se desfăşoară
la temperaturi de 13 – 15 0C iar fecundaţia are loc la temperaturi cuprinse între 2 0C, la ştiucă
şi 20 0 C la biban. La speciile euriterme pentru gametogeneză este necesar atingerea unui
nivel termic de 10 – 120C, iar pentru fecundaţie 15 – 180C.
Variaţiile mari de temperatură în perioada de reproducere a peştilor au efecte
negative. La ciprinide, o încălzire prematură a apei declanşează reproducerea timpurie. Dacă
urmează o răcire bruscă a vremii are loc o mortalitate în masă a icrelor şi alevinilor.
Temperatura influenţează lungimea perioadei de incubaţie a icrelor şi de eclozare a
alevinilor, la toate speciile. Creşterea temperaturii, în limite rezonabile, duce la scurtarea
perioadei de incubaţie. Răciri bruşte ale apei în perioada de eclozare determină prelungirea
procesului şi apariţia de mortalităţi importante la alevini. În practica reproducerii peştilor este
utilizată noţiunea de grade – zile, ce defineşte produsul dintre temperatura medie zilnică şi
numărul de zile de la fecundare la eclozare. La crap şi şalău eclozarea are loc la 50 – 70 grade
– zile, la somn la 50 – 80 grade – zile, iar la păstrăvul curcubeu la 320 – 330 grade – zile.
Creşterea temperaturii apelor naturale poate avea şi efecte indirecte asupra peştilor:
scade biomasa de diatomee, scade numărul de cladocere şi larve de insecte stenoterme şi
astfel se reduce cantitativ şi calitativ hrana peştilor, efectul fiind diminuarea producţiei de
teleosteni carnivori.
Încălzirea apelor poate perturba şi migraţia peştilor. La anghilele adulte ajunse în zone
cu ape mai calde, provenite de la termocentrale, s-a constatat o oprire a migraţiei către mare,
perturbând astfel reproducerea acestora.

16
 3.2. Lumina
Principala sursă de lumină şi de căldură pentru Pământ şi sistemul nostru planetar o
reprezintă reacţiile termonucleare solare. În afara acestei surse, pe Pământ mai există două
surse de lumină, una naturală şi cealaltă artificială.
Sursa naturală este de origine biologică şi are la bază fenomenul de bioluminiscenţă,
declanşat prin reacţii chimice proprii unor organisme animale şi bacterii.
Sursa artificială a apărut odată cu procesele tehnice elaborate şi exploatate de civilizaţia
industrială.
Lumina solară este compusă dintr-o sumă de radiaţii electromagnetice cu lungimi de
undă diferite: radiaţii cosmice, radiaţii Roentgen, radiaţii ultraviolete, radiaţii vizibile,
radiaţii infraroşii etc.

Intensitatea radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei rămâne neschimbată în

toate punctele de incidenţă, poartă denumirea de constantă solară (I) şi reprezintă cantitatea
de energie, exprimată în calorii, primită de la Soare în timp de 1 minut pe o suprafaţă de
1cm2. Constanta solară are valoarea I = 1,94 cal / cm2 / minut.

Radiaţia solară pătrunsă în atmosferă suferă modificări importante care afectează atât
compoziţia spectrală cât şi intensitatea sa. Aceste modificări sunt cauzate de absorbţia şi
difuzia radiaţiilor solare de către aerul atmosferic.
Absorbţia radiaţiilor solare este produsă de ozon, bioxidul de carbon, vaporii de apă
şi alte particule conţinute de atmosferă. Se apreciază că diminuarea intensităţii radiaţiei
cauzate de factorii enumeraţi poate reprezenta 10–16% din valoarea radiaţiei de la limita
superioară a atmosferei.
Difuzia radiaţiei solare reprezintă împrăştierea, prin abateri repetate a acesteia, de
către moleculele gazelor ce compun atmosfera şi particulele solide sau lichide în suspensie.
Prin difuzie energia radiaţiei solare se reduce cu circa 9%. Aceasta se cumulează cu energia
absorbită, astfel că cele două fenomene determină împreună o diminuare a intensităţii
radiaţiei solare în apropierea solului de circa 25%.
Energia solară care ajunge la sol poartă numele de radiaţie solară directă. Ea
reprezintă principala sursă energetică pentru ecosferă şi prezintă o dinamică diurnă şi anuală,
reglată de o serie de factori.
Dinamica diurnă a intensităţii radiaţiei solare directe într-o zi senină este
caracterizată printr-o oscilaţie simplă: intensitatea creşte odată cu ridicarea (aparentă) a
17
Soarelui deasupra orizontului, atinge o valoare maximă la amiază şi scade apoi până la apus
când se anulează total. O serie de factori, în special prezenţa norilor, dar şi a altor particule în
atmosferă, pot modifica mersul diurn normal.
Dinamica anuală a intensităţii radiaţiei directe este determinată de variaţiile periodice
ale înălţimii Soarelui, precum şi de transparenţa atmosferei. Ca rezultat al acţiunii acestor
factori, maximum de intensitate se produce în ultimele luni ale primăverii sau în prima lună a
verii, şi nu în plină vară când transparenţa diminuează din cauza impurităţilor. Minimum
intensităţii solare se înregistrează în luna decembrie, când Soarele are cea mai mică înălţime
deasupra orizontului.
Altitudinea este un alt factor care influenţează intensitatea radiaţiei solare. Aceasta
creşte cu altitudinea, ca urmare a reducerii masei atmosferice şi a creşterii transparenţei.
Reflexia radiaţiei sau albedoul reprezintă raportul procentual dintre radiaţia
reflectată şi cea incidentă. Albedoul atestă faptul că o parte din radiaţia incidentă la nivelul
solului este reflectată. Pământul, ca planetă, are un albedou general de 40%.
Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe naturale depinde de proprietăţile fizice,
îndeosebi de culoarea acestora, de înălţimea Soarelui deasupra orizontului şi de alţi factori.
Albedoul suprafeţelor acvatice este în general mai mic decât al solurilor, cu valori de
6-7% vara şi 12–15% iarna. El creşte foarte mult la poziţiile joase ale Soarelui.
Albedoul are un rol important în formarea climatelor globului. Astfel, datorită
albedoului ridicat al zăpezii se asigură menţinerea calotelor polare de gheaţă, deşi suma
radiaţiei solare incidente este suficientă, în aceste regiuni, pentru a topi zăpada căzută anual.
Expoziţia şi panta versanţilor influenţează puternic atât intensitatea radiaţiei cât şi
durata insolaţiei.
Pe baza calculării cantităţii de energie radiantă primită de versanţi cu diferite expoziţii
şi înclinări ale pantelor într-un an, la latitudinea de 450N, se poate constata că cea mai mare
cantitate de energie este primită de versanţii sudici, cu o pantă 300, urmată de versanţii estici
sau vestici cu aceeaşi pantă. Cea mai mică cantitate de energie radiantă este primită de
versanţii nordici cu o pantă de 900.
În regiunile intertropicale, diferenţele dintre expoziţii sunt foarte mici, iar la amiază
dispar cu totul. Situaţia este asemănătoare în regiunile polare, unde predomină radiaţia difuză.

Lumina constituie unul din factorii abiotici principali pentru plantele din mediul
acvatic, influenţând răspândirea acestora în masa apei şi producţia de substanţă organică. La
organismele animale, lumina determină majoritatea bioritmurilor, la unele specii acţionează
18
direct asupra unor procese vitale precum dezvoltarea gonadelor sau declanşarea reproducerii
sexuate.
Lumina care pătrunde în apă este absorbită progresiv şi dispersată în mediu până ce
dispare la o anumită adâncime numită nivel de extincţie, care variază în funcţie de lungimea
de undă. Radiaţiile infraroşii sunt aproape imediat absorbite la adâncimi foarte mici, urmează
cele roşii, oranj, galbene, verzi şi violete. Cel mai adânc pătrund radiaţiile albastre, aceasta
explică coloraţia albastră a apelor adânci.
Cantitatea de lumină care pătrunde într-un ecosistem acvatic depinde de latitudine, de
intensitatea radiaţiei solare, de unghiul de incidenţă al radiaţiei solare, de starea suprafeţei
apei. O rază de lumină care cade pe suprafaţa apei este parţial absorbită, parţial reflectată,
proporţia undelor reflectate depinzând de unghiul de incidenţă al radiaţiei.
Cantitatea de lumină reflectată de apă depinde şi de starea suprafeţei apei. De
exemplu, în aceleaşi condiţii de incidenţă a radiaţiei luminoase (350), o suprafaţă netedă
reflectă 5% din radiaţia solară, una uşor vălurită de vânt 17%, iar una puternic vălurită 30%.
Un strat de gheaţă de 45 cm grosime permite pătrunderea doar a 5% din radiaţia incidenta la
suprafaţa ei (Papadopol, 1978).
Cantitatea şi calitatea luminii ce pătrunde într-un mediu acvatic depinde de
transparenţa, culoarea apei, cantitatea de suspensii, densitatea organismelor planctonice şi de
lungimea de undă a radiaţiei luminoase. Astfel radiaţiile roşii, galbene şi ultraviolete sunt
absorbite în zonele mai de suprafaţă, iar cele verzi, albastre şi ultraviolete pătrund mai
profund.
În funcţie de cantitatea şi calitatea luminii care pătrunde în apă, în masa apei, pe
verticală, se disting doua zone mari: zona fotică, de la suprafaţa apei până la maximum 1500
m şi zona afotică, de la 1500 de metri până la cele mai mari adâncimi.

Bioluminiscenţa este proprietatea unor organisme vii de a emite lumina. La

protozoare bioluminiscenţa este produsă de unele incluziuni grase, la celenterate, viermi şi la
majoritatea moluştelor de secreţia unor glande specializate, iar la crustacee, cefalopode şi
peşti de organe bine individualizate.
Lumina emisă de organismele acvatice este rezultatul unor reacţii biochimice în
prezenţa oxigenului: luciferina sub influenţa enzimei luciferaza şi a oxigenului formează
oxiluciferina, cu proprietăţi luminiscente.
Se consideră că în lumea animală bioluminiscenţa are rolul de a lumina zona din
apropierea animalului, de a atrage prada spre răpitor, este un mijloc de intimidare a
19
duşmanilor, serveşte la recunoaşterea indivizilor de sexe diferite în scopul reproducerii sau la
formarea grupurilor de indivizii în cazul speciilor gregare.

Adaptări ale organismelor faţă de lumină

Adaptările organismelor vegetale şi animale sunt legate de intensitatea luminii şi de
durata ei. Principalele adaptări legate de lumină sunt fotofilia, fotoperiodismul şi
fototropismul.
Fotofilia reprezinta exigenţa plantelor şi animalelor în raport cu intensitatea
radiaţiilor luminoase. Există plante fotofile, adaptate la intensităţi ridicate ale radiaţiilor
luminoase (mesteacăn, salcâm, larice) şi plante fotofobe (Oxalis acetosela). In cazul
animalelor, fotofobia se manifesta pregnant la organismele care trăiesc în peşteri şi zonele
afotice ale oceanului planetar. La unele specii apar şi o serie de modificări anatomice si
funcţionale, cum ar fi depigmentarea şi atrofierea, uneori până la dispariţie a ochilor.
Fototropismul reprezintă proprietatea unor organe ale plantelor sau a unor organisme
în ansamblul lor de a se deplasa într-o anumită direcţie în funcţie de prezenţa şi intensitatea
luminii. La plante, care sunt fixate pe substrat, mişcările fototrope constau în orientarea unor
părţi sau a plantei întregi către sursa de lumină, de exemplu, capitulul de la floarea soarelui.
La multe animale lumina declanşează deplasarea acestora spre sursa de lumină
(fototropism pozitiv) sau în sens opus (fototropism negativ). Multe animale planctonice sunt
fototrope pozitive pentru anumite intensităţi ale luminii, ridicându-se spre păturile superioare
ale apei (cu hrană mai bogată) în anumite ore, evitând astfel concurenţa altor competitori.
Animalele bentonice sunt, de obicei fototrope negative.
Fotoperiodismul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale organismelor la
duratele variabile de iluminare şi de întuneric. Acest fenomen joacă un mare rol în viaţa
diverselor vieţuitoare. Mobilul principal al fotoperiodismului este alternanţa zilei şi nopţii,
durata acestora variind semnificativ în decursul anului la latitudinile medii şi înalte.
Perioada luminoasă din cursul zilei sau fotoperioada joacă un rol esenţial în multe
procese, controlând germinarea plantelor, înfloritul, intrarea în repaus sau reluarea creşterii
apexului ramurilor, căderea frunzelor în cursul toamnei la plantele cu frunze căzătoare.

La animale, variaţia duratei perioadei luminoase determină un ansamblu de

bioritmuri, mai importante fiind ritmul circadian şi ritmul sezonier.
Ritmul circadian sau nictemeral este legat de alternanţa zi noapte şi este controlat de
un orologiu biologic. El asigură starea de veghe a organismelor animale între anumite
20
perioade de timp, după care se instalează perioada de repaus. La animalele acvatice, cum sunt
nevertebratele planctonice, se manifestă migraţii periodice pe verticală în cursul unei zile.
,,Norii" de zooplancton coboară la adâncime în cursul zilei când insolaţia este puternică,
ridicându-se la suprafaţă în intervalul cu lumină redusă sau întuneric.
Datorită existenţei luminii, animalele percep culorile, formele şi mişcările şi şi-au
dezvoltat o serie de adaptări utile supravieţuirii în condiţiile concrete ale biotopului, precum
mimetismul, homocromia, imitaţia.
Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale a corpului
unor animale ce au mijloace eficiente de apărare (ace cu venin, muşcături veninoase, gusturi
sau mirosuri neplăcute, etc.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. De
exemplu unii şerpi neveninoşi imită forma şi coloritul unor şerpi veninoşi.
Homocromia reprezintă capacitatea unui animal da a căpăta culoarea substratului pe
care trăieşte pentru a nu fi observat de duşmani. Astfel de strategii adoptă cameleonii, unele
specii de şopârle şi şerpi, caracatiţele. Avantajele homocromiei constă în faptul că animalul
poate scăpa neobservat de duşman sau animalul poate prinde o victimă ce nu-l sesizează
datorită coloritului.
Imitaţia reprezintă capacitatea unui animal de a imita culoarea sau forma unor părţi
ale substratului pe care trăieşte. De exemplu, unele omizi imită frunze sau ramuri uscate sau
unii fluturi imită forma şi coloraţia unor frunze.

21
 3.3. Apa şi umiditatea
Apa reprezintă un factor esenţial al vieţii, atât ca element constitutiv al organismelor,
cât şi ca mediu de desfăşurare a proceselor biochimice, fiziologice şi ecologice.

3.3.1. Însuşiri ale apei

Caracteristicile principale ale apei cu implicaţii ecologice sunt: structura moleculei de
apă, densitatea, vâscozitatea, tensiunea superficială, capacitatea calorică, conductibilitatea
termică şi puterea de solvire.

Densitatea apei este raportul dintre volum şi greutate. Ea variază în funcţie de

temperatură, salinitate, presiune, concentraţia de substanţe în suspensie. Modificarea
particulară a densităţii apei în funcţie de temperatură este o altă anomalie a proprietăţilor ei
termodinamice. Prin ridicarea temperaturii apei de la 00C la 40C structura ei se modifică,
moleculele ei se apropie încât la 40C atinge densitatea maximă, egală cu 1. Prin încălzirea
apei în continuare moleculele se dispun din ce în ce mai lax, densitatea şi greutatea specifică
scad. Gheaţa având densitatea mică, acţionează în timpul iernii ca un izolator termic,
împiedicând îngheţarea apei până la fundul bazinelor şi moartea organismelor acvatice.
Vâscozitatea sau frecarea internă este rezistenţa pe care o opune un fluid unui corp
care se mişcă în el. Vâscozitatea este proporţională cu secţiunea transversală a corpului, cu
viteza cu care se mişcă şi invers proporţională cu temperatura. Unitatea de măsură a
vâscozităţii este poazul (pz) cu submultiplii săi centipoazul (1 cpz = 1/100 pz) şi milipoazul
(1 mpz = 1/1000 pz).
Mărimea vâscozităţii apei influenţează profund viaţa organismelor acvatice. Cum la
00C vâscozitatea este aproape de două ori mai mare decât la 250C, înseamnă că un organism
planctonic, la 250C cade de două ori mai repede decât la 00C. Forţa de frecare în apă este de
aproape 100 de ori mai mare decât în aer, prin urmare vieţuitoarele acvatice au de învins forţe
mult mai mari decât cele aeriene.
Tensiunea superficială este forţa care acţionează la suprafaţa de separaţie a unui
lichid în mediu gazos. Dacă în interiorul lichidului moleculele sunt atrase în toate direcţiile
formând un sistem echilibrat de forţe, la suprafaţa sa moleculele sunt unite prin forţele
tensiunii superficiale formând o peliculă ce nu poate fi ruptă decât prin aplicarea unei forţe
mai mari.
Tensiunea superficială se măsoară în dine/cm2, valoarea ei fiind influenţată de
temperatura, conţinut de săruri, etc. Datorită tensiunii superficiale, pelicula de la suprafaţa
22
apei poate servi ca substrat de locomoţie pentru organismele ce populează suprafaţa apei sau
de susţinere pentru cele ce trăiesc sub ea.
Capacitatea calorică reprezintă puterea de înmagazinare a căldurii. În cazul apei,
aceasta este de circa 10 ori mai ridicată decât a fierului. Această capacitate calorică ridicată
face ca apa să înmagazineze în perioada caldă o cantitate mare de căldură, pe care apoi o
cedează treptat mediului.
Conductibilitatea termică este capacitatea unui element de a conduce căldura.
Conductibilitatea termică scăzută a apei face ca apa să cedeze treptat căldura mediului. Aşa
se explică faptul că în timpul iernii lacurile de acumulare joacă rol de adevărate calorifere
naturale pentru zonele învecinate.
Temperatura latentă de vaporizare a apei şi de topire a gheţii sunt corelate cu
capacitatea calorică mare a apei şi cu conductibilitatea ei termică scăzută. Pentru
transformarea apei în vapori este necesară o cantitate de energie calorică de 539 cal/g, adică
de 5 ori mai mare decât cea de fierbere. Aşa se explică evitarea supraîncălzirii păturii
superficiale a ecosistemelor acvatice: odată cu încălzirea apei sub acţiunea radiaţiei solare are
loc şi un consum de energie termică prin evaporare. Temperatura latentă de topire a gheţii
este de asemenea ridicată, de 79,4 cal/g.
Temperatura de solidificare a apei este ridicată comparativ cu a altor compuşi (acid
carbonic - 570C, amoniac lichid -750C, metan -1850C). Importanţa biologică a acestei
caracteristici constă în faptul că la temperaturi în jur de 00C, în organisme pot avea loc multe
procese biologice care nu ar fi posibile la temperaturi mai scăzute.
Dilatarea apei la solidificare este o proprietate similară argintului şi bismutului,
contrar altor elemente sau compuşi care prin răcire se comprimă, atingând densitatea maximă
la solidificare. În timpul îngheţării apa îşi măreşte volumul iniţial cu 9%, moleculele au o
dispoziţie mai laxă, greutatea specifică se măreşte, încât gheaţa formată pluteşte pe suprafaţa
apei.
Densitatea mai mică a gheţii şi conductibilitatea termică scăzută face ca gheaţa să se
comporte ca un izolator termic, împiedicând îngheţarea apei în profunzimea bazinelor
acvatice şi asigurând o temperatură relativ constantă în masa apei, în perioada de iarnă.
Puterea de solvire a apei face ca apele naturale să apară ca o soluţie în care sunt
dizolvate săruri minerale, substanţe organice şi gaze, substanţe care provin din aer, din sol
sau din activitatea metabolică a organismelor. Apa este un foarte bun solvent pentru aproape
toate substanţele, fiind de aceea un mediu ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. Ea

23
reprezintă, ca urmare a acestei însuşiri, un adevărat cărăuş pentru elementele biogene care
devin astfel accesibile vieţuitoarelor în medii foarte variate.

3.3.2. Surse de apă din atmosferă

În atmosferă apa se găseşte sub formă de vapori care, prin condensare, generează
precipitaţiile, care asigură necesarul hidric al ecosistemelor terestre, precum şi umezeala sau
umiditatea atmosferică.
Umiditatea atmosferică este dată de vaporii de apă din troposferă care imprimă
aerului o anumită umiditate. Cea mai mare cantitate a acestor vapori provine din evaporarea
apei oceanelor, mărilor, lacurilor şi râurilor. La aceasta mai contribuie şi evaporarea apei din
sol, transpiraţia plantelor şi animalelor.
Vaporii de apă care se acumulează într-o anumită regiune sunt răspândiţi în atmosferă
atât vertical cât şi orizontal, fiind transportaţi pe distanţe apreciabile. Aşa se explică faptul că
şi în regiunile cele mai aride aerul conţine vapori de apă.
Umiditatea atmosferică variază în funcţie de anumiţi factori. În general, ea evoluează
invers proporţional cu temperatura, astfel că în timpul amiezii (orele 12,00 – 16,00) şi în
cursul verii din zona temperată ea înregistrează valori minime. De asemenea, ea este maximă
în apropierea solului şi descreşte în altitudine.
Din condensarea vaporilor de apă iau naştere o serie de produse meteorologice cum
sunt: roua, bruma, chiciura, poleiul, ceaţa şi norii. Se crează în acest fel condiţii ca apa din
atmosferă să ia contact cu solul şi biocenozele pe care aceasta le conţine, intrând astfel în
circuitul biotic.
Precipitaţiile reprezintă apa lichidă şi solidă pe care o primeşte suprafaţa terestră din
atmosferă, prin cădere din nori. Precipitaţiile se prezintă sub următoarele forme: ploaie,
zăpadă, grindină, măzăriche, lapoviţă, burniţă.
Precipitaţiile constituie un factor de mediu de importanţă fundamentală, nu numai
pentru repartiţia şi funcţionarea ecosistemelor terestre, dar şi pentru o serie de ecosisteme
acvatice.
Pentru activitatea ecosistemului este foarte importantă şi repartiţia în timp a
precipitaţiilor. În zona ecuatorială repartiţia este uniformă. Relativ uniformă este şi în zonele
temperate. În schimb, în zonele tropicale şi subtropicale ploile se concentrează în sezonul
ploios, adică vara, în restul anului vieţuitoarele trebuind să suporte o pronunţată secetă.
Zonele tropicale sunt cele mai sărace în precipitaţii, între 200 şi 350 latitudine
întinzându-se cele mai mari deşerturi ale Terrei. Cantitatea de precipitaţii din unele regiuni
24
ale Saharei nu depăşeşte 5mm/m2 anual. În România, cantitatea medie anuală de precipitaţii
variază între 359 – 1400mm/m2.

3.3.3. Apa din sol

Apa din sol se poate găsi sub mai multe forme, cu roluri diferite în viaţa organismelor
edafice: apa higroscopică, apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa gravitaţională este apa care după ploaie umple interstiţiile mari din sol şi se
infiltrează datorită forţei gravitaţionale. Este forma de apă cea mai utilizată de către plante.
Dacă solul nu dispune de un drenaj normal (situaţia frecventă în cazul solurilor argiloase) apa
gravitaţională nu se poate infiltra. În aceste condiţii se poate forma o peliculă de apă la
suprafaţa solului.
Apa capilară umple spaţiul porilor din sol a căror dimensiuni variază între 0,2–0,8
microni şi se deplasează datorită tensiunii superficiale sau presiunii osmotice. Ea este
utilizabilă de către plante, într-o anumită măsură, în special în perioadele lipsite de
precipitaţii. Dacă dimensiunea porilor în care se găseşte această apă este redusă, plantele nu o
pot folosi.
Apa higroscopică este absorbită din atmosferă de către particulele de sol, de care se
fixează sub forma unei pelicule fine. Ea este reţinută foarte strâns de particulele de sol astfel
că în mod obişnuit nu poate fi utilizată de către plante.
Disponibilitatea în apă a solului pentru plante corespunde diferenţei, exprimată în
procente, dintre capacitatea de reţinere a pământului şi umiditatea solului la punctul de
vestejire a plantelor.

3.3.4. Adaptări ale plantelor la deficitul hidric

După raportul faţă de cantitatea apei în care trăiesc, plantele se împart în trei categorii:
higrofile, mezofite şi xerofite.
Plantele higrofile populează biotopii tereştri umezi. Ele se deosebesc de higrofite,
care trăiesc în ecosisteme acvatice şi sunt total sau parţial acoperite de apă.
Mezofitele sunt plante care necesită cantităţi moderate de apă pentru dezvoltare şi sunt
capabile să tolereze, de obicei, alternanţa sezonului cald şi cel umed. Ele nu dispun de
adaptări speciale, nici pentru umezeală, nici pentru uscăciune.
Xerofitele sunt plante adaptate să trăiască în medii cu un deficit permanent sau
sezonier de apă. Pentru a face faţă deficitului de hidric, plantele s-au adaptat sub raport

25
morfologic şi fiziologic prin reducerea transpiraţiei, valorificarea eficientă a resurselor de
apă, acumularea de rezerve proprii de apă.
Reducerea transpiraţiei prin stomate se realizează în diferite feluri. La unele xerofite
stomatele se află în adâncituri, sub suprafaţa generală a frunzei, astfel că vaporii de apă nu se
dispersează imediat în atmosferă. La unele specii aceste adâncituri sunt acoperite cu peri.
Protecţia stomatelor la graminee se face pe altă cale, prin răsucirea frunzelor spre interior,
formându-se astfel un tub în care mişcarea aerului şi evacuarea vaporilor rezultaţi prin
transpiraţie se face mult mai lent.
Transpiraţia prin stomate poate fi redusă şi prin reducerea numărului frunzelor, adesea
până la dispariţia totală. În aceste cazuri rolul asimilator este preluat de ramurile mai subţiri
ale plantelor care se lăţesc şi se transformă în cladodii, ca la unele specii de Ruscus. În alte
cazuri, activitatea asimilatorie este preluată de peţiol, cum se remarcă la multe specii de
Acacia.
Pentru reducerea pierderilor cuticulare de apă, la unele plante apare o epidermă
pluristratificată, la altele cuticula se îngroaşă şi se poate acoperi cu un strat de ceară sau peri
deşi care formează o adevărată pâslă la unele specii. Din acest motiv, transpiraţia cuticulară la
xerofite este de 10 – 20 de ori mai redusă decât la mezofite.
La numeroase xerofite, frunzele sau ramurile se transformă în spini, ca la Prunus şi la
Cactaceae. Spinii joacă un rol dublu: economie de apă şi apărare împotriva erbivorelor mari.
Pentru valorificarea eficientă a resurselor de apă din sol sau din atmosferă au apărut
o serie de adaptări morfologice şi fiziologice la nivelul sistemului radicular.
La unele xerofite rădăcinile se ramifică foarte mult şi se întind în suprafaţă pentru a
cuprinde un volum mare de sol, din care să-şi extragă apa, de exemplu, la unele specii de
graminee şi de pelin ( Artemisia).
O altă adaptare constă în creşterea puternică a rădăcinii pe verticală fără multe
ramificaţii, astfel că ea ajunge la apa freatică. Această adaptare este specifică pentru lucernă
sau la spinul deşertului ( Alhagi camelorum), unde rădăcina poate ajunge la 10 – 15m.
Uneori adaptările morfologice sunt însoţite de cele fiziologice cum ar fi creşterea
presiunii osmotice a sucului celular, care poate ajunge la 60 – 80 atmosfere. În aceste condiţii
planta poate absorbi şi unele rezerve de apă capilară din sol.
Un caz aparte îl reprezintă specia xerofită Welwitschia mirabilis care creşte în deşertul
Nabibei din sud – vestul Africii, într-o zonă în care singura sursă practică de umezeală o
reprezintă ceaţa adusă de briza marină şi care echivalează cu 50mm precipitaţii anuale.
Rădăcinile plantei nu ajung la umezeala profundă din nisip şi au doar rolul de fixare în sol. Pe
26
tulpina scurtă, care nu depăşeşte 1,5-1,8m, nici la plantele foarte bătrâne (1500 ani) sunt
fixate două frunze late cu creştere bazală continuă, cu lungimea de până la 8m. Vârful lor se
înclină spre sol şi ţesuturile mor în contact cu nisipul fierbinte. Stomatele, în număr de peste
22.000 pe cm2, sunt dispuse pe ambele feţe ale frunzei şi se deschid pe durata brizelor,
absorbind umezeala atmosferică, după care se închid ermetic.

Acumularea unor rezerve proprii de apă, reprezintă o altă modalitate de adaptare a

plantelor la deficitul hidric. Unele plante s-au adaptat la condiţii de secetă prin acumularea
apei în ţesuturi, adaptare care le-a conferit şi o denumire corespunzătoare, respectiv de plante
suculente. Acumularea de apă se face la unele specii în frunze ( Crasssulaceae) sau tulpini
(Cactaceae, Euphorbiaceae). Apa se acumulează în perioadele ploioase şi asigură necesarul
fiziologic şi pe perioadele secetoase. Pentru reducerea pierderilor prin transpiraţie stomatele
acestor plante sunt închise ziua şi deschise noaptea. Intensitatea redusă a proceselor
metabolice explică şi creşterea lentă a acestor plante.

3.3.5. Adaptări ale animalelor la lipsa de apă

Limitarea resurselor de apă din mediu a dus la apariţia a numeroase adaptări
anatomice, morfologice, fiziologice şi comportamentale la animalele care trăiesc în medii
uscate. Ele reduc la minimum pierderile de apă şi asigură folosirea cu maximum de eficienţă
a resurselor disponibile.
Cele mai eficiente adaptări morfologice ale animalelor la lipsa de apă sunt
impermeabilitatea tegumentelor şi lipsa glandelor sudoripare.
Impermeabilitatea tegumentelor se întâlneşte la insecte, reptile, păsări şi mamifere şi
reprezintă condiţia esenţială pentru animalele care populează mediile uscate. La reptile şi
mamifere au apărut specii bine adaptate la uscăciune, în timp ce la amfibieni, care au
tegumente permeabile, supravieţuirea este posibilă numai în mediile umede.
Dintre nevertebratele cele mai bine protejate din punct de vedere al tegumentelor sunt
insectele, la care se întâlnesc şi grupe taxonomice clar xerofile.
La unele vertebrate ca rozătoarele şi antilopele de deşert, tegumentele sunt lipsite
aproape complet de glande sudoripare, conservând şi pe această cale rezervele proprii de
apă.
Adaptările fiziologice ale animalelor la lipsa de apă pot îmbrăca diferite aspecte:
utilizarea apei de metabolism, reducerea eliminării de urină, reducerea transpiraţiei.

27
 Apa de metabolism, rezultată prin oxidare a materiilor grase acumulate de organism,
permite unor insecte, mamifere şi păsări să trăiască fără a bea apă. Apa de metabolism nu
trebuie confundată cu cea conţinută de hrană, vegetală sau animală, utilizată de consumatori.
Dromaderul este un exemplu de mamifer adaptat la viaţa din deşert. Vara, pe timp de
secetă, hrănindu-se doar cu plante uscate, dromaderul poate rezista fără apă două săptămâni,
timp în care se reduce eliminarea urinei, iar necesarul de apă este asigurat prin oxidarea
rezervelor de grăsime din cocoaşă. În acest interval are loc şi reducerea transpiraţiei, iar
temperatura corpului variază în corelaţie cu cea a mediului, cu o amplitudine de până la
6,20C.
Şoarecele de buzunar (Dipodomys) este considerat singurul mamifer care poate trăi
numai cu apă metabolică. El îşi concentrează extraordinar urina (de cinci ori mai mult decât
cea umană) şi lichidele sale interioare. Fecalele sunt foarte uscate, iar temperatura corpului
poate creşte foarte mult. Pe lângă alte adaptări fiziologice suplimentare şi utile conservării
apei se mai adaugă şi ritmul nictemeral de activitate, concretizat prin părăsirea adăpostului
subteran numai în timpul nopţii.
Animalele pot rezista condiţiilor de uscăciune din mediu şi printr-o serie de adaptări
comportamentale. Numeroase specii de deşert se feresc de excesul de căldură şi uscăciune
înfundându-se în nisip. Acest comportament se întâlneşte şi la unii amfibieni, cum este
broasca Heleioporus pictus din Australia, care trăieşte în vizuini adânci de până la 0,5m, unde
depune ouăle şi mormolocii eclozează îndată ce plouă.
Un comportament specific pentru animalele care populează biotopi cu un anumit grad
sau frecvenţă a aridităţii îl reprezintă deplasările, care pot îmbrăca trei forme: migraţii,
emigrări şi nomadism.
Migraţiile reprezintă o reacţie comună a multor mamifere şi păsări din regiunile
supuse unui ritm sezonier de uscăciune a mediului şi constau în deplasările din zonele uscate
şi revenirea în acei biotopi în perioada ploioasă.
Emigrările sunt deplasări definitive dintr-un climat care a devenit prea arid. Un
exemplu clasic este părăsirea definitivă a savanei de către erbivorele mari (elefanţi, girafe,
rinoceri) acum câteva mii de ani, atunci când clima savanei s-a aridizat, transformându-se în
deşert.
Nomadismul este specific unor mamifere care efectuează deplasări către anumite
păşuni şi surse de apă, fără a reveni în mod regulat la punctul de plecare. Se includ aici, într-o
anumită măsură şi migraţiile lăcustelor, a căror hrană poate deveni insuficientă din lipsa apei.

28
 3.3.6. Adaptări ale organismelor la viaţa acvatică
Vieţuitoarele care trăiesc în mediul acvatic s-au adaptat să populeze mediile cele mai
prielnice, respectiv zona trofogenă a pelagialului, favorabilă sub raport termic, fotic şi
nutritiv.
Masa apei este populată cu organisme animale şi vegetale care împreună formează
pelagosul. În funcţie de locul lor de trai şi de existenţa organelor de deplasare activă,
pelagosul este format din următoarele asociaţii de organisme: pleuston, neuston, plancton şi
necton.
Pleustonul cuprinde comunităţi de organisme acvatice vegetale sau animale, a căror
corp parţial emers pluteşte la suprafaţa apei şi a căror deplasări pasive sunt condiţionate în
cea mai mare parte de curenţii de aer.
În lacurile dulci, pleustonul este reprezentat prin plante cu frunze plutitoare, nefixate
prin rădăcini precum iarba-broaştei (Hidrocharis morsus ranae), lintiţa (Lemna trisulca,
Lemna minor, L. polirrhiza, L. gibba, L. arrhiza), peştişoara (Salvinia natans).
Hidrobionţii pleustonului prezintă adaptări atât pentru viaţa acvatică cât şi pentru cea
aeriană: coloraţia criptică protectoare, rezistenţă faţă de acţiunea radiaţiei solare puternice,
respiraţia aeriană, etc.
Neustonul este o comunitate de organisme acvatice animale sau vegetale a cărui ciclu
vital este legat de pelicula superficială a apei. Dezvoltarea neustonului este favorizată de
starea mai liniştită a apelor de suprafaţă, din acest motiv este mai abundent în anumite zone
ale ecosistemelor stagnante, unde mişcările apei sunt relativ reduse, fie datorită dezvoltării
vegetaţiei şi existenţei unor obstacole naturale, fie datorită formei specifice a litoralului care
formează goluri liniştite.
În funcţie de zona în care trăiesc organismele la interfaţa aer-apă, neustonul poate fi
împărţit în epineuston şi hiponeuston.
Epineustonul este format din organisme care folosesc pelicula superficială a apei ca
substrat de susţinere. Organismele epineustonice sunt menţinute la suprafaţă datorită tensiunii
superficiale mari a apei şi elasticităţii peliculei superficiale a acesteia. În funcţie de
apartenenţa hidrobiontilor la unul din regnuri, epineustonul poate fi epifitoneuston, format din
plante ce trăiesc în pătura superioară a peliculei de apă şi epizooneuston, format de speciile de
animale legate de această zonă.
29
 Speciile ce intră în componenţa epineustonului au o serie de adaptări precum
tegumentul hidrofob, ce împiedică udarea corpului, rezistenţa sporită la acţiunea directă a
radiaţiei solare, etc.
Hiponeustonul este format din hidrobionţi aparţinând unor specii ce populează pătura
superficială a apei cu o grosime de 1-5 cm, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Este
format din specii diatomee, protozoare, viermi, moluşte, crustacee, insecte, etc.
Zona superficială a apei se caracterizează printr-o fluctuaţie nictimerală şi sezonieră
accentuată a temperaturii, salinităţii, concentraţiei gazelor, a cantităţii de lumină. Datorită
acestui lucru, organismele hiponeustonice prezintă o serie de adaptări particulare precum
existenţa unor învelişuri ale corpului hidrofile, pigmentaţia corpului cu rol protector faţă de
radiaţia solară, culoarea criptică protectoare sau transparenţa corpului, fototaxismul pozitiv,
adaptări privind nutriţia cu substanţe organice, etc.
Planctonul este o comunitate de organisme vegetale sau animale care întreaga lor
perioadă ontogenetică sau numai în anumite stadii ale acesteia se menţin în stare de plutire
liberă, mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei.
Adaptările organismelor acvatice la viaţa planctonică le asigură flotaţia şi deplasarea
în masa apei cu un consum energetic minim.
Flotaţia sau plutirea activă este procesul prin care hidrobionţii se scufundă în masa
apei cu o viteză minimă datorită unor adaptări morfologice, fiziologice, biochimice şi
comportamentale.
Organismele planctonice se adaptează la plutirea liberă în masa apei fie prin scăderea
greutăţii restante, fie prin mărirea suprafeţei lor portante sau prin utilizarea simultană a celor
două mecanisme.
Micşorarea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează prin adaptări morfologice
şi fiziologice precum micşorarea părţilor dense ale corpului, cum sunt frustulele diatomeelor
sau reducerea formaţiunilor scheletice la radiolari şi moluşte, prin micşorarea greutăţii
specifice a organismului prin acumularea de produşi graşi (uleiuri sau grăsimi) ca substanţe
de rezervă, care îmbunătăţesc flotaţia.
Alte organisme planctonice îşi reduc greutatea restantă prin apariţia de incluziuni
gazoase, cavităţi aeriene şi alte formaţiuni cu rol de flotori, precum cele întâlnite la unele
specii de cianoficee, cloroficee şi la unii zooplancteri (sifonofore, moluşte, etc).
Un alt mecanism fiziologic de micşorare a greutăţii restante este înlăturarea din
protoplasmă şi ţesuturi a unor produşi grei de metabolism precum ionii de calciu şi magneziu

30
şi acumularea unor produşi mai uşori, fenomen întâlnit la unele specii de alge, celenterate,
moluşte, tunicate, etc.;
Reducerea greutăţii restante a hidrobionţilor se realizează şi prin creşterea conţinutului
de apă din organism, prin hidratare celulară şi tisulară, până la apropierea densităţii corpului
de cea a mediului. Aşa se întâmplă la unele specii animale marine (sifonofore, meduze,
ctenofore) la care conţinutul în apă poate ajunge până la 99% din greutatea lor.
Mărirea suprafeţei portante reprezintă o modificare adaptativă prin care se măreşte
gradul de flotaţie al organismelor planctonice, în general, dar şi suprafaţa de absorbţie a
sărurilor minerale nutritive aflate în concentraţii relativ reduse în mediul acvatic, fapt
deosebit de important pentru organismele fitoplanctonice.
Mărirea suprafeţei portante a hidrobionţilor se realizează prin diferite mecanisme
precum micşorarea taliei organismului, fapt ce modifică raportul volum/suprafaţă, crescând
capacitatea de plutire (majoritatea organismelor planctonice au talii cuprinse între 50-60µ şi
1mm) sau prin modificarea formei corpului, fenomen realizat prin aplatizarea corpului
întâlnită la unele diatomee (Planctoniella) sau flagelate (Leptodiscus) sau prin alungirea
corpului (Synedra, Rhizosolenia).
Alte specii planctonice îşi măresc suprafaţa portantă prin formarea de colonii
globuloase, ca la unele cloroficee (Pediastrum) şi diatomee (Fragillaria) sau prin asocierea în
colonii catenare liniare (Melosira, Zygnema), spirale (Anabaena) sau în zig-zag (Tabellaria).
Alte specii îşi cresc suprafaţa portantă prin emiterea de prelungiri ale corpului sau prin
prezenţa unor prelungiri sau apendici.
Nectonul cuprinde grupări de populaţii animale care au organe de locomoţie bine
dezvoltate şi se deplasează activ în masa apei, chiar împotriva curenţilor puternici, în căutare
de locuri de hrănire, reproducere şi de iernare.
În apele dulci, nectonul adevărat este reprezentat de speciile de peşti bune înotătoare,
la care se adaugă unele specii de reptile (ţestoasa de apă, şarpele de apă), unii batracieni
(tritonii şi broaştele de lac) şi chiar unele specii de insecte acvatice (Dytiscus marginalis,
Hydrous piceus, Gyrinus notatus).
În apele marine, în afară de peşti, nectonul este reprezentat prin diferite specii de
chelonieni (Chelys fimbriata, Chelidra serpentina), şerpi (Pelamys platurus), balene (Balena
myticetus), caşaloţi, (Kogia breviceps), delfini (Phocaena phocaena, Delphinus delphis,
Tursiops truncatus), etc.
Organismele nectonice au căpătat în decursul evoluţiei lor o serie de însuşiri
adaptative ce facilitează deplasarea activă prin înot, precum modificarea formei corpului în
31
sensul creşterii calităţilor hidrodinamice, cu atât mai accentuat cu cât trăiesc în ape mai
rapide (majoritatea speciilor de peşti), prin accentuarea însuşirilor hidrofobe sau hidrofuge ale
învelişului extern al corpului (la rechini, delfini), prin modificarea structurii membrelor,
precum la insectele acvatice şi la mamiferele secundar acvatice.
Deplasarea corpului în masa apei se realizează prin mişcările energice ale
înotătoarelor (majoritatea peştilor), prin mişcări ondulatorii ale corpului (şerpii marini şi
anghilele) sau prin dezvoltarea unor sisteme de înot bazate pe principiul acţiunii şi reacţiunii
(meduzele şi cefalopodele).

3.4. Gravitaţia
Gravitaţia este rezultatul acţiunii exercitate de atracţia terestră. Nici un organism din
cadrul biosferei nu se poate sustrage acestei acţiuni. Ea poate dispare în condiţii
experimentale sau în spaţiul extraterestru, situaţii în care organismele pot suporta unele
consecinţe negative, consecinţe studiate astăzi în cadrul zborurilor spaţiale.
Toate stratificările verticale ale factorilor de mediu, legate de anumite diferenţe fizice
şi chimice, sunt evident condiţionate de gravitaţie. De exemplu, gravitaţia determină
acumularea gazelor mai grele precum oxigenul şi bioxidul de carbod şi a maselor de aer rece
în apropierea solului şi în zonele depresionare.
Gravitaţia determină stratificarea termică a apei, ca urmare a densităţii diferite a
acesteia în funcţie de temperatură. Tot ea cauzează, sedimentarea particulelor în mediile
aeriene şi acvatice, contribuind la structura fizică a rocilor sedimentare şi la coborârea unor
resurse nutritive până în zonele oceanice abisale, făcând astfel posibilă viaţa şi în aceşti
biotopi. De asemenea, gravitaţia influenţează direct presiunea atmosferică şi cea hidrostatică.
Diferenţierea structurilor solului rezultată prin sedimentarea gravitaţională şi unii
factori fizici şi chimici determină o mare variabilitate a condiţiilor mediului abiotic şi
popularea lui cu categorii specifice de vieţuitoare. Astfel, organismele care trăiesc pe sau în
sedimentele acvatice se numesc pelofile, cele care populează nisipurile poartă numele de
psamofile, iar cele care habitează pe pietre sunt pietricole sau saxicole. Ansamblul
organismelor care ocupă interstiţiile nisipului a primit denumirea de psamon.
Gravitaţia influenţează morfologia organismelor, volumul lor, deşi asupra acestora
acţionează şi alţi factori endogeni şi exogeni. Influenţa forţei gravitaţionale în variabilitatea
volumului organismelor se poate constata uşor, comparând bionţi înrudiţi sistematic, dar care
trăiesc în medii diferite

32
(terestru şi acvatic). Datorită faptului că hidrobionţii trăiesc într-un mediu mai dens, ei ating
comparativ cu rudele lor o talie mult mai mare.
Structura statică a animalelor este dependentă direct de gravitaţie. Conform teoriei
după care capacitatea unei coloane de a suporta o încărcătură variază invers proporţional cu
pătratul lungimii sale (Emerson, 1959), membrele vertebratelor foarte grele, tind să devină
scurte şi groase. Limitarea taliei animalelor şi plantelor, este o consecinţă generală a acţiunii
gravitaţiei.
Gravitaţia influenţează şi comportamentul vieţuitoarelor. Tropismele şi tactismele
determinate direct de gravitaţie se numesc geotropism şi geotactism.
Geotropismul reprezintă tendinţa organismelor de orientarea a corpului funcţie de
poziţia Pământului. La plante, rădăcinile prezintă un geotropism pozitiv, deoarece ele tind să
se înfunde in sol. Părţile aeriene, din contra, au o creştere opusă solului, deci un geotropism
negativ. Acest comportament este independent de prezenţa luminii, geotropismul păstrându-
se chiar şi în lipsa acesteia.
La animale, geotropismul este mai greu de relevat din cauza acţiunii unui complex de
factori asupra organismului. Există totuşi reacţii la acţiunea gravitaţiei, cum ar fi menţinerea
activă a dorsoventralităţii.
Geotactismul reprezintă reacţia organismelor faţă de Pământ. Numeroase animale care
sapă galerii, atât în sol cât şi în sedimentele marine, prezintă reacţii geotactice pozitive.
Aceste reacţii sunt cele mai evidente în mediul acvatic, unde factorii asociaţi (lumină,
temperatură, oxigen) sunt mai reduşi ca importanţă.
Alte animale acvatice, cum sunt numeroase gasteropode şi echinoderme, manifestă un
geotactism negativ: în condiţii de acvariu ele tind să se îndepărteze de fund deplasându-se pe
pereţi sau alte substraturi verticale.

3.5. Presiunea
Acţiunea ecologică a presiunii atmosferice sau hidrostatice se exercită prin densitatea
diferită a mediului aerian sau acvatic, în funcţie de altitudine sau profunzime, în corelaţie cu
atracţia terestră.

3.5.1. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică sau barometrică este forţa cu care masa atmosferei apasă pe
unitatea de suprafaţă terestră sau acvatică.

33
 La nivelul mării (cota 0) şi la temperatura de 0ºC, ea este egală cu 1033gf/cm 2 şi
corespunde cu presiunea exercitată de o coloană de mercur de 760mm înălţime şi cu o
secţiune de 1 cm2.
Variaţiile presiunii sunt reduse la nivelul mării, dar odată cu altitudinea, respectiv cu
scăderea coloanei de aer, ea descreşte semnificativ. Astfel, de la 760mm înregistraţi la 0 m,
ea scade la 235 mm la 9000m la 140mm la 12 km (tabelul 2.9).

Modificarea presiunii atmosferice în funcţie de altitudine are numeroase efecte

ecologice asupra organismelor. Reducerea presiunii barometrice odată cu creşterea altitudinii
nu pare a juca un rol esenţial ecologic la nevertebrate şi vertebrate poichiloterme, deşi s-a
constatat experimental o anumită creştere a ritmului respirator la unele insecte.
Homeotermele, însă, exigente la concentraţia oxigenului, sunt mult mai sensibile la
rarefierea aerului la altitudine. Acestea manifestă reacţii de alarmă fiziologică şi
comportamentală la scăderea presiunii atmosferice, diferit în funcţie de specie: la 350 mm Hg
porumbelul, la 300 mm Hg maimuţa, la 270 mm Hg pisica, la 250 mm Hg câinele şi la 200
mm Hg iepurele.
Omul începe să sufere de scăderea presiunii atmosferice de la valori încă ridicate ale
acesteia, dar adaptarea de lungă sau scurtă durată are un rol deosebit. Alpiniştii bine antrenaţi
pot urca, fără aparat respirator, cele mai înalte vârfuri din M-ţii Himalaia. În podişul Tibet
există aşezări permanente la 4860 m altitudine, iar locuitorii acestei zone păşunează vitele în
mod frecvent până la 5500m.
Păsările răpitoare montane se confruntă la mare altitudine atât cu reducerea presiunii
oxigenului cât şi cu dificultăţi de planare din cauza aerului rarefiat. Cu toate acestea, vulturii
şi acvilele pot fi întâlnite până la 7.000 m altitudine.
Adaptarea organismelor la marile altitudini se realizează prin diferite mecanisme
fiziologice. Faza iniţială de adaptare la organismele homeoterme se concretizează prin
creşterea numărului de hematii de la 5 milioane celule/mm3, densitate caracteristică formulei
sangvine umane la nivelul mării, până la 7 milioane după o şedere de 24 ore la o altitudine de
5000 m.
Numărul ridicat de hematii compensează scăderea conţinutului de oxigen dizolvat din
sângele arterial. Dacă la nivelul mării gradul de saturaţie a sângelui cu oxigen este de circa
97%, la altitudini de 7000-8000m procentul saturării poate coborî sub 56% la persoanele
neantrenate. Sub această limită, supravieţuirea omului este deja în pericol.

34
 Pe lângă creşterea numărului de eritrocite are loc, la începutul adaptării, o creştere de
scurtă durată a frecvenţei cardiace şi respiratorii. Hiperventilaţia se realizează mai ales prin
amplificarea mişcărilor respiratorii, uşurate şi de presiunea atmosferică scăzută. Aceasta
explică de ce populaţiile montane au o capacitate toracică mai mare.
Mamiferele domestice au un comportament analog celui întâlnit la om. Mamiferele
sălbatice prezintă unele adaptări fiziologice speciale. La unele micromamifere, adaptările sunt
asemănătoare cu cele întâlnite la marile vertebrate. De exemplu, la rozătorul Peromyscus,
hiperglobulinimia este însoţită de o creştere a capacităţii cardiace. Sângele speciilor de Lama
din Munţii Anzi are o afinitate deosebită faţă de oxigen, comparativ cu alte mamifere.
O particularitate a adaptării animalelor montană este şi prelungirea duratei medii de
viaţă a eritrocitelor: 170 zile la oile care trăiesc la mare altitudine şi 235 zile la Lama, prin
comparaţie cu 55 zile la şoarece, 120 zile la om şi 140zile la calul domestic, în condiţii de
presiune normală.
Altitudinea poate afecta şi capacitatea de reproducere la unele homeoterme. Astfel,
ouăle multor păsări de câmpie nu se dezvoltă decât la presiunea oxigenului specifică
regiunilor joase. Condorul, din contra, cuibăreşte numai la mari înălţimi, unde presiunea
oxigenului este doar de 54%, faţă de nivelul mării. Şoarecii, crescuţi în laborator în condiţii
montane simulate pierd din capacitatea reproductivă. Oile introduse în zonele înalte ajung la
ritmul normal de reproducere abia după câteva generaţii.

3.5.2. Presiunea hidrostatică

Presiunea hidrostatică este forţa exercitată de greutatea coloanei de apă pe suprafaţa
de contact situată la baza ei şi se măsoară în atmosfere sau bari. În apele dulci, presiunea
hidrostatică creşte cu 1 atm la fiecare 10,33 m, iar în apele marine cu 1 atm la 9,88 m.
Presiunea hidrostatică a fost studiată, ca efect ecologic, mai ales în mediul marin, care
oferă adâncimi considerabile şi presiuni enorme în zonele abisale.
Variaţia verticală a presiunii hidrostatice este rapidă şi acută. La fiecare 10m
adâncime presiunea hidrostatică creşte în medie cu o atmosferă, astfel că în marile jgheaburi
abisale din Oceanul Pacific, ea poate ajunge la 1000 de atmosfere. Cu toate acestea, apele
marine profunde nu sunt azoice, organismele acvatice adaptându-se până la cele mai mari
presiuni hidrostatice.
În funcţie de adaptarea speciilor la presiunea hidrostatică, organismele pot fi grupate
în trei mari categorii: barofile, euribate şi stenobate.

35
 Speciile care trăiesc în zonele profunde ale oceanului, la presiuni hidrostatice mari, se
numesc barofile şi aparţin animalelor şi microorganismelor. Cultivarea lor la suprafaţă se
face numai dacă se creează condiţii de presiune identice biotopului de origine.
Organismele marine, capabile să efectueze deplasări verticale de mare amplitudine şi
care suportă astfel mari diferenţe de presiune hidrostatică poartă numele de euribate. Ele
trăiesc de obicei în zona pelagică la adâncimi medii.
Speciile care nu tolerează variaţii ample de presiune şi care populează fie apele puţin
adânci, fie cele profunde, se numesc stenobate. În ultima categorie, intră unele specii de peşti
abisali care, aduşi la suprafaţă, explodează adesea, datorită presiunii interne mult superioare
aerului atmosferic.
Echinodermele oferă cele mai numeroase cazuri de euribaţie. Steaua de mare
(Henricia sanguinolenta) trăieşte de la câţiva metri până la 2500 m profunzime, respectiv
până la o presiune de 250 atmosfere. Holoturiile din genurile Myriotrochus şi Elpidia îşi
întind arealul pe o adâncime cuprinsă între câteva sute şi 6000- 9000 m.

36