4.

Factorii chimici
Factorii chimici sunt de importanţă deosebită pentru funcţionarea biocenozelor, fie
pentru asigurarea surselor nutritive în cazul organismelor vegetale, fie ca mediu concret de
existenţă a tuturor vieţuitoarelor. Deşi studiul lor s-a făcut atât pentru mediile terestre, cât şi
cele acvatice, ultimele sunt de obicei mai expresive sub raportul relaţiei organism – mediu,
motiv pentru care exemplele şi impactul factorilor chimici, asupra biocenozelor aparţin
domeniului hidrobiologiei.
Factorii chimici includ atât elementele biogene ca atare, implicate în structura
macromoleculelor organice, cât şi mediile apoase, conţinând elementele utile sau nocive,
singure sau în combinaţie, care conferă mediului abiotic trăsături caracteristice.

4.1. Salinitatea
Salinitatea (S ‰) reprezintă greutatea elementelor solide exprimată în grame, care
poate fi obţinută prin evaporarea în vid a 1 kg de apă, la o temperatură de 480 0C.
Din punct de vedere al salinităţii apele pot fi împărţite în patru mari categorii: dulci,
salmastre, marine şi suprasărate.
Apele dulci sau ahaline au salinitatea sub 0,5‰.
Apele salmastre sau mixohaline, au salinitatea cuprinsă între 0,5 şi 30‰ şi pot fi de
trei categorii: oligohaline (S‰ = 0,5-5), mezohaline (S‰ = 5-18) şi polihaline (S‰ = 18-30).
Ape marine sau euhaline sunt cele cu salinitatea cuprinsă între 30 şi 40‰, iar cele
suprasărate sau hiperhaline au salinitatea peste 40‰.
Cantitatea şi calitatea sărurilor minerale din apă variază de la un bazin la altul, de la o
categorie la alta de ape. În apele dulci continentale domină carbonaţii în proporţie de 79,9%,
urmaţi de sulfaţi 13,2% şi cloruri 6,9%, în timp ce în apele marine domină clorurile în
proporţie de 88,8%, urmate de sulfaţi 10,8% şi carbonaţi 0,4%.
În funcţie de salinitate, hidrobionţii pot fi dulcicoli, mixohalini, euhalini sau marini şi
hiperhalini.
Speciile hiperhaline, după originea lor şi adaptarea la salinitate, pot fi halobionte,
halofile şi haloxene.
Speciile halobionte trăiesc în ape cu salinitate foarte ridicată, cuprinsă între 25‰ şi
280‰, precum rotiferul Brachionus mülleri, filopodul Artemia salina,etc.
Speciile halofile suportă salinităţi cuprinse între 25-100‰, precum rotiferul Notolca
stricta, copepodele Cyclops bicuspidatus şi Cyclops strenuus, larvele de diptere Culicoides
salinarius şi Chironomus halophilus, peştele Gasterosteus aculeatus, iar speciile haloxene au

1
origine dulcicolă şi suportă variaţii de salinitate până la 100‰ (larvele muştei Stratiomys
chamaeleon, gasteropodul Limnea ovata, etc).
În funcţie de adaptarea la variaţiile de salinitate, organismele acvatice se împart în
două mari grupe: stenohaline şi eurihaline.
Speciile stenohaline trăiesc în medii cu salinitate relativ constantă, întreg ciclul lor
ontogenetic, fie la salinităţi mici şi constante (stenohalini de apă dulce), fie la salinităţi mari
şi constante (stenohalini de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică a acestor organisme
au eficienţa scăzută, creşterea sau scăderea salinităţii ducând la moartea lor prin şocuri
osmotice.
Organismele eurihaline pot trăi în medii acvatice în care salinitatea variază în limite
foarte mari, în toate fazele ciclului ontogenetic. Unele specii îşi petrec primele stadii ale vieţii
în medii cu salinitate redusă, apoi fazele de maturitate în ape cu salinitate mare. Aşa sunt
morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia, peşti migratori anadromi la care reproducerea,
dezvoltarea embrionară, creşterea alevinilor şi a puilor are loc în mediul dulcicol, iar
organismele mature trăiesc, în cea mai mare parte a timpului, în mediul marin.
Organismele eurihaline au mecanisme eficiente de adaptare la modificarea salinităţii,
precum realizarea unei permeabilităţi mărite pentru apa de mare, (în special în ţesuturile de la
suprafaţa corpului), reglarea presiunii osmotice de la nivelul celulei prin intermediul
modificării concentraţiei unor aminoacizi liberi. Unele specii eurihaline prezintă adaptări
pasive la variaţia salinităţii. Astfel, creşterea salinităţii peste anumite limite determină
intrarea organismului în starea de anabioză salină.
Pentru apa marină salinitatea medie este de 35g/kg apă (35‰), valoare obţinută prin
însumarea ionilor majori (tabelul 2.11). În apa mărilor deschise şi a oceanelor proporţia
relativă dintre aceşti ioni, care reprezintă 99,9% din substanţele chimice dizolvate, rămâne
constantă, chiar dacă salinitatea, respectiv greutatea lor totală se modifică.
Valoarea medie a salinităţii apelor marine (35‰) se află însă sub influenţa unor
factori ca evaporarea apelor, aportul de ape dulci de pe continente, îngheţul şi dezgheţul
apelor oceanice polare, care creează condiţii pentru o variabilitate accentuată a acestui
indicator chimic. Astfel, apele de suprafaţă din Marea Sargasselor (Atlanticul de Nord) şi din
zona de est a Braziliei au salinitatea de 37‰, datorită ratei intense de evaporare, compensată
doar parţial prin precipitaţii, precum şi unei circulaţii reduse. În Oceanul Arctic, apele au o
salinitate cuprinsă între 28 – 34‰, în raport cu alternanţa îngheţ - dezgheţ.
Apa mărilor interioare are o salinitate mult mai redusă faţă de medie. Astfel, în Marea
Baltică, apa dulce adusă de râurile continentale determină o reducere a salinităţii care variază

2
de la 28‰, în zona strâmtorii Kattegat, la valori mai mici de 5‰ în Golful Botric. Un proces
asemănător se înregistrează şi în Marea Neagră, a cărei salinitate medie este de 17-18‰. În
zona litoralului românesc salinitatea creşte de la nord-vest spre sud-est: dacă la Sulina
salinitatea este de 1-2‰, la Mangalia ajunge la 15‰.
Mările interioare din zonele tropicale, care sunt lipsite de aportul unor râuri
continentale, au o evoluţie opusă, în sensul concentrării prin evaporare a sărurilor conţinute.
Asemenea situaţie întâlnim în estul Mării Mediterane, unde salinitatea creşte la 39‰ şi în
Marea Roşie, unde depăşeşte 40‰.
Cantitatea de săruri solvite în apă determină presiunea osmotică a mediului, care
condiţionează metabolismul hidric şi salin al hidrobionţilor şi răspândirea acestora. În funcţie
de mecanismele de menţinere a presiunii osmotice a mediului intern, organismele acvatice
pot fi homeosmotice şi poikilosmotice.
Organismele homeosmotice îşi păstrează constantă presiunea osmotică a mediului
intern, indiferent de salinitatea mediului. Aşa sunt algele, nevertebratele dulcicole şi din apele
hiperhaline şi vertebratele. Organismele poikilosmotice sunt cele la care presiunea osmotică a
mediului intern este egală cu cea a mediului extern, deci variabilă. Aşa sunt toate
nevertebratale marine.
Presiunea osmotică ce apare în apă ca urmare a dizolvării sărurilor minerale
acţionează diferit asupra organismelor acvatice. Astfel, speciile eurihaline suportă variaţii
relativ mari ale concentraţiei de săruri minerale datorită unor modificări adaptative de origine
endocrină. Speciile stenohaline sunt puternic afectate de şocurile osmotice datorate creşterii
concentraţiilor de săruri dizolvate. Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul
branhiilor fenomene de difuzie prin pereţii celulari, degenerarea sau moartea celulelor
branhiale, urmată de moartea indivizilor expuşi.
Salinitatea împreună cu temperatura şi presiunea hidrostatică modifică densitatea apei
şi influenţează condiţiile de flotaţie, de locomoţie, morfologia, metabolismul şi răspândirea
hidrobionţilor.

4.2. Oxigenul
Oxigenul este un element indispensabil tuturor organismelor, utilizat în respiraţia
plantelor şi animalelor, în metabolizarea hranei de către animale, în oxidarea substanţelor
organice de către bacterii.
El se găseşte în toate compartimentele mediului, dar în concentraţie diferită.
Atmosfera inferioară este cea mai bine asigurată cu oxigen, acest gaz reprezentând un procent

3
de 20,95%. Din acest motiv biocenozele terestre nu pot acuza lipsa de oxigen, cu excepţia
zonelor montane de mare altitudine, unde presiunea lui se reduce semnificativ.
O dinamică mult mai interesantă şi cu numeroase implicaţii ecologice suportă
oxigenul în ape şi sol, în aceste medii existând adesea condiţii anoxice ce permit existenţa
organismelor anaerobe.

Oxigenului în apă
Oxigenul dizolvat în apă poate proveni din dizolvarea directă a oxigenului atmosferic,
din fotosinteza fitoplanctonului şi a macrofitelor sau are origine minerală, rezultând din
reducerea oxizilor.
În apele naturale există un echilibru relativ între cantitatea de oxigen produsă prin
procesul de fotosinteză şi cantitatea de oxigen consumată prin respiraţia organismelor şi
descompunerea substanţelor organice din apă.
În ecosistemele acvatice, ziua predomină fotosinteza, având loc o creştere a
concentraţiei de oxigen din apă, în timp ce noaptea predomină respiraţia, deci se înregistrează
o scădere a nivelului oxigenului.
Solubilitatea oxigenului în apă variază invers proporţional cu temperatura şi
salinitatea apei şi este favorizată de mişcarea apei şi de creşterea presiunii atmosferice.
Deseori, vara, în lacuri cu vegetaţie abundentă, datorită fotosintezei intense, are loc o
suprasaturare a apei în oxigen. O suprasaturaţie slabă este inofensivă pentru majoritatea
hidrobionţilor, în timp ce una puternică poate fi fatală, în special puietului de peşte, datorită
emboliei gazoase care apare în aceste condiţii.
Datorită variaţiilor termice sezoniere în apele stagnante are loc o adevărată stratificare
a oxigenului. În timpul iernii, difuzia oxigenului din atmosferă este împiedicată de pătura de
gheaţă, oxigenul produs prin fotosinteză este redus cantitativ, dar gradul de solubilitate al
oxigenului este mare, datorită temperaturilor scăzute.
În timpul circulaţiei de primăvară apa este saturată în oxigen. Odată cu încălzirea apei,
are loc o scădere a cantităţii de oxigen din hipolimnion, datorită proceselor de oxidare,
descompunerii bacteriene sau fermentative a substanţelor organice şi respiraţiei
vieţuitoarelor, procese ce se desfăşoară cu consum de oxigen.
În timpul stagnaţiei de vară, în lacurile eutrofe se înregistrează o scădere puternică a
oxigenului datorită descompunerii substanţelor organice provenite din biomasa
hidrobionţilor.

4
 Scăderea cantităţii de oxigen din lacuri poate avea cauze fizice precum creşterea
temperaturii, scăderea presiunii atmosferice, deversarea de ape uzate încărcate cu substanţe
organice sau cauze biologice, precum respiraţia vieţuitoarelor şi procesele de descompunere
bacteriană. În timp ce cauzele fizice pot determina o scădere rapidă a oxigenului din apă, cele
biologice produc scăderi lente.
Mâlul de pe fundul bazinelor acvatice nu conţine, de regulă, oxigen. Aici au loc
procese intense de descompunere a substanţelor organice, cu consum de oxigen preluat din
apă din vecinătatea fundului lacului. Acest fenomen face ca în zona profundală concentraţia
de oxigen să scadă continuu, în bălţile mici, cu mâl bogat, instalându-se fenomenul de
hipoxie ce afectează mai ales populaţiile de peşti.
În apele curgătoare nu există o stratificare a oxigenului, datorită mişcării continui a
apei. Variaţiile conţinutului de oxigen din lungul unei ape curgătoare sunt legate de
diferenţele de temperatură dintre izvor şi vărsare şi de variaţia conţinutului de substanţă
organică din acea apă.
Rolul factorilor fizici şi biotici în oxigenarea şi dinamica ulterioară a oxigenului în
ape variază foarte mult în funcţie de tipul de ecosistem.
Apele curgătoare, mai ales cele din zonele montane cu curs rapid şi agitat, se
îmbogăţesc în oxigen prin amestecul cu aerul atmoferic. Planctonul vegetal din râuri
(potamoplancton) joacă un rol insignifiant în acest proces, ca şi fitobentosul. Într-un curs
natural echilibrat, conţinutul în oxigen nu înregistrează variaţii bruşte, cu excepţia cazurilor
de impact antropic, constând în deversarea de ape încărcate cu substanţe organice, fapt ce
cauzează un consum mare de oxigen pentru oxidarea acestor substanţe.
Apele marine conţin o cantitate variabilă de oxigen în funcţie de numeroşi factori.
Sursele suplimentare de oxigen sunt legate de dizolvarea acestuia din atmosferă, favorizată de
valuri, maree, curenţii marini, precum şi ca rezultat al procesului de fotosinteză preponderent
algală.
Calea biologică de creştere a resurselor de oxigen din mediul marin şi din lacurile
adânci este preponderentă. În orizontul superior sau zona trofogenă predomină procesele de
fotosinteză. În orizontul inferior, fotosinteza nu compensează consumul biotic al oxigenului
sau ea lipseşte complet, în lipsa radiaţiilor luminoase. Limita dintre cele două orizonturi
reprezintă nivelul de compensare, unde cele două procese se află în echilibru.
Zonele profunde ale mării, mai ales în cazul celor calme şi fără curenţi activi,
favorizează apariţia la nivelul sedimentelor a unui mediu anoxic, încărcat în H2S şi alţi
compuşi reduşi. Acest mediu lipsit total de oxigen nu are o grosime prea mare deasupra

5
sedimentelor, cu unele excepţii, cum este M. Neagră, unde factorii locali au favorizat
acumularea H2S de la o adâncime de 150-200m până în straturile profunde, oxigenul fiind
prezent doar în zona trofogenă, de până la 200m adâncime.
Ecosistemele acvatice stagnante (iazuri piscicole, bălţi, mlaştini, lacuri mici şi puţin
adânci, golfuri barate), sunt în general bogate în biomasă planctonică, bentonică şi nectonică.
Fotosinteza şi respiraţia joacă în aceste ecosisteme un rol fundamental în dinamica
oxigenului. Activitatea fotosintetică poate provoca creşterea concentraţiei oxigenului dizolvat
la o saturaţie de peste 300% în imediata apropiere a fitocenozei. Rolul determinant în
eliberarea oxigenului în aceste ecosisteme revine comunităţilor algale.
Deşi în cursul perioadei de insolaţie oxigenul ajunge la o remarcabilă suprasaturare,
concentraţia lui coboară vertiginos în cursul nopţii, ceea ce face ca în unele ecosisteme de
acest tip, organismele oxifile să fie afectate de nivelul redus de oxigen înregistrat înainte de
răsăritul soarelui. Această evoluţie a oxigenului dizolvat poartă numele de ritm nictemeral de
oxigenare, fiind provocată de alternanţa zilei cu noaptea. El este rezultatul activităţii
metabolice a vieţuitoarelor, respectiv a dinamicii producţiei şi consumului de oxigen prin
respiraţia organismelor.
Toate organismele aerobe (plante, animale, bacterii) consumă oxigen în procesul
respiraţiei şi elimină bioxid de carbon. Importanţa lor în acest proces este determinată de
biomasă, intensitatea şi diversitatea proceselor metabolice şi comportamentelor. Rolul
preponderent în consumul oxigenului revine plantelor (fitoplancton, în mediile acvatice) şi
bacteriilor. Plantele, prin biomasa realizată într-o biocenoză (peste 80% din biomasa
globală), sunt pe lângă furnizori de oxigen în cursul zilei şi mari consumatori în decursul
celor 24 ore. Ele sunt secondate în acest proces şi cel mai adesea depăşite de populaţiile de
bacterii heterotrofe, care încheie circuitul trofic, refăcând prin mineralizare, rezervele de
elemente biogene.
Animalele consumă în procesul respiraţiei, mult mai puţin oxigen decât plantele, dacă
ne referim la ele, ca nivel trofic. La biomase echivalente, necesarul de oxigen este superior în
cazul animalelor, ca rezultat al cheltuielilor energetice legate de mişcare, de termoreglare în
cazul celor homeoterme. Cu toate acestea, într-o biocenoză normală ele au rol modest în
consumul oxigenului.
Nivelul consumului de oxigen, atât la plante cât şi la animale, este dependent de
resursele de hrană şi temperatură, într-o relaţie direct proporţională. La creşterea temperaturii
cu 10ºC nivelul proceselor metabolice se dublează, antrenând în mod normal, o creştere a
consumului de oxigen. Acelaşi efect îl poate avea şi ritmul nictemeral al activităţii

6
hidrobionţilor, ştiind că majoritatea organismelor sunt active în cursul zilei, iar altele în
timpul nopţii.
Cantitatea de oxigen din apă influenţează majoritatea proceselor metabolice ale
organismelor acvatice. De exemplu, la peşti, concentraţia oxigenului din apă influenţează
nevoile respiratorii, ritmul de creştere, gradul de valorificare a hranei, reproducerea,
homeostazia mediului intern.
Procesul de fotosinteză a algelor planctonice şi a macrofitelor submerse determină o
creştere a concentraţiei oxigenului în apă până la suprasaturaţie. O suprasaturaţie moderată
(110-120%) nu are efecte negative asupra hidrobionţilor, dar o suprasaturaţie puternică în
oxigen (150-160%) duce la moartea peştilor, în special a puietului, prin embolie gazoasă.
Fenomenul are loc frecvent în apele eutrofe şi politrofe, în perioadele de proliferare a algelor
planctonice (înflorire algală).
Cantitatea de oxigen din bazinele acvatice se reduce şi prin respiraţia hidrobionţilor.
În timpul nopţilor de vară, când procesul de respiraţie predomină asupra fotosintezei,
cantitatea de oxigen scade drastic punând în pericol viaţa peştilor. Consumul de oxigen prin
respiraţie se adaugă la cel necesar descompunerii substanţelor organice din apă şi astfel, în
bazinele piscicole intens populate concentraţia oxigenului scade la valori periculoase,
instalându-se hipoxia. Fenomenul se numeşte zamor de vară.
În timpul iernii, când pătura de gheaţă împiedică difuzia oxigenului din atmosferă, în
bazinele acvatice au loc procese intense de descompunere a substanţelor organice din apă şi
sedimente. Acestea au loc cu consum mare de oxigen şi astfel concentraţia gazului în apă
scade mult şi se instalează hipoxia în bazine. Fenomenul se numeşte zamor de iarnă.

Oxigenul din sol

Între aerul atmosferic şi cel din sol există un schimb permanent, deşi compoziţia lor
nu este identică. Astfel, aerul din sol conţine mai mult CO2 (0,1- 10%) şi mai puţin oxigen
(10- 20%). Diferenţa este explicabilă, având în vedere condiţiile de iluminare ale solului în
profunzime care sunt foarte reduse, limitându-se la un strat superficial foarte subţire, astfel că
producătorii primari generatori de oxigen au o dezvoltare nesemnificativă.
Datorită faptului că oxigenul provine în special din aerul atmosferic, concentraţia lui
este strâns legată de tipul de sol, de granulometria şi structura acestuia, precum şi de o serie
de factori asociaţi ca regimul precipitaţiilor, abundenţa substanţelor organice şi biocenozelor
edafice.

7
 Solurile dense, alcătuite din particule fine, mai ales cele argiloase, precum şi solurile
cu porozitate redusă, conţin cantităţi mici de oxigen. Diminuarea oxigenului se poate datora
şi îmbinării solului cu apă, situaţie care reduce mult aerarea normală a acestuia.
Organismele edafice pot fi aerobe, microaerofile sau anaerobe, în funcţie de
accesibilitatea oxigenului. Ele s-au adaptat pe diferite căi acestor condiţii.
Organismele edafice aerobe se aprovizionează cu aer prin tuneluri săpate de ele. Aşa
sunt unele mamifere subterane, precum cârtiţele. Organismele edafice microaerofile folosesc
oxigenul din aerul din capilarele solului şi dintre granulele de sol. Aşa sunt nevertebratele
edafice din diferite grupe sistematice: oligochete, nematode, colembole, acarieni.
Organismele edafice anaerobe cuprind microorganismele care descompun substanţele
organice din sol în condiţii anaerobe.

La unele grupe de organisme, adaptările morfologice şi fiziologice la deficitul de

oxigen sunt asemănătoare celor ce trăiesc în mediile acvatice sărace în oxigen sau în
sedimente. De exemplu, alungirea corpului la Lumbricide, adaptare prin care creşte suprafaţa
de contact pentru schimbul de gaze.

Un sol slab aerat, la care oxigenul coboară sub 3% din compoziţia gazelor, nu permite
creşterea rădăcinilor plantelor. Într-un sol saturat cu apă o lungă perioadă, rădăcinile
plantelor, cât şi fauna edafică riscă să fie înecate. Rezistă plantele care au structuri speciale:
pneumatofori, ca la speciile de mangrove, rădăcini şi tije aerifere la plantele de baltă, care
pot tolera intervale prelungite de anaerobioză. În solurile cu stagnaţie constantă a apei domină
fenomenele de anaerobioză, biocenozele fiind sărace în organisme.

4.3. Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul)

Apa se poate disocia în ioni de hidrogen şi oxidril: H2O→H++OH-. De aceea, în apele

naturale, pe lângă moleculele de apă, există şi o cantitate de ioni de hidrogen şi oxidril.
Concentraţia lor variază între 0-10-14ioni g/l. Deoarece în practică se folosesc valorile
logaritmice cu semn schimbat, concentraţia ionilor (H sau OH) va fi cuprinsă între 0-14.
Variaţiile pH-ului pot influenţa în mod semnificativ fenomenele biochimice din corpul
vieţuitoarelor. De exemplu, creşterea acidităţii poate duce la disocierea pigmenţilor
respiratori, ca şi la inactivarea mobilităţii cililor. Dacă sistemele tampon ale organismelor
sunt incapabile să conserve concentraţia ionilor de H+ din mediul interior, reacţiile enzimatice
se blochează şi celulele mor.

8
 În funcţie de preferinţa faţă de un anumit pH al mediului, organismele pot fi de trei
categorii: acidofile, care preferă un pH acid, neutrofile, care preferă un pH neutru şi bazofile,
care trăiesc în medii alcaline. In toate cazurile limitele de toleranţă pot fi mai mari sau mai
mici.
Speciile care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc eurioxibionte, iar cele care
trăiesc la un pH constant sunt specii stenoxibionte.
Prin activitatea lor metabolică organismele pot modifica reacţia ionică a mediului. De
exemplu, în mediile acvatice aerobe, factorul biotic fundamental responsabil de variaţia pH-
ului este dualismul fotosinteză - respiraţie. În procesul fotosintezei, CO2 este consumat,
mediul devenind mai alcalin, în timp ce respiraţia vieţuitoarelor se finalizează cu eliminarea
de CO2 şi acidifierea mediului. Aceste variaţii sunt ciclice şi pot avea caracter de variaţii
nictimerale sau de variaţii sezoniere. Este semnificativă creşterea pH-ului apei unor lacuri în
perioada caldă a anului, când fotosinteza este maximă şi scăderea din timpul iernii.