Sunteți pe pagina 1din 26

UNIVERSITATEA BACĂU

FACULTATEA DE INGINERIE

PROIECT

POLUAREA APELOR SUBTERANE

1
CUPRINS

Ciclul apei în biosferă....................................................3


Generalităţi privind apele subterane..............................5
Procese fizico-chimice la trecerea apei prin sol............6
Condiţii de calitate pentru apa potabilă.........................8
Surse de poluare a apei.................................................10
Consecinţele impurificării apelor.................................14
Propagarea poluării în apele subterane.........................17
Metode de prevenire şi combatere a poluării apelor
subterane......................................................................18
Metode de analiză a apei..............................................25
Bibliografie…………………………………………...26

2
CICLUL APEI ÎN BIOSFERǍ

Apa constituie elementul principal al biosferei sau, altfel spus,


substanţa chimică indispensabilă vieţii. De fapt, viaţa a apărut în apă, mai
exact, în ocean. Parte vie a biosferei, adică materia vie, este alcătuită, în
procent de 70% din greutatea ei, din apă. Se poate spune că, în biochimie,
că materia vie nu este altceva decât un „sistem organic dispersat în apă”.
Apa constituie deci substratul fundamental al activităţilor biologice,
catalizator şi stabilizator al reacţiilor biochimice. Apa conferă stabilitate
tuturor sistemelor vii şi nu numai lor. Biosfera conţine cca. 1350 milioane
km3 de apă, din care cea mai mare parte (97%) se află în oceane. Apele
continentale (fluvii, lacuri, pânze freatice) reprezintă 8,3 milioane km3,
adică numai 0,6% din cantitatea totală.
Restul de apă din biosferă se distribuie astfel:
12700 km3 este prezentă în atmosferă sub formă de vapori;
400 km3 este conţinită în biomasa animală şi vegetală.
Din aceste cifre rezultă că, din rezerva de apă a biosferei, cea legată
în materia vie este infimă, de numai 0,00005% din cantitatea totală de apă
existentă pe planetă.
Energia solară provoacă o evaporaţie anuală de 450000 km3
deasupra oceanelor şi o evapotranspiraţie la suprafaţa continentelor de
aproximativ 70000 km3/ an. Această apă revine în circuit sub formă de
precipitaţii. Bilanţul însă este negativ pentru oceane (411000 km3/ an) şi
pozitiv pentru continente (109000 km3/ an).
Cantitatea de apă care revine în atmosferă, ca urmare a transpiraţiei
de pe terenurile cu plante, ne-ar putea parveni prin măsurarea cantităţii de
biomasă care se formează în zonă, utilizând aşa-numitul „coeficient
economic al transpiraţiei” (C.E.T.).
C.E.T.reprezintă cantitatea de apă evaporată de plante pentru
obţinerea unui gram de biomasă uscată. Acest coeficient este cuprins între
300 şi 800 şi joacă un rol important în calculul bilanţurilor apei şi
energiei în biosferă. În ecosistemele controlate (agricole, de regulă),
coeficienţii mici sunt, întotdeauna, de preferat, apa fiind considerată, în
acest caz, un factor de producţie. Surplusul de apă terestră din zona
continentală revine în oceane şi mări prin fluvii şi râuri (27000 km3/ an)
şi, în cantitate mai mică şi mult mai încet, prin infiltrare (12000 km3/ an).
Raportându-ne la plante putem considera, dacă mai era nevoie, că
apa este componentul indispensabil pentru viaţa acestora, şi, în acelaşi
timp, reprezintă cel mai important factor pentru repartiţia lor ecologică.
Ea reprezintă solventul pentru substanţele minerale şi unii compuşi
organici solubili şi sub această formă este absorbită prin rădăcini şi
condusă prin vasele lemnoase (xilem) către frunze, unde participă la

3
biosinteza organică. O parte din această apă se pierde prin evaporare şi
transpiraţie şi reintră în circuitul natural. O altă parte coboară împreună
cu „elaboratele biosintetizate” şi se depozitează în organe de rezervă,
constituind apa înglobată (tubercule, bulbi, parenchime speciale). Această
coborâre se face prin vasele liberiene (floemul).
În caz că deficitul în apă al solului devine prea mare, o parte din
apă este retrocedată solului. La plantele xerofite bilanţul apei în plantă
este diferit faţă de plantele normale. La acestea, evapotranspiraţia este
foarte redusă, ele formându-şi ţesuturi de acumulare de apă şi organe
speciale de evitare a pierderilor.
Prin circulaţia ei în plante, apa asigură următoarele procese:
a) Transportă ca solvent substanţele minerale către frunze;
b) Asigură turgescenţa celulelor şi conferă poziţia erectă plantelor
ierboase;
c) Asigură mediul pentru desfăşurarea unor reacţii de biosinteză şi de
biodegradare a unor substanţe din plante;
d) Participă la procesul de creştere a plantelor;
e) Contribuie la reglarea temperaturii plantelor. Pentru vaporizarea
unui gram de apă în procesul de transpiraţie se consumă o energie
echivalentă cu 2257 kJ.
f) Participă la procesul de fotosinteză cu protonii şi electronii din
procesul de fotoliză a apei.
Este, deci, evident că, odată întreruptă circulaţia apei în plante,
acestea, după o perioadă scurtă, în care apa este redistribuită de la un
organ la altul, vor muri. Prin asocierea mai multor plante în
ecosisteme, circulaţia apei în masa de plante devine semnificativă.

4
GENERALITǍŢI PRIVIND APELE SUBTERANE

Apele subterane reprezintă o bogăţie naturală a cărei importanţă


este legată de folosirea lor tot mai intensă în alimentarea cu apă potabilă a
localităţilor urbane şi rurale, în activităţile industriale sau pentru
acoperirea necesităţilor crescânde din agricultură. Ele oferă o serie de
avantaje printre care compensarea debitelor de apă prin acumulare
naturală, protecţia împotriva pierderilor prin evaporare şi o protecţie
relativ crescută faţă de posibilităţile de poluare de la suprafaţă.
Datorită condiţiilor specifice de formare şi de mişcare a apelor
subterane în stratul freatic acvifer, calitatea lor este determinată de
structura geologică a stratului străbătut şi de factorii hidrodinamici.
Cunoaşterea structurii litologice a formaţiilor dintr-o zonă permite să se
tragă concluzii cu privire la posibilităţile de acumulare a apelor subterane.
În situaţii particulare, prin infiltrare sau direct, diferiţi poluanţi pot
ajunge în contact cu apele subterane, provocând impurificarea şi
deprecierea lor. Accidente de acest fel se întâmplă în special în zona
apelor subterane de mică adâncime, cu nivel liber, la care se disting două
subzone: una saturată situată pe patul impermeabil şi alta nesaturată, sau,
cum i se mai spune, aerată, dispusă deasupra celei saturate. Pătrunderea
poluanţilor în aceste zone declanşează un ansamblu de fenomene
complexe de natură fizică, ca adsorbţie, retenţie capilară şi schimb ionic,
de natură chimică, cum sunt precipitarea diferitelor săruri şi formarea de
geluri, şi de natură bilogică, manifestate prin procese de biodegradare.
Sursele subterane de apă sunt caracterizate, în general, printr-o
mineralizare mai ridicată, conţinutul în săruri minerale dizolvate fiind, în
general, peste 400mg/l şi format, în principal din bicarbonaţi, cloruri şi
sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Duritatea totală este cuprinsă
în general, între 10 şi 20 grade G, fiind formată, în cea mai mare parte,
din duritate bicarbonatată. Concentraţia ionilor de hidrogen (pH ) se
situează în jurul valorii neutre, fiind cuprinsă, în general, între 6,5 si 7.
Dintre gazele dizolvate predomină dioxidul de carbon liber, conţinutul în
oxigen fiind foarte scăzut (sub 3 mg 02/l ). În funcţie de compoziţia
mineralogică a zonelor străbătute, unele surse subterane conţin cantităţi
însemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat şi sulfuri, compuşi ai
azotului, etc.

5
PROCESE FIZICO-CHIMICE ŞI BIOLOGICE LA
TRECEREA APEI PRIN SOL

Apele subterane se caracterizează printr-un conţinut mai mare de


săruri dizolvate decât apele de suprafaţă, caracteristică dobândită în
timpul trecerii apei prin sol şi mişcării ei prin stratul acvifer.Tipul şi
concentraţiile acestor săruri depind deci de natura straturilor prin care a
vehiculat apa, precum şi de schimbările de natură fizico-chimică
microbiologică care au avut loc în timpul cantonării lor.
Încărcarea în săruri se realizează prin dizolvarea fizică a sărurilor
solubile: cloruri, sulfaţi, azotaţi etc. din straturile de sol situate deasupra
stratului freatic, prin solubilizarea unor compuşi minerali ai stratului
acvifer, în urma reacţiilor chimice care se petrec, la acest nivel, în
prezenţa apei.
În timpul infiltrării prin sol unii componenţi chimici ai apei suferă
modificări importante, ca urmare a participării lor la procesele
microbiologice din straturile străbătute, modificări care influenţează, în
ultimele situaţii, calitatea apelor subterane. Asemenea modificări sunt mai
bine cunoscute pentru: oxigenul dizolvat, azotaţi, ionii de amoniu, sulfaţi
şi substanţe organice.
Conţinutul de oxigen se micşorează în timpul trecerii apei prin sol
datorită unor reacţii chimice şi mai ales a activităţii bacteriene. Când
conţinutul de oxigen al apei în sol scade la circa 0,5 mg/l, începe
reducerea azotaţilor, datorită faptului că oxigenul conţinut în moleculele
azotaţilor este utilizat de bacteriile anaerobe în procesul de consum al
substanţei organice infiltrate. Reducerea poate merge până la formarea de
azot sau chiar amoniac.
Condiţiile de scădere a nivelului pânzei freatice favorizează
penetraţia oxigenului de sus în jos prin sol. Se creează astfel posibilitatea
de inversare a procesului cu ajutorul bacteriilor, prin oxidarea
amoniacului la azotiţi şi ulterior la azotaţi. Important în acest proces este
faptul că oxigenul fixat în azotaţi poate ajunge în straturile adânci din
freaticul acvifer, unde contribuie la mineralizarea substanţei organice din
apele infiltrate.
Amoniacul este unul din marii consumatori de oxigen. Pentru
oxidarea completă cu formarea de azotat, la 1mg de amoniac, sub forma
de ioni de amoniu, sunt necesare cca 4mg de oxigen.
Spre deosebire de amoniac, fierul, pentru a trece din ion feros în
ion feric, necesită numai 0,15 mg oxigen pentru 1mg de fier. Reacţiile
care se produc au o mare importanţă pentru calitatea apei. În condiţii
anaerobe, bicarbonatul feros, de exemplu, mai solubil decât compusul
feric corespunzător, este transportat odată cu apa prin stratul acvifer.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul manganului, ceea ce face ca fierul şi

6
manganul să aibă în stratul acvifer concentraţii considerabil mai mari
decât în apele de infiltrare la origine. Din această cauză îndepartarea lor
prin tratare corespunzatoare este indispensabilă folosinţelor.
În ce priveşte sulfaţii, în condiţii total anaerobe, se comportă
asemănător cu nitraţii, ca donatori de oxigen, reducându-se la sulfuri. În
astfel de situaţii, în apele subterane se formează hidrogen sulfurat, care
este transportat odată cu apa sau se combină cu ioni feroşi pentru a forma
sulfura feroasă cunoscută prin precipitatul care înnegreşte particulele de
nisip. Apa captată din aceste zone va avea mirosul caracteristic de
hidrogen sulfurat.
O serie importantă de reacţii oxido-reducătoare se referă la
compuşii organici prezenţi în apa care, în conditii ideale, pot fi total
mineralizaţi la dioxid de carbon, apă, azotiţi sau azotaţi, sulfaţi şi alţi
compuşi minerali. În realitate, aceste reacţii nu se produc întocmai şi nu
conduc în totalitate la compuşii menţionaţi.
Practic s-a dovedit că materiile organice de origine naturală trecută
cu apa prin stratul acvifer sunt diminuate până la limita care nu mai
necesită altă tratare după captări.

7
CONDIŢII DE CALITATE PENTRU
APA POTABILǍ

Apa destinată consumului uman nu trebuie să conţină nici un fel de


substanţe chimice sau organisme care să aducă prejudicii sănătăţii. In
acelaşi timp, sistemele de alimentare cu apă potabilă trebuie să asigure nu
numai o apă lipsită de risc de contaminare, dar, dacă se poate spune aşa,
şi o apă „atractivă” pentru băut. O temperatură mai scăzută, lipsa
turbidităţii, lipsa culorii sau a oricărui gust şi miros neplăcut sunt tot atât
de importante în alimentarea cu apă potabilă.
Ca un adevăr de necontestat, s-a impus enunţul că „o apă este
potabilă dacă este conformă cu normele de potabilitate”.
Compoziţia apelor variază în funcţie de factorii regionali, însă, în
general, depinde de: sărurile dizolvate în apa de ploaie, eroziunea
materialului continental din zonă, evacuările antropogene. Constituenţii
apei se pot găsi sub aspect fizic în formă dizolvată, coloidală sau
suspensii şi sub formă chimică: ionică, complexată, absorbită. Toţi
constituenţii apelor naturale se încadrează în următoarele categorii de
indicatori fizico-chimici: pH, turbiditate, conductivitate, anioni şi cationi,
metale grele, substanţe organice etc. Aceştia, în funcţie de natură şi
concentraţie, formează calitatea apei.

Indicatori de calitate pentru apa subterană şi apa potabilă


Indicator Unitate de Apă subterană Apă potabilă
măsură
0
Temperatură C 14 19
Turbiditate grade SiO2 0,7 0
Culoare mg Pt/l 0 0
pH - 7,7 7,7
Reziduu fix mg/l 429 235
Suspensii mg/l 429 235
Conductivitate µS 593 348
Alcalinitate „m” mval/l 8,15 206
Alcalinitate „p” mval/l 0 0
Duritate totală grade 11,96 8,40
Duritate grade 11,96 5,77
temporară
Duritate perm. grade 0 2,63
O2 dizolvat mg/l 1,26 7,20
Oxidabilitate mg KMnO4/l 15,24 5,69
CCO-Cr mg O2/l 4,04 2,40

8
CBO5 mg O2/l 0,90 1,20
CO2 mg/l 8,80 6,60
Ca mg/l 39 48
Mg2+ mg/l 28 7
Na++ K+ mg/l 99 30
Fe2+ mg/l 0,720 0
Fe total mg/l 0,835 0,031
Mn mg/l 0,100 0
Cl- mg/l 11 37
SO42- mg/l 6 50
CO32- mg/l 0 0
NH4+ mg/l 6,000 0,051
NO2- mg/l 0,004 0
NO3- mg/l 0,455 2,o82
N total mineral mg/l 5,125 0,510
PO43- mg/l 0,250 0,034
P total mg/l 0,360 0,013
SiO2 mg/l 1,56 1,50
H2S mg/l 3,20 0
Fenoli mg/l 0 0,0086

9
SURSE DE POLUARE A APEI

„ Poluarea este o modificare defavorabilă mediului natural, care


apare parţial sau generalizat, ca urmare a subproduselor (reziduurilor/
activităţi umane şi, care, prin efecte directe sau indirecte, alterează
criteriile de repartiţie ale fluxurilor de energie, nivelurile de radiaţie,
constituţia fizico-chimică a mediului natural şi abundenţa, respectiv,
diversitatea speciilor vii. Aceste modificări pot afecta direct specia
umană, datorită impactului ce îl pot avea asupra resurselor agricole (a
ecosistemelor agricole, în general), asupra apei şi altor produse
biologice. Ele pot, deasemenea, afecta, prin alterare, obiecte fizice de
care dispune, posibilităţile recreative ale mediului, precum şi frumuseţea
naturii, arhitectura peisageră, urâţind, de fapt, natura”.
Această definiţie, suficient de lungă, aparţine Comitetului Ştiinţific
al Casei Albe şi a fost preluată din Ramade F. (1974).
Din punct de vedere al provenienţei, sursele de impurificare pot fi
artificiale – rezultate ca urmare a evacuării unor ape uzate în receptori şi
naturale consecinţă a impurificării apelor datorită unor procese naturale.
Impurificarea apelor subterane se datoreşte, în principal, unor
proprietăţi specifice apei, astfel:
1) Stării lichide a apei, la variaţii mari de temperatură care face ca apa să
poată fi uşor transportată, canale şi conducte, antrenând cu ea diferite
substanţe, plutitori, substanţe impurificatoare etc.
2) Proprietăţile apei de a constitui un mediu propice şi de a uşura
realizarea a numeroase reacţii fizico-chimice, ca de exemplu dizolvarea
unor substanţe naturale sau artificiale, sedimentarea suspensiilor etc.
3) Posibilităţile apei de a fi folosită în diferite scopuri, care face ca
aceasta să fie unul din cele mai răspândite elemente chimice, inclus în
numeroase procese tehnologice.
4) Prezenţei ei şi în alte forme decât cea lichidă – în cadrul circuitului
apei în natură – îi măreşte sensibil domeniul de aplicare.
5) Însuşirii ei de a fi unul dintre factorii indispensabili vieţii pe pământ,
proprietate care poate este cea mai semnificativă.
Datorită tuturor acestor proprietăţi specifice care, în câteva cuvinte,
o face să fie indispensabilă şi peste tot, apa, pe de o parte, este în
permanenţă ameninţată a fi impurificată, iar pe de altă parte, în orice
moment trebuie protejată contra impurificării.
Sursele de impurificare artificială cele mai importante sunt
următoarele:
1) Apele uzate menajere provenite din locuinţe, de spălat, gătit etc.,
precum şi de la folosinţele gospodăreşti ale industriilor.

10
2) Ape uzate publice,ca de exemplu ape de la hoteluri, restaurante,
instituţii publice, asemănătoare în mare parte cu apele uzate
menajere.
3) Ape uzate industriale, provenite de la industrii de orice natură
(alimentară, metalurgică, minieră, chimică etc.).
4) Ape uzate provenite de la satisfacerea nevoilor tehnologice de apă
ale sistemelor de canalizare, ca:spălarea canalelor, pregătirea
soluţiilor de reactivi, ape provenite din spălarea unor obiecte din
staţia de epurare etc.
5) Ape uzate provenite de la spălatul şi stropitul străzilor, de la
stropitul spaţiilor verzi etc.
6) Ape provenite din drenarea unor ape subterane.
7) Ape provenite din drenarea câmpurilor de irigare.
8) Ape uzate rezultate din contactul apelor de ploaie cu depozitele de
deşeuri de orice natură (deşeuri menajere şi industriale, cenuşa de la
termocentrale care ard cu cărbuni, zgurile metalurgice, sterilul
de la preparaţiile miniere, nămolul de la fabricile de zahăr, de produse
clorosodice sau de la epurarea apelor uzate etc.)
9) Apele meteorice care la prima vedere par a fi curate, acestea, în
timpul şiroirii lor la suprafaţa solului, se încarcă cu diferite
substanţe în suspensie, nocive etc. şi sunt de cele mai multe ori,
mai nocive ca celelalte ape uzate; de exemplu, nocivitatea apelor
de ploaie atunci când acestea antrenează îngrăşăminte, pesticide
sau alte asemenea substanţe este deosebit de periculoasă.
10) Conteinerele cu deşeuri concentrate, cu nocivitate mare, care se
aruncă pe fundul mărilor ori se îngroapă sau se depozitează în
cavităţi subterane, constituie surse potenţiale de impurificare a
apelor, deoarece etanşeitatea sau viaţa conteinerelor nu poate fi
evaluată cu suficientă certitudine. Deosebit de periculoase, în acest
sens sunt conteinerele cu deşeuri radioactive.
11) Substanţele, rezultate ca pierderi prin transport şi manipulare a
unor produse industriale, ca substanţe chimice, fitofarmaceutice,
materiale de construcţii, substanţe petroliere etc., fie că acestea se
referă la transportul pe uscat – la suprafaţa solului sau subteran –
sau pe apă, pot produce numeroase prejudicii respectiv pot
impurifica masiv apele de suprafaţă şi subterane. Deosebit de
nocive şi periculoase sunt pierderile produse la transportul prin
conducte a substanţelor petroliere, deoarece, în primul rând
pierderile sunt greu de sesizat, iar în al doilea rând, odată stratul
permeabil impurificat este greu de denocivizat. Mai trebuie
menţionate în aceeaşi ordine de idei, pierderile la încărcarea-
descărcarea unor vagoane fie că este vorba de produse lichide sau
solide, pierderile survenite la autocisternele care transportă produse
industriale etc.

11
Sursele naturale de impurificare sunt mai puţin numeroase ca cele
artificiale, însă, din punct de vedere al nocivităţii, acestea pot produce
prejudicii la fel de importante. Dintre acestea se menţionează:
1) Apele cu grad mare de mineralizare, datorită traversării apelor
subterane a unor roci solubile, ca de exemplu zăcămintele de sare,
sulfaţi.
2) Apele cu conţinut mare de suspensii, ca urmare a procesului de
eroziune a solului datorită apelor de ploaie.
3) Apele cu conţinut mare de alge ca urmare a antrenării acestora în
perioadele de viitură a apelor de suprafaţă. Căderea, putrezirea şi
antrenarea vegetaţiei de pe malurile apelor de suprafaţă conduc, de
asemenea, la impurificarea acestora.
Substanţele impurificatoare cele mai importante prezente în sursele de
impurificare sunt următoarele:
1) Substanţele în suspensie, parte componentă a apelor uzate;
acestea sunt caracterizate într-o oarecare măsură prin
turbiditatea apei; dintre acestea se menţionează nisipul, solurile
de diferite provenienţe, cenuşa, zgura, pulberi diferite,
rumeguşuri etc.
2) Substanţe organice din apele uzate (existente în plante, carne
etc.) caracterizate prin aşa numitul consum biochimic de oxigen
la 5 zile (CBO5); acesta reprezintă cantitatea de oxigen
consumată de substanţa organică pentru descompunerea ei într-
un timp de 5 zile. Este măsura cea mai indicată şi cea mai mult
folosită pentru aprecierea gradului de poluare din punct de
vedere al conţinutului de substanţă organică – substanţă care
este unul din cei mai importanţi impurificatori ai apelor uzate.
Cu cât CBO5-ul este mai mare cu atât conţinutul de substanţă
organică este mai mare
3) Substanţele minerale din apele uzate sunt prezente în paralel cu
cele organice, în cantitate mai mică decât acestea şi nu îşi
modifică compoziţia la trecerea prin staţia de epurare.
4) Grăsimile şi uleiurile vegetale sau animale provin din
numeroase procese industriale sau din gospodării. Produsele
petroliere sub orice formă sunt cele mai nocive din această
categorie de impurificatori, fie că efectele lor se referă la staţia
de epurare, fie că aceste efecte se referă la receptor.
5) Substanţele indicatoare a stadiului de degradare a unor
substanţe organice: azotaţi, azotiţi, amoniac liber, hidrogen
sulfurat etc.
6) Acizii şi alcalii, ca de exemplu acidul sulfuric respectiv
hidroxidul de sodiu; substanţele chimice toxice: Ar, Pb, Zn, Cr,
cianul etc.

12
7) Substanţele deosebit de poluante: detergenţii, fenolii, ţiţeiul şi
produsele petroliere, substanţele radioactive.
8) Microorganismele de diferite feluri, cu referire în special la
bacilii coli şi germenii patogeni, indicatori specifici ai gradului
de poluare a apelor uzate.
9) Gazele dintre care menţionăm hidrogenul sulfurat deosebit de
periculos.
10) Apele calde provenite îndeosebi de la termocentrale, pot
constitui un impurificator deosebit de important, îndeosebi când
receptorul are un debit mic.

13
CONSECINŢELE IMPURIFICǍRII APELOR

Efectele nocive ale principalelor substanţe impurificatoare


evacuate cu apele uzate:
Substanţele organice consumă oxigenul din apă, în timpul
procesului de descompunere a lor; într-o măsură mai mare sau mai mică,
în raport cu cantitatea de substanţă evacuată, provocând distrugerea
fondului piscicol şi în general a tuturor organismelor acvatice. Cantitatea
de oxigen, reprezentând una din condiţiile principale ale vieţii acvatice
variază între 4-6 mg/l, în funcţie de folosinţa apei emisarului. Oxigenul
este necesar şi proceselor de descompunere a substanţelor organice; lipsa
oxigenului ca urmare a consumului de către substanţele organice are ca
urmare oprirea descompunerii acestora şi respectiv continuarea tuturor
consecinţelor produse de prezenţa substanţelor organice în apă.
Substanţele în suspensie care se depun pe fundul receptorului
formează acumulări (bancuri), împiedică consumul oxigenului din apă,
care sunt de natură organică etc.
Substanţele în suspensie plutitoare, ca de exemplu: ţiţeiul,
produsele petroliere, uleiurile etc., care formează uneori pelicule
compacte la suprafaţa apei, produc numeroase prejudicii în ceea ce
priveşte folosirea apei receptorului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros
neplăcut, împiedică absorbţia de oxigen pe la suprafaţa apei şi deci
autoepurarea; se depun pe construcţiile hidrotehnice şi utilajele acestora;
colmatează filtrele pentru tratarea apei în scopuri potabile şi industriale;
sunt toxice uneori pentru fauna şi flora acvatică, distrugând-o, fac
inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor la răcire, împiedică
folosirea ei pentru irigaţii, agrement etc.
Acizii şi alcalii au ca efect distrugerea faunei şi florei acvatice;
degradează rapid construcţiile hidrotehnice – betonul şi fierul –
ambarcaţiile şi instalaţiile necesare navigaţiei; stânjenesc folosirea apei
pentru agrement, pentru alimentarea cazanelor, pentru alimentarea cu apă
etc. Toxicitatea acidului sulfuric pentru faună, depinde de valoarea pH-
ului. Hidroxidul de sodiu (substanţă alcalină) folosit în numeroase
procese tehnologice (tăbăcării, fabrici de textile, de cauciuc etc.), foarte
solubil în apă, măreşte rapid pH-ul şi alcalinitatea apei, producând
numeroase prejudicii folosinţelor de orice fel.
Substanţele minerale, prezente îndeosebi în apele industriale,
conduc la mărirea salinităţii apei receptorului, iar unele dintre ele pot
provoca creşterea durităţii. Apele cu duritate mare produc depuneri pe
conducte, micşorându-le asfel capacitatea de transport. Depunerile din
conductele boilerelor micşorează capacitatea de transfer a căldurii. Apele

14
dure interferează cu vopselele din industria textilă, înrăutăţesc calitatea
produselor în fabricile de bere, zahăr etc.
Sulfatul de magneziu, constituent principal al durităţii apei, are
efect cataric asupra populaţiei, iar bicarbonaţii şi carbonaţii solubili
produc incovenienţe în procesul de producţie al fabricilor de zahăr.
Pe de altă parte, duritatea prea mică face ca apa să nu aibă gust
plăcut, iar coroziunea poate să acţioneze mai bine în conducte.
Clorurile, peste anumite limite, fac apa improprie pentru alimentări
cu apă potabilă şi industrială, pentru irigaţii etc.
Fierul produce neplăceri în secţiile de albire din fabricile de hârtie
şi celuloză.
Metalele grele (Pb, Cu, Zn, Cr) evacuate cu apele uzate au acţiune
toxică asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele
de autoepurare.
Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la
suprafaţa apei.
Culoarea plăcută şi frăgezimea pâinii şi a unor produse de patiserie
depind de existanţa în apă a sărurilor anorganice.
Substanţele toxice organice sau minerale, câteodată în concentraţii
foarte mici, pot distruge în scurt timp fauna şi flora receptorului. Multe
dintre aceste substanţe nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apei şi
o parte din ele, reţinute de sistemul digestiv uman, pot produce
îmbolnăviri. Substanţele fitofarmaceutice îşi manifestă efectul negativ
asupra faunei şi florei, îndeosebi după ploaie când sunt antrenate în apa
receptorului. Procesele tehnologice industriale folosesc numeroase
substanţe toxice greu de determinat în apă cu procedeele fizico-chimice
uzuale (substanţe fitofarmaceutice, nitroclorbenzen, monodinitroderivaţi
aromatici etc.).
Substanţele radioactive folosite din ce în ce mai mult în diferite
scopuri (medicină, tehnică etc.), precum şi dezvoltarea centralelor
atomice, creează noi probleme celor care se ocupă cu protecţia apelor.
Îndeosebi substanţele radioactive cu timp lung de înjumătăţire (câteva
generaţii umane) ca: Sr30, Cs137, sunt cu atât mai periculoase, cu cât şi
metodele uzuale de determinare a radiaţiilor nu sunt încă definitivate.
Apele calde, evacuate de unele industrii, aduc numeroase
prejudicii, ca de exemplu: produc dificultăţi în exploatarea instalaţiilor de
alimentare cu apă potabilă şi industrială şi în folosirea apei pentru răcire;
împiedică dezvoltarea normală a faunei piscicole (deoarece apa caldă
rămâne deasupra, iar peştii se retrag la fundul receptorului, dezvoltându-
se necorespunzător). De asemenea şi scăderea cantităţii de oxigen datorită
măririi temperaturii apei şi a dezvoltării excesive a bacteriilor aerobe în
condiţiile unei temperaturi ridicate.
Culoarea, datorită îndeosebi apelor uzate provenite de la fabricile
de textile, hârtie, tăbăcării etc., împiedică absorbţia oxigenului şi

15
dezvoltarea normală a fenomenelor de autoepurare, precum şi a celor de
fotosinteză. Apa receptorilor colorată cu diferite substanţe evacuate de
industrie nu poate fi folosită pentru agrement, alimentări cu apă etc.
Microorganismele, din diferite categorii de ape uzate, cum sunt
cele provenite de exemplu de la tăbăcării, abatoare, industrii de prelucrare
a unor produse vegetale, se manifestă îndeosebi prin prezenţa bacteriilor.
Unele din acestea sunt patogene (ex. bacilus antracis) şi produc infectarea
puternică a emisarului, făcându-l de neutilizat; altele sunt mai puţin
vătămătoare sau chiar inofensive şi utile, contribuind la mineralizarea
substanţelor organice sau la alte procese care se dezvoltă în receptor.
Lipsa aproape completă a oxigenului din apele subterane ajută la
degradarea materiilor organice, respectiv la epurarea apei, este suplinită
de proprietatea straturilor acvifere de a reţine unii poluanţi.

16
PROPAGAREA POLUARII ÎN APELE SUBTERANE

Productivitatea unui strat acvifer este în funcţie de caracteristicile


hidrogeologice şi de factorii de curgere ai apelor subetrane, precum şi de
regimul precipitaţiilor.
Caracteristicile fizice ale stratelor acvifere pot premite unele
aprecieri în ce priveşte evoluţia calităţii apelor subterane în cazul poluării
lor. Cunoscând aceste caracteristici ale stratelor acvifere dintr-o regiune
afectată, se pot face aprecieri şi calcule cu privire la direcţia de propagare,
aria de răspândire, persistenţa şi viteza de propagare a poluării. Este
cazul, în special, al substanţelor anorganice care sub formă de soluţii,
odată introduse în sol, sunt foarte greu de îndepărtat, din cauză că
diluarea naturală se produce foarte încet, iar o intervenţie pe cale
artificială este costisitoare.
Apele cu diferiţi poluanţi în suspensie, minerali sau organici,
provenite de la diferite surse, când pătrund în sol pot suferi mai întâi o
filtrare care poate ameliora calitatea lor. Această filtrare are loc prin
combinarea diferitelor procese, dintre care cele mai importante sunt
filtrarea mecanică, adsorbţia, modificările de natură electrolitică şi de
activitate biologică.
În stratul superior al păturii de sol, acoperitoare a stratului acvifer,
sunt reţinute particulele de materii în suspensie care sunt mai mari şi nu
pot trece prin spaţiile interstiţiale ale granulelor de sol. Filtrarea este cu
atât mai eficace cu cât granulozitatea solului este mai fină şi porii sunt
mai mici. La o impurificare permanentă, eficacitatea filtrării creşte cu
timpul de filtrare, ca urmare a micşorării porozităţii produsă de materiile
în suspensie reţinute.
Particulele mici de materii în suspensie, bacteriile şi chiar micelele
coloidale sunt reţinute în formaţiile poroase prin fenomenul combinat de
sedimentare şi adsorbţie. Apele încărcate cu suspensii pot provoca în
suprafaţa afectată o colmatare a porilor, ceea ce favorizează o rezistenţă
faţă de infiltrarea apei în adâncime. În cazul terenurilor cu granulozitate
mare, efectul filtrării este neglijabil şi reţinerea suspensiilor se face pe o
adâncime mult mai mare.

17
METODE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A
POLUǍRII APELOR SUBTERANE

Canalele şi conductele, care transportă ape uzate de orice natură,


trebuie să îndeplinească cele mai stricte condiţii de etanşeitate; poluările
accidentale la aceste canale sau conducte sunt însă cele mai periculoase.
Coroziunea conductelor de orice natură poate interveni în numeroase
situaţii; izolaţia şi protecţia catodică asigură de obicei o viaţă lungă a
conductelor. Viciile de construcţie a conductelor se pot evita numai
printr-un control eficient al beneficiarului. Spre deosebire de conductele
care transportă apă, la care pierderile prin neetanşeitate pot ajunge uneori
chiar până la 10%, la conductele care transportă ţiţei pierderile trebuie să
fie zero. În ceea ce priveşte exploatarea, care atunci când este judicios
făcută, poate conduce la pierderi, practic nesemnificative, în prezent este
realizată în mare măsură, cu ajutorul aparaturii electrice. Astfel controlul
continuu al conductelor – ca de altfel şi al rezervoarelor – se face cu
ajutorul detectoarelor de ultrasunete. Aparatele de tip mai nou, pentru
controlul calităţii pereţilor conductelor subterane, utilizează un detector
magnetic, prin intermediul căruia se constată deformaţiile câmpului
magnetic, datorită defecţiunilor la conducte, din compararea lui cu
câmpul magnetic iniţial – martor.
Rezervoarele supraterane sau subterane, pentru înmagazinarea de
lichide poluante ca de exemplu ţiţei, benzină, acizi etc., trebuie astfel
construite încât să se evite orice fel de pierderi de lichid.Astfel, radierul
rezervoarelor supraterane trebuie executat cu deosebită atenţie, deoarece
el este mult mai greu de controlat şi reparat în comparaţie cu pereţii.
Uneori, pentru o siguranţă în plus şi pentru o verificare mai uşoară a
pierderilor, aceste rezervoare se execută cu fundul dublu.
Majoritatea rezervoarelor subterane sunt prevăzute cu pereţi de
protecţie de cărămidă la exterior, care asigură protecţia contra acţiunilor
mecanice, iar pe de altă parte pot reţine şi eventualele pierderi.
Rezervoarele subterane, folosite în industrie sau în locuinţe ca
rezervoare de păcură, sunt executate de regulă din metal, la acestea
coroziunea internă şi externă fiind cauza principalelor pierderi de produse
poluante. Contra coroziunii de la exterior se aplică câteva straturi de
mastic bituminos. Coroziunea internă este provocată de lichidele acide,
de produsele petroliere care conţin apă sărată etc.; de obicei apa sărată
este îndepărtată înainte de a se introduce produsul în rezervor. Dacă
operaţia este dificilă se folosesc cuve cu pereţi dubli sau izolaţi la interior
cu un strat de material plastic.
Rezervoarele de beton armat îngropate sau semiîngropate sunt
folosite mai rar. Protecţia interioară a lor se face cu o îmbrăcăminte

18
metalică formând o cuvă de oţel izolantă. Durata îmbrăcăminţii metalice
este asigurată prin îmbrăcăminţi anorganice având ca bază aliaje de
magneziu – aluminiu, ciment, material plastic etc.
Rezervoarele şi conductele metalice sau din beton armat amplasate
în unele soluri, pot fi corodate de acestea dacă nu sunt protejate
corespunzător. Protecţia la exterior a acestora se face prin îmbrăcăminţi
corespunzătoare şi de cele mai multe ori printr-o protecţie catodică,
incluzând şi dispozitive de drenare a curenţilor vagabonzi, staţiile
catodice şi protactorii electrolitici.
Cele mai utilizate materiale de protecţie contra coroziunii sunt:
cauciucul, bitumul şi polimerii (sub forma unui film).
Contra coroziunii atmosferei, rezervoarele metalice se protejează
cu vopsea de aluminiu, materiale plastice, silicaţi şi mai de curând
vopsele epoxidice, care s-au dovedit eficace uneori şi la interior.
Depozite de reziduuri de orice fel – gunoaie menajere, industriale,
deşeuri rezultate din procesele industriale (zguri metalurgice, steril de la
flotaţiile de cărbuni sau minereuri, acizi reziduali etc.) constituie surse
importante de poluare, datorită conţinutului de substanţe organice,
chimice, metale grele, detergenţi etc. De aceea, se impune luarea de
măsuri corespunzătoare, dintre care se menţionează: evitarea amplasării
acestor depozite în apropierea surselor subterane de apă potabilă;
amplasarea depozitelor în afara albiei majore a cursurilor de apă şi la
distanţe de cel puţin 50 m de cursurile de apă de suprafaţă, care prin
zonele de contact ar putea să transmită nocivităţile apelor subterane;
amplasarea unor astfel de depozite, pe cât posibil în zonele unde solul
este constituit din argilă şi nivelul apei subterane este cât mai jos;
construirea de ecrane impermeabile din argilă, bitum, beton etc., pe
fundul şi taluzurile depozitelor, în scopul reducerii infiltrării apelor uzate
sau a substanţelor nocive în straturile acvifere.
Măsuri de prevenire a poluării apelor subterane prin reziduuri
prevăd introducerea acestora în straturile acvifere adânci (peste 300 m)
prin puţuri forate; în acest sens trebuie menţionate apele uzate provenite
de la schelele petroliere, rafinării, fabrici de vopsele, laboratoare care
folosesc izotopi radioactivi etc.; şi în ţara noastră se practică injectarea în
sol a apelor uzate de la unele schele petroliere.
Apele uzate folosite la irigaţii, precum şi pesticidele şi
îngrăşămintele minerale. Irigarea cu ape uzate este un procedeu avantajos
pentru epurarea apelor uzate provenite de la unele localităţi, adoptarea lui
trebuind însă să se facă numai cu respectarea anumitor condiţii, dintre
care,una din cele mai importante este protecţia apelor subterane. Dacă
normele de irigare corespund capacităţii de absorbţie a solului în cazul
unui sol omogen, teoretic, apele uzate trecute prin sol, ar trebui să nu mai
conţină substanţe poluante; totuşi în unele cazuri, se practică în mod
eronat supraîncărcarea terenurilor agricole ceea ce are ca rezultat

19
mineralizarea mereu crescândă a solului în urma acumulării de poluanţi.
Pentru a preveni impurificarea straturilor acvifere, prin irigarea cu ape
uzate, este necesar să se întreprindă, înainte de proiectare, o serie de
cercetări din care să rezulte: caracteristicile fizice, chimice,
hidrogeologice ale solului; posibilităţile de irigare cu ape uzate ale
solului, în principal normele maxime de irigare; se recomandă, în acest
scop, efectuarea de cercetări pe parcele experimentale.
După cum se ştie, în agricultură se folosesc îngrăşăminte minerale,
pentru sporirea fertilităţii solului, iar pentru a se feri culturile de insecte,
diferite boli etc., pesticide. Paralel cu efectele pozitive ale acestora,
intensificarea chimizării în agricultură are şi efecte negative sub raportul
protecţiei mediului şi în particular al apelor subterane. O mare parte din
substanţele chimice folosite, unele foarte toxice, care intră în compoziţia
chimică a îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor, pătrund în sol şi de
aici mai departe în apele subterane, pe care le poluează. La concentraţii
mici aceşti poluanţi sunt asimilaţi de capacitatea de autoepurare a solului
şi a apelor subterane; folosirea neraţională a acestora are însă efecte
negative, de aceea, se recomandă: efectuarea de cercetări preliminare;
folosirea de îngrăşăminte şi pesticide numai în zonele stabilite în urma
cercetărilor şi în cantităţi corespunzătoare; evitarea răspândirii acestor
substanţe în condiţii meteorologice necorespunzătoare – vânt puternic,
ploaie etc.
Transportul lichidelor nocive pe uscat, în camioane-cisternă, poate
uneori conduce la poluarea apelor subterane, dacă nu se iau măsuri de
prevenire a poluării, ca de exemplu: compartimentarea cisternei atunci
când depăşeşte 5 m3; protejarea cisternelor contra şocului, în faţă şi în
spate; rigidizarea suplimentară a caroseriei, pentru a se evita degradarea
(la şocuri mai puţin puternice); reducerea oboselii şoferului – pentru
evitarea de accidente – prin realizarea de amenajări suplimentare în
cabină (vizibilitate bună, scaun bine echilibrat, dispozitive de comandă
uşor accesibile etc.). Toate aceste măsuri au ca rezultat eliminarea
accidentelor şi a pierderilor de substanţe nocive care pot produce poluarea
apei subterane. O deosebită atenţie trebuie dată şi pierderilor care pot
surveni la încărcarea şi descărcarea lichidelor prin neetanşeităţi la
îmbinări.
În privinţa transportului pe calea ferată, la fel ca pe şosea,
vagoanele cisternă sunt realizate în condiţii speciale, sunt semnalizate
corespunzător, iar manipularea se realizează după reguli severe.
Zonele de protecţie sanitară la sursele de ape subterane constituie
măsuri importante de protecţie a apelor subterane. Zonele de protecţie
sanitară sunt de două categorii: zone de protecţie sanitară de regim sever
şi zone de protecţie sanitară de restricţie. Zona de regim sever este
delimitată în amonte de captarea de apă subterană de o linie paralelă cu
linia frontului de captare amplasată la 50 m de aceasta. Zona de restricţie

20
are o suprafaţă de acţiune mai mare decât zona de regim sever, înglobând
în interiorul ei zona de regim sever. Dintre măsurile pe care trebuie să le
îndeplinească zonele de protecţie sanitară se menţionează interzicerea:
utilizării îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor; irigării terenului cu
orice fel de apă; păşunatului; traversării zonei de protecţie de canale de
ape uzate etc.
Propaganda, educaţia publicului, legislaţia şi formarea de
personal calificat sunt măsuri eficiente de prevenire a poluării apelor
subterane. Propaganda şi educaţia publicului prin televiziune, radio,
pliante etc., prin care se arată în mod simplu pericolul poluării mediului şi
respectiv a apei subterane au făcut în Germania să scadă simţitor cazurile
de poluare cu hidrocarburi.
Din ce în ce mai multe ţări, în scopul prevenirii poluării apelor,
aerului etc., au elaborat legislaţii corespunzătoare. Numeroase instituţii,
asociaţii etc., colaborează la elaborarea, revizuirea şi aplicarea
legislaţiilor în domeniul protecţiei mediului. O deosebită atenţie se dă
luptei contra poluării cu hidrocarburi a apelor subterane, de suprafaţă şi a
mărilor. Legislaţii speciale prevăd posibilităţile de folosire ca receptori a
apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi sancţiunile pentru
nerespectarea acestora. În Franţa s-a creat un sistem de contribuţie
proporţională pentru beneficiarii emisarilor, în funcţie de cantitatea de
impurităţi evacuate în aceştia; în Marea Britanie, acelaşi tip de contribuţie
se aplică din anul 1936, soluţiile de epurare fiind recomandate de
administraţia locală.
Metodele, respectiv măsurile de combatere a poluării apelor
subterane, după producerea acesteia, sunt deosebit de importante pentru
protecţia mediului. Dacă măsurile de prevenire se pot realiza din timp şi
în conformitate cu planurile de protecţie contra impurificării, măsurile de
combatere trebuie realizate rapid şi de multe ori prin procedee
improvizate, corespunzătoare fiecărui caz în parte.
Măsurile de combatere pot fi clasificate în curente şi accidentale;
primele se cunosc ca posibile şi măsurile care trebuie luate pentru
combatere sunt de cele mai multe ori prevăzute în planurile de
intervenţie. Astfel, de exemplu, în cazul observării unor pierderi în
conducte, acestea sunt separate de echipele de întreţinere, în conformitate
cu planurile de intervenţie; constatării unor substanţe nocive în puţurile
de observaţie a terenurilor irigate cu ape uzate sau în zonele unde s-au
folosit pesticide, măsurile de combatere constau în oprirea răspândirii
pesticidelor sau în verificarea modului de răspândire a lor, în paralel cu
prevederile planurilor de intervenţie; impurificării stratului acvifer sub o
platformă industrială, datorită de exemplu pierderilor la unele rezervoare
de înmagazinare, măsurile de combatere constau în închiderea fisurilor pe
unde au produs pierderile şi readucerea stratului acvifer la normal (dacă
poluarea nu a fost prea mare), prin spălare hidraulică.

21
Măsurile de combatere a poluărilor sunt cele mai importante de
analizat şi cunoscut deoarece ele vin în sprijinul celor care trebuie să
acţioneze rapid şi eficient în toate cazurile, deşi ele nu pot fi aplicate ca
atare.
Planurile de intervenţie constituie prin prevederile lor un mijloc
eficient de prevenire şi combatere a poluării apelor subterane, ca de altfel
şi a celor de suprafaţă. În aceste planuri sunt prevăzute măsuri concrete în
vederea evitării pericolului poluării, în acelaşi timp fiind înscrise şi
măsurile de combatere a acesteia dacă, accidental, poluarea s-a produs.
În numeroase ţări, întreprinderile din industria petrolieră, de la care
provin cele mai grave accidente de impurificare a apelor subterane,
posedă echipamentul necesar pentru intervenţie în caz de nevoie; de
asemenea au la dispoziţie tot felul de materiale, ca de exemplu materiale
adsorbante pentru colectarea pierderilor de petrol, materiale pentru
construcţia unor baraje, pe apă sau pe uscat, în scopul împiedicării
răspândirii poluării etc.
Defecţiunile la canale sau conducte sunt combătute în primul rând
prin oprirea circulaţiei lichidului transportat apoi prin colectarea de
urgenţă a conductei este o problemă a beneficiarului.
Colectarea pirderilor de pe suprafaţa solului se face cu ajutorul
materialelor adsorbante; dacă cantitatea de lichid pierdut este mai mare,
se execută diguri de pământ, realizând eventual un fel de incintă, care
împiedică răspândirea lichidului poluant şi uşurează colectarea lui.
Dintre substanţele poluante nedegradabile, care pot ajunge în apa
subterană, produsele petroliere şi lichidele toxice ajung în stratul acvifer
într-un timp mult mai scurt în comparaţie cu alţi poluanţi.
Dacă infiltrarea substanţelor poluante a fost observată înainte de a
se începe infiltrarea în sol, substanţe adsorbante răspândite la suprafaţa
solului pot opri impurificarea stratului acvifer. Substanţele adsorbante
folosite trebuie să aibă: putere mare de adsorbţie pentru un număr cât mai
mare de impurificatori; capacitate mică de flotaţie; posibilităţi bune de
manipulare a stratului de adsorbant, îmbibat cu substanţe impurificatoare.
Substanţele adsorbante sunt de mai multe tipuri:
♦ naturale: plante acvatice (alge de culoare brună, trestie etc.); fân şi
paie (1 kg paie poate adsorbi cca. 50 kg ţiţei); produse pe bază de
lemn (talaş , rumeguş etc); turbă;
♦ minerale (după oarecare prelucrări): piatră ponce; scorie bazaltică;
♦ carbonoase: grafitul; cărbunii;
♦ produse pe bază de cauciuc;
♦ materiale plastice: polistiren, poliesterul şi poliuretanul;
♦ deşeuri industriale: fibre de celuloză; fibre de lână; fibre de
bumbac; fibre artificiale.
Substanţele adsorbante, împreună cu cele poluante colectate sunt,de
obicei, arse sau depozitate în depresiuni, gropi etc.

22
Dacă poluanţii au ajuns în stratul acvifer, operaţia de curăţire a
acestora este mai uşoară dacă poluantul este o hidrocarbură, în
comparaţie cu alte substanţe, deoarece aceasta pluteşte la suprafaţa apei
subterane.
O primă posibilitate de îndepărtare a impurificatorului pătruns în
apa subterană, constă în excavarea pământului pe suprafaţa poluantă,
până la stratul şi apoi pomparea apei subterane impurificate, până când se
constată lipsa poluantului în apa evacuată. Dacă timpul de la pătrunderea
poluantului până în momentul excavării a fost mai mare şi apa subterană
a antrenat poluantul pe distanţe mai lungi, procedeul nu mai este eficace,
deoarece devine costisitor. În asemenea situaţii şi în cazul cantităţilor
mari de hidrocarburi ajunse în stratul acvifer, dacă vâscozitatea lichidului
poluant nu este prea mare, o bună parte din acesta poate fi evacuat prin
puţuri forate din care apa subterană şi poluantul sunt evacuate prin
pompare. Aceste puţuri se aşază în aval perpendicular pe direcţia de
curgere a apei subterane şi de zona impurificată, astfel încât să se acopere
întreaga lăţime a zonei poluate. Prin pompare apa subterană impurificată
este evacuată. Introducerea de apă în amonte de aceste puţuri poate
conduce la crearea unei pante mai mari a curentului subteran, în amonte
de puţurile de captare. Datorită apei introdusă în curentul subteran, în
amonte de puţurile de captare şi îndeosebi când cantităţile de apă sunt
mari procedeul poate fi costisitor.
Uneori în locul puţurilor se pot folosi drenuri aşezate perpendicular
pe direcţia de curgere a apei subterane.
Defecţiunile la rezervoare pot conduce uneori la impurificări
respectiv prejudicii mai grave decât cele produse de defecţiunile la
conducte. Astfel, uneori, la rezervoarele subterane, cu toate măsurile de
prevenire, unele pierderi sunt detectate numai după timp îndelungat când
impurificarea apei subterane a atins un grad avansat; în asemenea cazuri
singura soluţie este renunţarea la rezervorul în cauză şi construcţia unuia
nou pe un amplasament alăturat. Dacă pierderile au fost sesizate din timp
acestea pot fi colectate cu materiale adsorbante; dacă au afectat o
suprafaţă mare a stratului acvifer, pomparea apelor subterane impurificate
poate uneori conduce la eliminarea impurificării.
Depozitele de reziduuri şi materii prime toxice, care au contaminat
apa subterană, trebuie dezafectate deoarece în asemenea cazuri concluzia
este că măsurile de prevenire nu au fost suficiente. După dezafectare,
pentru o cât mai urgentă redare în folosinţă a stratului acvifer, este
necesară pomparea apei impurificate.
Apele uzate folosite la irigaţii, pesticidele şi îngrăşămintele
minerale, care au pătruns în apa subterană, reprezintă rezultatul
capacităţii insuficiente a solului de a epura substanţele nocive şi în
consecinţă, folosirea acestora trebuie oprită. Este totuşi indicat, în
prealabil, o verificare a normelor folosite la irigarea cu ape uzate, a

23
cantităţilor specifice de pesticide sau îngrăşăminte utilizate, pentru a se
stabili dacă nu au depăşit pe cele stabilite ca admisibile la proiectare.
Transportul pe uscat, fie cu autocisternele, fie cu vagoanele
cisternă, nu ridică probleme deosebite din punctul de vedere al
combaterii. Pierderile sunt uşor de sesizat, iar măsurile de combatere pot
fi repede puse în aplicare, înainte ca impurificarea să ajungă în stratul
acvifer. Substanţele adsorbante însoţite de baraje, pentru o eventuală
localizare a impurificării, rezolvă în modul cel mai eficient colectarea
lichidului pierdut.

24
METODE DE ANALIZǍ A APEI

Analiza fizică presupune măsurarea unor caracteristici ca


temperatura, conductivitatea electrică, densitatea, radioactivitatea α, β şi γ
a unor compuşi aflaţi în soluţie sau în suspensie etc.
Analiza biologică presupune determinarea, concentrarea şi trierea
organismelor care intră în compoziţia zoo- şi fitoplanctonului, prin
examen macro şi microscopic, precum şi prin examenul depunerilor şi al
nămolului de fund.
Analiza microbiologică constă în cercetarea calitativă şi cantitativă
a microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete) prezente în apă.
Analiza microbiologică constă în identificarea microorganismelor prin
metoda cultivării lor pe medii speciale de cultură care permit studierea
proprietăţilor morfologice, tinctoriale şi fiziologice.
Analiza chimică constă în determinarea componenţilor prezenţi în
mod natural în ape sau ca urmare a impurificării acestora. În acest scop se
folosesc metode chimice şi fizico-chimice cum sunt gravimetria,
volumetria, colorimetria, electrometria, metode radiochimice etc.
În analiza chimică gravimetrică, compuşii de determinat sunt
separaţi din apă sub formă de combinaţii insolubile.
În analiza volumetrică, dozarea anumitor componenţi se face cu
soluţii titrate.
Analiza colorimetrică stabileşte concentraţia anumitor componenţi
din apă, în funcţie de intensitatea coloraţiei unei soluţii în care substanţa
de analizat se găseşte sub formă de ioni sau molecule colorate. Substanţa
de analizat poate da cu unii reactivi specifici, compuşi coloraţi.
Metodele electrochimice folosite în analiza apelor pot fi metode
conductometrice, potenţiometrice sau electrogravimetrice.
Metodele optice de analiză mai importante folosite în laboratoarele
de analiza apelor, sunt metode fotometrice, spectrofotometrice,
turbidimetrice şi nefelometrice.
Tot metode optice sunt şi cele bazate pe refractometrie şi analiză
spectrală.
Analiza cromatografică constă în separarea substanţelor dintr-un
amestec, prin adsorbirea lor selectivă de către medii poroase.
În analiza unor substanţe prezente în ape se poate aplica:
cromatografia pe hârtie, cromatografia pe coloană, cromatografia în strat
subţire, cromatografia în stare gazoasă.

25
BIBLIOGRAFIE

1. Berca, Mihai – Ecologie generală şi protecţia


mediului, Editura Ceres 2000
2. Ionescu, Tudor D. – Analiza apei, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1968
3. Rojanschi, Vladimir – Protecţia şi ingineria mediului,
Editura Economică, Bucureşti, 1997

26