Capitolul I

Apa în ecosistem
.............................................
1.1 Generalități

Fiecare aspect al vieţii noastre este legat de apă. Pe lângă aer şi lumina Soarelui, apa
este un element esenţial al existenţei oricărei fiinţe. Să nu uităm că în mediul acvatic au apărut
primele forme de viaţă de pe Terra.
Dacă toată apa de pe pământ ar fi turnată în 16 pahare cu apa, 15 şi jumătate dintre ele
ar conţine apa sărată a oceanelor şi mărilor. Din jumătatea de pahar rămasă, mare parte este
înglobata fie în gheţurile polare, fie este prea poluată pentru a fi folosită drept apă potabilă şi
astfel, ceea ce a mai rămâne pentru consumul omenirii reprezintă conţinutul unei linguriţe. Din
consumul mondial de apă, 69% este repartizat agricultirii, 23% industriei şi numai 8% în
domeniul casnic.
Distribuţia rezervelor de apă a Pământului este ilustrată în anexa 1

Apă în natură se găseşte într-un circuit permanent. Astfel, apa râurilor, mărilor şi
oceanelor se evapora dând naştere apei atmosferice (vapori de apă din aer). Aceasta circulă
fiind purtată de curenţii de aer până când ajunge într-o zonă mai rece unde se condensează şi
cade la suprafaţa solului sub formă de apă meteorică (ploaie, zăpada). Ajunsă pe sol, apa
meteorică dacă întâlneşte un strat permeabil îl străbate până ajunge la unul impermeabil şi
formează apa subterană. Dacă însă întâlneşte un strat impermeabil rămâne la suprafaţă unde
împreună cu apa subterană ajunsă la suprafaţă (izvoare) formează apa de suprafaţă.

Apa este prezentă în natura sub diferite forme:

?apa de suprafaţă - gheţari, oceane, mari, fluvii, lacuri, râuri.( anexa 2)

?apa subterană - straturi acvifere şi izvoare.

În natura apa se găseşte într-un circuit continuu, astfel apa din râuri, lacuri, mari, şi
oceane se evapora în atmosfera formând APA ATMOSFERICĂ. Aceasta este purtată de

1
curenţii de aer până atinge zone mai reci, când condensează şi cade la suprafaţa formând
APA METEORICĂ. O dată ajunsă pe sol, apa poate întâlni un strat permeabil, pe care îl
străbate cu uşurinţă până la unul impermeabil şi formează astfel APA SUBTERANĂ. Dacă
suprafaţa solului este impermeabilă, apa meteorică, împreună cu cea, subterană, ajunsă la
suprafaţă prin curgerea în sol, formează apa de suprafaţă. În natură, apa nu exista în stare pură,
ea conţine: gaze substanţe minerale şi organice dizolvate sau în suspensie.

Dintre cei trei factori de mediu apa este cea mai afectată de poluare creând numeroase
probleme pentru păstrarea şi îmbunătăţirea calităţii ei.
Apa ca şi aerul este un factor de mediu indispensabil vieţii. Apa se găseşte întotdeauna
unde exista viaţă şi formează substanţa cea mai răspândită de pe pământ. A avut un rol de prim
ordin în apariţia vieţii pe pământ şi continuă să aibă un astfel rol pentru că:
?apa constituie factorul de care depinde productivitatea plantelor şi animalelor

?intra în constituţia tuturor organismelor vegetale şi animale.

?înlesneşte şi reglează procesele fizico-chimice din celule, difuziunea substanţelor

nutritive în celule şi ţesuturi, procesele de digestie, absorbţie, circulaţie şi hrănire ale celulelor.

?procesul de fotosinteză pe care îl îndeplinesc plantele verzi, prin care acestea

sintetizează substanţa organică din săruri minerale, nu poate avea loc în afara apei.

?reglează căldura organismelor prin evaporare la suprafaţă; etc.

Importanţa apei pentru viaţa omului reiese din faptul că fără apă nu poate trăi mai mult
de 4 zile rareori 7-8 zile. Necesarul de apă pentru un metabolism al unui om normal este de 2,5
litri în 24 ore.

1.2 Circuitul apei

Ce este circuitul apei? Se poate raspunde usor - "sunt eu" peste tot! Circuitul apei
descrie existența și mișcarea apei pe, în și deasupra Pământului. Pe Pământ apa este mereu în
mișcare și își schimbă mereu starea de agregare, din lichid, în vapori, în gheață și ciclul se
repeta. Circuitul apei se produce de miliarde de ani și viața pe Pământ depinde de acesta; fără
acest circuit al apei, Pământul ar deveni un loc arid, fără viață.

2
 Circuitul apei nu are un punct fix, clar de plecare, dar putem sa începem cu oceanele.
Soarele, care este "motorul" circuitului apei, încălzește apa din oceane, care se evaporă
ajungând în aer sub forma de vapori.
Curenți de aer ascendenți transportă vaporii în atmosferă, unde temperaturile mai
scăzute determină condensarea vaporilor sub forma de nori. Curenții de aer deplasează norii pe
tot globul, particule de nor se ciocnesc, cresc în dimensiuni și cad sub formă de precipitații.
O parte a precipitațiilor cade sub formă de zăpadă și se poate acumula în calote glaciare
și ghețari. Zăpada aflată în zone cu o climă mai blânda se topește când vine primavara, iar apa
rezultată se scurge pe suprafața solului, ca scurgere nivala.
Cea mai mare parte a precipitațiilor cade înapoi în oceane sau pe sol, unde, datorită
gravitației se scurge în continuare pe suprafața solului ca scurgere de suprafață. O parte din
această scurgere de suprafață intră în albia râurilor, curentul de apă deplasându-se către oceane.
Scurgerea de suprafață și exfiltrațiile din apa subterană, se acumulează ca apă în lacuri
și râuri. Totusi nu toata apa provenită din scurgere ajunge în râuri. O mare parte a acesteia se
infitreaza în sol. O parte din aceasta apă rămâne în apropierea suprafeței solului și se poate
infiltra înapoi în corpurile de apă de suprafață (și în ocean) sub forma de scurgere de apa
subterana (descărcare acvifer).
O parte din apa subterana gaseste fisuri in suprafata pamantului si iese la suprafata sub
forma de izvoare cu apa dulce. Apa din acviferul freatic (apa subterana de adancime mica) este
asimilata de rădăcinile plantelor și se intoarce inapoi in atmosfera prin evapotranspiratia de pe
suprafata frunzelor. O alta parte a apei infiltrate în pământ ajunge la adâncimi mai mari și
reîmprospătează acviferele de adâncime (zona subterana saturată), care înmagazinează cantități
imense de apă dulce pe perioade îndelungate. Totusi, în timp, această apa se deplasează, o parte
urmând să reintre în ocean, unde circuitul apei "se termină"…. și "reîncepe".( anexa 3)

1.3 Biotopul acvatic

Apa este un mediu de viaţă pentru un imens număr de organisme, cu biotopuri

specifice, care determină funcţionarea unor ecosisteme specifice complexe (ecosistemele
acvatice).

3
 Ponderea biotopurilor acvatice (peste 70% din suprafaţa totală a Pământului) precum şi
calităţile specifice apei ca substanţă chimică determină importanţa globală a acesteia în
climatul planetar.
În circuitul ei, apa preia un număr mare de minerale, substanţe organice şi gaze. Ca
urmare apele naturale reprezintă nişte soluţii ale diferitelor substanţe. Cea mai variată
compoziţie o au apele subterane.
Componenţii chimici ai apelor naturale se împart în 6 grupe:
a. Ionii principali care includ K+, Na+, Mg2+, Ca2+, Cl-, SO42-, HCO3-, CO32-.
Ionii principali pătrund în apele naturale din rocile muntoase, minerale, sol sau în urma
activităţii de producţie a omului. Compoziţia ionică este foarte complexă (90 de ioni principali)
care se menţin în proporţii constante.
Compoziţia chimică a apelor dulci de suprafaţă este extrem de diferită de aceea a apelor
marine mai ales sub aspect cantitativ, dar şi calitativ. Salinitatea este cca. 1%. Apele dulci
continentale conţin mai ales ioni de calciu, magneziu (responsabili de duritatea apei), sodiu,
potasiu, bicarbonaţi (99%), la care se adaugă concentraţii reduse de sulfaţi, fosfaţi şi azotaţi.
În apa mărilor şi oceanelor salinitatea standard este situată în jurul valorii de 35% (din
care 27% - NaCl)17, aceasta prezentând unele variaţii, ca de exemplu: 40% la suprafaţa Mării
Roşii, 38% în Marea Mediterană, 17,7% în Marea Neagră, 35,5% în Atlanticul de Nord, 10%
în unele puncte din Marea Baltică.
În general, proporţia principalilor constituenţi ai apei marine rămâne relativ constantă
indiferent de modificările valorilor salinităţii. Excepţie face concentraţia ionilor de calciu care
variază mai mult decât celelalte componente. Explicaţia o constituie activitatea unor grupe de
organisme acvatice cum sunt cele fitoplanctonice precum şi coralii care formează carbonat de
calciu (CaCO3).
Formarea carbonatului de calciu prin activitatea organismelor sau prin evaporaţie poate
afecta local concentraţia ionilor de calciu, mai ales în apele mai puţin adânci. Disocierea
carbonatului de calciu în anumite zone poate de asemenea modifica concentraţia de calciu şi
ionul carbonat (CO32-).
După gradul de toleranţă al organismelor la salinitate, acestea se clasifică în două grupe
ecologice:
 eurihaline, care suportă oscilaţii largi ale salinităţii;
 stenohaline, care suportă variaţii înguste ale acestui factor.

4
 În general, salinitatea constituie factorul chimic specific ecosistemelor acvatice ale
cărei fluctuaţii în timp şi spaţiu influenţează profund structura biocenozelor naturale, impunând
adaptări complexe populaţiilor componente şi condiţionând arealul geografic al speciilor.

b. Gazele dizolvate - O2, N2, H2S, CH4 ş.a.

Concentraţia gazelor din apă se apreciază după presiunea parţială şi constanta lui Henry
(K = p(O2)/c(O2)).
Conform legii lui Henry concentraţia gazului dizolvat în lichid este direct proporţională
cu presiunea parţială a gazului de deasupra lichidului. Solubilitatea gazelor în apă depinde atât
de natura acestora cât şi de temperatura lichidului ( anexa 4).
Cele mai importante gaze dizolvate în apele mărilor sunt oxigenul molecular (O2) – 4-8
mg/l şi CO2 - concentraţii diferite. Conţinutul acestor gaze este menţinut în echilibru ca urmare
a fenomenelor fizice (echilibrul cu atmosfera, echilibrul între gaze, carbonaţi şi bicarbonaţi) şi
biologice (fotosinteza, respiraţie, degradarea bacteriană a materiei organice). Concentraţia
oxigenului dizolvat scade rar sub jumătate din nivelul de saturaţie al aerului (4 mg/l), datorită
consumului redus din mediul oligotrof, rece şi hiperbaric. Concentraţia de CO 2 din mediile
acvatice creşte cu adâncimea datorită stratificării. Variaţiile concentraţiilor de CO 2 prezintă
importanţă şi datorită corelaţiilor cu valorile pH.
Dioxidul de carbon atmosferic (CO2) se dizolvă în apa marină şi prin hidratare
formează acid carbonic-H2CO3. Acidul carbonic este divalent ceea ce explică existenţa a două
reacţii cu formare de bicarbonat (HCO 3-) şi carbonat (CO32-). Coexistenţa acestor doi ioni în
apă creează un sistem chimic de tampon care reglează pH-ul şi concentraţia de dioxid de
carbon. Astfel, dacă există o concentraţie relativ mare a dioxidului de carbon sub forma
acidului carbonic, există şi o concentraţie crescută de ioni de hidrogen (H +) ceea ce determină o
aciditate crescută a apei. Dacă dioxidul de carbon este reprezentat sub formă de bicarbonaţi şi
carbonaţi, concentraţia ionilor de hidrogen este mai redusă, ceea ce determină o valoare mai
mare a pH-ului şi deci o tendinţă alcalină a apei.
În apele marine se găsesc cantităţi mari de carbon organic dizolvat. Se estimează că din
carbonul total dizolvat, 3-5% este reprezentat de carbonul organic, restul fiind carbon mineral.
c. Substanţele biogene - în special compuşii azotului şi ai fosforului.
Concentraţiile lor în apele dulci de suprafaţă variază în limite foarte mari: de la urme
până la 10 mg/l.

5
 d. Microelementele.
În această grupă intră toate metalele, în afară de ionii principali şi de fier: Cu 2+, Mn2+,
alţi ioni ai metalelor tranziţionale precum şi anionii Br-, F-, I- ş.a. care se întâlnesc în bazinele
acvatice naturale în concentraţii foarte mici. Prezenţa lor este însă necesară pentru funcţionarea
normală a organismelor vii.
e. Substanţele organice dizolvate (SOD)
Reprezintă formele organice ale elementelor biogene. Acest grup include diferiţi
compuşi organici: acizi, alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri ai acizilor alifatici (lipide),
fenoli, substanţe humice, compuşi aromatici, hidraţi de carbon, compuşi cu azot (proteine, acizi
aminaţi, amine) ş.a.m.d.
Pentru caracterizarea cantitativă a SOD se folosesc indicatori indirecţi: conţinutul total
de C.org., N.org., P.org., oxidarea apei cu permanganat sau bicromat (CCO), consumul
biochimic de oxigen (CBO5). Substanţele organice sunt prezente în apele de suprafaţă în
concentraţii relativ mici (de obicei <0,1 mg/l sau<10-5 M).
Pentru râuri sunt caracteristice substanţele organice care pătrund prin apele colectoare,
iar pentru mări, lacuri şi rezervoarele de apă - substanţele care se formează în urma proceselor
din interiorul bazinelor acvatice.
f. Substanţele poluante toxice - metalele grele, produsele petroliere, compuşii
clororganici, fenolii ş.a.m.d.
pH-ul intervine în numeroase funcţii biochimice şi celulare şi, în particular, în
funcţionarea enzimelor (fiecare enzimă funcţionează într-un interval de pH îngust). În apele
dulci pH-ul variază mult datorită fenomenelor biologice, a substratului mineral şi al poluării. În
apele marine, din contră, pH-ul este foarte bine tamponat, el fiind cuprins între 8-8,323.
Reglarea pH-ului la valori uşor alcaline este rezultatul unui întreg lanţ de reacţii de disociere
reversibilă în care este prezent carbonul.

6
 Capitolul II

Poluarea apelor naturale

2.1. Forme de poluare a apei

Apa se încarcă cu materii poluante, devenind uzată prin utilizarea ei de către om, în cele mai
diverse scopuri practice, prin contactul apelor meteorice (ploaie, zăpadă) cu produse ale activităţii
umane, care se găsesc în aer şi pe sol. Apele restituite sunt ape uzate, care au compoziţia fizico-chimică
şi bacteriologică diferită faţă de apa prelevată. Substanţele şi agenţii care schimbă caracteristicile iniţiale
ale apelor naturale în care sunt evacuate se numesc poluanţi.
După provenienţă, apele uzate se pot divide în mai multe grupe:
ape uzate menajere, care conţin ca poluanţi resturi alimentare, dejecţii, săpun,
detergenţi, microorganisme, ouă de paraziţi ş.a.;
ape uzate din zootehnie, care conţin ca poluanţi resturi de furaje, resturi de aşternut,
dejecţii, substanţe folosite la spălarea, dezinfecţia, dezinsecţia adăposturilor şi a animalelor;
ape de răcire, având ca poluant căldura;
ape uzate provenite din secţiile de producţie, utilizate ca mediu de dizolvare sau de
reacţie, au ca poluanţi substanţe provenite din materiile prime şi produsele finite (asemenea ape
uzate au efect major poluant).

2.2. Surse de poluare a apei, poluanți

Se considera poluanţi acele substanţe care în concentraţie suficientă pot produce un
efect măsurabil asupra omului, animalelor, plantelor şi materialelor. Dată fiind multitudinea şi
varietatea surselor de poluare, precum şi numărul mare al elementelor poluante a apărut şi
necesitatea unei clasificări ai lor, după cum urmează:
A) După provenienţa şi caracterele comune se disting, categoriile de poluanţi:
? Substanţe organice: hidrocarburi, detergenţi pesticide etc.

? Substanţe anorganice: metale grele, azot, fosfor.

? Suspensii: steril de la exploatările minieresau din cariere, fibre de lemn şi celuloză,

deşeuri de carne etc.

7
 ? Substanţe radioactive: din atmosferă, în urma unei explozii nucleare, de la reactorii
uzinelor nuclear-electrice, din laboratoare de cercetare cu izotopi radioactive etc.

? Produse petroliere: rafinării din uzinele petrochimice, de la transportul naval şi auto şi

prin conducte etc.

? Ape fierbinţi: din industrie au central termoelectrice

? Microorganisme patogene: din spitale, crescătorii de animale, ştranduri, locuinţe.

B) După natura lor, poluanţii artificiali pot fi:

? Poluanţi fizici: substanţe radioactive, ape termale

? Poluanţi chimici: plumb, mercur, azot, fosfor, hidrocarburi, detergent, pesticide.

? Poluanţi biologici: microorganisme

C) După modificările care le produc apei poluanţii, pot fi:

? Poluanţi care modifică proprietăţile chimice şi/sau biologice ale apei:

? Compuşi toxici anorganici: plumb, mercur, cupru, zinc, cianuri.

? Compuşi organici greu sau nedegradabili: pesticide, detergent.

? Săruri organice provenite din mine sau exploatări petroliere.

? Substanţe fertilizatoare: azot fosfor

? Microorganisme: bacterii, viruşi, paraziţi.

? Poluanţi care modifică proprietăţile fizice şi/sau organoleptice ale apei.

? - Uleiuri, coloranţi.

? - Substanţe degradabile care consumă oxigenul din apă

? - Substanţe solide: suspensii.

8
 2.3. Eutrofizarea apelor de suprafață
Un efect al poluării apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numită şi
'moartea lacurilor', ca urmare a creşterii fertilităţii acestora prin aport de elemente nutritive,
mai ales fosfaţi şi nitraţi, care favorizează proliferarea fitiplanctonului şi a plantelor acvatice.
Puţin câte puţin, lacul se colmatează, se îngustează şi dispare.

Fig. 1 Eutrofizarea unui lac

Eutrofizarea este un fenomen ce apare ca urmare a îmbogăţirii mediului acvatic în

nutrienţi organici. Acesta este un proces natural, care apare după perioade îndelungate de sute
de ani. Datorită activităţii umane – deversarea substanţelor organice în lacuri, râuri şi mări –
procesul de eutrofizare este puternic accelerat, perioada de apariţie a fenomenului scurtându-se
considerabil.

9
 Capitolul III

Apele uzate și epurarea lor

3.1. Apele uzate: compoziție și caracteristici

Apele uzate sunt ape evacuate după utilizare din zone urbane, rurale, industriale, zone
agricole sau zootehnice, încărcate cu o mare cantitate de reziduuri suspendate sau dizolvate.
După caracteristicile fizico chimice apele uzate sunt:
 ape cu conţinut predominant de materii organice – cuprind apele menajere şi unele
ape industriale (industria alimentară);
 ape cu conţinut predominant de materii anorganice, în care se situează majoritatea
apelor industriale.
 ape orăşeneşti, în care predomină fie substanţele organice, fie cele anorganice.
Compoziţia apelor de suprafaţă dar şi a celor reziduale se stabileşte prin analize de
laborator care determină cantitatea şi starea materiilor în suspensie, azot, grăsimi, cloruri etc.,
ajută la urmărirea procesului de descompunere (prin determinarea CBO5, pH, O2 etc.) şi
stabileşte prezenţa şi felul organismelor din apă. Analizele pentru stabilirea caracteristicilor
apelor uzate sunt necesare pentru proiectarea staţiilor de epurare.
Dintre caracteristicile fizice analizate enumerăm:
 Turbiditatea apelor uzate şi a emisarilor;
 Culoarea apelor uzate proaspete este cenuşiu deschis; prin fermentarea
materiilor organice din apă, culoarea apelor uzate devine mai închisă.
 Mirosul apelor uzate. Apele în curs de fermentare au miros, mai mult sau mai
puţin pronunţat, de ouă clocite, în funcţie de stadiul de fermentare în care se găsesc.
 Temperatura apelor uzate orăşeneşti este, de obicei, cu 2 - 3°C mai ridicată
decât cea a apelor de alimentare.
Caracteristicile chimice determinate sunt:
 Oxigenul dizolvat (O2) se găseşte în cantităţi mici în apele uzate (1-2 mgf/dm3),
numai când sunt proaspete şi după epurarea biologică. În funcţie de gradul de poluare, apele de
suprafaţă conţin cantităţi mai mari sau mai mici de oxigen. Pentru a putea stabili gradul de
poluare al unei ape de suprafaţă, este important să cunoaştem conţinutul de oxigen al acesteia.

10
  Consumul biochimic de oxigen (Biochemical oxigen demand- BOD) al apelor
uzate sau al emisarului, reprezintă cantitatea de oxigen consumată pentru descompunerea
biochimică, în condiţii aerobe, a materiilor solide organice totale, la temperatura şi timpul
standard -20°C, respectiv, 5 zile; în acest caz, valoarea respectivă se notează cu CBO5 -
consumul biochimic de oxigen la 5 zile. Consumul biochimic de oxigen reprezintă gradul de
impurificare al apei uzate sau de suprafaţă. Cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât apa
este mai poluată.
Descompunerea biochimică a apelor uzate, respectiv consumul biochimic de oxigen, se
produce în două faze:
- faza primară (a carbonului), în care oxigenul se consumă pentru oxidarea
substanţelor organice, care începe imediat şi are, pentru apele uzate menajere, o
durată de 20 zile, la temperatura de 200C. Se formează CO2, care rămâne sub formă
de gaz în soluţie sau se degajă;
- faza secundară (a azotului) în care oxigenul se consumă pentru transformarea
amoniacului în nitriţi şi apoi în nitraţi; începe după cca. 10 zile şi durează peste 100
zile.
 Consumul chimic de oxigen (CCO) stabileşte indirect cantitatea de oxigen
proiectarea staţiilor de epurare.

3.2. Procedee de epurare a apelor uzate

Prin epurarea apelor uzate se înţelege ansamblul proceselor tehnologice prin care sunt
reţinute, neutralizate şi îndepărtate substanţele poluante (în suspensie, coloidale şi dizolvate)
conţinute în apă.
Necesitatea epurării apelor uzate este impusă de respectarea anumitor condiţii de
calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele la reîntoarcerea în bazinele naturale, după ce
au fost folosite în cadrul diferitelor activităţi umane.
Cerinţele de calitate pe care trebuie să le respecte aceste ape sunt legiferate şi cuprinse
în HG 1146/2002 privind calitatea apelor de suprafaţă. Gradul de epurare ( e%) impus fiecărui
indicator, ce depăşeşte limita admisă, se calculează prin intermediu relaţiei :
Cuz - Ca
e = -----------------100%
Cuz

11
 Cuz- concentraţia indicatorului în apa uzată
Ca - concentraţia maxim admisă conform STAS
Metodele de epurare pot fi:
- conventionale
- alternative
Metodele conventionale de epurare utilizeaza tehnologii artificiale bazate în
exclusivitate pe echipamente mecanice, fiind deci energointensive. Din acest motiv,
tehnologiile artificiale se mai numesc si intensive. Aceste tehnologii se potrivesc cel mai bine
aglomerarilor umane cu densitatea mare a populatiei (orientativ peste 100 locuitori/ha), la care
lungimea specifica a retelei publice detcanalizare exprimata în km retea/locuitor este mica,
precum si marii industrii, unde valoarea terenului este foarte mare.
Metodele alternative de epurare se bazeaza preponderent pe utilizarea proceselor de
epurare ce se desfasoara în natura.
Ele necesita însa suprafete de teren mult mai mari în raport cu cele conventionale,
motiv pentru care se mai numesc si extensive.
De aceea, utilizarea acestor solutii este favorizata în zonele rurale, unde terenurile sunt
mai ieftine, precum si în zone izolate.În funcţie de gradul de epurare asigurat de către fiecare
treaptă de epurare, aceste metode se pot încadra în noţiunile mai generale de epurare primară,
epurare secundară şi epurare terţiară sau avansată.
Epurarea mecanică
Epurarea mecanică ( primară) se bazează pe procedee fizice de separare a suspensiilor.
Construcţiile şi instalaţiile folosite la epurarea mecanică permit reţinerea materialelor grosiere,
plutitoare prin grătare şi site, decantarea suspensiilor prin procese
de sedimentare gravitaţională cu ajutorul decantoarelor şi a deznisipatoarelor, separarea
grăsimilor şi a uleiurilor precum şi uniformizarea debitelor şi a calităţii apei supuse tratării.
Procesele din treapta de epurare mecanică pot fi considerate procese de preepurare a
apelor uzate.
Epurarea chimică
Epurarea chimică constă în utilizarea proceselor chimice şi fizico-chimice pentru
reţinerea şi inactivarea poluanţilor.Aceasta se poate aplica atât la separarea materiilor foarte
fine şi coloidale prin coagularea prealabilă cu ajutorul unor reactivi chimici, cât şi la eliminarea
unor poluanţi dizolvaţi.

12
 În primul caz,epurarea chimică poate fii inclusă în noţiunea de epurare mecano-chimică
reprezentând o epurare primară. Prin aplicarea procedeului de decantare cu coagulanţi,
materiile în suspensie se separă în proporţie de 95%.
În cel de-al doilea caz,reactivii chimici introduşi asigură precipitarea poluanţilor
dizolvaţi sau oxidarea lor, transformându-i în substanţe inactive. Astfel pot fi eliminate din
soluţie metale grele, cianuri, fenoli (folosind drept reactivi lapte de var, clor, ozon). Procedeele
încadrează în treaptă de epurare numită epurare terţiară.
Epurarea biologică
Epurarea biologică (secundară) se foloseşte la eliminarea din apă a substanţelor
biodegradabile şi asigură oxidarea, descompunerea şi mineralizarea substanţelor organice prin
activitatea controlată a unor microorganisme aerobe. Acestea se pot dezvolta pe suportul
nutritiv oferit de substanţele organice respective. Elementul esenţial în procesul de epurare
biologică este oxigenul (O2) consumat de către bacteriile aerobe pentru desăvârşirea
mineralizării substanţelor organice.
Epurarea biologică poate avea loc în bazine cu nămol activ, biofiltre iazuri de oxidare
biologică sau câmpuri de filtrare şi irigare, ultimile urmărind atât epurarea apelor uzate cât şi
valorificarea substanţelor nutritive pe care acestea le conţin.

3.3. Mijloace de combatere și limitare a poluării apelor de suprafață

Menținerea purității apei în cadrul natural înseamnă menținerea conținutului de săruri și
gaze, de organisme și microorganisme specifice unei ape naturale nealterate. Prin poluarea
apelor se înțelege, conform concluziilor Conferinței Internaționale privind această problemă
(Geneva 1961), “modificarea compoziției sau stării apelor unei surse survenita ca urmare a
activității omului astfel încât apele devin mai puțin adecvate tuturor sau numai unora dintre
utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Un oraș, sau un complex industrial, care
posedă mai multe guri de evacuare a apelor uzate și halde de reziduuri, reprezintă un generator
de poluări multiple. Poluanții aflați în ape sub forma de suspensii sau soluții multicomponente
se pot încadra în următoarele categorii mai importante:
- substanțe organice, reziduuri biologice;
- substanțe anorganice;
- substanțe radioactive;
- produse petroliere;

13
 - microorganisme patogene;
- ape fierbinți;
Volumul apelor uzate industriale este, în general, cu 70% mai mare decât al apelor
menajere orășenești, iar încărcarea și nocivitatea lor este cu mult mai mare. In prezent, “paleta”
de poluanți s-a diversificat enorm, ca o consecință a creșterii industriale spectaculoase din
ultimele decenii. Apele uzate provenite de la complexele de creștere a animalelor pun
probleme deosebite de epurare datorita marii lor încărcări organice. Apele uzate din industria
minieră și metalurgică conțin în special poluanți anorganici, toxici, dizolvați sau în stare de
suspensie. In sectoarele în care se dezvoltă tehnică nucleara sunt necesare precauții deosebite
deoarece efluenții conținând substanțe radioactive pot declanșa “poluări în cascada“. Coloana
vertebrala a industriei, termoenergetica, produce poluarea râurilor, lacurilor, prin faptul că
deversează ape fierbinți. 
    Starea de poluare a apelor poate fi controlată și redusă. În acest scop se utilizează
două tipuri de procedee, aplicate cu mai multă sau mai puțină consecvență de organismele de
conducere și concepție tehnică. Primul grup de procedee se caracterizează printr-o “maniera de
conducere preventivă” și include toate metodele care urmăresc limitarea evacuării de reziduuri
în ape. Încă din faza de proiectare a instalațiilor industriale, de transport, edilitare etc., trebuie
adoptată o concepție care corespunde unei orientări diametral opuse fata de cea veche,
caracterizabilă lapidar prin ideea “apa spală tot”. Astfel, reziduurile solide, în special ale
substanțelor de mare toxicitate, nu este necesar sa fie antrenate pe cale umedă, ci, pot fi
evacuate la halte sau crematorii. Se caută reducerea consumurilor de apă în industrie prin
recircularea apei, folosită ca agent de răcire și reintroducerea în sistem a celei utilizate ca
solvent, după corectarea adecvata a calității. În al doilea grup de procedee se încadrează
diferitele metode de epurare ale apelor uzate. Apele uzate trebuie sa fie supuse unor tratamente
prin care să se înlăture încărcarea lor cu poluanți până la o limită. Epurarea cuprinde o
succesiune de procese fizice si chimice, biologice și fizico-chimice necesare pentru înlăturarea
diferitelor categorii de poluanți. Pentru distrugerea germenilor patogeni se mai include operația
de dezinfecție prin tratarea cu clor sau azot.

14
 Capitolul IV

Analize de laborator

4.1. Determinarea oxigenului dizolvat în apă

Oxigenul dizolvat este o determinare care trebuie efectuată pentru reglarea debitului de
aer comprimat furnizat de instalaţiile de preaerare care preced decantarea.
Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea aerului şi
de conţinutul de substanţe oxidabile şi microorganisme. Scaderea cantităţii de oxigen din apă
duce la pierderea caracteristicilor de prospeţime a acesteia, dându-i un gust fad şi făcând-o
nepotabilă (nu satisface senzatia de sete). De asemenea, scăderea oxigenului reduce capacitatea
de autopurificare a apelor naturale favorizând persistenţa poluării cu toate consecintele
nedorite.
Cea mai folosită metoda de determinare a oxigenului dizolvat în apă este metoda
Winckler.
Pricipiul metodei: Oxigenul dizolvat în apă oxideaza hidroxilul manganos la hidroxid
manganic, care în mediu acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu
oxigenul dizolvat în apă şi se titrează cu tiosulfat de sodiu.
MnSO4 + 2NaOH → Mn(OH)2 + Na2SO4
Mn(OH)2 + ½ O2 → MnO3H2
O
MnO3H2 + Mn(OH)2 →Mn=O Mn + 2H2O
O
O
Mn=O Mn + 3H2SO4 → Mn2(SO4)3 + 3H2O
O
2 Mn2(SO4)3 + 4IK → 4MnSO4 + 2K2 SO4 + 2I2
2I2 + 4S2O3Na2 → 2S4O6Na2 + 4INa
Reactivi şi material necesar:
-Sulfat manganos (MnSO4 ∙ 6 H2O) 50% sau clorura manganoasă 40%;

15
 -Amestec alcalin de iodură şi azidă: 30 g NaOH si 15 g IK se dizolvă încâţiva ml de apă
într-un balon cotat de 100 ml apoi se completează la semn cu apă bidistilată. Dacă apa conţine
nitriti, fier feros sau feric se adaugă în soluţia de mai sus 1ml azidă dizolvată în 4 ml de apă
bidistilată;
-Amidon solutie 0,5%: se cântaresc 0,5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml de apă
bidistilată până se obţine o pastă, apoi se toarna peste aceasta pastă 100 ml apă bidistilată
fierbinte. Dupa ce s-a răcit, se trece supernatanatul clar în altă sticlă şi se conservă cu 0,125 g
acid salicilic sau 2 picături de toluen;
-Acid sulfuric diluat cu apa bidistilată 1:3;
-Tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apă bidistilată fiartă şi răcită, apoi se conservă
cu 5 ml cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1g NaOH. Factorul soluţiei se face faţă de o soluţie
de bicromat de potasiu 0,1 N;
-Tiosulfat de sodiu 0,025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0,1 N prin diluare;
-Sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280
ml).
Modul de lucru: Pentru oxigenul dizolvat, apa se recoltează în sticle separate cu multă
grijă ca să nu se aereze în timpul manipulărilor. Sticla se umple complet apoi se pune dopul.
Imediat se introduc cu atenţie 2 ml soluţie sulfat sau clorură manganoasă şi 2 ml amestec
alcalin de iodura-azidă. Se pune dopul şi se agită conţinutul flaconului. În prezenţa oxigenului
se formează un precipitat brun-roscat, iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. După
depunerea completă a precipitatului se elimină cu atenţie cca 10 ml din lichidul supernatant şi
se adaugă 5 ml H2SO4, 1:3.
Se pune dopul şi se amestecă bine până ce precipitatul se dizolvă complet. Se
trasvazează conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se tritează cu tiosulfat 0,025 N
până se obţine o coloraţie galbenă apoi se adaugă 1 ml amidon şi se continuă titrarea până la
decolorarea completă a culorii albastre a amidonului.

Calcul: mg O2/dm3 =

V = ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare

f = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025 B N
0,2 = echivalentul în mg O2 a unui ml de soluţie de tiosulfat 0,025 N
V1 = cnatitatea de apă de analizat recoltată, în ml

16
4 = cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului, în ml.
4.2. Determinarea CCOMn
Generalităţi:
Substanţele oxidabile din apă, sau consumul chimic de oxigen (CCO) sunt substanţele
ce se pot oxida atât la rece cât şi la cald, sub acţiunea unui oxidant. Oxidabilitatea reprezintă
cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul de oxidant. Substanţele organice sunt oxidate la
cald iar cele anorganice la rece. Substanţele organice din apă pot avea o provenienţă telurică
sau prin poluare, caz în care concentraţia lor variază brusc. Creşterea cantităţii de substanţe
organice în apă sau apariţia lor la un moment dat este sinonimă cu poluarea apei cu germeni
care intovărăşesc de obicei substantele organice.
În orice caz prezenţa lor în apă favorizează persistenţa timp îndelungat a
germenilor,inclusiv a celor patogeni.
Metoda cu permanganat de potasiu
Principiul metodei: Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în
mediu acid si la cald, iar permanganatul rămas în exces se determină cu acid oxalic.

2Mn K+5 +3 2Mn + +10 +8

Reactivi:
• permanganat de potasiu,soluţia 0,01N se prepară din 0,316g permanganat de potasiu fin
mojarat, care se dizolvă în câţiva ml de apă bidistilată,într-un balon cotat de 1 000ml şi se
completează la semn cu apă bidistilată;
• acid oxalic soluţie 0,01N :0,6303g acid oxalic se dizolvă în câţiva ml apă bidistilată, într-

un balon cotat de 1 000 ml, se adaugă 5 ml 1:3 şi se completează până la semn cu apă
bidistilată
• acid sulfuric 1:3 diluat cu apă bidistilată şi tratat la rece cu câteva picături de permanganat
de potasiu până la apariţia culorii slab roz;
• hidroxid de sodiu 30%.
Mod de lucru:

a). în cazul unui continuţ de cloruri în apă sub 300mg/

100ml apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmeyer pregătit în prealabil fără

urme de substanţe organice, peste care se adaugă 5ml 1:3 şi 10ml permanganat de

17
potasiu exact măsuraţi.Se fierbe pe sită exact  din momentul când începe fierberea.Se
indepărtează vasul de pe sită si se adaugă în soluţia fierbinte 10ml acid oxalic exact măsuraţi.
Soluţia decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei slab roz
persistentă.

Calcul: mg Mn K/ =

V=cantitatea în ml de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;

=ml de permanganat de potasiu 0,01N folosiţi la titrarea probei;

=ml de acid oxalic adăugaţi in probă pentru decolorare;

f=factorul soluţiei de permanganat de potasiu;

0,316=echivalentul în ml a unui ml de soluţie de 0,01N ;

=cantitate de apă de analizat luată în lucru,în ml.

b). în cazul unui conţinut în cloruri in apă peste 300mg/

100 ml apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmeyer peste care se adaugă 0,5ml
hidroxid de sodiu 30% şi 10ml permanganat de potasiu exact măsuraţi. Se fierbe exact 10 min.
direct pe sită, din momentul când a început fierberea. Se lasă apoi să se răcoreasca

aproximativ la 70 C şi se adaugă în probă 5 ml H2SO4 1:3 şi 10ml acid oxalic 0,01N exact
măsuraţi. Se titrează cu permanganat de potasiu până când lichidul incolor a căpătat tentă slab
roz.
Calcul: acelaşi ca la punctul a.
Obs:
• Vasele în care se face determinarea trebuie pregatite în felul următor:după ce au fost
bine spălate cu amestec sulfocromic si detergenti, apoi clătite cu apă de robinet şi apă distilată
se introduc în vas 50ml apă bidistilata 5ml H 2SO41:3, 10ml permanganat de potasiu şi 2-3
bucăţi de piatră ponce. Se fierbe 10min. apoi se aruncă conţinutul. Se mai clăteşte de 2 ori cu
apă bidistilată, se acoperă cu un manson de hârtie şi se foloseşte numai pentru determinarea
substantelor organice;

18
 • Pentru a exprima rezultatul de mai sus în ml oxigen/ se inmulţeşte cu 0,25;

• Factorul soluţiei de permanganat 0,01N se stabileşte faţă de soluţia de acid oxalic o,o1N.

4.3. Determinarea pH-ului

Principiu: se compară culoarea probelor de apă analizate (după adăugarea indicatorilor)
cu a probelor etalon.
Ustensile: eprubete, hârtie indicatoare de pH, soluţii de indicatori acido-bazici, pensetă,
plăcuţă albă de porţelan, pahare, pipete, stativ eprubete
Mod de lucru:
 se pun câteva picături de indicator în probe diferite de apă
 se compară culoarea cu datele din următorul tabel, identificându-se mediul de reacţie al
probei de apă (acid, neutru, bazic)

Indicatorul Mediu acid Mediu neutru Mediu bazic

fenolftaleină incoloră incoloră roz-violet
turnesol roşie violet albastră
roşu de metil roşie galbenă galbenă
metiloranj roşie portocalie galbenă

Indicatorii acido-bazici sunt substanţe care îşi schimbă culoarea în funcţie de pH-ul soluţiei

 se ia cu penseta hârtia indicatoare (o bucată de circa 1 cm) corespunzătoare mediului

descoperit anterior (acid, neutru, bazic)
 se înmoaie circa 1 secundă în proba de apă
 se fixează hârtia indicatoare pe plăcuţa albă
 se compară culoarea obţinută cu cele de pe scara de culori a hârtiei indicatoare
 se stabileşte caracterul acid, neutru sau bazic al probelor de apă

Înregistrarea rezultatelor
Se înregistrează într-o fişă de observaţie şi se realizează o ordonare a probelor de apă în funcţie
de provenienţă şi caracterul acid, bazic sau neutru.

19
Apa potabilă este neutră din punct de vedere acido-bazic.

 Se efectuează toate cele 4 determinări

 Se înregistreză rezultatele obţinute într-un tabel
 Se compară rezultatele
 Se trag concluzii privind caracterul acido-bazic al diverselor surse de apă

Fig. 2 Trusă determinare pH

4.4. Norme SSM și PSI în laboratorul de analize

Pentru a preveni accidentele în laboratorul de analize, se vor respecta următoarele
reguli generale de tehnica securităţii muncii:
 Persoanele cu părul lung şi-l vor strânge la spate în timpul efectuării experimentelor
chimice.
 Nu se consumă băutură sau mâncare în laboratorul de chimie.
 Având rol de protecţie a pielii şi îmbrăcămintei, purtarea halatului este obligatorie
pentru orice persoană care lucrează în laborator. Halatul trebuie să fie alb, curat, confecţionat
din pânză de bumbac.
 Se va păstra ordinea şi curăţenia pe mesele de lucru ale elevilor.
 Pentru evitarea unor reacţii secundare vesela şi aparatura de laborator se utilizează doar
în stare perfectă de curăţenie. Acestea se vor spăla cu amestecuri alcaline şi apă distilată, fără a
se utiliza nisipul, deoarece la vasele de sticlă apar fisuri şi la încălzire sticla se va sparge uşor.
 Lucrările de laborator se vor efectua cu cantităţile de substanţe indicate în instrucţiuni,
cu vase şi aparatură adecvate lucrărilor, după verificarea prealabilă a aparaturii respective.
 Este strict interzisă folosirea reactivilor din ambalaje fără etichetă.
 Se interzice categoric gustarea şi chiar contactul cu pielea a substanţelor chimice.

20
  Mirosirea substanţelor se va face cu grijă, prin ţinerea vasului la distanţă şi apropierea
vaporilor care se degajă prin mişcarea mâinii deasupra acestuia.
 Manipularea reactivilor solizi se face cu linguri sau spatule curate.
 Soluţiile de reactivi pentru analiză nu se vor scoate cu pipeta direct din flacon ci mai
întâi se toarnă cantitatea necesară ăntr-un pahar curat, din care apoi se face pipetarea. Se va
avea în vedere ca la transvazarea lichidelor să se ţină borcanul cu eticheta spre palmă pentru a
evita deteriorarea acesteia.
 Substanţele foarte volatile se manipulează în nişe şi deasupra unei chiuvete.
 În cazul în care se lucrează cu substanţe inflamabile, este necesară stingerea surselor de
căldură din laborator. Orice început de incendiu provocat de substanţe volatile inflamabile se
opreşte imediat, după caz, cu nisip, o pătură sau cu extinctorul.
 Nu este permisă impurificarea reactivilor în timpul manipulării. Nu este permisă
folosirea aceleaiaşi ustensile pentru mai mulţi reactivi decât după spălare şi uscare.
 Reactivii nu vor fi cântăriţi direct pe talerele balanţei, ci pe sticle de ceas sau în fiole de
cântărire, iar cei urât mirositori sau toxici numai în flacoane închise.
 Acizii concentraţi (H2SO4, HCl, HNO3 etc.) se toarnă cu mare atenţie, ştergându-se
picăturile prelinse cu azbest şi apoi cu cârpă sau hârtie.
 Rămăşiţele de substanţe periculoase (metale alcaline, fosfor, acizi concentraţi, baze
etc.) nu se vor arunca la canal, deoarece pot provoca explozii puternice şi acţiuni corozive şi,
de aceea, vor fi introduse în vase speciale şi neutralizate. De asemenea, lichidele nemiscibile cu
apa şi inflamabile (benzina, benzenul etc.) nu se vor arunca la canal, deoarece în spaţiul
subteran al canalizării se vor evapora, formând amestecuri explozive cu aerul ce pot exploda la
aruncarea în canal a chibriturilor sau ţigărilor aprinse.
 Se interzice îndreptarea eprubetei cu orificiul către colegi în cazul încălzirii la flacără.
 Manipularea reactivilor explozivi (nitroderivaţi, cloraţi, percloraţi, peroxizi, acic
percloric etc.) trebuie făcută cu foarte mare atenţie.
 Fărâmiţarea alcaliilor, a calciului sodat, iodului, sărurilor acidului cromic, a
substanţelor ce dau pulbere toxică, precum şi turnarea soluţiilor de amoniac concentrat, trebuie
să se execute sub nişă. Acidul sulfuric concentrat se toarnă întotdeauna peste apă şi nu invers,
încet şi sub agitare, în vase rezistente la căldură, reacţia fiind puternic exotermă.
 Este interzisă aprinderea arzătoarelor de gaz sau fitilelor spirtierelor cu bucăţele de
hârtie plimbate de la o masă la alta.

21
  Este interzis a se lăsa aprinse becurile de gaz, lămpile de spirt sau alte aparate de
încălzire, la plecarea din laborator, chiar şi pentru scurt timp. În cazul în care se descoperă
pierderi de gaze combustibile sau de vapori de benzină se va aerisi încăperea, prin deschiderea
ferestrelor, până la dispariţia completă a mirosului de gaz; se vor stinge, totodată, becurile de
gaz de la ventilul principal şi celelalte surse de încălzire.
 Folosirea sticlăriei de laborator se va face cu respectarea următoarelor măsuri de
prevenire a accidentelor:
- prinderea baloanelor de distilare, a biuretelor sau recipientelor în stative se va efectua cu
ajutorul clemelor prevăzute cu apărători de plută sau cauciuc;
- paharele, baloanele şi celelalte lichide de laborator ce conţin lichide fierbinţi nu se pun
direct pe masă, ci pe o placă de azbest asu alte materiale termoizolante;
- încălzirea vaselor cu pereţi subţiri nu se face direct în flacără, ci pe o sită de azbest, sub
agitare continuă.
 După terminarea lucrărilor de laborator, mesele de lucru se vor elibera complet,
aşezându-se la locul lor întreaga aparatură, ustensilele şi reactivii necesari lucrării de laborator.
 La plecarea din laboratorul de chimie se va avea în vedere verificarea instalaţiilor
electrice, de gaz şi de apă.

22
 Concluzii
În concluzie măsuri urgente pe plan naţional şi internaţional, în spiritul ideilor pentru
combaterea poluării apelor sunt:

? Interzicerea evacuării la întâmplare a reziduurilor de orice fel care ar putea polua apa
şi, în primul rând, a apelor reziduale, comunale şi industriale. Acestea trebuie colectate
şi îndepărtate prin sisteme de canalizare sau instalaţii locale de colectare;
? Construirea de staţii de epurare pentru reţinerea şi degradarea substanţelor organice
poluante conţinute în apele reziduale ale localităţilor şi unităţilor zootehnice înainte de
eliminarea lor în apă;
? Distrugerea prin dezimfecţie a germenilor patogeni conţinuţi în ape reziduale ale
unor instituţii (spitale), abatoarele, unităţile industriei cărnii;
? Înzestrarea cu sisteme de reţinere şi colectare a substanţelor radioactive din ape
reziduale;
? Construirea de staţii sau sisteme de epurare specifice pentru apele reziduale ale unităţii
industriale în vederea reţinerii şi neutralizării substanţelor chimice potenţial toxice;
? Controlul depozitării deşeurilor solide, astfel încât acestea să nu fie antrenate sau
purtate în sursele de apă de suprafaţă sau subterane.
? Practica rotaţiei culturilor ar necesita o mai mică folosinţă a chimicalelor în
agricultură. De asemenea, agricultura organică – unde produsele sunt cultivate fără a
se folosi nici un fel de îngrăşământ artificial sau chimic – reprezintă o alternativă.

Opinia publică trebuie să se convingă de gravitatea situaţiei actuale. Masa substanţelor

poluante pe care le deversăm în ape creşte cu fiecare zi, ceea ce înseamnă că, dacă nu luăm
măsuri pentru a preveni pericolul, poluarea de azi nu va reprezenta nimic în comparaţie cu
poluarea de mâine.

23
 BIBLIOGRAFIE

1. Barnea M., Calciu A., „Ecologie umană”, Editura Medicală Bucureşti 1979,
manual clasa a-X-a

2. Buchman Aurelia, Mud Maria, Marinescu Mihaela, „Studiul calităţii

mediului”, Editura Preuniversitaria Bucureşti,2004

3. Găldean N şi colaboratori, „Ecologie şi protecţia mediului înconjurător”,

Editura Tehnică Bucureşti, 1995

4. Ionescu A., Mischie G., „Ecologie şi protecţia mediului”, Redacţia de

propagandă tehnică agricolă Constanţa, 1991

5. Ionescu Al., Sahleanu V., Bându C., „Protecţia mediului înconjurător şi

educaţia ecologică”, Editura Ceres Bucureşti, 1989

6. Lăzăroiu Gh., „Soluţii moderne de depoluare a aerului”, Editura Agir, 2005

7. Mănescu S., Cucu M.,Diaconescu Mona Ligia, „Chimia sanitară a

mediului”, Editura Medicală Bucureşti, 1994

8. Moldoveanu Ana Maria, „Poluarea aerului cu particule”, Editura Matrix

Rom, 2005

9. Negulescu M., „Protecţia mediului înconjurător”, Editura Tehnică

Bucureşti, 1995

10. Popescu Maria, „Chimia poluanţilor atmosferici”, Editura Matrix Rom,

2005

11. Rojanschi V., „Protecţia şi ingineria mediului”, Editura Economică

Bucureşti, 1997

24
25