UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE MINE
Domeniul de studii de masterat: INGINERIA MEDIULUI
Specializarea: EVALUAREA IMPACTULUI ŞI RECONSTRUCŢIA
ECOLOGICĂ A MEDIULUI

Prof. univ. Dr. ing. ROMULUS IOSIF SÂRBU

TEHNICI AVANSATE DE EPURARE A

APELOR REZIDUALE

NOTE DE CURS

2010

7
 CAPITOLUL I
PROPRIETĂŢILE APELOR NATURALE ŞI REZIDUALE
-INDUSTRIALE ŞI MENAJERE-

1.1. Introducere
Ca resursă naturală esenţială desfăşurării tuturor proceselor biologice
din natură, apa prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa vieţii şi
înfăptuirea tuturor activităţilor umane [Arnell, N.1998].
Cea mai mare parte a apei existentă pe glob (97%) se află în oceane şi
mări. Calotele de gheaţă ale polilor conţin ceva mai mult de 2,5 % din totalul
de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi atmosfera abia
1%. Dar, tocmai din această mică parte din urmă, care curge la suprafaţa solului
sau subteran, se constituie în mod obişnuit sursa aprovizionării cu apă a
omului.
De-a lungul timpului utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare şi
diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerinţelor
de igienă şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a pescuitului, la navigaţie şi irigaţii,
la folosirea ei în numeroase procese tehnologice. Pe de altă parte, creşterea
explozivă a populaţiei, gradul înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor
industrii noi mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte
adverse asupra apei şi a mediului înconjurător în genere, au determinat apariţia
şi accentuarea fenomenului dublu cunoscut sub denumirea de „secătuire şi
poluare a apelor"[Constantinescu N.1976].
Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se
dublează. În proporţie copleşitoare consumul de apă dulce, profilează criza apei
pe glob [Ionescu Al.1975].

8
 Problema apei este grav complicată de două cauze: 1. lipsa completă sau
insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă folosirea în scopuri sociale şi
economice a întregului stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor
subterane, permiţând aducerea apei la locuri, în cantitatea şi la timpul necesar; 2.
poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare cât şi a celor maritime şi
oceanice [Băbuţ G., Moraru R.2000].
În acest context lucrarea de faţă îşi propune să aducă o contribuţie la depoluarea apei
uzate în scopul prezervării mediului „deoarece apa nu este un produs comercial ca oricare
altul ci o moştenire care trebuie păstrată, protejată şi tratată ca atare” (Directiva cadru 200/60
a Uniunii Europene).
1.2 Proprietăţile apelor naturale
În general, calitatea apelor naturale este determinată de totalitatea
substanţelor minerale sau organice, a gazelor dizolvate, de particulele în suspensie
şi organismele vii prezente. Deci, din punct de vedere a stării lor naturale,
impurităţile pot fi solide, lichide sau gaze. Acestea pot fi dispersate în apă din punct
de vedere al gradului de fineţe, după trei stări: suspensie, coloizi şi dizolvate. În
afara acestora, în apele naturale se poate întâlni seleniu sau arsen, toate apele
naturale conţinând trasori de substanţe radioactive, în principal radiu. Alte surse
naturale conţin crom, cianuri, cloruri, acizi, alcali, diferite metale sau poluanţi
organici, toate aduse în receptori de apele uzate provenite din mine, industrii sau
aglomeraţii umane [Dumitrescu I.2002].
1.2.1 Proprietăţile fizice
Diferite proprietăţi fizice ale apei servesc pentru definirea unor mărimi
fizice fundamentale. După cum se ştie, temperaturile de topire şi de fierbere
ale apei, la presiunea de 1 bar, definesc unitatea de temperatură în scara
Celsius şi implicit şi în scara temperaturilor absolute. Unitatea de măs ură
pentru căldură, caloria, este egală cu capacitatea calorică a unui gram de
apă (la 15°C). Unitatea de masă, kilogramul, este egală (aproximativ) cu
masa unui decimetru cub de apă pură, la temperatura densităţii maxime
(4°C) [Marcovici, C., Petrescu, D.1968].

1.2.1.1 Starea naturală. Atmosfera conţine vapori de apă în concen-

traţii ce variază cu temperatura şi presiunea. Aceştia provin în majoritate
din evaporarea mărilor şi oceanelor şi, în mică parte, din evaporarea gheţari lor.
Vaporii de apă din atmosferă se condensează sub formă de nori, ceaţă, ploaie,
grindină sau zăpadă, când este atinsă presiunea de saturaţie la temperatura
respectivă şi sub formă de rouă, brumă sau chiciură, când condensarea apei
are loc heterogen, pe suprafeţe reci (apă meteorică). Din suprafaţa totală (de
5,1•108km2) a globului pământesc 71 % (sau 3,62 • 108 km2) este ocupată de mări
şi oceane în care apa se află sub formă lichidă. Din suprafaţa uscatului (1,48 • 108
km2), puţin mai mult de 10% (1,58 • 107 km2) este acoperită cu gheţari unde
starea de agregare a apei este solidă.

9
 1.2.1.2. Densitatea. Curba variaţiei densităţii apei cu temperatura nu
descreşte monoton, ca la celelalte lichide, ci întâi creşte, de la 0° la 4°C, apoi
scade:
Tabelul 1.1.
Temperatura 0° 4° 10° 15° 20°
0
[ C]
Densitatea 999,866 1000,000 999,727 999,127 998,230
3
[kg/m ]

Gheaţa la 0°C are densitatea 910 kg/cm3. La îngheţarea apei are deci loc
o scădere bruscă a densităţii, respectiv o creştere a volumului, cu aproape 10%.
Anomalia densităţii apei explică unele proprietăţi mecanice unice ale
apei, diferite de ale tuturor celorlalte substanţe.
Punctul de solidificare al apei (0°C la 1 bar) scade când se măreşte
presiunea. Conform principiului lui Le Chatelier, mărirea presiunii deplasează
echilibrul gheaţă-apă, înspre forma cu volum mai mic (şi densitate mai mare)
deci spre apă. Anomaliile densităţii apei au o mare influenţă asupra climei
planetei şi asupra vieţii animalelor şi plantelor, apa la 4°C, având densitatea
mai mare decât apa mai caldă sau mai rece. Din cauza acestui fenomen, apele
mai adânci nu îngheaţă până la fund, ceea ce ar face viaţa imposibilă.
1.2.1.3 Tensiunea superficială. Se numeşte tensiune superficială a unui
lichid, , forţa de contracţie, în newton, ce acţionează perpendicular pe o lungime
de un metru a perimetrului, pe suprafaţa de separaţie a lichidului cu aerul. Apa la
20oC are o tensiune superficială de 72,7*10-3 N/m. Tensiunea superficială a apei
este considerabil mai mare decât a celorlalte lichide.
1.2.1.4. Punct de fierbere. Numim punct de fierbere normal temperatura
de vaporizare a apei la presiune de 1 bar şi este egală cu 100 oC.
1.2.1.5. Punct de condensare. Este egal cu temperatura de fierbere la
presiunea de 1 bar, adică este 100 oC.
1.2.1.6. Punct de îngheţ (solidificare). Este temperatura de transformare a
fazei lichide în fază solidă a apei la presiunea de 1 bar şi este egală cu 0 oC.
1.2.1.7. Punct de topire. Este temperatura de transformare a fazei solide
(gheaţă) în fază lichidă la presiunea de 1 bar şi este egală cu 0oC.
1.2.1.8. Căldura latentă de vaporizare. Este cantitatea de căldură
absorbită la transformarea stării lichide în stare de vapori la temperatura de
fierbere şi are valoarea de 2257,2 J/g (40629,6 J/mol).
1.2.1.9. Capacitatea calorică. Se numeşte capacitate calorică cantitatea de
căldură absorbită de un gram de apă când se ridică temperatura sa cu un grad. În
cazul apei aceasta este egală cu 4,18 J/g (75,24 J/mol).
1.2.1.10. Punctul triplu. Defineşte temperatura şi presiunea la care
coexistă cele trei faze (solidă, lichidă şi gazoasă) şi este egală în cazul apei cu
0,01oC şi 6,05*10-3 bar.
1.2.1.11. Conductibilitatea şi rezistenţa electrică. Conductibilitatea
electrică a apei este funcţie directă de conţinutul de electroliţi, de natura acestora şi

10
de tăria ionică a apei. Ea este egală cu inversul rezistenţei electrice a apei. În
tehnologia apei se utilizează mult, conductibilitatea specifică sau conductivitatea,
care reprezintă conductanţa apei între doi electrozi, având o suprafaţă de 1 cm2 şi
distanţaţi la 1 cm. În cazul apei pure conductibilitatea apei este 0 -1.

1.2.2 Proprietăţile chimice

1.2.2.1. pH, aciditate şi alcalinitate. Valoarea pH-ului determină în mare
măsură atât procesele biologice şi chimice, cât şi o serie de tratamente ale apei,
precum şi caracterul coroziv al acesteia.
Astfel, pentru desfăşurarea normală a proceselor biochimice este necesar un
domeniu restrâns de pH, cuprins între 6,5 - 8,5, depăşirea acestor limite duce la
distrugerea completă a ciclului biologic. Apele cu pH scăzut, exercită o acţiune
corozivă accentuată asupra materialelor de construcţii cu care vin în contact, iar
apele cu bazicitate mărită produc o spumare intensă. Eficienţa unor operaţiuni de
tratare a apelor este în funcţie directă de pH, de exemplu coagularea, eliminarea
fierului şi manganului, etc.
Valoarea pH-ului unei ape naturale se poate determina cu ajutorul relaţiei
[Ciocan V., Traistă E.2000]:

  
pH  6.52  lg CO2bic  lg CO2liber  (1.1)
După cum rezultă din relaţia de mai sus, aciditatea apelor naturale este cauzată de
cele mai multe ori de bioxidul de carbon liber. Fenomenele de fermentaţie naturală
determină apariţia în apele naturale a unor acizi organici, în special acid acetic.
Acizii minerali liberi apar în apele naturale la deversarea unor ape reziduale
industriale acide. Este posibilă apariţia unor acidităţi mărite şi datorită fenomenului
de hidroliză, de exemplu în cazul apelor bogate în săruri de fier.
Alcalinitatea apelor naturale se datorează ionilor de bicarbonat şi în mai mică
măsură fosfaţilor. Practic, alcalinitatea totală se datorează bicarbonaţilor de calciu
şi de magneziu, astfel că în apele naturale obişnuite, duritatea temporară a apei este
egală cu alcalinitatea totală. Carbonaţii acizi ai metalelor alcaline apar numai în
urma unor procese de schimb ionic, la trecerea apei peste zeoliţi naturali.
Hidroxidul de sodiu este prezent doar în apele epurate chimic, sau în cazul unor
deversări de ape reziduale puternic bazice.
Aciditatea sau alcalinitatea apelor uzate reprezintă capacitatea acestora de a
neutraliza baze sau respectiv acizi. În general apele uzate menajere sunt slab
alcaline iar cele industriale au de cele mai multe ori un caracter pronunţat acid sau
alcalin.
Pentru epurarea apelor uzate este de dorit ca acestea să fie slab alcaline deoarece în
acest fel procesele biologice se desfăşoară în condiţii bune. Alcalinitatea şi
aciditatea se exprimă în miliechivalenţi la un litru de apă (mval/dm3).
Activitatea ionilor de hidrogen este determinată de valoarea pH-ului. Trebuie
menţionat că pH-ul apei exprimă numai intensitatea acidităţii sau alcalinităţii şi că

11
nu există o legătură directă între pH-ul unei ape şi cantitatea de acizi sau de alcali
din aceasta. Astfel, de exemplu, două soluţii apoase de acizi care au un pH diferit
pot avea aceeaşi concentraţie (cantitate) de acizi şi viceversa.
Controlul pH-ului se face în toate punctele importante ale staţiei de epurare,
deoarece de acesta depinde activitatea organismelor care acţionează în cadrul
proceselor aerobe şi anaerobe, condiţiile în care se produc precipitări chimice şi
activitatea unor compuşi ai clorului cu care se face dezinfectarea apei uzate, etc.
1.2.2.2. Duritatea. Duritatea este proprietatea conferită apei de totalitatea sărurilor
solubile de calciu şi de magneziu din apă [Marcovici, C., Petrescu, D.1968].
În funcţie de anionii de care sunt legate aceste metale, deosebim:
- duritate temporară (dtp), care este dată de suma bicarbonaţilor de calciu şi de
magneziu din apă
- duritate permanentă (dp) este determinată de celelalte săruri solubile de calciu şi
de magneziu, în special de cloruri şi de sulfaţi.
Suma celor două durităţi ne dă duritatea totală (dt).
Duritatea se măsoară în unităţi convenţionale, denumite grade de duritate. La noi în
ţară se foloseşte gradul de duritate care reprezintă duritatea unui dm3 de apă care
conţine 10 mg CaO. Duritatea apei se poate exprima şi în mvali; (1 mval = 2,8 ºd).
În funcţie de duritatea lor, apele naturale se pot clasifica în felul următor:
- ape foarte moi cu duritatea totală, 0 - 4 ºdt;
- ape moi cu duritate cuprinsă între 4 - 8 ºdt;
- ape moderat dure, 12 - 18 ºdt;
- ape dure, 18-30 ºdt;
- ape foarte dure cu duritatea totală mai mare de 30 ºdt.
De obicei, apele subterane sunt mai dure, iar cele de suprafaţă au durităţi mici, pe
de o parte datorită eliminării celei mai mari părţi a durităţii temporare şi pe de altă
parte, datorită diluării cu ape meteorice.
Din punct de vedere fiziologic apele dure nu prezintă pericol. După unii cercetători,
o apă foarte dură împiedică adsorbţia unor elemente importante pentru organism
cum ar fi de exemplu iodul, iar o apă moale poate avea efecte nefavorabile asupra
unor funcţii importante ale organismului, în special asupra aparatului
cardiovascular.
1.2.2.3. Oxigenul dizolvat. Atât în apele meteorice, în apele de suprafaţă, cât şi în
cele freatice, concentraţia oxigenului dizolvat este aproape de limita de saturaţie,
determinată de presiunea sa parţială şi de temperatură. Datorită reacţiilor chimice,
apele subterane, de obicei cele cu fier conţin foarte puţin oxigen dizolvat. În cazul
apelor de suprafaţă, concentraţia oxigenului depinde de numeroase procese fizice,
chimice şi biologice, care însoţesc ciclul vieţii acvatice. Astfel, în urma proceselor
de degradare în care se consumă oxigen, poate provoca dispariţia completă a vieţii
aerobe.
12
Cantităţile normale de oxigen conţinute într-o apă curată şi la diferite temperaturi
sunt redate în tabelul nr. 1.2:
Conţinuturi de oxigen în apă la diferite temperaturi
Tabel nr.1.2
Temperatura 0 5 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30
[ºC]
Cant. de oxigen 14.2 12.8 11.3 10.8 10.4 10 9.6 9.2 8.8 8.5 8.2 7.9 7.6
[mg/l]

O apă care conţine cantităţile de oxigen de mai sus se spune că este saturată cu
oxigen; peste aceste cantităţi apa se spune că este suprasaturată, sub acestea apa
este subsaturată.
Solubilitatea oxigenului în apă este funcţie de temperatură, turbulenţa la suprafaţa
apei, presiunea atmosferică, mărimea suprafeţei de contact, cantitatea de oxigen din
apă sau din atmosferă.
Prezenţa substanţelor organice în apă poate reduce oxigenul din apă până la zero.
Apele de suprafaţă nepurificate sunt de obicei saturate în oxigen.
Suprasaturarea apei în oxigen se datorează fie turbulenţei excesive a apei, fie
prezenţei plantelor acvatice în cantităţi mari, care consumă bioxidul de carbon şi
elimină oxigenul în cadrul procesului de metabolism, îndeosebi în timpul zilelor
însorite. Trebuie adăugat însă că în timpul nopţii plantele consumă oxigenul din
apă; de aceea probele din apele de suprafaţă trebuie luate în timpul orelor de
dimineaţă.
Cantitatea de oxigen care lipseşte unei ape pentru a putea atinge valoarea de
saturare se numeşte deficit de oxigen.
Conţinutul de oxigen din apă este unul dintre parametrii apei care caracterizează cel
mai bine starea de impuritate a unei ape, precum şi stadiul de descompunere a
substanţelor organice în instalaţiile biologice şi în apele naturale. Concluzii
importante se pot trage când această caracteristică este analizată în asociaţie cu
consumul biochimic de oxigen şi stabilitatea relativă.

1.2.3 Proprietăţile bacteriologice şi biologice

1.2.3.1. Putrescibilitate, stabilitate, stabilitate relativă. Putrescibilitatea este o
caracteristică a apelor uzate care indică posibilitatea ca o apă să se descompună,
mai repede sau mai încet. Stabilitatea este inversul putrescibilităţii. Stabilitatea
relativă este reprezentată de raportul, exprimat în procente, între oxigenul
disponibil în proba de analizat (sub formă dizolvată sau în formă de nitriţi sau
nitraţi) şi cererea de oxigen pentru a satisface faza primară de consum al
oxigenului. Stabilitatea relativă este folosită rar, deoarece unele substanţe coloidale
şi dizolvate în apă precipită reactivul adăugat pentru determinarea ei (dată de

13
albastrul de metilen), iar pe de altă parte, valorile stabilităţii relative sunt nesigure.
Stabilitatea se determină măsurând timpul în zile până la apariţia hidrogenului
sulfurat (pus în evidenţă cu albastru de metilen). Cu cât hidrogenul sulfurat apare
mai târziu, cu atât apa este mai stabilă. Valoarea stabilităţii relative în procente, în
funcţie de numărul de zile în care nu apare hidrogenul sulfurat este dată în tabelul
1.3.
Valoarea stabilităţii relative în funcţie de numărul de zile
Tabelul 1.3.
Zile 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 14 16 18 20
Stabilita
te 20. 36. 49. 60. 68. 74. 80. 84. 87. 90. 93. 96. 97. 98. 99. 99.
Relativă 6 9 9 4 4 9 0 2 4 0 7 0 5 4 7 9
[%]

1.2.3.2. Caracteristici bacteriologice. Stabilirea caracteristicilor bacteriologice ale

apei au drept scop determinarea numărului, genului şi condiţiilor de dezvoltare a
bacteriilor în efluentul staţiei de epurare şi în emisari. Numărul de bacterii este mai
mare vara decât iarna. De exemplu, numărul de organisme coliforme pe cap de
locuitor variază de la 125 la 150 bilioane iarna şi până la 400 bilioane vara.
Caracteristicile bacteriologice ale apei dau informaţii numeroase şi în ceea ce
priveşte evitarea propagării şi controlului bolilor contagioase, în care scop
efectuarea de determinări atât asupra apelor uzate cât şi asupra emisarilor este de
deosebită importanţă. Se determină îndeosebi colibacilii care trăiesc în intestinele
umane. Numărul de colibacili la 100 m3 apă reprezintă un etalon de măsură pentru
poluarea emisarilor în care sunt deversate ape uzate. Se determină în general aşa-
numitul titrul coli, care reprezintă volumul cel mai mic de apă uzată în care se mai
pot cultiva încă colibacili. Dacă spre exemplu, acest volum a fost de 0,1 cm3 se
spune că titrul coli în colibacili este de 0,1 ceea ce corespunde la aproximativ 10
colibacili/cm3 apă.
Se deosebesc următoarele categorii importante de bacterii: inofensive, care nu sunt
dăunătoare organismului omenesc; coliforme, care în număr redus sunt inofensive;
în număr mare indică murdărirea apei cu reziduuri umane sau animale şi în
asmenea cazuri în apă se găseşte enterococul Streptococcus faecalis şi bacteria
Clostridium perfrigens; bacterii saprofire, prezente în apele uzate; bacterii
patogene, care sunt dăunătoare organismului omenesc şi produc boli hidrice (febra
tifoidă, holera, dezinteria); bacteriofagii, prezenţi în apele uzate.
1.2.3.3. Caracteristici biologice. În apele uzate şi în emisari se întâlnesc diferite
organisme, de la cele mai mici, care nu pot fi văzute cu ochiul liber, până la cele
mai mari, vizibile cu ochiul liber.

14
Cele mai mici dintre acestea sunt virusurile şi fagii, urmate de bacteriile despre care
s-a vorbit mai sus. Acestea pot fi identificate numai pe baza observaţiilor directe
sau la microscop şi a acţiunii (comportamentului) lor în diferite medii de cultură.
Organismele mai mari sunt: ciupercile, algele, protozoarele, rotiferii, larvele de
insecte, viermii, melcii etc. Acestea se determină prin observaţii directe la
microscop.
Organismele, prin acţiunea desfăşurată de ele pot fi vătămătoare, nevătămătoare,
folositoare; astfel numeroase bacterii din apele uzate (chiar dacă nu au condiţii
corespunzătoare pentru dezvoltare) pot supravieţui în ele un timp destul de
îndelungat şi determină răspândirea unor boli hidrice şi deci sunt vătămătoare;
unele bacterii care intervin activ în procesele de epurare sunt bacterii folositoare
(bacterii aerobe).
Absenţa organismelor din apă poate indică prezenţa unor substanţe toxice.
Determinarea diferitelor organisme din apa uzată brută şi tratată în staţiile de
epurare este de mare importanţă pentru cunoaşterea eficienţei acestora şi stabilirii
de măsuri pentru un cât mai mare randament. Prezenţa unor organisme sau absenţa
lor poate indica mersul epurării biologice din staţia de epurare sau al autoepurării
pe cursurile de apă. Pentru nămoluri prezenţa sau absenţa organismelor are aceeaşi
semnificaţie. Unele organisme filamentoase, ca Sphaerotilus şi Leptomitus, care
sunt cunoscute sub numele de „fungus” (burete, mucegai) conduc la colmatarea
canalelor şi conductelor, iar altele, cum ar fi musca Psycoda, întâlnită în filtrele
biologice produce prejudicii exploatării.
Varietatea organismelor în apa brută este mult mai redusă decât în treapta
superioară (epurarea biologică). Prin urmare şi determinarea organismelor din
instalaţiile de epurare biologică are o mare importanţă.
Determinarea organismelor din râul receptor capătă o dezvoltare şi o importanţă
din ce în ce mai mare (se menţionează că totalitatea organismelor din apă constituie
aşa-numitul plancton, iar cele de pe fundul râului, aşa-numitul bentos). În această
ordine de idei, în ultimul timp, sistemul saprobiilor, care cuprinde specii de
organisme caracteristice apelor impurificate cu substanţe organice îşi găseşte o
aplicare din ce în ce mai largă.
Cunoaşterea speciilor de organisme din sistemul saprobiilor conduce la stabilirea
gradului de murdărie al emisarului (diverselor calităţi ale apei corespunzându-le
diferite tipuri de organisme) şi la cunoaşterea intensităţii procesului de autoepurare.
Speciile animale şi vegetale din sistemul saprobiilor sunt grupate în patru categorii:
- specii polisaprobe, caracteristice apelor cu impurificare organică puternică sunt în
număr foarte mic;
- specii α-mezosaprobii, caracteristice de asemenea apelor cu impurificare organică
sunt în număr mic;

15
- specii β-mezosaprobii, caracteristice apelor cu impurificare mai mică sunt în
număr mai mare ca şi la categoria de mai înainte;
- specii oligosaprobii, caracteristice apelor curate, neimpurificate; sunt în număr
foarte mare.

1.3 Poluarea apelor interioare şi efectele acesteia

Apele uzate, indiferent de provenienţa lor, evacuate neepurate în receptori
provoacă murdărirea acestora, într-un mod mai mult sau mai puţin grav; efectele
poluării, manifestate în aval, uneori pe distanţe foarte lungi, sunt funcţie de
concentraţia şi debitul apelor uzate, debitul receptorului etc.
1.3.1. Tipuri de poluare.
Prin poluare – impurificare, murdărire – a unei ape, se înţelege degradarea
calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia, produsă direct sau indirect de
activităţile umane sau procesele naturale; acestea fac ca apa să devină improprie
pentru folosirea normală în scopurile în care ea era posibilă înainte de intervenţia
poluării.
Poluarea apelor receptoare poate fi naturală şi artificială. Poluarea naturală
se datorează surselor de poluare naturală, de exemplu, o asemenea poluare se
produce la trecerea apei prin roci solubile – când apa se încarcă cu diferite săruri –
urmare dezvoltării excesive a vegetaţiei şi vieţuitoarelor acvatice etc. Poluarea
artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice,
nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc [Binnie C., Kimber M., Smethurst G.2002,
Ionescu Al.1975].
Uneori se vorbeşte despre poluare controlată (organizată) şi necontrolată
(neorganizată). Poluarea controlată se referă la cea care provine din ape uzate
transportate prin reţeaua de canalizare şi evacuate în anumite puncte, stabilite prin
proiecte; poluarea necontrolată provine din surse de murdărie care ajung în emisari
pe cale naturală şi de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie. În
această ordine de idei trebuie menţionate deşeurile animale, produsele petroliere
din zonele de extracţie a ţiţeiului, gunoaiele etc.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare,
folosite deseori pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală
provine din surse de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de
canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor. Poluarea accidentală rezultă,
de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale când cantităţi mari
(anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare, defectării unor
obiecte din staţia de epurare sau a unor staţii de preepurare etc.
Se mai deosebeşte poluare primară şi secundară. Depunerea substanţelor în
suspensie din apele uzate, evacuate într-un emisar, pe patul acestuia constituie o
poluare primară; poluarea secundară începe imediat ce gazele rezultate în urma
fermentării materiilor organice din substanţele în suspensii depuse, antrenează
restul de suspensii şi le aduc la suprafaţa apei, de unde sunt apoi transportate în
aval de curentul de apă.

16
 1.3.2. Materiile principale poluante şi efectele acestora
1.3.2.1. Materii organice. Aceste materii, în suspensie sau dizolvate,
conţinute în aproape toate apele uzate, constituie un poluant deosebit de periculos
pentru receptor în special în modul său de acţionare. Atât organismele animale, cât
şi vegetale conţin substanţe organice care, după moartea acestora încep să se
descompună, devenind nocive.
Materiile organice, în timpul descompunerii lor, consumă oxigenul din apă,
într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de cantitatea evacuată, provocând
distrugerea fondului piscicol şi în general a tuturor organismelor acvatice.
Cantitatea de oxigen, reprezentând una din condiţiile principale ale vieţii acvatice,
este normată şi variază între 4 şi 6 mg/dm3 în funcţie de categoria de folosinţă. Pe
de altă parte, oxigenul este necesar proceselor aerobe de epurare sau de
autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe, care oxidează materiile organice şi care în
final conduc la autoepurarea receptorului. Lipsa oxigenului, ca urmare a
consumului acestuia de către materiile organice, are ca efect oprirea oxidării
acestora şi respectiv continuarea tuturor consecinţelor produse de prezenţa
materiilor organice în apă [Baciu D.2001, Matei A.2000].
1.3.2.2. Materii anorganice. Aceste materii, de asemenea în suspensie sau
dizolvate, sunt mai puţin frecvente în apele uzate şi poate uneori mai puţin poluante
ca cele organice. Materiile anorganice sunt mai frecvente în apele uzate industriale;
dintre acestea ar trebui menţionate metalele grele (Pb, Cu, Zn, Cr), clorurile,
sulfatul de magneziu, fierul etc.
Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei emisarului iar unele
dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Apele cu duritate mare produc depuneri
pe conducte, mărindu-le ruguozitatea şi micşorându-le capacitatea de transport; în
aceeaşi ordine de idei, depunerile de pe conductele boilerelor micşorează
capacitatea de transfer a căldurii.
Apele dure interferează cu vopselele din industria textilă, înrăutăţesc
calitatea produselor în fabricile de zahăr, bere etc.
Sulfatul de magneziu, constituent principal al durităţii apei, are efect cataric
asupra populaţiei, iar bicarbonaţii şi carbonaţii solubili produc inconveniente în
procesul de producţie din fabricile de zahăr.
Clorurile peste anumite limite fac apa improprie pentru alimentări cu apă
potabilă şi industrială, pentru irigaţii etc.
Fierul produce neplăceri în secţiile de albire din fabricile de hârtie şi textile.
Metalele grele au acţiune toxică asupra organismelor acvatice, inhibând în
acelaşi timp şi procesele de autoepurare.
Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa
apei.
Culoarea plăcută şi frăgezimea pâinii şi a unor produse de patiserie depind
de existenţa în apă a sărurilor anorganice [Negulescu M.1989].
1.3.2.3. Materii în suspensie. Aceste materii, organice sau anorganice, se
depun pe patul emisarului, formând bancuri, care pot împiedica navigaţia, consumă

17
oxigenul din apă – dacă materiile sunt de natură organică, dau loc la formare de
gaze urât mirositoare etc.
Materiile în suspensie plutitoare, ca de exemplu, ţiţeiul, produsele
petroliere, uleiurile, spuma, datorită de cele mai multe ori detergenţilor, produc
numeroase prejudicii receptorului. Astfel ele dau apei un gust şi miros neplăcut,
împiedică absorbţia oxigenului pe la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun
pe diferite instalaţii (murdărindu-le sau obturându-le), colmatează filtrele pentru
tratarea apei, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru
alimentarea instalaţiilor de răcire, împiedică folosirea apei pentru irigaţii, agrement,
etc [Ciocan V., Traistă E.2000].
1.3.2.4. Materii toxice. Aceste materii organice sau anorganice, câteodată
chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge în scurt timp fauna şi flora
receptorului. Multe din acestea nu pot fi reţinute în instalaţiile de tratare a apei şi o
parte din ele ajung în sistemul digestiv uman şi produc îmbolnăviri.
În afară de materiile toxice menţionate anterior (metalele grele) trebuie menţionate
aici substanţele fitofarmaceutice care îşi manifestă efectul toxic în special după
ploaie – când acestea, sunt antrenate în apa receptorului – nitroclorbenzenul,
monodinitritoderivaţii aromatici etc.
Mercurul este una dintre substanţele toxice care în ultimul timp au produs
numeroase neplăceri. Efluenţii cu mercur rezultă la fabricarea produselor
electrolitice, farmaceutice, a pesticidelor, a pigmenţilor, maselor plastice, a hârtiei
etc. Efectul toxic este cunoscut; el se agravează însă prin concentrare, ca şi
substanţele radioactive, în lanţurile metabolice ale faunei şi florei acvatice,
ajungând în final la om [Negulescu M., Antoniu R., Rusu G., Cuşa E.1980].
1.3.2.5. Materii radioactive. Aceste materii provenite din industria
extractivă, din laboratoarele care utilizează aceste substanţe, din practica industrială
şi agricolă sau de la instalaţiile de foraj etc., ridică probleme deosebite în lupta
contra poluării. Deşi în apă sunt trimise cantităţile nesemnificative de materii
radioactive, acestea se concentrează însă în organismele acvatice şi în acest fel
radioactivitatea devine foarte periculoasă, deoarece concentraţia în organisme poate
ajunge de câteva mii de ori mai mare decât în apă.
Efectele radioactivităţii sunt din cele mai neplăcute, ele depinzând de
concentraţia radionuclizilor. În manifestarea radiaţiilor are o deosebită importanţă
faptul că ele acţionează asupra organismului din exterior sau interior, sursele de
radiaţii interne fiind cele mai periculoase pentru organism [Traistă E., Madear
G.1999].
1.3.2.6. Acizi şi alcali. Aceştia evacuaţi cu apele uzate conduc la distrugerea
faunei şi florei acvatice, la degradarea construcţiilor hidrotehnice, a vaselor şi
instalaţiilor necesare navigaţiei, stânjenesc folosirea apei pentru agrement, irigaţii,
alimentarea cu apă (împiedică de exemplu, formarea de flocoane în instalaţiile de
tratare a apei cu coagulanţi), alimentarea cazanelor etc.
Toxicitatea acidului sulfuric pentru faună, de exemplu, depinde de valoarea
pH-ului (peştii mor la un pH < 4,5); hidroxidul de sodiu folosit la numeroase
procese industriale (tăbăcării, fabrici de textile, cauciuc etc.), care este foarte
18
solubil în apă, măreşte rapid pH-ul, respectiv alcalinitatea apei, producând
numeroase prejudicii folosinţelor. Apele receptorilor care conţin peste 25 mg/l
hidroxid de sodiu distrug fauna piscicolă [Ciocan V., Traistă E.2000].
1.3.2.7. Microorganismele. Microorganismele transportate cu apele uzate
pot fi vătămătoare (de exemplu bacteriile patogene), inofensive (bacteriile banale)
şi utile (bacteriile aerobe şi anaerobe). Microorganismele provenite de la tăbăcării,
abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic vătămătoare
(de exemplu bacilus antracis), producând infestarea emisarului şi făcându-l de
neutilizat.
Sintetizând prejudiciile produse de poluanţii de diferite tipuri, acestea se referă în
principal la: alimentarea cu apă potabilă, industrială, pentru animale, termo şi
hidrocentralelor; navigaţie; piscicultură; zone de recreaţie, baie, sport [Ionescu
Al.1973].
1.3.3. Surse principale de poluare
Sursele principale de poluare a receptorilor sunt constituite din ape uzate de diferite
tipuri [Ionescu Al.1975].
1.3.3.1. Ape uzate orăşeneşti. Aceste ape reprezintă un amestec de ape provenite
de la gospodării şi de la industriile – de obicei locale – din aglomeraţia respectivă;
de aceea în aceste ape se pot găsi aproape toate tipurile de poluanţi, producerea
acestora depinzând de la caz la caz.
1.3.3.2. Ape uzate industriale. Aceste ape apar ca atare numai în cazul industriilor
mai importante, acestea fiind de cele mai multe ori tratate separat în staţii de
epurare proprii industriei respective. Numărul de poluanţi pentru o anumită
industrie este de obicei restrâns de exemplu, apele uzate provenite din industria
alimentară conţin ca poluant principal materiile organice, apele provenite de la
spălătoriile de cărbuni, materiile organice sub formă de suspensii etc.
1.3.3.3. Ape uzate de la crescătoriile de animale şi păsări. Aceste ape au în
general caracteristicile apelor uzate provenite de la gospodării, poluanţii principali
fiind materiile organice.
1.3.3.4. Ape uzate de la campinguri, locuri de agrement, terenuri de sport etc.
Aceste ape au de obicei caracterul apelor uzate gospodăreşti.
1.3.3.5. Ape uzate meteorice. Aceste ape înainte de a ajunge pe sol, sunt curate din
toate punctele de vedere; după ajungerea lor pe sol acestea antrenează atât ape
uzate de diferite tipuri, cât şi deşeuri, îngrăşăminte minerale, pesticide etc., astfel
încât în momentul ajungerii în receptor pot conţine un mare număr de poluanţi.
1.3.3.6. Ape uzate radioactive. Aceste ape conţin ca poluant principal substanţa sau
substanţele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul şi utilizarea acestora.
Datorită măsurilor speciale de protecţie, apele uzate ca şi deşeurile radioactive sunt
tratate în mod special pentru a evita orice fel de contaminare a mediului
înconjurător.
1.3.3.7. Ape uzate calde. Aceste ape conţin de obicei un singur poluant, energia
calorică a cărui provenienţă a fost arătată anterior.

19
1.3.3.8. Deşeuri de materii prime, produse industriale etc. Acestea conţin poluanţi
bine definiţi, care pot ajunge în receptor fie prin intermediul reţelei de canalizare,
fie prin apele meteorice care şiroiesc la suprafaţa solului şi ajung direct în emisar.
1.3.3.9. Deşeuri de la rampele de gunoi, vidanjare, cimitire umane şi animale etc.
Acestea ajung în receptor în principal, antrenate de apele de ploaie. Poluanţii
conţinuţi în aceste deşeuri sunt de tipuri foarte diferite.
1.3.3.10. Îngrăşăminte minerale, pesticide pentru agricultură etc. Acestea ajung
în receptor prin intermediul apelor de ploaie; sunt foarte periculoase în cazul
receptorilor cu debite mici.

1.4 Caracteristicile fizico – chimice şi bacteriologice ale

apelor uzate
Cunoaşterea tipurilor de poluare, a materiilor principale poluante şi a
surselor de poluare permite prezentarea proprietăţilor fizico - chimice şi
bacteriologice ale apelor uzate.
1.4.1 Caracteristicile fizice ale apelor uzate
Caracteristicile fizice interesând epurarea apelor uzate sunt: starea fizică a
impurităţilor, temperatura, culoarea şi mirosul.
1.4.1.1.Starea fizică. După starea fizică impurităţile se prezintă sub formă de
substanţe insolubile, coloidale şi dizolvate.
Substanţele insolubile se găsesc sub forma unor dispersii grosiere, cu
particule de dimensiuni mai mari de 0,1 mm şi sub forma unor dispersii fine din
particule cu dimensiuni cuprinse între 0,1 mm şi 0,1 μm. [Neniţescu C., D.1972]
În funcţie de dimensiuni şi greutate specifică, particulele cad la fund sub
formă de depuneri (sedimentabile), rămân în suspensie (nesedimentabile) sau
plutesc pe suprafaţa apelor (plutitoare).
Materiile sedimentabile alcătuiesc aşa-numitele depuneri.
Substanţele plutitoare, cu greutatea specifică mai mică decât unitatea
(grăsimi, uleiuri etc.) se ridică la suprafaţa lichidului putând fi determinate după
lăsarea în repaus a probelor timp de 2 h în recipiente speciale.
În apa uzată se disting suspensii granulare şi floculoase. Materiile în
suspensie se determină în laborator, prin filtrare (sau centrifugare) şi evaporare în
etuvă la 105 oC. Continuând încălzirea de la 105 oC la 600 oC se obţine rezidul la
calcinare (cenuşa) care este alcătuită numai din substanţe anorganice.
Substanţele coloidale şi dizolvate constituie o parte însemnată din cantitatea
totală de impurităţi din apele uzate. Aceste substanţe se datorează substanţelor
organice (proteine, grăsimi) precum şi sărurilor minerale (hidrocarbonaţi, sulfaţi,
cloruri etc) din apa potabilă şi industrială neuzată; ele au o mare importanţă în
compoziţia chimică a apelor uzate.
Ca şi indicator de calitate, materiile în suspensie sunt cuantificate în NTPA-
002 şi NTPA -001 în mg/dm3. Pentru evacuarea apelor uzate în reţelele de
canalizare a localităţilor şi direct în instalaţiile de epurare se admit 350 mg/dm3
conform STAS 6953-81[H.G. nr. 188/ 2002]. Limita admisibilă de încărcare cu

20
materii în suspensie a apelor uzate industriale şi orăşeneşti evacuate în receptorii
naturali este de 35 mg/dm3, metoda de analiză făcându-se conform STAS 6953-81
[H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.1.2.Temperatura. Temperatura apei uzate constituie un factor important în
epurarea apelor uzate. Apele uzate calde conţin de obicei un singur poluant, energia
calorică [Barnea M., Papadopol C.1975]. Această energie evacuată cu apele calde
aduce prejudicii, ca de exemplu: împiedică dezvoltarea normală a faunei piscicole
(deoarece peştii, datorită apei calde care se stabileşte deasupra, sunt obligaţi să se
retragă mai în apropierea patului receptorului, dezvoltându-se necorespunzător),
scăderea cantităţii de oxigen din apă, datorită măririi temperaturii acesteia şi
dezvoltarea excesivă a bacteriilor aerobe în condiţiile unei temperature ridicate.
[Baciu D.2001].
Conform NTPA-002 temperatura admisă este de 40 oC, iar valoarea
maximă admisibilă pentru ape uzate evacuate în receptorii naturali este de 35 oC
[H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.1.3.Energia calorică. Această energie evacuată cu apele calde de la
termocentrale funcţionând cu cărbuni sau cu substanţe radioactive, de la unele
industrii etc., aduce numeroase prejudicii, ca de exemplu: produce dificultăţi în
exploatarea staţiilor de alimentare cu apă potabilă şi industrială, la folosirea apei
pentru răcire, împiedică dezvoltarea normală a faunei piscicole etc. De asemenea
trebuie menţionată şi scăderea cantităţii de oxigen în apă, datorită măririi
temperaturii acesteia şi a dezvoltării excesive a bacteriilor aerobe în condiţiile unei
temperaturi ridicate[Pop I.1982].
1.4.1.4.Culoarea. Culoarea normală a apei uzate menajere proaspete este cenuşie.
Culoarea neagră întunecată sau cafenie închisă denotă fie începutul unei putrefacţii,
fie amestecul cu substanţe toxice sau cu ape uzate industriale (în special dacă se fac
simţite şi mirosuri specifice)[ Blitz E.1966, Sarbu R 2008].
Culoarea apelor uzate industriale este dată de specificul fiecărei industrii
(spre exemplu în industria chimică organică avem ape de culoare: neagră din cauza
acidului cromatabil, albastră datorită compuşilor organici pe bază de Mn; în
industria materialelor de construcţii, la fabricarea produselor ceramice şi a
porţelanului apele uzate se prezintă sub forma unor tulbureli argiloase având
culoare cafenie sau albă etc.)
1.4.1.5.Mirosul. Mirosul apelor uzate proaspete este aproape imperceptibil;
mirosuri de putregai, de hidrogen sulfurat, indol, scatol sau alte produse de
descompunere şi de altă natură denotă intrarea în putrefacţie a apelor uzate sau
amestecul cu ape uzate industriale [Ciocan V., Traistă E.2000, Sarbu R. 2008].
Mirosul apelor uzate industriale este caracteristic profilului influentului în
funcţie de provenienţă.
1.4.1.6. Turbiditatea şi suspensiile. Prin turbiditate se înţelege gradul de opacitate
al apei, imprimat de substanţele în suspensie, sau în stare coloidală. Turbiditatea se
poate măsura folosind micşorarea intensităţii luminii, care străbate apa cu suspensii
şi care este dată de relaţia lui Raleygh [Negulescu M., Antoniu R., Rusu G., Cuşa
E.1980]:

21
 KN 3

I  I0  e 
4
(1.2.)
în care: I este intensitatea luminii emergente, I0 reprezintă intensitatea
luminii incidente, N este numărul de particule în unitatea de volum de apă, K este
un coeficient de proporţionalitate care depinde de natura particulelor.
Aparatele folosite pentru determinarea turbidităţii se numesc turbidimetre şi
folosesc metode bazate pe principiul transparenţei, metode fotometrice şi metode
prin comparare. Aparatele moderne se bazează pe principiul măsurării intensităţii
luminii dispersate. Substanţele care determină turbiditatea sunt de natură diversă,
caracteristica comună fiind aceea, că nu se află în stare de soluţie ideală [Binnie C.,
Kimber M., Smethurst G.2002].
Substanţele în suspensie apar în apa surselor de alimentare cu apă, în
principal o dată cu contactul cu particulele nisipoase şi argiloase ale malurilor
albiei, din atmosferă şi din topirea gheţii şi zăpezii. În funcţie de provenienţă, grad
de eroziune, natură, etc., suspensiile din apele naturale se caracterizează prin grade
diferite de dispersie. În alimentările cu apă, gradul de dispersie a particulelor în
suspensie a primit aşa numita caracterizare de „mărime hidraulică”, aceasta
reprezentând viteza de cădere în apă a particulelor respective.
Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru
caracterizarea apelor naturale, fiind un factor determinant şi la stabilirea fluxului
tehnologic de tratare şi pentru dimensionarea unora dintre obiectivele staţiei de
tratare.
Din punct de vedere al alimentărilor cu apă, din valoarea suspensiilor totale
foarte importante sunt suspensiile gravimetrice sau decantabile şi suspensiile
coloidale.
De obicei suspensiile grosiere (sau gravitaţionale) sunt de natură silicioasă,
se depun relativ repede şi sunt prezente în apele naturale de suprafaţă, în special în
perioada viiturilor de primăvară sau de toamnă.
În schimb, suspensiile pământoase, de natură argiloasă şi în special cele
coloidale sunt foarte fine fiind frecvent întâlnite în apele naturale. Natura coloizilor
din apă este foarte diversă: silice şi hidroxid feric coloidal, acizi humici şi humaţi,
etc.
Turbiditatea apei surselor naturale este condiţionată în mare măsură de
prezenţa în apă a tuturor substanţelor în suspensie, dar mai ales de cele în stare
coloidală.
Relaţia dintre substanţele în suspensie (proprietate gravimetrică) şi
turbiditate (proprietate optică) determină aşa-numitul „coeficientul de fineţe” al
suspensiilor.
Turbiditatea apei se măsoară în grade convenţionale de silice. Se înţelege
printr-un grad de silice, turbiditatea unei ape care conţine 1 mg SiO2/l.
1.4.2 Caracteristicile chimice ale apelor uzate
1.4.2.1. Reacţia activă a apei, adică gradul de aciditate sau alcalinitate a apei este
caracterizată prin concentraţia ei în ioni de hidrogen (pH), aceasta are o mare
influenţă asupra epurării apelor uzate [Traistă E., Madear G.1999].

22
 Valoarea pH-ului impusă de către normativele NTPA-002/001 este cuprinsă
între 6,5 şi 8,5 conform SR ISO 6953-97[H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.2.2. Aciditatea sau alcalinitatea sunt mărimi deosebit de importante în
procesul de epurare, în special pentru apele uzate industriale, cele menajere
îndeplinind în general condiţiile necesare epurării. Ea se exprimă în [ml] de soluţie
acidă sau alcalină normală sau decinormală necesară pentru neutralizarea unui dm3
de apă [Matei A.2000].
1.4.2.3. Concentraţia în substanţe toxice în ape uzate poate proveni din apele
uzate industriale precum şi din apele meteorice care spală terenuri ce conţin sau pe
care s-au depus asemenea substanţe. Depăşind anumite concentraţii, ele au acţiuni
nocive asupra personalului din staţiile de epurare, asupra proceselor de epurare şi
asupra emisarului [Popescu D.1986].
1.4.2.4. Concentraţia în substanţe radioactive. Substanţele atomice (nuclizii) sunt
specii atomice instabile, a căror nuclee emit energie sub forma unor radiaţii şi se
transformă în alte specii atomice care pot fi ele înşile radioactive sau stabile
[Ciocan V., Traistă E.2000].
După natura radiaţiilor corpusculare emise se deosebesc: activităţile α, β
(minus, plus pozitronică), însoţite deseori de radiaţii electromagnetice γ sau X, iar
capacitatea unor elemente chimice de a emite în timpul transformărilor nucleare
particule α, β, γ poartă numele de radioactivitate.
Radioactivitatea are o deosebită importanţă pentru epurarea apelor uzate,
pentru activitatea proceselor de epurare, pentru influenţa pe care o poate avea
asupra emisarilor şi pentru pericolul pe care îl prezintă pentru personalul de
exploatare din staţiile de epurare.
1.4.2.5. Potenţialul de oxido-reducere (potenţialul Redox, rH). Potenţialul de
oxidoreducere furnizează informaţii asupra puterii de oxidare sau de reducere a apei sau
nămolului. În scara Redox, notaţia rH exprimă inversul logaritmului presiunii de oxigen.
Rezultatele determinate în milivolţi, pot fi exprimate sub forma logaritmică cu ajutorul
notaţiei rH. Scara de măsură a potenţialului Redox are ca valori extreme 0 şi 42. Valori
sub 15 înseamnă că proba se găseşte în fază de reducere, corespunzătoare fermentării
anaerobe; valori peste 25 caracterizează o probă în faza de oxidare aerobă, de exemplu
nămolul activ; testul cu albastru de metilen are valori ale rH = 13,5-15,0 [Negulescu M.,
Antoniu R., Rusu G., Cuşa E.1980].
1.4.2.6. Oxigenul este un element deosebit de important în epurarea apelor uzate.
Prin desfăşurarea unor procese fizico-chimice şi biochimice, substanţele
organice conţinute în apele uzate se transformă prin oxidare în elemente mai simple
(gaze, lichide şi solide) care nu mai putrezesc, realizându-se procese de
mineralizare a substanţelor organice.
Mineralizarea biologică a substanţelor organice este un proces complex,
care în apele bogate în oxigen se produc în două trepte sau faze. Într-o primă fază
se oxidează în special carbonul, iar în a doua – azotul, de aceea prima fază se mai
numeşte faza de carbon, iar cealaltă, de azot sau de nitrificare.

23
 Faza de carbon este considerată de actuala tehnică a epurării că asigură
condiţii satisfăcătoare pentru calităţile ce trebuie să le îndeplinească apele uzate spre a
fi admise în emisar.
Faza de azot sau de nitrificare realizează sub influenţa bacteriilor aerobe
(nitrificatoare) oxidarea azotului amoniacal cu formarea mai întâi de săruri ale acidului
azotos sau azotiţi (nitriţi), iar prin continuarea oxidării, săruri ale acidului azotic sau azotaţi
(nitraţi). Nitrificarea are mare importanţă în epurarea apelor uzate, deoarece constituie faza
finală a oxidării substanţelor azotoase şi, deci, constatarea existenţei nitraţilor în apa
epurată serveşte drept dovadă a epurării complete [Blitz E.1966].

mg/l
275

are)
250 C rific
II 20° a de nit
(faz
reapta

pta II
Trea
30° C T

200 I
apta II
Tre apta
Tre 9° C

150 Treapta I (faza de carbon)

9° C Treapta I
100

50

0 10 20 30 40 50 60 70 zile

Fig.1.1 Desfăşurarea proceselor de oxidare

Mineralizarea biologică a substanţelor organice este un proces complex,
care în apele bogate în oxigen se produce în două trepte (fig. 1.1). Într-o primă fază
se oxidează în special carbonul, iar în a doua - azotul, de aceea prima fază se mai
numeşte faza de carbon, iar cealaltă, de azot sau de nitrificare.
Faza de carbon începe imediat şi la temperatura de 20°C se termină după
circa 20 zile. Faza doua incepe după 10 - 11 zile şi se întinde pe 70 - 100 zile.
Oxigenul intervine în calculele de epurare a apelor uzate sub formă de oxigen
dizolvat, de oxigen chimic sau imediat necesar, de oxigen biochimic necesar şi de
consum biochimic de oxigen.
Oxigenul dizolvat în apă se găseşte în cantităţi care depind foarte mult de
temperatură şi în mai mică măsură de presiunea atmosferică, de grosimea stratului de
apă şi de concentraţia în săruri; cu cât temperatura este mai înaltă, cu atât cantitatea de
oxigen dizolvat este mai mică.
Oxigenul chimic necesar (OCN) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/dm3,
necesară pentru oxidarea substanţelor organice conţinute în apele uzate fără
ajutorul bacteriilor [Barnea M., Papadopol C.1975].

24
 OCN trebuie stabilit în special când apele uzate menajere sunt amestecate
cu ape uzate industriale; el se consumă destul de repede (uneori chiar într-o oră).
Oxigenul biochimic necesar (OBN) reprezintă cantitatea de oxigen, în
3
mg/dm , necesară pentru oxidarea substanţelor organice din apele uzate, cu ajutorul
bacteriilor.
OBN constituie un indice important în tehnica epurării apelor uzate,
deoarece cantitatea de oxigen necesară bacteriilor pentru oxidarea substanţelor
organice reflectă conţinutul apei uzate în astfel de substanţe şi deci gradul de
impurificare al acesteia.
Consumul biochimic de oxigen. Consumul biochimic de oxigen al unei ape
uzate sau al unei ape de râu impurificate reprezintă cantitatea de oxigen consumată
pentru descompunerea biochimică în condiţii aerobe a materiilor solide totale
organice la temperatura şi timpul standard; timpul standard se ia de obicei 5 zile,
iar temperatura de 20 oC. Rezultatul în acest caz se notează cu CBO5.
Consumul biochimic de oxigen măsoară indirect conţinutul de materii care se pot
descompune (materii organice) şi direct consumul de oxigen cerut de organismele
care produc descompunerea. În apele uzate brute orăşeneşti CBO5 variază de obicei
între 100 şi 400 mg/dm3. În apele uzate industriale CBO5 poate atinge valori de 50
mg/dm3.
Consumul biochimic de oxigen, respectiv descompunerea biochimică se produce în
două faze:
- faza primară (a carbonului), în care oxigenul se consumă pentru oxidarea
substanţelor organice, care începe imediat şi are pentru apele menajere o durată de
aproximativ 20 de zile la temperatura de 20 oC. În urma descompunerii materiilor
organice, în al căror conţinut intră C, N, S şi P se formează, în această primă fază,
bioxidul de carbon (CO2) care rămâne ca şi gaz în soluţie sau se degajă.
- faza secundară (a azotului), în care oxigenul se consumă în deosebi pentru
transformarea amoniacului în nitriţi (NO2-) şi apoi în nitraţi (NO3-), care începe
după circa 10 zile şi se desfăşoară pe o durată foarte mare (100 zile şi chiar mai
mult). Aceste transformări constituie procesul de nitrificare a materiilor organice.
Se poate admite în general pentru ape uzate orăşeneşti că relaţia dintre
consumul biochimic de oxigen la 5 zile (CBO5) şi consumul biochimic de oxigen la
20 de zile (consumul primar total L = CBO20) este:
CBO5 = 0,684 CBO20  0,7 CBO20. (1.3.)
Consumul chimic de oxigen (CCO) – oxidabilitatea apei. Această denumire a fost
introdusă cu scopul de a înlătura unele obiecţii ce se adunau determinării
consumului biochimic de oxigen, obiecţii în ceea ce priveşte timpul necesar pentru
efectuarea determinării şi a incertitudinii cu care se stabileşte viteza consumului de
oxigen k1 şi consumul total de oxigen în faza primară, L. Consumul chimic de
oxigen măsoară conţinutul de carbon din toate tipurile de materie organică, prin
determinarea oxigenului consumat de bicromatul de potasiu în soluţie acidă sau de

25
permanganatul de potasiu. Determinarea nu oferă posibilitatea de a diferenţia
materia organică stabilă şi nestabilă (putrescibilă) din apa uzată [SR ISO 6060/
1996].
Determinarea este de mare importanţă pentru apele uzate industriale care
conţin substanţe toxice şi la care nu se poate determina consumul biochimic de
oxigen, deoarece substanţele toxice distrug organismele care produc activitatea
biochimică în apă. Consumuri chimice de oxigen cuprinse între 500 şi 1000
mg/dm3 sunt frecvente în apele uzate.
În STAS 6560-82 consumul biochimic de oxigen este definit prin cantitatea
de oxigen necesară pentru descompunerea – sub influenţa microorganismelor – a
substanţelor organice existente într-un dm3 de apă, în condiţiile stabilite prin
standard; aceasta rezultă din diferenţa între concentraţiile de oxigen dizolvat la
începutul şi la sfârşitul perioadei de analiză fixată la 5 zile. În modul acesta
CBO5 este folosit pentru determinarea oxigenului biochimic necesar (OBN) [Legea
apelor 107/1996, M.O. 244/ 10.08.1996].
În conformitate cu NTPA-002 consumul biochimic de oxigen este 300
mgO2/dm3 (STAS 6560-82), pentru evacuarea apelor uzate în receptori se impune
20 – 25 mgO2/dm3, metoda de analiză făcându-se conform STAS 6560-82 [H.G.
nr. 188/ 2002].
1.4.2.7. Azotul se găseşte în apele uzate menajere constituind – prin compuşii săi –
circa 20 % din substanţele care se depun [Blitz E.1966].
Cantitatea de compuşi ai azotului prezintă importanţă în tehnica epurării
apelor uzate, în legătură cu determinarea capacităţii de fermentare a nămolurilor,
dar mai ales în legătură cu folosirea apelor uzate în agricultură. Azotul este totodată
folosit drept element reprezentativ pentru evidenţierea stabilităţii apei epurate
(prezenţa azotiţilor şi azotaţilor) sau, invers, drept element care indică
contaminarea apelor emisarilor sau a celor tratate cu ape uzate neepurate.
La analizele sanitare azotul se evidenţiază sub cinci forme: amoniac liber,
amoniac albuminoid, azot organic, nitraţi şi nitriţi, fiecare categorie având o
anumită semnificaţie.
Conform NTPA-002 este cuantificat numai azotul amoniacal ( NH 4 ),
valoarea admisibilă fiind de 30 mg/dm3, în cadrul normativului NTPA-001 avem
cuantificate valorile: azotului total (10 mg/dm3), azotaţilor (25 mg/dm3), azotiţilor
(1,0 mg/dm3) şi azotului amoniacal (2 mg/dm3).
Determinarea azotaţilor şi azotiţilor din apele uzate se face după STAS
8900-71[H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.2.8. Clorul şi clorurile se găsesc în apele uzate menajere provenind din urina
oamenilor şi a animalelor, iar în apele epurate, fie din clorurile iniţiale, fie din
reacţiile dintre clorul adăugat şi substanţele existente în apă.
Clorurile sunt substanţe a căror prezenţă nu influenţează procesele biologice
de epurare, atât timp cât nu depăşesc limitele convenabile dezvoltării bacteriilor
necesare epurării; ele influenţează apele emisarului prin depozitele care le pot
forma, prin mărirea durităţii, precum şi prin modificarea gustului apelor acestora.

26
 Determinarea clorurilor se face după STAS 8663-70 [H.G. nr. 188/ 2002,
STAS 6953/ 1981].
Clorul liber nu se găseşte în apele uzate menajere decât drept adaos în
staţiile de epurare.
În staţiile de epurare clorul se introduce, după nevoie, pentru diferite faze
ale procesului de epurare şi, adeseori pentru dezinfectarea apelor epurate biologic.
Existenţa clorului remanent în apa epurată constituie un indiciu asupra oxidării
complete a substanţelor organice.
Clorul rezidual liber este normat la 0,5 mg/dm3, conform NTPA-002;
pentru evacuarea apelor uzate în receptorii naturali NTPA-001 impune pentru clor
rezidual liber (Cl 2) – 0,2 mg/dm3, iar pentru cloruri (Cl-) – 500
mg/dm3 [H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.2.9. Grăsimile şi uleiurile se găsesc în apele uzate provenind fie de la folosirea
menajeră a apelor, fie de la colectarea acestor substanţe din curţi, pavaje, spălătorii,
garaje, bucătării etc.
Grăsimile şi uleiurile pot fi de origine organică sau minerală. Ele au
influenţe dăunătoare atât asupra curgerii lichidelor, deoarece se depun pe pereţii
canalelor reducând secţiunea de curgere, cât şi asupra proceselor de epurare
mecanice şi biologice; astfel: se depun pe grătare obturând scurgerea apelor, în
soluri şi filtre biologice, colmatează porii micşorând simţitor capacitatea de filtrare,
în instalaţiile de epurare cu nămol activat plutesc la suprafaţa apelor reducând
capacitatea lor de aerisire şi se depun pe pelicule inhibând activitatea biologică etc.
Deosebit de dăunătoare sunt grăsimile şi uleiurile minerale şi ţiţeiurile care
se oxidează foarte greu; acestea au o capacitate mare de dispersie în pelicule foarte
fine, care reduc capacitatea de reaerare a emisarului, obturează porii terenurilor
irigate cu asemenea ape, cum şi pe cei ai materialelor filtrante din staţiile de tratare
a apelor potabile şi industriale dând gusturi şi mirosuri apei, făcând-o uneori de
neutilizat.
Pentru produse petroliere conform NTPA-001 se impune valoare maximală
de 5 mg/dm3, metoda de analiză corespunde SR 7277/1-95[H.G. nr. 188/ 2002].
1.4.2.10. Acizii volatili. Progresul fermentării anaerobe a materiilor organice este
indicat de acizii volatili (acidul acetic, propionic etc.). Din aceşti acizi, rezultaţi
prin combinarea apei cu materia organică solidă, iau naştere prin descompunere
bioxidul de carbon şi metanul. În cazul unei bune fermentări pentru apele uzate
menajere, acizii volatili exprimaţi în acid acetic trebuie să rămână în jur de 500
mg/dm3 (sub 2000 mg/dm3 şi peste 300 mg/dm3) [Binnie C., Kimber M., Smethurst
G.2002, Ionescu Al.1973].
1.4.2.11. Gaze. În tehnica epurării apelor uzate intervin trei feluri de gaze:
hidrogenul sulfurat, bioxidul de carbon şi metanul. Hidrogenul sulfurat se
determină chiar în cantităţi mici prin miros; prezenţa acestuia indică o apă uzată
mai veche şi care a fost ţinută un timp mai îndelungat în condiţii anaerobe. În
concentraţii mari este toxic. Metanul şi bioxidul de carbon sunt indicatori ai
fermentării anaerobe [Negulescu M.1989].

27
1.4.2.12. Detergenţi sintetici. Dintre cele trei categorii de detergenţi sintetici
(anionici, cationici şi neionici), detergenţii anionici evacuaţi din gospodării şi din
industrii sunt cei mai dăunători proceselor de epurare.
Prejudiciile cele mai importante produse de detergenţi sunt: scade tensiunea
superficială a apei şi în acest fel se măreşte umiditatea substanţelor cu care apa este
în contact; emulsionează grăsimile şi uleiurile; dispersează sau defloculează
materiile coloidale; plutesc şi spumează; distrug bacteriile şi alte organisme
necesare epurării biologice. Deşi consumul biochimic de oxigen al detergenţilor
sintetici este mai mic ca al săpunurilor, emulsionarea grăsimilor şi uleiurilor şi
deflocularea substanţelor coloidale produc prejudicii grave în sedimentarea
materiilor solide în suspensie, lăsând să treacă mai departe unele din acestea. În
acest fel se produce o creştere a încărcăturii organice în instalaţiile biologice,
scăzând randamentul acestora, precum şi producţia de gaz din bazinele de
fermentare a nămolurilor.
În bazinele cu nămol activ detergenţii sintetici provoacă o spumă deasă la suprafaţa
apei, care împiedică aerarea apei.
Efectele detergenţilor variază de la caz la caz după felul substanţelor
chimice din care sunt produşi aceştia [Dumitrescu I.2002, Ionescu Al.1973].

1.4.3. Caracteristicile apelor uzate menajere

Acţiunea pe care apele uzate o exercită asupra emisarilor depinde de

compoziţia şi de concentraţia în substanţe a apelor impurificate.
Cantitatea totală de substanţe poate fi descompusă în substanţe fixe şi
substanţe volatile. Se admite că partea volatilă este reprezentată de substanţele
organice.
Compoziţia şi concentraţia apelor uzate variază după activitatea localităţii
de unde sunt colectate, iar în cadrul aceleiaşi localităţi acestea variază orar, zilnic şi
anual.
Determinarea acestor factori se face prin analize în laboratoare specializate. Aceste
analize trebuie să stabilească caracteristicile celor trei factori care determină epurabilitatea
apelor de canalizare şi anume: caracteristicile fizice şi chimice, oxigenul şi impurificarea
bacteriană şi biologică.
Caracteristicile fizice interesând epurarea apelor uzate sunt: starea fizică a
impurităţiilor, temperatura, culoarea şi mirosul apelor uzate.
După starea fizică impurităţile se prezintă sub formă de substanţe
insolubile, coloidale şi dizolvate.
Substanţele insolubile se prezintă sub forma unor dispersii grosiere, cu
particule de dimensiuni mai mari decât 0,1 mm, şi sub forma unor dispersii fine din
particule cu dimensiuni cuprinse între 0,1 mm si 0,1 μm [Blitz E.1966, Haneş N.,
Sârbu R., Bădulescu, C.1999].

28
 În funcţie de dimensiuni şi greutatea specifică, particulele cad la fund sub
formă de depuneri (sedimentabile), rămân în suspensie (nesedimentabile) sau
plutesc pe suprafaţa apelor (plutitoare).

Concentraţia suspensiilor decantabile în apele menajere, exprimată în substanţe

Concentraţiile unor substanţe din apele uzate

Tab.1.4
Starea fizică Concentraţia [g/om*zi]
minerale organice totale
- în suspensie, 20 40 60
decantabile
- în suspensie, 10 20 30
nesedimentabile
- dizolvate 50 50 100
3
uscate este de 35 - 50 g/om-zi iar pentru o normă de consum de 200 dm /om-zi este de
178 ... 250 mg/dm3. În literatura de specialitate se indică pentru apele menajere-
orăşeneşti următoarele concentraţii (g/om-zi) a substanţelor [Ciocan V., Traistă
E.2000, Traistă E., Madear G.1999] (Tabelul 1.4).
Substanţele coloidale şi dizolvate constituie o parte însemnată din cantitatea
totală de impurităţi din apele uzate menajere (orăşeneşti). Aceste substanţe se
datoresc materiei organice (proteine, grăsimi), precum şi sărurilor minerale
(hidrocarbonaţi, sulfati, cloruri etc.) din apa potabilă şi industrială neuzată.
Problema substanţelor coloidale şi dizolvate pot fi rezolvate prin floculare.
Proteinele din corpurile vii se transformă în uree CO(NH2)2 care, sub
influenţa bacteriilor putrefacţiei din apele impurificate, se supun hidrolizei formând
carbonat de amoniu (azot amoniacal) după relaţia:
CO(NH2)2 + 2H2O = (NH4)CO3
formă sub care se găseşte în mare parte azotul în apă
Carbonatul de amoniu se descompune, după relaţia:
(NH4)CO3 = 2 NH3 + CO2 + H2O
Amoniacul rezultat se evaporă în mare parte, dând mirosul înţepător al
fermentărilor în aer liber; o dată cu el degajându-se şi bioxidul de carbon.
Pe lânga azot, substanţele organice din apele uzate conţin şi carbon, sulf,
fosfor, potasiu, natriu şi clor sub formă de săruri precum şi fier [Blitz E.1966].
Concentraţia în substanţe minerale şi organice în apele uzate menajere sunt
redate în tabelul 1.6.
Concentraţia în substanţe minerale şi organice în apele uzate menajere
Tabelul 1.6
Concentraţia [%]
Natura
substanţelor Insolubile
Suspensii Coloidale Dizolvate Total
(depuneri)

29
 Minerală 5 5 2 30 42
Organică 15 15 8 20 58

Temperatura apei uzate constituie un factor important în epurarea apelor

uzate. Acesta influenţând procesul de epurare prin scăderea sau creşterea timpului
de retenţie (în literatura de specialitate se menţionează că timpul de retenţie la
temperaturi scăzute trebuie crescut cu aprox. 30 % faţă de timpul de retenţie la
temperatura optimă a procesului).
Caracteristicile chimice legate de epurarea apelor uzate sunt: reacţia activă,
aciditatea şi alcalinitatea şi concentraţia apei uzate în substanţe toxice.
Reacţia activă a apei, adică gradul de aciditate sau de alcalinitate a apei este
caracterizată prin concentraţia ei în ioni de hidrogen (pH). Apele uzate menajere au
o reacţie slab alcalină; de obicei pH = 7,2 - 7,6.
Reacţia activă a apelor uzate are mare influenţă asupra epurării acestora.
Valoarea optimă a acestei reacţii pentru procesele de epurare biologică este 7 - 8,
totuşi bacteriile nitritice se dezvoltă între 4,8 şi 8,8, iar cele nitratice, între 6,5 şi
9,3.
Concentraţia în substanţe toxice în ape uzate poate proveni din apele uzate
industriale precum şi din apele meteorice care spală terenuri ce conţin sau pe care
s-au depus asemenea substanţe.
Oxigenul este un element deosebit de important în epurarea apelor uzate.

1.4.3.1. Impurificarea biologică si bacteriană a apelor menajere.

Apele uzate menajere conţin numeroase microorganisme între care se pot
găsi şi bacterii patogene; în apele uzate menajere ele provin de la oameni şi animale
domestice.
Este bine cunoscut faptul că apa constitute un mediu propice pentru
transmiterea a numeroase boli.
Constatarea prezenţei bacteriilor este însă uneori destul de dificilă, în
special atunci când concentraţia lor în apă este foarte mică.
Numărul bacteriilor din apă este variabil şi trebuie urmărit în timpul
exploatării tehnice, deoarece schimbarea neobişnuită a titrului semnalează în
general, o noua sursă de ape uzate intrate în canalizare. [Blitz E.1966]

1.4.4 Caracteristicile bacteriologice ale apelor uzate

Apele uzate conţin numeroase microorganisme.
Microorganismele transportate cu apele uzate pot fi vătămătoare (de
exemplu bacteriile patogene), inofensive (bacteriile banale) şi utile (bacterii
anaerobe).
Microorganismele patogene pot trăi în apă uneori câteva ore, dar alte ori şi
câteva luni, în funcţie de numeroşi factori (temperatură, pH, substanţe nutritive
etc.)

30
 Este bine cunoscut faptul că apa constituie un mediu propice pentru
transmiterea a numeroase boli.
Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de
prelucrare a unor produse vegetale sunt puternic vătămătoare (de exemplu bacilus
antracis), producând infectarea emisarului şi făcându-l inutilizabil.
Afectarea omului şi a sănătăţii sale prin apele poluate se poate diferenţia în
următoarele categorii de efecte, după agenţii de poluare [Ionescu Al.1973]:
- poluarea cu microorganisme sub formă de bacterii şi virusuri poate
produce infecţii sporadice sau epidemice;
- poluarea cu ouă de paraziţi, protozoare etc. poate produce infestaţii.
Poluarea apei cu microorganisme poate provoca şi îmbolnăviri pe cale
indirectă, prin contaminarea obiectelor, a alimentelor etc. Astfel o apă contaminată cu
Pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic), determină infestarea plăgilor
chirurgicale, a rănilor şi a arsurilor. Contaminarea alimentelor cu germeni proteolitici
din apă şi din sol (proteus, cereus, putridus etc.) determină degradarea acestora şi
apariţia de substanţe toxice. În ultima vreme s-a descoperit contribuţia toxică a unor
substanţe prezente în furaje, generate de Aspergillus flavus (alfatoxine).
Bacteriile, care constituie agenţii patogeni ai toxiinfecţiilor alimentare
(îndeosebi salmonele), ajunse în mediu odată cu dejecţiile animalelor şi omului, pot
contamina apa şi, prin intermediul acesteia, alimentele.
Unele protozoare patogene pentru om constituie de asemenea cauza
îmbolnăvirilor grave. Dezinteria amoebiană este dată mai ales de legumele irigate
cu apă infectată, neepurată.

1.4.5. Coeficienţi de echivalenţă în locuitori

Apele uzate orăşeneşti conţin cantităţi mai mari sau mai mici de ape uzate
industriale. Aportul acestora fiind evidenţiat în analizele care se efectuează periodic
în cadrul exploatării staţiei de epurare. Aportul apelor uzate industriale sau al altora
care eventual ar fi introduse în reţeaua de canalizare şi în staţiile de epurare poate fi
stabilit cu aproximaţie dacă se folosesc aşa-numiţii coeficienţi de echivalenţă în
locuitori sau coeficienţi de transformare în locuitori echivalenţi (Tab. 1.7). Ei pot fi
stabiliţi în raport cu diferite caracteristici ale apelor uzate menajere: materii
organice (exprimate prin CBO5), materii în suspensie etc., mai folosiţi fiind cei care
exprimă conţinutul în materii organice ale apei.
În scopul stabilirii coeficienţilor în locuitori echivalenţi valabili pentru unele ape
industriale, din punct de vedere al consumului biochimic de oxigen la 5 zile s-a luat
ca bază pentru CBO5 al apei uzate menajere valoarea de 54 g/loc. şi zi. În tabelul
1.7 sunt daţi o serie de coeficienţi pentru unele apele uzate industriale.
După cum rezultă din tabelul 1.7, valorile echivalentului în locuitori au limite
destul de largi, deoarece acestea depind de un număr mare de condiţii locale; de
aceea ele trebuie folosite rar şi atunci cu precauţie [Ciocan V., Traistă E.2000].
Echivalenţi în locuitori Tabelul 1.7

31
 Coeficient de echivalenţă
Tipul de industrie
[nr. loc. /unitate]
Fabrici de prelucrarea laptelui 30-80
Idem, cu fabricarea brânzei, pentru 1000 l lapte 50-250
Abatoare mici (< 1t carne) 70-200
Abatoare pentru 1t carne 150-450
Grajduri mici 5-10
Grajduri de porci 3
Ferme de păsări 0,13-0,25
Fabrici de zahăr pentru 1t sfeclă 50-75
Fabrici de malţ pentru 1t cereale 10-100
Fabrici de bere pentru 1000 l bere 150-400
Distilerii pentru 1000 t cereale 2000-4000
Fabrici de drojdie pentru 1t drojdie 6000-8000
Fabrici de amidon pentru 1t porumb 500-1000
Crame (preparare vin) pentru 100 l vin 100-150
Idem, pentru 1ha vie 40-60
Tăbăcării pentru 1t piele 1000-4000
Spălătorii de lână pentru 1t lână 2000-5000
Albitorii pentru 1t marfă 1000-4000
Fabrici de coloranţi cu culori de sulf pentru 1t
2000-3500
marfă
Topitoare de cânepă pentru 1t cânepă 750-1150
Fabrici de celuloză – sulfit pentru 1t celuloză 4000-6000
Fabrici de hârtie pentru 1t hârtie 100-300
Fabrici de lână sintetică (din celuloză) pentru 1t
200-1000
lână
Spălătorie pentru 1t lenjerie 300-1000
Evacuări de ulei mineral pentru 1t ulei 12000

1.5 Efectele poluării apelor asupra ecosistemelor

32
 1.5.1. Periclitarea sănătăţii.
Instinctul ajută animalele să evite apele insalubre. Oamenii resimt adesea
repulsie faţă de ape dezagregabile ca aspect, miros şi gust. Dar avertismentul
simţurilor nu este suficient. Pericolul din apele poluate rămâne de multe ori
insesizabil. Groaznice epidemii îşi au originea în apele contaminate cu germeni
patogeni, fără ca aspectul să dea ceva de bănuit. Până la generalizarea măsurilor de
igienă publică (colectoare în canalizări închise a apelor fecaloide, alimentarea
centralizată cu apă verificată din punct de vedere bacteriologic), holera, febra
tifoidă, dizenteria rămân pericole ascunse în ape. Astăzi realizarea condiţiilor de
igienă a apei, profilaxia specifică adresată direct individului şi mijloacele
terapeutice evoluate, au reuşit să ofere populaţiei ţărilor avansate securitate
împotriva acestor boli [Binnie C., Kimber M., Smethurst G.2002, Popescu
D.1986].
Există însă regiuni ale globului unde bolile hidrice rămân endemice.
Epidemia de holeră din anul 1970, formată din focare endemice în Orientul
Mijlociu, a produs o serioasă îngrijorare mondială. Mortalitatea produsă de holeră
şi febră tifoidă ajunge până la cinci locuitori la o sută de mii (0,005 %).
La Delhi (India) în anii ’60 epidemia de hepatită, datorată în special poluării
apelor cu materii fecale, a atins zeci de mii de cazuri.
Alte boli provenite din apa poluată sunt bilharioza, care se transmite prin
îmbăiere şi filarioza urbană transmisă prin înţepăturile unei insecte purtătoare care
se dezvoltă în apele poluate. Helmintiazele (viermii intestinali) se răspândesc prin
apele fecaloide. Este cunoscut că fazele principale ale ciclului evolutiv al acestor
paraziţi sunt direct legate de poluarea apelor şi apoi a solului cu materii fecale
contaminate.
Unele reziduuri chimice din ape provoacă alergii sau eczeme. Multe sunt
direct toxice. Azotaţii provoacă methemoglobinemia infantilă (maladia albastră,
cianoza sugarilor).
Mecanismul intoxicaţiei constă în blocarea hemoglobinei sub formă de
methemoglobină, incapabilă de a mai transporta oxigenul; tot acest complex de
fenomene clinice, cunoscut sub numele de cianoză, constă din simptome
respiratorii, cardiovasculare, neuromusculare etc. În cazurile grave, se termină prin
deces.
Tot vătămări ale sănătăţii sunt şi greţurile şi durerile de cap provocate de
mirosurile fetide degajate de apele poluate.
Nu trebuie uitat că sistemele obişnuite de tratare a apei din surse de
suprafaţă (cele din adâncime în majoritatea cazurilor nu se tratează) n-au nici o
eficienţă faţă de viruşi, substanţe cancerigene sau alergene, nitriţi sau nitraţi. Aceşti
poluanţi ajung nestingheriţi la consumatorul de apă curentă şi deseori nici organele
sanitare nu cunosc ce se întâmplă întrucât detectarea nocivităţilor speciale este
dificilă sau nu este inclusă în programele de control permanent.
Cele mai insiduoase îmbolnăviri sau intoxicări sunt cauzate însă de
concentrarea poluanţilor prin lanţuri trofice. Procesul începe cu absorbţia şi
concentrarea în timp a unor poluanţi în ţesuturile unui organism oarecare care

33
serveşte apoi ca hrană altor vietăţi, transmiţând totodată şi substanţa nocivă. Un
exemplu de astfel de lanţ alimentar este: apă – plancton – peşte planctofag – peşte
carnivor – pasăre piscicolă – om.
Un caz concret este cel din California. Aici, pentru distrugerea ţânţarilor din
regiunea lacului Clear s-a utilizat D.D.T. Concentraţia iniţială din apă era de 0,015
mg/l. Analizele ulterioare au constatat că planctonul conţinea 5 mg/l, peştii
planctofagi 1000 mg/l, iar lişiţele 25000 mg/l.
Stronţiul radioactiv (Sr-90) din pulberea exploziilor nucleare purtat de
curenţi de aer, depus pe sol, antrenat de ape şi absorbit de plantele furajere
consumate de ierbivore ajunge în lapte, provocând tulburări în dezvoltarea copiilor
prin substituirea calciului din oase.
Misterioasa boală „Minamata” care a făcut 41 de victime în perioada anilor
’60 – ’70 în insula japoneză Kyushu, s-a dovedit a fi efectul consumării de către
localnici a peştilor şi scoicilor în corpul cărora se concentrase mercur evacuat cu
apele uzate de la uzinele chimice existente în zonă.
Cumularea şi combaterea în decursul timpului a poluanţilor toxici transmişi
prin multiple lanţuri alimentare poate avea urmări a căror gravitate este abia
bănuită. Cel mai mult trebuie să dea de gândit efectele teratogene care se pot
manifesta progresiv şi implacabil peste mai multe generaţii.
Consecinţele negative ale poluării apei s-au făcut cunoscute de multă
vreme, îndeosebi sub forma infecţiilor şi infestaţiilor provocate de prezenţa în apă a
microorganismelor şi ouălor de paraziţi şi prin poluarea cu reziduuri provenite de la
purtătorii de germeni; s-au semnalat, de asemenea, intoxicaţii provocate de
prezenţa în apă a unor metale şi a altor agenţi minerali toxici [Barnea M.,
Papadopol C.1975].
Colectivităţile umane sunt afectate de poluarea apelor în diferite grade şi
modalităţi, de la tulburări ale confortului şi reducerea standardului sanitar, până la
îmbolnăviri grave şi decese. Astfel, poluarea cursului de apă dintr-o localitate poate
să aibă consecinţe negative de ordin psihic datorită în primul rând aspectului
dizgraţios şi mirosurilor neplăcute care duc la nefolosirea apei în scopuri
gospodăreşti şi de agrement. O poluare puternică, aparentă sau ascunsă, cu
substanţe toxice sau microorganisme, în concentraţii ridicate, poate provoca grave
epidemii şi intoxicaţii, cu proporţii însemnate de decese. Din fericire, limitarea la
canalele şi rezervoarele reprezentate de râuri şi lacuri a spaţiului în care se găseşte
apa, precum şi faptul că nu este obligatorie utilizarea ei din bazinul cel mai apropiat
de colectivitate, ca în cazul aerului, face posibilă evitarea riscului nociv, dacă
acesta este evident sau măcar suspectat. Rămân însă numeroase cazuri în care, din
lipsă de alte surse accesibile de apă sau din cauza subestimării şi ignorării riscului
nociv, apa constituie originea unor îmbolnăviri.
Afectarea omului şi a sănătăţii sale prin apele poluate se poate diferenţia în
următoarele categorii de efecte, după agenţii de poluare:
- poluarea cu microorganisme sub formă de bacterii şi virusuri poate produce
infecţii sporadice sau epidemice;
- poluarea cu ouă de paraziţi, protozoare etc. poate produce infestaţii;
34
 - poluarea cu substanţe chimice poate provoca intoxicaţii, tulburări metabolice,
de dezvoltare, sau cel puţin poate face improprie apa pentru băut şi alte folosinţe.
Infecţiile hidrice sunt provocate de o varietate de bacterii şi viruşi a căror
poartă de intrare este calea digestivă. Dintre acestea sunt menţionabile: bacteriile
din grupa salmonelelor, din care fac parte bacilul tific (agentul patogen al febrei
tifoide), bacteriile paratifice şi o serie de alte bacterii înrudite, agenţi ai
toxiinfecţiilor alimentare; bacteriile din grupa shigelelor, agenţii patogeni ai
dezinteriei bacilare. O categorie aparte este constituită de vibrionul holerei, care a
reintrat în actualitate în ultimii ani nu numai pentru zonele endemice din Asia, ci şi
pentru regiuni din Europa şi America, unde holera nu mai fusese cunoscută de
multă vreme.
În afară de bolile gastrointestinale care au agenţi patogeni şi manifestări
clinice specifice, poluarea apei produce îmbolnăviri gastrointestinale banale, ai
căror agenţi patogeni sunt bacteriile obişnuite ale tubului digestiv, îndeosebi
colibacilul. Gastroenteritele însoţesc adesea epidemiile cu Salmonella şi Shigella,
învederând poluarea microbiană complexă a apelor receptive. În acelaşi sens
pledează şi izbucnirile în masă, de sine stătătoare ale gastroenteritelor, în cadrul
unor poluări din care lipsesc alte enterobacterii patogene [Ionescu Al.1973].
Poluarea provocată de animale determină o serie de îmbolnăviri la oameni
nu numai prin consumul apei impure, ci şi prin contactul cu tegumentele omului
datorită posibilităţii de străbatere a pielii şi mucoaselor de către unii germeni. Un
exemplu îl constituie leptospirele, care dau un număr mare de îmbolnăviri în urma
scăldatului sau traversării unor ape poluate cu dejecte provenind de la diferite
animale (porci, câini, ovine, bovine, păsări şi rozătoare). Alte boli semnalate la
oameni în urma poluării apei de către animale sunt: tularemia (dată de Brucella
tularensis) şi bruceloza (dată de diferite tipuri de brucele) etc.
Virusurile produc o categorie specială de îmbolnăviri hidrice. Printre
acestea, primul loc îl ocupă virusul hepatitei epidemice, care provoacă în prezent
cel mai mare număr de îmbolnăviri virotice, urmate uneori de invalidităţi şi decese.
Virusul poliomelitei poate fi transmis, de asemenea, prin apă poluată şi prezintă
unele însuşiri biologice similare. Alte virusuri enterice, care pot fi transmise pe
calea apei, sunt virusurile Coxsackie şi ECHO din care se cunosc numeroase tipuri,
care dau boli localizate în diferite organe: tub digestiv, meninge, creier etc.
Bacteriile constituie agenţii patogeni ai toxiinfecţiilor alimentare (îndeosebi
salmonelele), ajunse în mediu odată cu dejecţiile animalelor şi omului, pot
contamina apa şi, prin intermediul acesteia, alimentele.
Unele protozoare patogene pentru om constituie de asemenea cauza
îmbolnăvirilor grave. Dezinteria amoebiană este dată mai ales de legumele irigate
cu apă infectată, neepurată (filtrarea din staţiile de epurare reţine microorganismele
patogene).
Poluarea chimică produce mai rar îmbolnăviri la oameni, datorită faptului
că apa de băut este purificată şi controlată prin analize, înainte de a fi dată în
consum pentru populaţie. Rămâne însă posibilitatea îmbolnăvirilor provocate
accidental. Printre acestea sunt intoxicaţiile cu plumb, zinc, cupru, mercur, fluor,

35
nitraţi, arsen şi pesticide. Există, de asemenea, efecte ale poluării exprimate prin
modificări organoleptice sau prin alte inconveniente care limitează sau împiedică
utilizarea apei: poluarea cu fenoli, cu produse petroliere, cu detergenţi, cu săruri de
fier şi cu hidrogen sulfurat.
Intoxicaţiile cu metale neferoase (Pb, Cu, Zn, V, Hg, Ba, Cr6), cu metaloide
(As, F, Se) şi cu substanţe organice (cianuri, fenoli etc.), au fost semnalate în unele
zone poluate de obicei în urma deversării de ape uzate, iar mecanismul şi pragurile
de acţiune nocivă au fost apreciate în urma cercetărilor experimentale.
Manifestările clinice sunt dependente de natura toxicului şi de doză. Astfel,
plumbul produce manifestări digestive, neurologice, şi hematologice, cuprul şi
zincul îndeosebi manifestări digestive; mercurul semne stomatologice, neurologice
şi renale, iar cianurile tulburări neurologice şi oftalmologice. La baza manifestărilor
clinice se găsesc procese enzimatice sau alte efecte biochimice care afectează
funcţii vitale ale organismului [Matei A.2000].
O însemnătate deosebită pentru sănătatea omului o are concentraţia ridicată
de nitraţi din apă.
Intoxicaţia cu nitraţi este întâlnită la aprovizionarea cu apă din fântână,
datorită poluării acesteia cu diferite substanţe organice şi cu produsele de
descompunere a acestora între care, în cea mai mare proporţie şi frecvenţă, cu
nitraţi. Originea acestora constă în reziduurile vegetale şi animale, precum şi în
îngrăşămintele minerale depuse pe sol şi spălate de ape. Concentraţia toxică este de
30-50 mg/l, dar uneori în apă concentraţiile depăşesc 1000 mg/l, întrucât apa de
fântână nu este prelucrată înainte de consum, nitraţii pătrund în stomac şi intestin şi
sunt absorbiţi apoi în organism.
Intoxicaţia cu nitraţi afectează numai pe sugari, explicaţia constând într-o
serie de caracteristici proprii acestei vârste: aciditate redusă a sucului digestiv, care
nu poate neutraliza nitraţii; floră microbiană intestinală conţinând germeni
denitrificatori, care produc nitraţii, cu potenţial toxic ridicat şi o afinitate mai mare
a hemoglobinei sugarilor de a fixa toxicul. Uneori se produce o concentrare a
nitraţilor prin fierberea laptelui praf (cu apă ce conţine nitraţi, îndeosebi la copiii
alimentaţi artificial).
Intoxicaţiile cu pesticide se diferenţiază după natura lor. Se poate însă
generaliza caracterul cronic al intoxicaţiilor cu pesticide clorate, care afectează
ficatul şi cordul şi se evidenţiază tezaurizare în ţesutul celular subcutanat;
pesticidele fosforate determină de obicei intoxicaţii acute, cu manifestări de ordin
neurologic.
Produsele petroliere se găsesc frecvent în mediul de viaţă al omului,
inclusiv în sursele de apă de suprafaţă şi subterane. Prezenţa lor este resimţită după
gust şi miros şi face apa improprie de băut.
Fenolii, substanţele toxice pentru proteinele celulare, dar cu acţiune şi
asupra circulaţiei, devin dificil de tolerat în apă în concentraţii de micrograme,
datorită mirosului neplăcut, de medicament, pe care-l răspândesc, mai ales prin
combinarea cu clorul utilizat în dezinfecţie.

36
 Detergenţii, care pot să difuzeze cu mai mare uşurinţă datorită apei,
determină o serie de consecinţe negative pentru organism. Ei au fost incriminaţi în
diferite procese de absorbţie şi metabolism ale unor substanţe nocive ajunse în
organism. Riscul prezenţei în corpul uman a detergenţilor ca şi consecinţele
negative indirecte provocate de aceştia se reduc mult dacă se renunţă la detergenţii
nedegradabili.
Hidrogenul sulfurat şi alte substanţe odorante pot ajunge în apă alterându-i
proprietăţile naturale. Nocivitatea lor este completată şi de substanţele a căror
prezenţă o face cunoscută: amine, putrescine şi alte fracţiuni organice toxice.
Concentraţii mici de gaze odorante nu sunt tolerate în apa de băut, iar în apa
bazinelor, hidrogenul sulfurat, ca şi metanul şi amoniacul, fac dovada proceselor de
descompunere anaerobă, contraindicate pentru vieţuitoare [Ciocan V., Traistă
E.2000].

1.5.2. Dificultăţi în alimentarea cu apă potabilă.

Oricare ar fi sursa, subterană sau de suprafaţă, apariţia poluării produce

mari probleme. Pericolul este deosebit de grav în cazul apelor subterane, întrucât
depistarea sursei de poluare (depozite de gunoaie, halde de deşeuri industriale,
exploatări petroliere etc.) este dificilă, iar pentru tratarea apelor subterane nu se
prevăd deseori nici un fel de instalaţii [Ionescu Al.1973].
În staţiile de tratare a apelor de suprafaţă apar dificultăţi de exploatare.
Filtrele şi grătarele sunt colmatate de colonii de ciuperci şi alge, apele acide
corodează bazinele şi conductele, detergenţii îngreunează manevrele, acoperind
instalaţiile cu spumă.
Poluările în şoc nu se pot înlătura în instalaţiile de tratare. Pericolul
colmatării cu fibre, petrol, uleiuri, sau iminenţa instalării substanţelor toxice în
reţeaua de alimentare, pe lângă efectele imediate, produc dereglări greu
remediabile. În astfel de cazuri se impune întreruperea funcţionării instalaţiilor cu
riscul prejudiciilor evidente pentru industrii şi pentru viaţa urbană.
Proiectarea alimentărilor noi întâmpină obstacole tehnice şi economice în
cazul surselor poluante. Uneori corectarea caracteristicilor organoleptice
indezirabile ale apei captate nu este practic posibilă, surse cu debite abundente
neputându-se utiliza din această cauză.

1.5.3. Periclitarea activităţii industriale.

Sunt situaţii când poluarea provoacă pagube materiale uriaşe, întrerupând

cu totul funcţionarea instalaţiilor de producţie. Unele piese ale laminoarelor sunt
corodate de apele cu conţinut de clor mai mare de 0,5 mg/l. Turbinele
hidrocentralelor sunt colmatate de suspensii fibroase. Apele cu fier, săruri de azot,
fosfor, potasiu favorizează dezvoltarea algelor şi viermilor în conducte etc. Şocul
direct al apelor poluate în procesele de producţie degradează produsele şi
deteriorează utilajele [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999].

37
 Există şi prejudicii lente: depuneri de săruri, coroziune, depuneri de
nămoluri, dezvoltări de microorganisme dăunătoare, obturarea filtrelor cu
suspensii, uzura excesivă a unor piese etc. Cheltuielile suplimentare pentru
înlăturarea substanţelor dăunătoare, operaţiile de întreţinere prea frecvente,
întreruperile, reparaţiile premature ale utilajelor reprezintă preţul nepăsării faţă de
necesitatea prevenirii poluării. O altă parte este plătită de cetăţeanul care cumpără
produse scumpe şi mediocre ca urmare a efectelor poluării. Iar produsele
alimentare în care s-au încorporat substanţe toxice sunt plătite cu cel mai scump
preţ, nerecuperabil: sănătatea consumatorului.

1.5.4. Agricultura şi poluarea apelor.

Agricultura modernă, intensivă, nu se poate concepe fără mecanizare,
îngrăşăminte sintetice, antidăunători şi irigaţii. Dintre urmările negative ale
irigaţiilor, cea mai îngrijorătoare este sărăturarea solurilor prin concentrare treptată
a sărurilor ca urmare a evaporării apei. Antrenarea ulterioară a sărurilor cu un exces
de apă produce poluarea cursului de apă receptor, în care mai ajung şi o parte din
îngrăşăminte răspândite pe teren. Apele subterane se încarcă şi ele cu săruri dacă nu
se asigură drenajul eficient al zonelor irigate, însă tocmai poluarea cu săruri
minerale este cel mai dificil de înlăturat cu mijloacele tehnicii actuale. Situaţia se
agravează din amonte în aval în cazul utilizărilor repetate. În perioadele cu debite
minime se preiau importante cantităţi de apă pentru irigaţii. Această neconcordanţă
înrăutăţeşte condiţiile de diluţie a poluanţilor [Pop I.1982].
Poluarea provoacă la rândul ei prejudicii agriculturii.
Dacă apele preluate conţin substanţe nocive, efectul de distrugere a
vegetaţiei şi de poluare a solului va fi imediat. Zootehnia este de asemenea
prejudiciată direct: animalele mor sau se îmbolnăvesc, productivitatea scade, scade
şi calitatea produselor şi în final tot oamenii au de suferit.
Pe de altă parte însă în agricultură se pot valorifica avantajos unele ape
uzate cu conţinut de substanţe organice cum sunt apele orăşeneşti. Acestea pot
înlocui parţial îngrăşămintele chimice. Este un caz în care rezultatele pozitive sau
negative depind de competenţa celor ce gospodăresc apele.
1.5.5. Vătămarea faunei şi florei.
Animalele domestice şi sălbatice cad pradă mai ales poluărilor insidioase.
Se produc otrăviri acute, boli de piele, eczeme, intoxicaţii cronice. După adăparea
cu apă conţinând săruri de zinc oile avortează iar păsările nu mai ouă [Ionescu
Al.1975].
Dar în primul rând suferă fauna apelor. Mortalitatea masivă a peştilor în
momente de poluare acută, constituie numai unul din aspecte. Degradarea
progresivă, lentă, duce la modificări nespectaculoase, dar ireversibile. Întâi este
distrusă hrana măruntă a peştilor şi atunci aceştia sunt obligaţi să migreze. Unele
specii care nu pot rezista dispar. În locul lor se dezvoltă alte vieţuitoare capabile să
valorifice în procesele lor metabolice poluanţii. Acestea sunt de obicei organisme
inferioare: viermi, insecte, alge. Când involuţia devine evidentă e prea târziu. Peştii
care supravieţuiesc au gust inacceptabil, sunt infectaţi cu germeni patogeni sau

38
conţin substanţe toxice. Pe maluri, în luncă, ierburile nu mai cresc, copacii se uscă,
o floră respingătoare de ciuperci şi mucegaiuri pune stăpânire pe zonele care nu
sunt cu totul pustiite.
1.5.6. Degradarea zonelor turistice şi de agrement.

Natura, ca sursă de reconfortare îşi sporeşte inestimabil valoarea pentru

oameni, tot mai mulţi, care trăiesc în agitaţia oraşului modern şi muncesc sedentar
în spaţii închise. Marea, lacul, apa curgătoare, delta, o cascadă, în ambiţia reliefului
caracteristic şi a vegetaţiei bogate, devin comori dătătoare de viaţă. Pe lângă
relaxarea psihică apar şi efectele biostimulatoare. Ionizarea atmosferică produsă de
apropierea surselor de apă, scăderea temperaturii, creşterea umidităţii, prezenţa
hidroaerosolilor activează sistemul nervos şi implicit funcţiunile organismului
[Ionescu Al.1973].
Înotul, canotajul, pescuitul sportiv, preţioase mijloace de întărire a sănătăţii,
cer un cadru salubru. Pasionaţii agrementelor acvatice sunt şi militanţi activi în
lupta contra poluării. Preocupările preferate îi fac să sesizeze cu acuitate şi din
primul moment cât de dureroasă este pierderea unui element de tonificare fizică şi
psihică.
Realitatea actuală contrastează însă tot mai mult cu dezideratele amintite. În
puncte de mare interes turistic apare stigmatul poluării. Centre urbane
reprezentative sunt întunecate de cursuri de apă respingătoare.
Cauzele degradărilor progresive trebuie demascate cu vehemenţă: gradul de
poluare a apelor de importanţă urbanistică şi turistică exprimă direct deficienţele
celor investiţi cu responsabilitatea capitală de a asigura societăţii un mediu de viaţă
acceptabil. [Pop I.1982]

1.6. Condiţii de calitate impuse apelor deversate în receptorii

naturali
În cele ce urmează se vor prezenta condiţiile de calitate impuse apelor
deversate în canalizare şi în receptorii naturali. [H.G. nr. 188/ 2002]
În scopul protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului evacuarea/ descărcarea în
canalizare şi în receptorii naturali a apelor uzate orăşeneşti şi industriale cu conţinut
de substanţe poluante se face numai în condiţiile respectării prevederilor legislaţiei
în vigoare şi anume Legea Apelor 107/1996 şi HG. 188/ 2002 (NTPA 001,
002/2005). [Legea apelor 107/1996, M.O. 244/ 10.08.1996, H.G. nr. 188/ 2002]
Limitele maxime admisibile de încărcare cu poluanţi a apelor uzate la
evacuarea în canalizare şi în receptorii naturali sunt prevăzute în Anexa 1 şi 2,
acestea reprezentând concentraţii exprimate în mg/dm3. Valorile acestor
concentraţii limită sunt pentru probe momentane, neadmiţându-se concentraţii
medii şi ele se măsoară în punctul de control situat înainte de descărcare.
Apele uzate care se evacuează în receptorii naturali nu trebuie să conţină:
- substanţe poluante cu grad ridicat de toxicitate prevăzute în anexa 1;

39
 - materii în suspensie peste limita admisă, care ar putea produce depuneri în
albiile minore ale cursurilor de apă sau în cuvetele lacurilor;
- substanţe care pot conduce la creşterea turbidităţii, formarea spumei sau la
schimbarea proprietăţilor organoleptice ale receptorilor faţă de starea naturală a
acestora.
Apele uzate provenind de la spitale de boli infecţioase, sanatorii TBC,
instituţii de pregătire a preparatelor biologice – seruri şi vaccinuri – alte instituţii
medicale curative sau profilactice, de la unităţi zootehnice şi abatoare de asemenea
nu pot fi descărcate în receptori fără să fi fost supuse în prealabil dezinfecţiei
specifice [H.G. nr. 188/ 2002].
Metodele de analiză utilizate pentru determinarea calitativă şi cantitativă a
substanţelor poluante cuprinse în anexele 1 şi 2 sunt cele prevăzute în standardele
în vigoare.
Anexele cuprind următoarele clase şi grupe de substanţe selectate în special
pe baza toxicităţii, persistenţei şi bioacumulării lor:
- compuşi organohalogenaţi;
- compuşi organostatici şi organofosforici;
- substanţe cu proprietăţi cancerigene;
- compuşi organici ai mercurului;
- compuşi organosilicici;
- deşeuri radioactive care se concentrează în/sau organisme acvatice.
Totodată se impune ca deversarea apelor uzate în receptorii naturali să nu
depăşească temperatura de 35 oC şi suma ionilor metalelor grele să nu depăşească
concentraţia de 2 mg/dm3. Suprafaţa receptorului în care se evacuează ape uzate nu
trebuie să prezinte irizaţii.

1.7. Evaluarea şi dimensionarea poluării apelor

Evaluarea şi dimensionarea poluării produse factorilor de mediu constituie un
proces complex, care cuprinde un ansamblu de proceduri şi norme tehnice privind
identificarea prejudiciilor provocate mediului, în scopul determinării
responsabilităţilor pentru remedierea acestora.
Pe baza prevederilor art. 36, 42 şi 48 din Legea protecţiei mediului nr.
137/1995, precum şi a prevederilor art. 15, alin. 5 din Legea apelor nr. 107/1996,
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (M.A.P.P.M.) a aprobat, prin
Ordinul nr. 756/1997, Reglementarea privind evaluarea poluării mediului. Chiar dacă,
Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului a fost abrogată, Ordinul nr. 756/1997
este în continuare în vigoare, prevederile acestui act normativ fiind completate prin
Ordinul nr. 1144/2002 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului (M.A.P.M.)
privind înfiinţarea Registrului poluanţilor emişi de activităţile care intră sub
incidenţa art. 3 alin. (1) lit. g) şi h) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării şi modul de
raportare a acestora.

40
 Ordinul nr. 756/2002 al M.A.P.M. defineşte semnificaţia şi stabileşte
dispoziţiile referitoare la:
a. Pragurile de alertă - sunt definite drept concentraţii de poluanţi în aer,
apă, sol sau în emisii/evacuări, care au rolul de a avertiza autorităţile
competente asupra unui impact potenţial asupra mediului şi care
determină declanşarea unei monitorizări suplimentare şi/sau reducerea
concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.
Dispoziţiile referitoare la pragurile de alertă sunt următoarele:
 pragurile de alertă avertizează autorităţile competente asupra existenţei,
într-o anumită situaţie, a unei poluări potenţiale în aer, apă sau sol;
 când concentraţia unuia sau mai multor poluanţi depăşeşte un prag de
alertă, autorităţile competente pot dispune, dacă se consideră necesar, o
monitorizare suplimentară asigurată de către titularii activităţilor potenţial
responsabile de poluare, fie prin sisteme proprii, fie prin unităţi
specializate; în acelaşi timp, autorităţile competente vor solicita şi vor
urmări introducerea unor măsuri de reducere a concentraţiilor de poluanţi
din emisii/evacuări.
b. Pragurile de intervenţie - reprezintă concentraţii de poluanţi în aer, apă,
sol sau în emisii/evacuări, la care autorităţile competente vor dispune
executarea studiilor de evaluare a riscului şi reducerea concentraţiilor de
poluanţi din emisii/evacuări.
Pragurile de intervenţie sunt pragurile de poluare la care autorităţile
competente:
 apreciază oportunitatea şi solicită, dacă este necesar, executarea studiilor
de evaluare a riscurilor;
 investighează consecinţele poluării asupra mediului;
 impun reducerea poluării, astfel încât concentraţiile de poluanţi în
emisii/evacuări să scadă la valorile prevăzute de reglementările în vigoare.
În fiecare situaţie se prezintă cerinţele impuse prelevării de probe şi analizei
acestora. Pentru prelevarea probelor în scopul estimării nivelului de poluare se vor
respecta şi prevederile Ordinului nr. 184/1997 al M.A.P.P.M. privind Procedura de
realizare a bilanţurilor de mediu.
Pragurile de alertă şi pragurile de intervenţie privind poluarea apelor se
definesc în modul următor:
 depăşirile concentraţiilor maxime admise de poluanţi, prevăzute de
reglementările în vigoare, reprezintă pragurile de intervenţie pentru
poluarea apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi pentru evacuările
de ape uzate;
 pragurile de alertă pentru concentraţiile de poluanţi în apele de
suprafaţă sau subterane, precum şi evacuările de ape uzate reprezintă 70
% din pragurile de intervenţie ale aceloraşi poluanţi;
 importanţa poluării apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi a
evacuărilor de ape uzate cu substanţe chimice şi alţi agenţi poluanţi,
care nu sunt înscrişi în reglementările legale existente, vor fi estimate
41
 prin studii efectuate de instituţii specializate şi costul acestora va fi
suportat de către unitatea poluatoare.
Relevanţa pragurilor de alertă şi de intervenţie în procesul de interpretare şi
decizie al autorităţii competente determină următoarele situaţii:
 când concentraţiile de poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane,
precum şi în evacuările de ape uzate, se situează sub pragurile de alertă,
nu este necesară stabilirea unor măsuri speciale de către autoritatea
competentă;
 când concentraţiile unuia sau mai multor poluanţi depăşesc pragul de
alertă, dar se situează sub pragul de intervenţie pentru apele de suprafaţă
şi subterane, precum şi pentru evacuările de ape uzate, se consideră că
există impact potenţial asupra apelor; în aceste situaţii autorităţile
competente pot dispune reducerea concentraţiilor de poluanţi din
evacuările de ape uzate şi efectuarea unei monitorizări suplimentare a
surselor identificate sau potenţiale de poluare;
 când concentraţiile unuia sau mai multor poluanţi din apele de suprafaţă
sau subterane sau din evacuările de ape uzate depăşesc pragul de
intervenţie, se consideră că există impact asupra apelor; când poluarea
provine dintr-o singură sursă, autoritatea competentă va dispune
reducerea concentraţiilor de poluanţi din evacuările de ape uzate, astfel
încât acestea să nu depăşească valorile pragului de intervenţie; când
poluarea provine din contribuţia mai multe surse şi/sau nu este posibilă
identificarea imediată a principalei cauze a poluării, autoritatea
competentă va dispune monitorizarea suplimentară, pentru a identifica
contribuţia fiecărei surse la poluarea identificată şi efectele cumulative
ale acestora; în funcţie de evaluarea efectelor cumulative, autoritatea
competentă poate stabili reducerea concentraţiilor de poluanţi în
evacuările de ape uzate, fixând ca obiective de remediere concentraţii de
poluanţi în evacuări situate sub valorile concentraţiilor maxime admise,
stabilite anterior prin actul de reglementare.[Sârbu R.2008]

1.8. Evaluarea calităţii apelor

Indicele calităţii apei (ICA) a fost determinat conceptual de către National

Sanitation Foundation (NSP) pentru compararea calităţii apelor din diferite surse şi
pentru monitorizarea variaţiilor în timp a calităţii apelor [Lazăr, Dumitrescu, 2006]
Metoda se bazează pe rezultatele analizelor privind nouă indicatori de
calitate care intervin cu ponderi diferite în indicele calităţii apei care poate lua
valori între 0 şi 100, şi se calculează cu relaţia:
ICA = Σ ( QI WI)
Valoarea indicelui QI se determină din diagramele caracteristice fiecărui
indicator.

42
 Scara calităţii

Tabelul 1.8.
Punctaj Calitatea Clasa
91 – 100 Excelentă A
71 – 90 Bună B
51 – 70 Medie C
26 – 50 Slabă D
0 - 25 Foarte slabă E

Determinarea indicelui calităţii apei

Tabelul 1.9.
Indicatorul Unitate de Rezultat Valoarea Ponderea Total
de măsură Test Qi (citită Wi QI WI
calitate din
diagrame)
CBO5 mg/dm3 2 011
Oxigen % saturaţie 70 0,17
dizolvat
Coliformi Colonie/100 0,11
fecaloizi ml
Nitraţi mg/dm3 74 0,10
pH - 65 0,11
0
Temperatura C 65 0,10
Total solide mg/dm3 0,07
dizolvate
Fosfaţi totali mg/dm3 88 0,10
Turbiditate NTU 50 0,08
ICA ∑(QI WI)

43
44
Fig. nr. 1.2. Diagramele caracteristice pentru determinarea valorii indicelui QI

1.9. Stabilirea gradului de epurare necesar

Prin grad de epurare necesar – eficienţa necesară a se realiza de către staţia de

epurare – se înţelege procentul de reducere, ca urmare a epurării, a unei părţi
dintr-o anumită substanţă conţinută în apa uzată, astfel încât partea ce a mai
rămas din această substanţă în apa epurata, după amestecul cu apa emisarului,
să rămână sub valoarea limită indicată de normativele de calitate în vigoare.
În general, gradul de epurare necesar conform definiţiei de mai înainte,
rezultă din ecuaţia:
M m
 % 100; 90 1.4
M

M = concentraţia iniţiala a substanţei pentru care se determină gradul de

epurare;
m = concentraţia aceleiaşi substanţe, după epurare, stabilită astfel încât
după amestecul cu apa emisarului valoarea concentraţiei aceleiaşi substanţe,
în emisar, să rămână sub cea limită prevăzută în STAS 4706-1988, sau
normele NTPA
Substanţele sau caracteristicile apelor uzate şi ale emisarului, care se iau în
consideraţie, de obicei, la determinarea gradului de epurare necesar sunt:
suspensiile, CBO5, O2, pH şi substanţele toxice. [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu,
C.1999]

45
 1.10. Concluzii
Ca resursă naturală, esenţială desfăşurării tuturor proceselor
biologice din natură, apa prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa
vieţii şi înfăptuirea tuturor activităţilor umane.
De-a lungul timpului utilizarea apei a înregistrat o continuă
intensificare şi diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut,
satisfacerea cerinţelor de igienă şi a celorlalte nevoi gospodăreşti şi la folosirea
ei în numeroase procese tehnologice cu efecte adverse asupra acesteia
generând poluarea.
Prin poluare – impurificare, murdărire – a unei ape, se înţelege degradarea
calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia, produsă direct sau indirect de
activităţile umane sau procesele naturale; acestea fac ca apa să devină improprie
pentru folosirea normală în scopurile în care ea era posibilă înainte de intervenţia
poluării.
Principale materiile poluante sunt: substanţele organice şi anorganice în
soluţie şi /sau suspensii, materiile toxice, radioactive şi microorganismele. Dintre
substanţele anorganice amintim metalele grele, clorurile şi sulfaţii magneziului şi
fierului, sărurile de azot şi fosfor şi gazele de tipul hidrogen sulfurat, metan şi
dioxid de carbon. Ca substanţe organice poluante menţionăm grăsimile şi uleiurile,
acizii volatili, detergenţii sintetici şi produsele petroliere.
Sursele principale de poluare sunt constituite din:
- Ape uzate orăşeneşti;
- Ape uzate industriale;
- Ape uzate de la crescătoriile de animale şi păsări;
- Ape uzate de la campinguri, locuri de agrement, terenuri de sport;
- Ape uzate meteorice;
- Ape uzate radioactive;
- Ape uzate calde;
- Deşeuri de materii prime, produse industriale;
- Deşeuri de la rampele de gunoi, vidanjare;
- Îngrăşăminte minerale, pesticide pentru agricultură;
În scopul protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului evacuarea /
descărcarea în canalizare şi în receptorii naturali a apelor uzate orăşeneşti şi
industriale cu conţinut de substanţe poluante se face numai în condiţiile respectării
prevederilor legislaţiei în vigoare şi anume Legea Apelor 107/1996 şi HG. 188/
2002 (NTPA 001, 002/2005).
Pentru evaluarea calităţii unei ape se propune folosirea indicelui calităţii
apei (ICA) care pe baza rezultatelor analizelor de laborator arată efectul sinergic al
poluanţilor luaţi în studiu şi ponderea cu care afectează calitatea apei.
Eficienţa epurării sau gradul de epurare se calculează pentru fiecare
parametru de calitate pe baza valorii acestora în influent respectiv efluent.

46
47
 CAPITOLUL II
PROVENIENŢA APELOR REZIDUALE ŞI CONDIŢIILE DE
CALITATE IMPUSE PENTRU DEVERSAREA ACESTORA ÎN
CURSURILE NATURALE DE APĂ

2.1 Generalităţi
Dezvoltarea industrială în ritm rapid şi ridicarea nivelului de trai al
populaţiei au impus creşterea corespunzătoare a capacităţilor de alimentare cu apă.
Însă, paralel cu această creştere s-au mărit simţitor şi cantităţile de ape
impurificate evacuate.
Prin impurificare se înţelege acţiunea pe care unele substanţe o exercită
asupra emisarului schimbându-i compoziţia, astfel încât îi reduce capacitatea de
folosinţă.
Apele uzate industriale şi menajere acţionează asupra emisarilor prin:
- modificarea calităţilor fizice prin schimbarea culorii, temperaturii,
conductibilităţii electrice, radioactivităţii prin formarea depunerilor, spumelor sau
peliculelor plutitoare;
- modificarea calităţilor organoleptice (gustul şi mirosul);
- modificarea calităţilor chimice prin schimbarea reacţiei apei (pH),
creşterea conţinutului în substanţe toxice, schimbarea durităţii;
- reducerea cantităţii de oxigen datorită substanţelor organice din apele
uzate;
- distrugerea florei şi faunei, favorizând dezvoltarea unor microorganisme
(bacterii, viruşi şi germeni patogeni).
Pentru reducerea acţiunii de impurificare a emisarilor prin deversarea apelor
uzate industriale şi menajere este necesară epurarea acestor ape.
Pentru a stabili un procedeu de epurare este imperios necesară cunoaşterea
proceselor tehnologice şi a formării apelor uzate pe de o parte, iar pe de altă parte
caracteristicile apelor uzate şi influenţa acestora asupra receptorilor [Arnell,
N.1998].

2.2 Formarea, caracteristicile şi influenţa apelor uzate

asupra receptorilor
În cele ce urmează se va prezenta pe scurt provenienţa apelor uzate care se
pretează la epurare prin flotaţie, caracteristicile şi influenţa acestora asupra
receptorilor.

48
 2.2.1. Ape uzate provenite din industria alimentară
Industria alimentară cunoaşte o dezvoltare deosebită in ultimul timp, atât
datorită necesităţii de furnizare către populaţie a unor produse nepreparate,
semipreparate sau preparate cât şi a unor produse auxiliare care intră în fabricarea
unor produse alimentare [Chiriac, V., Ghederim, V., Negulescu, C.1977, Vaillant
J.R.1974].
2.2.1.1. Abatoare şi fabricarea conservelor din carne. Apele uzate de la abatoare
şi de la fabricile de conserve din carne conţin cantităţi importante de poluanţi
rezultaţi prin antrenarea în reţeaua de canalizare a resturilor, a produselor reziduale
rezultate în urma procesului tehnologic.
Apele uzate de la abatoare şi fabricile de conserve din carne provin de la
operaţiile de sacrificare, tranşarea animalelor sacrificate, jupuirea de piei şi de
blană a animalelor, etc.
Apele uzate, de la fabricarea conservelor din carne sunt similare cu cele de
la abatoare;
Apele uzate de la abatoare şi fabricarea conservelor din carne conţin
fragmente de carne, grăsimi, sânge, excremente, resturi de furaje, măruntaie, păr,
coarne etc. Volumul deşeurilor şi proporţia dintre ele variază funcţie de tipul de
animale sacrificate şi de starea lor de îngrăşare. O mare importanţă o are
recuperarea deşeurilor utilizabile (în special sângele) în procesul de epurare a
apelor uzate.
Sângele are cea mai mare valoare a CBO5, dintre toate subprodusele care
rezultă din procesul de sacrificare (CBO5 = 200 mg O2/dm3).
Apele uzate de la abatoare sunt tulburi datorită materiilor coloidale în
suspensie coagulării sângelui, a produselor parţial descompuse în timpul digestiei şi
a emulsiei de grăsimi. Ele sunt colorate datorită sângelui şi a conţinutului stomacal
şi intestinal. Temperatura apelor uzate este de 30 - 40°C, având tendinţa de a intra
repede în fermentare anaerobă.
Evacuarea directă în receptori sau în reţeaua de canalizare orăşenească are
un efect dăunător prin consumarea rapidă a oxigenului dizolvat cu consecinţe
negative asupra florei şi faunei acvatice.
Compoziţia apelor uzate de la abatoare şi fabrici de preparate din carne este
similară cu cea a apelor menajere, spre deosebire de acestea concentraţia în materii
organice (în suspensie sau dizolvate) fiind mult mai mare [Arettaz, D., Despres,
A.1975].

Indicatori specifici de impurificare a apelor uzate de la abatoare Tabelul 2.1

Unităţi cu igienizare: CMA
Indicator U.M.
obişnuită avansată conform NTPA002
35
Volum m3/t 20 -
430
CCO-Cr mgO2/dm3 470 500
260
CBO5 mgO2/dm3 285 300

49
 290
Materii în suspensie mg/dm3 310 350

Din tabelul 2.1 se observă că valorile indicatorilor fizico-chimici

caracteristici apelor uzate provenite de la abatoare sunt mari, cu toate acestea, se
încadrează în condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţele de canalizare ale
localităţilor şi direct în staţiile de epurare conform NTPA 002 (HG 188/2002).
În urma epurării prin flotaţie a acestor uzate provenite de la abatoare şi
fabricarea conservelor din carne, se reduce semnificativ conţinutul de grăsimi şi
suspensiile ceea ce implică o corectare a unor indicatori fizico-chimici cum ar fi:
CBO, CCO şi concentraţia materiilor în suspensie, celilalţi indicatori fizico-chimici
conform HG 188/ 2002 necesitând alt tip de epurare.
2.2.1.2. Prelucrarea laptelui. Rezumând, apele uzate care rezultă în unităţile de
prelucrarea laptelui sunt de două tipuri:
- ape uzate industriale impurificate (produse brute nevalorificate, produse
secundare nevalorificate, scurgeri sau evacuări de produse datorită exploatării
incorecte, ape de spălare a recipienţilor şi utilajelor autocisternelor, pardoselilor
etc.);
- ape industriale convenţionale curate (ape de condens, ape de la instalaţiile
frigorifice, cazane de abur etc.);
Cantităţile de apă uzată evacuată fiind variabile, iar valorificarea produselor
secundare inegală, rezultă că efluentul total de la unităţile de prelucrare a laptelui
are o compoziţie foarte diferită.
În tabelul 2.2 sunt prezentate unele date privind compoziţia apelor rezultate
la diverse operaţii de prelucrare [Benin, I.1981, Ghederin, V., Negulescu, C.,
Gueron, I.1985]:

Compoziţia apelor uzate (mg/dm3) de la diferite operaţii de prelucrare a laptelui

Tabelul 2.2
reziduuri

Provenienţa apei uzate Fracţiunea proteine grăsimi lactoză pH

total
minerală

Recepţionarea laptelui 1500-4600 500-1700 1000-1200 300-1100 200-1400 8,2-10,1

Fabricarea brânzeturilor 1200-16200 400-2900 400-2000 300-500 100-400 4,3-7,9

Efluent total 1200-3100 700-1800 240-380 240-350 350-920 7,1-9,4

Din tabelul 2.2 se poate observa că apele uzate provenite din prelucrarea
laptelui au conţinuturi ridicate de grăsimi ceea ce implică valori mari a CBO5 şi a

50
CCO-Cr şi de asemenea o plajă de valori destul de mare a unităţilor pH, valori
superioare faţă de cele normate în NTPA 002 conform HG 188/2002, impunându-
se o treaptă de preepurare care poate fi chiar flotaţia.

2.2.2. Ape uzate provenite din industria textilă

Apele uzate provenite din industria textilă, datorită conţinutului de resturi
de fibră, pH-ului ridicat, coloranţilor, produselor extractibile, detergenţilor,
substanţelor toxice ca: H2S, crom etc., pun probleme la evacuarea lor în receptori.
2.2.2.1. Prelucrarea bumbacului. În secţiile de preparaţia ţesătoriei, există ca
proces tehnologic umed albirea şi vopsirea firelor înainte de ţesere, precum şi
încleierea urzelii în scopul măririi rezistenţei la procesul de ţesere, de la care
rezultă ape uzate. Încleierea se realizează într-o baie care conţine amidon, ulei
sulfatat, grăsimi şi glicerină. Amidonul rămâne pe fir după uscare, în proporţie de
10 % din greutatea firului.
Apele uzate provenite de la încleiere sunt în cantităţi mici şi provin de la
spălatul băilor de prepararea soluţiei de încleiat; aceste ape conţin resturi de
amidon, grăsimi şi glicerină.
În procesul tehnologic de vopsire se formează ape uzate la spălarea
ţesăturilor vopsite, a firelor, la prepararea soluţiilor de vopsire, precum şi datorită
evacuării la canalizare a băilor de vopsire epuizate. În prima parte a spălării apele
au o concentraţie mai mare de impurităţi în comparaţie cu restul apelor uzate.
Impurităţile din apele uzate de la vopsit sunt formate din resturi de coloranţi,
substanţe ajutătoare şi resturi de fibră [Diemunsch, J.1979, Fiola, B.1980,].

Caracteristicile apelor uzate de la prelucrarea bumbacului Tabelul 2.3

Caracteristicile fizico-chimice Valoarea CMA (NTPA 002)

pH 2,5-7 6,5-8,5

H2S, mg/dm3 10-80 1,0

Produse extractibile, mg/ dm3 5-30 30

Suspensii, mg/dm3 300-500 350

Temperatura, °C 25-35 40

CBO5, mgO2/dm3 300-500 300

Detergenţi, mg/dm3 30-50 25

Se poate observa pe baza tabelului 2.3 că apa uzată provenită de la

prelucrarea bumbacului este o apă puternic poluată nu se încadrează în valorile
NTPA – 002 astfel necesitând o preepurare.
2.2.2.2. Prelucrarea gogoşilor produse de viermii de mătase, a inului şi a cânepii.

51
 Ape uzate rezultă din procesul de devidare - filare a gogoşilor precum şi de
la prelucrarea deşeurilor.
În sectorul prelucrării mătăsii naturale se consumă circa 300 m3 de apă la
tona de produs.
Firele de mătase vegetală, denumită şi artificială, sunt, de asemeni, finisate
în secţii de albire şi vopsire. Cantităţile de apă necesare procesului tehnologic
sunt foarte mari, variind între 400 si 800 m3 la tona de fire. Din acest sector apar,
de asemenea, ape uzate nocive.
În sectorul de in – cânepă, procesul de prelucrare cunoaşte doua faze
distincte: topirea inului şi cânepii (fază primară) şi finisarea propriu-zisă (fază
secundară).
În lichidul de topire, care reprezintă de fapt apele uzate rezultate din
procesul de topire, se acumulează atât compuşi organici cât şi minerali din tulpini,
precum şi produşi rezultaţi din activitatea vitală a microorganismelor, respectiv
acid butiric, acetic, formic si alţi acizi graşi, care imprimă apelor un caracter acid.
Deci, în topitoriile de in şi cânepă (prelucrarea primară) apele uzate se
formează în bazinele de topire prin golirea lichidului total epuizat (topirea
anaerobă), sau a excesului de lichid de adaos (la topirea aerobă cu regenerare). Ape
uzate mai rezultă de la spălarea, stocarea sau centrifugarea tulpinilor topite, precum
şi prin spălarea bazinelor, utilajelor şi pardoselilor.
2.2.2.3. Prelucrarea lânii. Apele uzate se formează în procesul de spălare a lânii,
prin evacuarea „flotei” epuizate din bazinele de spălare; în medie se evacuează 35 –
40 m3/t ape uzate de la spălarea lânii. Cele mai impurificate cu grăsimi sunt apele
uzate de la spălarea lânii fine şi semifine.
De asemenea apele uzate provenite din industria textilă se pretează epurării
prin flotaţie, astfel conţinutul de grăsimi, resturi de fibră şi suspensii fiind
considerabil reduse prin această metodă.

2.2.3. Ape uzate provenite din industria pielăriei

Apele uzate provenite din industria pielăriei, conţin păr, resturi de carne,
hidrogen sulfurat, albumină, substanţe grase saponificate sau nesaponificate,
hidroxizi de calciu, de sodiu sau alţi hidroxizi rezultaţi fie din disocierea
substanţelor chimice adăugate, fie că au fost adăugaţi direct [Aloy, M., Folschier,
A.1977, Margarett, H.1979, Negulescu M.1989].
Caracteristicile apelor uzate provenite de la o tăbăcărie minerală sunt redate
mai jos în tabelul următor, cu menţiunea că în tabel apar valori medii şi limite,
obţinute pe ciclu tehnologic, la punctul final de colectare.

Caracteristicile apelor uzate provenite de la tăbăcării

Tabelul 2.4
Tăbăcărie CMA
Indicatori de calitate (NTPA 002)
minerală vegetală

52
 pH 5-11 5-11 6,5-8,5
CBO5, mgO2/dm3 1000-2800 2500-3500 300
H2S, mg/dm3 765 245 1,0
Suspensii totale, mg/dm3 2000-7000 2000 350
Crom total, mg/dm3 100 - 1,5

Apele uzate provenite de la tăbăcării minerale sau vegetale au o

concentraţie ridicată de poluanţi, observându-se diferneţele mari dintre CMA şi
valoarea indicatorilor fizico-chimici.
Curbele de variaţie ale consumului biochimic de oxigen al apelor uzate de
la tăbăcării (minerală şi vegetală) în comparaţie cu cel al apelor uzate orăşeneşti
sunt redate mai jos:

mg/l O2
mg/l O2
3000
3000
1

2000

2000 1000

1000 500
2 400
500
100

0 1 2 3 45 10 20 zile 0 1 2 3 45 10 20 30 40 zile

Fig. 2.1 Curbele variaţiei CBO5 al apelor uzate Fig. 2.2 Curbele
variaţiei CBO5 al apelor uzate
1– ape uzate de la tăbăcăria vegetală 1- ape uzate de la tăbăcăria minerală;
2 – ape uzate orăşeneşti 2 – ape uzate orăşeneşti

Din figurile 2.1. şi 2.2. se observă evoluţia diferită a CBO5 în funcţie de

timp şi concentraţia de mg O2/dm3 astfel: în cazul apelor uzate orăşeneşti se
observă o reacţie liniară iar în cazul apelor uzate provenite de la tăbăcării
concentraţia de mgO2/dm3 creşte foarte mult într-un interval relativ scurt de timp.
Apele uzate provenite din industria pielăriei au un conţinut variat de
poluanţi. O parte dintre aceşti poluanţi pot fi indepărtaţi cu ajutorul flotaţiei. Cu
acest procedeu substanţele grase şi suspensiile sunt indepărtate, aceasta implicând
un conţinut mai scăzut de CBO, CCO şi suspensii.

2.2.4. Ape uzate provenite de la fabricarea celulozei, hârtiei şi

cartoanelor
Apele uzate care se formează la fierberea şi spălarea celulozei sunt:
- ape uzate rezultate în urma condensării vaporilor evacuaţi din fierbător, la
reducerea presiunii acestuia;
- soluţiile uzate de fierbere;

53
 - apele de spălare a celulozei.
Cantitatea şi caracteristicile apelor uzate de la secţia de fierbere-spălare a
celulozei depind, în principal, de metoda de spălare, spălarea în contracurent
conducând la reducerea cantităţii de ape uzate şi la creşterea concentraţiei acestora.
Concentraţia în substanţa uscată a acestor ape este de 8 -10%. La spălarea
celulozei, trec în apa uzată 50 - 85% din materialele solubile existente în pasta
evacuată din fierbător [Diaconescu, V., Obrogea, P.1974, Holbrook, W., Lank, J.,
Merticaru, N., Gutium, P., Radu, I.1974, Poppel E., Petrovan, S.1979].
Fibrele de celuloză reprezintă cel de al doilea fel de impurificare a apelor
uzate de la spălarea celulozei, concentraţia lor în apă depinzând de metoda de
recuperare.
Apele uzate ce se formează la secţia albire, pe lânga materiile organice
extrase din celuloză şi oxidate cu clor, mai conţin fibre de celuloză înălbită şi clor
rezidual. Aceste ape sunt, de obicei, evacuate cu apele de spălare, clorul rezidual pe
care-1 conţin contribuind la oxidarea unei părţi din substanţele organice ale apelor
de spălare.
2.2.4.1. Fabricarea hârtiei şi a cartonului. În fabricile de hârtie se evacuează la
canal ape uzate de la instalaţiile de preparare, măcinare şi sortare a materialului,
precum şi de la sitele şi valţurile de stoarcere a benzii de material pe maşina de tras
hârtie. La fabricarea hârtiei se folosesc cantităţi foarte mari de apă, care însă, în
mare parte, pot fi refolosite după o prealabilă separare a suspensiilor.
Ca şi hârtia, cartonul se formează, în mod obişnuit, prin împâslirea în strat
uniform a unor materiale fibroase preparate după anumite cerinţe specifice fiecărui
sortiment papetar în parte.
Debitul de ape uzate de la fabricarea cartoanelor variază în funcţie de
procesul tehnologic între 100 şi 300 m3/t, apele provenind în special, de la sortarea
materialelor, formarea şi deshidratarea colii de carton, precum şi de la fierberea şi
spălarea materialului.
De la fabricarea celulozei sulfit rezultă, în general, următoarele categorii de
ape uzate : soluţii reziduale bisulfitice; ape uzate cu fibre şi ape uzate acide şi
alcaline.
Soluţia reziduală (leşia) bisulfitică reprezintă circa 8 – 10 m3 pentru o tonă
de celuloză. Are o culoare brun închis cu pH variind între 1,7 şi 3,6, cu un conţinut
mare în substanţe organice (numai CB05, atinge circa 27 g/1), precum şi substanţe
toxice ca : hidrogen sulfurat, acizi lignosulfonici, furfurol şi SO2.
Apele uzate influenţează în diferite moduri receptorul. Astfel, fibrele de
celuloză, eliminate odată cu apele uzate provoacă mari neplăceri folosinţelor din aval.
Ele se depun pe maluri şi pe fund în zonele liniştite ale apei, provocând distrugerea
prin acoperire a florei şi microfaunei de fund; provoacă, de asemeni, dificultăţi
alimentărilor centrale cu apă, prin colma-tarea sorburilor, grătarelor şi sitelor, a filtrelor
de nisip, a conductelor şi instalaţiilor de răcire a apei.
Influenţa asupra emisarului a apelor uzate de la fabricarea cartoanelor din
celuloză sulfit neutru de sodiu este asemănătoare cu cea de la fabricarea celulozei

54
sulfit de calciu, cu excepţia acidităţii acestora din urmă, dar cu o concentraţie mai
mare de materii organice datorita evacuării integrale şi a leşiilor concentrate.
Efluentul total al unei fabrici de celuloză sulfat (unde 90 % din componenţii
necelulozici ai materiei prime se elimină prin concentrare şi arderea leşiilor negre)
are caracteristicile medii prezentate în tabelul 2.5.
Funcţie de tehnologia adoptată şi de utilajele din dotarea unităţii se poate
lua în considerare, pentru celuloza sulfat albită o cantitate de circa 800 – 1200 mg/
dm3 suspensii şi 200 – 350 mgO2/ dm3 CBO; pentru celuloza sulfat nealbită 3200 –
4000 mg/ dm3 suspensii şi 150 – 200 mgO2/ dm3 CBO.

Caracteristicile medii ale efluentului provenit de la o fabrică de celuloză

sulfat

Tabelul 2.5

aspect tulbure
culoare brună
miros de mercaptan
pH 7—9
substanţe în suspensie mg/dm3 800—1 200
reziduu fix mg/ dm3 2 000—3 000
CB05 mgO2/ dm3 200— 350
CCO-Cr mgO2/ dm3 800—1 500

Evacuarea în emisar a unor cantităţi mari de fibre de celuloză sulfat

provoacă aceleaşi neplăceri folosinţelor din aval ca şi fibrele de la celuloza sulfit.
O parte din poluanţii apelor uzate provenite din industria celulozei şi hârtiei
se pot îndepărta prin intermediul flotaţiei, astfel, cu ajutorul acestei metode se pot
reţine fibrele de celuloză şi suspensiile. În cadrul schemei de preepurare în vederea
deversării apelor uzate în sistemul de canalizare se recomandă introducerea unei
astfel de instalaţii.

2.2.5. Ape uzate provenite de la complexele de creştere a animalelor

În afară de practica colectării uscate a dejecţiilor şi la complexele de
creştere a animalelor s-e aplică colectarea hidraulică, apele uzate rezultate fiind
colectate la capătul adăposturilor.
În tabelul 2.6 sunt indicate după diverşi autori, caracteristicile cantitative şi
calitative ale reziduurilor (apelor uzate) de la complexele de creştere a ovinelor
[Benin, I.1981, Negulescu M.1989, Vaillant J.R.1974].

Caracteristicile calitative ale apelor uzate de la fermele de ovine

Tabelul 2.6
Caracteristica U.M. Smith şi Miner Moise

55
 Reziduu brut Kg/G.V.,zi 40 0,24 – 2,0

Raportul fecale/ urină Kg/G.V.,zi 1,0 -

Materii solide totale (S.T.) Kg/G.V.,zi 10,0 15 – 20

Materii solide volatile (s.v.) Kg/G.V.,zi 8,5 81,1

CBO5 Kg/G.V.,zi 0,9 -

CCO Kg/G.V.,zi 11,8 -

Azot total Kg N/G.V.,zi 0,45 -

Caracteristicile cantitative şi calitative ale reziduurilor (apelor uzate) de la

complexele de creştere a păsărilor sunt prezentate în tabelul 2.7.
Caracteristictle calitative ale apelor uzate de la fermele de păsări
Tabelul 2.7
Caracteristica U.M. Smith şi Miner Hart şi Blanken Kurmeier

găini Pui de Turner

carne

Reziduu brut Kg/G.V.,zi 53 71 - 1002 1002

Materii solide Kg/G.V.,zi 13,4 17,1 13,26 22,8 21.2

totale (S.T.)

Materii solide Kg/G.V.,zi 9,4 12 10,30 17,3 17.4

CBO5 Kg/G.V.,zi 3,5 - - - -

CCO Kg/G.V.,zi 12 - - - -

Azot total Kg N/G.V.,zi 0,72 1,16 0,716 1,32 1.24

Apele uzate provenite de la complexele de creştere a animalelorconţin

suspensii şi substanţe care determină creşterea CBO şi a CCO. În vederea reducerii
concentraţiei de suspensii, a CBO şi a CCO se recomandă flotaţia. Pentru
deversarea apelor uzate în sistemul de canalizare se recomandă o treaptă de
preepurare a acestora materializându-se prin flotaţie.[ Arettaz, D., Despres,
A.1975]

2.2.6. Ape uzate provenite de la extragerea ţiţeiului şi din rafinăriile de

petrol
Una dintre cele mai importante ramuri industriale pe plan mondial este
industria de extracţie şi de prelucrare a ţiţeiului [Berne, F.1972, Binnie C., Kimber
M., Smethurst G.2002, Ionescu N., Marinescu D.1980, Negulescu M.1989].

56
 Epurarea apelor uzate provenind din aceste activităţi industriale pun unele
probleme, datorită volumelor considerabile şi caracterului foarte nociv al acestor
ape.
După extracţia din zăcământ, amestecul de gaze, ţiţei şi apă, în cele mai
multe cazuri, sub formă de emulsie apă în ţiţei, este dirijat la separatorul de gaze -
ţiţei pentru separarea celor trei faze.
Particulele minerale în suspensie sunt constituite din nisip, argilă, calcar
etc., antrenate de ţiţei şi de apă, în curgerea lor din strat, spre gaura de sondă.
Conţinutul de impurităţi solide este cuprins, în medie, între 0,01 si 2 %.
O parte din apa sărată conţinută în ţiţei, după cum s-a arătat anterior, se
separă în separatoarele de gaze - ţiţei şi în rezervoarele de înmagazinare: altă parte
formează cu ţiţeiul o emulsie, datorită amestecării intense a ţiţeiului cu apa sărată în
cursul extracţiei.
Apele uzate provenind din instalaţia de distilare atmosferică şi în vid conţin
ca impurificatori: acizi naftenici, fenoli, hidrogen sulfurat, inhibitori de coroziune
de tipul aminelor inferioare şi amoniac.
- Apele uzate generate în instalaţia de cracare conţin hidrogen sulfurat,
amoniac, mercaptani şi fenoli.
Apele uzate dintr-o rafinărie se pot împărţi în două grupe şi anume: ape
tehnologice şi ape de răcire.
- apele tehnologice sunt formate din apele încărcate cu impurităţi în cursul
operaţiilor de prelucrare şi cu reactivii uzaţi care au servit la îndepărtarea
componenţilor dăunători din fracţiunile petroliere. Apele tehnologice cuprind
efluenţii de ape uzate ale instalaţiilor de prelucrare; apele depuse la fundul
rezervoarelor de depozitare; apele folosite la golirea rapidă; scurgerile de la
spălarea rezervoarelor, schimbătoarelor de căldură şi conductelor etc.; leşiile uzate;
gudroanele acide;
- apele de răcire constituie cantitatea principală de apă într-o rafinărie şi se
consumă pentru condensarea şi răcirea produselor petroliere în schimbătoare de
căldură de suprafaţă. În condiţii normale, apa intrebuinţată la răcirea produselor
petroliere printr-un perete de metal nu este contaminată. Totusi, dacă aparatura este
defectă, se poate încărca accidental cu cantităţi importante de produse petroliere;
Efluenţii de ape uzate ai instalaţiilor de prelucrare a ţiţeiului provin fie din
contactarea directă a apei cu fluxuri de hidrocarburi, fie din utilizarea şi
condensarea ulterioară a aburului industrial. Condensarea aburului se produce, de
regulă, simultan cu condensarea hidrocarburilor conţinând compuşi cu oxigen, cu
sulf şi cu azot, din care unii sunt preexistenti în ţiţei, iar alţii rezultă din
transformarea compuşilor naturali în timpul prelucrării, sau din reacţiile care au loc
în timpul proceselor tehnologice. Distribuirea acestor compuşi în fracţiunile de ţiţei
se face funcţie de temperatura lor de fierbere, de presiunea de vapori a compusului
respectiv şi ca urmare a formării de azeotropi cu puncte de fierbere minime sau
maxime.
Efluentul total de ape uzate al unei rafinării conţine o mare varietate de
substanţe: hidrocarburi, acizi naftenici, fenoli, sulfuri, mercaptide, sulfonaţi, săruri

57
de amoniu, dizolvanţi, substanţe anorganice aflate în ţiţei sau adăugate în timpul
prelucrării, impurităţi mecanice sub formă de particule de nisip, argilă şi cocs
petrolier.
Hidrocarburile constituind principala impuritate din efluenţii de ape uzate ai
rafinăriilor se găsesc în stare liberă (peliculă), emulsie sau dizolvată.
Efluenţii de ape uzate, proveniţi din industria extractivă de ţiţei sunt
impurifcaţi, în principal, cu ţiţei, săruri minerale şi substanţe în suspensie.
O caracteristică a apelor uzate de rafinărie din ţara noastră constă în nivelul
de concentraţie relativ ridicat al acizilor naftenici, ţinând seama că ţiţeiurile
româneşti neparafinoase sunt printre cele mai bogate din lume in acizi naftenici,
ajungând pâna la 2%.
Prin specificul lor, rafinăriile de petrol utilizează cantităţi mari de apă, şi
prin urmare, evacuează volume considerabile de ape uzate. În general, volumul
apelor uzate deversate în receptor este aproximativ 80 % din debitul apelor
proaspete, pierderile în cursul folosirii apei fiind de aproximativ 20 %. Rafinăriile
evacuează în receptor, în general, 10 – 20 m3 ape uzate pentru fiecare tonă de ţiţei
prelucrat. Rafinăriile moderne, însă, au debite specifice de ape uzate mult mai mici,
cuprinse intre 0,12 şi 0,8 m3 apă la tona de ţiţei prelucrat.
Datele din literatura indică, în general, următoarele caracteristici pentru
efluenţii totali de ape uzate ai rafinăriilor de petrol: hidrocarburi 50 - 500 mg/ dm3;
substanţe în suspensie 30 - 150 mg/ dm3; fenoli 0—10 mg/ dm3; CCO 40 - 400
mgO2/ dm3 ; CBO5 100-800 mgO2/ dm3.
Valorile medii ale caracteristicilor chimice ale efluentului total de ape uzate
dintr-o rafinărie petrochimică din ţara noastră sunt următoarele: pH 7,3;
hidrocarburi 780 mg/ dm3; substanţe în suspensie 320 mg/ dm3 ; CCO-Cr 2100
mgO2/ dm3; CBO5 740 mgO2/ dm3 [Berne, F.1972, Negulescu M.2002].
Pentru depoluarea parţială a apelor uzate provenite de la extragerea ţiţeiului
şi din rafinăriile de poetrol se recomandă flotaţia. Cu ajutorul acestei metode din
apa uzată se pot îndepărta o parte din hidrocarburi şi suspensiile. Prin flotaţie se pot
îmbunătăţi proprietăţile fizico-chimice ale apelor prin reducerea CBO, CCO şi
concentraţia substanţelor în suspensie.

2.3 Concluzii
Apele uzate industriale şi menajere acţionează asupra emisarilor prin:
- modificarea calităţilor fizice prin schimbarea culorii, temperaturii,
conductibilităţii electrice, radioactivităţii prin formarea depunerilor, spumelor sau
peliculelor plutitoare;
- modificarea calităţilor organoleptice (gustul şi mirosul);
- modificarea calităţilor chimice prin schimbarea reacţiei apei (pH),
creşterea conţinutului în substanţe toxice, schimbarea durităţii;
- reducerea cantităţii de oxigen datorită substanţelor organice din apele
uzate;

58
 - distrugerea florei şi faunei, favorizând dezvoltarea unor microorganisme
(bacterii, viruşi şi germeni patogeni).
Influenţii care se varsă în emisari sunt ape uzate industriale şi ape menajere.
Principalele industrii care produc mari cantităţi de ape uzate sunt:
- industria alimentară (abatoare, fabricarea conservelor din carne,
prelucrarea laptelui etc.);
- industria textilă (prelucrarea bumbacului, a inului, a cânepii, a lânii etc.);
- industria pielăriei (tăbăcărie, finisare);
- industria celulozei şi hârtiei (fabricile de celuloză sulfit şi sulfat, fabricile
de hârtie şi cartoane)
- rafinăriile de ţiţei;
- agricultura (complexele de creştere a animalelor)
- industria minieră.
În acest capitol s-au prezentat aspecte legate de formarea, caracteristicile şi
influenţa apelor uzate provenite din diferite industrii. Caracteristica comună a
acestor ape uzate este posibilitatea epurării acestora prin intermediul flotaţiei, astfel
acest procedeu permiţând îndepărtarea suspensiilor şi a grăsimilor din apele uzate.
Apele menajere provin din aşezările umane. Compoziţia şi concentraţia
acestora variază după activitatea localităţilor de unde sunt colectate.
Caracteristicile chimice legate de epurarea apelor uzate sunt: reacţia activă,
aciditatea, alcalinitatea şi concentraţia influentului în substanţe toxice, consumul
chimic de oxigen, impurificarea biologică şi bacteriologică.

59
 CAPITOLUL III

PROCESE UNITARE PENTRU EPURAREA APELOR

REZIDUALE

3.1. Procese unitare de sedimentare

Conceptul de operaţii sau procese unitare se adoptă pentru toate
transformările care intervin într-o schemă tehnologică de prelucrare a apelor,
indiferent dacă sunt de natură fizică, chimică sau biologică.
Pentru fiecare operaţie sau proces unitar sunt importante următoarele
aspecte:
- studiul principiilor ştiinţifice de bază;
- experimentarea la scară de laborator sau pilot, urmată de tratarea şi
interpretarea datelor experimentale pentru stabilirea de relaţii care să permită
dimensionarea instalaţiilor industriale.
- alegerea instalaţiilor şi utilajelor adecvate pentru realizarea în condiţii
optime a transformărilor dorite.
Cele mai multe procese de tratare şi de epurare a apelor aduc schimbări ale
concentraţiilor unor substanţe, intervenind aşadar un transfer de fază. Este cunoscut
că, principalele faze sunt: solidă, lichidă şi gazoasă. Intervine însă şi faza de vapori
(în sensul de gaz în contact şi echilibru cu lichidul din care rezultă) şi starea de
dispersie ca dizolvată sau coloidală.
În figura 3.1. se prezintă schematic tipurile de dispersii şi poluanţi din apele
uzate, gama dimensiunii particulelor componente, câteva caracteristici principale şi
diferite procese unitare de epurare care pot fi aplicate pentru îndepărtarea
poluanţilor respectivi. Este de notat că limitele care apar în schemă sunt orientative
şi difuze, scopul prezentării fiind doar de a oferi o imagine sistematică a sistemului
de procese utilizate pentru epurarea apelor uzate. [Sârbu R,2008]

3.1.1. Egalizarea apelor uzate

Apele uzate, indiferent de sursa din care provin, prezintă variaţii în timp ale
debitului şi compoziţiei, datorită lipsei de uniformitate a consumurilor momentane
de apă precum şi a descărcărilor de poluanţi.
De la un anumit nivel, variabilitatea apelor uzate poate compromite total
funcţionarea unei staţii de epurare, chiar dacă aceasta este bine concepută şi
dimensionată pentru condiţiile medii de debit şi compoziţie.
Uniformizarea debitelor şi compoziţiei apelor uzate permite dimensionarea
tuturor obiectivelor staţiei la nivelul debitului mediu.
Dimensionarea la debitele de vârf (apă şi poluanţi) impune capacităţi sporite
ale construcţiilor şi echipamentelor şi deci, cheltuieli de investiţie mărite.

60
 În afară de aceasta, la variaţii mici de debit şi compoziţie, devine posibilă
adaptarea unor sisteme de automatizare la costuri acceptabile.
În instalaţiile de uniformizare au loc uneori şi transformări echivalente cu o
epurare; de exemplu între poluanţi pot avea loc reacţii de neutralizare, de
oxigenare, reducere, de precipitare sau procese biologice care duc la o oarecare
degrevare a treptelor de epurare propriu-zise.
Uniformizarea debitelor şi compoziţiei apelor uzate se realizează în bazine
construite din beton armat sau metal protejate împotriva coroziunii şi eroziunii,
amplasate fie în serie cu colectorul de canalizare a apelor uzate, fie în derivaţie.
Procesele mecanice de epurare sunt acelea în care substanţele poluante nu
suferă în cursul separării lor din apă transformări în alte substanţe.
Principalele grupe de procese fizice de epurare au la bază separarea
gravitaţională, filtrarea şi transferul poluanţilor din faza apoasă în altă fază.[ Haneş
N., Sârbu R., Bădulescu, C 1999]

Dimensiunea particulelor
(mm) 10-7 10-6 10-5 10-4 10-3 10-2 10-1 100

Viteza de cădere în 10-11 10-7 10-5 10-2

apă liniştită la 25oC a
unor particule sferice
cu δ = 2000 kg/m3
(m/s)

Ioni şi
molecule Macromolecule şi
Particule în suspensie
dizolvate particule
micronice fine grosiere
coloidale
Categorii de particule
H2O Funingine Praf de
NaCl Nisip de
cărbune
Virusuri Bacterii plajă
zahăr
Însuşirea principală a
apei sau particulelor Procese utilizate pentru eliminarea particulelor
pe care se bazează dispersate în apă
procesul
separare pe
Dimensiunea
site şi
particulelor
ciururi

61
 filtrare prin
ţesături şi
granule
ultrafiltrare

Greutatea particulelor ultracentrifugare centrifugare

sedimentare
gravitaţională
hidrociclonare
Volatilizarea apei Distilare
Formarea reţelei îngheţare
cristaline a apei

Transferul extracţie cu dizolvant

particulelor dispersate
în faza gazoasă într-o stripare
altă fază sub acţiunea absorbţie
forţei intermoleculare
Acumularea antrenare în spume
particulelor pe
interfaţa apă-aer
osmoză
Difuzarea prin inversă
membrane dializă
electroliză
Echilibru ionic schimb ionic
Reactivitatea chimică neutralizare
a substanţelor precipitare şi coagulare
prezente în apă oxidare-reducere

Fig. 3.1. Categorii de poluanţi ai apei şi procese utilizate pentru îndepărtarea lor

3.1.2. Separarea gravitaţională

Este cunoscut că asupra unui corp aflat într-un câmp gravitaţional,

acţionează forţe proporţionale cu masa corpului şi intensitatea câmpului - care
determină deplasarea corpului respectiv.
Separarea particulelor relativ grosiere, nedizolvate în apă, sub influenţa
câmpului gravitaţional al pământului, are loc prin sedimentare sau flotaţie.
Câmpuri de intensitate mărită pot fi obţinute în sisteme puse în rotaţie în
mod artificial, în care iau naştere forţe centrifuge.

62
3.1.2.1. Forţele care acţionează asupra particulelor în medii fluide.
Forţele care acţionează asupra particulelor solide într-un curent fluid se
clasifică în:
a) Forţe masice – proporţionale cu masa granulei;
b) Forţe de suprafaţă – al căror modul este proporţional cu mărimea
suprafeţei udate a particulei;
Forţe masice:
Forţa de greutate G, este dată de relaţia:
G = m·g = V·γs = V·δ·g (3.1)

unde: m – masa particulei; V – volumul particulei; γs – greutatea specifică; δ –

densitatea particulei; g – acceleraţia gravitaţională.
Forţa arhimedică FA, reprezintă forţa ce se exercită pe verticală în sens
ascendent, asupra unei granule care se află în câmpul forţelor gravitaţionale datorită
diferenţei dintre greutatea fluidului dezlocuit şi greutatea granulei G. Ea se
determină cu formula:

FA = V·Δ·g (3.2)

unde Δ – este densitatea mediului fluid.

Forţa de inerţie Fi, este forţa care se opune mişcări granulei solide.
Particula care se mişcă opune o reacţiune cauzei mişcării – forţa de inerţie. Se
determină cu formula:

Fi = m·dv/dt. (3.3)

unde: dv/dt = a, este acceleraţia particulei solide în regim tranzitoriu. În regimul de

deplasare uniform pe o traiectorie rectilinie acceleraţia particulei solide este nulă şi
deci Fi = 0.
Forţa de reţinere datorată ciocnirii particulelor solide între ele Fr, este forţa
care se opune mişcării granulelor. Particula solidă, în mişcarea ei, când se ciocneşte
cu altele, comunică acestora o parte din energia ei cinetică reducându-şi astfel
viteza de deplasare şi modificându-şi traiectoria. Mărimea acestei forţe se ia
proporţională cu energia cinetică a granulei din momentul anterior ciocnirii,

Fr = Kf·n·vs2/2 (3.4)

în care Kf este un coeficient dimensional cu valori dependente de forma granulei,

iar vs este viteza iniţială a particulei solide de masă m.
Forţa centrifugă Fc, este o forţă masică de inerţie dirijată după normala
principală la traiectoria curbilinie a unei particule în mişcare. Ea se determină cu
relaţia: Fc = m·vt2/r
unde: m este masa granulei care se deplasează cu viteza vt pe o traiectorie
curbilinie a cărei rază principală de curbură în punctul considerat este r. Dacă

63
mişcarea granulei are loc pe o traiectorie circulară, forţa centrifugă se determină cu
formula:

Fc = m·r·ω2 (3.5)
în care ω este viteza unghiulară de rotaţie.
Forţa de atracţie newtoniană FN. Este forţa care acţionează asupra unei
particule solide datorită acţiunii exercitată de alta sau alte granule vecine şi care
tinde să se apropie. Intensitatea acestor forţe scade cu pătratul distanţei dintre
particulele solide. Efectul ei este neglijabil datorită maselor mici ale particulelor şi
distanţelor relativ mari în comparaţie cu dimensiunea medie a granulelor în cădere
sau transportate în medii fluide.
Forţa de frecare cu pereţii conductei sau ai aparatelor Ff. Este forţa care se
opune mişcării granulelor solide. Ea se determină cu relaţia:

Ff = f·m·vs2/2 (3.6)

în care f este coeficientul de frecare al particulei de masă m care se deplasează cu

viteza vs.
Coeficientul de frecare se determină experimental prin înclinarea unui plan
de unghi α faţă de orizontală, până la valoarea α0 corespunzătoare alunecării
particulei solide; valoarea coeficientului de frecare fiind: f = tg α0
Forţa de presiune dinamică frontală Fd, este factorul motor al mişcării
granulei într-un mediu fluid. Pentru calculul forţei de presiune dinamică frontală se
consideră mişcarea granulei în regim de viteză uniformă la care aceasta este egală
cu rezistenţa la înaintare FR.
Forţa de rezistenţă la înaintare FR, este forţa ce apare pe o granulă solidă
în cursul deplasării acesteia şi care se opune mişcării ei prin mediul fluid. Această
forţă acţionează după direcţia tangentei la traiectoria particulei solide. Ea se
determină cu formula:

FR = ψ·A Δ·vr2/2 (3.7)

în care ψ este coeficientul de rezistenţă la înaintare, γ greutatea specifică a

fluidului, vr viteza relativă dintre fluid şi granulă, iar A este aria secţiunii particulei
normale la direcţia vectorului viteză.

64
 Coeficientul de rezistenţă la înaintare este dependent de forma particulei
solide şi de regimul de deplasare al ei, apreciat prin valorile numărului lui Reynolds
(Re) ataşat particulei.
Forţa portantă Fp, este o forţă normală pe direcţia vectorului viteză, care
apare datorită mişcării particulei într-un câmp neuniform de viteză sau în cazul în
care granula are o formă turtită şi planul ei face un unghi cu direcţia vectorului
viteză. Ea asigură sustentaţia unei particule solide, cu greutatea specifică superioară
greutăţii unităţii de volum a mediului fluid înconjurător, când granula este în
mişcare relativă faţă de mediul de dispersie. Forţa de portanţă este rezultanta
componentelor dintr-un plan normal pe direcţia mişcării a forţelor elementare de
presiune exercitate pe întreaga suprafaţă a granulei. Forma particulei solide (folie,
disc etc.) şi unghiul pe care îl face planul granulei expus curentului cu direcţia
vectorului viteză favorizează apariţia efectului de portanţă. Forţa portantă se
determină cu formula:
Fp = Δ·vr·Γ1 (2.8)

în care: Γ1 este circulaţia componentei tangenţiale a vectorului viteză relativă, vr =

vf – vs, de-a lungul curbei închise C care delimitează conturul granulei. Circulaţia
se calculează cu integrala: Γ1 = ∫Cvrds
unde ds este elementul de arc.
Forţa Magnus FM, este forţa generată de un curent fluid asupra unei
particule solide care se roteşte în jurul axei sale. Forţa se exercită pe direcţia
normalei la vectorul viteză relativă, vr. Forţa Magnus se determină cu formula
Kutta – Jukevski:

FM = Δ·vr·Γ (3.9)

în care Δ este densitatea fluidului, iar vr viteza relativă a particulei solide în raport
cu mediul fluid. Rotaţia particulei solide generează, prin efect de adeziune şi
frecare vâscoasă, o mişcare turbionară. Aşadar, rotaţia particulei solide este
echivalentă, din punct de vedere teoretic, cu un vârtej de intensitate turbionară Γ,
determinat cu formula: Γ = 2πr·vr = 2πr2·ω, unde ω este viteza unghiulară de
rotaţie. In final forţa Magnus se calculează cu formula:

FM = 2π·Δ·vr·r2·ω (3.10)

în care r este raza sferei ce aproximează granula solidă.

65
 Forţa Kármán Fk, este o forţă laterală, normală pe direcţia vectorului viteză
relativă vr, generată de neuniformitatea repartiţiei de viteze din aleea vârtejurilor
alternante Bernard – Kármán. Ea apare în domeniul de valori ale numărului lui
Reynolds ataşat particulei Re = 40….105 – regimul turbulenţei netede. Forţa
Kármán se determină cu formula:

Fk = ck·A·Δ·vr2/2 (3.11)

în care ck este un coeficient numeric dependent de forma granulei şi de numărul lui

Reynolds, definit ca: [58]
dv
Re= η (3.12)

η – fiind vâscozitatea dinamică a fluidului.
Coeficientul de rezistenţă ψ şi cifra Re ţinând cont de caracteristicile
granulei şi a fluidului, se pot utiliza pentru caracterizarea regimului de mişcare a
oricărei granule fiind denumiţi ,, parametrii de mişcare a granulelor în fluide”.
Numărul lui Reynolds foloseşte drept criteriu de similitudine pentru studiul
comportării sistemelor reale, prin utilizarea unor modele la scară redusă. Spunem
că două sisteme sunt similare din punct de vedere hidrodinamic dacă numărul Re
este acelaşi pentru amândouă.
Atunci când un fluid ideal cu vâscozitatea nulă curge de o parte şi alta a
unei sfere, sau atunci când o sferă se mişcă printr-un fluid staţionar, liniile de
curent formează o imagine perfect simetrică în jurul sferei, aşa cum se arată în
figura 3.2, curgerea fiind denumită laminară. În orice punct de pe suprafaţa
emisferei aflate în faţa curentului presiunea este egală cu cea din punctul
corespunzător de pe faţa opusă, şi forţa rezultantă asupra sferei este nulă.

Fig. 3.2. Curgerea laminară

Dacă însă fluidul are viscozitate, asupra sferei va acţiona

o forţă de frânare. Expresia forţei de frânare produsă de viscozitate a fost obţinută
de către Stokes, considerând coeficientul de rezistenţă la înaintare ψS = 24/Re.
Afectând cu această valoare relaţia 3.7 şi considerând suprafaţa A ca fiind suprafaţa
cercului de diametru d egal cu diametrul sferei obţinem forţa de rezistenţă la
înaintare în domeniul laminar Stokes:

66
 24 d 2 v 2 
RS =   (3.13)
Re 4 2
Sau explicitând cifra Re, obţinem:

RS = 3πηdv (3.14)

care poartă denumirea de legea lui Stokes. Expresia poate fi folosită în cazul
particulelor de dimensiuni mici, de exemplu în cazul cuarţului d ≤ 0.1 mm.[ Sârbu
R.1993]

3.1.2.2. Stabilirea vitezei limită de cădere sau a ,,mărimii hidraulice”. Prin viteza
limită de cădere sau ,,mărimea hidraulică” se defineşte viteza uniformă de cădere,
sub acţiunea forţelor de gravitaţie, a unei granule solide aflată în mişcare într-un
vas de dimensiuni comparativ infinite, la temperatură determinată (fig. 3.3). Viteza
limită de cădere (v0) reprezintă aşadar, o viteză de sedimentare în condiţii precis
determinate care influenţează direct fenomenele de clasare, transport şi depunere a
particulelor.

Figura 3.3. Forţele care acţionează asupra unei

mici sfere care cade într-un lichid vâscos.

Principalele forţe care determină mişcarea

granulei în apă sunt:
G – forţa de greutate a particulei de formă
sferică;
FA – forţa archimedică şi,
FR – forţa de rezistenţă la înaintare.

Ecuaţia de mişcare a particulei solide de masă m într-un fluid în repaus este:

dv
m = G – FA – FR (3.15)
dt

Iniţial mişcarea este uniform accelerată cu dv/dt > 0, iar după un timp
suficient de mare (t0), odată cu creşterea vitezei particulei creşte şi forţa de
rezistenţă a mediului, ajungând la limită, la valoarea:

67
 FR = G - FA (3.15')

Relaţia (3.15') defineşte echilibrul forţelor care acţionează asupra granulei

considerată sferică cu diametrul d. În acest caz din ecuaţia (3.15) rezultă dv/dt = 0
şi deci particula se mişcă uniform (v = ct), cu o viteză numită viteză limită de
cădere, v0.
Termenul din dreapta expresiei (3.15') reprezintă forţa de greutate a
particulei submerse G0 şi este dată de relaţia:

d 3
G0 = G – FA = (δ – Δ)g (3.16)
6

d 3
iar prin împărţire cu m = δ, obţinem acceleraţia gravitaţională în mediul fluid,
6
g0:
 
g0 = g (3.17)

Revenind la ecuaţia (3.15'), rezultă că: FR = G0 şi înlocuind forţa de
rezistenţă la înaintare cu aceeaşi forţă dar pentru domeniul de curgere laminar R S =
3πηdv, obţinem relaţia vitezei limită de cădere sau mărimea hidraulică pentru
particulele minerale având dimensiuni sub 0,1 mm cu un regim de curgere laminar,
caracterizat prin cifra Re < 1, care se supun legii lui Stokes:
g
v0s =  d 2  (   ) (3.18)
18
Considerând: g = 9,81 ms-2; η = 10-3 Nsm-2 se obţine relaţia de calcul:

v0s = 545 d2(δ- Δ) (3.19)

Relaţia este valabilă numai în cazul concentraţiilor mici în faza solidă

(cădere liberă).
Timpul de atingere a vitezei limită de cădere se poate calcula cu formula:

2.5v0
t0 = [s] (3.20)
g0
În cazul prezenţei unui număr mare de particule în mişcare, între acestea au
loc ciocniri şi fiecare dintre ele induce în jurul său curenţi care influenţează
deplasarea particulelor vecine, sedimentarea devenind stânjenită. Pe de altă parte,
în practică, multe particule manifestă tendinţa de aglomerare. Floculele rezultate,
de diferite forme, dar având dimensiuni şi masă mai mari decât componentele

68
iniţiale, sedimentează, de obicei, mai repede decât particulele din care au luat
naştere.
Din păcate, cele mai multe flocule sunt fragile şi se pot dezintegra la
depăşirea unui anumit grad de turbulenţă în spaţiul de sedimentare, pe conducte sau
în pompe.
Ipoteza lui Richards, privind mişcarea particulelor minerale în condiţii
stânjenite, a fost extinsă şi la fenomenele de sedimentare în cazul particulelor care
au tendinţa de aglomerare-floculare, viteza limită de cădere calculându-se cu
relaţia:
g
v0st = da2(a -) (3.21)
18 st
în care:
- da - diametrul particulei comasate cu densitatea a.
Dacă da’ = 2da - particula este de generaţia a II-a şi porozitatea  = 0,95,
viteza de sedimentare variază cu 1%, iar pentru  = 0,99 se modifică cu 7%.
Înlocuind în relaţia de calcul a vitezei limită de cădere în condiţii stânjenite
densitatea aparentă, calculată cu relaţia: a = (1-) +, obţinem: [Haneş N.,
Sârbu R., Bădulescu, C.1999]
d 
vost = v0s(1-) ( a ) 2  (3.22)
d  st
în care:
- d- este diametrul mediu al particulelor mediului dispersat;
-  şi st - vâscozitatea dinamică a apei în condiţii de mişcare liberă şi
stânjenită;
După Thomas, [Sârbu R.1993] vâscozitatea dinamică a suspensiilor este o
funcţie de concentraţia fazei solide:
st =  (1 + 2,5 c + 7,54 c2) (3.23)

3.1.2.3. Influenţa concentraţiei fazei solide (particule discrete şi floculate) asupra

vitezei de sedimentare.

Apa împreună cu materialul din alimentarea decantoarelor formează o

tulbureala în interiorul căreia particulele fazei solide se vor deplasa conform legilor
mişcării granulelor în condiţii stânjenite, ceea ce înseamnă că viteza de sedimentare
(mişcare) a particulelor este în funcţie de concentraţia fazei solide şi cu cât aceasta
concentraţie este mai mare într-o unitate de volum, cu atât forţele de rezistenţă
suplimentare ce se nasc vor fi mai mari şi deci vitezele de cădere ale granulelor vor
fi mai reduse.
Încercările experimentale efectuate cu tulbureli la diferite concentraţii ale
fazei solide c într-un aparat simplu (figura 3.4.) (decantorul în pat fluidizat),
alimentat cu un curent vertical de apă cu viteza u, ne arată că pentru fiecare regim

69
hidraulic caracterizat prin u îi corespunde o înălţime h de strat fluidizat cu o
concentraţie determinată a fazei solide, deci un coeficient de afânare ε.

Figura 3.4. Schema aparatului pentru formarea stratului fluidizat

Determinările din laborator au dovedit că funcţia dintre viteza curentului de

u şi concentraţia fazei solide s, în fiecare moment al existenţei stratului fluidizat
poate fi reprezentată sub forma diagramei din figura 3.5.
Această diagramă conţine o serie de puncte caracteristice şi anume:
punctul A corespunde concentraţiei zero, deci caracterizează viteza limită de cădere
a granulelor în condiţii libere (v0). Dacă concentraţia fazei solide va creşte, vitezele
corespunzătoare se vor determina ca ordonatele punctelor situate pe dreapta AFBC.

Fig 3.5. Dependenţa vitezei

limită de cădere v0 de
A

Cadere slab stanjenita

F concentraţia fazei solide, s.

K
În legitatea variaţiei
V 0 (viteza limita de cadere)
Vitaza curentului u m/s

vitezelor (dreapta AC) se

Va (aparenta)

B
disting două zone: - prima
V

Cadere accentuat

zonă AB – exprimă
stanjenita
Vr
c

O H C E
E
variaţia reală a vitezei până
S S cr
la o anumită valoare vcr,
Concentatia fazei solide din tulbureala 5%
corespunzătoare
concentraţiei critice a fazei solide scr
- zona a doua – segmentul BC ce corespunde unei stări dinamice
instabile a suspensiei, nerealizabilă în condiţii practice.
-

70
Fig. 3.6. Forme de repartizare spaţială ale granulelor într-un amestec

Segmentul AB se referă la suspensii diluate, zonă pe care o denumim slab

stânjenită şi reprezintă de fapt zona intermediară între condiţiile libere şi cele
stânjenite ale căderi granulelor. După atingerea vitezei critice vcr, viteza reală de
cădere a granulelor se va micşora după dreapta BE, formându-se o nouă zonă
caracterizată printr-o stabilitate dinamică a suspensiei – denumită zonă accentuat
stânjenită. Prelungirea dreptei BE, intersectează ordonata în punctul K la o valoare
va – denumită viteză aparentă a căderi libere, care după cum se vede are o valoare
mult mai mică decât v0.

Această schimbare a variaţiei vitezei de cădere a granulelor în zona AB şi

BE, poate fi explicată prin schimbarea structurilor reţelelor de repartizare spaţială a
granulelor fazei solide din amestec, la diferite regimuri hidraulice.
Se poate admite că în zona căderilor slab stânjenite (segmentele AB şi BC)
– corespunde o reţea cubică de repartizare (fig 3.6.a), iar pentru zona accentuat
stânjenită (segmentul BE), o reţea tetraedrică (fig 3.6.b) granulele fiind repartizate
în vârful acestor corpuri geometrice.
Prin admiterea acestor ipoteze de repartizare a granulelor este foarte uşor de
demonstrat că la aceeaşi concentraţie a fazei solide din suspensie, reţeaua cubică
asigură o secţiune liberă mai mare de curgere a lichidului decât cea tetraedrică.
Pe măsura creşteri concentraţiei fazei solide spaţiile intergranulare formate
se îngustează ajungând ca la concentraţia maximă (smax), viteza să devină nulă – în
dreptul punctului C de pe diagramă (fig. 3.5.).
Reţeaua cubică va lua forma arătată în figura 3.7. – existând pentru fiecare
granulă sferică câte 6 puncte de contact cu granulele vecine.

71
 Fig. 3.7.Repartizarea compactă a granulelor sferice într-o reţea cubică.

Trecând la stabilirea greutăţi granulei de formă sferică vom avea:

d 3
G S  Vs  g       g .(3.24)
6
Greutatea fluidului se va putea determina cu relaţia:
 
G  Vl  g     3 1      g (3.25)
 6
Pe baza celor stabilite mai sus rezultă că greutatea relativă a fazei solide din
amestec (concentraţia în greutate), se poate determina cu relaţia:
GS
c (3.26)
GS  Gl
Înlocuind valorile lui GS şi Gl cu relaţiile stabilite (3.24) şi (3.25) şi
înmulţind numărătorul cu 100, vom obţine concentraţia maximă a fazei solide din
amestec pentru o reţea cubică de repartizare a granulelor ca fiind egală cu:
100  
smax  % (3.27)
      
6

Revenind la diagrama vitezelor (fig. 3.5 ) pe baza asemănării triunghiurilor
OAC şi HFC se poate scrie:
HF HC

OA OC
sau înlocuind pe HC cu diferenţa OC-OH , rezultă:
HF OC  OH
 (3.28)
OA OC

înlocuind în relaţia
(3.26)notaţiile folosite pe
vost smax  s
 diagramă obţinem expresia:
v0 smax

72
de unde rezultă:
 s 
v0 st  v0 1   (3.29)
 smax 

unde:
vost – viteza limită de cădere în condiţii stânjenite;
vo - viteza limită de cădere în condiţii libere;
smax – concentraţia maximă a fazei solide în tulbureală;
s - concentraţia reală a fazei solide în tulbureală.

Relaţia poate fi pusă sub forma:

s
v ost    vos în care   1  (3.30)
smax
Metoda prezentată pentru stabilirea vitezei limită de cădere în condiţii
stânjenite, poate fi folosită cu suficientă precizie pentru stabilirea diferiţilor
parametri hidraulici şi tehnologici ai decantoarelor de diferite tipuri.[Sârbu R.
1993]
Ţinând cont de relaţia lui Einstein şi Thomas privind vâscozitatea dinamică
a suspensiilor:

st  1  2,5s  7,5s 2  (3.31)

şi densitatea aparentă:
 a      1    (3.32)
relaţia lui Stokes devine:
    gd 2
vost 
g
  a d 2 
18 st 
18 1  2,5s  7.54s 2   (3.33)

dar:

vos 
g
   d 2 , deci:
18 st

vost  v0 s , unde:
1  2,5s  7,54s 2

 (3.34)
1  2,5s  7,54s 2
În cazul fluidelor bifazice cu concentraţii mari se foloseşte expresia:
2, 5
 s 
st   1  
 smax 

73
 În aceste condiţii:
2,5
 s 
vost   1    vos (3.35)
 smax 

unde:
- s - concentraţia momentană a fazei solide;
smax - concentraţia la care deplasarea particulelor se realizează în masă şi de
determină cu relaţia 3.27. relaţie care depinde numai de densitatea fazei solide  şi
a apei .
În cazul separării prin centrifugare, pentru determinarea vitezei de separare
sunt valabile aceleaşi relaţii ca şi pentru sedimentare, cu precizarea că în locul
acceleraţiei gravitaţionale terestre se utilizează acceleraţia centrifugă, care este
egală cu vt2 / r, în care:
2rn
vt = - reprezintă viteza periferică de rotaţie a centrifugii;
60
- r - raza de rotaţie;
- n- turaţia centrifugii.
După D’ Alambert, rezultă din condiţia de echilibru în direcţia radială că:

FC0 = RS (3.36)
unde:
- FC0 - forţa centrifugă care acţionează asupra granulei în fluid;
- RS - forţa de rezistenţă la înaintare în domeniul de curgere laminară -
Stokes.
Deci:
d 3 vt2
(   )  3dvr (3.37)
6 r
în care:
- vr - viteza radială , îndreptată dealungul razei;
Din egalitate, rezultă:
d 2 (   ) vt2
vr = (3.38)
18 r

Chiar la prima vedere se observă analogia dintre viteza radială a mişcării de

rotaţie a particulelor solide în câmp centrifugal şi viteza limită de cădere a aceleiaşi
particule în câmp gravitaţional.
d 2 (   )
v0s = g
18
Raportul între vr şi v0 se numeşte factor de acceleraţie şi ne arată de câte ori
un fenomen se petrece mai repede în câmp centrifugal faţă de cel gravitaţional

74
 vr v2
Z=  t (3.39)
v0s r  g
Pentru o mai bună înţelegere, se poate imagina mersul procesului de
separare în câmp centrifugal astfel ca şi când aceste operaţii ar fi efectuate prin
metode gravitaţionale obişnuite, dar cu acceleraţia gravitaţiei mărită de Z ori.
În acest caz, toate relaţiile care caracterizează aceste procese rămân
valabile.
Revenind la câmpul gravitaţional, sedimentarea particulelor într-un bazin
ideal de forma rectangulară este prezentată schematic în figura 3.8.

Fig.3.8.
Schema
sedimentării
în apă a
particulelor
într-un bazin
rectangular
(secţiune
verticală longitudinală)
1 - particule discrete cu viteza v<v0 ; 2 - particule discrete cu viteza v0 = h0 /to; 3 -
particule cu sedimentare stânjenită; 4 - particule care floculează în timpul
sedimentării.

Traiectoriile particulelor discrete rezultă din însumarea vectorială a vitezei

de sedimentare vs şi a vitezei de deplasare a apei în bazin, u. Particulele cu viteza
de sedimentare v0 egală cu raportul dintre adâncimea bazinului (h0) şi timpul de
parcurgere a lungimii acestuia de către apă (t0) , ating fundul zonei de sedimentare
la extremitatea din aval a acestuia. Toate particulele a căror viteză este mai mare
sau egală cu vo sunt reţinute în bazinul de sedimentare. Dacă în afara parametrilor
şi notaţiilor prezentate mai sus , se mai adoptă următoarele :
- A - aria suprafeţei orizontale (oglinda de apă) a zonei de sedimentare;
-V- volumul de sedimentare, sunt valabile următoarele relaţii:
V h V
t0 = ; v0 = 0 ; A = ;
Q t0 h0
şi deci:
Q
v0 = . (3.40)
A
De aceea, v0 - viteza de cădere definită ca mai sus, este numită viteză limită
de cădere sau încărcare hidraulică superficială.
În bazinele cu curgere verticală, particulele cu viteză de sedimentare mai
mică decât v0 nu sunt reţinute, fiind antrenate cu apa în zona de evacuare.

75
 Dimpotrivă, în bazinele cu curgere orizontală, astfel de particule sunt
reţinute dacă la intrarea în zona de sedimentare se află deasupra zonei de nămol, la
o înălţime mai mică decât produsul u·t0.
Rezultă deci că, particulele cu vs  v0 sunt îndepărtate în orice fel de bazin
de sedimentare şi că - în bazine cu curgere orizontală -pot fi reţinute şi particule la
care vs < vo dacă se micşorează adâncimea, respectiv se măreşte suprafaţa zonei de
sedimentare. Aceasta se poate realiza, de exemplu, intercalând radiere paralele la
distanţe, pe verticală h = u·t0 . Cu cât este mai mare numărul acestor radiere, cu atât
creşte posibilitatea de a reţine particule cu viteză de sedimentare tot mai mică.
Datorită complexităţii fenomenelor care intervin în cursul separării
gravitaţionale a particulelor dispersate în apă, prevederea prin calcul a comportării
lor este imprecisă. Cele mai valabile informaţii asupra cineticii decantării se obţin
prin teste experimentale efectuate la diferite scări.
În figura 3.9. se prezintă, pe baza unui test de laborator , cinetica
sedimentării unor suspensii care floculează pe timpul procesului de decantare, dând
naştere unor zone de diferite concentraţii- sedimentare zonală.[ Haneş N., Sârbu R.,
Bădulescu, C.1999]

Fig.3.9. Cinetica
sedimentării unor suspensii
care floculează în timpul
procesului de decantare

3.1.3. Coagularea şi flocularea

3.1.3.1. Noţiuni generale asupra fenomenului de coagulare – floculare. Aşa cum

s-a mai menţionat, dimensiunea particulelor de impurităţi care pot fi prezente în
apele uzate, variază de la 10-7 mm până la cca.1 mm.
O parte din acestea, mai ales fracţia relativ grobă care se supune legilor
căderii corpurilor în condiţii stânjenite, pot fi separate prin sedimentare. Întrucât o
mare parte din impurităţi au dimensiuni şi deci viteze de sedimentare prea mici
pentru a putea fi separate din apă în timp util, se recurge la agregarea lor în
particule mai mari, care pot fi îndepărtate apoi prin sedimentare.
Relaţia dintre diametrul particulelor şi viteza de sedimentare este prezentată
în tabelul 3.1.

76
 Tabelul 3.1.
Diametrul Felul Viteza de Timpul necesar
granulei materialului sedimentare x 10- pentru a
3
ms-1 parcurge
1m
101 pietriş 1,02 100 0,98 sec.
100 nisip grosier 1,0110-1 9,84 sec.
10-1 nisip fin 810-3 2min 4 sec.
10-2 mâl 15410-6 1 3/4 h
10-3 mărimea 15410-8 180 h
bacteriilor
10-4 argilă 15410-10 2 ani 24 zile
10-5 coloizi adevăraţi 15410-12 206 ani

Din tabelul prezentat se observă importanţa mărimii particulelor, deoarece atunci

când fineţea acestora intră în categoria semicoloizilor sau a coloizilor adevăraţi,
decantarea este încetinită până aproape de oprire.
Sub numele de minerale argilitice se descriu, de obicei, hidroxisilicaţii de
aluminiu cristalizaţi în sistemul monoclinic şi caracterizaţi prin structuri reticulare,
planare. Structura stratificată a mineralelor argiloase este determinată de
combinarea într-un plan reticular a două nivele anionice: un nivel în care siliciul
apare în coordinaţie tetraedrică cu –O şi –OH, (nivel tetraedric) şi un nivel în care
aluminiul apare în coordinaţie octaedrică cu –O şi –OH, (nivel octaedric)
Între aceste nivele se găsesc ioni metalici care compensează sarcinile
electrice ale acestora. În concluzie un mineral argilitic se poate descrie prin
următoarea formulă:

X2 Y4 - 6  Z8 O20  (OH)4 · n H2O (3.41)

+ + 2+
în care: X = K , Na , Ca ;
Y = Al3+, Mg2+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, Ti4+;
Z = Si4+, Al3+.
Termenul de argilă desemnează orice depozit format din minimul 60%
minerale argiloase şi care are o structură lutitică. Analizele mineralogice (difracţia
radiaţiilor X, analize termodiferenţiale, spectrografia în IR, microscopia
electronică, etc.), au stabilit următoarea compoziţie a fracţiunii argiloase din
sectorul estic al bazinului Petroşani: caolinit (585%), illit (873%),
montmorillonit (080%), clorit (58%), iar în vest următoarea compoziţie medie:
caolinit (48%), illit (41%), montmorillonit (8%),respectiv clorite (3%) [Beral E.,
Zapan M. 1968].
Pe ansamblul bazinului participarea medie a mineralelor argiloase este
următoarea: caolinit (37%), illit (39%), montmorillonit (20%) şi clorit (4%).

77
Există deci o evoluţie diferită a participării fracţiunii argiloase datorită variaţiilor
de chimism a parametrilor fizico-chimici ai mediului depoziţional sau
postdepoziţional.
Caolinitul este un filosilicat aluminos din grupă canditelor (1Te:1Oc;
d001=7Ĺ), cu capacitate de absorbţie şi schimb ionic redusă. Are un interval de
stabilitate termodinamică mare (25300C) şi 12 Kb presiune. Se formează în
scoarţe de alterare sau este remaniat sub formă de claste în sedimente şi roci.
Formarea sa în depozite reziduale este controlată de un pH acid în condiţiile unui
climat cald şi umed şi cu precipitaţii bogate.
Illitul este o hidromică un filosilicat de K cu capacitate de schimb ionic
(T=38 me/100 g). Se formează prin transformarea feldspaţilor potasici sau a
micelor în prezenţa unor soluţii naturale cu pH neutru sau slab alcalin.
Montmorillonitul este un smectit cu foarte mare capacitate de scimb ionic (T=115
me/100 g) având foarte bune proprietăţi absorbante. Se concentrează în produse
reziduale rezultate din roci magmatice sau în roci argiloase. Montmorillonitul
(2Te:1Oc, d001=14Ĺ) este stabil la temperaturi joase (80100C) şi se formează în
condiţiile unui pH alcalin şi a unui potenţial redox negativ.
Cloritul (2Te:1Oc; d001=14Ĺ) este un filosilicat care se asociază frecvent cu
minerale argiloase [Traistă E., Madear G.2000].
Mineralele argiloase, în special montmorillonitul, sunt alcătuite din
plăcuţe solziforme cu grosimi de aproximativ 9,6 A0 stivuite ca foile unei cărţi, fără
să fie în contact datorită unor filme mai mult sau mai puţin groase de apă
adsorbită.[Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999]
Datorită gradului mare de dispersie, aceste particule oferă suprafeţe
specifice foarte mari, ceea ce explică valoarea mare a energiei lor de suprafaţă ca şi
marea lor capacitate de adsorbţie a ionilor existenţi în apă, provocând încărcarea lor
cu sarcini electrice de acelaşi semn, manifestându-se astfel forţe de repulsie de tip
coulombiene.
În aceste condiţii nu este posibilă aglomerarea particulelor în agregate decât
prin reducerea potenţialului electrocinetic al sistemului şi deci anularea forţelor de
repulsie.
Formarea suspensiilor coloidale, prin dispersare, este un fenomen ce constă în
creşterea suprafeţei de separaţie dintre cele două faze ale sistemului: faza dispersă şi mediul
de dispersie. Fie s creşterea suprafeţei interfazice; mărirea corespunzătoare a energiei libere
va fi ΔF şi vom avea relaţia:

F    s (3.42)

Se va admite că tensiunea superficială σ este o constantă. în acest caz, deoarece

energia liberă tinde să scadă, în sistemul coloidal, odată format, trebuie să se producă
acele procese care conduc la scăderea până la o valoare minimă a suprafeţei de
separaţie. Scăderea suprafeţei de separaţie poate avea loc pe una din următoarele căi:

78
 1. Prin dizolvarea parţială a particulelor, caz în care numărul lor rămâne constant, dar
suprafaţa fiecăreia se micşorează;
2. Prin recristalizare, când particulele mici cu solubilitate crescută se dizolvă, iar
cele mari cresc prin aportul substanţei provenite din dizolvarea particulelor
mici. în acest caz are loc micşorarea numărului de particule, fenomenul putând fi
considerat ca şi opusul măcinării.
3. Procesul cel mai important prin care are loc scăderea suprafeţei specifice este
alipirea particulelor coloidale. Deoarece particulele se află în mişcare browniană,
ele se ciocnesc din când în când şi această ciocnire poate duce la alipirea lor,
respectiv la aglutinarea lor în agregate tot mai mari. Acest fenomen poartă
denumirea de coagulare. Ca şi în cazul recristalizării, numărul
particulelor scade mereu, dar printr-un mecanism diferit. Se obţin
particule agregate tot mai complexe, de rază tot mai mare şi gradul de
dispersie al sistemului, respectiv suprafaţa specifică scade. în final se
obţine sistemul macroeterogen, cu suprafaţa de separaţie interfazică
minimă, adică sistemul coloidal s-a distrus. Evident, destabilizarea
suspensiilor coloidale argiloase se încadrează în acest caz.
Din acest punct de vedere, sistemele coloidale sunt termodinamic
instabile, deoarece scăderea suprafeţei interfazice, respectiv a energiei libere
superficiale este un proces spontan. Din această cauză se pune problema cauzei
stabilităţii acestor sisteme, chiar dacă şi pentru un timp limitat.
În legătură cu aceasta se poate defini o stabilitate cinetică, care este
proprietatea particulelor de a se menţine în suspensie, fără a sedimenta, respectiv
de a se repartiza în înălţime. Măsura acestei stabilităţi este înălţimea X1/2 a coloanei
din sistemul coloidal la care concentraţia este jumătate din cea de la nivelul zero
arbitrar:
3RT ln 2
X1/ 2  (3.43)
4r 3 (  ) g
unde:
- numărul lui Avogadro
r – raza particulelor coloidale
(δ – Δ) – densitatea aparentă a particulelor
Sub acest aspect sistemele coloidale sunt cu atât mai stabile, adică X1/2
mai mare, cu cât raza particulelor este mai mică respectiv gradul de dispersie este
mai mare.
Creşterea temperaturii T ar trebui să ducă, la mărirea, stabilităţii
sistemului, deoarece mişcarea browniană mai intensă, împiedică sedimentarea
particulelor. Acest fapt, în general, nu se, verifică şi dimpotrivă, ridicarea
temperaturii duce la distrugerea stabilităţii, ceea ce se explică prin creşterea
frecvenţei ciocnirilor dintre particule, ciocniri în urma cărora se produce
coagularea. Din acest motiv noţiunea de stabilitate cinetică este insuficientă pentru
a caracteriza un sistem coloidal şi este necesar să se introducă alte noţiuni care să
explice stabilitatea sistemelor coloidale cum ar fi: stabilitatea agregativă.[Ciocan
V., Traistă E, Podariu Monica. 2000, Traistă E.1998, Traistă E., Madear G.2000]
79
 Stabilitatea faţă de agregare a particulelor se explică, în general, prin
existenţa la suprafaţa particulelor, a stratului dublu electric (sau a stratului de
adsorbţie). Acest strat ia naştere în însuşi procesul de formare a coloizilor, datorita
prezenţei unui exces de reactiv necesar dispersării. Se observă deci, că în sistem
există pe lângă cei doi componenţi care formează faza dispersă, respectiv mediul de
dispersie, un al treilea component, denumit stabilizator, moleculele sau ionii
stabilizatorului se fixează la suprafaţa particulelor. Deoarece stabilizatorul este
solubil în mediul de dispersie, moleculele sau ionii săi aduc la suprafaţa particulelor
şi o cămaşă de solvatare. în consecinţă, putem spune că stratul dublu electric,
inclusiv cămaşa de solvatare învelesc particulele, protejându-le faţă de coagulare.
Acţiunea protectoare a peliculelor superficiale poate fi imaginată sugestiv
astfel; când două particule se ciocnesc, şocul este cvasielastic şi particulele se
îndepărtează.
Totuşi, nu toate ciocnirile sunt cvasielastice, unele putând fi complet
inelastice şi drept urmare particulele se contopesc, cu condiţia ca energia lor
cinetică să fie suficient de mare.
În concluzie, sistemele coloidale sunt instabile din punct de vedere
termodinamic. Straturile superficiale pot însă, feri particulele, într-o măsură mai
mare sau mai mică, de coagularea spontană. De aceea, viteza cu care decurg
procesele de coagulare poate varia în limite foarte largi, in funcţie de acţiunea
protectoare a peliculelor superficiale. Sistemele în care procesele de coagulare au
o viteză mai mică sunt deci mai stabile decât cele în care coagularea decurge rapid.
Altfel spus, chiar şi în sistemele aparent stabile, o coagulare foarte lentă este
inerentă, adică fenomenele de îmbătrânire nu pot fi oprite complet niciodată.
Stabilitatea sistemelor coloidale este deci o noţiune cinetică. Ea este dată
de durata de viata a sistemului coloidal, definită drept timpul 
H
 ( 3.44 )
V
unde:
H – înălţimea sistemului coloidal
v - viteza de separare a fazelor (viteza de sedimentare)
În unele cazuri viaţa sistemelor coloidale se măsoară în zeci de ani, iar
alteori în secunde.
Problema centrală a stabilităţii sistemelor coloidale şi a coagulării, noţiuni
care nu pot fi puse deci decât în conexiune directă, este cea a mecanismului prin
care peliculele superficiale realizează protecţia particulelor.
Stabilitatea suspensiilor coloidale este asigurată prin intermediul a doi
factori care, independent sau împreună acţionează în sensul împiedicării sau
întârzierii unirii particulelor fazei disperse şi anume
- factorul electrostatic;
- factorul steric.
Asigurarea stabilităţii cu ajutorul factorului electrostatic se realizează
datorită formării stratului dublu electric pe suprafaţa particulelor coloidale având
ca rezultat asigurarea respingerilor electrostatice dintre particulele astfel încărcate.

80
 Intervenţia factorului steric este rezultanta adsorbitei unor molecule
amfifile sau a unor substanţe polimerice pe suprafaţa unor particule coloidale care
acţionează ca o barieră mecanică în calea coliziunii particulelor.
Factorul electric de stabilizare acţionează numai în mediu apos pe când
factorul steric poate acţiona atât în mediu apos cât şi în mediu neapos.
O tratare teoretică riguroasă a problemei nu a putut fi însă elaborată decât
în cazul solurilor cu particule încărcate electric, bazată deci pe modelul stratului
dublu electric. În paragrafele următoare se prezintă toate consideraţiile teoretice
referitoare la chimia fizică a coagulării sistemelor coloidale.
Distrugerea sistemelor disperse prin coagulare implică apropierea
particulelor fazei disperse până la distanţe la care se pot manifesta forţele de
atracţie care conduc la unirea particulelor cu formarea unor agregate mai mari,
capabile să sedimenteze sub acţiunea gravitaţiei. Apropierea particulelor fazei
disperse are loc datorită mişcării browniene sau agitaţiei electro-cinetice sau
mecanice a sistemului. La apropierea particulelor fazei disperse încep să se
manifeste forţe de respingere electrostatică ca urmare a întrepătrunderii straturilor
duble difuze precum şi forţe de atracţie datorate forţelor fizice de tip van der
Waals.
În literatura de specialitate, termenul de coagulare este folosit pentru a
descrie procesul de destabilizare produs prin compresia celor două învelişuri
electrice care înconjoară particulele coloidale (fig.3.10.), ceea ce face posibilă
aglomerarea lor şi prin aceasta scăderea suprafeţei specifice a sistemului, iar
termenul de floculare se referă la destabilizarea prin adsorbţia unor molecule mari
de polimeri care formează punţi de legătură între particule (fig.3.11.)

Fig.3.10. Apropierea a două

particule încărcate electric

Fig.3.11. Fazele floculării particulelor solide

prin punţi de legătură

Cele două fenomene se întrepătrund

şi concură prin efectul de sinergism la
obţinerea sistemului macroeterogen, cu
suprafaţă de separaţie interfazică minimă, care sedimentează sub greutatea
proprie, motiv pentru care cei doi termeni, coagulare şi floculare, sunt folosiţi în
acelaşi sens.
81
 Flocularea poate fi provocată prin diferite metode şi anume:
- prin adiţie de săruri ionice;
- prin adiţie de săruri organice macromoleculare;
- prin acţiunea câmpului electric, magnetic, pulsatoriu, radiaţii, etc.
Deşi există numeroase teorii cu privire la mecanismul prin care se
realizează destabilizarea, nici una dintre acestea nu permite prognoza comportării
în detaliu a unui sistem coloidal şi de aceea, în practică, această comportare este
evidenţiată prin teste experimentale.[ Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C. 1999]
În decantoare, se pot elimina suspensiile în proporţie de 80 – 90%.
Suspensiile foarte fine, cu dimensiuni sub 10-3mm şi cele coloidale, nu se pot
elimina prin simpla decantare, oricât de lung ar fi timpul de sedimentare, datorită
echilibrului coloidal în care se află aceste suspensii. Când cantitatea de particule
foarte fine şi coloidale nu depăşeşte 10-20%, apa de la decantoare se poate trece
direct la filtrare. În caz contrar, pentru a evita colmatarea deasă a filtrelor se
impune tratarea chimică a apei.
Acest procedeu de tratare a apei, caracterizat prin utilizarea reactivilor
chimici, este cunoscut sub denumirea de coagulare sau floculare.
Datorită mecanismelor implicate în procesul de coagulare, cercetările moderne
se bazează pe un studiu aprofundat, a celui mai complex sistem dispers –
sistemul coloidal.
Un sistem coloidal este un sistem dispers, cu particulele fazei disperse de la 1
la 200 mμ. Sistemele coloidale diferă foarte mult între ele, în privinţa stabilităţii.
Procesele care duc la distrugerea stabilităţii coloidale, au fost împărţite de
Pescov în 2 categorii:
1. Procese de sedimentare: acestea determină separarea particulelor fazei
disperse, fie prin depunere, fie prin ridicarea la suprafaţa mediului, în
funcţie de densitatea particulelor şi a mediului.
2. Procese de coagulare: acestea constau în mărirea dimensiunilor
particulelor fazei disperse prin alipirea sau contopirea lor. Existenţa
sarcinilor electrice, influenţează în mod deosebit stabilitatea sistemului
coloidal, deoarece ele împiedică alipirea particulelor fazei disperse.
Particula coloidală are o structură foarte complexă, care apare stratificată,
având drept rezultat încărcarea electrică a acesteia faţă de soluţie.
Reprezentarea cea mai adecvată a stării de energie a micelei, a dat-o
Stern, bazat pe teoriile anterioare ale lui Helmholtz şi Gouy - Chapmann.
Stratul dublu electric se defineşte ca fiind regiunea interfacială
neomogenă de grosime finită, prin care există o variaţie apreciabilă a densităţii de
sarcină şi care creează o diferenţă de potenţial electric la extremităţile sale.
În natură, stratul dublu electric se întâlneşte la orice interfaţă care conţine
sarcini mobile (electroni, ioni sau dipoli orientaţi) şi se distribuie sub influenţa
combinată a difuziunii şi a gradienţilor de potenţial electric.
Conceptul de strat dublu electric se datoreşte lui Helmholtz şi Quincke care îl
considerau alcătuit din două strate de sarcină (un strat pozitiv şi un strat negativ) situate la
zona de interfaţă metal - soluţie de electrolit. Ei au asimilat acest aranjament al sarcinilor cu
82
 un condensator plan în care cele două armături sunt constituite din suprafaţa metalică şi
respectiv stratul adiacent din soluţie.
În concepţia modernă, care are la bază lucrările lui Gouy, Chapman, Stern,
Grahame şi alţii, conceptul de strat dublu nu este adecvat. Un termen care ar putea descrie
mai corect această zonă de interfaţă, ar fi strat multiplu electrochimic, deoarece regiunea de
interfaţă constă din trei sau chiar mai multe strate sau subregiuni distincte.
Cu toate acestea, numele vechi de strat dublu persistă de aşa multă vreme şi
este atât de mult răspândit în literatura de specialitate încât o încercare de al schimba cu
un altul mai potrivit ar produce fără îndoială o mare confuzie.

Fig. 3.12. Structura

stratului dublu electric,
modelul Gouy - Stern –
Grahame.

Ca şi în modelul
precedent, stratul dublu
electric este format din trei
părţi distincte:
1- la suprafaţa
solidului se va găsi un strat de ioni chemisorbiţi, numit strat intern Helmholtz
(SHI), format din anioni complet deshidrataţi şi caracterizaţi printr-un potenţial 0;
2- un strat de contraioni, dispus la o distanţă  de ionii determinanţi de
potenţial din stratul anterior, numit strat extern Helmholtz (SHE). În planul care
trece prin SHE, potenţialul scade la valoarea  ;
3- de la stratul extern Helmholtz, spre interiorul soluţiei, începe stratul difuz
Acest ansamblu poartă denumirea de micelă. [Haneş N., Sârbu R.,
Bădulescu, C. 1999]
Stratul de adsorbţie Stern este legat rigid de suprafaţa solidă, fiind practic
imobil, pe când stratul difuz Gouy prezintă o mare mobilitate. Presupunând că faza
lichidă lunecă de-a lungul suprafeţei solide, atunci în timp ce stratul Stern rămâne
aderent suprafeţei solide, cel difuz va fi antrenat de lichidul în mişcare. Drept
urmare, pe suprafaţa solidă apare un excedent de sarcini şi ea se încărca faţă de faza
lichidă la un potenţial Zp numit potenţial electrocinetic zeta.
Semnul potenţialului zeta , care se poate determina experimental, se ia prin
convenţie identic cu semnul sarcinilor de pe suprafaţa solidă.
Expresia de calcul a potenţialului zeta este:

83
 4     d
Zp = (3.45)
D
unde:
D - constanta dielectrică a mediului de dispersie;
 - densitatea globală de sarcină din stratul Stern.
Grosimea d a părţii mobile a stratului difuz, va fi dată de relaţia:

D R  T
d= (3.46)
8    F 2  c  z2
în care :
- R- constanta gazelor;
- T- temperatura absolută;
- F- numărul lui Faraday;
-c- concentraţia electrolitului coagulant;
-z- valenţa ionilor din electrolit.

Când două particule - încărcate cu acelaşi tip de sarcină se apropie până la o

distanţă x (fig.3.10.), între părţile difuze Gouy apare o repulsie electrostatică.
Repulsia ar fi cu atât mai mare cu cât este mai mare valoarea potenţialului
Zp şi deci stabilitatea particulelor încărcate ar trebui să crească odată cu potenţialul
lor electrocinetic.
Măsurători efectuate folosind metoda interfeţei mobile pe ape reziduale
provenite din spălarea cărbunilor, spre exemplu, au arătat că potenţialul zeta ia
valori între 40 - 200 mV.
Deşi dependenţa directă a stabilităţii dispersiilor de mărimea potenţialului
electrocinetic Zp este uneori contestată, totuşi pentru sistemele disperse naturale se
poate stabili un bun paralelism, după cum a fost arătat de Riddick şi menţionat în
continuare (Tabelul 3.2)

Dependenţa stabilităţii dispersiilor de mărimea potenţialului electrocinetic

Tabelul 3.2.
Stabilitatea caracteristică Mărimea medie a potenţialului zeta
[mV]

Aglomerare maximă şi precipitare 0 la +3

Domeniul aglomerării puternice +5 la - 5
Trecerea la aglomerare -10 la -15
Începerea aglomerării particulelor fine -15 la - 30
Stabilitate moderată -30 la - 40
Stabilitate foarte bună - 40 la - 80
Stabilitate extrem de bună - 80 la - 100

84
 Menţionăm că aceste valori sunt mai mult orientative şi se referă la
sisteme stabilizate electric. Situaţia se schimbă radical în cazul sistemelor
stabilizate şi steric, cazuri în care potenţialul zeta Zp nu mai are un rol atât de
hotărâtor.
Grosimea stratului difuz nu se întinde la o distanţă prea mare în soluţie.
În tabelul nr. 3.3. se arată grosimea efectivă a stratului difuz.
Grosimea efectivă a stratului dublu difuz pentru electroliţi - z
valenţi la 25°C.
Tabelul. 3.3.

Concentraţia soluţiei de
Grosimea stratului difuz
electrolit Sarcina ionică
[cm]
[mol*g*l-1]
10-6 1 2,8*10-4
2 1.4*10-4
3 9,4*10-5
10-5 1 8,9*10-5
2 4,4*10-5
3 3,0*10-5
10-4 1 2,8*10-5
2 1.4*10-5
3 9,4*10-6
10-3 1 8,4*10-6
2 4,4*10-6
3 3,0*10-6
10-2 1 2,8*10-6
2 1.4*10-6
3 9,4*10-7
10-1 1 8,8*10-7
2 4,4*10-7
3 3,0*10-7

Procesul de coagulare se petrece în două faze:

85
 - faza preicinetică, la introducerea reactivului, într-un timp foarte scurt,
când are loc neutralizarea şi formarea de microflocoane neobservabile cu
ochiul liber;
- faza ortocinetică, în care are loc formarea de flocoane mari, vizibile cu
ochiul liber, chiar agregate, uşor sedimentabile.
Dacă la începutul procesului cantitatea de flocoane este de ordinul sutelor de
mii/cm3 de apă, se ajunge ca la sfârşitul procesului să existe 5-10 flocoane/cm3 de
apă.
Mecanismele coagulării – floculării sunt mecanismele destabilizării
coloizilor, care au fost stabilite în decursul timpului şi confirmate prin numeroase
cercetări experimentale. Astăzi sunt considerate patru mecanisme şi anume:
- compresia stratului electric al coloizilor;
- neutralizarea sarcinilor electrice ale coloizilor;
- formarea precipitatelor;
- adsorbţie şi legături între particulele de precipitare prin punţi sau lanţuri
în punte, Me-OH-Me.
Factorii care contribuie la destabilizarea particulelor sunt:
- hidroliza ionilor polivalenţi şi formarea de specii monomerice şi
polimerice de hidroliză;
- adsorbţia speciilor de hidroliză la interfaţa particulelor coloidale;
- prinderea particulelor destabilizate în agregate;
- antrenarea particulelor destabilizate prin forţe Van der Waals;
- schimbări în structura polimerilor de tip Me-OH-Me, cu contribuţie în
adsorbţia flocoanelor.
Procesul de coagulare-floculare depinde de chimismul apei, respectiv de
pH, alcalinitatea (HCO3-), valoarea indicatorilor Cl-, SO42-, de substanţe organice
prezente, în special acizi humici şi acizi fulvici.
Existenţa sarcinilor electrice de suprafaţă, care conferă particulelor
coloidale o structură complexă stratificată, influenţează puternic stabilitatea
solurilor împiedicând alipirea acestora în agregate mari, făcând astfel sistemele
mai stabile.[Traistă E. 1998]
Una din aplicaţiile directe ale teoriei stabilităţii sistemele electrocratice
constă în stabilirea unei relaţii simple între concentraţia critică de coagulare (ck) şi
valenţa ionului coagulant (ionului de semn contrar sarcinii particulelor) sub forma:

8  1022  4
ck  mmol / kg  (3.47)
A2vi6
unde:
 
  e vi  / 2kt  1 e vi  / 2kt  1 
Pentru valori mari ale lui ,  capătă o valoare apropiată de unitate şi ck
se găsesc în rapoartele: [Traista E. 1998]

86
 6 6
1 1
1:  :  sau100:1,6:0,3 (3.48)
2  3

ceea ce este în foarte bună concordanţă cu observaţiile experimentale (Regula

Shulze şi Hardy).
Concentraţia minimă de electrolit care provoacă coagularea acestuia se
numeşte concentraţie sau prag de coagulare ck. Mărimea inversă 1/ck
caracterizează capacitatea de coagulare a electrolitului respectiv. Acţiunea
coagulantă a electroliţilor se datorează ionilor de semn contrar cu încărcarea
particulelor din sol, care comprimă stratul difuz şi deci micşorează potenţialul zeta.
Pe măsură ce creşte valenţa acestor ioni, pragurile de coagulare scad extrem de
pronunţat. Această legitate se poate formula astfel: când valenţa ionilor creşte în
progresie aritmetică, pragurile de coagulare scad- aproximativ- în progresie
geometrică (regula valenţei Schulze- Hardy) [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.
1999]
Din datele prezentate este evident că procesele de coagulare pot fi
suficient de bine descrise teoretic în cazul coagulării cu ioni simpli mono, bi sau
trivalenţi.
Coagularea cu ioni trivalenţi hidrolizabili (Fe3+, Al3+, La3+) sau cu ioni
tetravalenţi decurge în mod specific. Cu aceşti ioni, are loc fenomenul de coagulare
însoţită de inversarea sarcinii şi restabilizarea sistemului dispers la concentraţii
superioare ck.
Cu toate că ck trebuie să fie independentă de natura ionului coagulant, a fost
evidenţiată o oarecare dependenţă a puterii coagulante de natura contraionului,
stabilindu-se următoarele serii liotrope (Serii Hofmeister) de cationi:

Li+ > Na+ > K+ > Rb+ > Cs+ sau Mg2+ > Ca2+ > Sr2+ > Ba2+

ceea ce evidenţiază creşterea capacităţii coagulante cu creşterea polarizabilităţii

deci cu mărirea adsorbabilităţii în stratul Stern.
Studiile de coagulare a coloizilor negativi cu ioni polivalenţi hidrolizabili
au relevat că aceşti ioni au un efect profund asupra stabilităţii. Concentraţia critică
a acestor ioni este puternic dependentă de pH, această dependenţă fiind determinată
de natura speciilor contraionice care se formează ca urmare a procesului de
hidroliză. Ionii hidrolizaţi se adsorb extrem de puternic şi au capacitatea de a
inversa sarcina particulelor coloidale. Corelaţia dintre ck şi pH este relativ simplă
când se formează o singură specie ionică în urma hidrolizei. În caz contrar,
coagularea poate fi utilizată pentru determinarea naturii speciei ionice formate, mai
ales dacă aceasta are o încărcare electrică mai mare decât specia nehidrolizată.
Dacă prin hidroliză iau naştere mai multe specii ionice active, relaţia între
stabilitate şi compoziţia electrolitului devine mult mai complexă şi mai greu de
prevăzut teoretic atât din cauza lipsei datelor termodinamice referitoare la
echilibrul speciilor în soluţie, cât şi datorită neînţelegerii încă pe deplin a

87
comportării amestecurilor de electroliţi. Din această cauză, cunoaşterea comportării
ca coagulant a unei specii ionice hidrolizabile este legată în primul rând de
cunoaşterea echilibrelor dintre speciile formate.
Se admite în general că, adiţia unor contraioni sorbabili la o dispersie
coloidală poate duce la scăderea stabilităţii acesteia datorită efectelor chimice de
adsorbţie. La concentraţii mari de agenţi de destabilizare, poate avea loc însă o
schimbare a sarcinii şi o restabilire a dispersiei. Se obţine astfel o alternanţă de
zone de stabilitate şi coagulare iar fenomenul se numeşte dublă coagulare sau serii
neregulate de coagulare. [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C. 1999]

Fig.3.13. Serii de
coagulare

Procesul de coagulare este rezultatul a două fenomene diferite,

independente:
- fenomenul de destabilizare a dispersiei coloidale stabile care o transformă
într-una nestabilă, coagulabilă. Aceasta se realizează de obicei prin adaos de
substanţe chimice care acţionează printr-un mecanism fizic, chimic sau prin
ambele, asupra sistemului dispers;
- fenomenul de transport care aduce particulele destabilizate în contact şi
provoacă aglomerarea lor.
Tendinţa de adsorbţie a contraionilor variază în modul următor:
- ionii anorganici simpli, au tendinţa slabă de adsorbţie la suprafaţa solidă,
datorită faptului că sunt hidrataţi şi deci sunt puternic atraşi de faza apoasă;
- polimerii organici nehidrataţi sau slab hidrataţi au o tendinţă mai mare
decât monomerii respectivi. De aceea polimerii destabilizează coloizii la
concentraţii foarte mici;
- ionii metalici hidrolizaţi se situează într-o categorie intermediară între
ionii simpli şi polimeri.
După teoria La Mer, se admite că o moleculă polimeră se poate ataşa la
particula solidă cu unul sau mai multe puncte de adsorbţie, rămânând astfel restul
moleculei orientată spre soluţie.
Aceste segmente pot acţiona cu punctele vacante ale altor molecule polimere
adsorbite, formând punţi de legătură.
Din cele expuse rezultă unele concluzii:

88
 - destabilizarea optimă se produce atunci când doar o parte din locurile de
adsorbţie a suprafeţei particulelor sunt acoperite, restul putând participa la formarea
punţilor de legătură;
- o doză de polimeri care saturează complet suprafaţa solidului produce
restabilizarea dispersiei;
- între suprafaţa disponibilă a sistemului dispers şi cantitatea de polimeri
care produce o destabilizare optimă există o relaţie bine definită.
După Sautheimer, este evident că, coagularea este determinată de forţe fizice
iar flocularea de forţe chimice.
Din cele prezentate, rezultă clar numărul mare de factori fizici, chimici şi
mecanici care trebuie avuţi în vedere pentru a caracteriza cât mai complet
fenomenele ce au loc în procesul de sedimentare, precum şi necesitatea alegerii
celui mai eficient agent de floculare prin care să se asigure o optimizare a
procesului de sedimentare, tasare şi desecare.
Literatura de specialitate indică numeroase şi variate substanţe cu rol de
agent de floculare. Astfel, coagulanţii sunt în general săruri ale unor metale
polivalente Fe+3, Al+3, Ca +2, etc, care prin hidroliză sau disociere pun în libertate
ionii metalici care anulează sarcina electrică negativă a particulelor coloidale din
apă, odată cu care se produce coagularea fazei disperse şi rapida ei sedimentare în
cadrul procesului de decantare. Ionii de aluminiu, spre exemplu, formează cu apa
hidroxizi de aluminiu, punând în libertate ioni de hidrogen:
Al3++H2O=Al(OH)+2+H+
Al(OH)+2+H2O=Al(OH)2++H+
Al(OH)2++ H2O= Al(OH)3+ H+
În cazul sărurilor ferice, feroase sau de calciu, hidroliza se produce în mod
analog.
Sărurile de aluminiu, cele mai utilizate în procesul de coagulare sunt:
- sulfatul de aluminiu, Al2(SO4)3·18H2O;
- aluminat de sodiu NaAlO2;
- clorură de aluminiu AlCl3·6H2O;
- policlorura bazică de aluminiu (PCBA) etc.
Cel mai folosit reactiv la scară industrială este sulfatul de aluminiu.
Sulfatul de aluminiu are densitatea δ =1690. kg/m3 Este foarte solubil în apă
formând soluţii acide cu un pH de 2,3  3,4. Acţiunea corozivă a acestor soluţii este
comparabilă cu cea a acizilor anorganici tari. Produsul tehnic se prezintă sub formă
de blocuri, cu structură microcristalină, de culoare albă, uneori cu nuanţe verzui,
datorită sulfatului feros. Prin depozitare îndelungată se poate colora în galben
datorită oxidării sulfatului feros la sulfat feric.
La introducerea sulfatului de aluminiu în apă, are loc reacţia de hidroliză,
pa baza alcalinităţii naturale a apei dată de bicarbonaţi (HCO3-) şi carbonaţi CO32-),
conform reacţiei:

Al2(SO4)3 + 3Ca(HCO3)2 +6H2O ↔ 2Al(OH)3 + CaSO4 + 6CO2 + 6H2O

89
 Reacţia are loc la un pH = 6,5 – 7,5 care reprezintă pH-ul solubilităţii minime
a Al(OH)3.
Studiile făcute asupra reacţiei de coagulare cu sulfat de aluminiu au arătat
existenţa mai multor specii de ioni care se formează la dizolvarea şi diluarea
sărurilor de aluminiu în apă.
Formarea acestor specii ioni hidroxo-metal este dependentă de pH-ul
mediului. În graficul din fig. 3.14. este dată distribuţia speciilor ionice în funcţie de
pH şi domeniul de precipitare Al(OH)3.

Fig. 3.14. Compoziţia de echilibru a

soluţiei în contact cu precipitat proaspăt
de Al(OH)3 (partea haşurată reprezintă
zona de lucru în tratarea practică)

Formarea hidroxidului de
aluminiu începe la pH = 4,5, iar la
pH > 8,5 hidroxidul de aluminiu se
dizolvă formând aluminaţi, conform
reacţiei:

Al(OH)3 + 3NaOH ↔ Na3[Al(OH)6]

În cazul folosirii sărurilor de aluminiu, procesul de coagulare este sensibil

influenţat de pH-ul apelor şi de temperatură. Astfel, în perioadele cu temperaturi
scăzute, procesul de coagulare – folculare este îngreunat, formându-se flocoane
mici, greu sedimentabile.
Coagularea cu sulfat de aluminiu este influenţată şi de tipul substanţelor
organice prezente în apă, mai ales de substanţele humice, coagularea decurgând în
acest caz la pH acid.
Adăugarea sulfatului de aluminiu în apă se face sub formă de soluţii cu
diverse concentraţii, în funcţie de debitul instalaţiei.
Sulfatul de aluminiu se livrează fie în soluţie, fie solid. Dozarea se face
sub formă de soluţii cu concentraţia de aproximativ 50% sulfat de aluminiu tehnic,
ceea ce corespunde la un conţinut de 8,3% Al2O3. Densitatea acestor soluţii este de
1330 kg/m3. Creşterea concentraţiei peste această limită, atrage după sine o
cristalizare bruscă, motiv pentru care se lucrează la concentraţii de 5  7% Al2O3
dar nu mai mici de 5%. Datorită acidităţii libere şi de hidroliză, sulfatul de aluminiu
are o puternică acţiune corozivă. Sărurile de aluminiu acţionează prin produşii de
hidroliză, care constituie elementul activ al coagulării. Domeniul optim de formare
a acestor produşi variază între pH = 4,5  7,5. pH-ul optim se consideră a fi 5,5.
Acest pH depinde şi de caracteristicile apei tratate.
90
 Hidroxidul de aluminiu format la hidroliză, are un caracter amfoter. La
un pH mai mic de 8,2 el este încărcat electric pozitiv, având capacitate de adsorbi
ioni pozitivi, în special ioni Al3+. La pH=8,2 Al(OH)3 trece într-un complex anionic
solubil (aluminat) şi puterea coagulantă se micşorează anulându-se.
În urma hidrolizei sărurilor de aluminiu se obţin următorii produşi:
- la pH-uri mai mici decât 4, s-a pus în evidenţă ionul Al(H2O)6+3;
- la pH-uri cuprinse între 4  7, au fost puşi în evidenţă produşi de
hidroliză cu sarcina +4, cum ar fi Al8(OH)204+;
- la pH = 7 este probabilă prezenţa unor produşi de hidroliză cu sarcină
+2 sau 0, corespunzători formulelor Al8(OH)22+2 şi Al8(OH)24;
- la pH-uri mai mari decât 8 procesul de hidroliză regresează, iar la pH
= 8,2 se formează aluminaţi solubili cu sarcină negativă.
Caracterul floculelor de hidroxid de aluminiu formate depinde de condiţiile
de lucru. La temperaturi sub +10C se obţin flocule amorfe, bogate în apă. Prin
încălzire, capătă o structură cristalină ca cea a bauxitei. La temperaturi mai mici
decât +10C, hidroliza se micşorează sensibil, procesul de coagulare înrăutăţindu-
se considerabil. La aceste temperaturi, este favorizată stabilitatea soluţiei coloidale
a produşilor de hidroliză ai aluminiului, având drept urmare o separare incompletă
a coagulantului.
Hidroxidul de aluminiu are greutatea specifică de 2,4 g/cm3 iar solubilitatea
minimă este de 1,5 mg/dm3 la pH = 7 şi la temperatura de 20 C.
Dacă procesul de coagulare este bine condus cantitatea de coagulant
rezidual din apă nu trebuie să depăşească această solubilitate.
- sulfatul de aluminiu este incolor, deci în exces nu colorează apa, pe
când clorura ferică în exces colorează apa în galben;
- ionul de aluminiu este suspectat că provoacă boala lui Alzheimer, dar
unele cercetări recente ale OMS nu confirmă acest lucru. [Traista E. 1998, Traistă
E., Madear G.2000]
Dintre sărurile de fier cele mai utilizate sunt cele ferice şi in special
clorura ferică. Clorura ferică este o substanţă cristalizată sub forma unor plăcuţe
hexagonale, cu luciu metalic, foarte higroscopică. Se livrează sub formă
cristalizată, FeCl3·· 6H2O, de culoare galbenă, sau sub formă de soluţie brun
închisă, cu concentraţia 42 Be (1,41 g/cm3).
În apă clorura ferică hidrolizează:

FeCl3 + 3H2O Fe(OH)3 + 3HCl

Datorită acidului clorhidric are loc reducerea durităţii temporare a apei, crescând
duritatea permanentă sub formă de cloruri.
Ca şi în cazul aluminiului la hidroliză au loc reacţii de tipul:

Fe(H2O)6+3 + H2O Fe(H2O)5(OH)+2 + H3O+

91
Singley şi Sullivan ocupându-se de hidroliza sărurilor de fier în soluţii apoase au
pus în evidenţă o serie de hidroxocomplecşi mononucleari asemănători cu cei
semnalaţi in cazul aluminiului. Aceştia sunt:
Fe(H2O)6+3 ;
Fe(H2O)5(OH)+2 ;
Fe(H2O)4(OH)2+ ;
Fe(H2O)3(OH)3 ;
Fe(H2O)2(OH)4– ;
Fe(H2O)(OH)5–2 ;
Fe(OH)6–3
Succesiunea reacţiilor de hidroliză, duce la o coordinare progresivă a ionilor
metalici cu grupe hidroxil şi prin scăderea sarcinii hidrocomplecşilor, creşte
tendinţa de polimerizare. Hidrocomplexul coloidal, precipită în final sub forma
hidroxidului metalic insolubil. În mediu alcalin se formează hidroxocomplecşi
încărcaţi negativ.
Prin măsurători potenţiometrice, măsurători de rezonanţă magnetică protonică,
în cazul soluţiilor ferice au fost puşi în evidenţă şi următorii patru
hidroxocomplecşi:
Fe(OH)+2 ;
Fe(OH)2+ ;
Fe2(OH)+5 ;
Fe2(OH)2+4
Cercetările experimentale asupra hidrolizei sărurilor ferice, în domeniul de
pH în care are loc în mod obişnuit tratarea apelor şi pentru concentraţii de 10-3/m3
au condus la concluzia că produsul principal de hidroliză este Fe(OH)3. În cazul
soluţiilor mai diluate acest produs începe să-şi piardă din importanţă.
pH-ul optim de coagulare a clorurii ferice este după diverşi autori cuprins între
68.
Hidroxidul de fier are o densitate de 3600 kg/m3 şi o solubilitate de 4,8·10 -5 g/cm3.
Sărurile de fier sunt utilizate în cazul purificării apelor reziduale, domeniul de
precipitare al Fe(OH)3 este mai extins decât al Al(OH)3, începând de la pH=3. În
graficul din fig 3.15. este dată distribuţia speciilor în funcţie de pH. Sărurile de fier
utilizate în tratarea apei, cât şi la procesul de epurare sunt:
- Sulfat feros FeSO4 · 7H2O;
- Sulfat feric Fe2(SO4)3 · 9H2O;
- Clorură ferică FeCl3 · 6H2O;
Coagularea optimă cu sulfat feros are loc în mediu alcalin, cu adaos de var.
Mai întâi se formează hidroxidul de Fe2+ care este instabil şi în prezenţa O2 din apă
se transformă în hidroxid feric.

92
 Figura 3.15. Distribuţia sp

Clorura ferică FeCl3 · 6H2O se prezintă sub f

rezuduale, pentru eliminarea
fosforului.
Reacţia de hidroliză a FeCl3
în prezenţa HCO3- din apele
reziduale este:
2FeCl3 + 6 HCO3- ↔
2Fe(OH)3 ↓ + 6Cl- + 6CO2
În cazul utilizării Fe2(SO4)3
reacţia care are loc este
următoarea:
Fe2(SO4) + 6 HCO3- ↔ 2Fe(OH)3 ↓ + 3SO42- + 6CO2
Şi în cazul coagulării cu săruri de fier, se formează ca produşi de hidroliză,
specii solubile monomerice, polimerice sau specii hidroxo-metal similare cu
speciile discutate de aluminiu.
Comparând cei doi reactivi se pot trage următoarele concluzii:
- clorura ferică formează flocoane cu densitate mai mare decât cele
obţinute cu sulfatul de aluminiu;
-sulfatul de aluminiu formează produşi de hidroliză doar într-un
domeniu îngust de pH şi nu hidrolizează sub 10C;
- clorura ferică formează produse mai greu solubile decât sulfatul de
aluminiu;
Sulfatul feros nu este recomandat să fie folosit în stare solidă la
limpezire deoarece se dozează greu şi fiind higroscopic are o pronunţată tendinţă de
aglomerare. [Traista E. 1998, Sarbu R. 2008]
.
3.1.3.2. Flocularea cu ajutorul polimerilor macromoleculari. O cale de distrugere
a dispersiilor constă în adăugarea unui polimer solubil capabil să producă
aglomerarea particulelor. În acest scop se poate utiliza o gamă foarte largă de
polimeri ionici sau neionici cum ar fi: amidonul, derivaţii celulozei, alcool
polivinilic poliacrilamida, poliacrilaţi sau polimetaacrilaţi, etc.
Polimerii neionici se pot utiliza pentru flocularea dispersiilor cu orice
încărcare electrică superficială în timp ce polimerii ionici sunt efectivi pentru
dispersiile ce au o sarcină opusă celei a polimerului. Flocularea cu polimeri de
aceeaşi sarcină necesită prezenţa unor ioni polivalenţi cu ajutorul cărora să se
formeze complecşi pe suprafaţa particulelor fazei disperse. În scopuri practice, se
utilizează însă polimeri de semn opus aceluia al particulelor dispersate.
Flocularea dispersiilor din mediu apos, cu ajutorul polimerilor solubili,
ionici sau neionici, se realizează prin unirea particulelor fazei disperse ca urmare a
creării ,,punţilor de legătură” în urma adsorbţiei aceleiaşi macromolecule pe mai
multe particulei. Acest mod de acţiune, propus de La Mer constă, în esenţă, în
adsorbţia polimerului pe suprafaţa particulelor disperse astfel încât o secţiune

93
relativ mică de segmente ale macromoleculei să se găsească adsorbite, restul
pătrunzând în interiorul soluţiei, aşa cum este arătat în figura nr 3.16. [Traista E.
1998]

h
a
Starea I ( 1 ) Starea I ( 1 ) Starea I ( 1 +)

Fig. 3.16. Modelul buclat de adsorbţie ai polimerilor şi modul de formare al

agregatelor prin bridging.
Prin starea I se înţelege o particulă având ocupate θ1 centre active prin
adsorbţia segmentelor macromoleculare.
Flocularea constă în unirea particulelor primare, având θ1 centre active
ocupate, datorită adsorbţiei suplimentare a segmentelor neadsorbite în starea I pe cea
de-a doua particulă, conducând la crearea punţilor de legătură. Acest proces se va
denumi pe scurt ,,bridging” neexistând un termen românesc recunoscut pentru acest
proces.
Realizarea procesului de bridging presupune existenţa pe particulele
fazei disperse a unui număr suficient de mare de locuri active, gradul de ocupare
crescând prin bridging la (θ1 + θ). Din aceste consideraţii rezultă evident că
flocularea poate avea loc numai dacă în urma procesului primar de adsorbţie al
polimerului mai rămâne o fracţiune suficient de mare de locuri active neocupate pe
suprafaţa particulelor fazei disperse, în caz contrar adsorbţia polimerului conduce
la un efect de stabilizare sterică a sistemului dispers, având drept consecinţă o
mărire a stabilităţii. De aici derivă concluzia că există o concentraţie optimă de
polimer pentru care flocularea este maximă (cfm). Această concentraţie optimă
corespunde unui grad de acoperire θ = 0,5,
Procesul de floculare decurge cu sau fără modificarea potenţialului
electrocinetic al particulelor fazei disperse. În orice caz, factorul electric este de mai
mică importanţă decât în cazul coagulării. Dacă flocularea are loc fără micşorarea
corespunzătoare a încărcării electrice, apropierea particulelor până la distanţa de
manifestare a forţelor de atracţie este împiedicată şi rezultă flocule cu o structură
afânată, greu filtrabile şi uşor redispersabile. Datorită acestor considerente, este de
dorit ca flocularea să fie însoţită şi de o micşorare a încărcării superficiale a
particulelor coloidale. Dacă floculantul singur nu realizează acest deziderat, se
recurge la adăugarea unor electroliţi polivalenţi hidrolizabili. În aceste condiţii,
distrugerea sistemului dispers este rezultatul acţiunii celor doi factori. După acest
procedeu se acţionează în special pentru distrugerea sistemelor disperse naturale şi în
special în scopul purificării apelor.

94
 Viteza globală de floculare este dependentă de concentraţia fazei
disperse, de viteza de adiţie a floculantului precum şi de viteza de amestecare a
sistemului, deoarece atât adsorbţia polimerului cât şi legarea (bridging) sunt
dependente de intensitatea amestecării.
Pentru aplicaţiile floculării, este important nu numai atingerea unei
floculări maxime ci interesează şi natura flocoanelor formate, gradul de tasare,
viteza de sedimentare şi mai ales filtrabilitatea lor.'
Lucrările lui La Mer au evidenţiat că viteza de refiltrare prin
precipitatele rezultate din procesul de floculare reprezintă un criteriu adecvat de
caracterizare a stării flocoanelor. Viteza de refiltrare este dependentă de mărimea
flocoanelor, particulele mari având filtrabilitate bună iar cele mici determină
micşorarea vitezei de refiltrare.
În concluzie, următorii factori sunt determinanţi în realizarea unei
floculări:
 natura şi sarcina superficială a particulelor coloidale;
 mărimea suprafeţei fazei disperse şi mărimea particulelor;
 adsorbabilitatea polimerului determinată de natura acestuia;
 masa moleculară a polimerului;
 concentraţia fazei disperse;
 raportul dintre mărimea particulelor fazei disperse şi lungimea catenelor
polimerice;
 modul de adăugare a polimerului şi intensitatea agitării.
Analiza separată a tuturor acestor factori este o problema relativ dificilă
şi din această cauză se vor prezenta mai mult aspectele generale ale problemei.
Factorul esenţial al adsorbţiei polimerilor la interfaţa solid - lichid şi
care determină capacitatea floculantă este conformaţia macromoleculelor la
interfeţe. Chiar la concentraţii mici, adsorbţia polimerilor corespunde la un strat
de adsorbţie având o grosime mai mare de 10 rânduri de molecule, dacă toate
segmentele ar fi adsorbite pe solid, ceea ce este foarte puţin probabil.
Adsorbţia polimerilor este descrisă în general de izoterme de tip
Langmuir cu atingerea unei absorbţii maxime, deşi au fost propuse şi alte tipuri de
izoterme.
Pentru explicarea izotermei este de mai mică importanţă forma
izotermei la concentraţii mari decât capacitatea de adsorbţie la concentraţii mici şi
mai ales conformaţia macromoleculelor adsorbite.
Conformaţia macromoleculelor adsorbite poate fi determinată printr-o
serie de metode experimentale cum ar fi vâscozimetria, curgerea prin sisteme
poroase sau elipsometria. Cu aceste metode s-a pus în evidenţă dependenţa
grosimii stratului adsorbit de masa moleculară şi natura solventului.
O importanţă deosebită asupra probabilităţii de ciocnire a particulelor
disperse o are raportul dintre raza particulelor şi grosimea h a filmului adsorbit. În
teoria cinetică a lui Smoluchovschi privind coagularea, viteza procesului este
determinată de numărul Z de ciocniri dintre particule şi un factor p care este
determinat de eficacitatea ciocnirilor, el fiind cuprins între 1 şi 0. Adsorbţia

95
 polimerilor se poate considera că influenţează doar factorul Z. O particulă având
un strat de polimer adsorbit va avea raza (a+h) dar mobilitatea şi masa va fi
apropiată de cea a particulei fără stratul adsorbit şi în mod corespunzător va creşte
probabilitatea de ciocnire a acestor particule conform relaţiei:

Z h 2a  h l  2a 
2 4
 (3.49)
Z0 2a 2 l  2a  h
unde:
Zh - numărul de ciocniri în prezenţa stratului de adsorbţie;
Z0 - numărul de ciocniri în absenţa adsorbţiei;
l - distanţa dintre centrele particulelor.
Efectul solventului asupra adsorbţiei polimerilor şi deci implicit asupra
floculării se poate manifesta prin două mecanisme şi anume:

 prin modificarea conformaţională a stării lanţurilor macromoleculare în

soluţie sau a celor adsorbite;
 prin competiţia solventului pentru locurile active ale adsorbantului.
Se poate afirma că, adsorbţia este cu atât mai mare cu cât solventul este
mai slab.
Aspecte oarecum diferite apar în cazul adsorbţiei polielectroliţilor din
soluţii apoase pe suprafeţe încărcate electric. În acest caz, prezenţa electroliţilor
modifică atât încărcarea superficială a adsorbantului, cât şi conformaţia
polielectrolitului din soluţie. În aceiaşi timp pH-ul mediului poate provoca
schimbări profunde asupra celor două componente, influenţând astfel adsorbţia şi
capacitatea de floculare. Pentru flocularea dispersiilor în mediu apos interesează în
primul rând modul în care pH-ul modifică mărimea potenţialului electrocinetic al
particulelor coloidale, precum şi conformaţia lanţurilor macromoleculare. În cazul
dispersiilor din apele reziduale, potenţialul electrocinetic se modifică relativ puţin cu
pH-ul, însă el are o influenţă considerabilă asupra conformaţiei polielectroliţilor din
cauza modificării disocierii grupelor ionice. Creşterea disocierii grupelor ionice
conduce la mărirea respingerilor electrostatice şi deci la extinderea lanţului
macromolecular. În cazul polielectroliţilor amfoterici, pH-ul se manifestă în mod
diferenţiat sub şi peste punctul izoelectric ducând la schimbarea semnului sarcinii.
Efectul pH-ului asupra floculării cu polielectroliţi este greu de prevăzut fiindcă pe
de o parte el influenţează conformaţia macromoleculelor şi pe de altă parte,
adsorbţia. [Traista E. 1998]
Modul de adăugare a soluţiei polimerului joacă un rol important asupra
floculării. A fost evidenţiat faptul că adăugarea treptată a soluţiei de polimer
măreşte capacitatea floculantă. S-a remarcat faptul că adăugarea într-o singură
porţiune a întregii cantităţi de polimer este mult mai puţin eficientă decât adăugarea
sa în două porţiuni.
Explicaţia acestui efect rezidă de caracterul în general ireversibil al
adsorbţiei polimerilor şi în caracterul specific al floculării prin bridging. Pentru

96
sistemele în care adsorbţia este reversibilă este de aşteptat să nu existe un efect al
modului de amestecare. [Traista E. 1998]]
În concluzie, putem afirma că faţă de coagulanţii electrolitici, polimerii sunt
formaţi din macromolecule filiforme heteropolare de tip polivalent care în
soluţii foarte diluate sunt puternic disociate. În urma acestui fapt iau naştere
anioni giganţi înconjuraţi de mii şi zeci de mii de cationi care au rolul de a ajuta
la descărcarea particulelor de solid, de obicei încărcate cu sarcini electrice
negative. Ca atare, fenomenul de floculare, după unii cercetători, s-ar datora
faptului că aceştia dau naştere la ioni filiformi polivalenţi care se comportă ca
structură şi acţiune la fel ca electroliţii (fig.3.17.).[ Sârbu R.1985]

Fig. 3.17. Forma unei molecule de

poliacrilamidă (P.A.A). şi modul
de repartizare a sarcinilor în
timpul acţiunii asupra particulelor
dispersate în apă

După o altă teorie,

flocularea s-ar datora faptului că
unele combinaţii macromoleculare au catena hidrofilă şi baza hidrofobă.
Mecanismul de reacţie presupune că în acest caz catena hidrofilă se comprimă cu
pelicula de apă a particulei solide iar partea hidrofobă face să dispară integral sau în
parte frecarea dintre particulă şi mediul înconjurător şi ca urmare particula
hidrofobă se depune sub propria ei greutate. [ Sârbu R.1985]
Alţi cercetători consideră că adsorbţia are loc prin formarea de legături de
hidrogen între grupele active ale combinaţiilor macromoleculare şi grupările active
de pe suprafaţa solidului.
Astfel, în cazul polimerilor cu grupări active carboxilice sau amidice,
adsorbţia lor la argilă se presupune că ar avea loc după următorul mecanism:

97
 Fenomenul are loc în sensul că, la început câteva grupe active izolate ale
moleculei de floculant se unesc cu particulele solide prin punţi de hidrogen, iar
restul moleculei rămâne în soluţie putând să-şi unească grupele active rămase
nelegate fie cu alte particule solide fie cu părţile libere ale altor molecule care de
asemenea au şi ele câteva grupe legate la altă particulă de solid. Schematic
flocularea a două particule solide este redată în figura 3.18. [ Sârbu R.1985]

Fig. 3.18. Fazele floculării particulelor solide prin punţi de legătură

Din cele enunţate mai sus, rezultă că mecanismul fenomenului de floculare cu

produşi macromoleculari constituie încă un obiect de cercetare, în sensul că
dacă teoria cu electroliţi este valabilă în cazul polimerilor cationici, ea nu
corespunde în cazul polimerilor anionici unde pare să fie valabilă teoria
legăturilor de hidrogen.
S-a dovedit că, polimerii sintetici solubili în apă adăugaţi suspensiilor minerale
în concentraţii de sub 0,01% raportat la greutatea fazei solide, aglomerează
particulele solide, care se depun cu viteze apreciabile.
Pentru formarea punţilor de legătură între particulele coloidale destabilizate, se
utilizează polimeri sintetici organici sau anorganici. Cei organici pot fi cationici
(de exemplu polimeri de acid acrilic, poliacrilamidă hidrolizată,
polistirensulfonat, etc) sau neionici (de exemplu poliacrilamidă, oxid de
polietilenă, etc.). Drept polielectrolit anorganic se foloseşte acidul silicic
polimerizat.
Sub diferite denumiri comerciale întâlnim polimeri sintetici ca: Flocal, Nalcolit,
Sedipur, Separan, Hidropur, Magnafloc, Aerofloc, Flockbell, Brosedim, etc. şi
indigeni ca: poliacrilamida (P.A.A.) Medasol, Polias.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un floculant sunt:
- să fie solubil în apă;
- să aibă catene liniare flexibile;

98
 - masa moleculară să fie de ordinul a 106 g/mol sau mai mare. [Haneş N.,
Sârbu R., Bădulescu, C. 1999, Sârbu R.1985, Traista E. 1998]

3.1.4. Coagularea electrochimică (electrocoagularea)

Electrocoagularea constă în introducerea în apă a ionilor metalici necesari

coagulării, prin procesul de electroliză. Se folosesc celulele de electroliză cu anozi
metalici, de aluminiu, fier, cupru. Prin procesul de dizolvare anodică, elementul
metalic este trecut în stare ionică.
Ca urmare a reacţiilor care au loc, pH-ul apei electrocoagulate suferă
modificări, unele date experimentale indicând pe măsură ce tensiunea creşte, pH-ul
scade.
Datorită gradului mare de dispersie 1/dm = 7,14, particulele coloidale au o
suprafaţă specifică foarte mare ceea ce explică valoarea mare a energiilor de
suprafaţă şi marea lor capacitate de adsorbţie a ionilor prezenţi în apă, provocând
încărcarea lor cu sarcini electrice de acelaşi semn, ce are drept consecinţă o mare
stabilitate gravitaţională a suspensiei. În aceste condiţii aglomerarea particulelor
este posibilă doar prin reducerea potenţialului electrocinetic al sistemului şi deci
anularea parţială a forţelor de repulsie .
Din faptul că agregarea particulelor este împiedicată în primul rând de
sarcina electrică de suprafaţă a acestora, rezultă mijlocul cel mai eficace pentru
înlesnirea floculării: descărcarea electrică a particulelor. [Sârbu R. ,Bekesi
C.2001]
Încercări privind elucidarea fenomenelor petrecute în timpul trecerii
tulburelii brute printr-un câmp electric au scos în evidentă faptul că între
armăturile electrozilor se petrec fenomene similare cu electroliza apei cu eliberarea
ionilor de H+ conform relaţiei:
H2 O + e- - H+ads + OH-
Acest fapt dovedeşte că responsabil de coagularea suspensiilor coloidale este ionul
de hidroniu, existent parţial în apă, dar şi format în urma electrolizei. Ionul de
hidroniu, datorită câmpului electric existent, se deplasează de la anod spre catod şi
în drumul său se ciocneşte cu particulele coloidale încărcate cu sarcini electrice
negative. În urma ciocnirii, aceşti ioni sunt reţinuţi la suprafaţa particulelor
coloidale, neutralizându-le sarcina electrică şi deci coagulându-le. Acţiunea
coagulantă a acestor ioni este foarte puternică, mai ales datorită razei ionice mici pe
care o posedă şi deci a posibilităţii de a fi adsorbiţi în stratul Helmholtz interior.
[Traista E. 1998]
O altă ipoteză dezvoltată de Rojanski privind coagularea în câmp electric se
bazează pe eliberarea ionilor trivalenţi de Al3+ sau Fe3+ din electrozii consumabili
corespunzători, care în drumul lor spre catod, întâlnind particulele minerale
încărcate negativ le neutralizează parţial şi prin scăderea potenţialului electrocinetic
Zeta provoacă coagularea lor.[ Rojanschi V.1995, Sârbu. R, Bădulescu. C, Bold. O,
Corui A. 2006]

99
 Cercetările experimentale întreprinse de autorii amintiţi au vizat efectul
benefic al tratării tulburelilor în câmp electric, în experimente statice, şi influenţa
parametrilor electrici asupra vitezei de limpezire, rezultând câteva concluzii
importante şi anume:
- viteza de limpezire depinde doar de cantitatea de curent electric ce trece
prin suspensie. Ea nu depinde de tensiunea sau de intensitatea curentului
folosit decât în măsura în care aceste mărimi intră în calculul cantităţii
de curent;
- există o cantitate optimă de curent, la trecerea căreia prin suspensie se
obţine o viteză de sedimentare maximă. [Traista E. 1998]
Procedeul epurării galvanochimice permite să se atingă nivelul de epurare
necesar bazat pe utilizarea efectului elementelor galvanice formate din perechi de
electrozi, amplasate în ,,soluţia” ce trebuie epurată, cu aplicarea unui curent de la o
sursă exterioară, fără utilizarea unor reactivi chimici coagulanţi.
Viteza de oxidare galvanochimică a componentelor perechii galvanice,
depinde de numeroşi factori, dintre care amintim:
- parametri curentului electric;
- temperatura mediului;
- forma şi caracteristicile perechii galvanice;
- potenţialele componentelor perechii galvanice;
- dimensiunile componentelor perechii galvanice;
- interacţiunea cu apa reziduală;
- solubilizarea hidroxizilor metalici formaţi;
- rezistenţa ohmică a sistemului;
- distribuţia densităţii curentului electric;
- alţi parametri tehnologici.
Mărimea densităţii curentului determină viteza procesului de dizolvare
galvanochimică a componentelor perechii galvanice.
Constanta vitezei procesului de coagulare se determină din relaţia:

1
K= - (3.50)
c
t lg
c0

unde: - K este constanta vitezei procesului, s-1;- t este timpul de prelucrare,

s; - c0 este concentraţia iniţială a apei reziduale, g/l; - c este concentraţia finală a
apei reziduale.
Pentru înţelegerea fenomenului este necesară descrierea modalităţii în care
se produce solubilizarea metalului (aluminiu).[ Ceanturia V., Solojenkin P., Krausz
S.2004, Sârbu. R, Bădulescu. C, Bold. O, Corui A. 2006, Sârbu R. ,Bekesi C.2001]

100
 Aluminiul, metal ales pentru confecţionarea electrozilor, face parte din
grupa a III-a din sistemul periodic, cu numărul atomic 13 şi masa atomică 26,9815.
Atomii aluminiului au în stratul electric exterior trei electroni de valenţă
ceea ce face ca starea lor de oxidare maximă să fie +3.
Reacţia generală a dizolvării anodice a aluminiului, cu formarea ionilor
hidrataţi, poate fi exprimată în următoarea formă:

[Me] + H2O = Meaqz+ + ze-

Viteza unui astfel de proces de electrod vm poate fi determinată ca fiind

cantitatea de substanţă Δm care trece în soluţie în timpul dt:

d m
vm= (3.51)
dt

Corespunzător primei legi a lui Faraday:

Δm= ke . Q (3.52)

Unde Q reprezintă cantitatea de electricitate, egală cu produsul dintre

intensitatea curentului I şi timpul t, iar ke – este un coeficient de proporţionalitate,
denumit echivalent electrochimic.
Dacă expresia primei legi a lui Faraday se raportează la un echivalent gram
E, atunci cantitatea de curent este Q = I t = 1F şi rezultă:

E = ke F (3.53)

Respectiv,

E
Ke = (3.54)
F

Un echivalent gram de Al, E = 26,9815/3 = 8,993

Astfel,

EIt 8.993.0.17.25
Δm=   3.93x10  4 [g] (3.55)
F 9649

Conform celei de a doua legi a lui Faraday, el este proporţional cu

echivalentul chimic A/z, unde A - este masa atomică a elementului.
Modificarea masei electrodului în procesul dizolvării sale electrochimice,
poate fi determinată: dacă (a) este masa ionului şi N – numărul acestora, rezultă că
Δm=a.N. Masa ionului este egală cu masa atomică a elementului A împărţită la

101
numărul lui Avogadro – Na; numărul de ioni N care trec în soluţie, este egal cu
raportul dintre sarcina electrică totală Q – care trece prin sistem şi sarcina ionului
ze, respectiv;

Q
N= (3.56)
ze

Rezultă deci că:

Q A QA
Δm= x = (3.57)
ze N a F

unde F este cifra lui Faraday: F = Na . ze = 96486.7 C/moli.

Ecuaţia care leagă ambele legi a lui Faraday arată că viteza specifică a
dizolvării electrochimice a substanţei este proporţională cu masa acesteia şi cu
cantitatea de electricitate care trece prin sistem.
Deoarece între cantitatea de metal care se dizolvă din anod şi cea de
electricitate există o proporţionalitate directă, pe baza relaţiilor de mai sus, se poate
scrie:

d m dK e Q
Vm =   KeI (3.58)
dt dt

În acest fel, viteza reacţiei electrochimice este proporţională cu intensitatea

curentului I; ea poate fi exprimată în echivalent – gram de substanţă, dacă
intensitatea curentului se raportează la unitatea Faraday, respectiv I/F, sau în unităţi
gram/ion, luând în calcul şi sarcina particulei, respectiv I/zF.
Viteza depinde de mărimea suprafeţei de separare dintre fazele electrod –
electrolit şi de aceea, ea trebuie raportată la această suprafaţă, determinând
astfel o densitate a curentului:
I
Is = (3.59)
S

exprimată în A/m2.
Cantitatea de electricitate necesară pentru obţinerea unui echivalent – gram
dintr-o substanţă, se determină din valoarea lui F iar consumul de energie electrică,
din produsul F.E.
Pentru evaluarea cantităţii de electricitate care participă la reacţiile de
electrod s-au luat în considerare următoarele:
La catod, are loc reacţia: 2H2O + O2 + 4e = 4 OH-

102
 Prin trecerea prin perechea galvanică a 4 moli de electroni, se vor forma 4
moli de ioni hidroxil; un mol de electroni reprezintă 1 faraday iar un mol de ioni
hidroxil, reprezintă un atom – gram, respectiv 17 g. În acest fel, cantitatea de
electricitate necesară este egală cu 96486 C. Deoarece 1C =1 Amper . secundă,
rezultă că prin perechea galvanică vor trece 96486 C, dacă, de exemplu,
intensitatea curentului este de 10 A şi aceasta va trece pe o durată de 9649 secunde.
La anod are loc reacţia:
Al = Al3+ + 3e-
Prin trecerea a 3 farazi, se dizolvă 26,9815 atomi-grami de Al.
La anod, este posibilă şi reacţia:
2H2O = O2 + 4H+ +4e-
De aici rezultă că prin trecerea a 4 farazi de electricitate, se degajă 32 g de
oxigen.
Într-o lună, la o funcţionare de 24 ore/zi şi 30 zile/lună:

E  I  t 8,993  0,17  30  24  3600

m    41 [g] Al.
F 96494
Facem precizarea că prin schimbarea polarităţii electrozilor se poate realiza
un consum raţional de Al.
Din păcate, verificarea experimentală a extracţiei la dizolvarea
galvanochimică a metalelor, în condiţiile epurării apelor reziduale, este destul de
greu de realizat.[ Ceanturia V., Solojenkin P., Krausz S.2004, Sârbu. R, Bădulescu.
C, Bold. O, Corui A. 2006]

3.1.5. Analiza procesului de sedimentare

Analiza procesului de sedimentare a sistemelor polidisperse se bazează pe

cercetări de laborator şi urmărirea vizuală a fenomenelor ce au loc în cilindrii
de sticlă (fig.3.19.).

Fig.3.19. Urmărirea fenomenelor ce au loc în timpul sedimentării

Urmărind un sistem dispers din punct de vedere al sedimentării în

funcţie de timp, după destabilizarea chimică cu un reactiv floculant, la început
se poate observa sedimentarea particulelor grosiere cu viteză limită de cădere
superioară tuturor celorlalte particule (fig.3.19.-a).

103
 După un timp oarecare, care este în funcţie de caracteristicile suspensiei
şi regimul de reactivi adoptat, care variază între câteva secunde şi ajunge la ordinul
zecilor de minute, în partea superioară a cilindrului apare o limită de separare între
apa limpede şi suspensia propriu-zisă de culoare mai opacă (zona a I-a). În acelaşi
timp se observă formarea de flocule prin care se marchează oprirea sedimentării
granulelor individuale şi începutul sedimentării colective a particulelor (zona - II-
a). În partea inferioară a vasului se observă formarea zonei IV- în care particulele
se găsesc în contact între ele (v = 0, c = cmax ) şi se numeşte zona de compresie.
Între zona de sedimentare colectivă şi zona de compresie se formează o zonă
intermediară III. În timpul sedimentării (fig.3.19.-c) limita de separare între zona I
şi II coboară, iar limita zonei de compresie se ridică ca urmare a creşterii stratului
de sediment. În ceea ce priveşte grosimea stratului de sedimentare colectivă,
aceasta se micşorează treptat iar a zonei intermediare se menţine constantă.
Grosimea stratului III este în funcţie de concentraţia fazei solide şi caracteristicile
suspensiei şi poate fi redusă sau din contră poate fi atât de mare încât să ocupe tot
spaţiul dintre stratul limpezit şi zona de compresie. După un timp oarecare zona de
sedimentare colectivă dispare în întregime, iar zona de compresie creşte în
continuare .
Zona de sedimentare colectivă dispare în întregime, zona de compresie
creşte iar grosimea zonei intermediare se micşorează, limita superioară a acesteia
din urmă confundându-se cu limita de separare dintre apa limpezită şi cea opacă
(fig.3.19.-d).Viteza de sedimentare, aproximativ constantă până în această fază,
începe să se micşoreze simţitor. După un oarecare timp dispare şi zona
intermediară şi limita de separare se confundă cu limita superioară a zonei de
compresie (fig 3.24.-e), moment în care începe compresia (tasarea) sedimentului.
Reprezentarea grafică a dependenţei dintre înălţimea zonei de limpezire şi
timp, pe de o parte şi dintre înălţimea zonei de compresie şi timp, pe baza datelor
din tabelul 3.4. este redată în figura 3.20.
Tabelul 3.4.
Timpul de sedimentare t Înălţimea coloanei Înălţimea zonei de
(min) limpezite h (mm) compresie h (mm)
0,5 48 28
1,0 70 40
1,5 90 52
2,0 104 62
3,0 132 76
5,0 166 94
10,0 190 100
15,0 192 102
20,0 194 104
24,0 198 105

104
 Fig.3.20. Dependenţa înălţimii coloanei limpezite h=f(t) şi zonei de
compresie h' = f(t) de timp

Cu o bună aproximare se poate considera curba de limpezire ca fiind

alcătuită din două segmente de dreaptă unite printr-un arc de cerc.
În ceea ce priveşte zona de compresie, aceasta creşte până la terminarea
sedimentării după care urmează tasarea îngroşatului şi expulzarea apei din
interspaţiile create de flocule, lucru ilustrat prin scăderea zonei de compresie.
Punctul de intersecţie dintre cele două curbe (punct critic) corespunde cu
zona de inflexiune a curbei şi foloseşte la calcului vitezei de limpezire:
h
vs = cr (3.60)
t cr
O metodă mai simplă pentru determinarea vitezei de limpezire presupune
trasarea curbei h=f(t) şi aflarea punctului critic prin intersecţia curbei cu
bisectoarea unghiului format de tangentele duse la curbă în punctele
corespunzătoare timpului t = 0 şi timpului final. Viteza de limpezire se calculează
cu aceeaşi formulă .Modul de trasare a tangentelor se prezintă în fig.3.20. [Sarbu R.
2008]
Procesul de sedimentare a apelor uzate este un proces complex, care
depinde în mare măsură de provenienţa apelor uzate. De aceea, pentru cunoaşterea
modului de desfăşurare a procesului respectiv pentru proiectarea construcţiilor, este
necesar să se întreprindă studii de teren şi de laborator.
Studiile de laborator vor trebui să stabilească relaţia dintre cantitatea de
suspensii depuse şi timpul de sedimentare, respectiv dintre cantitatea de suspensii
depuse şi viteza medie de sedimentare. Apa uzată folosită pentru determinări
reprezintă o medie a unor probe de apă luate de obicei din oră în oră, timp de
maximum 8 ore (pentru a evita începerea proceselor de îmbătrânire sau a
fermentării materiilor organice).

105
 În general criteriile de apreciere a încercărilor de limpezire nu sunt
standardizate datorită condiţiilor foarte diferite din practică. Totuşi se poate vorbi
despre câteva criterii de apreciere general valabile:
1. Parametrii care se stabilesc pe cale experimentală: pretratarea apei, doza
de reactivi floculanţi, timpul de sedimentare, valoarea pH-ului, potenţialul zeta,
temperatura de lucru, etc.;
2. Calitatea procesului de limpezire care este dată de calitatea floculelor şi a
apei tratate.
Pentru calitatea floculelor s-au propus o serie de teste cum ar fi: viteza de
formare, viteza de sedimentare, filtrabilitatea nămolului, rezistenţa mecanică a
floculelor, etc.

3.1.6. Construcţii de sedimentare

Forma şi dimensiunile celor patru zone ale instalaţiilor de sedimentare

prezentate în subcapitolul 3.2, prezintă la proiectare probleme specifice,
determinate de concentraţia şi comportarea suspensiilor în bazin în timpul separării,
precum şi după aceasta, când apar sub formă de sedimentare (nămol sau strat
plutitor). Evacuarea nămolurilor se face manual sau mecanizat.
Mecanizarea este legată mai ales de volumul de material îndepărtat.
În funcţie de viteza de sedimentare a suspensiilor se face distincţie între
instalaţiile pentru eliminarea particulelor foarte uşor sedimentabile şi a celor mai
greu sedimentabile. În mod obişnuit, primele sunt numite deznisipatoare iar
celelalte decantoare.

3.1.6.1. Deznisipatoarele. Deznisiparea este procesul de sedimentare grobă pentru

reţinerea nisipului (particule solide cu densitate mare 2200,…..2700 kg/m3 şi
granule mai mari de 0,1…..0,2 mm, care se află în suspensie în apă. Acest proces
are loc în bazine numite deznisipatoare.
Se recomandă folosirea deznisipatoarelor în procesul de limpezire a apelor de
suprafaţă, în cazul în care diagrama de sedimentare a suspensiilor prin gravitaţie
arată că într-un timp relativ scurt (2-3 min) se depun cel puţin 25-30% din greutatea
suspensiilor conţinute în apă.
Au rolul de a reţine suspensiile minerale grele aduse mai ales de apele de
ploaie, de apele uzate colectate de pe suprafaţa unor şantiere de construcţii, etc.
Îndepărtarea acestor suspensii minerale grele înaintea instalaţiilor de pompare şi a
celor de epurare propriu-zise are ca scop evitarea uzurii utilajelor şi a acumulărilor
de materiale consistente în sifoane inverse, în bazine de decantare, de aerare, de
fermentaţie, etc.
Se urmăreşte eliminarea selectivă a suspensiilor grele inerte (mai ales
minerale), excluzându-se suspensiile putrescibile.

106
 Denisipatoarele constau, de regulă, din bazine compartimentate, relativ
înguste.
Pentru a face faţă variaţiilor de debit, deznisipatoarele se compartimentează.
În acelaşi timp, pentru a menţine în spaţiul de decantare o viteză de deplasare şi o
încărcare hidraulică cât mai constante (condiţii pentru reţinerea selectivă a
suspensiilor grele), secţiunea transversală a denisipatoarelor este parabolică, iar la
capătul din aval al acestora se instalează deversoare proporţionale.
Acestea din urmă asigură, la creşterea debitului, creşterea proporţională a
înălţimii apei din bazin şi, în acest fel, a secţiunii de curgere. Viteza de deplasare a
apei în deznisipatoare este de cca. 0,3 m /s.
După direcţia de curgere a apei deznisipatoarele se clasifică în:
▪ orizontale;
▪ verticale.
Viteza de mişcare – de deplasare - a apei pe orizontală u trebuie discutată în
paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul deznisipatorului, numită
şi viteză critică vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau egală cu viteza
critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul bazinului. La
această viteză substanţele organice sunt antrenate de apa uzată. Vitezele critice,
care pot fi luate în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi Shields în m/s,
sunt date în tabelul 3.5.

Vitezele critice vcr [m/s] în funcţie de diametrul particulelor [x 10-3 m]

Tabelul 3.5.

Diametrul 1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005

particulei [x 10-3 m]

Nisip:
δ = 2650 kg/m3 0,41 0,30 0,19 0,13 0,09 4,1 0,03
Cărbune:
δ = 1500 kg/m3 0,23 0,16 0,10 0,07 0,05 2,3 0,016
Materii în suspensii
din apele uzate 0,18 0,13 0,08 0,05 0,04 1,8 0,013
orăşeneşti:
δ = 1200 kg/m3

În normative se indică drept viteză orizontală maximă u = 0,30 m/s pentru

debitul orar maxim şi viteză minimă 0,05 m/s pentru debitul orar minim.
În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi 2,50 m,
ajungând uneori chiar până la 3,0 m şi mai mult. Se recomandă totuşi ca adâncimile
să nu depăşească 1,0 – 1,5 m, pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea
lor urmând să fie făcută periodic alternativ.

107
 Cantitatea de nisip care poate fi colectată în deznisipator depinde de felul,
suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţiile climaterice, intensitatea ploilor etc.
[SarbuR. 2008]

3.1.6.2.Decantoarele. Decantarea este procesul de sedimentare în care se depun

aproximativ 80-95 % din substanţele aflate în suspensie în apă. Această depunere
are loc fie pe cale pur fizică datorată exclusiv gravitaţiei, sau fizico-chimică, în
urma unei tratări prealabile a apei uzate cu reactivi floculanţi.
Pentru ca procesul de decantare să aibă loc, trebuie ca apa să staţioneze
sau să aibă o viteză foarte mică (de ordinul 0,001 – 0,02 m/s)

3.1.6.2.1. Clasificarea decantoarelor

1. După direcţia de curgere a apei şi după alcătuirea lor tehnologică;

2. După modul de îndepărtare a depunerilor;
3. După amplasarea în staţia de epurare.
1. După direcţia de curgere a apei şi după alcătuirea lor tehnologică, se deosebesc:
- decantoare orizontale longitudinale;;
- decantoare orizontale radiale;
- decantoare verticale (circulare sau pătrate în secţiune transversală);
2. După modul de îndepărtare a depunerilor, se deosebesc:
- decantoare cu curăţire manuală;
- decantoare cu sisteme de curăţire mecanică;
- decantoare cu sisteme de curăţire hidraulică.
3. După amplasarea lor în staţia de epurare, se deosebesc:
- decantoare primare, amplasate înainte de instalaţiile de epurare biologică,
şi care au scop să reţină materiile în suspensie din apele brute.
- decantoare secundare, amplasate după instalaţiile de epurare biologică şi
care au drept scop să reţină aşa-numitele nămoluri biologice, rezultate în
urma epurării în instalaţiile biologice.

a) Decantoare radiale
Decantoarele radiale sunt caracterizate prin forma lor circulară în plan şi
prin direcţia orizontală de curgere a apei.
Decantoarele radiale sunt tot mai des utilizate având o suprafaţă de
decantare mai mare decât celelalte tipuri de decantoare analizate. Diametrele
maxime ale acestor decantoare sunt de 50 m, iar medii cele de 30 m; înălţimile
maxime de apă sunt de 4,0 m, iar cele medii de 2,50 m.
Randamentul acestor decantoare este bun, deoarece viteza influentului
descreşte dinspre alimentare înspre periferie tocmai datorită formei circulare a
decantorului, astfel că sedimentarea se face în condiţii mai bune. Decantoarele
radiale se folosesc în special la instalaţii mari.

108
 Decantoarele radiale sunt de tipul decantoarelor orizontale şi forma lor
derivă din rotirea secţiunii longitudinale a unui decantor orizontal în jurul unei axe
de simetrie ce trece prin peretele amonte al acestuia şi se caracterizează prin
raportul D/H mai mare decât 6. Curentul de apă este radial dinspre cilindrul central
către periferie. Apa limpezită este colectată într-un jgheab aşezat pe conturul
decantorului (rigolă de preaplin) (fig.3.21.). [Sarbu R. 2008]
Colectarea depunerilor se face continuu înspre centrul construcţiei, cu
ajutorul unui raclor care are mărimea razei (sau uneori a diametrului) decantorului
şi se mişcă în jurul centrului construcţiei. Asemenea racloare curăţă tot fundul
bazinului pe întreaga lui suprafaţă şi mersul lor regulat şi uniform este asigurat de
un pod rulant solidar cu paletele racloare, care alunecă cu ajutorul unor trenuri de
roţi cu pneuri pe o cale de rulare periferică sau a unor roţi de cale ferată pe nişte
şini dispuse în cerc pe marginea superioară a bazinului.
Aceste dispozitive de răzuire aduc nămolul către mijlocul bazinului , în
pâlnia de nămol, care este mai adâncit având pereţii cu pante de circa 45.
Viteza de rotaţie a braţelor raclorului este mică, astfel încât să nu se deranjeze
procesul de decantare. Această viteză este de cca. 10-2 m/s. Obişnuit se consideră
circa 3 rotaţii pe oră ca suficiente. Puterea motorului de antrenare a mecanismului
este de 2-4 kW.

Fig. 3.21. Decantor radial cu comandă periferică şi evacuarea nămolului

prin pompare
Decantoarele radiale cu diametrul de până la 20 m sunt prevăzute cu braţe
racloare acţionate central prin intermediul reductoarelor cu mecanism melc-roată
melcată. Din pâlnia de nămol evacuarea se face continuu sau intermitent prin
pompare sau sifonare.

Dimensionarea decantoarelor radiale se face în funcţie de viteza de

depunere a suspensiilor v care se stabileşte experimental prin teste de sedimentare.

109
 Se calculează timpul de sedimentare:
h
T= (3.61)
v
în care:
- h este adâncimea apei la ieşirea din decantor care se ia de obicei între 1,5-
3,0 m.
Pe baza timpului de sedimentare T şi a debitului apei brute, se determină
volumul V al decantorului , m3.

V = Q T (3.62)
Diametrul cilindrului central este de 2-5 m , atunci când nu serveşte drept
bazin pentru reacţia cu soluţia de coagulant.
Panta fundului decantorului de la periferie spre centru este cuprinsă între
0,05-0,1 astfel încât la centru să nu depăşească o adâncime H = 2,5-5m.

Fig.3.22. Schema pentru calcului

înălţimilor din decantor

În acelaşi timp adâncimea totală

H ( fig.2.46.) este suma :

H = h1 + h2 + h3 + h4 (3.63)

unde:
h 1 - este înălţimea zonei de
decantare şi rezultă ca produsul dintre viteza medie de curgere Um şi timpul de
trecere a apei prin decantor;
h1 = Um  T/ (3.64)
iar:
Dd
Um  (3.65)
2T
este viteza medie (la jumătatea traseului curentului de apă)
sau :
Q
Um = (3.66)
2    rm  h1
unde:
- rm - este raza medie de la centru la mijlocul drumului parcurs de curentul
de apă şi până la periferia decantorului.
Rr Dd
rm =  (3.67)
2 4
în care:

110
 D şi d, respectiv R şi r se referă la decantor respectiv la tubul central.
h2 - înălţimea zonei de depunere a nămolului care rezultă din volumul de
nămol ce se depune într-o zi, sau extracţia de nămol calculată pentru timpul la care
s-a calculat viteza de limpezire în testul de laborator;
h3 - înălţimea stratului neutru (0,5 m);
h4 - înălţimea zonei de siguranţă ( 0,3-0,4 m).
În funcţie de elementele geometrice calculate şi de volumul spaţiului
calculat, se stabileşte şi diametrul decantorului care în general nu trebuie să
depăşească 60 m din cauza greutăţilor de execuţie a raclorului.
După dimensionare se verifică raportul D/H care trebuie să fie mai mare cel
mult egal cu 6 şi viteza medie a apei care nu trebuie să depăşească 0,02 m/s.
Decantoarele radiale se utilizează în cazul debitelor de peste 10.000 m3 / zi
apă reziduală.
În lipsa testelor de sedimentare, aria suprafeţei orizontale se poate calcula
cu relaţia :
Q
A= (3.68)
q
în care:
- q - este încărcarea superficială a decantoarelor (m3·m-2·h-1).
Valorile lui q sunt date în tabelul 3.6.
Tabel 3.6.
Reducerea Încărcarea superficială a decantorului la o q
suspensiei în concentraţie iniţială ,,a”, (mg/dm3) (m3·m-2·h-1)
decantor, (%) 150 200 250 300 >
40 2,1 3.2 3.8 5.2
45 1.5 2.1 2.7 3.4
50 1.0 1.3 1.7 2.1
55 0.5 0.75 1.0 1.6
60 0.2 0.4 0.5 0.9

a) Decantoare verticale

Decantoarele verticale sunt de formă cilindrică şi mai rar paralelipipedică,

prin care apa circulă de jos în sus. Forma poligonală în plan se aplică în cazul în
care se prevăd mai multe bazine cu pereţi comuni.
Decantoarele verticale se utilizează în locurile unde nu există spaţiu
suficient şi numai în cazul instalaţiilor mici ( până la circa 15.000 m3/zi respectiv
625 m3/h) la o funcţionare continuă de 24 ore pe zi.
Un tip de decantor vertical simplu este prezentat în fig.2.47.
Apa uzată intră în decantor printr-un tub central pe care-l parcurge de sus în
jos şi apoi ajunge la bazinul propriu-zis de decantare pe care-l străbate cu o viteză
mai mică decât viteza de depunere a particulelor în suspensie.
Apa limpezită este colectată într-un jgheab periferic - rigolă de preaplin.

111
 Depunerile sunt colectate în spaţiul tronconic (sau piramidal) amplasat sub
decantor, constituind fundul acestuia. Depunerile se evacuează continuu sau
intermitent printr-o conductă de sifonare tip Sokolov.[Sarbu R. 2008]

Fig.3.23. Decantor
vertical

Orificiile conductelor
se dimensionează la o
viteză de intrare a apei
de 0,20 m/s, la
decantoarele mari se
prevăd mai multe
jgheaburi periferice şi
radiale pentru o
evacuare cât mai
uniformă a apei.
Dimensionarea decantoarelor verticale se face în felul următor:
-Suprafaţa orizontală a decantorului sau secţiunea orizontală a spaţiului
inelar cuprins între exterior şi tubul central:
Q
S= (3.69)
u
unde:
-Q - debitul apei de decantare m3/
-u - viteza ascensională a apei m /s.
Diametrul decantorului (latura) nu trebuie să depăşească 8 m.
Viteza de sedimentare v se stabileşte experimental şi în funcţie de ea se
calculează viteza ascensională:
v
u= (3.70)

unde:
-  - este coeficientul de neuniformitate a repartiţiei vitezelor în funcţie de
forma decantoarelor.
Valoarea acestui coeficient creşte odată cu creşterea raportului H/D.
Este recomandabil ca raportul respectiv să fie aproape de 1,5 şi cel mult 3.
În cazul lipsei datelor experimentale, pentru dimensionare se ia viteza
ascensională a apei (0,5-0,75 m/s).
Suprafaţa cilindrului central S1 se determină cu formula:
Q
S1 = (3.71)
ui
în care:
- ui - viteza de intrare a apei în cilindrul respectiv (cca. 0,2 m/s).
Adâncimea decantorului:

112
 H = 3,6 T  u (3.72)
unde :
- H - adâncimea părţii cilindrice;
- T - durata decantării în ore, stabilită experimental (în lipsa datelor certe, se
poate lua de 2 – 3 h);
- u - viteza ascensională a apei x 10-3 m/s.
Adâncimea H nu trebuie să depăşească 6 m de la nivelul apei.
Înălţimea cilindrului central se ia de cca. 0,8 H. Intrarea conductei de apă în
acest cilindru se face la 0,6-1,0 m mai jos de nivelul apei din bazin. Notaţiile se
regăsesc în figura 3.23.
Fundul conic ( sau piramidal) al bazinului se face cu pante de 40-45  pentru a
permite evacuarea lesnicioasă a depunerilor. Conducta sifon pentru evacuarea
depunerilor trebuie să lucreze sub o presiune de apă de cel puţin 1,5 m , diametrul
conductei fiind de cel puţin 150 mm.
Evacuarea nămolului se mai poate face cu pompe centrifuge verticale
(submersibile) sau pompe cu ejector.[ Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999]

Fig.3.23. Decantor vertical

1 - admisia apei brute;

2 - apă decantată;
3 - jgheab de colectare a apei
decantate; 4 - preaplin;
5 - golire;
6 - cilindru central în care se face
admisia apei;
7 - spaţiu de decantare;
8 - depuneri.

c) Decantoare suspensoidale

Decantoarele în care depunerile sunt menţinute în stare de suspensie

formând un strat filtrant poartă denumirea de decantoare suspensoidale.
Apa brută traversând filtrantul susmenţionat se limpezeşte. Suspensiile din
această apă brută rămân să îmbogăţească stratul filtrant.
O caracteristică a decantoarelor suspensoidale este că reacţia şi contactul cu
coagulantul se fac în acelaşi bazin cu decantorul. Decantoarele suspensoidale au
căpătat o răspândire foarte largă datorită randamentului lor foarte bun şi s-au
imaginat o serie întreagă de sisteme dintre care cităm: separatoare cu fund găurit,
separatoare conice, acceleratoarele , pulsataorele şi decantoarele cu pat fluidizat.

113
 Un altfel de separator suspensoidal este acceleratorul fiind prevăzut cu un
dispozitiv de agitare permanentă şi recirculare a suspensiilor (fig.3.24).
Apa brută este adusă în canalul circular de secţiune triunghiulară amplasat
în mijlocul bazinului. De aici apa trece în bazinul inferior unde sunt introduse şi
substanţele coagulante şi se realizează o agitare cu ajutorul unor palete care produc
o mişcare verticală în apă. De aici lichidul trece în bazinul superior, unde se
introduce o nouă doză de coagulant. Apa în continuare ajunge în compartimentul
exterior unde se produce limpezirea, apa trecând prin stratul de suspensii se
filtrează şi evacuează prin jgheaburile periferice.
Viteza ascensională a apei în decantor este de 1,2- 1,5 x 10-3 m/s. O parte
din apa tratată se reîntoarce în prima cameră de amestec şi reacţie antrenând
depunerile de pe fund, şi astfel reintrând în circuitul descris mai sus.
Apa tratată care este reintrodusă în circuit joacă rol de catalizator. Nămolul
în exces este evacuat din camera de nămol la intervale regulate printr-o vană
acţionată de un mecanism cu temporizator.
Volumul total al decantorului este egal cu debitul orar al apei brute.
Suprafaţa bazinului este 1/4 - 1/5 din debitul orar al apei brute. Conţinutul în
suspensii a apei limpezite este de cca. 10 mg/dm3.

Fig. 3.24. Decantor tip ,,Accelator,,

1- intrarea apei brute; 2- prima cameră de amestec; 3- agitator cu palete; 4- a doua
cameră de amestec; 5- camera de separare suspensoidală; 6- jgheaburi de colectare
radiale a apei limpezite; 7- plecare apă limpezită; 8- evacuare nămol; 9- camera de
colectare a nămolului; 10- golire; 11- motor de antrenare al agitatorului.
d)Decantorul vertical cu pat fluidizat.

114
 Principiul limpezirii în pat fluidizat se bazează pe cele două faze ale
coagulării: pericinetică şi ortocinetică. Prin dozarea în tulbureală a unei cantităţi
determinate de reactivi floculant, se, iniţiază fenomenul de floculare, formându-se din
particule primare, prin unirea lor, agregate. Prin realizarea unui curent ascendent de
fluid, floculele formate vor fi antrenate pe direcţia verticală împreună cu mediul.
În timpul acestei mişcări, începe faza ortocinetică, datorită ciocnirilor care vor
avea loc ca urmare a diferenţelor de viteză, între particule. În urma acestui proces se vor
forma flocule grele, ajungând ca viteza limită de cădere a acestora să egaleze viteza
mediului. Aceste flocule se vor menţine în echilibru formând un pat fluidizat.
Toate celelalte flocule cu viteză limită de cădere mai mică vor fi antrenate de
mediul lichid.. În mişcarea lor ascendentă se vor ciocni cu acest ecran de flocule, formând cu
ele aglomerate din ce în ce mai mari, contribuind la mărirea grosimii patului fluidizat. În
această situaţie concentrarea particulelor va fi o variabilă funcţie de înălţime. Echilibrul final,
de fapt, este instaurat în momentul când în oricare secţiune din coloana sistemului dispers,
viteza de difuziune a mediului este egală cu viteza de sedimentare.
Pe măsura creşterii patului în grosime şi densitate, este necesară extragerea unei
părţi din material sub formă de îngroşat pentru menţinerea echilibrului sistemului
format.
Aparatele realizate până în prezent, pe principiul amintit, confirmă aşteptările
specialiştilor cu privire la avantajele multiple ale acestui sistem:
 reducerea considerabilă a gabaritului construcţiilor;
 creşterea eficienţei decantării faţă de sistemele clasice;
 reducerea consumului de reactivi şi
 posibilităţi de automatizare.
Funcţionarea instalaţiei se bazează pe acţiunea reactivilor de floculare, potenţarea
tulburelii prin omogenizare şi vibrare în tuburi de aluminiu şi realizarea zonei de compresiune
a sedimentului. [Nagy B, Sarbu R, Appel F.1978, Sârbu R.1985]
Decantorul vertical cu pat fluidizat (fig,nr 3.25) este o construcţie metalică relativ
simplă, având puţine piese în mişcare. În principiu este un decantor vertical bietajat (1 şi 2), la
care alimentarea cu şlam brut se face pe la partea superioară printr-un tub central care se
cuplează elastic, la tubul vibrator de aluminiu (3) care este supus unor vibraţii (ωn =10 Hz,
u0 = 0,2 mm) din afară cu ajutorul unui dispozitiv de vibrare electromagnetic (4). În interiorul
tubului vibrator se găseşte amplasat agitatorul cu palete (5) acţionat din exterior (n = 150 rot/min)
, Tot în tubul de alimentare se dozează şi reactivii floculanţi în cantităţi bine determinate. Prin
suprapunerea efectelor reactivilor, omogenizării şi vibrării se realizează potenţarea tulburelii
şi începe aglomerarea particulelor destabilizate chimic în flocoane de diferite dimensiuni.
Curentul de tulbureală trece apoi în floculatorul (6) unde floculele mari se depun în pâlnia
conică şi prin tubul (7) ajung în pâlnia de nămol (8), iar cele de dimensiuni mici sau
particulele independente trec prin ţesătura de sârmă (9) în zona (1) de decantare. Aici
datorită egalării vitezelor de sedimentare vs şi a vitezelor curenţilor ascendenţi u1 ia naştere
o zonă fluidizată în care particulele floculate stau în echilibru şi formează un pat filtrant.
Particulele floculate şi nefloculate în ascensiunea lor către preaplinul superior (10) vor fi
reţinute de acest strat, iar apa va trece prin interspaţiile create şi se va colecta în preaplinul
(10). În momentul în care stratul fluidizat creşte în înălţime datorită depunerilor repetate, se

115
 dezechilibrează şi din partea inferioara a acestuia se rupe un strat de o grosime oarecare care
trece prin zona concentrică dintre tubul (7) şi pâlnia (11) şi se colectează în pâlnia de nămol
(8). Prin deschiderea orificiilor periferice de preaplin (12), o mare parte din tulbureala tratată
ajunge în zona (2) de decantare şi prin egalarea vitezei de sedimentare a floculelor, vs, din
aceasta zonă cu viteza ascensională u2 a curentului de tulbureală către orificiile (12) se
creează al doilea strat fluidizat B, care se comportă asemănător cu cel descris anterior. Pentru
asigurarea unei curgeri laminare în decantor, acesta s-a prevăzut cu difuzorul (13) şi scutul
deflector (14). Evacuarea îngroşatului se face prin intermediul unui tub tip Sokolov (15), iar
antrenarea sedimentului către orificiul de evacuare se asigură cu ajutorul dispozitivului
raclor (16).
Decantorul a fost realizat şi testat la scară de laborator, pilot şi industrial în cazul
apelor reziduale provenite de la procesarea cărbunilor şi din spălarea agregatelor de piatră în
cariere.
Efectele vibrării în procesul de limpezire a apelor încărcate cu suspensii
minerale.

Studiile întreprinse în acest domeniu au scos la iveală efectele pozitive ale

vibrării asupra procesului de floculare a particulelor disperse în prezenţa reactivilor
floculanţi.
Astfel că s-au efectuat studii de limpezire a apelor reziduale prin vibrare în
tuburi de sticlă umplute cu şlamuri sterile tratate cu reactivi, viteza de limpezire
crescând cu aproximativ 25 – 35%.[ Sârbu R.1985]

Fig. 3.25 Schema de principiu a decantorului

vertical cu pat fluidizat

S-au efectuat încercări de laborator cu vibrarea

tulbureli după tratarea cu reactivi în tuburi
confecţionate din sticlă, oţel şi aluminiu la o
frecvenţă de 10 Hz şi o amplitudine a vibraţiilor
de 0,2 mm.

Se observă din figura 3.26că faţă de proba martor

(curba nr. 1) nevibrată, prin vibrare se obţine o
viteză de cca. 3 ori mai mare, iar din punct de vedere al materialului aluminiul se
comportă cel mai bine, lucru deosebit de benefic dat fiind avantajele fizico-
mecanice ale acestui material şi posibilitatea aplicării metodei la scară industrială.
Alegere acestor materiale s-a făcut în baza considerentului că toate conduc
cu aceiaşi viteză undele elastice (5000 m/s).

116
Fig 3.26Variaţia vitezei de limpezire Fig. 3.27 Variaţia vitezei de limpezire în
în funcţie de frecvenţa vibraţiilor urma vibrării tulburelii în tuburi
confecţionate din diferite materiale.
În ceea ce priveşte influenţa frecvenţei vibraţiilor asupra vitezei de
limpezire se observă o variaţie aproximativ sinusoidală existând mai multe domenii
de frecvenţă care favorizează flocularea (fig. 3.26)
Din păcate în toate încercările făcute frecvenţa de 50 Hz a dat rezultate
nesatisfăcătoare, totuşi şi la această frecvenţă se înregistrează o creştere
considerabilă a vitezei de limpezire faţă de proba nevibrată.
Frecvenţele mai mari de 50 Hz, cu toate că dau rezultate bune necesită
vibratoare de construcţie specială.
Cercetările legate de influenţa parametrilor de vibrare, evidenţiază acţiunea
unui câmp de forţe care ia naştere în interiorul cilindrilor vibraţi cu efecte
favorabile asupra procesului de floculare a particulelor minerale.
Toate demersurile făcute în vederea studieri fenomenului de coagulare au
avut la bază ipoteza dualităţii fenomenului de coagulare, acesta constând dintr-un
proces chimic de destabilizare a sistemului polidispers şi un proces fizic de
transport al particulelor destabilizate.
Astfel tubul de aluminiu conţinând tulbureala tratată cu reactivi, este supus
unor vibraţii forţate excitate prin deplasări periodice armonice ale reazămelor în
direcţia axei y deplasări produse cu ajutorul unui vibrator electromagnetic care
permite varierea frecvenţei şi amplitudinii oscilaţiilor.
Excitaţia u(t) = u0cosωt face să apară vibraţii axial-simetrice ale suprafeţei
cilindrice, astfel încât fiecare punct al acesteia oscilează într-un plan axial al
cilindrului.
Trebuie menţionat faptul că o vibrare eficientă a tubului, din punct de
vedere al transmiterii de unde de compresiune şi destindere, în tulbureală, de către
pereţii tubului, se obţine în condiţii de rezonanţă a tubului. [Sârbu R.1985]

117
Fig. 3.28. Zone de rezonanţă în planul coordonatelor adimensionale.

În figura 3.28 sunt haşurate zonele de rezonanţă în planul coordonatelor

adimensionale p şi q asemănător punctelor de rezonanţă discrete de la vibraţiile
liniare.
Vibrarea în acest regim produce, în pereţii tubului, deformaţii sub forma
unor îngroşării şi subţieri succesive, generând unde de compresiune, care se
propagă prin tulbureală, favorizând mişcarea de transport a particulelor
destabilizate chimic. Datorită acestei mişcări creşte probabilitatea ciocnirilor
eficace care duce la formarea unor agregate ce sedimentează sub acţiunea
gravitaţiei.
Conform graficului de mai sus domeniile de rezonanţă se situează în jurul
unor valori ale parametrului p corespunzând pătratelor numerelor naturale întregi,
adică pulsaţia de rezonanţă a excitaţiei în cazul amplitudinilor foarte mici ale
excitaţiei este un submultiplu întreg al dublului pulsaţiilor vibraţiilor libere (fig.
3.29)

Fig. 3.29 Vibraţii produse în pereţi tubului

a) pulsaţia de excitaţie ωn = 100 Hz, pulsaţia
proprie ω = 288 Hz;
b) ωn = 185 Hz ω = 455 Hz; c).ωn = 200 Hz ω =
500 Hz.

Experienţele efectuate au pus în evidenţă în mod

clar faptul că între amplitudinea u0 a excitaţiei armonice
a tubului şi pulsaţia ω a acestuia trebuie să se păstreze o
anumită legătură, respectiv produsul acestora, τ = u0ω,
denumit viteză de vibrare, să rămână în anumite limite pentru ca viteza de
limpezire să crească.
Metoda de intensificare a vitezei de limpezire prin vibrare s-a materializat
în decantorul etajat cu pat fluidizat, care a fost prezentat anterior.(fig.3.25) [Sârbu
R. 1985]
118
 3.1.6.3. Iazuri de decantare

Epurarea mecanică în iazuri de decantare reprezintă procedeul de bază

pentru separarea, depunerea şi depozitarea suspensiilor minerale din apele uzate de
la toate uzinele de preparare a substanţelor minerale utile, de la termocentralele
bazate pe combustibili solizi, precum şi alte domenii de activitate.
Avantajele acestui procedeu constau în gradul de epurare ridicat, în
reţinerea suspensiilor solide (peste 98%), funcţionare continuă la orice capacitate
de producţie, exploatare uşoară şi posibilitatea utilizării apei epurate sau deversării
ei direct în receptor, în cele mai frecvente cazuri fără operaţii ulterioare de epurare
chimică. În iazurile de decantare, pe lângă depunerea suspensiilor are loc şi o
epurare chimică, estimată la 40-70 %, ca urmare a acţiunii oxigenului din aerul
atmosferic, a razelor solare şi a unor procese de absorbţie şi schimb.
Dezavantajele sunt generate de faptul că trebuie executate lucrări
hidrotehnice scumpe (diguri, instalaţii de evacuare a apei limpezite etc.).
3.1.6.3.1. Clasificarea iazurilor. Se face după mai multe criterii.
 după materialul folosit la construcţia barajului sau digului:
- iazuri de decantare cu utilizarea sterilului grosier pentru construcţia digului
de înălţare;
- iazuri de decantare cu utilizarea de material străin, din zonă pentru
construcţia digului de înălţare;
 după relieful din locul de amplasare:
- depozite „de câmp” - amplasate pe teren orizontal, sau uşor înclinat cu
diguri de înălţare pe toate laturile;
- depozite de „coastă” - realizate prin închiderea terenului la baza versanţilor;
depozitul reazimă parţial pe versant şi restul pe digul principal;
 după importanţă:
- clasa II – a – depozit cu o capacitate mai mare de 25 milioane tone material
depus, - cu conservare la oprire;
- clasa III – a – depozit cu capacitatea între 5 – 25 milioane tone material
depus, - fără conservare,
- clasa IV – a – depozit cu capacitatea mai mică de 5 milioane tone.
 după modul de dezvoltare pe înălţime:
- spre amonte;
- spre aval;
- în ax. (pe verticală)

119
 Fig. 3.30. Schema unui
iaz de decantare

Depunerea subacvatică dirijată şi evacuarea apei limpezite prin

intermediul sondei inverse, constituie principala condiţie care stă la baza
proiectării, construirii şi exploatării iazurilor de decantare a apelor uzate.(fig.3.30 şi
3.31)
Conform procedeului amintit, apele uzate rezultate în urma proceselor
tehnologice se evacuează hidrodinamic în iaz printr-o conductă de repartizare
aşezată pe coronamentul digului de amorsare pe care sunt prevăzute racorduri de
golire şi pe care sunt fixate furtunuri flexibile şi jgheaburi de golire, la capătul
cărora se montează dispozitive de distrugere a energiei hidraulice, numite
convenţional ,,labă de gâscă”.

120
 Fig. 3.31. Secţiunea A – B prin iazul de decantare din fig. 3.30.

Acestea au rolul de a asigura o curgere liniştită a tulburelii spre interiorul

iazului, jetul fiind dispersat în evantai. Ca rezultat, particulele solide se depun
subacvatic, dirijat, de la coronament spre interiorul iazului astfel încât în funcţie de
viteza lor de cădere în apă, particulele grobe se depun în vecinătatea digului de
amorsare, iar mai departe cele din ce în ce mai fine. Prin pendularea periodică în
direcţii încrucişate a jgheaburilor de golire şi prin golirea succesivă a tulburelii, pe
toată lungimea digului sau după caz, pe tot conturul iazului, rezultă o depunere
stratificată a particulelor solide, în formă de solzi, pe radierul iazului uşor înclinat
spre interior, a cărui cotă creşte treptat.
Racordurile de golire se dispun la 10-15 m iar lungimea furtunurilor
trebuie să fie de circa 15 m.
Apa limpezită în urma decantării suspensiilor se acumulează la
partea superioară a iazului şi se evacuează continuu prin sondele inverse. Acestea
constau din tuburi metalice telescopice care se asamblează prin înşurubare. Sondele
inverse sunt racordate la conductele de apă limpede, aşezate sub radierul iazului şi
încastrate în blocuri de beton. În funcţie de dimensiunea iazului se prevăd 1-3
conducte de apă limpede, care se unesc la ieşirea din iaz, în faţa digului de
amorsare într-un bazin de egalizare. Din acesta, printr-o conductă de evacuare, apa
limpezită este trimisă spre receptor sau în reţeaua de recircuitare în fluxul
tehnologic. [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999, Florea M. 1996]
Adâncimea stratului de apă limpede de la suprafaţă se stabileşte în funcţie de
viteza de limpezire a tulburelii, prin determinări de laborator, astfel încât să permită
o epurare cât mai completă a tulburelii.
În funcţie de configuraţia terenului iazurile de decantare se
construiesc pe talvegul unei văi, prin bararea acestuia cu un dig de amorsare
frontal, pe un versant, cu dig de amorsare longitudinal sau pe teren plat, cu dig de
amorsare în formă de patrulater sau circular. Pentru iazuri în văi, înălţimea digului
de amorsare este de 60-100 m .
În funcţie de modul de execuţie, iazurile de vale (cele mai răspândite) au o
structură internă diferită, distingându-se:

121
 - iazuri de vale cu ridicare spre amonte (spre interior);
- iazuri de vale cu ridicare pe verticală (în ax);
- iazuri de vale cu ridicare spre aval (spre exterior).
În figura 3.32 este ilustrat un iaz de vale cu ridicare spre amonte. Primul
dig de înălţare se construieşte spre interiorul iazului, deasupra digului de amorsare;
în acelaşi mod, prin retragere succesivă spre interior se ridică şi următoarele diguri.
[Florea N. M. 1996]

Fig. 3.32. Iaz de

vale cu ridicare
spre amonte

În industria minieră, spre exemplu, marea majoritate a digurilor de

înălţare se construiesc cu nisip din corpul iazului, mecanizat, folosind în acest scop
buldozere care împing nisipul de pe plajă spre noua poziţie a digului.
Se optează pentru această soluţie dacă amplasamentul este în zonă de
seismicitate moderată şi dacă înălţimea este de asemenea moderată.
Avantaje: - depozitele de acest tip sunt mai economice;
- lucrările de construcţii se pot executa mai repede şi punerea în funcţie a investiţiei
se poate face în timp mai scurt;
Dezavantaje:
- stabilitatea iazului este invers proporţională cu înălţimea, deoarece
digurile pentru supraînălţare în etapele finale se sprijină pe material mai fin, cu
rezistenţă slabă şi consolidare lentă.
-nu poate depăşi înălţimea de 75 m de la piciorul din aval al digului.

La iazul de vale cu ridicare pe verticală ( fig.3.33.) digurile de înălţare se

construiesc pe aceeaşi axă, deasupra digului de amorsare. Ca urmare, taluzul
exterior al iazului îmbracă digul de amorsare, iar cele trei fracţiuni granulare
(nisipoasă, prăfoasă şi argiloasă) se ridică treptat, în poziţie verticală. Cu privire la
zona apei limpezite, deplasarea ei spre interiorul iazului este mai puţin accentuată
decât la iazurile de vale cu ridicare spre amonte.

122
 Fig. 3.33. Iaz de vale cu ridicare pe verticală

Avantaje: - solicită un volum mai mic de material necesar pentru formarea

corpului de înălţare;
- exploatarea se face mai uşor, instalaţiile de hidrociclonare şi
deversare a sterilului clasat se înalţă pe verticală, nemodificându-şi poziţia în plan.
Dezavantaje: - necesitatea materialului de completare, chiar dacă în
cantitate mai redusă;
- stabilitate mai mică la seisme, decât înălţarea în aval;
- costuri de exploatare mai ridicate decât la înălţarea în amonte;
Analizând comparativ digurile de înălţare din figurile 3.32. şi 3.33. se poate
observa că volumul de material necesar pentru construirea iazului de decantare cu
ridicare pe verticală este mult mai mare decât cel pentru iazul cu ridicare spre
amonte. Cum nisipul din corpul iazului nu-i suficient, rezultă că pentru a construi
un iaz de vale cu ridicare pe verticală trebuie lucrat şi cu material de împrumut
granular sau anrocamente dintr-o carieră, ceea ce ridică costul iazului. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru iazul de vale cu ridicare spre aval (fig.3.34.).
Înălţarea spre aval – se pretează la volume foarte mari de înmagazinare,
înălţimile de depozitare fiind mai mari, eficienţa valorificării terenului ocupat este
mai mare. Nu se aplică la văi în formă de pâlnie lărgită spre aval şi în văi cu pante
mai mari de 5%.
Avantaje:
- stabilitate mai bună a depozitului;
- amplasarea drenajului la baza barajului de închidere a văii permite un
control al înfiltrării şi asigură o bună stabilitate;
Dezavantaje:
- fracţiunea grosieră este insuficientă pentru realizarea corpului de înălţare
prin hidrociclonare;
-este necesar material de completare pentru înălţarea iazului (pământ, steril
din descopertă, ş.a.);
- cresc cheltuielile de exploatare.

123
 Fig. 3.34. Iaz de decantare cu ridicare spre aval.

Iazurile de coastă, sunt amplasate în faţa unor versanţi, latura mare a

iazului fiind paralelă cu versantul, iar legătura la cele două capete se face prin laturi
mai scurte. O secţiune prin oricare din cele trei laturi ne înfăţişează o structură
internă a iazului asemănătoare celei arătate la iazul de vale cu ridicare spre amonte
(fig. 3.32).
Iazurile pe terenuri plane nu mai beneficiază de nici un sprijin natural, cele
patru laturi cuprinzând, fiecare, un dig de amorsare. Atunci când sunt amplasate pe
un nivel de terasă, patul iazului reprezintă un dren natural, favorabil stabilităţii.
Cu privire la structura lor internă, ca şi în cazul iazurilor de coastă, aceste
iazuri se realizează cu ridicarea spre interior pe toate cele patru laturi, structura lor
internă fiind tot de tipul celei arătate la iazul de vale cu ridicare spre amonte (fig.
3.32).[ Florea N. M. 1996]
În funcţie de terenul pe care este amplasat iazul şi de tipul de iaz care se va
construi, sunt necesare lucrări hidrotehnice şi de amenajare pentru realizarea
digului de amorsare sau a barajului. [Haneş N.2006]
Lucrările de pregătire constau în următoarele:
curăţirea terenului şi scoaterea arboretului, desecarea şi îndepărtarea
stratului vegetal;
săparea fundaţiilor digurilor până la cotele proiectate;
scarificarea suprafeţei fundaţiei şi executarea de trepte de înfrăţire dacă
terenul este în pantă;
pe roci stâncoase netede se va crea o rugozitate cu ajutorul ciocanelor
pneumatice;
în zona versanţilor săpăturile se vor executa obligatoriu în trepte.
Digul de contur al iazului poate fi construit în etape:
I – înălţarea cca 4 – 6 m cu materiale din anrocamente; înălţarea digului din prima
etapă trebuie să fie cu cca 1 m deasupra nivelului maxim al apei din iaz. Iarna digul
nu se înalţă şi tulbureala se alimentează sub gheaţă, concentrat.
II – treptele de înălţare a digului sau barajului se vor dezvolta în timpul
exploatării iazului, cu material grosier rezultat din clasarea prin hidrocicloane şi
completarea cu necesarul de material funcţie de sistemul de înălţare.
În funcţie de ponderea clasei de control: - 60μm, se stabileşte dacă digurile
pot fi supraînălţate din material depus sau dacă este necesar material de completare.

124
Dacă conţinutul clasei - 60μ este mai mare de 60% digurile nu se pot supraînălţa
din materialul depus şi este necesar material de aport.
3.1.6.3.2. Transportul hidraulic al sterilului se poate face gravitaţional, dacă
diferenţa de nivel între cota izului şi cel al incintei de preparare permite acest lucru,
sau prin pompare. Condiţia principală la acest sistem de transport este ca materialul
să nu se depună în nici un punct al traseului, respectiv viteza reală de transport să
fie mai mare decât viteza critică – la care granulele cele mai mari încep să se
depună.
În funcţie de compoziţia granulometrică, de concentraţia şi densitatea
tulburelii sunt folosite mai multe formule stabilite experimental, de diferiţi
cercetători, după cum urmează:


vcr  0,255 1  2,483 c  4 D  [m/s] (3.73)
t    s
c  este concentraţia în fază solidă;
unde:
s   

vcr  3,253 a  g 6 s  3 D [m/s] (3.74)

s   s
unde: a  ; s ;
s s  

g = 9,81 m/s2, ψ = 0.02 pentru d= 0,05 ÷ 0,10 mm;

 
vcr  9,813 D  4 w  t  0,4  [m/s] (3.75)
 

w = 1,346 ÷ 3,020 x10-2 cm/s; caz în care formula vitezei critice poate fi scrisă:

vcr  2,50.  .3,083 D [m/s] (3.76)

Viteza reală de circulaţie a tulburelii prin conducta de transport hidraulic:

q
v [m/s] (3.77)
S

q – debitul de transport [m3/s];

  D2
S – secţiunea transversală a conductei: S  [m2].
4
Se compară viteza critică rezultată din calcul cu viteza reală de circulaţie şi
se recomandă conducta cu diametrul care se încadrează în toate formulele fără a
125
depăşi cu mult vitezele critice. Calculul grosimii pereţilor conductelor va putea
aduce modificări, fără a afecta regimul de lucru al hidrotransportului.[ Haneş
N.2006]
Barajele de închidere a văii sunt dimensionate pentru preluarea eforturilor
rezultate, ca şi la diguri, din depunerile de steril şi volumul de apă prezent în iaz.
Acesta este un reazem în aval pentru treptele de înălţare a iazului ce se vor dezvolta
în amonte.
Caracteristicile geometrice ale barajului cuprind:
- lungimea coronamentului (100 – 300 m);
- lăţimea coronamentului în partea superioară (10 m);
- înălţimea (10 – 30 m);
- înclinarea taluzului în amonte ( 1:2,5);
- înclinarea taluzului exterior ( 1:3);
- încastrarea (2 m);
- se calculează volumul de anrocamente necesare construirii barajului de
închidere a văii.
Valorile din paranteză sunt pentru limitele cele mai frecvent întâlnite, dar au fost
construite baraje cu valori diferite de cele prezentate, mai ales privind lungimea şi
înălţimea.
Atât digurile cât şi barajele de închidere a văilor au în vedere:
- natura geologică a terenului de fundaţie;
- coronamentul să fie orizontal, iar la lungimi peste 150 m, se recomandă o
pantă egală cu 1/D ;
unde: D - diametrul conductei de alimentare cu tulbureală;
- regimul de curgere a apelor;
- să fie nedeversabile la orice regim de alimentare cu tulbureală şi de
precipitaţii;
- calitatea anrocamentelor, distanţa de la locul de extracţie şi baraj;
- mijloacele tehnice de execuţie.
Construcţiile hidrotehnice trebuie completate cu sisteme filtrante şi de drenaj, filtre
pe partea din amonte al barajului şi drenuri sub baraj şi sub corpul de înălţare din
steril grosier. Aceste construcţii suplimentare asigură creşterea stabilităţii digurilor
sau barajului.
Stabilitatea iazurilor. Pericolul de rupere a iazului poate fi determinată
de:
- debordarea tulburelii şi a apei meteorice peste dig pe una din laturile iazului,
insuficient înălţat;
- alunecarea unei părţi din dig cu expulzarea din iaz şi a unei părţi din
materialul tasat (mai ales unde conţinutul de
argilă este ridicat);
- scufundarea terenului (depozit de steril aşezat pe teren moale);
- efectul de subpresiune a apei – trebuie stabilită curba hidrostatică a apei
(dacă aceasta iese pe taluz, la acel nivel au loc puternice infiltraţii de apă).
Pentru determinarea stabilităţii haldelor:

126
  analize ale proprietăţilor solului şi ale materialului haldat, înainte şi după
depunere;
 încercări de forfecare;
 sensibilitatea (compararea rezistenţei materialului iniţial şi rezistenţa la
forfecare după haldare).
Creşterea stabilităţii se poate realiza prin drenarea terenului şi coborârea nivelului
apei sau prin reducerea înălţimii de înhaldare. Când este cazul trebuie acţionat
pentru îndepărtarea stratului de material vegetal care constituie suprafaţa de
alunecare.
Colectarea şi evacuarea apei. Apa rezultată după depunerea materialului
solid aflat în suspensie, este captată şi dirijată pentru epurare chimică, deversare în
cursul de apă din zonă sau este recirculată în instalaţia care a poluat-o în scopul
reducerii consumului de apă proaspătă. Amplasarea sistemului colector în teren
trebuie să satisfacă câteva condiţii:
o să favorizeze înălţarea depozitului;
o să fie la o distanţă cât mai mare de zonele de deversare a tulburelii;
o să nu permită trecerea materialului decantat.
Sunt mai multe sisteme de colectare a apei din iazurile de decantare:
- sonde inverse formate din tronsoane de ţeavă, prezentate schematic în figura
nr.2.60, cu înălţare odată cu cea a depozitului, pe porţiuni de 0,25 – 0,40 m;
Sondele inverse sunt amplasate în zona centrală a suprafeţei iazului, cu unul sau
mai multe puncte de colectare, dispuse de regulă longitudinal; accesul se face pe
pasarelă.
colectoare pe versant a căror înălţare se face prin blocarea ştuţurilor prin care se
făcea evacuarea apei înaintea ajungerii la cota de depunere.
- turnuri de evacuare din beton armat, construite înaintea începerii
depunerilor, până la cota finală şi prevăzute cu ferestre de preluare a apei,
care se obturează pe măsură ce depunerile au ajuns la cota acestora.

Apă limpede
200 - 300 mm

Mufă
143

Conductă
colectoare

127
 Fig.3.35 Sondă inversă

Canale deversoare de coastă, care funcţionează prin glisarea de plăci mobile

ce astupă deschiderea de pătrundere a apei limpezite pe măsura înălţării depozitului
de steril.
Sistemele de evacuare sunt prevăzute cu debitmetre pentru controlul cantităţii de
apă evacuată şi întocmirea bilanţului de ape.
Cantitatea de apă meteorică depinde de regimul pluviometric al regiunii, de
suprafaţa bazinului hidrografic de pe care apa se acumulează în iaz şi de durata de
evacuare a surplusului de apă ajunsă în iaz. Pentru limitarea debitului de apă din
precipitaţii se pot prevedea şanţuri de gardă şi de deviere a cursului văilor pe zona
de amplasament a iazului.

3.1.6.3.3.Calcule pentru proiectarea tehnologică a iazurilor de decantare.

Sterilul de flotaţie, cenuşa de termocentrală sau alte suspensii se
depozitează în iazul de decantare cu amplasament precizat prin cote geodezice sau
cu diferenţe de nivel faţă de incinta uzinei, termocentralei etc. Este preferabil ca
alimentarea cu tulbureală să se facă gravitaţional, dacă este posibil să se evite
utilizarea pompelor pentru transport.
Pentru realizarea proiectării tehnologice este necesar să se cunoască:
parametrii minimali ai materialului de depozitat: cantitatea de steril produsă zilnic,
numărul zilelor lucrătoare pe an, numărul de ani pentru care se intenţionează
stocarea etc.;
 suprafaţa disponibilă pentru amplasarea iazului sau înălţimea maximă
admisă pentru haldare ţinând seama de condiţiile geodinamice, de
seismicitate, de caracteristicile materialului privind umiditatea, coeficientul
de frecare intergranular, unghiul de taluz, numărul de trepte de înălţare sau
tipul de iaz ce se va construi din acest punct de vedere;
 date hidrotehnice şi hidrologice privind caracteristicile terenului de
amplasare, tipul de dig de amorsare sau de baraj de închidere, regimul
pluviometric şi de evacuare a apelor meteorice etc;
 sistemul preferat pentru controlul infiltraţiilor şi al parametrilor de
stabilitate pe parcursul exploatării iazului şi după încheierea activităţii;
 modul de utilizare a apei după decantarea sterilului (tratare chimică,
reciclare, deversare în cursuri naturale) şi instalaţiile aferente necesare.
Pe această bază de date se trece la calcule şi variante de soluţii pentru
reducerea la maxim a impactului de mediu pe care le produc aceste tipuri de
depozite de materiale sterile de granulometrie fină.
Cantitatea de steril care rezultă pe an:

Q  B  n [t/an] (3.78)

B – producţia zilnică de steril [t/zi]; n – numărul de zile lucrate pe an;

128
 Volumul de material solid ce trebuie stocat:

QN
V [m3] (3.79)
   v (1  m)

N – numărul de ani pentru care se exploatează iazul; δv – densitatea volumetrică a

sterilului ; η = 0,9 – 0,75; m = 0,5 – 0,38.
Funcţie de tipul de iaz ce se va construi pe perioada de exploatare, la cotele finale
acesta va avea o formă geometrică condiţionată de condiţiile de relief în care s-a
amplasat, de modul de înălţare, de unghiul de taluz, de înălţimea maximă.
Cunoscând volumul total şi variabilele de mai sus se stabileşte suprafaţa maximă
pe care o va afecta acest depozit, la care se vor face majorări funcţie de utilităţile
din imediata vecinătate.
Pentru cunoaşterea unor parametrii de exploatare ai iazului se fac
următoarele calcule:
Mărimea hidraulică :
g  d 2  s   [m/s]
Wh  ( ) (3.80)
18   
în care: g – acceleraţia gravitaţională [m/s2]; d – diametrul celei mai mici particule
care sedimentează sub acţiunea gravitaţiei [m]; η – vâscozitatea dinamică a
tulburelii [Nsm-2]; δs – densitatea sterilului [kg/m3]; Δ – densitatea apei [kg/m3].
Timpul de staţionare a apei în iaz:
H
T [ore] (3.81)
Wh
H – grosimea minimă a stratului de apă în zona sondei inverse [m];
Volumul minim al ecranului hidraulic al iazului:

Vmin  VH  T [m3] (3.82)

VH - debitul de tulbureală [m3/oră]:

VH =Va + Vs [m3/oră]; Va = B.n [m3/oră] (3.84)

B – cantitatea de steril rezultată din preparare [t/oră]; n - diluţia tulburelii (raportul

lichid/solid); Va – debitul de apă [m3/oră], iar debitul de solid [m3/oră], se
calculează în funcţie de densitatea în vrac, δv cu relaţia:

B [m3/oră]
Vs  (3.85)
v

Suprafaţa minimă a ecranului hidraulic :

129
 Smin= L l [m2] (3.86)

Suprafaţa echivalentă a iazului se consideră de formă dreptunghiulară, care

satisface relaţia : L = 3 . l;
α - unghiul mediu de depunere a sedimentului; latura mică a dreptunghiului
echivalent se determină cu relaţia:

2Vmin
l 3 [m] (3.87)
tg

Suprafaţa plajei :

Spl.= L1 . lpl [m2] ; (3.88)

L1 – lungimea plajei:

L1= L – 2.lpl – 2.lb (3.89)

lpl – lăţimea plajei:

hg
l pl  [m] (3.90)
tg

hg – înălţimea de gardă [m] ; lb – lăţimea minimă a digului sau barajului de

amorsare sau de înălţare [m];
Suprafaţa digului sau barajului :

Sdg = 2(L . lb +l.lb) [m2] (3.91)

Suprafaţa minimă a iazului :

SM = Smin + Spl + Sdg [m2] (3.92)

3.1.6.3.2. Dimensionarea tehnologică a transportului sterilului la iaz

stabileşte principalii parametrii ai instalaţiilor de alimentare a depozitului.
Diametrul conductei de alimentare a iazului:

4VH
D [m] (3.93)
3600    vt

vt – viteza de transport [m/s];

Diferenţa de nivel necesară transportului hidrogravitaţional:

130
 L    vt2
Hg  [m] (3.94)
2 g  D

L – lungimea conductei de transport [m] ;

λ – coeficientul rezistenţelor hidraulice la transportul tulburelii:
0.0018
  (0.03  )  t (3.95)
vt  D
δt – densitatea tulburelii:
n s
t  [t/m3] (3.96)
n 1
3.1.6.3.3. Dimensionarea instalaţiilor de evacuare a apei din iaz are în vedere apa
limpezită care rezultă de la separarea materialului solid (qi) la care se adaugă apa
meteorică provenită din ploi sau din topirea zăpezilor.
Volumul maxim de apă meteorică:

Vmax = ST . h . φ [m2] (3.97)

ST – suprafaţa totală de colectare a apelor meteorice (iazul de decantare plus

bazinul hidrografic de retenţie al cursurilor naturale din zona limitrofă depozitului
de steril);
h – înălţimea maximă a precipitaţiilor [m/zi]; φ – coeficient de scurgere;
Debitul de apă meteorică:
Vmax [m3/s]
qm  (3.98)
T  3600
Debitul maxim de apă evacuată:

qe = qi + qm [m3/s] (3.99)

Circumferinţa sondei inverse:

qe
b [m] (3.100)
0.62  h 2 gh
Diametrul sondei inverse :

b [m] (3.101)
D


Dacă din calcul rezultă un diametru mare pentru o singură sondă inversă, se
vor prevedea mai multe sonde dispuse longitudinal pe iaz, a căror diametre,
respectiv suprafaţă de evacuare, sunt echivalente cu a unei singure sonde de mari
dimensiuni şi care vor funcţiona în paralel.

131
 Conducta de preluare a apei evacuate trebuie să aibă secţiunea transversală
cel puţin egal cu cea a sondelor inverse active.
3.1.6.3.4. Recircularea apei tehnologice se face când din bilanţul de ape şi
analizele economice rezultă că este rentabilă o asemenea variantă de asigurare a
funcţionării instalaţiei tehnologice din punct de vedere al necesarului de apă. Apa
recuperată din iaz poate fi recircuitată integral sau o cotă parte prin care să se
reducă consumul de apă proaspătă. Dacă iazul este amplasat la o cotă inferioară
incintei uzinei este necesară construirea unei staţii de pompare a apei şi o conductă
de refulare.
Diametrul conductei de refulare:
4VR
D [m] (2.102)
3600    vt
Puterea de acţionare a pompei de refulare:
  g  H  Va
P  1.15  [Kw] (2.103)
1000 
Δ – densitatea apei, [kg/dm3]; Va - volumul de apă care se recirculează în uzină
pentru necesităţi tehnologice, [m3/oră]; η - randamentul agregatului de pompare,
[%];
Din cataloage se va alege o instalaţie de pompare care să asigure atât debitul de
recirculare necesar uzinei cât şi înălţimea de refulare. Numărul de agregate de
pompare şi modul de montare-funcţionare, se va stabili în funcţie de necesităţile
tehnologice ale uzinei.
3.1.6.3.5. Exploatarea şi întreţinerea iazurilor Pe întreaga perioadă a
exploatării iazului se fac observaţii privind deformaţiile terenului fundaţiei, ale
taluzului exterior, eventualele apariţii de crăpături. Supravegherea se face şi prin
măsurători: evaluarea curbei de depresie din baraj sau dig; nivelul pânzei de apă
subterană în zonele limitrofe depozitului; debitele de apă infiltrată; tasările
interioare şi exterioare a barajului sau digurilor iniţiale; poluarea zonei datorită
materialului depozitat.
Aparatura utilizată cuprinde: borne sau repere de tasare şi deformaţii;
debitmetre; pluviometre; mire gradate pentru nivelul apei, ş.a.
3.1.6.3.6. Dezafectarea şi conservarea depozitelor de steril La atingerea
cotei maxime proiectate pentru depunerea sterilului, se opreşte exploatarea iazului
şi se face dezafectarea de instalaţiile de transport şi cele auxiliare folosite pentru
dirijarea înălţării şi controlul comportării privind stabilitatea. După caz, se execută
lucrări de reamenajare a digurilor, suprafaţa superioară şi taluzul exterior se
acoperă cu un strat de pământ vegetal, se înierbează, se fac plantări de arbori sau
arbuşti care se adaptează la condiţiile pedoclimatice. Periodic se verifică sistemul
de drenare şi deformaţiile coronamentului iazului, în scopul depistării eventualelor
zone de instabilitate.[ Florea N. M. 1996, Haneş N.2006, Lazăr M.2001]

3.2. Hidrociclonarea

132
 Rolul deosebit pe care-l joacă hidrocicloanele în industrie derivă din
multilateralitatea utilizării lor, putând fi folosite ca aparate de clasare, îngroşare, la
deşlamarea tulburelilor şi în sfârşit ca aparate de concentrare.
Un asemenea aparat (fig.3.36) constă dintr-o parte cilindrică (3) care se
continuă cu o parte conică (6) destul de lungă, din cauza conicităţii reduse, unghiul
la vârf ia valori în gama 10 ÷ 750 dar tipurile curent utilizate în operaţii de
îngroşare au unghiul la vârf α cuprins între
20 şi 300. Partea cilindrică este prevăzută cu
un racord (4) prin care se introduce
tulbureala sub o presiune de 0,5 ÷ 3,5 atm.

Fig. 3.36. Hidrociclonul

Racordul este astfel dispus încât tulbureala

din alimentare să intre tangenţial în aparat
ceea ce conduce la apariţia unui curent
turbionar dirijat de sus în jos, în care
particulele mai mari sau mai grele sunt
antrenate şi proiectate către periferia aparatului de forţele centrifuge care iau
naştere datorită curentului rotitor. În acelaşi timp ia naştere în partea centrală a
hidrociclonului un alt curent turbionar ascendent care antrenează particulele fine
respectiv uşoare şi o mare parte din apa alimentată în aparat. Particulele grobe se
evacuează pe la vârful conului prin duza (9), formând produsul îngroşat în timp
ce particulele fine părăsesc aparatul printr-un tub de sifonare (5) şi o cameră de
evacuare (8), formând produsul suprascurgere care conţine materialul fin. Viteza
curentului de material în suspensie din tubul de alimentare variază în limitele 3
÷ 9 m·s-1 şi condiţionează dimensiunea de separare. [Sârbu R. 1993]
Forţele centrifuge care acţionează asupra particulelor solide ce trec prin
hidrociclon sunt de câteva sute de ori mai mari decât forţele gravitaţionale, fapt
ce are o importanţă hotărâtoare la prelucrarea tulburelilor cu conţinut mare de
material fin, pentru care metodele gravitaţionale sunt ineficace. Cele expuse se
explică prin faptul că pe măsură ce se micşorează mărimea particulelor
materiale, influenţa forţelor gravitaţionale se micşorează proporţional cu
micşorarea masei acestora şi anume cu puterea a treia a dimensiunii particulelor
(Rel. 3.16) în timp ce influenţa perturbantă a rezistenţei hidrodinamice şi a
vâscozităţii mediului se micşorează numai cu puterea a întâia a dimensiunii
particulelor (Rel. 3.14). De aici rezultă şi domeniul granulometric de folosire a
hidrocicloanelor (fig. 3.1), la suprapesiuni în alimentare de 0,35 ÷ 8 bar.
Avantajele principale ale hidrocicloanelor sunt:
a)-are dimensiuni mici în raport cu capacitatea de prelucrare;

133
b)-simplitate constructivă, fără piese în mişcare, cost mic de investiţie.
Dintre dezavantaje amintim:
a)-cost de exploatare relativ ridicat în special datorită consumului de energie la
pompare;
b)-vitezele mari de circulaţie în interiorul hidrociclonului produc eroziunea
pereţilor şi duzelor de evacuare.
Eficienţa hidrocicloanelor se măreşte prin micşorarea diametrului şi asocierea
în baterii a mai multor hidrocicloane pe care suspensia le parcurge în paralel
sau, după caz, în serie.
Mişcarea de rotaţie a fluidului şi deplasarea acestuia dinspre periferie înspre
centrul aparatului şi în direcţie longitudinală de-a lungul axei se datorează
faptului că alimentarea se face tangenţial, iar evacuarea produselor finite se face
prin două orificii plasate central faţă de axa de simetrie a hidrociclonului.
La o funcţionare normală, suma presiunilor statice şi dinamice pe orice rază de
rotaţie a fluidului în interiorul hidrociclonului are o valoare constantă. Astfel în
timp ce presiunea dinamică creşte dinspre periferie înspre axă, presiunea statică
se micşorează corespunzător şi este în funcţie de viteza de rotaţie a curentului.
Creşterea vitezei de rotaţie pe măsura micşorării razei implică creşterea
corespunzătoare a presiunii dinamice înregistrându-se valori atât de mari încât
se produce o ruptură a fluidului, formându-se de-a lungul axei o coloană de aer,
care se menţine şi atunci când unul din orificii este obturat iar celălalt comunică
cu atmosfera.
Variaţia parametrilor hidrodinamici ai hidrociclonului în funcţie de rază este
ilustrată în figura 3.37. [Sârbu R. 1993]

Fig. 3.37. Dependenţa parametrilor de

raza de rotaţie a fluidului

Tulbureala alimentată prin conducta

amplasată tangenţial faţă de corpul
aparatului, lovindu-se de peretele înclinat
al acestuia se revarsă sub forma unui strat
subţire, realizându-se de-a lungul peretelui
un curent elicoidal descendent purtător de
particule grobe. Acest curent părăseşte
aparatul numai parţial deoarece cea mai

134
mare parte a curentului, pe măsura apropierii de orificiul de evacuare al clasei
grosiere, îşi schimbă sensul de curgere şi se ridică sub forma unui curent rotativ
ascendent, părăsind ciclonul prin conducta de sifonare împreună cu fracţia fină
de material, (Fig.3.36).

Fig. 3.38. Schema circulaţiei curenţilor de

fluid în hidrociclon

Într-un punct oarecare câmpul de viteză al

curentului de fluid în hidrociclon se prezintă
simplificat prin trei componente: tangenţială
ut îndreptată perpendicular pe raza de
rotaţie, radială ur îndreptată de-a lungul
razei şi verticală uz îndreptată de-a lungul
axei.
Direcţia de mişcare a particulei minerale
este dată deci, de rezultanta celor trei
componente.
Considerând viteza tangenţială la peretele părţii cilindrice de rază r2 (fig. 3.38)
ut2, atunci pentru o rază ri viteza uti va putea fi calculată cu relaţia:

uti r2
= (3.104)
ut 2 ri

Neglijând vâscozitatea şi contracţia, viteza suspensiei care intră în hidrociclon,

conform teoremei lui Torricelli [Sârbu R. 1993] este dată de relaţia:

ut2 = 3,214 2 gH (3.105)

În care H este suprapresiunea la alimentare în atm.

135
Expresia care stabileşte legătura funcţională ce există între componenta
tangenţială a vitezei fluidului uti şi raza de rotaţie ri este:
ri
1  ln
u r r1
uti = t 2 2 · (3.106)
ri r
1  ln 2
r1
în care:
- r1 este raza tubului de sifonare (fig.3.38);
- r2 – raza hidrociclonului în dreptul tubului de alimentare;
- ut2 – viteza curentului de tulbureală la intrarea în hidrociclon.
Analizând diagrama suprapusă peste secţiunea hidrociclonului (fig.3.38)
observăm variaţia componentei verticale a curentului de fluid la diferite înălţimi
coaxiale hi şi anume aceasta creşte treptat de la pereţi înspre axa aparatului
schimbându-şi sensul de la valori pozitive la valori negative trecând prin
valoarea 0 aproximativ la jumătatea razelor diferitelor secţiuni orizontale,
aplicate la diferite nivele.
Linia întreruptă uneşte punctele în care viteza verticală cu direcţia
descendentă uz=0. Între suprafaţa imaginară care reprezintă locul geometric al
punctelor în care se produce schimbarea direcţiei de curgere şi peretele conului,
suspensia circulă în spirală în direcţie descendentă, către orificiul de evacuare.
În spaţiul dintre suprafaţa menţionată şi coloana de aer, toată suspensia circulă
în direcţie ascendentă, către orificiul de suprascurgere. Această suprafaţă poate
fi considerată ca o limită de separare, particulele care având dimensiunea egală
cu dimensiunea de separare şi care rotindu-se în acest interval, pot trece cu
aceeaşi probabilitate în suprascurgere sau în îngroşat.
Se apreciază că viteza periferică vt2, a particulelor minerale pentru cazul
limită în care viteza fluidului purtător este egală cu viteza particulei, ut2 = vt2, în
partea cilindrică este de 10 ÷ 20 ori mai mare decât componenta verticală,
generată de gravitaţie şi de numai 2 ori în partea conică a hidrociclonului.
Variaţia componentei radiale a vitezei curentului în hidrociclon a fost
pusă în evidenţă de Tarjan, considerând că deplasarea curentului se face de la
periferie înspre centru de-a lungul razei, cu o viteză constantă pe înălţimea hi a
fiecărei secţiuni coaxiale, existând relaţia:

Q d 2u
Ur = = a t2 (3.107)
2 ri hi 8ri hi

136
 d a2
admiţând că: Q = ut2,
4
În care Q este debitul de alimentare al hidrociclonului;
hi – înălţimea secţiunii coaxiale de rază ri (fig. 3.38) dată de relaţia:

r2  r1
hi= +da (3.108)

tg
2

unde: α este unghiul la vârf al hidrociclonului;

da – diametrul tubului de alimentare.
Dintre parametrii tehnologici ai hidrocicloanelor folosite în procesele de
epurare (îngroşare la înălţarea digurilor iazurilor sau chiar limpezirea)
interesează cel mai mult dimensiunea de separare. Relaţia teoretică a acesteia,
după D'Alambert, rezultă din condiţia de echilibru în direcţie radială a forţei
centrifuge condiţionată de vt2 şi forţa de rezistenţă a mediului în domeniul
laminar de curgere Stokes, condiţionată de viteza radială vr, sau Fc0 = Rs.
Aceasta se poate scrie sub forma:
d 3 v ti2
(δ-Δt) = 3 π ηst d vr (3.109)
6 ri

În care Δt este densitatea tulburelii sau a influentului;

- ηst- vâscozitatea dinamică a tulburelii de concentraţie în fază solidă cv
care se calculează cu relaţia:
1
 st   (3.110)
1  cv 25
Din egalitatea (2.116) rezultă dimensiunea de separare sau de partaj, dp:

3 Q st
dp 
hi    t 
(3.111)
vti
Relaţia (3.111) este teoretică deoarece nu ţine cont de ansamblul forţelor
care acţionează concomitent asupra particulei minerale fapt pentru care
literatura de specialitate recomandă o serie de relaţii empirice mai mult sau mai
puţin sigure şi generale.
Presiunea dinamică în hidrociclon se calculează cu relaţia:
137
 u ti  T
2

Pdi  (3.112)
2

În cazul în care se doreşte verificarea dimensiunii de separare realizate

de hidrociclon în realitate, una din cele mai uzuale metode este cea
recomandată de Huber Panu [Crăescu I., Krausz S., Sârbu R., Constantin
D., Hanes N.1982, Sârbu R. 1993] şi care constă în analizarea granulometrică a
unor probe din alimentarea şi produsele hidrociclonării şi transpunerea
rezultatelor într-o diagramă şi anume: curba refuzurilor cumulate ale
alimentării, Ra; curba refuzurilor cumulate ale suprascurgerii, (trecerii), Rs şi
curba trecerilor cumulate ale Fig. 3.39. Determinarea
îngroşatului, (refuzului),Tî, dimensiunii de separare pe baza
(fig.3.39). analizelor granulometrice (metoda
Huber Panu)

Punctul de intersecţie dintre

Rs şi Tî proiectat pe abscisa
dimensiunilor ne indică chiar
dimensiunea de separare dp
realizată. Ridicând o verticală prin
punctul de intersecţie dintre curbele
amintite, vom intersecta curba
alimentării Ra şi corespunzător
acestui punct vom citi în ordonată
procentul de refuz la acea
dimensiune. Astfel conţinutul de
material cu dimensiuni mai mici
decât dp din alimentare, a, se află prin scăderea acestui procent din 100. În mod
analog se determină conţinuturile de material mărunt din suprascurgere şi
îngroşat, c respectiv b.
Un exemplu de calcul se prezintă în continuare pentru care datele
de analiză sunt trecute în tabelul 3.7.
O altă metodă la fel de precisă care permite determinarea pe lângă dimensiunea
de separare şi a selectivităţii procesului de separare este cea denumită Tromp-
Terra, adoptată de la operaţiile de concentrare [18] şi care se bazează pe
analizele de site ale alimentării şi produselor hidrociclonării şi calculul cifrei de
dispersie[58]
Ecartul probabil, ca măsură a selectivităţii, este semidiferenţa dimensiunilor
corespunzătoare cifrelor de dispersie de 25 şi 75 % iar dimensiunea de separare

138
este media aritmetică a celor două dimensiuni amintite (tabelul nr. 2.8 şi figura
2.65).

d 25  d 75 d  d 75
Ep = şi dp = 25 (3.113)
2 2

Din diagrama (2.65) se pot determina conţinuturile de material mărunt –dp din
alimentare (a = 100-x), din refuz sau îngroşat (b = y) şi din trecere sau
suprascurgere (c = 100-y) cu care se determină indicii de clasare, v, m, s şi η
[18]

ab ab c a  b 100  c

v= ·100; m= · ·100; s= · ·100;
cb cb a c  b 100  a

η = m-s. (3.114)

139
 Tabelul 3.7.
Refuzuri cumulate din: Treceri
Refuzuri parţiale pe site din: %
Clasa % cumulate
granulometrica din refuz
alimentare trecere refuz alimentare trecere
mm 100-Σqî
qa % qt % qr % Σqa % Σqt %
%
+ 0,63 0 0 0 0 0 100,00
0,63 – 0,25 16,66 0 34,67 16,66 0 65,33
0,25 – 0,16 10,67 1,99 33,34 27,33 1,99 31,99
0,16 – 0,08 19,33 4,67 27,33 46,66 6,66 4,66
0,08 – 0,00 53,34 93,34 4,66 100,00 100,00 0
Total 100 100 100

7
În care v este extracţia în greutate de
material anhidru din trecere, %;
-m- extracţia de material mărunt
(–dp) din trecere, %;
-s- extracţia de material grosier
(+dp) din trecere, %;
-η- randamentul clasării, %.

Figura 3.40. Determinarea

ecartului probabil şi a dimensiunii de
separare

7
7
 Date de analiză şi modul de calcul al ecartului probabil

Tabelul 3.8
Date de analiză Alimntar Cifra de dispersie
Clasa Media qr vr ea
granulom alimen qt vt , recompus
Tt %
Clasei
tare
trecere refuz ,% 100 (5) (6)
mm 100 ă Tr %
mm qt % qr % % (7 )
qa % (5) + (6) (7 )
+ 0,63 0,70 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00 / /
0,63 – 34,6
0,44 16,66 0,00 0,00 15,90 15,90 0.00 100.00
0,25 7
0,25 – 33,3
0,20 10,67 1,99 1,08 15,29 16,37 6.55 93.40
0,16 4
0,16 – 27,3
0,12 19,33 4,67 2,53 12,54 15,07 16.78 83.21
0,08 3
0,08 –
0,04 53,34 93,34 4,66 50,52 2,14 52,66 95.93 4.06
0,00
Ordonat Ordonat
Total 100 100 100 54.13 45.87 100 a a curbei
curbeiTt Tr

172
 În scopul îmbunătăţirii randamentelor de clasare, în tehnica hidrociclonării
au apărut noi aparate, care păstrând principiul de funcţionare al hidrocicloanelor
convenţionale, prin adăugarea unor repere noi fie că realizează trei produse de
clasare fie dau o mai bună acurateţe oeraţiei de clasare hidraulică în câmp
centrifugal.[Sârbu R. 1993, 2006]

Fig. 3.41 Hidrociclon cu curent adiţional de

apă

Hidrociclonul cu curent adiţional de apă

(fig. 3.42) se compune dintr-o parte cilindrică
relativ înaltă (1) , în care tulbureala brută se
alimentează prin intermediul unui tub de
alimentare amplasat tangenţial (2) .
La partea inferioară a părţii cilindrice se
află dispuse nişte conuri concentrice (3) alimentate
tangenţial cu un curent adiţional de apă prin ştuţurile
(4) dispuse la nivelul interspaţiilor dintre conurile
amintite .
Fig. 3.42 Principiul de funcţionare
În momentul pătrunderii curentului rotativ
descendent în zona conurilor concentrice, numită
zonă de spălare, curentul rotativ de apă adiţională se
interferează cu acesta determinând:
-O creştere a vitezei tangenţiale de deplasare a particulelor , fapt ce
determină şi o mărire a forţei centrifuge ;

-O creştere a diluţiei care implică spălarea particulelor fine prinse în

stratul de material centrifugat şi o restratificare mai aerisită a materialului în
funcţie de dimensiuni ;

173
 Împingerea tulburelii conţinând particule de dimensiuni mici spre axa
hidrociclonului , fenomen favorizat şi de forma conică a elementelor din zona de
spălare.

Curentul de tulbureală , conţinând în preponderenţă particule fine ,

întâlneşte în ascensiunea sa un con deflector (7) , reglabil pe verticală cu ajutorul
tijei filetate (9) , prin intermediul căreia se poate regla debitul de suprascurgere şi
implicit dimensiunea de separare . Curentul ascendent de tulbureală este obligat să
se înfăşoare pe suprafaţa laterală a acestui con şi interferându-se cu partea centrală
a curentului principal de tulbureală, în care deja s-a produs o relativă stratificare ,
preia o mare parte din particulele fine şi le canalizează spre tubul de sifonare (8) .
Tulbureala conţinând cu preponderenţă particule cu dimensiuni mari îşi continuă
mişcarea descendentă ajungând în partea cilindrică inferioară (5) mai mare în
diametru dar mai mică în înălţime, continuată cu o parte conică (6), elemente care
se pot asimila atât în construcţie cât şi în funcţionare cu un hidrociclon clasic.
Ruptura de rază introdusă de partea cilindrică inferioară determină o
nouă restratificare şi reordonare a materialului pe dimensiuni având ca efect final o
micşorare a cantităţii de subgranulaţie şi implicit o creştere a randamentelor de
clasare .
În apropierea vârfului conului o parte din curentul descendent al
suspensiei îşi schimbă direcţia de circulaţie formându-se un curent elicoidal
ascendent care se suprapune peste curentul ascendent din zona de spălare.
În plus, faţă de avantajele hidrociclonului convenţional, hidrociclonul cu
curent adiţional de apă permite adoptarea de simple şi flexibile căi de control ale
procesului de clasare, se pretează la operaţii de automatizare şi dă o acurateţe
clasării, în conformitate cu cerinţele ingineriei moderne de procesare a resurselor
minerale.
Dezavantajele constând în construcţia mai complicată, consum
suplimentar de apă, sunt compensate de rezultatele deosebite obţinute prin
utilizarea aparatului.[Sârbu R. 2006]

174
 3.3. Flotaţia

3.3.1. Generalităţi

În practica tratării apelor reziduale, flotaţia apare ca o operaţie cu de sine

stătătoare.
Flotaţia poate fi considerată un procedeu opus decantării, prin care se
elimină substanţele mai uşoare decât apa (uleiuri, grăsimi, solvenţi, suspensii etc.).
Ridicarea la suprafaţă a acestor impurităţi poate fi accelerată prin introducere de aer
fin pulverizat, cu sau fără agenţi chimici de flotaţie.
În acest caz este vorba de aşa-numita flotaţie naturală iar operaţia are loc în
separatoare de grăsimi sau bazinele de flotaţie, amplasate după denisipatoare, dacă
reţeaua de canalizare a fost construită în sistem unitar, şi după grătare, când lipseşte
denisipatorul [Robescu D., Robescu Di., Szalbocs L., Constantinescu I.2000].
Pentru epurarea apelor uzate, flotaţia este utilizată în special pentru apele provenite
din industria petrolieră, minieră, alimentară, dar mai ales când apele trebuie să fie
tratate biologic. [Diaconescu, V., Obrogea, P.1974, Dima M. 1980, Dima M.,
Meglei V., Dima B., Badea C. 2002, Ionescu N, Marinescu D.1980, Toth L., Sârbu
R.2005]
Flotaţia cu aer mai poate fi utilizată însă şi la îndepărtarea din ape a
particulelor solide de dimensiuni fine şi foarte fine, care pot adera la bulele de aer,
fiind astfel transportate la suprafaţa apei. În acest caz, flotaţia devine un proces
fizico-chimic mai complex, întrucât trebuie asigurată hidrofobizarea suprafeţei
particulelor pentru a facilita adeziunea acestora la bulele de aer şi transportul la
suprafaţa apei.
Flotaţia cu aer este deci un proces fizic bazat pe diferenţa dintre
proprietăţile superficiale ale particulelor solide existente în faza lichidă, pe
adeziunea la bulele de aer şi transportul acestora la suprafaţa apei.
Gradul de hidrofobizare al particulelor solide cât şi dimensiunea şi
stabilitatea bulelor de gaz se asigură prin dozarea unor reactivi chimici specifici
procesului, denumiţi agenţi de flotaţie. Flotaţia în acest caz se desfăşoară în utilaje
speciale denumite celule (sau tancuri) de flotaţie iar aerarea acestora se poate
realiza prin mai multe modalităţi:
- insuflarea de aer în timp ce lichidul este sub presiune urmat de
desfăşurarea flotaţiei propriu-zise la presiune normală (flotaţie cu aer dizolvat);
- aerarea la presiune atmosferică (flotaţia cu aer barbotat);
- saturarea cu aer a apei reziduale la presiune atmosferică, urmată de crearea
unui vacuum la suprafaţa lichidului, ceea ce asigură degajarea spre suprafaţă a
aerului dizolvat (flotaţie sub vid sau flotaţie hipobarică).

175
 Ridicarea particulelor de către bulele de aer este rezultatul asocierii lor
reciproce. Această asociere are loc fie prin incorporarea de bule de aer în interiorul
particulelor floculate (cu structură afânată) fie prin aderenţa particulelor insolubile
la suprafaţa bulei de gaz.(fig. 3.43) [Baciu Dorina.2001]

Fig. 3.43. Realizarea flotaţiei suspensiilor cu bule de aer fine

a – formarea bulelor de aer pe suprafaţa particulei; b – ciocnirea bulei
ascendente cu particula; c – intrarea bulelor ascendente în interiorul unei flocule; d
- formarea bulelor de aer în interiorul floculelor.

Mărimea forţelor de adeziune a particulelor la bulele de gaz este dată de

gradul de hidrofobie al suprafeţelor particulelor, deci de prezenţa şi eficienţa
acţiunii reactivilor colectori care acţionează la suprafaţa particulelor în sensul
creşterii hidrofobiei acestora. [Krausz S., Ilie P.2001]
În practică, pentru separarea prin flotaţie cu aer nu este suficientă doar
ridicarea particulelor de impurităţi la suprafaţa apei şi formarea unei spume
suficient de stabile, capabilă să incorporeze particulele respective; stabilitatea
bulelor de aer şi uniformizarea dimensiunii acestora este asigurată de o altă
categorie de reactivi denumită spumanţi. [Krausz S., Ilie P.2001] Aceştia sunt
substanţe tensioactive care acţionează la interfaţa lichid-gaz, în sensul scăderii
tensiunii superficiale, caz în care asigură o suprafaţă de separare lichid-gaz cât mai
mare. Astfel de substanţe pot fi chiar unii constituenţi ai apelor uzate. Capacitate de
spumare pronunţată posedă de exemplu, apele uzate din industria celulozei, cele de
la prelucrarea proteinelor, din unele industrii fermentative, din industria textilă, din
unele procese din industria de sinteză organică, etc.
Ca şi în bazinele de decantare şi cele de flotaţie pot fi cu secţiune
orizontală, rectangulară sau circulară. Şi în cazul flotaţiei se adoptă măsuri pentru
reducerea la minim a turbulenţei în zona de separare. Datorită vitezelor
ascensionale mari a bulelor de gaz la care au aderat particulele flotabile, timpii de
retenţie în instalaţiile de flotaţie sunt mai mici decât în decantoare, fiind de ordinul

176
de mărime ai celor de la denisipatoare [Robescu D., Robescu Di., Szalbocs L.,
Constantinescu I. 2002]

3.3.1. Fazele participante în procesul de flotaţie

Mediul de flotaţie este format din particule solide, apă şi aer. Procesul de
flotaţie este rezultatul fenomenelor ce decurg la interfaţa fazelor solidă, lichidă şi
gazoasă.
Însuşirile fiecărei din aceste faze influenţează rezultatul procesului de
flotaţie.
Faza lichidă este o soluţie apoasă foarte diluată. Procesele de aderare,
însuşirile fizico-chimice ale suprafeţei impurităţilor şi ale reactivilor folosiţi sunt în
strânsă legătură cu însuşirile apei.
Moleculele apei acţionează cu alte molecule precum şi între ele. Apa pură
are o conductivitate la 25 oC de numai 6,2·10-6 -1/m-1. Datorită acestui fapt multe
impurităţi sub influenţa dipolilor apei se dizolvă, disociază în ioni şi se hidratează
[Krausz S., Ilie P.2001]
La dizolvarea unor substanţe, energia de hidratare este mai mare decât
energia reţelei impurităţilor fapt ce conduce la trecerea în soluţie a ionilor
componenţi ai reţelei. Formarea învelişului de hidraţi în jurul moleculei este
determinat de polarizabilitatea ei. Moleculele polare se hidratează pe când cele
apolare au o hidratare redusă
Moleculele ce conţin grupe polare şi apolare (heteropolare) se hidratează în
mod diferit.
Hidratarea este un proces exotermic, cantitatea de căldură degajată
caracterizând lucrul mecanic de umectare şi tăria de fixare a apei la suprafaţa
impurităţilor
Particulele solide se dizolvă atunci când energia de hidratare depăşeşte
energia reţelei cristaline.
Viteza de dizolvare este în funcţie de natura solidului, temperatură,
intensitatea agitării, suprafaţa specifică şi compoziţia ionică a apei.
Moleculele apei disociază în soluţie formând ioni H+ (cationi) şi OH-
(anioni). I=[H+][OH-], produsul ionic al apei este de 10-14 la temperatura t = 22C.
Logaritmul negativ al concentraţiei ionilor de hidrogen se numeşte pH –
valoare ce are o deosebită însemnătate în procesul de epurare prin flotaţie.
Particulele solide cu acţiune specifică sunt în primul rând cele ce determină
pH-ul, care trebuie în mod riguros controlat.
Pe lângă solide, în apă se solubilizează gaze în conformitate cu legea lui
Henry, respectiv proporţional cu presiunea parţială a gazului asupra lichidului.
Gazul dizolvat în apă totdeauna tinde să atingă echilibrul corespunzător
presiunii sale parţiale, adică pentru apa în contact cu atmosfera – cu presiunea

177
parţială a gazului în atmosferă. Procesele de dizolvare şi absorbţie a gazelor de
către apă decurg lent. Ca să ajungă la echilibru cu presiunea sa parţială în
atmosferă, conţinutului de gaze în apă îi trebuie un timp determinat, durată ce poate
fi scurtată prin agitare. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru procesul de
epurare prin flotaţie.
Particulele de impurităţi. Comportarea impurităţilor în procesul de flotaţie
este determinată de structura şi natura lor, impurităţile având proprietăţi fizico-
chimice diferite.
Asupra însuşirilor de flotaţie a impurităţilor o influenţă deosebită o are
udabilitatea acestora.
În mediul de flotaţie putem întâlni diferite tipuri de impurităţi.
O categorie de impurităţi este reprezentată de suspensii. Suspensia este un
sistem format din particule solide de dimensiuni foarte mici care se găsesc în
echilibru într-un fluid.
În suspensii în apă, suprafeţele solidelor tind să aibă o sarcină electrică.
Bineînţeles că există o neutralitate electrică generală şi astfel sarcina de suprafaţă
este echilibrată de o sarcină cu valoare egală şi de semn contrar, asemănător ionilor
în soluţie. Însă sarcina pe fiecare particulă tinde să menţină particulele mici
separate, astfel că ele nu se unesc pentru a forma particulele mai mari şi nici nu
sedimentează [Toth L. 2005].
Altă natură de impurităţi sunt reprezentate de emulsii. Emulsia este un
amestec constituit din două faze lichide, dintre care una este continuă (mediu de
dispersie), iar cealaltă este formată din picături foarte fine (faza dispersă).
Emulsiile sunt un caz particular al sistemelor heterogene în care au loc
totalitatea fenomenelor caracteristice sistemelor heterogene lichide.
Ele au drept caracteristică dispersia foarte fină a picăturilor, diametrul
acestora atingând valori de 10-4 şi 10-5 mm. Această dispersare are drept efect o
creştere extrem de rapidă a ariei de contact între cele două lichide fapt ilustrat în
tabelul 3.9. [Krausz S., Ilie P.2001].
Creşterea ariei de contact între două lichide
Tabelul 3.9.
Diametrul picăturii Suprafaţă de contact
Å μm X103 [m2/kg]
100000 10 0.6
10000 1 6
1000 0,1 60
100 0,01 600

Atunci când lucrul mecanic sub formă de energie de agitaţie este necesar
pentru a dispersa două lichide, Bancroft numeşte sistemul (macro) emulsie; când
lucrul mecanic are origine chimică, Schulman numeşte sistemul microemulsii [Toth
L. 2005].

178
 O caracteristică importantă a microemulsiilor este extraordinara lor stabilitate.
Separarea lor nu se produce nici la o acceleraţie de 100·g.
Emulsiile se pot clasifica după diametrul particulei (picăturii) şi după natura
fazelor.
Primul criteriu se bazează pe mărimea particulelor de fază dispersă, luându-
se ca referinţă diametrul lor. Prince identifică 3 clase de sisteme heterogene, şi
anume:
- macroemulsii, cu diametrul mai mare de 2 000 Å;
- microemulsii, cu diametrul particulelor cuprins între 150 – 2000 Å
- soluţii micelare, cu diametrul egal sau mai mic de 150 Å
Tot pe baza mărimii particulelor, mai precis după modul în care faza
dispersă realizează anumite distribuţii de mărimi de particule, se deosebesc:
- emulsii monodisperse, în care majoritatea picăturilor posedă diametre de
particule situate într-un interval îngust;
- emulsii heterodisperse, în care distribuţia de mărimi este largă şi se pot
întâlni unul sau mai multe maxime.
Al doilea criteriu are în vedere natura celor două faze implicate în sistemul
heterogen.
Aproape în majoritatea cazurilor, una din faze este apoasă, aşa încât se
deosebesc:
- emulsii în care faza dispersată este o substanţă organică, iar mediul de
dispersie - apa (emulsii tip ulei/apă sau pe scurt u/a);
- emulsii în care faza dispersată este apa sau o soluţie apoasă, iar mediul de
dispersie este format din substanţe de natura organică (emulsii tip apă/ulei sau a/u).
Faza gazoasă. Aerul constituie parte componentă a procesului de flotaţie.
Ştiind că procentual compoziţia aerului este de: nitrogen 78,0 %; oxigen 20,9 %;
argon 0,93 %; CO2 0,03 % şi alte gaze 0,14 %, din aceasta în apă se dizolvă
nitrogenul 40,1 %, oxigenul 46,83 %, CO2 10,4 % iar celelalte gaze 2,67 % la
prima dizolvare. [Ciocan V., Traistă E, Podariu M. 2000, Krausz S., Ilie P.2001]
Având în vedere că oxigenul este componentul cel mai reactiv din faza
gazoasă, creşterea conţinutului său în aerul degajat din apă intensifică procesul de
oxidare, favorabil epurării apelor uzate.
Solubilitatea aerului este în funcţie de presiunea parţială, temperatură şi
concentraţia din soluţie a altor componente. După legea lui Henry: q = k p, în care
(vezi relaţia (1.13), CapI)
p– presiunea parţială a aerului din bulă
k – constanta lui Henry, reprezentând cantitatea de gaz dizolvată la 1 litru de lichid
la o anumită temperatură şi presiune normală, a cărei valoare depinde de
proprietăţile lichidului.
q – cantitatea de aer dizolvat în faza lichidă.
Presiunea în bulă se mai poate determina şi din relaţia: [Krausz S., Ilie
P.2001]

179
 2 l g
P  P1  (3.115)
R
în care : P1 este presiunea în lichidul ce înconjoară bula;
σl-g – tensiunea superficială la interfaţa lichid-gaz;
R – raza bulei,
2 l  g
R (3.116)
P  P1
unde P – P1 este diferenţa de presiune.
Din relaţia de mai sus rezultă că pentru formarea de bule cât mai mici este
necesară reducerea tensiunii superficiale la interfaţa aer-lichid (σl-g) şi / sau
creşterea diferenţei de presiune P – P1. Bulele de aer din apa reziduală au un înveliş
de molecule, determinat de reţinerea de către părţile polare ale reactivului spumant.
Acest înveliş este elastic şi stabil mecanic, în special când în apa reziduală se
găsesc substanţe tensioactive. În interiorul bulei se creează un excedent de presiune
[Krausz S., Ilie P.2001, Robescu D., Robescu Di., Szalbocs L., Constantinescu
I.2000].
1 1 
P   l  g    (3.117)
 R1 R2 

unde: R1 şi R2 sunt raze principale ale curburii măsurate pe două direcţii

perpendiculare ale bulei (pentru bule care nu îşi păstrează forma sferică).
La ciocnirea a două bule de aer cu razele r1 şi r2, pelicula de lichid dintre ele
intră sub excedent de presiune şi dacă ea nu suportă această presiune, bulele se vor
contopi.
Posibilitatea coalescenţei bulelor depinde de diferenţa presiunilor din ele.
Probabilitatea contopirii bulelor de acelaşi diametru este mică, de aceea în
procesul de flotaţie încercăm să asigurăm ca majoritatea bulelor să aibă
aproximativ acelaşi diametru.
Pe considerentul că impurităţile de orice natură se comportă ca solidele în
procesul elementar de flotaţie în continuare se vor prezenta aspecte legate de
procesul de flotaţie al acestora.

3.3.2. Fenomene la interfeţe în procesul de flotaţie

Analiza caracteristicilor celor trei faze participante în procesul de flotaţie

trebuie extinsă şi asupra fenomenelor ce se petrec la contactul dintre acestea, care
determină formarea a trei interfeţe: cea dintre bulele de gaz şi soluţia apoasă sau
interfaţa lichid-gaz; cea dintre particulele solide şi soluţia apoasă sau interfaţa
solid-lichid; cea dintre faza gazoasă şi suprafaţa solidelor, sau interfaţa solid-gaz.
Aceste trei interfeţe reprezintă mediul de desfăşurare a tuturor fenomenelor
care duc în final la separarea particulelor prin flotaţie.

180
 Proprietăţile suprafeţelor de separare diferă de cele ale fazelor în contact;
acest lucru se datorează condiţiilor diferite de existenţă a moleculelor ce compun
faza respectivă. Astfel, în interiorul oricărei faze, moleculele componente atrag şi
sunt atrase uniform de cele învecinate, rezultanta acestor interacţiuni fiind nulă;
cele din stratul superficial însă, fiind mai slab atrase de moleculele din faza cu care
are loc contactul, manifestă o tendinţă de apropiere între ele, mai mare decât cea
dintre moleculele din interiorul fazei. Ca urmare, rezultanta acestor interacţiuni este
diferită de zero, ea având o anumită valoare determinată evident de coeziunea
existentă între moleculele celor două faze ce vin în contact.
În consecinţă, moleculele din stratul superficial se vor caracteriza printr-o
energie excedentară - în comparaţie cu energia moleculelor din interiorul fazei -
denumită energie liberă supeficială (E). [Krausz S., Ilie P.2001]
Datorită acestui impuls energetic, tendinţa sistemului este de a-şi reduce
suprafaţa de contact; în acest sens ia naştere o forţă care acţionează pe unitatea de
lungime a perimetrului suprafeţei de separare, tangentă la aceasta-respectiv
tensiunea superficială (σ). Ea se măsoară în N/m.
Ca toate energiile moleculare, energia liberă superficială este proporţională
cu suprafaţa S pe care acţionează tensiunea superficială σ, astfel încât ea este
definită de relaţia: [Krausz S., Ilie P.2001]

E=σS [J] (3.118)

Pentru unitatea de suprafaţă, energia liberă superficială devine numeric

egală cu tensiunea superficială, în general:


E
S
J m 2 sau N m  (3.119)

Stratele superficiale ale oricărei interfeţe au deci caracteristici aparte; în

sistemele cu un singur component ele sunt determinate în principiu de diferenţa de
concentraţie; în sistemele multifazice diferă, într-o măsură mai mare sau mai mică
însăşi compoziţia stratelor superficiale faţă de cea a fazei respective, lucru deosebit
de important pentru realizarea proprietăţilor specifice necesare pe suprafaţa
particulelor impurităţilor solide şi a bulelor de gaz.

3.3.3. Formarea bulelor de aer

Aerul necesar procesului de flotaţie poate fi divizat în bule de diferite

diametre, prin acţiunea mecanică a mediului sau prin trecerea acestuia printr-o
suprafaţă poroasă. O altă metodă de divizare a aerului este degajarea lui din soluţie,
acest fenomen fiind mai amplu detaliat în acest subcapitol.
a - Formarea bulelor prin acţiunea mecanică a mediului
Această modalitate este cea mai frecventă, având loc în majoritatea tipurilor
de maşini de flotaţie.

181
 Fenomenele acestui proces sunt explicate şi definite prin emulsionarea şi
pulverizarea lichidelor – considerate ca analoage divizării aerului în soluţie.
Ca şi în cazul emulsionării, formarea de noi suprafeţe de separare este
asigurată de forţele mecanice ce determină agitarea. Din acest motiv divizarea
jetului de fluid este dependentă direct de gradul de turbulenţă a curenţilor, fiind cu
atât mai intensă cu cât viteza de deplasare a acestora este mai mare. [Diaconescu,
V., Obrogea, P.1974, Falk W. E.2005, Krausz S., Ilie P.2001]
Procesul de formare a bulelor depinde de tensiunea superficială şi mai puţin
de densitatea mediului lichid. Ca urmare a reducerii tensiunii superficiale
dispersarea fazei gazoase este mai facilă.
Dacă se consideră că bulele ce iau naştere din jetul de aer au o dimensiune
constantă (Rb), că densitatea din jetul iniţial este aceeaşi cu cea din interiorul
bulelor şi că aerul nu se dizolvă, valoarea razei bulelor formate poate fi determinată
din relaţia: [Krausz S., Ilie P.2001, Toth L.2005]

3 lg R j
Rb  (3.120)
B
0,5[ R j (v  v )  4 lg ] 
2 2

R j l
j b

în care: Rj - raza jetului de aer;

 - densitatea aerului;
σlg – tensiunea superficială la interfaţa lichid – gaz;
vj – viteza relativă a jetului;
vb – viteza relativă a bulelor nou formate;
B – energia cheltuită pentru procesul de dispersie;
l – lungimea jetului de aer.
Pentru aprecierea eficienţei dispersării aerului se utilizează criteriul Weber.
  n2  dr
We  (3.121)
 lg
în care: - Δ - densitatea mediului (kg/m3)
- n - turaţia rotorului (rot/s)
- dr - diametrul rotorului (m)
Criteriul Weber este uzual în cazul dispersării fazei gazoase sub acţiunea
mecanică produsă de un rotor în cazul maşinilor de flotaţie mecanice.
b - Formarea bulelor prin insuflarea aerului prin suprafeţe poroase
Acest procedeu este specific maşinilor pneumatice echipate cu diferite
aeratoare (ceramică poroasă, cauciuc perforat, ţesătură metalică etc.). [Bold O.,
Krausz S. 1995]
Fenomenul formării bulelor depinde
d de o serie de factori specifici.
Desprinderea bulei formate la un
Forta ascensionala
orificiu este rezultatul producerii echilibrului
apei
tenta
Rezis

Forta de
aderenta
182
Gaz
d0
între forţa de aderenţă, forţa ascensională şi rezistenţa apei. [Krausz S., Ilie P.2001]
3.2
Fig. 3.44. Reprezentarea schematică a forţelor care acţionează la formarea
şi desprinderea bulei la insuflarea aerului printr-un orificiu

Echilibrul între forţele ce acţionează în sistem (fig. 3.44) este exprimat prin relaţia:
[Krausz S., Ilie P.2001]
d 3
(   ) g  d 0 lg (3.122)
6
în care: Δ – densitatea mediului;
ρ – densitatea aerului;
do – diametrul orificiului;
φ – un coeficient de îngustare a diametrului înaintea desprinderii;
d – diametrul bulei după desprindere.
Din relaţia (3.122) rezultă dimensiunea bulei formate:

6d 0 lg
d= (3.123)
   g
3

În relaţiile (3.122) şi (3.123) nu s-a ţinut cont de unghiul de contact care

determină forma bulei şi nici de vâscozitatea mediului. Pentru vâscozităţi mai mari
relaţia (3.123) trebuie corectată cu un coeficient care se determină experimental.
Natura materialului în care sunt efectuate orificiile şi unghiul de contact
sunt de asemenea factori ce influenţează formarea bulelor.
La insuflarea aerului la o anumită presiune are loc o comprimare a acestuia
şi o creştere a densităţii lui ceea ce determină o alegere corectă a debitului de aer ce
trece prin orificii. Bulele desprinse cresc în volum până la o egalizare a presiunii
interioare cu cea exterioară.
În prezent, se utilizează barbotori poroşi pentru aerarea maşinilor
pneumatice. Aceştia prezintă avantajul realizării bulelor cu dimensiuni
cvasiconstante. [Krausz S., Ilie P.2001]
c - Formarea bulelor prin degajarea aerului din soluţie
Din punct de vedere al posibilităţii realizării modificării presiunii care
determină degajarea aerului din faza lichidă, există două procedee:
- suprasaturarea soluţiei cu o anumită cantitate de gaz sub presiune şi
flotarea la presiunea atmosferică denumit flotaţie cu suprapresiune;
- scăderea presiunii deasupra soluţiei, procedeu denumit flotaţie cu
depresiune.
Principalele avantaje ale acestui „sistem de aerare” sunt următoarele:
- microbulele se formează pe suprafaţa particulelor (nefiind necesară
coliziunea particulelor cu bulele de aer);
- microbulele se formează în număr foarte mare şi oferă o suprafaţă lichid –
gaz incomparabil mai mare decât bulele de dimensiuni obişnuite.
183
 Degajarea aerului are loc în condiţii inverse celor ce determină dizolvarea
acestuia în faza lichidă. Deci, dacă la o creştere a presiunii de la p2 la p1, cantitatea
de aer dizolvată într-un volum determinat de apă va fi în conformitate cu Legea lui
Henry:
c = ka(p1-p2) (3.124)

unde: ka – constanta lui Henry (18,71 cm3/l la 20o şi presiunea atmosferică

normală).
În urma scăderii presiunii sub valoarea p1, se produce degajarea unei
cantităţi determinate de gaz.
Aşa cum s-a arătat degajarea gazului are loc în condiţii inverse celor care
favorizează dizolvarea: la scăderea presiunii sau la creşterea temperaturii. Bulele
formate din aerul degajat se pot materializa în volumul soluţiei sau pe suprafeţe
solide.
Formarea bulelor în volumul fazei lichide se poate produce numai la suprasaturări
considerabile ale soluţiei cu gaz.
Dacă considerăm pi – presiunea din interiorul unei microbule formate, iar pg –
presiunea gazului dizolvat în faza lichidă, „acapararea” de noi molecule de gaz de către
microbulă are loc atâta timp cât este îndeplinită inegalitatea pi < pg. În cazul în care o
modificare a condiţiilor face ca presiunea interioară să devină mai mare decât cea a
gazului, microbula va ceda molecule de gaz, redizolvându-se.
Presiunea interioară pi este formată din:
pi = p0 + ph + pc [N/m2] (3.125)

în care: p0 - presiunea atmosferică,

ph – presiunea hidrostatică,
pc – presiunea capilară
Raza minimă (Rmin) a microbulei stabile se obţine din condiţia de echilibru pi = pg:
2
pi  p g  p0  ph  lg (3.126)
Rmin
2 lg
din care: Rmin  [m] (3.127)
pg  ( p0  ph )
Formarea bulelor prin degajarea gazului se poate realiza numai în prezenţa
unor criterii de „captare” a moleculelor gazului.
Dimensiunea minimă a bulelor de gaz ce nu se solubilizează în faza lichidă
rezultă şi din relaţia:
2 lg k 2 lg
Rmin   (3.128)
c  c1 p  p1
în care:
c şi c1 – concentraţia de gaz dizolvat în soluţie;
p – p1 – reducerea presiunii (în condiţiile saturării iniţiale cu gaze a
soluţiei).

184
 Formarea bulelor de aer poate avea loc pe baza următoarelor mecanisme:
[Krausz S., Ilie P.2001]
- prin adsorbţia moleculelor de gaz dizolvat pe suprafaţa solidă;
- prin adsorbţia embrionilor de gaz existenţi în soluţie pe suprafaţa solidă;
- prin formarea embrionilor gazoşi direct pe suprafaţa solidă;
- prin dezvoltarea embrionilor gazoşi existenţi deja pe suprafaţa solidă (în
pori, fisuri etc.).
Forma şi volumul bulelor formate pe suprafeţele minerale depind atât de
mărimea suprafeţelor de contact cât şi de forţele care acţionează asupra lor din
partea solidului şi a lichidului înconjurător.

S-a stabilit existenţa dependenţei dintre raza minimă a bulei stabile şi viteza
de degajare (Wa), aceasta materializându-se în relaţia:
2  k  a
'
Rmin  k ' lg , [ m] (3.129)
Wa

Viteza de degajare este dată de relaţia:

Wa = Ka (p1 – p2) a e-at (3.130)

În ambele relaţii
Ka – constanta lui Henry;
k’ – coeficient ce depinde de hidrofobia suprafeţei pe care se produce
degajarea;
p1 – p2 – diferenţa de presiune produsă în timpul t;
a – constantă de lucru (temperatura soluţiei, intensitatea agitării la care are
loc degajarea etc.).
Performanţa unei instalaţii de flotaţie este dependentă de prezenţa unei
cantităţi suficiente de bule cu aer pentru a flota toate suspensiile din apă. O
cantitate insuficientă de aer va conduce la o flotare parţială a materiilor în
suspensie; însă, cantităţi excesive de aer nu vor conduce la o îmbunătăţire a
randamentului.
Performanţele unei instalaţii de flotare exprimate prin calitatea efluentului
şi concentraţia suspensiilor flotate pot fi corelate în raportul aer solide care este
definit în mod uzual în gaer/gsuspensii din influentul uzat.
Corelaţiile dintre raportul aer/suspensii, calitatea efluentului şi concentraţia
suspensiilor în flotat sunt prezentate în figura (3.45) arată că aspectul curbelor
obţinute poate varia cu natura suspensiilor din influent.
Ce

006
lul
oz
Orase ind. V
00

005
a
4

za
nd. Vn
aer/suspensii

Celulo
imica

004
Or
ase
Orase i
ind. ch

n 85

003
ind

85 185
.
Vn

002 n
.V
4

nd
00

i
001 se
ra
Fig. 3.45 a) corelaţia dintre raportul aer/suspensii şi concentraţia suspensiilor în
flotat;b) corelaţia între raportul aer/suspensii şi concentraţia suspensiilor din
efluent

Vrablik a arătat că bulele eliberate în flotator după presurizarea apei uzate la

2 – 5 atm variază cu dimensiuni între 30 – 120 μ [95].
Viteza ascensională urmează îndeaproape legea lui Stokes. Viteza de
ridicare a agregatului aer – suspensii variază între 4·10-4 – 2·10-3 m/s şi poate creşte
odată cu raportul aer suspensii amintit.
Avantajele formării bulelor prin degajarea aerului din soluţie sunt
remarcabile, în special în cazul flotaţiei particulelor de dimensiuni foarte fine.

3.3.4. Mecanismul mineralizării bulelor de aer

Încă de la primele tentative de înţelegere şi descriere a procesului de

mineralizare a bulelor, aparţinând lui Sutherland, s-a emis ipoteza ca probabilitatea
(P) a realizării acestuia - şi implicit a flotaţiei - este determinată de produsul altor
trei: [Krausz S., Ilie P.2001]
P  Pc  Pa  Pm (3.131)
în care: Pc reprezintă probabilitatea coliziunii bulelor cu particulele;
Pa - probabilitatea realizării adeziunii;
Pm- probabilitatea menţinerii acesteia în timpul deplasării spre stratul de
spumă.
Pentru cunoaşterea mecanismului mineralizării trebuie studiaţi factorii care
determină probabilitatea.
Prin formarea microbulelor direct pe suprafaţa particulelor (impurităţilor),
este eliminată necesitatea coliziunii şi procesul este determinat doar de Pa şi Pm
3.3.4.1. Adeziunea particulelor la bulele de aer
Principala caracteristică a bulelor de aer şi a particulelor solide participante
la procesul de flotaţie este udabilitatea acestora reglată - la un anumit nivel - cu
ajutorul reactivilor. În aceste condiţii, apropierea dintre o bulă şi o particulă solidă
are loc prin învingerea - în prima fază - a rezistenţei opuse de apa ce constituite
mediul de flotate, iar în a doua - a rezistenţei stratelor hidratate, care se poate
realiza numai in anumite condiţii.

186
 Apropierea bulei de particulă străbătând o anumită distanţă de-a lungul
căreia este învinsă rezistenţa mediului este posibilă datorită condiţiilor
hidrodinamice create în maşina de flotaţie.
Complexitatea procesului de adeziune constă în multitudinea de factori care
interacţionează în realizarea a dizlocării moleculelor de apă fixate în stratul
hidratat; aceştia pot fi grupaţi în două categorii:
- factori fizico-chimici - cum sunt proprietăţile superficiale naturale sau
create artificial ale particulelor solide precum şi caracteristicile stratului hidratat de
la suprafaţa bulelor - dependente de tipul şi concentraţia spumantului utilizat.
Aceşti factori determină direct termodinamica procesului de adeziune;
- factori fizici - între care se încadrează dimensiunea bulelor şi a particulelor
şi condiţiile hidrodinamice în care are loc coliziunea şi alunecarea particulei pe
suprafaţa bulei.
3.3.4.2. Menţinerea adeziunii
Pentru stabilirea condiţiilor în care menţinerea adeziunii este posibilă,
trebuie analizată rezultanta forţelor ce acţionează în sistem.
Forţele care acţionează pot fi împărţite în 3 categorii [Ciocan V.,Krausz S.1998,
Krausz S., Ilie P.2001]:
- repartizate după volum: forţa de greutate a particulei, (G);
- repartizate după suprafaţa: rezultanta presiunii lichidului asupra suprafeţei
solidului la interfaţa solid-lichid şi respectiv a presiunii gazului, la interfaţa solid-
gaz, (Fs);
- repartizate după lungimea perimetrului de contact: forţa determinată de
tensiunea superficială.
Ecuaţia mişcării particulei, în forma generală va fi:
   
ma  G  Fs  F f (3.132)

în care: m este masa particulei iar a - acceleraţia deplasării ei.

Explicitarea forţelor se poate face pentru orice situaţie dată; astfel,
presupunând că particula aderată este de formă cubică cu dimensiunea d şi
contactul cu bula de aer se realizează pe o faţetă a acesteia - deci pe o suprafaţă
plană, vom avea:
G  d 3   g (3.133)
în care δ este densitatea solidului iar g – acceleraţia gravitaţională .

Fig. 3.46. Complexul bulă-

particulă în faza lichidă în condiţii
statice
lg
0
sl Forţa presiunii fluidelor
asupra suprafeţei particulei (Fn) se
Fd compune din:

187
- presiunea fazei lichide pe interfaţa solid-lichid, egală practic cu forţa
Arhimedică:
FA  d 3    g (3.134)
3
în care Δ reprezintă densitatea apei (t/m );
- presiunea fazei gazoase, pe interfaţa solid-gaz, conform ecuaţiei
Laplace, diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul bulei Δp
este în general:
 1 1 
p  p g  p1   lg    (3.135)
 R1 R2 
În care: pg şi p1 reprezintă presiunea gazului şi respectiv a lichidului iar R 1
şi R2 sunt principalele raze de curbura ale bulei măsurate pe două direcţi
perpendiculare; pentru bule care îşi păstrează forma sferică, R1 = R2 iar presiunea
capilară devine:
2 lg
pc  p  (3.136)
R
Forţa determinată de presiunea fazei gazoase va acţiona pe suprafaţa de
contact solid-gaz; deci, dacă b reprezintă raza acesteia, vom avea:
2 lg 2
FP  b (3.137)
R
În sfârşit, proiecţia pe verticală a forţei de flotaţie care acţionează de-a lungul
perimetrului trifazic de contact, va fi:
F f   lg  2    b  sin  (3.138)
Pe întreaga durată a ridicării complexului bulă-particulă în maşina de
flotaţie, menţinerea adeziunii sau desprinderea unei particule este rezultatul
interacţiunii şi intervenţiei diferiţilor factori.

3.3.5. Reactivi de flotaţie

Un efect hotărâtor asupra rezultatelor epurării apelor o au reactivii de

flotaţie.
Reactivii utilizaţi în domeniul epurării apelor prin flotaţie sunt: spumanţii,
regulatorii de mediu (pH) şi reactivii floculanţi [Ilie P. 1992, 1982].
Pentru realizarea procesului de epurare prin flotaţie trebuie să dispunem de
o mare suprafaţă lichid – aer la care are loc aderarea particulelor. Spuma realizată
prin agitarea apei uzate ori prin injectarea de aer măreşte considerabil suprafaţa de
separaţie lichid – aer. Pentru a menţine o suprafaţă de separaţie lichid – aer mărită,
adică pentru a menţine bulele de aer create, este necesar să se realizeze o micşorare
a tensiunii superficiale a lichidului. Aceasta se realizează cu ajutorul spumanţilor
care, adăugaţi în mici cantităţi în apele uzate, micşorează tensiunea superficială a
apei şi permit astfel formarea şi menţinerea spumei.
Spumanţii sunt substanţe tensioactive capabile să se adsoarbă instantaneu la
interfaţa apă – aer şi să reducă tensiunea superficială.

188
 Rolul principal al spumanţilor este de a creşte stabilitatea spumei.
Spumanţii folosiţi în practică sunt substanţe tensioactive, heteropolare, ce se
adsorb la interfaţa lichid – gaz.
În funcţie de pH-ul apei uzate putem utiliza spumanţi acizi, bazici sau
neutrii.
Apele uzate conţin diferiţi poluanţi: suspensii, materii organice, compuşi cu
azot sau fosfor, cantităţi diferite de ioni sub formă de săruri solubile în apă,
microorganisme patogene etc.
Creşterea eficienţei separării impurităţilor se face folosind agenţii
floculanţi.
Câteva tipuri de agenţi floculanţi sunt: PAA, PAAH, copolimerul acrilat de
Na – PAA.
Dacă se foloseşte PAA sau PAA cationică, eficienţa separării este mai mică şi
consumul de polimer este mai mare. Folosirea PAA împreună cu săruri metalice
trivalente şi PAAH determină insolubilizarea şi flocularea sărurilor din apa impură,
cantitatea rămasă fiind sub 1mg/l.
Se recomandă folosirea PAA, PAAH sau a PAA cationice la purificarea
apelor reziduale ce conţin toxine, insecticide, argilă, resturi de petrol emulsionat,
latexuri de polimeri, coloranţi sau suspensii de cărbune.
În cele ce urmează se vor prezenta câteva tipuri de reactivi utlizaţi în
domeniul epurării apelor uzate prin metoda flotaţiei:
ARKLEAR 1401 – este o poliamidă cationică care împiedică formarea
emulsilor, reactiv fără adiţie de surfactant sau săruri de metale grele. ARKLEAR
1401 s-a dovedit eficient în epurarea emulsiilor apă-ulei în America (California)
[95].
ARKLEAR 155 – este o amină polimerizată care împiedică formarea
emulsiilor.
ARKLEAR4043 – este destinat pentru epurări primare în instalaţii de
flotaţie cu gaz dizolvat (DGF) unde efluentul este deversat în receptorul natural.
ARKLEAR 79 – este destinat pentru tratamente primare în instalaţii de
flotaţie cu barbotare, unde efluentul este deversat în receptorul natural.
Coagulanţii MARFLOC sunt înlocuitori de înaltă clasă ai coagulanţilor
anorganici (sulfatul de Fe, Al şi FeCl3) pentru procesul de epurare al apelor
reziduale.
Coagulanţii MARFLOC au fost destinaţi tratamentului apelor reziduale
conţinând diferite vopsele, emulsii, metale grele, uleiuri, grăsimi, fosfaţi şi
impurităţi solide (suspensii). Reactivul a fost conceput de asemenea pentru
distrugerea emulsiilor şi scăderii conţinutului de CCO şi CBO
ZETAG 7195 este un coagulant organic cu o înaltă cationicitate, livrat în stare
lichidă. Este uşor miscibil cu apa, în orice proporţie ceea ce permite cu uşurinţă obţinerea
diferitelor concentraţii. Zetag 7195 are o masă moleculară mică, acesta este utilizat intr-o
gamă largă de aplicaţii unde este cerut procesul de coagulare. Aceasta include înlăturarea
culorii şi a turbidităţii din procesele apelor industriale, îndepărtarea culorii din apa uzată

189
rezultată din industria textilă, limpezirea apelor uleioase, în general la tratarea apelor uzate
rezultate din industrie [Toth L. 2005].
În unele cazuri Zetag 7195 poate acţiona într-o singură etapă, pe când în
alte cazuri este necesar pentru intensificarea separării solid - lichid, adăugarea unui
floculant. Zetag 7195 este utilizat în mod normal în proces în forma diluată.
Aceasta poate fi în limita 10:1 până la 1000:1 diluţie. Aceste soluţii pot fi
preparate în tancuri cu agitare sau pompate curat şi diluat în linie cu ajutorul unui
mixer static.
MAGNAFLOC 919 este o poliacrilamidă anionică de sinteză, de greutate
moleculară foarte mare prezentată sub formă granulară liber curgător. Se utilizează
la clarificarea reziduurilor de cărbune.

3.3.6. Instalaţii şi procedee de epurare prin flotaţie

Pe plan mondial şi implicit pe plan intern există o serie de metode de

epurare a apelor uzate prin flotaţie.
Pentru a înţelege principiul funcţional al instalaţiilor de epurare este nevoie
de o prezentare pe scurt a aspectelor teoretice ale procedeelor de epurare prin
flotaţie.
Ca procedee de epurare prin flotaţie amintim:
- flotaţia cu aer dizolvat (disolved air flotation)
- flotaţia cu aer barbotat (dispersed and included air flotation)
- electroflotaţia (electro - flotation)
- flotaţia cu aer degajat din soluţie (vacuum flotation)
Aspectele teoretice privind fiecare procedeu de epurare prin flotaţie în parte
vor fi detaliate în funcţie de frecvenţa utilizării acestora.[ Toth L. 2005]

3.3.6.1. Flotaţia cu aer dizolvat

Ponderea cea mai mare în practica epurării prin flotaţie o are flotaţia cu aer
dizolvat (DAF).
Procedeul de epurare prin flotaţie cu aer dizolvat (DAF) este una din cele
mai simple metode de epurare al apelor uzate.
Principiul de funcţionare al procesului DAF este ataşarea microbulelor de
particule forţându-le flotarea. Microbulele de aer sunt produse prin dizolvarea
aerului comprimat în apă aflată sub presiune într-un concentrator de aer dizolvat.
Apa cu aerul aflat sub presiune este introdus în orificiul de alimentare a maşinii de
flotaţie. Aerul se degajă ataşându-se de impurităţile care urmează a fi flotate.
Acestea sunt ridicate la suprafaţă apoi îndepărtate prin diferite sisteme mecanice.
Instalaţiile DAF se pot întâlni în trei variante: [Sturua R.2000, Toth L.2004]
a) cu saturarea întregului debit de apă uzată cu aer; acesta prezentând
dezavantajul emulsionării suspensiilor grase în pompele centrifuge şi a consumului
mare de energie necesar pentru pomparea apei brute;
b) cu saturarea unei părţi din debitul de apă uzată; aceasta variantă este mai
economică decât varianta anterioară, dar mai puţin utilizată în practică;

190
 c) cu saturarea unei părţi din debitul de apă epurată. Această variantă este
cel mai des întâlnită deoarece este mai economică şi nu provoacă distrugerea
precipitaţilor uşori.
Principalele date tehnice sunt: presiunea în capsula de presurizare, p1 = 0,3
– 0,6 MPa; timpul de retenţie în capsulă tc = 1 – 4 min; timpul de retenţie în tancul
de flotaţie t = 10 – 20 sec.
Concentraţia gazului dizolvat în capsula de presurizare este:

C  f  Cs  p1 (3.139)

unde f = 0,5 – 0,8 este raportul de saturaţie realizat, iar Cs – concentraţia la

saturaţie a aerului pentru presiunea atmosferică (la 20 °C, Cs = 24 mg/l);
Cantitatea de aer care intră în cuva de flotaţie este:

Qa   f  Cs  p1   Rr  Q  Cs  Q (3.140)

unde Rr = 1/3...1/6 este raportul de recirculare al apei epurate,

Q – debitul de apă vehiculat.
După destinderea apei presurizate cantitatea de aer care rămâne dizolvată la
echilibru, este:
Qa 2  Cs Rr  1Q (3.141)

Cantitatea de aer disponibilă pentru flotaţie:

Qa 2  Qa  Qa 2  Cs  f  p1  1Rr  Q
(3.142)

În cele ce urmează se vor

prezenta câteva modele constructive ale
instalaţiei de epurare prin flotaţie cu aer
dizolvat:

a) DAFTech

Fig. 3.47. Echipament de epurare

al firmei DAF Tech

Utilităţile de flotaţie DAFTech sunt circulare, cu diametre cuprinse între 1,2

şi 21,3 m cu o adâncime de numai 0,65 m. Aceste unităţi sunt formate dintr-o
pompă de alimentare, compresor, tub de amestec, dozator de reactiv şi dispozitiv
spiral de colectare a reziduului flotat.

191
 Alimentarea, deversarea şi mecanismul de colectare a reziduurilor sunt
integrate în centrul unităţii.
Centrul unităţii împreună cu mecanismul de colectare a reziduurilor
realizează o mişcare circulară cu o viteză egală cu viteza de curgere a apei
reziduale. O parte din apa epurată este refolosită (25-30%) pentru obţinerea
emulsiei de aer dizolvat în apă în tubul de amestec la o presiune de 0,65 MPa. Când
emulsia ajunge la presiunea atmosferică este introdusă în apa care necesită epurarea
în sens invers curgerii influentului cu aceeaşi viteză de curgere. În această manieră
bulele de aer se ataşează de reziduurile care trebuiesc îndepărtate, astfel realizându-
se flotaţia. [Toth L.2004]
Mecanismul spiral colectează reziduul deversându-l într-o zonă staţionară
unde acesta este evacuat gravitaţional. Apa epurată este extrasă prin conducte care
sunt ataşate părţii centrale şi evacuată. Un motor cu turaţie reglabilă acţionează
elementele care necesită mişcare radială şi cupa colectoare de reziduuri.
Alimentarea cu energie electrică a motorului se face prin partea centrală a unităţii.

b) DAF Martint Systems

Sistemul DAF realizat de firma Martint Environmental este proiectat pentru
înlăturarea suspensiilor, a uleiurilor, grăsimilor şi a metalelor grele [Toth L.2004].
Dispozitivul de dizolvare al aerului funcţionează cu apă recircuitată, fiind
montat pe un şasiu sub instalaţie. O pompă specială de dizolvare a aerului creează
un număr mare de bule de aer la o presiune ridicată ceea ce elimină necesitatea
cuvelor cu suprafaţă specifică mare pentru dizolvarea aerului, specifice instalaţiilor
DAF.
Instalaţia Martint DAF utilizează un tub pentru amestecul reactivilor.
Această soluţie tehnică elimină utilizarea cuvelor de amestec şi a agitatoarelor
(mixerelor) ceea ce reduce numărul pieselor în mişcare şi implicit mentenanţa
acestora. Fiecare tub (floculator) este proiectat pentru fiecare tip de necesitate.
Aerul dizolvat (apa albă, adică emulsia apă-aer) este injectat prin mai multe
puncte de-a lungul tubului floculator. Această metodă permiţând apei albe să fie
prezentă în timpul coagulării şi floculării.
Instalaţia Martint DAF nu introduce numai volume de apă clară de-a lungul
tubului floculator ci şi distribuie un strat de apă clară sub pătura de reziduuri.
Aceasta asigurând flotaţia unor flocule inerte şi linişteşte apa epurată care se
evacuează.
Reglarea debitului de apă epurată permite un procent maxim de
separabilitate a solidelor în pătura de reziduuri.
Cuva instalaţiei Martint DAF, tubul
floculator şi canalele de deversare sunt
fabricate din oţel inoxidabil. Lanţurile şi
lamele racloare fiind din oţel laminat.
Calitatea materialelor imprimând instalaţiei
longevitate în exploatare.

192
 Controlul instalaţiei este foarte variat, putându-se efectua prin „touch-
sceen”, calculator (automatizat) sau efectiv manual.

Fig. 3.48 Echipament de epurare produs de firma DAF Martint

c) Pan America Enivironmental DAF 600

Sistemele de epurare Pan America Environmental DAF sunt proiectate
pentru înlăturarea grăsimilor, uleiurilor şi a suspensiilor. Rata de limpezire fiind de
97 %. O parte din apa epurată este recircuitată şi suprasaturată cu aer aceasta fiind
injectată în cuva de flotaţie. Aerul dizolvat iese din soluţie sub forma bulelor
microscopice. Aceste microbule se ataşează impurităţilor pe care le ridică la
suprafaţă unde sunt colectate şi îndepărtate din tancul de flotaţie. [Toth L.2004]
Sistemul DAF 600 este proiectat în formă dreptunghiulară.
Părţile componente ale instalaţiei DAF – 600 sunt:
Camera de flotaţie/separaţie asigură o scădere a suprafeţei de separare ceea
ce minimizează turbulenţele şi creşte colectarea impurităţilor. Apa amestecată care
urmează a fi epurată este introdusă într-un bazin unde se desfăşoară flotaţia.
Camera de separare include: bazinul de colectare a reziduului, pragul (deflectorul)
pentru reziduuri, deflectorul pentru apa clară, raclorul de reziduuri sedimentate,
raclorul de pe oglinda apei şi camera pentru curentul de apă epurată.
Bazinul de acumulare a reziduurilor. Raclorul de la suprafaţa bazinului de
separare funcţionează în mod continuu, acesta transportă reziduurile pe rampa
raclorului de unde acestea ajung în bazinul de colectare. Camera de înmagazinare
are laturile înclinate pentru a permite reziduurilor să ajungă la orificiul de evacuare.
Efluentul curge pe pragul care duce în bazin. Reziduurile sunt reţinute iar
apa clară este direcţionată sub prag şi de aici pe canalul cu secţiune reglabilă
confecţionat din oţel inoxidabil. În această cameră se înmagazinează apa epurată
din care o parte este recircuitată pentru continuarea procesului iar cealaltă parte este
evacuată.
Raclorul inferior este situat sub bazinul de flotaţie, asigurând îndepărtarea
reziduurilor sedimentate.
Sistemul mecanic de raclare superior îndepărtează reziduurile (flotatul) de
la suprafaţa bazinului. Dispozitivul fiind alcătuit dintr-un lanţ din oţel inoxidabil şi
raclete îmbrăcate în neopren.
Sistemul de dizolvare a aerului este echipat cu un sistem de dizolvare a
aerului care este proiectat pentru a dizolva aer într-o cantitate de apă recirculată.
Pe cuva de flotaţie este montată o pompă centrifugă pentru a asigura
emulsia apă-aer sub o anumită presiune.
Emulsia se amestecă cu apa care urmează a fi epurată printr-o conexiune tip
„Y”.

193
 Panoul de control
Nema 4 este echipat cu
întreruptor pentru pompă,
semnalizatoare luminoase,
controlere pentru modificarea
turaţiei motorului. Instalaţia
alimentându-se cu 220 V / 60
Hz. [Sturua R.2000, Toth
L.2004, Toth L., Sârbu
R.2005].

Fig. 3.49 Echipamentul DAF

600

d)Ultra – Float DAF

Procesul ultra–float DAF este prima tehnologie care utilizează curgerea
laminară a fluidului.
Procedeul ultra – float îmbunătăţeşte sistemul DAF convenţional astfel:
- Calea de curgere creată de jgheaburi şi de ajutaje imprimă apei o curgere laminară
ceea ce maximizează eficienţa epurării, aceasta implicând un efluent epurat şi
reziduuri cu conţinut redus de apă.
Deflectoarele minimizează turbulenţele şi reamestecarea apei clare cu
impurităţile, acestea fiind cauza ineficienţei sistemului de epurare DAF.
- Instalaţia Thermodyne are un sistem special de introducere a aerului folosind o
pompă centrifugă în loc de bazin de presurizare.
Cercetările au demonstrat că acest sistem este mult mai eficient în procesul de
dizolvare a aerului, obţinându-se dimensiunea optimă a bulei pentru operaţia de
flotaţie.
Sistemul este simplu de manipulat şi de întreţinut. Rezervoarele de
presurizare sunt destul de dificil de controlat însă sistemul nou nu necesită
compresor.
Acest proces este simplu, fiind uşor de instalat, operat şi întreţinut.
Instalaţia este proiectată să reziste la schimbări radicale ale parametrilor procesului.
[Toth L. 2004]
Instalaţiile de epurare DAF au următoarele domenii de aplicabilitate:
- industria hârtiei;
- industria chimică şi petrochimică;
- industria prelucrării cărnii;
- industria băuturilor şi vinurilor;
194
 - industria sucurilor de fructe;
- industria textilă;
- tăbăcării;
- epurarea apelor potabile;
- fabrici de conserve.

Fig. 3.50. Instalaţie circulară Fig. 3.51. Îngroşatul rezultat în

urma procesului de
epurare

d) Instalaţia de flotaţie hipobarică

În continuare se redă schema de principiu a instalaţiei de flotaţie cu aer
degajat din soluţie.
Instalaţia de flotaţie hipobarică (fig. 2.75) [79, 80, 81, 86] conţine o celulă
de flotaţie (1), un hidroaerator (2), care prin alimentare cu influent, saturat în
prealabil cu aer prin agitare în agitatorul (8), asigură depresiunea necesară degajării
aerului dizolvat şi ridicarea spumei în bazinul de separare (5). Aici, greutatea
coloanei de tulbureală, care conţine impurităţile flotate, împinge bila cu rol de
supapă din componenţa dispozitivului de evacuare cu închidere hidraulică (7),
evacuându-se continuu sau intermitent. Efluentul se acumulează la baza celulei şi
se evacuează prin dispozitivul (6). O parte din efluent constituie apa de recirculaţie
care se introduce sub presiune în hidroaeratorul (2). Acesta funcţionează pe
principiul compresoarelor cu jet care aspiră din circuit o parte din aerul degajat care
se emulsionează în apă şi îl reintroduce în celulă prin intermediul acceleratorului
(3).
Hidroaeratorul este un aparat care lucrează în câmp centrifugal şi foloseşte
efectul Coandă, ceea ce determină aspirarea şi dizolvarea unei cantităţi de aer în
apă şi formarea de microbule, fenomen favorizat de prezenţa soluţiei de spumant
administrată în hidroaerator.
Acumularea impurităţilor flotate într-un strat de spumă face ca acesta să se
reverse în preaplinul celulei, de unde se alimentează bazinul de separare (5).
Coloana de lichid învinge greutatea bilei din dispozitivul de evacuare hidraulică (7)

195
şi se evacuează ca un produs flotat care poate suferi prelucrări ulterioare (desecare,
degradare biologică etc.).[ Sârbu R.2006]
Spumant

5
Pompa + Influent
Agitator
2

8
1 4 8
3
7 ,
6 9
Efluent

Fig. 3.52. Instalaţia de flotaţie hipobarică

1-celula de flotaţie, 2-hidroaerator, 3-accelerator, 4-tub central de adeziune,
5-bazin de separare, 6-dispozitiv de evacuare, 7-supapă, 8-pompă centrifugă, 9-
dispozitiv de condiţionare.

3.3.6.2. Flotaţia cu aer barbotat

O altă metodă de epurare este flotaţia prin barbotare (included air
flotation)
Flotaţia prin barbotare de aer este un procedeu care intensifică fenomenul
natural. Aerul se introduce în masa de apă sub formă de bule dispersate. Procedeul
de flotaţie prin barbotare, poate fi realizat cu eficienţă superioară prin utilizarea
plăcilor poroase.

a) Instalaţia NFF

Se recomandă ca adâncimea apei din bazinul

de flotaţie să fie de aproximativ 3 m.
Cantitatea de aer necesară este de cca. 40 m3
aer/ m3 apă uzată.

Această instalaţie se pretează la impurităţi cu

densităţi apropiate de 1.

Fig. 3.53 Instalaţia NFF – IAF

196
 b) Instalaţia Satin
Instalaţia este dotată cu un aerator cu
randament ridicat pentru a îndepărta suspensiile,
uleiurile şi grăsimile. Floculele antrenate la
suprafaţa apei de către procesul de aeraţie sunt
îndepărtate cu ajutorul unor palete de cauciuc
acţionate de mecanismul raclor [Toth L.2004].

Fig. 3.54. Instalaţia IAF – Satin

c) Instalaţia AIER-O2 Microfloat

Discul tip elice, parte componentă a aeratorul instalaţiei este special
proiectat pentru producerea microbulelor de aer. Bulele de aer se ataşează
impurităţilor cărora le imprimă flotaţia şi ca urmare, aceste impurităţi sunt
îndepărtate.
Domenii de aplicabilitate: industria
alimentară, ferme de animale, industria
hârtiei şi a celulozei, industria petro-
chimică. [Popa R.2006, Stoicoviciu Ş,
Robescu. D.1982, Toth L.2004]

Fig. 3.55. Echipamentul AIER-O2

Microfloat
Avantaje:
- nu necesită reglări de debit;
- îndepărtează până la 90 %
impurităţi;
- elimină necesitatea grătarelor fine
pentru preepurare;

d)Instalaţia TRIDAIR IGF System

Cuva este divizată în patru compartimente de flotaţie fiecare compartiment
fiind separat de praguri superioare şi inferioare. Aranjamentul pragurilor permite
deferlări (flow surges) mai mari de 50 % fără pierderea calităţii de epurare.
Apa părăsind compartimentul de flotaţie intră într-un compartiment cu volum mai
redus unde se acumulează apa epurată. Din acest compartiment o pompă centrifugală
recircuitează o parte din apă printr-o instalaţie care alimentează fiecare celulă de flotaţie în
parte. Pe fiecare tub de alimentare se află montat câte un ajutaj. Gazul este indus printr-o
supapă în formă de ac situată în ajutaj.
Sistemul ajutajului asigură o dispersie uniformă a bulelor de gaz în lichid.
Controlând volumul şi debitul de gaz indus, exploatarea optimă a bulelor de aer

197
pentru îndepărtarea uleiurilor, grăsimilor şi a suspensiilor este atinsă [Toth L.
2004].
Domenii de utilizare:
- epurarea apelor provenite de pe câmpurile petroliere
- epurarea apelor provenite din rafinării şi fabrici petro-chimice
- epurarea apelor provenite din alimentări de circuite de încălzire (boilere)
Avantaje:
- părţi puţine în mişcare
- minimizează mânjirea părţilor active ale instalaţiei (solids fouling)

1 3

a)
b)
Fig. 3.56. a) Instalaţia Tridair IGF; b) Principiul
funcţional al instalaţiei: 1 – evacuare apă epurată;2 –
evacuare reziduuri flotate; 3 – evacuare reziduuri
îngroşate
O categorie de maşini de flotaţie care pot fi folosite
şi în domeniul epurării apelor uzate sunt maşinile de
flotaţie tip coloană.
Instalaţia de flotaţie tip coloană îndeplineşte două
procese într-o singură instalaţie (separarea uleiului şi
flotaţie ca proces de epurare) [Toth L.2004].
Avantaje : suprafaţă de lucru redusă; nu are părţi în
mişcare; mentenanţă redusă.
Fig. 3.57 Principiul funcţional al coloanei de
flotaţie

3.3.6.3. Electro-flotaţia
Ca metodă de epurare destul de costisitoare se
poate menţiona electro-flotaţia.

198
 Se foloseşte electro-flotaţia ca proces continuu pentru epurarea apelor
reziduale industriale care conţin emulsii sau metale grele. Prin procedeul DAF
apele reziduale sunt tratate cu agenţi coagulanţi şi floculanţi. Prin procedeul de
electro-flotaţie apa reziduală este epurată cu ajutorul energiei electrice precum şi cu
agenţi coagulanţi.
Aplicaţii ale procedeelor menţionate mai sus se pot regăsi în epurarea
apelor provenite de la ateliere service-auto şi de la o varietate de ape industriale
provenite din diferite industrii.
Echipamentele KESSEL – VOLT sunt sisteme de electro-flotaţie folosite la
epurarea apelor uzate încărcate cu emulsii şi metale grele [Toth L. 2004].

Caracteristici tehnice:
- precipită substanţe şi degajă substanţe gazoase cu ajutorul electrolizei
- capacitate de epurare de 350-6000 l/h.

Fig. 3.58 Echipamentul Kessel - Volt

3.4. Procese chimice de epurare a apelor uzate

Procesele chimice de epurare sunt acelea în care poluanţii sunt transformaţi
în alte substanţe mai uşor de separat, cum ar fi precipitate insolubile sau gaze care
pot fi stripate, cu nocivitate mai scăzută sau mai susceptibile de a fi îndepărtate prin
alte procese de epurare, de exemplu prin procese biologice. [Haneş N., Sârbu R.,
Bădulescu, C.1999]
Evacuarea apelor reziduale în emisari şi reţele de canalizare este admisă

numai în cazurile când ele se caracterizează printr-un pH cuprins între 6,5 şi 8,5.

În cazul când pH-ul apelor reziduale corespunde unei reacţii acide (pH <
6,5) sau alcalin (pH > 8,5) apele reziduale trebuie supuse neutralizării, prin care se

199
înţelege reducerea concentraţiei ionilor liberi de H+ sau OH- până la obţinerea unui
pH în intervalul 6,5 ÷ 8,5. [Baciu Dorina.2001]

3.4.1. Neutralizarea

Neutralizarea este procesul prin care pH-ul unei ape uzate, având valori în
afara intervalului favorabil dezvoltării florei şi faunei acvatice (pH=6,5-8,5), este
reglat prin adaus de acizi sau baze după caz. Neutralizarea apei are ca efect şi
micşorarea însuşirilor corozive ale apei care pot determina degradarea materialelor
cu care vine în contact, cum ar fi conducte, construcţii şi instalaţii de transport sau
de epurare.

3.4.1.1. Neutralizarea apelor acide

Industriile care evacuează acizi sunt foarte variate: fabrici de acizi şi de
explozivi, industria metalurgică, decapări şi acoperiri metalice, rafinării de petrol,
fabrici de îngrăşăminte, instalaţii de obţinere a derivaţilor organici halogenaţi, etc.
Înainte de a stabili măsurile de neutralizare este necesar, în primul rând, să se
epuizeze toate posibilităţile de a micşora cantitatea de acizi evacuată; prin aceasta,
în afară de economia de acizi se obţine şi micşorarea cheltuielilor pentru
neutralizare. În al doilea rând, trebuie examinată posibilitatea de neutralizare
reciprocă, totală sau parţială, a apelor uzate acide şi alcaline, rezultate din aceeaşi
întreprindere sau din întreprinderi învecinate. În astfel de cazuri, se prevăd bazine
de egalizare separate pentru ape acide şi cele alcaline, bazine din care se poate
realiza apoi o dozare proporţională cu debitele medii ale celor două categorii.
Pentru neutralizarea apelor acide se poate folosi o gamă largă de substanţe
cu caracter bazic (oxizi, hidroxizi, carbonaţi). Alegerea neutralizantului se face în
funcţie de natura acidului care trebuie neutralizat, de costul neutralizantului, de
volumul şi caracteristicile sedimentelor formate după neutralizare.
Neutralizanţii care pot fi luaţi în consideraţie în practică sunt: piatra de var
CaCO3 şi dolomita CaMg(CO3)2; varul CaO sub formă de hidroxid de calciu(lapte
de var sau var stins praf); hidroxidul de sodiu NaOH şi carbonatul de sodiu
Na2CO3. Pentru neutralizare se pot folosi şi unele deşeuri industriale cum sunt
nămolurile de la fabricile de sodă, unele sterile de la preparaţiile miniere,
nămolurile de la obţinerea acetilenei din carbid, etc.
Piatra de var (CaCO3) este unul dintre primii neutralizanţi folosiţi pentru
neutralizarea apelor acide. După provenienţa ei, piatra de var prezintă reactivitate
variabilă faţă de acizii minerali. Aceasta depinde de compoziţia chimică şi mai ales
de structura cristalină a materialului. Reactivitatea diferitelor feluri de carbonaţi de
calciu naturali scade în ordinea: dolomită, cretă, ardezie, marmură, calcar de scoici.
Filtrarea printr-un strat de calcar granular are efect de neutralizare numai în
cazul apelor cu conţinut mic de acizi până la 0,3-0,5 %; dacă concentraţia este mai
mare, în afară de scăderea reactivităţii, se produce o cimentare a granulelor din
patul filtrant. Având în vedere că prin reacţia calcarului cu acidul sulfuric rezultă
sulfat de calciu greu solubil, calcarul nu este indicat pentru ape uzate care conţin
200
acest acid, întrucât sulfatul de calciu format pe suprafaţa granulelor împiedică
contactul ulterior al acidului cu carbonatul de calciu. Reactivitatea pietrei de var
este micşorată chiar şi în cazul acizilor clorhidric şi azotic, dacă aceştia sunt
prezenţi în concentraţii mai mari (peste 1,2 %), deşi dau compuşi de reacţie
solubili. Explicaţia pare a fi aceea că la concentraţii mari de acizi rezultă o cantitate
sporită de bioxid de carbon care, acoperind o mare parte din granulele de calcar, le
micşorează suprafaţa de contact. Neutralizarea prin filtrare peste piatră de var nu
este posibilă când în apă sunt prezenţi ioni ai metalelor grele care formează pelicule
de hidroxizi pe suprafaţa granulelor. Piatra de var se poate folosi la neutralizare şi
sub formă de pulbere care se adaugă ca atare, în stare uscată, sau sub formă de
suspensie apoasă. Şi în acest caz apar limitele menţionate, legate de natura şi
concentraţia acizilor.
Varul stins sub formă de praf (var hidratat) prezintă avantajul că poate fi
manipulat, transportat şi dozat în această stare cu multă uşurinţă. Dozarea varului
sub formă de praf are în plus avantajul că reduce timpul de decantare şi volumul
sedimentelor
Laptele de var (suspensie de hidroxid de calciu în apă) se foloseşte la
neutralizare în concentraţie de 5-10 % CaO. Doza de var se calculează astfel încât
să reprezinte circa 105 % din valoarea calculată stoichiometric. În cazul
neutralizării acidului sulfuric, se recomandă ca reglarea adausului să fie făcută
astfel încât pH-ul amestecului să fie cât mai aproape de valoarea pH=7, când
rezultă un precipitat cu granule mai mari care sedimentează mai repede. De obicei
şlamul prezent în laptele de var contribuie la coagularea particulelor de hidroxizi ai
metalelor şi ai celorlalţi impurificatori.
Reacţia de neutralizare decurge după schema:

H+ + OH- →H2O

Hidroxidul şi carbonatul de sodiu sunt neutralizanţi foarte eficienţi, uşor de

transportat, depozitat şi dozat, care duc la formarea unor sedimente mai puţin
voluminoase decât calcarul şi varul. În schimb, costul lor este mai ridicat. Cele
două substanţe pot fi achiziţionate ca produse solide, hidroxidul de sodiu putând fi
achiziţionat şi sub formă de leşie concentrată.
Tratarea apelor reziduale cu sodă caustică duce la neutralizarea unui surplus
de aciditate şi la precipitarea hidroxizilor de metale grele. Dozarea soluţiilor de
sodă caustică trebuie să se facă sub un control sever al mărimii pH-ului apei
reziduale tratate, pentru a nu se crea condiţii pentru dizolvarea hidroxizilor
amfoteri.
La acţiunea sodei calcinate asupra apelor reziduale, care conţin săruri de
zinc, cupru, plumb şi cadmiu, ca urmare a descompunerii hidrolitice a carbonaţilor
normali se formează carbonaţi bazici, cum ar fi:

2 ZnCl2 + 2Na2 CO3 + 4NaCl

2 ZnCO3 + H2O = CO2 + (ZnOH)2CO3

201
 Carbonaţii bazici se dezvoltă mai greu în apă decât hidroxizii
corespunzători. [Baciu Dorina.2001]
Unele ape reziduale acide rezultate în anumite procese, conţin şi ioni de fier
şi de matale grele Zn, Cu, Ni, Al, Cd în concentraţii, care depăşesc cu mult
concentraţiile de acizi şi astfel practic, neutralizarea sub aspect pur se întâlneşte
foarte rar. În majoritatea cazurilor ea este însoţită de reacţii de precipitare-
transformare a ionilor de metale în hidroxizi greu solubili care precipită.
Formarea hidroxizilor decurge conform reacţiilor:

Me2+ + 2OH- → Me(OH)2 ↓

Me3+ + 3OH- → Me(OH)3 ↓

Astfel, la neutralizarea apelor reziduale acide hidroxizii se folosesc atât

pentru reducerea concentraţiei ionilor de H+ din ele, cât şi pentru formarea
hidroxizilor de metale grele. [Baciu Dorina.2001]
Valorile pH, care corespund începerii şi terminării precipitării hidroxizilor
de metale grele în soluţii apoase, sunt prezentate în tabelul nr. 3.10.

Precipitarea cationilor la o concentraţie a ionului precipitat de 0,01M

Tabelul 3.10.
Tipul Începutul precipitării la o concentraţie Precipitarea
cationului iniţială a ionului precipitat de 0,01M totală
2+
Fe 7,5 9,7
Fe3+ 2,3 4,1
2+
Zn 6,4 8,0
Cr3+ 4,9 6,8
Ni 7,7 9,5
Al 4,0 5,2
Cd 8,2 9,7

3.4.1.2. Neutralizarea apelor alcaline

Cantităţile de alcalii care se evacuează cu apele uzate industriale sunt în
general mai mici decât cele de acizi.
Pentru neutralizarea apelor alcaline se pot folosi acizii reziduali rezultaţi din
diferite procese industriale, cu condiţia ca aceştia să nu conţină în concentraţii
supărătoare alte impurităţi.
Concentraţiile ridicate de ioni OH- sunt determinate de surplusul de alcalii
libere (NaOH, KOH, şi metale alcalino-pământoase). Neutralizarea lor se obţine
prin adăugarea la apele reziduale a acizilor minerali sulfuric, clorhidric.
Un neutralizant ieftin pentru apele uzate alcaline îl constituie gazele de
ardere bogate în bioxid de carbon, circa 14 % vol., care rezultă de exemplu de la
centralele termice. Se poate utiliza şi bioxidul de carbon îmbuteliat, în acest caz,
instalaţia şi exploatarea ei sunt foarte simple, dar cheltuielile sunt ridicate. Bioxidul
202
de carbon pentru neutralizare poate fi produs şi direct în apele uzate, prin
combustie cu ajutorul unui arzător scufundat.
În unele cazuri metalele cu proprietăţi amfotere (zincul, aluminiul) sunt
conţinute sub formă de anioni în apele reziduale alcaline. La neutralizarea cu soluţii
de acizi se formează de asemenea precipitate de hidroxizi ai metalelor
corespunzătoare în conformitate cu următoarele ecuaţii:

AlO 2 + H+ +H2O → Al(OH)3↓

ZnO 2 + H+ → Zn(OH)2↓

La instalaţiile de neutralizare cu funcţionare continuă se recomandă

automatizarea dozării reactivilor în funcţie de pH-ul urmărit.
Cum în practică aciditatea sau alcalinitatea apelor uzate brute este foarte
variabilă, nu este posibilă reglarea manuală a dozei de reactivi de neutralizare. În
cazul debitelor mici de ape uzate se pot adopta instalaţii de neutralizare cu
funcţionare discontinuă, simple, uşor de exploatat şi sigure.
În fig.3.59. este prezentată schema unei instalaţii de neutralizare în regim
continuu.

Figura 3.59. Instalaţie de neutralizare

3.4.2. Precipitarea

Precipitarea este procesul de epurare bazat pe transformarea poluanţilor din

apele uzate în produşi insolubili. Precipitarea este, de regulă, rezultatul unor reacţii
chimice din care rezultă substanţe mai insolubile, dar ea poate avea loc şi în urma
schimbării unor condiţii fizice, de exemplu: suprasaturarea apei prin concentrare,
micşorarea solubilităţii unor substanţe organice prin sporirea concentraţiei de
electroliţi, micşorarea solubilităţii unei sări prin mărirea concentraţiei unuia dintre
ionii care o compun (ionul cu nocivitate scăzută). Este ilustrativă în acest sens
mărirea eficienţei de îndepărtare a fluorurilor din apă, la precipitarea lor ca fluorură
de calciu, prin introducerea de ioni de calciu (eventual prin adaos de clorură de
calciu), acest adaos deplasează echilibrul în sensul transformării unei proporţii mai
mari de ion F- în fluorură de calciu insolubilă.
203
 2F- + Ca2+ ↔ CaF2 ↓
precipitat
Precipitarea chimică se aplică frecvent la îndepărtarea din ape a ionilor
metalelor grele. Având în vedere că aceştia formează hidroxizi la anumite valori ale
pH-ului, în tabelul 3.11. sunt prezentate valorile pH la care solubilitatea
hidroxizilor unor metale scade sub anumite limite.

Tabel 3.11.
Valorile pH la care
solubilitatea ionului este sub
Ionul metalic
10mg/l 1mg/l
Mg2+ 11.5 12.0
Mn2+ 10.1 10.6
Fe2+ 8.9 9.4
Ni2+ 7.8 8.3
Co2+ 7.8 8.3
Zn2+ 7.2 7.7
Cr3+ 5.1 5.4
Al3+ 5.0 5.3
Fe3+ 3.2 3.5

În tabelul 3.12. sunt prezentaţi diverşi poluanţi şi reactivi care pot fi utilizaţi
pentru precipitarea lor.

Precipitarea ionilor (cationi şi anioni) impurificatori constituie un procedeu

specific de epurare a apelor provenite din minele de minereuri. Apele de mină care
conţin cantităţi mici, dar care depăşesc limitele la cel puţin doi dintre ionii
impurificatori (Cu2+, Mn2+, Pb2+, Fe2+, Fe3+, SO42-, Cl- etc.) se epurează prin
precipitare globală cu diverşi reactivi: var, carbonat de calciu, carbonat acid de
sodiu, hidroxid de sodiu. Pentru ca procesul de epurare să fie selectiv, se urmăreşte
ca pH-ul final al apei tratate să permită precipitarea ionilor nocivi. Schema unui
astfel de procedeu este prezentat în figura 3.60.

204
 Poluanţi care pot fi îndepărtaţi prin precipitare
Tabelul 3.12

Poluantul Agentul de precipitare Produşi formaţi

Cianuri Săruri de fier bivalent
Ferocianuri greu solubile,
slab disociate, cu
nocivitate scăzută
Săruri ale metalelor Var, hidroxizi alcalini, Carbonat de calciu şi
alcaline sulfaţi hidroxid de magneziu
greu solubil. Formare de
sulfaţi greu solubili
(ex.BaSO4)
Sulfuri Săruri sau hidroxizi de Sulfură de fier insolubilă
fier
Ortofosfaţi Var sau săruri de fier, Fosfaţi metalici insolubili
aluminiu
Proteine Acizi lignosulfonici Combinaţii insolubile cu
valoare de furaj
Amine aromatice Poliizocianaţi Produşi de condensare
valorificabili ca aditivi de
uleiuri

Fig. 3.60. Schema

precipitării globale a
ionilor impurificatori
dintr-o apă de mină
acidă.

În cazul unor
ape de mină cu
conţinuturi mari în
diverşi impurificatori
ce prezintă interes
pentru valorificare,
există trei variante
tehnologice de epurare
prin precipitare: [Baciu
Dorina.2001]

205
 Precipitarea globală, urmată de dizolvarea selectivă a elementelor utile în
vederea îmbogăţirii, în continuare prin procedee chimice cunoscute pentru a
obţine produse finale valorificabile industrial;
 Precipitare stadială a metalelor dizolvate;
 Precipitarea secvenţial – selectivă a fiecărui component extractibil.

Schema tehnologică a unei instalaţii pentru epurarea apelor acide este

prezentată în figura 3.61.

Fig. 3.61. Schema

epurării prin precipitare
secvenţial-selectivă

Nămolurile rezultate în
urma precipitării selective se
pot folosi în diferite domenii
cum ar fi agricultură (cele
bogate în Zn(OH)2 şi Mn(OH)2
ca microelemente necesare
plantelor) sau în industria
coloranţilor Fe(OH)3. Schema
tehnologică pentru epurarea
apelor acide cuprinzând
utilajele necesare este
prezentată în figura 3.62.

206
 Fig. 3.62. Schema fluxului tehnologic de epurare a apelor acide
1, - bazine de reacţie; 2, 2', 2" - decantoare; 3, 3', 3", - filtre; 4 – bloc preparare lapte
de var.
3.4.3. Oxidarea şi reducerea

Oxidarea şi reducerea sunt procese în care substanţele se transformă în

altele ca urmare a schimbului de electroni. Despre materialele care se transformă
cedând electroni se spune că se oxidează, iar despre cele care acceptă electroni, că
se reduc, cele din prima categorie fiind materiale reducătoare, iar cele din a doua,
materiale oxidante. Întrucât nu poate exista o reacţie de oxidare fără o reacţie
cuplată de reducere, procesul în ansamblul său este numit o reacţie de oxido-
reducere. Această interpretare a reacţiilor de oxido-reducere este aplicabilă
compuşilor anorganici. În cazul celor organici, oxidarea se poate defini ca având
loc atunci când are loc un transfer de specii diferite de cele ionice normale, şi
anume: electronul e-, atomul liber de hidrogen H, atomul liber de oxigen O,
radicalul hidroxil OH, atomul liber de clor Cl, ionul de clor activ Cl- sau alte specii
asemănătoare. Pentru scopuri practice, în domeniul epurării apelor se poate accepta
interpretarea reacţiei de oxidare ca aceea în care are loc adiţie de oxigen sau
îndepărtare de hidrogen.

3.4.3.1. Oxidarea
Scopul oxidării în epurarea apelor uzate este de a converti compuşii chimici
nedoriţi în alţii care nu sunt, sau sunt mai puţin supărători. În acest scop, nu este
necesară oxidarea completă, de exemplu, în cazul substanţelor organice, nu este
necesară transformarea lor până la bioxid de carbon, apă şi alţi oxizi. Oxidarea se
aplică atât substanţelor anorganice (de exemplu Mn2+, S2-, CN-, SO 32 etc.) cât şi
celor organice (de exemplu fenoli, amine, acizi humici, diverse combinaţii cu
însuşiri toxice, bacterii etc.).
207
 Oxidarea chimică cu oxigen din aer decurge cu viteze satisfăcătoare numai
la temperaturi şi presiuni peste cele ordinare şi, eventual, în prezenţă de
catalizatori. În practică se recurge la agenţi oxidanţi mai energici: ozonul,
permanganaţii, feriţii, apa oxigenată, clorul şi bioxidul de clor. Costul ridicat al
unora dintre aceştia, cum sunt feriţii şi apa oxigenată, a limitat mult aplicarea lor în
practică. Există şi alte metode de oxidare, indirecte, dintre care cea mai importantă
este oxidarea anodică directă prin intermediul unor produşi de electroliză, de
exemplu cu clor activ. Activitatea agenţilor chimici oxidanţi poate fi intensificată
prin asociere cu introducerea în sistem de energie sub diferite forme pentru a
favoriza apariţia speciilor de oxigen cu mare potenţial oxidant (radicali liber OH•,
oxigen atomic, ozon, peroxizi etc.). În acest sens, se aplică iradiere cu raze gama,
raze ultraviolete, ultrasunete, sau prin folosirea unor catalizatori (oxizi de cupru,
nichel, cobalt, zinc, crom, fier, magneziu, platină poroasă, chinone, etc.).
Oxigenul, care are o mare importanţă în epurarea biologică aerobă, este
introdus în apa uzată de epurat, de obicei, prin aerare. Oxigenul molecular este
folosit, de exemplu, pentru oxidarea ionilor bivalenţi de fier şi mangan şi a
sulfurilor, în prezenţă de catalizatori.
Ozonul este oxidant mult mai energic, capabil să reacţioneze rapid cu o
gamă largă de poluanţi şi cu microorganismele din apă. El este generat prin
descărcări electrice la tensiuni înalte (5000-30000 V) în aer sau în oxigen uscat,
aplicând concomitent răcirea pentru a evita descompunerea. În practică, pentru a
produce 1 kg. ozon se consumă o cantitate de energie de cca. 7 kWh. Aerul şi
oxigenul ozonizat sunt introduse în apă prin difuzori poroşi sau prin sisteme
mecanice de dispersie. În epurarea apelor uzate, ozonul este folosit pentru
decolorare, dezinfecţie, oxidarea parţială a unor substanţe nocive (fenoli,
detergenţi, cianuri etc.). Este de subliniat că ozonul are o toxicitate ridicată, pentru
expunere continuă concentraţia în aer fiind limitată 1a circa 0,1 mg/m3).
Permanganaţii sunt oxidanţi puternici folosiţi mai ales pentru finisarea
efluenţilor care au fost supuşi anterior altor procese de epurare, pentru eliminarea
culorii şi a mirosului, oxidarea fierului, sulfurilor şi cianurilor. La tratarea cu
permanganaţi rezultă bioxid de mangan hidratat, care, pe de o parte funcţionează ca
absorbant şi coagulant, dar pe de altă parte necesită a fi îndepărtat din apă.
Clorul poate oxida eficient hidrogenul sulfurat, mercaptanii, nitriţii,
amoniacul, fierul şi manganul, cianurile şi unele substanţe organice. Deosebit de
răspândită este distrugerea cianurilor cu clor până la formare de cianaţi sau chiar de
azot molecular, conform reacţiilor:

CN¯ + OCl¯ → CNO¯ + Cl¯

2 CNO¯ + 3 OCl¯ + H2O → N2 + 2CHO3 + 3 Cl¯

Un dezavantaj al folosirii clorului la tratarea apelor care conţin substanţe

organice este formarea compuşilor organici halogenaţi cu nocivitate ridicată. Acest
efect este eliminat în cazul folosirii bioxidului de clor, care, datorită stabilităţii sale
scăzute, se prepară in situ.

208
 În afara clorului molecular, pentru epurare se utilizează şi alte produse cu
conţinut de clor activ, cum ar fi hipocloriţii de sodiu şi de calciu, clorura de var,
cloraminele.

3.4.3.2. Reducerea
Ca şi oxidarea poluanţilor, reducerea este folosită pentru transformarea unor
poluanţi cu caracter oxidant, nociv, în substanţe inofensive sau care pot fi
îndepărtate din apă prin aplicarea altor procese de epurare. Un caz tipic este
reducerea cromului hexavalent la crom trivalent în vederea precipitării acestuia ca
hidroxid, conform reacţiei:

Cr2O 72 + 6FeSO4 + 7H2SO4 → Cr2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O + SO 24

Reducerea se poate face cu fier bivalent sau cu acid sulfuros în mediu acid.
Agenţii reducători folosiţi curent în practică sunt sărurile fierului bivalent, sulfiţii,
acidul sulfuros şi alte combinaţii cu sulf la valenţe mai mici decât 6, fierul metalic
în mediu acid.
În afară de tratarea apelor cu conţinut de cromaţi şi bicromaţi, reducerea
este aplicată pentru eliminarea clorului activ în exces cu sulfiţi sau cu bioxid de
sulf, insolubilizarea unor ioni metalici, Cu, Ag, prin reducere cu metale ordinare
(de exemplu cu fier), transformarea nitroderivaţilor aromatici în amine, prin
reducere cu hidrogen născând, transformarea compuşilor organici halogenaţi prin
înlocuirea halogenului cu hidrogen etc.

3.4.4. Clorinarea

Apa distribuită pentru nevoile menajere şi potabile ale populaţiei nu trebuie

să fie dăunătoare sănătăţii oamenilor, deci nu trebuie să conţină bacterii patogene.
Metoda chimică de dezinfecţie care foloseşte clorul este cel mai frecvent
utilizată deoarece este o metodă simplă, economică şi prezintă siguranţă. În plus,
dezinfecţia cu clor se pretează a fi aplicată pentru cantităţi mari de apă, în timp ce
celelalte metode nu se pot folosi decât pentru cantităţi relativ mici de apă.
Clorul este un nemetal foarte activ, făcând parte din grupa a şaptea a
sistemului periodic. Este un gaz de culoare galben-verzuie, cu miros neplăcut şi
pătrunzător. Se poate găsi în trei stări de agregare: gazoasă, lichidă şi solidă. La
temperaturi şi presiuni atmosferice obişnuite, clorul se află în stare gazoasă. La
scăderea temperaturii sau la creşterea presiunii, clorul trece în stare lichidă. Pentru
dezinfecţia apei, clorul este livrat staţiilor de tratare a apei, îmbuteliat sub formă
lichidă la presiune de 6-8 atm.
Clorul folosit pentru dezinfecţia apei a fost incriminat a da naştere la o serie
de substanţe organice clorurate care ar fi nocive, sau chiar cancerigene. Cercetările
efectuate în acest sens au arătat că prin tratarea apei cu clor sau cu ozon, din contră,
unii compuşi cancerigeni prezenţi în apă sunt distruşi.

209
 În acţiunea de dezinfecţie a apei cu clor, se disting trei procese principale:
- oxidarea compuşilor organici şi amoniacali şi a unor substanţe anorganice
avide de clor;
- clorurarea directă a substanţelor organice;
- distrugerea germenilor microbieni.
Cea mai mare parte a clorului se utilizează în procesul de oxidare a materiilor
organice şi compuşilor amoniacali. Clorul consumat în acest proces se numeşte
clor absorbit. Numai după ce s-a efectuat oxidarea, restul de clor acţionează
asupra germenilor microbieni, fapt pentru care doza de clor ce trebuie adăugat
apei pentru o dezinfecţie eficace este determinată de acest proces de oxidare.
Cel de al doilea proces, de clorurare directă a substanţei organice, mai puţin
cunoscut ar avea drept urmare formarea de compuşi organocloruraţi care conferă
gust neplăcut apei. Aceşti derivaţi organocloruraţi se pot elimina printr-o
supradozare de clor.
Al treilea proces privind acţiunea bactericidă directă a clorului, duce la
alterarea membranei celulare microbiene, la pătrunderea clorului în interiorul
germenului şi la modificări ale protoplasmei acestuia incompatibilă cu viaţa.
Alegerea dispozitivului de clorinare se face în funcţie de importanţa
instalaţiei, trebuind să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie simplu de supravegheat şi reglat;
- să dispună de un mijloc de închidere a distribuţiei în momentul când
hipocloritul s-a terminat;
- să asigure un aport de clor proporţional cu variaţiile debitului de
dezinfectat;
- să existe un aparat de rezervă.
Pentru sterilizarea apei se întrebuinţează, fie clorul gazos pur Cl2, fie
clorura de var CaOCl2 .
Introdus în apă clorul acţionează asupra substanţelor organice care se găsesc
în ea, precum şi asupra bacteriilor, distrugându-le, însă nu în totalitate. În
combinaţie cu apa, clorul formează acidul hipocloros şi acidul clorhidric:

Cl2 + H2O = HOCl + HCl

Acidul hipocloros HOCl este un compus nestabil şi se descompune mai

departe în acid clorhidric şi oxigen :

HOCl = HCl + O

Clorul activ sau eficace este acidul hipocloros (HOCl) sau ionul de
hipoclorit (OCl-). Alături de acţiunea oxidativă a HOCl, acesta se poate combina şi
cu compuşii celulelor microorganismelor după reacţia:

R – NH – R1 + HOCl  R - NCl – R1 + H2O

210
compuşii organocloruraţi formaţi fiind incompatibili cu viaţa germenilor.
În momentul formări lui, oxigenul liber acţionează ca un puternic oxidant
asupra substanţelor organice şi a bacteriilor care se găsesc în apă. Cantitatea de
oxigen şi prin urmare şi cantitatea de clor, necesare pentru sterilizarea apei, nu
trebuie determinate după cantitatea de bacterii patogene, ci după cantitatea totală de
substanţe organice şi de microorganisme, precum şi de substanţe anorganice
neoxidabile care se găsesc în apa tratată cu clor.
Fixarea corectă a dozei de clor este foarte importantă, neajuns care pune
probleme serioase la folosirea acestei metode. O doză insuficientă de clor poate
face ca el să nu-şi manifeste acţiunea bactericidă; o doză excesivă de clor (peste 0,3
mg/l) înrăutăţeşte gustul apei. De aceea, doza de clor trebuie stabilită de
proprietăţile individuale ale apei care se corectează pe baza experienţelor de
laborator făcute pe această apă.
Doza de calcul de clor pentru proiectarea instalaţiilor de clorinare trebuie să
se ia pornind de la necesitatea corectării apei în perioada impurificării ei maxime
(de exemplu în perioada apelor mari).
În cazul introducerii clorului în apa care se filtrează trebuie asigurată o
amestecare bună a acestuia cu apa şi un timp necesar pentru contactul clorului cu
apa, înainte ca aceasta să fie distribuită consumatorului. Durata de contact trebuie
să fie de cel puţin 30 de minute.

3.4.4.1. Factorii care influenţează eficacitatea clorurării.

Dezinfecţia cu clor a apei este influenţată de următorii factori:
 particularităţile biologice ale microorganismelor. După rezistenţa lor
la acţiunea clorului, microorganismele pot fi împărţite în două mari grupe:
bacteriile sporulate şi bacteriile nesporulate. Experimental s-a dovedit că pentru
sterilizarea bacteriilor sporulate sunt necesare doze de clor de 6 ori mai mari decât
pentru formele vegetative şi o durată de timp mult mai mare. Bacteriile nesporulate,
la rândul lor au o rezistenţă diferită la clor după cum sunt gram negative (bacil tific,
paratific, coli, pioceanic) sau gram pozitive (stafilococ, difteric), acestea din urmă
fiind mai rezistente. De exemplu bacilii tifici sunt mai sensibili la clor decât
colibacilii (Tabelul.3.12).
Rezistenţa comparativă la clor a colibacilului şi a bacilului tific.

Tabelul.3.12.
Doza de Cl2 Bacili rămaşi după dezinfecţie cu clor (%)
mg/dm3 după 10 minute după 30 minute
Colibacili Bacili tifici Colibacili Bacili tifici
0,1 0,86 0,036 0,5 0,023
0,2 0,11 0,005 0,063 0,007
0,3 - - 0,01 0,0006
De asemenea rezistenţa la clor a bacilului tularemiei este mult mai redusă
decât a colibacilului. O rezistenţă deosebit de crescută la acţiunea clorului o
prezintă bacilul tuberculozei.
211
 Concentraţia în care se găsesc bacteriile în apă influenţează de asemenea
eficienţa dezinfecţiei (
Tabelul 3.13.).
Virusurile prezintă în general rezistenţă crescută la clor. Protozoarele
intestinale, respectiv chisturile de Entamoeba histolica nu sunt distruse sub acţiunea
clorului.
 proprietăţile bactericide ale preparatelor de clor. Acţiunea
dezinfectantă a clorului depinde într-o mare măsură de preparatul folosit. Astfel,
acţiunea dezinfectantă a clorului este mai puternică decât cea a clorurii de var şi
mult mai puternică decât a cloraminelor.
Influenţa gradului de contaminare bacteriană a apei asupra acţiunii
bactericide a clorului.
Tabelul.3.13.
Doza de Cl2 Durata de Conţinutul de colibacili (colibacil/cm3)
mg/dm3 acţiune (min) Înainte de dezinfecţie După dezinfecţie

0,5 30 3230000 20000

0,5 30 75000 64
1,0 30 3570000 5000
1,0 30 24000 10

 tipul şi forma de clor disponibil. Pentru a putea realiza o eficientă

distrugere a bacteriilor este necesară o cantitate de clor combinat de 25 de ori mai
mare decât cantitatea de clor liber, la aceeaşi temperatură, durată de contact şi pH.
La valori mai ridicate ale pH-ului, când clorul se găseşte sub formă combinată, de
OCl- sau monocloramină, efectul bactericid este mult mai scăzut.
 compoziţia chimică a apei. Aceasta şi în particular prezenţa
suspensiilor, a substanţelor organice dizolvate, a unor compuşi feroşi sau
manganoşi, a amoniacului şi a altor substanţe consumatoare de clor au o influenţă
deosebită asupra eficienţei dezinfecţiei. Experimental s-a arătat că 0,3 g nămol într-
o suspensie bacteriană de 100 ml protejează coli împotriva a 4 mg clor, cu un timp
de contact de 2 ore. Apele reziduale insuficient limpezite, conţinând particule mari
în suspensie, nu se dezinfectează în mod eficace nici cu 30-50 mg/l clor. După
efectuarea dezinfecţiei, prin sfărâmarea acestor particule se pune în libertate un
mare număr de germeni virulenţi.
 temperatura apei influenţează efectul dezinfectant al clorului în sensul
că pe măsură ce temperatura apei scade, în aceeaşi măsură eficacitatea clorinării se
diminuează. Doza de clor necesară pentru distrugerea completă de coli la 4C,
poate fi scăzută de 1,5-2 ori la 16C, de 3-4 ori la 36C şi de 5-10 ori la 45. După
Hutterfeld, la un pH=7, pentru a obţine aceeaşi eficienţă bactericidă, este necesară
o cantitate de clor disponibil combinat de 2,5 ori mai mare la 2-4C decât la 20-
250C.

212
  pH-ul influenţează efectul dezinfectant al clorului, prin faptul că, la
diferite valori ale acestuia, iau naştere aşa cum am arătat, diverse forme de clor cu
proprietăţi bactericide diferite.
Timpul de contact al clorului cu apa şi concentraţia de clor sunt esenţiale,
efectul bactericid crescând odată cu mărirea dozei şi a timpului de contact (
Tabelul 3.14 şi 3.15.).[
Corui A., Sarbu R.2006]

Acţiunea clorului asupra colibacilului după diverse perioade de contact*

Tabelul 3.14
TIMPUL DE Doza de clor (mg/l)
CONTACT 0,5 1,0 2,0 4,0
Numărul bacteriilor
1 minut... 13.900 1.940 350 280
2 minute... 6.000 970 24 8
5 minute... 4.500 640 15 5
* Înainte de dezinfecţie 1.814. 000 bacterii/ml

Eficienţa bactericidă a clorului în funcţie de doza de clor şi de timpul de contact*.

Tabelul 3.15.
Doza de clor (mg/l) Numărul bacteriilor rămase la 1 ml
după 5 minute după 30 minute după 120
minute
0,5 10.800 600 200
1,0 2.400 200 0
2,0 10 0 0
* Numărul iniţial de coli 1.630.000/ml.

3.4.4.2.Tratarea apei cu clor gazos

Clorul gazos este transportat la staţie în butelii metalice, în care se găseşte
în stare lichidă la presiunea de 6-8 atm .
Clorul din butelii se introduce în apă, cu ajutorul unor aparate speciale
(dispozitive pentru dozarea gazului) în care are loc dozarea şi amestecul lui cu o
oarecare cantitate de apă.
Există mai multe sisteme de astfel de dispozitive unele dintre ele care
schimbă automat doza de clor în funcţie de debitul de apă intrată.
Cele mai utilizate sisteme pentru dozarea clorului sunt cele care folosesc
principiul vacuumului, cu ţeavă colectoare montată pe perete.
Principiul dozări clorului cu aceste aparate se realizează astfel:
Trecerea apei prin ejector produce vacuumul. Formarea vacuumului în ejector
acţionează asupra supapei montată pe membrană. Când supapa montată pe
membrană deschide, vacuumul acţionează în continuare asupra reductorului care
este montat pe tub. Sub acţiunea vacuumului supapa de siguranţă montată pe

213
admisia clorului se deschide, în timp ce clorul din tub, prin inelul de etanşare a
vacuumului, membrana de reglaj, rotametrul robinetul de reglaj şi conducta de
vacuum trece în ejector unde se amestecă şi se dizolvă în apă. Astfel apa supra
clorinată este dirijată de ejector la locul de utilizare.
Înainte de a ajunge în reductor clorul trece printr-un filtru care filtrează
clorul.
Dimensiunile conductei de vacuum în funcţie de doza de clor
Tabelul 3.16.
Cantitatea de Lungimile şi diametrele conductei
clor dozată (g/h) 30 (m) 60 (m) 150 (m)
900 9,5 (3/8) 9,5 (3/8) 12,7 (1/2)
2000 9,5 (3/8) 12,7 (1/2) 25,4 (1)

În tabel sunt prezentate dimensiunile conductei de vacuum în funcţie de

cantitatea de clor şi distanţa la care se transportă.

1. Cinetica procesului de clorinare

Necesarul de clor al apei, adică diferenţa între cantitatea de Cl2 adăugată şi

cantitatea ce poate fi determinată analitic ca clor rezidual, reprezintă cantitatea de
clor consumată.
Clorul rezidual include toate formele existente în apă: Cl2, HOCl, OCl-. O
curbă tipică de necesar de clor este indicată în figura 3.63.

Fig. 3.63. Necesarul de clor

Figura ilustrează de asemenea ,,punctul de rupere” al clorinării care

reprezintă adaosul unei cantităţi suficiente de clor pentru a satisface consumul
necesitat de toţi agenţii reducători prezenţi (inclusiv substanţele organice şi
compuşii amoniacului).
214
 ,,Punctul de rupere” este depăşit la concentraţia la care adaosul oricărei
cantităţi de clor se regăseşte ca clor rezidual.
În graficul din figură, curba până la punctual A reprezintă reacţia clorului
cu diferiţi agenţi reducători din apă. De la punctual A la punctual B sunt indicate
concentraţiile necesare pentru oxidarea substanţelor organice, ca şi a combinaţiilor
cu amoniacul, obţinându-se clor rezidual combinat; în acest domeniu curba are o
pantă mai mică de 450, la doze de clor mai mari (zona cuprinsă între B şi C ),
cloraminele devin nestabile, clorul introdus folosind la ,,ruperea” lor:

2NH2Cl + HOCl = N2 + 3H+ + 3Cl- + H2O

Depăşirea punctului de rupere C, conduce la regăsirea clorului rezidual în

apă, în funcţie de cantitatea de clor introdusă, panta curbei este de 450.Clorinarea
până la ,,punctul de rupere” are următoarele avantaje:
1 – amoniacul şi derivaţii lui sunt oxidaţi;
2 – apa este dezinfectată suficient ca să se poată presupune că şi
viruşii sunt distruşi;
3 – multe substanţe organice, printre care şi unele producătoare de
gust şi miros neplăcut, sunt oxidate.
Necesarul de clor este determinat în laborator prin metodele cu o tolidină
sau cu metil-orange; în practică se dozează mai mult clor (cu 1-2 mg/dm3) decât cel
determinat în laborator pentru atingerea punctului de rupere.
Clorul folosit pentru oxidarea amoniacului este transformat în acid
clorhidric, astfel încât pH-ul apei descreşte. Pentru corectarea pH-ului se adaugă
lapte de var, clorul rezidual necesită declorizarea înainte de distribuirea apei
dezinfectate la consumatori. Declorizarea apei tratate cu clor se poate face prin
următoarele metode:
1. Adaosul de agenţi reducători: sulfit de sodiu Na2SO3, bisulfit de
sodiu NaHSO3, bioxid de sulf SO2. Instalaţiile mari de tratare a apelor folosesc
bioxidul de sulf, care se poate trata cu uşurinţă:

SO2 + H2O + HOCl = H2SO4 + HCl

2. Trecerea apei prin filtre de cărbune activ granulat care adsoarbe

clorul;
3. Introducerea în apă a cărbunelui activ dozat înainte de coagulare
şi decantare.
Apele potabile supuse clorinării trebuie să fie lipsite de fenoli. Aceştia,
chiar în concentraţii mici dau cu clorul gazos clorfenol cu gust şi miros
medicamentos, dezagreabil. Din această cauză fenolul este normat foarte sever,
permiţându-se concentraţii de doar 0,001 mg/dm3 în apa de suprafaţă supusă
tratării, în vederea consumării ca apă potabilă. [Baciu Dorina.2001, Cocheci V. şi
colaboratorii, 1979, Corui A., Sarbu R. 2006, Popa R.2006]

215
 Acţiunea bactericidă a clorului se bazează pe modificările stării fizico-
chimice a celulelor microbiene şi a alterării metabolismului acestora. Inhibarea
unor enzime care catalizează procesele oxido-reducătoare ce asigură energia
necesară celulei şi în special procesele de oxidare a glucozei ar sta la baza efectului
bactericid.
2. Clorul ca element de avertizare. S-a sugerat ca indicatorul clor
rezidual să fie folosit ca element de avertizare a unei eventuale poluări a reţelei de
apă. Prezenţa clorului rezidual detectabil de-a lungul întregii reţele denotă că nici o
substanţă consumatoare de clor nu a pătruns în reţea. Dimpotrivă, o scădere bruscă
sau dispariţia clorului rezidual semnalează pătrunderea unor impurităţi sau
substanţe consumatoare de clor, fapt care implică instituirea de urgenţă a unei
clorinări, urmată de o supraveghere atentă pentru a localiza punctul de pătrundere a
impurităţilor. Prezenţa unei cantităţi de clor rezidual în reţea a fost considerată ca
un “anticorp” în sistemul de distribuţie, oferind un oarecare grad de protecţie
împotriva germenilor patogeni care ar putea ajunge ocazional în reţea. În practica
curentă, orice apă, oricât de riguros tratată, conţine cantităţi mici de substanţe care
reacţionează încet cu clorul, astfel că, pe măsură ce apa curge în reţea, clorul
rezidual iniţial tinde să dispară. Însăşi suprafaţa interioară a conductelor exercită o
cerinţă de clor care poate fi satisfăcută numai printr-o clorinare prelungită
satisfăcătoare. De asemenea, temperatura mai crescută a apei face ca clorul să nu
mai ajungă până la capătul reţelei. Pentru a menţine o urmă de clor rezidual în apă,
care să persiste până la consumatorul cel mai îndepărtat, este necesar ca clorul
iniţial să fie suficient de mare pentru a satisface cerinţa de clor a apei şi totodată să
furnizeze de la începutul operaţiei de clorinare, clorul reclamat de suprafaţa de
contact cu apa. Pentru a menţine un clor rezidual, evitând totuşi concentraţii iniţiale
prea ridicate, se poate aplica reclorinarea la intervale a apei, de-a lungul sistemului
de distribuţie. Clorul rezidual legat poate fi menţinut în interiorul reţelei mult mai
uşor decât clorul rezidual liber, dar clorul legat este un dezinfectant slab, astfel
încât sunt necesare cantităţi de 10-20 de ori mai mari decât de clor rezidual liber.
Există numeroase observaţii care arată că, în zonele unde clorul rezidual este
pierdut în reţea, calitatea apei devine nesatisfăcătoare, crescând numărul de
germeni, oxidabilitatea etc. În ciuda rezultatelor satisfăcătoare ale unor uzine de
apă, un număr de germeni la 37C şi de coliformi sunt puşi în evidenţă în acele
puncte ale reţelei unde nu mai există clor rezidual. După efectuarea unei clorinări
suplimentare şi după reapariţia clorului rezidual, numărul de germeni şi de coli
revine la valorile anterioare dispariţiei clorului rezidual. De acea este necesar să se
menţină clorul rezidual în întreaga reţea. Clorul rezidual normal existent în reţea nu
va putea însă dezinfecta apa în caz de contaminări intense. În urma cercetărilor
efectuate s-a ajuns la următoarele concluzii:
 un nivel crescut de clor rezidual menţine o calitate mai bună a apei în sistemul
de distribuţie decât un nivel scăzut de clor;
 calitatea apei distribuite este scăzută atunci când clorul rezidual este absent.

216
 calitatea apei distribuite este scăzută atunci când clorul rezidual este în exces
afectând gustul şi mirosul apei.
Clorinarea suplimentară efectuată atunci când clorul rezidual dispare,
restabileşte calitatea corespunzătoare a apei.
3. Avantajele clorinări:
- clorul ca element de avertizare
- menţinerea calităţi apei în reţeaua de distribuţie
- oxidarea compuşilor organici şi amoniacali şi a unor substanţe anorganice
avide de clor;
- clorurarea directă a substanţelor organice;
- distrugerea germenilor microbieni.

3.4.5. Ozonizarea

Ozonul este un gaz de culoare albăstruie, cu miros caracteristic puternic,

care se dizolvă bine în apă, unde se descompune spontan, formând pe lângă oxigen
molecular şi oxigen atomic care îi conferă proprietăţi oxidante puternice:

O3  O2 + O

Ozonul este un oxidant mult mai puternic decât clorul, substanţele organice
care rezistă la clor fiind oxidate de acesta. Posedând un potenţial oxido-reducător
foarte mare ozonul reacţionează cu substanţele organice din apă mult mai rapid şi
mai intens decât clorul şi substanţele clorigene. Reacţiile de oxidare ale ozonului se
termină la numai câteva minute de la contactul cu apa de dezinfectat. Aşa cum
există o cerinţă de clor, există şi o anumită cerinţă de ozon în scopul asigurării unui
efect corespunzător. Pentru ape limpezi de pildă, cerinţa de ozon este de 2-3 mg/l,
iar pentru apele de suprafaţă poluate, după tratarea lor, cerinţa de ozon este de 2,5-5
mg/l. Apele colorate necesită 3-6 mg/l, ozonarea constituind o metodă eficace de
decolorare, care se obţine în primele minute de contact. Efectul bactericid al
ozonului este puternic, sub acţiunea lui flora saprofită din apă reducându-se
accentuat, până la câţiva germeni (1-5) la 1 litru de apă, iar numărul de bacilul coli
scăzând cu 98-99%. Germenii patogeni de tipul bacilului tific, dizenteric, sporii de
antrax etc. sunt distruşi de ozon. Efectul bactericid este foarte rapid; timpul necesar
obţinerii unei dezinfecţii în proporţie de 99% faţă de bacilul coli este de 7 ori mai
scurt dacă se foloseşte ozon, decât dacă se foloseşte clor. Viteza de distrugere a
sporilor de bacilus megatherium cereus este de 300 de ori mai mare. Deşi efectul
sporicid al ozonului este considerabil, pentru distrugerea acestora sunt totuşi
necesare cantităţi mari de ozon.
După alţi cercetători, o emulsie de 60.000 coli/l este distrusă de clor în
concentraţie de 0,1 mg/l în timp de 4 ore, în timp ce ozonul are acelaşi efect în 5
minute la 22C, şi 0,5 secunde la 37C. Planctonul, algele, protozoarele, larvele şi

217
viermii sunt de asemenea distruşi în timp scurt; de pildă protozoarele, inclusiv
entamoeba histolica sunt distruse în 3 minute cu o doză de 15 mg/l ozon.
În condiţii identice ozonul reacţionează mai rapid asupra bacilului coli,
sporilor şi diverselor alge, iar această acţiune se manifestă deosebit de evident la
organismele rezistente la clor.
Ozonul acţionează eficace asupra virusurilor şi bacteriofagilor la
concentraţii foarte scăzute, de zecimi de mg/l. În condiţii identice de dezinfecţie,
virusul poliomelitic este distrus prin clorinare cu 0,5-1 mg/l clor rezidual în 1,5-2
ore, în timp ce prin ozonare cu 0,05-0,45 mg/l ozon rezidual, este distrus în 2
minute. Observaţiile efectuate de o serie de staţii de tratare a apei care folosesc
ozonul ca dezinfectant, au dovedit că în cantităţi de 1 mg/l, timp de 1 minut, efectul
bactericid obţinut este satisfăcător. În practica curentă, pentru dezinfecţia apei se
foloseşte 0,5-2 mg/l ozon. Efectul bactericid este influenţat mai puţin de pH şi
temperatură decât în cazul folosirii clorului. Criteriul unei bune desfăşurări a
procesului de dezinfecţie îl constituie prezenţa ozonului rezidual în limitele de
0,05-0,1 mg/l. De aceea, în practica ozonării apei, este necesar să se introducă
cantităţi de ozon care să acopere cerinţa de ozon a apei, astfel încât după primul
contact, să mai rămână cantitatea necesară de ozon liber. La cantităţi de ozon
rezidual de 0,013 mg/l, efectul bactericid a fost de 14,2%; la 0,05 mg/l efectul
bactericid a crescut până la 48,8% şi a atins 99,7% atunci când cantitatea de ozon
rezidual a fost de 0,135 mg/l.
Concentraţia de ozon rezidual care trebuie asigurată depinde de calitatea
apei. Dacă apa este poluată, pentru obţinerea unui efect bactericid este nevoie de o
concentraţie de ozon rezidual de 0,1-0,2 mg/l şi chiar de 0,4-0,5 mg/l în cazul
apelor poluate puternic cu substanţe organice. Cu cât apa conţine o cantitate mai
mare de substanţe organice, cu atât creşte consumul de ozon. Dacă apa conţine
substanţe organice în cantităţi crescute, acestea consumă în mod rapid cantităţi mari
de ozon, astfel că rămâne o cantitate prea mică pentru distrugerea germenilor; în
plus, apa capătă şi un gust neplăcut datorită oxidării parţiale a substanţelor
organice. În orice caz, concentraţia ozonului rezidual nu trebuie să depăşească 5
mg/l, deoarece la depăşirea acestei limite ar imprima miros şi gust caracteristic
apei. Alţi autori consideră însă că excesul de ozon dispare spontan din apă, neavând
nici un inconvenient asupra calităţii apei.
Ozonul precipită sărurile de fier şi de mangan, fiind folosit ca metodă de
îndepărtare a acestora din apă; de asemenea oxidează nitriţii pe care-i transformă în
nitraţi.
Un efect deosebit de favorabil al ozonului este acela de îndepărtare a
gusturilor şi mirosurilor de origine organică, inclusiv a celor cauzate de fenoli şi
compuşii lor. De menţionat că dacă apele de suprafaţă sunt poluate cu gudroane,
procesul de oxidare exercitat de gudron este încetinit.
Atunci când în prealabil apa este bine prelucrată (debarasată de substanţe
coloidale şi organice în suspensie, la nivelul decantoarelor şi filtrelor), dezinfecţia
cu ozon este deosebit de eficientă şi indicată. În prezent, procedeul de dezinfecţie
cu ozon este răspândit în multe ţări.

218
 Ozonizarea apei se face cu ajutorul unor aparate care se compun din două
părţi principale: generatorul de ozon şi aparatul pentru amestecul intim al apei cu
ozonul.[ Baciu Dorina.2001]

Fig. 3.64. Schema instalaţiei pentru tratarea cu ozon a apelor uzate

1 – agregat us 2 – tablou comandă; 3 – generator de ozon; 4 – sursă de înaltă
tensiune; 5 – placă dispersie aer ozonat.

Ozonul este însă o substanţă periculoasă pentru om, chiar în concertaţii

mici. Concentraţia maximă de ozon admisă în aerul respirabil este de 0,1 ppm.
Ultimele cercetări în domeniul potabilizării apei, arată pe lângă faptul că
dezinfecţia apei prin ozonizare are costuri de capital, costuri de funcţionare, costuri
de întreţinere ridicate, precum şi pericole mari, şi că apa potabilizată prin ozonizare
favorizează apariţia cancerului.

3.4.6. Schimbul ionic

Schimbul ionic se bazează pe proprietatea unor materiale care puse în contact

cu o apă mineralizată (conţinând săruri ionizate), înlocuiesc (schimbă) ionii din
apă cu ionii proveniţi din materialul însuşi. Se deosebesc schimbători de cationi
(cationiţi) şi schimbători de anioni (anioniţi). În practică se folosesc
schimbători în stare solidă.
219
 În ecuaţiile de mai jos se ilustrează un cationit care reţine cationii eliberând
ionii de hidrogen şi un anionit, care reţine anionii eliberând ioni de hidroxil:

Punând apa mineralizată în contact succesiv cu cantităţi suficiente de astfel de

schimbători de ioni, produsul obţinut este o apă aproape pură, dat fiind că ionii
eliberaţi în cantităţi echivalente în procesul de schimb ionic (H+ şi OH-) se
combină între ei cu formarea de apă.
Reacţiile prezentate sunt reversibile prin tratarea schimbătorilor de ioni epuizaţi
cu acizi (ioni H+), în cazul cationiţilor şi cu baze (ioni OH-), în cazul anioniţilor,
are loc regenerarea acestora respectiv se reface cationitul în forma H şi anionitul
în forma OH.
Schimbul ionic se aplică în practică pentru tratarea apelor de alimentare
(demineralizarea apei). Schimbătorii de ioni pot fi utilizaţi şi la epurarea unor
ape uzate cu conţinut de impurităţi minerale, în special pentru eliminarea ionilor
de metale grele. Aplicarea acestui procedeu este interesantă numai dacă cu
ocazia regenerării schimbătorului de ioni se recuperează produse valoroase şi
numai în zonele cu deficit mare de apă, unde se impune o recuperare completă a
apei din efluenţii reziduali, trataţi în prealabil prin alte metode.
Dezavantajele acestei metode sunt:
- costul ridicat al epurării şi pericolul inactivării acestora prin îmbâcsirea
cu substanţe organice, fapt ce impune eliminarea prealabilă a urmelor de
substanţe organice prin adsorbţie pe cărbune activ;
- formarea unor produse de regenerare care constituie ele însele deşeuri
greu de epurat.[ Baciu Dorina.2001]
Procesul de schimb ionic (în coloană) se realizează discontinuu având
următoarele faze:
1. Încărcarea – denumită şi epuizarea răşinii, constituie faza de lucru
propriu-zisă utilă a schimbătorului de ioni. În această etapă are loc purificarea apei
de tratat. Răşina schimbătoare de ioni, se încarcă cu ionii de recuperat şi elimină în
apă o cantitate echivalentă din ionii proprii. Reacţia de schimb are loc la saturarea
răşinii;

220
 2. Eluţia – ionilor absorbiţi, este operaţia de reducere a răşinii în forma
sa ionică iniţială, care se realizează trecând prin coloană cu o viteză prescrisă, o
soluţie diluată de HCl, H2SO4;
3. Spălarea – după eluţie, regenerare înainte de începerea unui nou
ciclu de lucru, răşina schimbătoare de ioni din coloană se spală cu apa pentru
eliminarea urmelor de reactivi folosit la regenerare.
În cazul regenerării cu hidroxid respectiv acid, spălarea se face până când
apa de spălare ieşită din coloană are reacţie neutră.
Exemple de răşini: Purolite (Anglia), Amberlite (SUA), Vionit AT-14
(România).
Astfel spre exemplu, prezenţa amoniacului în concentraţii mai mari de 0,2
mg/dm3 este un indice de poluare a apei, amoniacul fiind toxic pentru peşti şi fauna
acvatică, provoacă eutrofizarea şi contribuie la corodarea unor metale şi materiale
de construcţii.
Schema unei instalaţii mobile pentru eliminarea ionului de amoniu din
apele reziduale este prezentată în figura 3.65. [Baciu Dorina.2001]

Fig. 3.65. Instalaţie mobilă pentru eliminarea ionului de amoniu din apele
reziduale
1- intrarea apei reziduale; 2- bazin de floculare sedimentare şi filtrare pe
medii filtrante mixte; 3- vas tampon pentru apa reziduală filtrată; 4- pompa pentru
apa de spălare; 5- pompa filtrului; 6- apă de spălare uzată; 7- pompa principală
de alimentare a schimbătorilor de ioni; 8- coloane cu schimbători de ioni; 9- apă
epurată recircuitată; 10- adaos de var şi săruri (clorură de sodiu şi calciu); 11-

221
rezervor de substanţe chimice; 12- pompa de regenerare; 13- încălzitor de lichide;
14- regenerant şi amoniac; 15- coloană de stripare; 16- încălzitor de aer; 17-
suflantă furnizând aer coloanei 15; 18- evacuarea aerului încărcat cu amoniac.

În figura 3.66. se prezintă schema de principiu a reţinerii pe schimbători

de ioni a Cu2+ şi SO 24 dintr-o apă de mină.

Fig. 3.66. Schema de principiu a reţinerii pe schimbători de ioni a Cu2+ şi SO 24

3.4.7. Epurarea apelor reziduale cu conţinut de ioni CN¯

3.4.7.1. Complecşi de cianură prezenţi în apele reziduale

Compuşii care intră în categoria ,,cianuri” sunt foarte diferiţi din punct de
vedere al proprietăţilor fizico-chimice şi toxicologice. Astfel se pot enumera: [1]
1. Cianurile simple solubile – otrăvitoare care sunt reprezentate de
acidul cianhidric şi sărurile sale- cianura de sodiu şi de potasiu. Aceste cianuri
poluează apa cu ioni de cianură CN¯. Acidul cianhidric este un lichid incolor cu
punct de fierbere scăzut (p.f. = 26,50C), care se amestecă cu apa în toate proporţiile.
Acest acid este foarte slab, constanta lui de disociere este 13,3·10-10, el se
polimerizează uşor şi intră în diferite reacţii de combinare. Există baze să se spună
că în apă există hidratul HCN·7H2O. Sărurile acidului cianhidric, care se reţin la
neutralizarea lui cu bazele, se dezvoltă bine în apă.
2. Cianurile simple insolubile, de exemplu cianuri de cupru, cianură de
fier ş.a. se pare, că ar putea trece în grupa celor netoxice. Totuşi, din cauză că se

222
află în apă în stare fin dispersată, dacă nimeresc în organism, sub acţiunea mediului
acid al sucului gastric, încep să se dizolve, trecând în cianuri simple otrăvitoare şi
provoacă otrăvirea acestuia. În haldele de steril cianurile simple insolubile, sub
acţiunea apei de ploaie, a soarelui şi a variaţiilor de temperatură trec în cianuri
simple solubile.
3. Cianurile complexe solubile otrăvitoare de cupru şi zinc Cu(CN) 2 ,
Cu(CN) 32 , Cu(CN) 34 , Zn(CN) 3 , Zn(CN) 24 .
Dintre acestea cel mai stabil complex este Cu(CN) 32 , deoarece constanta
lui de disociere este cea mai mare (5·10-28) în timp ce constanta de disociere a
Cu(CN) 2 este egală cu 1·10-16 şi a Cu(CN) 34 5·10-28. De aici, probabil că în apele
reziduale se găseşte cu prioritate Cu(CN) 32 .
4. Cianurile complexe neotrăvitoare solubile, de care aparţin fero şi
fericianurile [Fe(CN) 64 şi Fe(CN) 6 ] hexacianoferaţi. Solubilitatea K3Fe(CN)6 în
100 g apă la 200C este egală cu 42,9 g; K4Fe(CN)6 în aceleaşi condiţii 28,9 g şi
Na4Fe(CN)6, 17,9 g. Netoxicitatea fero şi fericianurilor ridică de asemenea îndoieli,
ca şi netoxicitatea relativă a cianurilor simple insolubile. Aceşti complecşi în
anumite condiţii, se pot descompune parţial şi să dea în soluţie cianuri simple
solubile otrăvitoare.
5. Cianurile complexe insolubile şi din această cauză netoxice de
exemplu ferocianura ferică (albastru de Berlin) Fe4[Fe(CN)6]3. Produsul
solubilităţii acestei sări este egal cu 3·10-4, ceea ce indică insolubilitatea ei în apă.
În apele reziduale industriale a căror compoziţie chimică nu este constantă
şi variază tot timpul toate formele de compuşi cianuroşi pot fi conţinuţi simultan în
acelaşi grad. Dacă în apă există în surplus ioni de cianură simplă solubilă
otrăvitoare, atunci cationii liberi de cupru şi zinc trebuie să lipsească.
Invers, dacă în apă există un surplus de cationi de cupru sau zinc, atunci
ionii liberi de cianură simplă otrăvitoare solubile, nu sunt prezenţi în ea. Din
această cauză dacă scriem şirul: Cu2+; CuCN; Cu(CN) 32 ; CN-, atunci în apă pot să
se afle de preferinţă numai perechile învecinate; la un surplus de cationi, de cupru
Cu2+ tot cianul este legat în sedimentul insolubil CuCN.
Dacă în apă există cianuri libere CN-, atunci tot cuprul este legat în
complexul solubil Cu(CN) 32 şi conţinutul de cationi de cupru este exclus. Astfel, la
raporturi echivalente de cationi de cupru şi anioni de cian, în apă se vor afla
sedimentul insolubil de cianură simplă de cupru CuCN şi complexul solubil de
Cu(CN) 32 , ceea ce exclude prezenţa simultană a cationilor de cupru Cu2+ şi
respectiv a cianurilor simple solubile otrăvitoare CN-.[ Baciu Dorina.2001]

3.4.7.2. Epurarea apelor reziduale conţinând ioni CN- cu ,,clor activ”

223
 Epurarea apelor reziduale conţinând ioni CN- cu ,,clor activ” prezent în clor
gazos sau compuşi ai acestuia sub formă de clor agenţi este una din cele mai
răspândite metode de neutralizare a cianurilor toxice.
În calitate de oxidanţi, atât ai cianurilor simple de cupru şi zinc, cât şi a
celor complexe, se pot utiliza clorura de var CaCl2, hipocloritul de calciu Ca(OCl)2,
hipocloritul de sodiu NaOCl, clorul lichid Cl2 în mediu alcalin ş.a.
Reacţiile de oxidare care au loc în acest caz se pot descrie prin următoarele
ecuaţii:
Oxidarea cianurilor simple solubile otrăvitoare cu hipoclorit
CN- + OCl- → CNO- + Cl-
Din cauză că oxidarea cianurilor cu ,,clor activ” decurge în două stadii:
a) CN- + OCl- → ClCN + 2OH-
b) ClCN + 2OH- → CNO- +Cl- +H2O
c) ClCN + 3HOCl + H2O → 5HCl + 2CO2 + N2
în cazul nerespectării condiţiilor de realizare a reacţiei, valoarea insuficientă a
pH-ului, doză insuficientă de ,,clor activ”, în soluţie se poate forma un produs
intermediar – clorcianul.
Pentru reacţia globală se cere teoretic un total de 2,5 moli de clor disponibil pe
mol de CN, echivalent cu 3,1 kg Cl2 / 0,4536 kg CN-. [Baciu Dorina.2001]
Clorul disponibil poate fi diferit ca şi clor echivalent al radicalului OCl- prezent
în sarea de hipoclorit, astfel, 1 mol de Cl2 este echivalent cu 1 mol de NaOCl
sau ½ moli de Ca(OCl)2.
Cerinţa reală de Cl2 este întotdeauna mai mare decât cantitatea teoretică datorită
prezenţei altor constituenţi oxidabili ai reziduurilor cu cianuri, cum sunt ionii
cuproşi, ionii nicheloşi, amoniac şi substanţe organice. Prezenţa ionilor de
nichel încetineşte reacţia de oxidare. Cerinţa de Cl2 este de asemenea mai mare
deoarece o parte din azot este transformat în ioni de nitrat.
Condiţiile optime de oxidare a cianurilor sunt determinate de valoarea pH, care
trebuie să fie cel puţin 10 – 11. Acesta este legat de faptul că într-un mediu
puternic acid există numai clor molecular. Pe măsura reducerii acidităţii apare
acidul hipocloros şi mai departe, mărind pHul peste 7 în soluţie predomină
ionul de hipoclorit.
La valori ale pH-ului mai mari de 4, clorul molecular lipseşte din apă. Acidul
hipocloros format în procesul de hidroliză a clorului se disociază în ioni de
hipoclorit şi ioni de hidrogen.
Raportul dintre acidul hipocloros nedisociat HOCl şi ionii de hipoclorit OCl- în
apă la diferite pH-uri este prezentat în figura
3.67.[ Baciu Dorina.2001]

224
 Fig. 3.67. Variaţia concentraţiei de HOCl şi OCl- în apă la modificarea pH-
ului.

Hipocloriţii de calciu şi sodiu, precum şi clorura de var formează în apă

acid hipocloros şi ioni de hipoclorit care determină pH-ul mediului apos.
Capacitatea oxidantă a compuşilor menţionaţi este diferită, după cum
urmează: pentru Cl2 (gaz) potenţialul de oxidare normal este egal cu + 1,35 V;
pentru HclO (acidul hipocloros) este egal cu 1,50V; pentru OCl- (ionul
hipoclorit) + 0,9 V.
S-ar părea că, oxidarea decurge mai intens în mediu acid, când se
formează cea mai mare cantitate de acid hipocloros, dar în acest caz mai este
prezent ionul molecular, care reacţionând cu cianurile, formează clorcianul
foarte toxic. În mediu puternic alcalin (când pH-ul este mai mare de 11 – 12) în
soluţie există numai ioni de hipoclorit, al căror potenţial de oxidare este cel mai
scăzut din cele trei. Din această cauză, la valoarea optimă arătată a pH-ului 10 –
11, cantitatea de clor molecular se reduce la minim, prin urmare, posibilitatea
formării clorcianului este exclusă şi în acelaşi timp rămâne o cantitate
suficientă de acid hipocloros, al cărui potenţial de oxidare este cu mult mai
mare în comparaţie cu potenţialul de oxidare al ionului de hipoclorit.
Când se lucrează cu clor lichid trebuie să se ţină cont că, la dizolvarea
lui în apă are loc acidularea apei în urma reacţiei:

Cl2 + H2O → HCl + HOCl

Când, pe lângă acidul hipocloros se formează acidul clorhidric. Din această

cauză, cianurile trebuie să se oxideze cu clor lichid, adăugându-se treptat o bază
pentru neutralizarea HCl liber.
Dacă nu se respectă aceste condiţii, se poate forma uşor clorcianul foarte toxic,
care este produsul clorinării directe a cianurilor:

2CN- + Cl2 → 2ClCN

Dacă în calitate de oxidant se foloseşte ionul de hipoclorit (clorura de var,

hipocloritul de calciu, clorul liber în mediu alcalin), atunci capacitatea de
oxidare a compusului folosit se determină după conţinutul în el a aşa numitului
,,clor activ” şi toate dozările se calculează după această mărime. După cum se
ştie, un echivalent oxidant al oxigenului în ionul de hipoclorit corespunde la doi

225
atomi de clor , adică unui gram-ion de OCl- îi corespund 2 grame-atom ,,clor
activ” ceea ce reiese din următoarele ecuaţii:

OCl- + H2O + 2e- = 2OH- + Cl-

Cl2 + 2e- = 2Cl-

Din această cauză, la o parte de cian, a cărui masă moleculară este egală cu 26,
se cere o parte de oxigen sau 2 părţi de clor, a căror masă moleculară este de
71. Rezultă deci că la 26 părţi de cian sunt necesare 71 părţi de ,,clor activ”
atunci la o parte de cian sunt necesare 71 : 26 = 2,73. Acest coeficient arată
cantitatea necesară conform reacţiei de ,,clor activ” pentru oxidarea unei unităţi
de cianură simplă otrăvitoare. Prin urmare dacă apa reziduală supusă epurării
conţine A mg/dm3 cianuri simple solubile otrăvitoare, atunci teoretic cantitatea
necesară de ,,clor activ” va fi egală cu:

X = 2,73·A (3.143)

Similar pentru oxidarea cianurilor complexe de cupru pentru 6 părţi de cian

sunt necesare 7 părţi de oxigen respectiv 14 părţi de clor. De aici pentru 26 x 6
părţi de cian trebuie 71 x 7 părţi ,,clor activ” şi făcând raportul 71 x 7 : 26 x 6 =
3,18 rezultă că la o parte de cian trebuie 3,18 părţi de ,,clor activ”. Dacă apa
reziduală conţine B mg/dm3 cianuri complexe de cupru calculate la CN, atunci
cantitatea teoretică necesară de ,,clor activ” este:
X = 3,18·B (3.144)

Efectuând un calcul similar, aflăm că pentru oxidarea unei unităţi de cianuri

complexe de zinc (calculat la CN) se cer teoretic 2,73 părţi de ,,clor activ”.
În aceste condiţii la tratarea apelor reziduale care conţin suma cianurilor simple
otrăvitoare şi a cianurilor complexe solubile de cupru şi zinc, consumul teoretic
de ,,clor activ” este:
XCl = 2,73(A + C) + 3,18B (3.145)

unde: A – concentraţia cianurilor simple otrăvitoare;

B - concentraţia cianurilor complexe de cupru;
C - concentraţia cianurilor complexe de zinc, ambele calculate pentru cian.

226
Clorura de var comercializată conţine până la 33 % ,,clor activ”, iar hipocloritul
de calciu până la 60 % ,,clor activ”, ş.a.m.d. În consecinţă calcularea
necesarului de reactiv comercial se poate calcula după formula:

X Cl Q100
X= +n (3.146)
1000a
unde: X – cantitatea de reactiv comercial, kg/zi;
XCl – cantitatea de ,,clor activ” necesară pentru oxidarea cianurilor şi
calculată după formula (3.30) în mg/dm3 sau g/m3;
Q – debitul apelor reziduale cu conţinut de cianură,m3/zi;
a – conţinutul de ,,clor activ” în reactivul comercial, %;
n – coeficientul surplusului de reactiv, egal cu 3 – 5 mg/dm3.
Trebuie menţionat că în cazul tratării apelor reziduale cu conţinut de cianură cu
hipoclorit sau cu clor oxidant, numai o parte din aceste substanţe se consumă
pentru oxidarea cianurilor, restul oxidează alte substanţe prezente în apele
reziduale.
Din această cauză, consumul de clor-agenţi de regulă nu se calculează ci se
determină experimental. La neutralizarea apelor reziduale de obicei se foloseşte
o soluţie de 5% de reactivi (la ,,clor activ”).
Necesarul de clor al apei, reprezintă diferenţa între cantitatea de clor adăugat şi
cantitatea ce poate fi determinată analitic ca, clor rezidual. Clorul rezidual
include toate formele existente în apă: Cl2, HOCl, OCl-.
O curbă tipică de necesar de clor este prezentată în figura 3.64. care ilustrează ,,
punctul de rupere” al clorinării, care reprezintă adăugarea unei cantităţi
sufuciente de clor pentru a satisface consumul necesitat de toţi agenţii
reducători prezenţi (inclusiv – substanţe organice şi compuşii amoniacului).
În practică se adaugă peste necesarul de clor stabilit pentru atingerea punctului
de rupere un exces de 1 – 2 mg/dm3. După cum am mai arătat, pentru instalaţii
mari se recomandă utilizarea clorului lichefiat, iar pentru instalaţiile mici şi în
situaţii neprevăzute se pot folosi cu rezultate satisfăcătoare: Ca(OCl)2 –
hipocloritul de calciu; NaOCl – hipocloritul de sodiu; CaCl2 – clorura de var.
Schema instalaţiei de epurare a apelor reziduale conţinând ioni de CN- cu
hipoclorit de sodiu este prezentată în figura 3.68.

Când în apă nu este permisă existenţa excesului de clor, se va proceda la

declorinare prin una din metodele următoare:

227
 - tratarea cu agenţi reducători ca: sulfit de sodiu (Na2SO3), bisulfit
de sodiu (NaHSO3), bioxid de sulf (SO2), tiosulfat de sodiu
(Na2S2O3);
- introducerea în apă a cărbunelui activ praf.
Reacţiile cu agenţii de clorinare sunt: [Baciu Dorina.2001, Corui A., Sarbu
R.2006]

SO2 + Cl2 + 2H2O → H2SO4 + HCl

NaHSO3 + Cl2 + H2O → NaHSO4 + 2HCl

2 Na2S2O3 + Cl2 → Na2S4O6 + 2NaCl

C + 2Cl2 + 2H2O → CO2 + 4HCl

3.4.7.3. Tratarea apelor reziduale cu conţinut de cianuri prin ozonizare

Epurarea apelor reziduale de la uzinele de preparare de o serie de substanţe

nocive se poate realiza prin folosirea metodelor de oxidare. Până în prezent în
calitate de oxidant a servit în principal ,,clorul activ” sub formă de hipoclorit sau
clor lichid.
În acest caz, în calitate de produs imediat al reacţiei de oxidare se formează
cantităţi considerabile de ioni de clor, care în timpul alimentării cu apă prin
recircuitare pot influenţa negativ asupra procesului de flotaţie a minereurilor.
[Baciu Dorina.2001]
Unul dintre oxidanţii care nu înrăutăţeşte compoziţia ionică a apelor
reziduale este ozonul, folosit în special pentru epurarea apei potabile. În ultimii ani
s-au început cercetări referitoare la folosirea ozonului pentru epurarea apelor
reziduale.
Ozonul se disociază atât în soluţie apoasă cât şi în aer. În soluţii foarte
alcaline descompunerea ozonului se face foarte rapid, pe când în soluţii acide el
este mai stabil. Ozonul este un oxidant puternic, potenţialul lui normal de oxidare
este E0 = 2,0 V, iar în mediu alcalin E0 = 1,24 V.
Trebuie avut în vedere că ozonul este toxic şi acţionează asupra organelor
respiratorii, de asemenea poate afecta sistemul nervos central. Concentraţia limită
admisă în aerul din încăperile unde lucrează oamenii este de 0,0001 mg/dm 3.
Reacţii posibile la acţiunea ozonului asupra apelor reziduale cu conţinut de
ioni CN- şi ioni de metale grele.

228
Fig. 3.68. Schema instalaţiei de epurare chimică a apelor reziduale din iazul Bozânta prin lacuri de oxidare cu NaOCl

225
 În soluţii apoase, o parte din ozon reacţionează direct cu substanţele
dizolvate în apă (M), reacţia fiind selectivă şi lentă iar o altă parte se transformă
rapid în radicali liberi OH. Transformarea în radicali liberi OH• este iniţiată de ionii
OH- şi decurge cu atât mai rapid cu cât pH-ul este mai ridicat. Radicalii OH• sunt
oxidanţi puternici neselectivi, care pot acţiona în două moduri: [Baciu
Dorina.2001]
a) formează substanţe dizolvate în apă, radicali secundari (R) care
funcţionează ca promotori ai reacţiilor în lanţ;
b) pot fi captaţi de unii compuşi întrerupători de lanţ, ca de exemplu
ionii bicarbonat şi carbonat rezultând specii inactive ф inhibitori
ai reacţiilor în lanţ.
Procesul de oxidare cu ozon prezintă o suprapunere a celor două tipuri de
reacţii: ,,oxidare directă” şi ,,reacţiile radicalice cu OH”.

Metalele pot fi prezente în apă sub formă complexă. O3, în general, aduce
ionii metalici la o stare de oxidare superioară, la care hidroxizii metalici sunt mai
puţin solubili.
Preozonizarea aplicată înaintea stocării apei în bazin, reprezintă o metodă
bună pentru eliminarea metalelor grele în special a Pb, Fe şi Mn sub formă de
combinaţii organice uşor oxidate.
Ionii feroşi sunt oxidaţi de către ozon în ioni ferici care hidrolizează şi
precipită conform ecuaţiilor:
Fe2+ + O3 + H2O ↔ Fe3+ + O2 + 2OH-
Fe3+ + 3H2O ↔ Fe(OH)3 + 3H+
Ionii manganoşi sunt oxidaţi la ioni manganici care trec apoi în oxizi de
mangan insolubili:
Mn2+ + O3 + H2O → Mn4+ + O2 + 2OH-
Mn4+ + 4OH- → Mn(OH)4 → MnO2 + 2H2O
O supradoză, însă, poate duce la formarea ionilor permanganici, care dau apoi
culoarea roz:
Mn2+ sau Mn4+ + 4O3 → MnO 4 + 2H2O

226
 În cazul apelor bogate în materii organice, acestea interferează în procesul de
eliminare a Fe şi Mn. Această interferenţă se manifestă prin:
1. peptizarea hidroxidului feric prin compuşi organici încărcaţi
negativ;
2. scăderea vitezei de oxidare a ionului feros;
3. formarea de complecşi organometalici, O3 acţionează asupra
complecşilor organici eliberând metalul complexat şi apoi îl oxidează, ceea ce
permite eliminarea acestuia în condiţii similare formei sale necomplexate. Ionii de
cianură sunt oxidaţi la ioni cianat, mult mai puţin toxici, care la anumite valori ale
pH-ului hidrolizează rezultând CO2 şi N2:
CN- + O3 → CNO- + O2
2CNO- + 2H2O → 2CO2 + N2 + 4H+
După cum se observă, cianura este oxidată în prima etapă cu o viteză rapidă
în cianat (CNO-), iar cianatul este oxidat la carbonat şi amoniu care hidrolizând duce
la CO2 şi N2.
Ozonul este total consumat în timpul primei reacţii. După oxidarea cianurii
libere, ritmul reacţiei încetineşte, deoarece cianura rămasă este complexată cu
metalele prezente. În acest punct concentraţia de cianură reziduală este echivalentă
stoechiometric cu conţinutul de metal.
A doua reacţie are loc când pH-ul scade ce este o consecinţă a oxidării
cianurii în cianat. Hidroliza cianatului în timpul celei de a doua reacţii este
accelerată prin prezenţa ozonului în soluţie alcalină.
Pentru ozonizare cel mai favorabil domeniu de pH este 9 ÷ 12. În aceste

intervale influenţa mărimii pH asupra efectului oxidării este neînsemnată.

Totodată ridicarea alcalinităţii provoacă descompunerea rapidă, catalizată de

ionii hidroxilici ai ozonului. Din această cauză se recomandă ca procesul să se

facă la pH ≤ 10.

Ozonizarea este o metodă competitivă cu clorurarea. Deşi metoda de

ozonizare este mai scumpă decât cea a clorurării are totuşi o serie de avantaje.
Calculele arată că, metoda de ozonizare este de mare perspectivă pentru epurarea
apelor uzate. [Baciu Dorina.2001]
Ozonizarea permite distrugerea poluanţilor care nu se supun oxidării prin
metode biochimice, astfel se asigură calitatea necesară a apelor reziduale.
Avantajele metodei de epurare cu ozon a apelor reziduale cu conţinut de
cianuri sunt următoarele:
 posibilitatea automatizării complete a procesului;
 formarea unei cantităţi neînsemnate de depunere;
 lipsa impurificatorilor străini în apa tratată;
 posibilitatea obţinerii oxidantului la faţa locului.
Ozonul distruge complecşii cianuroşi şi cianurile simple, metalele neferoase
grele fiind înlăturate din soluţia tratată sub formă de hidroxizi. Arseniul se

227
 poate elimina din soluţii pe calea oxidării cu ozon sub formă pentavalentă şi a
precipitării cu hidroxid de fier. La epurarea tulburelii cu conţinut de arsen
consumul de ozon şi fier creşte de aproape 5 ori în comparaţie cu epurarea
părţii ei limpezite.
Schema tehnologică (figura 3.69) de ozonizare a apelor reziduale industriale
constă din două ansambluri de bază:
 obţinerea ozonului;
 epurarea apelor reziduale.
Ansamblul de obţinere a ozonului cuprinde patru blocuri de bază:
- obţinerea şi răcirea aerului;
- uscarea aerului;
- filtrarea aerului;
- generarea ozonului.
Aerul atmosferic uscat şi epurat se alimentează în blocurile ozonizatoarelor,
unde sub acţiunea descărcării electrice se generează ozon, care sub formă de
amestec de aer şi ozon se pulverizează în camerele de contact cu apa de
tratat.[Baciu Dorina.2001]

Fig. 3.69. Schema tehnologică a unei instalaţii pentru tratarea cu ozon a

apelor uzate industriale
1 – priză de aer; 2 – alimentarea aerului atmosferic; 3 – filtru; 4 – suflantă;
5 – schimbător de căldură; 6 – separator de apă; 7 – instalaţie pentru uscarea
aerului; 8 – alimentarea aerului pentru regenerarea adsorbţiei; 9 – blocul filtrelor;
10 – conductă pentru apă potabilă; 11 – generator de ozon; 12 – canalizare; 13 –
alimentarea aer ozon; 14 – cameră de contact pentru ozonizarea apelor reziduale;
15 – alimentarea apelor netratate; 16 – tuburi poroase de distribuţie; 17 – evacuarea
apelor epurate; 18 – alimentarea soluţiei de apă sărată răcită; 19 – rezervor de apă
sărată răcită; 20 – supapă de amestecare cu trei căi; 21 – pompă pentru soluţia

228
sărată răcită; 22 - pompă pentru soluţia sărată încălzită; 23 - rezervor de apă sărată
încălzită; 24 – alimentarea soluţiei sărate încălzite; 25 – răcitor.

3.4.7.4. Epurarea apelor reziduale cu conţinut de ioni CN- cu SO2 + aer

O metodă de neutralizare a apelor cu conţinut de cianură care a început să

fie aplicată la uzinele de preparare care prelucrează minereuri auro-argentifere şi
pentru extracţie folosesc metoda cianurării (Canada, Australia), constă în tratarea
cu SO2 + aer. [Baciu Dorina.2001, Ilie, P.1982, Kaionaka Y.]
Esenţa procesului constă în oxidarea cianurilor într-un mediu alcalin cu un
amestec de dioxid de sulf şi aer, în prezenţa ionilor de cupru în calitate de
catalizator.
Oxidarea cianurilor libere, cât şi a celor legate de complecşi decurge rapid
la temperatura ambiantă după reacţia:
CN- + SO2 + H2O + O2 → CNO- + H2SO4
Compuşii complecşi de fier-cianură trec în ferocianuri insolubile de tipul
2[Fe(CN)6]•6H2O. Pentru neutralizarea acidului format se adaugă var. La unele
uzine, apele reziduale conţin o cantitate suficientă de cupru, în caz contrar se
adaugă sulfat de cupru. Cianaţii formaţi în soluţie sunt de câteva mii de ori mai
puţin toxici, decât cianurile. Simultan are loc şi epurarea de ionii metalelor grele
care se depun sub formă de hidroxizi.
Prin proces se separă şi cianura de fier, nu prin oxidare ci prin precipitare.
Procesul de oxidare SO2 + aer distruge complexele de cianură metalică, iar ordinea
preferenţială a separării este: Zn > Fe > Ni > Cu.
Prin oxidare cu SO2 + aer se îndepărtează cu succes complexele de cianură
de fier din soluţie cu specificarea că fierul rămâne în starea feroasă redusă şi nu
trece în forma ferică, aşa cum se întâmplă în medii de oxidare mai puternice.
Complecşii de cianură de fier sunt separaţi din soluţie prin precipitarea
compuşilor metalici de ferocianură cu formula Me2Fe(CN)6 unde Me este: Cu, Zn,
şi Ni. Metalele eliberate din complecşii cianurici de cupru, zinc şi nichel se separă
prin precipitare sub formă de hidroxizi metalici la pH-ul reacţiei.
Reacţia de oxidare a cianurii are loc în prezenţa catalizatorului de cupru în
soluţie. De obicei, pentru catalizare şi precipitare se adaugă cupru sub formă de
soluţie de CuSO4. Orice cianură liberă prezentă este rapid prinsă în complexul de
cianură ca Cu (I), care aparent joacă rol de catalizator în procesul de oxidare al CN -
în CNO- cu ajutorul SO2 şi O2 din aer.

229
 Fig. 3.70. Efectul concentraţiei de cupru şi pH la tratarea discontinuă a
unui efluent
Concentraţia optimă a cuprului este de 50 mg/dm3, iar pH-ul optim este
cuprins între 9 şi 10, ceea ce se poate realiza prin adăugarea varului, iar
concentraţia optimă de SO2 în volume este de 1 –3 % în aer. Consumul de reactivi
la 1 gram de cianuri este în medie de 3,1 grame SO2 şi 5,2 grame Ca(OH)2.
Conform datelor firmei care a brevetat metoda, INCO-Metals costul
neutralizării pentru acelaşi conţinut remanent de cianuri de 1 mg/dm3 este de 3 ori
Instalaţia CNTot (mg/dm3) Reactivi g/g CNTot
Înainte După SO2 Var Cu2+
Colosseum 364 0,4 4,6 0,12 0,04
Ketza River 150 5,0 6,0 0 0,30

mai mic decât în cazul clorurării.

Procesul INCO SO2 + aer este selectiv pentru detoxifierea totală a cianurii,
incluzând cianura de fier, care se îndepărtează sub formă de precipitat utilizând
reactivi siguri şi ieftini. Acesta este deci, procesul cel mai rentabil de distrugere şi
este singurul proces fiabil pentru tratarea tulburelii înainte de deversare în iazuri de
decantare.
Procesul INCO SO2 + aer se pretează la îndepărtarea cianurii din sterilele
rezultate de la procesul CIP (cărbune în pulpă), CIL (cărbune în soluţie) sau
soluţiile sterile repulpate. Acest fapt se explică prin aceea că, consumul de reactiv
aparent nu este afectat de minerale din grupa sulfurilor şi oxizilor.
Rezultatele obţinute cu metoda INCO SO2 + aer la prelucrarea sterilelor de
către diferite firme sunt prezentate în tabelul 3.17.
Rezultatele distrugerii cianurii la tratarea CIP, CIL, precum şi sterile
repulpate
Tabelul 3.17.

230
Egnity 175 2,3 3,4 0 0,03
Casa Berardi 150 2,3 3,4 - 0,10
Westmin Premier 150 0,2 5,8 - 0,12
Golden-Bear 205 0,3 2,8 - -
În cadrul acestor instalaţii, distrugerea cianurii, de obicei se realizează în
reactoare într-o singură treaptă, prevăzute cu mecanism de agitare şi aerare
adecvate. Cu câteva excepţii se utilizează SO2 lichid, deoarece constituie una din
cele mai economice surse de SO2 disponibile.
Pentru eficienţa maximă a procesului, pH-ul este controlat în cadrul unei
valori optime, ce depinde de compoziţia chimică a influentului şi de tipul de
minereu prezent în pulpa de alimentare.
Fluxul tehnologic cadru a sistemului SO2 + aer este prezentat în figura 3.71.

Fig. 3.71. Fluxul tehnologic al sistemului SO2 + aer

3.4.7.5 Metoda de oxidare electrochimică

a) Oxidarea electrochimică pe anod

Oxidarea electrochimică pe anod decurge conform reacţiei:
CN- + 2OH- - 2e- → CNO- + H2O
În cazul oxidării electrochimice a cianurilor pe anod de platină, la început
are loc oxidarea ionului liber CN-, care este foarte instabil şi trece în formă stabilă
cu formare de cianaţi. [Baciu Dorina.2001]
Cianaţii formaţi în continuare se oxidează până la azot elementare şi bioxid de
carbon:
2CNO- + HOH- - 6e- → N2 + 2CO2 + 2H2O
Simultan cu reacţiile 3.44 şi 3.45 pe anod are loc descărcarea ionilor
hidroxilici:
4OH- - 4e- → 2H2O + O2
La concentraţii de 300 ÷ 400 mg/l a cianurilor, în timpul electrolizei,
decurg simultan toate cele trei procese ceea ce are influenţă asupra consumurilor de
energie electrică şi a extracţiei în curent. De exemplu la o concentraţie a cianurilor
de 100 ÷ 120 mg/l şi o densitate a curentului de 0,02 ÷ 0,04 A/m2 pe anodul de
magnetit extracţia în curent este de 3 ÷ 4%.

231
 Viteza de oxidare a cianurilor se poate ridica considerabil, adăugând în
soluţia tratată clorură de sodiu. În acest caz pe lângă descărcarea pe anod a ionilor
de cianură are loc descărcarea ionilor de clorură, conform ecuaţiei:
2Cl- - e- → Cl2
Clorul liber, care se separă în acest caz în mediu alcalin, formează ionul de
hipoclorit care oxidează cianurile. Ionii de clorură, care se formează la oxidarea
cianurilor cu ionul de hipoclorit se descarcă din nou pe anod până la clor liber, care
oxidează noi cantităţi de cianură. Astfel, clorurile în acest proces sunt catalizatori.
Prin ridicarea dozei de clorură de sodiu s-a ridicat extracţia în curent până la 60 –
80% cu reducerea consumului de energie electrică până la 0,007 – 0,1 kWh pentru
oxidarea a 1 g de CN-, aceasta datorită creşterii conductibilităţii electrice a soluţiei.
În cazul oxidării electrochimice a cianurilor din apele reziduale o mare
importanţă o are alegerea materialului din care se confecţionează anodul, condiţia
de bază fiind insolubilitatea acestuia în procesul de oxidare. În urma încercărilor
efectuate cu anozi executaţi din plumb, nichel, oţel inoxidabil, magnetit, grafit, s-a
ajuns la concluzia că cei mai buni anozi sunt cei din grafit sau magnetit.
Dezavantajul acestora constă în degradarea granulometrică a grafitului şi
prelucrării grele a magnetitului.[ Baciu Dorina.2001]
Consumul specific de energie electrică W, (kWh/m3) se calculează cu
relaţia:
qU iSU
W= = (3.147)
V V
În care:
q – cantitatea de electricitate;
U – tensiunea pe electrozi;
V – volumul soluţiei prelucrate;
i – densitatea curentului;
S – suprafaţa activă anodică.
Schema tehnologică a unei instalaţii industriale pentru epurarea
electrochimică a apelor reziduale cu conţinut de cian este prezentată în figura 3.72.
Metoda este potrivită pentru neutralizarea oricăror ape reziduale şi soluţii uzate,
care conţin compuşi cianuroşi şi este cea mai economicoasă la o concentraţie de
până la 200 mg/l.

232
 Fig. 3.72. Instalaţia pentru oxidarea electrochimică a cianurilor.
I – rezervor – acumulator; II – electrolizor; III – vas de recepţie; IV –
rezervor pentru soluţie de sare de bucătărie; 1, 2, 7 – aparat de măsură, regulatorul
şi traductorul conductometrului; 3 – transformator electro-pneumatic; 4 – supapă
pneumatică; 5 – ejector; 6 – redresor de curent alternativ; 8 – 8, 9, 10 – traductoare,
şi înregistratoare pentru măsurarea concentraţiei remanente de cianuri.

Folosirea metodei este oportună pentru neutralizarea apelor reziduale care

se formează în cazul folosirii multiple a apei în industrie şi care conţin cianuri în
concentraţii ridicate. Funcţionarea instalaţiilor este complet automatizată şi aplicată
în multe ţări cu industrie minieră de profil dezvoltată.

b) Epurarea galvanochimică
Tratarea galvanochimică a apelor face parte din seria metodelor de epurare
fără reactivi şi conduce la atingerea parametrilor impuşi pentru acestea.
Procedeul epurării galvanochimice şi a demineralizării apelor reziduale, este
bazat pe utilizarea efectului elementelor galvanice în scurtcircuit, formate din
amestecul a două sau mai multe materiale bune conducătoare electric, având
diferite valori ale potenţialelor electrochimice, amplasate în soluţia ce trebuie
epurată şi constituind o mulţime de perechi galvanice, fără aplicarea unui curent
de la o sursă exterioară (fig.3.73) în prezenţa oxigenului din aer, ele permit ca,
fără utilizarea unor reactivi chimici şi fără creşterea suplimentară a conţinutului
de săruri a apei prelucrate, să se atingă nivelul impus de normele de
calitate.[Ceanturia V., Solojenkin P., Krausz S. Chiriac, V., Ghederim, V.,
Negulescu, C. 2004]

La prelucrarea apei cu un conţinut de ioni liberi de cian de 5 – 20 mg/dm3,

în câmpul perechii galvanice în condiţiile folosirii perechii galvanice zinc-cocs, s-a
realizat o îndepărtare a ionilor cian de peste 50%.

233
 Fig. 3.73. Schema
interacţiunii perechii galvanice.
a} cocs – pirită; b) cocs – fier.

Se recomandă o schemă
bistadială de epurare, cu utilizarea în
primul stadiu a perechii galvanice
zinc-cocs, iar în cel de al doilea
stadiu a perechii galvanice fier-cocs,
cu o decantare a apei după primul
stadiu. Aplicarea unei asemenea scheme a permis o creştere a gradului de epurare
până la 85%, iar în soluţia epurată, compuşii zincului şi a fierului lipsesc în
totalitate.
Prin epurarea galvanochimică, ionii CN- se elimină prin formarea cianurii de fier,
Fe(CN)2, a complecşilor Fe(CN) 64 şi prin formarea compusului Fe([Fe(CN)6]3
sau KFe([Fe(CN)6]. [Ceanturia V., Solojenkin P., Krausz S. Chiriac, V.,
Ghederim, V., Negulescu, C.2004]

Rezultatele calculului termodinamic al tuturor reacţiilor posibile în sistemul

fier-cianură-apă sunt prezentate în tabelul 3.18 şi figura 3.74
În mediu bazic, cianura de fier reacţionează sub forma:
3Fe(CN)2 + 4KOH = 2Fe(OH)2 + K4[Fe(CN)6]

Fig. 3.74. Diagrama de stare în

sistemul fier-cianură-apă

234
Formarea unui compus stabil între cianură şi fier este specifică pentru porţiunea
medie a diagramei. Pentru valori negative ale Eh-ului, este posibilă, cu aceeaşi
probabilitate, formarea compuşilor: Fe2([Fe(CN)6], Fe3([Fe(CN)6]2,
Fe4([Fe(CN)6]3. Diferenţa dintre formarea primului şi celui de al treilea
compus, se stabileşte pe scala de pH, sub 0,15 pH. Compusul Fe3([Fe(CN)6]2
este instabil trece brusc în Fe4([Fe(CN)6]3, la valori pozitive ale potenţialului.
Acest compus are cea mai mare stabilitate şi de aceea, odată cu creşterea
concentraţiei de cianură, conţinutul acestuia creşte mai accentuat decât al
celorlalte. [Ceanturia V., Solojenkin P., Krausz S. Chiriac, V., Ghederim, V.,
Negulescu, C.2004]

Reacţiile posibile în sistemul fier-cianură-apă şi ecuaţiile lor

Tabelul 3.18

3.4.8. Epurarea apelor reziduale uranifere

În zonele exploatărilor miniere mediul înconjurător poate fi contaminat

cu toate elementele din familia uraniului, principalii radionuclizi responsabili
fiind:
 Uraniul natural sub formă de pulbere poate polua apele sub formă
dizolvată sau de suspensii, iar prin intermediul atmosferei şi apelor,
pot fi contaminate de asemenea solul, flora, fauna acvatică, terestră,
precum şi omul;
 Radiul–226 poate polua mediul în aceleaşi condiţii ca şi uraniul
natural;

235
  Radonul-222, împreună cu descendenţii săi alfa activi, pot
contamina atmosfera şi prin efluenţii gazoşi, proveniţi de la
instalaţiile miniere din subteran şi de la suprafaţă.
La lucrările de exploatare minieră pentru uraniu, apele provenite din
subteran care sunt deversate în emisari, sunt contaminate radioactiv, situaţie ce
impune în unele cazuri, măsuri suplimentare de depoluare înainte de deversare,
pentru a se ajunge la conţinuturile maxim admisibile (C.M.A.).
Odată cu închiderea unor exploatări miniere din România, una din măsurile
de monitorizare permanentă, atât în perioada închiderii dar şi în perioada post-
închidere, trebuie să aibă ca obiectiv principal apele ce se deversează din aceste
lucrări miniere.
Operaţiunea de depoluare a apelor de mină contaminate radioactiv
urmăreşte trecerea radionuclizilor de uraniu şi/sau radiu, dintr-un volum mare de
lichid, într-un volum mai mic, care să poată fi stocat sau prelucrat în condiţii de
radioprotecţie.
În funcţie de principiul de separare, tehnologiile de decontaminare atât
pentru uraniu cât şi pentru radiu, pot fi clasificate astfel:
 Metode de precipitare – coagulare;
 Metode de schimb ionic;
 Metode de extracţie cu solvenţi;
3.4.8.1. Metode de precipitare
Primele metode de separare a radiului au fost prin precipitare.
Concentraţia fiind mică în efluenţi contaminaţi (10-10 g/dm3, faţă de 1010
3
g/dm pentru alte elemente) se utilizează cel mai des coprecipitarea cu calciu şi
bariu. Folosind bariul se realizează coprecipitarea sulfatului de bariu şi radiu, al
cărui produs de solubilitate este foarte scăzut. Sarea de bariu folosită este clorura
de bariu, iar ionii de sulfat pot proveni de la diferite săruri, iar pentru ca
sedimentarea naturală să devină eficientă se folosesc şi coagulanţi.
Diferenţa dintre metodele de coprecipitare – coagulare, expuse în literatura
de specialitate, sunt date de:
 compoziţia şi concentraţia reactivului de precipitare;
 natura şi concentraţia agentului de coagulare;
 ordinea de adăugare a reactivilor;
 natura agenţilor de sedimentare.
Coprecipitarea sulfatului de Ba şi Ra, urmată de coagulare şi floculare poate
fi continuată de sedimentare sau filtrare pe un mediu granular. [Filip Gh.1980,
Bragadireanu M, Georgescu M.2007]
Eliminarea Ra cu BaSO4, este propusă de un patent american, în timpul
leşierii in-situ a uraniului [Bragarideanu M, Filip D, Filip Gh, Iuhas T.F, Nica
L.2002], iar un patent german propune tratarea apelor contaminate cu reziduri de la
fabricarea lithopanului, care conţin BaCl2 şi BaSO4. Leşia unor cărbuni conţinând
impurităţi radioactive U, Ra şi Th, cu activitate de 2664 Bq/dm3 a fost
decontaminată prin precipitare cu BaSO4 până la activitate de sub 3,7 Bq/dm3.
[Bragadireanu M, Georgescu M.2007, Shruter M.1994]
A mai fost studiată purificarea apelor reziduale de la prelucrarea
pechblendei prin tratarea cu Na2CO3, Na2SO4, BaCl2, NOH şi Fe (OH)3, obţinându-
se efluenţi cu 0,028 ÷ 0,014 Bq/dm3. [Bragadireanu M, Georgescu M.2007,
Feldman C.1988]
236
 De asemenea, a mai fost studiată din punct de vedere al separării,
coprecipitarea radiului cu bariu, urmată de coagulare cu FeCl3 şi floculare pentru
eliminarea Ra-226 din efluenţii de la prelucrarea uraniului. Adăugarea
dedurizanţilor în staţiile de tratare a apelor de băut, a scăzut activitatea dată de către
Ra-226 de la 1,85 la 0,18 Bq/dm3. [Bragadireanu M, Georgescu M.2007]
Pentru a facilita coprecipitarea sulfatului de radiu şi bariu pe un mediu
granular cu o suprafaţă mare, a fost folosită precipitarea în pat fluidizant. Întrucât
materialul granular se separă singur, nu este nevoie de o filtrare. În acest caz,
randamentul a fost de 90%, la un timp de contact de 20 secunde.
Decontaminarea apelor uzate prin precipitarea simultană a U, Ra şi As prin
tratare cu H2O2 , o sare de Fe3+ şi H3PO4, ajustarea pH-ului la 8 ÷ 10,5 cu Ca(OH)2
şi adăugarea unui floculant, este propusă de un alt patent german.
Se mai cunosc şi alte metode ce constituie patente, care constau în:
 Utilizarea feratului de potasiu (K2FeO4) în locul reactivilor clasici,
în uzinele de tratare a apelor uzate, metodă ce conduce la obţinerea unui nivel de
activitate admis şi la o reducere semnificativă a cantităţii de nămol radioactiv
rezultat. La tratarea unor ape simulate, s-a reuşit reducerea activităţii alfa de la
8400 Bq/dm3 la 220 Bq/dm3, iar printr-un proces în două trepte, urmate de filtrare
s-a reuşit o decontaminare de la 1370 Bq/dm3 la cca 10 Bq/ dm3, obţinându-se o
cantitate de nămol radioactiv de zece ori mai puţină, decât în cazul tratamentului cu
sulfat feric şi hidroxid de calciu.
 Instalaţia proiectată în cadrul Fernald Environmetal Management
project, Cincinatti Ohio, pentru tratamentul apelor cu uraniu, foloseşte o treaptă de
pretatare chimică, pentru a îndepărta majoritatea radionuclizilor şi altor metale
poluante dizolvate sau aflate în suspensie. S-au utilizat, pentru comparaţie, doi
reactivi de precipitare Ca (OH)2 şi TRU/Clear 4, care este o substanţă de ferat de
potasiu, obţinându-se cu aceasta din urmă cu 55% mai puţin nămol radioactiv, la
aceleaşi nivele de activitate.
Această metodă reduce semnificativ preţul total de management,
costurile asociate stocării, monitorizării, transportului şi depozitării finale.
 Coprecipitarea sulfatului de Ra – Ba, într-o staţie pilot din Ontario –
Canada, propune precipitarea în reactoare (tancuri cu agitatoare), iar pentru
accelerarea sedimentării se adaugă bentonită şi poliacrilamidă. Pe lângă aceste
tancuri se mai folosesc medii de filtrare medii duale cu adaosuri chimice, pentru
separarea solid-lichid. Aici, precipitarea Ra-226 în pat fluidizat, care se realizează
direct pe o suprafaţă cu material granular cu curgere liberă, asigură un randament
de decontaminare de 90 – 95% în cca 20 secunde. [Bragadireanu M, Georgescu
M.2007]
 Alt procedeu care accelerează sedimentarea, foloseşte sorbţia
microparticulelor cu ajutorul unor pulberi de cărbune şi flocularea cu
poliacrilamidă, astfel suspensia sedimentează în cca 60 secunde. [Bicheller J.1988,
Nagy B, Sarbu R, Appel F.1977]
 Alte procedee de separare a precipitatului de Ba şi Ra folosesc
flotaţia cu diverşi reactivi de activare, spumare şi colectare (ex: oleatul de sodiu-
colector, iar policlorura de aluminiu sau Fe (OH)3 – activator). [Bragadireanu M,
Georgescu M.2007]
Cele prezentate anterior fac parte din programe de cercetare aplicativă
derulate pe mapamond. Sunt cercetări de laborator sau în staţii pilot, care s-au
237
finalizat cu brevete sau patente. Amănunte tehnice legate de acestea nu se pun la
dispoziţie decât în condiţii comerciale. [Bragadireanu M, Georgescu M.2007]

3.4.8.2. Metode de schimb ionic

Este cel mai utilizat mijloc de tratare a apelor, pentru a reduce diverşi ioni
contaminaţi, folosindu-se răşină ce poate fi anionit, cationit sau coloane combinate.
Răşinile sunt folosite ca metodă singulară sau ca subansamblu într-o tehnologie
complexă. Ca exemplu, la decontaminarea apelor uzate în Cincinatti–Ohio se face
o precipitare a feratului de potasiu (K2FeO4), urmată de schimb ionic, pentru
obţinerea unui randament ridicat, procese în urma cărora conţinutul de uraniu din
efluenţi scade sub 1 mg/dm3. [Satharwal K. N.1995]
Uraniul şi radiul se găsesc în apă sub forma unor ioni diferiţi, ceea ce
impune folosirea unor tipuri de răşini schimbătoare de ioni, diferite pentru fiecare
element în parte, de exemplu:
 Separarea Ra-226 cu ajutorul unei răşini puternic acide, într-un
număr de cicluri, a eliminat 99% din activitatea unei ape contaminate cu 0,74
Bq/dm3, regenerarea realizându-se cu NaCl.
 La sorbţia Ra-226, folosind o răşină slab acidă, s-a observat că
există o capacitate de 2,3 ori mai mare, decât a răşinii puternic acide, la
decontaminarea unei ape de mină cu 200 mg/dm3 densitate şi 0,74 Bq/dm3,
utilizând o coloană cu cationit sub forma H+ şi regenerată cu HCl. [Sorg Th.1980]
 Utilizarea schimbului ionic, pentru reducerea concentraţiei de Ra-
226 din apele de mină, la Quial Creek lângă Austin – Texas se realizează prin
adăugarea unei mici cantităţi de anionit puternic, la un cationit puternic, într-o
instalaţie clasică de dedurizare a apei, ce a condus la eliminarea eficientă a U şi
Ra-226, introducând în instalaţii ape de mină cu un conţinut de uraniu de 120
mg/dm3 şi 0,92 Bq/dm3 de radiu, un pat mixt cu 10% anionit şi 90% cationit,
obţinându-se în final ape cu mai puţin de 20 mg/dm3 şi 0,037 Bq/dm3.
Prea mult anionit sau un număr mare de paturi de răşină stratificată
provoacă leşierea excesivă a Ra-226 şi U. Clorura de K e un regenerant superior
pentru eluţia Ra-226. Pentru analize, sorbţia radiului din apă s-a realizat cu
schimbător de ioni tip Dowex 50 Wx8.
Firma Eichrom Ind. Inc. foloseşte o răşină numită Diphonix, o răşină acidă
macroporoasă, ce conţine grupări fosfionice bifuncţionale, care reţine uraniul.
Pentru extragerea selectivă şi îndepărtarea Ra-226 au mai fost utilizate :
 În New Mexico pentru extracţia selectivă a Ra-226 din sterilul de
leşiere a minereurilor de uraniu, răşinile complexe Chelex 100 şi AG 50 Wx8;
 Pentru îndepărtarea Ra-226 având o capacitate de 1600 Bq/dm3,
canadienii folosesc o răşină tip Dowex 75;
 Reţinerea U din apele de mină cu 0,2 ÷ 0,8 mg/dm3 au fost
experimentate de cercetătorii americani răşini tip AT–1, AT–N, AT–14, AM.
 Cationiţii au fost folosiţi în Australia pentru schimbul ionic la
îndepărtarea Ra-226 din apa de băut. [Bragadireanu M, Georgescu
M.2007]
În România pentru îndepărtarea Ra-226 se apelează la schimbul ionic
combinat cu o precipitare.

238
 În concluzie, răşinile acide îndepărtează Ra-226 în proporţie de 95%,
răşinile slab acide având avantajul că nu introduc suplimentar în apă ioni de sodiu.
Înfigura 3.75. se prezintă fluxul tehnologic de depoluare pentru reţinerea
uraniului.

Fig. 3.75. Fluxul tehnologic de depoluare pentru reţinerea uraniului

3.7.6.3. Metode de extracţie cu solvenţi

Tehnologiile de prelucrare a minereurilor uranifere şi mai ales rafinarea

soluţiilor, folosesc extracţia lichid – lichid.
Pentru extracţia Ra-226, se utilizează un solvent compus dintr-un amestec
de acizi carboxilici organofilici cu greutate moleculară mare (între 250 şi 500 u.m.)
şi un macrocilen organofilic dizolvat într-un solvent organic (toluen), pentru a
forma un extract sinergetic selectiv (50 u.m.) la pH > 7.
Acizii carboxilici organofilici recomandaţi în astfel de procese sunt:
 Acidul 2-metil –2-heptil nonanoic;
 Acidul 2-dodecil –2 metil tetradetanoic;
 Acidul versatic – 1519 (SHELL);
 Acidul tripenilacetic;
 Acidul di-n-heptilacetic.
Prin această metodă de extracţie, folosind un solvent de tip LIX 51, a fost
decontaminată o soluţie cu conţinut de Ra-226 de 37.000 Bq/dm3, până sub 0,74
Bq/dm3. [Bragadireanu M, Georgescu M.2007]
Chimia solvenţilor poate pune la dispoziţie soluţii fiabile din punct de
vedere chimic şi tehnic pentru extracţia radiului din apele contaminate. Problema
care rămâne nesoluţionată o reprezintă costurile de operare în instalaţiile
industriale, legate atât de partea tehnică de extracţie, dar şi de latura de protecţie a
mediului prin operarea cu acest gen de solvenţi.
În figura 3.76. se prezintă fluxul tehnologic de depoluare pentru reţinerea
radiului.

239
Fig. 3.76. Fluxul tehnologic de depoluare pentru reţinerea radiului.

240
 CAPITOLUL 4

EPURAREA BIOLOGICA A APELOR UZATE

4.1. Procedee biotehnologice pentru epurarea apelor

Epurarea biotehnologică, prin oxidare biochiomică cu nămol activ a apelor
menajere orăşeneşti este larg utilizată şi a devenit deja o metodă convenţională.
Aceeaşi metodă este utilizată şi pentru apele reziduale din industria agro-alimentară
care sunt puternic încărcate cu materie organică.
Alte procedee biotehnologice se pot utiliza şi pentru epurarea apelor
reziduale din celelalte industrii. Pentru apele reziduale din industria minieră şi
metalurgică, interesează în principal epurarea apelor cu conţinut de ioni metalici şi
de cianură.

4.1.1. Epurarea biologică în bazine de aerare şi filtre biologice

Epurarea biologică este o combinaţie între biologie şi tehnologie prin care

procesele biologice sunt combinate cu procedee tehnice adecvate, unde sunt create
anumite condiţii de mediu astfel încât concordanţa dintre reacţiile
microorganismelor şi apa uzată să conducă la obţinerea unei ape epurate lipsită
practic total de substanţe asimilabile.
Spre deosebire de ceea ce se petrece în apele de suprafaţă privind
autoepurarea organică, în instalaţiile de epurare biologice sunt create condiţii de a
menţine un contact permanent între masa de microorganisme şi apele uzate.
În momentul în care apa uzată întâlneşte o suprafaţa de contact, pe interfaţa
dintre apa uzată şi suprafaţa de contact se dezvolta bacterii şi alte numeroase
microorganisme, ce formează membrane sau pojghiţe (la filtrele biologice, câmpuri
de irigare si filtrare) sau flocoane (în bazinele cu nămol activ). Aceste
microorganisme de formă unicelulară sau complexă reprezintă aşa-zisa biomasă.
Biomasa are putere de transformare a materiilor solide din apa uzată, aflate
sub diverse forme (în suspensie, coloidale, dizolvate). Astfel, organismele preiau
materiile solide, energia sau hrana necesară membranei sau flocoanelor pentru
întreţinerea şi dezvoltarea lor, transferă înapoi în apă produsele finale ale
descompunerii, ca de exemplu nitraţii, sulfaţii, CO2 etc.; transformă materiile
solide în suspensii, separabile prin decantare sau în materii coloidale sau dizolvate.
Deoarece epurarea biologica este un fenomen de suprafaţă, realizarea
acestuia este în funcţie de suprafaţa de contact.
În filtrele biologice mărirea suprafeţei pe unitatea de volum variază în
funcţie de mărimea golurilor, a granulelor ce constituie materialul filtrant şi a
formelor acestora. Deoarece mărimea golurilor este mai mult sau mai puţin
constantă (~40%), cu cât este mai mică mărimea granulelor, cu atât este mai mare
suprafaţa pe care se poate forma membrana.

241
 Într-un filtru biologic (ideal) cu nisip, cu o înălţime de 1 m şi cu granule de
0,3 mm în diametru suprafaţa granulelor este de 10.000 ori mai mare decât
suprafaţa orizontală a stratului filtrant; într-un filtru biologic cu granule de
diametru mediu de 4 cm şi o înălţime de 3 m a stratului filtrant, suprafaţa de
contact este de 270 ori mai mare ca suprafaţa orizontală a acestui strat. De reţinut
că deoarece granulele vin în contact unele cu celelalte, o parte din suprafaţa
menţionată mai sus nu poate fi udată şi este lipsită de membrană.
Alimentarea biomasei cu hrană trebuie să se facă în cantităţi suficiente
pentru a menţine o activitate maximă a microorganismelor pe fiecare unitate de
suprafaţă a membranei sau în bazinul cu nămol activ. Adsorbţia şi celelalte
fenomene interfaciale de acest fel sunt mai active la concentraţii mari de solide în
apa uzată, din această cauză activitatea bacteriilor este mai mare în straturile
superioare ale membranei şi în primele ore în bazinele cu nămol activ.
Dezvoltarea biomasei influenţează procesul biologic de oxidare a materiilor
organice. Cantitatea de biomasă reţinută în instalaţie depinde de încărcarea
hidraulică, de temperatură, de dimensiunile suprafeţei de contact şi de viteza de
adsorbţie a oxigenului; aceasta este mai mare la suprafaţa biomasei, dar descreşte
pe măsură ce pătrunde în interiorul ei.
Menţinerea biomasei între limitele normale se realizează prin evacuarea ei
pe cale naturală sau forţată. Din filtrele biologice evacuarea biomasei se face în
mod natural şi ajunge în decantoarele secundare. În filtrele biologice de mică
încărcare evacuarea – autocurăţirea se face natural şi periodic, biomasa se
acumulează iarna şi este eliminată primăvara sub formă de materii în suspensie. În
filtrele biologice de mare încărcare, la care debitele de apă sunt în general mari,
autocurăţirea se realizează cu regularitate datorită puterii de antrenare a apei.
Neeliminarea la timp a biomasei poate produce colmatări ale straturilor filtrante şi
scoaterea din funcţionare normală a instalaţiilor.
La bazinele cu nămol activ cantitatea de biomasă care acţionează poate fi
reglată prin recirculare. Cantitatea de nămol rezultată din biomasă, reţinută în
decantoarele secundare poate fi estimată pornind de la observaţia că 50-60% din
CBO5 la 20ºC este transformat în materii solide în suspensie separabile prin
decantare [Negulescu, 1978]. Cantitatea descreşte paralel cu vârsta nămolului şi
deci cu cantitatea de nămol recirculată.
După Wuhrmann aceasta poate fi exprimată prin ecuaţia:

Zt/Z1= exp (-0,26 t), (4.1)

unde: Zt/Z1 este raportul dintre substanţele solide în suspensie separabile

prin decantare, de natură organice, uscate, în greutate a nămolului cu vârsta
de t zile şi cele din nămolul cu vârsta de 1 zi.
Una din caracteristicile principale ale procesului de epurare a apelor uzate
în instalaţiile de epurare biologice este procesul de nitrificare. Oxidarea azotului
organic sau a amoniacului poate câteodată să fie aşa de avansată încât efluentul să
conţină cantităţi apreciabile de nitraţi şi nitriţi, care după noile reglementări se
impun să fie eliminaţi prin procedee de denitrificare. Deşi aceştia constituie o
rezervă suplimentară de oxigen, prezenţa lor în apele de suprafaţă poate stimula în
anumite condiţii dezvoltarea excesivă a vegetaţiei acvatice peste limitele normale
determinând aşa-numita eutrofizare.
242
 Substanţele organice pot fi îndepărtate din apă de către microorganismele
care le utilizează ca hrană, respectiv drept sursă de carbon. O parte din materiile
organice utilizate de către microorganisme servesc la producerea energiei necesare
pentru mişcare sau pentru desfăşurarea altor reacţii consumatoare de energie, legate
de sinteza de materie vie, respectiv de reproducerea (înmulţirea)
microorganismelor. Epurarea realizată cu ajutorul microorganismelor este numită
biologică. Ea se desfăşoară prin reacţii de descompunere şi de sinteză, mijlocite de
enzime, catalizatori biologici generaţi de către celulele vii.
Se presupune că reacţiile enzimatice se desfăşoară în mai multe etape. Într-
o primă fază, între moleculele de enzimă şi de substanţă utilizată ca hrană (substrat)
se formează complecşi care, într-o fază următoare, se descompun eliberând
produsul (sau produşii) de reacţie şi enzima regenerată, care poate acţiona succesiv
asupra unor noi molecule de substrat. Ecuaţiile care ilustrează schematic acest
concept sunt:
E + S→ ES
enzimă substrat complex

ES → E + P
complex enzimă produşi de reacţie

Epurarea biologică se realizează pe baza unui transfer de materiale dinspre

apă spre celulele vii şi dinspre acestea înapoi spre masa de apă. În prima fază,
impurităţile trec din apa uzată spre filmul, flaconul sau alte forme sub care apare
masa de microorganisme (biomasă) prin contactul inter-facial şi prin procese de
adsorbţie - desorbţie. Acest transfer este cu atât mai eficient cu cât aria interfeţei
lichid-biomasă este mai mare, gradientul de concentraţie este mai pronunţat şi dacă
pe interfaţă nu sunt acumulări de substanţe care pot frâna procesul. Substanţele de
la interfaţă sunt adsorbite şi transferate în prezenţa enzimelor din celula vie. Drept
rezultat sunt sintetizate celule noi, iar produşii finali de descompunere trec înapoi
în apă, de unde cei volatili se degajă în atmosferă.
În procesele de epurare substanţele organice sunt oxidate, în sensul general
şi îşi micşorează conţinutul de hidrogen. După tipul microorganismelor care
asigură îndepărtarea poluanţilor organici din apă se disting procesele aerobe şi cele
anaerobe.
Microorganismele implicate în procesele aerobe necesită pentru metabolism
(ansamblul proceselor vitale de asimilare a unor substanţe din mediul înconjurător
şi la eliminare a produselor de dezasimilare în mediu) oxigen. În mod normal,
necesarul de oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat în apă, prezent în
proporţie foarte mică (0,8% vol.) faţă de cea de aer (21% vol.). Aceasta face
mediul acvatic foarte sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor, în sensul
că poate deveni cu uşurinţă deficitar în oxigen. Principalele produse finale ale
degradării aerobe sunt bioxidul de carbon, apa, nitraţii.
În absenţa oxigenului dizolvat, organismele aerobe mor, eventual trec în forme
latente, iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ anaerobe care
folosesc oxigenul din materia organică sau din unele combinaţii anorganice, de
exemplu din nitraţi şi din sulfaţi cu formare de amoniac, respectiv de hidrogen
sulfurat. Cei mai importanţi produşi de descompunere anaerobă sunt bioxidul de
carbon şi metanul.

243
 Capacitatea de epurare a unei instalaţii biologice depinde de masa de
microorganisme (biomasă) pe care o conţine. Ea este limitată de cantitatea de
poluanţi care poate fi asimilată de unitatea de biomasă în unitatea de timp. De
aceea, cantitatea de poluanţi organici aplicată în unitatea de timp unităţii de
biomasă (încărcarea organică) este la rândul său limitată.
Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmulţirea
microorganismelor determină formarea de biomasă nouă (nămol excedentar), care
este unul dintre produsele concentrate ale epurării biologice.
Ambele tipuri de procese se aplică pentru epurarea apelor uzate în mai
multe variante.

4.1.1.1. Procese aerobe

În practică, epurarea biologică aerobă se realizează în incinte deschise,

construcţii în care biomasa este fie suspendată în apă sub formă de agregate de
microorganisme (flocoane), fie este fixată pe suprafaţa unui suport solid sub forma
unei pelicule gelatinoase. În ambele cazuri, sistemele sunt aprovizionate cu oxigen,
de obicei din aer. În figura 4.1. este prezentat bilanţul carbonului din poluanţii
organici într-un sistem de epurare biologică aerobă. Concomitent cu asimilarea
combinaţiilor organice ale carbonului, microorganismele acţionează şi asupra
compuşilor cu azot. Astfel, azotul din substanţele organice este transformat treptat
în amoniac, azotiţi şi azotaţi (nitrificare) şi final în azot molecular (denitrificare).

Fig. 4.1. Bilanţul carbonului organic în epurarea biologică

Cea mai uzuală variantă de epurare în care microorganismele sunt

suspendate în apă sub formă de flocoane este procesul cu nămol activ, care este
reprezentat schematic în figura 4.2. În linii mari, apa uzată (de obicei eliberată în
prealabil de impurităţi nedizolvate) este introdusă într-un bazin de aerare care
conţine o suspensie de flocoane biologice (nămol activ) şi în care se administrează
oxigenul necesar respiraţiei. Debitul oxigenului introdus (mai frecvent prin aerare
şi mai rar prin folosirea oxigenului tehnic) depinde de cantitatea de biomasă din
244
sistem şi de debitul poluanţilor organici care trebuie degradaţi (în mod obişnuit se
asigură 1,0-1,5 kg oxigen pentru 1 kg CBO5 îndepărtat). Pe măsura admisiei de apă
uzată, suspensia din bazinul de aerare trece într-un decantor secundar, unde
biomasa este separată prin decantare, iar lichidul limpezit (apa epurată) este
evacuat din sistem. O parte din biomasa sedimentată, corespunzătoare vitezei de
înmulţire a microorganismelor, este eliminată din sistem, dar cea mai mare parte
este readusă în bazinul de aerare (nămolul de recirculare). Concentraţiile obişnuite
de biomasă (exprimate în substanţă uscată) în bazinul de aerare sunt cuprinse între
0,6 şi 4 kg/m3, iar în evacuarea de fund a decantorului secundar între 5 şi 20 kg/m 3.
Încărcarea cu poluanţi organici (dată în CBO5) aplicată nămolului activ (substanţă
uscată) este cuprinsă, în practică, între 0,05 şi 2 kg/kg zi.

Fig. 4.2. Schema unei instalaţii de epurare biologică aerobă prin procesul
cu nămol activ
Şi procesul cu nămol activ se aplică, la rândul său, în mai multe variante,
între care se menţionează: varianta epurării clasice, în care apa uzată, împreună cu
nămolul recirculat parcurge pe lungime un bazin rectangular, modificându-şi
treptat conţinutul de poluanţi de la capătul amonte până la cel din aval al bazinului;
variantele în care apa uzată şi nămolul recirculat sunt distribuite uniform în întregul
bazin de aerare şi în care compoziţia este practic aceeaşi în orice punct din bazin ,
inclusiv în amestecul evacuat spre decantorul secundar varianta distribuţiei în
trepte a încărcării organice din nămol şi apă ; varianta numită cu sterilizare de
contact, în care nămolul evacuat din decantorul secundare este supus oxigenării
într-un bazin separat ( de “ regenerare “ ) înainte de a fi amestecat cu apa uzată în
condiţii de încărcare organică ridicată; varianta de aerare prelungită sau oxidare
totală este caracterizată prin exploatarea sistemului de aerare la încărcări organice
foarte scăzute, în dorinţa de a obţine un grad ridicat de epurare şi micşorarea sau
chiar anularea producţiei de nămol excedentar ( acest ultim deziderat s-a dovedit
practic irealizabil ).
O variantă constructivă a procesului cu nămol activ, recomandată pentru
debite mici de ape uzate cu poluanţi organici uşor asimilaţi de microorganisme
(unităţi de industrie alimentară, industrie uşoară, unităţi zootehnice mici etc.) este
şanţul de oxidare, la care bazinul de aerare este un canal, realizat direct în pământ

245
(având pereţii şi fundul protejaţi de eroziune) şi unde aerarea se realizează, de
regulă, cu aeratoarele mecanice cu ax orizontal.
O altă variantă de epurare aerobă cu cultură floculată de microorganisme, în
care nu se realizează decantarea secundară şi deci recircularea biomasei, o
reprezintă iazurile biologice (figura 4.3) care sunt exploatate la încărcări organice
(CBO5, raportate la volum) mici de cca. 0,001 kg/ m3 zi (cca. 50 kg/ ha zi).

Fig. 4.3. Iaz biologic de epurare

Epurarea biologică aerobă în sisteme cu biomasă fixată sub formă de

peliculă pe un suport solid se realizează, de asemenea, în mai multe variante, dintre
care cea mai uzuală o constituie filtrele biologice.
Acestea constau din bazine prevăzute la fund cu un radier drenant, care
sunt umplute cu material filtrant cu suprafaţă specifică (aria suprafeţei exterioare
raportată la unitatea de volum) cât mai mare. Ca material filtrant (suport pentru
peliculă) se folosesc, de exemplu, bucăţi de rocă (granit, tufuri vulcanice etc.)
concasată sau de ceramică la dimensiuni între 50 şi 80 mm, sau materiale filtrante
din alte materiale (mai ales din mase plastice cu care se pot atinge suprafeţe
2 3
specifice în jur de 100 m /m ).
În cazul materialelor filtrante grele, înălţimea acestora este între 1 şi 2 m; în
cazul celor mai uşoare (mase plastice) se realizează înălţimi mai mari (5 m sau mai
mult). Construcţia este astfel realizată încât aerul să aibă acces în materialul filtrant
prin tiraj natural sau forţat. Pe faţa superioară a materialului filtrant este distribuită
apa uzată (eliberată în prealabil de suspensii) care se prelinge pe suprafaţa
granulelor materialului filtrant, fiind colectată apoi sub radierul drenant. Încărcările
hidraulice aplicate sunt de 1-5 m3/m2zi la biofiltrele de mică încărcare şi de circa
10 ori mai ridicate la cele de mare încărcare. După un anumit timp de la începerea
alimentării cu apă uzată, pe suprafaţa materialului filtrant se formează o peliculă
gelatinoasă de microorganisme care elimină poluanţii organici din apă utilizând
pentru respiraţie oxigenul din aer. Încărcările cu poluanţi organici (CBO5) aplicate
sunt cuprinse între 0,1 şi 0,4 kg/zi la 1 m3 material filtrant ajungând până la circa 5
kg/m3zi la filtrele biologice de mare încărcare. [Sarbu R. 2008]
O altă variantă de sistem de epurare aerobă cu masa biologică fixată pe o
suprafaţă solidă o reprezintă reactoarele biologice rotative, la care suportul solid
sub forma unui tambur cu suprafaţă specifică mare, imersat până sub ax într-o cuvă
străbătută continuu de apa uzată, este menţinut într-o mişcare de rotaţie lentă
(câteva rotaţii pe minut). Prin aceasta, la fiecare rotaţie, elementele suprafeţei
suportului pătrund în apă şi apoi revin în aer, ceea ce asigură contactul peliculei
biologice, formate pe suprafaţa suportului, atât cu poluanţii din apa uzată cât şi cu
oxigenul atmosferic. Apa uzată este trecută continuu prin cuvă cu un debit
corespunzător unei încărcări cu substanţe organice (CBO5) cuprins între 0,01 şi
246
0,03 kg/zi la 1 m2 suprafaţă de umplutură; aceasta revine la o încărcare volumetrică
de 1-3 kg/m3zi. În aceste condiţii se realizează eficienţe de epurare de 70-90%.

4.1.1.2. Procesele anaerobe.

Se realizează în incinte închise (bazine de fermentare) ferite de accesul
oxigenului care inhibă activitatea microorganismelor aerobe. Epurarea anaerobă
faţă de cea aerobă, prezintă avantajul mai ales din punct de vedere energetic,
întrucât treapta de aerare este mare consumatoare de energie electrică. Procesele
anaerobe se aplică pentru epurarea apelor uzate din zootehnie, industria alimentară,
industria textilă şi a pielăriei, precum şi anumitor ape uzate din industria chimică.
Şi la epurarea anaerobă se utilizează variante cu masa biologică sub formă
de suspensie, sau sub formă de peliculă fixă pe un suport solid. Pentru prima
categorie este tipic procesul anaerob de contact, în care apa uzată supusă epurării
este agitată cu suspensia de microorganisme în bazinul de fermentare. De aici, pe
măsura alimentării cu apă uzată, amestecul este transferat într-un decantor închis.
Nămolul anaerob sedimentat în acesta este recirculat în bazinul de fermentare iar
apa limpezită este evacuată din instalaţie.
În altă variantă, masa de microorganisme anaerobe, dezvoltată pe un suport
granular poros, format din cărbune activ sau din argilă calcinată, este menţinută în
stare de expansiune la partea inferioară a bazinului de fermentare sub acţiunea
bulelor de gaz formate şi a vitezei ascensionale a apei.
Prin procesele anaerobe pot fi obţinute grade de îndepărtare din apă a
poluanţilor organici (măsuraţi prin conţinutul în CBO), cuprinse între 50-90%.
Pentru realizarea în bune condiţii a epurării biologice anaerobe se
construiesc reactoare anaerobe din polietilenă prezentat în figura 4.4.

Fig. 4.4.. Schema reactorului anaerob

1- Sistem de distribuţie a apei – asigură o

curgere bine proporţionată a apei uzate la
baza reactorului;
2- Separator – asigură distribuţia
flocoanelor plutitoare de biomasă, biogaz
şi apă purificată, respectiv depunerea
nămolului;
3- Sedimentare la baza reactorului;
4- Strat de filtrare – asigură o concentraţie
minimă de substanţe solide nedizolvate la
evacuarea din reactor;
5- Jgheab de colectare a apei purificate –
este echipat cu preaplin, cu echipament
pentru reţinerea substanţelor plutitoare;
6- Capac etanş – închide ermetic orificiul
utilizat pentru evacuarea periodică a
scoarţei de nămol;
7- Spaţiu pentru biogaz;
8- Recircularea apei curate.

247
 4.2. Factorii care condiţionează desfăşurarea procesului

Dintre factorii cu influenţă deosebită asupra desfăşurării procesului, în afară

de cei ce se referă la substanţele inhibitoare ale activităţii biomasei şi cei ce
definesc raportul optim între elementele majore (tratabilitatea biologică) sunt
factorii de mediu ce se referă la temperatură, aerarea, încărcarea şi timpul de
traversare a instalaţiei. [Negulescu M.1978]
1) Temperatura are un efect hotărâtor asupra vitezei reacţiilor biologice.
Temperatura apei uzate care intră în instalaţiile de epurare variază în raport cu
temperatura apei de alimentare, cu sistemul de canalizare, cu debitele de apă caldă
sau rece ce sunt primite în reţea.
Procesul de epurare se desfăşoară aproape la toate variaţiile de temperatură
în condiţii mai mult sau mai puţin normale. Temperatura intervine asupra vitezelor
de creştere a microorganismelor şi a vitezei de consum a substratului. Transferul de
materie organică la biomasă se realizează prin intermediul proceselor chimice şi
fizice, care deşi depind de temperatură, procesul biologic se desfăşoară normal.
Temperatura influenţează vâscozitatea şi densitatea fluidului care intră în epurare,
precum şi capacitatea de difuzie a oxigenului din atmosferă şi capacitatea de a-l
menţine în soluţie.
În instalaţiile de epurare biologică, unde apele uzate menajere prezintă o
temperatură puţin variabilă, procesul de epurare nu este afectat esenţial ca cel din
apele de suprafaţă. Procesele de epurare biologică au eficienţe mai ridicate în
timpul verii faţa de cel friguros. Din acest motiv punerea în funcţiune a instalaţiilor
biologice se realizează vara, când pentru amorsarea unui filtru biologic sunt
necesare 2-3 săptămâni, în timp ce iarna câteva luni. Bazinele cu nămol activ, spre
deosebire de filtrele biologice necesită pentru amorsare 10-15 zile fie vara, fie
iarna. Această situaţie se datorează faptului că adaptarea nămolului activat la
temperaturi crescute se face mai greu decât la cele scăzute. Temperaturile scăzute
deşi, în general scad activitatea metabolică, ceea ce reduce dezvoltarea biomasei,
nu au influenţă negativă semnificativă asupra dezvoltării bacteriilor.
2) Aerarea este necesară atât apei uzate, cât şi biomasei. Alimentarea cu
oxigen liber sau dizolvat în cantităţi suficiente trebuie menţinută la un nivel
satisfăcător pentru a obţine eficienţă constantă. Viteza de descompunere în condiţii
aerobe a materiei organice este de 3-5 ori mai mare decât în condiţiile anaerobe.
Necesitatea de oxigen este atât de mare încât resursele de oxigen ale apei uzate,
presupunând că la începutul procesului atingeau limita de saturare, sunt consumate
în câteva ore, de aceea alimentarea cu oxigen trebuie menţinută la un nivel
satisfăcător.
Alimentarea se realizează fie prin menţinerea membranei biologice în
permanent contact cu aerul (filtre biologice, câmpuri de irigare şi iazuri biologice),
fie prin furnizarea de aer în masa lichidului (bazine cu nămol activ, aerofiltre etc.).
Oxigenul necesar procesului biologic trebuie furnizat în exces, deoarece
doar: [Negulescu M.1978]
 10% din cantitatea de oxigen furnizată pneumatic în bazinele cu nămol
activ este absorbită de amestecul de apă uzată şi flocoanele din nămolul
activ;

248
  în filtrele biologice oxigenul absorbit de membrana biologică reprezintă
numai aproximativ 5% din cel care traversează filtrul biologic împreună cu
aerul;
 pe câmpurile de irigare şi filtrare oxigenul absorbit depăşeşte 50% din
oxigenul existent în porii solului.
Consumul de oxigen este cel mai bine exprimat prin CBO5, satisfăcut în
timpul epurării. Dacă se exprimă în procente din CBO5 al apei uzate la intrarea în
instalaţia de epurare biologică, necesarul de oxigen reprezintă:
- 45% din CBO5 la intrarea în bazinele cu nămol activ de mică
încărcare ;
- 55% din cel care intră în filtrele biologice de mare încărcare;
- 80% din cel care intră în filtrele de mică încărcare
- aproape 99% din cel care intră pe câmpurile de irigare şi filtrare.
3) Prin încărcarea unei instalaţii de epurare biologică se înţelege cantitatea
de apă sau de substanţe organice care poate fi tratată de 1 m3 de strat filtrant sau
bazin de aerare sau de 1 m2 suprafaţă de irigare. Valorile acestor încărcări se
folosesc la dimensionarea instalaţiilor de epurare. În general există trei tipuri de
încărcare: organică, hidraulică şi în locuitori.
Încărcarea organică este cea mai adecvată pentru a fi folosită la
dimensionarea instalaţiilor de epurare a apelor uzate menajere şi se exprimă prin
cantitatea de materii organice din apele uzate, rezultate în urma analizelor, în CBO5
sau CCO.
Încărcările hidraulice sau în locuitori echivalenţi au la bază o cantitate
convenţională de impurificare cu substanţe organice ( în medie de 56g / loc∙şi zi
CBO5), valabilă pentru ape uzate menajere. [Dima M.1998]
Încărcarea organică se exprimă de exemplu pentru bazinele cu nămol activ
în [kg/CBO5/m3 bazin şi zi ]; cea hidraulică în m3 apă uzată / m3 bazin şi zi; cea cu
locuitori, în loc./m3 bazin etc.
4) Timpul de traversare a instalaţiei Deoarece procesul de epurare
biologică depinde de timp, acesta poate servi la compararea diferitelor tipuri de
instalaţii de epurare. În cele mai multe cazuri timpul de traversare rezultă din
împărţirea volumului bazinului de aerare la debitul de apă uzată. La filtrele
biologice, timpul de traversare a constituit obiectul multor cercetări, fiecare
furnizând câte o formulă mai mult sau puţin exactă. Una din formulele care poate fi
mai uşor de aplicat şi dă rezultate mai bune a fost furnizată de Horwland: [Dima
M.1998]
t = H kq-2/3, (4.2)
unde, t - timpul de traversare
H - înălţimea stratului filtrant;
k - coeficientul care reflectă caracteristicile membranei biologice şi ale
stratului filtrant; (în unele experienţe a fost considerat 25,8 -26,8);
q - raportul dintre debitul de calcul şi suprafaţa orizontală a filtrului.

Timpul de traversare la instalaţiile în funcţiune poate fi determinat cu

ajutorul trasorilor. În general s-au măsurat timpi cuprinşi între 20 şi 60 minute
pentru filtrele biologice de mică încărcare a căror adâncime era de ≈1,50 m şi de 3
ori mai mare pentru filtrele biologice de mare încărcare.

249
 4.3. Ecologia procesului de epurare a apelor uzate

În cadrul procesului de epurare biologică a apelor uzate şi în cadrul

autoepurării din apele de suprafaţă se întâlnesc o gamă largă de organisme ce
constituie o biocenoză diversificată pe diferite niveluri trofice. O parte dintre aceste
organisme sunt prezentate în figura 4.4.

Fig.4.4. Organisme
prezente în procesul de
epurare biologică

Biofiltrele şi
bazinele de aerare,
sisteme artificiale
dirijate integral sunt
populate cu specii de
microorganisme
heterotrofe ce
alcătuiesc biocenoze
puţin diversificate,
între care există numai
relaţii de concurenţă şi
relaţii de răpitor-pradă.
Fiind alimentate
exclusiv cu materie
organică de origine
alohtonă aceste
ecosisteme sunt
caracterizate prin lipsa
plantelor clorofiliene, deci a „producătoarelor”. Circulaţia materiei se realizează
numai în cadrul unui ciclu trofic „mic”, format din câteva inele: descompunătoare
(bacterii şi fungi), bacterivore (reprezentate mai ales prin protozoare), unele
răpitoare şi saprofage (rotiferi, viermi, nematozi, insecte etc.). Într-o astfel de
biocenoză valorificarea substanţelor nutritive este foarte avantajoasă, asigurându-se
o mare productivitate a procesului de epurare în aceste sisteme biologice artificiale.
Integralitatea şi stabilitatea acestora sunt în schimb reduse, iar echilibrul biocenotic
este menţinut în mod artificial prin asigurarea condiţiilor de mediu necesare
organismelor respective, îndeosebi asigurarea hranei şi a oxigenului.[ Oros V.1999]
Lipsa plantelor verzi, a „producătoarelor” de materie organică înseamnă
lipsa de valorificare a sărurilor minerale rezultate din procesele metabolice ale
bacteriilor. În comparaţie cu procesul de autoepurare din apele naturale, unde se
succed cele două faze: heterotrofă şi autotrofă, în aceste ecosisteme integral dirijate
nu există decât prima fază heterotrofă. Aceasta înseamnă că efluentul evacuat din
staţiile de epurare respective vor conţine cantităţi ridicate de săruri minerale,
îndeosebi azotaţi şi fosfaţi, care pot produce o eutrofizare accentuată a emisarului.
Aceasta impune continuarea procesului de epurare printr-o treaptă terţiară, care să
elimine aceşti impurificatori minerali, fie prin procedee biologice naturale (iazuri
250
de stabilitate, şanţuri de oxidare, câmpuri de irigare), biologice artificiale
(denitrificare), fie prin procedee fizico-chimice (adsorbţie pe cărbune activ,
defosfatare etc.).[ Oros V.1999]
Iazurile de stabilitate şi câmpurile de irigare sunt tot ecosisteme artificiale,
însă numai parţial dirijate de om. Asigurându-se o anumită proporţie de amestec al
apelor uzate cu cele curate şi o adâncime potrivită în aceste sisteme se creează
condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei biocenoze mai variate şi mai bogate
decât în bazinele de aerare şi filtrele biologice. Materia organică alohtonă din apele
uzate reziduale este amestecată cu o cantitate oarecare de hrană autohtonă datorită
activităţii fotosintetice a plantelor verzi prezente în bazinele respective.
Materia trece prin lanţuri trofice mai lungi alcătuite din mai multe inele,
asigurându-se astfel integralitatea sistemelor ecologice, care îşi construiesc
mecanisme proprii de reglare a echilibrului. Datorită lungirii lanţurilor trofice şi
diversificării calitative a biocenozelor, scade în aceeaşi măsură şi productivitatea
acestora, cantitatea de ape uzate epurate fiind mai mică decât în filtrele biologice
sau bazinele de epurare, care sunt preferate acestora.
O altă caracteristică a acestor sisteme, care se datorează prezenţei
„producătoarelor” este capacitatea lor de a utiliza într-o măsură mai mică sau mai
mare sărurile minerale rezultate din procesele de descompunere bacteriană a
materiilor organice. Efluentul evacuat din instalaţiile biologice naturale este mai
sărac în substanţe organice şi săruri minerale, reducând astfel efectul producerii
eutrofizării râurilor receptoare.
Datorită acestui fapt iazurile de stabilitate şi câmpurile de irigare pot fi
utilizate, ca o a treia treaptă de epurare a apelor uzate cu conţinut organic, doar
acolo unde suprafaţa disponibilă permite aceasta. În caz contrar se vor alege alte
procedee artificiale.

4.4. Epurarea biologică a apelor industriale impurificate cu ioni metalici.

Epurarea biotehnologică a apelor reziduale cu ioni metalici impurificatori

se poate realiza prin două procedee diferite:
1. reducerea metalelor şi precipitarea lor sub formă de sulfuri cu
ajutorul bacteriilor sulfat-reducătoare;
2. extragerea metalelor din ape prin sorbţia lor pe materiale biologice,
proces cunoscut sub denumirea de biosorbţia metalelor.

4.4.1.Epurarea apelor reziduale cu ajutorul bacteriilor sulfat-

reducătoare

Bacteriile sulfat-reducătoare (Desulfovobrio, etc.) au capacitatea de a

reduce ionul sulfat prin mai multe etape până la formarea de hidrogen sulfurat.
Hidrogenul sulfurat produs de către bacterii reacţionează cu ionii metalici
din apele reziduale şi îi transformă în sulfuri care precipită şi astfel pot fi separaţi şi
îndepărtaţi prin decantare şi filtrare din apele reziduale.
Acest proces se desfăşoară în mod natural în multe din iazurile de
decantare, dacă bacteriile au la dispoziţie materie organică necesară pentru nutriţia
lor. Această materie organică poate să fie furnizată, fie pe cale artificială prin adaos
de ape menajere, fie pe cale naturală de către o microfloră şi macrofloră (vegetaţie)
251
care se dezvoltă în iazuri. Pentru a asigura aceste condiţii, se amenajează aşa
numitele iazuri de oxidare biologică.
Cel mai adesea în aceste iazuri de oxidare biologică, pe lângă epurarea
ionilor metalici are loc şi distrugerea cianurii din apele reziduale deversate în iaz.
Aceste iazuri pot stoca volume mari de ape reziduale şi pe lângă funcţia principală
de epurare ele pot constitui un eficient tampon în cazul variaţiilor temporare ale
debitelor şi ale concentraţiilor iniţiale ale poluanţilor fără a afecta eficienţa epurării.
Procesul de epurare este realizat de către microorganismele care există în
depunerile organice de pe fundul iazului. În anumite cazuri această microfloră
poate fi completată prin adaos de sol ce conţine microorganisme utile în proces.
Pentru realizarea epurării trebuie să se reducă potenţialul redox al apei din
iaz fie prin introducerea unor reactivii reducători, fie printr-un surplus de adaosuri
organice. Acestea din urmă ajută şi la înmulţirea bacteriilor sulfat-reducătoare în
calitate de substanţe nutritive şi de substrat energetic.
Metoda a fost utilizată la nivel industrial pentru epurarea apelor reziduale
de la Combinatul Minier Balhaş (Kazahstan) care conţin ioni de metale în
concentraţii de 0,2-0,3 mg/l. Ca măsură pentru adaos de materie organică, s-a tăiat
şi s-a abandonat în iaz trestia în cantitate de 320 tone. Descompunerea acestei
biomase a condus la dezvoltarea intensă a bacteriilor sulfat-reducătoare şi o
reducere a potenţialului redox al apei. În urma acestei măsuri s-a înregistrat o
diminuare a conţinutului de impurificatori metalici cu 79% la cupru, 86% la arsen
şi cu 44%la molibden. Conţinuturile reziduale ale acestor metale au fost 0,06 mg/l
Cu, 0,0062 mg/l arsen şi respectiv, 0,39 mg/l Mo. De menţionat că durata epurării a
fost de 20-25 zile în condiţiile unei concentraţii de bacterii sulfat-reducătoare de
102-103 celule/ml şi că eficienţa epurării a fost independentă de anotimp.
O metodă asemănătoare de oxidare în iazul biologic poate fi utilizată şi
pentru oxidarea biochimică a reactivilor de flotaţie organici. Aceasta se poate
realiza şi în iazul obişnuit de decantare cu ajutorul unei mocroflore bacteriene
adecvate.
Bacteriile care oxidează reactivii de flotaţie se găsesc în mod obişnuit în
microflora solului. Pentru dezvoltarea lor în iazul de decantare este necesară, fie
introducerea în iaz a unei cantităţi de sol purtătoare de asemenea bacterii, fie
inocularea apei din iaz cu o cultură îmbogăţită în asemenea bacterii. Ca urmare, în
iaz se va forma o biocenoză specifică în care se vor dezvolta preponderent acele
bacterii care utilizează reactivii de flotare organici conţinuţi de apele reziduale, în
calitate de unică sursă de carbon şi energie, oxidându-i până la dioxid de carbon şi
energie. Procesul de oxidare se intensifică dacă se adaugă, în calitate de nutrient,
sulfat de amoniu în proporţie de 6 g/m3 de apă reziduală.
Această metodă a fost utilizată pentru epurarea apelor reziduale de la uzina
Kentau (Kazahstan) care conţineau 10 reactivi de flotare diferiţi. Epurarea se
realizează în iazul de decantare în care s-au introdus în prealabil 40 tone de sol şi în
care se dozează zilnic 350 kg sulfat de amoniu la un volum de apă de 60000 m3 . În
aceste condiţii s-a realizat epurarea apelor de reactivii de flotare conţinuţi până la
normele sanitare stabilite pentru evacuare în emisari. Simultan s-a realizat şi
îndepărtarea parţială a metalelor şi a cianurilor conţinute şi s-au îmbunătăţit
parametrii organoleptici ai apelor evacuate (lipsa mirosului, absenţa spumei,
transparenţa).

252
 Indicatorii principali ai procesului sunt: durata epurării 15-25 zile;
concentraţia de bacterii 104-106 celule/ml; gradul de epurare până la 3 mg/l O2.

4.4.2. Biosorbţia metalelor

S-a dovedit că o serie de microorganisme (bacterii, ciuperci, alge, drojdii)

au capacitatea de a fixa, atât pe suprafaţa lor cât şi în interiorul celulelor ioni
metalici existenţi în mediul lichid în care trăiesc. Ulterior s-a dovedit că şi celulele
moarte pot fixa ioni metalici, mecanismul fixării fiind unul de adsorbţie şi
complexare de către substanţele organice din materia biologică.
Pe această bază s-au încercat o serie de procedee pentru utilizarea biomasei
vii şi a biomasei moarte pentru reţinerea din apele reziduale a unor ioni metalici
impurificatori.
Cercetările au condus la rezultate bune şi cu perspective de aplicare
industrială în viitorul apropiat în special pentru metalele rare şi pentru cele
radioactive.
Ca material biologic se utilizează biomasă de alge sau de ciuperci fixată pe
anumite substraturi inerte de material plastic. Astfel, biomasa algală vie este fixată
sub forma unor pelicule subţiri (biofilm) pe suprafeţele unor materiale inerte, iar
aceste materiale sunt apoi utilizate în tehnologiile de epurare. În acest sens s-au
realizat bioreactoare speciale în care se produc astfel de materiale acoperite cu
biofilm algal sau bacterian. Biomasa moartă este chiar mai uşor de utilizat, aceasta
putând fi utilizată ca atare, ca biomasă uscată sau ca biomasă fixată în materiale
poroase obişnuite prin condensarea unor polimeri organici. În afara algelor,
ciupercile sunt deosebit de eficiente în biofixarea ionilor metalici datorită
chitosanului conţinut în peretele celular. Obţinerea unor cantităţi mari de biomasă
din culturile de drojdii şi fungi este o practică industrială curentă în alte industrii
(alimentară, a medicamentelor etc.), şi deşeurile din aceste tehnologii ar putea fi
utilizate în scopul epurării apelor reziduale impurificate cu metale.
S-a stabilit de asemenea şi posibilitatea de eluţie a metalelor de pe aceste
materiale astfel încât ele pot fi utilizate întocmai ca nişte schimbători de ioni.
Avantajul acestora este faptul că sunt mult mai ieftine. Cu toate acestea, până în
prezent, biosorbţia metalelor şi-a găsit aplicare în practică numai în cazurile apelor
cu conţinuturi foarte scăzute de metale rare şi radioactive. Se poate conta totuşi pe
acest procedeu ca etapă finală şi pentru alte ape reziduale.[]

4.4.3. Epurarea apelor reziduale impurificate cu cianuri prin

procedee biologice.
Cercetările efectuate până în prezent au dovedit posibilitatea utilizării cu
rezultate pozitive a procedeelor biologice de epurare chiar şi în cazul apelor
reziduale cu conţinuturi de cianuri şi ioni metalici, categorii de ape recunoscute a fi
deosebit de dificil de epurat.
Datorită toxicităţii ridicate a impurificatorilor asupra biomaselor se încearcă
utilizarea procedeelor biologice în variante combinate cu procedeele fizico-
chimice, acestea din urmă fiind utilizate ca primă etapă în vederea micşorării
toxicităţii, urmată de o tratare biologică aceasta constituindu-se ca o etapă finală de
finisare a epurării. Asemenea metode combinate sunt acceptate atât prin prisma
eficacităţii, cât şi din punct de vedere economic.
253
 Deşi ionul de cianură sau acidul cianhidric sunt consideraţi toxici pentru
organismele biologic active, acest lucru nu este neapărat evident şi în cazul când se
utilizează bacterii care au fost adaptate progresiv să utilizeze anumite concentraţii
de cianuri. Cercetările efectuate în acest sens arată că cianura, cianatul şi
tiocianatul pot fi degradaţi eficient de către microorganisme după 2-3 săptămâni de
adaptare. Microorganismele s-au adaptat mai rapid în cazul reziduurilor cu conţinut
de tiocianat decât în cazul reziduurilor cu conţinut de cianură sau cianat. O
concentraţie de CN- mai mare decât 60 mg/l influenţează negativ eficacitatea
tratamentului.
Experimentări efectuate în instalaţii pilot au demonstrat că mai multe
specii de Pseudomonas pot fi utilizate în culturi îmbogăţite pentru oxidarea cianurii
libere şi a celei complexate. Procesul biologic implică două faze, în prima fază are
loc oxidarea distructivă a cianurilor şi tiocianaţilor, în a doua fază are loc
transformarea amoniacului în nitraţi şi fixarea/precipitarea metalelor libere în
biofilm.
Experimentările efectuate în flux continuu şi discontinuu pentru tratarea
apelor industriale uzate, cu conţinuturi de 72-182 mg/l CN-, 100-250 mg/l NH3,
substanţe organice 1-100 mg/l, 500-600 mg/l tiocianat, utilizând ca agent biologic
nămolul activ, au condus la scăderea conţinutului de cianuri până la 0,1 mg/l. Alte
experimentări au utilizat populaţii mixte de bacterii adaptate pentru tratarea apei
reziduale de la instalaţii de cianuraţie. Soluţia cu conţinut de 900 mg/l SCN- şi 100
mg/l CN- a fost tratată în reactoare cu pat fix în care microorganismele au fost
fixate pe suporturi de materiale solide precum piatra, zeoliţii sau materiale
puzzolanice. Condiţiile de lucru au fost similare cu cele industriale, timpul de
retenţie fiind sub 3 ore. Cianura şi tiociantul au fost descompuse biologic până la
NH4+, CO2 şi SO42-. Oxidarea ulterioară a amoniacului la NO2- şi NO3- a fost
inhibată în prezenţa concentraţiilor mari de cianură.
Eliminarea prin bio-oxidare a fot practicată în diferite variante la diferite
instalaţii pentru tratarea apelor reziduale în ultimii 50 de ani.

4.4.4. Epurarea apelor reziduale uranifere prin procedee biologice

Aceste metode de decontaminare radioactivă sunt denumite sisteme pasive,

neconvenţionale de bioremediere de tip weat-land. Ele pot funcţiona independent,
ca unică metodă de depoluare, sau asociate cu unele metode convenţionale descrise
anterior, ca fază finală tehnologică.
Ecosistemele acvatice naturale au demonstrat o capacitate uimitoare de
purificare a apelor poluate. Mai mult decât atât, sistemele biologice sunt
considerate ca având o capacitate de autoreglare, fără a necesita sisteme complicate
de întreţinere. Aceste observaţii au condus la elaborarea unor programe de cercetări
în domeniul sistemelor semi-pasive de epurare a apelor.
Pe plan internaţional există sisteme tip weat-land, care sunt operaţionale în
Canada, USA, Australia, Marea Britanie, în principal pentru reţinerea unor metale
grele de Fe, Mn, Zn, Pb, Cu, nitraţi etc., şi mai puţin se vorbeşte de U şi Ra.
Din anul 2005 există un weat-land operaţional în Germania la Wismut, care
a reuşit să epureze apele contaminate de la minele de uranium, ce s-au închis în
zonă începând cu anul 1997. [Bragadireanu M, Georgescu M.2007];

254
 Este foarte dificil să se obţină informaţii tehnice cum ar fi detaliile
constructive, costurile de capital şi operaţionale etc.
Prin folosirea acestor tehnologii s-a reuşit redarea echilibrului natural al
ecosistemelor, prin îndepărtarea elementelor nocive într-un mod firesc, repetat
în ordine inversă, de către natură. Se ştie că sunt microorganisme care ajută la
trecerea în soluţie a unor metale grele, fenomen ce stă la baza metodelor de
bioleşiere.
În Canada s-a îndepărtat şi recuperat radiul prin eluare de pe palete, din
biomasa imobilizată, astfel fiind posibilă extracţia selectivă şi recuperarea
radionuclizilor, cu un randament mult mai mare decât cu răşinile convenţionale.
Laboratoarele CANMET din Ontario au experimentat cu succes separarea
şi extracţia uraniului şi radiului din apele de mină printr-o metodă de imobilizare a
biomasei în particule de mărime specifică, cu rezistenţa mecanică şi cu proprietăţi
de transport de masă favorabile, cu un procent foarte mic de aditivi inactivi,
păstrându-şi în acelaşi timp şi calităţile bioabsorbitive.
Metalele grele şi radionuclizii pot fi acumulaţi de microorganisme,
conţinutul de metal al biomasei putând ajunge la concentraţii mari.
O metodă de obţinere a unor granule poroase cu conţinut de materiale
biologice imobilizate pe muşchiul de turbă, au folosit U. S. Bureau of Mines.
În Cehia s-a experimentat un tip de sorbent selectiv pentru U şi Ra, numit
Biosorbens M. [Darual D.W.1991]
Alte cercetări au conceput bioremedierea sterilelor minelor de uraniu,
folosind un biopolimer comun. Ex: alginatul de calciu are o viteză maximă de
sorbţie de 5,43 mg UO22+/ dm3/minut. Pentru Cd şi U, viteza maximă de sorbţie pe
alginat de calciu, la o anumită concentraţie, pH, temperatură a fost de 241 mg
UO22+/ dm3/minut.
Decontaminarea apelor uzate din industria uraniului, conform unui patent
japonez se realizează cu ajutorul unei alge verzi din familia clamydomonas, pentru
reţinerea U, Ra-226, Th şi alţi ioni în anumite condiţii de lumină, temperatură şi
surse nutritive. O algă care funcţionează ca un schimbător de ioni biologic este
ALGA SORB.
Un material natural cu conţinut ridicat de azot –Chitosanul– este folosit
pentru reţinerea U din eluanţi diluaţi, obţinându-se o recuperare de 95% cu
încărcare de cca 400÷600 mgU/g, iar eluţia cu soluţii de bicarbonat de sodiu,
realizează eluaţi bogaţi (30g/ dm3), care se pot prelucra ulterior. Acest material este
indicat pentru recuperarea U din apele de mină, deoarece ciclurile sorbţie –
desorbţie repetate nu micşorează capacitatea sorbantă a compusului.
Reţinerea U din apele nesaline cu 2500 mgU/dm3 pe fibroină de mătase este
considerabilă şi depinde de concentraţie, pH, temperatură şi durata de retenţie, iar
eluţia este aproape completă cu acetat de amoniu 1 mol/dm3. Tratamentul biologic
al apelor reziduale saline s-a realizat folosind Halobacterium halobium imobilizate
pe particule ceramice, împreună cu o cultură de nămol activat într-un percolator
aerat.
În continuare se prezintă succint sistemul pasiv de bioremediere pentru
decontaminarea apelor de mină de la Wismut-Germania. [Kunze C., Kiesig G.,
Kuchler A.2003];

255
 Staţia pilot de la Pöhla din figura 4.5. fost pusă în funcţiune în anul 1998.
Caracteristicile sale tehnice sunt:
 Componenţă: 1 cascadă de aerare şi 7 bazine de epurare;
 Volum total: 830 m3;
 Volum util: 415 m3;
 Ampriză: 475 m2;
 Capacitate medie: 2 m3/h.

Fig. 4.5. Schema staţiei pilot de depoluare a apelor de mină

Acest tip de algă, cu denumirea ştiinţifică Characéa vulgaris, pe scurt

numită alga Chara, prezentată în figura 4.6, nu reţine Ra printr-un proces biologic.
Prin structura fibrei sale, în a cărei componenţă întră o cantitate mare de Ca şi Ba,
alga reţine Ra, ca o barieră fizică de filtrare.

Fig.4.6 - Alge macrofite (Characéa vulgaris)

256
 Chara are o foarte mare capacitate de reţinere, respectiv cca. 1000 Bq/kg de
plantă, aceasta fiind prezentată în figura 4.7.

Fig. 4.7. Activitatea specifică Ra-226 în alga Chara

Perioada de viaţă a plantei este de cca. 3-4 luni, după care ea moare. Alga
după moarte, nu se depune ca material organic (ca deşeu), ci se descompune ca
material mineral, ca un nămol bogat în Ra. Partea organică se volatilizează pur si
simplu.
Regenerarea vegetaţiei se face prin replantare periodică pentru înlocuirea
plantelor moarte. Replantarea se face în patul de material de descompunere, care
până la maturizarea algei, reprezintă patul de creştere al plantei tinere. Singurul
inconvenient este acela că algele trebuiesc înmulţite în mediu extern iazului, în
condiţii speciale, patul organic de descompunere de pe fundul iazului nefiind
mediu propice de înmulţire.
Materialul mineral rămâne depus pe fundul iazului, după cca 10-12 ani
trebuie curăţat. Şlamul rezultat este material foarte puternic radioactiv, compus în
principal din Ra, Ca, Ba şi sulfaţi, care trebuie tratat ca atare.
În compartimentele nr. 6 şi 7 se amenajază paturi granulare de hidroxid de
Fe, respectiv granulat de BaSO4, care au ca scop reţinerea suplimentară a arseniului
şi a radiului.
Pe baza rezultatelor obţinute în staţia pilot descrisă, s-a trecut la amenajarea
unui weat-land la scară 1:1, care a intrat în operare începând cu partea a doua a
anului 2005. Construcţia acestuia este prezentată în figura 4.8.

257
 Fig.4.8. - Weatland operaţional de la Pöhla (Wismut-Germania)

Tehnologiile de epurare pasivă a apei sunt utilizate în situaţiile în care

concentraţiile de contaminanţi şi debitele de efluent sunt suficient de scăzute. În
ultimele decenii au fost dezvoltate numeroase sisteme de epurare pasivă sau semi-
pasivă.
Epurarea pasivă reprezintă o alternativă deosebit de atractivă pe termen
lung, odată cu depăşirea unui maxim iniţial al concentraţiilor de contaminanţi (de
exemplu, după inundarea lucrărilor miniere subterane sau a carierei), acestea
situându-se însă la un nivel care necesită încă epurare pe o perioadă semnificativă
de timp. În acest caz, utilizarea sistemelor convenţionale de epurare ar putea fi prea
costisitoare, în timp ce sistemele de epurare cu cerinţe de întreţinere reduse sau
nule, ar putea deveni foarte avantajoase.
Tehnicile relevante utilizate în cazul exploatărilor de uraniu şi uzinelor de
procesare a minereurilor includ următoarele elemente minimale:

1. Mlaştini artificiale cu bio-acumulatori adecvaţi pot fixa – ca regulă

generală – până la 700 g uraniu pe an. În funcţie de conţinuturile de uraniu şi de
caracteristicile plantelor şi/sau algelor utilizate în proces, astfel de amenajări ar
putea necesita suprafeţe relative mari. Factorii care pot compromite funcţionarea
mlaştinilor artificiale sunt reprezentaţi de valori prea scăzute sau prea ridicate ale
pH-ului (acestea reclamând efectuarea unei pre-epurări, de exemplu, în cazul unor
ape prea acide, prin intermediul unor drenuri căptuşite cu calcar), conţinuturi
ridicate de bicarbonaţi sau alte săruri, precum şi concentraţii ridicate de metale
grele fito-toxice.

2. Materiale active filtrante amplasate în pereţii reactivi sau unităţi

filtrante în zonele de curgere gravitaţională a apei. Astfel de materiale pot fi Fe0
sau agregate granulare din hidroxid de fier sau din materiale pe bază de oxid de
titan. Fiecare dintre aceste materiale necesită un anumit domeniu de pH, potenţial
redox sau salinitate (incluzând prezenţa unor componente perturbatoare cum ar fi

258
ionul sulfat, sodiul, etc.) şi trebuie să fie testate în funcţie de specificităţile
efluentului minier sau subteran care va fi supus epurării.
În literatura de specialitate, pe baza practicii şi experientei dobândite, se
recomană ca, funcţie de tipul, conţinutul şi concentraţia de contaminanţi din apele
de mină, să se procedeze la alegerea ,,strategiei” de epurare în timp, astfel:

Fig. 4.9 - Tranziţia în timp de la epurarea convenţională la epurarea pasivă

 La o contaminare ridicată a apelor este recomandată decontaminarea prin

metode convenţionale, care funcţie concentraţia contaminanţilor, poate dura
până la 10 ani;
 La o contaminare medie a apelor se poate aplica în combinaţie cu metodele
conventionale şi o metodă pasivă de epurare;
 La concentraţii scăzute ale contaminanţilor în apele de mină, epurarea
convenţională poate deveni foarte costisitoare, mai rentabile fiind metodele
neconvenţionale, cu toată perioada mult mai îndelungată de epurare a
apelor.
Tranziţia în timp de la sistemele de epurare convenţională active la cele de
epurare pasivă va avea la bază o serie de concluzii rezultate în urma monitorizării
rezultatelor obţinute de la epurarea apelor.
Într-o formă simplificată, se poate afirma că sistemele convenţionale de
epurare utilizate în cadrul unor proiecte de închidere, devin din ce în ce mai puţin
eficiente, deoarece în timp, acestea ajung să epureze efluenţi cu un conţinut din ce
în ce mai scăzut de contaminanţi [Falk W. E.2005], utilizând însă tehnologii
grevate de o proporţie însemnată de costuri fixe (personal, energie), cu o scădere
neînsemnată în timp a costurilor variabile.
Strategia de epurare pe termen lung trebuie să ţină seama atât de evoluţia
cantităţii cât şi de evoluţia calităţii în timp apei supuse procesării. Date fiind
costurile generale ridicate ale epurării apelor în faza de închidere şi de post-
închidere, o motivaţie puternică în sensul utilizării sistemelor pasive de epurare, o
constituie reducerea costurilor pe termen lung, prin introducerea sistemelor cu
259
autosusţinere, care necesită, după experienţa germană, un volum minim de personal
şi materiale consumabile.

4.5. Nutrienţii şi soluţii privind reducerea acestora

Nutrienţii sunt reprezentaţi de către toţi compuşii azotului şi ai fosforului.
Existenţa acestora în concentraţii mari în apele de suprafaţă duc la modificarea
caracteristicilor de calitate ale apelor, implicit la modificarea lanţului trofic al florei
şi faunei acvatice.

4.5.1. Ciclul azotului

Ciclul azotului – materiile organice, care conţin în molecula lor N se
descompun pe cale aerobă sau anaerobă producându-se NH3. Acesta este oxidat de
către bacteriile aerobe în nitriţi şi apoi în nitraţi în procesul de nitrificare, care este
realizat de bacteriile de genul Nitrosococctus şi Nitrosomonas care realizează
transformarea NH3 în nitriţi iar specii de nitrobacterii transformă nitriţii în nitraţi.

2NH3 + 3O2 =2HNO2 + 2H2O +78,3 calorii

2HNO2 + O2 =2HNO3 + 21,3 calorii

Factorii care condiţionează desfăşurarea acestor reacţii sunt: prezenţa oxigenului

dizolvat, prezenţa unei baze pentru neutralizarea acidului azotos şi azotic şi

prezenţa fosfaţilor ca material nutritiv pentru bacterii.

Bacteriile azotoase, care îşi procură energia necesară fenomenelor vitale

prin oxidarea substanţelor anorganice, sunt autotrofe. Sunt foarte sensibile la
concentraţii slabe de Fe sau Mn care le inhibă sau le împiedică complet
dezvoltarea.
Nitraţii servesc ca hrană plantelor care îi utilizează pentru construirea substanţelor
celulare.
În prezenţa unei cantităţi mici de oxigen sau în mediu anaerob nitraţii sunt
reduşi în nitriţi şi aceştia în NH3. Acest proces de dentrificare este produs de
bacteriile nitrat reducătoare în prezenţa materiilor organice cu carbon.
În procesele de nitrificare şi de denitrificare pot lua naştere produşi
intermediari ca hidroxilamina NH2OH şi acidul hipoazotos H2N2O2.
Amoniacul din râuri provine din apele reziduale cu conţinut de amoniac şi
săruri de amoniu provenite din industria siderurgică, industria chimică anorganică,
industria alimentară etc.
Sărurile de amoniu disociază în apă. La creşterea valorii pH-ului creşte
cantitatea de NH3 liber, iar la scăderea pH-ului creşte cantitatea de ioni de amoniu.

260
4.5.1.1. Compuşii azotului
Amoniacul liber, azotul organic, nitriţii si nitraţii constituie azotul total (25-
85 mg/dm3 în apa uzată brută). La analiza apei uzate se mai determină şi amoniacul
albuminoid.
Azotul organic şi amoniacul liber sunt utilizaţi ca indicatori ai materiilor
organice azotoase prezente în apa uzată, iar amoniacul albuminoidal drept indicator
al azotului organic care se descompune.
Amoniacul liber este rezultatul descompunerii bacteriene a materiilor
organice. Cantităţi de amoniac liber mai mari de 0,2 mg/dm3 indică aproape cu
certitudine existenţa unei impurificări cu ape uzate a apei analizate. În apa uzată
brută se găsesc cantităţi de 15-50 mg/dm3 de amoniac liber.
Apele uzate proaspete au un conţinut relativ mare de azot organic şi scăzut
de amoniac proaspăt; din contra, apele mai puţin proaspete au un conţinut mare în
amoniac liber şi scăzut în azot organic. Concentraţia totală a acestor două elemente
constituie un bun indicator al gradului de impurificare a apei şi este important în
alegerea tipului instalaţiei de tratare ce trebuie adoptată.
Conţinutul în azot organic si amoniac liber al unei ape, oferă informaţii
preţioase asupra posibilităţilor de tratare biologică a apelor uzate. Ţinând seama de
conţinutul apei în aceste elemente., se stabileşte dacă este necesară adăugarea de
azot suplimentar sau dacă tratarea în comun a unor ape uzate este avantajoasă. În
general se recomandă să se asigure un anumit conţinut în azot, în funcţie de
concentraţia în materii organice (CBO5/N=100/5).
Nitriţii (RNO2) şi nitraţii (RNO3) (R reprezentând K, Na, etc.) sunt
conţinuţi în apa uzată proaspătă în concentraţii mai mici ca o parte pe milion.
Concentraţiile sunt mai mari în instalaţiile de tratare.
Nitriţii sunt nestabili şi sunt reduşi la amoniac sau sunt oxidaţi la nitraţi.
Prezenţa nitriţilor indică o apă proaspătă în curs de transformare. Nitriţii pot apărea
câteodată în mod natural în apele de ploaie sau în cele provenite din topirea
zăpezii. Cantităţile maxime de nitriţi din apele uzate nu depăşesc 0,1 mg/dm3.
Nitraţii reprezintă cea mai stabilă formă a materiilor organice azotoase şi în
general prezenţa lor indică o apă stabilă din punct de vedere al transformărilor.
Prezenţa nitraţilor în râuri este de dorit, deoarece reprezintă o sursă de oxigen prin
faptul că ei stimulează creşterea algelor şi a altor plante verzi, care prin acţiunea de
fotosinteză pot conduce la suplimentarea oxigenului şi la apariţia fenomenului de
eutrofizare.
În bazinele cu nămol activ prezenţa nitraţilor indică o cantitate mare de
nămol sau un timp mare de parcurgere a apei prin bazin.
Filtrele biologice ale unei staţii de epurare care funcţionează bine sunt
caracterizate printr-un efluent care conţine nitraţi, iar nitriţii sunt prezenţi în urme
sau de loc.
În apele uzate brute cantităţile de nitraţi variază între 0,1 şi 0,4 mg/dm 3. În
ceea ce priveşte fosforul, acesta se găseşte în apă sub forma ionului fosfat (PO43-).
Nu este toxic, însă în concentraţii mari şi asociat cu compuşi ai azotului
favorizează nedoritul fenomen de eutorfizare. [Sârbu R. 2008]

4.5.2. Ciclul fosforului

261
 Spre deosebire de ciclul azotului, ciclul fosforului este unul foarte simplu în
care prin descompunere aerobă acest element trece în apă sub formă de ion
fosfat. În condiţii aerobe, o parte dintre aceşti fosfaţi precipită împreună cu
ionul feric fosfatul feric insolubil. În condiţii anaerobe, cum ar fi în cazul
proceselor de eutrofizare, prin reducerea fosfatului feric la fosfat feros se
produce solubilizarea ionului fosfat.

Figura 4.10. Circuitul natural al azotului şi fosforului în apele de

suprafaţă.
În figura 4.10. sunt prezentate ciclurile azotului şi fosforului pentru cazul
apelor nepoluate. Se observă că, atunci când concentraţia de azot şi fosfor nu
depăşeşte limita maximă admisă, azotul şi fosforul sunt asimilate de algele care
produc oxigen. Oxigenul este consumat de către fauna acvatică. Aceasta din urmă
produce bioxidul de carbon ce este consumat de alge, astfel ciclul natural al
azotului şi fosforului se închide fiind considerat un sistem închis şi echilibrat.

Figura 4.11. Circuitul azotului şi fosforului în apele poluate.

În figura 4.11 este prezentat ciclul azotului şi fosforului pentru cazul unei
ape poluate cu nutrienţi – concentraţii mari de compuşi ai azotului şi fosforului. Se
observă că în condiţiile unor concentraţii mari de azot şi fosfor, se produce

262
fenomenul de eutrofizare – dezvoltarea excesivă a algelor. Această dezvoltare
excesivă duce la moartea unora dintre alge şi mai departe la eliminarea de gaze
toxice (CH4, NH3 şi H2S) datorită proceselor de descompunere anaerobă. Apare un
deficit de oxigen care favorizează reducerea azotaţilor la azotiţi care sunt cu mult
mai toxici. În condiţiile dereglării ciclului natural apare un surplus de azot şi fosfor.
În aceste condiţii algele se dezvoltă şi se înmulţesc din ce în ce mai mult. [Sârbu R.
2008]

4.5.3. Metode de reducere a nutrienţilor

Datorită efectelor pe care nutrienţii le au asupra ecosistemelor se pune, tot

mai mult, pe plan mondial, problema reducerii lor din apele de suprafaţă. În acest
scop s-au elaborat mai multe metode care vizează îndepărtarea ionului fosfat din
apă, sau în unele situaţii chiar ionii fosfat şi amoniu simultan.
Repercursiunile de ordin igienic şi estetic ale eutrofizării apelor impun, pe
de o parte, evaluarea dimensiunilor şi a evoluţiei fenomenului, iar pe de altă parte
măsuri adecvate de prevenire şi limitare a eutrofizării.
Se recomandă eliminarea substanţelor eutrofizante prezente în efluenţii
reziduali prin tratarea acestora şi în particular prin introducerea treptei de tratare
terţiară a efluenţilor.
Eliminarea fosforului prin precipitare chimică cu calciu, fier sau aluminiu.
Prin tratarea cu compuşi ai calciului, ortofosfaţii sunt precipitaţi în Ca3(PO4)2.
Precipitarea fosfaţilor cu ajutorul fierului se face folosindu-se FeCl3 sau
FeSO4, rezultă fosfaţi de fier şi fosfaţi de hidrat feric sau hidrofosfat feros. Sulfatul
de aluminiu poate fi de asemenea folosit. Cu 200-250 mg (Al2SO4)18 H2O se
elimină 95% din fosforul total.
Eliminarea electrolitică a fosforului permite o reducere a fosfaţilor până la
0,3-0,5 mgP/l.
Pentru eliminarea azotului prin procedee fizico-chimicem se utilizează
schimbători de ioni şi tehnica insuflării de aer, metode care sunt însa costisitoare şi
nu dau rezultate satisfăcătoare.
Eliminarea biologică controlată a azotului-în prezent se consideră că
denitrificarea bacteriană reprezintă procedeul cel mai promiţător de îndepărtare a
azotului. Eliminarea pe această cale a azotului se bazează pe conversiunea lui,
realizată în condiţii naturale.
Eliminarea biologică necontrolată sau parţial controlată a azotului şi
fosforului din apele uzate, este un procedeu de îndepartare biologică a substanţelor
nutritive cu ajutorul organismelor heterotrofe şi autotrofe.
Eliminarea azotului şi a fosforului în staţiile de epurare biologică a apelor
reziduale a dat rezultate nesatisfăcătoare în lipsa substanţelor organice utilizate de
către organismele heterotrofe. Prin adăugarea de glucoză, gradul de eficacitate
pentru azot se ridică de la aproximativ 19 la 71% iar pentru fosfor de la 25 la 85%.
Una dintre cele mai utilizate metode o constituie precipitarea sub formă de
fosfat de calciu prin adăugarea de ioni de calciu în apele reziduale care conţin
nutrienţi. Acest procedeu prezintă, însă, dezavantajul că ionii de amoniu nu sunt
îndepărtaţi din apă.
Un procedeu care permite îndepărtarea tuturor nutrienţilor îl constituie
extragerea acestora cu ajutorul anioniţilor, răşină schimbătoare de ioni care reţine
263
anionii. Acest procedeu este însă foarte costisitor, datorită costului ridicat al
echipamentelor necesare şi a calificării înalte cerute personalului de exploatare.
Procedeul care s-a dovedit a fi cel mai fiabil pentru debitele mici de ape
reziduale cu conţinuturi de nutrienţi s-a dovedit a fi precipitarea sub formă de
fosfat dublu de amoniu şi magneziu, compus cunoscut sub denumirea de ştruvit.
Compusul format este atât de greu solubil încât este folosit în practica
analitică pentru dozarea magneziului. Reacţia de precipitare este:

Mg2+ + NH4+ + PO43- = MgNH4PO4

În condiţiile în care are loc precipitarea, mai sunt îndepărtate din apele
reziduale, parţial, prin coprecipitare sau adsorbţie, numeroase elemente chimice
precum Hg, Ag, Pb, Al, Fe, Mn, Zn. De asemenea, în aceleaşi condiţii, precipită şi
ionii de arsen, dar sub formă de AsO43-.
Produsul de solubilitate indică de asemenea o solubilitate foarte mică a
ionilor de amoniu şi fosfat reziduali care rămân în soluţie:

Ps = [Mg2+][NH4+][PO43-] =2,510-13

Concentraţia reziduală a ionilor de amoniu şi fosfat este de aproximativ

-5
110 mol/l, dar în condiţii industriale nu s-au obţinut concentraţii reziduale mai
mici de 0,1mg/l.
De asemenea raportul dintre ionii de amoniu şi fosfat trebuie să fie de 18:95
corespunzător stoechiometriei reacţiei de precipitare. Orice abatere de la acest
raport duce la rămânerea în apă a reactivului care se găseşte în exces.
Magneziul necesar precipitării nu trebuie adăugat ca şi reactiv de
precipitare. Cercetările efectuate la Universitatea din Petroşani vizează utilizarea
dolomitei (CaMgCO3) pentru generarea ionului de magneziu necesar. Dizolvarea
magneziului are loc doar în mică măsură datorită solubilităţii:[Traistă E., Matei A.,
Ionică M., Temelie C.2001]

Ps = [Mg2+][CO3+2] =2,610-5 (

Produsul de solubilitate permite o solubilitate a magneziului de 0,005 mol/l.

Magneziul se dizolvă în proporţie mai mare ca urmare ca urmare a reacţiei cu
dioxidul de carbon:
Mg(CO3) + CO2 + H2O = Mg(HCO3)2

Ştruvitul care se formează în aceste reacţii, în cazul în care nu este

contaminat cu metale grele, poate fi utilizat cu succces ca şi îngrăşământ chimic cu
fosfor şi amoniu.
Metoda îndepărtării din apă sub formă de ştruvit a nutrienţilor, s-a dovedit a
fi foarte avantajoasă deoarece din punct de vedere tehnologic este suficientă
trecerea apei contaminate peste un pat de dolomită.
Este dorită eliminarea sau limitarea concentraţiilor nutrienţilor în apă? În
acest sens sunt cunoscute o serie măsuri cum sunt:
 reglementarea comercializării detergenţilor fără fosfor;

264
  limitarea fosfatării apelor de distribuţie, domestice şi industriale,
fosforul adăugat apei în scopul combaterii coroziunii reprezentând o
sursă suplimentară de substanţă eutrofizantă;
 raţionalizarea folosirii fertilizanţilor pe bază de azotaţi şi fosfataţi în
agricultură;
 reglementarea perioadei de răspândire a fertilizanţilor organici naturali
sau chimici pe teritoriile agricole pentru a se evita depunerea acestora
pe soluri în condiţii climatice necorespunzătoare (perioade de
precipitaţii sau dezgheţ), care ar duce la antrenarea lor în cursurile de
apă.
Acţionând eficient în scopul eliminării azotului şi fosforului din apele
reziduale de provenienţa urbană sau industrială, raţionalizând folosirea substanţelor
fertilizante în agricultură şi întreprinzând în mod judicios celelalte măsuri
menţionate, se poate realiza o reducere treptată a principalilor factori eutrofizanţi
şi, o prevenire a consecinţelor nedorite pe care procesul de eutrofizare le
antrenează.

265
 CAPITOLUL 5

ALTE METODE DE EPURARE

5.1. Adsorbţia
Adsorbţia, ca proces de epurare, are la bază fenomenul de reţinere pe
suprafaţa unui corp a moleculelor unei substanţe dizolvate în apă. Materialul solid
sau lichid pe care are loc reţinerea se numeşte adsorbant iar substanţa care este
reţinută adsorbat. Substanţele reţinute pot fi îndepărtate prin încălzire sau
extracţie, astfel încât adsorbantul îşi recapătă aproape în întregime proprietăţile
iniţiale (regenerare). Adsorbţia permite reţinerea unor poluanţi chiar când aceştia
sunt prezenţi în concentraţii mici şi prezintă selectivitate pentru anumite substanţe.
Pe baza unor teorii cu privire la mecanismul adsorbţiei sau pe baza
rezultatelor experimentale au fost propuse ecuaţii care reuşesc să descrie izotermele
de adsorbţie (fig.5.1.).
O ecuaţie frecvent utilizată, dezvoltată pe baze empirice, a fost propusă de
Freundlich:
a = k·Cn (5.1)
în care:
- a- este cantitatea adsorbită pe un gram de adsorbant, în g/g;
- k şi n - constante;
- C- concentraţia adsorbantului în faza fluidă, în mg/l.
Ca adsorbanţi se utilizează materiale solide caracterizate printr-o suprafaţă
specifică (raportul aria suprafeţei/masă) foarte mare. La cărbunele activ,
adsorbantul cel mai folosit în epurarea apelor, suprafaţa specifică ajunge la valori
în jurul a 1000 m2/g.

Fig.5.1. Izoterma de adsorbţie a

fenolului pe cărbune activ, la
temperatura camerei

În afara cărbunelui activ, au

fost folosiţi ca adsorbanţi pentru
epurare şi cocsul, cenuşile fine de la
arderea combustibililor solizi,
cenuşile de la arderea nămolurilor,
etc.
Cărbunele activ se utilizează
sub formă de granule ( diametre de
1 - 6 mm) sau de pulberi ( 0,1 - 0,5 mm).
Cercetările privind adsorbţia pe cărbune activ a impurităţilor dizolvate în
apă au condus la următoarele concluzii:
- capacitatea de adsorbţie este puternic influenţată de greutatea moleculară
a adsorbantului, crescând odată cu aceasta;
- creşterea temperaturii micşorează capacitatea de adsorbţie, dar măreşte
viteza de adsorbţie;

266
 - scăderea pH-ului influenţează de obicei favorabil capacitatea de
adsorbţie;
- capacitatea de adsorbţie şi viteza de adsorbţie cresc la micşorarea
dimensiunii particulelor de adsorbant;
- capacitatea de adsorbţie depinde de timpul de contact, fiind maximă la
atingerea echilibrului de adsorbţie.
Cele mai multe instalaţii de epurare prin adsorbţie sunt de tipul dinamic şi
utilizează paturi fixe de cărbune activ cu granulaţia de 0,5-2 mm mai ales în filtre
închise ( fig.5.2).
Înălţimea stratului de cărbune în aceste filtre este de 1-3 m. La filtrele cu
cărbune activ se adoptă viteze de filtrare de 5-30 m/h.

Fig.5.2.. Scheme de instalaţii de adsorbţie pe cărbune activ granular

Pentru a evita colmatarea filtrelor este importantă îndepărtarea prealabilă a

poluanţilor în suspensie.
Din practică, rezultă că un cărbune activ de bună calitate poate adsorbi o
masă de substanţe organice reprezentând circa 5% din masa sa, după care este
necesară regenerarea. Aceasta se face mai ales pe cale termică ( la cca. 900C) în
atmosferă cu compoziţie controlată de aer şi vapori de apă.

5.2. Electroforeza
Suspensiile, emulsiile şi solurile coloidale au proprietatea de a se deplasa la
unul din electrozi sub acţiunea unei diferenţe de potenţial. Acest fenomen, numit
electroforeză, a fost descoperit simultan cu electroosmoza, de Reiss. Explicarea
electroforezei se poate da uşor cu ajutorul stratului dublu difuz. Într-un câmp
electric, ionii din stratul difuz se deplasează spre un electrod, iar particula rămasă
cu sarcinile neutralizate va fi atrasă de polul opus.
După semnul potenţialului electrocinetic, deplasarea particulelor poate avea
loc spre anod (anoforeză) sau spre catod (cataforeză) fig.5.3.

267
Fig 5.3. Electroforeza.
a) particula în absenţa câmpului electric, înconjurată uniform de stratul difuz;
b) la aplicarea unei diferenţe de potenţial, particula se deplasează spre unul din
electrozi, lăsând în urmă stratul difuz;

Viteza de deplasare a particulei va dată (pentru particule suficient de mari)

de formula calculată pentru deplasarea stratului de lichid la distanţă d de suprafaţă
D  E 
în cazul electroosmozei ( v  ). De această dată imobilă este soluţia şi se
4l
deplasează particula.
În mod analog cu viteza de migrare a ionilor se poate defini o viteză
electroforetică absolută U, egală cu viteza de deplasare în câmp unitar. Viteza de
deplasare în câmpul E/l va fi deci:

D  E  E
v U  (5.2)
4l l
Viteza electroforetică absolută, dată de relaţia (5.3) nu depinde de sarcina
particulei şi de dimensiunile ei, dar depinde – prin intermediul potenţialului ζ (zeta)
– de forţa ionică a soluţiei şi de fenomenul de adsorbţie. Astfel, U îşi poate
schimba semnul odată cu potenţialul zeta, prin adaos de anumite substanţe ionice în
soluţie sau prin modificarea concentraţiei. Măsurarea vitezei electroforetice,
serveşte la determinarea potenţialului electrocinetic după ecuaţia:

D 
U (5.3)
4

Potenţialul de
sedimentare – apare la
inversarea fenomenului de
electroforeză. Se poate observa
apariţia unei diferenţe de
potenţial – potenţial de
sedimentare – la deplasarea
unor particule înconjurate de un
strat dublu electric difuz, sub
acţiunea unor forţe cum ar fi
268
cea gravitaţională. Figura 5.4. redă schematic experienţa de punere în evidenţă a
potenţialului de sedimentare.

Fig.5.4. Punerea în evidenţă potenţialului de sedimentare.

Electroforeza şi electroosmoza găsesc numeroase aplicaţii în ştiinţă şi

tehnică, atât izolat cât şi împreună.

5.3. Separarea prin membrane

În procesele de epurare a apei, membrana este definită ca o fază ce
acţionează ca o barieră pentru speciile moleculare sau ionice din apă, prin
membrană putând trece în general numai moleculele de apă. Membranele pot fi
constituite din materiale solide (membrane consistente), din geluri îmbibate cu
solvenţi sau din lichide imobilizate într-o structură poroasă şi rigidă.
Separarea prin membrane este utilizată în cea mai mare măsură pentru
obţinerea apei potabile, dar şi pentru tratarea apelor uzate.
Dintre metodele ce utilizează separarea prin membrane, cea mai mare
utilizare o au osmoza, osmoza inversă, ultrafiltrarea şi electrodializa.
Prin porii unei membrane semipermeabile (de dimensiuni moleculare) vor
putea trece molecule de apă, dar nu vor putea trece ionii hidrataţi.

5.3.1 Osmoza şi osmoză inversă

În cazul soluţiilor apoase când două soluţii de concentraţii diferite sunt

separate printr-o membrană semipermeabilă, apa va trece prin membrană din
soluţia mai diluată spre cea mai concentrată.
Acest proces, cunoscut sub numele de osmoză, încetează atunci când
presiunea hidrostatică P care se exercită asupra soluţiei mai concentrate atinge o
anumită valoare de echilibru numită presiune osmotică (fig. 5.5. a şi b). Presiunea
osmotică variază proporţional cu concentraţia substanţei dizolvate în apă şi cu
temperatura.

269
 Fig. 5.5. Schema principiului osmozei
a- osmoză normală; b – echilibrul osmotic; c – osmoza inversă;
1 – compartiment cu apă curată; 2 – compartiment cu apă impurificată;
3 – membrană permeabilă la apă

Procesul normal de osmoză poate fi inversat exercitând asupra soluţiei

concentrate o presiune mai mare decât presiunea osmotică, ceea ce determină o
circulaţie a apei în sens opus (c). Acest fenomen este numit osmoză inversă
sau negativă şi poate servi la obţinerea unei ape curate dintr-una bogată în
săruri. Deci, prin osmoză inversă se înţelege filtrarea contra presiunii osmotice,
printr-o membrană semipermeabilă
Debitul de apă epurată este dată de relaţia:

S (p  P)
qk (5.4)
d
.unde: q – debitul de apă epurată;
S – suprafaţa membranei;
Δp – diferenţa de presiune hidrostatică pe membrană;
P – presiunea osmotică;
d – grosimea membranei;
k – factor de transformare.
Problema de bază este realizarea unei membrane semipermeabile, care să reţină
toţi ionii şi moleculele care diferă de diametrul moleculelor mediului activant
(apa sărată) şi deci să lasă să treacă debite mari de apă curată.

270
 Construcţia şi funcţionarea unui modul osmotic este prezentat în fig.5.6.a, b şi
c.

Fig. 5.6. Modulul osmotic

a – modul de funcţionare a
membranei: 1 – direcţia de curgere
după străbaterea membranei; 2 –
a intrarea apei brute; 3 – evacuarea
apei epurate; 4 – foaie de acoperire;
5 – înfăşurare; 6 – ţesătura prin care
curge apa brută servind în acelaşi
timp pentru menţinerea distanţei.
b
b – construcţia modulului: 1 –
ieşirea apei epurate; 2 – sudura; 3 –
membrane; 4 – ţesătura filtrantă.

c - 5 – modulul propriu-zis.

Schema unei instalaţii de osmoză inversă este dată în figura 5.7.

Drept material pentru membrane se utilizează acetatul de celuloză obţinut în
condiţii speciale, pentru asigurarea unei viteze de filtrare ridicate, material
permeabil din nailon, sau dacron imersat într-o răşină de melamină şi uscat
pentru a deveni rigidă.

Fig. 5.7. Schema unei instalaţii

de osmoză inversă
6 1 – pompă de alimentare;
2 – filtru;
3 – pompa pentru ridicarea
2 presiunii;
1 4 – baterie pentru osmoză
3 4 5 inversă;
5 – rezervor apă curată;
271 6 – turbină pentru recuperarea
energiei.
 Procedeul este utilizat mai ales la desalinizarea apei, dar s-a dovedit viabilă şi
la epurarea apelor reziduale de la fabricile de hârtie, concentrarea sucurilor de
fructe la rece, în industria electronică pentru producerea apei ultrapure, în industria
alimentară, extracţia cafelei etc.
Aplicaţiile osmozei inverse pentru tratarea apelor uzate sunt satisfăcătoare în
următoarele condiţii:
-reducerea cantităţilor de ape uzate prin obţinerea unor soluţii concentrate
cu volum mai mic decât al celor de ape uzate;
- dacă există posibilitatea recuperării de materiale utile;
- dacă se impune recuperarea apei în zonele sărace în apă:
- dacă se poate realiza concentrarea poluanţilor în volume mici de apă,
reducându-se cheltuielile de evacuare a poluanţilor.
Metoda poate fi utilizată cu succes şi economic ca treaptă primară, la
prepararea apei de alimentare a cazanelor, pentru concentrarea apelor nocive –
unde economicitatea este subordonată eficienţei – iar faţă de distilare are
avantajul unui consum mai redus de energie, reducerea coroziunii şi investiţii
mai mici. [Baciu Dorina.2001]

5.3.2. Ultrafiltrarea

Sistemele de ultrafiltrare sunt sisteme de membrane poroase în care

influentul este alimentat sub presiune şi care care folosesc la reţinerea materiilor
coloidale şi dizolvate. Aceste sisteme diferă de sistemele de osmoză inversă prin
presiunea de alimentare relativ scăzută, în mod curent sub 1034 KN/m2.
Ultrafiltrarea este utilizată în mod normal pentru reţinerea materiilor coloidale şi a
macromoleculelor cu greutatea moleculară de peste 5000. Aplicaţiile pentru
ultrafiltrare includ reţinerea uleiurilor din apă şi reducerea turbidităţii.

reziduuri reziduuri
polimer

Apă uzată
îmbunătăţită
Filtrare pe mediu ultrafiltrare OSMOZĂ
multiplu decarbonatare
Efluent INVERSĂ
secundar

Apă spălare

Fig. 5.8. - Schema tehnologică pentru procedeul cu ultrafiltrare

272
 Cercetările recente arată că efluentul sistemului de ultrafiltrare este
convenabil ca sursă de alimentare a procesului de osmoză inversă. Ultrafiltrarea a
fost de asemenea sugerată ca unitate funcţională pentru îndepărtarea fosforului
[Baciu Dorina.2001].

5.3.3. Electrodializa

Electrodializa constituie un proces de separare cu permeabilitate selectivă la

anioni, respectiv la cationi, deplasarea acestora realizându-se sub acţiunea unui
câmp electric ca în procesul de electroliză. Utilizarea unei instalaţii de
electrodializă cu o singură celulă este neeconomică, din cauza consumurilor mari
de energie în compartimentele electrozilor (pentru deshidratarea ionilor).
Dacă numărul de compartimente dintre electrozi este mărit (fig. 5.9.),
proporţia de energie consumată pentru transportul ionilor creşte în raport cu aceea
pentru deshidratarea acelor ioni care ajung în compartimentele electrozilor. În
practică, se folosesc baterii de electrodializă cu 40-500 compartimente. Modul de
funcţionare al unei instalaţii de epurare prin electrodializă reiese din figura
menţionată.
În practică, prin electrodializă se obţine o apă demineralizată numai parţial.
Dacă demineralizarea este împinsă peste anumite limite, consumurile de energie pe
unitatea de apă produsă cresc foarte mult, iar procesul devine asemănător cu
electroliza.
Electrodializa poate fi utilizată pentru îndepărtarea sărurilor din apele uzate
(de exemplu a nitraţilor din apele evacuate de pe terenurile agricole), cu condiţia ca
substanţele organice, eventual prezente în acestea, să fi fost îndepărtate în prealabil.
Prin electrodializă se pot recupera din apele uzate o varietate de substanţe
utile: acizi carboxilici (acetic, citric, lactic), lignite, cromaţi, etc. [Baciu
Dorina.2001]

273
 Fig. 5.9. Schema unei instalaţii de electrodializa
5.4. Iradierea cu ultraviolete
Lumina UV este componenta spectrului electromagnetic situată între razele
X si lumina vizibilă. Lumina UV nu este deci vizibilă. Cu o lungime a undelor intre
100 si 400 nm, banda UV este împărţită în UV–A, UV–B, UV–C şi
vacuumul/vidul UV. Ultravioletele au multe aplicaţii. UV–A sunt folosite la
atragerea insectelor zburătoare in exterminarea insectelor, UV–A in combinaţie cu
UV–B sunt folosite la lămpile de tăbăcit. In cazul dezinfecţiei "UV" se refera la
banda UV–C (si o parte din UV–B) cu lungimi ale undelor intre 200 si 315 nm.
Aceasta bandă este responsabilă pentru proprietăţile antimicrobiene ale radiaţiei
UV.[ Corui A., Sarbu R.2006]
5.4.1. Eficienţa antibacteriană
UV sunt eficiente împotriva tuturor micro-organismelor, inclusiv a
bacteriilor, viruşilor, fungilor, mucegaiului, drojdiilor si algelor prezente în apa, în
aer şi la suprafaţă. Radiaţia UV cu o lungime de undă de 265 nm este cea mai
eficientă în dezactivarea micro-organismelor, dar toate lungimile de unda cuprinse
intre 200 si 315 nm au un efect considerabil (Vezi fig.5.10). Deşi UV pot face ca
toate micro-organismele sa devină inactive, unele dintre acestea sunt mai rezistente
decât altele. Diferenţa va fi explicată mai târziu.
Principiul dezinfecţiei este rezultatul rupturii miezului genetic al celulei, de
exemplu, dezintegrarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) şi a ARN. Radiaţia UV
afectează banda de timin-adenină prin ruperea benzii si formarea unei duble
legături. Cu această formaţiune cu legătura dublă ADN-ul nu se mai poate rupe
singur astfel încât propagarea micro-organismelor este încheiată. Sensibilitatea
acestui ADN a fost cercetată de Dl. Meulemans şi a rezultat în curba Gausian
(fig.5.10) care descrie sensibilitatea micro-organismelor de ADN la expunerea la
radiaţia UV ca o funcţie a lungimii undei.
Dezactivarea micro-organismelor se produce prin absorbţia UV în şirul/lanţul de
ADN, reacţie care este supusă legilor fotochimice. De aceea este nevoie de o

274
 intensitate profundă/mare pentru a rupe structura ADN-ului. Legea Grotthus-
Draper susţine că doar radiaţia absorbită este capabilă să genereze/demareze
procesul fotochimic. Legea reciprocităţii Bunsen-Roscoe implică faptul că o
iradiere ridicată pe o durată scurtă va da acelaşi rezultat ca şi legea iradierii pe o
durata mai îndelungată dar la intensitate mai mică. Efectul Schwartzschild, bine
cunoscut in fotografie ca efectul reciprocităţii, susţine că la nivele foarte scăzute
de luminozitate, este nevoie de timpi de expunere lungi şi disproporţionaţi. O
anumită valoare a pragului de intensitate trebuie să fie depăşită pentru a obţine
energia de disociere necesară/cerută.
Pe lângă ruperea ADN-ului la 265 nm, energia emisă la lungimi de undă
apropiate de 220 nm este letală pentru micro-organisme. La aceste lungimi de undă
proteinele şi enzimele micro-organismelor sunt afectate. Proteinele pot fi găsite în
peretele celular al micro-organismelor şi sunt esenţiale pentru existenţa acestora.

5.4.2 Lămpile cu UV.

Lămpile care conţin o cantitate mică de mercur generează radiaţia UV.
Lămpile emit radiaţia UV datorită unei combinaţii între presiunea gazului şi
curentul electric. Lămpile UV pot fi împărţite în lămpi de presiune joasă (o
presiune a gazului între 0,001 si 0,01 bari) şi lămpi de presiune medie (o presiune a
gazului între 1 şi 2 bari). Există o diferenţă în ceea ce priveşte puterea UV cât şi
spectrul UV, care duce la o diferenţă de eficienţă şi eficacitate. Pentru că
tehnologia modernă deţine ambele tipuri, se poate găsi cea mai bună şi potrivită
soluţie pentru fiecare situaţie specifică.

275
 Figura 5.10. Sensibilitatea micro-organismelor de ADN la expunerea la
radiaţia UV ca o funcţie a lungimii undei

Principiul de descărcare a mercurului (Hg) generează UV. Ţeava tubulară

fluorescentă are un electrod etanşat/izolat la fiecare capăt şi este umplută cu un gaz
inert şi cu puţin mercur, care este prezent în stare lichidă şi gazoasă. Pentru a uşura
pornirea, majoritatea ţevilor/tuburilor luminescente sunt încălzite în prealabil
înainte de aprinderea printr-un puls de mare voltaj.
După aprindere, trimiterea unui curent electric prin vapori/prin gazul inert
între doi conductori solizi (electrozi) provoacă descărcarea gazului.
Căderea/trecerea atomilor de mercur în starea de energie zero are ca rezultat un
spectru de emisie. Acesta este principiul care se află la baza lămpilor cu descărcare
a vaporilor de mercur.
Lampa UV este partea cea mai importantă a instalaţiilor UV şi prin urmare
a procesului de dezinfecţie. Trebuie să avem grijă de acest lucru atunci când
selectăm sistemele cele mai bune şi cele mai potrivite. Lampa UV este miezul
sistemului de dezinfecţie şi când este vorba de sănătate nici un risc nu trebuie
asumat. Această parte a instalaţiei merită deci o atenţie sporită.
Sensibilitatea relativă
Tabelul 5.1.
Lungimea undei Sensibilitatea antimicrobiană
nm relativa

210 0,17
215 0,21
220 0,29
225 0,33
230 0,41
235 0,51
240 0,62
245 0,76
250 0,90
255 1,03
260 1,12
265 1,15
270 1,08
275 0,89
280 0,87
285 0,73
290 0,60

Lămpile cu UV de presiune joasă

Acest tip de lămpi sunt uzuale pentru că funcţionează uşor, la fel ca şi
iluminarea convenţională prin tuburi. De obicei ele funcţionează cu rezistentă şi
starter şi emit aşa numitele raze UV monocromatice. Lungimea undei emise este
de 254 nm.

276
 O lampă de presiune mică are de obicei o intensitate care variază între raze
UV antimicrobiene de 15–30 W, care reprezintă raze UV antimicrobiene efective
între 13 şi 26 W. Consumul de energie este de 40–80 W, având ca rezultat o
folosire efectivă a energiei de aproximativ 25%. Pentru că trebuie să funcţioneze cu
o temperatură a lămpii in jur de 40 0C, ele sunt sensibile la temperaturi ale apei de
peste 20 0C. (fig. 5.11.)

Temperatura apei [0C]

30 40 50 60 70 80 90
0
Temperatura lămpilor LP [ C]
Fig. 5.11. Dependenţa consumului de energie de temperatura apei

Principalul avantaj al sistemelor UV de joasă presiune faţă de sistemele de

presiune medie este funcţionarea lor uşoară. Dezavantajul tehnologiei simple este
acela că, companiile care au cunoştinţe limitate despre dezinfecţia cu UV îl
copiază cu uşurinţă. Sistemele cu UV de presiune mică sunt des aplicate in gama
apei potabile cuprinse între 0 şi 200 m3/h.
Lămpile cu UV de presiune medie
Lămpile de presiune medie cu vapori de mercur necesită cunoştinţe
tehnologice mai avansate. Instalaţiile UV de presiune medie funcţionează de obicei
cu un transformator şi emit aşa numita rază UV policromatică. Lungimea undelor
emise acoperă întreaga bandă UV antimicrobiană, inclusiv cea mai eficientă
lungime de undă de rupere a ADN/ARN şi care este de 260nm – 265nm şi
lungimea de undă de distrugere a proteinelor/enzimelor care este aproape de
220nm. Un control mai sofisticat face posibilă verificarea/controlarea puterii
efective, şi are ca rezultat un sistem eficient şi flexibil, care vine în întâmpinarea
cerinţelor sofisticate din zilele noastre.
O lampă de presiune medie are de obicei o intensitate care variază între raze
UV antimicrobiene între 200 si 400 Watt, care reprezintă raze UV antimicrobiene
efective intre 150 si 360 Watt. Acest fapt dă o ,,putere-ultravioletă” de 10 până la
20 de ori mai mare decât cea a unei lămpi UV de joasă presiune. Consumul de
energie este de 2 până la 4 kW, având ca rezultat o folosire efectivă a energiei de
aproximativ 14%. Pentru că temperatura lămpii este ridicată, lampa devine
insensibilă la apa care înconjoară tecile de cuarţ (fig.5.11). Lămpile UV de
presiune medie sunt cunoscute de asemenea ca lămpi UV de mare presiune.

277
 Cel mai important avantaj al sistemelor UV de presiune medie asupra
sistemelor UV de presiune scăzuta este acela că, cu ajutorul lămpilor de mare
intensitate, pot fi tratate debite mari cu instalaţiile UV compacte. Aceasta se
datorează faptului că este posibilă o admisie de putere mai mare pe fiecare lampă
pentru a putea răspunde în mod flexibil fluctuaţiilor de debit (+/- 30%) si
transmisie (+/- 10%).
Intensitatea mare depăşeşte pragul pe care îl au unele bacterii. Şi cel mai
important avantaj este cel datorat distrugerii proteinelor şi enzimelor, refacerea
ADN-ului distrus nemaifiind posibilă. Datorită intensităţii mari, debite de până la
3000 m3/h pot fi tratate cu o singură unitate. [Corui A., Sarbu R.2006]
Lămpile cu UV multi-undă
Cele mai recente descoperiri in ceea ce priveşte lămpile UV sunt aşa
numitele lămpi cu UV multi-undă.
În afară de toate avantajele pe care le oferă lămpile UV de presiune medie,
aceste lămpi cu UV multi-undă au un randament extrem de ridicat pe cm2 din
lungimea lămpii.
În comparaţie cu lămpile UV de presiune medie, aceste lămpi sunt deci mai
compacte (până la 3-5 ori). Datorită densităţii sale este posibilă instalarea acestor
lămpi UV multi-undă în cămine speciale, perpendicular pe direcţia de curgere a
lichidului, asigurând o dispersie a intensităţii mai uniformă într-o cameră de
iradiere.

5.5. Procese unitare care utilizează transferul între faze

În timp ce în cazul proceselor fizice descrise mai înainte, după izolarea din
apă, impurităţile rămân tot în faza apoasă sub forma unor concentrate, există alte
procese în care epurarea are la bază transferul poluanţilor din apă într-o altă fază
nemiscibilă cu apa lichidă, solidă sau gazoasă. Între aceste procese se încadrează
extracţia lichid-lichid, antrenarea poluanţilor volatili cu abur sau cu gaz (stripare),
distilarea şi spumarea.

5.5.1. Extracţia lichid – lichid

Extracţia este o operaţie de separare bazată pe diferenţa de solubilitate a
componenţilor din apă în unul sau mai mulţi solvenţi nemiscibili cu apa.
O variantă de aplicare a extracţiei în purificarea apei este aceea în care
substanţa extrasă din amestec este însăşi apa, nu substanţe dizolvate în aceasta. În
acest scop s-au dovedit eficienţi ca solvenţi aminele alifatice cu 5 şi 6 atomi de
carbon /de exemplu diizopropilamina), care extrag în mod selectiv apa şi în care
impurităţile au o solubilitate scăzută.
Extracţia se foloseşte la scară industrială pentru separarea şi recuperarea
fenolului din apele condensate de la prelucrarea termică a cărbunilor şi pentru
extracţia din apele uzate a unor metale ce sunt transformate în prealabil în
complecşi organici, solubili în solvenţi nemiscibili cu apa.
5.5.2. Transferul lichid – gaz
Substanţele volatile prezente în apă pot fi îndepărtate (stripate) prin
antrenare cu gaze sau vapori (aer, gaze de ardere, vapori de apă). Procesul este

278
analog cu acela de extracţie descris mai sus, rolul solventului fiind preluat de faza
gazoasă sau de vapori.
Striparea cu gaze şi vapori dă rezultate pozitive în cazul poluanţilor
organici volatili nepolari, care în mod natural au o solubilitate scăzută în apă,
îndeosebi la temperaturi mai ridicate. Metoda este convenabilă mai ales în cazul
apelor uzate care rezultă din procesul de producţie şi deci, nu mai necesită consum
de energie electrică pentru încălzire.
5.5.3. Distilarea
Distilarea constă în transformarea apei prin încălzire, în vapori de apă şi
apoi condensarea acestora, datorită volatilităţii reduse a majorităţii impurităţilor
dizolvate – anorganice sau organice – se obţine o apă de calitate foarte bună. Prin
distilare se îndepărtează şi materialele în suspensie, iar microorganismele prezente
sunt distruse. Impurităţile volatile care trec în distilat pot fi îndepărtate relativ uşor.
Distilarea apelor uzate poate fi luată în discuţie acolo unde deficitul de apă
impune o recuperare a acesteia după folosire. Distilarea apei uzate ar prezenta, în
comparaţie cu distilarea apei de mare atât avantaje cât şi dezavantaje.
Comparativ cu alte procedee de epurare a apelor, distilarea este în prezent
un procedeu costisitor.
5.5.4. Îngheţarea
Îngheţarea permite concentrarea impurităţilor, deoarece la îngheţarea apei
impure se formează cristale de gheaţă constând din apă aproape pură care se pot
separa din soluţia reziduală îmbogăţită în impurităţi. Procesul de epurare prin
îngheţare comportă următoarele faze: răcirea apei brute până la punctul de
congelare cu producerea de cristale fine de gheaţă, separarea cristalelor formate,
spălarea lor cu apă curată şi topirea.
Procedeul de epurare prin îngheţare se aplică la desalinizarea apei de mare,
dar s-a experimentat şi pentru epurarea apelor menajere, care au fost epurate în
prealabil biologic. Încercările efectuate, au arătat că prin acest procedeu se pot
îndepărta cca. 85% din impurităţile organice şi 90% din cele minerale. [Baciu
Dorina.2001]
5.5.5. Spumarea
Spumarea este un proces de epurare a apelor uzate prin care insuflând aer în
apa de epurat se generează o spumă în care are loc acumularea unora dintre
impurităţile prezente. Procesul este asemănător cu cel descris la flotaţie, în unele
privinţe chiar suprapunându-se. Formarea spumei este condiţionată de prezenţa în
apă a substanţelor superficial-active care au capacitatea de a micşora tensiunea
superficială a apei. Astfel de substanţe prezente în apele uzate sunt de exemplu,
detergenţii şi proteinele sau produşii lor de descompunere. Prin aerarea unei ape
care conţine astfel de substanţe are loc formarea unei spume în care se
concentrează aceste substanţe. Prin separarea spumei şi spargerea ei, se obţine un
reziduu apos îmbogăţit în impurităţile respective. Pentru a favoriza spumarea se pot
introduce agenţi de spumare (detergenţi cationactivi).
Volumele de spumă obţinute (lichidul format după spargerea spumei)
reprezintă cca. 10% din volumul apei epurate; volume mai mari sunt de nedorit.

279
Prin spumare, concentraţia substanţelor minerale nu este afectată.[Baciu
Dorina.2001]

Eficienţa construcţiilor de epurare este prezentată comparativ în tabelul 5.2

Tabelul nr. 5.2
Materiile
Obiecte tehnologice în care au loc CBO5 solide în Bacterii
Procedee de epurare (%) suspensie (%)
separabil
prin
decantare
(%)
0 1 2 3
Mecanice
- grătare, site etc. 5-10 5-20 10-20
- deznisipator, decantor 25-40 10-70 25-75
Mecano-chimice
- instalaţii de coagulare şi decantare 50-85 70-90 40-80
- staţii de clorinare (apă brută sau
15-30 -- 90-95
decantată)
- staţii de clorinare (apă epurată
-- -- 98-99
biologic)
Mecano - biologice naturale
- decantoare primare şi câmpuri de
irigare şi filtrare
Mecano - biologice artificiale
- decant. primare şi sec.filtre
65-90 65-92 70-90
biologice de mare încărcare
- decant. primare şi sec.filtre
80-95 70-92 90-93
biologice de mică încărcare
- decant. primare şi sec., bazin cu
nămol activ de mare încărcare 50-75 75-85 70-90
- decant. primare şi secundare bazine
cu nămol activ de mică încărcare 75-95 85-95 90-98

5.6. Epurarea apelor uranifere prin metode fizice

Metodele fizice de epurare cuprind filtrarea–adsorbţia, osmoza inversă,

electroliza, utilizarea membranelor sau a ultrasunetelor.
Aceste metode pot fi aplicate şi în cazul apelor uranifere, singular sau în
combinaţie.
Filtrarea radiului printr-un strat de nisip, este cel mai simplu procedeu de
filtrare şi se bazează pe capacitatea naturală a granulelor de nisip de a reţine radiul,
iar pentru menţinerea capacităţii de adsorbţie, periodic se spală filtrul cu acid
diluat. Experimentele au dovedit că se poate reduce Ra-226 cu 80 ÷90% dacă filtrul
280
se spală zilnic cu HCl la un pH cuprins între 1 şi 2. [Bragadireanu M, Georgescu
M.2007, Mulholland T. S.]
Ca adsorbanţi anorganici, pentru reţinerea Ra-226 din ape se folosesc
barita, sulfatul de bariu, cromatul de bariu, fosfatul de bariu, bioxidul de mangan,
oxidul de lantan, zeoliţii etc.
S-au efectuat studii pentru decontaminarea apelor de radionuclizi naturali,
obţinându-se rezultate bune, astfel:
 O coloană umplută cu granule de piroluzită, urmată de leşierea Ra-
226 cu soluţie de acid azotic, cu ajutorul căreia Ra a fost reţinut în
proporţie de 93 ÷ 99%;
 O coloană filtrantă cu oxid hidratat de mangan, a fost experimentată
pentru volume mari de apă contaminată cu Ra-226 şi Th-233.
Spălarea filtrelor de nisip cu o soluţie de oxid hidratat de mangan cu
adaos de 0,2÷2 mg Mn/dm3, conduce la reţineri puternice de Ra-
226.
La decontaminarea apelor reziduale de la centralele nucleare s-au utilizat
cărbunii activi. Prin trecerea apei contaminate prin masa de cărbune activ, s-a
căutat să se determine raportul optim între viteza de trecere a apei cu activitate
mare peste patul de cărbune activ granulat şi randamentul de reţinere a Ra-226.
[Potts M.E.1992]
Rezultatele au evidenţiat următoarele:
 La un debit de 2730 dm3/h (sub 2 BEV), activitatea radiologică a
apei scade de la 370 Bq/dm3 la 17 Bq/dm3;
 Datorită suspensiilor din apa ce intră în fluxul de decontaminare,
patul de cărbune activ se colmatează cu aceste particule fine care
formează un mâl izolant.
Au mai fost studiaţi şi experimentaţi diverşi adsorbanţi, pentru eliminarea
metalelor grele şi elementelor radioactive din ape contaminate, astfel:
 Sorbent format din 15÷30% fosfaţi, 5÷15% silicagel cu silice
microporoasă şi cărbune activ;
 Eliminarea radiului din ape contaminate, prin reţinere pe alumină
simplă sau activă;
 S-au studiat şi se folosesc pentru reţinerea Ra-226 din apele de
mină, sorbenţi anorganici, obţinuţi prin granularea pulberilor de:
o Piroluzită;
o Piroluzită şi tuf vulcanic;
o BaSO4;
o BaSO4 în combinaţie cu tuf vulcanic;
o Piroluzită în combinaţie cu BaSO4 şi tuf vulcanic,
randamentele fiind între 20 şi 64%. [Bragadireanu M,
Georgescu M.2007]
 Fibrele acrilice impregnate cu mangan, folosite la decantarea apelor
de mină şi apei de băut (puţurile din Flotonia – Texas, apa cu un conţinut de
0,1÷0,6 Bq/ dm3, scade la un conţinut cu 80% mai mic);
 Mica florurată sau amestecată cu polimer (brevet japonez) este
utilizată absorbţia radiului cu cca 2300 Bq/ dm3, care apoi este reţinut cu
o soluţie de NaCl 5%, care poate elua cca 85% din Ra-226; [Kaionaka Y.]

281
  Osmoza inversă, mai ales pentru tratarea efluenţilor cu activitate
intermediară, în combinaţie cu alte procedee convenţionale ca, tratarea
chimică, schimbul ionic şi evaporarea (la uzinele de reprocesare a
combustibililor şi a reactivilor nucleari), obţinându-se o decontaminare de
cca. 220 de ori şi o reducere a volumului de reziduu de cca. 10 ori. În
Sarasota Country–Florida, se folosesc 8 unităţi de osmoză inversă pentru
îndepărtarea Ra-226, randamentul fiind de 87÷98%, până sub limite de la
0,1 la 0,74 Bq/ dm3. [Sorg Th.1980]
Cu ajutorul unei membrane lichide conţinând clorură de tetrabutilamoniu
10%, prin electroliză s-a reuşit separarea U din soluţii identice cu apa de mare,
obţinându-se un randament de 87%. [Bragarideanu M, Filip D, Filip Gh, Iuhas
T.F, Nica L. 2002]
Alt procedeu de decontaminare prin electroliză, la un pH = 4÷9, este acela la
care hidroxizii metalelor se concentrează la catod, iar substanţele organice existente
în apă se oxidează la anod în CO şi H2O.
Din cele descrise ne putem da uşor seama că din nou suntem în faţa unor
cerectări locale, finalizate cu patente, despre care nu se discută decât enunţiativ,
datele tehnice despre metode sau tehnologii neputându-se obţine decât în urma
încheierii unor contracte comerciale, prin transfer de know-how etc.
Exemplul cel mai concludent reiese din utilizarea zeoliţilor şi a altor
minerale (în special cele smectitice) în tratarea apelor contaminate cu elemente
radioactive, aşa cum sunt cele provenite din exploatările de uraniu. Toate acestea
trebuie însă să fie neapărat minerale capabile ca prin structura lor să asigure un
schimb cationic eficient atunci când vin în contact cu o soluţie apoasă. Dintre
acestea cele mai importante sunt montmorillonitul şi vermiculitul ca minerale
filosilicatice şi clinoptilolitul ca mineral zeolitic. [Constantinescu E., Matei
L.1999]
Montmorillonitul şi vermiculitul au o structura stratificată (figura 5.12. şi
figura 5.13.) şi o formulă chimico-structurală general valabilă pentru filosilicaţi de
tipul:
X2Y4-6Z8O20(OH)8 · nH2O,
în care poziţiile X pot fi ocupate de Na, K, Ca, Mg, poziţiile Y de Fe, Mg, Al, iar
poziţiile Z de Al şi Si, conform tabelului nr. 5.3.
Poziţiile X aparţin cationilor schimbabili care pot fi eliberaţi cu uşurinţă din
reţetă, fără ca structura mineralului să se schimbe, în locul lor putând fi poziţionate
elemente radioactive şi/sau alte elemente, conform seriei de absorbabilitate
generală stabilită de Hauser (1941) şi redistribuită de Ross (1943), cunoscută şi sub
denumirea de seria Hofmeister. [Bragadireanu M, Georgescu M. Bragadireanu M,
Georgescu M.2002]
Deşi vermiculitul are o capacitate de schimb cationic mai ridicată decât
montmorillonitul, utilizarea lui în practica decontaminării apelor de mină bogate în
elemente adioactive, este mult mai mică datorită preţului ridicat al acestui mineral,
care apare mai rar în acumulări exploatabile, fiind de cele mai multe ori diseminat
în soluri, roci argiloase şi argilo-marnoase.

282
 Fig. 5.12 - Structura Fig. 5.13 - Structura vermiculitului
smectitului Î
(montmorillonit). vvvevvvvvvermiculituluiuvevermic
uluitului

În ceea ce priveşte clinoptilolitul, acesta are o structură relexată (figura

5.14.), străbătută de canalicule în care sunt cantonaţi cationi schimbabili şi
molecule de apă de tip zeolitic, apă care poate fi cedată şi reabsorbită cu uşurinţă
prin conservarea structurii mineralului, situaţie valabilă şi în cazul schimbului
cationic.

Fig. 5.14 - Morfologia cavităţilor zeolitice

a - inelul hexagonal, b - inelul hexagonal dublu, c - inelul octogonal, d - inelul
octogonal dublu; e - colivia cancrinitului; f, g - colivia sodalitului; h - colivia
gmelinitului; i - colivia chabazitului; j - colivia levynului; k - colivia erionitului; l -
cub-octaedrul trunchiat

Proprietatea de schimb cationic este însă mult mai pronunţată la clinoptilolit

decât la vermiculit şi montmorillonit, ceea ce face ca primul, respectiv
clinoptilolitul, să fie mult mai des întrebuinţat ca schimbător de ioni sau ca sită
moleculară (tabelul nr.5.3).

283
 Compoziţia chimică şi capacitatea totală de schimb cationic a unor minerale
filosilicatate şi zeolitice.
Tabelul nr. 5.3.
T
Mineralul Formula
(me/100g)
(1/2Ca, Na)(Al3.34Mg0.66)[(Si,Al)8O20](OH)4 ·
montmorillonit 75÷115
4H2O
(Mg, Ca)x(Mg, Fe)6[(Si8-xAlx)O20](OH)4 ·
vermiculit ≈150
yH2O
clinoptilolit (Na, K)6[Al6Si30O72] · 20 H2O ≈160÷280

În acest tabel capacitatea totală de schimb cationic este adnotată cu T şi este

redată în miliechivalenţi la 100 grame de material pur.
Utilizarea montmorillonitului pentru reţinerea elementelor radioactive ca şi
a altor elemente din apele de mină contaminate, poate fi cuplată şi cu proprietatea
de permeabilitate extrem de scăzută a acestuia (K~5 x 10-8 până la 6,5 x 10-6 cm/s)
în funcţie de gradul de cristalizare al mineralului şi de cationii schimbabili iniţiali
în care este saturat, în acest caz bentonitele bogate în montmorillonit pot fi utilizate
în decontaminare nu numai ca schimbători de ioni ci şi ca strat de impermeabilizare
în circulaţia apelor contaminate cu elemente radioactive.
Din tufurile zeolitice (clinoptilolitice) care au însă o permeabilitate mare (în
stare granulată pentru a avea o suprafaţă liberă cât mai mare astfel încât să ofere un
schimb cationic cât mai aproape de valoarea lui determinată), se pot realiza doar
membrane (filtre) de reţinere a elementelor radioactive care, după utilizare, până la
saturarea completă, pot fi purificate şi refolosite în continuare.
Trebuie făcută menţiunea că nu orice tuf vulcanic sau orice tuf zeolitic
poate fi utilizat ca filtru, de exemplu tufurile analchimice, care au o capacitate de
schimb cationic mică, dar care pot fi întâlnite frecvent în natură, ci numai cele a
căror evoluţie diagenetică a determinat transformarea sticlei vulcanice spre
clinoptilolit.
State dezvoltate, cu o industrie extractivă de prim rang a mineralelor
radioactive, au iniţiat şi utilizarea zeoliţilor sintetici în procesul de decontaminare a
apelor de mină provenite de la exploatările de uraniu. Fără însă a face deconspirări
de factură economică, acestea au renunţat la un astfel de produs care este extrem de
costisitor, mai ales atunci când este folosit în cantităţi foarte mari, deşi producerea
zeoliţilor sintetici nu a încetat nici o clipă, datorită infinitelor posibilităţi de
utilizare a acestora.
Astfel se poate afirma că dacă astăzi se cunosc cca. 30 de zeoliţi naturali, la
nivel mondial, au fost produşi peste 30.000 specii de zeoliţi sintetici tocmai datorită
proprietăţilor lor deosebite şi posibilităţilor multiple de utilizare economică. Este
adevărat însă că şi introducerea lor în circuitul economic este strâns legată de slaba
cunoaştere şi de încă şi mai slaba utilizare a zeoliţilor naturali, care sub forma
acumulărilor exploatabile, sunt destul de rare în lume.
România este însă posesoarea unor depozite importante de tufuri
zeolitifere clinoptilolitice, dintre care cele mai demne de luat în seamă din punct de

284
vedere al concentraţiei în mineral util şi al posibilităţilor de exploatare în carieră
sunt următoarele: Piatra Verde - Slănic Prahova (80-92% clinoptilolit), Bârsana
(85-90% clinoptilolit) şi Mirşid (60-65% clinoptilolit) şi altele a căror explorare
este încă neconcludentă (Nereju, Racoş, Perşani s.a.). Ele ar trebui să stea în atenţia
specialiştilor în protecţia mediului şi a minerilor în general. [Constantinescu E. ,
Matei L.1999, Bragadireanu M, Georgescu M.2007]
Cercetători din Japonia, Italia, Canada, SUA şi din alte state, se află într-un
stadiu foarte avansat în cercetările privind reţinerea elementelor radioactive (137Cs,
134
Cs, 90Sr, 226Ra, U) din apele de mină aferente exploatărilor uranifere de pe
teritoriul lor.

285
 CAPITOLUL 6

PROCESE UNITARE PENTRU TRATAREA

NĂMOLURILOR

6.1. Formarea şi caracteristicile nămolurilor

Prelucrarea şi valorificarea nămolurilor ce se formează în procesele de
epurare a apelor uzate au intrat în atenţia specialiştilor deoarece acest material, în
care s-au concentrat poluanţii, reprezintă un pericol deosebit pentru mediul
înconjurător, iar costul prelucrării intervine cu o pondere mare în valoarea
costurilor de investiţie şi exploatare ale staţiei de epurare.
Nămolurile se clasifică în funcţie de provenienţa şi caracteristicile lor, astfel:
1. din punct de vedere chimic;
2. după provenienţa apei uzate;
3. din punct de vedere al instalaţiei de unde provin.
Din punct de vedere chimic, nămolurile se clasifică în:
 nămoluri minerale, la care cantitatea de materii solide minerale
depăşeşte 50%;
 nămoluri organice, sau preponderent organice, la care
cantitatea de substanţe organice depăşeşte 50% din totalul materialelor solide
reţinute.
După provenienţa apei uzate nămolurile pot fi:
 menajere;
 orăşeneşti;
 industriale.
În acest caz raportul mineral/organic se modifică funcţie de caracteristicile
şi sursa apei uzate.
Din punct de vedere al instalaţiei de unde provin se deosebesc:
 nămoluri de la decantoarele primare, care sunt de culoare
cenuşie-deschisă şi au un miros slab, fermentează repede şi după circa 15 zile devin
lopătabile dacă stratul a fost de 150...200mm;
 nămoluri provenite din decantoarele de după precipitarea
chimică, cu miros şi culoare dependente de substanţele chimice folosite la tratare şi
care au caracteristici apropiate de nămolurile primare;
 nămoluri provenite din decantoarele secundare care se
deshidratează greu în aer liber.
În practica actuală se concentrează nămolurile de la toate treptele staţiei de
epurare în scopul prelucrării centralizate.
Substanţele uscate în suspensie din nămol au concentraţia în greutate de
1...10%. Se recomandă ca umiditatea nămolului să fie cât mai mică, deci nămolul
să fie cât mai concentrat, deoarece se reduce investiţia în staţia de pompare, se
micşorează cantitatea de căldură necesară pentru încălzirea bazinului de fermentare
şi se reduce consumul de energie la pompare. În toate cazurile în care evacuarea
finală a nămolurilor permite utilizarea agricolă, stocarea temporară sau punerea în

286
depozit este necesar ca nămolul sa fie în prealabil stabilizat astfel încât să se evite
inconvenientele arătate anterior. Problema stabilizării nu se pune în cazurile în care
nămolul urmează a fi incinerat. Procesul de stabilizare biologică artificială constă
în degradarea controlată a materiilor organice astfel încât să se obţină un produs
final cu un raport mineral/organic modificat şi în care materiile organice să fie
stabilizate.
Epurarea apelor uzate, în vederea evacuării în receptorii naturali sau a
recirculării în instalaţie, conduce la reţinerea şi formarea unor cantităţi importante
de nămoluri ce înglobează atât impurităţile conţinute în apele brute, cât şi cele
formate în procesele de epurare.
Schemele tehnologice aplicate pentru epurarea apelor uzate industriale şi
orăşeneşti, din care rezultă nămoluri se pot grupa în două mari categorii: cele
privind epurarea mecano - biologică şi cele privind epurarea mecano-chimică. În
fig. 6.1 şi 6.2 se prezintă principalele surse de nămol în cadrul schemelor de
epurare menţionate.

Fig 6.1. Surse de nămol din staţia de epurare mecano-biologică

Din punct de vedere fizic, nămolurile provenite din epurarea apelor uzate
se consideră sisteme coloidale complexe, cu compoziţii eterogene, conţinând
particule coloidale (d<1 µm), particule dispersate (d = 1 - 100 µm ), agregate,
material în suspensie etc., având un aspect gelatinos şi conţinând foarte multă apă.
Din punct de vedere tehnologic, nămolurile se consideră ca fază finală a
epurării apelor, în care sunt înglobate produse ale activităţii metabolice, materii
prime, produşi intermediari şi produse finite ale activităţii industriale.

287
 Principalele tipuri de nămol ce se formează în procesele de epurare a
apelor uzate sunt:
- nămol primar, rezultat din treapta de epurare mecanică;
- nămol secundar, rezultat din treapta de epurare biologică;
- nămol mixt, rezultat din amestecul de nămol primar şi după decantarea
secundară, obţinut prin introducerea nămolului activ în exces în treapta mecanică
de epurare;
- nămol de precipitare, rezultat din epurarea fizico-chimică a apei prin
adaos de agenţi de neutralizare, precipitare, coagulare - floculare.

Fig 6.2. Surse de nămol din staţia de epurare mecano-chimică

După stadiul lor de prelucrare în cadrul gospodăriei de nămol, se pot

clasifica:
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob);
- nămol deshidratat (natural sau artificial);
- nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare);
- nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor
toxici;
- cenuşă, rezultată din incinerarea nămolului;

Clasificarea nămolurilor după compoziţie conduce la luarea în considerare

a două mari categorii:
- nămoluri cu compoziţie predominant organică, ce conţin peste 50%
substanţe volatile în substanţa uscată şi care, de regulă, provin din epurarea
mecano - biologică;
- nămoluri cu compoziţie predominant anorganică, ce conţin peste 50% din
substanţa uscată şi care de regulă, provin din epurarea fizico-chimică.

288
 Cantităţile de nămol ce se reţin în diferite trepte de epurare sunt variate de
la o sursă la alta, în funcţie de caracteristicile fizico-chimice ale apei brute, de
procedeul şi gradul de epurare impus. În preparaţiile carbonifere, spre exemplu,
materialul solid din apele uzate, reprezintă 10-15% din volumul total, concentraţia
de materii în suspensie în apa brută fiind de 40-60 g/l. Din epurarea fizico-chimică
a apelor uzate din industria celulozei şi hârtiei, materialul format reprezintă 20-30
% din volumul apei.
Trebuie să precizăm că, nu se pot stabili reţete şi tehnologii universal
valabile, ci fiecare obiectiv trebuie studiat în condiţiile sale specifice, pe baza
cunoaşterii temeinice a caracteristicilor materialului supus prelucrării şi a
performanţelor obţinute în procesele unitare.

6.2. Caracteristicile fizico-chimice ale nămolurilor

Pentru caracterizarea nămolurilor se apelează la:
- indicatori generali (umiditate, densitate, pH, raport mineral volatil, putere
calorică etc.);
- indicatori specifici (substanţe fertilizante, detergenţi, metale, uleiuri şi grăsimi
etc.) în funcţie de provenienţa apei uzate.

Datorită naturii complexe a nămolurilor, indicatorii generali şi specifici se

completează cu alţi parametri ce caracterizează modul de comportare a nămolurilor
la anumite procese de prelucrare (fermentabilitate, filtrabilitate, compresibilitate,
flotabilitate).
Principalele caracteristici fizico-chimice ale nămolurilor care prezintă interes în
tehnologia de prelucrare şi evacuare sunt analizate în cele ce urmează.
6.2.1. Umiditatea sau conţinutul de apă
Aceasta variază în limite foarte largi, în funcţie de natura nămolului (mineral sau
organic), de treapta de epurare din care provine (primar, secundar, de precipitare
etc.). Astfel materialele grosiere reţinute pe grătare şi site au umiditate de 60%,
nămolul primar proaspăt 95-97%, nămolul activ în exces 98-99,5% şi nămolul de
precipitare 92-95% În practica prelucrării nămolului este important a cunoaşte
modul de legare a apei şi energia necesară pentru îndepărtare.
Umiditatea unui produs se poate determina cu relaţia:

m1  m2
w 100%  (6.1)
m1
în care:
- m1 şi m2 - sunt masele corespunzătoare produsului umed şi anhidru.
În practica prelucrării nămolului este important a cunoaşte modul de legare
a apei şi energia necesară pentru îndepărtare.
6.2.2. Densitatea nămolului
Aceasta depinde de densitatea substanţelor solide pe care le conţine, de umiditatea
lor şi de provenienţa nămolului în cadrul staţiei: nămolul primar brut are o
densitate de 1004-1010 kg/m3, nămolul activ excedentar are valori mai mici, în jur
de 1001 kg/m3, iar după îngroşare 1003 kg/m3.

289
 Densitatea nămolului (ΔN) , atunci când concentraţia fazei solide (c) şi
densitatea fazei solide δ se dă în g/dm3, se calculează cu relaţia:

 c
1000    c

N  
1000

g / dm3  (6.2)

6.2.3. Mineral şi volatil în substanţă uscată

Acesta este un criteriu de clasificare a nămolurilor (nămol organic în care M / V <
1 şi nămol anorganic în care M / V > 1) şi un criteriu de selecţie a procedeelor de
prelucrare, întrucât nămolul organic este putrescibil şi se are în vedere mai întâi
stabilizarea sa mai ales pe cale biologică (fermentare anaerobă, stabilizare aerobă),
pe când nămolul anorganic se prelucrează prin procedee fizico-chimice
(solidificare, extracţie de componente utile etc.).

6.2.4. Granulometria fazei solide -reprezintă elementul determinant în

desfăşurarea procesului de filtrare; în general, cu cât dimensiunea particulelor este
mai mare cu atât este mai mare şi porozitatea, sunt mai mari razele capilarelor, este
mai scăzută rezistenţa sedimentului la trecerea lichidului. Toate aceste consideraţii
sunt cu atât mai exacte cu cât intervalul granulometric în care este cuprins
materialul solid este mai îngust. Prin lărgirea diapazonului granulometric, apare
posibilitatea ca particulele fine, cu dimensiuni apropiate de cele ale porilor formaţi
între particulele mari, să pătrundă între aceştia, obturând scurgerea fazei lichide şi
modificând esenţial modul de desfăşurare a operaţiunii de filtrare.
Înrăutăţirea procesului de filtrare cauzată de prezenţa materialelor argiloase
se explică nu numai prin posibilitatea penetrării particulelor foarte fine în porii
sedimentului, dar şi prin posibilitatea acestora de a se ,,înmuia” în apă, de a-şi
modifica forma sub acţiunea presiunii, după cea a spaţiilor în care au pătruns,
obturându-le total.
Acest efect poate fi ilustrat prin valoarea rezistenţei specifice a sedimentului rs,
calculată cu relaţia empirică:

11,7 103
rs  m / kg  (6.3)
d2

unde:
- d - dimensiunea medie a materialului solid în µm.
Pentru a ilustra variaţia rezistenţei specifice a sedimentului cu dimensiunea
medie a clasei, pentru un steril de flotaţie, redăm tabelul 6.1.

Tabelul 6.1.
Clasa granulometrică, µm 40-20 20-10 10-5 -5
Rezistenţa specifică, rs 103 m / kg 12,7 45,7 193,3 1680

Este evidentă modificarea considerabilă a filtrabilităţii cu micşorarea

dimensiunii particulelor ce constituie sedimentul.

290
 6.2.5. Rezistenţa specifică la filtrare şi compresibilitate

Aceşti parametrii reprezintă unii dintre cei mai importanţi parametri pentru
deshidratarea nămolurilor şi instrumente de apreciere a condiţionării nămolurilor.
Rezistenţa specifică la filtrare se mai poate calcula cu relaţia: [Haneş N., Sârbu R.,
Bădulescu, C.1999]
2 107  bpA
r (6.4)
c
în care:
r - rezistenţa specifică la filtrare, în m/kg;
P - diferenţa de presiune aplicată, în N/m2;
A - suprafaţa de filtrare, în m2;
η - vâscozitate dinamică a filtratului (la temperatura probei), în Ns/m2;
b - panta dreptei din reprezentarea grafică a raportului t/V → V, în s/m4;
c - concentraţia de solide în turtă, în kg/m3.
La efectuarea încercărilor de filtrare se măsoară: volumul apei filtrate
(obţinute în unitatea de timp, pe perioade diferite de depunere a crustei), grosimea,
greutatea şi umiditatea acesteia. Datele obţinute se prelucrează pentru construirea
graficului filtrării t/V= f(V), prezentat în figura 6.3.

Figura 6.3. Graficul filtrării,

t/V = f(V)

Pentru determinarea experimentală a

rezistenţei specifice la filtrare se măsoară
volumele de filtrat scurse la anumite intervale de
timp într-o instalaţie specială de laborator,
(fig.6.4) prin filtrare la diferenţă de presiune
pozitivă. [Blitz E.1966]

Fig. 6.4. Aparat pentru determinarea rezistenţei

specifice la filtrare

291
 Puterea calorică a nămolului
Aceasta variază în funcţie de conţinutul în substanţă organică. Orientativ,
putându-se determina cu relaţia:
PCn= 44,4 SV (6.5)
în care:
PCn - puterea calorică netă, în kcal/kg;
SV - conţinutul în substanţe volatile în %.
Puterea calorică se determină experimental, utilizând o bombă calorimetrică. În
tabelul 6.2 se indică valorile orientative ale puterii calorice calculate la diferite
concentraţii de materii organice. [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999, Sârbu R.
2008]
Valori orientative ale puterii calorice a nămolurilor la diferite concentraţii
de materii organice, în solide uscate
Tabelul 6.2.
Materii organice
Putere calorică ( kcal/kg )
în solide totale uscate(%)
Nămol primar Nămol activ în exces
100 6650 5650
90 5850 5050
80 5100 4450
70 4300 3850
60 3600 3300
50 2800 2650
40 2150 2050
30 1400 1500

6.2.6. Metale grele şi nutrienţi

Conţinutul de nutrienţi (K,P,N) prezintă o importanţă deosebită atunci când
se are în vedere valorificarea nămolului ca îngrăşământ agricol sau agent de
condiţionare a solului. De asemenea, utilizarea agricolă a nămolului este
condiţionată de prezenţa şi cantitatea metalelor grele care prezintă grad ridicat de
toxicitate. Dacă nămolul menajer conţine cantităţi reduse de metale grele, în
general sub limitele admisibile, nămolul rezultat din epurarea în comun a apelor
orăşeneşti cu cele industriale conduce, în funcţie de profilul industriei, la creşterea
concentraţiei de metale grele în nămol. Prezenţa şi concentraţia metalelor în
nămolurile industriale depinde de profilul şi procesul tehnologic al industriei.

6.3. Caracteristici biologice şi bacteriologice ale nămolurilor

292
 Nămolurile proaspete (primare şi secundare) prezintă caracteristici
biologice şi bacteriologice asemănătoare cu cele ale apei supuse epurării, cu
menţiunea că diminuarea lor în fază apoasă se traduce cu o concentrare în faza
solidă. [Munteanu V.2007]
Diferitele procedee de prelucrare a nămolului, conduc şi la diminuarea
potenţialului microbiologic al nămolului şi în mod deosebit al potenţialului
patogen. În cadrul unor procedee de prelucrare se creează condiţii de dezvoltare a
microorganismelor capabile să transforme unele substanţe prezente din nămol în
substanţe utile sau neutre în raport cu mediul înconjurător. Astfel, în bazinul de
fermentare anaerobă se dezvoltă microorganisme capabile de mineralizarea
materiilor organice care realizează şi o reducere relativă a potenţialului patogen. În
procesul de compostare, prin procese biochimice complexe se produce o
humificare a materiei organice, iar datorită temperaturii se produce şi o dezinfecţie
a nămolului. Nămolurile rezultate din epurarea unor ape uzate industriale cu
potenţial patogen ridicat (ferme de animale, tăbăcării, abatoare etc) trebuie
prelucrate în mod corespunzător. Unele categorii de ape uzate ce nu prezintă un
mediu prielnic de viaţă pentru microorganisme (pH acid, prezenţa unor metale
toxice etc) conduc la formarea de nămoluri fără potenţial patogen.

6.4. Procese, procedee şi echipamente de prelucrare a nămolurilor

Procesele de prelucrare a nămolurilor sunt multiple şi variate, în funcţie de

provenienţa şi caracteristicile lor, dar şi în funcţie de modul final de evacuare.
Clasificarea proceselor de prelucrare se poate face după diferite criterii,
cum ar fi reducerea umidităţii, mineralizarea componentei organice etc.
În tabelul 6.3. se prezintă o grupare a procedeelor de prelucrare sugerând
posibilitatea alegerii unei scheme tehnologice convenabile fiecărui tip de nămol şi
condiţiilor specifice locale. [Ghederim, V., Negulescu, C.1977, Ciocan V., Traistă
E, Podariu M.2000, Negulescu M.1978, Rojanschi V.1989]

Procedee de prelucrare a nămolului

Tabelul 6.3
Tip de Îngroşare Fermentare Igienizare Dishidratare Uscare Oxidare Evacuare
nămol omoge- totală finală
nizare
Gravita- Fermentare Chimică Platforma pt. Vetre Incinerare Îngrăşământ
ţională anaerobă uscarea etajate agricol
PRIMAR nămolului rotative
Depozitare
Fermentare Termică Filtru presă
aerobă Materiale
Vacuum construcţii
filtru Atomi- Oxid.
Flotare Stabilizare Îngheţare zare umedă Agent de
SECUNDAR chimică Centrifugă condiţionare a
solului

Filtru bandă Evacuare în

Tratare Cu Piroliză subteran sau
DE LA termică material Concentrator Uscare în
TRATARE inert rotativ solară mediu marin
CHIMICĂ Centrifu-
gare Compostare Lagună

293
 6.4.1. Îngroşarea nămolului
Această metodă constituie cea mai simplă şi larg răspândită metodă de
concentrare a nămolului, având drept rezultat reducerea şi ameliorarea rezistenţei
specifice la filtrare. Îngroşarea se poate realiza prin decantare, flotare sau
centrifugare, gradul de îngroşare depinzând de mai multe variabile, dintre care mai
importante sunt: tipul de nămol, concentraţia iniţială a solidelor, temperatură,
utilizarea agenţilor chimici, durata de îngroşare etc.
Prin îngroşare, volumul nămolului se poate reduce de circa 20 de ori faţă de
volumul iniţial, dar îngroşarea este eficientă tehnico-economic până la o
concentraţie de solide de 8-10 %.
6.4.1.1. Îngroşarea gravitaţională se realizează în instalaţii convenţionale de tipul
decantoarelor circulare, având radierul cu pantă spre centru, dotate cu echipamente
mecanice de amestec lent, pentru a favoriza dirijarea nămolului spre centru, de
unde se extrage, apa separată evacuându-se pe la partea superioară.
Timpul mediu de reţinere a solidelor în îngroşător este de 0,5-2 zile. Se
utilizează în mod frecvent îngroşătoare cu funcţionare continuă, (figura 6.5)
3 2
instalaţiile calculându-se la o încărcare hidraulică de 0,6-1,2 m /m h. Încărcarea cu
2
solide este de 1,5-6,0 kg/m h, în funcţie de caracteristicile nămolului (tabelul 6.4.)
Informaţii privind construcţia şi funcţionarea îngroşătoarelor se găsesc în capitolul
2.6.2. [Negulescu M.1989]

Fig. 6.5. Îngroşător gravitaţional

Încărcarea şi concentraţia în solide la îngroşătoare gravitaţionale

Tabelul 6.4
Încărcarea în solide Concentraţia de
Tipul de nămol kg/m2h solide în îngroşat %
Nămol primar 4-6 8-10
Nămol activ 1-1,2 2,5-3,0
Peliculă biologică 1,5-2,0 7-9
Nămol primar + activ 1,0-2,0 5-8
Nămol primar + 2,0-2,4 7-9

294
 peliculă biologică
6.4.1.2. Îngroşarea prin flotare - se aplică pentru suspensii care au tendinţa de
flotare şi sunt rezistente la compactare prin îngroşare gravitaţională.
Procesul de flotare cu aer se poate realiza prin: flotarea cu aer dispersat,
flotare cu aer dizolvat sub presiune, flotare cu aer la presiune negativă şi flotare
biologică. Cel mai larg utilizat este procesul de flotare cu aer dizolvat sub presiune,
care prin destindere la presiunea apropiată de cea atmosferică elimină bule fine (d ≈
80 µm), care se ataşează sau se înglobează în flocoanele de nămol şi le ridică la
suprafaţă. Pentru asigurarea unei concentraţii convenabile de materii în suspensie
la alimentare, se practică recircularea unei fracţiuni de efluent.
Principalii parametri ce influenţează procesul de îngroşare prin flotare sunt:
presiunea, raportul de recirculare, concentraţia de solide în alimentare, durata de
retenţie, raportul aer / solide, tipul şi calitatea nămolului, încărcarea hidraulică în
solide, utilizarea agenţilor chimici. Bazele metodei au fost descrise amănunţit în
capitolul 2.8.
6.4.1.3. Îngroşarea prin centrifugare - se aplică în general pentru nămolul activ în
exces, atunci când nu se dispune de spaţiu pentru alte instalaţii mai puţin compacte.
Utilizând centrifuga cu transportor elicoidal se poate atinge o concentrare
de solide de circa 4% şi un grad de reţinere a solidelor de 90%, la îngroşarea
nămolului activ cu adaos de floculanţi. Ţinând seama de viteza de rotaţie mare a
echipamentului (6000 rot/min), consumul de floculanţi este mai mare datorită
fragilităţii şi ruperii flocoanelor, deci costurile de exploatare sunt mai mari decât în
cazul altor procedee.
Centrifugarea este un proces de separare a suspensiilor din apă în care
intervin acceleraţii superioare celei corespunzătoare câmpului gravitaţional al
Pământului.
În aceste condiţii se obţin viteze de sedimentare mai ridicate care se traduc
prin productivităţi mai mari ale instalaţiilor (masă de solide separate în unitatea de
timp pe unitatea de volum de instalaţie) şi prin obţinerea unor concentrate mai
compacte, cu conţinut mai ridicat de solide.
Datorită costului relativ mare al instalaţiilor de centrifugare, procesul se
aplică, de preferinţă, apelor uzate cu conţinut ridicat de suspensii şi îndeosebi
pentru desecarea nămolurilor.
În tabelul 6.5. se prezintă date comparative asupra diferitelor procedee de îngroşare
a nămolului.

Date comparative între diferite procedee de îngroşare a nămolului

Tabelul 6.5.

295
 Conţinut de Consum
Tehnologia substanţă de Caracteristici
uscată energie,
3
obţinută (%) kWh/m
nămol
Îngroşare 4 - 6 0,1 - 0,3 Simplă: costuri scăzute
gravitaţională de exploatare; necesită
spaţiu mare, costuri de
construcţii ridicate; nu
este afectată de solidele
prezente în nămol
Îngroşare 5 0,7 - 2,5 Convenabil pentru
prin nămoluri biologice (fără
centrifugare substanţe abrazive);
spaţiu redus şi cost de
construcţie scăzut
Îngroşare 4 - 6 0,3 - 0,6 Spaţiu redus; costuri de
prin flotare construcţie mici;
tehnologie sofisticată;
costuri de exploatare
ridicate

6.4.2. Fermentarea nămolului

Fermentarea nămolului, în vederea unei prelucrări ulterioare sau a

depozitării se poate realiza prin procedee anaerobe sau aerobe - primele fiind cel
mai des folosite. În procesul de fermentare, materialul organic este mineralizat, iar
structura coloidală a nămolului se modifică. Nămolul fermentat poate fi mai uşor
deshidratat, cu cheltuieli mai mici decât în cazul nămolului brut.

6.4.2.1. Fermentarea anaerobă a nămolurilor

Procedee şi instalaţii pentru stabilizarea anaerobă a nămolurilor.

Procesul de fermentare anaerobă a nămolului este rezultatul activităţii a
două grupuri distincte de microorganisme care se dezvoltă în acelaşi mediu. Primul
grup de microorganisme facultativ anaerobe, cu ajutorul enzimelor extracelulare
produse, transformă compuşii organici macromoleculari în compuşi mai simpli ca:
alcooli, acizi graşi, amino-acizi, cetone, aldehide, etc., precum şi în importante
cantităţi de bioxid de carbon şi cantităţi mai mici din alte gaze. Faza acidă a
fermentării este rapidă şi puţin sensibilă la condiţiile de mediu. Cel de al doilea
grup de microorganisme, bacteriile metanice, obligat anaerobe, realizează
transformarea produselor fazei acide prin activitatea enzimelor intracelulare în
metan şi bioxid de carbon.
Fermentarea anaerobă se prezintă, aşadar, ca o succesiune de reacţii în
lanţ: materii organice - acizi volatili CH4+CO2 a cărei viteza este determinată de

296
faza de gazeificare, mult mai lentă, datorită perioadei lungi de creştere a bacteriilor
metanice (figura 6.6).
Cinetica fermentării anaerobe este strâns dependentă de o serie de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt temperatura şi amestecarea. Temperatura la care
fermentarea este posibilă se situează în intervalul 4...60°C, durata de fermentare
fiind precizată în figură cu durata de fermentaţie. În practică domeniul de
temperatura se alege după criterii tehnico-economice, în general fiind avantajos
domeniul mezofil, în jurul valorii de 34°C, cu o autonomie energetică a instalaţiei
prin utilizarea gazului de fermentare.

Fig. 6.6. Etapele procesului de fermentare anaerobă

Amestecarea nămolului în spaţiul de fermentare este necesară pentru a

aduce nămolul proaspăt în contact intim cu microorganismele. Agitarea este
necesară pentru a înlesni degajarea gazului, spargerea crustei şi folosirea întregului
volum al instalaţiei. Amestecarea în bazinele de fermentare se realizează prin
următoarele procedee:
1. Injectarea apei curate sau a celei epurate sub presiune în diverse puncte
şi în special deasupra nivelului de nămol. Prin aceasta, pe lângă efectul de spargere

297
a crustei, se contează pe o însămânţare cu bacterii şi un fenomen de încălzire
datorită temperaturii mai ridicate a apei injectate;
2. Pomparea nămolului proaspăt deasupra crustei bazinului de fermentare
cu folosirea sistemului de brasaj;
3. Folosirea hidroelevatoarelor;
4. Utilizarea amestecătoarelor mecanice axiale;
5. Insuflarea gazului de fermentare la un debit de 1.0…1.5 m3/min ceea ce
produce barbotarea intensă şi o bună amestecare;
6. Recircularea nămolului din bazin cu pompe, folosită în special pentru
încălzirea în schimbătoarele de nămol.
În general se preferă procedeul de amestecare mecanic în interiorul
rezervorului de fermentare (metantanc) combinat cu o recirculare exterioară pentru
încălzire. Echipamentul mecanic pentru amestecare este alcătuit dintr-o pompa
axiala care funcţionează întubat într-o conducta verticală. Pompa funcţionează
înecat şi aspiră lichidul, amestecat cu spuma, de la suprafaţa liberă refulându-l prin
tubul vertical. Curgerea realizată în metantanc are sens descendent în centru, prin
tubul vertical, şi sens ascendent la perete.[ Munteanu V.2007]

Fig. 6.7. Durata de fermentare în funcţie de temperatură

Pentru o bună recirculare se recomandă să se efectueze captări de la diferite

nivele din bazinul de fermentare pentru extracţie de crustă, nămol şi apă în scopul
omogenizării amestecului şi a trimiterii lui în diverse puncte. La fel ca recircularea,
folosirea agitatoarelor mecanice cu elice sau spirală, amplasate la suprafaţa
nămolului, conduce la o bună omogenizare. În funcţie de volumul bazinului este
necesară o putere de antrenare de 0.5…1.5 kW, la o turaţie de 750 rot/min. [69]
Există patru tipuri de digestoare anaerobe utilizate pentru stabilizarea nămolurilor:
de mică încărcare, de mare încărcare, în două trepte şi separat. Aceste digestoare
sunt prezentate în tabelul 6.6. şi ilustrate în figura 6.8.

Digestoare anaerobe uzuale

298
 Tabel 6.6.
Tipul digestoruluiDescriere
Este un proces într-o singură treaptă în care digestia,
îngroşarea nămolului şi formarea supernatantului au loc
simultan. Nămolul este alimentat în zona activă de digestie,
De mică încărcare
unde este încălzit de o sursă externă. În reactor sunt menţinute
condiţii mezofile. Gazul rezultat se ridică la suprafaţă, purtând
cu el uleiurile şi grăsimile.
Acest proces este modificarea celui de mică încărcare.
De mare
Încărcarea cu solide este mai mare şi nămolul este amestecat
încărcare
prin recircularea gazului, pompare sau amestecare mecanică.
Această metodă implică două tancuri. Primul serveşte la
digestie şi este prevăzut cu echipamente de amestecare şi
În două trepte încălzire, în timp ce al doilea este utilizat pentru depozitarea şi
concentrarea nămolului digerat şi pentru formarea unui
supernatant limpede.

Figura 6.8. Digestoare anaerobe de nămol

Figura 6.9 reprezintă o instalaţie de fermentare de mare încărcare prevăzută

cu sisteme de amestecare şi încălzire de la 30°C…35°C, cu alimentare continuă sau
intermitentă şi o durată de retenţie de 20…30 zile. Experimental s-a dovedit ca în
conductele de nămol nu sunt necesare viteze mari. Pentru aceasta conductele de
transport al nămolului fermentat au un diametru minim de 150 mm, pentru cazul
evacuării prin pompare, şi 200 mm, pentru evacuarea prin gravitaţie. În toate

299
situaţiile de pompare, pentru a putea spăla conductele de transport, trebuie
executată o legătură între apele decantate şi conductele de aspiraţie ale pompelor de
nămol. Conductele de nămol se execută din fontă şi sunt prevăzute cu robinete uşor
de manevrat.

Fig. 6.9. Digestor anaerob de mare

încărcare
Elemente componente ale digestorului
de mare încărcare: 1 amestecător, 2
nămol proaspăt la fermentare, 3
conducta pentru îndepărtarea
nămolului plutitor, 4 evacuarea
nămolului plutitor, 5 evacuare nămol,
6 evacuare nămol plutitor, 7 evacuarea
apei de nămol, 8 deversor, 9 captare
nămol, 10 pompa de nămol, 11
schimbător de căldura, 12 captator
gaze, 13 gaz spre cazanul de ardere,
14 gaz spre rezervorul de
înmagazinare, 15 preaplin, 16 cazan
de încălzire

Fig. 6.10. Captator de gaze

Elemente componente ale unui captator
de gaze: 1 clopot; 2 conducta de gaze
spre rezervorul de stocare; 3 planşeu
uşor din beton poros; 4 conducta pentru
evacuarea nămolului plutitor.

Conductele de gaz din instalaţia de fermentare se recomandă a fi executate

din oţel cu un diametru minim de 60 mm. Toate conductele de gaze trebuie
supravegheate cu atenţie, în special în perioada de iarnă, deoarece poate apărea
300
condens şi îngheţarea acestuia pe traseu. Limita tehnică de fermentare, corespunde
unui grad de descompunere a materiei organice de circa 60%. Gazul de fermentare,
cu un conţinut de 60…75% metan şi o putere calorică de circa 21000…26000
kJ/m 3 , este utilizat fie pentru încălzirea cazanelor de abur, fie drept combustibil în
motoare Diesel care antrenează generatoare electrice. Gazul de fermentare
constituie o importantă resursă energetică neconvenţională care, în special în etapa
actuală, trebuie pusă în valoare pe scară din ce în ce mai largă.
Pentru captarea gazelor care rezultă în urma fermentării anaerobe se
folosesc cilindri metalici verticali (figura 6.10.) unde se realizează un spaţiu izolat
cu închidere hidraulică şi prevăzut cu supapă de siguranţă. În acest fel se limitează
presiunea gazului de 0.018 bar. În cazul instalaţiilor mari se folosesc rezervoare de
gaze pentru stocare, cu o capacitate de circa 0.25 din producţia zilnică, la o
presiune de 0.0075…0.0150 bar (mică presiune-gazometre) sau 1.75…3.50 bar
(înaltă presiune).
Cinetica fermentării anaerobe se desfăşoară sub influenţa a două grupe
principale de bacterii:
- facultativ anaerobe, acido-producătoare, care transformă substanţele
organice complexe (hidraţi de carbon, proteine, grăsimi) în substanţe organice mai
simple (acizi organici, alcooli, cetone etc) cu ajutorul enzimelor extracelulare;
- anaerobe, metano-producătoare, care utilizează ca hrană moleculele mai
simple de substanţe organice pe care cu ajutorul enzimelor intracelulare le
transformă în compuşi simpli: apă, bioxid de carbon şi metan.
Viteza de reacţie globală este dată de faza cea mai lentă, cea de
gazeificare, datorită vitezei de multiplicare redusă a bacteriilor şi de marea
sensibilitate la condiţiile de mediu. Aşa cum este cunoscut, din procesul de
fermentare anaerobă rezultă gazul de fermentare combustibil (biogaz) utilizat ca
sursă neconvenţională de energie.
Factorii care influenţează procesul de fermentare se pot grupa în două
categorii:
- caracteristicile fizico-chimice ale nămolului supus fermentării:
concentraţia substanţelor solide, raportul mineral / volatil, raportul dintre
componenta organică şi elemente nutritive, prezenţa unor substanţe toxice sau
inhibitoare etc;
- concepţia şi condiţiile de exploatare ale instalaţiilor de fermentare:
temperatura, sistemul de alimentare şi evacuare, sistemul de încălzire, de
recirculare, de omogenizare, timpul de fermentare, încărcarea organică etc.
În afara acestor factori legaţi de calitatea materialului şi parametrii
instalaţiilor, mai sunt o serie de factori la nivelul celulei, legaţi de echipamentul
enzimatic, mult mai dificil de sesizat şi dirijat, necesitând metode de investigare
deosebit de complexe.
În cele ce urmează se vor analiza câţiva dintre factorii de influenţă asupra
procesului, ce pot fi dirijaţi în sensul dorit.
Concentraţia substanţelor solide din nămol trebuie să fie astfel aleasă încât
să asigure apa fiziologică necesară bacteriilor. Se recomandă concentraţii de 5-10%
materii solide. Concentraţii mai ridicate ale materialului, peste 12% creează
dificultăţi la pompare şi omogenizare.
Componenta organică a fazei solide prezintă, de asemenea, importanţă în
procesul de mineralizare şi în producţia gazului. Se apreciază că o reducere minimă
301
de 50% a componentei organice asigură o stabilitate relativă a nămolului.
Compoziţia gazului nu este influenţată de gradul de descompunere al materiei
organice, ci de componentele organice.
Principalele grupe de substanţe organice prezente în componenta volatilă,
cu implicaţie asupra cantităţii şi compoziţiei gazului de fermentare sunt: hidraţii de
carbon, proteinele şi grăsimile. În tabelul 6.7. se prezintă producţia specifică şi
compoziţia gazului la cele trei grupe de substanţe organice.
Producţia şi compoziţia gazului pe principalele grupe de substanţe organice din
nămol
Tabelul 6.7
Producţia de gaz,
Grupa Compoziţia gazului %
cm3/g substanţă
Hidraţi de carbon 790 50 CH4+50 CO2
Grăsimi 1250 68 CH4+32 CO2
Proteine 704 71 CH4+29 CO2

Cercetări efectuate arată că fermentarea anaerobă se poate aplica pentru

majoritatea substanţelor organice, excepţie făcând lignina şi uleiurile minerale. [94]
Componenta minerală, în special sărurile de azot şi fosfor prezintă
importanţă în fermentarea anaerobă. Sunt stabilite anumite rapoarte optime între
carbon organic, azot şi fosfor, o producţie bună de gaz obţinându-se la raportul Corg
/ Norg = 13 – 14.
O serie de cationi (Ca2+, Mg2+, Na+, K+, NH+) produc inhibarea
fermentării anaerobe la concentraţii peste 10 g/l. Sărurile de sodiu sunt relativ
toxice faţă de bacteriile metanice, astfel că în cazul neutralizării nămolului supus
fermentării este indicat să se evite hidroxidul de sodiu.
Influenţa substanţelor toxice ca: nichel, crom (tri- şi hexavalent), zinc,
cupru, plumb etc. au efect de inhibare şi dereglare a procesului de fermentare
anaerobă. Limitele de inhibare şi dereglare a procesului sunt uneori controversate,
influenţa toxică a metalelor fiind strâns corelată cu prezenţa sulfurilor care produc,
cu ionii metalici, complexe netoxice pentru bacterii.
În tabelul 6.8 se indică limitele de concentraţii pentru unele substanţe cu efecte

toxice în procesul de fermentare.

Limitele de concentraţie pentru unele substanţe cu influenţă asupra procesului de

fermentare
Tabelul 6.8
Concentraţia Concentraţia
Substanţa Substanţa
mg/dm3 mg/dm3
Sulfuri 200 Calciu 2000- 6000
Metale grele solubile 1 Magneziu 1200-3500
Sodiu 5000-8000 Amoniu 1700-4000
Potasiu 4000-10000 Amoniu liber 150
O altă categorie de substanţe cu caracter inhibitor sau toxic sunt şi unele
substanţe organice, în concentraţie mare, cum ar fi alcool metilic, etilic, propilic,
302
izoamilic, benzen, toluen, peste 1 g/l; alcooli superiori peste 0,1 - 0,2 g/l; substanţe
tensioactive peste 20 mg/l, nămol. De asemenea pesticidele, în special cele organo-
clorurate, produc dereglări în procesul de fermentare.
Influenţa pH-ului. Fermentarea anaerobă se desfăşoară în condiţii optime
la pH = 6,8 - 7,6, interval în care producţia şi compoziţia gazului sunt normale.
Modificarea pH-ului apare la modificarea calităţii nămolului de alimentare sau la
exploatarea incorectă a instalaţiei.
Influenţa temperaturii. În general, fermentarea anaerobă se poate realiza
într-un interval larg de temperatură, între 4 şi 60°C, cu aclimatizarea
microorganismelor în anumite zone de temperatură. Viteza de mineralizare este
influenţată de temperatură, în sensul creşterii duratei de mineralizare cu scăderea
temperaturii.
Din punct de vedere termic, procesele de fermentare anaerobă se pot
clasifica în trei categorii:
- fermentare criofilă (fără încălzire) la temperatura mediului ambiant;
- fermentare mezofilă (32-35°C);
- fermentare termofilă (≈55°C).
În practică este larg aplicată fermentarea mezofilă.
Fermentarea termofilă, deşi prezintă unele avantaje, ca reducerea duratei
de fermentare şi deci a volumului instalaţiilor, este totuşi rar utilizată, întrucât
implică consumuri suplimentare de energie calorică (mai ales în perioada de iarnă)
şi formează cruste şi spume în bazine.
Microorganismele care participă la procesul de fermentare şi,
îndeosebi, cele metanice, sunt foarte sensibile la variaţii de temperatură chiar de
2-3°C, intervalul de temperatură şi menţinerea ei într-un regim constant
reprezentând factori importanţi ai procesului. Încălzirea rezervoarelor de
fermentare la temperaturile proiectate se face, în principal, cu schimbătoare de
căldură exterioare, care asigură şi o omogenizare a nămolului, precum şi o
preîncălzire a nămolului brut.
Amestecul - recircularea – inocularea are ca scop principal amestecul
nămolului fermentat de la baza rezervorului de fermentare cu cel de la suprafaţă,
prin aceasta obţinându-se o mai rapidă degradare a substanţei organice,
respectiv o mai rapidă terminare a fermentării.
Cercetări recente asupra mecanismelor de degradare şi conversie a
materiei organice din nămol au pus în evidenţă căi de stimulare a procesului de
fermentare prin factori exogeni. Astfel, adaosuri de medii nutritive pentru bacterii,
adaosuri de vitamine şi alţi factori de creştere au condus la sporirea producţiei de
gaz de fermentare cu 10-15%

6.4.2.2.Fermentarea aerobă a nămolurilor

Procedee şi instalaţii pentru stabilizarea aerobă

Procesul de stabilizare aerobă implica oxidarea directă a materiilor organice
biodegradabile, realizată de masa de organisme biologice active, precum şi
oxidarea însăşi a materialului celular. Aceasta a doua fază, denumită respiraţie
endogenă, este de regulă predominantă în instalaţiile de stabilizare aerobă (figura

303
6.11). produşii finali ai procesului sunt bioxid de carbon, apa, azotaţi, fosfaţi,
sulfaţi.

Fig.6.11. Schema instalaţiei de stabilizare aerobă

Ca avantaje ale procesului se citează investiţia mai mică decât în cazul

instalaţiilor de fermentare, lipsa mirosurilor neplăcute şi reducerea numărului
germenilor patogeni. Comparativ cu fermentarea anaerobă, procesul de stabilizare
aerobă este mai puţin influenţat de substanţele toxice ceea ce îl face mai apt în
situaţii în care primul nu oferă suficientă siguranţă în exploatare. Dezavantajul
procedeului este consumul de energie, deci majorarea cheltuielilor de exploatare,
ceea ce în condiţiile actuale constituie un dezavantaj principal.
De regulă, stabilizarea aerobă se foloseşte pentru prelucrarea nămolurilor
care nu se pretează la fermentare. După stabilizare, în mod obişnuit, se aplică
deshidratarea pe platforme cu strat drenat sau nămolul în stare lichidă este
valorificat pe terenuri agricole. În condiţiile de climă ale ţarii noastre, instalaţia se
dimensionează pentru un timp de retenţie de 10…15 zile (pentru nămolul primar
mai mult), cu un sistem de aerare corespunzător necesitaţii de agitare.
Acest proces constă, ca şi fermentarea anaerobă, dintr-un proces de
degradare biochimică a compuşilor organici uşor degradabili.
Fermentarea aerobă se realizează în practică prin aerarea separată a
nămolului (primar, secundar sau amestec) în bazine deschise. Echipamentul de
aerare este acelaşi ca şi pentru bazinele de nămol activ. Fermentarea aerobă a
nămolului se recomandă mai ales pentru prelucrarea nămolului activ în exces, când
nu există treaptă de decantare primară, sau când nămolul primar nu se pretează la
fermentare anaerobă.
Avantajele procedeului sunt:
- exploatare simplă;
- lipsa mirosurilor neplăcute;
- igienizarea nămolului (reducerea numărului de germeni patogeni) şi
reducerea cantităţii de grăsimi.
Dintre dezavantaje se semnalează, ca mai importante, consumul de energie
pentru utilajele de aerare proprii, comparativ cu fermentarea anaerobă care produce
şi gaz de fermentare.
Un nămol se consideră fermentat aerob când componenta organică s-a
redus cu 20-25%, cantitatea de grăsimi a ajuns la maximum 6,5 % (faţă de

304
substanţa uscată), activitatea enzimatică este practic nulă, iar testul de
fermentabilitate este negativ.
Instalaţiile de fermentare aerobă se dimensionează, de regulă, pentru
durata de retenţie de 8-15 zile, în funcţie de caracteristicile nămolului, în care se
include şi o perioadă de aclimatizare la condiţiile aerobe (nămol primar).
Comparând cele două sisteme de stabilizare biologică a nămolului
organic, apare net avantajos procedeul de stabilizare anaerobă, mai ales sub
aspectul energetic.
În tabelul 6.9. se dau date comparative ale celor două procedee.
Date comparative privind fermentarea anaerobă şi aerobă
Tabelul 6.9
Consum de
Perioada energie
Metoda de retenţie 3 Caracteristici
zile KWh/m
nămol
Fermentare Simplă; cost scăzut de investiţie;
8 - 15 5 - 10
aerobă consum mare de energie
Cost de exploatare ridicat; cost de
Fermentare investiţie ridicat; consum mic de
15 - 20 0,2 - 0,6
anaerobă energie; producţie de gaz (sursă de
energie)

6.4.3. Condiţionarea nămolului

Aducerea nămolurilor primare, secundare sau stabilizate în categoria

nămolurilor uşor filtrabile se realizează, în principal, prin condiţionare chimică sau
termică. Se pot obţine, teoretic, rezultate satisfăcătoare şi prin adaos de material
inert (zgură, cenuşă, rumeguş etc.), dar acest procedeu prezintă dezavantajul de a
creşte considerabil volumul de nămol ce trebuie prelucrat în continuare.
6.4.3.1. Condiţionarea chimică
Condiţionarea nămolului cu reactivi chimici este o metodă de modificare a
structurii sale, cu consecinţă asupra caracteristicilor de filtrare.
Agenţii de condiţionare chimică a nămolului se pot grupa în trei categorii:
- minerali: sulfat de aluminiu, clorhidrat de aluminiu, clorură ferică, sulfat
feros, oxid de calciu, extracte acide din deşeuri;
- organici: polimeri sintetici (anionici, cationici sau neionici), produşi de
policondensare sau polimeri naturali;
- micşti: amestec de polimeri sintetici cu săruri minerale sau amestec de
coagulanţi minerali.
Reactivii anorganici cei mai des utilizaţi pentru condiţionarea nămolului
sunt clorura ferică şi varul, fiecare având un câmp de acţiune propriu. Sulfatul feros
este mai economic, dar are o acţiune corosivă. Sărurile de aluminiu, în special
clorhidratul de aluminiu, sunt eficiente, mai puţin corosive, dar costul este mai
ridicat.
Dintre polimerii organici, cei cationici se pot utiliza singuri, iar cei
anionici şi neionici, în asociere cu alţi coagulanţi minerali. În general, dozele de
polimeri organici sunt mult mai reduse decât la cei minerali, dar costul este încă
305
ridicat. Alegerea coagulantului şi doza optimă se fac pe baza încercărilor
experimentale de laborator, întrucât alegerea depinde de provenienţa nămolului,
compoziţia sa chimică, gradul de dispersie, tehnologia de deshidratare ce urmează
a se aplica etc.
Pentru fiecare tip de nămol şi pentru fiecare coagulant, floculant sau
amestec, se stabileşte doza optimă pe cale experimentală.
6.4.3.2. Condiţionarea termică
Acest mod de condiţionare se realizează la temperaturi de 100-200°C,
presiuni de 1-2,5 atm şi durate de încălzire până la 60 min, depinzând de tipul şi
caracteristicile nămolului şi de procesul utilizat. Părţile principale ale unei instalaţii
de condiţionare termică sunt: reactorul, în care se realizează tratarea nămolului la
temperaturi menţionate mai sus; schimbătorul de căldură, în care nămolul proaspăt
este preîncălzit de nămolul tratat; boilerul pentru prepararea aburului necesar
ridicării temperaturii în reactor şi decantorul de nămol tratat.
Avantajele principale ale condiţionării termice sunt: lipsa mirosurilor
neplăcute în timpul condiţionării, condiţionare fără adaos de substanţe chimice şi
sterilizarea nămolului.

6.4.3.3. Alte procedee de condiţionare

Condiţionarea prin îngheţare produce un efect similar cu condiţionarea
termică. La temperaturi scăzute, structura nămolului se modifică, iar la dezgheţare
cedează cu uşurinţă apa.
Condiţionarea cu material inert trebuie analizată pentru anumite tipuri de
nămol şi surse de materiale inerte locale, fie pentru creşterea puterii calorice a
nămolului (în cazul incinerării), fie pentru valorificarea nămolului (agricolă,
ameliorarea solului, redare în circuitul agricol).

6.4.4. Deshidratarea nămolului

În scopul prelucrării avansate sau eliminării finale, apare necesitatea

reducerii conţinutului de apă din nămol pentru diminuarea costurilor şi volumelor
de manipulat.
În cazul staţiilor mici de epurare (debite mici de nămol), deshidratarea se poate
realiza prin procedee naturale (platforme pentru uscarea nămolurilor sau
iazurilor de nămol) în cazul în care se dispune de spaţiu şi sunt asigurate
condiţiile de protecţie ale mediului înconjurător (protecţia apelor subterane,
aşezărilor umane, aerului etc).
Metodele mecanice de deshidratare sunt larg aplicate pentru diferite tipuri
de nămol (nămol brut, fermentat, de precipitare etc). Pentru a obţine o separare
eficientă a fazelor se impune condiţionarea prealabilă a nămolului.

6.4.4.1. Deshidratarea naturală a nămolului pe platforme de uscare

Este larg utilizată, având în vedere simplitatea construcţiei şi costul redus
de exploatare.
Platformele de uscare sunt suprafeţe de teren îndiguite în care se
depozitează nămolul. Dimensiunile platformelor de uscare sunt alese în funcţie de
metoda adoptată pentru evacuarea nămolului deshidratat. Când evacuarea

306
nămolului se face manual, lăţimea patului nu trebuie să depăşească 4 m; evacuarea
cu mijloace mecanizate permite o lăţime de până la 20 m. Lungimea platformelor
de uscare este determinată, în principal, de panta terenului şi nu trebuie să
depăşească 50 m. Platformele pot fi aşezate pe un strat de bază permeabil sau
impermeabil. Stratul de drenaj permeabil se execută din zgură, pietriş sau piatră
spartă cu o grosime de 0,2-0,3 m (stratul de susţinere), peste care se aşează un strat
de nisip sau pietriş mai fin, cu o grosime de 0,2 - 0,6 m. În stratul de susţinere se
îngroapă tuburile de drenaj pentru colectarea apei drenate.
Similitudinea dintre drenarea apei pe platforme şi filtrabilitatea nămolului
a permis stabilirea unor relaţii pentru determinarea duratei de drenare a apei, relaţii
ce s-au verificat cu datele experimentale

  R  h 2   n  100  Wi   Wi  W fl 
172,8  P  100  W fl 
td  (6.6)

unde:
td - timpul de drenaj, în zile ;
η - vâscozitatea dinamică a nămolului, în Ns/m2;
h - înălţimea stratului de nămol, în m;
3
ρn - densitatea nămolului, în kg/m ;
R - rezistenţa specifică convenţională la filtrare a nămolului, în m/kg;
2
P - diferenţa de presiune, în N/m ;
Wi - umiditate iniţială, în %;
Wfl - umiditatea la sfârşitul drenării, în %.
Grosimea stratului de nămol ce se trimite pe paturi depinde de
caracteristicile materialului şi de climatul zonei respective. În general, o înălţime
de circa 0,20 m este recomandabilă pentru o climă temperată. [66]
Determinarea duratei de deshidratare a nămolului pe platformele de uscare
presupune cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale nămolului şi regimului
climatic al zonei respective. În general, în climat temperat, durata de deshidratare
este cuprinsă între 40 şi 100 zile, ceea ce înseamnă că, în total, se poate conta pe o
grosime de nămol ce se răspândeşte pe platformă de 1,5 - 2,0 m pe an, respectiv o
productivitate de 80 - 100 kg substanţă uscată /m2 şi an.

În staţiile de epurare
mici, nămolul de la decantoare
este trimis direct pe paturi de
uscare prin conducte cu diametrul
nominal de 200 mm. După o
perioada de 30...90 zile nămolul
devine lopătabil şi este evacuat cu
mijloace mecanizate (tractor cu
lama de buldozer şi graifăr) sau cu

307
echipamente mecanice pe şine (fig.6.12).

Fig. 6.12. Raclor mecanic pentru evacuarea nămolului din paturi

1-cadru mobil; 2-şina de rulare; 3-cablu electric; 4-lama; 5-lanţ; 6-cupa basculantă.
6.4.4.2. Deshidratarea nămolurilor prin filtrare
În operaţiile de epurare a apelor uzate, filtrarea are mai multe
utilizări şi anume:
a) recuperarea materiei prime sau semifabricate antrenate în apă;
b) reţinerea suspensiilor fine care nu au putut fi extrase prin decantare în
vederea curăţirii mai avansate a apei;
c) deshidratarea nămolului reţinut în decantoare, înainte de a fi transportat
la platformele de uscare. Aceasta nu este o metodă propriu-zisă de epurare ci o
operaţie auxiliară inclusă în procesul tehnologic de epurare pentru simplificarea
transportului sau posibilitatea refolosirii sedimentului. Metoda se aplică de foarte
multe ori chiar în procesele de fabricaţie propriu-zise.
Principial, operaţia de filtrare se reduce la trecerea apei printr-un mediu
poros, ale cărui goluri sunt mai mici decât particulele în suspensie şi care trebuie
reţinute.
Fenomenul însă nu se reduce numai la o simplă strecurare, ci se petrece şi o
adsorbţie a impurităţilor pe suprafaţa mediului poros şi de aceea este reţinut şi un
procent însemnat din particule mai mici decât golurile mediului poros. În mod
frecvent dintre cele două faze separate, filtratul este mai curat, în timp ce
sedimentul obţinut conţine în continuare un anumit procent de fază lichidă, ce
determină o anumită umiditate. Cu cât energia legăturilor dintre cele două faze este
mai mare cu atât este mai dificilă departajarea lor.
Operaţiunea de filtrare se realizează în două etape principale: prima este cea
de reţinere a fazei solide pe suprafaţa filtrantă, iar cea de-a doua - îndepărtarea apei
din porii sedimentului. În acest scop este necesară realizarea unei diferenţe de
presiune.
În funcţie de aceasta şi sistemul de circulare a apei prin mediul poros,
filtrele utilizate în industrie se împart în:
a) filtre cu funcţionare la presiune normală (cu nivel liber), în care apa
circulă sub acţiunea gravitaţiei, diferenţa între nivelul apei brute şi nivelul apei
după filtrare fiind folosită pentru învingerea rezistenţei hidraulice a stratului
filtrant;
b) filtre cu vid, la care diferenţa de presiune necesară trecerii apei prin
mediul filtrant se realizează între presiunea atmosferică la care se găseşte apa
înainte de filtrare şi vidul parţial care se creează în partea opusă a filtrului.
c) filtre cu funcţionare sub presiune (presă), în care apa circulă datorită unei
presiuni mari create artificial prin pompare şi la care influenţa gravitaţiei devine
secundară.
Ca medii filtrante se utilizează cocs, nisip, tambure, discuri sau plăci
acoperite cu site metalice sau ţesături din materiale vegetale sau sintetice.[ Haneş
N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999]
Practic, atât suprafaţa filtrantă cât şi stratul de sediment format, reprezintă
un sistem de capilare prin care se produce curgerea laminară a fazei lichide cu o
filtrabilitate specifică (f) ce poate fi determinată din relaţia :

308
 V 
f  (m3/m2) (6.7)
p t  S
în care:
- V - volumul de lichid filtrat, m3;
- η - vâscozitatea dinamică, Ns/m2;
- p - presiunea de lucru, N/m2;
- t - timpul de filtrare, s;
- S - suprafaţa utilă de filtrare, m2.
Practic, volumul de filtrat este direct proporţional cu diferenţa de presiune
de pe cele două părţi ale membranei filtrante, cu timpul de acţiune a presiunii, cu
suprafaţa utilă de filtrare şi invers proporţională cu vâscozitatea lichidului.
f t  p  S
V (m3) (6.8)

Determinarea filtrabilităţii
se realizează în laborator cu
ajutorul unor montaje simple care
simulează procesele reale de
filtrare prezentate în figurile 6.13.
pentru filtrarea sub vid şi 6.14.
pentru filtrarea sub presiune.[82]
Fig. 6.13. Montaj pentru determinarea
filtrabilităţii la vacuum filtre.
1 – pâlnie de filtrare prevăzută cu suprafaţă
de filtrare; 2 – rezervor pentru separarea
apei; 3 – manometru; 4 – robinet pentru
eliminarea filtratului; 5 – trompă de vid sau
după caz, pompă de vid.

Fig. 6.14. Montaj pentru determinarea filtrabilităţii pentru filtrarea sub presiune.
1 – carcasă cilindrică; 2 – placă suport cu perforaţii; 3 – pânza filtrantă; 4 – capac
cu cameră colectoare pentru filtrat; 5 – cadru metalic; 6 – şurub de strângere; 7 –
recipient tampon; 8 – tub de sifonare 9 – vas colector pentru filtrat 10 – regulator
de presiune; 11 – camera de filtrare şi turta de nămol.[82]

309
6.4.4.2.1. Deshidratarea mecanică pe vacuum-filtre
Este procedeul tehnic cel mai larg utilizat în prezent pentru drenajul
artificial al apei. Forma constructivă a vacuum-filtrelor poate fi diferită (cu disc,
taler sau tambur), vacuum-filtrele cu tambur fiind cele mai utilizate pentru
deshidratarea nămolurilor provenite din epurarea apelor uzate.
Indiferent de forma lor, la filtrele cu disc sau cu tambur, o rotaţie completă
a dispozitivului de filtrare se face, în medie, în 2-4 min, celulele scufundându-se în
nămol cu 1/5 - 1/4 din diametru şi sunt supuse unei depresiuni de (4 – 8) 105 N/m2,
ceea ce conduce la formarea unui strat (turtă) de nămol de 3-10 mm grosime pe
suprafaţa mediului de filtrare; se produce în acelaşi timp absorţia apei şi
deshidratarea nămolului. Când celulele, cu turtă de nămol, au ajuns la finele unei
rotaţii, se produce îndepărtarea turtei prin răzuire sau alte mijloace.
Pentru acţionarea vacuum-filtrelor se consideră necesară o putere de cca. 1
kW/m2 de suprafaţă de filtrare. Puterea pompelor de vacuum se stabileşte
considerând un necesar de aer comprimat de 10 m3/min la 1m2 suprafaţă. Energia
totală consumată de filtrele cu vacuum se apreciază la 6,0 kWh/m3 de nămol filtrat.
Pentru determinarea suprafeţei de filtrare necesară se utilizează relaţia:

Q n 100  wi 
St  0,26  (6.9)
q
în care :
2
St - suprafaţa de filtrare necesară, în m ;
3
Q - debitul de nămol, în m /zi;
3
Δn - densitatea nămolului, în kg/m ;
wi- umiditatea iniţială a nămolului, în %;
2
q - productivitatea (încărcarea) vacuum-filtrului, în kg/m h.

Productivitatea vacuum-filtrului se poate stabili pe baza determinărilor de

laborator - rezistenţa specifică la filtrare şi coeficientul de compresibilitate - sau pe
baza încercărilor pe instalaţii pilot.

p  m   f  100  wi   100  w f 
q  0.88 
  R  t  wi  w f 
(6.10)

în care:
2
q - productivitatea specifică, în kg substanţă uscată/m h;
P - presiunea de lucru, N/m2;
R - rezistenţa specifică convenţională la filtrare a nămolului, în m/kg;
η - vâscozitatea filtratului, în Ns/m2.;
m- fracţiunea de imersare, în %;
t - turaţia tamburului, în s-1;
3
Δf - densitatea filtratului, în kg/m ;
wi - umiditatea iniţială a nămolului, în %;
wf - umiditatea finală a nămolului, în %.

310
 Productivitatea vacuum-filtrelor la deshidratarea nămolurilor provenite din
2
epurarea apelor variază în limite largi: 5 - 10 kg/m h pentru nămol activ proaspăt şi
2 2
fermentat, 20 - 25 kg/m h pentru nămol amestecat fermentat şi circa 30 kg/m h
pentru nămolul primar fermentat.
Pentru determinarea debitului de filtrat Q (m3/zi), se aplică relaţia:
44 106 S t  q
Q (m3/s) (6.11)
 N  100  wi 
în care:
- St - suprafaţa de filtrare , m2;
- ΔN - densitatea îngroşatului (nămolului), kg/m3;
- wi - umiditatea iniţială a îngroşatului, %;
- q - productivitatea specifică ( încărcarea vacuum - filtrului, kg/m2h, sau kg
substanţă uscată /m2 suprafaţă de filtrare şi oră).
Variaţia productivităţii specifice a vacuum filtrelor , în funcţie de rezistenţa
specifică la filtrare este redată în figura 6.15.

Fig.6.15. Variaţia
productivităţii specifice
a vacuum-filtrelor în funcţie
de rezistenţa specifică la
filtrare

Filtrele cu vid
prezintă avantajul
funcţionării continue (spre
deosebire de filtrele presă), a
capacităţii mari de filtrare şi
a unor suprafeţe de filtrare
mai mari pentru acelaşi
spaţiu ocupat.
Astfel, cele mai mari
unităţi de filtrare cu discuri
realizează 260 m2 suprafaţă
de filtrare.
Dintre dezavantajele
acestor tipuri de filtre se pot
semnala: degradarea relativ rapidă a pânzelor filtrante, umiditatea destul de ridicată
a turtei şi consumul mai mare de energie decât cel al filtrelor presă.
Vacuum-filtrele fabricate în ţară ce pot fi folosite pentru nămolurile
industriale au suprafeţe de 5, 10, 20, 40 m2. [Haneş N., Sârbu R., Bădulescu,
C.1999]

6.4.4.2.1.1 Filtre cu discuri

Din punct de vedere constructiv, dispozitivul de filtrare - elementul

principal al filtrului cu discuri- este compus din mai multe discuri cu suprafaţă

311
filtrantă laterală, fixate pe un ax comun. Fiecare disc ( fig.6.16. a) este compus din
mai multe elemente ( fig.6.16.b), care comunică cu canalele longitudinale ale
axului prin ştuţurile lor de fixare. Ciclul de filtrare se compune din: faza I-a - de
aspiraţie, faza a II-a- de desecare, faza a -III-a- de tranziţie (inactivă), faza a IV-a -
de presiune, faza a V-a de desprindere a crustei, faza a VI-a - de curăţire a
suprafeţei prin insuflare de aer, faza a -VII-a - de tranziţie (inactivă).[ Haneş N.,
Sârbu R., Bădulescu, C.1999]

Fig. 6.16. b – Element de filtrare:

1 – ştuţ de fixare; 2 – nervuri pentru
drenaj; 3 – tablă perforată suport; 4
– pânză filtrantă.

Fig. 6.16. a - Schema de principiu a filtrului cu discuri:

1, 2 – conducte de alimentare; 3 – cuva filtrului; 4 – axul principal; 5 – disc de filtrare;
6 – cap de distribuţie; 7 – conductă de aspiraţie; 8 – conductă de aer comprimat; -
racletă ; 10 – pâlnie de suprascurgere; 11 – agitator pendular.
Caracteristicile tehnice ale câtorva filtre cu discuri sunt prezentate în tabelul 6.10.
Tabelul 6.10.
Supra-
Firma
Tipul faţa
(Ţara) Discurile
(m2)
Numărul Diametru Turaţia Putere
lor (buc.) l (mm) (rot/min) a (kW)
- 40 4 2700 0,2-1,2 4
Baia-
- 60 6 2700 0,2-1,2 4
Mare
- 80 8 2700 0,2-1,2 4
DU 27-1,8 27 6 1800 0.2-0,97 1,7
DU 34-2,5 34 4 2500 0.2-0,97 2,8
C.S.I. DU 51-2,5 51 6 2500 0.2-0,97 2,8
DU 68-2,5 68 8 2500 0.2-0,97 2,8
312
 DU 102-
102 12 2500 0.2-0,97 7,0
2,5
Ucraina-80 80 8 2700 0.2-0,97 2,5
75 42 6 2286 - 1,5
75 58 8 2286 - 1,57
75 70 10 2286 - 1,57
Denver
160 86 6 3352 - 2,2
(SUA)
160 119 8 3352 - 2,2
160 149 10 2352 - 2,2
160 178 12 3352 - 3,6

Fig. 6.17. Filtru cu vacuum cu discuri tip DU - 250

1- cuva filtrului; 2- cap de distribuţie; 3- ax central; 4- disc de filtrare; 5- acţionarea
axului central; 6 - roată dinţată; 7- sector de filtrare; 8 - rezervor de aer; 9-
acţionarea agitatorului; 10 - agitator.

6.4.4.2.1.2. Filtre cu tambur

Pot fi construite cu suprafaţa filtrantă interioară sau exterioară. Acestea din

urmă sunt mult utilizate în ultimul timp, în diferite variante constructive.
Dispozitivul de filtrare este un tambur rotativ, confecţionat din tablă
perforată acoperită cu o pânză filtrantă. Turaţia tamburului este variabilă, în general
0,3-3,0 min-1.
Tamburul de filtrare este sectorizat şi prevăzut cu o reţea de ţevi de
absorbţie şi o alta pentru insuflarea aerului în scopul desprinderii turtei.
Asemenea filtre sunt fabricate în ţară, la Baia-Mare, într-o gamă largă,
cuprinzând 10 tipodimensiuni, cu suprafaţa filtrantă între 1,6-50 m2.
De construcţie mai recentă şi prezentând o serie de avantaje în funcţionarea
lor, sunt filtrele cu tambur de tip Eimcobalt şi BIX. Principala caracteristică a
acestora este faptul că pânza filtrantă care se rulează pe tamburul de filtrare este
trecută peste nişte role de întoarcere, unde turta se rupe şi se îndepărtează, iar
înaintea reînceperii ciclului de filtrare, pânza este spălată în jet puternic de apă,
realizându-se astfel decolmatarea ochiurilor ţesăturii filtrante.
Filtrele de asemenea construcţie pot funcţiona cu sau fără strat iniţial.
Cele mai recomandate sunt cele din prima categorie, care sunt prevăzute cu
un compartiment ,,A” în care se realizează un strat filtrant primar pe suprafaţa
pânzei de filtrare, constând dintr-un şlam mai grob sau floculat în prealabil şi adus

313
în compartimentul de iniţiere (fig.6.18.). Depresiunea este de 0,1 bar. În acest caz
se poate utiliza o ţesătură cu mărimea ochiurilor mai mare decât majoritatea
particulelor ce constituie şlamul de filtrare ( de exemplu 0,2 mm).

Fig. 6.18. Filtru cu

strat filtrant iniţial
(de amorsare)
1 - alimentare şlam
îngroşat; 2- tambur
filtrant; 3- agitator;
4- rolă de întoarcere;
5- turtă; 6- şlam de
iniţiere; 7 - jgheab; 8
- cap de distribuţie.

În compartimentul corespunzător sectorului ,,B” are loc filtrarea propriu-

zisă, tamburul fiind imersat în proporţie de 40% din diametru, formându-se o turtă
de şlam peste stratul iniţial.
În compartimentul corespunzător sectorului ,,C” are loc o desecare avansată
a turtei, realizându-se umidităţi ce permit transportul şi însilozarea produselor
desecate.
Filtratul obţinut în sectorul ,,A”, având o concentraţie relativ mare de fază
solidă, se recirculează în agitatorul de şlam brut, conform schemei de flux
prezentată în fig.6.19.
Avantajele acestei metode constau în următoarele:
- se înlătură posibilităţile de colmatare a suprafeţei de filtrare, suprafaţa
utilă a acestora se menţine constantă;
- turta filtrată se desprinde complet de pe suprafaţa filtrantă, aceasta
rămânând curată;
- realizează două produse: filtrat de concentraţie minimă de fază solidă şi
turtă consistentă cu umiditate scăzută, care dă posibilitatea transportului cu orice
mijloace şi în orice anotimp;
- este economic din punct de vedere al cheltuielilor de investiţii, exploatare
şi energie;
- posibilitatea spălării continue a ţesăturii filtrante face ca viteza de filtrare
să se menţină practic constantă.[ Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999]

314
 Fig 6.19. Fluxul tehnologic de filtrare cu strat iniţial

Astfel de filtre se construiesc de către firma Lang-Gepgyar- Hungary- cu

suprafeţe utile de 3-50 m 2.
Deshidratarea nămolurilor pe vacuum-filtre prezintă avantajul funcţionării
continue (spre deosebire de filtrele presă) şi a capacităţii mari de filtrare. Dintre
dezavantaje se pot semnala degradarea relativ rapidă a pânzelor filtrante,
umiditatea destul de ridicată a turtei şi consum de energie mai mare decât al
filtrelor presă.
6.4.4.2.2. Deshidratarea mecanică pe filtre presă
Caracteristica principală a acestor utilaje este concentrarea unei mari
suprafeţe de filtrare într-un echipament de dimensiuni reduse.
Filtrele presă pot fi adaptate pentru o gamă largă de suspensii. Există
multe variante constructive de filtre presă, deosebirile principale constând în forma
şi modul de funcţionare a elementelor filtrante.
În aceste instalaţii, nămolul îngroşat sau condiţionat este pompat cu
pompe speciale în camerele filtrului presă. După umplerea camerelor se face
deshidratarea prin creşterea presiunii, în final rămânând în cameră o turtă cu
umiditate redusă, chiar sub 40%. Consumul de energie electrică este de circa 3
kWh/m3 nămol.
Durata de deshidratare a nămolurilor pe filtre de presă se calculează pe baza a
două componente esenţiale şi anume tipul de deshidratare propriu-zisă sau
timpul de presare şi durata de încărcare şi descărcare a filtrului sau timpul
auxiliar. Timpul auxiliar poate fi egal cu timpul de presare în cazul filtrelor
presă cu încărcare şi descărcare manuală sau mai redus. 10-15 min, la
instalaţiile moderne.
Timpul de presare propriu-zis se poate determina pe baza caracteristicilor
nămolului şi a parametrilor constructivi ai instalaţiei.
k   R  l 2   N  100  w f  wi  w f 
tp  (6.12)
p  100  wi 

unde:
tp - timpul de presare, în s;

315
 k – coeficient de transformare în funcţie de unităţile de măsură;
η - vâscozitatea filtratului, în Ns/m2;
R - rezistenţa specifică convenţională la filtrare a nămolului, în m/kg;
l - distanţa dintre plăci, în m;
p - presiunea de lucru, în N/m2;
wi - umiditatea iniţială a nămolului, în %;
wf- umiditatea finală a nămolului, în %;
ΔN- densitatea nămolului, în kg/m3.
Ţesăturile filtrante, la filtrele presă, pot fi naturale sau artificiale, iar alegerea
lor trebuie să se facă în funcţie de condiţiile de exploatare ale instalaţiei de tipul
de nămol, timpul de deshidratare propriu-zisă pentru filtrare şi condiţiile
impuse filtratului. Timpul de deshidratare
pentru nămolurile rezultate din epurarea apelor
uzate variază între 1 şi 6 h, depinzând de
caracteristicile nămolului, gradul de
condiţionare, presiunea de lucru, etc. aşa cum
rezultă din figura 6.20.

Fig.6.20. Variaţia duratei de presare în funcţie

de rezistenţa specifică convenţională şi
presiune.

În tabelul 6.11 se prezintă date asupra duratei de presare pentru diferite

tipuri de nămol.
Timpul de presare a unor nămoluri industriale
Tabelul 6.11
Rezistenţa Timpul
specifică de Presiunea
Umiditatea
Tipul de nămol -9 de lucru,
iniţială % la filtrare x 10 presare
(tp), h atm
m/kg
Celuloză şi 97-98 11-55 1,8 7-8
hârtie
Vâscoza 95-96 25-35 0,6 3-5
Preparaţii de 67 20 2,1 7
cărbune 59 7-9 1,6 7

Principalele avantaje ale filtrelor presă sunt: capacitatea mare de filtrare,

consum redus de energie, umiditatea scăzută a turtelor.
Dintre dezavantaje se semnalează: consum mare de material filtrant,
consum ridicat de reactivi pentru condiţionare, consum mare de manoperă.
Principalele tipuri de filtre -presă utilizate în instalaţiile de desecare a
şlamurilor îngroşate sunt: filtru presă Progress cu suprafaţa filtrantă de 400m2 şi
capacitatea de 2,5 t/h şi baterie de filtru presă. Filtrul presă 1,28 x1,28, tip
IMMUM Baia -Mare, spre exemplu, este asamblat din 99 plăci de filtrare şi două
plăci de capăt, având o suprafaţă de filtrare de 140 m2. [Haneş N., Sârbu R.,
Bădulescu, C. 1999]
316
Fig. 6.21. Baterii de filtre presă

a) b)
Fig. 6.22. - a) – plăci de filtrare; b) – turta de sediment
Datorită faptului că desfacerea filtrului, evacuarea turtelor formate şi
reînchiderea ansamblului sunt operaţii grele, s-a impus mecanizarea şi
automatizarea acestora. În fig.6.23. este prezentată schema filtrului presă
automatizat FPAKM-25 (C.S.I.) cu dispozitiv de strângere mecanic, cu suprafaţa
filtrantă de 25 m2.

317
 Fig. 6.23. Filtru presă
automat FPAKM-25
1- plăci de filtrare; 2-
pânză filtrantă; 3,4 - plăci
de strângere; 5- orificii de
alimentare; 6 - ghidaje; 7 -
role; 8 - placă de sprijin; 9
- mecanism de
strângere;10 - jgheaburi;
11- cameră de curăţire ; 12
- role de întindere.

Fig. 6.24. Detaliu – placa de

filtrare: 1 – rama plăcii; 2 –
orificii de ghidare; 3 – canale
de drenaj; 4 – orificii pentru
eliminarea filtratului; 5 –
orificiu de alimentare; 6 –
cameră de acumulare; 7 – braţ
suport role.

318
Figura 6.25. Schema de funcţionare a filtrului presă: 1 – placă de filtrare; 2 –
canale drenaj filtrat; 3 – orificiu evacuare filtrat; 4 – cameră de filtrare; 5 pânză
filtrantă; 6 – role de întoarcere şi evacuarea turtei.

În funcţionarea filtrelor presă, variabilele de proces care determină direct

capacitatea de filtrare sunt: presiunea de lucru, densitatea tulburelii îngroşate;
vâscozitatea dinamică a filtratului, care se regăsesc în relaţia suprafeţei necesare
pentru filtrare: [41]

Q 
S (m2) (6.14)
v  p t

unde: Q – debitul de nămol, în m3/s;

η – vâscozitatea dinamică a filtratului, Ns/m2;
p – presiunea de lucru, N/m2;
t – timpul de filtrare în s.
Numărul necesar de filtre presă cu suprafaţa unitară Su va fi:

S
N (6.15)
Su

6.4.4.2.3. Deshidratarea pe filtre presă cu bandă

Filtrul presă cu bandă prezentat schematic în figura 6.26. utilizează una sau
două benzi rulante pentru a deshidrata nămolul în mod continuu. Procesul de
filtrare implică patru zone principale: [Baciu Dorina.2001, Ciocan V., Traistă E,
Podariu M.2000, Rusu G., Rojanschi V.1980]
– zona de condiţionare a nămolului cu polimeri
– zona de drenaj gravitaţional al excesului de apă
– zona de presiune joasă
– zona de presiune înaltă

Zonele de operare dintr-un filtru presă cu bandă.

Tabel 6.12.
Zona de filtrare Descriere
319

Zona de condiţionare a
nămolului
Zona de drenaj gravitaţional
Zona de joasă presiune
Zona de înaltă presiune
Constă într-un tanc localizat lângă presă în care
se face adaosul de floculanţi, un tambur rotativ
ataşat la presă
Constă într-o bandă dreaptă sau uşor înclinată.
Nămolul este îngroşat prin drenajul gravitaţional
al apei libere.
Este zona în care banda superioară şi cea
inferioară se întâlnesc prinzând nămolul între ele.
Prepară nămolul prin formarea unei turte solide
care este capabilă să reziste la forţele din zona de
înaltă presiune.
În această zonă forţele sunt exercitate asupra
nămolului prin mişcarea benzilor superioară şi
inferioară aproape una de cealaltă, pe măsură ce
trec peste şi sub o serie de role cu diametru
crescător. Turta rezultată este îndepărtată prin
intermediul unor cuţite racloare.

Figura 6.26. Filtru presă cu bandă

6.4.4.3. Deshidratarea mecanică prin centrifugare

În epurarea apelor în scopul desecării îngroşatelor se utilizează, de regulă,

centrifugele decantoare cu ax orizontal, cu funcţionare continuă (fig.6.27).

320
 Fig.6.27. Centrifugă de sedimentare cu melc
1-corp tronconic; 2 – fulie; 3- Spaţiu de sedimentare; 4 – înfăşurare melcată; 5 –
reductor; 6 - conductă de alimentare; 7 - orificii pentru evacuarea desecatului; 8 –
şasiu; 9 - orificii pentru evacuarea fugatului; 10 - carcasă.

În principiu, acestea sunt constituite dintr-un corp cilindro-conic rotativ în

care se roteşte, la rândul său, - cu o viteză ceva mai mică - un tambur melcat. Apa
cu suspensii este introdusă axial şi este proiectată spre faţa interioară a corpului
centrifugei. Solidele depuse pe acest perete datorită forţelor centrifuge, sunt raclate
şi împinse de către corpul melcat spre capătul zonei conice a corpului centrifugei.
Lichidul limpezit, numit centrat sau fugat este evacuat pe la capătul opus
al centrifugei prin orificii practicate pe diferite diametre. Se menţionează că,
porţiunea conică a corpului centrifugei formează o pistă de drenare pe care
continuă deshidratarea. Transportul materialului desecat pe zona conică este o
sarcină delicată, datorită forţelor mari de forfecare care intervin, precum şi datorită
posibilităţilor de stropire cu lichid limpezit, ceea ce poate readuce materialul solid
în corpul centrifugei.
Ansamblul cilindro-conic ce formează corpul (toba) centrifugei este astfel
construit încât raportul dintre lungimea tobei şi diametrul mare al părţii cilindrice,
să fie superior cifrei de 2,5 permiţând obţinerea unui unghi de conicitate α, faţă de
axa de rotaţie, foarte redus 5-8o pentru diametre industriale D = 0,43- 0,60 m.
Acest unghi are efect considerabil asupra comportării sedimentului sau
fracţiunilor de sediment coloidal în principal de natură hidrofilă, caracterizat printr-
o slabă coeziune structurală.[ Sârbu R.1985, 2007.]

321
 Fig. 6.28. Repartiţia forţelor în rotorul centrifugei

În momentul când sedimentul ajunge la partea conică a rotorului, dar e încă

imersat în stratul de lichid, asupra sedimentului va acţiona o forţă f de reflux
(fig.6.28.) dată de relaţia:

f   S  FC sin (6.16)

în care:
-  S - masa volumetrică a sedimentului, în kg/m3;
-  - masa volumetrică a lichidului, în kg/m3;
- Fc = 11,2 *10-4Rn3 - forţa centrifugă, în N;
- n - turaţia rotorului, în rot/min;
- R – raza interioară a tamburului, în m.

Datorită diferenţei celor două densităţi, valoarea forţei de reflux este la

origine relativ slabă şi nu împiedică antrenarea sedimentului de către racloare.
Situaţia se schimbă în momentul când sedimentul depăşeşte nivelul
lichidului urcând pe partea conică de egutare, când forţa f devine:

f   S F 'C sin  (6.17)

în care:
FC  11,2  104  r  n 3
unde:
r - raza părţii de egutare a rotorului .
f/ este de 5-10 ori mai importantă decât f.
Dacă această forţă de revenire este mare atunci depăşeşte coeziunea
structurală a sedimentului, sau a fracţiunii ,,moi”, mai puţin compactă, care se va
întoarce până la zona înecată, refuzând a fi antrenat de către melcul raclor, ca în
final să se acumuleze în faza numită ,,centrifugat”.
Aceste consideraţii permit explicarea randamentelor slabe obţinute în cazul
şlamurilor îngroşate cu procent mare de substanţe coloidale şi arată că
îmbunătăţirea se poate face fie reducând unghiul de înclinare a părţii conice până la
o limită constructivă astfel ca raportul L/D să fie cuprins între 2,5 - 3,5, obţinându-
se un unghi  = 6o, sau reducerea lui Fc’ adică a vitezei de rotaţie a rotorului, dar
aceasta în dauna desecării sedimentului .
Eficacitatea deshidratării unui nămol sau randamentul extracţiei de solid
este dată de relaţia:
w s
  f f  100%  (6.18)
wa  sa
în care:
- wa, wf - conţinut de umiditate în alimentare respectiv în produsul finit
desecat, %;
- sa sf - conţinut de solid, în alimentare respectiv în produsul finit desecat, %.

322
 Parametrii tehnologici ai centrifugelor de sedimentare
Având în vedere relaţia factorului de separare:
v v2
Z r  t (6.19)
vos r  g
vitezele de sedimentare în câmp centrifugal, vr se pot calcula pornind de la vitezele
de sedimentare în câmp gravitaţional vos ( determinate experimental prin teste de
sedimentare) prin înmulţire cu factorul de separare Z.

vr = vos·Z (6.20)

La centrifugele de sedimentare, concomitent cu sedimentarea particulelor

solide are loc o evacuare continuă a suprascurgerii (fugatului). Dacă debitul
volumetric este QV , iar suprafaţa de sedimentare (rotor cilindric) este:

s    Dl ,

unde:
- D - diametrul rotorului;
- l - lungimea rotorului,
atunci:

Qv Qv
qs   (6.21)
s   D l

reprezintă încărcarea suprafeţei de sedimentare. Astfel, sunt sedimente numai acele

particule a căror viteză de sedimentare , vr, în direcţia radială, este egală sau mai
mare decât încărcarea suprafeţei de sedimentare.

Pentru situaţia limită qs = vr se calculează dimensiunea de separare:

18  
 s m
q
ds  (6.22)
g     Z

Relaţiile după care se calculează viteza de mişcare a particulei în câmp

centrifugal precum şi factorul de separare, sunt în funcţie de raza secţiunii coaxiale
sau de rotaţie şi evident cu schimbarea lui R se va schimba valoarea lui vr şi
implicit a lui Z. Înseamnă că valoarea calculată pentru Z, este realmente valabilă
numai pentru o mărime determinată de timp, foarte mică, când R are o valoare
constantă, adică:

d s2   2  r     d r
vr   (6.23)
18 dt

Având în vedere că Z arată de câte ori viteza de deplasare a particulei în

câmp centrifugal este mai mare decât viteza de cădere a aceleiaşi particule în câmp

323
gravitaţional, atunci mult mai exact ar fi să se introducă un factor Zc, care ar arăta
de câte ori o particulă minerală parcurge o distanţă dată mai repede sub acţiunea
forţei centrifuge, în comparaţie cu căderea ei liberă sub acţiunea forţei de
gravitaţie.[ Sârbu R.1993]
Astfel, factorul Zc numit factorul vitezei de separare exprimă raportul
timpului necesar particulei minerale pentru parcurgerea unei distanţe determinate
în câmp centrifugal, faţă de timpul necesar parcurgerii aceleiaşi distanţe în câmp
gravitaţional, adică:

tc
Zc  (6.24)
tg

Spre deosebire de factorul Z, care îşi schimbă valoarea în funcţie de raza de rotaţie,
factorul Zc rămâne constant pe toată porţiunea de drum. La calcularea lui Zc, timpul
t se introduce pe calea integrării între limitele R 1 şi R2, astfel că se ia în seamă
schimbarea lui vr în funcţie de mărimea razei şi factorul vitezei de separare rămâne
constant.
Pentru cazul claselor fine de sediment, care se supun legii lui Stokes, determinarea
lui Zc se face plecând de la relaţia 6.20. considerând:

d s2   2     
 C şi atunci:
18
dr d 1 d
 C  r , iar d tc  r   r
dt c C r C r

Integrând această ecuaţie în limitele r1 şi r2, obţinem:

1 r2 dr 1 r
tc     ln 2 (6.25)
C r1 r C r1

Astfel, timpul de sedimentare în câmp centrifugal, ţinând cont de viteza de rotaţie a

tamburei, n, va fi>

 r2
t c  1641  ln (6.26)
d    n
2
s
2
r1

- tc - timpul de sedimentare, s-1;

- η - vâscozitatea lichidului suport, Ns/m2);
- n - turaţia rotorului, s-1;
- ds - diametrul echivalent al particulelor, m;
- r1,r2 - raza inelului de apă ,respectiv raza interioară a tobei, m.

324
Fig. 6.29. Schema de calcul al parametrilor centrifugării
1- rotorul centrifugii; 2- pragul circular de revărsare; 3- fugat; 4- sediment

Încărcarea suprafeţei de decantare:

Qv Qv QV
qs    (m3/m2s) (6.27)
s   D  h   D( R2  R0 )

pentru condiţia de egalitate qs = vr

QV = s·vr , dar vr = v0s Z, obţinem:

QV = s·Z·vos (m3/s) (6.28)

După Huber Pannu:

3600Vu  k  vr 3
QV 
R2  R0
m /h  (6.29)

unde:
- Vu - volumul util al centrifugei, m3.

Produsul dintre suprafaţa de decantare şi factorul de separare, defineşte

suprafaţa echivalentă de sedimentare.
S = s·Z
rezultă deci:
Qv = S·v0s (6.30)

Productivitatea separării unei centrifugi se poate mări prin mărirea

suprafeţei echivalente de sedimentare, sau altfel spus, se poate mări debitul când
este dată dimensiunea de separare ds, sau se poate reduce această dimensiune
pentru un debit volumetric dat.[ Sârbu R.1993]
Suprafaţa echivalentă de sedimentare este un indice de comparabilitate
pentru performanţele centrifugelor de sedimentare. Ea arată că o anumită centrifugă
de sedimentare produce acelaşi efect de decantare ca şi un decantor gravitaţional cu
o suprafaţă echivalentă de sedimentare a centrifugei, lucrând în aceleaşi condiţii de
încărcare.

325
În figura 6.30. se prezintă construcţia unei centrifugi de sedimentare.

Fig. 6.30. Centrifuga de sedimentare NOGS – 1100.

Principalele avantaje ale acestor utilaje constau în spaţiul ocupat redus,

capacitate mare de prelucrare, umiditatea sedimentului evacuat 20 – 40 %, sunt
construcţii robuste susceptibile la automatizare, consum relativ redus de energie.[
Haneş N., Sârbu R., Bădulescu, C.1999]

Parametrii de bază ai centrifugelor de sedimentare sunt prezentate în

tabelul nr.6.13.
Tabelul 6.13
Specificaţie U/M Capacitate, t/h
30 60 100
Diametrul rotorului mm 1100 1350 1500
Unghiul mantalei conice grade 10 15 15
Turaţia rotorului rot/min 900 700 730
Granulometria în tulbureala evacuată mm 0,060 0,040 0,065
Puterea electromotorului kW 85 155 310
Masa, fără electromotor kg 7700 8000 15100

6.4.5.Incinerarea nămolurilor

Incinerarea nămolurilor are avantajul de a distruge rapid reziduurile sigur

şi în condiţii igienice, fiind adoptată îndeosebi pentru staţiile de epurare la care
cantitatea de reziduuri depăşeşte 50000 tone anual. Elementul principal care
condiţionează reuşita procesului îl reprezintă valoarea puterii calorice inferioare a
reziduurilor solide, care prezintă variaţii sezoniere cu un minimum în cursul verii.
Experienţa dobândită în practica incinerării arată că este convenabil să se ardă în
comun reziduurile urbane şi cele industriale. Operaţia este realizată astfel în
condiţii favorabile, aportul de apă datorită reziduurilor orăşeneşti scăzând
temperaturile extreme ale procesului şi eliminând uzura cuptoarelor.
Procesul de incinerare a nămolului provenit din staţiile de epurare
cuprinde două etape: uscarea şi combustia, care pot avea loc în acelaşi echipament
în mod succesiv, sau utilaje diferite. Fazele de lucru sunt următoarele:

326
 Creşterea temperaturii nămolului până la aproximativ 110°C;
Evaporarea apei din nămol;
Creşterea temperaturii gazului şi a părţii volatile din nămol până la punctul
de aprindere.

6.4.5.1. Uscarea nămolului

Scopul uscării nămolului este de a reduce conţinutul de apă la mai puţin de
10% prin evaporare, făcând nămolul adecvat pentru incinerare. Uscarea este
realizată mecanic prin aplicarea de căldură auxiliară. Procesele mecanice utilizate
în acest scop sunt prezentate în tabelul 6.14. şi ilustrate în figura 6.31
Conform celor arătate de I. Björkman puterea calorifică inferioară a
nămolului orăşenesc proaspăt este de 14600 - 16700 kJ/kg, iar în nămolul
fermentat de circa 10500 kJ/kg, ambele raportate la conţinutul de solide. La un
randament termic de 50% al instalaţiei de incinerare este necesar combustibil
auxiliar pentru arderea nămolului lichid şi mai ales a nămolului fermentat.
În aceste condiţii este necesară reducerea umidităţii nămolului, pentru
realizarea arderii fără aport de căldură din exterior, prin metode mecanice
(centrifugare, filtrare), chimice (prin condiţionarea nămolului, de exemplu cu săruri
de fier) sau termice (evaporarea prin recuperarea căldurii).
Metode mecanice de uscare a nămolurilor
Tabel 6.14.
Tipul uscătorului Descriere
Nămolul este pulverizat cu ajutorul unei mori sau prin
Uscător cu flacără
intermediul unor atomizoare în prezenţa aerului cald.
Nămolul apos este alimentat într-o centrifugă cu
viteză mare. Forţele centrifuge atomizează nămolul în
Uscător cu pulverizare
particule fine şi le împrăştie deasupra unei camere de
uscare.
Implică încălzirea directă sau indirectă. Uscătoarele
cu căldură directă aduc nămolul în contact fizic cu
Uscător rotativ gazele calde în timp ce în uscătoarele cu căldură
indirectă celula centrală conţinând nămolul este
înconjurată de abur.
Aerul încălzit şi produşii de combustie sunt trecuţi
Uscător cu vetre
peste nămolul fin pulverizat care este continuu
multiple
greblat pentru a expune suprafeţele proaspete.

327
 Figura 6.31. Tehnologii de uscare a nămolului.

6.4.5.2. Combustia nămolului

Reducerea termică a nămolului implică două procese principale:
a) Conversia parţială sau totală a solidelor organice la produse finale
oxidate, în special CO2 şi apă, fie prin incinerare fie prin oxidare cu aer umed.
b) Oxidarea parţială şi volatilizarea solidelor organice, fie prin piroliză fie
prin combustie cu aer, la produse finale cu conţinut energetic incluzând gaze, ulei,
gudron şi mangal. Obiectivul principal al acestui proces de conversie este
reducerea volumului solidelor.
Principalele metode de reducere termică sunt descrise în tabelul 6.15.
Metode de incinerare a nămolurilor.
Tabelul 6.15.
Tipul incineratorului Descriere
O carcasă de oţel, interiorul căreia este divizat într-o
serie de vetre. Nămolul este alimentat prin capacul
cuptorului. Braţele rotative împing nămolul de-a
Cuptor cu vetre multiple
curmezişul vetrei până la găurile de evacuare unde cade
la următoarele vetre şi continuă în jos până când o
cenuşă este evacuată pe la bază.
Un reactor menţinut la temperatură înaltă (200-300°C) şi
presiune înaltă (5-20 kN/m2). Nămolul şi aerul necesar
Oxidare cu aer umed
pompate în reactor sunt oxidate într-o fază lichidă.
Reziduurile lichide şi solide sunt separate prin filtrare.
Incinerator cu pat O carcasă verticală, cilindrică, din oţel care conţine un

328
fluidizat pat de nisip şi orificii pentru aerul de fluidizare pentru a
produce şi menţine combustia. Nămolul este amestecat
repede în patul fluidizat prin acţiunea sa turbulentă,
având loc evaporarea apei şi combustia solidelor din
nămol.

Cuptorul cu vetre etajate(multiple) figura 6.32. este construit dintr-o

carcasa cilindrica din oţel, căptuşita cu material refractar, care conţine o serie de
vetre orizontale. aceste vetre, dotate cu sisteme alternative de dirijare către
interiorul şi exteriorul alimentării, forţează nămolul să se deplaseze complet în
lungul fiecărei vetre în timp ce cade de la un nivel la altul în contracurent cu gazele
calde de ardere. Braţele radiale, montate pe arborele central, care se roteşte cu o
rotaţie de minut, deplasează materialul către deschiderile periferice sau centrale
prin care se face trecerea către vatra următoare. Cuptorul este împărţit în trei zone
funcţionale:
Zona de uscare, circa 500°C, pe vetrele superioare;
Zona de combustie, 870...980°C, pe vetrele intermediare;
Zona de răcire, circa 300°C, pe vatra inferioară, pentru răcirea cenuşii înainte
de evacuarea ei în instalaţia de stingere.
Mişcarea şi direcţia de deplasare a gazelor ca şi răcirea şi mărunţirea materialului
produc un important schimb de energie. Gazele de ardere părăsesc cuptorul la
temperaturi de 260...650°C. Cercetările au arătat ca turta de nămol cu umiditatea de
48% se aprinde foarte repede şi fără mirosuri neplăcute. Pentru incinerarea
nămolurilor în aceste cuptoare de tip N. Herrescoff sunt necesare o serie de
instalaţii auxiliare: [Robescu D., Robescu Di., Szalbocs L., Constantinescu I.2000,
Stoicoviciu Ş, Robescu. D.1992]
Instalaţia de alimentare cu nămol formată dintr-o banda transportoare care
preia turtele de nămol de la buncăr şi le conduce la concasoare; concasorul, de tip
centrifug cu palete, se roteşte cu 60 rot/min şi macină turtele de nămol după care îl
descarcă pe o nouă bandă transportoare spre cuptorul de incinerare;
Instalaţia de epurare a gazelor de ardere, formată din turnuri de răcire cu
pereţii umezi şi turnuri de epurare a gazelor cu jeturi de apă unde gazele au o
mişcare elicoidală spre coşul de evacuare în atmosferă; turnul de spălare este
prevăzut cu supapă de siguranţă care pentru temperatura de 95°C se deschide şi
evacuează gazele de ardere direct în atmosferă;
Instalaţia de separare a cenuşii antrenate de gazele de ardere, dotată cu
cicloane;
Instalaţia de evacuare a cenuşii şi depozitarea ei până la transportul în
exteriorul staţiei de epurare.

329
 Fig. 6.32. Cuptorul cu vetre multiple
Cuptorul de incinerare cu strat fluidizat, figura 6.33. prezintă avantaje
importante:
 Se realizează un amestec foarte bun al nămolului cu aerul insuflat;
 Deoarece uscarea şi combustia apar simultan în interiorul stratului, gazele
de ardere ajung la temperaturi favorabile desfăşurării procesului de
dezodorizare(750°C), ceea ce conduce la un pericol minim de poluare a
mediului;
 Cuptorul nu are piese mobile şi funcţionează la presiuni scăzute(0,13...0,17
bar);
 Patul fluidizat (nisip de siliciu, şamotă etc. cu granule uniforme) constituie
un acumulator de căldură, ceea ce conduce la o economie de combustibil
auxiliar deoarece cuptorul poate funcţiona 4…8 h pe zi fără încălzire;
 Deoarece cuptorul evacuează cenuşa în exterior, odată cu gazele de ardere,
dispare necesitatea sistemului mecanic de extragere.

330
 Fig. 6.33. Cuptorul de incinerare cu strat fluidizat
Instalaţia de incinerare în strat fluidizat cuprinde echipamente pentru
următoarele faze:
- Deshidratarea şi pregătirea nămolului prin reţinerea şi îndepărtarea
corpurilor minerale grosiere, mărunţirea pentru reducerea dimensiunilor
particulelor din nămol sub 10 mm, astfel încât acesta sa poată fi admis în sistemul
de alimentare al reactorului de incinerare. În aceasta fază se impune îngroşarea şi
omogenizarea concentraţiilor, deshidratarea pe vacuum-filtre sau în centrifuge etc.
în scopul reducerii umidităţii la 50…70%.
- Combustia, care are loc în cuptorul cu strat fluidizat (figura 6.33). Pentru
amorsarea procesului de ardere este necesara o încălzire de demarare cu
combustibil lichid sau gazos. Ulterior apare un fenomen de autocombustie, ajutat
uneori de o cantitate redusă de combustibil auxiliar, îndeosebi dacă nămolul este
fermentat. Nămolul este reţinut în stratul fluidizat până ce prin combustia rapidă
este transformat în cenuşă inertă, care se evacuează împreuna cu gazele.

Fig. 6.34. Schema unei instalaţii de incinerare

in strat fluidizat:
1 - cuptor de incinerare; 2 - alimentare cu
nămol; 3 - pompa cu şurub; 4 - ciclon pentru
separarea cenuşii; 5 - alimentarea cu nisip
pentru stratul fluidizat; 6 - deflector; 7 -
transportor de evacuare; 8 - alimentare cu aer; 9
- alimentare cu gaz combustibil; 10 - bujie

331
pentru funcţionare; 11 - bujie pentru amorsare, F -zona fluidizare, -R - Zona de
reîntoarcere.

- Epurarea gazelor de ardere şi separarea substanţelor solide. În majoritatea

cazurilor pe circuitul gazelor de ardere se instalează un schimbător de căldură
pentru recuperarea şi preîncălzirea aerului injectat. Ulterior gazele de ardere trec
printr-o instalaţie de spălare şi dispozitive de separare a particulelor
solide.[Robescu D., Robescu Di., Szalbocs L., Constantinescu I. 2000]

6.5. Posibilităţi de valorificare a nămolurilor şi aspecte

economice ale epurării
6.5.1. Modalităţi de valorificare a nămolurilor

Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate pot fi depozitate în gropi,

foste cariere etc. cu condiţia de a nu produce miros neplăcut şi de a nu impurifica
apele subterane. Nămolul proaspăt, nefermentat, conţine microbi patogeni şi
produce miros neplăcut. El poate fi utilizat ca îngrăşământ, dar numai cu condiţia
ca imediat după răspândire terenul agricol să fie arat. Nămolul fermentat poate fi,
de asemenea, valorificat în agricultură deşi valoarea lui nutritivă ca îngrăşământ
este scăzută. Nămolurile tratate termic sau prin oxidare umedă sunt puţin
periculoase din punct de vedere sanitar şi deci pot fi folosite în agricultura fără
precauţii suplimentare. Cenuşa rezultată prin ardere se poate folosi în agricultură
imediat deoarece nu prezintă nici un pericol. În valorificarea nămolurilor se mai
poate conta pe:
 Producerea proteinelor din nămol pentru hrana păsărilor şi animalelor sub
forma unei turte cu 10% umiditate;
 Fabricarea vitaminei B12;
 Realizarea de brichete pentru combustie în vederea încălzirii;
În anumite situaţii (nămolurile chimice) se poate conta pe recuperarea de
metale grele deficitare.

6.5.2. Aspecte economice

Aprecierea eficienţei unei instalaţii de epurare trebuie făcută şi din punct

de vedere al aspectelor economice. Pentru aceasta este necesar a se stabili costul
epurării al unui m3 de apă uzată.
Costul epurării apei uzate se calculează cu următoarea relaţie:
c = Cheltuieli anuale / Volum de apă uzată epurată
i C  i2C  E  r  S (lei / an)
c= 1 [lei / m3 ] (6.31)
Qzimed x365(m3 / an)
în care: C – costul investiţiei instalaţiei (lucrări de construcţie, montaj, utilaje);
i1 – cota de amortizare a investiţiei (0,033)
Cota de amortisment este, de fapt, inversul timpului de recuperare a
investiţiei. De exemplu: i1 = 0,033, timpul de recuperare este de 33 ani (1/33 =
0,033);
332
 i2 – cota de întreţinere a lucrărilor (reparaţii, etc.), cu valoarea 0,005;
E - valoarea cheltuielilor anuale aferente consumului de energie electrică, se
calculează cu relaţia:
E   Pf t f e (lei/an) (6.32)
în care: Pf - puterea în funcţionare a utilajelor, (kW);
tf - durata reală de funcţionare a utilajelor, (h);
e - costul energiei electrice;
r - valoarea cheltuielilor necesare pentru exploatarea staţiei de reactivi
necesari în procesul de epurare; numai pentru reactivi costul mediu este dat de
relaţia:
r   Qzimed  8760 aimed  ci (6.33)

în care: aimed - doza medie anuală de reactiv folosit;

ci - costul reactivului;
Cheltuielile cu plata retribuţiilor şi alte cheltuieli ale personalului care
întreţine instalaţia de epurare în funcţiune S, se poate determina apreciind
personalul la minimum ca număr, funcţie de procesul tehnologic. Trebuie avut în
vedere personalul de conducere, personalul tehnic operativ, personalul de
întreţinere, personalul de pază etc.
La aceste elemente de calculaţie se adaugă cheltuielile cu diferite sporuri
şi regii.[ Toth L.2004, Sârbu R.2008]

333
 BIBLIOGRAFIE
Tehnici, utilaje şi tehnologii de epurare a apelor
1 Baciu Dorina.
reziduale, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2001
Băbuţ G., Evaluarea riscului ecologic
2
Moraru R. Ed. Infomin Deva, 2000
Barnea M., Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică şi
3
Papadopol Enciclopedică, Bucureşti, 1975
La methanisation des effluents liquides de l’industrie
4 Benin, I.
agro-alimentaire. Travaux, Juin, 1981
Chimie anorganică Ed. Tehnică Bucureşti 1968
5 Beral E., Zapan M
Traitement des eaux residuailes polluees par des
6 Berne, F. hydrocarbures in les traitement de eaux dans
l’industrie petrolieres, Edittions Techniq, Paris, 1972
Adsorbation of Ra Traces on membrane filters, glass
7 Berus E.
and polietylens – J. Radioeral Nucl. Chem. - 1986
Fast sedimentation of hard sedimentable suspension
8 Bicheller J.
Patent CS 200713/1983
Binnie C., Kimber Basic Water Treatment, Thomas Telford Publishing,
9
M., Smethurst G. London, 2002
Blitz E. Epurarea apelor uzate menajere şi orăşeneşti, Ed.
10
Tehnică, Bucureşti, 1966
Boeglin, J. C. Les traitements biologiques des eaux usees. Nancy
11
2004
Influenţa parametrilor constructivi asupra regimului
Bold O., Krausz S. hidrodonamic de funcţionare a maşinilor tip coloană
12
(Referat doctorat), Universitatea Tehnică Petroşani
1995
Bragarideanu M, Comparative procedures for uranium solubilization
13 Filip D, Filip Gh, from ores using the leaching methods International
Iuhas T.F, Nica L Conference CNNC, Beijing, China, sept. 2002
Tehnologii de decontaminare a apelor radioactive
Bragadireanu M,
14 provenite din exploatările subterane de uraniu. Teză
Georgescu M.
de doctorat Univ. Petroşani 2007.
Chimia şi tehnologia fibrelor chimice, Ed. Tehnică,
15 Calistru, E.
Bucureşti, 1975
Ceanturia V.,
Bazele teoretice şi practica epurării galvanochimice a
16 Solojenkin P.,
apelor reziduale, Ed. Universitas, Petroşani, 2004
Krausz S.
Chiriac, V., Epurarea apelor uzate şi valorificarea reziduurilor din
17 Ghederim, V., industria alimentară şi zootehnie, Ed. Ceres,
Negulescu, C. Bucureşti, 1977
Ciocan V., Traistă Tratamentul apelor reziduale,
18
E, Podariu Monica Ed. Universitas, Petroşani, 2000
Ciocan V., Cercetări privind perfecţionarea procesului de flotaţie
19
Krausz S. prin aplicarea unui nou sistem de aerare a maşinilor

334
 şi de emulsionare a reactivilor, Teza de doctorat,
Petroşani, 1997
Cocheci V. şi Bazele Tehnologiei Chimice, vol. II, Institutul
20
colaboratorii Politehnic Traian Vuia, Timişoara, 1979
Constantinescu E. ,
21 Minerale rare – Ed. Grand, Bucure;ti, 1999
Matei L.
Economia protecţiei mediului natural, Ed. Politică,
22 Constantinescu N.
Bucureşti, 1976
Posibilităţi de înlocuire a clorinării ca metodă de
dezinfecţie cu procedeul de iradiere cu raze
23 Corui A., Sarbu R.
ultraviolete în procesul de potabilizare a apelor.
Simpozionul International ROPET 2006.
Crăescu I., Krausz
S., Sârbu R., Prepararea substanţelor minerale utile, Ed. Didactică
24
Constantin şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
D., Hanes N.
Heavy metals removal and recovery from wastw
25 Darual D.W. using a new biosorbent: ALGA SORB – Innovative
Hazard. Waste treat. Technol. Serv. - 1991
Diaconescu, V., Tehnologia celulozei şi hârtiei vol. I-II, Ed. Tehnică,
26
Obrogea, P. Bucureşti, 1974.
Epurarea apelor uzate urbane, Editura Junimea, Iaşi,
27 Dima M.,
1998
Dima M., Meglei
Bazele epurării biologice a apelor uzate, Editura
28 V., Dima B.,
Tehnopress, Iaşi, 2002
Badea C
Diemunsch, J. Depollution des effluents textiles et economic d’eau.
29
Teintex Nr. 11/ 1979
Dimone M., ş.a. Poliacrilamida
30
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1986
Modelarea şi simularea în prepararea minereurilor,
31 Dobrescu L.
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983
32 Dumitrescu I. Poluarea Mediului, Ed. Focus, Petroşani, 2002
Management of Long-Term Radiological Liabilities
33 Falk W. E. Stewardship Challenges – Draft IAEA Document -
2005
Waste waters purification from pechblende
34 Feldman C.
processing Dtud. Environs. Sci. - 1988
Cercetări pentru eliminarea compuşilor chimici
35 Filip Gh. nocivi şi Radiu din apele reziduale deversate în Olt
de la Uzina R CCITPMRR - 1980
Florea J., Robescu
Dinamica fluidelor polifazice şi aplicaţiile ei tehnice,
36 D., Petrovici T.,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987
Stamatoiu D.
Stabilitatea iazurilor de decantare, Ed. Tehnică
37 Florea N. M
Bucureşti1996
Exploatarea constructiilor şi instalaţiilor pentru
38 Florescu Al
tratarea apelor” – Editura Tehnică Bucureşti 1981
335
 Ghederin, V., Present state and trends on farm animal wastes
39 Negulescu, C., management in Romania 5th – International
Gueron, I. Symposium on Agricultural Wastes – Chicago, 1985
Giurconiu M.,
Construcţii şi instalaţii hidroedilitare, Editura de
40 Mirel I.,Carabet A.,
Vest, Timişoara, 2002
ş.a.
Haneş N., Sârbu Protecţia mediului şi a muncii în procesarea resurselor
41
R., Bădulescu, C. minerale, Ed. Infomin, Deva, 1999
Operaţii auxiliare în uzinele de preparare a substanţelor
42 Haneş N. minerale utile, Curs predat la Universitatea din
Petroşani 2006
Secondary treatment facilities for a poli(vinyl
Holbrook, W.,
43 chlorid) production plant, Chemical abstracts vol. 77
Lank, J.
nr. 72278
Ianculescu S., Utilizarea filtrelor de nisip la epurarea avansată a
44
Ianculescu D., apelor uzate, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 2002
Ianculescu D.,
Staţii de epurare de capacitate mică, Ed. Matrix,
45 Molnar A., David
Bucureşti , 2002
C.,
Iachovachi I., Henri Coandă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
46
Cojocaru I. Bucureşti, 1983
47 Ilie P. Flotaţia, vol. I – II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1992
Ilie, P. Reactivi de Flotaţie,
48
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982
Ionescu Al. Efectele biologice ale poluării mediului,
49
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973
Ionescu Cl Chimie fizică, Litografie Universitatea Tehnică
50
Petroşani, 1983
Ionescu T. , Şerban
51 D., Constantinescu Analiza apelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1968.
şi alţii
Ionescu N, Depozitarea, transportul şi gestionarea produselor
52
Marinescu D. petroliere, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980
53 Kaionaka Y. Flotation of Ra Copp – CA 100
Teoria şi tehnologia flotaţiei, vol. I – II, Ed. Matrix
54 Krausz S., Ilie P.
Rom, Bucureşti, 2001
Handling, treatment and disposal of naturally
radioactive wastes from mining and water tratment.
Kunze C., Kiesig
55 The International Conference on Mine Waste
G., Kuchler A.
Management – BAT Prject Aplication, Wroclaw,
2003
Gospodarirea apelor de suprafaţă, Ed Universitas,
56 Lazăr M.
Petroşani, 2001.
Marcovici, C., Chimie generală, Ed. Didactică şi pedagocică,
57
Petrescu, D. Bucureşti,1968
Chimia mediului – Editura Universitas – Petroşani
58 Matei A.
2000
59 Mălăcea I., Biologia apelor impurificate, Editura Academiei,
336
 Bucureşti, 1969.
Tratat de igienă, Vol I, Editura Medicală, Bucureşti
60 Mănescu S.,
1984
Aprecierea calităţii produselor alimentare prin
Micu M. L.,
61 analiza senzorială. Univers ingineresc nr. 14/16. 07.
Petanec D.I.
2007, Bucureşti
Economic removal of Ra from Wasters with a sand
62 Mulholland T. S.
regenerable filter and other sorbents – CA 107
Microbiologie Curs predat la Fac Babes Bolyai Cuj
63 Munteanu V
Napoca 2007
Aparat şi procedeu de limpezire a apelor reziduale
Nagy B, Sarbu R,
64 rezultate de la preparaţiile de cărbuni
Appel F.
Brevet de invenţie OSIM nr. 79216 / 1977
Epurarea apelor uzate industriale, vol I-II,
65 Negulescu M.
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1989
Epurarea apelor uzate orăşeneşti, Editura Tehnică,
66 Negulescu M.,
Bucureşti, 1978
Negulescu M.,
Protecţia calităţii apelor, Ed. Tehnică, Bucureşti,
67 Antoniu R., Rusu
1980
G., Cuşa E.
Chimie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
68 Neniţescu C., D.
Bucureşti, 1972
Biotehnologii de preparare a substanţelor minerale
69 Oros V
utile Ed Universităţii de Nord Baia Mare 1999
Metode şi procese de depoluare a apelor, Editura
70 Popa R.
Universitas, Craiova, 2006
Removal of radionuclides in waste waters utilizing
71 Potts M.E. the TRU/Clear Chemical process – Proc. Anual
Meet. Air Waste Manage Assoc. - 1992
Robescu D.,
Robescu Di., Tehnologii, instalaţii si echipamente pentru epurarea
72
Szalbocs L., apei, Ed. Tehnica, Bucureşti, 2000
Constantinescu I.,
Cartea operatorului din staţiile de epurare a apelor,
73 Rojanschi V.–
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1989.
Rusu G., Rojanschi Filtrarea în tehnica tratării şi epurării apelor, Editura
74
V Tehnică, Bucureşti, 1980
U extraction by a macroporous acid reisin – Solvent
75 Satharwal K. N.
Extr. Ion. Exch. - 1995
Preparare gravitaţională. Partea I-a Clasarea
76 Sârbu R. simptotică. Litografia Universităţii din Petroşani,
1993
Procedee şi echipamente de epurarea apelor
77 Sârbu R. reziduale. Editura Focus 2008.
77, Sârbu R. Hidrociclon cu curent adiţional de apă Brevet de
invenţie nr. 119930 B1 / 30. 06. 2006.
Intensificarea procesului de epurare şi desecare a
78 Sârbu R.

337
 apelor reziduale de la preparaţiile de cărbune din

Valea Jiului Teză de doctorat Petroşani 1985.

Instalaţie de flotaţie hipobarică, Brevet de invenţie,

79 Sârbu R.
OSIM, Nr119992 /30.08.2006
Posibilităţi de îmbunătăţire a indicilor tehnico –
economici prin adaptarea unui nou dispozitiv de
autoaerare cu jet de la maşinile de flotaţie existente în
80 Sârbu R.
instalaţiile de preparare a cărbunilor din Valea Jiului,
Contract de cercetare, Universitatea Petroşani, 1997

Wastewater treatment with flotation,

81 Sârbu, R.
Simpozion Miskolc, 2003
Sârbu R.,
Procedee şi echipamente de epurare a apelor
82 Bădulescu C.,
reziduale Litografia Univ. Petroşani, 1998
Traistă E.
Coagularea în câmp electric suspensiilor argiloase
Sârbu. R,
din apele uzate în procesul de spălare a cărbunilor
83 Bădulescu. C,
Simpozion ştiinţific SIMPRO 2006
Bold. O, Corui A.
Petroşani
Tratarea apelor reziduale în câmp electric Simpozion
84 Sârbu R. ,Bekesi C.
ştiinţific ROPET 2001 Petroşani
Research concerning the improvement of the
Sârbu R., Krausz cleaning technology of residual waters from the
85 S., Traistă E., pitcoal processing plants. Ecotechnologies,
Ciocan V Monitoring and Management in the Environment,
Kosice, 7 - 8 September, 1994., pag. 116.
Preocupări în domeniul depoluării apelor uzate prin
86 Sârbu R., Toth L. flotaţie cu aer degajat, Simpozion “Mediul şi
Industria”, Bucureşti, 2005
87 Sârbu, R., Toth, L. Wastewater treatment by vacuum flotation
Simpozion, Ostrava, 2004
Forţe de gradient şi aplicaţii, Ed. Mirton Timişoara,
88 Schlett Z,ş.a.
1995
Sears F. W,
89 Zemansky M.W, Fizică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983
Young H.D.
Ra precipitation from waters with U contamination
90 Shruter M
Patent DE 4.241.559./1994
Ra – 226 removal from drinking water in Sarasota
91 Sorg Th. Country, Florida by revarse osmosis – J. Ann Water
Works Assoc - 1980
Stoicoviciu Ş, Procedee şi echipamente mecanice pentru tratarea şi
92
Robescu. D. epurarea apei Ed. Tehnicã, Bucureşti 1982
93 Sturua R. Flotation, Technical University Press, Tbilisi, 2000
94 Toth L. Stadiul actual al cunoaşterii problemei epurării apelor

338
 reziduale prin flotaţie în ţară şi pe plan mondial, Referat
doctorat, Petroşani, 2004
Bazele teoretice ale fenomenului de degajare a
95 Toth L.
aerului din soluţii, Referat doctorat, Petroşani, 2005
Dispozitiv de aerare – Hidroaeratorul –
Toth L., Sârbu R.,
96 interdependenţa dintre parametrii de intrare şi ieşire a
Bădulescu C.
hidroaeratorului, Revista Minelor, 11/2005, Partea I
Epurarea apelor uzate industriale şi menajere prin
97 Toth L., Sârbu R.
flotaţie cu aer degajat, Revista Minelor, 8/2005
Toth L., Sârbu R., Tratarea apelor uzate prin flotaţie cu aer degajat,
98
Câşlariu G. Simpozion Universitaria Simpro, Petroşani, 2005
Tanulmány a Zsilvölgy szénmosásból származo finom
Toth L., Sârbu R.,
99 szemcsés szénpor kivonásárol, a VIII – ik Bányásyati,
Lupu L.
Kohászati, és Földtani Konferencia, Sf. Gheorghe, 2006
Toth L., Sârbu R., Dispozitiv de aerare – Hidroaeratorul, Simpozion
100
Bădulescu C. Internaţional “SESAM”, Petroşani, 2005
Cercetări privind îmbunătăţirea tehnologiilor de

epurare a apelor reziduale din industria minieră. Teză

101 Traistă E.
de doctorat Universitatea Petroşani – 1998.

Influenţa poluanţilor organici din apele reziduale

Traistă E., Matei
asupra biotopului acvatic; ,Simpozionul Ştiinţific
102 A., Ionică M.,
Internaţional “Universitaria RODIPET 2001”
Temelie C.,
Petroşani, 2001, p. 79, ISBN 973-85487-1-3
Traistă E., Madear Igiena mediului - Igiena aerului şi a apei” - Editura
103
G. Universitas – Petroşani 2000
Epurarea apelor uzate cu nămol activ. Bazele
104 Vaicum L.M biochimice, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1981
Les divers types d‘etany de stabilization –
105 Vaillant J.R. Perfectionnement et nouveautes pour l‘epuration des
eaux residuailes, Paris, 1974
106 *** Legea apelor 107/1996, M.O. 244/ 10.08.1996
107 *** H.G. nr. 188/ 2002
108 *** SR ISO 6060/ 1996
N.T.P.A. 001/2002 – Normativ privind stabilirea
limitelor de încărcare ce poluanţi a apelor uzate
109 ***
industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptori
naturali, Hotărâre nr.188/2002 (M.O. nr 187/2002);
N.T.P.A. 002/2005 – Normativ privind stabilirea
limitelor de încărcare ce poluanţi a apelor uzate
110 *** industriale şi orăşeneşti la evacuarea în reţeaua de
canalizare, Hotărâre nr.188/2002 (M.O. nr
187/2002);
111 *** N.T.P.A. 011/2002 – Norme tehnice privind

339
 colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate
orăşeneşti, Hotărâre nr.188/2002 (M.O. nr 187/2002);
N.T.P.A. 003/1997 – Metodologie de conducere şi
control a procesului de epurare biologică a apelor
112 ***
uzate, Ordin nr. 1097/1997 (M.O. nr. 47 din
03.02.1998);
113 *** www.aqua wastewater technology.daf
114 *** www.DAFTech engineers PVT.ltd
115 *** www. Dissolved Air Flotation.com
116 *** www. Ecologix Environmental Systems.daf
www. Flotation Systems for industrial water
117 ***
treatment.net
118 *** www. Hydro Cal.com
119 *** Included gaz flotation HTML
Kessel Comercial and Industrial water treatment
120 ***
HTML
121 *** www. Wastewater treatment Satin Equipments.com
122 *** Water & Wastewater Product Magazine HTML

340