5

2. Apa
2.1. Introducere
Conform chimiei mediului, apa constituie una dintre cele cinci ”sfere”
principale, şi anume hidrosfera, celelalte patru fiind: atmosfera (v. cap. 3),
geosfera (v. cap. 4), biosfera şi antroposfera
(v. cap. 5). Din toate punctele de vedere apa
este un compus unic şi admirabil prin
proprietăţile sale fizice şi chimice. Fără apă,
viaţa nu ar fi posibilă pe Pământ. Este
compusul chimic cu abundenţa cea mai mare
pe suprafaţa planetei, chiar dacă distribuit
neuniform. Astfel, oceanele acoperă 72% din
suprafaţa Pamântului, în ele regăsindu-se
circa 97,2% din cantitatea totală de apă a
planetei. Restul se împarte între gheţare
(2,16%), apa dulce din lacuri şi ape
curgătoare (0,0197%), pânze freatice (0,61%) şi apa din atmosferă (0,0103%). Cele
26 de procente din suprafaţa Terrei reprezentând solul (litosfera) prezintă o
distribuţie neuniformă a resurselor de apă, acestea fiind abundent răspândite în
anumite regiuni şi lipsind total din altele.
Proprietăţile apei (H2O) sunt în mare măsură rezultatul direct al polarităţii
moleculor de apă şi al legăturilor de hidrogen stabilite între acestea, ceea ce oferă
apei posibilitatea de a transporta sub formă dizolvată o serie întreagă de substanţe.
Aceastea fac parte în principal, în circuitul natural, din categoria nutrienţilor (a
substanţelor nutritive pentru sol, microorganisme, fito- şi zooplancton ş.a.m.d.) dar,
în ultima vreme, apa a devenit vector de transport şi pentru o serie întreagă de
substanţe sau organisme toxice, precum metale grele sau compuşi organici ori
anorganici, respectiv bacterii sau virusuri.
Prin urmare, a găsi apă pură a devenit un obiectiv din ce în ce mai dificil,
contaminarea acesteia fiind în principal rezultatul activităţilor umane (industrie,
minerit, agricultură, dezvoltarea necontrolată a zonelor urbane etc.). De câteva
decenii au fost introduse, atât la nivel naţional cât şi internaţional, norme şi
standarde care încearcă să controleze şi să limiteze nivelul contaminanţilor toxici
din apă astfel încât să fie reglementată problema surselor de apă considerată pură,
potrivită pentru a fi folosită în diferitele activităţi umane.
Sursele de apă utilizabile pentru om sunt apele de suprafaţă şi pânzele
freatice, de asemenea cunoscute sub denumirea de acvifer. Dacă apele de suprafaţă
(fluvii, râuri, lacuri etc.) se reînnoiesc relativ repede, pe baza aportului adus de
apele meteorice ori de cele ce provin din acvifer, acesta din urmă se reface mult
mai încet. A consuma apă în mod necontrolat din acvifer va duce la secarea lui în
6

câţiva ani.1 O soluţie la această problemă ar putea-o reprenzenta recircularea apelor

uzate de suprafaţă.
Din cantitatea totală de apă rezultată în urma precipitaţiilor (ploi sau ninsori)
numai 10% rămâne sub formă de apă de suprafaţă utilizabilă în consumul curent al
omului. Restul se întoarce în oceane sau trece în atmosferă prin fenomenele de
evaporare sau transpiraţie2. Pentru a acoperi nevoile sale în continuă creştere, omul
a apelat din ce în ce mai mult la extragerea de apă potabilă din sol. Acest fenomen a
crescut, la nivel global, de peste 25 de ori, la sfârşitul secolului XX faţă de anul
1900, ducând la o scădere continuă a fondului de apă pură disponibilă în acvifer.
Creşterea consumului de apă pură va spori odată cu creşterea populaţiei planetei;
prin urmare, nevoia de a reglementa consumul de apă pură pe de-o parte, iar pe de
alta de găsi soluţii la limitarea contaminării celei disponibile, sunt două dintre
cerinţele cu care se confruntă omenirea în momentul de faţă.

Tabel 2.1. Câteva dintre proprietăţile fizice ale apei

Proprietate Efect şi semnificaţie
Capacitate de solvatare Transportă substanţe nutritive, deşeuri, substanţe
toxice. Permite desfăşurarea proceselor biochimice în
mediu apos
Constantă dielectrică Solubilizează foarte bine compuşii ionici, aceştia
mare (78,54 )3
disociind în soluţie
Tensiune superficială Factor de control fiziologic; fenomene de picătură şi de
mare suprafaţă
Transparenţă la radiaţia Fiind incoloră, apa permite pătrunderea mai adânc a
VIS şi UV cu λ mare luminii, fotosinteza realizându-se şi la adâncimi mari
Densitatea maximă, ca Gheaţa pluteşte. Circulaţia verticală a apei este
lichid, apare la 4°C restricţionată, apare astfel stratificarea apei la adâncime
Căldură de evaporare Permite transferul de căldură odată cu trecerea
mare moleculelor de apă din fază lichidă în stare de vapori
Căldură latentă de topire Variaţiile de temperatură în jurul temperaturii de
mare îngheţare a apei (0°C) sunt rare
Capacitate calorică mare Ajută la reglarea temperaturii organismelor şi a zonelor
geografice

Apa este componenta principală a tuturor organismelor vii. De exemplu,

conţinutul de apă al organismului uman adult este de 70%, acelaşi procent ca acela
reprezentat de suprafaţa planetei acoperită de ape.

1
Poate fi dat exemplul acviferului Ogallala din America de Nord, aflat în subsolul Statelor Unite, ce se întinde de la
statul Texas la statul Dakota de Sud. Datorită celor peste 150.000 de puţuri săpate, necesare irigaţiilor în această zonă
aridă a Statelor Unite, grosimea acviferului a scăzut de la circa 20 de metri în 1930 la mai puţin de 3 m în anii ’90.
2
Prin transpiraţie se înţelege procesul de eliberare de apă prin frunzele plantelor; astfel, un hectar de porumb poate
elibera aproape 23 t apă zilnic în timp ce un stejar mai puţin de 1 t.
3
Spre exemplu, alcoolul etilic are constanta dielectrica 24,3 iar benzenul 2,27.
 7

Tabel 2.2. Conţinut mediu de apă al câtorva organisme vii

Organism Conţinut de apă (%)
Nevertebrate marine 97
Făt uman (1 lună) 93
Adult 70
Fluide din organism 95
Ţesut nervos 84
Muşchi 77
Piele 71
Ţesut conjunctiv 60
Vegetale 89
Lapte 88
Peşte 82
Fructe 80
Carne 76
Cartofi 75
Brânză 35

2.2. Surse de apă. Ciclul hidrologic. Chimie “acvatică”

După cum a fost menţionat în subcapitolul precedent, circa 97,2% din
cantitatea totală de apă a planetei se află în oceane. Restul se împarte între gheţari
(~2,0%), apa dulce din lacuri şi ape curgătoare (~0,0197%), pânze freatice (~0,6%)
şi atmosferă (~0,00103%).

Tabel 2.3. Repartiţia apei pe suprafaţa Terrei

Localizare (rezervor de apă) Volum (km3 x 107) % din total
Oceane 1370 97,25
Calote glaciare şi gheţari 29 2,05
Pânze freatice 9,5 0,68
Lacuri 0,125 0,01
Umiditate din sol 0,065 0,005
Atmosferă 0,013 0,001
Cursuri de apă 0,0017 0,0001
Biosferă 0,0006 0,00004

Aşa cum a fost prezentat mai devreme, apa utilizată de către om provine în
principal din două surse: este vorba despre apa de suprafaţă şi cea extrasă din
pânzele freatice. Proporţia dintre aceste două surse diferă foarte mult în funcţie de
regiune, astfel că în regiunile aride predomină utilizarea apei din pânzele freatice.
Această sursă trebuie să acopere în primul rând necesarul de apă potabilă, dar şi pe
cel pentru irigaţii, ccea ce va duce în scurt timp la secarea puţurilor respective; într-
8

un interval de timp puţin mai lung se va ajunge la deşertificarea completă a zonei

respective, cu implicaţii directe asupra microclimatului acelei regiuni.
Pertubarea relaţiei dintre hidrosferă şi litosferă cauzată de diversele activităţi
umane nu se limitează doar la fenomene de deşertificare, aceasta reprezentând un
caz extrem. Transformarea câmpiilor sau pădurilor în teren agricol sau, şi mai
frecvent, despăduririle afectează fenomenul de transpiraţie. Rezultatul îl constituie
o concentraţie mai mare de vapori de apă în atmosferă ceea ce duce la creşterea
volumului de precipitaţii. Acest lucru accelerează eroziunea solului din cauza
spălării sale de către apele meteorice, mâlul astfel format fiind dus în apele
curgătoare unde se acumulează. Odată cu acest mâl, în ape ajung şi o serie întreagă
de substanţe nutritive în special pentru vegetaţia acvatică. Aşa-numitul ciclu
nutriţional4 este accelerat şi dezvoltat – o cantitate mai mare de nutrienţi permite
creşterea simultană a unui număr mai mare de plante. De cele mai multe ori este
favorizată astfel dezvoltarea rapidă şi masivă a unui număr relativ scăzut de specii
în detrimentul altora. Echilibrul biologic al apei de suprafaţă respective este astfel
rupt total şi iremediabil.

Precipitaţii
99 x 1012 m3 / an
Atmosferă
0.013 x 1016 m3
324 x 1012 m3 / an
Precipitaţii

Soluri
361 x 1012 m3 / an

Evaporare / transpiraţie 38,7 x 1016 m3

Evaporare

62 x 1012 m3 / an

Ape curgătoare
37 x 1012 m3 / an
Oceane
1.370 x 1016 m3

Fig. 2.1. Bugetul de apă al Terrei5

Zilnic, din apa de mare 1.164 x 1012 litri se evaporă, dar circa 1.055 x 1012
litri revin imediat în oceane sub formă de precipitaţii, prin condensare iar 109 x
4
Prin ciclu nutriţional se înţelege ciclul de viaţă şi moarte într-un biotop dat: de exemplu absorbţia de apă şi nutrienţi
din sol de către o sămânţă, ciclul ei germinativ şi de dezvoltare, ajungerea la maturitate şi apoi moartea ei –
descompunerea ei creând noi nutrienţi care să permită reluarea acestui ciclu de către o altă sămânţă.
5
Diagramă adaptată după J.P. Peixoto şi M.A. Kettani, “The control of the water cycle”, Sci. Amer., 1973, 228, 46-
61, cu reactualizarea anumitor valori.
 9

1012 litri sunt purtaţi sub forma norilor deasupra continentelor. La aceştia se adaugă
zilnic alţi 195 x 1012 litri ce provin din fenomenele de evaporare şi transpiraţie.
Rezultă astfel 304 x 1012 litri ce revin pe pamânt sub formă de precipitaţii. Din
aceştia, 110 x 1012 litri ajung zilnic în oceane prin apele curgătoare iar restul prin
pânzele freatice.

nori, vapori

fenomene
apă sub formă de radiative transport
gheaţă sau zăpadă Condensare lentă
precipitaţii prin eliberarea
căldurii latente

spălare de suprafaţă evaporare şi transpiraţie evaporare

şi infiltrare în sol,
fenomene de utilizări industriale
percolare datorate şi agricole Strat intermediar de
heterogeneităţii schimb cu atmosfera
solului– ambele duc
la existenţa
umidităţii din sol

ape ocean
curgătoare
nivelul mării
Deversare prin
ape de suprafaţă
curgerea apelor subterane

rocă de fund

Fig. 2.2. Circuitul apei în natură

Apa este în circulaţie continuă între diferitele rezervoare (v. Tab. 2.3).
Mişcarea aceasta se realizează prin fenomenele de evaporare, condensare,
precipitare, depunere, decantare, curgere, spălare, filtrare, percolare, sublimare,
transpirare, topire şi curgere subterană. Toate acestea sunt procese fizice
reproductibile la scară la laborator, operaţii ce sunt efectuate în mod curent în orice
laborator de chimie.
Sub diferitele forme pe care le poate lua (solidă, lichidă ori gazoasă), apa va
petrece un anumit timp în fiecare rezervor; în medie, apa din râuri este reînnoită la
fiecare 16 zile iar cea din atmosferă la fiecare 8 zile. Rate de înlocuire mult mai
scăzute sunt întâlnite pentru apele din lacuri, gheţare, oceane sau acvifere (în
acestea din urmă reînnoirea apei poate dura chiar câteva mii de ani – vezi şi nota 2).
10

Tabel 2.4. Timp mediu petrecut de apă în diferite rezervoare

Rezervor de apă Timp (ani)
Gheţari 40
Zăpadă sezonieră 0.4
Umiditate din sol 0.2
Pânze freatice 200
Acvifer 10,000
Lacuri 100
Ape curgătoare 0.04

Un fenomen important pentru apele dulci de suprafaţă este cel de stratificare

termică: stratul superior (epilimnion) este încălzit de soare şi, datorită densităţii
mai mici, “pluteşte” deasupra stratului inferior (hipolimnion). Aceste zone sunt
separate de stratul de schimbare de temperatură.
O2 CO2

Epilimnion 18-25°
[O] mare, specii în formã oxi
dat
ă
Procese de Procese de
oxidare Hipolimnion
_ 5-10°
reducere
[O] redusă,speci
iînf or
mă r
edus
ă
HCO3
sedimente

stratificare termică
Fig. 2.3. Stratificarea termică a apei

În epilimnion, datorită expunerii la lumină, procesele fotosintetice au loc cu

mare uşurinţă, determinând dezvoltarea puternică a vegetaţiei acvatice; conţinutul
de oxigen dizolvat este ridicat iar speciile chimice există sub formă oxidată. Se
poate spune astfel că epilimnionul este un strat aerob. În hipolimnion însă, oxigenul
este repede consumat de către bacterii, transformând acest strat într-unul anaerob,
în care speciile chimice se află în formă redusă.
În mări şi oceane situaţia este similară din punct de vedere al stratificării
termice, cu precizarea că apele de mare adâncime (DSW – Deep Sea Water),
oricare ar fi latitudinea, sunt extrem de reci, având o temperatură apropiată de
punctul de congelare. Acest lucru se datorează curentului rece de mare adâncime ce
coboară de la Polul Nord, mult sub banchiză. Când apa îngheaţă la Polul Nord
(gheaţa formată nu este sărată deoarece sarea rămâne în afara reţelei cristaline a
microcristalelor de gheaţă, dizolvată în apă), imediat în vecinătatea ei apa este
dulce, dar mai jos concentraţia de sare este foarte ridicată iar apa extrem de rece
 11

(practic sub banchiză există o solă6). Apa sărată şi rece prezintă o densitate mare,
de aceea are tendinţa de a se scufunda către adâncimi mai mari, de unde începe să
coboare spre sud, pe lângă coastele Groenlandei, trecând de Ecuator şi ajungând
până în Atlanticul de Sud, de unde începe să urce către suprafaţă (încălzindu-se
concomitent) şi să facă traseul invers (curentul de apă caldă ce urcă de la Ecuator
către Polul Nord este cunoscut sub denumirea de Gulf Stream). O mişcare
asemănătoare are loc şi în Oceanul Pacific, sub influenţa curentului rece circum-
Antarctic provenit din Marea Weddell. Această circulaţie a apei de mare datorate
modificării densităţii apei sub influenţa salinităţii şi a temperaturii poartă
denumirea de circulaţie termosalină.

Fig. 2.4. Circulaţia termosalină

Unei molecule de apă desprinse din banchiza polară nordică i-ar trebui circa
1.000 de ani pentru a ajunge pe această cale până în Oceanul Pacific.
Zonele de ridicare către suprafaţă a apei din adâncuri sunt zone piscicole
extrem de fertile, deoarece aceste ape sunt bogate în materii nutritive provenite de
la organismele în descompunere de pe fundul mărilor şi oceanelor (dintre aceste
zone pot fi amintite Pacificul de Est, zonele ecuatoriale, coastele Americii de Sud,
în special în dreptul statului Peru, coastele Africii în zona Namibiei ş.a.). Un alt
avantaj al acestor ape este conţinutul relativ ridicat de oxigen, dar şi de bioxid de
carbon. Spre deosebire de acestea, în apele ecuatoriale de suprafaţă, alături de
oxigenul dizolvat, cantitatea de bioxid de carbon este mult mai redusă, din cauza
căldurii care favorizează desorbţia; în plus, şi cantitatea de nutrienţi este mai mică.
Astfel, gazele dizolvate la poli sunt antrenate către adâncuri odată cu coloana de
apă sărată. În zonele adânci, oxigenul din apă nu este consumat deoarece formele

6
Termen tehnic ce desemnează un amestec de gheaţă şi sare (NaCl sau CaCl2) ce are o temperatură foarte scăzută,
utilizată în industrie pentru procesele de răcire.
12

de viaţă sunt extrem de rare, iar procesele de degradare sunt în principal anaerobe.
În schimb, în epilimnionul mărilor şi oceanelor, concentraţia de oxigen dizolvat
scade odată cu apropierea de ecuator. Dealtfel, zonele piscicole importante, în afara
celor menţionate anterior (cele de ridicare a coloanei de DSW) sunt la latitudini cât
mai mari, unde concentraţia de oxigen dizolvat în epilimnion este mare (Atlanticul
de Nord sau de Sud, zona Strâmtorii Behring, coastele statului Alaska sau
peninsulei Kamtchatka ş.a.).
Polul Sud 60 30 Ecuator 30 60 Polul Nord
Ape ecuatoriale

Ape intermediare

CAAN
CAA

Ape calde, oxigenate, cu conţinut scăzut de substanţe nutritive şi

bioxid de carbon
Ape reci, conţinând atât bioxid de carbon cât şi oxigen, bogate în
substanţe nutritive
CAAN = curentul de mare adâncime al Atlanticului de Nord
CAA = curentul de mare adâncime al Antarcticii
Fig. 2.5. Circulaţia termosalină în Oceanul Atlantic
În prezent, aproape toate apele marine de adâncime sunt oxigenate, cu
excepţia Mării Negre, al cărei conţinut bogat în hidrogen sulfurat (H2S) a fost
descoperit către sfârşitul secolului XIX (v. mai departe).
În apă au loc o serie de procese chimice şi/sau biochimice ce permit
interconversia continuă a substanţelor chimice prezente în mediul apos. Ansamblul
acestor procese se poate denumi chimie acvatică.
Majoritatea proceselor din cadrul chimiei acvatice sunt influenţate de alge şi
bacterii. De exemplu, prin procesul de fotosinteză algele pot fixa carbonul
anorganic din ionii bicarbonat, HCO3−, sub formă de biomasă (reprezentată prin
{CH2O}):
_ hν 2-
2 HCO3 {CH2O} + O2 (g) + CO3
fotosinteză
Ionii carbonat astfel formaţi suferă o reacţie de reducere ce duce la formarea
de ioni hidroxil cu efect de creştere a pH-ului sau ce pot reacţiona cu ioni de Ca2+,
precipitând sub forma carbonatului de calciu solid.
 13

+ H2O _ _
HCO3 + HO
2-
reducere
CO3 2+
+ Ca
CaCO3 (s)
precipitare

Bacteriile, la rândul lor, pot converti azotul anorganic în ioni de amoniu,

reacţie ce are loc în hipolimnion, în condiţii anaerobe. În schimb, în apropierea
suprafeţei, în epilimnion, în condiţii aerobe, are loc procesul invers, de oxidare.
Microbii pot consuma din biomasă, sub acţiunea ionilor SO42-, eliberând H2S
(g) şi CO2 (g).
Există, de asemenea, un permanent schimb de substanţe chimice între apă şi
sedimentele depuse precum şi un schimb de gaze, ce are loc la suprafaţă. Astfel, o
caracteristică importantă a oricărui tip de apă este concentraţia de gaze dizolvate,
exprimată ca solubilitate; oxigenul este de departe cel mai important dintre gazele
dizolvate în apă – solubilitatea lui la 25°C este de 8,3 mg/L – dar nu trebuie neglijat
nici bioxidul de carbon.
Metalele, fie că sunt prezente în mod natural în apă (de exemplu Ca sau Mg)
sau în mod artificial (agenţi poluanţi precum metalele grele) pot forma chelaţi sau
complecşi cu diferiţi compuşi organici aflaţi în apă (acizi humici sau fulvici7 – v.
cap. 4 “Solul” – ce apar pe cale naturală sau diverşi poluanţi precum acidul
nitrilotriacetic, NTA – N(CH2COO−)3) ce funcţionează pe post de liganzi. Aceste
procese fac parte, alături de formarea biochimică de compuşi organometalici
precum şi de alte procese de natură fizică, din fenomenul de mobilizare a metalelor
– capacitatea de “mişcare” a unui metal prin mediu apos. În apă nu pot fi întâlniţi
cationi metalici disociaţi, ci numai sub formă chelatizată sau complexată şi,
bineînţeles, ca săruri.
Alcalinitatea apei este definită drept capacitatea substanţelor dizolvate în apă
de a neutraliza acizii tari adăugaţi (în general, substanţele responsabile de
alcalinitate sunt anionii bicarbonat, carbonat şi hidroxil), iar duritatea apei se
datorează prezenţei ionilor de Ca2+ şi, în mai mică măsură, a ionilor de Mg2+.
Alcalinitatea este importantă atât pentru chimismul unui biotop acvatic natural cât
şi pentru procesele de tratare a apelor uzate. Alcalinitatea depinde de cantitatea şi
natura de săruri dizolvate. Este prin urmare greu de legat alcalinitatea de pH: o
alcalinitate ridicată nu înseamnă neapărat şi o valoare de pH apropiată de 14,0.8
Dacă bazicitatea exprimă intensitatea acţiunii formelor bazice, alcalinitatea este

7
O atenţie sporită a fost acordată substanţelor humice începând cu anii ’70, când au fost descoperiţi trihalometanii,
CHCl3 sau CHBr2Cl, în rezervoarele de apă potabilă. Se presupune că apariţia lor se datorează acţiunii substanţelor
humice în timpul proceselor de dezinfectare a apei potabile cu ajutorul clorului.
8
Acest lucru poate fi ilustrat prin comparaţia dintre o soluţie 0,001 M de NaOH (adică 0,001 moli NaOH la 1L
soluţie – 40 mg NaOH într-un litru de apă) ce are un pH de 11,0 cu o soluţie 0,1 M de NaHCO3 (0,1 moli NaHCO3 la
1L soluţie – 8,4 g NAHCO3 într-un litru de apă) ce are un pH de 8,34. Dacă pentru neutralizarea primei soluţii (mult
mai bazice) este nevoie de 0,001 moli acid (de exemplu HCL – 36,5 g), cea de-a doua , mai puţin bazică, va necesita
o cantitate sensibil mai mare de acid – 0,1 moli (adică exprimat masic ca acid clorhidric 3,65 g!), cu alte cuvinte de
100 de ori mai mult.
14

mai degrabă o expresie a capacităţii apei de a concentra aceste forme. În opoziţie

cu alcalinitatea, există şi o exprimare a acidităţii unei ape, ca fiind capacitatea
acesteia de a neutraliza anionii hidroxil (acest fenomen este mult mai rar în natură
şi este datorat prezenţei în apă a acizilor slabi: H2PO4−, CO2, H2S, acizi graşi,
proteine ş.a.).
Din punct de vedere al durităţii apei, determinante sunt concentraţiile de
calciu şi bioxid de carbon. Dacă metalul provine din minerale precum carbonatul de
calciu (CaCO3), gips (CaSO4•2H2O) sau dolomită (CaMg(CO3)2), bioxidul de
carbon provine fie din atmosferă, fie din sedimente (prin degradarea materiei
organice) fie, în sfârşit, din anionul carbonat, CO32-. Principalele specii chimice în
care pot fi întâlniţi calciul şi bioxidul de carbon sunt cuprinse în ecuaţia următoare:
2+
CaCO3 (s) + CO2 (g) + H2O (l) Ca + 2 HCO3
Concentraţii mari de CO2 în apă permit dizolvarea unei cantităţi mai mari de
CaCO3 (mărind duritatea), în timp ce pierderea de CO2 (spre exemplu prin
încălzire) duce la formarea de depozite de CaCO3.

2.3. Poluarea apei. Apa potabilă

O apă dovedită ca fiind improprie pentru băut, spălat, irigat sau uz industrial
este considerată poluată. Secole de-a rândul, bunăstarea omenirii a depins de
calitatea apei de băut. Nu rareori s-a întâmplat ca
populaţii întregi să fie decimate de boli transmise prin
intermediul apei (holeră, dizenterie, hepatită,
poliomielită sunt câteva dintre bolile ce se pot
transmite prin apă). Au fost însă şi civilizaţii care s-au
dezvoltat datorită modului exemplar de folosire a apei
potabile.9 Majoritatea cazurilor de poluare
microbiologică (prin bacili ori virusuri) se datorează
apelor menajere, poluarea fiind propagată prin
microorganisme transmise la peşti, păsări ori animale
şi răspândită prin excremente. O altă cale de poluare o
reprezintă dezvoltarea la suprafaţa apelor a unui mediu favorabil populaţiilor de
insecte (un astfel de mediu poate fi, spre exemplu, asigurat de proliferarea peste
măsură a unor specii de alge). O astfel de situaţie a reprezentat-o creşterea
populaţiei de ţânţari anofel, purtători ai virusului malariei.
Astăzi însă, chiar dacă mai apar cazuri izolate de maladii infecţioase cauzate
de poluarea microbiologică a apei (localizate în special în ţări din lumea a treia) se
poate considera că această categorie de boli este ţinută sub control şi că apa
potabilă este satisfăcător de pură în majoritatea ţărilor lumii.

9
Roma este un exemplu în acest sens, reţeaua de apeducte ce aducea apă de izvor până în oraş făcând din capitala
Imperiului Roman unul dintre cele mai dezvoltate oraşe ale antichităţii. Apa potabilă fiind astfel furnizată zilnic în
cantitate suficientă pentru a asigura necesarul întregii populaţii, se mai punea problema evacuării apelor uzate:
reţeaua subterană a anticei Rome se găseşte şi astăzi în excelente condiţii, la peste două milenii de la construcţia sa!
 15

Aşadar, problema principală în prezent nu o mai reprezintă poluarea

biologică a apei ci mai degrabă cea chimică. Aceasta derivă doar parţial din
activităţile industriale, prin deversarea directă a apelor poluate în râuri sau în
oceane; agricultura modernă are şi ea o parte de vină: marile ferme zootehnice,
fertilizarea uneori mult prea abundentă, tratările repetate cu erbicide, insecticide ori
alţi adjuvanţi reprezintă tot atâtea surse de poluare a apei. Nu în ultimul rând, un
pericol îl reprezintă omul însuşi, prin apele menajere, apele de canalizare ale
marilor aglomeraţii urbane ş.a.
Zonele maritime sub forma golfurilor aflate în vecinătatea marilor oraşe din
Asia (şi nu numai) cum sunt Hong-Kong, Singapore, Macao, Shanghai, Osaka,
Yokohama ş.a. conţin unele dintre cele mai poluate ape de pe planetă. Biosferele
apelor curgătoare ce traversează zonele puternic industrializate din Europa (fluvii
precum Rinul, Ronul, Sena, Tamisa, Dunărea etc.) sunt puternic afectate de
poluare.
Dacă poluarea apelor de suprafaţă constituie o problemă gravă, cea a pânzei
freatice reprezintă un adevărat dezastru, în special pentru zonele unde aceasta
reprezintă singura sursă de apă potabilă (poluarea apei din subteran poate avea loc
fie prin infiltrări directe, fie ca urmare a poluării excesive a solului care nu îşi mai
poate îndeplini rolul de material filtrant).
Mult timp omul a trăit cu impresia că diversele deşeuri deversate în mări şi
oceane sunt în cele din urmă descompuse sau depozitate pe fundul mărilor iar cele
solubile vor fi într-atât de diluate încât nu se va mai putea vorbi de poluare
localizată. Semnale de alarmă au fost trase destul de timpuriu, Thor Heyerdahl
(1914-2002)10 semnalând încă din 1947 pericolul poluării tot mai accentuate a
mărilor şi oceanelor. Aflat pe vasul Kon Tiki11, el a remarcat neobişnuita densitate
a petelor de petrol în oceanul Pacific.

Fig. 2.6. Vasul Kon Tiki

Accidentele survenite în foarte multe puncte ale planetei la transportul
petrolului pe cale maritimă, la naufragiile marilor petroliere (Torrey Canyon –
10
Celebru explorator şi arheolog norvegian, Thor Heyerdahl a fost unul dintre adepţii teoriei expansioniste a
dezvoltării civilizaţiilor umane în antichitate.
11
Pentru a ilustra teoria expansionistă care susţine contactul timpuriu între vechile civilizaţii ale antichităţii, Thor
Heyerdahl a condus, în 1947, prima sa expediţie de acest gen, prin care a demonstrat posibilitatea ca vechii incaşi să
ajungă până la insula Paştelui din mijlocul Oceanului Pacific, călătorind atât de departe pe o navă confecţionată din
stuf.
16

1967, peste 110.000 t de petrol brut pe coastele Cornwallis, Urquiola – 1976,

108.000 t de petrol în largul oraşului spaniol La Coruna, 1978 – Amoco Cadiz,
1979 – Burmah Agate, 1989 – Exxon Valdez, 1990 – Cibro Savannah, 1990 –
Jupiter, 1990 – Mega Borg, 1993 – Bouchard B155, 1999 – Erika, 2002 – Prestige
etc.), accidente ale platformelor petroliere (1977 – ruptură a unei vane de securitate
a platformei 14 Ekofisk – peste 20.000 t de petrol brut se scurg în Marea Nordului,
1979 – Ixtoc I în largul coastelor Mexicului, platforma britanică Piper Alpha ş.a.),
fac din poluarea marină una dintre formele foarte grave de poluare a apei, punând
uneori în pericol ecosisteme întregi.

Fig. 2.7. Poluare marină cu petrol

Dintre aceste forme de poluare cu hidrocarburi, prin gravitatea faptei se
detaşează deversarea voită de petrol în mare. Mulţi căpitani de vas, pentru a evita
cheltuielile legate de spălarea şi curăţarea rezervoarelor în porturi, preferă să
efectueze aceste manevre în larg. Practicile de acest fel sunt bineînţeles ilegale şi
pentru ele sunt prevăzute pedepse aspre, însă făptaşii sunt arareori prinşi. Trebuie
menţionat faptul că o tonă de petrol poate acoperi între 1,2 si 1,5 km2 din suprafaţa
mării.
Mijloacele de luptă împotriva mareelor negre sunt mecanice sau chimice.
Cele mecanice presupun delimitarea zonei infestate şi împiedicarea răspândirii
petrolului pe arii mai mari. În acest scop se folosesc baraje plutitoare şi recuperarea
hidrocarburilor direct la suprafaţa mării prin pompare şi stocare în cisterne suple
denumite caiman. Este o metodă uneori anevoioasă datorită curenţilor marini,
valurilor sau vânturilor. Lupta chimică împotriva mareelor negre poate îmbrăca trei
forme:
 17

1) Dispersia hidrocarburilor
Anumite microorganisme (de ex. Micrococcus, Pseudomonas,
Mycobacterium, Nocardia etc.) au particularitatea de a oxida aceste hidrocarburi în
condiţii aerobe. Într-o primă etapă, grupa -CH3 terminală este oxidată la forma
peroxidică -CH2-O-O-H, având loc apoi o β-oxidare, cu eliminarea simultană a câte
doi atomi de carbon:
H3C CH3 O2 H 3C CH2OOH 3 O2
n n

H 3C CH2OOH
n-2 + 2 CO2 + 2 H2O
În ceea ce priveşte degradarea hidrocarburilor aromatice, prima etapă
oxidativă duce la formarea unui diol vicinal care se oxidează în continuare la un
diacid:
OH
O2 H O2 COOH
H COOH
OH
Pentru ca aceste reacţii să poată avea loc, pânza de petrol trebuie mai întâi
dispersată, astfel încât să nu mai prezinte coeziune. Această dispersare se realizează
în general cu ajutorul detergenţilor. Dacă primele tipuri de detergenţi utilizaţi (la
naufragiul super-petrolierului Torrey Canion) erau ei înşişi toxici pentru mediu,
detergenţii folosiţi ulterior (precum Finasol OSR2 sau BP1100X) sunt pe de-o parte
biodegradabili (număr par de atomi de carbon în partea hidrofobă) şi pe de altă
parte pot forma la capătul hidrofil o sare cu un fragment nutritiv ce favorizează
biodegradarea hidrocarburilor.
2) Precipitarea hidrocarburilor pe fundul mărilor
Se utilizează în acest scop caolinul, creta, sulfatul de bariu (BaSO4) sau
nisipul, fiecare dintre ele putând fi în prealabil tratate pentru a deveni oleofile
(suprafaţa particulelor prezintă afinitate pentru petrol). Dezavantajul acestui sistem
este că nu poate fi întrebuinţat oriunde întrucât fundul mării pe care se va depune
un astfel de precipitat va deveni în scurt timp impropriu vieţii; de aceea, această
metodă trebuie utilizată numai deasupra fundurilor marine fără interes biologic,
departe de coaste sau de zonele piscicole.
3) Aglomerarea şi gelifierea hidrocarburilor
Aceste metode se află încă în stadiul de studiu, rezultate interesante fiind
obţinute până în prezent cu ajutorul turbei, prafului de cauciuc sau rumeguşului.
Apele de coastă pot fi şi ele poluate cu nitraţi sau fosfaţi, ceea ce duce de
cele mai multe ori la dezvoltarea masivă a algelor. Acestea au tendinţa de a
consuma oxigenul dizolvat, urmarea fiind distrugerea vieţii animale. Multe zone de
coastă, cândva zone piscicole de tradiţie, au devenit astfel sterpe.
18

Mai gravă este situaţia mărilor închise precum Marea Mediterană, Baltică,
Caspică, Neagră, Azov sau Marmara. Astfel, ecosistemul Mării Caspice a fost
practic în totalitate distrus din cauza exploatării zonelor petrolifere. Datorită
faptului că într-o mare închisă se varsă uneori mai multe fluvii, deci există un aport
continuu de apă dulce, salinitatea acestor mări este modificată. Spre exemplu, faţă
de mările deschise, Marea Neagră are o salinitate cu 20-22% mai redusă. Tot
datorită fluviilor (Dunărea, Nistru, Bug, Nipru sau Kizil), există şi un aport
important de materii organice sau de substanţe nutritive anorganice ce pot provoca
o recrudescenţă a dezvoltării florei marine la nivel bentic (a algelor de pe fundul
mării), ceea ce duce la formarea unui covor des de alge ce împiedică dezvoltarea
altor forme de viaţă – v. spre exemplu aşa-numitul câmp al lui Zernov din nordul
Mării Negre.
Poluarea unora dintre aceste ape
curgătoare ce se deversează în mări şi oceane, în
special a celor ce traversează zone extrem de
industrializate (Rin, Sena, Ron etc.) este de
regulă destul de avansată cu mult timp înainte ca
simptomele poluării să fie evidente în oceane.
Astfel, efectele poluării apelor curgătoare s-au
făcut simţite încă de timpuriu; exemple sunt
dispariţia sturionului din Rin încă din anii ’20 şi
a somonului în anii ’50 ai secolului XX. Pentru
a dobândi o percepţie cât mai bună asupra
dimensiunii acestei poluări se poate menţiona
faptul că un fluviu precum Rinul primea, la Fig. 2.8. Ape urbane poluate
mijlocul secolului XX, aproximativ 7,5 tone de deşeuri diverse pe minut! În ceea ce
priveşte o altă mare cale fluvială vest-europeană, Ronul, cele 7,5 milioane de tone
pe an de poluanţi chimici primiţi la nivelul deceniului 8 al secolului XX12 se pot
împărţi în mare astfel: 4.000 t nitraţi, 2.200 t sulfaţi, 1.200 t acid carbonic, 75 t
uleiuri, 11 t zinc, 10,5 t nichel, 7,2 t hidrocarburi, 2 t crom, 1,8 t fier, 1,4 t cupru, 1 t
arsen etc.
Nici situaţia lacurilor nu a fost de-a lungul timpului mai bună. Astfel, lacul
Leman de lângă Geneva primea la mijolcul deceniul 7 al secolului XX între 0,5 şi
0,7 kg de mercur pe zi, în 1978 fiind necesari peste 10 milioane FF pentru epurarea
totală. Salinitatea lacului Baikal a crescut în câţiva ani, datorită agriculturii
intensive din jurul său, de peste 3 ori. Şi exemplele ar putea continua.
Efectele poluării apelor sunt resimţite de către om, în principal prin:
1) diminuarea uneia din resursele importante de hrană
2) alterarea calităţii hranei respective (peşti, scoici etc.), aceasta devenind
improprie consumului
Organismele acvatice pot înmagazina diverse produse toxice prin fenomenele
de filtrare şi acumulare. Împreună, aceste două fenomene duc la bioamplificarea
12
Cifrele datează din anul 1976, când situaţia era cea mai gravă.
 19

concentraţiei de toxine de-a lungul lanţului trofic. Fenomenul de filtrare se referă la

fixarea agenţilor poluanţi microbieni, bacterieni sau chimici în microorganismele
de tipul zooplanctonului crescut în zonele insalubre. Un astfel de organism din
ordinul decapozilor marini (asemănători creveţilor), pentru a se hrăni, filtrează
cantităti mari de apă din care colectează substanţele nutritive. Odată cu acestea, în
organism pătrund şi o serie de agenţi poluanţi (precum metale grele, compuşi
organohalogenaţi ş.a., substanţe pe care organismele nu le pot metaboliza şi
elimina) care se pot fixa în diverse zone ale corpului (sistem digestiv, strat lipidic,
carapace etc.). Astfel de fenomene pot fi întâlnite în special în zonele marine cu
poluare excesivă, cum ar fi spre exemplu cele din Asia de Sud-Vest (Singapore,
Hong-Kong, Shanghai etc.). Prin fenomenul de acumulare se înţelege creşterea
concentraţiei de agenţi poluanţi de-a lungul lanţului trofic, deci mai întâi în
plancton, apoi în organismul crustaceelor şi al moluştelor, apoi al peştilor şi al altor
organisme marine consumate în cele din urmă de către om. Putem exemplifica
acest fenomen cu situaţia întâlnită în golful Minamoto din Japonia, în 1969, când s-
a înregistrat un număr mare de decese şi unul şi mai mare de cazuri de intoxicare
din cauza consumului de peşte şi crustacee contaminate cu un derivat de mercur
(metilmercur, v. mai departe).
Agenţii poluanţi ai apei pot fi împărţiţi în mai multe categorii. O parte din
compuşii consideraţi poluanţi sunt grupaţi în Tabelul 2.5; aceasta este însă doar o
prezentare sumară, întrucât materialul ce apare lunar pe această temă este imens.
În mare, agenţii poluanţi pot produce trei tipuri de poluare:
- poluarea chimică – reprezentată în principal de deşeuri (minerale sau
organice), reziduuri chimice diverse precum hidrocarburi, detergenţi,
îngrăşăminte, pesticide, erbicide, produse fitosanitare etc.; generează o
toxicitate mărită pentru fitoplancton şi bacterii, fiind prin urmare extrem de
dăunătoare faunei (peşti, moluşte etc.) şi florei (alge, plante acvatice etc.) din
râuri şi lacuri. De exemplu, cromaţii şi cianurile pot omorî flora şi fauna chiar şi
în doze foarte mici de cca 1 mg/L. Erbicidele sunt toxice pentru fitoplanctonul
din apele dulci; de exemplu, Monuronul (un derivat de N-aril-N’,N-dialchil-
uree, v. cap. 6) în cantitate de 1 µg/L poate opri dezvoltarea diferitelor flagelate
– organisme unicelulare – sau a planctonului ce serveşte drept hrană micilor
vietăţi din zooplancton, ele însele hrană pentru peştii mai mari. Se întrerupe
astfel lanţul trofic, cu repercursiunile de rigoare: depopulare în rândul anumitor
specii sau dimpotrivă dezvoltare peste măsură a altora. Insecticidele sunt şi ele
extrem de toxice pentru fitoplancton şi pentru bacterii, la fel ca şi detergenţii de
sinteză sau metalele grele.
- poluarea organică – este rezultatul deversărilor de la abatoare, ferme
zootehnice, fabrici de lapte şi produse lactate, zahăr, hârtie, tăbăcării etc. Ca
rezultat al acestor deversări se generează, pornind de la materiile organice
biodegradabile precum şi de la cele anorganice, prin descompuneri biochimice
şi chimice, nitraţi şi fosfaţi care joacă rol de îngrăşământ chimic. Este
favorizată astfel proliferarea anumitor specii de alge, fenomen cunoscut sub
20

denumirea de eutrofizare13 - v. mai departe. Ca urmare nici un peşte nu mai

creşte în acele ape; singurele organisme care mai pot supravieţui în astfel de
condiţii sunt nevertebratele, fito- sau zooplanctonul, bacteriile şi anumite
ciuperci microscopice.
- poluarea termică – se datorează în special apelor din centralele termice sau
nucleare, dar şi apelor de răcire din uzine sau combinate. Conform datelor FAO
(Food and Agricultural Organization), o creştere a temperaturii apei până la
26°C ar putea ucide peştii albi în timp ce o creştere la numai 21°C ar afecta
salmonidele. În apa încălzită, concentraţia de oxigen dizolvat scade provocând
astfel asfixia. Numărul speciilor ce compun fitoplanctonul scade, ca şi numărul
de alge, flora devine uniformă, fapt ce afectează fauna. Pe de altă parte, masa de
apă caldă reprezintă un baraj pentru speciile de peşti migratori (somon, nisetru).

Fig. 2.9. Dezvoltarea aşa-

numitei Mătase a broaştei
este un exemplu de
eutrofizare a apei

Tabel 2.5. Exemple de agenţi poluanţi

Agent poluant Acţiune nocivă
Elemente chimice (urme) Afectează ecosistemul, toxice
Metale grele Afectează ecosistemul, toxice
Metale complexate cu liganzi organici Transport metale
Radionuclizi Cancerigeni
Poluanţi anorganici Toxici, afectează ecosistemul
Azbest Cancerigen
Substanţe nutritive pentru alge Eutrofizare
Îngrăşăminte chimice Eutrofizare
Aciditate, alcalinitate, salinitate Calitatea apei, afectează viaţa acvatică
Agenţi poluanţi organici (urme) Toxici
Bifenili policloruraţi Sănătatea omului, cancerigeni
Hidrocarburi aromatice polinucleare Sănătatea omului, cancerigeni
Pesticide Toxice, afectează ecosistemul
Deşeuri petroliere, hidrocarburi Afectează ecosistemul, potabilitatea apei
Ape de canalizare, umane sau animale Calitatea apei, nivel de oxigen în apă
Agenţi patogeni, bacterii, virusuri Afecţiuni virale sau infecţioase
Fungi, ciuperci microscopice Probleme sanitar-veterinare
Detergenţi Eutrofizare, afectează ecosistemul
Sedimente Calitatea apei, afectează ecosistemul
13
Vine din limba greacă şi semnifică “bine hrănit”
 21

Conform Servicului de Sănătate Publică din Statele Unite (US Public Health
Service) agenţii poluanţi ai apei se împart în opt mari categorii:
 deşeuri consumatoare de oxigen: material animal ori vegetal
 agenţi infecţioşi: bacterii, virusuri
 agenţi nutritivi pentru plante: îngrăşăminte ( de ex. nitraţii sau fosfaţii)
 compuşi chimici organici: pesticide, detergenţi ş.a.
 alte minerale sau chimicale: acizi, deşeuri de metale etc.
 sedimente datorate eroziunii: argile, mâl
 substanţe radioactive: deşeuri din minerit sau din procesarea materialelor
radioactive
 căldură industrială: apele de răcire

Primele cinci categorii sunt direct legate de oxigenul dizolvat în apă, acesta
fiind determinant pentru rata de biodegradare a agenţilor poluanţi. Atunci când
există suficient oxigen dizolvat, microorganismele aerobe devin active,
îndeplinindu-şi rolul de a degrada prin diferite reacţii de oxidare deşeurile organice
sau anorganice. În aceste procese se formează apă şi bioxid de carbon alături de o
serie de forme oxidate ale elementelor constituente ale deşeurilor (în principal
nitraţi, fosfaţi sau sulfaţi). Aceşti compuşi sunt principalii responsabili pentru
fenomenul de eutrofizare a apei. Fiind prin natura lor îngrăşăminte pentru floră sau
hrană pentru fauna de tip plancton, nitraţii şi fosfaţii pot fi priviţi ca factori
limitativi de creştere sau înmulţire.
Creşterea numărului de plante din apă aduce şi o înmulţire a faunei
(zooplancton şi alte specii mai mari). Toate acestea necesită oxigen pentru
respiraţie. Mai multe organisme vii înseamnă de asemenea mai multe organisme
moarte, pentru a căror descompunere este necesar şi mai mult oxigen
(biodegradarea lor având loc tot prin mecanisme oxidative). Astfel, consumul de
oxigen creşte foarte mult, viteza lui de dispariţie fiind mai mare decât rata de
înlocuire prin fotosinteză ori prin absorbţie din atmosferă (fenomenul de aerare –
acesta este mai rapid în apele curgătoare turbulente, mai lent în cele curgătoare lin
şi foarte lent şi în apele stătătoare). Perioada de eutrofizare se poate prelungi foarte
mult datorită introducerii permanente în sistem de noi materiale organice, rezultate
prin decesul nenumăratelor organisme vii. Aceste materiale, deşi deşeuri organice,
ajung din nou, prin transformările oxidative la care sunt supuse, la stadiul de
fosfaţi, nitraţi sau biomasă, adică îngrăşăminte sau hrană. Procesele oxidative
accelerează consumarea oxigenului dizolvat. Respiraţia organismelor încă în viaţă,
procesele oxidative precum şi biodegradările oxidative duc în cele din urmă la
dispariţia completă a oxigenului dizolvat în apă. În acest moment, viaţa nu mai
poate fi susţinută, având loc un fenomen de moarte masivă a florei şi faunei.
Acestui deces masiv îi succede o creştere a populaţiilor de microorganisme
anaerobe care încep distrugerea şi degradarea imensei mase organice, prin procese
fermentative sau oxidative anaerobe.Trecerea de la sistemul aerob la cel anaerob
este cunoscut sub numele de răsturnare.
22

Astfel, substanţele organice sunt degradate de microorganismele anaerobe

până la gaz metan, bioxid de carbon, apă, amoniac şi hidrogen sulfurat (acestea
două din urmă practic “otrăvind” apa). Fosforul este eliberat direct sub formă de
fosfaţi, adică forma sub care este stocat în celule. În acest mod fenomenele de
degradare anaerobă participă şi ele la eutrofizarea apei. O trecere înapoi la sistemul
aerob nu poate avea loc foarte curând, decât dacă se îmbogăţeşte în mod artificial
apa în oxigen.
Materiile fecale constituie o formă specială de deşeuri organice, deoarece pot
conţine spori patogeni. De aceea calitatea igienică a apei trebuie să fie testată şi din
punct de vedere al conţinutului coliform (aceasta însemnând că se urmăreşte
prezenţa de microorganisme coliforme de tipul bacteriilor Escherichia, Klebsiella).
Tabel 2.6. Substanţe ce influenţează potabilitatea apei (de la gust la
toxicitate) – OMS, 1965
a) Substanţe ce influenţează potabilitatea apei (în mg/L)
Substanţe solide totale în soluţie 1500
Fe 50
Mn 5
Cu 1,5
Zn 1,5
MgSO4+Na2SO4 1000
Agenţi tensioactivi (alchilbenzen-sulfaţi) 0,5
b) Substanţe ce prezintă un risc pentru sănătate
Nitraţi (NO3) 45 (în USA 10)
Fluoruri 1,5
c) Substanţe toxice
Compuşi fenolici 0,002
As 0,05
Cd 0,01
Cr 0,05
Cianuri 0,02
Pb 0,05
Se 0,01
Ba 1
Hg 0,002
Se 0,01
Ag 0,05
Endrin (insecticid) 0,0002
Lindan (insecticid) 0,004
Metoxiclor 0,1
2,4-D 0,1
Total trihalometani 0,1
Radioelemente (concentraţie β totală) 1 pCu/mL
 23

O importanţă deosebită o prezintă apa potabilă, indicatorii de poluare în acest

caz fiind mult mai severi. Dacă iniţial rezervoarele de apă potabilă puteau fi lacuri,
râuri, izvoare etc., astăzi, datorită faptului că o serie de substanţe prezente în aceste
surse de apă trebuie eliminate, se efectuează purificarea apei potabile pe scară
largă. Astfel, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (World Health Organization, WHO)
a emis încă din 1965 anumite norme internaţionale ce stabilesc concentraţiile
maximale admisibile pentru substanţe considerate a influenţa potabilitatea apei
(Tabel 2.6).
În Statele Unite a apărut în 1974 Safe
Water Drinking Act iar în 1977 a fost emis şi
Clean Water Act. Primul reglementează
sursele de apă potabilă în timp ce al doilea
trece purificarea apelor uzate în sarcina celor
care le deversează. Rezultatul direct este
introducerea de norme şi mai riguroase,
stabilite şi controlate de către Environmental
Protection Agency – EPA. Comunitatea
Europeană îşi stabileşte, prin comisiile de
specialitate, normele proprii în 1980:

Tabel 2.7. Norme de puritate a apei în Comunitatea Europeană (1980)

Parametru Concentraţie admisă Concentraţie
(mg/L) permisă (mg/L)*
Cloruri 25 -
Sulfaţi 25 250
Calciu 100 -
Magneziu 30 50
Sodiu 20 175
Potasiu 10 12
Aluminiu 0.05 0.2
Nitraţi (NO3) 25 50
Nitriţi (NO2) - 0,1
Amoniac, NH3 0,05 0,5
Bor 1 -
Fier 0,05 0,2
Mangan 0,02 0,05
Cupru 0,1 -
Zinc - 0,1
Organo-cloruraţi (fără pesticide) 0,001 0,025
pH 6,5-8,5
* numai în anumite situaţii
24

Din 1980 şi până în prezent, aceste norme au suferit numeroase modificări,

pragurile de concentraţie admisă pentru fiecare agent poluant fiind coborâte din ce
în ce mai mult.

2.4. Contaminanţi şi concentraţii maxime

Un alt tip de norme privitoare la calitatea apei sunt cele emise de către
Environmental Protection Agency (EPA), pentru Statele Unite ale Americii.

1. Definiţii
Nivel maxim de contaminare (NMC) (Maximum Contaminant Level - MCL) –
reprezintă concentraţia maximă în care este tolerat un contaminant în apa potabilă.
Valorile specificate pentru NMC-uri sunt cât de apropiate de ţelurile maxime de
contaminare, astfel încât concentraţia maximă în care este tolerat un contaminant în
apă să fie cât mai apropiată de cea în care acest compus este considerat total
inofensiv; diferenţa care există apare datorită sensibiltăţii metodelor analitice
existente şi capacităţii acestora de a doza în anumite cantităţi agenţii poluanţi.
NMC-urile reprezintă valori obligatorii.

Ţel de contaminare maximă (TCM) (Maximum Contaminant Level Goal -

MCLG) – reprezintă acel nivel de contaminant în apa potabilă sub care nu există
nici un risc pentru sănătate. TCM-urile asigură o marjă de siguranţă faţă de NMC-
uri; nu sunt valori obligatorii.

Nivel maxim rezidual de dezinfectanţi (NMRD) (Maximum Residual

Disinfectant Level -MRDL) – reprezintă nivelul maxim de dezinfectant tolerat în
apa potabilă. Adaosul de dezinfectanţi este obligatoriu pentru controlul nivelului de
contaminanţi microbieni.

Ţel de contaminare maximă cu dezinfectanţi (TCMD) (Maximum Residual

Disinfectant Level Goal - MRDLG) – reprezintă nivelul maxim de dezinfectanţi
prezenţi în apa potabilă sub care nu există nici un risc pentru sănătatea omului.
TCMD-urile nu reflectă utilitatea sau eficacitatea dezinfectanţilor în lupta
antimicrobiană.

Tehnica de tratare (TT) (Treatment Technique – TT) – reprezintă procesul fizic,

chimic, biochimic sau biologic necesar pentru reducerea nivelului de contaminanţi
din apă.

2. Unităţile de măsură pentru contaminanţi sunt date în miligrame pe litru (mg/L).

Când sunt utilizate alte unităţi de măsură acest lucru este precizat.

Observaţie
Valorile date în tabele sunt la nivelul anului 2002 (iulie 2002).
 25

Tabel 2.8. Contaminanţi din familia microorganismelor

Contaminant TCM NMC Risc potenţial pentru Surse de contaminanţi
(mg/L) sau TT sănătate (prin ingestie) în apa potabilă
(mg/L)
Cryptosporidium 0 TT1 Probleme gastrointestinale (de Materii fecale şi
ex. diaree, stări de vomă, reziduuri organice
crampe etc.) umane sau animale
Giardia lamblia 0 TT1 Boli gastrointestinale (de ex. Materii fecale şi
diaree, stări de vomă, crampe reziduuri organice
etc.) umane sau animale
Legionella 0 TT1 Maladia Legionarului (un fel Prezent în mod natural
de pneumonie) în apă, se poate multiplica
în sistemele de încălzire
Număr total de 0 5,0%2 Nu sunt un potenţial pericol Coliformele sunt
coliforme (inclusiv pentru sănătate, dar pot indica prezente în mod narutal
cele fecale şi E. prezenţa altor bacterii în mediu
Coli) dăunătoare 3

Virusuri (enterice) 0 TT1 Boli gastrointestinale (diaree, Fecale umane sau

vomă, crampe) animale

Turbiditate 0 TT1 Turbiditatea este o măsură a transparenţei apei. Se utilizează Spălarea

ca un criteriu de calitate a apei şi al eficienţei proceselor de solurilor
filtrare – un nivel ridicat de turbiditate poate fi asociat cu un
risc potenţial de contaminare cu microorganisme patogene –
bacterii, virusuri sau alţi paraziţi.

Tabel 2.9. Contaminanţi – produşi secundari rezultaţi în procesele de

dezinfectare
Contaminant TCM NMC sau TT Risc potenţial pentru sănătate (prin
(mg/L) (mg/L) ingestie)
Bromuri 0 0,010 Risc mărit de cancer
Clor şi cloruri 0,8 1,0 Anemie; afectează sistemul nervos, în special
la copii
Acizi haloacetici 04 0,060 Risc mărit de cancer
Total trihalometani 05 0,10 Probleme la nivelul ficatului, rinichilor şi al
04 0,080 sistemului nervos. Risc mărit de cancer

Tabel 2.10. Contaminanţi – dezinfectanţi (reglarea nivelului de microbi)

Contaminant TCMD NMC sau TT Risc potenţial pentru
(mg/L) (mg/L) sănătate (prin ingestie)
Cloramine (exprimat în Cl2) 41 NMRD = 4,01 Iritaţii ale ochilor, nasului,
probleme stomacale, anemie
Clor (exprimat în Cl2) 41 NMRD = 4,01 Iritaţii ale ochilor, nasului,
probleme stomacale
Bioxid de clor (exprimat în ClO2) 0,81 NMRD = 0,81 Anemie la copii, efecte asupra
sistemului nervos
26

Tabel 2.11. Contaminanţi – substanţe anorganice

Contaminant TCM NMC sau TT Risc potenţial pentru Surse de contaminanţi în
(mg/L) (mg/L) sănătate (prin ingestie) apa potabilă
Arsen 05 0,010 Iritaţii ale pielii, probleme la Eroziunea depozitelor
nivelul sistemului circulator, naturale, ape reziduale de la
risc mărit de cancer fabrici de sticlă sau electronice
6 6
Azbest ( >10 7 x 10 7 x 10 Dezvoltare de polipi Eroziune depozite naturale,
µm) fibre/L fibre/L intestinali descompunere azbociment
Bariu 2 2 Creşterea presiunii sangvine Eroziune depozite naturale,
ape de la turnătorii, de sonde
Beriliu 0,004 0,004 Leziuni intestinale Ape reziduale de la turnătorii
sau termocentrale
Cadmiu 0,005 0,005 Probleme renale Coroziunea ţevilor
galvanizate, ape reziduale de
la turnătorii, scurgeri din
baterii sau vopsele
Cianuri (ion 0,2 0,2 Probleme la nivelul Ape reziduale de la oţelării,
CN) sistemului nervos sau glandei turnătorii, fabrici de materiale
tiroide plastice sau îngrăşăminte
Crom (total) 0,1 0,1 Dermatite alergice Deversări de la oţelării, fabrici
de hârtie, eroziune naturală
6
Cupru 1,3 TT ; Conc. Probleme gastrointestinale pe Coroziunea ţevilor, a
min. = 1,3 termen scurt; probleme renale canalizării, eroziunea
şi hepatice pe termen lung depozitelor naturale
Fluoruri 4,0 4,0 Boli ale oaselor (dureri sau Aditivi anticarie, eroziunea
slăbire a oaselor); probleme depozitelor naturale, ape de la
dentare la copii fabrici de îngrăşăminte sau Al
Mercur 0,002 0,002 Probleme renale Eroziune depozite naturale,
(anorganic) ape industriale, de la rafinării
Nitraţi 10 10 Intoxicaţie cu Ape de spălare a solurilor, de
(echivalenţi de methemoglobină (foarte canalizare, scurgeri din fose
azot) periculoasă la sugari) septice, procese de eroziune
Nitriţi (det. ca 1 1 Intoxicaţie cu Ape de spălare a solurilor, de
echiv. de azot) methemoglobină (foarte canalizare, scurgeri din fose
periculoasă la sugari) septice, procese de eroziune
6
Plumb 0 TT ;Nivel de Periculos pentru sugari şi Coroziunea sistemelor de
acţionare = copii (saturnism) ţevi, eroziune a depozitelor
0,015 Adulţi: probleme renale, naturale
creşterea presiunii sangvine
Seleniu 0,05 0,05 Căderea părului, a unghiilor, Deversări de la rafinării,
dureri ale extremităţilor, procese naturale de eroziune,
probleme de circulaţie ape de mină
Staniu 0,006 0,006 Măreşte nivelul de colesterol, Deversări de la rafinării,
micşorează cantitatea de fabrici de ceramică,
glucide din sânge electronice, aliaje
Taliu 0,0005 0,002 Căderea părului, modificarea Ape de mină, deversări de la
compoziţiei sângelui, fabricile de componente
probleme renale, hepatice şi electronice, sticlă sau
intestinale medicamente
 27

Tabel 2. 12. Contaminanţi – substanţe organice

Contaminant TCM NMC Risc potenţial pentr Surse de contaminanţi în
(mg/L) sau TT sănătate (prin ingestie) apa potabilă
(mg/L)
Acid 2,4,5-tricloro- 0,05 0,05 Probleme hepatice Reziduuri de erbicide
fenoxiacetic (2,4,5-T,
Silvex)
Acid 2,4-dicloro- 0,07 0,07 Probleme renale, hepatice sau Ape de spălare a solurilor
fenoxiacetic (2,4-D) ale glandelor suprarenale cu concentraţii mari de
erbicide
Acrilamidă 0 TT7 Probleme la nivelul Ape reziduale menajere,
sistemului nervos, ale unele procese de epurare
sângelui, risc de cancer
Alaclor 0 0,002 Probleme oculare, hepatice, Ape de spălare a solurilor
ale rinichilor sau splinei; cu concentraţii mari de
anemie, risc de cancer erbicide
Atrazină 0,003 0,003 Probleme cardiovasculare sau Ape de spălare a solurilor
la nivelul sistemului cu concentraţii mari de
reproducător erbicide
Benzen 0 0,005 Anemie; micşorare a Ape reziduale industriale,
numărului de plachete scurgeri din rezervoare sau
sangvine, risc de cancer ape de spălare a solurilor
Benzo(a)piren (HAP) 0 0,0002 Cancerigen, mutagen, Ape reziduale de la
teratogen spălarea reactoarelor de
piroliză
Bifenili policloruraţi 0 0,0005 Dermatite, probleme ale Ape de spălare a
(PCB) timusului, ale sistemului contactoarelor electrice,
reproducător şi nervos; deversări industriale
imunodeficienţă, cancerigen
Carbofuran 0,04 0,04 Afecţiuni ale sângelui, ale Ape de spălare a
sistemului nervos sau suprafeţelor unde a fost
reproducător utilizat acest erbicid
cis-1,2-Dicloroetilenă 0,07 0,07 Probleme renale Ape reziduale industriale
Clordan 0 0,002 Probleme hepatice, ale Reziduuri de insecticide
sistemului nervos; cancerigen
Clorobenzen 0,1 0,1 Probleme hepatice şi renale Ape reziduale industriale
sau agrozootehnice
Clorură de vinil 0 0,002 Cancerigen Ape reziduale de la uzine
de materii plastice; ţevi de
PVC
Dalapon 0,2 0,2 Probleme renale Ape de spălare a solurilor
pe care a fost utilizat
Di-(2-etilhexil)ftalat 0 0,006 Probleme ale sistemului Deversări de la fabrici de
reproducător, renale, risc de cauciuc sau de la combinate
cancer chimice
Di-(2-etilhexil)adipat 0,4 0,4 Pierdere în greutate, Deversări de la combinate
probleme renale chimice
Dibromoetilenă 0 0,00005 Probleme renale, stomacale, Deversări de la rafinării
ale sistemului reproducător;
risc de cancer
28

Dibromo-(1,2)-3- 0 0,0002 Probleme ale sistemului Ape de spălare a solurilor

cloropropan reproducător; risc de cancer din plantaţiile unde a fost
utilizat (soia, bumbac,
ananas, livezi)
1,2-Dicloroetan 0 0,005 Risc de cancer Ape reziduale industriale
1,1-Dicloroetilenă 0,007 0,007 Probleme hepatice Ape reziduale industriale
Diclorometan 0 0,005 Probleme hepatice; risc de Ape reziduale industriale de
cancer la fabrici de medicamente
sau combinate chimice
1,2-Dicloropropan 0 0,005 Risc de cancer Ape reziduale industriale
Dinoseb 0,007 0,007 Probleme ale sistemului Ape de spălare a zonelor
reproducător unde a fost utilizat erbicidul
Dioxină 0 3 x 10-8 Probleme ale sistemului Emisii de la incineratoarele
(2,3,7,8-TCDD) reproducător; cancerigeni, de deşeuri, procese
mutageni şi/sau teratogeni pirolitice; ape reziduale
chimice
Diquat 0,02 0,02 Cataractă Spălarea solurilor tratate cu
erbicide
Endotal 0,1 0,1 Probleme stomacale sau Spălarea solurilor tratate cu
intestinale erbicide
Endrin 0,002 0,002 Probleme hepatice Reziduuri de insecticide
Epiclorohidrină 0 TT7 Probleme stomacale, risc de Ape reziduale industriale,
cancer tratament de epurare
incorect
Etilbenzen 0,7 0,7 Probleme hepatice şi renale Ape reziduale de la rafinării
Glifosat 0,7 0,7 Probleme renale şi ale Spălarea solurilor tratate cu
aparatului reproducător erbicide
Heptaclor şi epoxidul 0 0,0004 Probleme hepatice, risc de Reziduuri de insecticide
său cancer
Hexaclorobenzen 0 0,001 Probleme hepatice, renale, Deversări de la topitorii,
(HCH) ale aparatului reproducător; oţelării, fabrici de
cancerigen îngrăşăminte
Hexaclorociclopenta- 0,05 0,05 Probleme renale, stomacale Ape reziduale industriale
dienă
Lindan 0,0002 0,0002 Probleme renale şi hepatice Stropiri în ferme
zootehnice, grădini, livezi
Metoxiclor 0,04 0,04 Probleme ale aparatului Spălări de insecticide
reproducător utilizate la fermele
zootehnice, grădini, livezi
o-Diclorobenzen 0,6 0,6 Probleme renale, hepatice, Ape reziduale industriale
ale aparatului circulator
Oxamil (Vidat) 0,2 0,2 Probleme ale sistemului Stropiri cu insecticide în
nervos ferme zootehnice, grădini,
livezi
p-Diclorobenzen 0,075 0,075 Anemie, probleme renale, Ape reziduale industriale
hepatice; modificări în sânge
Pentaclorofenol 0 0,001 Probleme hepatice şi renale, Ape reziduale de la
risc de cancer fabricile de mobilă
Picloram 0,5 0,5 Probleme hepatice Ape de spălare a solurilor
tratate cu erbicide
 29

Simazin 0,004 0,004 Probleme ale sângelui Ape de spălare a solurilor

tratate cu erbicide
Stiren 0,1 0,1 Probleme renale, hepatice, Ape de spălare a solurilor
ale aparatului circulator tratate cu erbicide
Tetracloroetilenă 0 0,005 Probleme hepatice, risc de Ape reziduale industriale,
cancer ape de la spălătorii
industriale
Tetraclorură de carbon 0 0,005 Probleme hepatice, risc de Ape reziduale industriale
cancer
Toluen 1 1 Probele hepatice, renale, ale Ape reziduale de la rafinării
sistemului nervos
Toxafen 0 0,003 Probleme, renale, hepatice, Stropiri cu insecticide în
ale glandei tiroide, risc de ferme zootehnice, culturi de
cancer bumbac
trans-1,2- 0,1 0,1 Probleme hepatice Ape reziduale industriale
Dicloroetilenă
1,2,4-Triclorobenzen 0,07 0,07 Probleme ale glandelor Deversări de la fabricile de
suprarenale textile
1,1,1-Tricloroetan 0,2 0,2 Probleme hepatice, ale Ape reziduale de la
sistemului nervos sau degresarea metalelor, ape
circulator industriale
1,1,2-Tricloroetan 0,003 0,005 Probleme hepatice, renale, Ape reziduale industriale
ale sistemului imunitar (industria chimică în
special)
Tricloroetilenă 0 0,005 Probleme hepatice, risc de Ape reziduale de la
cancer degresarea metalelor, ape
industriale
Xileni (total) 10 10 Probleme ale sistemului Ape reziduale de la rafinării
nervos sau alte industrii chimice

Tabel 2.13. Contaminanţi – radionuclizi

Contaminant TCM NMC sau Risc potenţial Surse de contaminanţi în
(mg/L) TT pentru sănătate apa potabilă
(mg/L) (prin ingestie)
Particule alfa deloc5 15 picocurie Risc mărit de Degradarea depozitelor
0 la litru cancer naturale sau artificiale de
(pCi/L) minerale cu potenţial
radioactiv
Particule beta şi emiţători de deloc5 4 millirem pe Risc mărit de Degradarea depozitelor
fotoni 0 an cancer naturale sau artificiale de
minerale cu potenţial
radioactiv
Radiu 226 şi Radiu 228 deloc5 5 pCi/L Risc mărit de Eroziunea depozitelor
(combinaţi) 0 cancer naturale
Uraniu 0 30 µg/L Risc mărit de Eroziunea depozitelor
cancer, toxic naturale
pentru rinichi
30

Note
1. Tratarea apelor de suprafaţă, conform regulilor EPA, necesită sisteme de
dezinfectare şi filtrare care să conducă la atingerea următorilor parametri:
- Cryptosporidium: îndepărtare în proporţie de 99%
- Giardia lamblia: îndepărtare şi/sau inactivare în proporţie de 99,9%
- Virusuri: îndepărtare şi/sau inactivare în proporţie de 99,99%
- Legionella: valoarea nu este specificată deorece, dacă Giardia şi alte
virusuri sunt îndepărtate, va dispărea de asemenea şi Legionella
- Turbiditate – în nici un moment turbiditatea nu poate depăşi 5 unităţi
nefelolometrice14 de turbiditate (nephelolometric turbidity units - NTU); sistemele
de filtrare sunt concepute pentru a asigura maximum 1 NTU (0,5 NTU pentru
filtrările convenţionale directe – de la 01.01.2002 s-a trecut la 0,3 NTU)
- maximum 500 colonii bacteriene pe milimetru de câmp
2. La mai mult de 5,0% de probe pozitive din totalul celor colectate într-o lună
(dacă acest număr este mai mic decât 40 de probe pe lună, numai una din ele poate
să fie pozitivă). Fiecare probă ce prezintă coliforme trebuie analizată pentru
coliforme fecale (E. coli).
3. Coliformele fecale şi E. coli sunt bacterii a căror prezenţă indică o contaminare a
apei de origine umană sau animală. Microbii patogeni prezenţi în aceste ape
infectate pot provoca diaree, crampe, greaţă, dureri de cap sau alte simptome.
Aceşti agenţi patogeni sunt extrem de periculoşi în special pentru copii sau
persoane cu sistemul imunitar deficitar.
4. Pentru aceste categorii nu există un nivel maxim de contaminare acceptat, însă
există valori individuale pentru anumiţi compuşi din această clasă:
- trihalometani: - bromodiclorometan (CHBrCl2): 0
- bromoform (CHBr3): 0
- dibromometan (CH2Br2): 0,06 mg/L
- cloroformul este inclus dar nu are valoare stabilită a TCM
- acizi haloacetici: - acid dicloroacetic (CHCl2-COOH): 0
- acid tricloroacetic (CCl3-COOH): 0,3 mg/L
- acizii monocloroacetic, mono- şi dibromoacetic sunt
incluşi, dar nu au valoare de TCM stabilită
5. TCM-uri nu au fost stabilite decât după 1986, odată cu amendamentele aduse
prin Safe Drinking Water Act; de aceea pentru acest contaminant nu există valoare
stabilită
6. Concentraţiile de plumb şi cupru sunt reglementate prin prevederile cuprinse în
tehnicile de tratament ale apelor referitoare la prevenirea şi controlul corozivităţii
apei. Dacă mai mult de 10% din probele de apă de la robinet depăşesc nivelul

14
Nefelolometria este metoda de măsurare a transparenţei unei soluţii, efectuată de obicei prin comparare cu soluţii
etalon.
 31

stabilit, trebuie luate măsuri imediate (pentru cupru, concentraţia minimă la care
acesta devine activ este de 1,3 mg/L, iar pentru plumb de 0,015 mg/L).
7. Fiecare unitate (companie) de purificare a apei trebuie să certifice (în scris) că
atunci când acrilamida şi epiclorhidrina sunt utilizate în procesele de purificare a
apei potabile, concentraţiile acestor substanţe nu vor depăşi nivelul de 0,05%
stabilit la 1mg/L pentru acrilamidă, respectiv 0,01% la 20 mg/L pentru
epiclorhidrină.
Există de asemenea şi o serie de standarde secundare ce fixează anumite
limite maxime de reziduuri, depăşirea lor putând provoca aşa-numite “efecte
cosmetice” (precum decolorări sau colorări ale pielii, părului, dinţilor etc.) sau
“efecte estetice” (modificări ale culorii, gustului sau mirosului)
Tabel 2.14. Reglementări secundare
Contaminant Limită maximă de reziduuri
Agenţi spumanţi 0,5 mg/L
Aluminu 0,05 - 0.2 mg/L
Argint 0,10 mg/L
Clor 250 mg/L
Corozivitate Necoroziv
Culoare 15 (unităţi de culoare)
Cupru 1,0 mg/L
Fier 0,3 mg/L
Fluor 2,0 mg/L
Mangan 0,05 mg/L
Miros 3 unităţi de miros
pH 6,5-8,5
Solide dizolvate 500 mg/L
Sulfaţi 250 mg/L
Zinc 5 mg/L
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, legislaţia în vigoare este ceva mai
complicată, primele acte de normare apărând încă din perioada 1973-1976 şi fiind
amendate de nu mai puţin de 5 ori până în prezent (al 6-lea Program de acţiune
fiind în pregătire). În paralel cu directivele politice, în cadrul cărora au fost
adoptate, în 1975, Directiva pentru apele de suprafaţă (75/440/EEC, amendată
ulterior prin directivele 79/869/EEC şi 91/962/EEC) şi în 1980 Directiva pentru
apa potabilă (devenită în 1998 Directiva Comunităţii Europene 98/83/EC),
Uniunea Europeană a mai emis şi legislaţii referitoare la standardele de calitate a
apei cum ar fi cele pentru apele piscicole (1978 – 78/659/EEC, amendată prin
91/692/EEC) sau pentru apele freatice (1980 – 80/68/EEC, amendată prin
91/692/EEC). În domeniul limitelor de emisie pentru diferite tipuri de substanţe,
UE a adoptat în 1976 Directiva pentru substanţe periculoase (76/464/EEC), aceasta
fiind amendată în numeroase rânduri în perioada 1982-1986. În 1991, UE emite alte
32

două documente importante, şi anume Directiva pentru tratarea apelor urbane

meajere (91/271/EEC, amendată prin 98/15/EC şi 93/481/EEC) şi Directiva pentru
nitraţi şi nitriţi (91/676/EEC). Pentru prevenirea şi controlul poluării industriale,
Uniunea Europeană emite în 1996 Directiva IPPC (96/61/EC).
În aceste documente, precum şi în alte documente conexe, pot fi găsite
limitele maxime de reziduuri admise în ape, în Comunitatea Europeană. Uniunea
Europeană denumeşte categoriile de substanţe sau organisme vii ca parametri şi se
referă la valori ce desemnează cantităţi parametrice, acestea fiind cerinţe legale
pentru orice ţară membră. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) clasifică
substanţele şi organismele vii pe categorii, iar valorile propuse sunt orientative în
timp ce EPA le consideră Niveluri maxime de contaminanţi (v. mai sus) cu valoare
de standard, ca dealtfel şi UE. Date comparative pentru EPA, UE ca şi pentru
Organizaţiei Mondiale a Sănătătii (OMS) sunt prezentate în tabelul 2.15.

2.5. Metode de depoluare a apei

Natura însăşi are o serie de posibilităţi de a purifica apa. Urmărind circuitul
apei în natură se pot lesne recunoaşte câteva procedee fizico-chimice fundamentale
prin care natura purifică apa:
- distilarea: evaporarea apei de suprafaţă (în special a celei din oceane)
urmată de condensarea ei sub formă de ploaie;
- cristalizarea: apa din oceane cristalizează sub forma banchizelor polare;
apele meteorice sau de izvor cristalizează sub forma gheţarilor alpini;
- filtrarea: formarea pânzelor freatice prin infiltrările apelor meteorice,
solul jucând rol de material filtrant;
- aerarea: valurile, curgerea tumultoasă a râurilor de munte, cascadele etc.
favorizează absorbţia rapidă de aer (în principal oxigen) în apă, reînnoind
astfel cantitatea de oxigen dizolvat;
- sedimentarea: particulele solide se decantează încet în apele curgătoare
line sau în apele stătătoare;
- procesele de oxidare: o serie întreagă de procese ce au loc datorită
existenţei oxigenului dizolvat în apă;
- diluarea: la vărsarea unui râu poluat peste limita admisibilă cu un anumit
poluant într-un fluviu nepoluat, concentraţia agentului de poluare va
scădea sub limita maximă admisibilă.
 33

Tabel 2.15. Date comparative EPA, UE, OMS pentru apă

Parametru UE OMS EPA a) Valorile sunt date în
Bacterii şi paraziţi mg/L;
Escherichia coli 0 0 0 b) Atât OMS cât şi
Enterococi 0 0 0 EPA au liste mult
Bacterii termorezistente 0 0 0
Bacterii coliforme 0 0 0 mai importante, cu
Cryptosporidium 0 0 0 parametri mult mai
Giardia lamblia 0 0 0 numeroşi; spre
Legionella 0 0 0 exemplu, dacă la
Clostridium perfringens 0 0 0
pesticide pentru UE
Chimicale şi metalea,b
1,2-Dicloroetan 0,003 0,03 0,005 este dată o valoare
Acrilamidă 0,0001 0,0005 0,0005 globală, listele OMS
Aluminiu 0,2 0,2 0,05 – 0,2 cuprind peste 40 de
Amoniu 0,3 produse diferite iar
0,01 0,01 0,01
Arsen
Benzen 0,001 0,01 0,005
cele ale EPA peste
Benzo(a)pirenc 0,00001 0,0007 0,0002 20 de substanţe; UE
Bor 1 0,5 reglementează
Bromuri 0,01 0,025 0,01 separat conţinutul
Cadmiu 0,005 0,003 0,005 de pesticide, prin
Cianuri 0,05 0,07 0,2
Clorură de vinil 0,0005 0,002 Comisia de
Cloruri 250 250 specialitate;
pH 6,5 – 9,5 7,5 – 8,5 6,5 – 8,5 c) Pentru UE, toate
Crom 0,05 0,05 0,1 HAP sunt definite
2 2 1,3
Cupru
Epiclorhidrină 0,0001 0,0004 0,0001
ca benzopiren, OMS
Fier 0,2 0,3 şi EPA citează date
Fluoruri 1 1,5 2 pentru fiecare tip de
Mangan 0,05 0,1 0,05 HAP-uri considerate
Mercur 0,001 0,001 0,002 periculoase;
Nichel 0,02 0,02
Nitraţi 50 50 10 d) Fiecare organizaţie
Nitriţi 0,5 3 1 are propriii
Pesticide 0,0001 parametrii cu valori
Pesticide - Total 0,0005 specifice;
Plumb 0,01 0,01 0,015
Seleniu 0,01 0,01 0,05
Sodiu 200 200
Stibiu 0,005 0,005 0,006
Sulfaţi 250 250 250
Tetracloroetenă 0,01 0,04
Tricloroetenă 0,01 0,07 0,005
Trihalometani 0,1 0,1
Radioactivitated
Tritiu 100 Bq/L
Indicator total 0,1 mSv/an
Activitate α totală 0,1 Bq/L
Activitate β totală 1,0 Bq/L
Uraniu total 2 µg/L 30 µg/L
Particule α 15 pCi/L
Radiu total 5 pCi/L
34

Înainte de revoluţia industrială, aceste procese erau suficiente pentru a păstra

rezervele de apă la un nivel acceptabil de puritate (cu excepţia epidemiilor
ocazionale). În ultima vreme însă, activităţile omului precum şi creşterea aproape în
progresie geometrică a populaţiei planetei au făcut ca natura să nu se mai poată
adapta suficient de repede pentru a remedia perturbările provocate de către om. Un
exemplu simplu pentru a demonstra incapacitatea naturii de a se adapta şi de a
corecta rapid anumite situaţii este acela al recoltării pietrişului din albia râurilor:
sedimentele şi mâlul răscolite cu acest prilej coboară pe firul apei şi pe câţiva
kilometri în aval viaţa acvatică poate fi distrusă prin acoperirea albiei, micşorarea
transparenţei apei (fiind împiedicată astfel fotosinteza) sau prin micşorarea
concentraţiei de oxigen dizolvat cauzată de creşterea concentraţiei de săruri solubile
provenite din sedimentele răscolite.
O soluţie facilă la problema poluării apelor ar fi biodegradabilitatea
materialelor considerate ca poluante. Aceasta este posibilă printr-o serie de reacţii
chimice, în special oxidări (aerobe sau anaerobe), însă timpul necesar acestor
reacţii este foarte mare, viteza proceselor respective fiind mult mai mică decât
viteza de acumulare a agenţilor poluanţi. La aceasta se mai adaugă faptul că mulţi
agenţi poluanţi sunt nedegradabili, acumulându-se nu numai în apă ci şi în
organisme (cum ar fi de exemplu DDT-ul).
De aceea omul a trebuit să înveţe să purifice el însuşi apa utilizând diverse
procese fizice şi reacţii chimice care au dus în cele din urmă la dezvoltarea
tehnicilor de epurare a apelor.
O procedură tipică de epurare a apei trebuie în principiu să prezinte o
anumită succesiune a etapelor de purificare. Pentru început vor fi separate
impurităţile solide mari, naturale (peşti, lemne etc.) sau artificiale (diferite deşeuri
solide). Se adaugă apoi sulfat de aluminiu (alaun – Al2(SO4)3) şi hidroxid de calciu
(var – Ca(OH)2), care duc la formarea hidroxidului de aluminiu (Al(OH)3),
precipitat floconos care va colecta argilele şi alte particule solide suspendate în apă.
Apa astfel tratată este lăsată un timp în tancurile de decantare. Apoi, orice particulă
solidă rămasă este reţinută prin filtrare prin pietriş şi apoi nisip. Se evită filtrarea
prin turbă din cauza prezenţei acizilor humici – dacă apa a fost deja tratată cu un
agent de clorurare, se poate produce un transfer de clor către aceşti acizi, speciile
rezultate dovedindu-se a fi mutagene. Cercetările asupra acizilor humici şi a
derivaţilor lor cloruraţi, cât şi asupra incidenţei acestora în apa potabilă, sunt de
abia la început, astfel că nu au fost încă stabilite concentraţii maxime admise.
Oricum, urmele de acizi humici ce apar în apele subterane (pânze freatice) sunt încă
sub limita la care eventuala lor transformare în derivaţi halogenaţi ar putea pune în
pericol sănătatea omului. Reziduurile de pesticide, fenolii şi metalele grele pot fi
reţinute cu ajutorul cărbunelui activ. O atenţie deosebită trebuie acordată nitraţilor
şi nitriţilor: conform cerinţelor Uniunii Europene, conţinutul în nitraţi al anumitor
surse de apă trebuie redus sub limita general admisă de 45-50 mg/L. Aceştia,
provocând o boală a sângelui la care în special sugarii sunt foarte sensibili (v. mai
departe, subcapitolul Nitraţi şi Nitriţi), trebuie îndepărtaţi, în principal din apa
 35

utilizată la producerea laptelui îmbuteliat. Aceleaşi măsuri de precauţie trebuie

luate la selecţionarea vegetalelor pentru sugari astfel încât acestea să aibă un
conţinut scăzut de nitraţi (flora intestinală a copiilor are o mare capacitate de
transformare a nitraţilor în nitriţi). Metoda cea mai simplă de reducere a
conţinutului de nitraţi este diluarea (adăugarea de apă cu o concentraţie foarte mică
de ioni azotat). Dezavantajul metodei îl reprezintă diminuarea calităţilor unei ape
foarte puţin poluate (concentraţia de nitraţi creşte pentru apa adăugată). O altă
metodă de eliminare a nitraţilor este osmoza inversă: apa este trecută printr-o
membrană de dializă care nu permite trecerea ionilor nitraţi. Alte posibilităţi se
bazează pe răşinile schimbătoare de ioni sau pe reactoare ce conţin microorganisme
cu capacitatea de a reduce nitraţii la azot (de exemplu Paracoccus denitrificans).
Aceste microorganisme trebuie imobilizate în polimeri speciali (ce nu pot fi
descompuşi ori degradaţi biochimic) pentru a nu polua ei înşişi apa astfel purificată
de nitriţi. Această problemă nu se pune în cazul epurării apelor de canalizare.
Urmează o etapă de purificare bacteriologică şi microbiologică. Pentru
aceasta, apa este tratată fie cu clor gazos, fie cu hipoclorit de sodiu (NaOCl – se
mai utilizează şi ca albitor), fie cu hipoclorit de calciu (Ca(OCl)2 – utilizat şi ca
dezinfectant pentru piscine). Agentul antibacterian generat de aceşti trei reactanţi
este acidul hipocloros, HClO. Clorul, respectiv sărurile acidului hipocloros trebuie
adăugate astfel încât concentraţia în acid să fie între 0,075 si 0,6 mg/L (astfel,
introducând de la început o concentraţie relativ mare de agent antibacterian,
datorită remanenţei excesului de agent se preîntâmpină contaminarea apei de la
instalaţia de purificare până la consumator). Din punct de vedere al sănătăţii
publice, această etapă este poate cea mai importantă. Până la adoptarea obiceiului
de dezinfectare a apei, numeroase epidemii erau răspândite prin apele poluate. Spre
exemplu, la mijlocul secolului al XIX-lea, medicul britanic John Snow (1813-
1858)15 a demonstrat legătura directă dintre epidemia de holeră şi apele infestate
datorită excreţiilor victimelor bolii. Mai recent, epidemia de holeră din Peru, din
1991, s-a datorat unei bacterii (Vibrio cholerae O1, Inaba, biotipul El Tor) din
scoicile ce creşteau în estuarele poluate cu ape de canalizare netratate. Bacteriile au
pătruns în rezervoarele de apă potabilă ale oraşelor şi au continuat să se
înmulţească datorită lipsei dezinfectării.
Multe oraşe europene utilizează astăzi ozonul ca agent dezinfectant.
Concentraţia de ozon necesară pentru a atinge un grad identic de dezinfectare cu cel
obţinut prin metodele clasice este mult mai mică, ceea ce face ca ozonizarea să fie
un proces mai economic. Mai mult, ozonul este activ şi împotriva anumitor virusuri

15
Doctorul John Snow a publicat în 1849 un scurt articol “Despre modul de răspândire a holerei” prin care sugera
ca holera este o boală contagioasă ce se transmite printr-o “otravă” ce se reproduce în organismul uman şi se
regăseşte în dejecţiile celor bolnavi. El bănuia că principalul agent de transport al “otravei” respective este apa, spre
deosebire de credinţa epocii respective, că propagarea bolii se face numai prin inhalare. Snow şi-a putut demonstra
teoria cu ocazia epidemiei de holeră ce a lovit Londra în 1854. Desfăşurând o imensă activitate de teren, el a putut să
evidenţieze preponderenţa bolii numai la abonaţii a uneia dintre cele două companii de ape care deserveau Londra în
epoca respectivă: în majoritate abonaţii companiei Southwarl & Vauxhall se îmbolnăveau de holeră, această
companie alimentându-se din partea în aval de Londra a Tamisei, parte deja poluată de apele de canalizare ale
întregului oraş, în timp ce cealaltă companie se alimenta din amonte, cu apă relativ curată.
36

aqua-purtate, care devin inactive prin oxidare. Un alt avantaj al utilizării ozonului
este acela că gustul apei rămâne neschimbat. La dezavantaje poate fi menţionat
faptul că ozonul se descompune foarte repede şi astfel nu îşi poate continua
acţiunea protectoare după ieşirea apei din staţia de epurare.
În funcţie de condiţiile locale mai poate apărea necesitatea unor etape
suplimentare cum ar fi spre exemplu pulverizarea apei în aer pentru îndepărtarea
anumitor mirosuri sau îmbunătăţirea gustului. Uneori apa poate prezenta o aciditate
prea mare. În acest caz se adăugă oxid de calciu (CaO) pentru neutralizare. Multe
municipalităţi (în special în Olanda) adaugă cca 1 ppm fluorură de sodiu (NaF) care
este şi un foarte bun agent de protecţie împotriva cariilor dentare.

Tabel 2.16. Compoziţie ionică a apei de mare

Ion g/kg apă de mare
−
Cl 19,35
Na +
10,76
2-
SO4 2,71
2+
Mg 1,29
2+
Ca 0,41
K +
0,40
− 2−
HCO3 , CO3 0,106
−
Br 0,067
−
H2BO3 0,027
2+
Sr 0,008
−
F 0,001
Total: 35,129

Pe lângă îmbunătăţirea metodelor de purificare a apei, omul mai caută şi alte

surse de apă pură, potabilă. Printre sursele cele mai studiate se află mările şi
oceanele, inclusiv apele oceanice de mare adâncime, banchizele polare ş.a. Ţinând
cont de faptul că mările şi oceanele acoperă 72% din suprafaţa Pământului, este
normal ca apa de mare să fie considerată una dintre cele mai importante surse de
apă potabilă. Utilizarea acesteia impune neapărat luarea în considerare a
conţinutului de săruri dizolvate, care este de aproximativ 3,5% din masa apei de
mare.
De la un total de aproximativ 35.000 ppm săruri dizolvate în apa de mare,
concentraţia acestora trebuie redusă până la circa 500 ppm pentru a obţine o apă
potabilă. Operaţia prin care este redus conţinutul de săruri se numeşte desalinizare,
în lume funcţionând încă din anii ’80 peste 2.200 de uzine de desalinizare.
Procedeele folosite la desalinizare sunt osmoza inversă şi distilarea solară.
Osmoza inversă utilizează membrane semipermeabile, adică permeabile
pentru moleculele de apă dar nu şi pentru ionii ori moleculele mai mari. Dacă o
astfel de membrană este plasată între apă de mare şi apă pură, aceasta din urmă va
traversa membrana şi va dilua apa de mare, având loc fenomenul de osmoză.
 37

Nivelul lichidului din partea cu apa de mare va creşte până când vitezele proceselor
de difuzie în ambele sensuri vor fi egale. În acest moment a încetat osmoza.
Diferenţa de presiune dintre cele două straturi se numeşte presiune osmotică. Altfel
spus, presiunea osmotică este presiuna care trebuie exercitată pentru a preveni
osmoza şi a menţine un nivel de apă egal în cele două jumătăţi ale vasului. Osmoza
inversă constă în aplicarea unei presiuni în partea apei de mare pentru a obliga
moleculele de apă să difuzeze dincolo de membrană, în partea de apă pură.
Presiunea osmotică a apei de mare este de aproximativ 24,8 atm. Prin urmare,
pentru a se realiza desalinizarea apei de mare trebuie aplicată o presiune mai mare
decât această valoare. O rată acceptabilă de filtrare se obţine utilizând presiuni de
cca 100 atm:

Pa > PO

PO

Apă pură Apă de Apă pură Apă de Apă pură Apă de

mare mare mare

Osmoză directă Osmoză inversă

PO = presiune osmotică
Pa = presiune aplicată
Fig. 2.10. Principiul osmozei inverse

Membranele semipermeabile cele mai des utilizate sunt de tip polimer de

acetat de celuloză modificată, poliamide ş.a.
Cea mai mare uzină de apă pură obţinută prin desalinizarea apei de mare cu
ajutorul osmozei inverse, Yuma Desalting Plant, se află în Statele Unite, în statul
Arizona. Uzina funcţionează din 1982 şi produce aproape 400 milioane de litri de
apă pe zi. Uzina a fost construită pentru a reduce salinitatea apei provenită din râul
Colorado şi folosită la irigaţii, de la 3200 ppm la cca 280 ppm (v. problemele legate
de salinitate mai departe).
O astfel de uzină de desalinizare care utilizează numai apă de mare se află în
Malta (Ghar Lapsi). Construită în 1983, aceasta are o capacitate de 20 milioane L/zi
şi poate coborâ salinitatea apei de la 38.000 ppm până la valori cuprinse între 400 şi
500 ppm. Astăzi există în Malta patru astfel de uzine care asigură populaţiei apă
potabilă din mare în cantitate de peste 42 milioane L/zi (Ghar Lapsi, Tigne,
Cirkewwa şi Pembroke).
38

Cea de-a doua metodă de desalinizare, evaporarea apei cu ajutorul energiei

solare, poate fi utilizată numai în zone ce primesc o cantitate însemnată de radiaţii
solare. Problema ridicată de acest tip de uzină este suprafaţa mare ocupată, întrucât
metoda permite colectarea de cca 3 L/m2/zi; rezultă deci, că pentru a fi rentabilă, o
astfel de uzină trebuie să aibă o suprafaţă de cel puţin 1.000 m2. Iată care sunt şi
cele mai importante, în ordinea suprafeţei ocupate, uzine de obţinere a apei potabile
prin desalinizarea apei de mare:

Tabel 2.17. Uzine de desalinizare a apei

Locaţie Tara Aria (m2) Anul punerii Apă utilizată
în funcţiune
Gwadar Pakistan 9072 1972 Apă de mare
Patmos Grecia 8667 1967 Apă de mare
Las salinas Chile 4757 1972 Apă de mare
Coober Pedy Australia 3160 1966 Apă sălcie
Megisti Grecia 2528 1973 Apă de mare
Kimolos Grecia 2508 1968 Apă de mare
Klonlon Grecia 2400 1971 Apă de mare
Fiskardo Grecia 2200 1971 Apă de mare
Nisiros Grecia 2005 1969 Apă de mare
Awania India 1867 1978 Apă sălcie
St. Vincent Indiile de Vest 1710 1967 Apă sălcie
Mahdia Tunisia 1300 1968 Apă sălcie

2.6. Procese biochimice în apă

În natura au loc în fiecare clipă nenumărate procese chimice, biochimice sau
biologice al căror rezultat este transformarea formei chimice sub care se află
diverse elemente. Astfel, carbonul coexistă în natură sub formă organică,
anorganică solidă (carbonaţii) sau anorganică gazoasă (bioxidul de carbon). Acelaşi
atom de carbon poate îmbrăca succesiv aceste trei forme: sub formă de bioxid de
carbon poate fi asimilat de către o plantă, transformat prin fotosinteză în carbon
organic, care este consumat de către un animal continuându-şi astfel “viaţa” de
carbon organic, transformându-se apoi în cărbune după moartea animalului şi, în
cele din urmă, în carbonat prin mineralizarea reziduurilor organice. Aceste multiple
transformări ale unui element, ce au loc pe perioade uneori extrem de lungi, poartă
denumirea de cicluri biogeochimice şi sunt specifice elementelor principale. Astfel,
se poate vorbi de un ciclu al carbonului, al oxigenului, al azotului, al sulfului, al
fosforului etc. în natură.

2.6.1. Transformările carbonului – ciclul carbonului în natură

O mare parte din carbonul existent în natură se află sub formă de combinaţii
anorganice, în special carbonaţi de calciu şi magneziu, sau organice, adică materie
 39

vie sau biomasă dar şi alte forme de compuşi chimici organici precum petrolul,
gazele naturale sau cărbunii. O mică dar semnificativă parte se află în atmosferă
sub forma bioxidului de carbon. Parte din aceste specii chimice ce conţin carbon
participă intens la diferite procese chimice mediate sau nu de microorganisme prin
care se transformă fie în biomasă, notată {CH2O}, fie în compuşi xenobiotici
(străini vieţii) ce pot prezenta diferite funcţiuni (cu heteroatomi precum halogen,
azot, fosfor sau sulf). Deşi puţin din cantitatea totală de carbon se transformă în
compuşi xenobiotici, aceştia sunt importanţi sub aspectul toxicităţii pe care o
prezintă.
Dintre organismele aflate în mediul acvatic, algele ce realizează fotosinteza
sunt speciile predominante în procesul de fixare a carbonului. Pe măsură ce ele
consumă bioxidul de carbon, pH-ul apei creşte permiţând astfel precipitarea
carbonaţilor de calciu sau de magneziu. Carbonul din biomasă, fixat de anumite
microorganisme, se transformă prin procese lente, biogeochimice, în petrol şi/sau
cărbuni. Tot microorganismele pot degrada carbonul, aflat fie sub formă de
biomasă, fie sub formă de hidrocarburi sau chiar de compuşi xenobiotici până la
bioxid de carbon.
În natură, carbonul, ca orice alt element chimic, participă la o serie de
procese care respectă principiul fundamental al chimiei: “în natură nimic nu se
pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”16. Prin urmare, este posibil ca toate
transformările suferite de elementul chimic carbon, sub forma diferitelor combinaţii
chimice pe care le poate îmbrăca, să fie incluse într-un fenomen ciclic ce implică
toate sferele existente (atmosferă, hidrosferă, biosferă, geosferă şi litosferă), numit
ciclul carbonului în natură. Cele mai importante procese la care participă carbonul
în natură în general şi în mediul acvatic în particular sunt: fotosinteza, respiraţia,
degradarea chimică şi biochimică a biomasei, formarea şi degradarea
hidrocarburilor (în general şi a gazului metan în special). Dintre acestea, o
importanţă deosebită o prezintă fotosinteza şi respiraţia.

2.6.1.1. Scurt istoric

Cercetările asupra fotosintezei au fost strâns legate de cunoaşterea ciclurilor
de viaţă precum şi a structurii fizice, alcătuirii şi biologiei plantelor. Încă din 1640,
lucrările lui Johannes (Jan) Baptista van Helmont (1577 – 1644)17 demonstrează
în mod ştiinţific că plantele au nevoie de aer şi apă pentru a creşte – van Helmont a
arătat că un pui de salcie cultivat timp de cinci ani într-un butoi şi-a dublat practic
masa, “consumând” numai două uncii (~ 60 g) de sol. Ulterior, în 1700, englezul
Stephen Hales (1677 – 1761)18 adaugă şi lumina celor două elemente (apa şi aerul)
16
Acest principiu, cunoscut ca Primul Principiu al Chimiei, a fost atribuit lui Antoine Laurent de Lavoisier (1743-
1794, v. mai departe), deşi primul care l-a enunţat a fost un matematician, astronom şi filozof grec al secolului al IV-
lea î.Ch., Anaxagore din Clazomena (~500 – 428 î.Ch.), care a predat în Atena, fiind protejat de puternicul şi
influentul Pericles şi care l-a avut printre elevii săi pe Euripide.
17
Jan Baptista van Helmont (1577-1644), medic şi chimist olandez, descoperitor al bioxidului de carbon dar şi a
sucurilor gastrice. A inventat termometrul.
18
Stephen Hales (1677-1761), preot englez, chimist, naturalist şi fiziolog, a studiat numeroase gaze şi a măsurat
pentru prima oară presiunea sangvină.
40

necesare creşterii platelor, menţionate de van Helmont. Anterior lui Hales, italianul
Marcello Malpighi (1628 – 1694)19 a constatat că atunci când o porţiune din
scoarţa unui copac este îndepărtată, umflătura care se formează apare deasupra
inelului; el interpretează în mod corect faptul că aceasta se datorează substanţelor
nutritive şi biomasei provenite de la frunze.
În secolul al XVIII-lea, chimiştii încep să identifice gazele ca entităţi
chimice, deosebindu-le de noţiunea generală de aer. În 1771, unul din principalii
oponenţi ştiinţifici ai lui Lavoisier, englezul Joseph Priestley (1733 – 1804)20
observă că plantele produc oxigen, reîmprospătând astfel aerul din încăperile
închise – Priestley a observat că introducerea de plante verzi în incintele cu aer
stătut, cu conţinut scăzut de oxigen (în care spre exemplu o lumânare nu mai arde
sau arde greu), reîmprospătează aerul care poate deveni astfel respirabil şi chiar
susţine procese de ardere (lumânarea poate arde acum cu flacără mare, luminoasă).
Acest lucru se datorează producerii de oxigen de către plante, Priestley identificând
astfel gazul pe care îl degajă frunzele imersate în apă, atunci când sunt iluminate,
aşa cum demonstrase încă din 1754 Charles Bonnet (1720 1793)21 – cercetări
publicate în 1754 sub titlul de “Recherches sur l’usage des feuilles dans les
plantes” (în traducere “Cercetări asupra utilizării frunzelor de către plante”), o
lucrare extrem de originală şi avangardistă, în care Bonnet atribuia plantelor
capacităţi de simţire şi discernământ.
Preotul naturalist elveţian Jean Sennebier (1742 – 1809)22 şi doctorul
olandez Jan Ingenhousz (1730 – 1799)23 descoperă aproape în acelaşi timp,
independent unul de celălalt, că regenerarea aerului de către plante este făcută pe
baza bioxidului de carbon (sau aer fixat, după exprimarea flogistică, încă la modă
în secolul XVIII) – dacă Sennebier a intuit aceasta, Ingenhousz a demonstrat
dispariţia simultană a acidului carbonic din apă, odată cu formarea de oxigen,
admiţând originea atmosferică practic a întregului conţinut de carbon din plante. De
asemenea, Ingenhousz a demonstrat că există respiraţie şi la plante, acestea
consumând un mic procent de oxigen (mai ales noaptea sau la umbră), cu eliberare
de bioxid de carbon. Sennebier la rândul său a arătat că activitatea de producere de
oxigen (cu consum implicit de bioxid de carbon) este apanajul frunzelor, fiind
primul care a propus un proces unitar, în termeni strict chimici, pentru a explica
fenomenul de nutriţie din vegetale. Atât Sennebier cât şi Ingenhousz au demonstrat

19
Marcello Malpighi (1628-1694), medic şi anatomist italian, unul dintre pionierii utilizării microscopului, a rămas
cunoscut în istoria ştiinţei mai mult pentru descoperirile sale din domeniul medical: capilarele sangvine, papilele
gustative şi capsulele din rinichi sau splină.
20
Joseph Priestley (1733-1804), chimist şi teolog englez, adept al teoriei flogisticului a lui Stahl, acesta fiind
principalul motiv de divergenţă cu Lavoisier cu care împarte paternitatea descoperirii oxigenului, pe care îl izolează
în cele din urmă, înţelegând şi rolul său în respiraţia plantelor.
21
Charles Bonnet (1720-1793), filozof şi naturalist francez; şi-a petrecut practic toată viaţa în Elveţia, datorită
persecuţiilor religioase din Franţa secolului al XVIII-lea. Atras de tânăr de viaţa insectelor, devine un foarte bun
entomolog, ajungând încă din 1740 membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Paris.
22
Jean Sennebier (1742-1809), naturalist elveţian din Geneva care, deşi preot, s-a făcut remarcat ca botanist şi
bibliograf, ajungând în a doua jumătate a secolului XVIII membru în majoritatea academiilor europene.
23
Ian Ingenhousz (1730-1799), doctor şi botanist olandez, a studiat în special fiziologia plantelor, cercetările sale
alături de cele ale lui Sennebier punând bazele noţiunii de fotosinteză.
 41

că acest proces de transformare a bioxidului de carbon în oxigen, cu reţinerea

carbonului în frunze, se desfăşoară sub influenţa luminii solare (şi nu a căldurii
soarelui).
În 1804, Théodore de Saussures (1767 – 1845)24 din Geneva descoperă că
creşterea în greutate a plantelor nu se poate baza doar pe absorbţia de carbon
atmosferic ori minerale din sol, ci şi pe legarea de apă şi componente chimice din
apă.
Odată cu înaintările efectuate în domeniul alcătuirii celulare a plantelor, s-a
pus întrebarea care dintre componentele celulei unei frunze acţionează ca
fotoreceptor al radiaţiei luminoase provenite de la soare. O a doua direcţie de
investigare era centrată pe procesul chimic de fotosinteză, prin care carbonul
atmosferic era “fixat” sub formă de biomasă, adică sub formă de carbohidraţi. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, botanistul german Julius von Sachs (1832 –
1897)25 sugerează faptul că amidonul provine din bioxidul de carbon; mai mult, el
presupune, încă din 1865, că în prezenţa luminii solare, clorofila din plante este cea
care catalizează reacţia fotochimică de fixare a bioxidului de carbon şi că această
reacţie are loc în cloroplaste. Aceste presupuneri aveau să fie demonstrate ulterior
de fiziologul german Theodor Wilhelm Engelmann (1843 – 1909). În 1881, el a
plasat o algă verde filiformă, Chladophora, aflată într-un mediu de bacterii aerobe,
într-un câmp luminos reglat de o prismă. Chladophora este un organism vegetal ale
cărui celule sunt ocupate aproape în întregime cu cloroplaste. Prisma a servit la
dispersia radiaţiei luminoase astfel încât să fie reprezentate toate lungimile de undă
(ca lumini de diferite culori). După câteva minute de iradiere, bacteriile se
aglutinaseră în zonele iluminate cu radiaţie roşie şi albastră, semn că în acele zone
producţia de oxigen (bacteriile fiind aerobe) era cea mai mare. În 1894, modificând
sistemul optic al unui microscop, Engelmann obţine o rază luminoasă extrem de
fină, cu care iradiază o altă algă, Spyrogyra, pe diferite porţiuni ale celulei. Şi în
acest caz, alga este cufundată într-un mediu bacterian aerob. Engelmann constată că
ori de câte ori raza de lumină lovea o cloroplastă, concentraţia de bacterii creştea
imediat, ea rămânând altminterea invariabilă în cazul iluminării oricărei alte părţi a
celulei.
Comparând spectrele de absorbţie a radiaţiei luminoase în plante cu cele ale
clorofilelor pure s-a putut constata că sunt aproximativ identice (întretimp fusese
demonstrat că există două clorofile, clorofila albastru-verzuie sau clorofila a şi
clorofila galben-verzuie sau clorofila b, prin lucrările biologului rus Mikhail
Semionovitch Ţvedt (1872 – 1919), asupra separării cromatografice a acestora, dar
şi ale chimistului german Richard Wilstatter (1872 – 1942)26):

24
Nicolas Théodore de Saussure (1767-1845), geolog şi naturalist elveţian, unul dintre pionierii ecologiei.
25
Julius von Sachs (1832-1897), botanist german, descoperitorul cloroplastelor din frunze.
26
Richard Martin Wilstatter (1872 – 1942) a luat de altfel Premiul Nobel pentru Chimie, în 1915, pentru
descoperirea, identificarea şi demonstrarea structurii clorofilelor.
42

Fig. 2.11. Spectre de absorbţie comparative clorofile-frunze

Existenţa procesului fotosintetic, bazat pe absorbţia de lumină, s-a dovedit a

fi în acord cu prima lege a termodinamicii, şi anume Legea conservării energiei,
enunţată încă din 1842 de către Julius Robert von Mayer (1814 – 1878)27. Astfel,
respectând această lege, plantele preiau energie sub formă de radiaţie luminoasă şi
o transformă într-un alt tip de energie, de natură chimică. Pe această bază a fost
formulată ecuaţia chimică:

Clorofilă
6 CO2 + 6 H2O Glucoză + 6 O2

Celebrul Justus von Liebig (1803 – 1873)28 a presupus că oxigenul degajat

provine din bioxidul de carbon absorbit, idee imediat acceptată de majoritatea
botaniştilor din secolul al XIX-lea, cu toate că Mathias Jakob Schleiden (1804 –
1881)29 afirmase în 1842 că glucoza este un produs al fotosintezei (presupunere
făcută înaintea lui Sachs – v. mai sus), dar că este foarte probabil că formarea ei să
se datoreze în egală măsură şi ruperii moleculei de apă. Schleiden scria
următoarele: “Este binecunoscut faptul că bioxidul de carbon se numără printre cei
mai stabili compuşi şi că nu există o metodă chimică care să permită
descompunerea sa, în timp ce apa poate fi uşor disociată … astfel pare probabil ca

27
Julius Robert von Mayer (1814-1878), fizician german, alături de fizicianul englez James Prescott Joule (1818-
1889), este părintele legii universale de conservare a energiei (sau prima lege a termodinamicii). Aceasta statutează
faptul că energia nu dispare şi nu poate fi creată, ci doar se transformă.
28
Justus von Liebig (1803-1873), chimist german, a izolat titanul, dar a rămas celebru pentru cercetările sale în
domeniul chimiei organice (proteine, cloral, analiză elementară etc.), precum şi ca pionier în domeniul utilizării
îngrîşîmintelor sintetice.
29
Mathias Jakob Schleiden (1804-1881), fiziolog şi histolog german, aformulat în 1838 teoria celulară.
 43

24 de atomi de hidrogen din apă să se combine cu 12 molecule de CO2.”30 –

ecuaţiile reacţiilor chimice propuse de Schleiden au toate coeficientul 2; spre
exemplu, pentru glucoză, el dă formula elementară C12H24O12 (de unde şi necesarul
de 24 de atomi de hidrogen).

Lumină solară Oxigen

Bioxid de
carbon

Glucoză
Apă

Fig. 2.12. Bilanţ de intrări şi ieşiri la fotosinteză

Curând oamenii de ştiinţă aveau să realizeze că fotosinteza nu este un proces

chimic singular, ce poate fi reprezentat printr-o singură ecuaţie chimică, ci o
succesiune de procese diferite şi complexe. Printre primii care s-au ocupat
sistematic de acest aspect al procesului de fotosinteză s-au numărat englezii
Frederick Frost Blackman (1866 – 1947) şi G.L.C. Mathei31 de la Universitatea
Cambridge, care, în 1905, au cultivat plante în condiţii de concentraţii diferite dar
bine determinate de CO2, de diferite intensităţi luminoase şi diferite temperaturi,
studiind efectul variaţei acestor parametri asupra vitezei fotosintezei. Constatările
principale au fost că la iluminare puternică şi concentraţii scăzute de CO2,
fotosinteza depinde de temperatură (aidoma oricărei reacţii biochimice), în schimb,
la concentraţii mari de CO2, dar intensitate luminoasă slabă, fotosinteza are loc
independent de temperatură. Acest lucru le-a permis celor doi cercetători să
intuiască faptul că reacţiile fotochimice sunt independente de temperatură (lucru
valabil pentru toate procesele fotochimice – v. regulile Woodward-Hoffmann).
În 1925, Otto Heinrich Warburg (1883 – 1970)32 de la Kaiser Wilhelm
Institut (ulterior Max Planck Institut) für Zellphysiologie face distincţia, pe baza
rezultatelor lui Blackman, între două clase de procese fotochimice: reacţiile la
lumină şi reacţiile la întuneric. În anii ’30 ai secolului XX, un tânăr cercetător
olandez, proaspăt sosit în California, la staţiunea marină Hopkins de pe lângă

30
Conform M.J. Schleiden în “Grundzüge der wissenschaftlichen Botanik”, 1842.
31
Se mai regăseşte uneori ortografiat ca Mathgel.
32
Otto Warburg (1883-1970), medic german, este dublu laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, prima dată în
1931 pentru descoperirea enzimei de transfer al oxigenului în procesul de respiraţie celulară, iar a doua oară în 1944
pentru descoperirea grupelor active ale enzimelor ce transferă hidrogen.
44

celebra universitate Stanford, Cornelis B. van Niel (1897 – 1985)33 îşi începe
studiul proceselor fotosintetice pe culturi de bacterii roşii din speciile Chromatium
şi Thiosarcina rosea. Aceste bacterii mai necesită, în plus de bioxidul de carbon, şi
hidrogen sulfurat pentru dezvoltarea lor. Van Niel a reuşit să determine ecuaţia
globală a procesului fotochimic ce are loc în organismul acestor bacterii:
hν
6 CO2 + 12 H2S C6H12O6 + 6 H2O + 12 S
Van Niel a extrapolat această ecuaţie la procesul de fotosinteză din alge şi
plante, obţinând o ecuaţie generală a fotosintezei, în care {CH2O} reprezintă
biomasa creată:
hν
CO2 + 2 H2X {CH2O} + H2O + X
Conform acestei ecuaţii, fotosinteza este un proces redox în care H2X este un
donor de electroni (deci se oxidează). În cazul algelor şi plantelor, H2X este apa,
ceea ce înseamnă că aceasta este molecula care se rupe şi nu bioxidul de carbon
(prin urmare, la mijlocul secolului XIX Schleiden era cel care avea dreptate şi nu
Liebig). O primă dovadă experimentală în favoarea faptului că oxigenul produs la
fotosinteză provine într-adevăr din apă a fost adusă în 1937 de către fitofiziologul
britanic Robert Hill (1899 – 1991). Acesta a descoperit faptul că, odată izolate de
restul celulei, cloroplastele pot genera în prezenţa luminii oxigen, prin reacţie cu
agenţi reducători neobişnuiţi, precum oxalatul de fier, fericianura sau
benzochinona.34 Reacţia a rămas cunoscută în literatura de specialitate ca reacţia
Hill.35
hν
cloroplaste
2 H2O + A 2 AH2 + O2
în care A este acceptorul de electroni (reducătorul); spre exemplu, atunci
când A este Fe3+:
hν
cloroplaste
2 H2O + 4 Fe3+ 2 (2 Fe2+ + 2 H+) + O2
Procesul este precedat de disocierea moleculei de apă în H+ şi OH−.
O dovadă incontestabilă că apa este cea care produce oxigen în procesul de
fotosinteză a fost adusă de Martin David Kamen (1913 – 2002)36 care a utilizat
tehnici izotopice de marcare cu 18O. M.D. Kamen şi colaboratorii săi au arătat că o
suspensie de Chlorella crescută în apă marcată izotopic, H218O, va genera, la
33
C.B. van Niel şi-a susţinut teza de doctorat în 1928, cu titlul “Bacteria acidului propionic” în care este pentru
prima oară menţionat diacetilul ca prim component în aroma untului de calitate superioară.
34
Conform R. Hill, “Oxygen evolution by isolated chloroplasts”, Nature, 1937, 139 S, 881-882 şi R. Hill, “Oxygen
produced by isolated chloroplasts”, Proc. R. Soc. London Ser. B, 1939, 127, 192–210.
35
Conform D.A. Walker, “An appreciation of Robert Hill and his reaction”, Photosynthesis Res., 2002, 73, 51–54.
36
Martin David Kamen (1913-2002), biochimist american de origine canadiană, a descoperit izotopul radioactiv al
carbonului, de masă 14 (14C), utilizat în procesele de datare şi în cele de marcare izotopică pentru determinarea
mecanismelor de reacţie în cazul proceselor biochimice. A efectuat cercetări extinse în domeniul fotosintezei.
Datorită contactelor (de natură pur întâmplătoare) cu ataşatul consular sovietic în Statele Unite şi-a pierdut locul de
muncă, petrecând peste 10 ani pentru a-şi demonstra nevinovăţia.
 45

expunerea la lumină, numai oxigen marcat – 18O2.37 În 1940, descoperirea 14

C de
către acelaşi Kamen a permis studiul mult mai
avansat al procesului de fotosinteză. Utilizând
acest izotop radioactiv al carbonului, Melvin
Calvin (1911 – 1997, v. foto dreapta)38 a studiat
modalitatea în care 14CO2 este preluat şi prelucrat
în plante: în perioada anilor 1950-1960, Calvin a
confirmat că în procesele fotosintetice, clorofila
captează instantaneu energia luminoasă radiată de
soare. A studiat apoi şi procesele la întuneric,
descoperind că biomasa începe să se formeze în
această etapă. Lucrând cu alge, Calvin a întrerupt
procesul fotosintetic în diferite momente ale
desfăşurării sale, analizând apoi prin cromatografie
pe hârtie amestecul de substanţe produse. A putut
astfel să identifice intermediarii chimici formaţi.
Seria de reacţii chimice ce descriu astăzi
fotosinteza poartă numele de “Ciclul Calvin”.

2.6.1.2. Ciclul carbonului

Principalele procese la care participă carbonul în natură în general şi în
mediul acvatic în particular sunt aşadar:

1. Fotosinteza
La acest proces participă vegetaţia, în apă aceasta fiind reprezentată de alge,
plante de apă sau fitobacterii fotosintetice. Toate acestea utilizează energia
luminoasă pentru a fixa carbonul anorganic din bioxidulde carbon şi a-l transforma
în biomasă, formă organică cu nivel ridicat de energie. Procesul este însoţit de
eliberarea unei molecule de oxigen:
hν
CO2 + H2O {CH2O} + O2 (g)

2. Respiraţia
Materia organică este oxidată în prezenţa oxigenului molecular (condiţii
aerobe) sau, în absenţa acestuia, cu diferiţi oxidanţi precum NO3- sau SO42-:

{CH2O} + O2 (g) CO2 + H2O

Aceste două procese, fotosinteza şi respiraţia, sunt complementare, aşa cum
se poate vedea din figura următoare:

37
Conform S.M. Ruben, M. Randall, M.D. Kamen şi J.L. Hyde, “Heavy oxygen (18O) as a tracer in the study of
photosynthesis”, J. Amer. Chem. Soc., 1941, 63, 877-879.
38
Melvin Calvin (1911-1997) este laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, în 1961, pentru cercetările efectuate în
comeniul fotosintezei – conform M. Calvin, “The path of carbon in photosynthesis (Nobel Prize lecture)”, Science,
1962, 135, 879-889.
46

CO2 + H2O → O2 + Zaharuri Zaharuri + O2 → CO2 + H2O

O2 CO2 CO2 O2

H2 O
Plante Zaharuri şi H2 O
alte molecule Organisme
Alge
organice vii
Bacterii

Energie luminoasă Energie stocată în

de la soare legături chimice

Fig. 2. 13. Fotosinteză şi respiraţie

Fotosinteza şi respiraţia sunt procese complementare în lumea vie.

Fotosinteza utilizează energia radiaţiei luminoase de la soare pentru a produce,
pornind de la bioxid de carbon şi apă, zaharuri precum şi alte molecule organice.
Acestea servesc la rândul lor la creşterea şi dezvoltarea organismului producător ori
drept hrană pentru alte organisme. Majoritatea acestor organisme respiră,
consumând oxigen şi producând bioxid de carbon şi apă. Prin respiraţie sunt
asigurate reacţiile de ardere necesare susţinerii energetice a metabolismului fiecărui
organism viu. Se presupune că primele celule vii apărute în “supa primordială” erau
incapabile atât de fotosinteză cât şi de respiraţie, însă este probabil ca fotosinteza să
fi precedat respiraţia în procesul de apariţie a vieţii pe Pământ.

3. Degradarea biomasei
La aceasta participă bacterii sau ciuperci. Biomasa provenită din moartea
organismelor produce prin biodegradare specii chimice simple ce sunt preluate ca
hrană de către plante. Astfel natura evită acumularea unor cantităţi incalculabile de
deşeuri organice. Este parte integrantă a procesului biogeochimic; ajută la formarea
humusului ce îmbogăţeşte şi ameliorează calitatea solului.
{CH2O} Acizi humici, fulvici etc.

4. Producerea gazului metan

Are loc sub acţiunea bacteriilor metanogene (de exemplu Methanobacterium)
în sedimente anoxice (cu conţinut scăzut de oxigen). Este o etapă importantă din
 47

ciclul carbonului şi totodată etapa finală din descompunerea biomasei. Pe această

cale se formează aproximativ 80% din cantitatea de gaz metan existentă în
atmosferă. Producţia microbiană de gaz metan este un proces de oxido-reducere
fermentativ în care atât oxidantul cât şi reducătorul sunt specii organice (un
echivalent de biomasă se oxidează în timp ce altul este redus):
2 {CH2O} CH4 + CO2

5. Degradarea bacteriană a hidrocarburilor

Este un proces diferit de degradarea biomasei – dacă la acesta din urmă
participă materie organică, {CH2O}, apărută în sol sau în apă imediat după moartea
organismelor vii, degradarea bacteriană a hidrocarburilor are drept materie primă
hidrocarburi apărute în mod natural prin procesele biogeochimice ori accidental
prin procese de poluare.
{CnH2n+2} CO2 + H2O

Anumite microorganisme oxidează hidrocarburile în condiţii aerobe (de

exemplu Micrococcus, Pseudomonas, Mycobacterium, Nocardia etc.). Astfel se
elimină o mare parte din urmele de petrol din apă sau din sol. Într-o primă etapă
grupa terminală -CH3 este oxidată până la forma peroxidică -CH2-O-O-H pentru ca
apoi să aibă loc o β-oxidare, cu eliminarea simultană a doi atomi de carbon:
CH3 CH3 Oxidare CH3 CH2OOH
bacteriana

CH3 CH2OOH 3 O2
CH3 CH2OOH
- 2 CO2, - 2 H2O
În ceea ce priveşte degradarea hidrocarburilor aromatice, prima etapă
oxidativă duce la formarea unui diol vicinal care se oxidează în continuare la un
diacid:
OH
O2 H O2 COOH
H COOH
OH

6. Biodegradarea biomasei
Acest proces are loc în special în momentul tratării sau epurării apelor
menajere. Este diferit de biodegradarea simplă care duce la formarea acizilor
humici şi fulvici, precum şi a altor compuşi organici ce îmbogăţesc rezervele de
hrană ale solurilor sau sedimentelor din ape prin aceea că în primul rând este vorba
de o degradare practic totală, la CO2 şi H2O şi, în al doilea rând, prin natura
materiei prime organice supuse procesului, care este în mare parte de provenienţă
artificială, din poluarea apelor menajere.
48

2 CH2O + O2 (g) CO2 + H2O + CH2O

În afară de carbonul prezent în materia organică, ale cărei transformări au

fost prezentate mai sus, acest element se mai găseşte în apă în principal şi sub
forma sub formă de CO2 dizolvat sau anioni HCO3- sau CO22-.
Astfel, luând în considerare toate aceste procese, ciclul biogeochimic al
carbonului poate fi schiţat în felul următor:
f
otos
int
eză a
bsor
bţi
e-de
sor
bţi
e
C O 2îna
tmos
fer
ă
bi
ode
gra
dar
e

Bi
oma s
ă {C H 2O } şi Ca
r bonanorganics ol
_ubi
l
c
arbonxenobi ot i
c înpri
ncipalH C O 3

proce
se proce
se
bi
ogeoc
himi
ce pr
eci
pit
are di
zol
var
e
xenobi
oti
ce

Hi
droc
arbur
isa
u Car
bonanorganicinsolubil
căr
buni înpr
inci
pa C O 3,M gC O 3
lC a

Fig. 2.14. Reprezentare schematică a ciclului biogeochimic al carbonului

La aceste procese chimice şi biochimice se adaugă cele fizice de emisie,

difuzie, dizolvare, sedimentare ş.a.
Istoria omului se confundă cu intervenţiile sale în ciclul carbonului. Aceste
intervenţii, graduale dar cu o pondere din ce în ce mai mare, au dus şi duc încetul
cu încetul la modificarea ecosistemului; astfel, omul a transformat păduri şi preerii
în terenuri agricole şi a tăiat pomi pentru a satisface cererea din ce în ce mai mare
de combustibil, ca atare sau sub formă de mangal (cărbune de lemn). Dacă până la
mijlocul secolului al XIX-lea, rata acestor schimbări a fost relativ lentă,
consecinţele asupra bilanţului masic global al carbonului fiind oarecum
neînsemnate, intervenţiile recente ale omului (arderi de petrol şi cărbuni,
despăduriri, extinderea metropolelor, industrializarea sălbatică etc.) prezintă
pericolul afectării iremediabile a acestui ciclu.
Modificările aduse naturii peisajului şi terenurilor, procese intensificate după
anul 1850, nu reprezintă totuşi principala grijă a omului de astăzi. Mult mai gravă
este modificarea apărută la nivelul surselor bazale de energie, regenerarea acestora
neavând loc nici pe departe cu viteza cu care sunt consumate.
 49

CO2 stocat în atmosferă

Emisii la arderi de Difuzie

combustili fosili CO2 stocat în Fotosinteză
biosferă
Biomasă Respiraţie şi
descompunere
Despădurire

Materie organică din sol Biomasă acvatică

CO2 stocat
Cărbune, petrol şi gaz în oceane
Calcar şi dolomit

CO2 stocat în litosferă Depozite marine

(în formă de minerale)

Fig. 2.15. Ciclul carbonului în natură

Interferenţele omului cu ciclul carbonului sunt la aproape orice nivel intense
şi mai ales distructive. Astfel, omul consumă sau pur şi simplu distruge, direct sau
indirect, sub o formă sau alta (recoltă, hrană pentru el însuşi ori pentru animale,
pescuit, tăiat de lemne, despădurire ş.a.) cel puţin o cincime din masa vegetală
produsă anual. Unul din principalele efecte al acestui proces este creşterea
procentului de bioxid de carbon din atmosferă, iar prima consecinţă a acestei
creşteri este efectul de seră (v. cap. “Aerul”).

2.6.2. Transformările azotului

Unele dintre cele mai importante procese ce se desfăşoară în prezenţa
microorganismelor din mediul apos implică compuşi ai azotului. Ciclul
biogeochimic al azotului descrie, în mare, procesele dinamice prin care azotul trece
între atmosferă, materie organică şi materie anorganică. Azotul este utilizat de către
organisme pentru producerea unui mare număr de molecule organice esenţiale
vieţii, precum amino-acizii, proteinele şi acizii nucleici.
Cea mai mare parte a azotului se găseşte în atmosferă sub formă gazoasă
(N2). Cantitatea de azot din atmosferă este de aproximativ un milion de ori mai
mare decât cea existentă în organismele vii. O altă formă sub care azotul mai este
întâlnit în natură este cea anorganică (azotaţi, azotiţi, săruri de amoniu etc.).
În pofida cantităţii imense de azot prezentă în atmosferă, ca nutrient azotul
este un factor limitativ, în principal datorită faptului că organismele vii nu îl pot
prelua decât sub două forme solide: săruri de amoniu, NH4+ sau anion nitrat
50

(azotat), NO3−. Majoritatea plantelor obţin azotul necesar din sol, unde se află
dizolvat în soluţia de sol sub formă de nitraţi. Sărurile de amoniu sau amoniacul
sunt utilizate în mai mică măsură de către plante, deoarece în cantităţi mai mari s-
au dovedit a fi toxice. Animalele îşi procură necesarul de azot pentru metabolism,
creştere şi reproducere prin consumarea de materie organică ce conţine molecule cu
azot.
Cele patru procese-cheie, mediate de microorganisme, în care este implicat
azotul sunt următoarele: fixare, nitrificare, amonificare (reducerea nitraţilor) şi
denitrificare. Primele trei convertesc azotul gazos în forme chimice utilizabile de
către plante. Cea de-a patra etapă transformă la loc azotul anorganic în specie
gazoasă.

1) Fixarea azotului
Implică legarea azotului atmosferic sub formă de combinaţie chimică.
Fixarea biologică sau biochimică a azotului este o etapă importantă din ciclul
azotului, esenţială pentru creşterea plantelor în absenţa îngrăşămintelor sintetice,
permiţând astfel fertilizarea solurilor:
3 {CH2O} + 2 N2 + 3 H2O + 4 H+ 3 CO2 + 4 NH4+
Reacţia de mai sus reprezintă aproximativ 90% din procesul de fixare,
ruperea moleculei de azot fiind efectuată
biochimic în diferite microorganisme de tipul
bacteriilor Rhizobium (asociate cu rădăcinile
plantelor – v. foto alăturat). De asemenea, anumite
bacterii aerobe din familiile Azobacter sau
Clostridium pot fixa azotul în sol, în timp ce alge
albastre-verzui precum Nostoc sau Calothrix (ce
conţin şi cianobacterii) fixează azotul atât în apă
cât şi în sol.
Restul de 10% din azotul atmosferic convertit este transformat direct în nitrat
prin ruperea moleculei de azot şi combinare cu oxigenul, sub influenţa radiaţiei de
înaltă energie (radiaţie luminoasă, raze cosmice etc.).

2) Nitrificarea
Are loc în prezenţa unor bacterii precum Nitrosomonas (oxidează amoniacul
la nitriţi, în apă) sau Nitrobacter (oxidează anionul nitrit la anion nitrat, de
asemenea în apă). Reprezintă conversia azotului în stare de oxidare III în azot cu
număr de oxidare V. Nitrificarea este un proces important în natură deoarece azotul
necesar plantelor este fixat de către acestea sub forma ionilor nitrat (produşii
procesului de nitrificare). Spre exemplu, îngrăşămintele aplicate sub formă de ioni
de amoniu sau chiar amoniac anhidru sunt transformate prin procese microbiene în
anioni nitrat ceea ce permite o absorbţie maximă de azot de către plante.
_
2 O2 + NH4+ NO3 + 2 H+ + H2O
 51

3) Reducerea nitraţilor (amonificare)

Reprezintă reacţia microbiană de reducere a azotului din compuşii săi
(trecerea dintr-o stare de oxidare mare într-una mai mică) în absenţa oxigenului
liber:
_ _
2 NO3 + {CH2O} 2 NO2 + H2O + CO2
_
2 NO3 + {CH2O} + 4 H+ 2 NH4+ + 3 CO2 + H2O

4) Denitrificarea
Este procesul prin care azotul atmosferic se regenerează pornind de la azotul
fixat (în special de la cel anorganic aflat sub formă de nitraţi). Este un proces ce
poate fi uneori util în epurări avansate ale apei deoarece permite îndepărtarea
azotului folosit ca nutrient (v. mai departe procesele de eutrofizare). O altă cale de
trecere a azotului în atmosferă este reprezentată de transformarea nitriţilor sau
nitraţilor în protoxid sau monoxid de azot (N2O sau NO), sub acţiunea anumitor
bacterii:
_
4 NO3 + 5 {CH2O} + 4 H+ 2 N2 + 5 CO2 + 7 H2O

Astfel, ciclul azotului poate fi schematizat în felul următor:

Fixarea N2 ca NH3 Fixarea N2 ca -NH2
Atmosferă
N 2,înma
imi că măs ură N 2O ,
emisie de poluanţi meN O ,N O 2,H N O 3,N H 4N O 3
ur eliberarea de N2, N2O, NH3
ca NO sau NO2 de cătremi croorga ni
sme

dizolvarea NH4+_
precipitarea NO3

Antroposferă Biosferă
N H 3,H N O 3,N O ,N O 2 A zotl
egatbiol
ogic,mol e
cul
eorganic
e
Nitraţianor ganici cufuncţi
unea-N H 2,a
mino-a
cizi

_ _
minereuri (NO3 ) Hidrosfe
r ă şiG e_osf
eră îngrăşămi
nte(N O 3)
Sărur
idizolvate,N O 3,N H 4+ ,
îngrăşămi
ntes
aua
genţi A zotorganicdinor gani smemoa r t
e* descompuneri cu formare de
_
poluanţic
econţi
nazot NH4+, NO3
Fig, 2.16. Reprezentare schematică a ciclului biogeochimic al azotului
* Anumite enzime precum ornitindecarboxilaza, cu o viaţă extrem de scurtă (~ 20
minute) catalizează decarboxilarea ornitinei cu formarea putresceinei. Asemănător,
52

tot prin decarboxilare enzimatică, se formează cadaverină din lisină şi agmatină din
arginină.
H2N CH COOH H2N CH2 H2N CH COOH H2N CH2
(CH2)3 - CO2 - CO2
(CH2)3 (CH2)4 (CH2)4
NH2 NH2 NH2 NH2

putresceină c
ada
ver
ină

H2N CH COOH H2N CH2

(CH2)3 - CO2 (CH2)3
NH NH
H2N C NH H2N C NH
agmatină

Precipitaţii Stoc de
azot
Fixare de atmosferic
către fulger
Arderi de
combustibili fosili
Fixare de către bacterii
Pierderi de gaze
N2 şi N2O
Spălare şi scurgere
Ingrăşăminte Eutrofizare
Spălare
Denitrificare Materie organică
R-NH2
Mineralizare
Consum de
către plante Amoniu
NH4 Spălare
Nitrificare
Nitraţi Nitriţi
(NO3) (NO2)
Nitrificare

Fig. 2.17. Ciclul azotului

Activităţile omului au tendinţa de a perturba ciclul azotului, uneori chiar

semnificativ, în următoarele moduri:
- aplicarea pe terenurile agricole a îngrăşămintelor pe bază de azot (spre
exemplu azotat de amoniu) a dus la intensificarea procesului de denitrificare,
precum şi la spălarea compuşilor cu azot în acvifer. Compuşii cu azot spălaţi de pe
şi din sol pot ajunge şi în apele de suprafaţă ducând la procese de eutrofizare.
 53

- creşterea vitezei de depunere pe sol a compuşilor cu azot din atmosferă din

cauza arderii combustibililor fosili, a focurilor de pădure ş.a. Majoritatea acestor
depuneri iau forma ploilor acide, oxizii de azot din atmosferă prin combinare cu
apa ducând în cele din urmă la formarea de acid azotic (v. cap. “Aerul”)
- prin deversarea dejecţiilor de la marile ferme zootehnice, cantităţi
însemnate de amoniac ajung în apele de suprafaţă.

2.6.3. Transformările sulfului

Ciclul sulfului implică interconversii între speciile chimice conţinând
funcţiuni cu sulf, fie anorganice (sulfaţi, sulfiţi, hidrogen sulfurat) fie organice
(acizi sulfonici, mercaptani, tioli, tiofen şi alţi heterocicli etc.).
În perioada preindustrială, interferenţa omului în ciclul sulfului era cu totul
neglijabilă – transformarea pădurilor şi a păşunilor în terenuri agricole a antrenat
după sine spălarea solurilor de anumite cantităţi de sulfaţi ce au ajuns în lacuri, în
cursurile de apă, pânzele freatice etc. Acest fapt a avut însă un impact minor. Odată
cu dezvoltarea industrială, arderile de cărbuni, procesele metalurgice precum
obţinerea cuprului din minereuri ş.a. au dus la eliberarea în atmosferă de cantităţi
foarte mari de SO2, cu efecte imediate asupra biosferei.
Principalele procese în care sunt implicate speciile cu sulf sunt:

1) Reducerea sulfaţilor
La acest proces participă bacterii de tipul Desulfovibrio. Acestea utilizează
ionul sulfat ca acceptor al unui electron în procesul de oxidare a biomasei. Totodată
are loc şi formarea hidrogenului sulfurat, proces care ridică probleme în privinţa
calităţii apei, din cauza toxicităţii şi mirosului neplăcut al acestuia:
2-
SO4 + 2 {CH2O} + 2 H+ H2S + 2 CO2 + 2 H2O

2) Oxidarea sulfiţilor
Are loc sub acţiunea bacteriilor de tipul Thiobacillus. Oxidarea sulfului de la
un număr mic de oxidare la anionul sulfat, cu sulful având număr de oxidare VI,
duce la formarea acidului sulfuric (H2SO4), care este un acid tare. Bacteriile care
mediază această reacţie (de exemplu Thiobacillus thiooxidans) sunt extrem de
rezistente la acţiunea acizilor. Astfel de bacterii cresc şi se înmulţesc în ape acide
(cum sunt unele ape de mină39), aceste ape fiind extrem de dăunătoare pentru
mediu.
2-
2 H2S + 4 O2 2 SO4 + 4 H+

3) Degradarea bacteriană a compuşilor organici cu sulf

În urma proceselor de degradare ce au loc în prezenţa anumitor bacterii se
generează compuşi cu sulf, care sunt în general toxici, urât mirositori şi volatili (de
exemplu metil-tiol, CH3-SH, dimetil sulfură, CH3-S-S-CH3 ş.a.). Formarea acestor
39
Aceste ape rezultă din H2SO4 provenit din oxidarea piritei, FeS2.
54

compuşi organici cu sulf, alături de hidrogenul sulfurat, este în mare măsură

responsabilă de mirosurile asociate degradării biomasei.

Absorbţie

Ciclul sulfului
Transmisie

Emisie
Emisie
Depuneri

SO42-

Fig. 2.18. Ciclul sulfului

2.6.4. Transformările fosforului

Ciclul fosforului, aşa cum este el cunsocut astăzi, cuprinde atât sursele
naturale cât şi pe cele artificiale (poluante în marea lor majoritate) de compuşi cu
fosfor, incluzând atât speciile biologice cât şi derivaţii organici şi anorganici ai
fosforului. Ca principală sursă biologică de fosfor pot fi menţionaţi acizii
dezoxiribonucleici (ADN) sau acizii ribonucleici (ARN), precum şi resturile
adenozin-tri-, di- şi monofosfat (ATP, ADP şi AMP). Compuşii organici ai
fosforului întâlniţi în natură provin în principal din utilizarea insecticidelor organo-
fosforice. Principalele specii anorganice ce conţin fosfor sunt fosfaţii acizi solubili
H2PO4- şi HPO42- (proveniţi în principal din îngrăşămintele chimice) şi minereurile
ce conţin fosfaţi insolubili de calciu (Ca5(OH)(PO4)3 – hidroxiapatit; Ca5F(PO4)3 –
apatit etc.) sau de plumb (Pb5Cl(PO4)3 – piromorfit).
Procesele microbiene din sol şi din apă sunt foarte importante pentru ciclul
fosforului. Astfel, fosforul este principalul agent nutritiv limitativ din apă, în
special pentru creşterea algelor.
Bacteriile sunt şi mai eficace în dozarea fosforului nutritiv; ele sunt mult mai
eficace decât algele în procesarea fosfaţilor din apă şi pot astfel acumula fosfor în
celule pentru a-l elibera atunci când acesta începe să dispară din mediu, permiţând
astfel dezvoltarea în continuare a speciei de bacterii respective (asemănător felului
în care o cămilă stochează apa în cocoaşă). Microorganismele care mor eliberează
cantităţi însemnate de fosfor care sunt preluate apoi de microorganismele în viaţă.
 55

Procesele biogeochimice în care sunt implicaţi compuşii fosforului sunt

foarte importante pentru mediu din două motive. Primul ar fi acela că este vorba
despre un proces de mineralizare care transformă formele organice de fosfor în
fosfor mineral. Aceasta este o sursă importantă de hrană (sub formă de ortofosfaţi)
pentru plante şi alge. Al doilea motiv este acela că biodegradarea “dezactivează”
compuşii organofosforici care sunt în general toxici.

2.6.5. Transformările halogenilor şi ale derivaţilor lor

Degradarea compuşilor organici ce conţin atomi de halogen de către diferite
microorganisme este una din cauzele apariţiei agenţilor poluanţi xenobiotici în sol
şi în apă. Compuşii halogenaţi (iar dintre aceştia în special cei cloruraţi) fac parte
dintre cei mai răspândiţi agenţi poluanţi. O mare parte din ei provin din insecticide
sau pesticide dar şi din diferite procese şi deşeuri menajere sau industriale. Mulţi
derivaţi organici cloruraţi precum dioxina sau bifenilii policloruraţi (PCB –
polychlorinated biphenils) sunt extrem de toxici. Pe lângă aceasta, compuşii
organici halogenaţi au nefericita proprietate de a se acumula în ţesuturi, în special
în cele grase, lipidice, ceea ce face din această categorie de substanţe una dintre
cele mai periculoase clase de poluanţi.

Cl O Cl

Cl O Cl Clm Cln
2,3,7,8-Tetracloro-dioxină Bifenili policloruraţi

Etapa cheie în degradarea compuşilor organici halogenaţi este

dehalogenarea, care implică înlocuirea atomilor de clor cu hidrogen, până la
obţinerea derivatul aromatic nehalogenat. O altă posibilitate este reacţia de
hidroliză, cu formarea unui alcool. Pentru mulţi dintre compuşii halogenaţi însă,
anume pentru cei cu halogenul sau halogenii legaţi direct de nucleul aromatic (din
păcate majoritatea acestora sunt toxici), reacţia de hidroliză nu este posibilă, ei fiind
derivaţi halogenaţi cu reactivitate scăzută. În această situaţie, una dintre puţinele
metode de dezactivare ce dau rezultate este descompunerea prin iradiere cu radiaţii
din domeniul ultra-violet.

2.6.6. Transformările fierului

Anumite bacterii precum Ferrobacillus, Gallionella sau unele forme de
Sphaerotilus utilizează compuşii fierului pentru generarea energiei necesare
proceselor metabolice. Acest lucru este posibil în principala reacţie care implică
cele două specii importante ale fierului, anume reacţia de oxidare cu oxigen
molecular a Fe(II) la Fe(III):
4 Fe (II) + 4 H+ + O2 4 Fe (III) + 2 H2O
56

Sursa obişnuită de carbon pentru aceste bacterii este bioxidul de carbon, care
este un compus anorganic. Cum aceste bacterii nu necesită compuşi organici ca
sursă de carbon iar energia şi-o procură din transformarea unor compuşi anorganici,
ele pot trăi în medii unde materia organică este absentă cu desăvârşire. Fe(III) se
regăseşte în final sub forma de hidroxid feric, Fe(OH)3, cantităţi importante din
acest compus într-un anumit loc semnalizând faptul că în zona respectivă a avut loc
înmulţirea acestui tip de bacterii.

2.7. Criterii şi indicatori de poluare a apei

Unul dintre criteriile de bază care se au în vedere atunci când trebuie, spre
exemplu, să se calculeze capacitatea unei staţii de epurare-purificare a apei, este
populaţia echivalentă. Acest lucru se referă la cantitatea de deşeuri menajere cu
care un individ contribuie zilnic la impurificarea şi poluarea apei. Calculându-se că
un individ consumă zilnic pentru diferite necesităţi cca 340 L apă (Tabelul 2.17.),
iar cantitatea zilnică de deşeuri organice ajunsă în apele aceste ape reziduale este, în
medie, de aproximativ 180 g, un consum de 6 mg/L oxigen pe un interval de 5 zile
este necesar pentru oxidarea microbiană a acestor deşeuri.
Tabelul 2.18. Consum mediu de apă utilizată zilnic de către un individ
Volum mediu de apă utilizată zilnic de către un individ (L)
Apă de toaletă 113,2
Apă de spălare 87
Apă de spălat rufe 41,4
Apă de spălat vase 22,4
Apă de băut şi gătit 38
Diverse 38
Total 340
Fiind vorba de valori medii, care se referă la un amestec de substanţe, ele nu
sunt totuşi relevante pentru gradul de poluare a apei. În orice caz, aceste cifre au o
semnificaţie atât timp cât orice deşeu este descompus de către microorganisme
(prin reacţii de oxidare ce au loc în epilimnion). Aceste reacţii vor consuma din
oxigenul dizolvat în apă, iar dacă apa nu va fi aerată corespunzător (curenţi rapizi,
turbulenţe sau chiar cascade) nivelul de oxigen va scădea prea mult iar respectiva
apă nu va mai putea susţine viaţa.
Oxigenul se consumă la:
• degradarea biomasei:
2 {CH2O} + O2 (g) CO2 + H 2O + {CH2O}
• biooxidarea compuşilor cu azot:
−
NH4+ + 2O2 NO3 + 2 H+ + H2O
• oxidarea chimică sau biochimică a agenţilor reducători:
2+
4 Fe + O2 + 10 H2O 4 Fe(OH)3 (s) + 8 H+
2 SO32− + O2 2 SO42−
 57

Toate aceste procese contribuie la dezoxigenarea apei.

Este evident faptul că principalele criterii de poluare a apei vor trebui să ţină
cont de cantitatea totală de oxigen dizolvat în apă, necesară proceselor chimice şi
biochimice de oxidare.
Prin oxigen dizolvat se înţelege volumul total de oxigen conţinut în apă.
Acesta intră în apă prin procesele fotosintetice ce au loc în mediul acvatic şi prin
transfer la interfaţa atmosferă – apă. Cantitatea de oxigen ce poate fi reţinută în apă
depinde de mai mulţi factori, printre care temperatură (v. Tab. 2.19), salinitate,
presiune. Cum solubilitatea unui gaz în apă scade odată cu creşterea temperaturii,
apa rece va conţine mai mult oxigen decât cea caldă. De asemenea, având în vedere
creşterea solubilităţii odată cu micşorarea procentului de săruri dizolvate în apă, apa
dulce va conţine mai mult oxigen decât apa de mare. Atât presiunea parţială cât şi
gradul de saturare cu oxigen se vor modifica cu altitudinea (solubilitatea gazului
scade odată cu presiunea).
Tabel 2.19. Solubilitatea oxigenului în apă la diferite temperaturi
Temperatură (°C) Solubilitate (gO2 / L H2O)
0 0,0141
10 0,0109
20 0,0092
25 0,0083
30 0,0077
35 0,0070
40 0,0065
Odată absorbit, oxigenul este fie încorporat în apă şi transportat cu ajutorul
curenţilor interni, fie pierdut din sistem. Apele curgătoare conţin în general mai
mult oxigen decât cele stătătoare (datorită mişcării maselor de apă de la suprafaţă).
În apele curgătoare, datorită mişcărilor turbulente, stratul bogat în oxigen de la
suprafaţă este constant înlocuit de mase de apă cu concentraţie mai mică de oxigen,
creându-se astfel posibilitatea continuă de schimb la interfaţă (proces denumit
aerisire). În schimb, datorită faptului că în apele stătătoare nu există acest proces de
amestecare continuă a straturilor, stratul mai bogat în oxigen rămâne la suprafaţă,
concentraţia de oxigen scăzând de-a lungul coloanei de apă, de la epilimnion către
hipolimnion.
Tab. 2.20. Nivel minim de oxigen dizolvat pentru câteva tipuri de ape
Tip de apă Nivel minim de O2 dizolvat (mg/L)
pentru susţinerea vieţii acvatice
Apa caldă (vara) – pentru peşti 5,0
Apa rece (iarna) – pentru peşti 6,0
Apa în care se depun icrelor 7,0
Apa din estuare 5,0
58

Pentru o estimare rapidă a cantităţii de material oxidabil prezent în apă se

poate utiliza Cererea Chimică de Oxigen (CCO sau Chemical Oxygen Demand –
COD). Aceasta reprezintă cantitatea totală de oxigen necesară proceselor chimice şi
biochimice de degradare oxidativă a impurităţilor şi agenţilor poluanţi din apă.
Valoarea CCO nu poate depăşi 10 mg/L. Determinarea se face titrimetric prin
introducerea în proba de analizat a unei soluţii de permanganat de potasiu (oxidare
blândă care nu va afecta şi anumite deşeuri organice, cum ar fi spre exemplu
compuşii carbonilici), titrându-se apoi excesul de permanganat în mediu acid, sau
prin introducerea unei soluţii de bicromat de potasiu (oxidare energică) şi apoi
titrarea excesului de bicromat în mediu puternic acid.
Un alt criteriu important pentru evaluarea gradului de poluare al apei îl
reprezintă Cererea Biochimică de Oxigen (CBO sau Biochemical Oxygen Demand
– BOD). Aceasta reprezintă cantitatea din oxigenul total dizolvat necesară oxidării
unei anumite cantităţi de material organic. Acest oxigen este necesar numeroaselor
microorganisme pentru a transforma şi/sau metaboliza materialul organic prezent în
apă, material care practic reprezintă hrana lor. Valoarea BOD nu poate depăşi cca 6
mg/L. O cale de determinare a cantităţii de poluanţi de natură organică este de a
calcula cât oxigen este necesar pentru oxidarea completă a poluanţilor conţinuţi
într-o probă dată. Spre exemplu, un volum cunoscut de apă poluată este diluat cu un
anumit volum de soluţie salină standardizată al cărei conţinut de oxigen dizolvat
este bine determinat. Amestecul se păstrează 15 zile la 20°C în sticlă închisă. La
sfârşitul perioadei se determină cantitatea de oxigen consumată.
Numeroase experimente au arătat însă că cele aproximativ 6 mg/L de oxigen
dizolvaţi sunt consumate în 5 zile de către microorganisme pentru a oxida cele 180
g deşeuri organice diverse produse în medie de un individ. Astfel, o valoare mai
precisă pentru BOD va fi cea determinată după 5 zile. Aceasta se notează cu BNO5
(CBO5) şi va reprezenta cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un
interval de 5 zile. Acest criteriu este de asemenea exprimat în mg/L sau în ppm.

Tabel 2.21. BNO5 pentru câteva tipuri de ape reziduale

Tip de apă reziduală (în funcţie de conţinut şi provenienţă) BNO5 (mg/L)
Rafinărie petrolieră 0,97-2,8
Industrie alimentară >5
Urină animală 15
Bălegar 13
Ape de spălare sau scurgeri din silozuri 80
Ape reziduale din zone urbane 0,1-0,4
Ferme 0,1-10

Analog cu BOD (sau BNO5), pentru poluarea apelor din jurul fermelor sau
combinatelor zootehnice se mai poate utiliza unitatea de animal mare (UAM sau
Large Animal Unit – LAU). LAU se aplică pentru animale în greutate de 500 kg
viu. Calculul pentru celelalte tipuri de animale este posibil aplicându-se un
 59

coeficient. Astfel, pentru oi coeficientul este 0,1; pentru porci 0,2 iar pentru găini
0,004. Reziduul organic total pentru 1 LAU necesită cca 800 g oxigen pentru o
descompunere aerobă totală, de către microorganisme, la 20°C.
Dacă determinarea valorii COD-ului necesită un timp scurt, determinarea
BOD-ului este de durată (cel puţin 5 zile). Aceste criterii tind să fie înlocuite de un
alt parametru care se poate determina mult mai rapid, şi anume Conţinutul de
carbon organic total (CCOT sau Total Organic Carbon – TOC). Acesta se
determină prin oxidarea catalitică a carbonului organic aflat în apă şi dozarea
bioxidului de carbon gazos rezultat. Popularitatea tot mai crescândă a acestei
metode se datorează rapidităţii de execuţie şi intervalului scurt de aflare a
rezultatului.
Din punct de vedere toxicologic, compuşii organici ce conţin atomi de
halogen sunt foarte periculoşi, fie datorită toxicităţii lor directe, fie prin
transformarea lor în compuşi xenobiotici. Caracteristica acestor compuşi este
valoarea de halogen organic absorbit (HOA sau Absorbable organically-combined
halogens – AOH). Determinarea acestui parametru se face în felul următor:
materialul poluant este încălzit într-un curent de oxigen iar halogenii astfel puşi în
libertate sunt adsorbiţi pe cărbune activ. Valoarea maximă admisă pentru AOH este
de 100 µg/L.
Alături de acest parametru se mai foloseşte extractul cloroformic pe cărbune,
care reprezintă o valoare medie a poluanţilor organici. Acesta nu trebuie să
depăşească 0,5 mg/L. Mai pot fi măsurate cantităţile de azot ori amoniac total (1
mg/L, respectiv 0,5 mg/L), grăsimile (cca 1 mg/L) şi ionii prezenţi. Cantitatea de
ioni poate fi determinată cu ajutorul conductivităţii apei, însă această metodă nu dă
informaţii asupra naturii ionilor prezenţi. Acest lucru este posibil prin diferite
reacţii calitative de chimie analitică.
Care sunt rezultatele depăşirii limitelor maxime ale BOD sau BNO5?
Deseori, apele foarte poluate prezintă o concentraţie de material organic (deci o
valoare a BOD) mult prea mare faţă de conţinutul de oxigen existent. Rezultatul
este apariţia fenomenelor de putrefacţie, a oxidărilor anaerobe etc. Viaţa acvatică
dispare, peştii, algele, bacteriile aerobe mor. Ca prim rezultat apare o creştere
accentuată a cantităţii de material organic ce trebuie descompus, valoarea BOD
devenind astfel şi mai mare. Din fericire, natura are un sistem de apărare pentru
astfel de cazuri: intră în acţiune bacteriile anaerobe. Aceste microorganisme extrag
oxigen din compuşii ce îl conţin sub diferite forme, convertind materia organică în
CO2 şi apă, prin procese de oxidare anaerobe. În acelaşi mod, azotul este
transformat în azot molecular. După un anumit timp, apele îşi regenerează încetul
cu încetul cantitatea iniţială de oxigen dizolvat.
Evoluţia cantităţii de oxigen dizolvat precum şi evoluţia valorii BNO5 poate
fi urmărită grafic, în funcţie de momentul poluării, fie pe un parametru temporal
(pentru ape stătătoare), fie pe un parametru de distanţă (pentru ape curgătoare).
Iniţial există o zonă curată, nepoluată, cu un nivel normal, ridicat, al oxigenului
dizolvat. La introducerea în curentul de apă a poluanţilor organici (se presupune o
60

deversare), nivelul BNO5 creşte brusc în timp ce oxigenul dizolvat începe să se

consume, pe zona numită zonă de descompunere. Atât timp cât există oxigen în
apă, valoarea BNO5 scade destul de repede. În acelaşi timp scade şi concentraţia de
oxigen dizolvat, pe măsură ce acesta este consumat în procesul de degradare a
poluanţilor organici. Zona aceasta este zona septică, zona în care apa respectivă cu
greu poate susţine viaţa. Odată atins nivelul minim de oxigen dizolvat care să
suporte viaţa, organismele vii încep să moară, mărind astfel concentraţia de materii
organice. În acelaşi timp însă intră în acţiune bacteriile anaerobe care preiau sarcina
efectuării proceselor oxidative. În momentul în care nivelulul de oxigen dizolvat
este aproape zero, scăderea BNO5 devine mult mai lentă, datorită consumării în
mare parte a reziduurilor organice. În această zonă septică, populaţia bacteriană
este la apogeu, în timp ce nivelul de oxigen este practic zero. Sfârşitul zonei septice
coincide practic cu dispariţia reziduurilor organice poluante. După un timp (sau o
anumită distanţă parcursă în aval) nivelul de oxigen începe să crească din nou
datorită resolubilizării oxigenului atmosferic în apă. În paralel, BNO5 se apropie de
zero iar populaţia bacteriană scade. În final, curentul sau întinderea de apă îşi
revine la parametrii iniţiali, de dinainte de poluare.

zonă zonă de zonă zonă de zonă

curată descompune
re sept
ică regener
are curată

[O2]
mg/L

v
ari
aţi
aB N O 5

v
ari aO 2di
aţi zol
vat

l
imi
tami
nimă deO 2di
zol
vatpe
ntr
uaînt
reţi
nev
iaţa

di
st
anţă (s
aut
imp) îna va
lfa
ţă
mome
ntulpr
oduc
eri
ipol
uăr
ii del
oculundes-apr oduspol
ua r
ea

Fig. 2.19. Variaţia BNO5 şi a O2 dizolvat

De multe ori, când se face referire la apele de suprafaţă, se pune întrebarea

“cât de bună este apa?”, din punct de vedere al calităţii mediului de viaţă pe care îl
oferă plantelor, animalelor, respectiv omului. Astfel a fost realizată o clasificare în
funcţie de calitatea apei sau de aşa-numitul nivel saprofit.
 61

Tabel 2.22. Categorii de apă

Clasă de apă (nivel saprofit)
Criteriu
Oligosaprofit β-mesosaprofit α-mesosaprofit Polisaprofit
Conţinut de 8 mg/l 6 mg/l 2 mg/l < 2 mg/l
O2
BNO5 1 mg/l 2-6 mg/l 7-13 mg/l 15 mg/l
Plancton rar mult moderat rar
Peşte rar mult moderat deloc
Bacterie aerobă aerobă aerobă şi anaerobă
asociată anaerobă
Alte specii alge, purici alge, crustacee cianobacterii, cianobacterii,
mici protozoare, protozoare,
lipitori ciuperci
microscopice
Diverse loc de foarte multe puţine feluri de nu există
depunere a tipuri de peşti peşti peşte
icrelor de
către somon

Împărţirea în cele patru clase depinde de formele de viaţă prezente în apă,

unele suspendate (plancton) iar altele depuse (bentonice). Tipurile de viaţă
existente sunt dependente de gradul de descompunere pe care l-au atins reziduurile
organice din apa respectivă. Schimbările ce intervin, chiar în cazul unor poluări de
scurtă durată, se remarcă imediat. Din acest motiv, evaluările din punct de vedere
ecologic / biologic ale diferitelor ecosisteme pot deseori înlocui cu succes
numeroase analize chimice. Însă, dacă forma de viaţă conţinută de ecosistemul
respectiv ne poate da o indicaţie asupra gradului de poluare, nu ne poate spune în
schimb nimic despre tipul de agenţi de poluare. De aceea, analizele chimice sunt
necesare pentru confirmarea tipului agentului sau agenţilor poluanţi.
Expunerea unui organism la niveluri scăzute de oxigen dizolvat (< 5-6 mg/L)
nu va antrena în mod automat moartea acestuia, dar va creşte sensibilitatea acestuia
faţă de factorii de stres din acel mediu. În schimb, expunerea la un prag de mai
puţin de 30% saturare (< 2 mg/L) pe un interval de timp de 1 până la 4 zile va ucide
mare parte din biotop (mai puţin insectele şi bacteriile anaerobe).

2.8. Clase de poluanţi ai apei

Deşeurile industriale sau agricole, deşeurile menajere precum şi alţi agenţi
poluanţi (pesticide, detergenţi etc.) reprezintă baza problemei poluării apei
deoarece fie se degradează foarte lent, fie nu sunt deloc degradabile. De cele mai
multe ori, un produs oarecare (pe care omul îl utilizează în mod curent) contribuie
la poluarea generală nu numai cu o singură categorie de compuşi chimici ci, de cele
mai multe ori, cu mai multe tipuri de poluanţi.
62

Tabelul 2.23. Agenţi poluanţi ai apei

Produs utilizat Aport de poluanţi
Plastice Polimeri , compuşi organocloruraţi
Pesticide Compuşi organocloruraţi, organofosforici,
solvenţi
Produse farmaceutice Solvenţi, reziduuri, metale grele (mercur, zinc
etc.)
Lacuri şi vopsele Metale grele, pigmenţi, solvenţi, reziduuri
organice
Benzină, motorină şi alte Hidrocarburi, fenoli, alţi compuşi organici,
derivate din petrol plumb, săruri, acizi, baze
Metale Metale grele, fluoruri, cianuri, acizi, baze,
solvenţi, pigmenţi, hidrocarburi, fenoli
Piele Crom, zinc, taninuri
Textile Metale grele, coloranţi, compuşi organocloruraţi,
solvenţi

O problemă însemnată o reprezintă resturile

menajere. În ele se regăsesc o multitudine de
substanţe cel puţin poluante, dacă nu chiar toxice, pe
care omul le aruncă, de cele mai multe ori din
neştiinţă despre efectul dăunător pe care acestea îl
au asupra apei. Spray-uri (conţin solvenţi,
insecticide ş.a.), medicamente expirate, vopseluri, cosmetice, deşeuri metalice,
sticlă, plastice, antigel, uleiuri, benzină, baterii vechi, cauciuc şi multe multe altele
sunt materii poluante de care municipalităţile trebuie să se îngrijească pentru a nu
contamina suplimentar mediul. În multe ţări din Comunitatea Europeană, în
America de Nord sau în Japonia, gunoiul menajer este sortat de către cetăţeni,
fiecare tip de deşeuri având o altă destinaţie (obiectele metalice la topit, deşeurile
organice la incinerat, sticlele la topit şi reciclat, plasticele la reciclat etc.).
În continuare vor fi trecute în revistă câteva din cele mai importante categorii
de agenţi poluanţi ai apei, având implicaţii şi asupra produselor alimentare.

2.8.1. Elemente chimice; metale grele

Unele elemente chimice, chiar dacă se găsesc în apă sub formă de urme, pot
prezenta o toxicitate ridicată. Altele sunt utile în cantităţi mici atât omului cât şi
celorlaltor forme de viaţă, dar devin toxice odată ce depăşesc un anumit nivel.
Responsabilă de prezenţa în apă a acestor elemente este în principal industria,
alături şi de numeroase alte activităţi ale omului. Nu trebuie de asemenea neglijată
nici ponderea naturii în aportul anumitor elemente sau substanţe din apă,
considerate ca fiind poluante.
 63

Tabel 2.24. Surse de poluare şi semnificaţie pentru câteva elemente chimice

Element Sursă Efect şi semnificaţie
As Industrie minieră, reziduu industrial Toxic, posibil cancerigen
Be Industrie minieră (cărbune), reziduu Toxic
industrial
B Industrie minieră carboniferă, detergenţi, Toxic
reziduu industrial
Cr Platinare metalică Cr(III) esenţial, Cr(VI) toxic
Cu Platinare metalică, industrie minieră, Metal esenţial*, devine toxic odată
reziduu industrial depăşită o anumită concentraţie
F Surse geologice naturale, reziduu Toxic peste 1,5 mg/L
industrial, aditiv în apă40
I Reziduu industrial, sole, apă de mare Util organismelor, până într-o
anumită concentraţie
Fe Reziduu industrial, coroziune, ape de mină Nutritiv esenţial, generează probleme
acide, acţiune microbiană datorită ruginii formate
Pb Industrie minieră, reziduu industrial, Toxic, dăunător pentru mediu
benzină
Mn Reziduu industrial, ape de mină acide, Toxic pentru plante
acţiune microbiană
Hg Industrie minieră, carboniferă, reziduu Toxic, bacteriile anaerobe pot genera
industrial metil-mercur
Mo Reziduu industrial, surse naturale Esenţial pentru plante, toxic pentru
animale
Se Cărbuni, surse naturale Esenţial în concentraţie mică, toxic
peste un anumit prag
Zn Reziduu industrial, platinare metalică, Esenţial în concentraţie mică, toxic
instalaţii sanitare, canalizare pentru plante peste un anumit prag
* Acolo unde nu este precizat, este vorba de metal esenţial pentru om

2.8.1.1. Generalităţi despre metalele grele

Din punct de vedere al rolului în alimentaţia şi metabolismul omului,
metalele se pot împărţi în:
- metale esenţiale – au rol fiziologic bine determinat; carenţa într-unul sau
mai multe metale esenţiale duce la dereglarea anumitor procese
metabolice având ca efect apariţia unor boli. Din această categorie de
metale fac parte: Na, K, Ca, Mg, Fe, Cu, Zn, Mn, Mo, Co, Se.
- metale neesenţiale – acele metale care până în prezent nu şi-au dovedit
utilitatea la un nivel oarecare în procesele metabolice. Astfel de elemente
sunt: Pb, Hg, Al, Sn, Ag, Au, Ni, Cr, ş.a. Prezenţa lor în alimente poate
fi considerată ca o poluare. Ingerate în cantităţi mici, ele pot fi de cele mai
multe ori eliminate în timp de către organism (prin urină, digestie, bilă,
celule moarte etc.), trecând prin organismul uman fără a interveni, sau
intervenind într-o măsură mult prea mică pentru a dăuna sănătăţii.

40
Unele ţări (Olanda) introduc în apă preventiv împotriva cariilor fluoruri în concentraţii foarte mici.
64

Pentru ambele categorii de metale, creşterea concentraţiei lor peste o anumită

limită poate genera probleme serioase organismului, efectele fiind chiar nocive în
cazul metalelor neesenţiale.
Sursele de pătrundere în apă sau alimente pot fi: poluări naturale în zone de
abundenţă localizată a minereurilor respective, ape industriale, transport, prelucrări
diverse etc. Sursa principală de metale o reprezintă însă coroziunea.
Dintre elementele prezentate în Tabelul 2.23, metalele grele sunt fără
îndoială printre cele mai periculoase, în special datorită toxicităţii lor pentru om,
fiind recunoscute ca atare încă de mult timp. Acestea sunt în general metale
tranziţionale, chiar dintre cele mai cunoscute sau răspândite (Pb, Sn) sau chiar
metale esenţiale (Fe).
Terminologia de metale grele se referă la orice element chimic din categoria
metalelor, cu densitate relativ mare şi care, în concentraţii scăzute, este toxic sau
otrăvitor pentru organismul mamiferelor. Ele sunt în general componente ale
litosferei. Cazurile de poluare gravă cu metale grele a apelor de suprafaţă sunt de
cele mai multe ori accidentale, dar în mare parte sunt cauzate şi de neglijenţa
oamenilor.
Iată câteva dintre aceste cazuri:
1) Începând cu 1932, compania Chisso din Japonia deversează în apele ce se
varsă în golful Minamata ape reziduale conţinând compuşi ai mercurului. În 1952
apar primele cazuri de îmbolnăvire cauzate de intoxicaţia cu mercur (v. mai jos);
2) În noiembrie 1986, apa utilizată pentru stingerea unui incendiu la Sandoz
(Elveţia) cară peste 30 de tone de fungicide organometalice în cursul superior al
Rinului. Ca urmare, sunt omorâţi peştii pe o lungime de peste 100 km din cursul
fluviului;
3) În aprilie 1998, spargerea unui baraj la un lac de acumulare a apelor
miniere reziduale contaminează rezervaţia naturală Coto de Donana (Spania). Circa
cinci milione de metri cubi de sedimente conţinând sulf, plumb, cupru, zinc şi
cadmiu au curs pe fluviul Gadimar.

Tabel 2.25. Provenienţa metalelor grele

Ramură industrială Metale grele
Cd Cr Cu Hg Pb Ni Sn Zn
Hârtie + + + + + +
Petrochimie + + + + + +
Înălbitori + + + + + +
Îngrăşăminte + + + + + + +
Rafinării de petrol + + + + + +
Oţelării + + + + + + + +
Metale neferoase + + + + +
Motoare, avioane + + + + + + +
Sticlă, ceramică, ciment +
Textile +
Pielărie +
Încălzire centrală cu aburi + +
 65

În general, fie că provin din ape menajere reziduale, fie că provin din
deversări industriale ori alte surse, metalele grele (ca atare sau sub formă de
combinaţii organice sau anorganice) sunt destul de repede diluate şi transformate în
compuşi anorganici de tipul carbonaţilor, sulfaţilor sau sulfurilor care sunt
adsorbite apoi de către sedimentele organice sau minerale. Din această cauză,
concentraţia de metale grele din stratul de sedimente creşte continuu. Spre
exemplu, măsurări efectuate în diferitele landuri germane arată că nivelul de metale
grele în sedimente este de 1000 până la 10.000 de ori mai mare decât în apă. De
asemenea, cercetări efectuate în bazinul Rimov din Boemia de Sud au arătat că
nivelul de metale grele din sedimente este de 3-4 ori mai mare decât cel din
bazinele alăturate (Orlik sau Vâltava), aceste sedimente fiind improprii pentru o
eventuală fertilizare a solurilor. Câteva studii realizate în porturile australiene au
arătat o concentraţie mare de metale grele în stratul de sedimente din imediata
vecinătate a docurilor, concentraţie care descreşte treptat până la intrarea în port.
Situaţia devine critică în momentul în care sedimentele nu mai pot adsorbi
metale grele, adică atunci când ajung la limita de saturaţie (această limită încă nu
este bine definită, ea depinzând de prea mulţi factori: tip de sedimente, tip de apă,
adâncime, grosime strat, viteză de curgere ş.a.). În acest moment, concentraţia de
metale grele în apă începe să crească. Pe de altă parte, şi metalele grele din stratul
de sediment sunt periculoase deoarece ele sunt deja potenţial toxice pentru
ecosistem, chiar înainte de a se ajunge la limita de saturaţie, adică la mobilizarea lor
în apă (spre exemplu fiind ingerate odată cu rana de către organismele acvatice,
peşti, crustacee etc., sau fiind absorbite în alge prin rădăcini, trecând astfel în lanţul
trofic al alimentaţiei organismelor acvatice).
Procesele chimice ce au loc în apele de suprafaţă determină adsorbţia sau
desorbţia metalelor în şi din sedimente. Prin adsorbţie metalul este scos din apă şi
stocat în sedimente de unde poate reveni în apă (imobilizarea, repectiv mobilizarea
metalului). Pe parcursul acestui circuit pot avea loc şi fenomene de bioasimilaţie a
metalelor grele de către organismele acvatice din flora sau fauna fiecărei ape.
Desorbţia (mobilizarea metalelor grele) este în general influenţată de trei
factori principali:
1. creşterea salinităţii: o concentraţie ridicată de săruri va mări competiţia
dintre cationi şi metale pentru centrele de complexare/chelatizare (de
multe ori metalele vor fi retrimise în starturile superioare ale luciului de
apă – este un fenomen ce are adesea loc în estuare în momentul fluxului);
2. scăderea potenţialului redox: o micşorare a valorii acestui potenţial,
produsă în condiţiile unei deficienţe în oxigen, va modifica compoziţia
complecşilor metalici şi va pune în libertate metalul;
3. micşorarea valorii pH-ului: un pH scăzut va mări competiţia dintre metal
şi proton pentru centrele de complexare; de asemenea, la pH-ul scăzut va
avea loc dizolvarea complecşilor metal-carbonaţi, eliberându-se metalul;
66

În perioadele de agitare şi tulburare a apelor (spre exemplu cu ocazia topirii

zăpezilor), stratul de sedimente este puternic perturbat. În anumite situaţii, datorită
creşterii nivelului apelor, cantitatea de sedimente se măreşte considerabil, unele ape
precum râul Neckar din Germania putând prelua până la de zece ori mai multe
sedimente decât în mod normal. La valori de pH al apei mai mici de 7,0 metalele
grele sunt mobilizate. Valoarea pH-ului scade atunci când în apă sunt introduşi
acizi sau când apele suferă fenomenul de eutrofizare (în aceste condiţii se dezvoltă
o puternică faună microbiană care are ca rezultat degajarea de cantităţi importante
de bioxid de carbon, prin respiraţie). Substanţele ce pot forma chelaţi ajută şi ele la
mobilizarea metalelor grele. Spre exemplu, EDTA (etilen-diamină tetrataacetat) sau
NTA (nitrilo-triacetat), conţinute în detergenţi sau alţi agenţi de spălare (pentru
rufe, vase, geamuri etc.), datorită prezenţei grupelor carboxil, pot forma chelaţi cu
metalele.
_ _
CH2 N(CH2 COO )2 CH2 COO _
_ N CH2 COO_
CH2 N(CH2 COO )2 CH2 COO
EDTA NTA
În plus de aceste mecanisme simple de mobilizare a metalelor grele,
mecanisme cunoscute mai de demult, mai există şi alte căi prin care metalele grele
devin mobile, solubile în apă sau în grăsimi, putând fi astfel absorbite de fiinţele vii
şi pătrunzând în lanţurile trofice iar, în final, în hrana omului. Astfel, s-a descoperit
că mercurul şi staniul, în apa de mare şi în condiţii anaerobe, pot fi extrase din
algele moarte trecând în mâl şi devenind astfel din nou mobile. Este foarte probabil
însă ca nu numai aceste două metale să fie singurele extrase astfel. Acest lucru
indică faptul că eutrofizarea zonelor de coastă poate reprezenta o problemă majoră
pentru viaţa sălbatică din zona respectivă sau pentru sursele de hrană ale omului.
Manganul, care odată expus la aer trece foarte uşor în bioxid de mangan (MnO2),
precipitat insolubil, poate fi transformat în condiţii anaerobe de către anumite
bacterii în Mn2+, solubil în apă. Deşi manganul face parte din metalele esenţiale,
organismele vii nu au nevoie decât de o cantitate foarte mică din acesta. În
concentraţii mai mari el devine toxic.
Anumite metale grele se pot mobiliza sub forma combinaţiilor organo-
metalice, în special prin formarea de legături cu grupa metil. Este cazul mercurului,
staniului sau al arsenului (acesta din urmă intrând mai degrabă în categoria
metaloizilor - v. mai departe). Încă nu este pe deplin demonstrat faptul că derivaţii
de alchil-plumb găsiţi în organism provin din transformări microbiene (este posibil
să provină din tetraetil-plumbul din benzină). Cadmiul şi probabil şi alte metale
grele au alte căi de pătrundere în lanţul alimentar, via contaminarea plantelor verzi
şi a vegetalelor. Cadmiul substituie zincul în anumite enzime din clasa
hidroxilazelor.
Multe dintre aceste metale grele prezintă o mare afinitate pentru sulf,
îngreunând sau chiar blocând activitatea enzimelor prin formarea unor legături
 67

directe cu sulful din metionină sau cisteină. De asemenea, grupele carboxil şi amino
din peptide şi proteine pot fi blocate prin formarea fie de legături directe fie de
complecşi cu metalele grele. Ionii de cadmiu, cupru, plumb sau mercur se pot fixa
de pereţii celulei, îngreunând fenomenele de transport prin peretele celular.
Metalele grele mai pot precipita compuşii cu fosfor sau pot cataliza descompunerea
lor.
Situaţia diferă de la un metal la altul. Astfel, cadmiul va forma preferenţial
complecşi cu proteinele, el regăsindu-se sub forma Cd2+ şi având cifra de
coordinare 4. Acest lucru îi permite să se combine mult mai eficient decât, spre
exemplu, mercurul, care, deşi apare şi el ca ion bivalent Hg2+, preferă cifra de
coordinare 2. Este posibil ca prin combinarea cu proteine să fie uşurată pătrunderea
metalului respectiv în ficat sau rinichi, astfel că acel metal se va acumula în
organele respective. Acesta este cazul cadmiului. Însă cadmiul nu va putea
pătrunde în sistemul nervos central, deorece în condiţii fiziologice combinaţiile sale
nu sunt suficient de lipofile şi liposolubile cum sunt combinaţiile organometalice
ale mercurului sau plumbului. Prin urmare, în sistemul nervos central se vor întâlni
mai degrabă mercur şi plumb decât cadmiu (intoxicaţia acută cu plumb, denumită
saturnism, se caracterizează printr-o pierdere treptată a facultăţilor mintale41).
Sărurile metalelor grele pot pătrunde în oase (de exemplu Pb2+ sau Cd2+).
Odată ajuns în măduva oaselor, plumbul poate împiedica biosinteza sângelui prin
inhibarea unei enzime (acidul 5-amino-dehidrolevulinic), cauzând astfel o stare de
anemie, în timp ce cadmiul, datorită unui diametru atomic apropiat de al calciului,
îl va înlocui pe acesta în oase (provocând astfel boala cunoscută în Japonia sub
numele de itai-itai42). Asemănarea dimensională mai este importantă şi în cazul
cromului, acesta putând să pătrundă în celule prin traversarea bio-membranei sub
formă de CrO42-, apropiat ca volum de ionul sulfat (SO42-). Aici va acţiona asupra
bazelor azotate din acizii nucleici, oxidându-le şi trecând în Cr (III) care, odată
format, va precipita restul fosfat legat de bazele purinice şi pirimidinice.
Anumiţi compuşi ai metalelor grele sunt mutageni,43 în special derivaţii cu
metil (N- sau O-metilarea unui atom de azot din guanină sau adenină este unul din
principalele mecanisme mutagene) sau cancerigeni. Cancerul se poate declanşa pe
două căi: fie mutaţia modifică activitatea genomului celulei eucariote, fie activează
ADN-ul parazit care făcea în prealabil parte din genomul celulei eucariote.
Persistenţa metalelor grele în organism se mai datorează posibilităţii lor de
combinare cu anumite proteine specifice numite metalo-tioneine. Acestea sunt niste
proteine mici (aproximativ 6.000-10.000 Da), cu un conţinut ridicat de cistină. În
funcţie de cifra de coordinare, metalele vor complexa aceste proteine utilizând
41
Pe seama acestui tip de intoxicaţie este pusă şi decăderea Imperiului Roman, cunoscut fiind faptul că pentru
ameliorarea gustului vinului consumat de către împăraţi sau potentaţii imperiului, se adăuga un sirop de struguri
obţinut prin fierbere îndelungată în vase de plumb.
42
Literalmente “au-au” în limba japoneză, datorită durerilor puternice provocate de această boală.
43
Adică au proprietatea de a altera ADN-ul creând astfel gene noi; chiar dacă mutaţia este un fenomen natural ce
apare şi în absenţa compuşilor xenobiotici ori a metalelor grele, de cele mai multe ori este o transformare dureroasă.
Mecanismele sunt similare cu cele declanşate de către substanţele cancerigene, ceea ce face că atât substanţele
cancerigene cât şi cele mutagene pot genera malformaţii la naştere.
68

numeroase punţi de sulf. Atât timp cât se află în stare combinată, metalele grele nu
îşi fac simţită nocivitatea. Însă complecşii formaţi sunt sensibili la valoarea pH-
ului: astfel, chiar şi complecşii cadmiului, care datorită cifrei de coordinare ridicate
se combină cel mai intim cu tioneina, se pot descompune în urină, unde pH-ul
atinge valoarea de 5,8. Asemănător metalo-tioneinelor din organismul uman sau
animal, plantele conţin fitochelatine, de asemenea caracterizate printr-un conţinut
ridicat de cistină, care şi ele pot complexa metalele grele. Acest fenomen, la care se
adaugă posibilitatea depozitării metalelor în membranele celulozice, face ca
plantele să dovedească o rezistenţă sporită comparativ cu animalele la metale grele,
datorită capacităţii astfel dobândite de a stoca metalele înainte ca ele să afecteze
una dintre funcţiile vitale ale plantei. O plantă poate să pară perfect sănătoasă deşi
conţine o cantitate de metale grele care în mod normal ar fi toxică pentru om. De
aceea plantele, fiind unul din alimentele de bază, trebuie întotdeauna testate pentru
conţinutul lor în metale grele.

Solubilitatea metalului sau a sărurilor acestuia în apă sau alimente este un

factor important deoarece datorită acesteia va putea trece din apă în organism, unde
distribuţia metalului în organe sau ţesuturi va fi diferită (în funcţie de conţinutul de
apă al acestora). Unele metale, în loc să fie eliminate44, se pot acumula în ţesutul
respectiv; de exemplu, mercurul sau plumbul se acumulează în ţesuturile grase,
bogate în lipide. Boala determinată de metalul respectiv se poate declanşa imediat,
dacă ţesutul este de tipul sistemului nervos sau după un anumit timp, dacă ţesutul
respectiv nu este “utilizat” de către organism. De exemplu, la o cură de slăbire,
odată cu îndepărtarea ţesutului gras, metalele acumulate sunt eliberate în sânge cu
mult timp după ce ele s-au acumulat în acel ţesut. Unele metale încep să îşi exercite
efectul nociv după ce s-au acumulat într-o anumită cantitate. Acest efect cumulativ
este caracteristic plumbului, mercurului şi cadmiului. Un alt mod de acţiune al
metalelor, în afara cumulării cantitative, este cumularea efectului nociv: fiecare
cantitate ingerată afectează ţesutul respectiv. De fiecare dată ţesutul se alterează
câte puţin şi devine din ce în ce mai sensibil la acţiunea metalului, astfel încât la
sfârşit şi o doză infimă din poluantul respectiv se dovedeşte foarte nocivă.

Toţi ionii metalici ce se găsesc în organism peste o anumită limită permisă

sau acceptată de corpul uman pot prezenta efecte nocive, prin dereglarea
echilibrului electrolitic, prin acţiunea lor asupra unor ţesuturi sau organe, prin
afectarea sistemului nervos central sau interferând cu anumite enzime. Mai mult,
apar efecte sinergice la introducerea concomitentă a mai multor metale în organism.

44
Se utilizează noţiunea de timp de înjumătăţire biologic” (biological half-life) care înseamnă timpul necesar pentru
ca jumătate din cantitatea de metal absorbită să fie eliminată; de exemplu, pentru mercur timpul de înjumătăţire este
de 70-80 de zile în schimb ce pentru cadmiu acesta este de 10 ani.
 69

Tabel 2.26. Concentraţii maxime admisibile (CMA) de metale grele în

diferite tipuri de apă, în funcţie de destinaţie (EPA, 1987)
Utilizare Metal Duritate (mg/L) CMA (µg/L)
As 50
As (III) – medie pe 4 zile 190
As(III) – medie pe 1 h 360
Be 130 (5,3 pe 4 zile)
Cd 50 1,80 (0,66 pe 4 zile)
150 3,90 (1,10 pe 4 zile)
200 8,60 (2,00 pe 4 zile)
Cu 50 9,20 (6,50 pe 4 zile)
150 18,0 (12,0 pe 4 zile)
Apă dulce 200 34,0 (21,0 pe 4 zile)
de râu, lac Hg 0,012 pe 4 zile
etc Ni 50 56,0 pe 1 zi
150 96,0 pe 1 zi
200 160,0 pe 1 zi
Pb 50 34,0 (1,30 pe 4 zile)
150 82,0 (3,20 pe 4 zile)
200 200,0 (7,70 pe 4 zile)
Se 5,0
Zn 50 180,0 (LMR)
150 320,0 (LMR)
200 570,0 (LMR)– 47,0/zi
As 50,0
Ag 0,10
Cd 8,00 / 4 zile
Ape de Cu 2,90 / 1 oră
coastă / Hg 0,025 / 4 zile
estuar Ni 7,10 / 24 ore
Pb 5,80 / 24 ore
Se 71,0
Zn 76,6 / 24 ore
As 0,05 mg/L (LMR)
Ba 1,0 mg/L (LMR)
Cd 10,0 (LMR)
Cr 0,05 mg/L (LMR)
Consum
Cu 1,0 (LMR)
uman Hg 144,0 ng/L (LMR)
Ni 632,0 (LMR)
Pb 50,0 (LMR) - adulţi
Zn 5,0 (LMR)
70

Tabel 2.27. Concentraţii maxime de reziduuri – criterii de admisibilitate

(independent de duritatea apei) (EPA)
Metal (µg/L) Concentraţie totală Concentraţie de metal dizolvat
1
CCM CCC CCM1
2
CCC2
As 359,1 188,9 360 190
Cr 15,74 10,80 15 10
Hg 2,428 0,122 2,1 0

Tabel 2.28. Concentraţii maxime de reziduuri – criterii de admisibilitate

pentru apa sărată (EPA)
Metal (µg/L) Concentraţie totală Concentraţie de metal dizolvat
1 2
CCM CCC CCM1 CCC2
As 68,55 36,05 69 36
Cd 42,54 9,345 42 9,3
Cr 1079 49,86 1100 50
Cu 2,196 2,196 2,4 2,4
Pb 217,16 8,468 210 8,1
Hg 2,062 0,025 1,8 0
Ni 74,6 8,293 74 8,2
Se 293,8 70,69 290 71
Ag 2,3 0 1,9 0
Zn 95,1 86,14 90 81
1
Criteriul de concentraţie maximală = concentraţia maximă la care viaţa acvatică
poate fi expusă pentru maximum o oră, fără efecte nocive
2
Criteriul de concentraţie continuă = concentraţia maximă la care viaţa acvatică
poate fi expusă pentru o perioadă de maximum 4 zile, fără efecte nocive

Grupul italian Legambiente a publicat un raport despre starea litoralului

Mării Ligurice, poluat în oarecare măsură cu crom, cadmiu, plumb, arsen şi mercur
provenite din industria chimică locală. Astfel, apele din Sardinia conţin peste 3.500
mg/kg Cd (la o limită maximă recomandată de 150 mg/kg), în Calabria şi în jurul
insulei Elba s-au înregistrat niveluri ridicate de arsen iar cromul a fost detectat în
râurile Sarno şi Volturno din Campania. Ca urmare, consumul de peşte şi scoici din
aceste ape contaminate s-a dovedit a fi extrem de dăunător sănătăţii. Într-un
incident din Siracusa (Sicilia), datorită deversării ilegale de reziduuri industriale ale
unei companii petrochimice, nivelul de mercur din apele de coastă a depăşit cu de
peste 20.000 de ori limita maximă acceptată. Conform ziarului local La Gazetta del
Mezzogiorno, peste 300 de femei gravide ce au consumat peşte din apele
contaminate au născut copii cu malformaţii (incidenţa copiilor născuţi cu
malformaţii pentru zona Siracusa este de 6% faţă de media italiană de 2%).
O altă zonă extrem de poluată cu metale grele este aşa-numitul triunghi
negru, format din provincia Silezia din Polonia şi regiunile învecinate de la graniţa
cu Germania şi Cehia.
 71

În România, Ordinul 611/1995 conţine reglementările în vigoare privitoare la

limitele de metale grele admise în alimente. În tabelul următor sunt prezentate
câteva dintre acestea:

Tabel 2.29. Reglementări privind limitele de metale grele în alimente (mg/kg)

Aliment As Cd Pb Zn Cu Sn Hg
Lapte 0,1 0,01 0,1 5 0,5 - 0,01
Brânzeturi 0,15 0,05 0,5 25 2,5 - 0,05
Brânzeturi topite 0,3 0,05 0,4 40 3,0 - 0,05
Carne 0,1 0,1 0,5 50 3,0 - 0,05
Peşte 3,0 0,1 0,5 50 5,0 - 0,5
Mezeluri, conserve şi 0,15 0,75 1,0 50 5,0 150 -
semiconserve de carne
Conserve de peşte în ulei 3,0 0,1 1,0 50 6,0 100 0,5
Conserve şi semiconserve în sos 3,0 0,1 1,0 50 6,0 100 0,5
tomat sau oţet
Peşte sărat, afumat 0,8 0,05 1,0 50 1,5 - 0,5
Ouă 0,1 0,05 1,0 20 3,0 - 0,05
Unt 0,1 0,05 0,5 50 0,5 - 0,05
Margarină 0,1 0,05 0,5 50 0,5 - 0,05
Conserve mixte cu legume şi carne 0,1 0,04 1,0 30 5,0 150 -

2.8.1.2. Metale grele

Zincul (Zn)
În natură nu se găseşte decât rareori în stare nativă,
fiind răspândit în special sub formă de minereuri,
dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt blenda
(ZnS), smithsonitul (ZnCO3), franklinitul,
hemimorfitul, willemitul şi zinckitul. În scoarţa
terestră, zincul se află în proporţie de aproximativ
0,0012%. În general, în zăcămintele sale zincul mai
este însoţit de cadmiu şi plumb.
Poluarea apei şi a mediului cu zinc se datorează în principal emisiilor
industriale în atmosferă. Zincul mai poate pătrunde în apa potabilă şi ca urmare a
folosirii recipientelor din tablă zincată.
Zincul este un metal esenţial, numeroase enzime45 având în componenţa lor
un atom de zinc. Până în prezent se cunosc peste treizeci de astfel de enzime, dintre
care cele mai importante sunt fosfataza alcalină, anhidraza carbonică,
carboxipeptidaza pancreatică, alcool-glutamat-dehidrogenaza şi lacto-
dehidrogenaza, carboxipeptidazele A şi B, ADN- şi ARN-polimerazele, aldolaza,
arginaza ş.a. Prin intermediul acestor enzime, zincul participă la o serie de procese

45
Aceste enzime fac parte din clasa metaloproteinelor.
72

biochimice din organism precum: eliminarea rapidă a CO2 din hematii, procesele de
oxido-reducere celulară, metabolismul acizilor nucleici, proteinelor, lipidelor,
glucidelor, vitaminei A ş.a.m.d. Organismul mai are nevoie de zinc şi pentru
sinteza insulinei, pentru formarea epiteliilor germinative şi în spermiogeneză, dar şi
pentru efectele sale benefice la nivelul ochiului, îmbunătăţind nictalopia (vederea
nocturnă).
Carenţa de zinc a organismului poate duce la dereglări importante, întrucât
acesta este un element esential. Carenţa apare cel mai frecvent ca urmare a unei
resorbţii defectuase a acestui element la nivelul tubului digestiv sau ca urmare a
blocării procesului de eliberare a zincului de la nivelul organelor de stocare. Ea se
manifestă prin scăderea apetitului, micşorarea randamentelor digestive şi
întârzierea în creştere şi dezvoltare a organismului. Prelungirea carenţei poate
evolua în parcheratoză (transformarea stratului germinativ în ţesut cornos). Apar
leziuni la nivelul pielii (cojire, alopecie, escoriaţii) ce pot genera durere, edeme,
eroziuni şi chiar sângerări.
În corpul unei persoane adulte se găsesc 1,5-3,0 g zinc. Aproximativ 60% din
această cantitate intră în structura masei musculare, 20% în cea a sistemului osos şi
piele şi 20% în restul organismului. Ficatul, pancreasul, hipofiza, testiculele,
prostata, ochii, hematiile şi leucocitele prezintă concentraţii mai mari de zinc decât
celelalte ţesuturi.
Aportul normal de zinc pentru un adult este de 10-20 mg/zi. În anumite
condiţii însă, ingestia de zinc depăşeşte aceste cantităţi deoarece, în afară de
conţinutul lor natural de zinc, alimentele se pot încărca cu cantităţi suplimentare
provenite din numeroase surse precum: rezervoare sau recipiente din tablă şi ţevi
galvanizate, găleţi, tăvi, forme de prăjituri sau alte ustensile de bucătărie
confecţionate din tablă zincată, pesticide cu zinc etc. Zincul este puţin rezistent la
acţiunea corozivă a acizilor (chiar şi a acidului carbonic), a substanţelor alcaline ori
a clorurii de sodiu. Din această cauză nu se recomandă păstrarea sau prelucrarea
alimentelor în vase sau utilaje din tablă zincată. Printre alimentele care pot prelua
uşor zinc din astfel de recipiente sau ustensile se numără murăturile, oţetul, sucurile
şi siropurile naturale din fructe, băuturile carbogazoase, vinul, berea, marmeladele,
dulceţurile, produsele lactate acide, brânzeturile în saramură etc.
Dacă zincul metalic este mai puţin toxic (deoarece el nu se poate absorbi la
nivelul tubului digestiv), sărurile sale sunt iritante pentru mucoasa intestinală, iar în
doze mari au efecte toxice. Intoxicaţia acută cu zinc, apărută în urma absorbţiei
dintr-o dată a unei cantităţi mari de zinc, se manifestă în special prin iritaţii
localizate. În afară de acestea, colicile, diareea, slăbirea generală a organismului
precum şi semnele de insuficienţă cardiacă sunt simptome frecvent întâlnite în
intoxicaţiile generate de ingestia zincului în doze mari; inhalarea zincului poate
provoca o creştere bruscă a temperaturii (”febra zincului”), pulsul este accelerat iar
în frecvenţa respiratorie intervine o dispnee expiratorie cauzată de un emfizem
pulmonar interstiţial.
 73

O ingestie de 100-130 mg poate provoca la un adult vărsături, uneori chiar

violente (la cantităţi de zinc ingerate de peste 150 mg), colici, diaree precum şi
afecţiuni renale sau chiar ale sistemului nervos. Copiii sunt în general mai sensibili
la efectele nocive ale zincului şi mai ales ale sărurilor acestuia.
Dozele mortale pentru un individ adult sunt estimate la 5-10 g sulfat de zinc,
3-12 g clorură de zinc şi cca 10 g oxid de zinc.
Zincul este eliminat din organism în proporţie de 75% prin materiile fecale,
cea mai mare parte din această cantitate provenind din secreţia pancreatică. Timpul
de înjumătăţire biologică al zincului în organism variază de la caz la caz (în funcţie
de individ) între 160 şi 500 de zile.

Cadmiul (Cd)
Răspândirea în natură: 0,1-0,2 ppm; se găseşte alături de
minereurile de Zn: CdS – greenochita (însoţeşte blenda,
ZnS) sau, CdCO3 – otavita (însoţeşte smithsonitul,
ZnCO3). Se utilizează în acoperiri metalice, în
electronică, optică, la fabricarea bateriilor sau
acumulatorilor (spre exemplu, acumulatorii cu Cd-Ni),
în sinteza unor pigmenţi şi stabilizatori pentru polimeri,
dar şi ca parte constitutivă a aliajelor cu puncte de topire
mici sau drept catalizator ş.a.
În natură în general şi în ape în particular, provine în principal din apele
reziduale industriale (care pot conţine până la 0,4 mg/L) sau din deşeuri de
minereu. Mai poate apărea vaporizat în atmosferă în urma topirii minereurilor de
Zn, din gunoiul menajer urban, din anumiţi fertilizatori fosforici (conţinutul de Cd
în fosfatul de potasiu poate fi de până la 4,5 µg/g), din vopseluri fosforescente sau
ca urme în gazele de ardere a combustibililor fosili. Din apă trece uşor în plante
unde se acumulează prin complexare sau prin depozitare în membranele celulozice.
Plantele pot înmagazina cadmiu în proporţie de cca 10 ori mai mare decât solul.
Conţinutul în cadmiu din frunzele plantelor cultivate în zonele limitrofe fabricilor
ce întrebuinţează cadmiu poate ajunge la 10 µg/100 g. Peştii şi mai ales crustaceele
au capacitatea de a acumula cadmiu în cantităţi de câteva mii de ori mai mari decât
apa. Odată pătruns în organism poate fi stocat perioade foarte lungi de timp (de
ordinul anilor sau zecilor de ani).
Din punct de vedere chimic este foarte asemănător cu zincul, pe care de altfel
îl şi însoţeşte în natură. Ca şi zincul, se regăseşte cel mai des sub forma cationului
Cd2+.
Media zilnică de cadmiu ingerată prin alimente, în zonele nepoluate, este de
aproxmativ 10-40 µg. În zonele poluate, această valoare poate atinge chiar şi câteva
sute de µg /zi.
Expunerea îndelungată la cadmiu sau la compuşi ai săi a fost asociată cu
forme de toxicitate acută sau cronică. Simptomele intoxicării cu cadmiu prin
inhalare sunt dureri de cap, dureri în cavitatea toracică, tuse, febră, stare de
74

slăbiciune. Inhalarea cronică poate duce la edem pulmonar, distrugerea ţesutului

epitelial al plămânilor, enfizem pulmonar sau bronşite cronice. Simptomele
intoxicării cu cadmiu prin ingestie sunt tulburări gastrointestinale, dureri de cap,
crampe musculare, ameţeli, convulsii. Alte potenţiale efecte sunt anemia, bolile de
rinichi, diferitele boli de oase (ca de exemplu osteoporoza). Spre exemplu, boala
apărută în Japonia, cunoscută sub numele de itai-itai, este o afecţiune a scheletului
cauzată de deficienţele renale induse de ingestia de cadmiu prin hrană sau apă (în
cazul Japoniei s-a datorat consumării de orez irigat cu ape de mină reziduale,
bogate în cadmiu, din zona bazinului râului Jintsu). Această boală se caracterizează
printr-o demineralizare progresivă a oaselor însoţită de puternice dureri articulare şi
disfuncţii renale. Un alt simptom al itai-itai-ului este o coloraţie galbenă a dinţilor,
degenerarea membranei şi a mucoasei nazale precum şi a mucoasei faringelui,
reducerea numărului de eritrocite şi apariţia unor disfuncţii renale. Datorită
uşurinţei cu care se combină cu proteinele, cadmiul se fixează cu precădere în ficat
sau în rinichi, iar datorită mărimii sale aproximativ egale cu cea a calciului se mai
poate acumula şi în oase, generând boala itai-itai.
În organismul copiilor, timpul biologic de înjumătăţire al cadmiului este de
aproximativ 35 de ani, în timp ce pentru o persoană adultă acesta scade la
aproximativ 12 ani.
Cadmiul afectează activitatea unor enzime, din familia metalotioneinelor, în
care se substituie zincului, blocând astfel activitatea lor catalitică; ce constă în
reglarea concentraţiilor de zinc şi cupru din organismul uman prin complexarea
acestora. Printre alte afecţiuni provocate de cadmiu mai pot fi enumerate: creşterea
presiunii sangvine, distrugerea hematocitelor, distrugerea ţesutului testicular.
Clorura de cadmiu, CdCl2, s-a dovedit, prin testări pe şoareci, urmărite pe durate
lungi de timp, a fi cancerigenă.
Există substanţe care au un rol benefic în cazul intoxicaţiei cu cadmiu. Spre
exemplu, 2,3-dimercapto-propanolul, cisteina (protejează ovarele de necroză),
acidul ascorbic (favorizează eliminarea cadmiului, micşorează absorbţia lui prin
intestin, previne instalarea anemiei şi inhibarea creşterii) şi zincul (acţionează ca
antagonist al cadmiului) sunt câţiva dintre antagoniştii cadmiului.
Cadmiul se întâlneşte adesea în produsele alimentare confecţionate din
organele animalelor (în special ficat sau rinichi) ce au consumat apă contaminată,
dar şi în anumite produse marine precum midiile, scoicile sau crabii.
Principalul vector de transport al cadmiului este apa, utilizarea de ape
contaminate concomitent cu folosirea de îngrăşăminte pe bază de fosfaţi putând
duce la o creştere a concentraţiei de cadmiu în soluri şi de aici în produsele
vegetale.
O sursă secundară de contaminare cu cadmiu o reprezintă fumatul, cadmiul
fiind prezent în concentraţii mici în tutun. Deşi concentraţia de cadmiu în tutun este
mult mai mică decât în unele produse alimentare, absorbţia este mult mai rapidă
deoarece se face prin inhalare.
 75

Plumbul (Pb)
Este unul dintre metalele cunoscute din cele mai vechi
timpuri. Răspândirea sa în natură este de aproximativ 15
g/t, altfel spus cca 0,002% (pentru o adâncime a crustei
terestre de 16 km). Apare în minereuri sub formă de
galenă (PbS), mimetită (PbCl2•3Pb3(AsO4)2), piromorfită
(PbCl2•3Pb3(PO4)2), anglezită (PbSO4), cerusită (PbCO3 –
foto). Se obţine din minereuri. Ca utilizări se pot
menţiona: confecţionarea de vase, ţevi şi recipiente
destinate industriei chimice (în cazul folosirii de gaze
corozive, la sinteza acidului sulfuric, la halogenări, sulfonări etc.), confecţionarea
de materiale de protecţie împotriva iradierilor cu raze X sau cu radiaţii atomice,
obţinerea tetraetil-plumbului şi a altor compuşi organici sau anorganici, component
în diferiţi pigmenţi etc.
În apă provine din surse miniere, din industrie sau prin absorbţie din
atmosferă unde ajunge prin gazele de eşapament, dar în special din procesul de
coroziune. Mai poate apărea şi în urma unei poluări naturale cauzată de o
acumulare localizată a galenei sau a altor minereuri de plumb. În apă se găseşte, ca
şi zincul sau cadmiul, sub formă de Pb2+. Deşi cantitatea de plumb utilizată în
industrie, la scară globală, este în creştere, din studiul probelor de păr sau de sânge
s-a constatat că procentul mediu de plumb din organism a scăzut în ultimii ani.
Acest lucru se poate datora utilizării mai rare a plumbului la fabricarea ţevilor,
instalaţiilor, vaselor sau altor produse ce vin în contact cu apa sau alimentele.
Deseori întâlnită la copii mici, toxiinfecţia acută cu plumb apare la un
conţinut de peste 0,05 mg Pb în sânge şi se manifestă prin anorexie, stări de vomă,
greaţă şi convulsii cauzate de creşterea presiunii intracraniene. Este posibilă
apariţia de leziuni permanente la nivelul creierului sau instalarea fenomenului de
retardare mintală. Toxicitatea cronică la copii se manifeastă prin pierdere constantă
în greutate, stări de slăbiciune, anorexie. Semnele unei contaminări incipiente sunt
lentoarea mintală, probleme la citit sau memorat. Datorită similitudinii de mărime
atomică şi de sarcină cu calciul, plumbul va putea să îl substituie pe acesta în oase
(nu prin dezlocuire ci prin acumulare în paralel). De aceea, intoxicaţiile cu plumb la
copiii în creştere sunt foarte periculoase, perturbând dezvoltarea scheletului. Pe de
altă parte, plumbul stocat în oase nu este în mod direct toxic pentru organism. Însă,
la ingestia unei cantităţi importante de calciu, plumbul este mobilizat şi pătrunde în
organism, unde va provoca simptomele descrise anterior.
Otrăvirea cu Pb la adulţi46 este mai rară, datorându-se în special inhalării
prafului de plumb sau a derivaţilor organometalici. Pot apărea afecţiuni
gastrointestinale, ale sistemului nervos central şi periferic sau ale sistemului

46
Se consideră otrăvire cu plumb atunci când conţinutul de Pb în sânge depăşeşte 0,05 mg/L şi în urină 0,08 mg/L,
valoarea normală fiind de 0,03 mg/L în sânge.
76

reproducător. Simptomele de început sunt cefalee, stări de oboseală sau iritabilitate,

ce se transformă rapid în boala numită saturnism (v. mai sus).47
Principalul vector de transport al plumbului este apa, la care se adaugă şi
atmosfera. Dacă principală sursă de plumb ca agent poluant al mediului în general
şi al apei în particular este canalizarea pe bază de ţevi de plumb (iar pentru
atmosferă gazele de eşapament formate le arderea benzinelor cu tetraetil-plumb),
alimentele pot conţine acest metal dacă aerosoli pe bază de plumb ajung pe diferite
culturi înainte de recoltare sau pe parcursul proceselor de prelucrare. De asemenea,
plumbul mai poate ajunge în alimente din conserve sau din diferite recipiente pe
bază de aliaje cu plumb. O altă sursă de contaminare a alimentelor cu plumb sunt
vasele de ceramică mai vechi pentru care plumbul a fost utilizat ca adjuvant pentru
a le conferi după coacere o coloraţie mai vie şi un luciu persistent (astăzi nu se mai
utilizează plumb, însă multe secole de-a rândul acesta a fost folosit în acest scop).
Din astfel de vase utilizate pentru hrană sau băuturi, plumbul poate trece mai uşor
sau mai greu în aliment, în funcţie de natura acestuia: spre exemplu, utilizând
vasele respective pentru mâncăruri sau băuturi acide (sucuri de fructe, în special de
struguri, sau citrice, sos de spagheti, sos de soia, cafea, ceai, băuturi acidulate tip
Coca-cola, dressing de salată etc), plumbul va fi extras foarte uşor. Fenomenul este
unul difuzional, deci parametrul timp este foarte important: cu cât alimentul va sta
mai mult timp în contact cu vasul de ceramică, cu atât cantitatea de plumb ce trece
în aliment va fi mai mare. Încălzirea alimentelor în astfel de vase va mări viteza de
dezlocuire a plumbului.
Se ştie mai de mult (Kathryn Mahaffey, 1976) că un conţinut mai ridicat de
plumb se întâlneşte la copii cu un regim alimentar sărac în calciu şi fosfor. De
asemenea, deficienţa de zinc poate favoriza şi ea absorbţia plumbului. Depistarea
intoxicaţiei cu plumb se poate face prin analiza firului de păr, a urinei sau a
sângelui.

47
Intoxicaţia acută cu plumb a fost explicaţia unui mister ce a dăinuit peste 150 de ani, referitor la dispariţia uneia
dintre cele mai bine pregătite expediţii de explorare din secolul al XIX-lea: în anul 1845 pleca din Anglia o expediţie
condusă de exploratorul britanic John Franklin (1785-1847) pentru a descoperi pasajul de nord-vest către Indii
(ocolirea continentului american pe la nord avea darul de a scurta drumul până în India prin strâmtoarea lui Magellan
ori prin ocolirea capului Horn). Cele două nave ale expediţiei, “Erebus” şi “Terror”, erau extrem de bine echipate
pentru a rezista climei arctice, fiind prevăzute chiar cu ţevi prin care să circule apă caldă pe sub podele. Expediţia
beneficia de hrană pentru o perioadă de cinci ani, în special sub formă de conserve, o adevărată inovaţie la vremea
aceea. După despărţirea de Groenlada şi intrarea în golful Baffin, expediţia a dispărut complet, fiind căutată apoi
timp de peste 30 de ani. Din descoperirile efectuate de cei ce au cercetat soarta celor dispăruţi s-a aflat că aceştia au
petrecut cel puţin trei ierni blocaţi de gheţuri la peste 70° latitudine nordică. Ultimii marinari ai expediţiei Franklin
alcătuiau un grup deznădăjduit, oamenii cărând după ei, înaintea morţii, o barcă ce conţinea cărţi, o maşină de scris şi
alte lucruri dintre cele mai nefolositoare supravieţuirii în nordul arctic! – deci semne clare de demenţă, puse pe seama
scorbutului. Deshumarea, în anii 1990, a cadavrelor primilor 3 marinari decedaţi şi înmormântaţi în timpul primului
iernat din 1845-46 (corpurile acestora s-au păstrat într-o stare extrem de bună, fiind practic mumificate de frigul
extrem) şi analiza de ţesuturi au arătat un conţinut de plumb extrem de ridicat. Acesta s-a datorat consumului de
alimente conservate, recipientele folosite fiind închise cu plumb topit!
 77

Tabel 2.30. Categorii de intoxicaţii cu plumb la copii48

Categ. [Pb] în sânge Comentarii
(µg/L)
I ≤9 Copil neintoxicat
IIA 10 - 14 Stare de pre-intoxicaţie; se recomandă luarea de măsuri de prevenire
a intoxicaţiei cu plumb
IIB 15 - 19 Stare de pre-intoxicaţie avansată; se cere supravegherea regimului
alimentar, investigarea surselor de poluare şi îndepărtarea lor
III 20 - 44 Intoxicaţie slabă; se recomandă consult medical şi tratament
farmacologic; este necesară supravegherea regimului alimentar,
investigarea posibilelor surse de poluare şi îndepărtarea lor
IV 45 - 69 Intoxicaţie acută; se recomandă intervenţie medicală imediată,
tratament de complexare şi chelatizare a plumbului pentru
eliminarea lui cât mai rapidă din organism; se recomandă de
asemenea supravegherea regimului alimentar, investigarea
posibilelor surse de poluare şi îndepărtarea lor
V ≥ 70 Intoxicaţie gravă; stare de urgenţă, se recomandă intervenţie
medicală imediată, tratament de complexare şi chelatizare a
plumbului pentru eliminarea lui cât mai rapidă din organism; se
recomandă de asemenea supravegherea regimului alimentar,
investigarea posibilelor surse de poluare şi îndepărtarea lor
Plumbul reprezintă unul dintre principalii contaminanţi ai alimentelor în
România. Astfel, dintr-un studiu efectuat în perioada 1992-1998 a rezultat că
plumbul este principalul element din categoria metalelor grele ce depăşeşte limita
maximă de reziduuri admisă în alimente precum laptele, salata verde (unde poate
ajunge până la concentraţii de 7 mg/kg!), brânza sau cartofii.
Tabel 2.31. Conţinutul mediu de Pb, Cu, Cr, Ni, Zn şi As constatat pentru
câteva tipuri de alimente, România 1992-98
Aliment Pb Cu Cr Ni Zn As
Lapte de vacă 0.31 0.15 0.06 0.18 3.09 0.05
LMR* 0.10 0.50 5.00 0.10
Brânză 0.73 0.86 0.15 1.81 12.29 0.12
LMR* 0.50 2.5 25.00 0.15
Produse din carne 0.96 0.97 0.07 0.77 12.36 0.23
LMR* 1.00 5.00 50.00 0.15
Făină şi mălai 0.38 1.08 0.37 0.43 6.32 0.08
LMR* 0.50 5.00 15.00 0.20
Cartofi 0.45 0.87 0.13 0.13 5.49 0.04
LMR* 0.30 3.00 10.00 0.30
Morcovi 0.23 0.62 0.14 0.72 5.61 0.01
LMR* 0.50 5.00 15.00 0.50
Salată verde 0.94 0.45 0.01 0.05 5.34 0.03
LMR* 0.50 5.00
LMR = limita maximă de reziduuri (mg/kg sau L)
48
“Preventing Lead Poisoning in Young Children. A Statement by the Centers for Disease Control”, Octombrie
1991, U.S. Department of Health and Human Services / Public Health Service
78

Mercurul (Hg)
Mercurul (hidrargirul sau argintul lichid) are abundenţa în
scoarţa terestră de 0,5 ppm. Se obţine prin prăjirea sulfurii
de mercur (cinabarul49, HgS), minereu de culoare roşie. Se
mai întâlneşte în cărbunii fosili şi în lignit. Are
particularitatea de a fi singurul metal lichid şi, alături de
brom, unul dintre cele două elemente lichide (p.t. –39°C,
p.f. 357°C). În industrie (şi nu numai) mercurul poate fi
găsit în termometre, barometre, hidrometre, pirometre,
instalaţii de măsurare a vidului, lămpi cu mercur, lămpi fluorescente, electrozi,
întrerupătoare etc. Este folosit la confecţionarea diferitelor amalgame, la extracţia
aurului şi argintului din minereuri, la sinteza de compuşi organomercurici (foarte
mulţi utilizaţi ca erbicide) sau a diferiţi compuşi anorganici (fulminat de mercur –
Hg(NCO)2) ş.a.
Toate utilizările mercurului constituie potenţiale surse de poluare. Fiecare
sursă luată în parte nu reprezintă foarte mult, dar însumate generează o poluare
semnificativă a mediului şi implicit a produselor alimentare. Apele reziduale şi
deşeurile de laborator, bateriile, termometrele şi amalgamele sunt principalele surse
de poluare cu mercur metalic. Pesticidele reprezintă sursa cea mai însemnată de
poluare cu compuşi organo-
NH2
mercurici. Dintre aceştia, cei mai
periculoşi sunt derivaţii de + N
N
CH3Hg
alchil-mercur din cauza
rezistenţei la degradare şi a pH 5
N N
mobilităţii lor foarte mari. HgCH3
Mercurul ca atare, deşi
toxic, este relativ inofensiv în NH2 NH2
raport cu compuşii săi – el este
N N
toxic sub formă de vapori, N 2 CH3Hg
+
N
inhalabil, însă absorbit pe cale pH 5 +
N N
orală nu prezintă un pericol N H
N
deosebit.50 Combinaţiile Adenina HgCH3 HgCH3
mercurului sunt în schimb
extrem de periculoase.
Organismul uman poate absorbi NH HgCH3
foarte uşor mercurul prin H3CHg + N
inhalarea vaporilor săi sau a N
prafului ce conţine derivaţi de 3 CH3Hg
+
N
N
mercur (organici sau anorganici), pH 6,5 HgCH3
prin piele sau prin ingestie.
49
De la grecescul kinabari, derivat din limba persană; este prin urmare un mineral cunoscut din cele mai vechi
timpuri, datorită coloraţiei sale roşu aprins, fiind folosit atât ca produs cosmetic cât şi ca ingredient pentru cerneluri
şi vopseluri – în China antică numai împăratul avea voie să scrie cu cerneală roşie de cinabar.
50
Utilizarea lui drept componentă în amalgamele dentare este o dovadă în acest sens.
 79

Intoxicaţii acute apar la contactul cu săruri ori compuşi organomercurici. Aceste

substanţe au efecte puternic corozive asupra pielii şi mucoaselor, cauzând greaţă,
stări de vomă, dureri abdominale, enterocolite cu sângerări, disfuncţii renale.
Moartea poate surveni în aproximativ 10 zile. Intoxicaţia cronică se manifestă prin
inflamaţii ale gurii şi gingiilor, salivare excesivă, căderea dinţilor, afecţiuni renale,
tremurul muşchilor, mişcări spasmodice, schimbări de personalitate, depresii, stare
de nervozitate etc. Din cauza asemănării cu purtarea obişnuită din perioade de stres
sau depresie, diferitele ticuri, mişcările spasmodice ori simptomele psihopatologice
pot face ca o intoxicaţie uşoară cu mercur să treacă neobservată. Aril şi alchil-
mercurul pot provoca leziuni ale pielii fiind foarte repede absorbiţi; aceste leziuni
sunt cu atât mai periculoase cu cât senzaţia de durere sau arsură apare la câteva ore
după expunere. În condiţii fiziologice, compuşii organici cu mercur formează
alchili-mercur care pot pătrunde în sistemul nervos central, fiind purtaţi de sânge la
creier unde vor provoca un anumit număr de simptome neuro-toxice. În schimb,
compuşii anorganici, neputând fi alchilaţi în corpul uman, sunt purtaţi în rinichi
unde vor forma complecşi cu anumite enzime inhibând excreţia toxinelor. Alchil-
mercurul este mutagen şi cancerigen. În cazul metil-mercurului, care se absoarbe
cel mai repede şi în cantităţile cele mai mari (peste 95%), aceasta se datorează
legării de atomul de azot din poziţia 9 a adeninei, poziţie de care în mod normal ar
trebui să se lege zaharul acidului nucleic respectiv. Mai mult, la pH 6,5 vor fi
blocaţi atât azotul din poziţia 1 cât şi grupa amino, ambele fiind în mod normal
necesare pentru realizarea legăturii cu timina sau uracilul.
La otrăvirea cu mercur (în special cu clorură mercurică, HgCl2) se
recomandă administrarea de lapte şi soluţie de albuş de ou.
În 1953, 121 de localnici din zona Minamata Bay51 (Japonia) prezentau
tulburări ale văzului şi auzului, paralizie şi alte simptome caracteristice pentru o
intoxicaţie cu mercur. Aproximativ o treime, mai precis 43 dintre pacienţi aveau să
decedeze la scurt timp. Ceea ce nu se ştia la vremea respectivă dar s-a descoperit
ulterior este că ionii de Hg(II) ce derivă din compuşii cu mercur sunt transformaţi
în metil-mercur. Acest proces este un proces anaerob ce are loc sub influenţa unei
substanţe numite metilcobalamina52, asemănătoare structural vitaminei B12,
conţinută în anumite bacterii.

51
Minamata este un mic orăşel situat pe coasta de vest a insulei Kyushu. La începutul secolului XX, aici şi-a deschis
o fabrică compania Nippon Chisso (“chisso” = azot, în limba japoneză), cu sediul central în Kumamoto. Aceasta a
avut drept obiect de lucru mai întâi îngrăşămintele şi carbidul, pentru a trece mai apoi la produse petrochimice şi
macromoleculare. Între 1932 şi 1968, Compania Nippon Chisso a deversat aproximativ 27 de tone de compuşi
organomercurici (începând cu 1932, fabrica din Minamata produce materiale plastice, medicamente şi parfumuri,
compuşi cu structuri chimice a căror sinteză porneşte de la atunci nou-descoperita acetaldehidă, CH3-CHO; obţinută
prin adiţia apei la acetilenă în prezenţă de sulfat de mercur. Viaţa acvatică din Minamata Bay a dispărut treptat
începând cu 1932, dar primele semne de boală la om datează de la mijlocul anilor ’40. Deşi încă din 1956 dr.
Hajime Hosokawa semnalează boala descriindu-i simptomele şi demonstrează în 1959 că otrăvirea cu mercur stă la
baza ei, deversările au continuat până în 1968, ele fiind oprite definitiv în 1969, prin hotărâre judecătorească!
52
Se presupune că bacteriile care produc gazul metan generează şi metilcobalamina ca produs secundar.
80

CN O CH3
O
H2N O H 2N O
H 3C H3C H 3C
H 3C
H2N H2N NH2
NH2
O O
O H3C N N O H 3C N N
H3C Co+ H 3C Co+
NH2 NH2
N N CH3 N N CH3
H2N H 2N
CH3 CH3
O O
H 3C CH3 NH2 H3C CH3 NH2

O O
H 3C +
H 3C +
N O N N O N
H CH3 H CH3
O O O O
P O OH N P O OH N
_ CH3 _ CH3
O O
O O
HO HO
Vitamina B12 (Ciancobalamina) Metilcobalamina

Metil-mercurul este un compus extrem de toxic dar şi extrem de mobil. El

este absorbit de plancton începându-şi astfel calea de-a lungul lanţului trofic ce îl
va duce până la om: planctonul este consumat de peşti şi moluşte în organismul
cărora, prin fenomenele de filtrare şi acumulare, se va concentra (până la de 1000
de ori mai mult decât în apă) şi, în fine, de aici se va transmite prin hrană (scoici,
crustacee, peşti, în general produse marine) la oameni. O astfel de concentrare
datorată acumulării este întotdeauna posibilă atunci când viteza de pătrundere a
unei toxine într-un organism este mai mare decât rata ei de eliminare. De aceea a
fost introdusă noţiunea de “timp de înjumătăţire biologic” (v. mai sus), cel al
mercurului fiind de cca 70-80 de zile pentru orice tip de ţesut uman, iar pentru
metil-mercur de cca 90 zile. Concentraţiile de mercur înregistrate în organele
victimelor din Japonia au fost incredibil de mari: 25 ppm în creier, 70 ppm în ficat,
140 ppm în rinichi şi peste 700 ppm în firele de păr!
Timp de peste 2 decenii (începând cu 1955), în zona Minamata dar şi Niigata
(din 1965), s-au înregistrat peste 400 de intoxicaţii grave şi aproape 70 de decese
cauzate de intoxicarea cu metil-mercur, din peste 3000 de persoane diagnosticate ca
prezentând toate simptomele bolii Minamata (oficial însă au fost recunoscute numai
798 de victime).
În alte zone ale planetei (spre exemplu în Suedia, o ţară recunoscută pentru
grija faţă de problemele de mediu) s-a observat în anii 1970 o scădere masivă a
numărului de păsări, vinovaţi de acest lucru fiind de asemenea derivaţi ai
mercurului. Datorită utilizării excesive în agricultură a compuşilor
organomercurici, cantitatea de mercur din cadavrele păsărilor atingea uneori 200
ppm.
 81

[Hg]
limita de toxicitate
~ de
ver
săr
i
~
~
~ ~
~ ~ ~ ~
~ ~
oameni

Hg2+
lanţul trofic
bacterii
anaerobe pe
ştişimol
uşte
CH3Hg+
(CH3)2Hg plancton

Fig. 2.20. Transmiterea mercurului prin fenomenele de filtrare şi acumulare

Un alt episod tragic s-a produs în 1971-72 în Irak, atunci când peste 400 de
persoane au decedat în urma consumului de pâine preparată din grâu proaspăt
stropit cu un fungicid pe bază de mercur. De asemenea, au mai fost raportate cazuri
de otrăvire cu mercur în urma consumului de carne de porc hrănit cu grâne stropite
cu fungicide organomercurice.
De altfel, mercurul şi incidente legate de toxicitatea lui sunt cunoscute de
secole. Astfel, a fost descoperit mercur în morminte egiptene datând din anii 1500
î.Ch. Încă din Evul mediu mercurul a făcut parte din numeroase poţiuni (diuretice,
antiseptice, laxative etc.); în secolul al XVIII-lea, anumite medicamente antisifilis
erau confecţionate pe bază de mercur. În secolul XIX a apărut în Anglia expresia
“mad as a hatter” (“nebun ca un pălărier”) ca urmare a cazurilor de demenţă a
pălărierilor cauzate de intoxicaţie cronică cu mercurul utilizat în procesul de
fabricare a pălăriilor.53

Fig. 2.21. Pălărierul nebun, din “Alice în ţara

minunilor” i-a fost foarte probabil inspirat lui
Lewis Carroll de realitatea otrăvirii cu mercur a
pălărierilor

53
În acest proces era utilizat în special azotatul de mercur, Hg(NO3)2 folosit la netezire şi catifelare. La începutul
secolului al XIX-lea, mai precis în prima treime, pălăriile se confecţionau din diferite tipuri de blănuri. Un set
complicat de operaţii ducea de la blana de castor (cea mai bună) sau iepure (cea mai ieftină) la pălăria finită. În orice
caz, succesiunea de operaţii începea cu spălarea blănii cu o soluţie de azotat de mercur pentru a întări părul şi a-l
putea astfel mătui mai uşor (procesul se mai numea şi carotare – carroting deoarece colora blana în portocaliu).
Fibrele erau apoi rase de pe piele şi transformate într-un fel de postav. Acesta era apoi imersat într-o soluţie de acid
la fierbere pentru a-l îngroşa şi întări. Tratamentul acid descompunea azotatul de mercur la mercur metalic. Finisarea
era realizată prin încălzirea cu aburi pentru a da formă pălăriei şi apoi călcarea ei. În toate aceste etape, pălărierii,
lucrând cel mai adesea în încăperi mici şi prost ventilate, inhalau cantităţi mari de vapori de mercur, de unde şi
intoxicaţia cronică pe care o dobândeau.
82

În anii 1940 – 1950 mercurul a fost cauza unei boli numite acrodinia sau
boala roz, caracterizată prin dureri, iritaţii ale extremităţilor, iritabilitate, insomnie,
anorexie, fotofobie. Mai recent, în 1996 în Statele Unite, a fost retrasă urgent de pe
piaţă o cremă de faţă produsă în Mexic, “Crèma de Belleza - Manning”, ce conţinea
produşi pe bază de mercur.
Un posibil antidot pentru mercur este dimercaprolul (BAL, dicaptol,
sulfactin) care este 2,3-dimercapto-1-propanolul: CH2(SH)-CH(SH)-CH2OH. A
fost creat iniţial ca antidot pentru gazele de luptă.
Aşa cum a fost prezentat anterior, în apă mercurul se poate acumula de-a
lungul lanţului trofic apă → bacterii → plancton → crustacee → peşti → peşti
răpitori, cu valori ale bioconcentrării54 de peste 10.000. Peştele, care este principala
sursă de contaminare cu mercur prin alimente a omului, va conţine cantităţi
importante de mercur deoarece acumularea este rapidă iar eliminarea foarte lentă.
Scăderea pH-ului apei (acidifierea) duce la acumulare suplimentară de mercur în
organismul peştilor, probabil din cauza măririi permeabilităţii membranelor, a
accelerării ratei de metilare şi mobilizării mercurului din sedimente.

Hg0, Hg (g), Hg2+

Hg0

Hg0, Hg (g)
Depuneri uscate Hg (g)

Hg0 + O3 Hg2+ (CH3)2Hg

(SO2)
Hg0
Hg0
CH3Hg+

↓ percolare
CH3Hg+
Hg2+
Hg0 Hg2+ (CH3)2Hg Hg0 Hg2+ (CH3)2Hg

CH3Hg+ Hg0

2 HgS 2 S2- + Hg2+ (CH3)2Hg

CH3Hg+
Fig. 2.22. Circuitul mercurului în biosferă
În sol, mercurul se găseşte în proporţie de 20 – 150 ppb într-un sol normal,
iar în concentraţii de până la 250 ppm în zone din proximitatea surselor naturale
(vulcani, mine de cinabar etc.) sau artificiale de mercur (pe orizonturi de sol55,
concentraţiile sunt: A (humic): 60 – 200 ppb, B: 30 -140 ppb şi C: 25- 150 ppb
54
Bioconcentrare = creşterea concentraţiei unui agent de poluare în corpul organismelor vii din succesiunea lanţului
trofic. Astfel, pentru mercur, la peştii de apă dulce există un factor de bioconcentrare de 63.000 în timp ce pentru
peştii de apă sărată acesta este de 10.000 – acest lucru înseamnă că faţă de concentraţia de mercur din apă, conţinutul
de mercur din organismul peştilor respectivi a crescut de n ori (n = 63.000, respectiv 10.000).
55
Orizont de sol = strat orizontal de anumită grosime; v. cap. “Solul”.
 83

pentru sol normal, respectiv A (humic): 200 – 1860 ppb, B: 140 -600 ppb şi C: 150
– 550 ppb pentru sol contaminat).
Concentraţiile de mercur din probe de ouă prelevate în Danemarca,
Germania şi Anglia au variat între 0 şi 100 µg/kg (valorile cele mai des întâlnite
fiind între 10 şi 20 µg/kg). În diferite probe de carne sau produse din carne,
concentraţiile de mercur au variat între 0 şi 50 µg/kg (valorile normale fiind de 10 -
20 µg/kg). Pe 2.133 de probe de cereale sau făinuri din Anglia şi Germania s-a
constatat prezenţa mercurului în cantităţi de 0 – 20 µg/kg (concentraţiile medii fiind
în jur de 3 µg/kg). În probe de fructe şi legume (288 de probe diverse) din Belgia,
Germania şi Anglia, nivelul de mercur nu depăşea 50 µg/kg (valorile cele mai des
întâlnite fiind în jur de 7 µg/kg).
Tabel 2.32. Concentraţii de mercur din unele probe alimentare
Produs Concentraţie normală Concentraţie înregistrată
(mg/kg) (mg/kg)
Ton 0,2 10,6
Ouă 0,009 0,029
Varză 0,09 0,57
Alge 0,01 -37 ppb
Plante terestre 0 – 40 ppb
Se recomandă ca nivelul maxim de mercur din ţesutul vegetal să nu
depăşească 0,5 ppm iar în sol 0,15 ppm. Aceste recomandări reflectă mai degrabă
efectul asupra omului decât asupra plantelor.

Cromul (Cr)
Abundenţa cromului în scoarţa terestră este de 125
ppm. Este izolat din crocoită (PbCrO4) sau cromită
(FeCr2O4). Se utilizează în principal în aliaje
neferoase sau feroase, acoperiri metalice, pielărie,
ca pigment şi mordant, ca protector pentru obiecte
din lemn.
Apare în apele reziduale datorită coroziunii sau sub
formă de săruri (cromaţi sau bicromaţi).
Este periculos, prin inhalare, pentru plămâni.
Acidul cromic şi cromaţii provoacă ulceraţii ale
pielii, inflamaţii nazale, perforarea septumului nazal. Anumiţi compuşi ai cromului
sunt recunoscuţi ca fiind cancerigeni. Cromaţii (CrO42-) pot pătrunde prin peretele
celular datorită asemănării lor cu ionul sulfat (SO42-). Odată ajuns în interiorul
celulei, Cr(VI) poate afecta acizii nucleici prin oxidare, el trecând în Cr(V), Cr(IV)
şi Cr(III). Mai mult, Cr(III) astfel format se poate combina direct cu resturile fosfat
din proteinele cromozomice, în special cu fracţiile bogate în lisină. Oxidarea ADN-
ului sau combinarea lui cu Cr(III) sunt procese mutagene, perturbând sau
modificând activitatea acizilor nucleici. Efecte mutagene la naştere au fost
84

observate pe animale. Studii efectuate pe şoareci au relevat trecerea cromului prin

membrana placentară şi localizarea lui în ţesutul fătului. De aceea, femeile gravide
ce sunt expuse emisiilor de crom la locul de muncă sau cele care locuiesc în zone
cu potenţial de emisie de crom (din vecinătatea incineratoarelor, a instalaţiilor de
acoperiri metalice etc. – v. mai sus) pot transfera cromul din sânge către făt, acesta
acumulând o cantitate mult mai mare decât mama.
Cromul poate fi prezent în cantităţi mici în sol şi plante, fiind considerat un
element dăunător pentru agricultură şi alimente. Anumite soluri cu concentraţii
ridicate de crom (0,2-0,4%) sunt considerate nefertile (cultivarea de lămâi pe un
astfel de sol duce la îngălbenirea timpurie a frunzelor). În apa de mare, cromul nu
depăşeşte un nivel de 1 – 2,5 ppb. Organismul uman adult conţine aproximativ 6
mg de crom.
Cele mai importante surse de poluare cu crom a atmosferei sunt emisiile
industriei de prelucrare sau combustia gazelor naturale, a petrolului şi cărbunilor.
Alte surse sunt praful de ciment, sistemele de frânare pe bază de azbest (atât
cimentul cât şi azbestul conţin crom), incineratoarele municipale ş.a. La poluarea
atmosferică cu crom contribuie şi focurile în aer liber (focuri de pădure, de tabără,
de frunze veştejite etc.). Tot acest crom atmosferic se depune pe sol, unde nu
pătrunde la o adâncime mai mare de 10 cm, rămânând astfel în orizonturile
superioare. În zonele urbane, depunerile de crom se situează între 0,12 şi 3 µg/m2,
fiind în general mai mari decât în zonele rurale. Acelaşi raport se păstrează şi
pentru ape, cu precizarea că acumularea de crom în apă este mult mai scăzută
decxât în sol: pentru apele din zonele rurale media este de 0,0006-0,034 µg/mL, în
timp ce în apele din zonele urbane media este de 0,004-0,006 µg/mL. Din
orizonturile superioare ale solului, cromul poate pătrunde uşor în plante sau poate fi
spălat de apele meteorice ajungând astfel în apă, unde se depune cel mai adesea în
sedimente. Acumularea de crom în soluri va depinde de natura acestora: în solurile
bazice, acumularea este mult mai importantă decât în solurile de natură calcaroasă.
Şi în organismele animalelor predispuse la acumularea de crom se poate constata
influenţa concentraţiei de crom din sol: cu cât organismul respectiv este în contact
mai prelungit cu solul, cu atât va acumula mai mult crom. Astfel, melcii au dovedit
un factor de acumulare de 1 x 106 în timp ce Leptospermum scoparium, un arbust
ornamental, prezintă un factor de acumulare de 1 x 103 (comparativ cu alte plante).
Algele de consum au un factor de acumulare al cromului de 1 x 102.
Căile principale de pătrundere a cromului în organismul uman sunt, aşa cum
s-a văzut anterior, inhalarea şi ingestia. Cromul face parte din categoria metalelor
neesenţiale, aportul zilnic de crom prin aer, apă sau hrană fiind estimat la 0,3 µg,
4,0 µg, respectiv 280 µg – de remarcat faptul că hrana este principala sursă de
contaminare cu crom a organismului uman. Un studiu recent a relevat pentru o ţară
europeană precum Belgia o medie zilnică de 240 µg de crom în hrană (persoanele
ce locuiesc sau muncesc în locuri expuse, precum şi fumătorii, pot primi o doză şi
mai importantă). Organizaţia guvernamentală americană US Food and Nutrition
 85

Board a recomandat valori de 50 până la 200 µg de crom ca fiind netoxice pentru

organism.
Cu toate acestea, atât în ţări din lumea a treia (vezi cazul Kanpur, India, de
deversare a apelor reziduale ale unei fabrici de pielărie direct în râul Ganga) cât şi
în ţări mult mai dezvoltate (cazul Hinkley, California, unde staţia de compresoare a
companiei Pacific Gas and Electric Company a contaminat ani de-a rândul zona cu
reziduuri de crom56) accidente de contaminare şi poluare cu crom încă mai au loc.

Cobaltul (Co)
Abundenţa în scoarţa terestră a cobaltului este de 0,001-
0,002%. Principalele minereuri în care este conţinut
sunt: cobaltita (CoS2•CoAs2 – v. foto) – de unde îi
provine şi numele, de la germanul kobald, ce înseamnă
spiriduş sau drăcuşor, linnaeita (Co3S4), smaltita
(CoAs2). Se utilizează în aliaje speciale, pentru acoperiri
metalice sau sub formă de săruri. Mai este utilizat, sub
formă de săruri, în colorarea sticlei şi a ceramicii.
În soluri, cobaltul se găseşte în proporţie de aproximativ 8 mg/kg, iar
solubilitatea sa în apă depinde de pH-ul solului ori a apei respective (spălarea sa de
către apele meteorice este accelerată în cazul solurilor acide). Cobaltul este fixat de
către oxizii de mangan sau de fier, ceea ce-l face doar într-o mică măsură mobil,
deci disponibil de a fi absorbit de către plante.
În apă, apare în special de la fabricile de bere, prin deversarea apelor
reziduale rezultate în urma procesului de fabricaţie, în care intervin diferite săruri
de cobalt (acetat, clorură, sulfat), utilizate de unele firme producătoare ca adaos
pentru mărirea capacităţii de spumare. Deşi doza adăugată era mică (0,5-0,52
mg/100 mL lichid), doza zilnică admisă pentru o persoană adultă fiind de 1 mg/zi,
problemele au apărut la cei ce consumau cel puţin 1 L bere zilnic. Ingerarea de
săruri de cobalt provoacă cardiopatii precum şi scăderea conţinutului de seleniu din
ţesuturi (cardiomiopatiile legate de consumul de bere cu adaos de clorură de cobalt,
~ 1 mg/L, au fost depistate încă din anii ’60 la consumatorii inveteraţi de bere, care
astfel absorbeau până la 10 mg de cobalt zilnic). Unele săruri s-au dovedit a fi chiar
cancerigene. De aceea se evită prescrierea de tratamente cu doze mari de vitamină
B12, aceasta conţinând cca 4% cobalt.
Totuşi, în calitatea sa de component al vitaminei B12 (v. structură mai sus),
cobaltul face parte din categoria metalelor esenţiale. Deficienţele de vitamină B12
pot provoca diverse forme de anemie, alterări ale structurii ţesutului cavităţii
bucale, degenerări ale sistemului nervos periferic sau sensibilizarea epidermei. Este
însă important a nu se asimila efectele benefice ale cobaltului sub formă de
vitamină B12 cu cele ale sărurilor sale anorganice, dăunătoare sănătăţii.
Cobaltul este absorbit de către organismul uman în special pe cale
gastrointestinală, de unde şi importanţa acordată contaminării apei sau produselor
56
Cazul a fost mediatizat şi în filmul Erin Brockovich cu Julia Roberts în rolul principal.
86

alimentare cu cobalt. Această absorbţie depinde de momentul administrării, de o

eventuală deficienţă de fier (care măreşte rata de absorbţie a cobaltului) precum şi
de sexul persoanei: se pare că absorbţia cobaltului este mai rapidă la femei decât la
bărbaţi. Calea principală de eliminare a cobaltului din organism este cea urinară, iar
timpul biologic de înjumătăţire este de 10 până la 90 de zile.
Sensibilizarea organismului la cobalt, care de cele mai multe ori o însoţeşte
şi pe cea la nichel (pentru femei) şi la crom (pentru bărbaţi), se poate traduce într-o
primă fază prin dermatite şi astm. Simptome asemănătoare astmului, însoţite de
tulburări pulmonare sau chiar fibroze interstiţiale ale plămânilor, sunt întâlnite la
muncitorii din industria metalurgică ce vin în contact fie cu minereuri de cobalt, fie
cu lianţi de tipul carburii de wolfram-cobalt.

Cuprul (Cu)
Deşi abundenţa sa în scoarţă este de numai 70 ppm, cuprul
este unul dintre metalele cunoscute din cele mai vechi
timpuri, fiind întâlnit în stare nativă (denumirea provine
de la latinescul cuprum, derivat de la Cipru, insula de
unde era extras în cantităţi importante la vremea aceea).
Apare şi în apa de mare (cca 0,001-0,002 ppm). Dintre
minerale pot fi amintite calcopirita (CuFeS2), bornita
(FeS•2Cu2S•CuS) ş.a. Se utilizează la confecţionarea
bronzului şi a altor aliaje, a conductorilor electrici etc. Compuşi ai săi sunt folosiţi
în agricultură pentru tratamentul viţei de vie împotriva unor boli specifice precum
făinarea (provocată de o ciupercă, Uncinula necator), pentru tratarea apelor
reziduale sau ca prezervativ pentru lemn şi piele. În ape apare în urma coroziunii, a
utilizării sale largi în procesele de vinificaţie (stropirile cu piatră vânătă – CuSO4
sau cu alte săruri: carbonat, arseniat etc. – v. cap. “Pesticide”).
Cuprul are un rol important în organism, în biochimia oxigenului, în
hematopoieză, în metabolismul ţesutului conjunctiv, în sinteza fosfolipidelor ş.a.
Depăşirea conţinutului de cupru în organism are efecte nocive. Sărurile de cupru
pot provoca iritaţii gastrointestinale, leziuni ale tractului intestinal, acţiuni
hemolitice (pot provoca şi moartea). Cuprul se concentrează cu precădere în ficat,
rinichi, creier şi în glandele suprarenale. Poate afecta activitatea anumitor enzime
din clasa decarboxilazelor, a monoaminooxidazei şi a lactodehidrogenazei. Prezent
în exces, cuprul îşi face manifestat caracterul teratogen. Chiar şi cantităţi foarte
mici pot afecta organismul uman, în mod indirect: organismele inferioare sunt mult
mai sensibile la acţiunea sărurilor de cupru, astfel încât şi o cantitate foarte mică
poate inhiba creşterea unor bacterii din intestinul gros, perturbând astfel echilibrul
existent.
Intoxicaţia cronică cu cupru se poate manifesta prin iritaţii ale căilor
respiratorii superioare, ale cavitătii bucale sau ale ochilor, prin dureri de cap
persistente, stări de greaţă sau diaree. Consumul de apă ce conţine concentraţii de
 87

cupru superioare celor admise poate provoca stări de vomă, diaree, crampe şi
greaţă.
În apele de suprafaţă, concentraţia de cupru este relativ scăzută (4 ppb),
acesta fiind puternic legat de alte particule solide, ceea ce determină imobilizarea
lui în sedimente. O concentraţie asemănătoare este întâlnită în apele freatice. În sol,
concentraţia de cupru este mai mare, 2-250 ppm, ajungând până la 7.000 ppm în
zonele miniere (datorită în principal aerosolilor). Cuprul rămâne de cele mai multe
ori la suprafaţă, nefiind antrenat de către apele meteorice în profunzimea
orizonturilor de sol. Contaminarea sau intoxicarea cu acest tip de cupru se face în
special prin contact direct.
În regnul animal, cantitatea cea mai mare de cupru se acumulează în moluşte
(în special în stridii) şi în crustacee, iar în regnul vegetal în struguri.
Alimentele reprezintă principala sursă de cupru pentru organismul uman.
Zilnic, o persoană adultă ingerează aproximativ 1 mg de cupru, valorile
recomandate fiind între 0,6 şi 2 mg/zi. Alături de alimente, apa potabilă ce circulă
prin ţevi de cupru reprezintă o altă sursă majoră de provenienţă a acestui metal.
Pete albastru-verzui pe ţevărie sunt în general indicii de prezenţă a cuprului în apă.
Concentraţia de cupru din apa potabilă este influenţată de anumiţi factori, cum sunt:
aciditatea (pH-ul scăzut), duritatea apei (concentraţii scăzute de calciu şi
magneziu), concentraţia ridicată de cloruri (în special clorură de sodiu), timp de
şedere prelungit în contact cu ţevi de cupru sau temperaturile ridicate.
Anumite studii au relevat faptul că o apă contaminată poate mări cu până la
45% aportul zilnic de cupru. În plus, contaminarea cu uşurinţă a apei potabile cu
cupru măreşte riscul de contaminare a băuturilor carbogazoase. Din fericire,
organismul uman poate elimina zilnic (în special prin urină şi materii fecale) circa
jumătate din cuprul absorbit, ceea ce îl protejează într-o oarecare măsură.

Beriliul (Be)
Are o abundenţă naturală estimată la 2-6 ppm. Este produs
industrial din beril (3BeO•Al2O3•6SiO2) – de la grecescul
beryllos, cunoscut şi sub denumirea de smarald (foto) sau
aquamarine. Este utilizat la confecţionarea de aliaje, în
industria aeronautică şi aerospaţială. Este de asemenea
folosit ca sursă de neutroni, atunci când este bombardat cu
particule α.
Chiar dacă nu este un metal greu (9 uam), Be este unul dintre cele mai toxice
elemente. Expunerea la beriliu sau la săruri ale sale este asociată cu o toxicitate
ridicată, acută sau cronică. Inhalarea cronică provoacă berilioza, o afecţiune
pulmonară ce se poate declanşa chiar şi după o perioadă de latenţă de 5 până la 20
de ani. De asemenea, pot apărea diferite forme de dermatite sau ulceraţii ale pielii.
Beriliul a fost utilizat în industria de armament a Statelor Unite până în anul 1998,
constatându-se între 500 şi 1000 de cazuri de îmbolnăvire în rândul muncitorilor
(pentru care statul american a dispus 15 milione USD pentru despăgubiri).
88

Praful de beriliu provoacă fibrogranulomas, o plagă a ţesuturilor pulmonare.

Odată absorbiţi, beriliul şi compuşii săi pot rămâne timp îndelungat în plămâni,
ficat sau oase. Pot apărea de asemenea şi probleme renale.
Beriliul ajunge în mediu în principal în urma combustiei cărbunilor fosili.
Spre exemplu, determinările efectuate la o termocentrală din Cehia au demonstrat
prezenţa lui atât în aerosolii solizi reţinuţi de filtre cât şi în separatoarele
electrostatice. Extractele acide sau bazice din cenuşa de ardere conţin beriliu în
concentraţii de până la 17%. Apele reziduale conţin de asemea beriliu în
concentraţii cuprinse între 3,15 şi 3,4 µg/L. Astfel, în afară de contaminarea directă
prin gazele de ardere nefiltrate, mai apare pericolul unei contaminări secundare din
bazinele de decantare a apelor reziduale.
În sol, concentraţia medie de beriliu variază între 0,1 şi 40 ppm (cu o medie
de 6 ppm).
În alimente, beriliul se întâlneşte în concentraţii de 0,08 mg/kg în orezul
decorticat, 0,12 mg/kg în pâinea prăjită, 0,17 mg/kg în cartofi, 0,24 mg/kg în roşii
sau 0,33 mg/kg în salata verde (valori corespunzătoare pentru masa uscată).
Determinări efectuate pe cenuşa altor alimente au arătat concentraţii de beriliu de
0,01 ppm pentru fasole, 0,05 ppm pentru varză, 0,01 ppm pentru gălbenuşul de ou,
0,02 ppm pentru lapte, 0,12 ppm pentru ciuperci, 0,01-0,47 ppm pentru nuci, 0,02
ppm pentru roşii sau 0,02 pentru drojdia de bere. În mesteacăn, plop sau salcie,
conţinutul de beriliu poate creşte până la 3 mg/kg. Studii efectuate pe bovine, cu
beriliu radioactiv, au arătat că mai puţin de 0,002% din beriliul absorbit se
regăseşte în lapte.

2.8.1.3. Tehnici de determinare a conţinutului de metale grele

Analiza urmăreşte determinarea întregii cantităţi de metale grele: libere,
legate ionic de anioni anorganici, organici sau complexate, aflate atât sub formă de
particule în suspensie cât şi sub formă dizolvată. Probele necesită o prelucrare
anterioară pentru a elimina eventualele interferenţe datorate materiilor organice şi
pentru a transforma metalele într-o formă analizabilă prin spectroscopie de
absorbţie sau de emisie atomică. Astfel, prin tratare cu soluţii de acid azotic sau cu
amestecuri acid azotic-acid clorhidric, acid azotic-acid sulfuric, acid azotic-acid
percloric, acid azotic-acid fluorhidric-acid percloric se obţin soluţii limpezi, clare,
cu grad de turbiditate mai mic decât 1, incolore, transparente, inodore, cu o singură
fază care reprezintă proba ce va fi supusă analizei.
Există metode de analiză specifice fiecărui tip de metal în parte, în funcţie de
concentraţia aproximativă în care acesta se află dizolvat în proba de analizat.
Astfel, pentru plumb sau cadmiu poate fi utilizată absorbţia atomică în flacără:
proba este aspirată într-o flacără unde este atomizată, măsurându-se cantitatea de
lumină emisă. Limitele de detecţie pot fi extinse prin integrarea semnalului obţinut
pe o durată mare de timp (către limita inferioară) sau prin diluarea probei şi
utilizând o lungime de undă uşor mai scăzută (către limita superioară):
 89

Metal Lungime de undă Limită de detecţie Interval optim de detecţie

Cd 228,8 nm 0,002 mg/L 0,5 – 2,0 mg/L
Pb 283,3 nm 0,05 mg/L 1,0 – 20 mg/L
Tot pentru plumb sau cadmiu mai poate fi folosită spectroscopia de
absorbţie atomică electrotermică – elementul de analizat este atomizat cu ajutorul
căldurii degajate de un electrod de grafit. Sensibilitatea metodei poate fi mărită prin
micşorarea debitului de gaz purtător sau prin utilizarea unui volum mai mare de
probă de analizat.
Metal Lungime de undă Limită de detecţie Interval optim de detecţie
Cd 228,8 nm 0,1 mg/L 0,5 – 10,0 mg/L
Pb 283,3 nm 1,0 mg/L 5,0 – 100 mg/L
O altă metodă utilizată pentru analiza plumbului sau cadmiului din probele
alimentare este absorbţia în plasmă (Inductively Coupled Plasma - ICP); în cadrul
acestei metode, ionizarea probei are loc într-un curent de argon cu ajutorul unei
surse de radiofrecvenţă ce induce temperaturi înalte, ceea ce permite disocierea
moleculei, permiţându-se astfel înregistrarea unui spectru de emisie ionică.
Limitele de detecţie sunt:
Metal Lungime de undă Limită de detecţie
Cd 226,50 nm > 4,0 µg/L
Pb 220,35 nm > 40,0 µg/L
La aceste tehnici se adaugă şi metode colorimetrice; acestea necesită reactivi
specifici, precum ditizona (difeniltiocarbazonă), cu care cationii metalici analizaţi:
plumbul, cadmiul sau mercurul reacţionează formând complecşi coloraţi:
S
N N C NH NH

Ditizona
Astfel, ionii de cadmiu reacţionează direct cu ditizona formând un complex
de culoare roz-roşie ce poate fi extras cu cloroform. Extractul este măsurat
fotocolorimetric (limitele de detecţie sunt 0,5 µg/L Cd la 15 mL volum de soluţie
de analizat; pot apărea erori de măsurare dacă ionii altor metale (Pb, Zn sau Cu) se
află în concentraţii mai mari de 6 mg/L, 3 mg/L, respectiv 1 mg/L. Pentru plumb se
efectuează mai întâi o extracţie într-o soluţie amoniacală de cianură, urmată de
tratarea cu soluţie de ditizonă – se formează de asemenea un complex uşor solubil
în cloroform, de culoare roşie. Limita de detecţie este de 1,0 µg/L Pb la 10 mL
soluţie. Intreferenţe pot fi provocate de complecşi cu bismut, staniu sau tantal ce se
pot forma la pH între 8,5 şi 9,5. Ionii mercurici reacţionează cu ditizona rezultând o
soluţie de culoare portocalie care se determină spectrofotometric. Metoda este
eficientă în cazul unor concentraţii de mercur de peste 2 µg/L; erori de măsurare se
pot datora prezenţei altor metale precum Cu, Au, Pd, Pt sau Ag care pot reacţiona şi
ele cu ditizona în mediu acid.
90

2.8.2. Metaloizi
Metaloizii sunt acele elemente considerate “de graniţă” între metale şi
nemetale. Elemente precum arsenul (As), seleniul (Se), staniul (Sn) sau stibiul (Sb)
sunt agenţi poluanţi cu o toxicitate recunoscută.

Arsenul (As)
Compuşi ai arsenului sunt cunoscuţi încă din
Antichitate (atât de chinezi şi egipteni cât şi de greci)
fiind utilizaţi ca otrăvuri. Denumirea provine de la
grecescul arsenikon ce înseamnă pigment auriu, fiind
izolat din auripigment (As2S3).57 Descoperirea
arsenului este plasată în Evul Mediu şi este atribuită
lui Albertus Magnus58 (în anul 1250), deşi se pare că
acesta a obţinut mai degrabă oxidul de arsen.59 O
descriere mai precisă a modului de izolare a arsenului
metalic este dată de Paracelsus60 (în anul 1520).61
Abundenţa în scoarţa terestră este de cca 1,8 ppm, însă
arsenul este unul dintre elementele răspândite în întregul Univers (a fost găsit As şi
în meteoriţi, în proporţie de cca 0,0005 până la 0,1%). Este întâlnit în diferite
minereuri ca de exemplu: realgar (As4S4), auripigment (As2S3) sau sub formă de
arseniaţi, precum arseniatul de plumb, Pb3(AsO4)262, ori arseniţi, cum sunt arsenitul
de sodiu, Na3AsO3, sau de cupru, Cu3(AsO3)2, celebrul “Verde de Paris”.
Combustia cărbunilor fosili face ca o importantă cantitate de arsen şi
compuşi ai săi să ajungă în mediul înconjurător. Minereurile de arsen însoţesc de
obicei pe cele ale fosforului, prelucrarea acestora fiind o altă sursă de infestare a
apelor cu arsen. De asemenea, prelucrarea zăcămintelor de cupru, aur sau plumb
este o altă cauză a prezenţei arsenului şi derivaţilor săi anorganici în apele miniere.
Multe dintre insecticidele pe bază de arsen reprezintă şi ele o altă posibilitate de
poluare cu acest element (însă la multe dintre aceste pesticide, produse şi utilizate
înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a renunţat încă de atunci).
În plus, prin prisma toxicităţii ridicate, una dintre principalele probleme create de

57
Denumirea i se datorează lui Teofrast (327-287 î.Ch.), filozof grec, elev al lui Aristotel, care menţionează puterile
întăritoare ale auripigmentului, folosit ca tonic, pe care îl denumeşte arsenikon.
58
Albertus Magnus (1193-1280), după adevăratul său nume Albert von Bollstaedt, german înstărit din Suabia, a
urmat cursurile celor mai prestigioase universităţi ale Evului mediu (Ratisbonne, Koln, Strasbourg, Pavia). Se
călugăreşte în 1223, ajungând chiar cardinal la Roma. Obţine titlul de Magister la Sorbona din Paris, devenind pentru
lumea medievală “Imagnus in magia, major in philosophia, maximus in theologia” (“Erudit în magie, foarte erudit în
filosofie şi neîntrecut în teologie” – lat.), dar şi “Aristotel al Evului mediu”, datorită vastelor sale cunoştinţe
filozofice.
59
Albertus Magnus a tratat auripigmentul (sulfura de arsen galbenă), la cald, cu săpun. Această reacţie duce, cel
puţin în prima ei fază, la oxidul de arsen, şi nicidecum la arsen metalic.
60
Teofrastus Bombastus von Hohenheim, cunoscut mai degrabă sub denumirea de Paracelsus (1493-1541), medic
şi alchimist elveţian.
61
Paraceslus a încălzit oxidul de arsen cu coji de ouă, obţinând arsen metalic “alb ca argintul”.
62
Arseniatul de plumb este utilizat ca pesticid pentru fructe şi legume; contribuie la contaminarea acestora atât cu
arsen cât şi cu plumb.
 91

arsen o reprezintă infestarea apelor subterane cauzată de prezenţa minereurilor cu

arsen.
Ca şi în cazul mercurului, anumite bacterii anaerobe au posibilitatea de a
transforma arsenul în derivaţi metilaţi mult mai mobili şi mai toxici (însă mai puţin
toxici decât unii derivaţi anorganici). Anionii arseniat sunt metilaţi (via arseniţi),
sub acţiunea catalitică a metilcobalaminei, şi transformaţi în derivaţi metilarsonici,
dimetilarsinici63 şi în final în arsine64:
_
H3AsO4 + 2 H+ + 2 e H3AsO3 + H2O
_ metilcobalamina OH metilcobalamina CH3
AsO3 CH3 As As OH
OH CH3
O O
acid metilarsonic acid dimetilarsinic

[Ox.]
(CH3)3As O (CH3)3As (CH3)2AsH
[Red.]
trimetilarsina dimetilarsina
mediu aerob mediu anaerob
Dintre compuşii arsenului, cel mai toxic este fără îndoială arsenicul, As2O3,
devenit celebru din numeroase cazuri de otrăvire, reale sau fictive.65 Doza mortală
este de cca 100 g arsenic, intoxicaţia apărând după depăşirea dozei de toleranţă,
fiind astfel un exemplu de toxicitate prin acumulare. Simptomele se declanşează la
1-12 ore după ingestie şi se manifestă prin contracţii ale faringelui, dificultate la
înghiţit, dureri abdominale, contracţii ale muşchilor, piele rece şi umedă, puls rapid
şi slab, presiune arterială scăzută. Bolnavul ajunge în comă în 1-20 ore. Intoxicaţia
cronică se caracterizează printr-o serie de simptome precum: inapetenţă, stări de
63
Din punct de vedere al nomenclaturii chimice, derivaţii de As (V) se împart în acizi arsonici şi acizi arsinici: cei
arsonici au un radical organic şi două grupe –OH, în timp ce acizii arsinici au două resturi organice şi o singură grupă
–OH.
64
Dintre arsine, cea mai celebră rămâne tetrametil-arsina sau cacodilul, obţinut de către Louis Claude Cadet de
Gassicourt (1769-1821), din derivatul oxigenat al dimetilarsinei (dimetilarsinoxidul sau oxidul de cacodil) format la
distilarea uscată a acetatului de potasiu cu trioxid de arsen:
4 CH3COOK + As2O3 (CH3)2As O As(CH3)2 + 2 CO2
Cunoscutul chimist german Robert Bunsen (1811-1899) a sintetizat cacodilul pornind de la dimetilarsinoxid, prin
transformarea lui prealabilă în clorură de cacodil şi apoi eliminarea clorului cu zinc:
HCl Zn
(CH3)2As O As(CH3)2 (CH3)2AsCl (CH3)2As As(CH3)2
Oxidarea oxidului de cacodil duce la acidul dimetilarsinic, de asemenea cunoscut sub denumirea de acid cacodilic.
Sarea de sodiu a acestui acid a fost mult timp utilizată pentru combaterea anemiei. Denumirea de cacodil i se
datorează chimistului suedez Jons Jakob Berzelius (1779-1848) care a denumit astfel radicalul dimetilarsinic cu
acest nume, provenit din limba greacă, da la kakodes (miros urât) şi hyle (materie), adică material urât mirositor.
65
Printre personajele celebre căzute victimă arsenicului s-au numărat Papii Pius al III-lea (1459-1503) şi Clement
al XIV-lea (1705-1774), precum şi Napoleon Bonaparte (1769-1821). Dacă pentru cei doi papi se pare că aqua
Toffana di Napoli (un preparat pe bază de arsenic) a fost otrava folosită, în cazul lui Napoleon a fost avansată ipoteza
legată de utilizarea verdelui lui Scheele (după chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele (1742-1786), descoperitorul
clorului, al manganului şi a glicerinei), un arsenit de cupru folosit la obţinerea vopselurilor de culoare verde, cu care
fuseseră impregnate ţesăturile, tapeturile sau hainele fostului împărat, în exilul de pe insula Sfânta Elena.
92

vomă, diaree sau constipaţie, rinite, faringite şi laringite, tuse şi hipertensiune. Pot
apărea edeme ale pleopelor, feţei şi gleznelor. În timp este afectat sistemul nervos,
apar paralizii şi dureri nevralgice; se declanşează aşa-zisa encefalopatie arseniacală
şi pot apărea şi leziuni ale măduvei spinării. Cantităţi mici de arsen provoacă
intoxicaţii, determinate de dereglări biochimice ca urmare a formării tioarseniaţilor,
ce conduc la tulburări enzimatice la nivelul ciclului acizilor piruvic si oxalilacetic.
Tabel 2.33. Compuşi anorganici şi organici ai arsenului şi doza lor letală pe
50% din animalele testate (DL50)
Nume Formulă Abreviere DL50
(mg/kg)
Acid arsenios (arseniţi) H3AsO3 As(III) 14
Acid arsenic (arsenaţi) H3AsO4 As(V) 20
Acid monometilarsonic CH3AsO(OH)2 MMA 700-1.800
Acid dimetilarsinic (CH3)2AsO(OH) DMA 700-2.600
Arsenocolină +
(CH3)3As CH2CH2OH AsC 6.500
Arsenobetaină +
(CH3)3As CH2COO -
AsB > 10.000
Arsenul a fost cauza uneia dintre marile catastrofe ecologice şi umane ale
secolului al XX-lea. În Bangladesh, după cucerirea independenţei în 1971 şi
dezlipirea acestei ţări de Pakistan, cu un puternic ajutor internaţional, au fost
instalate zeci de mii de puţuri de apă pentru a rezolva problema insalubrităţii
acesteia (Bangladeshul fiind o imensă deltă unde se varsă în mare atât Gangele cât
şi Meghna-Brahmaputra) şi a a oferi apă curată, liberă de orice agent patogen,
locuitorilor ţării. În 1992 s-a constatat însă că subsolul din care se extrăgea apa era
puternic poluat cu compuşi ai arsenului. Sute de mii de locuitori au indicat foarte
clar semnele de intoxicare cronică cu arsen. Acestea pot fi datorate absorbţiei de
As2O3 atât prin plămâni cât şi prin intestine şi se manifestă prin coagularea
proteinelor, formarea de complecşi cu coenzimele şi inhibarea producerii de ATP.
Dacă arsenul din solul Bangladeshului este mobilizat de către
microorganisme,66 în alte zone, cum ar fi regiunile Devon şi Cornwall din sudul
Angliei poluarea solurilor cu arsen poate fi cauzată de mineritul intensiv. În
regiunile menţionate, probele de sol au arătat concentraţii de până la 2.500 ppm,
mai ales în Cornwall care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era principala
sursă de arsen din Europa). Pe de altă parte, utilizarea insecticidelor cu arsen s-a

66
Fluviile ce formează imensa deltă numită Bangladesh îşi au izvorul în munţii Himalaya, de unde aduc o cantitate
importantă de sedimente minerale. De-a lungul acestui drum, particulele minerale conţinând fier se acoperă cu un
strat de oxid de fier. Acesta colectează arsenul, asemenea unui burete, de-a lungul drumului până în aval. Oxigenul
dizolvat în apă menţine oxidul de fier într-o formă stabilă care reţine uşor arsenul. Însă, odată ajunse şi depuse în
deltă, particulele minerale acoperite de oxid de fier în care este conţinut arsenul vin în contact cu turba din subsol,
formată datorită condiţiilor climaterice locale. Vegetaţia în descompunere care formează turba conţine o serie de
bacterii care acţionează lent în diferitele procese de descompunere a materiei organice; pentru aceasta, ele au nevoie
de oxigen, producând în schimb bioxid de carbon. Bacteriile aflate aproape de suprafaţă consumă oxigen atmosferic
sau pe cel dizolvat în epilimnion, însă cele din straturile inferioare sunt obligate să-şi procure oxigenul de care au
nevoie din diferiţii oxizi din sol, printre care şi cel de fier ce conţine arsenul. Astfel, bacteriile preiau oxigenul şi pun
în libertate fierul, dar şi arsenul.
 93

dovedit a fi periculoasă, folosirea lor pe scară largă (spre exemplu în Franţa)

conducând la o recrudescenţă a cancerului hepatic.
În unele alimente de origine animală sau vegetală, arsenul există în mod
natural în cantităţi foarte mici, sub formă de arsen organic – arsenobetaine (în
special în crustacee: homari, creveţi etc.) sau arsenozaharuri (în alge), mult mai
puţin toxice decât sărurile minerale ale acestui element.
R CH2 O CH2 CH CH2 Y
O
_ X
(CH3)3As+CH2COO R = (CH3)3As(O)-, (CH3)3As+
X = -OH, -NH2
OH OH Y = -OH, -OSO3H, -SO3H

Arsenobetaine Arsenozaharuri
Calea principală de eliminare a arsenului din organismul uman este cea
urinară. Studiile efectuate pe diferite categorii de produse alimentare (în Canada,
1985-‘88) au arătat că arsenul este prezent în special în peşte (1662 ng/g), carne de
porc, vită şi pui (24 ng/g), cereale şi produse de panificaţie (24 ng/g) şi grăsime sau
ulei (19 ng/g). Media zilnică de arsen ingerată de un individ a fost aproximată la 38
µg, variind de la 14 µg la copii în vârstă de 0-14 ani şi mergând până la 59 µg
pentru persoane adulte de 30-40 de ani. Majoritatea arsenului se află sub formă de
arsenobetaine şi este relativ netoxic. Arsenozaharurile sunt prezente în special în
alge, midii şi stridii. Prezenţa compuşilor cu arsen în carne se poate datora fie
acizilor arilarsonici utilizaţi ca promotori de creştere a păsărilor sau porcinelor fie
făinurilor de origine animală (făina de peşte) utilizată în alimentaţia lor.

Seleniul (Se)
Descoperit de Jacobs J. Berzelius67 în 1817,
seleniul are o abundenţă naturală de cca 0,09
ppm. Numele provine de la grecescul selene,
însemnând luna. Este întâlnit alături de alte
metale grele în diferite minerale precum
claustalita (PbSe), naumanita (AgPbSe) sau
tiemannita (HgSe); se găseşte uneori în mici
cantităţi în pirită. Este utilizat în tehnica
fotografică, în obţinerea unor pigmenţi, participă
la confecţionarea de fotocelule, semiconductori ş.a. Este unul din metalele
esenţiale, concentraţia din diferitele organisme vii fiind de cca 0,1 ppm (în anumite
regiuni din China unde nivelul de seleniu din sol este extrem de scăzut, regimul
alimentar este lipsit de acel conţinut infim de numai 0,1 ppm, localnicii fiind astfel
predispuşi la probleme cardiace şi dureri musculare). Coenzima Q şi glutation-

67
Jacob Jons Berzelius (1779-1848), chimist suedez, unul dintre făuritorii chimiei moderne. A introdus notarea
chimică cu ajutorul simbolurilor şi a efectuat cercetări originale în numeroase domenii ale chimiei organice şi
anorganice.
94

peroxidaza (care conţine 4 atomi de seleniu în componenţa sa) au absolută nevoie

de seleniu pentru a exista şi funcţiona. Seleniul de asemenea ajută la reciclarea
fierului din eritrocite: când o astfel de celulă moare, fierul este preluat de o proteină
cu care formează o metaloproteină numită feritină, împiedicându-se astfel
eliminarea fierului prin rinichi (feritina este prea mare pentru a fi filtrată de rinichi).
Acest proces are loc sub influenţa unei enzime, transferitina, în compoziţia căreia
intră şi seleniu. Seleniul este util şi sistemului imunitar, protejând celulele
macrofage ce distrug bacteriile, virusurile şi alte elemente străine. De asemenea,
seleniul participă la generarea interferonului şi împiedică oxidarea vitaminei A. Pe
de altă parte, seleniul ajută la eliminarea a numeroase metale grele ce pătrund în
organism prin ingestie sau inhalare.
Bărbaţii necesită mai mult seleniu decât femeile datorită prezenţei acestui
element în lichidul seminal. Un regim adecvat, conţinând cantităţi suficiente de
seleniu, poate preveni sterilitatea şi impotenţa.
În concentraţii mai mari devine toxic. Se elimină de obicei prin urină şi în
mai mică măsură prin respiraţie, fecale sau lapte (periculos pentru sugari sau pentru
făt deoarece trece uşor prin placentă). Când ingestia depăşeşte capacitatea de
eliminare, seleniul se acumulează în organism (în muşchi, ficat sau rinichi) şi
provoacă efecte nocive. Acestea se traduc la om prin iritări ale ochiului, nasului sau
gâtului, probleme oculare, dureri de cap, ameţeală, oboseală, frisoane, febră,
bronşită, probleme gastrointestinale; în contact cu pielea poate provoca iritaţii,
dermatoze etc.
Deficienţa de seleniu se manifestă la concentraţii mai mici de 0,04 ppm în
timp ce toxicitatea sa apare la cantităţi mai mari de 4,0 ppm în dieta zilnică.
Ingestia unei cantităţi importante de seleniu poate fi extrem de periculoasă.
Intoxicaţia cronică cu seleniu (ingestia de cantităţi mari pe perioade lungi de timp)
se manifestă prin deformarea unghiilor şi fragilizarea părului, acesta devenind
casant. De asemenea, pot dispărea simţul şi chiar controlul membrelor inferioare şi
superioare. Experimente efectuate pe şobolani folosind concentraţii foarte mari de
seleniu în alimentaţie au provocat perturbări la nivelul sistemului reproducător.
Expunerea la niveluri ridicate de seleniu provoacă malformaţii la păsări, dar mai
ales la peşti. Astfel, deversările de ape contaminate în lacul Belews, Carolina de
Nord (USA), între 1973 şi 1986, au avut ca efecte, pe de-o parte, naşterea unor
peşti cu deformări evidente ale oaselor, coloanei, aspectului ochilor şi ale cozii dar
şi naşterea de specimene sterile. Aceste efecte s-au manifestat la toate cele 20 de
specii existente în lac68. Determinări pe raţe sălbatice şi domestice au arătat
concentraţii de 2,7 x 10-6 g/g, respectiv 5,7 x 10-6 g/g, în cenuşă.

68
Otrăvirea cu seleniu a populaţiilor piscicole este greu de determinat deoarece nu există cadavre aparente, acestea
intrând repede în circuitul degradărilor biochimice din biotopul acvatic. Impactul primar este la ou, seleniul
acumulându-se în icre. Până la naştere şi imediat după aceea, acest seleniu a fost deja metabolizat. Anumiţi peşti sunt
vizibil deformaţi, dar la alţii acest lucru este imperceptibil. Însă toţi sunt sterili. Acest lucru a făcut că între 1973 şi
1978, 19 dintre cele 20 de specii de peşti existente în lacul contaminat au dispărut complet.
 95

Pe de altă parte, seleniul este considerat un antagonist al mercurului; ca atare,

seleniul se întâlneşte în natură adeseori acolo unde există şi mercur şi de aceea îl va
însoţi pe acesta în probele contaminate.
Dintre produsele alimentare ce conţin seleniu pot fi amintite: nucile
braziliene (Bertholletia excelsa, familia Lecitidaceae – 380 µg/kg), bibanul (148
µg/kg), calcanul (113 µg/kg), somonul (70 µg/kg), scoicile Plactopecten
magellanicus (coquille Saint-Jacques – 70 µg/kg), melcii de mare (52 µg/kg),
stridiile (35 µg/kg), lasagna cu carne (34 µg/kg), germenii de grâu (28 µg/kg),
seminţele de floarea soarelui (25 µg/kg), pieptul de pui (17 µg/kg), pâinea (16
µg/kg), ouăle (12 µg/kg) sau laptele (6 µg/kg).

Stibiul (Sb)
Descris de Basileus Valens (Basile Valentin69) în
1604, stibiul se extrage în principal în China,
Mexic şi Bolivia. Parte constitutivă a numeroase
aliaje, mai poate fi utilizat la confecţionarea de
muniţie, în focuri de artificii (întârzie aprinderea),
la fabricarea de vopseluri, ceramică şi altele.
Stibiul şi compuşii săi sunt recunoscuţi ca
provocând dermatoze, conjunctivite, ulceraţii ale
septului nazal prin contactul sau inhalarea de praf.
Prin combinarea cu hidrogenul poate forma stibina (SbH3) care este extrem de
toxică (provoacă stare de greaţă, vomă, hematurie, dureri abdominale, moarte);
stibina se poate forma, spre exemplu, la reacţia hidrogenului în stare născândă cu
stibiul din acumulatoare.
Stibiul face parte din categoria agenţilor poluanţi persistenţi, bioacumalativi
şi toxici (PBT-uri). Inhalarea sau ingestia de cantităţi importante de stibiu pe
perioade lungi de timp poate provoca afecţiuni pulmonare sau ale inimii, dureri
musculare şi articulare, dureri stomacale, diaree, greaţă şi ulcer. Inhalarea de
cantităţi mari de stibiu a provocat cancer pulmonar la şoareci.
În atmosferă, stibiul se găseşte ataşat de anumite particule solide, sub formă
de aerosoli de dimensiuni foarte mici şi cu remanenţă mare. În apă se află de obicei
în straturile inferioare, dar de cele mai multe ori în sedimente. Este greu de distrus
în mediu, fiind nebiodegradabil. În sol şi în sedimente se regăseşte legat de
particule ce conţin fier, mangan sau aluminiu.
Intoxicaţia cu stibiu se poate produce prin inhalare sau ingestia de apă sau
alimente contaminate. De asemenea, contaminarea se poate produce prin contact cu
praful sau solurile infestate.

69
Presupus alchimist al secolelor XIV-XV (n. 1394?), se pare că de fapt nu a existat. Cărţile atribuite lui Basil
Valentin, dintre care poate fi amintită „TriumphWagen der Antimonii”, din 1604 – în care este descris stibiul – ar
aparţine de fapt editorului acestora, producătorul de sare Johann Thölde (sau Thoelde) sau lui Paracelsus din
Hessen.
96

Staniul (Sn)
Se găseşte în minerale precum casiterita (SnO2, din
babilonianul kassi-tira, foto), stanita sau tealita; are o
răspândire naturală de cca 0,0004% în scoarţa
terestră. Este folosit la acoperiri metalice şi la
confecţionarea de aliaje, în special a acelora folosite
pentru fabricarea cutiilor de conserve. De asemenea,
intră în compoziţia anumitor compuşi organostanici.
Staniul ajunge în ape şi în sol datorită proceselor de
coroziune, în special a cutiilor de conserve aruncate.
Coroziunea acestora depinde de factori precum aciditatea (este maximă la pH 3,5-
4,5), prezenţa oxigenului (care are rol de depolarizator al Sn), de prezenţa nitriţilor
şi a nitraţilor (proveniţi din îngrăşămintele azotate sau din alte surse), de prezenţa
cuprului, hidrogenului sulfurat, a reziduurilor de ditiocarbamaţi, a cisteinei ş.a. (în
general compuşi cu sulf ce pot acţiona ca acceleratori de coroziune).
Are o slabă permeabilitate intestinală. Simptome posibile de intoxicare cu
staniu sunt iritarea pielii sau a ochilor. Compuşii organici ai staniului sunt mult mai
periculoşi. Aceştia vor fi discutaţi în secţiunea următoare.

2.8.3. Compuşi organo-metalici

În general, în chimia organică, prin compus organo-metalic se înţelege acel
compus organic în care există o legătură directă între metal şi un atom de carbon.
Combinarea unui metal cu un rest organic, în apă, cu formarea unei astfel de
legături poate avea loc fie direct, prin fenomene de complexare sau chelatizare a
metalului liber sau a ionilor săi, fie indirect, sub influenţa unor microorganisme, aşa
cum este cazul metil-mercurului sau metilarsinelor. Separate una de cealaltă, cele
două entităţi nu pot exista deoarece fie partea organică nu este stabilă fără metal, fie
metalul se află într-o anumită stare de oxidare pe care o poate adopta numai în
prezenţa ligandului organic. Prin complexare se înţelege în general combinarea
unui metal cu un anumit număr de grupări organice sau anorganice cu care acesta
se înconjoară în funcţie de cifra de coordinare. Aceste grupări se numesc liganzi.
Cum complexarea are loc implicând ionii metalului precum şi specii încărcate
negativ, adică liganzii, complexarea este un fenomen ce depinde în general de pH-
ul apei. Totuşi, dependenţa de pH a compuşilor organometalici nu este atât de
importantă, acest lucru datorându-se resturilor organice ce funcţionează ca liganzi.
Interacţia metalelor cu posibili liganzi, în apă, poate avea loc cu specii ce
reprezintă ele-însele agenţi poluanţi (ca de exemplu EDTA, detergenţi etc.) sau cu
specii naturale (cum sunt acizii fulvici). Aceste interacţii joacă deseori un rol
important în chimismul ecosistemului apelor naturale, influenţând asupra
echilibrelor redox, formării şi dizolvării de precipitate, formării şi stabilităţii
coloizilor, reacţiilor acizi-baze, reacţiilor mediate de microorganisme etc.
 97

Interacţiile metalului cu alte specii chimice poate avea efecte benefice,

micşorând sau anulând toxicitatea acestuia, sau dimpotrivă, poate conduce la efecte
negative, prin amplificarea nocivităţii noii specii organometalice apărute.
O manieră simplă de a clasifica compuşii organometalici întâlniţi în apă este
în funcţie de natura părţii organice:
a) compuşi organometalici cu grupe alchil, R
b) compuşi organometalici cu grupări carbonil, >C=O
c) compuşi organometalici cu grupe π-donoare, vinil (CH2=CH-) sau fenil
(C6H5-)
Pot exista bineînţeles şi combinaţii din cele 3 tipuri prezentate mai sus.
Astfel, complecşi aril-tricarbonil metalici (Met(CO)3-Ph) sunt destul de frecvent
întâlniţi (combinaţie dintre efectele π-donoare ale grupei fenil şi ale celor trei grupe
carbonil). Există un mare număr de compuşi organometalici având cel puţin o
legătură cu un atom de carbon al unei funcţii organice şi legături covalente sau mai
ales ionice cu alte funcţiuni. Acest tip de molecule, datorită grupei organice,
prezintă proprietăţi caracteristice pentru un compus organic; astfel, metil-mercurul,
deşi este un cation (CH3Hg+) legat ionic de un anion de clor (Cl-), este considerat ca
aparţinând clasei compuşilor organometalici.
Uneori, anumiţi compuşi care din punct de vedere strict chimic nu se
încadrează propriu-zis în clasa compuşilor organometalici (precum izopropilatul de
titan, Ti (i-OC3H7)4, ce conţine o legătură metal-oxigen şi nu metal-carbon) sunt
totuşi incluşi, datorită proprietăţilor, comportamentului şi efectelor lor asupra
mediului, în clasa compuşilor organometalici.
Efectele toxice ale compuşilor organometalici asupra organismelor vii pot fi
total diferite de cele ale metalului ca atare. În cele mai multe cazuri, derivatul
organo-metalic prezintă o toxicitate crescută (şi de alt tip) comparativ cu metalul pe
care îl conţine. Acest lucru se datorează caracterului organic al moleculei, care-i
conferă o mai mare solubilitate în lipide, o mai bună mobilitate în sistemele
organice (cum ar fi spre exemplu o mai bună penetrabilitate prin peretele celular).

Tetraetilplumb, (C2H5)4Pb
Tetraetilplumbul este un lichid incolor, uleios, utilizat ca aditiv în benzină.
Se prepară din clorură de etil (C2H5-Cl) şi aliaj de plumb şi sodiu, prin încălzire în
autoclavă, sau din reacţia clorurii de plumb (PbCl2), cu etil-zincul (Zn(C2H5)2) sau
cu un derivat Grignard (C2H5-MgHal). Este practic insolubil în apă dar foarte
solubil în solvenţi organici nepolari. Datorită faptului că are o afinitate foarte mare
pentru lipide, odată pătruns în organism prin oricare din cele trei căi (ingestie,
inhalare sau contact cu pielea), el va afecta sistemul nervos central (mai bogat în
ţesut gras) generând simptome de oboseală, slăbire, epuizare, psihoză, convulsii
etc. Alte simptome ce pot apărea la contactul prelungit cu tetraetilplumbul sunt:
insomnie, stări de anxietate, tremur al membrelor, hipotensiune, hipotermie, paloare
excesivă, stări de greaţă, anorexie, pierderi de greutate, dezorientare, halucinaţii,
psihoze, manie, convulsii şi în final comă.
98

Este interesant de remarcat faptul că încă de la introducerea acestui compus

pe piaţa carburanţilor au existat contestaţii: conceput în 1923 de firmele General
Motors şi Du Pont în Statele Unite a provocat încă din primii ani (1923-24) moartea
câtorva muncitori, prezentând semne certe de intoxicaţie acută cu plumb. A fost
mai întâi retras dar apoi reintrodus în 1926 deoarece se dovedise extrem de
profitabil.
Metilmercurul, CH3Hg+
A fost discutat la secţiunea “Metale grele”.
Compuşi organoarsinici
Au fost discutaţi la secţiunea “Metale grele”.

Compuşii organostanici
O categorie importantă de agenţi poluanţi organometalici este cea a
compuşilor organometalici ai staniului (Sn), întrucât aceştia reprezintă una dintre
cele mai utilizate clase de compuşi organometalici, cu o producţie globală de peste
40 milioane tone anual. Dintre cei mai cunoscuţi compuşi organostanici pot fi
amintiţi:
- tetrabutilstaniul: (C4H9)4Sn
- clorura de tributilstaniu, (C4H9)3SnCl
- hidroxidul de tributilstaniu, (C4H9)3SnOH
- diclorura de dimetilstaniu, (CH3)2SnCl2
- acaricidele de tipul R3Sn-O-SnR3, în care R = Ph-C(CH3)2-CH2-
Utilizările industriale ale acestor compuşi se extind de la fungicide, acaricide
şi dezinfectanţi până la vopseluri neexfoliante, stabilizatori în PVC (micşorează
efectele de îmbătrânire datorate soarelui, luminii sau variaţiilor termice,
funcţionând ca scavengeri70 pentru radicalii liberi), catalizatori sau precursori
pentru formarea de filme de bioxid de staniu (SnO2) pentru sticlă. Alte aplicaţii
includ prezervarea lânii, a pielii, hârtiei sau a textilelor, adică tot atâtea ramuri
industriale din care, prin apele reziduale, compuşii organostanici sunt deversaţi în
apele naturale.
Clorura de tributilstaniu şi compuşii înrudiţi au efecte bactericide, fungicide
şi insecticide şi sunt utilizaţi ca biocide industriale. De aceea, numeroşi compuşi
din această familie se utilizează ca aditivi în vopselele pentru carenele vapoarelor
(o mare problemă legată de greutatea vaselor o reprezintă creşterea acesteia datorită
fixării pe carenă, sub linia de plutire, a numeroase scoici şi crustacee– compuşii
organostanici, fiind biocide, împiedică fixarea acestor organisme pe vapoare). Din
cauza numeroaselor cazuri de poluare cu tetra- sau tributilstaniu, în Statele Unite,
Anglia şi Franta a fost interzisă, încă din 1980, utilizarea acestor compuşi pentru
vapoare mai mici de 25 m. În 1998, Organizaţia Maritimă Internaţională a hotărât
interzicerea acestor compuşi ca aditivi în vopseluri pentru carene şi scoaterea lor
treptată din uz, până la finele anului 2003.

70
În traducere, “captatori” de radicali liberi.
 99

Poluarea apelor cu derivaţi organostanici, în special cu tributil-staniu (cel

mai utilizat dintre compuşii organometalici ai staniului), are consecinţe grave
asupra vietăţilor marine. Astfel, datorită asemănării structurale cu hormonii sexuali
ai mamiferelor marine, acest compus dereglează sistemul nervos şi cel reproducător
al balenelor, delfinilor şi focilor. Foarte afectate sunt în special speciile ce trăiesc în
mările închise (Marea Mediterană, Marea Baltică, Marea Neagră etc.). Dar nu
numai mamiferele marine sunt afectate, ci şi toate celelalte specii. Astfel, trei specii
de scoici de tip Murex, caracteristice coastelor Siciliei (lângă porturile Palermo şi
Ustica) sunt pe cale de dispariţie datorită faptului că, sub influenţa tributilstaniului,
aproape toate femelele au fost transformate în masculi! Compuşii organostanici se
absorb foarte repede prin piele, provocând deseori iritaţii. Se presupune că fixează
sulful din proteine şi intervin la nivelul mitocondriilor.

2.8.4. Poluanţi anorganici

Pe lângă diversele combinaţii ale metalelor grele şi metaloizilor, în apă mai
pot exista o serie întreagă de specii anorganice ce pot influenţa asupra acidităţii sau
alcalinităţii apei, asupra durităţii ei, sau pot constitui substanţe nutritive pentru alge,
fiind cauzatoare ale fenomenului de eutrofizare. În plus de metalele grele există o
serie de specii anorganice ce reprezintă un pericol cert atât pentru mediu cât şi
pentru om. Aceşti compuşi anorganici pot fi împărţiţi în mare în substanţe acide,
bazice şi săruri. Astfel, pot fi menţionaţi acizii minerali dar şi hidrogenul sulfurat,
bazele tari dar mai ales amoniacul sau săruri precum nitriţii, sulfiţii sau clorura de
sodiu (NO2−, SO3−, respectiv NaCl). Există însă şi o serie de compuşi ce nu pot fi
încadraţi într-una sau alta dintre clasele de substanţe de mai sus. Printre aceştia pot
fi menţionate substanţe gazoase precum monoxidul sau bioxidul de carbon.

2.8.4.1. Săruri anorganice

Cianurile (CN−)
Cianurile se întâlnesc mai ales sub forma cianurii de sodiu (NaCN), dar şi a
acidului cianhidric (HCN) care este o otravă violentă71. Cianura de sodiu, de
asemenea foarte toxică, este utilizată în rafinarea minereurilor aurifere sau
argentifere.72 Alte cianuri sunt utilizate în industrie pentru curăţarea suprafeţelor
metalice.
În apă, cianurile iau forma acidului cianhidric (sau acid prusic), HCN, un
acid slab (ka = 6 x 10-10) dar extrem de toxic, în stare de agregare gazoasă (p.f. =
71
Utilizată de nazişti în lagărele de exterminare şi cunoscut sub denumirea de Zyklon B şi de americani în camerele
de gazare unde au loc execuţiile celor condamnaţi la pedeapsa capitală.
72
În epoca de glorie a căutătorilor de aur, acesta se găsea sub formă de pepite sau de particule suficient de mari
pentru a putea fi separate prin decantare în vase largi, ori prin extracţie directă din filonul de cuarţ aurifer. Astăzi, în
minele de aur, acesta precum şi alte metale preţioase precum argintul, trebuie extras din particule fine, dispersate în
rocă. Pentru aceasta, roca auriferă este măcinată foarte fin, la nivel de praf, formând cu apa un nămol care este tratat
un anumit număr de ore cu o soluţie de cianură, în vase foarte mari. Se formează o soluţie de aur-argint-cianură care
este separată de restul reziduului solid. Se adaugă apoi praf de zinc pentru a precipita aurul, argintul şi eventual
cuprul care mai poate intra în compoziţia soluţiei de cianură. Precipitatul este separat de soluţia de cianură şi apoi
tratat cu acid sulfuric pentru a îndepărta zincul şi cuprul. Partea solidă astfel obţinută este topită şi apoi rafinată
pentru separarea aurului de argint.
100

26°C). Anionul cianură are afinitate pentru foarte multe metale, formând fie
substanţe relativ netoxice, cum ar fi spre exemplu, ionul fericianurã, Fe(CN)64-, fie
diferite specii toxice.
Accidentele produse prin revărsării în ape curgătoare ale bazinelor de
decantare de la exploatările miniere de aur
sau argint sunt extrem de periculoase,
poluând kilometrii întregi de apă. Astfel,
accidentul din 1995 de pe râul Essequibo
din Guyana sau cel din 1999, de la mina
Aurul Baia-Mare din România, care a
poluat râul Tisa, au creat pagube
ecologice foarte mari. Peştii cei mai
sensibili pot muri la concentraţii de doar
0,03 mg CN−/L, în timp ce specii ceva
mai rezistente mai pot încă trăi la 0,2 mg CN−/L. La concentraţii de 3 mg CN−/L,
orice apă este considerată moartă.
Simptomele intoxicării cu cianură sunt stări de slăbiciune, dureri de cap şi
confuzie, greaţă, vomă, respiraţie rapidă şi sacadată, iritaţii ale ochiului şi pielii,
asfixie şi în final moarte. Doza mortală pentru om este de 60-90 mg.
Purificarea apelor infestate cu cianuri este destul de anevoioasă, necesitând
încălzire la temperatură ridicată. Astfel, prin încălzire la 170-230°C, la pH mai
mare sau egal cu 8,0, se formează amoniac şi anionul formiat:
_ _
CN + 2 H2O NH3 + HCOO
Odată cu reducerea pH-ului către valoarea 6,0, cationul de amoniu ce se
formează reacţionează cu nitriţii la temperaturi de peste 150°C, generând azot
molecular şi apă:
_
NH4+ + NO2 N 2 + 2 H 2O
În aceleaşi condiţii de pH şi temperatură, anionul formiat se combină şi el cu
nitriţii şi formează azot molecular şi bioxid de carbon:
_ _
HCOO + 2 NO2 + 5 H+ N2 + 3 CO2 + 4 H2O
În acest proces se formează numai gaze netoxice; în condiţii optime, peste
99% din anionul cian poate fi convertit în specii lipsite de toxicitate.
Dacă un astfel de procedeu poate fi aplicat la nivel de laborator, poate chiar
şi la nivel de staţie pilot, purificarea unui lac sau unui curs de apă prin această
metodă este greu de conceput. În schimb, ar putea fi utilă pentru purificarea apelor
cu cianuri din haldele minelor de aur, lucru care ar trebui să fie obligatoriu pentru
companiile miniere respective, preîntâmpinându-se astfel acidentele de tipul celor
menţionate mai sus.
 101

Nitriţii şi nitraţii (NO2− şi NO3−)

Ionul nitrit apare în apă ca intermediar la oxidarea compuşilor cu azot sau în
urma reducerii nitraţilor (realizată de bacterii, în stratul de sedimente). Poate fi
adăugat ca inhibitor de coroziune. Apare rareori în apa potabilă în concentraţii mai
mari de 0,1 mg/L iar în apa de rău în cantităţi mai mari de 10 mg/L. În procesele
digestive se poate forma anionul nitrit prin reducerea nitraţilor (reacţii ce au loc în
salivă sau în intestinul subţire).
Plantele pot absorbi din sol atât ioni nitriţi cât şi nitraţi, aceştia din urmă fiind
transformaţi ulterior în ioni nitriţi prin reducere (reacţie catalizată de
nitratreductază) sau în amoniac prin reducerea lor totală (reacţie catalizată de
nitritreductază). Transformarea nitraţilor în nitriţi sub inflenţa nitratreductazei are
loc preponderent în rădăcini şi frunze. Absenta acestei enzime face ca nitraţii să se
acumuleze în plantă (printre plantele la care această enzimă este deficitară se
numără cele din familia Chenopodiaceae, precum spanacul, sfecla sau ridichile sau
cele din familia Umbellifereae, precum morcovul, mărarul sau pătrunjelul). Alt
parametru care favorizeză acumularea de nitraţi în plante este un grad redus de
însorire, nefiind astfel asigurată energia necesară desfăşurării proceselor
biochimice; acest lucru este frecvent întâlnit pentru toate legumele sau plantele
crescute în sere. De asemenea, absenţa anumitor oligoelemente în sol (cum ar fi de
exemplu molibdenul) prejudiciază activitatea enzimatică a nitratreductazei prin
perturbarea procesului natural de creştere al plantei. Spre deosebire de nitraţi,
conţinutul de nitriţi din legume este relativ scăzut, din cauza faptului că odată
formaţi prin reducerea nitraţilor ei sunt relativ rapid reduşi mai departe la oxizi de
azot. În schimb, dacă legumele sunt păstrate, după recoltare, în condiţii
necorespunzătoare (grămezi mari, spaţii umede, calde), care favorizează
dezvoltarea microorganismelor de degradare, etapa de reducere a nitraţilor la nitriţi
are o pondere mult mărită, conţinutul în nitriţi crescând în consecinţă. Aportul de
nitriţi în organismul uman mai poate proveni şi din produsele de origine animală,
mai ales din preparatele de carne, în care se adaugă în mod voir nitriţi pentru
capacităţile sale bacteriostatice, antioxidante, de păstrare a aromei şi coloraţiei roz-
roşietice. Pentru a difuza uniform în masa de carne, nitraţii şi nitriţii se adaugă de
obicei în sarea uscată sau în saramură (aproximativ 1 kg nitrat sau 0,5 kg nitrit la
100 kg sare). Sub influenţa florei reducătoare din saramură şi din carne, nitraţii trec
în nitriţi iar aceştia oxidează hemoglobina şi mioglobina în nitrozo-derivaţi
(nitrozohemoglobină, respectiv nitrozomioglobină) care îşi păstrează culoarea roşie
chiar şi după un tratament termic.
Aşa cum a fost prezentat anterior (v. ciclul azotului), azotul reprezintă peste
78% din atmosferă, însă plantele nu îl pot fixa decât sub formă de anion nitrat
(azotat) sau de ion amoniu. Alături de aceste două specii, în ciclul azotului în natură
intră şi anionul nitrit.
În zonele temperate, concentraţia de nitraţi din sol variază sezonier cu
temperatura şi umiditatea. Apele meteorice pot îndepărta nitraţii din sol, iar
temperaturile scăzute din toamnă până în primăvară inhibă procesele de nitrificare
102

(v. mai sus – transformările azotului). În schimb, în timpul verii creşte activitatea
bacteriilor de fixare, ceea ce duce la o creştere a concentraţiei de azotaţi din sol.
Mare parte din aceşti compuşi sunt absorbiţi de plante de-a lungul verii şi până în
toamnă. Efectuarea recoltărilor prea de timpuriu face ca la sfârşitul verii să mai
existe încă mari cantităţi de nitraţi în sol care vor fi “spălate” de ploi şi vor ajunge
în ape. Acumularea nitratilor în plante se poate explica printr-o absorbţie în exces
faţă de utilizare, la aceasta contribuind factori de natură genetică (varietatea de
plantă) sau de natură climaterică (umiditate, intensitate luminoasă, temperatură
ş.a.), de natură agroeconomică (tip şi cantitate de îngrăşământ folosit).
Nitraţii se pot transforma în nitriţi printr-unul din următoarele procese:
- reducere enzimatică (poate avea loc în plantă, în organism sau în aliment);
- reducere sub acţiunea microflorei (în sol, tract intestinal sau aliment);
- reducere bacteriană (în sol, tract intestinal)
- oxido-reducere anaerobă, NO3− funcţionând ca donor de oxigen
Tabel 2.34. Concentraţii de nitriţi şi nitraţi acceptate în apă
Specie şi utilizare apă Limită maximă admisă (mg/L)
−
Nitrat (NO3 )
Consum uman 10,0
Apă dulce (lacuri, ape curgătoare) 90,0
Apă pentru industria alimentară (bere) 30,0
−
Nitrit (NO2 )
Consum uman 1,0
Apă dulce (lacuri, ape curgătoare) 5,0
Nitraţi şi nitriţi
Consum uman 10,0
Agricultură 100,0
Apă de mare (estuar)
- numeroase varietăţi de peşti 0,1 (fosfor 0,01)
- puţine varietăţi de peşti 1,0 (fosfor 0,1)

În sânge, nitriţii generează ionul nitrozil:

_ +
_
+
NO2 + H NO + HO
În hemoglobină, ionul nitrozil poate oxida Fe(II) la Fe(III), împiedicând
astfel procesul de fixare a oxigenului, proces contracarat în organismul uman
printr-o reducere lentă a Fe(III) la Fe(II). Afecţiunea respectivă poartă denumirea
de methemoglobinemie dacă este afectat fierul din hemoglobină, respectiv
metmioglobinemie dacă este afectat fierul din mioglobină. Persoana intoxicată va
prezenta o coloraţie albastruie a pielii. Dacă 60-80% din fierul din hemoglobină
este transformat în Fe(III), moartea poate surveni oricând. Nou-născuţii sunt extrem
de sensibili din acest punct de vedere deoarece, la copiii de câteva săptămâni,
 103

reducerea Fe(III) la Fe(II) în hemoglobină nu are încă loc la potenţial maxim73. La

adulţi, această reacţie are loc mult mai uşor, însă ar fi de preferat ca nici persoanele
adulte să nu absoarbă cantităţi prea mari de nitriţi şi nitraţi. Nitriţii prezintă şi un
efect vasodilatator şi, în plus, în mediul acid din stomac, pot forma acidul azotos
care este mutagen.
Tot în stomac poate avea loc o reacţie între ionul nitrit şi amine secundare
provenite din hrană, cu generarea de N-nitrozamine care de asemenea sunt specii
mutagene:
R1 _ + R1
H
NH + NO2 N N O
R2 - H2O R2
O serie de nitrozamine se găsesc în mod curent în produsele alimentare.
Dintre acestea pot fi amintite N-nitrozo-dimetilamina (I), N-nitrozo-dietilamina
(II), N-nitrozo-diizopropilamina (III), N-nitrozo-di-n-propilamina (IV), N-nitrozo
piperidina (V) sau N-nitrozo-pirolidina (VI):
CH3 C2H5 (CH3)2CH
N NO N NO N NO
CH3 C2H5 (CH3)2CH
I II III

CH3CH2CH2
N NO N NO N NO
CH3CH2CH2

IV V VI
Concentraţii de nitraţi mai mari de 45 mg/L pot provoca methemoglobinemia
(denumită şi sindromul copiilor albaştri – blue baby syndrom, BBS) ca urmare a
reducerii acestora în organism până la stadiul de nitriţi. De aceea, normele
internaţionale recomandă o concentraţie maximă de 45 mg nitraţi în apă sau
alimente. În 1980, comisia de specialitate a OMS, în baza studiilor efectuate, a
concluzionat că nivelul actual de nitraţi şi nitriţi din produsele alimentare de origine
anmală nu prezintă un pericol deosebit pentru sănătatea omului, însă a atras atenţia
asupra potenţialului risc pentru copii şi mai ales sugari (în special î timpul primelor
trei luni de viaţă).
Nitraţii, deşi prezentând o toxicitate relativ redusă,74 pot afecta indirect
organismul uman, prin micşorarea rezistenţei generale a acestuia, favorizând astfel
infecţiile sau afecţiunile respiratorii sau digestive.

73
În mod normal există în organismul uman şi un procent foarte redus (1-2%) de methemoglobină; la depăşirea
nivelului de 3% se poate considera că s-a instalat methemoglobinemia. Femeile gravide prezintă un nivel sporit de
methemoglobină de-a lungul sarcinii, în special după săptămâna a 30-a, acest nivel descrescând rapid după naştere.
74
A fost determinat DL50 la şobolani, atât pentru nitriţi cât şi pentru nitraţi: valorile sunt de 0,067 mg/kg greutate
corporală pentru nitriţi, respectiv 0,35 mg/kg greutate corporală pentru nitraţi.
104

Tabel 2.35. Aprecierea consumului zilnic de nitriţi şi nitraţi în funcţie de

alimente
Aliment Consum zilnic Nitraţi Nitriţi
(kg/zi/pers.) (mg/zi/pers.) (mg/zi/pers.)
Lapte şi produse lactate 0,256 0,6 0,03
Carne 0,143 0,14 0,14
Peşte proaspăt 0,015 0,2 0,03
Cereale 0,237 5,5 0,3
Ouă 0,028 0,3 0,03
Fructe 0,178 3,8 0
Dulciuri 0,065 0 0
Băuturi 0,360 1,0 0
Legume 0,352 102,9 1,88
Frişcă 0,43* 0,02
Smântână 0,30* -
Iaurt 0,54* -
Brânzâ Camembert 0,83* 0,14*
* cantităţi determinate în mg/kg

Nitraţii şi nitriţii, la care se adaugă şi compuşii cu fosfor, sunt principalii

nutrienţi ai microoganismelor din apă, motiv pentru care ei vor juca un rol
important în procesele de eutrofizare (v. mai sus), importante în special pentru
lacuri sau estuare. Aşa cum a mai fost precizat anterior, la prezentarea fenomenului
de eutrofizare, fosforul este nutrientul limitativ în sistemele acvatice (altfel spus,
dacă tot fosforul este utilizat,
plantele vor înceta să mai
crească, indiferent de
concentraţia compuşilor cu
azot). Există fluctuaţii în
concentraţiile de compuşi cu
azot, respectiv cu fosfor, din
ape. Creşterea concentraţiei de
fosfor va permite o asimilaţie
sporită a compuşilor cu azot
ceea ce duce la dezvoltarea
florei acvatice, atât a fito- Fig. 2.23. Ape eutrofizate
planctonului (algele minuscule),
cât şi a macrofitelor (plantele mari) şi deci, încetul cu încetul, la instalarea
fenomenului de eutrofizare. Spre deosebire de apele dulci, în apa sărată compuşii
cu azot sunt nutrientul limitativ, controlând rata de producere a fitoplanctonului şi a
macrofitelor – o concentraţie mare de compuşi cu azot va permite instalarea
fenomenului de eutrofizare. Nivelul recomandat al concentraţiilor de azot, respectiv
 105

fosfor în estuare, pentru a evita supradezvoltarea algelor, este 0,1 – 1 mg/L,

respectiv 0,01 – 0,1 mg/L (EPA, 1988).
Principalele surse de poluare cu nitriţi şi nitraţi sunt:
- agricultura – aici sunt incluse îngrăşămintele chimice, deşeurile
zootehnice, irigaţiile abundente, descompunerea plantelor;
- zonele urbane sau rezidenţiale – din această categorie fac parte
îngrăşămintele pentru gazon şi spaţii verzi, scurgerile de canalizare
conţinând reziduuri organice, scurgeri din fosele septice etc.;
- altele – combustia cărbunilor fosili, deversările industriale sau agricole de
produse cu azot, aerosoli cu azot şi/sau fosfor şi alte surse naturale.

Mai există, pentru nitraţi şi nitriţi, şi o serie de surse localizate, reprezentate

în principal de industriile care utilizează nitriţi şi nitraţi, precum şi de industria
alimentară (conservanţi pentru carne şi produse din carne), industria chimică
(producţia de îngrăşăminte, de explozivi), industria sticlei ş.a.
Toate cele trei sfere principale (apă, aer, sol) participă la transportul nitriţilor
şi al nitraţilor, fiind principalii vectori de transport al acestor agenţi până în hrană.
Astfel, apa poate căra aceste substanţe către rezervoarele de apă dulce (lacuri, râuri,
pânze freatice) sau către mări şi oceane prin spălarea nitriţilor şi/sau nitraţilor de la
suprafaţa solurilor (în special a nitraţilor deoarece nitriţii sunt repede oxidaţi în sol).
De asemenea, nitraţii din sol pot fi preluaţi de către plante sau pot suferi procese de
denitrificare. Atmosfera contribuie la formarea de nitriţi şi nitraţi, la suprafaţa
solurilor, fie prin procese de nitrificare pe baza azotului atmosferic, fie prin
depunerea aerosolilor rezultaţi la combustia cărbunilor fosili, din împrăştierea
îngrăşămintelor sau din alte surse.

Sulfiţii şi sulfaţii (SO3− şi SO42-)

Ionul sulfit este prezent în unele ape industriale. De obicei se adaugă sulfit de
sodiu în apele de boiler ca scavenger pentru oxigen, micşorând astfel posibilitatea
de instalare a coroziunii. În funcţie de pH, poate apărea şi ca ion monovalent, ionul
bisulfit (HSO3−). Mai poate proveni şi din instalaţiile de declorurare a apei. Anionul
sulfat, ce poate proveni din surse naturale, ape de mină sau reziduuri industriale,
conferă apei un gust neplăcut şi poate avea chiar efecte laxative. Este admis în apă
într-o concentraţie maximă de 250 mg/L. Proprietăţile şi efectele asupra mediului,
hranei şi organismelor vii ale acestor ioni vor fi prezentate în capitolul dedicat
aerului, odată cu discutarea problemelor ridicate de ploile acide.

Clorura de sodiu (NaCl)

Sarea obişnuită este netoxică pentru majoritatea speciilor vii, chiar şi în
concentraţii ridicate. Însă ea poate perturba echilibrul osmotic al multor specii de
peşti sau al altor organisme de apă dulce. Doar câteva dintre speciile care au un
metabolism suficient de flexibil pentru a se adapta schimbărilor de salinitate ale
mediului vor putea rezista.
106

În mod normal, apa dulce conţine 2-10 mg/L sare, în timp ce apa de mare
prezintă o concentraţie de câteva mii de ori mai mare (spre exemplu, Marea
Nordului are peste 19.000 mg/L sare). Anumite râuri au un conţinut de sare într-atât
de ridicat încât au suferit numeroase schimbări din punct de vedere ecologic
(precum râul Swan, din Australia de Vest).
În timp ce apele reziduale (conţinând în principal sole de răcire) sau apele de
mină au un aport mai mult sau mai puţin constant, apele de dezgheţ din marile
aglomerări urbane aduc un aport de sare foarte important, într-un timp relativ scurt
(ele conţin toată sarea utilizată pe timpul iernii pentru împiedicarea formării
gheţuşului).
Printre râurile europene poluate cu sare şi alte cloruri se numără Rinul,
Weser, Moselle sau Werra, acestea prezentând încă din deceniul 8 al secolului XX
un conţinut de peste 17.000 mg/L, iar dintre cele din Statele Unite pot fi amintite
râurile Colorado, San Joaquin ş.a. La concentraţii atât de mari de sare, viaţa
acvatică specifică apelor curgătoare dulci este complet distrusă. Ulterior s-au fixat
limite de maximum 2.000-2.500 mg/L clorură de sodiu.
Poluarea cu sare influenţează potabilitatea apei. Limita superioară pentru o
apă potabilă este de 200 mg/L. Peste această limită apa are gust sărat sau amar
(datorat şi prezenţei altor cloruri precum clorura de calciu, CaCl2). Concentraţia
ionului de clor determină de asemenea posibilitatea de utilizare a apei respective în
irigaţii, avându-se în vedere creşterea concentraţiei de sare din sol. O valoare medie
de 50-300 mg/L a concentraţiei de sare în apele utilizate pentru irigatii este
considerată acceptabilă.
Prin fenomenul denumit sărăturare se înţelege creşterea conţinutului de
săruri solubile într-un sol (creşterea doar a continutului de clorură de sodiu este
denumită salinizare). De asemenea mai poate fi întălnit şi fenomenul de
solenetizare, care reprezintă procesul de reţinere a sodiului în sol, în condiţiile unui
climat semi-umed sau arid, sub influenţa apelor subterane cu un conţinut ridicat de
săruri de sodiu.

2.8.4.2. Substanţe anorganice gazoase

Amoniacul (NH3)
Gaz incolor cu miros caracteristic, amoniacul este foarte solubil în apă, unde
se găseşte în general sub formă de ion amoniu, NH4+. Fiind produsul primar de
descompunere al compuşilor ce conţin azot, prezenţa lui indică deseori o poluare cu
acest tip de substanţe, de aceea un nivel prea mare de amoniac în apă poate ridica
probleme legate de calitatea apei. Amoniacul provoacă iritaţii ale ochilor şi căilor
respiratorii superioare, dureri de piept, edem pulmonar sau ulceraţii ale pielii. Poate
fi uneori adăugat în mod voit în anumite ape reziduale pentru a micşora nivelul de
clor rezidual.
Provenienţa sa este în principal de natură zootehnică, rezultând prin
descompunerea ureei sau a acizilor urici excretaţi de animale şi păsări. Mai poate
proveni şi din descompunerea îngrăşămintelor chimice pe bază de amoniac.
 107

Depunerea de amoniac pe sol sau în apă poate antrena procese de eutrofizare

(anumite plante acvatice în apă sau anumite buruieni în sol metabolizează mult mai
eficient amoniacul decât alte specii), de acidifiere (în sol amoniacul este oxidat la
stadiul de nitraţi, ceea ce duce la creşterea concentraţiei de nitraţi, respectiv acid
azotic, în sol; ca efect direct al acidifierii solului, are loc mobilizarea anumitor
elemente toxice pentru plante sau pentru peşti, cum ar fi spre exemplu aluminiul,
atunci când mobilizarea are loc în sol, respectiv în ape) sau poate afecta direct
vegetaţia dacă în imediata apropiere a sursei de emisie amoniacul atinge
concentraţii ridicate.
Gradul de dizolvare al amoniacului în apă depinde foarte mult de pH şi de
temperatură, aşa cum se poate constata din tabelul următor:

Tabel 2.36. Concentraţia de NH3 dizolvat în apă, funcţie de pH şi

temperatură*
T (°C) pH
6,0 6,5 7,0 7,5 8,0 8,5 9,0 9,5 10,0
5 0,013 0,040 0,12 0,39 1,2 3,8 11 58 56
10 0,019 0,059 0,19 0,59 1,8 5,6 16 37 65
15 0,027 0,087 0,27 0,86 2,7 8,0 21 46 73
20 0,040 0,13 0,40 1,2 3,8 11 28 56 80
25 0,057 0,18 0,57 1,8 5,4 115 36 64 85
30 0,080 0,25 0,80 2,5 7,5 20 45 72 89
* valori obţinute pentru o soluţie de salinitate 0

La valori mici de pH, amoniacul se combină cu apa pentru a da naştere

ionului de amoniu, NH4+. Acesta este netoxic. La valori mari de pH, predomină
specia neionizată, NH3, toxică datorită uşurinţei cu care poate trece prin peretele
celular.
Amoniacul este considerat în principal ca un agent poluant al atmosferei, însă
remanenţa sa în atmosferă nu depăşeşte 5-10 zile înainte de a se depune pe sol sau
în ape ori de a fi modificat prin diferite procese chimice.
Cantitatea totală de amoniac dizolvat este suma amoniacului neionizat (NH3)
şi a celui ionizat (NH4+). Concentraţia de amoniac total în apă depinde de pH şi de
temperatură (pentru apa dulce), respectiv de pH, temperatură şi salinitate pentru apa
sărată; de asemenea, aceasta mai poate fi influenţată de celelalte gaze aflate în stare
dizolvată în apă (oxigen, bioxid de carbon), precum şi de alte substanţe toxice sau
săruri minerale.
Contaminarea, respectiv toxicitatea amoniacului pentru peşti va depinde şi de
vârsta acestora: cu cât sunt mai tineri, cu atât peştii sunt mai sensibili la acţiunea
amoniacului.
108

Ca şi la metale grele, şi pentru

amoniac se aplică criteriul de concentraţie Tabel 2.37. Valorile pentru CCM1 în
maximală (CCM) adică acea concentraţie funcţie de pH
la care viaţa acvatică poate fi expusă pentru CCM, mg azot/L
cel mult o oră, fără apariţia de efecte pH În prezenţa În absenţa
nocive, precum şi criteriul de concentraţie salmonidelor salmonidelor
continuă (CCC), prin care se înţelege 6,5 32,6 48,8
concentraţia maximă la care viaţa acvatică 6,6 31,3 46,8
poate fi expusă pentru o perioadă de cel 6,7 29,8 44,6
mult 4 zile, fără apariţia de efecte nocive. 6,8 28,1 42,0
Acesta din urmă, bazându-se pe timpi mai
6,9 26,2 39,1
lungi de expunere, este criteriul de
7,0 24,1 36,1
contaminare cronică.
7,1 22,0 32,8
Cele două tipuri de criterii sunt
7,2 19,7 29,5
stabilite atât pentru apă dulce cât şi pentru
apă sărată. Astfel, pentru apă dulce, 7,3 17,5 26,2
conform cifrelor EPA (1996-1999) există 7,4 15,4 23,0
valori stabilite în funcţie de valoarea pH- 7,5 13,3 19,9
ului (tabelele 2.37 şi 2.38). Pentru apa 7,6 11,4 17,0
sărată se iau în considerare valorile de 7,7 9,65 14,4
0,233 mg/L pentru CCM (ca indice de 7,8 8,11 12,1
toxicitate acută), respectiv 0,035 mg/L 7,9 6,77 10,1
pentru CCC (ca indice de toxicitate 8,0 5,62 8,40
cronică). 8,1 4,64 6,95
În mod normal, amoniacul este una 8,2 3,83 5,72
dintre substanţele secundare necesare 8,3 3,15 4,71
anumitor procese metabolice. Dacă însă 8,4 2,59 3,88
amoniacul liber începe să se acumuleze în 8,5 2,14 3,20
organism pot apărea dereglări ale metabolismului8,6 precum şi1,77 2,65
modificarea (creşterea)
pH-ului fluidelor din organism, cu efectele amintite 8,7 anterior
1,47 (iritaţii ale2,20
ochilor,
căilor respiratorii superioare, plămânilor etc.); prin
8,8 ingestie,
1,23amoniacul va afecta
1,84
mucoasa bucală, esofagul şi stomacul. 8,9 1,04 1,56
Depăşirea anumitor limite (v. tabelele 2.379,0 şi 2.38) 0,885
va afecta viaţa 1,32
acvatică.
Excesul de amoniac se poate acumula în organismul peştilor, provocând disfuncţii
metabolice sau creşterea pH-ului. Peştii pot suferi de pierderea echilibrului,
hiperexcitabilitate, activitate respiratorie sporită şi aritmie. La concentraţii foarte
mari de amoniac pot apărea convulsii, comă şi moarte (dozele letale de amoniac
dizolvat în apă pot varia de la specie la specie de la 0,2 la 2,0 mg/L – păstrăvul este
cel mai sensibil în timp ce crapul pare a fi cel mai rezistent).
De asemenea, concentraţiile de amoniac având valori puţin peste limita
admisă pot fi, pe termen lung, dăunătoare: astfel, peştii răpitori vor fi mai puţin
“agili” în capturarea prăzii, vor suferi pierderi în greutate şi modificări morfologice.
De asemea, peştii vor mai prezenta leziuni ale branhiilor, ficatului şi rinichilor.
 109

Tabel 2.38. Valorile CCC2 în funcţie de pH şi temperatură, pentru peşti de

vârstă fragedă (mg azot / L)
pH Temperatură (°C)
0 14 16 18 20 22 24 26 28 30
6,5 6,67 6,67 6,06 5,33 4,68 4,12 3,62 3,18 2,80 2,46
6,6 6,57 6,57 5,97 5,25 4,61 4,05 3,56 3,13 2,75 2,42
6,7 6,44 6,44 5,86 5,15 4,52 3,98 3,50 3,07 2,70 2,37
6,8 6,29 6,29 5,72 5,03 4,42 3,89 3,42 3,00 2,64 2,32
6,9 6,12 6,12 5,56 4,89 4,30 3,78 3,32 2,92 2,57 2,25
7,0 5,91 5,91 5,37 4,72 4,15 3,65 3,21 2,82 2,48 2,18
7,1 5,67 5,67 5,15 4,53 3,98 3,50 3,08 2,70 2,38 2,09
7,2 5,39 5,39 4,90 4,31 3,78 3,33 2,92 2,57 2,26 1,99
7,3 5,08 5,08 4,61 4,06 3,57 3,13 2,76 2,42 2,13 1,87
7,4 4,73 4,73 4,30 3,78 3,32 2,92 2,57 2,26 1,98 1,74
7,5 4,36 4,36 3,97 3,49 3,06 2,69 2,37 2,08 1,83 1,61
7,6 3,98 3,98 3,61 3,18 2,79 2,45 2,16 1,90 1,67 1,47
7,7 3,58 3,58 3,25 2,86 2,51 2,21 1,94 1,71 1,50 1,32
7,8 3,18 3,18 2,89 2,54 2,23 1,96 1,73 1,52 1,33 1,17
7,9 2,80 2,80 2,54 2,24 1,96 1,73 1,52 1,33 1,17 1,03
8,0 2,43 2,43 2,21 1,94 1,71 1,50 1,32 1,16 1,02 0,897
8,1 2,10 2,10 1,91 1,68 1,47 1,29 1,14 1,00 0,879 0,773
8,2 1,79 1,79 1,63 1,43 1,26 1,11 0,973 0,855 0,752 0,661
8,3 1,52 1,52 1,39 1,22 1,07 0,941 0,827 0,727 0,639 0,562
8,4 1,29 1,29 1,17 1,03 0,906 0,796 0,700 0,615 0,541 0,475
8,5 1,09 1,09 0,990 0,870 0,765 0,672 0,591 0,520 0,457 0,401
8,6 0,920 0,920 0,836 0,735 0,646 0,568 0,499 0,439 0,386 0,339
8,7 0,778 0,778 0,707 0,622 0,547 0,480 0,422 0,371 0,326 0,287
8,8 0,661 0,661 0,601 0,528 0,464 0,408 0,359 0,315 0,277 0,244
8,9 0,565 0,565 0,513 0,451 0,397 0,349 0,306 0,269 0,237 0,208
9,0 0,486 0,486 0,442 0,389 0,342 0,300 0,264 0,232 0,204 0,179
1
CCM (Criteriul de concentraţie maximală) = concentraţia maximă la care viaţa
acvatică poate fi expusă pentru maxim o oră, fără efecte nocive
2
CCC (Criteriul de concentraţie continuă) = concentraţia maximă la care viaţa
acvatică poate fi expusă pentru o perioadă maximă de 4 zile, fără efecte nocive

Alimentele pot fi contaminate cu amoniac din două surse directe, alături de

cea indirectă a depunerilor de amoniac din atmosferă. Prima dintre aceste surse este
legată de procesele de alterare: proteinele sunt hidrolizate de diferite endo- şi
exopeptidaze iar acid-aminolazele le descompun până la stadiul de amino-acizi.
Aceştia pot suferi reacţii de dezaminare cu formare de amoniac. O a două sursă este
cea accidentală, a defectării instalaţiilor de răcire cu amoniac; astfel, într-un
incident petrecut în mai 2003 în Jolliet, Illinois (Statele Unite), 42 de elevi şi
profesori au fost intoxicaţi cu amoniac consumând la cantina şcolii alimente ce
fuseseră contaminate cu amoniac provenit de la o instalaţie de răcire defectă.
110

Bioxidul şi monoxidul de carbon (CO2 şi CO)

Bioxidul de carbon liber este deseori prezent în apă în concentraţii ridicate
datorită degradării materiei organice. Uneori el este adăugat voit pentru a
recarbonata anumite ape. O cantitate prea mare poate face ca apa să devină
corozivă şi, prin urmare, să ridice probleme sistemelor de distribuire metalice sau
să devină dăunătoare pentru viaţa acvatică.
Principalele surse de bioxid de carbon din apă sunt atmosfera şi procesele
biochimice de degradare oxidativă ce au loc în apă (v. ciclul carbonului în apă). În
epoca preindustrială, când nu începuseră degajările masive de CO2 în atmosferă în
urma arderii combustibililor fosili, exista un echilibru între rezervoarele de bioxid
de carbon (litosfera, hidrosfera şi atmosfera). Chiar dacă existau schimburi
semnificative între aceste trei sfere, în ansamblu nu exista vreun dezechilibru între
aer, apă şi sol. De la revoluţia industrială încoace, de când combustibilii fosili
(cărbuni, petrol şi gaze naturale) au
devenit sursa principală de energie a
omenirii, o cantitate din ce în ce mai
importantă de CO2 a fost eliberată în
atmosferă (v. şi cap. “Aerul”) – în
mod curent, aproximativ 22 Gt CO2
annual – provocând un dezechilibru
între cele trei rezervoare de bioxid de
carbon. Natura încearcă să corecteze
acest dezechilibru, dar procesul se
desfăşoară mult prea lent. Astfel,
odată cu dezvoltarea industriei, extinderea aglomeraţiilor urbane, despăduririle etc.,
concentraţia de CO2 din atmosferă a crescut de la 280 ppm la peste 350 ppm,
creşteri asemănătoare înregistrând şi concentraţiile de CO2 din sol şi din apă. O
astfel de creştere a concentraţiei de bioxid de carbon în apă aduce după sine, printre
altele, şi o dezlocuire a gazelor dizolvate existente, în principal a oxigenului.
Scăderea nivelului de oxigen dizolvat în apă generează modificări multiple la
nivelul vieţii subacvatice.
Trecerea bioxidului de carbon din atmosferă în apă este foarte rapidă la
interfaţă, mai ales în condiţii de vânt, valuri etc. Parte din CO2 se dizolvă în apele
dulci, lacuri, ape curgătoare etc., dar cea mai mare cantitate se găseşte în oceane –
în primul rând datorită suprafeţei mult mai mari dar şi a pH-ului (~ 8,0) care
favorizează formarea ionilor carbonat şi bicarbonat. În apa de mare, doar 1% din
CO2 se află sub formă de bioxid de carbon, în timp ce peste 90% apare sub forma
ionului bicarbonat, HCO3−.
Mult mai periculos pentru orice organism viu este monoxidul de carbon, CO.
Acesta, odată pătruns în organism, se fixează în alveolele pulmonare. În sânge
reacţionează cu oxihemoglobina transformând-o în carboxihemoglobină, un
complex stabil, împiedicând astfel transferul de oxigen către celule. Monoxidul de
 111

carbon însă este în principal un component al atmosferei şi doar în foarte mică

măsură un poluant al apei.

Hidrogenul sulfurat (H2S)

Hidrogenul sulfurat este produsul degradării anaerobe a materiei organice ce
conţine sulf. El apare de asemenea la reducerea anaerobă a sulfaţilor de către
microorganisme sau este eliberat direct sub formă gazoasă de unele ape geotermale.
Hidrogen sulfurat mai conţin apele reziduale provenite de la uzinele chimice, de la
fabricile de hârtie, de textile sau de la tăbăcării. Prezenţa lui este uşor de decelat
datorită mirosului caracteristic de ouă stricate. Are o afinitate foarte mare pentru
metale grele, apariţia lui fiind întotdeauna însoţită de fenomene de precipitare a
acestor metale. În concentraţie mare poate provoca iritaţii ale pielii, ochilor,
probleme ale tractului respirator ce duc în cele din urmă la moarte prin paralizia
rapidă a aparatului respirator. Ingestia de ape cu conţinut ridicat de hidrogen
sulfurat poate duce la tulburări gastrointestinale, dureri de cap, ameţeli, stări
confuzionale.
Astfel de ape cu conţinut ridicat de hidrogen sulfurat sunt improprii
consumului sau desfăşurării proceselor industriale. Majoritatea apelor sulfuroase
conţin de la 1,0 la 5,0 ppm H2S. Acest compus mai poate perturba rezultatul
analizelor efectuate pentru determinarea durităţii sau pH-ului apei, al testelor pentru
determinarea conţinutului de fier ş.a. Pentru a putea efectua aceste teste, hidrogenul
sulfurat din apă este eliminat cu ajutorul clorului.
O situaţie aparte este cea a Mării Negre, care prezintă un bazin ale cărui ape
nu sunt bine ventilate, în această mare închisă existând şi o circulaţie restrânsă a
acestor ape. Mediul acvatic al Mării Negre, sub adâncimea de cca 200 m, este unul
anoxic (lipsit de oxigen), cu o concentraţie ridicată de hidrogen sulfurat.
Măsurătorile efectuate în ultimele decade arată că plafonul zonei anoxice tinde să
se ridice către suprafaţă, ceea ce este extrem de îngrijorător pentru biotopul Mării
Negre.
Cauzele formării unui astfel de mediu sunt următoarele:
- Marea Neagră este despărţită de Marea Mediterană printr-o culme
submarină, adâncimea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele fiind foarte scăzută
(adâncimea Bosforului variază între 27 şi 105 m, în timp ce cea a Dardanelelor
între 54 şi 106 m – practic Bosforul ar putea fi asemuit unui vad);
- apa care alimentează Marea Neagră provine de la câteva fluvii cu debit
mare (Dunăre, Nistru ş.a.), iar fiind apă dulce are o densitate mai mică decât apa de
mare, care este sărată;
Apele fluviale ce se varsă în Marea Neagră se amestecă cu apa de mare,
rezultând un amestec conţinând o cantitate de sare ceva mai scăzută, având prin
urmare şi o densitate mai mică şi care formează astfel stratul superior. Apele din
adâncurile Mării Negre sunt mult mai sărate, deci mai dense, şi nu pot trece de
culmea ce o reprezintă Strâmtoarea Bosfor. Cum nu există curent de mare
adâncime în Marea Neagră, oxigenul din adâncuri a fost consumat cu mii de ani în
112

urmă (spre exemplu pentru biodegradarea reziduurilor organice) şi nu a fost

reînnoit, nemaiputând astfel susţine viaţa (cu excepţia Archaebacteria, singura
bacterie ce poate trăi în zona anoxică). De asemenea, zona anoxică se
caracterizează printr-o concentraţie ridicată de hidrogen sulfurat, ceea ce face ca
orice peşte ce se avântă prea adânc să moară în acest mediu toxic (în plus,
neexistând nici un alt prădător ori microorganism, acel peşte va deveni în timp o
fosilă completă75).
Strâmtoarea Dardanele Strâmtoarea Bosfor
0
Direcţia de deplasare a apei
Marea Marea
Marea -100
Marmara Neagră
Mediterană

-200
Zona
anoxică

Fig. 2.24. Zona anoxică a Mării Negre

Este admis astăzi faptul că hidrogenul sulfurat nu este de origine vulcanică şi
nici organică,76 ci este produsul activităţii bacteriilor sulforeducătoare, ce au
capacitatea de a reduce sulfaţii. Această capacitate este dependentă însă de aportul
de material organic, în special vegetal (alge); prin urmare, fenomele de eutrofizare
din timpul verii duc la formarea de cantităţi mari de alge (în special în zonele de
ţărm) care, odată duse în larg şi depunându-se treptat pe fundul Mării Negre,
accelerează rata de formare a hidrogenului sulfurat şi implicit extinderea zonei
anoxice.

2.8.4.3. Acizi minerali, ape acide

Viaţa acvatică este extrem de sensibilă la variaţiile de pH. Aşa cum de
salinitatea apei depind efectele osmotice, procesele de degradare şi precipitare
depind foarte mult de concentraţia de acizi din apă. Din punct de vedere al vieţii
acvatice, există o distribuţie relativ uniformă a numărului de specii în funcţie de
pH, cu maximum de specii trăind în jurul valorii medii de 7:
75
Astfel de condiţii ce permit formarea şi conservarea unei fosile complete se numesc condiţii euxinice (după
denumirea greco-romană a Mării Negre, Pontus Euxin). Există însă o contradicţie în termeni, deoarece euxinos, în
limba greacă, înseamnă prietenos, ospitalier, ceea ce zona anoxică este departe de a fi!
76
A fost sugerată originea organică a acestui hidrogen sulfurat ca rezultat al descompunerii unei cantităţi imense de
material proteic, depus pe fundul mării în timpul potopului biblic. Într-adevăr, doi geologi americani, Walter
Pitman şi William Ryan, în cartea “Noah's Flood: The New Scientific Discoveries About The Event That Changed
History” (Simon and Schuster, New York, 1999), au propus ca locaţie al potopului bazinul Mării Negre care, cu 7200
de ani în urmă, era despărţit complet de Marea Mediterană de un lanţ muntos în care, în urma unui cataclism
(cutremur, alunecare de teren sau altceva) s-a format o breşă prin care apele Mării Mediterane au invadat depresiunea
formată de actuala locaţie a Mării Negre; hidrogenul sulfurat aflat în concentraţie mare în Marea Neagră ar proveni
din descompunerea tuturor organismelor acoperite de şuvoaie. Ipoteza celor doi a fost contrazisă şi demonstrată ca
fiind mai mult decât fantezistă într-o serie de articole apărute în revista Marine Geology.
 113

număr
despec
ii

maximum

4 7 10 Fig. 2.25. Variaţia numărului de

pH specii în funcţie de pH
Cea mai frecventă sursă de poluare acidă o reprezintă apele de mină. Aceste
ape acide rezultă din oxidarea piritei la acid sulfuric. În acest proces multi-etape
sunt implicate anumite microorganisme. Prima etapă este oxidarea bacteriană a
piritei:
2 FeS2 (s) + 2 H2O + 7 O2 4 H+ + 4 SO42− + 2 Fe2+
În etapa următoare are loc oxidarea fierului (II) la fier (III), un proces pur
chimic, lent, care decurge la valori mici ale pH-ului, aproximativ egale cu cele ale
pH-ului apelor de mină.
4 Fe2+ + O2 + 4 H+ 4 Fe3+ + 2 H2O
Această reacţie poate fi accelerată, la valori de pH mai mici de 3,5, de
acţiunea anumitor bacterii precum Thiobacillus ferrooxidans, sau la valori de pH
cuprinse între 3,5 şi 4,5 de către unele varietăţi de Metallogenium. Alte bacterii care
mai sunt implicate în astfel de procese sunt Thiobacillus thiooxidans şi
Ferrobacillus ferrooxidans. Specia Fe(III) astfel obţinută va contribui la dizolvarea
ulterioară a piritei:
3+ 2+ 2- +
FeS2 (s) + 14 Fe + 8 H2O 15 Fe + 2 SO4 + 16 H
Aceste reacţii constituie calea naturală de
dizolvare a piritei în apă.
De obicei, ionul Fe3+ se înconjoară de 6
molecule de apă: Fe(H2O)63+ şi, la valori de pH mai
mari de 3,0, precipită sub formă de hidroxid:
3+ +
Fe + 3 H 2O Fe(OH) 3 (s) + 3 H
De aceea, de multe ori râurile poluate cu ape acide prezintă depozite galben-
portocalii de hidroxid feric.
Componenta cea mai periculoasă a apelor acide de mină este acidul sulfuric.
Acesta este toxic şi coroziv în mod direct. Valorile de pH pentru majoritatea apelor
acide sunt mai mici de 3,0, ceea ce este sinonim cu distrugerea a peste 95% din
formele de viaţă (fac excepţie anumite bacterii ce mediază oxidarea piritei sau a
Fe2+). O altă sursă de acid sulfuric o reprezintã ploile acide; anhidrida sulfurică
114

gazoasă eliminată în gazele de ardere a cărbunilor sau din alte combustii77 (v. cap.
următor – “Aerul”) reacţionează cu apa din atmosferă sau cu apa de ploaie şi
formează acidul sulfuric:
SO3 (g) + H2O H2SO4
O poluare naturală se poate produce atunci când apele subterane sau
izvoarele sunt în contact prelungit cu minereuri calcaroase (creşte concentraţia de
HCO3-). Este cazul anumitor lacuri din Canada, în special din zona Ontario.
O altă sursă importantă de poluare cu ape acide o reprezintă industria. De
data aceasta nu mai este vorba numai de acid sulfuric, ci şi de alţi acizi precum
halogenoacizi, acid azotic sau diferiţi acizi organici (acetic, formic etc.).
Contactul cu acidul sulfuric poate provoca iritaţii ale ochilor, căilor
respiratorii superioare şi pielii. Un contact prelungit poate duce la edem pulmonar,
bronşită, emfizem, conjunctivită, stomatită, eroziune a dinţilor, traheobronşită,
arsuri grave ale pielii şi ochilor, dermatoze.
În ceea ce priveşte hidracizii, aceştia sunt în general gaze toxice, iritante, ce
pot fi întâlnite deseori în apă provenind din apele reziduale ale industriei chimice,
petrochimice sau metalurgice.
Acidul fluorhidric, HF, este
iritant pentru oricare parte a
corpului cu care vine în contact;
provoacă ulceraţii ale zonelor
afectate sau ale căilor
respiratorii superioare; aceste
leziuni se vindecă greu,
existând posibilitatea de apariţie
a cangrenei. Sărurile acidului
fluorhidric, precum fluorura de
Fig. 2. 26. Dinţi atacaţi de fluor - fluorosis sodiu (NaF) sunt solubile şi pot
78
provoca fluorosis, o boală caracterizată prin deformări ale oaselor şi înmuierea
dinţilor. Fauna este extrem de sensibilă la poluările cu fluoruri (oasele moi se pot
fractura foarte uşor; o astfel de fractură nu se poate vindeca şi duce în final la
moartea animalului). Este totuşi interesant de semnalat faptul că prezenţa fluorurii
de sodiu în concentraţii de maximum 1 ppm este benefică pentru dinţi, având

77
De fapt produsul poluant principal al combustiilor este SO2 care se oxidează în aer la SO3, iar specia acidă este
acidul sulfuros, H2SO3.
78
Fluoroza (fluorosis) este o boală de oase provocată de consumul excesiv de fluor. A fost descoperită în 1920, la
animale ce se hrăneau în aval de zone în care predominau industrii ale aluminiului sau fosforului şi diagnosticată pe
oameni în 1932, în Danemarca. De atunci, a fost de mai multe ori depistată la muncitori din industrie, în comunităţi
unde cărbunele este utilizat ca sursă de încălzire pentru încăperi sau în zone cu conţinut ridicat de fluor în apa de
băut. Conform datelor UNICEF, fluoroza este endemică în cel puţin 25 de state din lume, cele mai afectate fiind
India şi China (în China, numărul de persoane afectate este estimat la 2,7 milioane în timp ce în India sunt minimum
6 milioane de persoane).
 115

acţiune anti-carie79. O trăsătură interesantă a acestui element este diferenţa extrem

de mică între doza terapeutică şi cea toxică: dacă 1 ppm reduce incidenţa cariei
dentare, o concentraţie de 2 ppm este suficientă pentru pătarea smalţului dentar în
primii 8 ani de viaţă.80 Şi plantele sunt sensibile la acţiunea fluorului şi derivaţilor
săi, aceştia perturbând aparatul foliar: axele inflorescenţei capătă o coloraţie
maronie sau brună, floarea este atacată în întregime iar arsurile se manifestă la
suprafaţa ornamentelor florale prin brunificări accentuate; în cele din urmă părţile
necrozate se desprind.
Acidul clorhidric este mult mai puţin toxic, el fiind o prezenţă obişnuită în
procesele digestive. Inhalarea de vapori poate fi însă toxică pentru ochi, laringe şi
plămâni. Efectele inhalării acidului clorhidric se pot amplifica de la simpla iritaţie
până la edem pulmonar şi chiar moarte în cazuri extreme (cum ar fi o expunere de
câteva minute la peste 2000 ppm HCl).
În ultimele decenii, multe ape curgătoare, lacuri sau porţiuni de ape marine
din Marea Nordului sau din Oceanul Atlantic au suferit în urma deversării apelor
industriale acide ce conţin aşa-numiţii acizi slabi. Aceşti acizi slabi derivă din
prelucrarea materialelor organice sau din extracţia titanului (Ti) sau a dioxidului de
titan (TiO2) din minereurile de ilmenită (FeTiO3). Astfel, după operaţia de extracţie,
acidul slab ce rămâne conţine aproximativ 2% acid sulfuric, H2SO4, sulfat de fier,
Fe2(SO4)3, şi anumite metale grele ca impurităţi. Comisia de la Oslo (OSPAR –
Convenţia Oslo-Paris de protejare a apelor din Antlanticul de Nord) a interzis
deversarea unor astfel de ape (acordul a fost semnat de toate ţările Comunităţii
Europene, mai puţin de Marea Britanie). Pagubele exacte produse de către
concentraţiile scăzute de acizi asupra vieţii acvatice în zonele de deversare sunt
greu de evaluat, însă cele indirecte asupra peştilor şi planctonului sunt certe, cum ar
fi spre exemplu, cele datorate metalelor grele ce însoţesc aceşti acizi slabi şi care
intră cu siguranţă în lanţul trofic (v. de ex. mercurul).
Pentru apele continentale, atât deversările cât şi ploile acide sunt periculoase
(acestea din urmă în special pentru lacuri). În timp ce în Europa apele acide
meteorice conţin în principal acid sulfuric provenit din emisiile de bioxid de sulf, în
Statele Unite aceste ape ape conţin mult mai mult acid azotic sau azotos datorită
emisiilor de oxizi de azot.
În partea sudică a Norvegiei, datorită scăderii pH-ului de la 6,0 la 4,7, o mare
parte din fauna piscicolă a dispărut. Primăvara este anotimpul cel mai periculos,
deoarece topirea zăpezilor antrenează depozitele acide acumulate în timpul iernii,
ceea ce face ca o concentraţie mare de acizi să ajungă brusc în ape.
Poluarea poate de asemenea proveni din zonele deluroase, de unde depozitele
acide din sol sunt mai uşor mobilizate prin eroziune şi precipitaţii. Astfel de

79
În Statele Unite şi în anumite ţări europene, precum Olanda, se adaugă în mod voit fluorură de sodiu în apa de
reţea sau în apa potabilă, respectând evident limita admisă, tocmai în scop protectiv, anti-carie (0,7 – 1,2 ppm pentru
Statele Unite).
80
Cantităţi de 10 ppm în apa potabilă pot genera arteroscleroză, concentraţii de 20-80 ppm provoacă fluoroza
paralizantă, 50 ppm duc la modificări morfofuncţionale la nivelul tiroidei iar 100 ppm ingeraţi duc la întârzieri de
creştere şi dezvoltare. Doza letală este de 2,5-5 g.
116

procese s-au întâlnit în zonele de dealuri din Germania, în Munţii Pădurea Neagră
sau în Bavaria (lacurile Arber şi Rachel au un pH în jurul valorii de 4,0 pierzând
practic întreaga populaţie de peşti). Această situaţie este cu atât mai vizibilă cu cât
lacul este mai mic, însă ea a devenit observabilă şi la întinderi mari de apă (spre
exemplu cazul Marilor Lacuri din America de Nord: Erie, Ontario, Michigan,
Huron şi Superior).

A B
Fig. 2.27. Păstrăv sănătos (A) şi păstrăv omorât de acidifierea apelor
Mai sensibili la variaţia de pH sunt melcii şi moluştele: dacă pH-ul scade sub
valoarea de 5,2 metabolismul Ca2+ este serios perturbat (perturbarea poate cauza
chiar moartea animalului respectiv). La aceste valori de pH, cochiliile scoicilor sau
melcilor se dizolvă încet dar continuu. Chiar şi peştii (deşi ceva mai rezistenţi decât
nevertebratele) pot avea de suferit în urma acidifierii apelor. În funcţie de specie,
limita de rezistenţă variază între valori de 4,5 şi 5,0 ale pH-ului. Dacă păstrăvul se
adaptează relativ bine unei astfel de schimbări de pH, crapul este însă extrem de
sensibil şi moare mult mai repede. Scăderea pH-ului sub valoarea critică perturbă în
primul rând schimbul de ioni la nivelul branhiilor. Concentraţia de clorură de sodiu
(NaCl) din sânge scade şi astfel se diminuează potenţialul osmotic. La pH sub
valoarea de 4,5 ionii de aluminiu, Al3+, sunt eliberaţi din silicaţi; odată intraţi în
branhii pot deteriora ţesutul acestora provocând moartea peştilor. Algele şi toate
formele de plancton au aceleaşi limite de sensibilitate ca şi peştii, variaţia pH-ului
perturbând şi în acest caz metabolismul calciului. Aceasta va afecta structura
oaselor precum şi depunerea icrelor. În cazul algelor, primele care au de suferit sunt
structura peretelui celular, diviziunea celulară precum şi procesul de fotosinteză.

2.8.4.4. Săruri minerale, materiale biodegradabile şi eutrofizarea apelor

Termenul de eutrofizare provine din limba
greacă şi înseamnă “bine hrănit”, ceea ce
descrie perfect condiţia unui lac ce prezintă o
creştere peste măsură a florei acvatice. Acest
fenomen reprezintă una dintre principalele
probleme caracteristice suprafeţelor de apă.
Prima etapă în instalarea eutrofizării este
înmulţirea fitoplanctonului, adică a algelor
microscopice, urmată de cea a algelor şi în
sfârşit cea a macrofitelor, adică a plantelor
 117

acvatice mari (precum brădişul sau nuferii). Acest lucru are loc ca urmare a
intensificării proceselor de fotosinteză, procese ce reprezintă calea prin care
plantele produc biomasă pornind de la substanţele nutritive absorbite (în principal
azot şi fosfor) din apă şi sol. Sursa de carbon o reprezintă bioxidul de carbon
dizolvat iar energia este furnizată de radiaţia luminoasă; ca rezultat secundar, se
formează şi oxigen.
Când plantele mor, ele se descompun datorită activităţii bacteriilor sau
ciupercilor microscopice. În aceste procese de degradare se consumă oxigen, dar se
generează atât materii prime folosite ca nutrienţi de către floră, cât şi bioxid de
carbon şi energie. Este ceea ce se întâmplă într-un circuit anual normal: vegetaţia
proliferează din primăvară până către sfârşitul verii, moare în timpul toamnei şi mai
ales al iernii depunându-se pe fundul apelor unde se va descompune, asigurând
necesarul de hrană pentru ca procesul să fie reluat în primăvara următoare.
Variaţia temperaturii
şi a oxigenului
Suprafaţă % %
Epilimnion

Hipolimnion

Fig. 2.28. Variaţia temperaturii şi a concentraţiei de oxigen dizolvat cu

adâncimea apei
În timpul primăverii şi verii, lacurile sunt adeseori suprasaturate cu oxigen,
datorită numărului mare de plante. Surplusul de oxigen este desorbit, devenind
astfel indisponibil proceselor de biodegradare oxidativă. Rata de desorbţie mai
poate fi accelerată şi de temperaturile ridicate din
aceste anotimpuri. Acest lucru va provoca o
insuficienţă de oxigen sau anoxie, în special în
hipolimnion, fenomen accentuat în special toamna
(aşa cum a fost menţionat anterior – v. subcap.
“Stratificarea termică a apei” – în lacuri există în
general o delimitare termică, la câţiva metri de
suprafaţă, care stratifică apele într-o zonă de apă caldă
către suprafaţă, epilimnionul, şi o zonă de apă mai
rece, către bază, hipolimnionul).
Cum datorită acestei stratificări termice
epilimnionul nu se amestecă cu hipolimnionul, există
o diferenţă de concentraţie a oxigenului dizolvat între
cele două faze, aceasta fiind mult mai scăzută în hipolimnion. În bălţile fără
adâncime, unde producţia de plante este mare, dezoxigenarea are loc până la nivel
de sediment; acesta va căpăta o coloraţie neagră caracteristică lipsei de oxigen.
118

Lipsa de oxigen activează bacteriile de descompunere anaerobă care

declanşează producţia de amoniac şi
hidrogen sulfurat. Ca urmare,
concentraţiile acestor două gaze depăşesc
limitele peste care devin nocive pentru
viaţa subacvatică, atât pentru faună cât şi
pentru floră. Astfel de condiţii neprielnice
duc în final la moartea peştilor şi a
nevertebratelor. Pe de altă parte,
dezvoltarea excesivă a unei singure specii
de plante provoacă dezechilibrul ecosistemului respectiv. Cauza declanşării
eutrofizarii este un exces de substanţe nutritive pentru alge, adică de îngrăşăminte.
Acestea provin din apele poluate fie cu îngrăşăminte sintetice fie din ape menajere
reziduale bogate în substanţe organice. Datorită fotosintezei, biomasa vegetală se
dezvoltă cu o rată de creştere superioară faţă de cea a biomasei animale. Scăzând
cantitatea de oxigen dizolvat (acesta se consumă mai repede decât se produce sau
se dizolvă, prin mecanismele de declanşare a anoxiei), multe animale nevertebrate
sau peşti încep să moară, ceea ce face să crească cantitatea de nutrient organic ce se
transformă încetul cu încetul în biomasă
vegetală (substanţele organice se
mineralizează parţial, producând fosfaţi,
azotaţi, bioxid de carbon şi alte elemente
nutritive pentru alge, ceea ce accelerează
creşterea lor). Dacă lacul nu are o
adâncime prea mare, se dezvoltă şi specii
de rădăcinoase acvatice (aşa-numitul
brădiş, diferite specii de nuferi ş.a.), ceea ce accelerează şi mai mult acumularea de
materiale solide în apă. Fundul apei se ridică încetul cu încetul, iar după un anumit
număr de ani lacul poate dispărea complet. Solul rămas în urma acestui proces este
extrem de bogat în substanţe nutritive, prin urmare foarte fertil.
Un alt fenomen care însoţeşte eutrofizarea este dezvoltarea anumitor tipuri de
alge microscopice, specifice mediilor bogate în substanţe nutritive, din familia
cianobacteriilor (de culoare verde-albăstruie) sau a dinoflagelatelor (responsabile
de aşa-numitele maree roşii – v. foto). Aceste alge pun în libertate, în apele pe care
le-au invadat, substanţe cu grad ridicat de
toxicitate, otrăvitoare pentru celelalte
specii chiar şi în concentraţii extrem de
mici. Unele dintre aceste toxine, în
concentraţii scăzute, afectează ficatul
vitelor care se adapă din apa respectivă,
dar odată depăşită o anumită limită pot fi
letale atât pentru animale cât şi pentru
oamenii care consumă din apa infectată.
 119

Există bineînţeles posibilitatea de dezinfectare a acestor ape cu scopul de a preveni

acumularea de concentraţii mari de materie organică (ceea ce va inhiba dezvoltarea
algelor), prin utilizarea clorului.
Însă acest lucru poate duce la formarea de compuşi cu potenţial cancerigen.
Una dintre problemele puse de eutrofizarea apelor, mai precis de proliferarea
fitoplanctonului şi a macrofitelor, de reducere a vizibilităţii în apă, de încărcare a
suprafeţei cu plante plutitoare81 ş.a. este pierderea valenţelor recreative ale apei
respective, aceasta devenind improprie unor activităţi precum pescuitul, înotul etc.
Plantele acoperitoare, plutitoare, sunt periculoase pentru mediul acvatic
datorită blocării luminii – plantele subacvatice nu-şi mai pot efectua procesele
fotosintetice şi vor muri în scurt timp, generând astfel cantităţi mari de nutrienţi
organici care fie vor servi la dezvoltarea speciei invazive, fie vor duce la scăderea
concentraţiei de oxigen (pe baza consumului acestuia în procesele de degradare
oxidativă) şi la emisia de gaze toxice (NH3, H2S, CO2, CH4). Eutrofizarea este un
fenomen natural: este principalul responsabil
pentru formarea depozitelor carbonifere sau de
turbă. Activităţile omului nu fac altceva decât să
accelereze procesul sau să-l declanşeze acolo
unde nu este cazul. Astfel, dacă majoritatea
substanţelor necesare întreţinerii vieţii vegetale
în ape sunt deja prezente, un aport suplimentar
va declanşa fenomenul de eutrofizare.
Tabelul 2.39. Elemente nutritive pentru plante, surse şi efect
Element nutritiv Sursă Funcţie
Macroelement
Carbon (CO2) Atmosferă, degradări, putrefacţie Constituent al biomasei
Hidrogen Apă Constituent al biomasei
Oxigen Apă, atmosferă Constituent al biomasei
Azot (NO3-) Degradări, putrefacţie, atmosferă Constituent proteic
Fosfor (PO43-) Degradări, minerale, poluanţi Constituent nucleic
Potasiu Minerale, poluanţi Funcţii metabolice
Sulf (SO42-) Minerale Proteine, enzime
Magneziu Minerale Funcţii metabolice
Calciu Minerale Funcţii metabolice
Microelemente*
B, Cl, Co, Cu, Fe, Mo, Minerale, poluanţi Funcţii metabolice şi/sau
Mn, Na, Si, V, Zn constituenţi ai enzimelor
* necesare în proporţii foarte mici (de exemplu, cuprul este necesar în cantităţi de
40 ppb)
81
O problemă deosebită o ridică Eichhornia crassipes, zambila de apă – v. foto – considerată una dintre cele mai
periculoase specii invazive. Originară din Africa Centrală, a fost aclimatizată atât în Statele Unite (1880) cât şi în
China (1950) pentru a servi drept hrană pentru porci. În câţiva ani a invadat suprafeţe foarte mari de apă limpede
(fiind extrem de greu de îndepărtat, acest lucru fiind efectuat doar manual) împiedicând dezvoltarea celorlalte specii
tradiţionale.
120

Eroziune Ape menajere Agricultură Ploi

Nutrienţi

Mobilizare din sedimente

Fig. 2.29. Posibile surse de elemente nutritive
Anumite elemente precum magneziul şi calciul sunt nesemnificative din
punct de vedere al declanşării fenomenului de eutrofizare sau din punct de vedere
al toxicităţii. În concentraţiile în care apar (sub formă de ioni de Ca2+ sau Mg2+),
aceste elemente sunt total netoxice şi inofensive pentru mediu. Spre deosebire de
acestea, săruri precum NO3−, NH4+, H2PO4− sau HPO42− contribuie major la
eutrofizarea apelor.
Cele mai importante elementele nutritive sunt cele cu efect fertilizator şi
anume: azotul, fosforul şi potasiul. Aceste elemente provin din surse naturale
(fosforul şi potasiul din surse minerale iar azotul din activitatea bacteriilor) dar
toate trei sunt prezente de asemenea în apele reziduale, fie menajere, fie industriale,
dar mai ales în apele de irigaţii sau apele de ploaie ce au spălat un câmp proaspăt
fertilizat. Elementul limitativ din punct de vedere al nutriţiei plantelor, deci şi al
eutrofizării, este considerat fosforul. O creştere a concentraţiei de fosfat în apă cu
10 mg/1000L provoacă o creştere explozivă a planctonului. La un pH de
aproximativ 7,0 fosfaţii precipită sub forma sărurilor de calciu sau fier. În condiţii
anaerobe, iar aceste condiţii sunt uşor îndeplinite odată ce fenomenul de eutrofizare
s-a instalat, creşte numărul de agenţi reducători, procesele fermentative de reducere
se înmulţesc iar fosfaţii de fier (III) sunt reduşi la fosfaţi de fier (II), care sunt
solubili şi reintră în circuitul nutritiv al plantelor.
Alături de fosfaţii utilizaţi în agricultură, o sursă importantă de fosfor o
reprezintă detergenţii menajeri sau industriali. De aceea, în încercările de a controla
fenomenul de eutrofizare se pune accentul pe îndepărtarea compuşilor cu fosfor din
apele reziduale, utilizarea de detergenţi fără fosfor şi, în general, pe împiedicarea
apelor reziduale cu mult fosfor să ajungă în cursurile principale de ape. În cazul
apei de mare, azotul este considerat şi el agent nutritiv limitativ (v. mai sus).
 121

2.8.5. Poluanţi anorganici şi organici nedegradabili sau toxici

2.8.5.1. Azbestul şi alţi poluanţi anorganici şi organici nedegradabili
Azbestul
Azbestul este un nume generic dat unui grup de fibre minerale cu o formulă
chimică aproximativă: Mg3(Si2O5)(OH)4. Este utilizat cu precădere în izolaţii, la
fabricarea materialelor de construcţii, la confecţionarea de ţevi ş.a. Toxicitatea lui,
prin inhalare, este deja recunoscută. Inhalarea azbestului provoacă azbestosis (boală
asemănătoare pneumoniei), mesotelioma (o tumoare a ţesutului mesotelial ce separă
plămânii de cavitatea toracică) sau indirect cancer bronhic. Aceste boli se pot
declanşa uneori după 20-30 de ani de la expunere.
Toxicitatea fibrelor de azbest prezente în apă încă nu a fost foarte clar
demonstrată, cu toate acestea s-au luat măsuri pentru a împiedica creşterea
concentraţiei de azbest în apă. Spre exemplu, începând cu 1952, la exploataţia
minieră Reserve Mining Company din Silver Bay – Statele Unite, în urma spălării
minereului de fier, în apele Lacului Superior se deversau cantităţi foarte mari de
taconită, un minereu cu conţinut scăzut de fier (~25%) ce conţine şi fibre
asemănătoare azbestului. Compania a rezolvat problema deversării acestor fibre
construind un lac de decantare de 6 mile pătrate în valoare de 370 milioane USD,
cu o înălţime a stratului de apă pură de cel puţin 3 m pentru a împiedica scăpările
de praf de fibre.

Alţi poluanţi anorganici şi organici nedegradabili

O mare parte din reziduurile menajere sau apele industriale deversate conţin
diverşi compuşi organici ce pot fi îndepărtaţi prin tratamentele de epurare primare
sau secundare. Mai există însă anumiţi compuşi pentru care operaţiile de purificare
sunt parţial ineficiente. La aceştia se adaugă acei compuşi organici care ajung în
apă ulterior operaţiilor de epurare (prin ploi, procese de eroziune a solului, direct
din atmosferă etc.). Efectele lor sunt diferite de la caz la caz.
Depozitarea inadecvată a acestor deşeuri sau
reziduuri industriale ori menajere a creat
numeroase probleme comunităţilor urbane. Astfel,
depozitarea fie în gropi de gunoi neecologice, fie
direct pe terenuri virane, sub formă de movile,
fiind acoperite ulterior de pământ, a dus în cele din
urmă la infestarea solului şi a apelor învecinate.
Ploile au spălat reziduurile respective, antrenând o
mare parte din ele fie în apele curgătoare
învecinate, fie direct în sol unde au poluat pânzele
de ape freatice. De aceea, amenajarea unei gropi
de gunoi pentru deşeurile urbane este o sarcină
dificilă, ce rebuie să ţină cont de relief, mediu,
natura solului şi subsolului, vecinătatea apelor stătătoare sau curgătoare, precum şi
posibilităţile de dezvoltare urbană.
122

Tabel 2.40. Constituenţi ai apelor reziduale menajere

Constituent Sursă Efect în apă
Substanţe ce consumă Material organic, Consumă oxigenul dizolvat
oxigenul materii fecale
Materiale organice Ape reziduale Toxice pentru viaţa acvatică
refractare industriale sau menajere
Virusuri Reziduuri menajere Cauza unori boli contagioase
Detergenţi Deşeuri menajere Toxici pentru viaţa acvatică,
au efecte spumante,
îngreunează îndepărtarea altor
poluanţi (uleiuri, grăsimi)
Fosfaţi Detergenţi industriali Elemente nutritive pentru alge,
sau menajeri producând eutrofizare
Grăsimi şi uleiuri Industrie alimentară, Dăunătoare anumitor forme de
gătit, ape industriale viaţă acvatică, generează
probleme de mediu
Săruri Reziduuri menajere, Creşte salinitatea apei
dedurizarea apei, ape
industriale
Metale grele Ape industriale, ape de Toxice
mină, laboratoare
chimice
Agenţi complexanţi Detergenţi, ape Solubilizează metalele grele şi
reziduale industriale şi uşurează transportul lor
menajere
Substanţe solide Ape reziduale Dăunătoare anumitor forme de
industriale sau menajere viaţă acvatică, probleme de
mediu

Unele oraşe de coastă care au crezut că depozitarea la mare adâncime este o

solutie au greşit, distrugând practic platourile continentale datorită depunerilor de
materiale solide; acolo unde cândva fuseseră zone înfloritoare de viaţă marină,
acum sunt adevărate deşerturi subacvatice. Aceste oraşe au trimis apele reziduale
prin pipe-line-uri de adâncime pe platoul continental, la o oarecare distanţă în larg.
Datorită temperaturii mai ridicate a apelor reziduale, apele reziduale se îndreaptă
către suprafaţă, iar materiile solide se decantează natural. Decantarea va fi
terminată înainte de a se ajunge la aria de delimitare termică, particulele solide
sedimentându-se pe fundul mării şi formând astfel acea zonă deşertică. În plus,
deşeurile uşoare, care pot să plutească, ajung în cele din urmă la ţărm, murdărind şi
contaminând plajele, acoperind apele cu o carapace de murdării.
 123

Uzina de epurare

Pipe-line de adâncime

Limita termică

Ape reziduale
Sedimente din
apele reziduale

Zonă de deşertificare

Fig. 2.30. Depozitare la mare adâncime

În plus, sărurile solubile ajunse astfel în apa de mare, atunci când nu sunt ele
însele toxice, ajută la formarea şi decantarea coloizilor ce pot îngloba o parte din
substanţele prezente în apele reziduale, amplificând astfel rata depunerilor pe
platoul continental şi, prin aceasta, accelerând procesul de deşertificare.
O problemă serioasă este ridicată de operaţiile de epurare. Epurare nu
înseamnă dispariţia completă a reziduurilor; o parte este transformată în compuşi
biodegradabili, netoxici pentru mediu, dar ca la orice proces fizico-chimic rămâne
inevitabil şi un procent însemnat de substanţe organice, substanţe refractare, metale
grele etc. care se vor degrada foarte încet. Pentru un oraş mare, acest procent de
reziduuri devine foarte însemnat82.
Pentru a reduce numărul de probleme ridicate de poluarea continuă a apelor
provenite din surse industriale, agricole ori menajere, un control sever al
compoziţiei poluanţilor ar fi extrem de necesar, în special din punct de vedere al
metalelor grele şi al anumitor substanţe organice (mai ales al celor refractare,
nebiodegradabile şi toxice), dacă nu direct de la sursa de poluare, cel puţin la
ieşirea apelor reziduale din instalaţiile de epurare.

2.8.5.2. Săpunuri şi detergenţi

2.8.5.2.1. Săpunuri
Săpunurile sunt săruri de sodiu ale acizilor carboxilici de tipul R-COO−Na+
în care R- este un rest alifatic liniar, saturat sau nesaturat, cu număr mare de atomi
de carbon întotdeauna par83, a căror preparare este cunoscută încă de pe vremea
sumerienilor (~ 2.500 î.Ch.). Reacţia de saponificare, hidroliza bazică a
trigliceridelor, duce la obţinerea săpunurilor, adică a sărurilor de sodiu a acizilor

82
De exmplu, pentru un oraş cu peste 10 milioane locuitori, cantitatea de material neepurat este de peste 3x106 tone
anual.
83
Numai astfel sunt biodegradabili – v. mai departe mecanismul de biosinteză, respectiv biodegradare.
124

graşi, denumiţi astfel datorită faptului că se izolează din grăsimi. Iată căteva
exemple de acizi graşi:
COOH C14 - acid miristic
COOH C16 - acid palmitic
COOH C18 - acid stearic
COOH C16 - acid palmitoleic
COOH C18 - acid oleic

COOH C18 - acid linolic

COOH C18 - acid linoleic
COOH C18 - acid eleaostearic

La fabricarea săpunurilor se utilizează grăsimi solide, bogate în acizi saturaţi

(seu de oaie, de bou, grăsime de cocos sau de palmier, grăsimi hidrogenate) ce dau
săpunurile tari sau grăsimi lichide, cu conţinut mai ridicat în acizi graşi nesaturaţi
(ulei de cocos, de palmier – în general uleiuri vegetale) ce formează săpunurile
lichide. Calitatea unui săpun depinde de mai multe proprietăţi ale acestuia, printre
care solubilitatea şi puterea de spumare. Ele depind de mărimea acidului gras: un
conţinut mare de acid stearic (C18, saturat) diminuează aceste proprietăţi, în
schimb acidul lauric (C12 saturat) sau oleic (C18, 1 dublă legătură) favorizează
spumarea. Aceşti doi acizi sunt conţinuţi în uleiurile de cocos, de palmier sau de
aloe vera. În general săpunurile sunt săruri de sodiu sau potasiu, ceea ce la asiugură
solubilitatea în apă; sărurile altor metale sunt insolubile formând baza unsorilor de
etanşeizare.
Acţiunea de curăţare a unui săpun este rezultatul puterii de emulsifiere şi a
capacităţii sale de a micşora tensiunea superficială a apei. Aceste proprietăţi rezultă
din natura duală a moleculei sării acidului gras: polară-nepolară (hidrofilă-
hidrofobă). Soluţiile de săpun, chiar şi cele diluate, au o tensiune superficială mai
mică decât a apei (cca 25 dyn/cm2 faţă de 72 dyn/cm2). Vâscozitatea soluţiilor de
săpun este aproximativ asemănătoare cu cea a apei pentru soluţiile diluate, dar
creşte odată cu concentraţia. Conductibilitatea electrică a soluţiilor de săpun este
asemănătoare cu a altor electroliţi, scăzând uşor odată cu creşterea concentraţiei.
Acestea arată că săpunurile, în soluţii relativ diluate, sunt dizolvaţi formând perechi
de ioni disociaţi, RCOO− şi Na+.
Puterea de înmuiere şi spălare a unui săpun rezultă din structura sa: un “cap”
polar, hidrofil şi o “coadă” hidrocarbonată, hidrofobă.
Datorită acestei structuri, anionii moleculelor de săpun au
tendinţa de a se acumula pe particulele de uleiuri, grăsimi sau
alte materiale organice insolubile, plasându-se cu coada
înspre material şi cu capul către apă; astfel, săpunul poate
emulsiona (sau suspenda) materialul organic insolubil prezent
în apă. În această manieră se formează micelii coloidale de
 125

săpun cu coada hidrofobă fixată în particula coloidală de materie organică (pentru

care are afinitate hidrofob-hidrofob şi cu care poate forma legături de tip van der
Waals) şi cu capul hidrofil situat în apă, pentru care are afinitate datorită funcţiunii
anionice –COO−. O astfel de orientare micşorează tensiunea superficială a
impurităţii organice lichide care astfel tinde să-şi mărească suprafaţa. Prin agitare
se formează o multitudine de particule mai mici, pornind de la o particulă mare,
care se împrăştie în soluţia de săpun. Cu alte cuvinte, se formează o emulsie în care
săpunul joacă rol de emulgator. Similar, particulele de săpun aderă pe suprafaţa
substanţelor solide84. În mod asemănător, prin emulsionare şi dispersare, vor fi
deplasate şi alte particule solide de murdărie care aderă pe piele sau pe fibrele
textile, lăsând materialul curat, dar acoperit cu un strat de molecule de săpun
orientate cu partea hidrofobă către material şi cu partea hidrofilă către exterior.
Acest strat se îndepărtează la operaţia de limpezire.
Pentru o bună spălare a textilelor, săpunul trebuie să le şi înmoaie
corespunzător. Puterea de înmuiere provine din acumularea moleculelor de săpun la
interfaţa soluţie-aer datorată tensiunii superficiale mici, fenomen denumit spumare.
Formarea şi stabilitatea spumei sunt rezultatul orientării moleculelor de acid gras,
perpendicular pe bula de săpun. Această orientare se datorează forţelor de atracţie
de natură hidrofil-hidrofob dintre moleculele de săpun (capetele polare au aceeaşi
orientare, iar catenele hidrocarbonate se atrag între ele prin interacţii de tip hidofob-
hidrofob).
În mod normal, numai sărurile acizilor graşi cu metalele alcaline şi cele de
amoniu formează săpunuri solubile. Sărurile de calciu, magneziu, aluminiu sau
plumb formează săpunuri insolubile, lipicioase, consistente, ce se folosesc de obicei
la izolări sau impermeabilizări. Acest fapt reprezintă un dezavantaj al săpunurilor
deoarece prin reacţie în apă cu cationi de metale grele formează depozite insolubile
pe haine ori în maşinile de spălat. Dacă însă a fost adăugat suficient săpun, toţi
cationii divalenţi pot fi îndepărtaţi iar apa cu excesul de săpun îşi păstrează
calităţile de curăţare. Acest lucru este valabil pentru acele spălări unde se permite
utilizarea de apă dură. La alte spălări precum cea a hainelor, apa trebuie să fie
dedurizată prin îndepărtarea calciului şi magneziului, de obicei prin complexare cu
polifosfaţi. Aceştia pot fi prezenţi în săpunul sau detergentul folosit, sau pot fi
adaugaţi în produse speciale în acest sens (precum Calgon©-ul ). Se mai poate
adăuga în acelaşi scop şi carbonat de sodiu.
Datorită capacităţii de precipitare cu anioni de calciu sau magneziu,
posibilitatea de poluare a apei cu săpun este extrem de redusă, întrucât eventualele
cantităţi ajunse în apă vor precipita practic imediat; faptul că săpunurile posedă un

84
Dacã se agită funingine cu apă şi se filtrează acest amestec, aproape toată funinginea va rămâne pe filtru. Dacă se
adaugă şi săpun, se formează emulsia funingine-săpun care trece prin filtru. Într-adevăr, în primul caz, particulele de
funingine aderă una de cealaltă datorită forţelor van der Waals, formând macroparticule pe care apa nu le poate
despărţi pentru că nu le udă, şi care sunt reţinute de filtru. În al doilea caz, moleculele de săpun se adsorb cu partea
hidrofobă pe suprafaţa particulelor solide şi cu capul hidrofil spre apă, solubilizând practic particulele solide de
funingine, care vor putea trece prin filtru.
126

număr par de atomi de carbon le face uşor biodegradabile, astfel încât ele nu
prezintă probleme deosebite pentru mediul înconjurător.
Asemănător săpunurilor, şampoanele sunt şi ele lipsite de periculozitate
pentru om şi mediu. Prin prisma utilizării la care sunt destinate, spălarea părului,
şampoanele au o compoziţie ceva mai complexă decât un simplu săpun, având în
general structură de amidă, obţinută spre exemplu prin reacţia acidului lauric cu
dietanolamina:
CH3 (CH2)10 COOH + HN(CH2CH2OH)2 CH3 (CH2)10 C N(CH2CH2OH)2 + H2O
Acid lauric Dietanolamină O
Majoritatea şampoanelor sunt anionice, fiind astfel mai puţin iritante pentru
ochi decât sunt cele cationice.

2.8.5.2.2. Detergenţi
Structural, detergenţii sunt asemănători săpunurilor, conţinând şi ei o parte
hidrofilă şi una hidrofobă; partea hidrofilă
provine însă de la un acid mult mai tare şi
anume de la acidul sulfonic. Fiind sărurile
unui acid tare, nu vor precipita ca acizi
insolubili sau ca săruri cu cationi divalenţi.
De asemenea, detergenţii se deosebesc de
săpunuri prin aceea că nu formează săruri
insolubile cu anionii de duritate ai apei,
respectiv calciul şi magneziul.
Posibilitatea poluării apei cu detergenţi este
mult mai mare decât cea a poluării apelor cu săpun, deoarece aceştia sunt utilizaţi
pe o scară mult mai largă, atât în scop menajer cât şi industrial. Spre exemplu,
consumul de detergenţi în Statele Unite a fost estimat în 2004 la cca 1,5 milioane
tone, iar cifrele pentru Comunitatea Europeană au arătat un consum aproximativ
egal, dacă nu chiar mai mare (luând în considerare şi Europa de Est). O mare
cantitate din detergenţii utilizaţi în operaţiile de spălare şi curăţare (detergenţi de
rufe, de vase, de geamuri, de maşini, de la spălătoriile industriale, de la curăţătoriile
de haine ori cele industriale etc.), sunt deversate zilnic în apă.
Detergenţii se pot obţine prin sulfonarea alcoolilor graşi când se formează
esteri acizi ai acidului sulfuric care mai conţin un proton acid datorită căruia pot
genera sarea de sodiu corespunzătoare. O altă posibilitate de obţinere de detergenţi
este sulfonarea unui nucleu aromatic para-substituit cu o catenă lungă, hidrofobă.
Aceşti detergenţi conţinând o grupă hidrofilă anionică fac parte din clasa
detergenţilor anionici. Există şi detergenţi cationici care conţin o grupare cuaternară
de amoniu (aceşti detergenţi fac parte din clasa săpunurilor inverse şi sunt buni
dezinfectanţi deoarece floculează proteinele din bacterii). Iată câteva exemple de
detergenţi:
 127

_
A ge
nţia
nioni
ci:
+
1) R O SO 3N a Sul
faţiaci
zideal
coolis
uperi
ori
_ +
2) R SO 3N a A c i
zis ul
foni
cia
lif
ati
cisupe
rior
i
3) _ +
R SO 3N a Al
chi
l-be
nze
n-s
ulf
ona
ţi

+
_
A ge
nţic
ati
oni
ci: 1) R N R 3H a
l Săr
uric
uat
erna
redea
moni
u
Carateristica principală a detergenţilor o constituie faptul că sunt agenţi de
suprafaţă, numiţi şi surfactanţi. Aceasta înseamnă că ei se concentrează la interfaţa
apă – gaz (aer), apă – solid (murdărie) sau apă – lichid nemiscibil (uleiuri), fiind
astfel ameliorată capacitatea de sumare, spălare şi înmuiere. Structura lor amfifilă
este cea care le permite acest lucru.
Până în anii 1960, alchil-benzen-sulfonaţii sau ABS erau printre cei mai
utilizaţi detergenţi.
−
H3C CH CH2 CH CH2 CH CH2 CH CH2 CH SO3 Na+
CH3 CH3 CH3 CH3 CH3
Un detergent de tip ABS
−
H3C CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH SO3 Na+
H3C CH2 CH2
Un detergent de tip LAS
Dezavantajul principal al detergenţilor de tip ABS este catena hidrofobă
ramificată: această ramificare a părţii alifatice face ca detergentul să fie foarte greu
biodegradabil. În multe zone, apa aşa-zis potabilă prezenta, chiar dacă era epurată
şi purificată, tendinţă de spumare datorită prezenţei detergentului de tip ABS. De
asemenea, lângă pragurile de apă, în apropierea micilor cascade sau a părţilor mai
rapide ale cursurilor de apă în care erau deversate ape de canalizare urbană ce
conţineau ABS, se forma foarte repede o spumă persistentă. Uneori, tancuri întregi
de purificare erau acoperite cu o astfel de spumă. Printre alte efecte nedorite ale
detergenţilor persistenţi se numărau: micşorarea tensiunii superficiale a apei,
deflocularea coloizilor, favorizarea flotaţiei particulelor solide, emulsifierea petelor
de ulei şi a grăsimilor, distrugerea unor bacterii utile din apă. În anii 1950, formarea
acestei spume pe multe dintre râurile navigabile crea adevărate probleme vaselor, în
sensul că de multe ori spuma era într-atât de abundentă încât masca semnele de
navigaţie. În plus, toxicitatea anumitor detergenţi de tip ABS era considerabilă,
astfel încât din anumite cursuri de apă au dispărut familii întregi de peşti.
Cu timpul, detergenţii de tip ABS au fost înlocuiţi cu detergenţi
biodegradabili conţinând catene liniare (liniar-alchil-benzen-sulfonaţi, LAS). În
aceşti compuşi, nucleul aromatic poate fi fixat oriunde pe catena alifatică, însă nu la
unul dintre atomii de carbon terminali. Nemaiconţinând atomi de carbon terţiari în
128

catena laterală şi devenind astfel biodegradabili, agenţii surfactanţi au încetat a fi o

sursă de toxicitate.
În prezent, detergenţii cu putere mare de înmuiere şi curăţare, dar
biodegradabili, nu mai reprezintă o problemă de poluare. În schimb, aditivii folosiţi
la formularea detergentului ridică uneori serioase probleme. Aceşti aditivi sunt
utilizaţi pentru a fixa ionii de duritate, detergentul devenind practic alcalin; astfel se
măreşte puterea de spălare a agentului surfactant. Un detergent comercial conţine
între 10 şi 30% agent surfactant. Alături de acesta mai sunt introduşi polifosfaţi ce
vor complexa ionii de calciu sau magneziu. Alţi aditivi folosiţi sunt: schimbători de
ioni, carbonat de sodiu (Na2CO3), perborat de sodiu (NaBO3), diferiţi silicaţi de
sodiu (ca anticorozivi), stabilizatori de spumă (în general amide), carboximetil-
celuloză (stabilizează suspensiile), albitor, enzime, agenţi de dedurizare,
odorizante, coloranţi şi sulfat de sodiu ca diluant (excipient). Dintre aceste
materiale, polifosfaţii şi perboratul de sodiu sunt cei mai periculoşi poluanţi.
Cererea mereu crescândă de detergenţi de calitate a făcut ca încetul cu încetul
problemele ridicate de prezenţa aditivilor să fie rezolvate prin utilizarea de enzime
ce pot înlocui clorul sau polifosfaţii. Astfel, se utilizează din ce în ce mai des în
formularea detergenţilor lipaze sau celulaze.
Din punct de vedere toxicologic, detergenţii anionici au o toxicitate relativ
scăzută (câteva grame pe kg corp reprezintă o doză acceptabilă pentru DL5085) şi
nu au proprietăţi cumulative. O intoxicaţie cronică cu detergenţi se manifestă prin
hipertrofie hepatică şi scădere în greutate. Se înregistrează o schimbare în
metabolismul lipidelor (la nivelul reacţiilor enzimatice) şi o creştere a
colesterolului. Se micşorează cantitatea de ADN şi ARN în anumite organe şi
creşte glicogenul în organele interne. Compuşii de tip ABS pot avea şi acţiune
alergenică. Dintre aditivi, perboratul de sodiu poate produce reacţii negative asupra
pielii precum şi dereglarea metabolismului sangvin.
Aşa cum a fost menţionat anterior, un detergent trebuie să fie lipsit de
toxicitate. Acest lucru este strâns legat de biodegradabilitatea sa, de posibilitatea de
a fi degradat prin mijloace naturale, odată ajuns în mediul înconjurător. Din acest
motiv, aşa cum a fost precizat în definiţia generală a detergenţilor (şi de asemenea
şi a săpunurilor), o caracteristică esenţială a acestora este numărul par de atomi de
carbon alături de lipsa ramificaţiilor catenare. Aceste cerinţe sunt uşor de înţeles
dacă este analizat procesul de biodegradare a acizilor graşi din organismele
animale. La acest proces participă mai multe enzime. Dintre aceste enzime,
acţiunea cea mai importantă o are un complex enzimatic denumit coenzima A86
(CoA) ce conţine o grupă sulfhidril capabilă să fixeze o grupă acetil. Coenzima A
este de obicei notată cu CoA-SH, iar în formă acilată este întâlnită ca CoA-S-
COCH3. Coenzima A prezintă în structura sa un rest de ribozo-3-fosfat, două resturi
de acid fosforic şi unul de acid pantotenic, de care este legată gruparea
85
Lauril-sulfatul de sodiu, care este principiul activ al detergenţilor din România (Dero, Bona etc.), în doze de 200
mg/kg corp provoacă creşterea methemoglobinei, situaţia fiind reversibilă în 24 de ore.
86
Coenzimele sunt molecule organice ce se pot disocia de partenerul proteic cu care formează o asociere temporară
pe durata actului catalitic.
 129

cisteaminică. La procesul de biodegradare a detergenţilor mai participă si două

dehidrogenaze, ce conţin drept coenzimă nicotinamid-adenin-dinucleotida (NAD+,
numită şi codehidraza I), respectiv flavin-adenin-dinucleotida (FAD).
NAD+ conţine un rest de adenină, un rest de nicotinamidă, două resturi de
acid fosforic şi două resturi de riboză. FAD prezintă un nucleu de 7,8-dimetil-izo-
aloxazină de care sunt legate un rest de ribitol, două grupe de acid fosforic şi un
rest de adenozină.
NH2
CONH2
N
N HO OH
+
N CH2 O P O P O CH2 N
N O O
O O
H H
H H
OH OH OH OH
+
NAD NH2
N
OH OH OH OH HO N
CH2 CH CH CH CH2 O P O P O CH2
O N N
H3C N N O O O
H
H
NH OH OH
H3C N

NH2 O FAD

N
N HO OH CH3 NH CH2 CH2 C NH CH2 CH2 SH
N CH2 O P O P O CH2 C CH C O
N O
O CH3OH O
O
H
H
OH OH
CoA-SH
Procesele chimice la care participă aceste coenzime se pot scrie simplificat în
felul următor:
NAD+ + 2 [H] NAD + H+
FAD + 2[H] FADH2
CoA-SH + R-CO-CH3 CoA-S-CO-CH3 + RH
CoA-S-CO-CH3 + R'H CoA-SH + R'-CO-CH3
Prima etapă a biodegradării restului de acid gras este activarea lui sub
acţiunea unei sintetaze şi a coenzimei A:
R-COOH + CoA-SH + ATP R-CO-S-CoA + AMP + PPi
La această reacţie participă şi adenozin-trifosfatul (ATP), cu formare de
adenozin-monofosfat (AMP) şi un rest de pirofosfat. În continuare, are loc o β-
dehidrogenare cu participarea FAD-ului:
130

FAD FADH 2

R CH2 CH2 CH2 CO S CoA R CH2 CH CH CO S CoA

Tioesterul α,β-nesaturat astfel obţinut are geometria trans. Sub acţiunea unei
hidrataze (trans-enoil-SCoA-hidrataza) are loc adiţia unei molecule de apă la dubla
legătură:
hidratazã
R CH2 CH CH CO S CoA + H2O R CH2 CH CH2 CO S CoA
OH
Se obţine un alcool cu configuraţie L. În continuare, la intervenţia altei
dehidrogenaze are loc oxidarea funcţiei alcool la cetonă. În această etapă participă
NAD+:
NAD+ NADH + H+

R CH2 CH CH2 CO S CoA R CH2 C CH2 CO S CoA

OH O
Ultima etapă o reprezintă ruperea legăturii dintre atomii de carbon 2 şi 3, sub
influenţa unei noi molecule de CoA-SH, reacţie catalizată de altă enzimă, anume o
β-ceto-tiolază. Se elimină astfel doi atomi de carbon sub formă de CoA-S-COCH3,
rezultând un rest de acid conţinând tot un număr par de atomi de carbon.
β-ceto-tiolazã
R CH2 C CH2 CO S CoA + CoA-SH R CH2 C S CoA + CoA-S-CO-CH3
O O
Procesul se reia din nou, de fiecare dată atomii de carbon din catena alifatică
fiind îndepărtaţi doi câte doi. De aici reiese din ce cauză este esenţial să existe un
număr par de atomi de carbon şi de ce catenă alifatică trebuie să fie liniară. Această
secvenţă repetitivă de patru etape prin care are loc degradarea acizilor graşi este
cunoscută sub denumirea de “spirala lui Lynen”87.

2.8.5.3. Materiale organice biorefractare

Din milioanele de tone de materiale organice diverse ce ajung anual în ape,
câteva sute de mii reprezintă compuşi cu care organismele vii au luat contact doar
de câţiva zeci de ani. Unii dintre aceşti poluanţi organici, al căror efect încă nu este
pe deplin cunoscut, nu sunt degradabili prin procese chimice sau biochimice. Acest
fapt este cu atât mai grav cu cât potenţialul toxic şi nociv al acestor molecule este
foarte ridicat. Datorită ritmului extrem de rapid de dezvoltare al societăţii umane,
substanţele chimice organice de sinteză tind să înlocuiască într-o măsură din ce în
ce mai mare substanţele organice naturale. În aceste condiţii, datorită potenţialelor
pericole ale substanţelor organice de sinteză, cunoaşterea efectelor şi a
transformărilor lor în natură trebuie să ocupe un loc important în studiul acestor
compuşi.
87
Feodor Lynen (1911-1979), chimist şi biochimist german, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, în 1964.
 131

Materialele organice ce nu se pot biodegrada sau se pot biodegrada foarte

greu se numesc materiale organice biorefractare. Dintre acestea, două clase
importante sunt reprezentate de compuşii aromatici şi cei halogenaţi. În lunga listă
a acestor compuşi se regăsesc: benzenul, toluenul, stirenul, alcoolul bornilic,
bromobenzenul, cloroetil-camfor-eterul, bromoclorobenzenul, butilbenzenul,
dicloroetil-eterul, cloropiridina, cloroformul, clorometil-eterul, cloronitrobenzenul,
dibromobenzenul, diclorobenzenul, dinitrotoluenul, etilbenzenul, diclorura de
etilen, 2-etil hexanolul, acidul izocianic, izopropilbenzenul, metil-bifenilul, clorura
de metil, nitrobenzenul, tetracloroetilena, tricloroetanul, 1,2-dimetoxibenzenul etc.
Este foarte grav atunci când unul sau mai mulţi dintre aceşti compuşi ajung în
sursele de apă potabilă. Mulţi dintre ei au şi fost decelaţi până acum în apa de băut,
unii dintre aceştia fiind deja cunoscuţi pentru gustul sau mirosul neplăcut pe care îl
conferă apei, chiar şi în cantităţi infinitesimale. Compuşii biorefractari nu se pot
îndepărta complet la purificarea apei potabile, nici măcar (sau mai ales) prin
procesele biologice. Aceste ape necesită o purificare avansată prin metode fizico-
chimice ce includ aerisire, ozonizare, extracţie cu solvent sau adsorbţie pe cărbune.
Unul dintre solvenţii foarte utilizaţi în anii 1990, t-butil-metil-eterul (sau
metil-terţ-butil-eter – MTBE), cu formula (CH3)3C-O-CH3 (preferat datorită
capacităţii sale mari de dizolvare şi varietăţii largi de compuşi pe care îi poate
solubiliza, a punctului de fierbere mai ridicat decât al dietil-eterului precum şi a
altor calităţi), a început să creeze în ultima vreme probleme din punct de vedere al
poluării. Acest compus a fost utilizat foarte mult şi ca aditiv în benzină pentru
mărirea cifrei octanice şi diminuarea emisiilor de gaze toxice de eşapament.
Niveluri semnificative de MTBE în diferite lacuri a dus la propunerea (de către
Environmental Protection Agency) în 1999, pentru teritoriul Statelor Unite, de
interzicere a folosirii MTBE ca aditiv în benzină din cauza potenţialului acestui
compus de poluant al apei.
Dintre compuşii halogenaţi, chiar dacă majoritatea sunt rezultatul activităţilor
umane, au fost repertoriaţi peste 2.400 care sunt de provenienţă naturală. Aceştia
sunt în mare parte produşi de anumite specii de alge marine roşii, probabil ca agenţi
repelenţi pentru duşmanii naturali ai acestor plante88. Astfel, bromoformul (CHBr3),
este produs de anumite specii de macroalge, în special în zonele de coastă, alături
de alţi compuşi di- şi trihalogenaţi, în timp ce alte microalge pot genera cloroform,
iodură de metil dar şi alţi compuşi policloruraţi. Compuşi organocloruraţi sau
organobromuraţi mai sunt produşi şi de unii viermi, bureţi sau alte microorganisme
marine. Există anumite studii efectuate asupra acumulării de derivaţi polihalogenaţi
în organismul unor păsări din regiunea Oceanului Pacific, fără ca originea
antropogenică a halogenurilor respective să fie foarte sigură.

88
Conform raportului UNEP (United Nations Environmental Program) “Organohalogen Compounds in the Marine
Environment: a Review”; MAP Technical Report Series No. 70, UNEP, Atena, 1992.
132

Derivaţii halogenaţi, de origine antropogenică sau naturală, sunt compuşi cu

structuri, proprietăţi fizico-chimice, toxicităţi etc. extrem de variate. Ei au fost
împărţiţi în şapte categorii după cum urmează:
1. compuşi volatili, cu masă moleculară mică
2. parafine clorurate
3. compuşi halogenaţi mono-aromatici
4. fenoli halogenaţi
5. compuşi halogenaţi poli-aromatici
6. pesticide organohalogenate
7. alţi compuşi halogenaţi

Dintre derivaţii halogenaţi ce se regăsesc în apă, cei mai numeroşi sunt

reprezentaţi de pesticidele clorurate. Compuşi precum DDT-ul, Aldrinul,
Dieldrinul, Clordanul, Heptaclorul sau Lindanul, care au fost sau mai sunt încă
utilizaţi pe scară largă în agricultură se regăsesc în proporţii importante în apă.
Parte din aceşti compuşi organocloruraţi sunt degradaţi de bacterii anaerobe, dar o
cantitate mult mai mare pătrunde în organismul animalelor, la diferite niveluri ale
lanţului trofic.
Alături de aceste pesticide organoclorurate, în circuitul natural mai intră, pe
aceleaşi căi, şi insecticide organofosforice (extrem de periculoase şi toxice),
insecticide carbamaţi sau diferite erbicide (compuşi cu azot sau, mai grav, cu
mercur). Toate aceste substanţe vor fi discutate ulterior.
Foarte periculoşi pot fi de asemenea intermediarii din sinteza acestor
compuşi sau produşii secundari ce pot rezulta (au fost amintiţi deja dioxina sau
bifenilii polihalogenati - PCB). Încă din anii ‘80 există dovezi asupra unui proces
de biodegradare lentă a PCB-urilor de către bacterii anaerobe, care le transformă în
compuşi mono- sau cel mult di-cloruraţi. Aceştia la rândul lor sunt oxidaţi anaerob
de către alte bacterii care distrug nucleele aromatice şi care în final transformă
clorul în clor anorganic, mineral. Acest proces este însă unul lent, viteza de
acumulare a derivaţilor halogenaţi fiind mai mare decât cea de dispariţie a lor din
mediul înconjurător.
Alte reziduuri organice provin din diferite ramuri ale industriei, cum sunt:
industria farmaceutică, cosmetică, alimentară, petrochimică etc., toate aducând un
aport de compuşi organici poluanţi ce vor fi discutaţi în capitolele următoare.

2.8.5.4. Toxine produse de specii de scoici sau alge

Omul mai este expus toxinelor naturale produse de anumite alge sau scoici şi
care pot contamina unele produse alimentare. Cele mai importante afecţiuni cauzate
de aceste toxine sunt: stări amnezice, diaree, afecţiuni neurotoxice sau paralitice,
precum şi cel mai des întâlnit sindrom, ciguatera. Oricare din aceste sindromuri pot
fi cauzate de diferite specii de scoici sau alge din zonele de coastă (însă, odată cu
internaţionalizarea transportului de alimente, precum şi cu continua dorinţă de
noutate în alimentaţie, acestui pericol de contaminare cu hrană infectată îi sunt
 133

expuşi toţi cetăţenii planetei). Dintre incidentele cauzate de hrana infectată cu

toxine marine o pondere certă o are ciguatera (sau ciguatera fish poisoning –
CFP). Această boală este asociată cu consumul de peşte de recif contaminat
(baracudă, biban etc.) fiind caracteristică populaţiilor din zonele tropicale şi sub-
tropicale (cel puţin 50.000 de cazuri anual). Este provocată în principal de o
dinoflagelată, Gambierdiscus toxicus, dar şi de alte specii de microorganisme
precum Prorocentrum spp., Ostreopsis spp., Coolia monotis, Thecadinium sp. şi
Amphidinium carterae. Aceste specii generează două tipuri diferite de toxine:
ciguatoxina (care acţionează la nivelul canalelor de sodiu) şi maitotoxina (care
acţionează la nivelul canalelor de calciu).
H3C
H CH3
H OH
H 3C O
HO H O H
O O O
H
H H O
H H
HO O H R
H H3C
H H H H CH3
O O

O
H H
O O
H H H
H

HO Ciguatoxine (CTX): CTX1 R = -OH

OH CTX2, CTX3 R = -H
HO

H3C OH
CH3
OSO3Na
OH
HO CH3 H CH3 H OH NaO3SO H H H H
HO OH H O O O O OH
OH
H O H H
H3C O OH
O O O O O O
H 3C H H H H H H H H H H H H
OH OH OH OH
HO OH HO O
H H
OH OH
H
HO O
OH
CH3 H H
H O
O
H3C O OH
H H
H O OH
OH H O OH
H O H CH3
CH3
H 3C H O H
O
O CH3
H 3C O CH H
CH3 3
HO CH3
H 3C O O H
OH H
H
H H H H H O
HO
O O O H
H
O O
CH3 CH3 CH3 H

Maitotoxina (MTX)
134

Ciguatera se manifestă prin tulburări gastrointestinale, neurologice şi

cardiovasculare. De obicei, primele simptome sunt diareea, stările de greaţă, vomă,
dureri abdominale urmate de disfuncţii neurologice ce includ dureri musculare şi
ale dinţilor, percepţie inversată a temperaturii, ameţeli, stări de anxietate,
transpiraţie abundentă, insensibilizarea extremităţilor şi a cavităţii bucale ş.a.
Vindecarea poate dura de la câteva zile la câţiva ani. Rata mortalităţi datorate
acestei intoxicaţii variază între 0,1% şi 12%, şi este în general corelată cu consumul
părţilor celor mai contaminate ale peştelui (ficat, viscere şi alte organe).
Administrarea rapidă (în cel mult 24 de ore de la intoxicare) de manitol,
precum şi de antibiotice de tipul amitriptilinei par a combate unele dintre simptome
(mai poate fi utilizat în unele cazuri şi nifedipinul), însă nu există nici un antidot
certificat pentru ciguatera.
O altă categorie de toxine extrem de periculoase, produse tot de algele
dinoflagelate din grupul celor ce provoacă mareele roşii, Gymnodinium breve, sunt
brevetoxinele, o familie de neurotoxine liposolubile, responsabile de aşa-numitul
sindrom neurotoxic (NSP – neurotoxic shellfish poisoning), cu simptome
asemănătoare ciguaterei.
HO
CH2

O O CH O

CH3 CH3
CH3 O O
CH3 O
O O

O O
O O O CH3
CH3
Brevetoxina A
H3C
CH2

O
O CH O
H3C
CH3 CH3 O
CH3 O
O O
O
O
O
O
O
Brevetoxina B
 135

Brevetoxinele afectează în general canalele ionice ale ţesuturilor muscular şi

nervos perturbând trecerea sodiului prin peretele celular. Spre deosebire de
ciguatera, în cazul brevetoxinelor vor predomina tulburările gastrointestinale şi
neurologice. În plus, pacienţii îşi pot reveni complet în câteva zile.
O altă familie de neurotoxine care pot cauza intoxicaţii alimentare sunt
saxitoxinele, care provoacă sindromul paralitic (PSP – paralytic shellfish
poisoning). Acestea sunt produse de protozoare dinoflagelate din specia Gonyaulax
sau de anumite cianobacterii, precum şi de diferite specii de fitoplancton, cum ar fi
spre exemplu: Alexandrium spp., Gymnodinium catenatum, Pyrodinium
bahamense. Saxitoxinele sunt alcaloizi din familia purinelor:
R4 O PSP, ca şi ASP – v. mai jos, poate fi letal.
H Simptomele sunt de natură neurologică, cu
R1 N NH instalare rapidă şi pot dispărea în câteva zile în
cazurile uşoare. Intoxicaţia se manifestă prin
NH2
ameţeli, arsuri, ataxie, deshidratare, febră, iritaţii,
H2N N N H urticarie ş.a. Cazurile de intoxicaţie acută duc la
OH stop respirator în 24 de ore. Pentru moment, nu
R5 există antidot pentru aceste toxine.
R3 O altă situaţie apărută în ultimii ani este
R2 intoxicaţia de tip amnezic (amnesic shellfish
Saxitoxine - formula generală poisoning sau ASP), întâlnită recent în special pe
coastele americane ale Atlanticului de Nord (în
89
Canada şi Statele Unite ). Această intoxicaţie este provocată de o diatomee (o
microalgă), Pseudo-nitzschia multiseries (precum şi de alte specii din aceeaşi
familie – P. delicatisima, P. pungens, P. pseudodelicatisima, P. fraudulenta etc.),
care a fost ulterior detectată atât pe coastele apusene ale Europei cât şi în Japonia,
Australia şi Noua Zeelandă. Aceste specii de alge microsopice generează o toxină
înrudită cu acidul kainic90, anume acidul domoic.
CH3 CH3

H2C COOH H COOH

H 3C
COOH COOH COOH
N N
H H

Acid kainic Acid domoic

89
Primul caz de intoxicaţie de acest gen a fost semnalat în Canada, în 1987, provocat de consumul de midii pescuite
în zona insulei Prinţului Edward – 3 morţi şi peste 100 de persoane intoxicate.
90
Acidul kainic este un compus utilizat ca antihelmintic (împotriva viermilor intestinali), cunoscut de la mijlocul
secolului al XX-lea, când a fost izolat din rodofite (sau alge roşii) aparţinând familiilor Chondria armata sau
Digenea simplex. Aceasta din urmă era utilizată de secole de către japonezi tocmai ca antihelmintic (de altfel,
denumirea acidului provine de la numele japonez al algei – kaininso).
136

ASP poate fi mortală. Se caracterizează prin tulburări gastrointestinale şi

neurologice. Gastroenterita se declanşează la 24 de ore de la ingerarea toxinei prin
scoicile infestate (în special midii), simptomele carateristice incluzând greaţă,
vomă, crampe abdominale şi diaree. În intoxicaţiile acute, în 48 de ore apar şi
simptome neurologice precum ameţeală, cefalee, dezorientare precum şi pierderea
memoriei (amnezie) pe termen scurt – de unde şi denumirea sindromului respectiv.
Din nefericire, multe dintre persoanele afectate de amnezie nu şi-au putut reveni
complet.
Concentraţia de acid domoic în scoici este maximă (20 µg/L), atunci când
scoicile ajung la maturitate şi sunt bune de recoltat. Acidul domoic poate contamina
şi celelalte organisme ce se hrănesc cu aceste scoici (peşti, crabi sau chiar păsări),
intrând astfel în lanţul trofic.
DSP (Diarrhetic shellfish poisoning) sau sindromul diareic este cauzat de
fitoplancton din speciile comune de Dinophysis care produc drept toxină acidul
okadaic. Acesta este un polieter al unui acid monocarboxilic, extrem de solubil în
ţesuturile grase:
CH3 OH
O H 3C
HOOC O O
OH O O O O
H3C
OH CH3 OH

Acid okadaic
DSP provoacă tulburări gastrointestinale, la intervale de 30 de minute până la
câteva ore de la consumul de scoici infestate. Intoxicaţia nu este letală şi se
caracterizează prin diaree puternică, greaţă, vomă, crampe abdominale şi frisoane.
Persoanele intoxicate îşi revin în mod normal complet, cu sau fără ajutorul vreunui
tratament medical.

2.8.5.5. Radionuclizi în apă

Creşterea concentraţiei de radionuclizi (izotopi radioactivi) în apă, sol sau
aer, de la cel de-Al Doilea Război Mondial şi până în prezent, se datorează
industriei militare pe de-o parte dar mai ales industriei termo- şi atomonucleare.
Utilizarea din ce în ce mai intensă a energiei nucleare este însoţită de creşterea
numărului de izotopi radioactivi formaţi, ceea ce ridică serioase probleme pentru
mediu şi pentru sănătatea omului.
Radionuclizii apar în urma reacţiei de fisiune nucleară care constă în
ciocnirea dintre un neutron şi un nucleu al unui metal greu, acesta din urmă
scindându-se în două nuclee instabile, radioactive, şi generând mai mulţi neutroni.
Aceştia, la rândul lor, vor ciocni alte nuclee grele cu generarea de nuclee mai mici,
radioactive, instabile şi de neutroni care şi ei vor ciocni alte nuclee ş.a.m.d. Acesta
este pe scurt mecanismul exploziilor nucleare, care pot fi necontrolate (bombe
 137

nucleare) sau controlate (centralele nucleare) (tipul A). Un alt mecanism de formare
a radionuclizilor este acela prin care un neutron cu o anumită energie
interacţionează cu un nucleu stabil, de masă M, dând naştere unui radionuclid
instabil de masă M+1, izotop al primului nucleu (tipul B):

Tipul A n n

n n nuclee de
+ n n radionuclizi instabili
n şine ut
roni

nucleu al unui n n
metal greu

Tipul B

+ n

nucleu stabil nucleu instabil

Fig. 2.31. Mecanisme de formare a radionuclizilor

Radionuclizii produşi artificial au numeroase aplicaţii industriale, dar sunt

astăzi utilizaţi şi în medicină şi cercetare, ca markeri sau substanţe de contrast.
Alături de aceştia există o serie întreagă de alte elemente chimice generatoare a
unei radioactivităţi naturale.
Cu atât de multe surse de radionuclizi, atât naturale (izotopi radioactivi cu o
abundenţă naturală consistentă, radiaţie cosmică etc.) cât şi artificiale (centrale
nucleare, utilizări domestice a
radioizotopilor etc.), este practic imposibil
de a se evita contaminarea mediului (tab
2.41). De aceea trebuie luate în
considerare probleme multiple legate de
concentraţia radionuclizilor în sistemele
naturale, de extracţia şi exploatarea lor, de
transportul acestora, de procesele de
transformare şi rafinare, de procesele
nucleare în care sunt implicaţi pentru
producţia de energie, de controlul
armamentului nuclear precum şi de
numeroasele aplicaţii domestice pe care le au aceşti izotopi în medicină, radiologie,
biologie, chimie etc.
138

Radionuclizii sunt diferiţi de celelalte nuclee în sensul că au proprietatea de a

emite radiaţii ionizante: particule α91, particule β92 sau radiaţii γ93.
Tabel 2.41. Radionuclizi din apă
Radionuclid Timp de înjumătăţire Reacţie, sursă
Radionuclizi naturali sau rezultând din radiaţia cosmică
Carbon 14, 14C 5730 ani 14
N + 1 n → 14C + 1 p; neutronii provin din
radiaţia cosmică sau din armele nucleare
32 40
Siliciu 32, Si ~ 300 ani Ar + 1 p → 32Si + alte fragmente;
scindarea nucleului de argon sub influenţa
radiaţiilor cosmice
40
Potasiu 40, K ~ 1,4 x 10 ani ~ 0,0119% din cantitatea totală de potasiu,
9

inclusiv cea din organismele vii

238
Radionuclizi naturali din seria U
Radiu 226, 226Ra 1620 ani Difuzie prin sedimente, atmosferă
210 226
Plumb 210, Pb 21 ani Ra → 6 etape → 210Pb
Thoriu 230, 230Th 75.200 ani 238
U → 3 etape → 230Th, in situ
Thoriu 234, 234Th 24 zile 238
U → 234Th, in situ
Radionuclizi din reactoare nucleare sau arme nucleare
Strontiu 90, 90Sr 28 zile
131
Iod 131, I 8 zile
137
Cesiu 137, Cs 30 zile
140
Bariu 140, Ba 13 zile
Zirconiu 95, Zr 95
65 zile
141
Ceriu 141, Ce 33 zile
89
Strontiu 89, Sr 51 zile
103
Rutheniu 103, Ru 40 zile
Krypton 85, 85Kr 10,3 ani
Radionuclizi formaţi prin alte reacţii decât cele de fisiune (tipul B)
Cobalt 60, 60Co 5,25 ani Tipul B
Mangan 54, Mn 54
310 zile Tipul B
56
55
Fier 55, Fe 2,7 ani Fe + n → 55Fe + 2 n; neutroni de înaltă
energie în arme
239 238
Plutoniu 239, Pu 24.300 ani U + 1 n → 239Pu + radiaţie γ; captură de
neutron de către uraniu

91
Particula α are în componenţa sa 2 protoni şi 2 neutroni (este identică cu nucleul de He); energia sa este de 4-9
MeV iar viteza de cca 10.000 km/s; poate traversa liber în aer o distanţă de 2,5-8,5 cm iar în solide de 10-100 µ.
92
Particulele β sunt electroni încărcaţi negativ (negatroni) sau încărcaţi pozitiv (pozitroni), având energia maximă de
la câteva sute de eV la câţiva MeV iar viteza între 0 şi 300.000 km/s; pot parcurge câţiva metri prin aer sau pătrunde
câţiva milimetri în solide.
93
Radiaţia γ este o undă electromagnetică foarte scurtă, fără sarcină electrică, ce se mişcă cu viteza luminii şi
transportă energie (mai mulţi MeV). Este foarte penetrantă.
 139

Dintre cele trei tipuri de radiaţii ionizante, cele care predomină sunt emisiile
de particule α, acestea fiind practic nuclee de heliu cu masa egală cu 4 (2 neutroni
şi 2 protoni). O astfel de emisie poate fi întâlnită la nucleul de uraniu care se
descompune radioactiv în thoriu şi o particulă α:
238 234
92
U 90
Th + 2α
4

Prin radiaţie β se emit fie electroni negativi, negatroni, fie electroni pozitivi,
pozitroni. Un emiţător β tipic este izotopul de clor 38, care se obţine prin iradierea
cu neutroni a clorului 37 (acesta din urmă are o abundenţă naturală de 24,5%).
Clorul 37 absoarbe un neutron formând clor 38, reacţie însoţită de emisia de
radiaţie γ. Clorul 38 este radioactiv şi pierde o particulă β negativă transformându-
se în argon 38:
1
37
Cl + 0n
38
17Cl +
γ
17
38 38 0
17Cl + -1 β
18Ar
Radiaţia γ este o radiaţie electromagnetică asemănătoare razelor X94, dar mai
bogată în energie. Datorită faptului că această radiaţie este specifică fiecărui nucleu
în parte, ea poate fi utilizată în anumite situaţii pentru dozări calitative şi chiar
cantitative ale radionuclizilor.
Primul efect al iradierii oricărui material este formarea de ioni, de aceea
aceste radiaţii poartă numele de radiaţii ionizante. Datorită dimensiunilor lor,
particulele α nu pătrund adânc în materie, dar provoacă o ionizare puternică. În
afara organismului nu reprezintă vreun pericol, dar sunt nocive atunci când pătrund
în corp. Particulele β sunt mai penetrante dar produc o ionizare redusă. Radiaţia γ
este cea mai penetrantă, dar puterea ei de ionizare este cea mai mică. Gradul de
penetrare al fiecărei radiaţii depinde de energia ei.
Reacţiile conform cărora au loc descompunerile nucleare sunt de ordinul I.
Acest lucru înseamnă că numărul de nuclee dezintegrate într-un interval de timp
este direct proporţional cu numărul total de nuclee radioactive. Viteza procesului de
dezintegrare este dat de ecuaţia:
dN
Viteza = - = λN
dt
în care N este numărul de nuclee radioactive prezente şi λ este o constantă
(reprezintă constanta de viteză şi are ca unitate de măsură s-1). Experimental este
destul de greu de măsurat numărul de dezintegrări pe secundă; procesul de
descompunere radioactivă poate fi descris, nu cu ajutorul vitezei de dezintegrare, ci
cu ajutorul activităţii radioactive (A), o mărime care este proporţională cu viteza de
dezintegrare, deci tot un proces de ordinul I:
A = A0 e-λt

94
Razele X sunt radiaţii electromagnetice cu lungime de undă foarte mică (10-4 µ) formate din fotoni X (sau γ0).
140

unde A este activitatea la momentul t, A0 este activitatea la t0 (momentul

iniţial) şi e baza logaritmică naturală. Decât să fie utilizată rata constantă de
dezintegrare λ, o mărime care se exprimă în s-1, pentru caracterizarea unui
radionuclid se preferă noţiunea de timp de înjumătăţire, t1/2 (s, h, zile, ani):
0,693
t 1/2 =
λ
Aşa cum reiese din definiţie, timpul de înjumătăţire reprezintă perioada după
care numărul total de nuclee ce se descompun s-a redus la jumătate. Timpul de
înjumătăţire este de 693 de ori mai mare decât timpul necesar pentru
descompunerea a 0,1% din reactant.95
Radiaţiile sunt dăunătoare organismelor vii din cauza reacţiilor pe care le
generează, care rup legături din molecule ce participă la procese vitale. Iradierea
puternică poate produce leziuni la nivelul măduvei spinării, respectiv distrugerea
celulelor roşii sau chiar daune la nivel
genetic. Astfel de transformări se pot
declanşa chiar şi după mulţi ani de la
iradiere.
Pe măsură ce oamenii au învăţat mai mult
despre radioactivitate şi despre efectele
radiaţiilor ionizante, a putut fi determinat
nivelul de iradiere considerat inofensiv.
Valoarea acestuia s-a diminuat de-a lungul
anilor. De exemplu, în Statele Unite, nivelul
de radiaţii permis pentru anumiţi
radionuclizi a scăzut din anii ’50 ai
secolului XX până în prezent de peste
10.000 de ori (este foarte posibil însă ca şi o
expunere de foarte scurtă durată sau de o
intensitate foarte mică să provoace daune
ireparabile, deoarece la această expunere se
pot adăuga în orice moment şi radiaţiile
96
naturale ). Dacă Pierre Curie (1859-1906) se plimba cu o bucată de radiu în
buzunar (fapt care i-a şi afectat foarte mult sănătatea),97 astăzi acelaşi element nu
este manipulat decât cu uniforme de protecţie impermeabile radiaţiilor,
confecţionate din plumb.

95
Pentru o valoare a lui λ de 0,001 are loc în fiecare secundă descompunerea a 1/1000 din nucleele prezente. Dacă la
t0 avem 1.000.000.000 de nuclee, după o secundă (timp în care s-au descompus 1.000.000 nuclee) mai rămân
999.000.000 nuclee. În secunda următoare se descompun tot 1/1000 nuclee, adică 999.000. Rămân aşadar
998.001.000. Operaţiile trebuie repetate de cca 693 de ori pentru a se atinge jumătate din numărul de nuclee iniţial.
Operaţiile sunt identice, oricare ar fi valoarea lui λ, obţinându-se tot un număr de 693 de operaţii.
96
Pentru majoritatea populaţiei planetei, radiaţia naturală primită este mai mare decât radiaţia artificială.
97
Pierre Curie era foarte slăbit în ultimii ani ai vieţii, dar a murit într-un accident de circulaţie puţin după ce
împlinise vârsta de 40 de ani. Marie Curie (1867-1934) a decedat la aproape 30 de ani după soţul ei, suferind de o
formă de leucemie cauzată de radiaţiile primite de-a lungul vieţii sale.
 141

În studiul efectelor pe care radiaţiile le au asupra mediului în general şi

asupra sănătăţii oamenilor în particular, trebuie să se ţină cont de o serie de factori
precum:
- tipul de radiaţie emisă precum şi energia acesteia
- timpul de înjumătăţire al sursei
- cantitatea din elementul radioactiv pe care un organism o poate absorbi
- interacţiile chimice şi problemele de transport ale respectivului element în
apă sau în alte lichide

Radionuclizii cu viaţă scurtă sunt periculoşi în momentul apariţiei, dar se

descompun prea repede pentru a afecta viaţa pe o suprafaţă mare în jurul punctului
de emisie. În schimb, radionuclizii cu viaţă lungă pot fi foarte persistenţi în mediu,
activitatea lor fiind foarte scăzută; prin urmare şi nocivitatea acestora poate fi
considerată ca fiind redusă. Cei mai periculoşi sunt radionuclizii cu timpi de
înjumătăţire medii. Ei sunt suficient de persistenţi pentru a pătrunde în organism şi
suficient de activi pentru a provoca numeroase pagube în interiorul organismului
respectiv. Din cauză că pot fi lesne implicaţi în procese metabolice, radionuclizii
metalelor esenţiale sunt printre cei mai periculoşi. Astfel, 90Sr, un reziduu obişnuit
al testelor nucleare, poate înlocui foarte uşor calciul în oase. Particulele de 90Sr
căzute din atmosferă fie pe păşuni, fie în apă, sunt absorbite de animale (vite) de
unde pot ajunge în corpul omului (mai grav, al copilului) prin intermediul laptelui.
Anumiţi radionuclizi
întâlniţi în apă pot proveni
din surse naturale (Ra sau
40
K) sau din surse de poluare
(de la uzinele nucleare, în
urma testelor cu arme
nucleare sau mai grav, din
accidente nucleare precum
cel de la Cernobîl, din 1986).
Concentraţiile de radio-
nuclizi din apă sunt de obicei
măsurate în Curie (Ci) pe
Fig. 2.32. Cernobîl 1986 litru98.
Radionuclidul considerat ca fiind cel mai important ca poluant al apei este
radiul, atât ca 226Ra cât şi ca 228Ra. Numeroase contaminări cu radiu ale râurilor sau
fluviilor au fost observate pe teritoriul Statelor Unite, Canadei şi Europei, în special
în preajma uzinelor nucleare. Pentru apa potabilă, nivelul maxim de contaminare a
fost stabilit la 5 pCi/L. Dacă acest nivel este depăşit, se poate apela la tratamente
convenţionale de dedurizare, metodele de reţinere a calciului fiind eficiente şi
pentru radiu. 90Sr şi alţi radionuclizi se pot îndepărta cu ajutorul schimbătorilor de

98
Un Curie, Ci, reprezintă 3,7 x 1010 dezintegrări pe secundă, iar un picoCurie, pCi, de 1012 ori mai puţin, adică 3,7 x
10-2 dezintegrări pe secundă (aproximativ 2,2 dezintegrări pe minut).
142

ioni; coloane cu răşini anionice sau cationice dau rezultate bune pentru reţinerea 131I
dar nu şi a 90Sr.
Există mai multe unităţi de măsură a radioactivităţii prin care se pot exprima
dozele de radiaţii primite. Una dintre ele a fost amintită anterior, anume activitatea
radioactivă. Aceasta se măsoară în Becqerel99 (Bq, s-1) şi reprezintă activitatea unei
surse radioactive în care are loc o transformare sau o tranziţie nucleară pe secundă.
O altă mărime este doza absorbită, calculată în Gray (Gy, J/kg): aceasta reprezintă
doza absorbită de un element de materie cu masa 1 kg care câştigă prin radiaţie
ionizantă energie în cantitate de 1 J. Din această mărime derivă radul (Rad): 1Rad
= 0,01 Gy, care poate fi definit ca fiind absorbţia unei cantităţi de energie de 0,01 J
pe kg corp, şi Rem-ul (Roentgen Equivalent Man) care este doza de radiaţii
ionizante care produce acelaşi efect ca şi un rad de raze X. Mai poate fi întâlnită şi
expunerea, măsurată în Coulombi pe kg (C/kg). Aceasta reprezintă expunerea la o
radiaţie ionizantă fotonică ce poate să producă într-un kilogram de aer ioni de
acelaşi semn şi cu o sarcină totală de 1 C. De aici derivă Roentgenul (R): 1 R = 2,58
x 10-4 C/kg
Doza de radiaţii absorbită de om se exprimă în rem (multiplicând radiaţia
primită exprimată în rad cu un factor de calitate), care reprezintă factorul
echivalent de doză, necesar pentru a aprecia posibilele efecte fiziologice în funcţie
de tipul de radiaţie ionizantă primită. Valoarea factorului de calitate este funcţie de
tipul de radiaţie: 1 pentru radiaţia γ, particule β sau raze X, 10 pentru particulele α
şi între 3 şi 10 pentru neutroni. Spre exemplu, dacă un organism a fost iradiat cu 10
rad în urma expunerii la raze X, doza de radiaţie absorbită, exprimată în rem, va fi
de:
10 rad x 1 (factorul pantru razele X) = 10 rem
Dacă radiaţia este de 10 rad în urma expunerii la un emiţător de particule β,
atunci radiaţia absorbită, exprimată în rem, va fi de:
10 rad x 10 (factorul pentru particulele β) = 100 rem
Efectele fiziologice asupra organismului uman depind de radiaţia absorbită.
La o singură expunere, aceste efecte sunt:
Tabel 2.42. Efecte fiziologice în funcţie de o singură doză de radiaţie primită
Doza de radiaţii Efecte fiziologice
(Rem)
0-25 Nu sunt efecte observabile
25-50 Scădere uşoară a numărului de leucocite
51-100 Scădere severă a numărului de leucocite; leziuni interne sau
externe
101-200 Greaţă, stare de vomă, pierderea părului
201-500 Hemoragie, ulcer, posibil moarte
>500 Moarte

99
Denumit astfel după Henri Becquerel (1852-1908), descoperitor al radioactivităţii (în 1896), pentru care a primit
Premiul Nobel pentru Fizică în 1903.
 143

Doza medie de radiaţie absorbită de un individ în Europa este de 125 mRem

(formată din radiaţii naturale precum cea cosmice, cele provenite din materiale
radioactive naturale sau radiaţii sintetice, provenită din examene radiologice, de la
televizoare, monitoare etc.; 1 mRem = 10-3 Rem). Cantitatea de radiaţie poate creşte
cu altitudinea (la 250 m se mai adaugă cca 5 mRem). Doza de radiaţii suplimentare
absorbită de cei ce locuiesc lângă o uzină nucleară este de 1 mRem.
Doza de radiaţie primită anual poate fi calculată în funcţie de diferiţi
parametri:

Tabel 2.43. Calculul radiatiei primite

Sursă Radiaţie anuală (mRem)
Locaţia oraşului:
a. radiaţie cosmică100 la nivelul mării 30
b. valoare adăugată pentru înălţimea faţă de nivelul
mării 10
- 1000 m 30
- 2000 m 90
- 3000 m
Material de construcţie al locuinţei101
- cărămidă 75
- lemn 40
- beton 85
Teren – radiaţie din stânci şi sol 15
Hrană, apă şi aer 25
Remanenţă a exploziilor nucleare (testelor nucleare) 4
Uz medical sau dentar al razelor X
- radiografii pulmonare 10 / vizită
- tranzit intestinal 200 / vizită
- radiografii dentare 10 / vizită
Călătorii cu avionul102 3 / număr de ore petrecute
la peste 9000 m
Uzine nucleare 1

Dacă radiaţia cosmică anuală primită de un cetăţean al planetei este de cca

200 mRem, cea artificială este de numai 67 mRem (din aceasta aproximativ 60
mRem sunt atribuiţi utilizărilor medicale ale radiaţiilor ionizante).
Radiaţia primită de la uzinele nucleare exploatate în mod corespunzător este
neglijabilă în comparaţie cu radiaţia naturală, în care se include şi cea prezentă în
organismul uman: astfel, cca 0,01% din potasiul necesar transformărilor biochimice

100
Radiaţia cosmică este radiaţia emisă de stele în întregul Univers. Mare parte din aceasta este respinsă sau
traiectoria îi este modificată de atmosfera şi ionosfera Pământului.
101
Fiecare material în parte conţine o cantitate mică de radioizotopi.
102
Acestea provoacă o expunere mărită la radiaţia cosmică, având loc la mare înălţime.
144

din organismul unei persoane adulte se află ca radioizotop 40K, care contribuie cu
aproximativ 20 mRem anual, adică de 1000 de ori mai mult decât radiaţia primită
de o persoană ce trăieşte la 10 km de o uzină nucleară. Bananele fiind bogate în
potasiu, o cură de banane aduce un aport de radiaţie mult mai mare decât ar putea
primi un lucrător de la o uzină nucleară sau un cercetător dintr-un laborator nuclear.

Tabel 2.44. Radiaţie anuală tipică

Sursă MRem / an
Antropogenică
Radionuclizi poluanţi 4
Televizoare, ceasuri digitale 2
Industria nucleară 0,2
Proceduri medicale
- raze X 50
- radioterapie 10
- diagnostice boli interne 1
Total surse antropogenice ~67
Naturală
În afara corpului
- radiaţie cosmică 50
- radiaţie planetară 47
- materiale de construcţii 3
În interiorul corpului
- ţesuturi 21
- inhalare 5
Total surse naturale 125
Total radiaţie 193

Odată cu creşterea utilizării surselor nucleare de energie, posibilitatea de

contaminare radioactivă a apei a crescut şi ea. Mai mult, accidente la centralele
nucleare ca acelea din Marea Britanie în 1957 (Windscale – considerat primul
accident nuclear), Statele Unite în 1979 (uzina de la Three Miles Island), fosta
Uniune Sovietică în 1986 (Cernobîl) sau Japonia 1999 (Tokuyama) sunt tot atâtea
surse de îngrijorare pentru integritatea mediului şi sănătatea oamenilor precum şi a
altor organisme vii. O serie întreagă de centrale nucleare din Ucraina sau cea de la
Kozlodui din Bulgaria vor trebui închise şi dezafectate din cauza riscului ridicat de
poluare dar şi de accidente cu urmări din cele mai grave.
Gravitatea accidentelor nucleare poate fi măsurată, începând din 1991, cu
ajutorul scării INES (International Nuclear Event Scale), care are 8 niveluri (de la
0 la 7). Conform acestei scări, nivelul 0 reprezintă o uşoară deviere a
radioactivităţii de la normală, nivelul 1 este considerat o anomalie iar 2 un incident;
nivelul 3 este un incident grav iar 4 deja un accident, dar care nu antrenează riscuri
în afara sitului; acestea sunt considerate a apârea la nivelul 5, nivelurile 6 şi 7
 145

corespunzând accidentelor grave şi foarte grave. Pe această scară, accidentele de la

Tokaimura a fost de nivel 4, în timp ce cele de la Three miles Island şi Cernobîl au
fost de nivel 5, respectiv 7.
Alături de radionuclizii cunoscuţi şi cu care omenirea a avut timp să se
obişnuiască în ultimele decenii, apare din ce în ce mai pregnant o altă categorie de
elemente extrem de periculoase, anume cele transuraniene. Acestea sunt emiţători
de radiaţii α fiind totodată foarte toxice, cu atât mai nocive cu cât au o viaţă relativ
lungă. Cu cât creşte importanţa lor în diferite procese industriale, cu atât creşte şi
posibilitatea de poluare. Dintre aceste elemente pot fi amintiţi izotopi ai neptuniului
(Np), plutoniului (Pu), americiumului (Am) sau curiumului (Cm). Iată şi câţiva
dintre aceşti izotopi, cu timpii corespunzători de înjumătăţire:
- 237Np – 2,14 x 106 ani 236
Pu – 2,85 ani
238 239
- Pu – 87,8 ani Pu – 2,44 x 104 ani
- 240Pu – 6,54 x 103 ani 241
Pu – 15 ani
242 241
- Pu – 3,87 x 10 ani
5
Am – 433 ani
243 6 242
- Am – 7,37 x 10 ani Cm – 0,22 ani
244
- Cm – 17,9 ani
Astăzi aproximativ 17% din totalul de energie electrică la nivel mondial este
produsă în centrale nucleare, Franţa fiind ţara care îşi asigură prin centralele
nucleare procentul cel mai mare (75%) din necesarul intern de energie electrică.
Dacă ar trebui ca această energie să fie produsă prin mijloace convenţionale, ar fi
necesară utilizarea producţiei anuale de cărbuni a Statelor Unite sau a fostei Uniuni
Sovietice. În tabelul următor este prezentată o statistică a producţiei de energie
electrică nucleară:

Tabel 2.45. Statistica producţiei de energie nucleară (cifre din iunie 1993)*
Reactor
Ţară Putere (MW)
Operant În construcţie
Brazilia 1 2 656
Canada 22 0 15.442
China 0 5** 0
Franţa 55 6 56.488
Germania 21 0 22.508
Ungaria 4 0 1.729
India 9 7 1.834
Japonia 43 11 33.171
Mexic 1 1 654
Rusia 25 15 19.799
Suedia 12 0 10.002
Marea Britanie 35 1 11.950
Statele Unite 108 8 98.214
* În tabel nu apare România, uzina de la Cernavodă nefiind funcţional în 1993
* Primul dintre ele a devenit funcţional în 2001
146

O centrală nucleară produce energie electrică aproximativ în acelaşi mod ca

o termocentrală, numai că în acest caz “combustibilul” este un element radioactiv,
ca de exemplu 235U. O astfel de centrală este alcătuită din două părţi: reactorul
nuclear şi porţiunea ne-nucleară, unde se află turbinele şi generatoarele electrice.
Uraniul, sub formă de dioxid de uraniu (UO2), se foloseşte sub forma unor pastile
de mărimea unor bomboane care sunt puse cap la cap, ca mărgelele, într-un tub
confecţionat dintr-un aliaj special. Aceste tuburi sunt apoi regrupate în forme
dreptunghiulare de oţel. Pentru ca reacţia de fisiune să fie “controlată”, din loc în
loc sunt interpuse “garnituri” de cadmiu, aliat uneori cu argint şi indiu, el fiind un
metal ce absoarbe foarte uşor neutroni. Răcirea primară se face cu soluţie de acid
boric, borul fiind de asemenea un bun absorbant de neutroni. Fluidul primar îşi
transferă caldura apei transformând-o în vaporii sub presiune ce acţionează
turbinele şi generează astfel curentul electric.
Existenţa de numeroase reactoare nucleare ridică serioasa problemă a
depozitării deşeurilor radioactive. Astfel, după 3 sau 4 ani de utilizare, concentraţia
iniţială de uraniu dintr-un reactor (cca 3-5%) scade sub valoarea la care mai poate
susţine procesul de fisiune, materialul respectiv fiind considerat deşeu. Aceste
deşeuri sunt încă puternic radioactive şi periculoase, atât datorită compoziţiei cât şi
faptului că produc în contiuare izotopi radioactivi. Pentru moment aceste deşeuri
sunt păstrate în containere ermetic închise, în apă, la mare adâncime. Se mai
preconizează crearea de camere de depozitare la mare adâncime (minimum 300 m
sub nivelul solului), în soluri propice. Încă din 1983 se ştie că unei picături de apă,
fie ea şi radioactivă, i-ar trebui milioane de ani pentru a traversa anumite formaţiuni
geologice şi a ajunge în organismele vii103.
O altă problemă a reactoarelor nucleare este legată de apa de răcire care iese
cu o temperatură mare şi care nu poate fi deversată direct în râuri, din cauza
poluării termice pe care o generează (v. mai sus).
Dintre substanţele radioactice naturale, o problemă deosebită o constituie,
mai ales în ultimii ani, radonul. Radonul (Rn) este un gaz rar cu Z = 88, ai cărui
izotopi sunt toţi radioactivi. Radonul este rezultatul dezintegrării 226Ra prezent în
unele roci sau soluri, de unde se ridică (fiind gazos) prin crăpături, fisuri etc. Poate
astfel pătrunde uşor în locuinţele construite în preajma unor terenuri în care 226Ra
este sau a fost prezent. Din păcate, a fost înregistrată prezenţa Rn chiar şi în
materiale de construcţie sau în apa potabilă. Prezenţa lui în locuinţe a fost detectată
pentru prima dată în statul Colorado din Statele Unite, în 1960, fiind considerat în
prezent responsabil de 5.000 până la 20.000 de cazuri de cancer anual în Statele
Unite (incidenţa cancerului pulmonar datorat Rn este mai mare la fumători decât la
nefumători).

103
În Gabon există la o anumită adâncime un reactor de fisiune nucleară natural care se auto-alimentează dar care,
fiind suficient de adânc amplasat, nu pune probleme de poluare radioactivă a mediului.