UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Laura ȘMULEAC, Silvica ONCIA

RESURSE DE APĂ

Curs pentru studenţii SPECIALIZĂRII

INGINERIA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN
AGRICULTURĂ

1
 CURSUL I

NOȚIUNI GENERALE DESPRE RESURSELE DE APĂ

Cuvinte cheie: hidrosfera, resurse utilizabile, resurse neutilizabile,

ciclu hidrologic

Rezumat
Hidrosfera reprezintă cel mai extins înveliș al plantei fiind reprezentat
de apă atât în forma lichidă, solidă, gazoasă și are o importanță primordială
având în vedere că în lipsa sa niciun organism animal sau vegetal nu poate
supraviețui.
Apa este o resursă naturală valoroasă fiind folosită extensiv în
agricultură şi industrie şi necesită o atenţie maximă pentru a fi folosită
judicios pentru generaţiile viitoare.
Resursele de apă fac parte din categoria resurselor naturale
clasificându-se în: resursele utilizabile (acele părţi ale resurselor de apă care
pot fi captate în condiţii economice) și r esursele neutilizabile (necaptabile).
În natură are loc un proces continuu de circulație a apei care se
definește ca circuitul apei și care se desfășoară sub o succesiune de faze:
evaporare, condensare și precipitare. Ajunsă pe sol, o parte din apa
precipitaţiilor este reţinută de vegetaţie, o alta se infiltrează în sol, o parte se
evaporă şi altă parte se scurge, ajungând din nou în mări şi oceane.
La nivel planetar s-au diferențiat un circuit oceanic și planetar al apei.
Astfel, din întreaga cantitate de apă evaporată de pe suprafața planetei, 88%
provine de pe suprafața oceanelor și numai 12% de pe uscat, dar pe oceane
nu cad decât 81% din precipitații, restul de 19% fiind transportate și
precipitate pe suprafața continentelor.
În natură există pe lângă circuitul apei şi un circuit al sărurilor.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

1.1. Importanța apei

Apa reprezintă elementul vital al vieții pe pământ având în vedere că
în lipsa sa niciun organism animal sau vegetal nu poate supraviețui. Prin
larga răspândire pe care o are şi prin diferitele ei forme de manifestare, apa
alcătuieşte unul dintre cele mai extinse învelişuri ale planet, cunoscut sub
numele de hidrosferă. Aceasta se află în relaţii de interacţiune şi influenţă
reciprocă cu celelalte sfere ale Pământului (atmosfera, litosfera şi biosfera).
Pentru cei mai mulţi dintre noi, apa este un corp incolor, inodor şi
insipid. Această definiţie, însuşită încă din copilărie, lasă o impresie de
banalitate. Însă ca urmare a caracteristicilor sale, apa este o substanţă
extraordinară. Dacă Terra este un organism, apa joacă rolul sângelui. Dacă

2
poate exista viaţă fără aer, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre apă.
Celulele tuturor organismelor nu pot trăi dacă nu conțin apă ca re este
importantă și pentru toate procesele vitale, procese ce nu se pot produce
decât într-un mediu umed.
În mediul acvatic au luat naștere primele forme ale vieții, fapt confirmat
de studiile paleontologice și stratigrafice, cât și de existența așa nu mitelor
”fosile vii” din zonele abisale ale Oceanului Planetar. Aproximativ 69% din
organismele vii au apărut și s-au dezvoltat în apa mărilor, 6% în apele dulci
continentale și doar 25% reprezintă viața apărută și dezvoltată pe uscat.
În organismele animale apa acționează ca lubrifiant, conferă
flexibilitate mușchilor, tendoanelor, cartilagiilor și chiar oaselor, având un rol
esențial în metabolism, în reglarea temperaturii corpului și în hrănirea
țesuturilor. Niciun proces organic din organismul uman nu se desfășoară fără
apă astfel că alimentația, respirația, digestia, asimilarea substanțelor
hrănitoare, activitățile glandulare, circulația normală a sângelui etc. nu pot fi
concepute fără această substanță. În structura organismelor apa are o
pondere foarte mare, reprezentând 71% din organismul uman și până la
96,8% din greutatea unei meduze.
În lumea vegetală, apa este vitală. Salatele, castraveții, spanacul și
andivele conțin 95% apă; ciupercile, roși ile, morcovii 90%, merele și perele
85%, cartofii 80%, fasolea și mazărea uscată 10%.
În istorie, civilizaţiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor
sau mărilor. Mesopotamia, aşa-numitul ”leagăn al civilizaţiei” este situat între
două râuri: Tigru și Eufrat. Egiptul antic a înflorit pe malurile Nilului, iar marile
metropole, precum Londra, Paris, New York şi Tokio îşi datorează succesul
în parte accesibilităţii oferite de situarea lângă o apă. Insulele cu porturi
sigure, precum Singapore şi Hong Kong, s-au dezvoltat tocmai din acest
motiv. În locuri precum Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, unde apa nu se
găseşte în abundenţă, accesul la apă potabilă a fost şi este o mare problemă
în dezvoltarea comunităţilor umane.
În condiţiile actuale, apa joacă un rol de primă importanţă în economia
şi bugetul oricărei ţări. Ca urmare a locului ocupat pentru societatea actuală,
această resursă trebuie foarte bine manageriată. Datorită creşterii populaţiei
mondiale şi a altor factori, tot mai puţini oameni beneficiază de apă potabilă.
Problema apei poate fi rezolvată prin creşterea producţiei, o distribuţie mai
bună şi nerisipirea resurselor deja existente. Din acest motiv, apa este o
resursă strategică pentru multe ţări. Au existat de-a lungul timpului mai multe
conflicte pentru accesul la apă şi controlul acesteia. Experţii prevăd mai
multe conflicte viitoare din cauza creşterii populaţiei mondiale şi creşterii
contaminării prin poluare şi încălzire globală.
Raportul UNESCO despre dezvoltarea apei (WWDR, 2003) din cadrul
Programului de Evaluare a Apei pe Plan Mondial arată că, în următorii 20 de
ani, cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. În prezent,
40% dintre locuitorii lumii nu au apă curată suficientă pentru o igienă
minimală. Peste 2,2 milioane de oameni au murit în anul 2000 de boli legate
de consumul de apă contaminată sau din cauza secetei. În 2004, o
organizaţie engleză, WaterAid, a raportat că un copil moare la fiecare 15
secunde din cauza bolilor legate de apă ce ar putea fi uşor prevenite
(Wikipedia).

3
 Se prevede că apa ar putea deveni preţioasă precum petrolul, lucru
care ar face din Canada, ce are această resursă din abundenţă, cea mai
bogată ţară din lume.
În anul 2005, în SUA, preţurile mari ale benzinei au provocat
îngrijorare şi au existat temeri pentru o criză globală, însă consumatorii nu
ezitau să plătească preţuri duble pentru aceeaşi cantitate, dar de apă
îmbuteliată.
În prezent, apa este o resursă naturală mai valoroasă decât oricând în
istoria noastră, fiind folosită extensiv în agricultură şi industrie şi primeşte din
ce în ce mai multă atenţie pentru a fi folosită judicios pentru generaţiile
viitoare (GĂMĂNECI, 2010).

1.2. Definirea noțiunii de ”resursă de apă”

În DEX, la termenul de resursă găsim: ”rezervă sau sursă de mijloace
susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată; Resurse naturale =
totalitatea zăcămintelor de minerale și de minereuri, a terenurilor cultivabile,
a apelor și a pădurilor de care dispune o țară”.
Din categoria resurselor naturale fac parte resursele de apă prin care
se înţelege totalitatea apelor de care dispune un anumit teritoriu.
Din punct de vedere al posibilităţilor de folosire, resursele totale de
apă se împart în:
 resurse utilizabile;
 resurse neutilizabile.
Resursele utilizabile cuprind acele părţi ale resurselor de apă care pot
fi captate în condiţii economice.
Resursele neutilizabile sunt cele necaptabile.
Resursele de apă utilizabile sunt cele care intervin în ciclul natural al
apei, fiind supuse unui proces continuu de reîmprospătare.
Resursele neutilizabile sunt reprezentate de straturile de apă
subterane foarte adânci care sunt greu exploatabile, captarea lor fiind
condiționată de progresul tehnic şi de nivelul economic existent. Apa fosilă
aflată în pungi izolate la mare adâncime se încadrează tot în această
categorie.
Resursele de apă neutilizabile nu intervin în ciclul natural al apei şi nu
sunt supuse unui proces de primenire. Când condiţiile tehnice şi economice
vor permite captarea lor, resursele neutilizabile sau o parte a lor pot fi luate în
exploatare devenind utilizabile.
Luat strict, termenul de resurse neutilizabile are acelaşi înţeles ca
termenul de rezerve de apă (ONU și colab., 2003 ).

1.3. Circuitul apei în natură

Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul
apei) este procesul de circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei
Pământului. Acesta presupune o întreagă succesiune de faze pe care le
parcurge apa trecând prin evaporare de pe mări, oceane, continente și insule
în atmosferă unde se condensează și apoi prin precipitare ajunge înapoi de
unde au plecat.
O parte din apa precipitaţiilor este reţinută de vegetaţie, o alta se
infiltrează în sol, o parte se evaporă şi altă parte se scurge, ajungând în mări
şi oceane.

4
 Acest traseu al apei se repetă fără încetare (figura 1.1).

Fig. 1.1. Circuitul apei în natură

La baza acestui proces un rol fundamental îl are radiația solară care

determină ca o însemnată cantitate de apă să se evapore. Procesul este
însoțit apoi de condensare și sub influența forței gravitaționale și a factorilor
climatici locali, apa din atmosferă cade din nou pe suprafața Terrei sub formă
de precipitații.
Repartiția precipitațiilor pe suprafața uscatului este influențat ă de
apropierea sau îndepărtarea unei regiuni față de bazinele oceanice care
furnizează o mare cantitate de umezeală, de condițiile de relief și de gradul
de acoperire cu vegetație. Acestea determină o desfășurare neuniformă a
ciclului hidrologic ce condiționează apariția pe Terra a unor zone foarte
umede, umede sau dimpotrivă uscate, aride.
La nivelul planetei au loc două mici circuite:
- circuitul oceanic
- circuitul continental
Volumul total de precipitații căzute anual pe suprafața Terrei este de
577 000 km3. O parte din această cantitate provine din apa evaporată la
suprafața oceanului mondial (505 000 km3) ce revine oceanului prin procesul
de condensare cu o cantitate ceva mai mică, de 468 000 km 3, refăcând astfel
circuitul mic oceanic. De pe suprafața continentului se evaporă anual 72
000 km3 și se intoarce sub formă de precipitații o cantitate mult mai mare, de
109 000 km3, încheind circuitul mic continental.
Procentual, din întreaga cantitate de apă evaporată de pe suprafața
planetei, 88% provine de pe suprafața oceanelor și numai 12% de pe uscat,
dar pe oceane nu cad decât 81% din precipitații, restul de 19% fiind
transportate și precipitate pe suprafața continentelor.

5
 În aceste condiții, circulația apei în natură nu poate fi privită și
analizată pe circuite izolate, întrucât procesele evaporării și condensării sunt
influențate de factor i climatici și geografici aflați într-o condiționare reciprocă.
Procesul de circulație a apei de pe ocean pe uscat și apoi iar în ocean
constituie circuitul universal al apei în natură.
Apa meteorică căzută pe suprafața continentelor este estimată la
109000 km3 și urmează diferite căi: o parte se infiltrează în sol formând apele
subterane (2000 km3), o altă parte se scurge (41022 km3) pe suprafața
pământului alcătuind pâraiele, râurile și fluviile care ajung în ocean, iar o
foarte mare cantitate se evaporă din nou în atmosferă.
Durata de regenerare a apei, care urmează circuitul apei prin
scurgerea fluviatilă, este în medie de circa 16 zile, ceea ce presupune că
aceasta se repetă de 22,8 ori în decursul unui an. Dacă după căderea apei
pe sol, aceasta nu se scurge și se infiltrează în pământ, contribuie la
refacerea umidității solului și în acest caz durata de regenerare se apreciază
la un an. Infiltrată mai adânc în sol alimentează apele subterane și poate
urma mai multe căi. Dacă se intoarce la suprafață sub formă de izvoare, intră
în cercul fluviatil și se intoarce în oce an. Din umiditatea solului și din pânza
freatică, apa poate intra în circuitul biologic prin sistemul radicular,
contribuind la alcătuirea masei organice sau prin transpirație să reintre în
atmosferă.
De asemenea, poate alimenta straturile acvatice de adâncime și
atunci regenerarea lor se realizează la 330 de ani, iar dacă ajung la apele
subterane foarte adânci regenerarea se poate efectua în 5000 ani.
În drumul lor prin atmosferă o parte din vaporii de apă sunt purta ți în
regiunile muntoase foarte înalte unde sunt imobilizați în masa ghețarilor,
unde regenerarea lor este estimată la 1600 de ani. Dacă vaporii de apă
ajung la calotele glaciare, la cei doi poli, durata de regenerare ajunge la 9700
de ani (PIȘOTA și colab., 2002).
Precum s-a arătat, durata de regenerare a resurselor de apă variază
foarte mult, în funcție de căile urmate. Urmărind circuitul hidrologic mai în
detaliu, se poate constata că în timpul scurgerilor fluviale evaporarea se
poate produce pe tot traseul, la fel și procesele de infiltrați e sau de apariție a
apelor subterane în albie.
În natură există pe lângă circuitul apei şi un circuit al sărurilor. Apa
mărilor şi oceanelor este sărată, dar vaporii care se degajă în atmosferă prin
procesul de evaporaţie nu conţin săruri.
Apele provenite din precipitaţii, iniţial dulci, în circuitul lor capătă o
oarecare salinitate, în medie sub 1 g/l. Aceasta se întâmplă sub influența a
două fenomene:
- în mai mică măsură la străbaterea atmosferei de către apa
condensată, care curăţă atmosfera de particulele fine antrenate de vânturi;
- în mare măsură din sărurile dizolvate prin spălarea
straturilor (în cazul apei de infiltraţie) şi a suprafeţei solului prin apa de
şiroire.

6
 Ceea ce trebuie reţinut este faptul că apa de evaporaţie provenită din
mări şi oceane, apă fără săruri, se reîntoarce în aceleaşi mări şi oceane prin
intermediul fluviilor, cu o oarecare salinitate dobândită, în principal, prin
contactul cu solurile. Mările şi oceanele reprezintă rezervor ultim al tuturor
substanţelor dizolvate sau transportate în suspensie de apele curgătoare.

7
 CURSUL II

RESURSELE DE APĂ LA NIVEL GLOBAL ȘI NAȚIONAL

Cuvinte cheie: apă sărată, apă dulce, resurse de apă teoretice,

resurse de apă utilizabile

Rezumat
Apa acoperă Terra pe o suprafață de 361,3 milioane km2, adică 70,8%
din întinderea sa. Volumul total de apă estimat este de 1386 milioane km3,
din care 1336 milioane km3, adică 97,5% îi revin Oceanului Planetar.
Rezervele de apă dulce ale planetei sunt de numai 2,5% din volumul
total de apă. Din resursele de apă dulce ale planetei, 68,7% sunt cantonate
în ghețari și zăpezi veșnice la cei doi poli și în regiunile înalte, 30% în apele
subterane, iar apa ușor utilizabilă: lacurile și râurile reprezintă doar 0,3% din
resursele de apă dulce existente pe glob.
La nivel continental, cele mai mari rezerve de apă utilizabile se află în
Asia urmată de America de Sud și Europa , Australia fiind continentul care
dispune de cel mai mic volum de apă. De reținut este faptul apa este
neuniform distribuită astfel că peste jumătate din resursele utilizabile de apă
dulce de pe Terra se află teritoriul a șapte țări .
Resurse de apă naturale ale României sunt reprezentate de: fluviul
Dunărea, râurile interioare, lacurile și apele subterane. Volumul teoretic al
resurselor de apă dulce al României este estimat la 138,1 km 3/an spre
deosebire de potențialul utilizabil care este de numai 46 km3/an.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

2.1. Resursele de apă ale Terrei

Suprafața totală a Terrei de 510 milioane km2, este acoperită cu apă
pe 361,3 milioane km2, adică 70,8% din suprafața sa. Având în vedere că 2/3
din suprafața pământului o reprezintă apa, continentele pot fi asemuite ca
imense insule în oceanul planetar, întinderea apei fiind factorul decisiv în
numirea Terrei ca ”Planeta Albastră”.
Apa este nesimetric distribuită, cea mai mare parte a uscatului se află
răspândită în emisfera nordică, numită și emisfera continentală, cu o
proporție de 60% apă și 40% uscat. Emisfera sudică mai poartă numele și de
emisfera oceanică cu o suprafață de 206,5 milioane km 2 acoperiți de apă
(81%) și 48,5 milioane km2, respectiv 19% uscat.
S-au emis şi alte două noţiuni :
 polul apei (polul oceanic) localizat la SE de Noua Zeelandă ;
 polul uscatului (polul continental) situat pe insula Dumet din
apropierea ţărmului vestic al Franţei (aproape de vărsarea în Oceanul
Atlantic a fluviului Loire).

8
 Oceanul Planetar este divizat (tabelul 2.1) în cinci mari bazine
oceanice: Pacific, Atlantic, Indian, Arctic și Antarctic (numit astfel din anul
2000). Oceanul Arctic, datorită faptului că este inconjurat de uscat este
denumit și ”Mediterana Arctică” (PIȘOTA și colab., 2002).

Tabelul 2.1
Repartiția oceanelor și a continentelor pe Terra (după PIȘOTA, 2002)
Denumirea Suprafața Denumirea Suprafața
3 % %
oceanului mil km continentului mil km3
Pacific 178,7 49,5 Asia 44,35 29,8
Atlantic 91,7 25,4 America de 42,12 28,2
Nord și America
de Sud
Indian 76,2 21,1 Africa 29,8 20
Arctic și 14,7 4,0 Antarctica 13,3 9
Antarctic Europa 10,5 7
Australia și 8,93 6
Oceania
Oceanul 361,3 100 Uscat 149 100
Planetar

Pe suprafața Terrei, volumul total de apă estimat este de 1386

milioane km3, din care 1336 milioane km3, adică 97,5% îi revin Oceanului
Planetar. Această apă este sărată și greu utilizabilă de către om. Astfel că
rezervele de apă dulce ale planetei sunt de numai 2,5% (cca 35 milioane
km3) din volumul total de apă. Din resursele de apă dulce ale planetei, 68,7%
(24 364 100 km3) sunt cantonate în ghețari și zăpezi veșnice la cei doi poli și
în regiunile înalte, iar 30% (10 530 000 km 3) în apele subterane.
Apa ușor utilizabilă, lacurile și râurile reprezintă doar 0,3% (93 120
3
km ) din resursele de apă dulce existente pe glob (tabelul 2.2).

Tabelul 2.2
Resursele de apă dulce ale Terrei (după ZĂVOIANU, 2002)
Suprafața Volumul de apă
Forma în care se află
ocupată
apa km3 %
km3
Ghețari și zăpezi 16 227 500 24 064 100 68,698
veșnice
Gheața din permafrost 21 000 000 300 000 0,856
Ape subterane 134 800 000 10 530 000 30,060
Umiditatea solului 82 000 000 16 500 0,047
Apa din lacuri 1 236 000 91 000 0,260
Apa din mlaștini 2 682 000 11 470 0,033
Apa din râuri 148 800 000 2 120 0,006
Apa biologică 510 000 000 1 120 0,003
Apa atmosferică 510 000 000 12 900 0,037
TOTAL APĂ DULCE 35 029 240 100

În aceste condiții, potențialul folosit de c ătre oameni este foarte redus.

Mai mult, distribuția sa neuniformă în timp și spațiu face ca la nivel global să

9
existe un fenomen de penurie. În anumite zone există cantități foarte mari de
apă care nu sunt folosite, fiind chiar în exces și există zone care suferă de
lipsă de apă. Din această cauză cifrele la nivel planetar nu sunt edificatoare,
deoarece din motive economice nu putem transfera surplusul de apă dintr-o
zonă în alta îndepărtată. Astfel, nu putem folosi Amazonul la irigarea Saharei
și nici măcar a regiunilor aride din Brazi lia.
Conform datelor din World Ressources, resursele anuale regenerabile
de apă dulce se situează la aproximativ 41 000 km 3, acestea reprezentând
scurgerile prin toate râurile de pe uscat plus volumul regularizat din lacuri
(tabelul 2.3).

Tabelul 2.3
Date privind resursele de apă utilizabile (după World Ressources)
Resursele anuale Consum mediu de apă
Denumirea utilizabile de apă dulce pe locuitor
continentului Total
% m3/loc/an l/loc/zi
km3
Asia 13 207 32 31,6 86
America de Sud 9 526 23 69 189
Europa 6 234 15 91 249
America de Nord 5 309 13 251 688
Africa 3 996 10 15,6 42
Australia și 1 614 4 382 1047
Oceania
America Centrală 1 057 3 53,3 146
Mondial 41 022 100 43 118

La nivel continental, cele mai mari rezerve de apă utilizabile se află în

Asia (13 207 km3). Însă având în vedere că în Asia trăiește mai mult de
jumătate din populația globului, volumul de apă raportat la fiecare locuitor
face ca acesta să fie de 3680 m3/an. În repartiția resurselor de apă dulce
ușor regenerabilă, pe întregul co ntinent sunt contraste foarte mari. Pe
aproximativ 45% din suprafața continentului apa este în exces, ceea ce face
ca în anumite regiuni deficitul să fie compensat prin lacuri de acumulare și
canale magistrale.
În America de Sud, volumul scurgerii apei din râuri este de 9 526 km3.
Cea mai mare parte din acest volum, respectiv 6930 km 3, sunt asigurați de
Amazon, fluviu cu cel mai mare debit de pe Terra: 220 000 m 3/s la vărsare
(60% din debitul continental) și cu o lățime de 80 km la întâlnirea cu Oceanul
Atlantic. În raport cu populația, America de Sud dispune de un volum de
28702 m3/an per locuitor. Deși datele prezentate situează America de Sud pe
un loc fruntaș, există diferențe foarte mari de la o zonă la alta. Pe litoralul
nordic al continentului, în Platoul Brazilian, în Bazinul Paraguay, în Deșertul
Atacama, pe înălțimile Patagoniei și în Câmpia Gran Chaco sunt resurse
insuficiente, stratul scurs anual fiind în medie 5 mm, în timp ce în Bazinul
Amazonului este de 1000 mm.
Europa dispune de 6 234 km3, cu o distribuție de 8 547 m3/loc/an.
Urmărind aportul râurilor, se constată că cel mai mare volum al scurgerii este
asigurat de Volga cu 254 km3, după care urmează Dunărea cu 203 km3,
Peciora cu 136 km3, Dvina de Nord cu 108 km3, Rinul cu 101 km3.

10
 America de Nord are un total de resurse de apă dulce utilizabile de 5
309 km3 din care 33,9% reprezintă apele drenate spre Oceanul Pacific, 41%
spre Atlantic și 25,1% spre Oceanul Arctic. Populația continentului nord -
american reprezintă 10% din cea mondială, iar resursele de apă 13%,
revenind pe cap de locuitor circa 17 458 m 3/an. Cele mai mari artere
hidrografice sunt Mississippi cu 18400 m3/s, Sf. Laurențiu cu 14000 m3/s,
Mackenzie cu 10800 m3/s, Columbia cu 8460 m3/s, Yukon cu 6560 m3/s.
America de Nord are resurse de apă dulce în subteran, greu de exploatat și
în ghețari, care chiar dacă conțin multă apă dulce sunt o resursă pentru viitor,
exploatarea lor fiind nerentabilă în prezent. Datorită faptului că în partea de
sud a continentului rezervele de apă sunt foarte mici, apa este refolosită în
urma procesului de epurare. În orașe ca: New York, Boston, Philadelphia,
Los Angeles și San Francisco 99,8% din apa folosită este purificată astfel
încât să se poată refolosi. Încă din 1965 circa 100 milioane locuitori din
Statele Unite ale Americii utilizau apă care mai fusese folosită. Pe râul Ohio,
în perioada apelor mici, întreaga cantitate de apă se refolose ște de trei ori.
Deși ca m ărime este al doilea continent, din punct de vedere al
resurselor de apă Africa este unul din cele mai sărace. La nord de ecuator se
află Sahara, cel mai mare deșert al lumii și regiunea aridă din Peninsula
Somaliei. La sud de ecuator, pe partea atlantică se află deșertul Kalahari cu
un climat tropical continental. Pe acest bloc continental, care se întinde pe
8000 km de la nord la sud și 7500 km de la vest la est sunt 22,4% din
teritoriile aride ale globului. Resursele de apă ale Africii se ridică la 3
996 km3. Aproape 50% din volumul de apă al continentului este furnizat de
patru râuri care au debite mai mari de 1000 m3/s (Zair, Nil, Niger și Zambezi).
Raportat la populație, cantitatea de apă pe cap de locuitor se ridică la 5 133
m3/an, foarte apropiată de cea calculată la nivel planetar, dar cu variații
extrem de mari de la un loc la altul. Resursele de apă ale continentului sunt
folosite pentru irigații și la alimentarea cu apă a centrelor urbane. Pe malurile
Nilului se practică irigații de peste 5000 de ani, în prezent 2% din suprafața
continentului este irigată.
Australia este continentul care dispune de cel mai mic volum de apă,
însă cu insulele din jur (Tasmania, Noua Zeelandă, Noua Guinee), cantitatea
crește substanțial de peste 7 ori, ajungând la 1 614 km 3. Regiunea estică și
nordică a continentului, care ocupă 25% din suprafață, furnizează 85% din
resursele de apă. Regiunile aride din interiorul continentului, pustiurile
australiene, chiar dacă ocupă 50% din suprafață, nu pot furniza decât 3% din
totalul resurselor de apă. În lipsa resurselor de suprafață s -au căutat resurse
de apă subterane și se apreciază că volumul scurgerii subterane reprezintă
24% din volumul resurselor anuale. Pe o treime din suprafața continentului
sunt 7 bazine arteziene unde sunt mari rezerve de ape subterane. În
Australia sunt 200000 de sonde și puțuri arteziene are aduc apa de la câțiva
metri și chiar de la 2000 m adâncime.
În schimb, insulele din Oceania posedă o resursă apreciabilă de apă.
Din păcate, transferul apelor de pe insule pe continent nu se poate realiza
din cauza costurilor mari și a dificultăților tehnice.
În ceea ce privește distribuția pe ț ări, este de subliniat că pe teritoriul a
șapte țări se află peste jumătate din resursele utilizabile de apă dulce de pe
Terra: Brazilia (5190 km3), Federația Rusă (4312 km 3), Canada (2850 km3),
China (2800 km3), Indonezia (2530 km3), Statele Unite ale Americii (2459

11
km3), India (1850 km3). La cealalată extremă se află țări în care cantitatea de
apă dulce este mai mică decât 1 km3: Iordania (0,7 km3), Libia (0,6 km3),
Mauritania (0,4 km3), Emiratele Arabe Unite (0,15 km3), Kuweit (0,02 km3).
Pe ansamblu, cele mai bogate zone în resurse de apă dulce sunt cele
ecuatoriale, musonice și subpolare, în timp ce regiunile tropicale se confruntă
cu o mare penurie de apă dulce.
În acest context, problema apei trebuie tratată diferențiat pentru
diferite părți ale lumii. La aceasta se mai adaugă și nivelul de industrializare
al țării. În multe țări s -a recurs la folosirea apelor subterane, dar aceasta
trebuie făcută cu mare precauție. În primul rând, perioada de regenerare a
acestor ape este cu atât mai mare cu cât adâncimea lor crește. Straturile
acvifere trebuie protejate drastic de poluare, deoarece în acest caz ele pot
deveni inutilizabile. În ultimul timp, folosirea apelor subterane a crescut foarte
mult. În Franța, de exemplu, circa 60% din apa utilizată provine din pânzele
subterane și numai 40% din apa râurilor. Unele țări au recurs la producerea
apei dulci prin desalinizarea celei marine (Kuweit, Emiratele Arabe Unite,
Israel, Africa de Sud). Valorificarea ghețarilor reprezintă o altă sursă de apă
dulce, însă costurile sunt foarte ridicate.

2.2. Resursele de apă ale României

Principalele resurse de apă naturale utilizabile ale României sunt
reprezentate de: fluviul Dunărea, râurile interioare, lacurile și apele
subterane. Volumul teoretic al resurselor de apă dulce al României este
estimat la 138,1 km3/an spre deosebire de potențialul utilizabil care este de
numai 46 km3/an (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4
Resursele de apă ale României (după I.N.H.G.A.)
Volum din:
Râuri Lacuri Ape
Resurse Dunăre
interioare naturale subterane
de apă
km3/a km 3
/a km 3
/a
% km3/an % % %
n n n
64,
Teoretice 89,3 38,2 27,7 1 0,7 9,6 7
6
Utilizabile 25 54 15,5 34 0 0 5,5 12

Fluviul Dunărea, al doilea fluviu ca lungime din Europa, tranzitează

România pe o lungime de 1075 km între localităţile Baziaş şi Sulina, ceea ce
reprezintă 38% din cursul total. Pe teritoriul României curge în exclusivitate
pe o lungime de 236 km. Are un bazin hidrografic de 805.300 km 2 din care
221.670 km2 (28%) aparţin teritoriul românesc. Suprafaţa bazinului ocupă 8%
din continentul european. Are un bazin aproape simetric, cca.56% din
suprafaţă se află situată pe partea stângă şi 44% pe dreapta.
Colectează majoritatea râurilor din România, aproximativ 98% din
rețeaua hidrografică a țării (58% direct și 40% indirect prin intermediul Tisei).
Deoarece traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este
împărţit în 5 sectoare: defileele carpatice (144 km); sud-pontic (566 km);
pontic oriental cu bălţi (195 km); predobrogean (80 km); deltaic (90 km).

12
Debitele sale medii cresc de la 5300 m 3/s la Baziaș la 6470 m3/s la Cetatea
Izmail.
Volumul mediu anual este de 185 km3/an, dar având în vedere că
România împarte apele Dunării cu Serbia, Bulgaria și Ucraina, volumul
teoretic care revine țării noastre este de numai 89,3 km 3/an. Datorită
caracterului periferic a Dunării și a servituțiilor pe care le are pentru țările
vecine, volumul utilizabil se reduce la 25 km3/an.
Dunărea are importanță pentru transportul fluvial și mai este valorificat
pentru irigații și alimentarea cu apă a orașelor.
Râurile interioare constituie 27,7% din volumul total teoretic și 34%
din resursele de apă dulce utilizabile. Aceste resurse sunt considerate
reprezentative pentru potențialul de apă dulce al țării deoarece se formează
integral pe teritoriul său.
Volumul râurilor interioare este de 1640 m3/loc și an, valoarea ce
situează România pe locul 24 în Europa, fiind caracterizată ca una din țările
relativ sărace în ape ale Europei (UJVARI, 1972).
Lungimea reţelei de apă curgătoare este estimată la 115000 km.
Mureşul este cel mai lung râu din România, cu o lungime de 718,5 km pe
teritoriul ţării noastre, urmat de Prut (704 km) şi Olt (698,8 km).
Lacurile naturale din România sunt în număr de 2300 şi sunt
valorificate în piscicultură, turism şi agrement. Pe lângă aceste lacuri naturale
au fost create încă 3300 de lacuri artificiale pentru producerea de energie şi
atenuarea viiturilor. Lacurile de interes hidroenergetic sunt Porţile de Fier I şi
II, Vidra, Vidraru, Izvorul Muntelui etc.
Apele subterane reprezintă principala sursă de alimentare cu apă a
populaţiei din ţara noastră. Deşi potenţialul teoretic este de 9,6 km 3/an,
numai 5,5 km3/an poate fi utilizat.

13
 CURSUL III

CLASIFICAREA RESURSELOR DE APĂ

Cuvinte cheie: resurse de apă atmosferică, ghețarii, scurgerile de pe

versanți, râuri, fluvii, lacuri, apă subterană, mări, oceane

Rezumat
Resursele de apă se clasifică în resurse de apă atmosferică, ale
uscatului și oceanice.
Resurselele de apă atmosferice însumează un volum de doar 12900
de km3, dar au o influență deosebită în reglarea climei terestre, având în
vedere că prin intermediul atmosferei se poate muta apa pe glob dintr-o parte
în alta.
Resursele de apă ale uscatului se diferențiază în resurse de apă
glaciare, scurgeri de pe versanți, resurse fluviale, lacustre și subterane.
Resursele de apă ale uscatului nu trebuie considerate ca fiind complet
distincte deoarece între ele există schimburi continui, influenţându-se
reciproc.
Cea mai mare parte a resurselor de apă este cantonată în Oceanul
Planetar. Capitalizând aproape întreaga cantitate de apă planetară,
Oceanul Planetar reprezintă motorul întregii hidrosfere terestre; este
propriul său rezervor şi totodată unicul său receptor. Totul porneşte de la
el şi totul se termină în el. Este suficient a apărea uşoare variaţii ale
mediului pentru ca apa să treacă dintr-o stare în alta cu cea mai mare
uşurinţă pe întinderi foarte mari şi într-un volum ridicat.
Resursele oceanice sunt supuse unui permanent schimb cu celelalte
forme ale circuitului natural, fiind alimentate de fluvii şi constituind, la rândul
lor, principala sursă de alimentare cu apă a atmosferei.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

După locul pe care îl ocupă în circuitul natural resursele de apă pot fi

grupate astfel :
 resurse de apă atmosferică;
 resurse de apă ale uscatului;
 resurse de apă oceanice.

3.1. Resursele de apă atmosferică

Sunt reprezentate de apa din atmosfera terestră, adică acea
componentă a ciclului natural situată între momentul evaporării şi momentul
căderii ei pe suprafaţa pământului sub formă de precipitaţii. Prin evaporare se
înţelege fenomenul prin care apa, prezentă în formă lichidă la suprafaţa Terrei,
se transformă în vapori. Procesul invers poartă numele de condensare.
Evaporaţia medie la suprafaţa Terrei, luată în totalitatea sa, este de cca.
100 cm/an.
14
 Deși atmosfera nu este un mare depozit de ap ă, ea este "autostrada"
folosită pentru a muta apa pe glob dintr-o parte în alta. În orice moment
volumul de apă din atmosfera este de cca. 12900 de km3.
Resursele de apă atmosferică au în componenţa lor norii, umiditatea
aerului şi precipitaţiile până la contactul lor cu solul.
Foarte puţină apă sub formă gazoasă se găseşte în permanentă în
atmosferă. Există o mare variabilitate a cantităților de vapori atât în altitudine,
cât și în latitudine. În altitudine 70% din totalul masei de vapori se află în
primii 3,5 km de la suprafața solului, în straturile inferioare. În regiunea
mărilor tropicale, conținutul de vapori se estimează a fi de 25 g/kg de aer, pe
când deasupra zonelor continentale arctice la aceeași cantitate de aer nu se
ajunge decât la un gram.
Norii sunt forma cea mai vizibilă a apei atmosferice, fiind alcătuiţi din
mici picături de apă în stare lichidă, sau din cristale de gheaţă care mai apoi se
pot transforma în ploaie sau zăpadă. Dar și aerul curat conține apă în particule
prea mici pentru a fi văzute.
Precipitaţiile reprezintă una din formele prin care apa părăseşte stadiul
de apă atmosferică, intrând în altă componentă a ciclului natural al apei.
Precipitaţiile constituie factorul principal în formarea scurgerilor de suprafaţă
şi în alimentarea straturilor subterane.
Dacă toată apa din atmosferă ar cădea odată, ar putea să acopere
pământul cu un strat de 25 mm de apă. Însă repartiția precipitaților pe
suprafața pământului nu este uniformă, aceasta variază atât în timp cât și
spațiu. În regiunile muntoase cantitatea de apă va fi mai mare decât în zona
de câmpie. Cantitatea de precipitații diferă și de la o zonă cli matică la alta. În
regiunea ecuatorială, unde curenții ascendenți sunt foarte dezvoltați,
cantitatea medie anuală de precipitații variază între 1500 -2000 mm. Pe unele
insule muntoase din Oceanul Pacific această cantitate poate să depășească
10000 mm. În regiunea tropicală, unde se manifestă acțiunea curenților
descendenți, precipitațiile lipsesc favorizând menținerea și extinderea unor
areale de pustiuri și semipustiuri Distanţa foarte mică a ciclului hidrologic, este
evidentă în unele regiuni tropicale. S-a demonstrat că apa evaporată dimineaţa
din cadrul bazinelor Amazon şi Zair, se reîntoarce sub formă de ploaie la
suprafaţa pământului înainte de căderea serii a aceleiaşi zile. În zonele
temperate unde se remarcă influența ariilor ciclonice, cantitatea de
precipitații crește până la 1000 mm pe an. În zona rece, ca urmare a
temperaturilor joase, cantitatea de precipitații scade până la 150 – 250
mm/an.
Cantitatea cea mai mare de precipitații cade în localitatea Cerrapundji,
situată la poalele Himalayei, unde se înregistrează o valoare medie anuală
de 12655 mm. Cantitatea maximă s-a înregistrat în anul 1851 și a fost de
14789 mm.
Există regiuni foarte aride, unde cantitatea de precipitați este foarte
mică. În zonele unde bat alizeele s-au format întinse deșerturi (Sahara,
Arabia, Mesopotamia, Kalahari), iar altele au luat naștere în spatele unor
centuri muntoase (California, Tibet, Iran, Camanchacas). În aceste deșerturi
sunt ani în care nu cade nicio picătură de apă. La Arica, din pustiul Atacama,
plouă în medie o dată la 25 de ani.

15
 3.2. Resursele de apă ale uscatului
Aceste resurse cuprind componenta ciclului natural dintre momentul
căderii precipitaţiilor pe suprafaţa pământului şi momentul ajungerii lor în
mări şi oceane în urma procesului de scurgere.
Resursele de apă ale uscatului pot fi grupate în:
 resurse de apă glaciară;
 resurse de apă de pe versanţi;
 resurse de apă fluviale;
 resurse de apă lacustre;
 resurse de apă subterană.

Resursele de apă glaciară sunt reprezentate de zăpezile veșnice de

la poli și ghețarii de pe suprafața pământului. În proporție de 68,7%
(24064100 km3) din apa dulce este stocată sub formă de ghețari sau zăpezi
veșnice la cei doi poli și în regiunile muntoase înalte.
Ca și suprafaț ă ocupă peste 16 milioane km2, ceea ce reprezintă
peste 3,2 % din suprafaţa globului terestru şi circa 11% din suprafaţa
uscatului. Repartiţia lor zonală este următoarea:
a) Regiunea polară nordică totalizează o suprafată acoperită cu
gheţari de 2 083 100 km2. Cuprinde Arhipelagul Canadian (100 000 km2),
Groenlanda (1 870 000 km2), Insulele Spitzbergen (60 000 km2), Ţara lui
Franz-Josef (15 300 km2), Insula Novaia Zemlea (22 600 km2) şi Insula
Severnaia Zemlea (15 200 km2).
b) Regiunile temperate din emisfera nordică cuprind un areal cu
ghetari locali de 100 620 km2. Aceşti ghetari îi întâlnim în Peninsula Alaska
(512 000 km2), Munţii Stăncoşi (400 km2), Islanda (13 500 km2), Alpii
Scandinavici (4 600 km2), Alpi (4540 km2), Muntii Pirinei (40 km2), Muntii
Caucaz (2000 km2), Asia Centrală (12 800 km2), Altai-Saian (740 km2),
Karakorum-Himalaya (10 800 km2) etc.
c) Regiunea tropicală include o suprafață foarte restrânsă, de 21 065
km2. În Africa ghețarii ocupă un areal de 50 km 2, iar în Noua Guinee de 15
km2, în America de Sud 20 000 km2, iar in Noua Zeelanda 1000 km2.
d) Regiunea polară sudică are cea mai extinsă calotă glaciară de pe
Globul terestru, cu o suprafață de 14,1 milioane km 2, în Antarctica.
Acest volum de 24064100 km3 de apă reprezintă frigiderul planetei.
Cea mai mare parte se află cantonată în Antarctica (21,6 milioane km3), în
Groenlanda (2,34 milioane km3), în insulele arctice (83,5 mii km3) și în
regiunile de munți înalți (40,6 mii km 3). Întregul volum de apă existent sub
formă de gheață ar reprezenta echivalentul precipitațiilor căzu te în decurs de
60 de ani pe suprafața planetei, iar topirea și înglobarea apei lor în Oceanul
Planetar ar contribui la creșterea nivelului acestuia cu circa 100 m.
Gheţarii continentali şi cei locali constituie o importantă rezervă de apă
în stare solidă și reprezintă o sursă permanentă de alimentare cu apă a
rețelei hidrografice, mai ales în regiunile montane înalte. Alimentarea este
extrem de activă în sezonul de vară şi scade foarte mult în perioada de iarnă.
Aşa este situația sistemelor fluviatile din Himalaya, Munții Caucaz, Tian-Şan,
Alpi, Alaska etc.
Resursele de apă de pe versanţi sunt reprezentate de apele care se
scurg prin șiroire la suprafața versanților, până în momentul pătrunderii lor în
rețeaua hidrografică. Au caracter temporar și îmbracă diferite forme, de la

16
curgerea în pânză (areolară) sau difuză, până la curgerea concentrată de
tipul torenţilor.
Interacțiunea dintre precipitații și scurgerile de suprafaț ă variază în
funcție de timp și zona geografică, ca de altfel toate componentele circuitului
apei. Averse similare în jungla amazoniana și în zona deșertică de sud-vest a
Statelor Unite vor produce efecte diferite ale scurgerilor de suprafață.
Scurgerea de suprafață este afectată deopotrivă de factorii meteorologici, de
geologia cât și de topografia terenului. Doar o treime din cantitatea
precipitațiilor ce cade la nivelul solului ajunge în cursurile de apă și în râuri,
ca apoi să se reîntoarcă în oceane. Celelalte două treimi din cantitatea
precipitațiilor se evaporă, se pierde prin eva potranspirație sau se infiltrează
în apa subterană. Scurgerea de suprafață, de asemenea, poate fi folosită de
oameni pentru necesitățile proprii.
Resursele de apă fluviale sunt apele care se scurg prin rețeaua
hidrografică (păraie, râuri, fluvii) și care constituie cele mai importante
resurse de apă utilizabile. Totalitatea apelor dulci fluviale se întinde pe o
suprafață de 148800000 km 2 și însumează un volum de 2120 km 3, ce
reprezintă doar 0,06% din resursele de apă dulci ale planetei.
Volumul scurgerii anuale prin toate râurile de pe uscat se ridică la
44540 km3, dar debitul exploatabil este de circa 12000 km 3/an.
Resursele de apă lacustre sunt constituite din apele lacurilor și
mărilor închise, care nu au legătură directă cu Oceanul Planetar. Sunt
alimentate de apele de suprafață din rețeaua hidrografică sau de apele
subterane.
Numărul total al lacurilor pe Terra este de cca.1 milion și totalizează o
suprafață de 2,7 milioane km 2, adică 1,8% din suprafaţa uscatului, deci puțin
mai mare decât Marea Mediterană. Cel mai mare lac este Marea Caspică cu
371000 km2, urmat de Marile Lacuri din America de Nord cu 83300 km 2. Cea
mai mare parte a lacurilor sunt situate în emisfera nordică. În fosta URSS, în
Finlanda și Suedia sunt aproximativ 500000 lacuri, iar în Canada 100000.
Volumul total de apă înmagazinat în lacuri se ridică la 229 250 km 3,
ceea ce reprezintă doar 0,017% din volumul de apă de pe Terra. Cel mai
mare volum îl are Marea Caspică (79300 km 3) care deține 34% din volumul
total al lacurilor și 96% din cel al lacurilor sărate. Cel mai adânc lac este
Lacul Baikal cu o adâncime maximă de 1620 m.
Resursele de apă subterană sunt formate din apele care se scurg
sub suprafața scoarței terestre. Calculele au dovedit că sub suprafața
topografică există 23416500 km3 de apă, din care numai 10530000 km3 sunt
ape dulci utilizabile. Acestea se întind pe o suprafață de 134800000 km 2.
Resursele de apă subterane sunt formate de apă freatică, apă de
adâncime și apă carstică.
Resursele freatice sunt situate la adâncimi mici, se scurg cu nivel liber
şi au viteze mijlocii. Resursele de apă de adâncime se scurg la adâncimi
mari, de obicei sunt sub presiune şi au viteze foarte reduse, iar resursele de
apă carstică se scurg în golurile subterane cu debite şi viteze relativ mari.
Resursele de apă ale uscatului nu trebuie considerate ca fiind complet
distincte deoarece între ele există schimburi continui, influenţându-se
reciproc.

17
 3.3. Resursele de apă oceanice
Cea mai mare parte a resurselor de apă este cantonată în Oceanul
Planetar. Numit şi „ocean mondial”, este compus din cele 5 oceane –
Pacific, Atlantic, Indian, Arctic şi Antarctic, împreună cu mările şi golfurile
care se leagă prin strâmtori sau direct cu Oceanul.
Volumul său este estimat la 1336 milioane km3, adică 96,5% din
totalul resurselor de apă de pe suprafața Terrei. Adâncimea medie a
oceanului planetar este de 3790 m, (maximul este de 11516 m în Groapa
Marianelor). Dacă apa ar fi repartizată uniform pe suprafaţa terestră, ea ar
forma un strat cu grosimea de 2700 m.
Aceste ape sunt supuse unui permanent schimb cu celelalte forme ale
circuitului natural, fiind alimentate de fluvii şi constituind, la rândul lor,
principala sursă de alimentare cu apă a atmosferei. Capitalizând aproape
întreaga cantitate de apă planetară, Oceanul Planetar reprezintă motorul
întregii hidrosfere terestre; este propriul său rezervor şi totodată unicul
său receptor. Totul porneşte de la el şi totul se termină în el. Este
suficient a apărea uşoare variaţii ale mediului pentru ca apa să treacă
dintr-o stare în alta cu cea mai mare uşurinţă pe întinderi foarte mari şi într-
un volum ridicat.
Resursele oceanice se împart în :
- resurse de apă ale zonei litorale, care reprezintă zona limitrofă (din
vecinătatea) litoralului maritim şi oceanic ;
- resurse ale zonei de larg.
Studiul lor se referă la o serie de elemente specifice cum sunt curenţii
maritimi, formarea de maree ş.a.
Prin curenți marini se înțelege translația unor mase mari de ap ă dintr-
o regiune a oceanului planetar în alta. Aceste mișcări au o mare influență
asupra circuitului apei și asupra vremii. Curentul Golfului este un
binecunoscut curent cald din oceanul Atlantic, deplasând apa din Golful
Mexicului de-a lungul Oceanului Atlantic spre Marea Britanie. La o viteză de
97 de km pe zi, Curentul Golfului transportă de 100 de ori mai multă apă
decât toate râurile de pe Terra. Curentul Golfului face ca vremea din Marea
Britanie să fie mai blandă decât alte zone continentale de la aceeași
latitudine.
Curenţii influenţează repartiţia precipitaţiilor pe continent. Teritoriile
scăldate de curenţi calzi au un climat mai umed, iar cele scăldate de curenţii
reci au o climă uscată şi rece.
Mareea este fenomenul de ridicare şi de coborâre a nivelului apelor în
regiunea ţărmului condiţionat de forţa de atracţie dintre Pământ, Lună, Soare
şi rotaţia Pământului. În largul oceanelor, mareele se manifestă prin mişcarea
apei pe verticală, iar în regiunea ţărmului apa se mişcă şi pe orizontală.
Fenomenul de înaintare a apelor poartă denumirea de flux, iar cel de
retragere – de reflux. În timpul fluxului valurile pot atinge înălţimea de 3 – 4
m, rareori 15 – 20 m (în strâmtori şi golfuri). S-a constatat că în decursul a 24
de ore au loc două fluxuri şi două refluxuri, iar că un flux maxim şi un reflux
minim au loc o dată la 14 zile.
Valurile mareice înaintează pe distanţe mari în golfuri şi albia râurilor.
În Dvina de Nord aceste valuri pătrund pe o distanţă de 120 km; în râul
Garonne – de 161 km, în râul Amazon – de 870 km şi pot să ajungă până în

18
cursul mediu al râurilor, provocând inundaţii. Înălţimea şi viteza de răspândire
a acestor valuri depind de pantă şi de lăţimea albiei, de debitul apei etc.
Din punct de vedere al gestiunii apelor, resursele oceanice constituie
o categorie aparte de resurse. Deși sunt cele care dețin întâietatea ca volum
și suprafață, din punct de vedere economic cele continentale primează.
În prezent, în condițiile creșterii consumului de apă s-au creat condiţii
favorabile valorificării unor surse noi de apă capabile să le completeze pe cele
tradiţionale. În acest scop, cea mai importantă măsură este aceea de utilizare
a apei Oceanului Planetar prin desalinizare. Pentru acest procedeu se folosesc
diverse modalităţi printre care se realizează desalinizarea cu ajutorul energiei
solare (Grecia), centrale atomo-electrice (C.S.I., S.U.A.), centrale pe baza
hidrocarburilor (Kuwait, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Egipt,
Libia, Iran, Venezuela etc). În acest ultim caz sunt ţări care deţin rezerve
foarte mari de petrol şi îşi pot permite cheltuieli suplimentare pentru obţinerea
apei.
Desalinizarea se practică, de asemenea, şi în ţări cu un consum mare de
apă, care nu dispun de rezerve de hidrocarburi, dar care deţin fondurile
necesare: Japonia, Olanda, Singapore, Malta, Bahamas etc.

19
 CURSUL IV

IMPORTANȚA RESURSELO R DE APĂ ÎN ACTIVITĂȚILE

SOCIAL-ECONOMICE

Cuvinte cheie: consum casnic de apă, consum industrial, irigare,

potențial hidroenergetic, transport naval, materii prime, turism

Rezumat
Resursele de apă fac parte din categoria resurselor naturale esențiale,
având în vedere că fără apă omenirea nu poate supraviețui. În aceste condiții
resursele de apă au un rol vital în viața omului, atât pentru consumul propriu,
pentru transport cât și ca sursă de energie și de materii prime industriale , ca
mediu pentru sursele de hrană și materii prime și pentr u turism și nu în
ultimul rând ca element esențial în activitățile industriale și agricole.
De la bun universal şi gratuit, asemenea aerului, a devenit o resursă
naturală cu preţ uneori foarte ridicat, trecând ca importanţă înaintea materiilor
prime, energiei chiar şi a pământului care fără apă ar fi lipsit de viață.
În prezent, omenirea se confruntă cu serioase probleme în asigurarea
apei potabile și mai ales pentru folosirea ei în diverse activități economice.
Pentru alimentarea populației se consumă 8% din volumul total de apă
utilizat, pentru industrie acest consum crește până la 23%, ajungând în cazul
agriculturii la un procent de 69%.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

4.1. Considerații generale

Apa a fost şi este un element central în viaţa societăţii umane, marile
aşezări şi civilizaţii înflorind la margine de apă, în funcție de modul de
înțelegere și de folosire a resurselor de apă. Apeductele magistrale din timpul
Imperiului Roman care parțial mai pot fi folosite și astăzi, vechile puțuri
foggara din Sahara care încearcă să fie restaurate în prezent arată trăinicia
și importanța care se dădea acestor construcții. Chinezii au avut realizări
remarcabile în domeniul utilizării resurselor de apă încă dinaintea erei
noastre, construind diguri și baraje pe râul Min cu ajutorul căruia au irigat
200000 ha. Vechile civilizații antice din Babilon, Egipt, Grecia și Roma au
realizat lucrări hidrothenice de o complexitate uimitoare.
De la bun universal şi gratuit, asemenea aerului, a devenit o marfă cu
preţ uneori foarte ridicat, trecând ca importanţă înaintea materiilor prime,
energiei chiar şi a pământului care fără apă ar fi lipsit de viață. Este cunoscut
faptul că 80% din compoziţia materiei vii a Planetei este formată din apă,
omul putând trăi fără hrană 30 de zile, iar fără apă doar 4-5 zile.

20
 4.2. Alimentarea populației
Pentru alimentarea populației se consumă 8% din volumul total de apă
utilizat pentru diferite folosințe (tabelul 4.1). Pentru fiecare locuitor al Terrei îi
revine un consum de 43 m3/an, adică 118 l/loc/zi. Cel mai mare consum de
apă se înregistrează în Oceania (1047 l/loc/zi), urmată de America de Nord
(688 l/loc/zi), iar cel mai mic consum de apă este în Africa (42 l/loc/zi).
România consumă pentru alimentarea populației 20 mil m3 anual, adică 241
l/loc/zi. Cifra nu oglindește consumul ef ectiv de apă pentru populație, având
în vedere că o treime se pierde în rețelele de distribuție.
De asemenea în alimentarea cu apă al populației se iau în calcul și
cantități de apă necesare satisfacerii nevoilor social -edilitare (alimentarea
instituțiilor administrative, școlare, culturale, spitalelor, apă pentru stingerea
incendiilor, pentru stropitul spațiilor verzi și spălarea străzilor).
Pentru alimentarea populației se utilizează resurse de apă subterană,
fluviale și lacustre.

Tabelul 4.1
Consumul de apă în func ție de principalele categorii de folosințe (%)
(Water resources, 1996)
Unitatea Consum Consum Consum agricol
teritorială casnic industrial
Nivel mondial 8 23 69
Nivel continental
Africa 7 5 88
Europa 14 55 31
America de Nord 13 47 39
America Centrală 6 8 86
America de Sud 18 23 59
Asia 6 9 85
Oceania 64 2 34
Nivel de țară
S.U.A. 13 45 42
Canada 18 70 12
Franța 16 69 15
Anglia 20 77 3
Japonia 17 33 50
Federația Rusă 19 61 20
Mali 2 1 97
Guineea 81 13 6
Ecuatorială
Sudan 4 2 94
Guyana 1 0 99
India 3 4 93
Australia 65 2 33
România 8 33 59

4.3. Alimentarea industriei

Pentru dezvoltarea economică, industria este un element de bază și
necesită cantități apreciabile de apă (23% din volumul total de apă utilizat).
Cele mai mari procentaje revin țărilor avansate (30 - 40%), putând ajunge
21
până la 80% în țările dezvoltate unde nu sunt nevoi pentru agricultură, în
timp ce în țările sărace scade la mai puțin de 10%. În România consumul de
apă anual pentru industrie este de 8 miliarde m3, adică 33% din consumul
total (tabelul 4.1).
Pentru industrie apa este materie primă, adică un element tehnologic
auxiliar de tipul lichidului de răcire, de spălare etc. şi forţă energetică.
Industria chimică reclamă cele mai mari cantităţi de apă (pentru o tonă
de cauciuc se utilizează 2000 t de apă), urmată de industria neferoaselor
(pentru 1 tonă de aluminiu se utilizează 1.200-1.500 1 de apă). Consumurile
medii (90-900 m3/t produs) sunt specifice industriei siderurgice, textile,
îngrăşămintelor chimice etc. Consumurile specifice mici (<90 m3/t produs)
caracterizează procesele tehnologice de preparare (cocsul, industria lemnului,
spălarea cărbunelui, conservele, produsele lactate etc). Centralele
termoelectrice reclamă un consum ridicat de apă deoarece ele trebuie să
răcească continuu, prin intermediul apei proaspete, folosind până la 60% din
apa industrială.

4.4. Irigarea terenurilor agricole

Apa are o deosebită importanță în agricultură, fiind un factor decisiv în
creșterea și îmbunătățirea producției agricole. În prezent pe glob se irigă
aproape 250 milioane hectare, ritmul anual de creștere fiind de cca 5 milioane
hectare. Dacă în trecut irigarea se considera eficientă numai în zonele aride și
semiaride, astăzi se irigă și în regiuni subumede cu precipitații între 500 – 1000
mm anual. În regiuni dens populate, anumite culturi justifică economic irigarea
și la precipitații mai ridicate. În regim tropical, cu sezon uscat se irigă intens
chiar la o sumă a precipitațiilor anuale ce depășește 1000 mm, asigurându-se
astfel 2 -3 recolte anual, ca de pildă 3 recolte de orez în sudul Chinei.
Din punct de vedere istoric, există unele date care indică începuturile
irigațiilor cu 2 – 3 mii de ani înaintea erei noastre atât în Egipt cât și în
Mesopotamia, India și China. În Egipt există sisteme de irigații vechi de 5000
de ani care se mai folosesc și azi cu succes.
Consumul de apă pentru irigarea terenurilor agricole este prezentat în
tabelul 4.1.

4.5. Asigurarea energiei cu ajutorul apei

Apa reprezintă o importantă sursă de energie și a fost folosită în acest
scop din cele mai vechi timpuri. Egiptenii, chinezii și sirienii au folosit această
forță la acționarea roților hidraulice utilizate pentru irigarea terenurilor. În
Europa, valorificarea potenţialului hidroenergetic al apelor curgǎtoare a
început din primele veacuri ale erei creştine, când apar primele mori de apǎ.
Hidrocentralele sunt mult mai recente, fiind legate de realizǎrile fizicii şi
tehnicii secolului al XIX-lea. Se consideră că cea mai veche hidrocentralǎ din
lume este cea de la Lancey (Franţa) construitǎ în 1869, iar în România Sadu
I din Munţii Cândrelului (1896).
Repartiţia geograficǎ a potenţialului hidroenergetic depinde de
particularitǎţile reliefului şi de regimul climatic. Pe continente potenţialul
hidroenergetic se distribuie astfel : în Asia, continentul cel mai întins – peste
35% din potenţialul Terrei (22 486 miliarde KWh anual), Africa – circa 19%,
America de Nord – 18,5%, America de Sud 16%, Australia 4,5%, Europa
6,5%, Regiunile polare 0,5%.

22
 Remarcabil este faptul cǎ statele în curs de dezvoltare se angajeazǎ
într-o proporţie crescândǎ la valorificarea energiei hidraulice, acestea
deţinând aproape 20% din puterea instalatǎ a tuturor hidrocentralelor. Din
cele 80 de hidrocentrale cu o capacitate de peste 1000 de MW, 15 s-au
construit într-un singur stat - Brazilia. China este țara cu cel mai mare
potențial hidroenergetic (2168 mii MW) urmată de Rusia (1740 mii MW),
Brazilia (1116 mii MW), Indonezia (709 mii MW), Canada (614 mii MW),
Republica Democratǎ Congo (418 mii MW), S.U.A. (376 mii MW).
Fluviile şi râurile cu un potenţial hidroenergetic ridicat sunt: Congo
(700 TWh/an), Chang Jiang (500 TWh/an), Brahmaputra (475 TWh/an),
Parana (175 TWh/an). Marile sisteme hidroenergetice ale lumii sunt: Volga –
Kama, Nipru, Angara, Enisei, Columbia, Tennessee, Missouri, California
(S.U.A.), Huang He (China), Rio Grande, Parana, Paranaiba, Orinoco
(America de Sud), Zambezi (Africa). În prezent, valorificarea potenţialului
hidroenergetic al globului este de 26%, cu mari diferenţe între ţǎri : S.U.A.-
77%, Canada - 62%, China - 59%, Brazilia - 48%, Rusia - 42%, Columbia -
7%, Argentina - 7%, Indonezia - 12%, Republica Democratǎ Congo – 2%.
În prezent hidrocentralele produc 19% din energia electricǎ a lumii.
Cea mai mare centrală hidroelectrică din lume este Itaipu, pe fluviul
Parana și reprezintă un parteneriat între Brazilia şi Paraguay. Cele 18
generatoare electrice ale centralei însumează o putere totală de 12600 MW
(suficientă pentru a alimenta aproape toată California) şi permit obţinerea
unei energii electrice anuale de 75 milioane MWh (ca şi termen de
comparaţie în România se înregistrează un consum mediu de 28 milioane de
MWh). Alte hidrocentrale mari sunt pe fluviul Columbia: Grand Coulee cu o
putere de 9770 MW și Paulo Alfonso (6770 MW) pe râul Paranaiba, Brazilia.
În România cele mai mari hidrocentrale sunt construite pe Dunăre:
Porțile de Fier I (2050 MW) și Porțile de Fier II (500 MW), urmate de Vidra pe
Lotru (cea mai mare de pe râurile interioare – 510 MW). S-au construit un
număr remarcabil de hidrocentrale pe principalele râuri din țara noastră:
Tarnița și Fântânele pe Someșul Cald, Crănicel pe Bârzava, Moroeni pe
Ialomița, Sadu V pe Sadu și salba de hidrocentrale de pe Olt, Arge ș și
Bistrița.
Pe lângă resursele fluviatile, producerea energiei se poate realiza și
cu ajutorul mareelor, acolo unde amplitudinea lor depășește 3 – 5 m. Cea
mai mare centrală maree-motrică a fost realizată în estuarul fluviului Rance,
Franța (1996) și a re o putere de 240 MW. S-au mai construit și în Canada
(Annapolis), China, Rusia (Murmansk, golful Mezeni în Marea Albă). Centrala
din golful Mezeni are o capacitate de 10 mii kW, iar cele din golful Penjinsk şi
Marea Ohotsk – de 30 , respectiv 100 mii Kw (DUMITRIU și colab., 2010).

4.6. Transportul naval

Istoria dezvoltării civilizației aduce dovezi certe care demonstrează că
navigația a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Dezvoltarea
acestei activități, începând de la busteanul de lemn scobit până la nava
modernă din zilele noastre, a reprezentat și reprezintă un mijloc de
comunicare între oameni, un mijloc de schimburi sau modalitatea de a
descoperi și a cuceri pământuri noi. Foarte convenabile din punctul de
vedere economic și social, acestea se dovedesc prietenoase pentru mediul
ambiant și contribuie la dezvoltarea durabilă. Avântul economic înregistrat de

23
societatea umană în ultima perioadă a implicat o creștere fără precedent a
comerțului mondial, a traficului de materii prime de bază necesare industriei
(minereu, carbune, petrol) și agriculturii (azotați, fosfați și alte produse
chimice) cât și a schimburilor de produse finite industriale sau alimentare. Cu
toate progresele tehnice realizate în celelalte tipuri de transport, navele
rămân principalul mijloc de transport în comerțul internațional. Acest fapt este
deosebit de evident dacă se ia în considerare volumul comerțului mondial,
dar și valoarea acestuia.
Transportul naval se realizează pe resursele oceanice, lacustre și
fluviatile.
Mările si oceanele formează o punte de legatură între țările lumii și
mai ales între continente, astfel că transportul maritim a dus la dezvoltarea
unor orașe și porturi maritime de mare importanță economică și comercială.
Cel mai circulat este Oceanul Atlantic care deține 75% din transporturile
mondiale, iar la polul opus se află Oceanul Arctic care este circulat numai
vara prin ”Marele drum maritim de Nord”.
Ocolirea continentelor a fost o problemă majoră a navigatorilor, astfel
încât pentru scurtarea distanțelor s -au construit canale maritime. Primul
canal a fost Canalul Suez, apoi au urmat Canalul Corint, Kiel, Panama. În
România s-a construit Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Transportul fluviatil se efectuează pe marile artere hidrografice din
America, Asia și Europa. În Africa navigația este mai restrânsă și se practică
pe fluviile Nil, Congo (Zair), Niger și Zambezi.
Pentru a înlesni transportul între diverse fluvii s-au construit canale
fluviale. În America cel mai important este canalul Erie-Hudson care leagă
Marile Lacuri. În Europa, canalele fluviatile totalizează o lungime de 14000
km și putem aminti: Rhin -Dunăre, Rhin-Vistula, Rhin-Marna, Marea Baltică-
Marea Albă, Moscova-Volga și Volga -Don.
Pentru a putea fi navigate, multe râuri au fost canalizate. În România,
primul canal navigabil a fost Bega. Construcția sa a început în anul 1728 și s-
a finalizat în 1916, lungimea totală navigabilă fiind de 44 km pe teritoriul
României şi 72 km pe teritoriul Serbiei.

4.7. Apa – sursă de hrană și materii prime

Pescuitul fiind una dintre primele sale îndeletniciri, omul și-a procurat în
mod constant hrană din mediul acvatic. Pe lângă aceasta, omul a învățat să își
procure din apă și o parte din materiile prime necesare în alimentație și
industrie.
Peste 108 milioane tone de produse biologice (pești, mamifere,
crustacee, moluște) se recoltează anual din apele Terrei din care: 84% din mări
și oceane și 16% din apele dulci continentale. Din produsele biologice ce se
extrag din apele oceanice 85 % îl constituie peştele. Din producţia de peşte,
numai 65 % sunt folosite în alimentaţia omului, iar 35 % servesc drept hrană
pentru păsări şi vite sub formă de făină de peşte. Un interes economic
deosebit prezintă algele utilizate în medicină, în industria textilă şi alimentară.
Resursele minerale valorificate din apele Terrei sunt substanțele
minerale: sarea, sarea de potasiu, brom, magneziu, bor; hidrocarburile;
zăcăminte friabile de aur, platină, diamante, titan, zirconiu, cositor,
chihlimbar.

24
 4.8. Apa – resursă importantă pentru turism
Prezintă importanță pentru turism atât resursele oceanice, fluviatile
lacustre cât și cele subterane.
Plajele insorite ale mărilor și oceanelor din toata lumea atrag anual
mii de turiști pentru tratamentul cu apă de mare și pentru recreere. S-au
dezvoltat stațiuni în bazinul Mării Mediterane, Mării Adriatice, Mării Negre,
Oceanului Atlantic, Oceanului Pacific, precum și în numeroase insule:
Canare, Haiti, Bali, Jamaica, etc.
Majoritatea lacurilor au determinat apariția și dezvoltarea multor
stațiuni cu scop recreativ și balnear. De asemenea s-au amenajat și lacuri de
agrement în apropierea marilor orașe.
Apele subterane minerale și termale sunt folosite pentru tratamente.
Grecii și romanii le utilizau pentru refacerea sănătății încă de acum 2000 de
ani. In statiunile balneo-climaterice sunt tratate afecțiuni precum cele ale
aparatului respirator, cardio-vascular, locomotor, boli ale sistemului nervos și
boli endocrine. Cele mai renumite stațiuni ale lumii sunt: Vichy, Vittel
(Franța). Stațiuni în România sunt Căciulata (ape sulfuroase), Govora,
Buzias.

25
 CURSUL V

PROPRIETĂȚILE GENERALE ALE APEI

Cuvinte cheie: molecula apei, proprietățile fizice, proprietățile

organoleptice, proprietățile chimice, proprietățile biologice și bacteriologice

Rezumat
Apa, element de bază al mediului natural, are formă moleculară
formată din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Apa se găsește în
natură răspândită sub trei stări de agregare: solidă, lichidă și gazoasă, iar
trecerea apei dintr-o fază în alta reprezintă unul din cele mai importante
fenomene care se produc în natură, cu cedare sau primire de energie din
mediul înconjurător.
Apa prezintă o serie de însușiri fizice, organoleptice, chimice, și
bacteriologice specifice.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

5.1. Structura moleculară a apei și stările de agregare

Apa, element indispensabil al vieții pe pământ, are formula H2O și
compoziţia procentuală de 88,89% oxigen şi 11,11% hidrogen. Greutatea
moleculară a apei este de 18, atomul de hidrogen având masa
moleculară de 1, iar oxigenul de 16.
Molecula apei are o formă
angulară; unghiul format din
dreptele care unesc atomii de
hidrogen cu atomul de oxigen,
este de 104030'; distanţa O - H
este de 0,99 Å (1 angstrom = 10-8
cm), pentru starea lichidă cât şi
pentru cea solidă (fig. 5.1).
Molecula de apă are un
caracter de dipol electric, polul
negativ fiind dat de atomul de
oxigen, iar cel pozitiv se află la
egală distanță între atomii de
hidrogen. Încărcătura electronică
diferită duce și la atragerea altor Fig. 5.1. Structura moleculară
atomi aflați în apropiere, atomii de a apei
oxigen unindu-se cu doi atomi de
hidrogen ai unei alte molecule.
Legăturile de hidrogen astfel realizate nu sunt la fel de puternice
precum cele covalente, dar explică starea de agregare lichidă a apei la
temperatură normală.

26
 Apa se găsește în natură răspândită sub trei stări de agregare: solidă
(gheață, zăpadă), lichidă (mări, oceane, râuri, lacuri, ape subterane) și
gazoasă (vapori în atmosferă).
Trecerea apei dintr-o fază în alta reprezintă unul din cele mai
importante fenomene care se produc în natură, cu cedare sau primire de
energie din mediul înconjurător. Schimbarea de fază se realizează în funcție
de condițiile termice și de presiune. La o temperatură de 1000C și o presiune
normală de 760 mm Hg, apa lichidă se transformă în vapori. Procesul se
numește evaporare și se realizează cu un consum caloric de 537 calorii la un
gram de apă. Aceeași cantitate de energie va fi cedată mediului înconjurător
în procesul de condensare, de trecere a apei din stare de vapori în stare
lichidă.
Trecerea apei din stare lichidă în stare solidă se realizează prin
procesul de solidificare, care are loc la temperaturi mai mici de 00C și cu
eliberare de energie de 80 cal/g. Procesul de topire se produce la creșterea
temperaturii peste 00C și cu un consum de energie din mediu echivalent celui
cedat prin solidificare.
În natură este prezent și procesul de sublimare, adică de trecere
directă din stare solidă în stare de vapori. Acest poces presupune un consum
mare de energie, de 620 cal/g. Procesul se produce și invers, de trecere din
stare gazoasă în stare solidă prin desublimare, cu cedare de energie
echivalentă celei consumate prin sublimare.
La presiunea de 4,6 mm Hg și temperatura de +0,007 0C se află
punctul ternar al apei, când gheața, vaporii și apa pot coexista în echilibru. În
timp ce apa solidă își menține forma și volumul, în stare lichidă își păstrează
doar volumul, iar în stare de vapori își modifică volumul.
Având în vedere că apa lichidă este cea mai importantă atât din punct
de vedere cantitativ cât și a faptului că în această stare intervine în toate
reacțiile biologice, fizice și chimice care au loc la suprafața uscatului, aceasta
va face obiectul de studiu în continuare.

5.2. Proprietățile apei lichide

Apa în stare lichidă alcătuiește hidrosfera sau învelișul de apă al
Terrei, reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri și ape subterane. În stare
lichidă, apa își păstrează doar volum ul, forma fiind dată de suportul pe care îl
găsește. Față de alte lichide, apa prezintă o serie de însușiri fizice,
organoleptice, chimice, și bacteriologice specifice.

5.2.1. Proprietățile fizice

Temperatura apelor este influențată de mediul înconjurător și de
regimul termic al aerului. Variază în funcție de latitudine, scăzând de la
ecuator spre cei doi poli, sau în funcție de altitudine (media de coborâre este
de 6,4°C la 1000 m, adică 0,6°C la 100 m) și de expunerea bazinelor
hidrografice (crește pe versanții sudici față de cei nordici). Și apele subterane
sunt supuse unor variaţii diurne şi periodice până la o anumită adâncime, de
unde aceasta rămâne constantă şi egală cu temperatura medie anuală a locului
respectiv; zona în cauză se numeşte neutră. Adâncimile acestei zone sunt
variabile, de la 5 – 6 m în regiunea ecuatorială, la 20 – 30 m în Europa Centrală și
până la 100 m în Siberia. Sub această zonă temperatura creşte cu 1°C pentru

27
fiecare 33 m adâncime - treaptă geotermică normală, sau cu 1°C pentru
adâncimi mai mari de 33 m - treaptă geotermică anormală.
Regimul termic al apelor este condiţionat de categoria şi specificul lor:
curgătoare sau stătătoare. Apele curgătoare sunt mai reci decât lacurile, având
temperaturi cuprinse între 00C iarna și 25 – 260C vara. Lacurile , în afară de
variațiile termice lunare, prezintă și oscilații pe verticală, mai ales la adâncimi mari.
Apele Oceanului Planetar înmagazinează lent mari cantităţi de
căldură, pe care le degajă treptat, fără o scădere drastică a temperaturii.
Extremele de la suprafaţa oceanului oscilează între -2°C în apele polare şi
34°- 40°C în Marea Roşie şi Golful Arabo-Persic. În adâncime,
temperaturile coboară de la suprafaţă până la 500 m unde se
înregistrează 5°C și de la această valoare tempe ratura se păstrează cam
la aceeaşi limită până la cele mai mari adâncimi.
Temperatura este însuşirea care influenţează o serie de procese
fizice, chimice şi biologice care au loc în apă. În cazul apelor subterane,
această însușire ne dă informații despre p roveniența apelor.
Temperatura apei se determină cu termometre obişnuite sau cu
termometre autoînregistratoare. Măsurătorile se fac la diferite adâncimi ale
apei în cursul întregului an. Durata unei măsurători este de cinci minute, iar
precizia de măsurare este de 0,20C.
Turbiditatea reprezintă cantitatea de nisip, argilă, praf, resturi
vegetale şi animale, microorganisme transportate de apă în unitatea de
volum. Se manifestă prin reducerea transparenței. Se măsoară în g/dm 3,
mg/dm3, în kg/m3 sau g/l.
Pentru determinarea cantitativă a turbidităţii, apa este lăsată să treacă
printr-un filtru, după care depunerile se cântăresc. Cantitatea în substanţă
uscată se raportează la un litru de apă filtrată. Aprecierea turbidităţii se mai
poate face și comparativ cu soluţia etalon, în scara silicei (1 mg silice fin
dispersată la 1 litru apă distilată reprezintă 1 grad turbiditate). Determinări pot fi
făcute și cu ajutorul dispozitivelor automate și a celulelor fotoelectrice.
Apele curgătoare au un grad de turbiditate mai ridicat datorită mișcării
turbulente ce antrenează particule de diferite dimensiuni, față de apele
subterane ce sunt limpezi de obicei, exceptând cele bogate în săruri solubile
de fier sau mangan.
Transparența este proprietatea apei de a lăsa să treacă energia
luminoasă și este indicată de grosimea stratului de apă (exprimat în centimetri)
prin care se poate distinge conturul unui obiect. Radiaţiile solare, potrivit
lungimii de undă, pătrund în apă la adâncimi diferite. Cel mai adânc pătrunde
lumina albastră, până la 220 m, proprietate ce explică culoarea albastră a
mărilor.
Se determină astfel: pe fundul unui cilindru gradat din sticlă se aşează
un disc de porţelan alb pe care se află trasate cu linii negre două diametre
perpendiculare în formă de cruce, care împart discul în patru sferturi. În
interiorul fiecărui sfert se află marcat câte un punct cu Ø 1 mm. Se toarnă în
cilindru un strat de apă până la o înălţime la care liniile şi punctele nu se mai
pot distinge. Fiecare centimetru de înălţime din acest strat reprezintă un grad
de limpezime. Transparența se mai poate determina și cu fluoroscopul.
Culoarea se poate determina cu ochiul liber, comparându-se cu un
eşantion de apă distilată. Culoarea variază în funcție de adâncimea stratului
de apă, fiind incoloră în primii 5 cm și albăstruie în straturi mai groase.

28
 Culoarea apei este dată de substanţele pe care apa le conţine. Astfel
sărurile de calciu și magneziu dau apei o culoare albăstruie, sărurile de fier
dau o culoare verde – gălbuie, substanţele humice dau o culoare gălbuie,
brună şi chiar neagră, resturile vegetale şi câteodată argila fină dau o culoare
opalescentă, unele alge, culoarea roşcată, altele verzuie etc.
Pentru exprimarea culorii apei se folosesc următoarele calificative:
incoloră, slab gălbuie, gălbuie, cafenie, albastră și lăptoasă. Culoarea apelor
de suprafață se determină și prin compararea eșantioanelor scării
fotometrice Forel – Ulle care cuprinde 21 de nuanțe.
Densitatea reprezintă raportul dintre masă și volum, fiind influențată
de temperatura apei. Densitatea maximă a apei este de 1 g/cm 3 și se atinge
în condițiile unei temperaturi de 4 0C și presiune de 1 atmosferă. Densitatea
apei lichide creşte de la 0°C la 4°C, când atinge valoarea maximă (0,99987
g/cm3), după care coboară, ajungând la temperatura de 250C să fie de 0,99707
g/cm3.
Această proprietate a apei este esențială pentru viața acvatică,
deoarece producerea densității maxime la 4 0C permite existența vieții
bentonice pe fundul apelor.
Conductibilitatea electrică este proprietatea apei de a fi bună
conducătoare de electricitate. Apa pură este slab conducătoare de
electricitate, această însușire se datorează în cea mai mare parte
impurităților și sărurilor dizolvate în apă.
Astfel, conductibilitatea electrică este direct influențată de
mineralizarea apei, fiind în raport direct proporțional. Conductibilitatea
electrică se măsoară cu ajutorul conductivimetrelor.
Radioactivitatea reprezintă proprietatea apei de a emite spontan
radiaţii de foarte mare energie. Radioactivitatea apelor este determinată de
contactul pe care-l are apa cu rocile radioactive.
Apele subterane în cazul în care intră în contact cu roci ce emană
radiații pot avea o radioactivitate naturală ridicată. În cazul apelor de suprafață
radioactivitatea se datorează poluării.
Radioactivitatea se exprimă în unități picocurie (pCi) – o unitate curie
este egală cu 3,7x1010 dezintegrări pe secundă; unități Rutherford (rd) 1rd =
106 dezintegrări pe secundă și unităţi Mache (UM) sau "emane". O unitate
Mache reprezintă concentraţia de radium la 1 litru de apă care generează un
curent de saturaţie egal cu 0,001 unităţi electrostatice: 1UM = 3,6 „emane” = 10-
3
unităţi electrostatice.
Apele care depăşesc 3,5 UM/1 litru sunt considerate ape radioactive şi
folosite ca ape curative. Pentru apa potabilă limita maxim admisă este de 30
pCi/Rn/l.
Prezența apelor radioactive se stabilește cu detectoare speciale (Geiger –
Muller).

5.2.2. Proprietățile organoleptice

Proprietățile organoleptice sunt însuşirile legate de senzaţiile
provocate de apă asupra organelor de simţ ale omului.
Gustul apei se determină după ce apa a fost fiartă timp de 5 minute şi
apoi răcită până la temperatura de 15-200C. Apa pură este lipsită de gust.
Însă datorită amestecului pe care-l conţine, apa are totuşi gust care poate fi
definit prin:

29
  plăcut (când conţine cantităţi reduse de Ca, Mg, CO 2);
 neplăcut (concentraţii mari de substanţe dizolvate);
 dulceag (cantităţi mari de substanţe organice);
 sărat (concentraţii mari de NaCl);
 amar (prezenţa MgSO - sarea amară);
 acru (prezenţa alaunilor - săruri de potasiu);
 sălciu (sărăcirea în săruri minerale);
 acidulat (conținut de dioxid de carbon).
Mirosul este o proprietate organoleptică care se determină după ce
apa a fost încălzită la 15-200C. În stare naturală, apa este inodoră. Prezența
anumitor substanțe sau gaze imprimă apei un miros care se apreciază cu:
 lipsește;
 stătut sau de baltă (în cazul apelor stătătoare);
 de putrefacție (datorită substanțelor în descompunere);
 de sulf (prezența hidrogenului sulfurat);
Mirosul se mai poate datora și prezenței unor substanţe chimice
provenite din apa uzată sau industrială (fenoli, crezoli etc).

5.2.3. Proprietățile chimice

Reacția apei evidențiaz ă caracterul său acid sau bazic. Se exprimă
prin expresia pH, care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de hidrogen.
Atunci când ionii de hidrogen sunt în cantitate mai mare, pH este mai mic, deci
acid. Dacă ionii de oxidril sunt dominanți, atunci apa are un caracter bazic.
Aciditatea sau alcalinitatea apei, considerată în funcţie de valoarea pH-
ului, se prezintă astfel:
 pH<7 apă acidă;
 pH=7 apă neutră;
 pH>7 apă alcalină.
Apele naturale au un pH cuprins între 6 și 8,5. Reacția apei este
influențată și de substanțele dizolvate în apă. În apele bogate în CO 2, acizi
humici și acizi organici slabi pH apei este acid, pe când în prezența
bicarbonaților sărurilor alcalino -pământoase apa are un caracter bazic.
Este important să se cunoască reacţia apei din punct de vedere
fiziologic, deoarece dacă se foloseşte la băut o apă cu reacţie acidă este
influenţată aciditatea sucului gastric. De asemenea, reacția apei interesează
la determinarea durabilităţii reţelelor de conducte, dat fiind faptul că pH-ul
acid poate favoriza coroziunea betonului şi chiar a oţelului.
Valoarea pH-ului se determină cu ajutorul unor substanţe cunoscute sub
denumirea de indicatori de pH a căror culoare se schimbă în funcţie de
concentraţia ionilor de hidrogen.
Reziduul fix reprezintă cantitatea de substanțe minerale și organice
existente în apă. Se determină după evaporarea completă a apei la o
temperatură de 105oC și se exprimă în mg/l. Se mai întâlnește și sub denumirea
e mineralizare.
Reziduului fix diferă în funcție de categoria de apă și se încadrează
între valorile:
 ape de suprafaţă 100 – 250 mg/l;
 ape din pânza freatică 200 – 350 mg/l;
 ape din pânza de mare adâncime 100 – 300 mg/l;

30
  ape de mare 20000 – 22000 mg/l;
 ape din regiuni sărăturoase 1100 – 5000 mg/l;
 ape de ploaie 10 – 20 mg/l;
 ape minerale potabile 1000 – 3000 mg/l.
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii
meteorologici şi climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele
de topire a zăpezilor, apele curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită
diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac. Apele subterane şi mai
ales cele din pânze freatice de mare adâncime, se caracterizează printr-o
mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp mai puţin variabilă, datorită
contactului cu straturile minerale în care staţionează, iar atunci când reziduul
fix al apelor subterane este mai mare decât 1000 mg/l apele sunt minerale.
Duritatea este determinată de conținutul de săruri de magneziu şi calciu
existent în apă. Aceste săruri pot fi carbonaţi, sulfaţi, cloruri. Duritatea apei
variază în timp şi spaţiu în funcţie de acţiunea de dizolvare a rocilor de către
ape.
Se exprimă în grade de duritate germane, franceze, engleze. Un grad
german echivalează cu 17,9 grade franceze și cu 1,25 grade engleze.
Un grad de duritate reprezintă 10 mg CaO sau 1,42 mg MgO la 1 1itru de
apă, adică 1 grad german.
În funcție de duritatea apei (în grade germane), apele se clasifică în:
 foarte moi 0° - 4°;
 moi 4° - 8°;
 semidure 8°- 12°;
 destul de dure 12°- 18°;
 dure 18°-30°;
 foarte dure >30°.
Duritatea apei poate fi:
 totală (suma sărurilor de calciu și magneziu conţinute în soluţie);
 permanentă (conţinutul de săruri solubile de calciu şi magneziu
care nu dispar prin fierbere);
 temporară (reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi cea
permanentă care este determinată de conţinutul de carbonaţi, care prin
fierbere pierd dioxidul de carbon şi precipită sub formă de carbonaţi insolubili,
făcând să dispară această duritate).
Apa dură creează la folosire o serie de dificultăţi :
- dacă are mai mult de 12o germane, apa nu mai este potabilă;
- duritatea cauzată de magneziu dă apei un gust amar şi un efect
purgativ;
- necesită mai multe calorii pentru a fi încălzită la o anumită
temperatură;
- folosită la spălat săpunul nu face spumă;
- în apa dură legumele, carnea şi alte alimente fierb foarte greu;
- pereţii cazanelor cu abur și instalațiile de încălzire (calorifere,
conducte) în care s-a folosit astfel de apă se acoperă cu un strat de piatră de
calcar care fiind slab conducător de căldură măreşte timpul de încălzire a
apei.
Agresivitatea apei se manifestă prin deteriorarea chimică a
materialelor prin care circulă sau vine în contact (metale, betoane). Puterea

31
agresivităţii depinde de gradul de mineralizare, de conţinutul de acizi,
temperatura și vit eza de deplasare a apei și de prezenţa gazelor dizolvate (O2 şi
CO2).
Salinitatea reprezintă cantitatea de sare dizolvată în apă. Salinitatea este
caracteristică nu numai apelor oceanice ci şi celor continentale (mai ales lacurilor)
și se datorează rocilo r vulcanice. Din cauza insolaţiei şi a presiunilor ridicate
care împiedică precipitaţiile, în regiunile anticiclonale salinitatea este de 35‰,
uneori chiar peste 37‰ în partea centrală a Oceanului Atlantic). Mările închise,
foarte calde, ca de exemplu Mediterana, Marea Roşie sau Golful Arabo-Persic,
prezintă indici record ai salinităţii de până la 40‰. Cea mai ridicată salinitate
se găsește în Marea Moartă unde la 50 m indicele salinității este de 288 ‰, iar
la peste 150 m crește până la 325‰. Mările nordice (Baltică, Bering, Ohotsk,
Golful Hudson) primesc o mare cantitate de precipitaţii (ploi sau zăpezi), iar în
ele debuşează numeroase fluvii, acest lucru explicând şi gradul de salinitate
foarte scăzut, uneori mai puţin de 10‰ (Golful Botnic din Marea Baltică cu 3-5‰,
apa fiind mai mult salmastră decât sărată).
Salinitatea se determină prin evaporarea unui l de apă în vacuum la o
temperatură de 480oC.
Conținutul în săruri dizolvate. Sărurile aflate în apele naturale sunt
2
formate din următorii cationi Ca + , Mg2+, Na+, K+ şi anioni HCO -, SO 2-, Cl-.
3 4
Alți ioni mai sunt prezenți în cantităţi nesemnificative, care rareori
influenţează proprietăţile apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o
concentraţie mare mai ales în apele oceanice (88% din totalul sărurilor
dizolvate), pe când în apele continentale predominanți sunt carbonații (79%).
Pe langă ionii prezentați, în apele naturale mai sunt prezente substanțe
biogene și compuși organici.
În cadrul substanțelor biogene enumerăm compuși ai azotului, ai
fosforului și într -o măsură mai mică cei ai siliciului, fierului, manganului și
cuprului.
Formele sub care apar compuşii azotului în apă sunt: azot molecular -
N2, azot legat în diferite combinaţii organice - azot organic, amoniac - NH3,
-
şi azotaţi - NO - . Amoniacul constituie o fază intermediară în
azotiţi - NO2 3
ciclul biogeochimic al azotului, însă în cantitate mai mare de 0,05 mg/l are
efectelor nocive asupra consumatorilor. Nitriţii reprezintă o fază intermediară
între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se datoreşte fie oxidării bacteriene a
amoniacului, fie reducerii nitraţilor. Nitrații constituie stadiul final de oxidare a
azotului organic și provine din contactul apei cu solul puternic fertilizat.
Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus (0,5-5 mg/l),
însă dacă apele străbat terenuri bogate în humus, acestea se îmbogăţesc în
fosfaţi. Concentraţii mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în ioni de fosfat
în apele de suprafaţă determină eutrofizarea progresivă a lacurilor, prin
favorizarea dezvoltării algelor.
Compușii organici cuprind aminoacizi, vitamine, lipide, glucide etc.
Conținutul de gaze în apă se referă în special la oxigen, dioxidul de
carbon (gaze cu influență pozitivă asupra vieții), metanul și hidrogenul
sulfurat (gaze toxice).
32
 Oxigenul este un gaz solubil (dizolvat în apă sub formă de molecule
O2) și reprezintă un element esenţial în desfăşurarea proceselor de
transformare a substanţelor organice din apă. Apele de suprafață care se
află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în cantitate mai
mare față de apele subterane. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de
presiunea atmosferică, temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei.
Astfel la o temperatură a apei de 0oC și salinitate de 0‰, conținutul în ox igen
este de 10,29 mg/l, în timp ce la 30oC și salinitate de 40‰, concentrația
oxigenului scade la 4,35 mg/l.
Conţinutul în oxigen al apelor este rezultatul următoarelor acţiuni
antagoniste:
- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei. Acest transfer
este serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar fi detergenţii şi
hidrocarburile;
- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen
a apei, ajungându-se la valori care pot depăşi saturaţia;
- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor
organice poluante.
În general, pentru caracterizarea regimului de oxigen se iau în
considerare mai mulţi indicatori, între care uzual este indicatorul CBO 5.
Acesta reprezintă consumul biochimic de oxigen pentru procesele de
oxidare bacteriană în decurs de 5 zile și se determină prin analize de
laborator.
Dioxidul de carbon din apă poate fi liber (gaz), semilegat (bicarbonaţi)
sau legat (carbonaţi). Apele subterane și cele marine au cantități mai mari de
dioxid de carbon față de apele de suprafață. La fel ca și în cazul oxigenului,
conținutul în dioxid de carbon al apelor este rezultatul unor acţiuni
antagoniste:
 absorbiția dioxidului de carbon din atmosferă la suprafața apei sau
direct din precipitații;
 procese biochimice ca descompunerea substanțelor organice,
respirația animalelor acvatice cu eliberare de dioxid de carbon la care se mai
adaugă și apele juvenile și poluarea industrială;
 consumul dioxidului de carbon în procesul de fotosinteză, în
acțiunea de dizolvare a rocilor și prin degajarea sa în atmosferă.
Prezenţa bioxidului de carbon liber în cantităţi mari în apă dă acesteia
caracter agresiv faţă de oţel, mortar şi betoane și este toxic pentru animale
Hidrogenul sulfurat este un gaz solubil in apa, care se aprinde în
contact cu oxigenul atmosferic si care are o putere calorică mai mare decât
cea a gazului metan. Proveniența sa poate fi de natură organică din
descompunerea substanțelor organice și a sulfurilor metalice sau minerală
din reacțiile dintre argile, cărbuni, țiței.
Este prezent în apele subterane și în adâncurile m ărilor. Marea
Neagră deține un rezervor imens de 800 milioane tone de hidrogen sulfurat
situat la o adâncime de 150 m, care ar putea fi o importantă sursă de energie
alternativă (PREDUT, 2009).
Este un gaz extrem de toxic pentru multe organisme acvatice și face
apa nepotabilă, chiar în cantitate infimă.
Metanul a fost descoperit de A.Volta în 1778 în mâlul bălților, din
această cauză fiind numit și ”gaz de baltă”. Se găsește în apele stătătoare și

33
în cele subterane. Pentru majoritatea animalelor acvatice este un gaz toxic
Metanul provine din fermentarea anaerobă a resturilor vegetale și animale de
pe fundul lacurilor, balților, mlaștinilor, iar în cazul apelor subterane poate
avea proveniență vulcanică sau se găsește alături de zăcămintele de petrol
și gaze naturale.

5.2.4. Proprietățile biologice și bacteriologice

Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de poluare
influențează compoziţia biocenozelor acvatice (tip şi număr de organisme),
iar acestea pot reprezenta un mijloc de a diagnostica calitatea apei.
Pentru protejarea consumatorilor, apa trebuie supusă unor analize
biologice și bacteriologice.
Analiza biologică oferă informații despre tipul speciilor biocenotice,
componenţa cantitativă şi densitatea populaţiei din apa studiată, putându-se
astfel evidenția gradul de impurificare a apei. În urma acestei analize se pot distinge:
 specii oligosaprobe (trăiesc în ape curate);
 specii β-mezosaprobe (în ape parțial impurificate);
 specii α-mezosaprobe (în ape puternic impurificate);
 specii polisaprobe (în ape foarte puternic impurificate).
Analiza bacteriologică pune în evidenţă încărcarea apei cu bacterii
oferindu-ne astfel informații directe legate de gradul de impurificare a apei. În
urma analizei bacteriologice se pot distinge:
 bacterii banale (nu au nicio influenț ă asupra organismului uman)
 bacterii saprofite (indică contaminarea apei cu dejecții animale);
 bacterii coliforme (indică infestarea apei cu ape uzate de
canalizare, dejecții umane, particule de sol);
 bacterii patogene care provoacă boli hidrice ca: febra tifoidă,
holera, dizenteria etc.

34
 CURSUL VI

CALITATEA APEI ȘI ÎMBUNĂTĂȚIREA ÎNSUȘIRILOR SALE

Cuvinte cheie: concentrații maxim admise, standarde de stat, probe

de apă, tratarea apei

Rezumat
Unei resurse de apă i se poate stabili calitatea doar după
determinarea proprietăților fizice, chimice, biologice şi bacteriologice. Astfel
apa poate fi încadrată într-o anumită categorie: apă potabilă, apă de irigaţie,
apă pentru industrie,etc. Analiza probelor de apă vor cuprinde determinări
minime pentru apele de suprafață cât și cele pentru apele subterane, la care
se mai adaugă și determinări specifice în funcție de situația locală.
Aprecierea potabilității unei surse de apă se face pe baza valorilor
indicatorilor de calitate cuprinși în Legea Nr. 311 din 28 iunie 2004 (Anexa 1
din Legea nr. 458 din 8 iulie 2002) privind calitatea apei potabile ce
înlocuiește STAS-ul 1342-91.
Atunci când sursa de apă nu corespunde criteriilor de calitate, apa
poate fi supusă unor tratamente pentru îmbunătățirea însușirilor sale.
Operaţiile pe care trebuie să le parcurgă apa sunt următoarele: curăţirea,
deznisiparea, tratarea cu coagulanţi, decantarea, filtrarea şi dezinfectarea.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

6.1. Calitatea apei

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de
caracteristici fizice, chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric,
care permit încadrarea probei într-o anumită categorie, apa căpătând astfel
însuşirea de a servi unui anumit scop .
Calitatea apei se stabilește prin analize de laborator efectuate în
instituţii specializate ca: Administrațiile Bazinale de Apă, Direcțiile județene
de igienă publică, Agențiile de Protecţia Mediului, Direcţiile Sanitar -veterinare
şi altele.
Aceste instituţii elaborează aşa numitele buletine de analiză.
Buletinele de analiză nu pot cuprinde toate substanţele aflate în apă,
deoarece ar fi o operaţie prea complicată şi nu întotdeauna utilă. Tipul
indicatorilor se stabileşte în general în funcţie de datele care caracterizează
obiectivul urmărit: apă potabilă, apă de irigaţie, apă pentru industrie, apă de
îmbăiere etc. Nivelul indicatorilor se hotărește în funcţie de situaţia concretă
a utilizării apei: acelaşi indicator putând avea valori diferite în funcţie de
relaţia sa cu sănătatea populaţiei sau influenţa asupra utilizării apei.
Nivelurile acceptate sunt denumite şi concentraţii maxime admise (CMA) şi
sunt prevăzute în standardele de stat, ordine ale Ministerului Sănătăţii sau
recomandări ale organelor sanitare;

35
 De regulă, buletinele cuprind: reziduul fix, duritatea, Fe, compuşii de
azot, conţinutul în gaze şi alte câteva elemente.

6.1.1. Probele de apă pentru analize

Recoltarea probelor de apă este o etapă deosebit de importantă în
desfăşurarea procesului de analiză fizico-chimică a apei, deoarece probele
recoltate trebuie să fie reprezentative şi nu trebuie să introducă modificări în
compoziţia şi calităţile apei datorită unei tehnici defectuoase sau a unor
condiţii incorecte de pregătire a materialului.
Recoltarea apei pentru analiza fizico-chimică se face în flacoane de
sticlă sau polietilenă prevăzute cu dop rodat sau închise ermetic. Vasele de
recoltare trebuie spălate foarte bine pentru a îndepărta orice urmă de
substanţe organice sau alte impurităţi care ar putea denatura compoziţia
probei.
În momentul recoltării, flaconul se va clăti de 2-3 ori cu apa ce
urmează să fie recoltată, apoi se umple cu apa de analizat pana la refuz, iar
dopul se va fixa în aşa fel încât să nu rămână bule de aer în interiorul
vasului.
Pentru o analiză completă sunt necesari 5 l apă, iar pentru o analiză
parţială numai 2 l apă. Pentru analize bacteriologice probele de apă se iau în
sticle sterilizate şi în condiţii speciale de către un personal calificat.
Pentru urmărirea calității apelor de suprafaţă, probele se recoltează de
2-4 ori pe an în perioadele cele mai critice ale poluării şi anume la debitele
minime de iarna (temperaturile cele mai scăzute) şi de vara (temperaturile
cele mai ridicate) şi la debite maxime de primăvara şi/sau de toamnă (după
ploi sau topirea zăpezii). Recoltarea se face pe firul apei, unde este cea mai
mare adâncime, în amonte de orice influenţă a vreunui efluent şi în aval,
unde se realizează amestecul complet al apei receptorului cu efluentul.
În cazul apelor subterane, recoltarea probelor se efectuează de 1-2 ori
pe an în perioadele de stabilitate sau după precipitaţii puternice.
Conservarea și transportul probelor pentru analiză au un rol
important, deoarece dacă probele au suferit modificări fizico-chimice și
biologice în timpul transportului sau păstrării atunci rezultatele sunt eronate.
În general este indicat să treacă un timp foarte scurt - de maxim 4 ore
- între recoltare şi analiza probelor de apa.
Dacă probele de apă sunt conservate la temperaturi între 6° - 10°C,
atunci pot fi luate în lucru după cum urmează:
- pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din
momentul recoltării;
- pentru apele cu poluare medie, până la 48 ore din momentul
recoltării;
- pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.
Probele de apă vor fi transportate în ambalaj izoterm care să le
ferească de loviri și vor fi însoţite de o fişă de recoltare care trebuie să
cuprindă sursa, locul și data la care s-a efectuat recoltarea probelor.
Analiza probelor de laborator vor cuprinde următoarele determinări
minime:
 pentru apele de suprafaţa: turbiditatea, pH-ul, reacţia,
consumul chimic de oxigen, oxigenul dizolvat şi cerinţa
biochimică de oxigen;

36
  pentru apele subterane: pH-ul, reacţia, reziduul fix, consumul
chimic de oxigen.
De la caz la caz se fac și alte determinări în funcţie de situaţia locală
ca:
- indicatori specifici de poluare (pesticide, detergenţi, metale
neferoase, fenoli, produse petroliere etc.);
- indicatori specifici de mineralizare (cloruri, nitraţi, fier, mangan,
duritate totală şi temporară, fluor, iod etc.).
Unele determinări se fac direct la locul de recoltare, analiza
organoleptică (gust, miros), determinarea temperaturii, fixarea oxigenului
dizolvat şi a hidrogenului sulfurat, determinarea clorului rezidual, a bioxidului
de carbon liber şi agresiv, determinarea de pH.
Dacă analizele nu au fost conservate, în primele 4 ore se determină:
turbiditatea, reziduului fix, conținutul în fier, fosfaţi, mangan, a formelor de
azot, oxidabilitatea, duritatea temporară (carbonatată).
Analizele care se efectuează în primele 24 de ore de la recoltarea
probelor sunt: pH, determinarea durităţii totale, a calciului şi a magneziului,
determinarea fluorului.

6.1.2. Condiţiile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apa

Aceste condiţii depind de destinaţia apei, şi anume, dacă apa este
destinată nevoilor menajere şi nevoilor publice, sau serveşte ca apă
industrială pentru fabricarea produselor alimentare etc.
Cea mai importantă formă de utilizare a apei este cea de băut,
respectiv cea potabilă. Aprecierea potabilității unei surse de apă se face pe
baza valorilor indicatorilor de calitate cuprinși în Legea Nr. 311 din 28 iunie
2004 (Anexa 1 din Legea nr. 458 din 8 iulie 2002) privind calitatea apei
potabile ce înlocuiește STAS-ul 1342-91.
Fiecare ţară sau regiune dintr-o ţară are propriile norme de calitate.
Totuşi pe plan mondial se tinde spre o bază comună, rezultată din experienţa
şi necesităţile tuturor. În acest sens Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis
şi reeditează periodic "Directivele pentru calitatea apei potabile" iar
organisme internaţionale precum Uniunea Europeană promovează norme
comune detaliat sau cel puţin orientative, cum sunt Directiva 98/83/EC
privind calitatea apei destinate consumului uman.
În general, calitatea apei potabile trebuie să corespundă
următoarelor condiţii:
Temperatura să fie cuprinsă între 7-150 C, limite care pot fi însă
depăşite atât la apele subterane, cât şi la apele de suprafaţă (temperatura
naturală a sursei), dar nu mai mare de 250C.
Turbiditatea .............. max. 1-2 mg/dm3;
Limpiditatea (transparenţa) max.100-150 grade;
Culoarea...................incoloră (15 - 30 grade pe scara de platino-
cobalt);
Mirosul şi gustul......fără;
Reacţia.....................pH=6,5-8,5;
Duritatea totală........max. 20-30 grade germane.

37
 Tabelul 6.1
Limita maximă pentru fiecare element chimic comform STAS-ului
limita
limita maximă
Elementul maximă Elementul
mg/dm3
mg/dm3
Amoniac 01 - 03 Fluor 1,2
Azotaţi 10-30 Fosfaţi 0,1
Azotiţi 1-3 Mg 50-100
Ca 150-200 Pb, Cr 0,05
Cianuri libere Max.0,01 Zn 0,03
Clor liber 0,005 Sulfaţi 200-400
Cloruri 250-300 Sulfuri şi absent
Fenoli 0,001-0,02 hidrogen
sulfurat
Fe, Ni 0,1 Erbicide 0,001
Insecticide 0,0001

Bacteriologie.......................lipsă de bacili coli

Radioactiv....................................max 0,1 Bq/dm 3
.........max. 0,8 Bq/dm3

În general, apele subterane au o compoziție asem ănătoare față de

cerințele apei potabile, cu excepția gradului mai ridicat de mineralizare. În
schimb, apele de suprafață lipsite de orice protecție naturală sunt intens
poluate iar variațiile concentrației diferitelor substanțe chimice sunt deosebit
de mari (RĂDULESCU, 2001).
Apa pentru adăpatul animalelor trebuie să aibă aceleaşi calităţi
ca şi apa potabilă pentru om, cu mici diferenţe.
De exemplu, duritatea poate să fie până la 40 grade pentru cai şi
iepuri de casă, 60 grade pentru oi şi păsări şi 80 grade pentru vite mari şi
porci.
Calităţile cerute de apa industrială depind de procesul tehnologic
folosit. Cea mai mare parte a apei industriale serveşte la răcirea motoarelor
termice. În acest caz apa de răcire trebuie să nu conţină prea multe
substanţe în suspensie (max. 25 mg/dm3), să nu aibă o duritate mai mare de
20 grade germane, iar temperatura să fie cât mai scăzută în timpul verii.
Apa industrială care se foloseşte la generatorii de abur trebuie să fie
lipsită de săruri şi suspensii şi o duritate cât mai apropiată de zero.
Apa industrială pentru prepararea produselor alimentare trebuie să
îndeplinească toate condiţiile unei ape potabile.

6.2. Corectarea calității apei

De obicei apa din râuri, lacuri de acumulare, din fântâni sau din alte
surse pentru alimentări cu apă, nu corespunde criteriilor de calitate. De
aceea apa naturală trebuie să fie supusă unor tratamente în instalaţii
speciale pentru a fi transformată în apă bună de băut.
Operaţiile pe care trebuie să le parcurgă apa sunt următoarele:
curăţirea, deznisiparea, tratarea cu coagulanţi, decantarea, filtrarea şi
dezinfectarea.

38
 Curăţirea apei se realizează cu ajutorul unor grătare şi a unor site din
sârmă. Grătarele opresc obiectele plutitoare, iar sitele reţin obiectele de
dimensiuni mai mici.
Deznisiparea este operaţia de depunere, în bazine speciale, a
particulelor de nisip mai mari de 0,2 mm, aflate în suspensie.
Deznisipatoarele se prevăd atunci când, în urma probelor de laborator, se
constată că într-un timp relativ redus, de 2-3 minute, se depun cel puţin 20-
25 % din suspensiile conţinute în apă.
Deznisipatoarele sunt bazine prevăzute cu mai multe camere de
liniştire unde apa îşi reduce viteza favorizând depunerea nisipului.
Viteza de sedimentare a granulelor de nisip este de 0,02-0,03 m/s.
După direcţia de curgere a apei deznisipatoarele pot fi orizontale şi
verticale. Deznisipatoarele verticale se folosesc acolo unde nu este suficient
loc pentru amplasarea celor orizontale.
Tratarea apei cu coagulanţi se face înaintea operaţiei de decantare
pentru a grăbi depunerea suspensiilor gravimetrice şi precipitarea
suspensiilor coloidale.
Pentru coagulare se folosesc : sulfatul de aluminiu, sulfatul feros,
clorura ferică, silicatul de sodiu, oxiclorura de aluminiu etc.
Doza de coagulant folosită depinde de tipul coagulantului.
 pentru sulfatul de Al doza este de 40-100 mg/dm3;
 pentru sulfatul feros doza este de 5-25 mg/dm3.
Tratarea apei se face în instalaţii speciale prevăzute cu o staţie de
gospodărire a reactivilor, o cameră de amestec şi un bazin de reacţie.
Decantarea apei este procesul de sedimentare în care se reţin până
la 98 % din suspensiile de orice mărime, atât cele gravimetrice, cât şi cele
coloidale.
Această operaţie se face în decantoare care pot fi : orizontale, radiale
sau verticale.
În decantoare apa circulă cu o viteză foarte mică, de 2-12 mm/s.
Filtrarea apei este operaţia prin care se realizează desăvârşirea
procesului de limpezire.
În funcţie de mărimea vitezei de filtrare se folosesc filtre lente, rapide
şi ultrarapide.
Un filtru lent se compune dintr-un bazin de beton sau beton armat de
formă paralelipipedică prevăzut cu un fund drenant (din plăci poroase de
beton) care susţine stratul filtrant.
Stratul filtrant este format în partea superioară din nisip şi apoi din
pietriş mărgăritar.
Reţinerea particulelor în suspensie se face în stratul superior de nisip,
la suprafaţa căruia se formează o membrană biologică de 1-3 cm grosime
alcătuită în cea mai mare parte din microorganisme vegetale şi animale
aerobe.
Această membrană reţine şi bacteriile ce se află în apă, fără a mai fi
nevoie de o dezinfectare ulterioară.
În filtrele lente apa circulă cu o viteză de 5-10 m/zi, apropiată de viteza
apei din straturile subterane.
Din cauza vitezei de filtrare foarte reduse filtrele lente au un volum
mare, ocupă suprafeţe întinse de teren şi necesită investiţii ridicate.

39
 Filtrele rapide se deosebesc de filtrele lente prin mărimea vitezei de
filtrare şi prin calitatea apei filtrate.
Ele pot fi cu nivel liber, sau sub presiune.
Viteza de filtrare rapidă este de 3-5 m/h în cazul apei potabile şi de 5-
15 m/h în cazul apei industriale.
Dezinfectarea apei reprezintă operaţia de reducere a numărului de
bacterii sub limita admisibilă şi se poate realiza prin :
- metode fizice bazate pe acţiunea căldurii, electricităţii şi a razelor
ultraviolete;
- metode chimice bazate pe acţiunea clorului, ozonului sau a
permanganatului de potasiu;
- metode biologice bazate pe acţiunea bacteriilor din membrana
biologică a filtrelor lente;
- metode oligodinamice bazate pe acţiunea bactericidă a ionilor unor
metale (argint, cupru).
Metoda de dezinfectare a apei frecvent utilizată este cea cu clor.
Această metodă necesită instalaţii simple, investiţii reduse şi exploatare
uşoară.
Clorul se introduce în apă prin aparate automate de dozare. Dozarea
poate fi constantă sau variabilă în funcţie de debitul de apă care trece prin
instalaţie.
Doza de clor remanent în reţeaua de distribuţie nu trebuie să
depăşească 0,25 mg/dm3, dar nici să fie sub 0,1 mg/dm3.
Apa ce urmează să fie folosită în scopuri industriale trebuie, la rândul
ei, supusă unor tratamente în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor chimice.
Când apa conţine o cantitate prea mare de săruri de fier şi mangan
sunt necesare operaţii de deferizare şi demanganizare.
Când apa conţine săruri de calciu şi magneziu în cantităţi mari, se
impune operaţia de dedurizare.
Deferizarea se poate face prin mai multe procedee, mai răspândit
fiind procedeul chimic de oxidare.
Ca reactivi se folosesc hidratul de calciu (varul) şi sulfatul de aluminiu.
În urma reacţiei rezultă hidratul feric care precipită sub formă de fulgi şi astfel
poate fi reţinut prin filtrare.
Sunt şi procedee care folosesc clorul, singur sau în amestec de var şi
clor.
Dedurizarea se poate face prin procedee chimice cu reactivi sau prin
alte procedee cum este procedeul termic.
În funcţie de cauzele durităţii apei – carbonaţi sau sulfaţi de calciu şi
magneziu – apa se tratează fie cu var, fie cu carbonat de sodiu în urma
cărora rezultă carbonatul de calciu insolubil în apă (deci precipită), respectiv
hidratul de magneziu.
Procedeul termic constă din încălzirea apei la peste 1000C şi la o
presiune mare. În aceste condiţii bicarbonaţii se descompun în carbonaţi
insolubili.
Pentru îmbunătăţirea calităţii apelor se folosesc diferite tipuri de staţii
de tratare.
Pentru mediul rural se folosesc de obicei staţii de tratare de tip
monobloc care grupează, într-o construcţie mică, toate treptele necesare

40
tratării. Se pot trata atât apele subterane, cât şi cele de suprafaţă. O
asemenea instalaţie poate fi deservită de 1-2 operatori.
Pentru fermele agricole se pot folosi filtrele lente sau rapide care
realizează filtrarea apei, urmată de o treaptă de clorizare.
Pentru gospodăriile mici se pot utiliza microfiltre cu nisip şi pietriş.
Se mai pot folosi instalaţii de limpezire a apei complet automatizate şi
altele mai simple, între acestea numărându-se şi acvatorul (ONU și colab.,
2003).

41
 CURSUL VII

HIDROGRAFIA CURSURILOR DE APĂ ȘI A LACURILOR

Cuvinte cheie: bazin hidrografic, rețea hidrografică, elemente ale

cursurilor de apă, parametrii lacurilor și bălților

Rezumat
Hidrografia este o ramură a hidrologiei în care se descriu bazinul
hidrografic, reţeaua hidrografică şi elementele cursurilor de apă.
Bazinul hidrografic reprezintă teritoriul de pe care un curs de apă îşi
colectează scurgerea, fiind caracterizat de mai mulți parametrii ca: perimetru,
suprafață, formă, altitudine, pantă, orientare, coeficient de împădurire, lacuri
și mlaștini. Reţeaua hidrografică însumează totalitatea firelor de apă
permanente sau temporare, naturale sau artificiale de pe un anumit teritoriu,
fiind caracterizată de lungime și desime.
Albia unui curs de apă este determinată hidrografic prin trei elemente:
traseul în plan, profilul transversal și profilul longitudinal care sunt strâns
corelate între ele şi determinate de condiţiile geomorfologice ale văii şi de
regimul hidrologic al râului.
În cazul hidrografiei lacurilor și bălților interesează în special suprafaţa
lacului, lungimea, lățimea, adâncimea, volumul de apă și forma lacului sau a
bălții.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

7.1. Hidrografia cursurilor de apă

Hidrografia este acea ramură a hidrologiei care se ocupă cu
descrierea şi caracterizarea apelor de suprafaţă de pe un anumit teritoriu,
precum şi cu modul de reprezentare grafică a diverselor elemente ale
cursurilor de apă.
În cadrul hidrografiei se vorbeşte despre bazinul hidrografic, reţeaua
hidrografică şi despre elementele cursurilor de apă.

7.1.1. Bazinul hidrografic al unui curs de apă

Reprezintă teritoriul de pe care un curs de apă îşi colectează
scurgerea.
Sinonime : bazin de recepţie, bazin de colectare.
Bazinul hidrografic are, obişnuit, forma unei frunze (fig.7.1). După
poziţia lor bazinele hidrografice pot fi de ordinul I (al cursului principal), de
ordinul II (al afluenţilor), de ordinul III etc.

42
 Fig.7.1 Bazinul hidrografic

Parametrii bazinului hidrografic

a) Perimetrul bazinului hidrografic (P).
Reprezintă linia închisă a cotelor celor mai înalte ale suprafeţei
bazinului hidrografic care separă teritoriul interesat de bazinele hidrografice
limitrofe. Se mai numeşte cumpăna apelor, sau linia de despărţire a
apelor.
Trasarea perimetrului se face pe hărţi topografice cu relieful
reprezentat prin curbe de nivel.
b) Suprafaţa bazinului hidrografic (Sb).
Reprezintă aria teritoriului delimitat de cumpăna apelor. Se măsoară în
2
km , sau în ha.
Suprafaţa bazinului hidrografic poate să fie de la câţiva km 2, la câteva
zeci, sute de mii şi chiar milioane de km2.
În legătură cu acest parametru, se obişnuieşte să se întocmească
epura bazinului, o reprezentare grafică a suprafeţei bazinului hidrografic,
aşa cum se prezintă în fig.7.2.
Cu ajutorul epurei se poate determina suprafaţa bazinului pentru
fiecare punct al cursului de apă principal.

Fig.7.2 Epura bazinului hidrografic

c) Forma bazinului hidrografic

Se exprimă prin lăţimea medie a bazinului (Bmed) calculată cu relaţia :

43
 Sb
Bmed 
L
în care :
Sb este suprafaţa bazinului hidrografic;
L – lungimea bazinului pe axul median.

Din punct de vedere a formei, se întâlnesc următoarele tipuri de

bazine (fig.7.3) :
 bazine înguste (alungite). Ele produc debite de apă reduse;
 bazine ovale, circulare. Nu sunt generatoare de viituri bruşte;
 bazine triunghiulare sau sub formă de pară.

Fig.7.3 Diferite forme ale bazinelor hidrografice

În legătură cu forma bazinelor hidrografice se calculează indicele de

formă () care exprimă abaterea de la forma circulară de aceiaşi suprafaţă.
P
  0,282
Sb
în care :
P este perimetrul bazinului;
Sb – suprafaţa bazinului.
Notă : max = 1
Un alt element care se calculează este indicele de asimetrie al
bazinului (a).
2S st  S dr 
a
Sb
în care :
Sst, Sdr sunt suprafeţele din stânga, respectiv din dreapta bazinului
hidrografic;
Sb – suprafaţa bazinului.
Interpretarea indicelui de asimetrie :
- dacă a0..........bazin dezvoltat pe partea stângă;
- dacă a=0..........bazin simetric;
- dacă a0..........bazin dezvoltat pe partea dreaptă.
d) Altitudinea medie a bazinului hidrografic (Hmed).
Se determină de pe planuri de situaţie cu relieful reprezentat prin
curbe de nivel.
s i H i  H i 1 
1
H med 
2S b
în care :
si – suprafeţele parţiale între două curbe de nivel;

44
 Hi, Hi+1 – altitudinile curbelor de nivel care delimitează suprafeţele
parţiale.
e) Panta medie a bazinului hidrografic (Imed)
Se calculează astfel :
H   l
I med 
Sb
în care :
H este echidistanţa curbelor de nivel;
l – lungimea totală a curbelor de nivel.
f) Coeficientul de împădurire (Cp)
Sp
Cp 
Sb
în care :
Sp este suprafaţa ocupată de păduri.
g) Coeficientul de lacuri şi mlaştini (Cl)
S
C1  l
Sb
în care :
S1 este suprafaţa lacurilor şi mlaştinilor din cadrul bazinului hidrografic.

h) Orientarea bazinului hidrografic

Diferitele orientări sunt arătate în fig.7.4. Ele influenţează viteza de
topire a zăpezilor.
Orientarea (b), spre exemplu, determină o topire mai puţin accentuată
a zăpezilor, versanţii fiind expuşi alternativ razelor solare.

Fig.7.4 Orientarea bazinelor hidrografice

7.1.2. Reţeaua hidrografică

Reprezintă totalitatea firelor de apă permanente sau temporare,
naturale sau artificiale de pe un anumit teritoriu.
După mărimea lor reţelele pot fi de mai multe feluri:
- elementare, compusă din cele mai mici ramificaţii prin care circulă
izvoarele, şuvoaiele, pâraiele;
- principale, formate din cursuri de apă în care se scurge o parte
din reţelele elementare. Este vorba de râurile mici, mijlocii şi mari;
- magistrale sau fluviale, compuse dintr-un număr de reţele
principale, inclusiv văile însăşi a fluviilor.

45
 Există mai multe tipuri de sisteme de reţele hidrografice (un sistem
este alcătuit dintr-un râu principal şi afluenţii lui) :
- sistem dendritic de forma unui arbore cu ramuri răsfirate aflate
sub un unghi ascuţit (fig.7.5);
- sistem fluat care include râurile ce curg prin văile situate între
două masive muntoase, cu afluenţi ce se varsă sub un unghi de 65-900;
- sistem radiar. Acesta se întâlneşte foarte rar.
Cumpăna dintre două bazine are o porţiune mai ridicată din care se
resfiră ramuri hidrografice în toate direcţiile.

Fig.7.5 Sistemul dendritic

Parametrii reţelei hidrografice

a) Lungimea reţelei hidrografice (L)
Reprezintă suma lungimii tuturor ramificaţiilor. Se măsoară în km.
b) Desimea reţelei hidrografice (d)
Există mai multe criterii pentru a defini desimea unei reţele
hidrografice:
- ca raport dintre numărul total al afluenţilor şi suprafaţa bazinului
hidrografic:
n afl.
d r
Sb
- ca raport dintre lungimea totală a ramificaţiilor şi suprafaţa bazinului :
L
d
Sb
Notă :Media pe ţară este de 0,50 km/km2 una din cele mai dense
reţele din Europa.

7.1.3. Elementele cursurilor de apă

Albia unui curs de apă este determinată hidrografic prin trei elemente :
- traseul în plan ;
- profilele transversale ;
- profilul longitudinal.
Aceste elemente sunt strâns corelate între ele şi determinate de
condiţiile geomorfologice ale văii şi de regimul hidrologic al râului.

46
 Traseul în plan
Traseele cursurilor de apă se prezintă, în general, sub forma unor
sinuozităţi normale şi pronunţate, curbe şi contracurbe legate între ele prin
aliniamente de lungimi diferite.
Sinuozităţile pronunţate se numesc meandre.
Un traseu cu aspect sinuos normal este prezentat în fig.7.6. Se
observă malurile concave şi convexe şi talvegul.
Talvegul este linia care uneşte cotele cele mai joase ale traseului
albiei. Arată şi traiectoria curenţilor de apă.
Continuu are loc un proces de eroziune (pe malul concav) şi de
depunere (pe malul convex) determinând evoluţia albiei şi crearea de
meandre. Prin aceasta se măreşte lungimea râului şi se reduce panta de
scurgere.

Fig.7.6 Traseu de albie sinuos normal

În legătură cu traseul în plan se determină coeficientul de

sinuozitate (Cs).
Acest coeficient este raportul dintre lungimea reală a sectorului de râu
sau a lungimii totale a râului şi lungimea segmentului de dreaptă dintre
capetele sectorului de râu, sau dintre izvor şi vărsare (fig.7.7).

Fig.7.7 Elementele de calcul al coeficientului de sinuozitate

L
Cs  1
AB
în care :L şi AB – conform fig.7.8.
Cu cât râul este mai drept (mai rectiliniu), cu atât Cs se apropie de
1,00.
În profil transversal
Cursurile de apă prezintă :
 albie minoră în care se scurg apele mici şi mijlocii;
 albie majoră prin care se scurg apele mari (viiturile) la
revărsări.

47
 Albia minoră are, în general, o formă parabolică, iar albia majoră, o
formă aproape dreptunghiulară (fig.7.8).

Fig.7.8 Profilul transversal al unui curs de apă

În profil longitudinal
Profilul longitudinal al unei albii se prezintă ca o linie frântă cu pante
rapide, urmate de pante domoale şi chiar contrapante (rampe).
Analizând morfologia albiilor se disting în profilul longitudinal al unui
curs de apă trei sectoare (fig.7.9) :
I – sectorul amonte (sectorul superior) cu panta cea mai mare,
caracterizat printr-un proces de eroziune, datorat vitezelor mari de scurgere a
apei;
II – sectorul de tranzit (sectorul mijlociu) cu panta mai mică decât
panta sectorului amonte. Prezintă o stare de echilibru;
III – sectorul aval (sectorul inferior) are panta cea mai mică rezultând
depuneri şi o tendinţă de ridicare a cotei fundului albiei.

Fig.7.9 Profilul longitudinal al unui curs de apă

Pantele şi vitezele scad de la sectorul superior spre sectorul inferior,

adică de la izvor spre vărsare.
Se semnalează că nu fiecare curs de apă are toate cele trei sectoare
prezentate.

Notă : Un curs de apă se kilometrează de la vărsare spre izvor. Deci

km 0 este la vărsare.

7.1.4. Morfologia albiilor

a) Morfologia albiilor de munte
Traseul în plan : prezintă o mare neregularitate datorită configuraţiei
văilor stâncoase.
În profil transversal : albia minoră nu diferă prea mult de cea majoră.

48
 În profil longitudinal : prezintă pante mari întrerupte uneori de
cascade, care dau scurgerii un regim de turbulenţă maximă. Diferenţieri
neînsemnate între linia apelor mici şi linia apelor mari.
b) Morfologia albiilor din zonele de dealuri
Traseul în plan : este parţial constrâns să treacă prin sectoare fixe.
Pe cea mai mare parte a traseului albia este nestabilă, adică nu este
unică ci se resfiră în braţe, mai ales în urma viiturilor.
Profilul transversal : este în general destul de lat. Amplitudinea
nivelurilor rămâne încă redusă.
Profilul longitudinal : are o pantă relativ mare, până la valoarea de
5-10 ‰.
c) Morfologia albiilor de şes
Traseul în plan: este şerpuitor sau în meandre. Când distanţa dintre
două meandre devine mai mică (mai mică de 2-3 ori lăţimea albiei) atunci, în
timpul viiturilor, cele două meandre se pot uni prin erodare (de către curent) a
terenului. După această fază procesul de şerpuire reîncepe pe o
nouă direcţie.
Profilul transversal : prezintă lunci de mari întinderi care pot acumula
în timpul viiturilor un volum mare de apă. Amplitudinea nivelurilor depăşeşte
4-5 m.
La albii majore foarte late, din cauza depunerilor de aluviuni în
apropierea malurilor, se formează obstacole care împiedică apele de
revărsare să se mai înapoieze în albia minoră, dând loc la bălţi şi înmlăştiniri
pe mari întinderi.
Profilul longitudinal: prezintă o succesiune de praguri (bancuri de
nisip) şi de gropi (depresiuni), ceea ce fac ca la niveluri scăzute panta
hidraulică să fie mult fragmentată, iar la niveluri ridicate, extrem de redusă.

7.1.5. Îngheţarea oglinzii de apă

Când temperatura aerului scade sub 00C oglinda apelor curgătoare îşi
schimbă aspectul transformându-se într-un strat de gheaţă denumit pod de
gheaţă.
Variaţia temperaturii din apa râurilor copiază în linii mari variaţia
temperaturii aerului până la 00C, când rămâne constantă, oricât ar devia
temperatura negativă a aerului.
Pe cursurile cu adâncimi mari suprarăcirea apei sub 0 0C, în sensul
unei mici fracţiuni (o sutime) dintr-un grad – determină crearea la suprafaţa
oglinzii şi în masa curentului a unor mici cristale de gheaţă, care antrenate se
depun pe asperităţile albiei formând corpuri de gheaţă spongioasă ale căror
volume sunt în continuă creştere.
În momentul când forţa de ascensiune depăşeşte adeziunea corpurilor
de gheaţă de pe pereţii albiei, aceste corpuri se ridică la suprafaţa apei sub
formă de sloiuri plutitoare.
În sectoarele albiilor cu coturi pronunţate sau cu lăţimi mici sloiurile se
îngrămădesc până ce oglinda apei este complet acoperită. Fenomenul de
sudare a sloiurilor se propagă în amonte cu viteze destul de mari ( până
la 100 km/zi), astfel încât sectoare întregi de albii sunt acoperite cu poduri de
gheaţă. Din momentul acesta stratul de gheaţă izolează apa de atmosferă,
oprind fenomenul de suprarăcire şi deci de producere a cristalelor de gheaţă.

49
Cristalele de gheaţă transportate de curent din sectoarele încă neîngheţate
se aglomerează sub podul de gheaţă şi poartă numele de năboi.
La cursurile de apă cu adâncimi mici (în regiunea muntoasă), în
condiţiile de îngheţ, formarea podului de gheaţă poate să se producă direct
prin creşterea volumului gheţii prinse pe albie, fără să mai intervină plutirea
gheţii de fund.
În zonele cu apă liniştită îngheţarea oglinzii se produce mai întâi prin
formarea la suprafaţă a unei pojghiţe subţiri care pe măsură ce transmite
căldura apei în atmosferă îşi sporeşte grosimea.
Revenirea la starea iniţială a oglinzii apelor curgătoare se poate
produce prin intervenţia, în mod separat sau combinat, a următoarelor cauze:
 ridicarea temperaturii aerului peste 00C;
 ridicarea temperaturii apei printr-un aflux important de apă
subterană, sau de suprafaţă cu temperatura de peste 0 0C;
 presiunea sporită a apei în creştere asupra podului de gheaţă.
Datorită acestor cauze podul de gheaţă se fragmentează iar această
fragmentare dă naştere la sloiuri care plutesc la suprafaţa apei, se
aglomerează în coturile accentuate ale albiei, sau în secţiunile prea înguste
până ce formează un adevărat baraj numit zăpor. Scurgerea apelor este
astfel împiedicată ceea ce determină o ridicare rapidă în amonte a oglinzii
apei (remuu) şi în aval coborârea ei. Pornirea zăporului are loc în momentul
în care condiţiile lui de stabilitate sunt anihilate de presiunea apei din
amonte, sau mecanic cu explozibil.

7.2. Hidrografia lacurilor şi bălţilor

Lacurile sunt formaţii hidrologice asemănătoare cursurilor de apă de
suprafaţă, care prezintă însă aspecte proprii în ceea ce priveşte formarea şi
morfologia lor.
Unele lacuri sunt izolate de reţeaua hidrografică limitrofă, altele sunt în
directă legătură cu aceasta.
Alimentarea cu apă a lacurilor este asigurată din următoarele surse :
- ape din precipitaţii atmosferice;
- ape din izvoare şi straturi acvifere subterane;
- ape curgătoare de suprafaţă.
Bălţile sunt lacuri de mică adâncime situate în luncile cursurilor de
apă.
Sunt alimentate substanţial prin revărsarea cursurilor de apă.

Parametrii lacurilor şi bălţilor

Elementele morfometrice ale lacurilor sunt următoarele: suprafaţa
lacului, lungimea, adâncimea, volumul de apă, forma lacului etc.
a) Suprafaţa lacului (Sl) reprezintă aria luciului de apă la nivel maxim.
Se măsoară în ha sau în km2.
b) Forma oglinzii lacului se apreciază la fel ca la bazinele
hidrografice, prin compararea cu aria cercului de aceeaşi suprafaţă.
P
  
Sl
în care :  este coeficientul de formă;
P – perimetrul lacului;
Sl – suprafaţa lacului.
50
 La un lac se deosebesc două axe : mare şi mică.
- axa mare este segmentul de dreaptă care uneşte punctele cele
mai îndepărtate ale lacului;
- axa mică este perpendiculară pe axa mare în zona unde lacul are
lăţimea maximă.

c) Lungimea lacului (L) este distanţa dintre punctele cele mai

îndepărtate unite printr-o linie potrivit formei lacului (fig.7.10).

Fig. 7.10 – Lungimea lacului

d) Lăţimea medie (Bmed)

Sl
Bmed 
L
în care :
Sl este suprafaţa lacului;
L – lungimea lacului.
e) Volumul lacului (Vl) se determină de pe planuri de situaţie cu
relieful reprezentat prin curbe de nivel, prin însumarea volumelor parţiale.
Vl  V p
S1  S 2
Vp  h
2
în care :
S1, S2 – suprafeţele mărginite de volumele parţiale.
f) Adâncimea medie a lacului (hmed)
Se calculează cu relaţia :
V
hmed  l
Sl

51
 CURSUL VIII

HIDROMETRIA CURSURILOR DE APĂ

Cuvinte cheie: niveluri caracteristice ale apei, adâncimea apei, viteza

apei

Rezumat
În cadrul hidrometriei se studiază parametrii caracteristici unui curs de
apă: nivel, adâncimea apei, viteza curentului de apă, debitele lichide şi
solide, evaporaţia la luciul de apă, temperatura apei etc. Măsurarea acestor
parametrii se face în stații sau posturi hidrometrice care sunt echipate cu
aparatură specială.
Staţiile hidrometrice sunt de durată şi efectuează studiul general al
apelor, ele alcătuiesc reţeaua de bază. Posturile hidrometrice studiază unele
laturi ale regimului apelor formând reţeaua ajutătoare. Totalitatea staţiilor şi
posturilor de pe un anumit teritoriu constituie reţeaua hidrometrică.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

8.1. Consideraţii generale

Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu măsurarea
parametrilor unui curs de apă (niveluri, viteze, debite etc.).
Măsurarea acestor parametri se face în punctele caracteristice ale
cursului de apă numite, după importanţa lor, staţii sau posturi
hidrometrice.
Totalitatea staţiilor şi posturilor de pe un anumit teritoriu constituie
reţeaua hidrometrică. Staţiile sunt de durată şi efectuează studiul general al
apelor, ele alcătuiesc reţeaua de bază. Posturile studiază unele laturi ale
regimului apelor formând reţeaua ajutătoare.
Staţiile şi posturile hidrometrice se amplasează pe sectoare rectilinii
ale albiei minore, cu secţiune transversală cât mai constantă, cu pantă
uniformă şi cu procese reduse de albie (eroziune sau depuneri). În cadrul
acestora se fac observații asupra: nivelului de apă, adâncimii apelor, vitezei
curentului de apă, debitelor lichide şi solide, evaporaţiei la luciul de apă,
temperaturii apei etc.
Staţiile şi posturile hidrometrice sunt prevăzute cu aparatură specială,
utilaje, construcţii, linie telefonică, posturi de radio emisie-recepţie şi cu
personal tehnic.
Tot aici se recoltează probe de apă pentru analizele fizico-chimice şi
pentru stabilirea calităţii apei.
Rezultatele măsurătorilor efectuate în reţeaua hidrometrică se publică
în anuare speciale (numite hidrologice).

52
 8.2. Măsurarea şi prelucrarea nivelurilor de apă
Operaţia principală a posturilor şi staţiilor hidromerice o formează
măsurarea nivelurilor de apă.
Nivelul este cota oglinzii de apă într-un punct oarecare al albiei şi la
un moment dat.
Nivelurile se măsoară cu instalaţii speciale. Instalaţiile sunt de trei
tipuri în funcţie de principiul lor de funcţionare:
- mirele hidrometrice;
- limnigrafele;
- telelimnimetrele (telelimnigrafe).
Mirele hidrometrice sunt rigle, asemănătoare mirelor topografice
alcătuite dintr-un dulap (de lemn) pe care se aplică plăci metalice cu diviziuni
din 2 în 2 cm şi cu cifre indicatoare de decimetri (fig.8.1).

Fig.8.1 Mira hidrometrică

Mirele se instalează vertical sau înclinat. Vertical, se fixează pe

suporţi existenţi (de exemplu, pe picioarele podurilor), sau pe piloţi.
Mirele se pot amplasa şi pe maluri înclinate numai că în acest caz
gradaţiile trebuie să fie mai mari de 2 cm, astfel încât citirea să corespundă
diferenţei de înălţime pe verticală de 2 cm.
La albii întinse amenajarea staţiei constă din piloţi bătuţi în pământ pe
direcţia unui profil transversal (fig.8.2).

Fig.8.2 Staţie hidrometrică în cazul unei albii întinse

Piloţii se numerotează şi au cotele stabilite, transmise de la un reper

nivelitic apropiat.
Măsurarea nivelurilor se face cu ajutorul unei mire portabile.
Staţiile hidrometrice mai pot fi prevăzute şi cu mire speciale (cu zimţi)
care marchează nivelul maxim, respectiv nivelul minim într-o anumită
perioadă de timp (fig.8.3).

53
 Fig.8.3 Mire speciale pentru măsurarea nivelurilor maxim şi minim

Fiecare miră instalată într-o staţie sau post hidrometric are cota
punctului „0“ cunoscută. Această cotă este trecută în anuarele hidrologice.
Atunci când se măsoară la miră un nivel de apă, valoarea (H) citită
reprezintă verticala dintre oglinda apei şi gradaţia „0“ a mirei.
Adăugând la acest H cota zeroului mirei se află cota luciului de apă
care poate fi comparată cu orice altă cotă din apropierea mirei.
Cota luciului de apă = cota „0“ miră + H
Limnigrafele sunt aparate automate pentru măsurarea nivelurilor de
apă. Ele pot înregistra variaţia zilnică, săptămânală, sau lunară a nivelurilor
de apă.
Limnigrafele pot fi cu tambur orizontal, sau vertical, cu flotor, sau cu
membrană elastică. Un tip de limnigraf cu tambur orizontal este prezentat în
fig. 8.4.

Fig.8.4 Limnigrafe

Telelimnimetrele sunt instalaţii care se folosesc în staţiile sau

posturile hidrometrice îndepărtate de aşezările omeneşti, sau cu acces
anevoios. Ele folosesc sistemul de teletransmisie.
Când transmit diagrama de variaţie în timp a nivelurilor se numesc
telelimnigrafe.
Reprezentarea grafică a nivelurilor de apă în ordine cronologică se
numeşte hidrograful nivelurilor (fig.8.5).

54
 Fig.8.5 Hidrograful nivelurilor de apă

Asemănător există şi hidrograful debitelor.

Nivelurile de apă au o variaţie în limite foarte largi :
 variaţii zilnice, chiar orare;
 variaţii lunare;
 variaţii anuale;
 variaţii multianuale.
Nivelurile caracteristice
 nivelul maxim istoric (maximum maximorum).
Cel mai mare nivel înregistrat pe un curs de apă pe o perioadă
foarte lungă de timp;
 nivelul maxim anual;
 nivelul mediu anual;
 nivelul minim anual;
 nivelul minim minimorum.
Nivelurile caracteristice sunt înscrise în anuarele hidrologice pentru
fiecare curs de apă şi post sau staţie hidrometrică.
O unitate de măsură locală, specifică fiecărei staţii hidrometrice este
hidrogradul.
Un hidrograd reprezintă a zecea parte din amplitudinea nivelurilor.
H  H min
1 Hidrograd  max în care :
10
Hmax , Hmin sunt nivelul maxim şi minim al unui curs de apă
Notă : Mărimea hidrogradului pe Dunăre la Giurgiu, spre exemplu, nu
este aceiaşi ca la Galaţi sau Brăila,pentru că amplitudinea nivelurilor este
diferită.

8.3. Măsurarea şi prelucrarea adâncimii cursurilor de apă

Măsurarea adâncimii se face cu ajutorul unor dispozitive speciale.
Aparatura folosită este în funcţie de mărimea adâncimilor, lăţimea albiei,
viteza curentului şi de precizia impusă.
Pentru adâncimi mici (sub 1,00 m) se pot folosi: mire topografice, bare
sau ţevi gradate, prăjini etc.
Pentru adâncimi mari se pot folosi sonde de mână, sau instalaţii
speciale care utilizează cabluri metalice înfăşurate pe trolii portabile sau
montate pe bărci, pontoane sau şalupe (fig.8.6).

55
 Fig.8.6 Dispozitive şi instalaţii pentru măsurarea
adâncimii cursurilor de apă

Pentru măsurarea adâncimii cursurilor de apă se procedează astfel :

a) În cazul cursurilor de apă cu viteze mai mici de 1,5 m/s
Se întinde de la un mal la altul al râului un cablu gradat de la care se
măsoară, dintr-o ambarcaţiune, adâncimea apei cu unul din dispozitivele
prezentate.
b) În cazul vitezelor mari
Atunci când adâncimea se măsoară periodic se fac instalaţii fixe sub
formă de punţi, de pe care adâncimea se măsoară cu un cablu cu greutate la
capăt (fig.8.7).
La stabilirea adâncimii, aceasta trebuie corectată ţinând seama de
deplasarea cablului spre aval cu un unghi α, datorită vitezei mari. Unghiul α
poate fi între 150 şi 200.

Fig.8.7 Măsurarea adâncimii în cazul Fig.8.8 Măsurarea adâncimii cu

vitezelor mari ajutorul procedeului acustic

Un procedeu rapid pentru măsurarea adâncimilor este procedeul

acustic bazat pe posibilitatea înregistrării, cu un aparat special, a timpului în
care undele sonore parcurg o anumită distanţă în apă (fig.8.8).
La stabilirea adâncimii pot fi utilizate, de asemenea, detectoare de
nivel prin ultrasunete.

56
 Prelucrările legate de adâncimea cursurilor de apă constau din
construirea profilului transversal, construirea planului cu linii izobate şi
redactarea profilului longitudinal (fig.8.9, 8.10 şi 8.11).

Fig.8.9 Profilul transversal

Fig.8.10 Profilul longitudinal

Fig.8.11 Reprezentarea izobatelor

8.4. Hidrometria vitezelor de apă

Vitezele de apă se măsoară direct prin mai multe metode folosind
flotorii, batometrele – tahimetre, tubul Pitôt şi morişca hidrometrică.
Indirect, viteza se poate determina cu ajutorul relaţiei lui Chézy.

57
 Metoda flotorilor
Flotorii sunt corpuri plutitoare, care introduse în apă iau viteza
curentului de scurgere. Ca flotori se pot folosi rondele de lemn, de plastic sau
sticle umplute pe ¾ cu apă.
Este bine ca, pentru creşterea vizibilităţii, flotorii să fie prevăzuţi cu
steguleţe.
Pentru aplicarea metodei se marchează pe unul din maluri, cu ţăruşi
sau jaloane, un traseu rectiliniu AB în lungime de 50-200 m (fig.8.12).

Fig.8.12 Măsurarea vitezei cu ajutorul flotorilor

Flotorul se lansează pe firul apei cu 5-10 m amonte de reperul A,

pentru ca în dreptul reperului să ia viteza curentului de apă. Se
cronometrează timpul pe care-l parcurge flotorul între cele două repere.
Se fac 3-5 repetiţii şi se ia timpul mediu a doi dintre cei mai rapizi
flotori.
Viteza apei se calculează cu formula :
L
Vmed  K 
T
în care :
L este distanţa parcursă de flotor, în m;
T – timpul mediu de parcurgere, în s;
K – coeficient de corecţie pentru determinarea vitezei
medii (0,80 pentru cursuri de apă).
Notă: Se recomandă ca determinările să se facă în absenţa vântului.
Metoda cu batometrele-tahimetre
Batometrele-tahimetre sunt aparate care se folosesc, de obicei, la
prelevarea probelor de apă pentru diferite analize, dar ele pot fi utilizate şi
pentru determinarea vitezei curentului de apă.
Se compune dintr-un balon de cauciuc cu o capacitate de 900-1200
cm3, prevăzut cu un tub metalic cu Ø 6 mm şi lungimea de 20 cm (fig.8.13).
Batometrul se fixează pe un suport metalic. Înainte de introducerea în
apă se scoate aerul din balon, după care se cufundă la adâncimea dorită
având grijă ca tubul metalic să fie orientat în sensul curentului.

58
 Fig.8.13 Batometrul - tahimetru curba de etalonare

Se răsuceşte apoi la 1800 astfel ca apa să pătrundă în batometru. Se

începe cronometrarea. Se lasă până ce balonul se umple 2/3-3/4 din
capacitatea sa, după care batometrul se răsuceşte din nou, se opreşte
cronometru şi se scoate aparatul din apă.
Se măsoară cantitatea de apă (W) pătrunsă în batometru şi se
calculează cantitatea (q) intrată în balon în unitatea de timp.

q
W
T
cm / s
3

în care : T este timpul cronometrat, în s.

Pentru determinarea vitezei se foloseşte curba de etalonare a
aparatului.

Metoda cu tubul lui Pitôt

Tubul lui Pitôt este confecţionat din sticlă şi are forma literei L
(fig.8.14).

Fig.8.14 Tubul lui Pitôt

Tubul se introduce în apă cu latura scurtă în contra curentului.

Principiul de măsurare este următorul: cu cât viteza apei este mai
mare, cu atât apa din tub se supraînalţă mai mult.
Viteza apei rezultă din formula :

Vmed  K  2 gh

în care :
h este supraînălţarea apei;

59
 g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2);
K – coeficient de corecţie.
Metoda se foloseşte la cursurile de apă cu viteze de peste 0,30
m/s.

Metoda care utilizează morişca hidrometrică

Este o metodă precisă şi rapidă cu ajutorul căreia viteza apei poate fi
măsurată în orice punct al albiei.
Morişca hidrometrică se compune din: corp, coada (cârmă sau
stabilizatorul de direcţie), partea motoare cu mecanismul de contact şi elicea,
semnalizatorul şi dispozitivul de fixare (fig. 8.15).
Morişca se introduce în apă la adâncimea dorită, cu elicea îndreptată
în sens invers curentului de apă.
Principiul de măsurare se bazează pe proporţionalitatea dintre viteza
apei şi rotaţia elicii. Cu cât viteza apei este mai mare, cu atât elicea se
roteşte mai repede.
Pentru măsurători cu morişca hidrometrică adâncimea apei trebuie să
fie de minimum 0,15 m, iar viteza apei, de peste 0,1 m/s.

Fig.8.15 Morişca hidrometrică

Viteza apei se poate determina şi prin metoda indirectă folosind

formula lui Chézy :
V  C RI
în care :
V este viteza apei;
C – coeficientului lui Chézy;
R – raza hidraulică;
I – panta de scurgere.
Raza hidraulică reprezintă raportul dintre secţiunea muiată a
albiei (ω) şi perimetrul udat (P).

R
P

60
 în care :
ω este secţiunea muiată, adică suprafaţa ocupată cu apă;
P este perimetrul udat, adică linia de contact dintre apă şi
teren.

În ceea ce priveşte coeficientul lui Chézy, acesta se poate calcula

după mai multe formule , cele mai uzuale fiind formulele lui Pavlovski şi
Bazin.
1
Pavlovski.................. C  Ry
n
87 R
Bazin........................ C
 R
în care :
n, γ sunt coeficienţi de rugozitate ai albiei;
y – un exponent

Variaţia vitezei apei

Viteza apei are o variaţie atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical. În
fig.8.16 se prezintă această variaţie în plan orizontal şi vertical, sub un pod
de gheaţă sau în cazul unui prag de fund.

Fig.8.16 Variaţia vitezei apei

61
 CURSUL IX

HIDROMETRIA DEBITELOR

Cuvinte cheie: debit lichid, cheie limnimetrică, debit solid în

suspensie, debit solid târât

Rezumat
Debitul reprezintă cantitatea de apă sau material solid care se scurge
prin secțiunea transversală a unui curs de apă în unitatea de timp . Este cel
mai important parametru hidrologic.
Debitul poate fi lichid sau solid în suspensie, respectiv solid târât.
Debitul lichid (în cazul nostru debitul de apă) se poate determina prin
metode directe sau indirecte și aici enumerăm: explorarea câmpului de viteze
(metoda vitezelor), micşorarea locală a secţiunii de scurgere și metoda
chimică (a diluţiei).
Determinarea debitului de apă se poate face cu ajutorul cheii
limnimetrice care constă în stabilirea unei relații între nivelul apei și debit.
Determinarea debitului solid în suspensie se face cu aparate speciale
numite batometre. Debitul solid târât se poate determina tot cu batometre,
dar de altă construcție,sau cu metoda izotopilor radioactivi.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

9.1. Hidrometria debitelor lichide

Debitele de apă se pot determina prin metoda directă sau prin metode
indirecte. În cadrul metodelor indirecte enumerăm:
 explorarea câmpului de viteze (metoda vitezelor);
 micşorarea locală a secţiunii de scurgere;
 metoda chimică (a diluţiei).

9.1.1. Metoda directă

Pentru a determina debitul Q prin această metodă trebuie ca întreaga
cantitate de apă (W) care trece printr-o secţiune dată, să fie colectată într-un
vas şi să se cronometreze timpul de colectare, T.
Raportul W/T reprezintă debitul Q.
Această metodă se foloseşte în cercetările de eroziune (când se
doreşte cunoaşterea debitului de apă scurs), în alimentări cu apă (pentru
calculul debitului dintr-o conductă), în cazul izvoarelor etc.
În situaţia cursurilor de apă cu debite mari această metodă nu poate fi
aplicată, deoarece nu există posibilitatea de a se colecta un volum de apă
aşa de imens.

9.1.2. Metode indirecte

Metoda exploatării câmpului de viteze

62
 Se bazează pe ecuaţia de continuitate a debitului, care pentru un fir
de curent este :

Q  1  v1  ........   n  v n  ct

în care :
ω este secţiunea muiată a albiei;
v – viteza apei;
Q – debitul de apă.

Deci, pentru a calcula debitul unui curs de apă este nevoie să se

cunoască secţiunea muiată şi viteza medie a apei.

Secţiunea muiată
Se determină în funcţie de forma secţiunii transversale

La secţiuni trapezoidale   b  mh h

La secţiuni dreptunghiulare   bh

La secţiuni triunghiulare   mh 2

2
La secţiuni parabolice  Bh
3

În cazul cursurilor de apă cu profil transversal complex

Cunoscându-se forma secţiunii transversale obţinută printr-un desen

topografic la scară se împarte secţiunea în triunghiuri şi trapeze şi se
calculează fiecare suprafaţă în parte, după care se totalizează :
  1   2  3  .....   n

Perimetrul udat
- La secţiuni trapezoidale P  b  2h 1  m 2
- La secţiuni dreptunghiulare P  b  2h
- La secţiuni triunghiulare P  2h l  m 2
- La secţiuni parabolice P  1,15 B 2  4h 2
- La secţiuni complexe după profil

Metoda exploatării câmpului de viteze cunoaşte mai multe procedee.

a) Procedeul grafo-analitic
Prin acest procedeu debitul se determină astfel :
63
  se desenează, la o scară potrivită, profilul transversal al albiei
(fig.9.1);
 pentru fiecare verticală (H) se trasează în planul desenului
curba de distribuţie a vitezelor pe baza măsurătorilor efectuate;

Fig.9.1 Calculul debitului de apă prin procedeul grafo-analitic

 prin planimetrarea fiecărui grafic se obţine aria care reprezintă

debitul q pe unitatea de lăţime a albiei;
 toate valorile q se reprezintă prin verticale;
 aria haşurată reprezintă însuşi debitul Q.

b) Procedeul izotahelor
Izotahele sunt linii curbe de egală viteză. Cunoscându-se vitezele
apei la diferite distanţe şi adâncimi se pot trasa curbele care unesc punctele
de aceiaşi viteză (fig.9.2).

Fig.9.2 Secţiune transversală a albiei cu izotahe

Debitul (Q) rezultă din relaţia :

Vi  Vi 1
Q   si în care :
2
si reprezintă suprafeţele cuprinse între două izotahe;
V i, Vi+1 – valorile izotahelor care mărginesc
suprafeţele si.

64
 c) Procedeul analitic
Pentru determinarea debitului de apă prin acest procedeu se foloseşte
profilul transversal al albiei reprezentat la scară.
Se împarte secţiunea muiată în trapeze şi triunghiuri şi se
numerotează cu ω 1, ω2, ω3 .....ωn.
În dreptul fiecărui punct se reprezintă prin verticale vitezele medii (fig.
9.3).

Fig.9.3 Calculul vitezei prin procedeul analitic

Debitul se calculează cu formula :

Q   qi
în care :
qi – debitele parţiale
v1  v2
De exemplu : q 2   2
2
Metoda micşorării locale a secţiunii de scurgere
Prin această metodă debitele se determină cu ajutorul unor construcţii
speciale numite apometre.
Apometrul micşorează local secţiunea de scurgere a albiei, fapt ce
conduce la formarea unei diferenţe de nivel între părţile din amonte şi din
aval ale dispozitivului.
Notă: partea din amonte şi cea din aval se mai numesc bieful
amonte, respectiv bieful aval.
Principiul de măsurare: cu cât debitul cursului de apă este mai mare,
cu atât creşte diferenţa de nivel. Debitul se determină cu ajutorul acestei
diferenţe de nivel.
Apometrele sunt de mai multe feluri :
- cu deversor;
- cu ajutaj;
- cu salt hidraulic.

Apometrul cu deversor
Deversoarele sunt dispozitive de forma unor panouri care se aşează
transversal pe cursul de apă. Au în partea superioară o deschidere pe unde
se scurge curentul de apă.
Deversoarele sunt de trei tipuri de bază (fig 9.4) :
- cu perete subţire;
- cu profil practic;
- cu prag lat.

65
 Fig.9.4 Tipuri de deversoare

Deversoarele cu peretele subţire sunt cele mai folosite. Pot avea

deschiderea triunghiulară, trapezoidală sau dreptunghiulară.
Dacă lăţimea deversorului (a deschiderii) este mai mică decât lăţimea
albiei, atunci se spune că deversorul este cu contracţie laterală.
În funcţie de poziţia nivelului de apă din bieful aval deversoarele pot fi
: neînecate, când nivelul de apă din aval nu influenţează scurgerea şi
înecate, când scurgerea este influenţată de nivelul aval.
De obicei se folosesc deversoare neînecate, cu contracţie laterală.
Deversoarele se amplasează, de regulă, pe tronsoane rectilinii în
lungime de cel puţin 10 m, în poziţie verticală, perpendicular pe curentul de
apă.
Muchea pragului trebuie să fie teşită la 300 în direcţia biefului aval.

a) Deversorul triunghiular
Se foloseşte pentru măsurarea debitelor mici, de până la 1 m 3/s. După
forma triunghiului deversoarele pot fi diferite. Cel mai utilizat este deversorul
Thomson (unghiul pe care-l fac laturile deversorului este de 900).
Debitul se calculează cu formula :
Q  1,38  h 2,5
în care :
Q este debitul de apă, în m3/s;
h – înălţimea coloanei de apă deasupra vârfului
deversorului, în m.
Înălţimea coloanei de apă se măsoară cu ajutorul unei mire amplasate
la (3-4) hmax în amonte de deversor. Cota zero a mirei trebuie să corespundă
cu vârful deversorului.

b) Deversorul trapezoidal
Cu ajutorul acestui deversor se pot măsura debite de până la 2 m 3/s şi
chiar mai mari. Şi aceste deversoare pot fi de mai multe feluri, după forma
trapezului.
Cel mai folosit este deversorul Cipoletti care are deschiderea sub
forma unui trapez isoscel cu înclinarea celor două laturi de 1 : 0,25.
Debitul se calculează astfel :

- în cazul deversorului neînecat

Q  1,86 b  h 3 / 2
în care :

66
 Q este debitul de apă, în m3/s;
b – lăţimea pragului deversorului, în m;
h – înălţimea coloanei de apă deasupra pragului
deversorului, în m.
Când viteza de apropiere a apei (spre deversor) este mai mare de 0,2
m/s, atunci debitele se majorează cu 2 %.
- în cazul deversorului înecat
Q  1,90    b  h 3 / 2
  1,23  K 2  0,127
hav
K
h
în care :
hav – înălţimea coloanei de apă deasupra pragului
deversorului în aval, în m;
h – idem, în amonte, în m.

c) Deversorul dreptunghiular
Este mai rar folosit.
În cazul deversorului neînecat :
Q  1,84  h 3 / 2 b  0,2h 

Apometrul cu ajutaj
Acest tip de apometre este folosit pe albii mici.
Ajutajul este un tub scurt, tronconic sau cu secţiunea dreptunghiulară,
pătrată etc., care se montează pe partea din aval a panoului (fig.9.5).
Se recomandă ca apometrul cu ajutaj să funcţioneze întotdeauna
înecat.

Fig.9.5 Apometrul cu ajutaj

Debitul se calculează astfel :

Q   2 gz
în care :
Q este debitul de apă, în m3/s;
μ – coeficient de debit (0,95 pentru secţiunea
circulară şi 0,925 pentru celelalte forme);
g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2);
z – diferenţa de nivel dintre amonte şi aval, în m.
67
 Apometrul cu salt hidraulic
Se utilizează la debite mari. Sunt de mai multe tipuri. Cele mai întâlnite
apometre : tip De Marchi şi tip Parshall (fig. 9.6).
Apometrul De Marchi are forma unui jghiab cu secţiune
dreptunghiulară care are în partea terminală o strangulare a secţiunii şi un
prag de fund unde se produce saltul hidraulic.

a.

b.
Fig. 9.6 Apometre cu salt hidraulic
a. apometru Parshall; b. apometru de Marchi

Metoda diluţiei
Se foloseşte la cursurile de apă cu regim de scurgere de mare
turbulenţă şi cu debite până la 50 m3/s.
Dacă se doreşte cunoaşterea debitului Q pe tronsonul 1 şi 2 al unui
râu, se determină în prealabil conţinutul în clorură de sodiu al apei de râu
(notat cu C1).
Cu ajutorul unui rezervor cu debitul constant (q) se introduce în râu, în
punctul 1, o soluţie din aceiaşi sare de concentraţie cunoscută (C 0).
Se măsoară concentraţia în punctul 2 (C2).
Debitul de apă rezultă în funcţie de q, C0, C1, C2 şi distanţa dintre cele
două puncte.
C  C2
Qq 0
C 2  C1

Cheia debitelor (Cheia limnimetrică)

Între debitul (Q) şi nivelul de apă (H) există o corelaţie directă. Curba
de corelaţie are forma de parabolă (fig.9.7) şi este denumită cheia debitelor.

68
 Fig. 9.7 Cheia debitelor

Această curbă poate fi folosită la stabilirea debitului în funcţie de

nivelul de apă măsurat la un moment dat.

9.2. Hidrometria debitelor solide

Debitul solid poate fi de două feluri : în suspensie şi târât.

Debitul solid în suspensie

Se determină în funcţie de viteza medie a apei, de secţiunea de
scurgere şi de concentraţia medie a aluviunilor.
Măsurarea concentraţiei se face cu aparate speciale numite
batometre.
Batometrul este un mic rezervor care prin scufundare în râu cu ajutorul
unui cablu, captează o probă de apă.
Se notează cu (P) masa aluviunilor separate de apă şi cu (W) volumul
batometrului.
Concentraţia aluviunilor ( ρ ) rezultă din formula :
P
  10 6 
W
în care :
ρ – concentraţia aluviunilor, în g/m3;
p – masa aluviunilor, în g;
W – volumul batometrului, în cm3.
Debitul solid în suspensie se calculează astfel :
1
Qs  Ql   
1000
în care :
Qs este debitul solid în suspensie, în kg/s;
Ql – debitul lichid, în m3/s;
ρ – concentraţia aluviunilor, în g/m3.

Debitul solid târât

Debitul solid târât se determină tot cu batometre, dar de altă
construcţie faţă de cele folosite la măsurarea debitelor în suspensie şi prin
metoda izotopilor radioactivi.
Cele mai simple batometre sunt nişte cutii din plasă de sârmă cu
ochiuri mici, având partea anterioară deschisă.
Se lansează pe fundul albiei cu deschiderea în sens invers curentului
de apă.
După timpul (t) se ridică batometrul şi se cântăreşte conţinutul. Debitul
rezultă din formula :

69
 m
Qt 
t
în care :
Qt este debitul solid târât;
m – masa materialelor colectate de batometru;
t – durata de colectare.
Debitul solid târât se poate determina şi cu ajutorul izotopilor
radioactivi.
Metoda constă din marcarea cu izotopi radioactivi a unor particule cu
caracteristici geometrice diferite, plasarea acestora într-un profil al albiei şi
urmărirea deplasării lor prin detectări periodice.
Ca trasor se alege cobaltul radioactiv care are un timp de înjumătăţire
de 5 ani, suficient ca să se poată face determinări la diferite variaţii ale
nivelurilor de apă, iar fascicolul de cuante gamma emis de sursă să rămână
suficient de puternic pentru a fi uşor detectat.

70
 CURSUL X

RESURSELE DE APĂ SUBTERANĂ

Cuvinte cheie: ape freatice, ape de adâncime, zonare pe verticală a

apelor subterane, nivel freatic, chimism al apelor subterane

Rezumat
Hidrogeologia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu studierea
genezei, dinamicii şi principalelor proprietăţi fizico-chimice şi biologice ale
apelor subterane.
Apele subterane pot fi juvenile sau vadoase, dar din punct de vedere
al utilizării ca resurse naturale interesează apele vadoase. Aceste ape provin
din apele de infiltraţie rezultate în urma precipitaţiilor şi sunt: ape freatice și
ape de adâncime. Apele freatice pot avea caracter nepermanent (ape
suprafreatice) sau permanent (ape freatice propriu zise). Apele de adâncime
sunt între două straturi impermeabile și pot fi fără presiune sau sub presiune
și în acest caz au caracter ascendent sau artezian.
În scopul cunoaşterii regimului apelor subterane se fac măsurători
periodice asupra nivelului, debitului şi chimismului.
Pentru aceasta sunt organizate reţele de posturi hidrogeologice
alcătuite din foraje.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

10.1. Consideraţii generale

Apele subterane reprezintă mediul acvatic alcătuit din acele ape care
se găsesc şi care circulă sub nivelul solului.
Cu studiul acestor ape se ocupă hidrogeologia, care este acea parte
a hidrologiei ce studiază geneza, dinamica şi principalele proprietăţi fizico-
chimice şi biologice ale apelor subterane (STRUCKMEIER și colab, 2005).
Din punct de vedere al originii lor, apele subterane sunt de două feluri:
- ape juvenile;
- ape vadoase.
Apele juvenile provin din condensarea vaporilor de apă rezultaţi din
procesele fizico-chimice de adâncime.
Apele vadoase provin din apele de infiltraţie rezultate în urma
precipitaţiilor şi sunt:
- ape freatice;
- ape de adâncime.
Apele freatice la rândul lor, se împart în mai multe categorii, cele mai
importante fiind:
- apele suprafreatice;
- apele freatice propriu-zise.
Apele suprafreatice nu au caracter permanent, ele apar în perioadele
umede ale anului - mai frecvent în primăverile ploioase - când apa
gravitaţională în exces se acumulează în partea inferioară a profilului de sol.

71
 Apele freatice propriu-zise sunt cantonate în straturi permeabile
situate deasupra unui strat impermeabil. Aceste ape se întâlnesc sub forma
unor pânze de apă libere situate la adâncimi mai mari decât apele
suprafreatice şi au un caracter permanent.
Nivelul apelor freatice urmăreşte, în linii generale alura terenului.
Apele de adâncime sunt situate la adâncimi mari în straturi
permeabile sub cel puţin un strat impermeabil, alimentarea lor cu apă
făcându-se prin capetele de strat (fig.10.1).

Fig.10.1 – Apele de adâncime

Fiind cuprinse între straturi impermeabile aceste ape sunt captive.

Când straturile acvifere au poziţie orizontală, apele sunt fără presiune, iar
când straturile sunt curbe apele sunt sub presiune. În această situaţie
apele pot avea un caracter ascendent sau artezian (BRETOTEAN, 1981).

10.2. Distribuţia pe verticală a apelor subterane

Repartiţia apelor subterane pe verticală este condiţionată de:
- structura geologică a straturilor;
- constituţia litologică a rocilor;
- alternanţa dintre rocile permeabile şi impermeabile.
În urma infiltraţiei apei în sol şi a răspândirii diferitelor forme de apă, în
profilul solului se pot deosebi pe verticală, de sus în jos, două zone
principale: zona de aeraţie şi zona de saturaţie (fig.10.2).
Zona de aeraţie este cuprinsă între nivelul terenului şi nivelul apelor
freatice. Grosimea ei variază de la zero sau câţiva centimetri pe terenurile
mlăştinoase până la zeci şi chiar sute de metri în regiunile aride, secetoase.
Această zonă se caracterizează prin existenţa în porii solului atât a
apei cât şi a aerului şi cuprinde trei subzone:
- subzona de evaporaţie;
- subzona intermediară;
- subzona capilară.

72
 Fig.10.2 – Distribuţia pe verticală a apelor subterane

Subzona de evaporaţie se găseşte imediat sub nivelul terenului, şi

are o grosime de până la 1-2 m.
În această subzonă, evaporaţia este intensă atât la contactul aer-sol,
cât şi în interiorul solului.
Subzona intermediară este caracterizată prin umiditate practic
constantă.
Subzona capilară este situată deasupra nivelului freatic, adică
deasupra zonei de saturaţie şi îşi datorează existenţa ascensiunii capilare a
apelor freatice.
Subzona capilară mai este cunoscută şi sub denumirea de franj
capilar.
Zona de saturaţie reprezintă zona în care se găseşte apa freatică.
Aici toţi porii solului sunt plini cu apă.
Zona de saturaţie se sprijină pe un strat impermeabil.

10.3. Hidrometria apelor subterane

Regimul apelor subterane se caracterizează prin variaţii periodice
lunare, anuale, multianuale, variaţii mai mari înregistrându-se la straturile
freatice (HOGAN, 2009).
În tabelul 10.1. sunt redaţi factorii care influenţează nivelul apelor
freatice.
În scopul cunoaşterii regimului apelor subterane se fac măsurători
periodice asupra nivelului, debitului şi chimismului.
Pentru aceasta sunt organizate reţele de posturi hidrogeologice
alcătuite din foraje.
Nivelurile apei subterane se măsoară cu dispozitive simple sau cu
instrumente speciale numite sonde.
În figura 10.3 sunt prezentate sonda cu fluier şi sonda electrică.

73
 Tabelul 10.1
Factori care influenţează nivelul apelor freatice
Factori care determină creşterea nivelului freatic
Naturali Antropici
1. Precipitaţiile. 1. Executarea unor bazine
2. Nivelurile cursurilor de sau lacuri de
apă. La niveluri ridicate în acumulare.
cursurile de apă creşte şi 2. Irigaţiile neraţionale cu
nivelul freatic, situaţie în norme de udare
care se spune că râul exagerat de mari.
alimentează stratul freatic.
Factori care determină scăderea nivelului freatic
Naturali Antropici
1. Evapotranspiraţia. 1. Lucrările de desecare şi
2. Nivelurile cursurilor de apă. drenaj.
La niveluri scăzute în 2. Exploatarea exagerată
cursurile de apă scade şi a stratului freatic pentru
nivelul freatic, situaţie în alimentări cu apă sau
care se spune că râul irigaţii.
drenează stratul freatic.

Sonda cu fluier are ca piesă activă un cilindru deschis la un capăt

prevăzut cu un orificiu de fluier. Când se introduce în foraj şi atinge nivelul de
apă, aerul din cilindru se comprimă, iese prin orificiul de fluier şi emite un
semnal.
Sonda electrică are la bază un circuit care se închide când firul de oţel
introdus în foraj atinge nivelul de apă.

Fig.10.3 – Dispozitive pentru măsurarea nivelurilor de apă subterană

74
 Pe planurile de situaţie nivelurile freatice se reprezintă în mai multe
moduri prin:
- hidroizohipse, linii curbe care unesc punctele de aceeaşi cotă a
apelor subterane;
- izofreate, linii curbe care unesc punctele de egală adâncime a
apelor freatice.
Dacă stratul subteran este sub presiune, liniile curbe se numesc
hidroizopieze (fig. 10.4).
Trasarea curbelor cu acelaşi nivel de apă subterană (fig.10.5) se
realizează în urma observaţiilor făcute asupra nivelurilor hidrostatice din
puţuri sau puţuri de observaţie. Puţurile de observaţie se aşează în vârfurile
unui triunghi cu laturile de 30-50 m (sau chiar mai mult în terenuri plane). Se
determină apoi cotele apei subterane în cele trei puţuri, legate de nivelmentul
general sau în cote relative. Pe un plan la scară se marchează cele trei
puţuri (A,B,C) lângă care se înscriu cotele respective, se unesc prin linii
drepte şi prin interpolare se găsesc prin acestea puncte de cotă egală. Unind
apoi punctele cu aceeaşi cotă se obţin curbele de nivel ale apei subterane.
Dacă suprafaţa cercetată este întinsă, numărul de puţuri se măreşte
(fig.10.5).
Debitele se determină cu ajutorul pompelor.
Chimismul apelor subterane se determină prin analize chimice de
laborator referitoare la:
- duritatea totală a apei;
- conţinutul în fier şi mangan;
- încărcarea apei cu diferite suspensii etc.

Fig.10.4 - Trasarea hidroizohipselor

75
Fig. 10.5 Amplasarea puțurilor de observație asupra nivelului de apă

76
 CURSUL XI

EFECTELE DĂUNĂTOARE ALE APELOR

Cuvinte cheie: inundații, exces de umiditate, eroziune, alunecări de

teren

Rezumat
Apa are o importanță vitală în buna desfășurarea a vieții pe pământ.
Însă în anumite cazuri, atunci când circuitul apei în natură este perturbat, apa
poate avea și efecte dăunătoare asupra naturii și a z onelor antropice
provocând mari pierderi materiale şi chiar de vieţi omeneşti.
Cauzele producerii efectelor dăunătoare se pot datora: unor fenomene
naturale sau unor procese accidentale de factură antropică.
Dintre cele mai dăunătoare efecte se pot enumera: inundațiile, excesul
de umiditate, eroziunea solului, alunecările de teren și efectele negative
asupra albiilor.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

11.1. Consideraţii generale

Pe lângă efectele favorabile asupra proceselor din natură, apa are şi
efecte defavorabile.
Procesele fizice ale circuitului apei în natură determină în anumite
situaţii apariţia unor efecte dăunătoare, care pot îmbrăca forme grave,
provocând mari pierderi materiale şi chiar de vieţi omeneşti.
Aceste forme grave fac parte din categoria calamităţilor naturale. Ele
sunt generate de un complex de factori naturali şi antropici.
upă modul cum acţionează apa efectele se pot grupa astfel :
a) Efecte dăunătoare ale apei din atmosferă :
- eroziunea datorită picăturilor de ploaie;
- grindina;
- ceaţa, bruma, poleiul.
b) Efecte dăunătoare ale apelor de suprafaţă :
- eroziunea de suprafaţă;
- eroziunea de adâncime;
- inundaţiile;
- erodarea albiei şi malurilor râurilor;
- excesul de umiditate de la suprafaţa terenului sub
formă de băltiri de apă.
c) Efecte dăunătoare ale apelor subterane :
- excesul de umiditate din profilul solului;
- salinizarea secundară;
- levigarea (spălarea) orizonturilor de sol de elemente
nutritive.
d) Efecte dăunătoare ale apelor maritime :

77
 - inundaţii ale zonelor litorale (cauzate de vânturi şi
maree).
e) Efecte dăunătoare ale apelor aflate sub formă solidă:
- avalanşele;
- gheţarii plutitori (iceberguri);
- eroziunea provocată de gheţari.
La toate acestea se adaugă acţiunea combinată a apelor de suprafaţă
şi a celor subterane care generează alunecările de teren.
După cauzele producerii efectelor dăunătoare se pot deosebi :
- efecte datorite unor fenomene naturale;
- efecte datorite unor procese accidentale de factură
antropică.

11.2. Inundaţiile
Reprezintă fenomenul de revărsare pe teren a apelor mari (viituri)
provenite din cursurile de apă limitrofe, ca urmare a creşterii nivelului
acestora peste limita albiei minore.
Inundaţiile afectează luncile râurilor, câmpiile joase şi suprafeţele
depresionare legate hidrologic de cursurile de apă în timpul marilor revărsări,
afectează obiectivele social-economice situate pe aceste teritorii.
Amploarea acestor fenomene, viteza cu care se produc, gravitatea
pagubelor provocate, dar mai cu seamă, pierderile de vieţi omeneşti fac ca
inundaţiile să fie considerate drept tipul cel mai grav de efect dăunător al
apelor.
Inundaţiile pot fi naturale, accidentale şi dirijate.
Inundaţiile naturale se datoresc formării unor debite excesive pe
cursurile de apă, cauzate de fenomene naturale. Aceste fenomene sunt
următoarele :
- ploile torenţiale;
- topirea zăpezilor în scurt timp ca urmare a unor curenţi de aer
cald;
- suprapunerea unor ploi calde peste stratul de zăpadă;
- bararea albiei ( de sloiuri de gheaţă, alunecări de teren
etc.) care atrage după sine o ridicare a nivelului apei.
Inundaţiile accidentale se produc în urma unor acţiuni antropice
greşite, ca de exemplu :
- cedarea unor baraje din amonte;
- avarierea unor diguri existente;
- execuţia greşită a unor poduri.
Inundaţiile dirijate sunt cele provocate de om şi constau din dirijarea
voită a unor debite de apă spre anumite zone depresionare, sau în anumite
zone special amenajate. De exemplu, inundaţii voite pentru evitarea unor
pagube importante în alte zone din aval.
Pagubele datorate inundaţiilor pot fi :
- directe care constituie urmarea imediată a distrugerilor de
bunuri materiale;
- indirecte prin implicaţiile în alte sectoare de activitate care
nu au fost direct afectate de inundaţii.

11.3. Excesul de umiditate

78
 Constituie alt efect dăunător al apelor. Se datoreşte surplusului de apă
care determină băltirea la suprafaţa terenului, sau îmbibarea în profilul
solului. Surplusul de apă poate să provină din precipitaţii, din apele ce se
scurg la suprafaţa terenului, din revărsarea cursurilor de apă, aportul freatic
etc.
Excesul de umiditate poate fi permanent (adică în tot timpul anului),
sau temporar (numai în anumite perioade ale anului).
Factorii naturali care determină excesul de umiditate sunt :
- climatici: precipitaţiile atmosferice, umiditatea relativă, temperatura
aerului;
- geomorfologici: existenţa în zonele de luncă şi de câmpie a unor
depresiuni sau crovuri în care stagnează apa;
- hidrologici: revărsarea râurilor;
- hidrogeologici: nivelurile ridicate ale apelor freatice;
- pedologici: existenţa în profilul solului a unui orizont argilo-iluvial
aproape impermeabil care determină o drenare insuficientă a apelor de
suprafaţă.
Factorii antropici sunt :
- exploatarea incorectă a sistemelor de irigaţii prin aplicarea unor
norme de udare excesive;
- neasigurarea unui drenaj eficient;
- neetanşarea amenajărilor hidrotehnice care duc la pierderi de apă
din lacurile de acumulare sau din canalele de aducţiune spre straturile
subterane.
Efectele excesului de umiditate se resimt asupra solului şi plantelor.
Aceste efecte sunt următoarele :
- modificarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului;
- modificarea proceselor de solificare;
- apariţia fenomenului de hidromorfism (de gleizare şi pseudogleizare);
- reducerea fertilităţii solului;
- înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie a plantelor;
- scăderea recoltelor sau compromiterea totală a culturilor;
- înrăutăţirea condiţiilor de execuţie a lucrărilor agricole.
Pentru restul folosinţelor teritoriale: înrăutăţirea condiţiilor de fundare a
construcţiilor şi uneori chiar tasarea construcţiilor.

11.4. Eroziunea solului

Este un proces care constă din desprinderea şi transportul particulelor
de la suprafaţa pământului şi depunerea lor, la diferite distanţe, prin acţiunea
apei.
Există o eroziune geologică veche din timpul erelor geologice care a
dus la modelarea pământului, formarea reliefului şi a reţelelor hidrografice
actuale.
Acest tip de eroziune nu se încadrează în acţiunile dăunătoare ale
apelor.
În epoca omului există :
- eroziune geologică actuală moderată care reprezintă modul
actual de manifestare a procesului natural de eroziune;
- eroziune accelerată care este antropică, declanşată de
activitatea omului (defrişări de păduri şi desţeleniri de pajişti).

79
 După modul în care se realizează eroziunea deosebim :
- eroziunea de suprafaţă, dacă scurgerea apei de pe versanţi
este dispersată;
- eroziunea de adâncime, dacă scurgerea apei este
concentrată.

11.4.1. Eroziunea de suprafaţă

Scurgerea dispersată a apei din precipitaţii determină dislocarea şi
transportul particulelor de sol.
Este un proces imperceptibil care duce treptat la dispariţia întregului
sol, până ce apare la zi roca mamă (aşa numitele „pete galbene“).
Desprinderea particulelor se datoresc energiei cinetice a apei:
- la căderea picăturilor de ploaie (eroziune prin picături);
- la şiroirea apei pe suprafaţa terenului (eroziune prin scurgere).
Covorul vegetal poate controla până la 95 % din acţiunea mecanică a
picăturilor de ploaie, eficienţa fiind în funcţie de gradul de acoperire a
terenului.

11.4.2. Eroziunea de adâncime

Şiroirile de apă se unesc pe liniile de pantă maximă rezultând şuvoaie
cu debite şi viteze foarte mari. O dată cu creşterea debitelor şi vitezelor
creşte şi energia cinetică a curenţilor de scurgere concentrată. Din această
cauză procesele de dislocare şi transport al materialelor se desfăşoară cu
mare intensitate, acţionând rapid în adâncime.
În urma acestora iau naştere trei formaţiuni de eroziune în adâncime:
rigola, ogaşul şi ravena.

11.4.3. Pagubele provocate de eroziune

Cele mai însemnate pagube se resimt în agricultură. Procesele de
eroziune înrăutăţesc condiţiile de vegetaţie a plantelor. Eroziunea provoacă :
- modificări negative ale proprietăţilor fizice şi chimice ale solului;
- reducerea progresivă a fertilităţii solului cu repercusiuni asupra
recoltelor;
- sporirea cantităţilor de apă scurse;
- reducerea alimentării naturale a straturilor de apă subterană;
- sporirea debitelor solide ale cursurilor de apă şi accentuarea
proceselor de albie.
Se apreciază că pe teritoriul României se pierd anual, în urma
eroziunii, aproximativ 160 milioane m3 de sol fertil.
Procesele de eroziune influenţează totodată în mod considerabil
resursele de apă și anume:
- asupra debitelor;
- asupra însuşirilor apei: turbiditatea, culoarea;
- și în general, asupra însuşirilor fizice, chimice şi organoleptice.

11.5. Alunecările de teren

Reprezintă un proces dăunător determinat de acţiunea apei (de
suprafaţă şi subterane).

80
 Datorită acestui proces mase mari de pământ situate pe versanţi se
deplasează spre aval, ca urmare a pierderii stării de echilibru.
Alunecările se datoresc unui complex de factori.
Apa subterană poate influenţa stabilitatea masivelor de pământ prin:
- variaţiile de umiditate din sol determinate de variaţiile nivelului freatic,
care pot provoca schimbări de masă echivalente cu sute de kilograme pe m 3
de pământ;
- aceleaşi variaţii de nivel ale apei freatice prin umezirea straturilor
argiloase, care reduc frecările pe suprafaţa de contact, apa având un rol de
lubrifiant;
- apariţia unor izvoare pe versanţi, care pot declanşa procese de
eroziune de adâncime. Prin avansarea lor spre interiorul versantului creează
puncte de la care pornesc alunecările locale.
Apele de suprafaţă influenţează direct stabilitatea versantului, prin
acţiunea de umezire sau prin procesele de eroziune ca efect al acţiunii
hidrodinamice.

11.6. Procesele morfologice din albii

Aceste procese sunt alte urmări dăunătoare ale apelor. Ele pot fi
întâlnite sub formă de:
- eroziuni ale malurilor;
- instabilităţi ale albiei minore;
- coborâri ale fundului albiilor;
- sedimentări (colmatări) în albii;
- schimbări de trasee etc.

81
 CURSUL XII

POLUAREA APELOR

Cuvinte cheie: poluare naturală, poluare antropică, indicator de

poluare

Rezumat
O resursă de apă poate fi considerată poluată dacă alcătuirea sau
starea apelor sale sunt modificate în aşa măsură încât acestea să se preteze
greu la toate utilizările, sau la unele dintre ele la care ar putea servi în stare
naturală.
Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de
pătrundere a unor substanţe poluante în apa atmosferică, în apa râurilor şi
fluviilor, în apa mărilor şi oceanelor şi în apa subterană. Poluarea poate fi:
fizică, chimică, biologică, radioactivă.
Poluarea se datoreşte atât unor surse naturale cât mai ales celor
antropice și aici amintim: apele uzate și depozitele de deşeuri şi reziduuri.
Determinare a gradului de poluare a apelor şi a limitei de poluare
admisibile se face cu ajutorul indicatorului de deficit de specii. În prezent,
este uzuală încadrarea apelor în diferite categorii de calitate.
Pentru studiul calităţii apelor nu este suficient să se ia în considerare
doar direct cantităţile de substanţe poluante admise în ape, ci trebuie
analizate şi influenţa acestor substanţe asupra proceselor biologice şi
biochimice din mediul acvatic.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

12.1. Generalităţi
Apele din circuitul natural nu sunt deloc pure. Ele înmagazinează şi
transportă substanţe minerale şi organice foarte variate, provenite în cea mai
mare parte din natură. Între hidrosferă şi restul mediului înconjurător există
un permanent schimb de astfel de substanţe.
Funcţia apei de depozitare şi transport a reziduurilor de orice fel,
reprezintă una dintre funcţiile de bază ale apei, care determină echilibrul
natural al mediului.
Pe de altă parte, în urma unor intervenţii ale omului, substanţele care
pătrund în apă se modifică atât cantitativ, cât şi calitativ, ceea ce duce la un
dezechilibru al mediului înconjurător.
Menţionăm că majoritatea intervenţiilor omului sunt în sensul sporirii
substanţelor din apă, producând poluarea acesteia.
Problema calităţii apelor nu trebuie neapărat să fie considerată
exclusiv o problemă a mediului ambiant, ci trebuie legată şi de folosirea
apelor.
Există ape care chiar în stare naturală prezintă caracteristici calitative
care le fac improprii folosirii.

82
 Experţii europeni reuniţi la Geneva au încercat să dea o definiţie
poluării: „Un curs de apă poate fi considerat poluat dacă alcătuirea sau
starea apelor sale sunt modificate, direct sau indirect de activitatea omului, în
aşa măsură încât acestea să se preteze greu la toate utilizările, sau la unele
dintre ele la care ar putea servi în stare naturală”.
Această definiţie este unilaterală pentru că ia în considerare numai
poluarea cauzată de om.
Este adevărat, omul rămâne elementul cel mai activ şi cel mai
primejdios în ce priveşte poluarea apelor, dar nu poate fi ignorat aportul altor
surse.
Poluarea se datoreşte şi altor surse nu numai artificiale, ci şi naturale
aşa cum se va vedea în continuare.
Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de
pătrundere a unor substanţe poluante în apa atmosferică, în apa râurilor şi
fluviilor, în apa mărilor şi oceanelor şi în apa subterană.
Poluarea poate fi: fizică, chimică, biologică, radioactivă.
De asemenea literatura aminteşte de poluarea agricolă şi industrială,
de poluarea urbană şi rurală.
Nivelul poluării apelor a crescut mult în ultimele decenii, în special în
acele regiuni de pe glob unde populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi
rapid, fără luarea unor măsuri suficiente de protecţie a calităţii apelor.
Primejdia impurificării apelor a devenit evidentă tocmai în aceste regiuni,
întrucât dezvoltarea economică a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de
apă curată.

12.2. Sursele de poluare a apelor

Sursele de poluare se pot împărţi în două categorii distincte:
 surse organizate şi
 surse neorganizate
a. Sursele organizate produc poluarea în urma evacuării de substanţe
în ape prin intermediul unor instalaţii speciale, destinate acestui scop. De
exemplu: canalizările oraşelor, evacuările de la industrii sau de la fermele
zootehnice etc. sunt surse organizate.
b. Sursele neorganizate produc poluarea prin pătrunderea
necontrolată a unor substanţe în ape. De exemplu: cazul localităţilor
necanalizate care poluează cursurile de apă, direct fără obstacole.
După acţiunea lor în timp, sursele de poluarea se pot grupa astfel:
 surse permanente de poluare → tot timpul anului;
 surse nepermanente → numai în anumite perioade;
 surse accidentale.
După modul de generare a poluării sursele de poluare pot fi:
 surse naturale de poluare;
 surse artificiale de poluare (antropice).

83
 12.2.1. Sursele naturale de poluare
12.2.1.1. Sursele naturale permanente
Sursele naturale de poluare a apelor sunt în cea mai mare parte surse
cu caracter permanent. Ele provoacă modificări importante ale indicilor de
calitate a apelor, influenţând negativ folosirea lor.
Cu toate că în cazul surselor naturale termenul de poluare este
oarecum impropriu, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele
naturale a unor cantităţi de substanţe străine care fac apele respective
nefolosibile.
Principalele cauze care determină producerea poluării naturale a
apelor sunt:
I – Trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de
sulfaţi etc.). În asemenea condiţii în apele de suprafaţă şi în cele subterane
pătrund importante cantităţi de săruri.
Un caz aparte îl reprezintă rocile radioactive care pot contamina apele
de suprafaţă şi subterane.
II – Trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune
a solului.
În această situaţie apele sunt impurificate de particulele solide
antrenate, în special dacă solurile sunt compuse din particule fine (marnă
sau argilă) care se menţin mult timp în suspensie.
III – Vegetaţia acvatică fixă sau plutitoare în special în apele cu viteză
mică de scurgere şi în lacuri. Această vegetaţie conduce la fenomene de
impurificare a apelor în funcţie de perioadele de vegetaţie.
IV – Vegetaţia de pe maluri produce şi ea o impurificare, atât prin
căderea frunzelor, cât şi prin căderea plantelor întregi. Elementele organice
sunt supuse unui proces de descompunere care conduc la o impurificare a
apelor, în special în perioadele cu niveluri scăzute sau sub pod de gheaţă.

12.2.1.2. Sursele naturale accidentale

Astfel de surse de poluare sunt în general rare. Ele se datoresc în
special unor fenomene geologice neprevăzute.
Dintre impurificările de acest tip se pot cita: pătrunderea unor ape
puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafaţă în
urma unor:
 erupţii sau altor activităţi vulcanice;
 deschideri de carsturi (carst – formă de eroziune rezultată în urma
degradării calcarelor, a gipsului, sării de către apele de suprafaţă şi
subterane);
 deschideri de noi căi de circulaţie a apelor subterane
prin spălarea unor falii.

12.2.2. Surse artificiale de poluare

12.2.2.1. Sursele artificiale permanente
Din această categorie fac parte:
o apele uzate;
o depozitele de deşeuri şi reziduuri.

84
 Apele uzate sunt alcătuite din restituţiile de apă după utilizarea lor de
către folosinţe. Reprezintă principalele surse artificiale de poluare
permanentă.
După provenienţa lor există următoarele categorii de ape uzate:
- ape uzate menajere rezultate din satisfacerea nevoilor gospodăreşti
de apă ale centrelor populate, precum şi a nevoilor igienico-sanitare şi social-
administrative ale diferitelor unităţi industriale, agro-zootehnice etc.;
- ape uzate publice rezultate din satisfacerea nevoilor publice ale
centrelor populate;
- ape uzate industriale rezultate de la industrii de orice fel, inclusiv
industria extractivă (ape de mină, ape de sondă, foraje), precum şi de la alte
activităţi asemănătoare din construcţii, transporturi etc.;
Referitor la poluarea industrială, aceasta este incalculabilă atât cu
volumul, cât şi prin consecinţele sale.
Deosebit de periculoase sunt apele uzate din industria alimentară.
Se ştie că abatoarele consumă 500 l apă de fiecare animal sacrificat,
dar puţini ştiu ce conţin aceste ape.
Milioane de microbi aerobi şi anaerobi , dintre care numeroase specii
patogene.
De asemenea apele uzate de la fabricile de lapte şi brânză, fabricile
de zahăr, care aruncă o mare cantitate de materii organice, ca să nu mai
vorbim de fabricile de hârtie sau de întreaga industrie siderurgică.
- ape uzate de la unităţi agrozootehnice şi amenajări piscicole;
- ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de
apă ale sistemelor de canalizare cum sunt: spălarea canalelor colectoare,
pregătirea soluţiilor de reactivi, ape neepurate de la staţiile de epurare etc.;
- ape uzate de la spălatul şi stropitul străzilor şi incintelor şi de la
stropitul spaţiilor verzi;
- ape meteorice infestate, adică acele ape de precipitaţii care venind în
contact cu terenul unor zone antrenează sau dizolvă substanţe minerale şi
organice existente.
Apele meteorice se mai pot încărca cu substanţe străine în cursul
căderii lor prin zone ale atmosferei intens populate, precum şi în cursul
scurgerii lor pe teritorii pe care se găsesc deşeuri de diverse feluri sau pe
teritorii pe care s-au utilizat substanţe chimice (pesticide) în activităţi agricole
sau silvice.
Apele meteorice pot deveni o sursă de impurificare a apelor chiar prin
scurgerea lor pe vegetaţie şi pe suprafaţa solului, fără să intervină colectarea
lor într-o reţea de canalizare.
O sursă importantă de impurificare a apelor o constituie depozitele de
deşeuri sau de diferite reziduuri solide, aşezate pe sol sub cerul liber, în
halde neraţional amplasate.
Impurificarea provenită de la aceste depozite poate fi produsă prin
antrenarea directă a reziduurilor în apele curgătoare de către apele de ploaie
în cădere sau de către apele care se scurg prin infiltraţie în sol.
Deosebit de grave pot fi cazurile de impurificare provocată de haldele
de deşeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă şi antrenate de
viiturile acestora.
Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie
orăşeneşti şi de deşeuri solide industriale, în special cenuşa de la

85
termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice, steril de la
preparaţiile miniere, rumeguş şi deşeuri lemnoase de la fabricile de
cherestea. De asemenea, pot fi încadrate în aceeaşi categorie de surse de
impurificare depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de
produse clorosodice, sau de la alte industrii chimice, precum şi cele de la
staţiile de epurare a apelor uzate (deponiile de la iazurile de decantare).

12.2.2.2. Sursele artificiale accidentale

În această categorie intră în primul rând poluarea accidentală cu
produse petroliere sau cu alte substanţe industriale lichide. Această sursă de
poluare prezintă o frecvenţă predominantă în raport cu celelalte surse de
poluare accidentală.
Cele mai multe cazuri de poluare cu produse petroliere sau cu alte
substanţe industriale lichide se datoresc accidentelor de transport şi
manipulare. Care sunt aceste accidente ?
o neetanşeităţile rezervoarelor sau ale conductelor de transport
care conţin astfel de substanţe (neetanşeităţi cauzate de coroziuni, fisurări,
defecţiuni de construcţie etc.);
o neglijenţe la punctele de încărcare-descărcare a vehiculelor
cisternă;
o neglijenţe la punctele de încărcare-descărcare a vehiculelor
cisternă;
o neglijenţe la recuperarea slopului (amestec de apă şi reziduuri
petroliere) din separatoare etc.
Toate acestea fac ca produsele petroliere, substanţele industriale,
diferitele reziduuri etc. să ajungă în apele de suprafaţă (prin scurgere) şi în
apele subterane (prin infiltrare) poluându-le.
Numai pierderile din rezervoare şi conducte au fost estimate de
Comisia Economică pentru Europa a ONU, la 50 milioane tone anual în ţările
europene, în prezent cantităţile fiind în continuă creştere.
Navigaţia constituie, de asemenea, o sursă de poluare a apelor.
Navele pot produce poluarea apelor prin evacuarea deşeurilor şi pierderi de
combustibil şi lubrifianţi, prin pierderea de substanţe transportate, prin
spălarea resturilor acestor substanţe după descărcarea apelor de balast
impurificate cu astfel de resturi, prin dezinfectarea navelor etc.
Accidentele diferitelor mijloace de transport a substanţelor petroliere
(autocisterne, vagoane cisternă, nave petroliere) au creat, de asemenea,
cazuri grave de poluare a apelor. Situaţii deosebit de critice au fost
înregistrate în urma naufragiilor marilor tancuri petroliere, periclitând zone
întinse în largul mărilor, din litorale şi din coastele maritime. De fiecare dată
au fost necesare mari mobilizări de mijloace materiale şi de fonduri pentru
localizarea zonelor poluate şi îndepărtarea produselor petroliere.
Forajele submarine care se execută în platforma continentală
constituie şi ele o sursă primejdioasă de impurificare a apelor costiere prin
erupţiile de sondă care se pot produce cu efecte grave de murdărire a apelor
şi plajelor pe distanţe de zeci de kilometri.
Produsele fito-farmaceutice folosite pe scară largă în agricultură şi
silvicultură pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă alte surse
periculoase de poluare a apelor.

86
 Într-un studiu american se apreciază că poluarea solului şi plantelor cu
substanţe chimice este deosebit de primejdioasă.
Pentru că nu este vorba de 1/4 kg de substanţe împrăştiate cu mâna
într-o grădină de legume, ci de răspândirea pesticidelor pe suprafeţe întinse
cu ajutorul avioanelor.
Apele meteorice spală o parte din aceste substanţe evacuându-se în
râuri, pe care le poluează, iar o altă parte cu apa de infiltraţie ajunge în
stratul acvifer subteran.
Medicii francezi spun că dacă apa din fântâni conţine 150 mg nitraţi la
litru, copiii care o beau contractează „boala albastră”, o boală periculoasă
care afectează sistemul nervos central.
În general, cazurile de poluare se produc datorită necunoaşterii
condiţiilor de utilizare a acestor substanţe şi conducerii lor în emisari.
Împrăştierea produselor fito-farmaceutice de către avioane deasupra râurilor
şi lacurilor a produs, în ultimii ani, numeroase cazuri de impurificare a apelor.
O categorie deosebit de primejdioasă de surse de poluare accidentală
o constituie containerele de deşeuri concentrate de nocivitate mare, care se
aruncă pe fundul mărilor, se îngroapă sau se depozitează în cavităţi
subterane. Acest mod de depozitare a deşeurilor radioactive sau toxice
concentrate prezintă un pericol potenţial, întrucât, nu există siguranţa
disocierii în timp a deşeurilor şi deci eliminarea pericolului de contaminare la
suprafaţă.

12.3. Determinarea gradului de poluare a apelor

O problemă care nu este încă pe deplin rezolvată o constituie cea de
determinare a gradului de poluare a apelor şi a limitei de poluare admisibile.
În prezent, este uzuală încadrarea apelor în diferite categorii de calitate.
Este însă de remarcat faptul că limitele respective sunt determinate
exclusiv pe criteriul pragmatic al modului de folosire a apelor; în principiu, în
considerentele respective ar trebui incluse şi considerente de menţinere a
echilibrului mediului ambiant care sunt complet independente de folosirea
apelor. Pe de altă parte, categoriile de calitate normate variază în trepte
grosiere şi nu permit o caracterizare suficient de continuă.
Un alt criteriu de apreciere poate fi cel al indicatorilor biologici de
calitate. Aceşti indicatori permit o apreciere a calităţii absolute a apei, însă nu
şi a gradului de poluare produs de diferitele surse de impurificare.
O încercare de stabilire a unui asemenea indicator îl constituie cel al
deficitului de specii. Acesta porneşte de la constatarea că mulţimea şi natura
formelor de viaţă acvatică dintr-o anumită zonă a unei ape de suprafaţă
reflectă şi intensitatea poluării apei în acea zonă; una din consecinţele
biologice ale impurificării apelor o constituie micşorarea numărului de specii,
proporţional cu gradul de impurificare. Plecând de la această premiză, se
defineşte deficitul de specii Dx (exprimat în procente) prin relaţia:
A  Ax
Dx  0 100
A0
unde:
A0 este numărul de specii dintr-o staţie martor, în amonte de zona
poluată;
Ax – numărul de specii din zona poluată.

87
 Premiza pe care se bazează indicatorul deficitului de specii este
numai parţial corectă. În cazul anumitor poluări anumite specii specifice
apelor curate dispar însă apar altele specifice apelor impurificate. De aceea,
o variantă corectată a acestui indicator ar putea-o constitui cea de a lua în
considerare în determinarea numărului Az numai numărul de specii care se
regăsesc în zona staţiei martor, neglijându-se speciile noi nespecifice acelei
zone.
Din punctul de vedere al protecţiei mediului, condiţia care trebuie
impusă este cea de a se realiza în aval de punctele de deversare a apelor
uzate un deficit de specii nul. Nu există încă date asupra măsurii în care o
asemenea condiţie este efectiv aplicabilă.

12.4. Influenţa condiţiilor de mediu acvatic asupra calităţii apelor

În orice mediu acvatic natural au loc o serie de procese de modificare
a calităţii apelor. Calitatea şi cantitatea apei la intrarea în mediul acvatic
respectiv generează anumite procese biologice şi biochimice de transformare
a diferitelor substanţe, în special a celor de natură organică, din apă. Astfel,
calitatea apei nu este determinată exclusiv de calitatea şi cantitatea apei la
intrarea în mediul acvatic şi de procesele care au loc în acest mediu.
În regim natural, mediile acvatice se găsesc, în general, în situaţii de
echilibru de natură biologică, esenţial pentru menţinerea apelor. De exemplu,
în condiţii calitative date are loc o anumită dezvoltare a algelor care consumă
substanţe nutritive (fosfor, azot etc.) din apă; în acelaşi timp se dezvoltă o
faună utilizând algele respective drept hrană. Existenţa algelor împiedică o
creştere a conţinutului în substanţe nutritive, iar existenţa vieţuitoarelor
algivore împiedică proliferarea exagerată a algelor. Intervenţiile brutale în
acest proces pot modifica starea de echilibru natural. Astfel, un spor de
substanţe nutritive poate duce la o dezvoltare exagerată a algelor care ajung
să depăşească posibilităţile de consum a vieţuitoarelor algivore; excesul de
alge duce la producerea unor procese noi, inexistente sau mult amplificate
faţă de regimul de echilibru natural, care atrag după sine modificări esenţiale,
adeseori ireversibile, ale calităţii mediului acvatic. Acelaşi efect poate fi atins
prin distrugerea vieţuitoarelor care împiedică proliferarea exagerată a algelor.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că pentru studiul calităţii
apelor nu este suficient să se ia în considerare doar direct cantităţile de
substanţe poluante admise în ape, ci trebuie analizate şi influenţa acestor
substanţe asupra proceselor biologice şi biochimice din mediul acvatic.

12.5. Influenţa calităţii apelor evacuate asupra calităţii apelor

emisarului
O primă categorie de procese sunt cele care decurg din proliferarea
exagerată, a vegetaţiei acvatice în urma sporului de substanţe nutritive.
Algele devin preponderente în biocenoza acvatică, în special cianoficeele
(algele albastre). Neputând fi consumate de vieţuitoarele acvatice, acestea
se descompun şi intră în putrefacţie, ducând la o reducere a oxigenului, fapt
care influenţează negativ dezvoltarea celorlalte vieţuitoare, în special a celor
algivore, ceea ce constituie un alt factor de accelerare a proliferării algelor.
Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare a apei. Deşi este
mai răspândit în lacuri, fenomenul nu este caracteristic numai acestei forme
a apei din natură.

88
 Principalele elemente care sunt necesare pentru dezvoltarea algelor
sunt: bioxidul de carbon, fosforul, azotul, oligoelementele, vitaminele şi
substanţele de creştere.
Bioxidul de carbon, dizolvat în apă, provine din atmosferă, din
respiraţia organismelor acvatice şi din descompunerile microbiologice ale
materiilor organice. De obicei, bioxidul de carbon, este excedentar faţă de
cerinţele de dezvoltare ale algelor.
Azotul şi fosforul, constituie substanţe nutritive fără de care
dezvoltarea algelor nu este posibilă; majoritatea celulelor de alge conţin în jur
de 1 % P şi 4 % N. Influenţa acestor substanţe asupra proliferării algelor
variază în cursul anului, fiind cea mai ridicată în perioada de primăvară. R.A.
Vollenweider, consideră că în această perioadă la concentraţii de 10 μg/l în
fosfor şi de 200...300 μg/l, în azot există pericolul apariţiei unei eutrofizări
accelerate. Această valoare depinde însă în largă măsură de condiţiile locale
şi există situaţii în care concentraţii mai reduse au dus la o dezvoltare
excesivă a algelor.
Oligoelementele pătrund în ape de pe teritoriul bazinelor de recepţie,
precum şi din efluenţii menajeri şi industriali. Rolul lor în fenomenul de
eutrofizare este foarte puţin cunoscut.
Vitaminele şi substanţele de creştere rezultă în special din activitatea
planctonului şi din acţiunea microorganismelor asupra apelor reziduale
menajere. Există experienţe de laborator care au pus în evidenţă acţiunea lor
de favorizare a creşterii algelor.
O a doua categorie de procese, sunt cele care decurg din distrugerea
vieţii acvatice, în urma pătrunderii unor substanţe toxice în ape. Aceste
substanţe pot afecta, fie o parte a faunei şi florei acvatice, ducând la o
modificare a echilibrului natural, fie întreg mediul de viaţă acvatic care devine
abiotic. Evident, în aceste condiţii nu se mai produc modificările biologice
care aveau loc în regim natural; ca atare, apar cu totul alte procese care pot
duce la alte transformări ale substanţelor organice decât cele care ar fi avut
loc în condiţii normale.
Se constată că, în ambele situaţii enunţate, nu sete suficientă analiza
efectelor (primare) ale poluării, ci trebuie trecut la un studiu amănunţit asupra
modificărilor care rezultă în urma poluării în totalitatea proceselor de
transformare a caracteristicilor calitative ale apei.
Procesele calitative care au loc în ape nu sunt independente de
caracteristicile cantitative. Astfel, ele sunt funcţie de concentraţia în
substanţe şi de viteza de curgere. De exemplu, la viteze mici se înregistrează
anumite depuneri de substanţe pe fundul albiilor, pe când la viteze mari
aceleaşi substanţe se ridică în suspensie şi sunt transportate. Debitele mari
ale emisarilor pot duce uneori şi la o spălare importantă a microfaunei
bacteriene, atrăgând după sine o slăbire a capacităţii de autoepurare a
cursurilor de apă; tot aceste debite pot îndepărta phytoplanctonul şi astfel
reduce reaerarea biogenă, determinând scăderea oxigenului dizolvat, iar, în
cazuri extreme, instalarea unui regim anaerob.

12.6. Poluarea apelor subterane

În cazul resurselor de apă subterane poluarea se produce fie prin
infiltrarea, odată cu apa pluvială a îngrăşămintelor, pesticidelor şi a deşeurilor

89
de pe sol, fie prin apele de canalizare care pătrund în straturile subterane
prin neetanşeităţile reţelei de conducte.
Poluarea apelor subterane mai poate fi cauzată de impurificările
produse ca urmare a unor lucrări miniere, a unor foraje de apă saline, de
gaze sau de hidrocarburi.
Gradul de poluare a apelor subterane depinde totodată şi de
caracterisicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza subterană,
de natura şi cantitatea substanţelor poluante.
Clasificarea poluării apelor subterane – criterii:
1. după origine:
- punctiformă sau locală – se datoreşte deversării şi depozitării
necontrolate a unor substanţe poluante pe un spaţiu relativ redus;
- liniară – de-a lungul şoselelor, conform cursurilor de apă,
canalelor de evacuare a apelor uzate;
- difuză – în urma aplicării pe suprafeţe întinse a
îngrăşămintelor, produselor fitosanitare ş.a.
2. după durată:
- permanentă – prin depozitarea neraţională a substanţelor
poluante (îngrăşăminte, pesticide, deşeuri);
- accidentală – deteriorarea unor conducte de transport a
hidrocarburilor, a unor rezervoare, cisterne etc.;
3. după vechime:
- veche – datează de » ani;
- actuală – rezultatul unei activităţi recente.
Procesul de poluare a apelor subterane are loc prin intermediul unor
fenomene de naturi diferite:
- de natură fizică: absorbţia, retenţia capilară, schimbul ionic;
- de natură chimică: precipitare, formare de geluri;
- biologică: procese de biodegradare a căror durată se prelungeşte în
timp, datorită vitezei de deplasare reduse a apelor subterane.
La apele subterane de mică adâncime (ape freatice) posibilităţile de
poluare sunt mai frecvente.
Se ştie că aici se întâlnesc două zone: de aeraţie şi de saturaţie.
Apa poluată de la suprafaţa terenului se infiltrează în zona de aeraţie
unde suferă o oarecare depoluare, substanţele poluante fiind oprite în
orizonturile de sol.
Ulterior aceşti poluanţi sunt preluaţi de alte ape de infiltraţie care
alimentează stratul acvifer, astfel că poluarea apelor subterane continuă
chiar dacă la suprafaţa terenului nu se mai găsesc ape poluate.
Principalele tipuri de poluare a apelor subterane se datoresc:
 compuşilor organici şi anorganici proveniţi din activităţile menajere,
industriale, de minerit, militare, agricole etc.;
 levigării nitraţilor;
 levigării pesticidelor;
 acidifierii.
Primul tip acţionează asupra calităţii apelor subterane direct, imediat
sau în timp supradozarea îngrăşămintelor, poate conduce la levigarea
nitraţilor, amoniului, sulfului, potasiului chiar şi a fosforului în apele de
adâncime.

90
 Poluarea în acest caz depinde nu numai de cantitatea de îngrăşăminte
aplicată, ci şi de felul vegetaţiei, de modul de exploatare a terenului, de
cantitatea de precipitaţii căzute şi de mărimea volumului de apă infiltrat.
Poluarea cu pesticide depinde de forma şi cantitatea pesticidelor, de
remanenţa lor, toxicitate, de sol şi de condiţiile climatice.
Poluarea prin acidifiere a apelor subterane este urmarea directă a
acidifierii solului, sau a acidităţii naturale a solului.
Acidifierea are drept consecinţe creşterea mobilităţii unor
microelemente (în special a Aluminiului) şi a solubilizării unor metale grele
care, sub această formă nouă, devin accesibile plantelor, le poluează cu
urmările nocive cunoscute.

91
 CURSUL XIII

METODE DE DEPOLUARE A RESURSELOR DE APE

Cuvinte cheie: autoepurare, epurare mecanică, epurare chimică,

epurare biologică

Rezumat
Depoluarea resurselor de apă se poate realiza parțial prin procese
naturale de autoepurare la care omul intervine cu lucrări de epurare a apelor
uzate.
Autoepurarea este un fenomen natural de autorefacere continuă a
calităţii apei constituit dintr-un ansamblu de procese autonome fizice, chimice
şi biologice. Atunci când capacitatea de autoepurare a unui curs de apă este
depășită se poate interveni cu procedee de îmbunătăţire a calității apei:
intensificarea aerării, adăugarea în apă a unor substanţe care reduc efectele
nocive ale apelor uzate cât și răcirea artificială a apei . Acestea trebuie
socotite ca măsuri adjuvante utile, însă insuficiente pentru rezolvarea
depoluării râurilor.
Nu ne putem bizui numai pe capacitatea de autoepurare a râurilor,
astfel că soluţia de rezolvare sunt staţiile de epurare eficiente. Epurarea
reprezintă ansamblu de lucrări şi măsuri care au drept scop reducerea
indicatorilor de încărcare a apelor reziduale la asemenea valori, încât odată
ajunse în emisar să nu modifice calitatea acestuia peste anumite limite.
Epurarea poate fi: primară, secundară şi terţiară și se realizează prin
metode mecanice, chimice și biologice.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

13.1. Autoepurarea apei

13.1.1. Considerații generale
Autoepurarea este acel ansamblu de procese autonome (fizice,
chimice şi biologice) care redau unei ape poluate puritatea iniţială.
Este un fenomen natural de autorefacere continuă a calităţii apei.
Prin autoepurare apa poluată (uzată) se debarasează de aproape
toate substanţele nocive pe care le are.
Autopurificarea apelor de suprafaţă este întotdeauna mai accentuată
decât a apelor subterane, dar cu toate acestea, datorită frecventelor poluări
la care sunt supuse apele de suprafaţă acestea sunt mai poluate decât apele
subterane.
Capacitatea de autopurificare a cursurilor de apă este în funcţie de
traseul pe care îl parcurg, de debitul apei, de viteza de scurgere, de calitatea
apei, de climă şi de numeroşi alţi factori, inclusiv cei biologici şi umani
(antropici).
În general, sectoarele superioare ale râurilor au apă curată, cu o
capacitate mare de oxigen dizolvat, cu un conţinut redus de carbon organic,

92
cu o diversitate biologică mare, biocenozele conţinând alge, muşchi,
nevertebrate şi peşti.
În sectoarele mijlociu şi inferior sau la trecerea prin localităţi mai mari,
cu insuficiente posibilităţi de epurare, râurile primesc o mare încărcătură
menajeră, sau alţi poluanţi organici, iar ca urmare oxigenul dizolvat scade
vertiginos, fiind consumat de bacterii şi de alţi descompunători, cantitatea de
carbon organic devine mare, iar biocenozele sunt dominate de puţine specii
de bacterii, protozoare, ciuperci, larve etc. În lipsa oxigenului, peştii şi alte
animale dispar sau migrează în zone mai curate.
La ieşirea din zonele poluate, pe un traseu de 50-100 Km, în funcţie
de debit, de viteza de scurgere, de natura albiei ş.a. râul se poate
autopurifica. Pe pietre se formează o masă mucilaginoasă de bacterii şi
ciuperci filamentoase, care împreună cu numeroase alte vieţuitoare consumă
o parte din substanţele organice deversate. În porţiunile mai lente şi mai
adânci substanţele în suspensie se depun în sedimente unde se degradează
încet. În zonele cu apă mică şi căderi peste bolovani are loc o reoxigenare a
apei.

13.1.2. Sporirea capacităţii de autoepurare a cursurilor de apă

Fiecare curs de apă are o capacitate naturală de epurare şi
neutralizare a apelor uzate.
Atâta timp cât debitele evacuate şi încărcarea lor cu substanţe nocive
rămân sub o anumită limită, corespunzătoare capacităţii de autoepurare a
râului, ele nu provoacă neplăceri cursului de apă, iar epurarea artificială a
apelor reziduale nu mai este necesară decât într-o anumită proporţie.
De aici rezultă că prin sporirea capacităţii de autoepurare a unui curs
de apă se poate reduce în mare măsură necesitatea epurării artificiale a
apelor reziduale evacuate.
Procedeele de îmbunătăţire a procesului de autoepurare nu sunt de
natură a avea efecte radicale. Ele trebuie socotite ca măsuri adjuvante utile,
însă insuficiente pentru rezolvarea depoluării râurilor.
Procedeele de sporire a capacităţii de autoepurare se grupează astfel:

13.1.2.1. Procedee pentru intensificarea aerării

Aerarea este un factor determinant al autoepurării apelor poluate.
Aerarea poate fi intensificată printr-o serie de soluţii tehnice:
1. folosirea unor construcţii hidrotehnice speciale care
accentuează aerarea apei: praguri de fund, deversoare, căderi
în trepte etc.;
2. folosirea unor dispozitive mecanice rotative de aerare montate
pe pontoane sau pe flotori, roţi cu palete, zbaturi etc.;
3. insuflare de aer comprimat (sub presiune);
4. împrăştierea unui debit de apă, prin pompare, pe suprafaţa
râului.

13.1.2.2. Adăugarea în apă a unor substanţe care reduc efectele

nocive ale apelor uzate

93
  adăugare de nitraţi pentru evitarea fenomenelor de putrefacţie
şi mirosuri urâte. Bacteriile aerobe folosesc nitraţii ca sursă de
oxigen pentru mineralizare, oprind formarea hidrogenului
sulfurat;
 clorarea apei prin eliminarea, în parte, a hidrogenului sulfurat şi
a altor mirosuri urâte. Acest procedeu are dezavantajul că
dăunează faunei piscicole;
 adăugarea de sulfat de cupru pentru a împiedica dezvoltarea
excesivă a algelor. Acest procedeu prezintă acelaşi dezavantaj
ca şi clorurarea.

13.1.2.3. Răcirea artificială a apei

Împiedică fenomenele de putrefacţie. Răcirea apei se poate realiza
prin introducerea în râu a unor debite suplimentare asigurate din lacurile de
acumulare, care pe lângă faptul că aduc un spor de prospeţime, au şi o
temperatură mai scăzută, ambele efecte fiind favorabile calităţii apelor.
Nu se poate însă bizui numai pe capacitatea de autoepurare a râurilor,
majoritatea râurilor noastre, care izvorăsc din lanţul carpatic ajung în podişuri
şi câmpii extrem de poluate pentru a se vărsa apoi în Dunăre. Soluţia de
rezolvare a situaţiei este cea de construire şi punere în funcţie a unor staţii
de epurare eficiente.
Fiecare unitate industrială, agricolă sau de altă natură trebuie să-şi
epureze apele reziduale înainte de a le deversa în râuri.

13.2. Epurarea apelor uzate

Epurare: ansamblu de lucrări şi măsuri care au drept scop reducerea
indicatorilor de încărcare a apelor reziduale la asemenea valori, încât odată
ajunse în emisar să nu modifice calitatea acestuia peste anumite limite.
Epurarea poate fi: primară, secundară şi terţiară.
 primară – realizată prin procedee mecanice şi/sau chimice;
 secundară – numită şi biologică pentru că se efectuează, în
principal, cu componente vii (bacterii, ciuperci, alge etc.);
 terţiară – numită şi epurare avansată în care procesele de
epurare se bazează pe procedee fizice, fizico-chimice şi
biologice.

13.2.1. Metoda de epurare mecanică

Asigură eliminarea din apă a corpurilor mari vehiculate de aceasta, a
impurităţilor care se depun şi a celor care plutesc sau pot fi aduse în stare de
plutire.
Tipurile de instalaţii folosite pentru epurarea mecanică se pot grupa în
următoarele categorii:
 grătare şi site - reţin şi elimină particulele de nisip;
 separatoare de grăsimi;
 desnisipatoare – reţin şi elimină particulele de nisip;
 decantoare – reţin impurităţile insolubile cu densitatea mai
mare decât a apei
Instalaţiile anexe ale treptei de epurare mecanică se grupează astfel:
o instalaţii pentru colectarea, fărâmiţarea şi evacuarea corpurilor
plutitoare reţinute de grătare şi site;

94
 o instalaţii pentru colectarea, transportul, spălarea şi uscarea
depunerilor reţinute în desnisipatoare;
o instalaţii pentru fermentarea nămolului din decantoare;
o instalaţii pentru deshidratarea nămolurilor fermentate.

13.2.2. Metoda chimică

Se aplică în asociere cu metoda mecanică. Apa uzată se tratează cu
diferiţi reactivi pentru neutralizarea reacţiei sau cu dezinfectanţi. Asigură
eliminarea într-un grad foarte avansat a impurităţilor nedizolvate şi parţial a
celor dizolvate, precum şi a coloizilor.
Metoda chimică reprezintă o treaptă superioară celei mecanice şi se
compune din:
 instalaţii de amestec al reactivilor cu apele reziduale;
 bazine de reacţie dintre reactivi şi apele reziduale în care se formează
fulgii care precipită, antrenând cu ei impurităţile;
 instalaţii de neutralizare cu substanţe acide sau alcalice care
corectează pH-ul;
 instalaţii de dezinfecţie prin care se asigură distrugerea bacteriilor
patogene.
Metoda fizică:
Cuprinde următoarele procedee şi instalaţii:
 micrositarea – reţine particulele fine în suspensie prin
intermediul unor microfiltre (pânză cu ochiuri extrem de fine, cu
interstiţii microscopice). Îndepărtează 75-85 % din suspensii.
Dezavantaje: metodă foarte sensibilă la variaţii de debit sau de
concentraţie;
 filtrele de nisip – realizează o îndepărtare a suspensiilor puţin
mai bună decât în cazul microfiltrelor. Au o sensibilitate mai
mică la variaţii de debit şi de concentraţie.
 păturile de nisip – un tip de filtre simple format dintr-un strat de
nisip aşezat pe un material grosier, totul pe un sistem de
drenuri.
Metodele fizico-chimice se compun din următoarele:
 absorbţia – fenomenul de concentrare şi colectare a unui
poluant remanent la suprafaţa unei substanţe solide (numită
absorbant). Ca absorbanţi se folosesc: cărbunele activ, diferite
cenuşi, cărbuni fosili, răşini schimbătoare de ioni, talaş,
rumeguş de lemn etc.;
 spumarea şi separarea prin spumare – procedeu folosit la
îndepărtarea detergenţilor care constituie sursa principală a
fosforului în apele uzate;
 electrodializa – se bazează pe aplicarea unei diferenţe de
potenţial electric la capetele unei celule care conţine apa cu
săruri minerale dizolvate, ceea ce duce la migrarea ionilor spre
electrozii de semn contrar. Procedeul este folosit la
îndepărtarea impurităţilor solubile ionizate. Demineralizarea
este parţială (cca.40%);
 distilarea – constă din transformarea apei în vapori sub
acţiunea căldurii şi apoi condensarea acestora. Este un
procedeu costisitor;

95
  îngheţarea – constă din solidificarea apei prin temperaturi
scăzute. Cristalele de gheaţă sunt formate din apă pură. Ele
sunt spălate şi apoi topite obţinându-se apă curată;
 extracţia – se realizează cu ajutorul unor solvenţi organici;
 oxidarea chimică – este o metodă avansată de epurare care
îndepărtează substanţele organice poluante din apă prin
oxidarea acestora. Ca oxidanţi se folosesc: ozonul, peroxidul de
hidrogen, clorul, permanganatul de K, bioxidul de clor.
Avantaje: distrug substanţele organice din apă şi unele substanţe
anorganice ca sulfiţi, cianuri etc. Rol dezinfectant. Prin oxidare chimică se
corectează îndeosebi mirosul şi culoarea apei.
 Oxidarea electrochimică – degradează substanţele organice din
apă folosind reacţii de oxidare şi de reducere care se produc pe
suprafaţa electrozilor unei celule de electroliză. Un procedeu
neeconomic.
 Schimbul ionic – se bazează pe unele substanţe (răşini
sintetice, tufuri vulcanice etc.) care puse în contact cu apa
poluată sunt capabile să înlocuiască ionii din apă cu ioni din
materialul schimbător.
 Coagularea chimică – îndepărtează substanţele organice, în
special a celor cu N şi P, folosind reacţii de precipitare ale
acestor substanţe ca coagulanţi. Precipitaţiile formate sunt apoi
îndepărtate prin diferite metode.

13.2.3. Metode biologice

Ca metode biologice se folosesc câmpurile de infiltraţie sau câmpurile
de irigare. Prin trecerea efluentului prin sol se produc fenomene de
mineralizare care determină creşterea indicilor de aeraţie şi scăderea
azotului total, îndeosebi a azotului organic. Este o metodă economică.
Cantitatea de apă pentru irigare se stabileşte ţinând seama de necesităţile
biologice ala plantelor cultivate şi de pierderile tehnologice ale sistemului de
alimentare cu apă a câmpurilor de irigaţie.
- Iazurile biologice sau lagunarea. Folosesc proprietatea algelor de a
îngloba în ele substanţele nocive existente în apă. Lagunele sunt folosite ca
un sistem tampon între instalaţia de epurare şi râu (emisar).
Prin trecerea apei prin lagune se reduc materiile în suspensie, azotul
şi fosforul de asemenea, iar bacteriile patogene dispar complet.
- Defosforizarea este un sistem aerob de sporire a microorganismelor
din nămolul activ, pentru care fosforul constituie o substanţă nutritivă
esenţială.
În acest proces cea mai mare parte din fosfor este îndepărtată de
acţiunea microorganismelor.
- Denitrificarea este un procedeu biologic de epurare avansată care se
bazează pe activitatea microorganismelor din nămol. În urma degradării
oxidative a materiilor organice folosind ionul azotat ca sursă de oxigen,
azotul se elimină sub formă gazoasă.
- Dezinfecţia aplicată ca procedeu de epurare are ca scop
îndepărtarea bacteriilor patogene din apa uzată epurată prin metodele
clasice.

96
 Biologii au propus şi alte metode de epurare şi anume: folosirea unor
plante plutitoare ca Pistia stratiotes sau Eichhornia crassipes care reţin
cantităţi apreciabile de N, P şi alţi nutrienţi.
Aceste plante pot fi folosite totodată şi ca biomasă utilă pentru
creşterea animalelor.
Încercări de acest fel s-au făcut în Israel, SUA, Belgia, Germania,
Polonia şi în România (COMTIM).
A rezultat că este posibil ca prin folosirea biomasei la hrana animalelor
şi să obţină sporuri în greutate.
Dar au rămas probleme încă nerezolvate: acumularea de metale
grele, de medicamente, de dezinfectanţi, combustibili etc. utilizaţi frecvent în
fermele de creştere a animalelor.

97
 CURSUL XIV

PROTECŢIA RESURSELOR DE APĂ

Cuvinte cheie: Legea protecției mediului, Legea apelor, poluare

marină

Rezumat
Resursele de apă sunt protejate prin lege. În România sunt 2 legi care
reglementează această problemă: Legea protecţiei mediului – cunoscută şi
ca Legea 137/1995 modificată cu O.U.G. nr 164/2008; și Legea apelor –
cunoscută şi ca Legea 107/1996 modificată și completată prin OUG nr
3/2010. Protecţia apelor constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi
juridice. Contravenţiile se amendează cu sume actualizate prin HG, iar
săvârşirea intenţionată se pedepseşte cu închisoare.
Prevenirea şi combaterea poluării marine este dificilă deoarece, cu
mici excepţii, mările depăşesc graniţele statale şi o parte a lor intră sub
jurisdicţia dreptului internaţional. În acest sens pot fi luate măsuri regionale
sau măsuri la nivel panetar.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 3 ore.

14.1. Reglementările juridice

Protecţia apelor constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi
juridice.
Resursele de apă sunt protejate prin lege. În România sunt 2 legi care
reglementează această problemă:
1. Legea protecţiei mediului – cunoscută şi ca Legea 137/1995
modificată cu O.U.G. nr 164/2008;
2. Legea apelor – cunoscută şi ca Legea 107/1996 modificată și
completată prin OUG nr 3/2010.

14.1.1. Legea protecţiei mediului

În primul capitol se prezintă principiile şi elementele strategice care
stau la baza legii. Iată câteva principii:
- principiul precauţiei în luarea deciziilor;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului natural;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează sănătatea
oamenilor.
- Are 6 capitole şi 2 anexe;
În Capitolul 3 se prezintă Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi
a ecosistemelor acvatice.

98
 Se arată că această protecţie are ca obiect menţinerea şi ameliorarea
calităţii şi productivităţii naturale a apelor şi a ecosistemelor acvatice în
scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi
bunurilor materiale.
În continuare se arată obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în
legătură cu protecţia apelor:

Persoane fizice:
- să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri şi în albii deşeuri de nici
un fel, să nu introducă în acestea explozibile, tensiune electrică, narcotice
sau alte substanţe periculoase;
- să nu spele în apele naturale autovehicule, utilaje şi ambalaje care
au în conţinut uleiuri, combustibili lichizi, lubrifianţi, pesticide şi alte substanţe
periculoase.

Persoane juridice:
- să respecte standardele de calitate a apelor şi să pună la dispoziţia
laboratoarelor autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru
analize;
- să se doteze cu instalaţii de stocare sau tratare a deşeurilor şi cu
instalaţii de epurare a apelor uzate;
- să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare –
direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului este Ministerul Mediului,
ajutat teritorial de Inspectoratele judeţene de Protecţia Mediului.
Sarcini revin însă tuturor ministerelor:
- Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul
Învăţământului şi Cercetării, Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne,
Ministerul Turismului, Ministerul Tineretului şi Sportului, aproape întreg
Guvernul.
Se adaugă: Poliţia şi Garda financiară.
În capitolul 5 sunt redate sancţiunile pentru încălcarea legii
(contravenţionale şi penale).
Contravenţionale – cu amenzi pentru nerespectarea reglementărilor
privind protecţia apelor.
Cuantumul amenzilor – actualizate prin HG.
Penale – cu închisoare până la 20 de ani:
- dacă poluarea pune în pericol viaţa şi sănătatea umană, animalele
sau vegetaţia;
- evacuarea cu ştiinţă în apă a unor deşeuri sau substanţe
periculoase;
- folosirea de mijloace electrice şi a exploziilor pentru omorârea
peştilor;
- spălarea în apele naturale a ambalajelor de pesticide şi de alte
substanţe periculoase, spălarea utilajelor cu care s-au transportat sau aplicat
acestea;
- provocarea cu ştiinţă de poluare prin evacuare sau scufundarea în
apele naturale direct sau de pe nave a unor substanţe sau deşeuri
periculoase.

99
 14.1.2. Legea apelor
Are 7 capitole şi 2 anexe.
În capitolul I se dă o definiţie a apei:
- o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element
esenţial pentru viaţă şi societate, materie primă pentru activităţi productive,
sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea
echilibrului.
Unele ape aparţin domeniului public, altele, deţinătorilor de terenuri cu
ape.
- Aparţin domeniului public:
- apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km
şi cu BH ce depăşesc 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor de acumulare,
precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării cu
bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi
fundul apelor maritime.
- Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu BH ce nu depăşesc
10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor terenurilor.
Proprietarii trebuie însă să folosească aceste ape în concordanţă cu
legea.
- Apa subterană ca şi apa de suprafaţă poate fi folosită de proprietarul
terenului numai dacă se folosesc instalaţii de până la 0,2 l/s destinate
exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii.
- În jurul oraşelor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă se
instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever, sau cu regim de restricţii.
- Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor se realizează de
Consiliul Naţional Apele Române cu filialele sale bazinale (Direcţii).
Capitolul II prezintă regimul de folosire a apelor şi a albiilor.
- Se arată că dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă şi subterane se
stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor.
- Apele de suprafaţă şi subterane pot fi folosite liber, cu respectarea
normelor sanitare pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat, dacă nu se
folosesc instalaţii mai mari de 0,2 l/s.
- Orice persoană fizică poate utiliza liber apele marine, din afara
zonelor de restricţie, pentru îmbăiere.
- Apa potabilă distribuită organizat poate fi utilizată în alte scopuri
numai dacă s-au asigurat cerinţele populaţiei, animalelor şi ale unor activităţi
care necesită apă de calitate, cu autorizaţie.
- În lacurile de acumulare folosite ca sursă pentru alimentarea cu apă
potabilă se poate practica numai piscicultura în regim natural, fără furajarea
peştilor şi fără aplicarea fungicidelor sau a oricăror medicamente veterinare.
În acest capitol se vorbeşte despre poluarea resurselor de apă.
Se subliniază că poluarea în orice mod a resurselor de apă este
interzisă.
Pentru protecţia resurselor de apă se interzic următoarele acţiuni:
1. punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea
celor existente fără realizarea instalaţiilor de epurare necesare;
2. aruncarea în albiile râurilor, în cuvetele lacurilor, în bălţi şi în mare a
deşeurilor de orice fel;
3. evacuarea de ape uzate în apele subterane, în lacuri, în iazuri;

100
 4. utilizarea canalelor deschise pentru evacuarea de ape uzate cu
conţinut periculos;
5. spălarea în cursuri de apă sau în lacuri a vehiculelor,
autovehiculelor, sau a altor utilaje şi agregate, precum şi a ambalajelor care
au conţinut pesticide sau alte substanţe toxice;
6. spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanţe
medicamentoase toxice;
7. spălarea în ape a obiectelor de uz casnic cu folosire de detergent
sau alte substanţe chimice.
În lege se prevăd obligaţiile utilizatorilor de apă referitoare la
economisirea apei, la eliminarea risipei de apă, la respectarea disciplinei
tehnologice care să nu ducă la deprecierea calităţii apei.
Obligaţiile se referă şi în ceea ce priveşte evacuarea apelor folosite în
râuri.
Este interzisă evacuarea de ape netratate, neepurate.
Când are loc o poluare accidentală, utilizatorii de apă care au produs-
o sunt obligaţi să ia măsuri urgente pentru înlăturarea cauzelor şi să anunţe
forurile superioare.
De asemenea Direcţiile teritoriale trebuie să avertizeze imediat
utilizatorii de apă din avalul poluării accidentale.
Aceştia au dreptul la despăgubiri din partea celor vinovaţi de poluare.
În Legea Apelor este redat de asemenea regimul de folosire a albiilor
cursurilor de apă.
Capitolul III se referă la Gospodărirea apelor.
Aici se vorbeşte de Fondul naţional de date de gospodărirea apelor
care cuprinde toate informaţiile hidrometeorologice şi hidrogeologice
privitoare la resursele de apă.
Acest fond ca şi evidenţa apelor sunt incluse în Cadastrul apelor unde
sunt înregistrate toate datele referitoare la ape.
În acelaşi capitol se vorbeşte de zonele de protecţie a apelor,
dimensiunile lor fiind trecute într-o anexă specială.
Tot în capitolul III se prezintă elementele referitoare la amenajarea
bazinelor hidrografice precum şi regimul lucrărilor care se construiesc pe ape
sau care au legătură cu apele.
O atenţie aparte se acordă apărării împotriva inundaţiilor, fenomenelor
meteo periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice.
Capitolul VI cuprinde sancţiunile în cazul încălcării dispoziţiilor legii.
Atrage răspunderi disciplinare, materiale, civile, contravenţionale sau
penale, după caz.
De exemplu:
o folosirea resurselor de apă fără autorizaţia de gospodărire a
apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor proprii;
o evacuarea de ape uzate;
o descărcarea de reziduuri în apă;
o spălarea în cursurile de apă, lacuri şi pe maluri a vehiculelor,
utilajelor, agregatelor mecanice;
o spălarea animalelor domestice dezinfectate cu substanţe toxice
etc.
Contravenţiile se amendează cu sume actualizate prin HG.
Săvârşirea intenţionată se pedepseşte cu închisoare.

101
 Zonele de protecţie
- în lungul cursurilor de apă – lăţimea 15-50 m în funcţie de mărimea
râului (de o parte şi de alta);
- în jurul lacurilor naturale sau de acumulare – 5-15 m;
- în lungul digurilor – 5-15 m spre curs;
3- 4 m în interiorul suprafeţei îndiguite;
- în lungul canalelor mari -3-5 m;
- la baraje -10-50 m.

14.2. Prevenirea şi combaterea poluării marine

Limitarea poluării marine este dificilă deoarece, cu mici excepţii, mările
depăşesc graniţele statale şi o parte a lor intră sub jurisdicţia dreptului
internaţional.
În paranteză fie spus – tocmai pentru această situaţie unii le consideră
ape ale nimănui în care se poate arunca orice.
În al 2-lea rând, apele marine şi oceanice constituie obiectul unei
intense exploatări a producţiei biologice naturale, care se face cu predilecţie
în larg, în timp ce pe litoral sunt amenajate numeroase ferme de acvacultură
în care se cresc alge, creveţi, scoici ş.a.
Prelucrarea produselor extrase din mări şi oceane se face îndeosebi
direct pe vasele de pescuit sau pe vase speciale însoţitoare Numeroase
resturi din procesul prelucrării sunt aruncate în mare, constituind surse de
poluare organică. Apele de spălare pot conţine, de asemenea, produse
chimice, detergenţi, dezinfectanţi etc.
În al 3-lea rând, pe mări şi oceane sunt sute şi mii de trasee
comerciale şi de transport militar, bine cunoscute şi delimitate spaţial, pe
unde circulă în permanenţă mii de vase maritime.
Printre vasele care circulă pe mare multe sunt învechite, cu scurgeri
de combustibili. Altele iau foc, se scufundă sau eşuează şi sunt abandonate.
Este firesc că în astfel de situaţii se produce poluarea apei şi
atmosferei, poluare practic neamendabilă.
Accidentele în transporturile maritime şi oceanice sunt tot mai
numeroase. Fie că se ciocnesc vase între ele sau vasele eşuează pe stânci,
ori din cauza furtunilor sau a neglijenţei în operaţiunile de manevrare în
porturi – accidentele sunt însoţite de incendii, explozii, deversarea unor
produse, de obicei ţiţei, de dizolvarea în apă a unor substanţe toxice,
imersarea şi scufundarea mărfii cu ambalaj cu tot la diferite adâncimi.
Poluarea poate fi, în acest caz, fie directă – imediată, sau potenţială –
de lungă durată după pierderea etanşeităţii ambalajelor.
La toate acestea se adaugă operaţiunile militare şi transporturile în
scopuri militare care se fac de obicei în mare secret. Majoritatea
submarinelor sunt dotate cu combustibili nucleari – care pot deveni surse de
poluare radioactivă.
Una dintre cele mai întâlnite poluări este poluarea cu petrol. Mările şi
oceanele lumii absorb anual peste 6 mlne tone de hidrocarburi provenite din
accidente din deşeurile rafinăriilor de petrol, de la sondele marine etc.
Pătura neagră care se formează la suprafaţa marină sufocă viaţa în
adâncime.

102
 Componentele petroliere deversate, în loc să se disperseze în apă,
ele se concentrează dând naştere unei pelicule continue care împiedică
oxigenarea apei.
Este adevărat că petrolul este biodegradabil sub acţiunea bacteriilor,
dar acest proces de oxidare epuizează oxigenul marin.
Pentru descompunerea unui litru de petrol sunt necesari 40.000 l apă.
Prevenirea poluării marine se izbeşte de 2 duşmani: vânturile şi
mareele. Ele deplasează pelicula de petrol spre ţărm periclitând activităţile
din această zonă.
S-au căutat soluţii de depoluare:
1. Metoda clasică : strângerea cu găleata şi lopata. Este muncă
titanică şi neeficientă;
2. Utilizarea unor cordoane toroidale gonflate cu aer care înconjoară
pânza de petrol. După ce pânza de petrol este prinsă în capcană se folosesc
materiale absorbante care absorb ca un burete petrolul;
3. O tehnologie mai modernă (japoneză): gelatinizarea pânzei
petroliere cu ajutorul uni polimer chimic;
4. Francezii au propus folosirea unui colector sub formă de pâlnie
plasat deasupra pânzei de petrol, cu ajutorul căruia se face aspiraţia;
5. S-a recurs şi la arderea cisternelor de pe vasele eşuate, dar
combustia este incompletă, rezultând funingine şi gudroane, adică produse
care poluează şi mai rău apele marine.
Există şi alte soluţii, dar toate sunt improvizaţii.
Pentru depoluarea litoralului:
- există un preparat care în mai puţin de 6 zile elimină un strat gros de
2 mm de ulei sau petrol.
Preparatul are la bază un virus care poate trăi în apă dulce sau sărată
la T → - 50 → + 700C.
Nu este periculos pentru oameni şi animale.
O altă ameninţare a mărilor şi oceanelor este mareea roşie→ se
datoreşte sulfatului feros.
Despre ce este vorba ?
La fabricarea bioxidului de titan care se foloseşte în industria de
hârtie, cauciuc, cosmetică, rezultă un nămol roşu → sulfat feros care se
deversează în mări şi oceane.
→ circa 4 mlne tone/an de sulfat feros.
Prognozele indică o creştere considerabilă a acestei industrii.
Sulfatul feros poliferează unele alge toxice (3 mlne exemplare/litru)
care atunci când înfloresc dau culoarea roşie mărilor şi oceanelor (cam 50
înfloriri/an).
Afectează întreaga floră şi faună.
Toate mările sunt poluate.
- Mediterana → una dintre cele mai murdare mări din lume (după
Jacques Cousteau) „Marea rănită” – asaltată de uleiuri de motoare şi de
resturi de mâncare;
- M. Nordului → primeşte anual peste 200 mlne tone de deşeuri (Zn,
Cu, Pb + cantităţi de arsenic, cadmiu, mercur, inclusiv reziduuri radioactive),
aduse de fluviile care se varsă în această mare.
Acelaşi lucru se poate spune despre M. Baltică.

103
 - La fel în apele teritoriale ale Americii de Nord sunt deversate anual
trilioane de litri de reziduuri şi ape neepurate.
Într-o asemenea situaţie este firesc ca prevenirea unei crize ecologice
a mărilor şi oceanelor să se facă nu numai prin măsuri naţionale ci şi prin
eforturi comune regionale şi internaţionale.
Măsurile la nivel naţional se referă la apele teritoriale ale unei ţări care
pot fi protejate prin legi proprii.
Fiecare ţară trebuie să-şi amenajeze adecvat litoralul, să ia măsuri
pentru stoparea deversărilor poluante, pentru instalarea unor staţii de
epurare eficiente în calea acestora.
Turismul litoral constituie de asemenea o sursă de poluare.
O mai bună organizare a activităţilor igienico-sanitare, de colectare a
reziduurilor pe plaje, o educaţie corespunzătoare a turiştilor şi aplicarea fără
ezitare a legilor existente pot contribui la scăderea poluării pe plaje.
Mările închise (Aral, Caspică) şi semiînchise (Marea Neagră) sunt
mult mai periclitate de poluare.
Modul de construire a platformelor de extracţie submarine şi
etanşeitatea conductelor submarine trebuie să stea în atenţia guvernelor
statelor care beneficiază de bogăţiile submarine.
Scurgerile de ţiţei sau de alţi poluanţi, arderea combustibililor pe
platforme însoţite de poluarea mării şi atmosferei trebuie să fie penalizate
prin legi.
Marile companii care au platforme de extracţie marine sunt obligate să
aloce o parte din veniturile lor pentru prevenirea şi combaterea poluării pe
care o produc şi a daunelor aduse vegetaţiei şi faunei marine.
Când eşuează un vas, de obicei se fac socoteli doar asupra pierderilor
de ţiţei, nu şi asupra pierderilor mării poluate, a daunelor ecologice.
Măsurile de nivel regional pot fi luate de comun acord de ţările
riverane unei mări sau a unei porţiuni de ocean.
În acest sens putem cita Planul de acţiune pentru Mediterana
cunoscut şi sub denumirea de Planul Albastru, sub egida PNUE (ONU)
(Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu).
Planul albastru a fost formulat de ţările riverane în anul 1977 în scopul
de a pune la dispoziţia autorităţilor responsabile a mijloacelor care să le
permită elaborarea de planuri proprii care să asigure dezvoltarea socio-
economică optimă, durabilă, fără antrenarea unei degradări a mediului.
Adică acest plan nu impune ţărilor semnatare anumite măsuri, ci le
pune la dispoziţie o analiză ştiinţifică a situaţiei prezente, a perspectivei
apropiate şi îndepărtate şi mai multe variante de strategii posibil de urmat, în
funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, de puterea sa economică, de
gradul de poluare a mării în zona ţării respective etc.
Dacă vom citi această lucrare vom constata că soarta Mării
Mediterane „stă” în mâna oamenilor de pe ţărmurile sale.
Activităţile de pe coastă au un impact major asupra calităţii apei
litorale. Aici se încadrează industria şi agricultura şi ceea ce noi încă nu
suntem obişnuiţi să o numim industria turistică.
Urbanizarea şi creşterea demografică vor avea urmări importante
asupra calităţii apei mării.

104
 Distrugerea sau alterarea pădurilor protectoare litorale determină
creşterea eroziunii şi antrenarea solului şi a poluanţilor în apă, creşterea
cantităţii de nutrienţi pentru alge, intensificarea eutrofizării apelor litorale.
Trebuie amintit şi de Organizaţia GREEN PEACE care susţine o
campanie puternică împotriva poluării mărilor şi oceanelor.
Aceiaşi organizaţia a atras atenţia asupra pericolului din Antarctica
unde se preconiza extinderea în această zonă a exploatării resurselor
minerale, ceea ce ar fi antrenat poluarea cu combustibili şi reziduuri.
A propus chiar transformarea zonei într-un parc mondial în care să se
efectueze cercuri ştiinţifice, turism, exploatarea peştilor etc.
S-a propus interzicerea exploatării resurselor minerale, a activităţilor
militare, a activităţii nucleare, a uciderii mamiferelor şi peştilor.
Măsurile la nivel mondial sunt legate de circuitul global al apei, de
activităţile militare etc. care pot fi reglementate prin organisme internaţionale,
de pildă prin Organizaţia Naţiunilor Unite prin convenţii şi tratate de
importanţă majoră, mondială care afectează direct sau indirect oceanul
planetar.
Convenţia ONU cu privire la dreptul mării semnat în 1986 care
stabileşte drepturile fiecărei ţări asupra unei zone de 200 mile marine, ceea
ce presupune o mai judicioasă exploatare a ei.

105
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. BRETOTEAN M., 1981 – Apele subterane – o importantă bogăție

naturală, Ed. Ceres, București
2. DIACONU D., 2003 – Hidrologie aplicată, Ed. Credis, București
3. DOMĂȘNEANU Andreea, 2009 – Hidrologie generală, Ed. Marineasa,
Timișoara
4. DUMITRIU R., CAMARA G., 2010 – Marile sisteme hidroenergetice,
Iași
5. GĂMĂNECI GH., 2010 – Apă curată pentru o lume sănătoasă, Ziarul
Vertical
6. GÂȘTESCU P., MURĂRESCU O., DINU I., BREȚCAN P., 2001 –
Hidrologie continentală, Ed. Zoom, Târgoviște
7. GEORGESCU C, 2004 – Europa este unită prin râurile sale, Universul
Ingineresc, Ed. AGIR, București
8. GIURMA I., 2004 – Hidrologie specială, Ed. Politehnium, Iași
9. GIURMA I., CRĂCIUN I., CIURMA Catrinel-Raluca, 2001 – Hidrologie
și hidrogeologie, Ed. Gh. Asachi, Iași
10. GIURMA I., CRĂCIUN I., GIURMA-HANDLEY Catrinel-Raluca, 2006
– Hidrologie, Ed. Politehnium, Iași
11. GIURMĂ I., CRĂCIUN I., GIURMĂ Catrinel-Raluca, 2003 – Hidrologie
și hidrogeologie, Ed. Gh. Asachi, Iași
12. HOGAN M. C., 2009 – Groundwater, The Encyclopedia of Earth,
www.eoearth.org
13. MAFTEI Carmen, 2004 – Hidrologie aplicații, Ed. EX PONTO,
Constanța
14. MINDRESCU M., 2005 - Hidrologie, Suceava, www.mindrescu.com
15. ONU N., ONCIA Silvica, 2003 – Resurse de apă și protecția lor, Ed.
Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului,
Timișoara
16. PĂCURARIU P.C., CARABEȚ A., SCHIMEK V., 1994 – Hidrologie și
hidrogeologie , Ed. Universității Tehnice Timișoara
17. PIȘOTA I., ZAHARIA Liliana, 1995 – Hidrologie: lucrări practice, Ed.
Universității București
18. PIȘOTA I., ZAHARIA Liliana, 2002 – Hidrologie, Ed. Universității din
București
19. PREDUT Bianca, 2009 – Rezervorul de hidrogen sulfurat din Marea
Neagră – mană cerească pentru România, www.capitalul.ro
20. RĂDULESCU Hortensia, 2001 – Poluare și tehnici de depoluare a
mediului, Ed. Eurobit, Timișoara
21. STRUCKMEIER W., RUBIN Y., JONES J.A.A., 2005 – Groundwater,
reservoir for a thirsty planet, Earth Sciences for Society Foundation,
Leiden, Olanda

106
22. ȘCHIOPU D., VÎNTU V., BĂBEANU N., BERCA M., BORZA I.,
COSTE I., COTIGĂ C., DUMITRESCU N., OLTEANU I., PENESCU
A., RĂDULESCU Hortensia, Ș CHIOPU T, ȘTIRBAN M., 2002 –
Ecologie și protecția mediului , Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași
23. UJVARI I. (1972) - Geografia apelor României, Edit. Științifică,
București;
24. VESPREMEANU E., 2005 – Geografia Mării Negre, Ed. Universitară,
București
25. Wikipedia, Enciclopedia liberă, 2010 - ro.wikipedia.org/wiki/Apă
26. ZĂVOIANU I, 2002 – Hidrologie, Ed. Fundației România de Mâine,
București
27. ZĂVOIANU I., 2007 – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Ed.
Fundației România de Mâine, București

107