SISTEME LOTICE

STRUCTURĂ, CARACTERIZARE

INTRODUCERE

Importanţa apei pe glob

Existenţa oricărei forme de viaţă sau actualul echilibru al planetei, nu se poate concepe fără
existenţa apei. Estimările arată că volumul de apă total, pe pământ este de cca. 1,4 x 109 Km 3.
Această este repartizată conform datelor din tabelul nr. 1.
~1~
 SURSA PROCENT(%)

Apă sărată Apa oceanelor 97,3

Apă dulce 2,7

Calotă de gheaţă+gheţari 77,2

Apă subterană (din care 2/3 este la 22,4

adȃncime de peste 750 m)

Atmosferă 0,04

Lacuri naturale 0,35

Rȃuri 0,01

TABELUL 1

De remarcat că volumul de apă existent în râuri şi lacuri – aşa numitul volum de apă dulce
este puţin sub 0,10% din volumul total de apă existent pe glob.

Apa este mediul primar în care a apărut şi a evoluat viaţa pe Terra. Se consideră că 75% din
încrengăturile şi clasele de organisme care populează astăzi planeta sunt de origine acvatică şi numai
25% îşi au originea în mediul terestru.

În cadrul sistemului ecologic, apa exercită urmatoarele funcţii şi roluri care contribuie la
menţinerea echilibrului ecologic ȋn natură:
 FUNCŢIA DE MEDIU DE VIAŢĂ pentru biocenoza acvatică;
 FUNCŢIA DE ALIMENTARE a faunei sălbatice (apă de băut pentru fauna respectivă);
 FUNCŢIA DE ASIGURARE A DEZVOLTĂRII VEGETAŢIEI TERESTRE; această
funcţie este exercitată cu prioritate de apa subterană şi apele meteorice;
 FUNCŢIA DE ÎNDEPĂRTARE A REZIDUURILOR, funcţie rezultată în urma unor
concepţii de civilizaţie prost înţeleasă;
 SURSĂ DE BOGAŢII MINERALE: nisip, pietriş, sare, magneziu, iod, brom;

~2~
  FURNIZOR DE ENERGIE HIDRAULICĂ, care poate fi transformată în energie electrică;
 MATERIE PRIMĂ AUXILIARĂ ÎN ECONOMIE. Orice activitate din industrie sau
agricultură nu se poate desfăşura fără aportul de apă;
 ARTERĂ DE COMUNICAŢIE. De-a lungul marilor fluvii, al mărilor şi oceanelor se pot
face transporturi pasagere, dar şi de mărfuri;
 MODELATOR AL CLIMEI. Datorită conductibilităţii termice se exercită o mare influenţă
asupra climei locale şi globale;
 MODELATOR AL RELIEFULUI. Prin fenomenele de eroziune şi sedimentare, de îngheţ şi
dezgheţ, de ploaie şi secetă, apă formează relieful;
 FACTOR TERAPEUTIC. Apa prin conţinutul ridicat de săruri sau de substanţe biologice
asigură în unele părţi efecte amelioratoare şi vindicative ale oamenilor;
 FACTOR RECREATIV. Pe apă sau în preajma ei se pot executa numeroase activităţi
sportive şi de recreere.

ECOSISTEME ACVATICE

Clasificare
Totalitatea apelor circulante de pe Pământ formează hidrosfera, cu o greutate totală de 13.660 Gg şi
un volum de aproximativ 1,5 miliarde km3. Hidrosfera se poate împărţi după mai multe criterii ȋn:
 Ape oceanice şi ape continentale
 Ape de suprafaţă, ape subterane şi ape meteoritice
 Ape curgătoare şi ape stătătoare
 Ape naţionale, ape teritoriale şi ape internaţionale
 Bazine acvatice naturale şi bazine acvatice artificiale.

În general împărţirea se face în ape oceanice şi ape continentale.

 Apele oceanice sau marine sunt şi ape sărate, deţin 97% din totalul hidrosferei şi ocupă peste
71% din suprafaţă Terrei. De studiul acestor ape se ocupă Oceanologia. Salinitatea medie a

~3~
 Oceanului Planetar este de 34-35 g/l. Compoziţia chimică a apelor oceanice este diferită de
cea a apelor dulci, apele marine conţin: 88% cloruri, 10,8% sulfaţi, 0,4% carbonaţi.
 Apele continentale, cunoscute şi ca ape interioare sau ape dulci, deţin numai 3% din volumul
total al hidrosferei şi cuprind toalitatea apelor ce se găsesc răspândite pe suprafaţă şi în
subsolul continentelor sub formă de gheaţă (2%), apă subterană (0,9%) şi apă de suprafaţă
(0,1%) şi asigură cea mai mare parte din folosinţele de apă necesare diferitelor activităţi
umane. Spre deosebire de mări şi oceane care sunt interconectate, având o circulaţie a apei
care duce la amestecarea apelor din acest vast biom, apele continentale sunt sisteme
ecologice izolate, mult mai diversificate, ce prezintă particularităţi specifice fiecărui
ecosistem. Compoziţia chimică a apelor dulci este: 79.9% carbonaţi, 13,2% sulfaţi şi 6,9%
cloruri.

Apele de suprafaţă cuprind apele stătătoare şi curgătoare, deţin o pondere de 0,1 % din volumul total
al hidrosferei şi se găsesc răspȃndite neuniform pe suprafaţa continentelor. De studiul acestor ape se
ocupă ştiinţa numită Limnologie.

Ecosistemul acvatic este un ecosistem al cărui biotop este strâns legat de mediul acvatic.
Aceste ecosisteme pot fi de diferite mărimi, de la mări până la iazuri mici. Ponderea biotopurilor
acvatice (peste 70% din suprafaţa totală a Pămȃntului) precum şi calităţile specifice apei ca
substanţă chimică, conferă o importanţă deosebită a acestora în climatul planetar.

Ecosistemele acvatice se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă în:

 ecosisteme de ape stătătoare (ecosisteme lentice);
 ecosisteme de apă curgătoare (ecosisteme lotice).

Factorul principal care constitiue deosebirea esenţială sub aspect hidrologic şi biologic între
apele curgătoare şi cele stătătoare este curentul de apă. Astfel, într-o apă stagnantă apă „stă”,
suprafaţa să fiind orizontală, iar într-o apă curgătoare apa „curge” datorită diferenţei de nivel dintre
izvor şi vărsare.
Apele curgătoare sunt ecosisteme dinamice deschise ce întreţin un permanent schimb de
materie şi energie cu ecosistemele limitrofe, în schimb la apele stătătoare, circuitul aceleeaşi materii
se repetă mereu. Prototipul pentru apele curgătoare este răul, iar pentru cele stătătoare este lacul.

~4~
Trăsăturile definitorii ale unui lac sunt independenţa, unitatea, întregul, ciclicitatea, iar pentru un rău
sunt interdependenţa, tranziţia. Lacul reprezintă o unitate geografică, biologică, iar un rău este
component al unităţilor geografice pe care le parcurge. În general, râurile au o existenţă mai lungă
decât lacurile, care se colmatează şi se pot transformă în alte unităţi.

Astfel, biomul acvatic se imparte in:

• Ecosistemele lentice (lacuri, naturale, bălţi, mlaştini, turbării, lagune, lacuri artificiale,
eleştee şi iazuri);
• Ecosistemele lotice (pȃrȃurile, rȃurile şi fluviile);
• Apele subterane (ape vădoase, ape junvenile, ape de zăcamȃnt, ape fosile, ape geotermale
şi ape freatice de mică adȃncime);

ECOSISTEME LOTICE
Regimul hidraulic sau de scurgere al cursurilor de apă naturale, care se defineşte prin debitul
lichid sau solid, viteza de scurgere, intensitatea şi caracterul viiturilor, etc., reprezintă totalitatea
caracteristicilor de scurgere ale unui curs de apă, în timp şi spaţiu. Acest regim de scurgere are un
caracter foarte complex, depinzând de mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 factorii climatici (precipitaţiile, vânturi, temperatură, umiditatea atmosferică);
 factorii geografici (poziţia geografică, configuraţia morfologică);
 configuraţia planimetrică, densitatea reţelei hidrografice, mărimea şi forma bazinului
hidrografic);
 factorii geologici (caracteristicile geofizice ale terenului);
 factorii biologici (vegetaţia şi influenţa omului).

Reţeaua de râuri a ţării totalizează 115 000 km cursuri de apă, permanente, cu o densitate
medie de aproape 0,5 km/km2 şi un volum mediu de 33,6 miliarde m 3. Debitul mediu specific este de
4,5 l/s, dar variază de la mai puţin de 0,7 l/s, în zonele joase, la peste 50 l/s, în masivele înalte ale
munţilor Carpaţi. Debitul mediu al tuturor râurilor interioare este de 1070 m 3/s la care se adaugă cel
al Dunării de 5400 m3/s la Orşova şi 6330 m3/s la Tulcea.

După bazinele colectoare şi locul de vărsare, ecosistemele lotice se ȋmpart ȋn următoarele grupe:

~5~
1. Grupa de vest, avȃnd colector Tisa (Vişeul şi lza, Someşul, etc.)

2. Grupa de sud, cuprinde afluenţii direcţi ai Dunării

3. Grupa estică, cuprinde două rȃuri principale: Siretul şi Prutul

4. Grupa rȃurilor dobrogene, cuprinde rȃuri puţine si scurte, cu debite scăzute ȋn cea mai mare
parte a anului.

Dunărea colectează aproape întreaga reţea de ape curgătoare (în afaracâtorva mici râuri dobrogene)
din România. Dunărea, cu cele 200 miliarde m3 anual, aduce un aport considerabil de apă pentru
economia ţării, însă, datorită poziţiei sale periferice, posibilităţile de folosire economică a acestei
resurse sunt reduse la o porţiune limitată din teritoriul ţării. Din acest stoc anual de apă al Dunării,
32 miliarde m3 reprezintă aportul cursurilor de apă interioară din România, iar la evaluarea debitelor
disponibile trebuie să se ţină seama şi de debitele consumate de celelalte ţări riverane fluviului.

Marea Neagră are o suprafaţă de 462 535 km2 (împreună cu Marea Azov). Este o mare de tip
continental, legându-se prin strâmtori (Bosfor şi Dardanele) cu Mediterana.

STRUCTURA ECOSISTEMELOR LOTICE

Bazinul hidrografic reprezintă domeniul scurgerii de suprafaţă, el fiind delimitat de cumpăna apelor
de suprafaţă, care urmăreşte punctele de cotă maximă de pe harta topografică.

Bazin hidrogeologic-domeniu acvifer, simplu sau complex, în care apele curg spre o aceeaşi ieşire
sau grup de ieşire. Este delimitat de o linie de partajare a apelor subterane.

~6~
 Evoluţia oricărui bazin hidrografic este rezultatul interacţiunii dintre regimul fluxului de
materie şi de energie care pătrunde şi circulă în limitele lui şi rezistenţa opusă de suprafaţa
topografică. În condiţii normale, principala sursă de materie o constituie precipitaţiile, iar principala
sursă de energie o constituie radiaţia solară. Aşadar, bazinul hidrografic îndeplineşte o funcţie de
transfer, primind materia concretizată în precipitaţii şi transformând-o în materie care se
scurge în albia minoră a râului.

Orice sistem lotic prezintă o morfometrie dată de profilul transversal şi de cel longitudinal.

Profilul transversal al albiei

 albia minoră – suprafaţa “udată” permanent sau în cea mai mare parte a anului;
 albia majoră – cuprinde albia minoră şi zonele de luncă, udată la debite maxime;
 talvegul – linia imaginară corespunzătoare adâncimilor maxime ale albiei minore.

Profilul longitudinal al albiei

Se analizează în funcţie de linia pe care o formează talvegul în cadrul albiei minore. Profilul
longitudinal al râului se examinează în raport cu altitudinea izvorului şi a gurii de vărsare.
Configuraţia profilului longitudinal al unui râu diferă de la un sector de curgere la altul, în funcţie de
~7~
unitatea de relief pe care o străbate râul, de structura şi litologia patului albiei, de evoluţia surselor
de apă, de parametrii hidraulici ai curgerii. Forma generalizată a profilului longitudinal de vale este
o curbă concavă (formă parabolică), a cărei pantă descreşte din amonte în aval.
În profil longitudinal, panta râurilor este foarte mare în regiunile de munte şi mult redusă în
regiunile de câmpie. În regiunile de munte, panta râurilor variază între 20-600 m/km, iar panta
medie a regiunilor de câmpie variază între 0, 5 şi 0, 15 m/km.

In profil longitudinal se pot delimita 3 sectoare:

 Cursul superior - zona de izvor, cuprinde zona cu altitudini ridicate (munte sau deal), albia
minoră are pantă mare – 25 – 200 m/km, apele coborȃnd cu viteză mare, patul albiei este
rugos, prezintă cascade, praguri, profilul transversal are forma literei V, eroziunea de
adâncime este puternică;
 Cursul mijlociu – specific zonelor de deal şi podiş, valea se lărgeşte, se conturează mai
bine albia minoră, albia majoră şi versanţii. Apele au viteza mai redusă. Procesul de eroziune
se desfăşoară atât în linie dreaptă cât şi orizontal, determinând apariţia malurilor concave şi
convexe – început de meandrare. Rugozitatea este mai puţin accentuată, creşte aportul de
materiale transportate în suspensie. Granulometria fundului evoluează de la pietriş
grosier, depus la inflexiunea pantei, spre pietricele şi nisip. Valea are forma literei V mai
deschisă.
 Cursul inferior – specific zonelor de câmpie sau podiş. Apele au viteze mici de curgere,
dar debite mari, albia minoră este meandrată, gura de vărsare – în râuri colectoare, in lacuri,
mări, oceane, “sorburi” – în calcare, capete “oarbe” – zonele aride. Fundul albiei este
dominat de nisipurile marnoase şi argiloase, iar pe ultimii kilometri, înainte de vărsare,
este argilos-mâlos.

Prin procesul de eroziune şi prin acţiunea de depunere a aluviunilor, profilul longitudinal tinde să-şi
modifice forma, să ajungă la stadiul de profil de echilibru.

Profilul de echilibru

Acest stadiu al profilului longitudinal este greu şi rar realizat de apele unui râu pe întreg
cursul lui, dar se realizează pe anumite sectoare.

~8~
 Râurile, prin acţiunea de eroziune liniară şi cea de acumulare pe care o exercită asupra
patului albiei minore, tind să-şi realizeze o albie cu profil de echilibru - profil longitudinal de formă
parabolică. Profilul longitudinal echilibrat dinamic se realizează atunci când râul a reuşit să-şi
formeze o pantă necesară evacuării prin transport a tuturor materialelor erodate. La o astfel de pantă
de echilibru albia râului se acoperă cu o pătură de aluviuni (pavaj hidraulic), care protejează patul de
rocă al albiei. În acest stadiu de evoluţie, acţiunea hidrodinamică a râului este predominant de
transport; procesele de eroziune şi acumulare sunt foarte reduse, ele realizând doar redistribuirea
aluviunilor de pe fundul albiei.

Densitatea reţelei hidrografice, condiţionează capacitatea râurilor de colectare a apelor din

precipitaţii şi subterane. Densitatea reţelei hidrografice exprimă raportul dintre suma lungimii
râurilor dintr- o suprafaţă oarecare, care în mod frecvent este considerată chiar suprafaţa bazinului.
Densitatea reţelei hidrografice este cu atât mai mică, cu cât terenurile sunt mai dure şi mai
rezistente la eroziune (granite, gnaise etc.), în timp ce pentru terenuri slabe (argile) este suficient un
debit redus pentru a se dezvolta o reţea de drenaj cu densitatea mare. Terenurile foarte permeabile
(nisipuri, pietrişuri) conditionează o densitate redusă a reţelei hidrografice datorită infiltrării rapide,
în timp ce terenurile practic impermeabile determină o valoare mare a densităţii acesteia.

CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR LOTICE

Caracteristicile biotopului

Biocenozele din râuri sunt influenţate în dezvoltarea şi existenţa lor de regimul hidrologic al
râului, de viteza curentului, de regimul termic al apei, de chimismul ei, de cantitatea şi calitatea
suspensiilor purtate de râu şi de proprietăţile substratului.

Regimul hidrologic
În funcţie de regimul hidrologic, rȃurile se pot clasifica după:
Sursele de alimentare şi oscilaţiile sezoniere ale debitului:
 râuri cu regimuri simple, când anual există o perioadă cu debite mari provenite din ploi sau
zăpezi, urmată de o perioadă cu debite relativ reduse;

~9~
  râuri cu regimuri complexe, care se alimentează din precipitaţii, gheţari şi ape subterane şi
au debite variabile în timpul anului, în funcţie de factorii climatici.
Regimul lor de alimentare:
 râuri mici sau elementare, cu un regim puţin variat în cuprinsul bazinului lor hidrografic;
 râuri cu regim mixt sau complex, cu bazine hidrografice mari, care cuprind zone climatice
diferite, cu mare varietate de forme de relief.

Viteza curentului
Viteza curentului râului este determinată de înclinaţia pantei, adâncimea şi lăţimea albiei, de
oscilaţiile debitului, de neregularităţile substratului. În funcţie de zona geografică pe care o străbate
rȃul, viteza de curgere este diferită:
 zona montană are viteza de 5-6 m/s, mai crescută la praguri şi cascade;
 zona de şes are viteza curentului în jur de 1m/s, mai crescută în perioada viiturilor (1,5-2
m/s).
Datorită curentului de apă cu caracter turbulent, apa se omogenizează sub aspect termic, salin,
gazos. Viteza curentului în râuri este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale a
şuvoiului de apă: în zonele cu albia largă şi adâncă curentul scade, iar în zonele înguste, la praguri,
viteza creşte.

Regimul termic
Regimul termic al râurilor depinde de climatul regiunilor pe care le străbat, de energia solară
incidentă, de schimbul caloric aer-apă şi apă-substrat şi de modul de alimentare al acestora.
După modul de alimentare şi termica lor, râurile din zonele temperate pot fi:
 râuri autohtone, la care variaţiile termice depind de temperatura aerului, oscilând în jurul
acesteia;
 râuri alohtone cu regimuri termice mai scăzute cu 8-10 0 C, faţă de primele, la care
temperatura depinde mai puţin de termica aerului.
Temperatura râurilor suferă variaţii sezoniere care nu depăşesc 20-250 C şi variaţii circadiene
cuprinse între 5 şi 100 C, cu atât mai mici cu cât râul este mai mare. Apele rȃurilor pot ingheţa doar
cȃnd regimul termic este foarte scăzut, ȋn acest caz se pot forma poduri de gheaţă care durează o
lungă perioadă sau poate lipsi atunci cȃnd iernile sunt mai blȃnde.

~ 10 ~
Transparenţa
Transparenţa apei râurilor este în funcţie de natura substratului bentonic, de structura lui
granulometrică, de viteza curentului, de debitul acestora, de densitatea organismelor planctonice.
 Transparenţă maximă, ȋn râuri de munte cu albii pe roci dure şi sărace în plancton;
 Transparenţă redusă şi variabilă, ȋn râurile de câmpie, în funcţie de cantitatea de precipitaţii
din bazinul hidrografic al răului şi de cantitatea de aluviuni cărată de pe versanţi.
Particulele antrenate de apă şi altitudinea medie a bazinului de recepţie sunt în strânsă corelaţie,
împreună cu altitudinea bazinului de recepţie, structura solului, înclinarea pantei şi gradul de
împădurire a bazinului. Astfel, în regiuni cu roci rezistente la eroziune (şisturi cristaline, roci
eruptive) cantitatea de suspensii este de sub 100 g/m 3 de apă, iar în cele de piemont în condiţii de
pante mari, ajunge la 2.500-5.000 g/m3.

Chimismul râurilor
După conţinutul de săruri solvite şi dominanţa unuia din ioni, râurile se împart în trei clase:
 carbonatate (C); 60%. Apele bicarbonatate, din zonele montane cu roci eruptive cristaline
(Gutâi, Ţibleş, Rodna, Apuseni) au mineralizare slabă, cele din zonele colinare şi de ses din
regiunile carstice şi argiloase au în general mineralizare moderată, iar râurile din regiunile
secetoase de câmpie şi podiş (Jijia, Bârladul, Casimcea) au mineralizare ridicată.
 sulfatate (S); 10%. Apele sulfatate se încadrează ȋn unele râuri din regiuni cu salinizare
continentală (câmpia Jijia-Bahlui, depresiunea Huedin), au mineralizare mare mai ales în
sectorul superior apoi se diluează treptat, magneziul şi calciul fiind ionii dominanţi.
 clorurate (Cl). 5%. Apele clorurate sunt răspândite în zone cu zăcăminte de sare şi de sărături
continentale (Trotuş, Tazlău, Râmnic, Slănic) şi au un grad ridicat de mineralizare.
 Alte săruri minerale=25%.

Apele râurilor mai sunt caracrerizate şi de duritate, după gradul de mineralizare, în raport cu
sursele de alimentare, natura substratului bazinului de recepţie, etc. Apele râurilor de munte ce curg
pe roci cristaline au o duritate totală mică, sub 8-9 grade germane. Râurile din clasa carbonatate cu
mineralizare medie au o duritate cuprinsă între 16-25 grade germane, iar cele cu mineralizare înaltă
au o duritate peste 25 grade germane.
Duritatea râurilor se exprimă şi în funcţie de solubilitatea dioxidului de carbon. În lunile
calde, secetoase, solubilitatea scade, în lunile ploioase este maximă.
~ 11 ~
Cantitatea de gaze
În general râurile sunt bine aerate, hipoxia putând apărea şi atunci când se formează poduri
de gheaţă. Organismele reobionte sunt sensibile la consumul de oxigen necesar descompunerii
bacteriene şi la poluarea cu substanţe. În general apa râurilor este în concentraţii suficiente pentru
desfăşurarea în bune condiţii a vieţii hidrobionţilor .
Dioxidul de carbon este prezent în cantităţi mici în apa râurilor, în perioada de vară, datorită creşterii
temperaturii şi consumului de către producătorii primari în procesul de fotosinteză, dar creşte iarna,
în special în apele cu concentraţii ridicate de substanţe organice. Dioxidul de carbon, bicarbonaţii şi
carbonaţii se găsesc într-un echilibru dinamic determinând puterea de tamponare a apei.

Caracteristicile biocenozei

Comunităţile de organisme specifice râului sunt planctonul şi nectonul în pelagial şi

perifitonul şi bentosul în bental.
Planctonul râurilor poartă numele de potamoplancton, este slab reprezentat faţă de
sistemele lentice. El este cu atat mai sărac cu cȃt viteza de curgere este mai mare.
Planctonul are o origine heterogenă, fiind format din forme autohtone, proprii râului şi forme
alohtone, aduse de afluenţi. Numărul de specii planctonice creşte de la izvor spre vărsare odată cu
scăderea vitezei curentului de apă.
Fitoplanctonul este reprezentat prin diatomee, care constituie peste 50% din fitoplancton,
cianoficee-15 unităţi taxonomice, flagelatele-7 unităţi taxonomice, cloroficeele-45 unităţi
taxonomice, diatomeele- 202 unităţi taxonomice.
Cantitatea de fitoplancton este influenţată de viteza apei şi de turbiditate, in mod deosebit.
Zooplanctonul cuprinde protozoare, rotiferi, copepode, cladocere.
Bacterioplanctonul din râuri este mai dezvoltat în zonele de câmpie comparativ cu cele
montane.
Bentosul din râuri este format în principal din biotecton, microfitobentos şi zoobentos.
Macrofitele bentonice se dezvoltă numai în zone cu ape limpezi şi curent slab.
Biotectonul sau bioderma este formată din hidrobionţi sesili, plante şi animale, de obicei
microscopici. Producătorii din biotecton sunt reprezentaţi prin specii de diatomee, cloroficee,
cianoficee, muşchi. Consumatorii sunt prezenţi prin rotifere, specii de oligochete, briozoare,
gasteropode, insecte.

~ 12 ~
 Zoobentosul râurilor de munte constă din specii de turbelariate, oligochete, gasteropode,
amfipode (Gammaridae), insecte efemeroptere, plecoptere, trichoptere, spongieri, briozoare,
hidracarieni.
Nectonul râurilor din zona temperată este format din peşti şi un număr mic de specii de
crustacee superioare, amfibieni şi mamifere acvatice.

În funcţie de viteza curentului apei şi de valoarea altor factori abiotici, în lungul apelor
curgătoare pot fi stabilite mai multe zone piscicole, cu specii caracteristice fiecărei zone.

Zona păstravului- cuprinde pâraiele de munte şi cursul superior al râurilor din zona de
munte, caracterizate prin debit mic de apă, viteză mare de curgere, torenticol pe alocuri, temperatura
apei relativ scazută, cantitate de oxigen ridicată, diferenţe mici de temperatură de la vară la iarnă (7-
8°C) substrat pietros, vegetaţie puţină, faună predominant petricolă.
Peştele dominant ȋn această zonă este: păstrăvul comun; fântânelul; păstrăvul curcubeu; zglăvoaca;
boişteanul; grindelul; aspretele.
Zona lipanului şi a moioagei este situată ȋn aval de zona păstrăvului şi cuprinde cursul
inferior al râurilor de munte, caracterizat prin debit mai mare de apă, care nu este torenticol; apa
bine oxigenată; diferenţe mai mari de temperatură ȋntre vară şi iarnă (12-14°C); substrat pietros,
alcătuit din prundiş; faună petricolă.
Specia predominantă ȋn toate râurile este: moioaga sau mreana vânată; lipanul; cleanul.

Zona scobarului cuprinde zona de coline a rȃurilor, caracterizată prin curs rapid al apei;
fund de prundiş, dar pe alocuri nisipos, mâlos sau argilos, oscilaţii termice mari (17-18 cC); apa
ingheaţă iarna pe porţiuni; se dezvoltă o biodermă foarte bogată formată din alge filamentoase,
diatomee, nevertebrate mici. Specia predominantă ȋn această zonă este scobarul, la care se adaugă:
cleanul, mreana, porcuşorul.

Zona mrenei cuprinde zona de şes a râurilor mari, caracterizată prin: curs lent al apei, cu
apa tulbure după ploi: temperatura ridicată a apei, care poate atinge 200C ȋn timpul verii: debitul apei
scade vara prin infiltraţie; fundul este nisipos, dar pe alocuri mâlos sau argilos; vegetaţie bogată;
faună de nisip şi fitofilă. Specia predominantă este mreana, la care se adaugă specii din amonte
(scobarul, cleanul, morunaşul) şi specii din aval (crap, biban, ştiucă, somn), iar pe unele râuri, cega.

~ 13 ~
 Zona crapului cuprinde zona de vărsare a râurilor mari şi Dunarea ȋmpreună cu bălţile ei. Se
caracterizează prin: apă adâncă şi aproape permanent tulbure; curs lent; oscilaţii mari de temperatură
ȋntre vară şi iarnă; fund nisipos, argilos şi mâlos. Specia dominantă este crapul, la care se adaugă şi
alte ciprinide.

CONCLUZII
 Sistemele lotice sunt ecosisteme dinamice deschise ce întreţin un permanent schimb de
materie şi energie cu ecosistemele limitrofe, în schimb la sistemele lentice, circuitul aceleiaşi
materii se repetă mereu;
 În România, reţeaua de râuri este de 115 000 km cursuri de apă permanente, cu o densitate
medie de aproape 0,5 km/km2 şi un volum mediu de 33,6 miliarde m3 ;
 Spre deosebire de apele subterane sau de cele stătătoare, apele curgătoare sunt mai puţin
mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de diferiţi factori naturali şi
antropici, mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar au capacitatea de
refacere a calităţii lor;
 Apa nu curge cu aceeaşi viteză în cadrul aceluiaşi rău, ci mai lent spre fund şi maluri şi mai
rapid spre suprafaţă şi mijloc. Se creează o curgere complexă şi variabilă, cu efect asupra
autoepurării şi asupra păstrării calităţii ecologice, oferind habitate variate, ceea ce înseamnă
o biodiversitate diversificată.
 Profilul longitudinal delimitează 3 sectoare: cursul superior - zona de izvor, cursul mijlociu –
specific zonelor de deal şi podiş, cursul inferior – specific zonelor de câmpie sau podiş, toate
cu zonări specifice ale biocenozei.

~ 14 ~
 BIBLIOGRAFIE

 ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ "APELE ROMANE", Planul Naţional de Amenajare a

bazinelor Hidrografice din Romȃnia, versiune revizuită, februarie 2013
 BOIŞTEANU Tasia, Hidrobiologia, Editura Universităţii “Al. I. Cuza“, Iaşi, 1980
 CARAUŞ Ioan, Producƫia și productivitatea ecosistemelor acvatice, note de curs, 2006
 CIOLPAN Octavian, Monitoringul integrat al sistemelor ecologice, Editura Ars Docendi,
București, 2005
 MUSTAŢĂ Gheorghe. Hidrobiologie, Editura Universităţii. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998
 PRICOPE Ferdinand, Hidrobiologie, Editura Ion Borcea, Bacău, 1999
 http://chimie-biologie.ubm.ro/Cursuri%20on-line/MARE%20ROSCA%20OANA/ECOLOG
%201.PDF
 http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/uploads/2013/03/2013-03-26-PNABH.pdf

~ 15 ~