CURS NR.

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

1. Compoziţia chimică a scoarţei terestre

2. Compoziţia mineralogică și petrografică a scoarţei terestre

CURS NR. 4

Procesele de formare a părţii minerale a solului:

3. Procesele de dezagregare

4. Procesele de alterare

5. Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi alterare

 1.Compoziţia chimică a scoarţei terestre
 
Litosfera, învelişul solid cel mai exterior al Terrei, are o grosime de cca. 80 km şi
este alcătuită din diferite minerale şi roci. Prin urmare are o compoziție chimică foarte
complexă: O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, H, Cl, P, C, S, Mn, N etc.
Se constată astfel că în litosferă, se găsesc toate elementele chimice cunoscute, dar în
proporţii diferite, astfel:
- O, Si şi Al sunt componentele principale ale silicaţilor, fiind cele mai
răspândite;
- elementele esenţiale (C, H, N, P, S, O), se găsesc în scoarța terestră, în cantităţi
reduse;
- elementele secundare (Mg, Ca, K, Na, Cl), se găsesc în cantităţi relativ mari;
- microelementele indispensabile plantelor
(Fe, Mn, Mo, Cu, Zn, Co, I, Se), cu excepţia Fe,
se găsesc de asemenea în cantităţi relativ mici.
În formarea solului, un rol deosebit de important
îl are Si, Al şi Fe, iar N şi P, sunt elemente
foarte importante pentru nutriţia plantelor,
dar se găsesc în cantităţi foarte reduse
(0,03% N şi 0,12% P) în sol, proporţia
acestora însă, creşte, ca urmare a acumulării
selective prin procese biochimice.
 2. Compoziţia mineralogică și petrografică a scoarţei terestre
În natură, elementele chimice se găsesc sub formă de combinaţii chimice, denumite
minerale.

Mineralele, sunt corpuri naturale solide, omogene din punct de vedere fizico-
chimic, care s-au formate în scoarţa terestră, în urma combinării a unul sau mai
multor elemente chimice și care iar parte la alcătuirea rocilor.

În litosferă, intră circa 3000 de minerale, dar dintre acestea o participare mai
însemnată o au în jur de 100. În funcţie de compoziţia lor chimică şi structura
cristalină, mineralele au fost împărţite în următoarele clase:
1). Clasa elementelor native;
2). Clasa sărurilor haloide;
2). Clasa sulfurilor;
4). Clasa oxizilor şi hidroxizilor;
5). Clasa sărurilor oxigenate.

În litosferă, cea mai mare răspândire o au silicații (cu Fe, Mg, Al și K), respectiv
75% din masa litosferei este alcătuită din silicați.
 Petrografia este știința care se ocupă cu studiul rocilor din scoarța pământului.
Roca este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la alcătuirea
litosferei.
După origine şi modul de formare, rocile se clasifică în:
Roci magmatice sau eruptive;
Roci metamorfice;
Roci sedimentare.
Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea rocilor după
conţinutul în silice:
-  Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite, gnaise, micaşisturi,
filite
- Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri, bazalt, amfiboli,
şisturi verzi, marne
- Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit, sienit, andezit, trahit,
rocile argiloase
- Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit, calcar, marmoră,
dolomite
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în proporţie de 95%
din roci magmatice şi metamorfice şi numai 5% din roci sedimentare.
La suprafaţa litosferei însă, 75% sunt roci sedimentare şi numai 25% magmatice şi
metamorfice.
Ca urmare, solul, care se găseşte la suprafaţa litosferei, se formează pe roci
sedimentare.
 3. Procesele de formare a părţii minerale a solului.
Procesele de dezagregare
Procesele prin intermediul cărora se
formează componentul mineral sunt alterarea
fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.
Dezagregare - este procesul fizico–mecanic de
mărunţire a mineralelor şi rocilor în particule
mici, de diferite mărimi, fără ca materialul rezultat
să sufere modificări chimice.
Prin urmare materialul devine poros, permeabil
pentru apă şi aer, asigurându-se condiţii bune
pentru viaţa plantelor.
Dezagregarea se desfășoară sub acțiunea
atmosferei, hidrosferei și biosferei.
1.Dezagregarea prin intermediul atmosferei.
Atmosfera acționează în procesul de dezagregare
prin variațiile de temperatură și prin vânt.
 a.Dezagregarea datorită variațiilor de
temperatură, numită și dezagregare
termodinamică (figura 1.).
Mineralele şi rocile sunt, în general, rele
conducătoare de căldură, adică se încălzesc
neuniform. Astfel, stratele de la suprafaţă se
încălzesc mai repede şi mai puternic decât cele
din interior. Datorită încălzirii mai puternice,
straturile de la suprafață se vor dilata mai mult și
se vor desprinde de cele interioare, caz în care
iau naștere fisuri paralele cu suprafața rocii. Când
temperatura aerului scade, straturile de la
suprafață se răcesc mai repede și se contractă
mai puternic decât cele din interior. Datorită
contractării mai puternice a straturilor de la
suprafață se produc fisuri perpendiculare pe
suprafața rocii. Procesul de dilatare și contractare Figura 1. Dezagregarea mineralelor și a rocilor
datorită variațiilor de temperatură
se repetă permanent, ca urmare a variației de
temperatură, ducând la mărunțirea mineralelor și
rocilor în particule din ce în ce mai mici. Variațiile
de temperatură pot fi diurne și sezoniere.
 Intensitatea dezagregării termodinamice este influenţată de următorii
factori:
- amplitudinea variaţiilor de temperatură, cu cât diferenţa dintre
temperaturile maxime şi cele minime este mai mare, cu atât dezagregarea este
mai puternică;
- frecvenţa variaţiilor de temperatură, cu cât variaţiile de temperatură se
succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă;
- culoarea rocilor, rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură, prin
urmare se dilată mai puternic şi determină forţe mai mari între suprafaţă şi
interior în comparaţie cu rocile de culoare deschisă;
- heterogenitatea rocilor, favorizează dezagregarea prin comportarea
diferită a mineralelor componente. Cu cât sunt mai heterogene, rocile se vor
încălzi şi răci neuniform şi deci se vor dezagrega mai intens.
Mărunţirea rocilor este cu atât mai accentuată, cu cât mineralele
componente sunt alcătuite din cristale mai mari şi cu caracteristici mai
deosebite.
În strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor de
temperatură este şi acţiunea de îngheţ şi dezgheţ (gelivația). În fisurile şi porii
rocilor pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi măreşte volumul şi presează asupra
rocii, ducând la desfacerea ei în bucăţi. Gelivaţia este foarte activă în iernile cu
îngheţuri şi dezgheţuri repetate.
 b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Se manifestă
prin sfărâmarea mecanică a rocilor datorită forţei cu care
vântul le izbeşte în mişcarea lui. Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte:

- procesul de roadere (coroziune), produce modelarea

sau şlefuirea rocilor.

-procesul de transport, constă în îndepărtarea particulelor

rezultate prin coroziune sau dezagregare termodinamică.

- procesul de sedimentare, începe atunci când puterea de

transport a vântului a scăzut, iar materialul depus dă naştere
la depozite eoliene sub formă de dune şi interdune.
 2. Dezagregarea prin intermediul hidrosferei.
Hidrosfera acţionează în procesul de dezagregare prin intermediul apei
din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi torenţilor, a apelor curgătoare şi a apei
solide sub formă de zăpadă şi gheţari.
Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari pe care
aceasta le exercită.
Acţiunea apelor de şiroire şi torenţi, este destul de puternică şi se pune
în evidenţă pe versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau în urma topirii
bruşte a zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită volumului mare de apă şi,
mai ales, a vitezei, prin eroziune, dislocă cantităţi mari de material, care
este în continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la
izvoare până la vărsare, prin roadere, transport şi depunere.
Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. Zăpezile realizează desprinderea şi
mărunţirea rocilor şi mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în
zona montană. Mărunţirea blocurilor de rocă desprinse realizându-se prin
izbire, frecare şi rostogolire.
Gheţarii, acţionează în procesul de dezagregare prin eroziune,
transport şi depunere, la fel ca şi apele curgătoare. Materialul erodat,
transportat şi depus de gheţari, poartă denumirea de material morenic.
 3. Dezagregarea prin intermediul biosferei. Biosfera produce dezagregarea rocilor şi
mineralelor prin acţiunea organismelor vegetale şi animale şi are o intensitate mult mai
redusă în comparaţie cu atmosfera şi hidrosfera.
Acţiunea organismelor vegetale, se produce, datorită rădăcinilor, care pătrund în
fisurile rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni laterale mari provocând mărunţirea
acestora. Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre
particule.
Acţiunea organismelor animale, se realizează prin galeriile, canalele sau cuiburile pe
care acestea le sapă pentru a-şi asigura existenţa.
În natură, mărunţirea rocilor şi a mineralelor se mai produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpastiilor se desprind blocuri de stâncă, care, în
cădere, se lovesc de alte stânci şi se mărunţesc. De asemenea, pe versanţii cu pantă mare, tot
sub acţiunea gravitaţiei, se deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire, frecare şi
rostogolire se mărunţesc.
 4. PROCESELE DE ALTERARE
Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea componentului mineral sunt apa, aerul şi
vieţuitoarele. 
Alterarea - este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor, rezultând produşi cu
proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor minerale. Astfel, spre deosebire de dezagregare, care
realizează o simplă mărunţire, alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biologice.
Alterarea are loc concomitent cu dezagregarea, aceste procese completându-se reciproc.
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
1. Acţiunea atmosferei în procesul de alterare. Atmosfera acţionează în procesul de
alterare prin componentele aerului. Aerul atmosferic conţine: 79% azot, 21% oxigen şi 0,03% dioxid
de carbon.
Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi dioxidul de carbon. Acţiunea
de alterare a oxigenului se manifestă prin procesul de oxidare, iar a dioxidului de carbon prin
procesul de carbonatare şi bicarbonatare.
Oxidarea, este un proces de combinare a unei substanţe cu oxigenul sau de pierdere de
hidrogen, sau de trecere a unei substanţe constituite din elemente cu valenţe inferioare pozitive la
cele care conţin elemente cu valenţă superioară pozitivă. În general, prin oxidare, elementele trec
de la o valenţă mai mică la alta mai mare.
Cele mai frecvente procese de oxidare în masa solului se întâlnesc la compuşii fierului,
manganului şi sulfului, care se găsesc în compoziţia diverselor minerale.
Reducerea, este fenomenul invers oxidării, respectiv un proces chimic în care se pierde
oxigen, se câştigă hidrogen, sau orice proces prin care un element trece de la o valenţă superioară
pozitivă la o valenţă inferioară pozitivă.
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob favorizând oxidarea,
iar mediul anaerob reducerea. Procesele de reducere în sol sunt determinate fie de apa stagnantă
de la suprafaţa solurilor argiloase, fie de apa freatică aflată la mică adâncime. Prin alternarea
perioadelor umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii repetate anaerobe şi aerobe.
 Carbonatarea şi bicarbonatarea, este determinată de dioxidul de carbon. Apa
acidulată cu CO2 acţionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor minerale,
dând naştere la carbonaţi şi bicarbonaţi. Astfel, în urma procesului de debazificare a
silicaţilor, rezultă hidroxizi de: potasiu, sodiu, calciu și magneziu. Aceste baze, în
prezenţa apei şi a dioxidului de carbon, trec în carbonaţi.
Carbonaţii de Na şi K sunt solubili şi se spală în profunzime. Carbonaţii de Ca şi Mg
sunt foarte greu solubili, apar în masa solului la diferite adâncimi (în regiunile aride la
semiumede).
Atunci când CO2 se găseşte în cantitate mai mare în sol, carbonaţii trec în
bicarbonaţi, procesul fiind reversibil.
Importanţa procesului de carbonatare este legată în special de transformarea
carbonaţilor de Ca şi Mg greu solubili în bicarbonaţi, care sunt uşor solubili. Bicarbonatul
de Ca este de 100 de ori mai solubil în apă decât carbonatul de Ca. Ionii de Ca şi Mg se
deplasează de la suprafaţă spre adâncime, sub formă de bicarbonaţi solubili şi se depun
în masa solului prin trecerea sub formă de carbonaţi greu solubili, ca urmare a pierderii
de CO2.
Datorită depunerii carbonaţilor, în adâncime se formează un orizont caracteristic
notat cu Cca (orizont C carbonato – acumulativ, calcic sau calxic).
În regiunile secetoase, unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă, mai ales în
lunile de vară, bicarbonaţii pot urca din profunzime în orizonturile superioare, uneori
chiar la suprafaţa solului, unde, prin pierderea CO2, precipită sub formă de carbonaţi.
Acest fenomen constituie carbonatarea secundară, cunoscută şi sub denumirea de
 2. Acţiunea hidrosferei în procesul de alterare. Alături de aerul atmosferic, apa joacă un rol important în
procesul de alterare a compuşilor minerali şi organici. Principalele procese de alterare datorită apei sunt: hidratarea şi
hidroliza.
Hidratarea, este procesul prin care apa este reţinută de mineralele din sol fie sub formă de molecule, fie sub
formă de grupări oxidril- OH.
Hidratarea poate fi de două feluri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică, constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale, datorită, pe de o parte, energiei
libere de la suprafaţa acestora, rezultată în urma dezagregării minerale, iar pe de altă parte, datorită caracterului de
dipol al moleculei de apă (fig. 2.).

Moleculele de apă reţinute la suprafaţa particulelor formează un strat subţire ce

poartă denumirea de peliculă de hidratare sau apă peliculară.
Gradul de hidratare depinde de mărunţirea materialului, concentraţia soluţiei,
temperatură, de valenţă şi de raza ionului hidratat. Cu cât materialul dezagregat este mai
mărunţit, cu atât cantitatea de apă fixată este mai mare. O concentraţie mai mare a ionilor în
soluţie, determină o hidratare mai redusă a acestora. Creşterea temperaturii soluţiei,
stimulează mişcarea ionilor şi le reduce gradul de hidratare. Gradul de hidratare al ionilor
creşte o dată cu creşterea valenţei şi cu scăderea ,,razei ionice". Dintre ionii de aceeaşi
valenţă se vor hidrata mai puternic cei care au raza ionică mai mică. Puterea de hidratare a
principalilor cationi descreşte astfel: Li, Na, K, Mg, Ca, Fe.
Hidratarea fizică nu determină modificări chimice substanţiale, dar înlesneşte acţiunea
altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie
sub formă moleculară (apă de cristalizare), fie sub formă de OH (apa de constituţie),
determinând transformări mai profunde, ceeace duce la apariţia de noi minerale.
 Hidroliza, este procesul de descompunere a unei sări, sub acțiunea apei, în acidul și
baza din care este formată sarea respectivă. În funcție de natura acidului sau bazei din care
este formată o sare, aceasta poate hidroliza acid, bazic sau neutru.
Hidroliza reprezintă principalul proces prin care se alterează silicaţii. Aceștia sunt
principalele minerale componente ale scoarţei terestre fiind considerați săruri ale acidului
silicic (acid slab) cu diferite baze puternice: NaOH, KOH, Ca(OH)2 etc. Deci silicaţii
hidrolizează alcalin. Silicaţii sunt minerale insolubile, de aceea, hidroliza lor se face pe
etape. Principalele etape sunt: debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.

Debazificarea, are loc astfel: în urma proceselor de dezagregare, la suprafaţa

fragmentelor de minerale se găsesc diferiţi ioni (K+, Na+, Mg++, Ca++ etc.). Apa care vine în
contact cu particulele dezagregate şi care conţine dizolvat CO2, disociază în ioni de H+ şi
OH-.
Ionii de H, având o energie de schimb foarte mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua
cristalină a silicaţilor, scoţând de la suprafaţa acestora ionii de K+, Na+, Mg++ sau Ca++.
Aceşti ioni trec în soluţie şi formează, împreună cu grupările OH diferite baze.

Desilicifierea, este faza în care, din reţeaua silicatului primar, se pune în libertate o
mare parte din dioxidul de siliciu (SiO2) sub formă de silice secundară hidratată.

Argilizarea. După debazificare şi desilicifiere, nucleele alumino – silicice rămase

suferă diferite procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi, numiţi silicaţi secundari.
Aceşti silicați, sunt principalii constituenţi ai argilei; de aceea faza de formare a silicaţilor
secundari se numeşte argilizare.
 3. Acţiunea biosferei în procesul de alterare. Alterarea biochimică este determinată
de prezenţa vieţuitoarelor în sol şi are loc asupra componenţilor minerali şi organici. Acest
proces de alterare este determinat, în cea mai mare parte, de organismele vegetale, dar şi de
cele animale.
Organismele vegetale, acţionează în mod direct asupra rocilor şi mineralelor de unde îşi
extrag elementele nutritive. Lichenii şi muşchii, de exemplu se stabilesc direct pe rocă de
unde îşi extrag elementele nutritive; unele microorganisme atacă feldspaţii, apatitul etc., de
unde solubilizează potasiul. În urma acestor activităţi ale organismelor vegetale, mineralele
şi rocile se alterează. O participare mult mai mare în procesul de alterare o are contribuţia
indirectă a organismelor vegetale. Astfel, prin acţiunea microorganismelor asupra materiei
minerale şi organice se eliberează dioxid de carbon şi diferiţi acizi minerali (azotos, azotic,
sulfuric etc.) şi acizi organici (acetic, tartric, citric etc.), care contribuie la procesul de
alterare.
Plantele superioare, acţionează în procesul de alterare, prin intermediul rădăcinilor, prin
care secretă o serie de acizi organici, cu ajutorul cărora, dizolvă partea minerală din jur şi își
extrag elementele nutritive. O participare mai însemnată în procesul de alterare îl au acizii
humici rezultaţi din humificarea resturilor organice sub acţiunea microorganismelor.
Organismele animale, au o participare mai redusă în procesul de alterare, ele acţionează
prin secretarea de diferite substanţe chimice, cu ajutorul cărora descompun materia minerală
şi organică, schimbându-i astfel compoziţia chimică. Astfel, materialul coprogen trecut prin
corpul râmelor are o altă compoziţie chimică în comparaţie cu materialul mineral sau
organic anterior.
 5. Produşii rezultaţi în urma proceselor de
dezagregare şi alterare
 
Produsele rezultate din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor se diferenţiază în funcție de
gradul de mărunţire şi compoziţia chimică. În urma dezagregării, se formează produse alcătuite din
particule grosiere iar în urma alterării se formează produși noi, foarte fini, care în contact cu apa dau
naștere la soluţii sau suspensii coloidale.
Principalele produse rezultate în urma proceselor de alterare şi dezagregare sunt reprezentate prin:
săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip, pietricele, pietre şi bolovani.
1. Sărurile. Acestea s-au format pe seama cationilor bazici (Ca, Mg, Na, K) care, din silicați, trec
prin hidroliză în soluții sub formă de hidroxizi. Aceștia intră în reacţie cu acizii care se pot găsi în
soluție (acidul carbonic, azotic, cloruric, sulfuric), formând sărurile respective, de Na, K, Mg, Ca. În
funcție de solubilitatea lor, aceste săruri se împart în: uşor solubile, mijlociu solubile, greu solubile şi
foarte greu solubile.
a. Sărurile uşor solubile. Cele mai întâlnite, sunt: sărurile acidului azotic (azotaţii de Na, K şi
Ca); sărurile acidului clorhidric (clorurile de Na, K, Mg şi Ca); unele săruri ale acidului sulfuric (sulfaţi
de Na, K şi Mg); unele săruri ale acidului fosforic (monocalcici şi dicalcici), fosfaţi feroşi; unele săruri
ale acidului carbonic (carbonatul de sodiu). Aceste săruri sunt uşor spălate pe profilul de sol.
b. Sărurile mijlociu solubile, sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gips). În regiunile umede el
poate fi spălat în adâncime până la apa freatică.
c. Sărurile greu solubile, sunt reprezentate prin carbonaţi de calciu şi magneziu. Cea mai mare
importanţă o au carbonaţii de calciu, care influenţează favorabil proprietăţile fizice şi chimice ale
solului. Aceste săruri devin solubile în apa încărcată cu dioxid de carbon, când trec în bicarbonaţi.
d. Sărurile foarte greu solubile, sunt reprezentate prin fosfaţii de fier şi aluminiu, care apar în
solurile acide, prin combinarea acidului fosforic cu fierul şi aluminiu. În solurile alcaline, bogate în
calciu, se poate forma fosfatul tricalcic, foarte greu solubil.
 2. Oxizii şi hidroxizii. Cei mai răspândiţi în sol sunt cei de fier, aluminiu, mangan şi siliciu, care
s-au format în urma alterării silicaţilor.

a. Oxizii şi hidroxizii de fier, provin în sol în urma alterării mineralelor care conţin ioni de fier în
reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de hidroxid de fier, de natură coloidală
(Fe(OH)3), care în mare parte se depune sub formă de geluri amorfe sau, prin deshidratare, trece în
sescvioxizi, cei mai răspândiţi fiind: limonitul (2Fe2O3  3H2O), goethitul (Fe2O3  H2O) și hematitul
(Fe2O3). Sescvioxizii mai puternic hidrataţi imprimă solurilor din regiunile umede o culoarea brună-
gălbuie, iar cei slab hidrataţi, culoare roşcată sau ruginie aprinsă. Aceștia se depun în orizontul B.

b. Oxizii şi hidroxizii de aluminiu, provin prin alterarea diferiţilor silicaţi care conţin aluminiu.
Hidroxidul de aluminiu este un gel amorf, incolor, şi translucid, care după câteva ore, se transformă în
sescvioxizi de aluminiu (Al2O3 nH2O), sub formă de hidrargilit (Al2O3 3H2O) şi diaspor (Al2O3 H2O).
În solurile cu reacţie acidă, hidroxizii de aluminiu migrează şi ei împreună cu cei de fier şi mangan și
se depun în orizontul B.

c. Oxizii şi hidroxizii de mangan, apar în sol în cantități mult mai reduse decât cei de fier şi
aluminiu. Ei se pun în evidenţă mai ales în solurile umede, unde apar sub formă de pete de culoare
brună-închisă până la neagră, sau de concreţiuni (bobovine). Migrează în masa solului în mod
asemănător cu cei de fier şi aluminiu.

3. Silicea coloidală (silicea hidratată) (SiO2  nH2O), rezultă în sol prin alterarea silicaţilor. În
urma deshidratării se transformă în particule fine de cuarţ secundar. În sol, apare ca o pulbere fină, de
culoare albicioasă. O parte din silicea coloidală se acumulează în orizontul E, iar o altă parte acoperă
 4. Mineralele argiloase, cuprind o serie de silicaţi secundari rezultaţi prin
alterarea silicaţilor primari. Aceștia sunt componentele principale ale argilei. După
structura internă, mineralele argiloase se împart în: minerale cu foiţe bistratificate şi
minerale cu foiţe tristratificate:

a. Mineralele argiloase cu foiţe bistratificate, sunt reprezentate prin caolinit şi

halloysit.
b. Mineralele argiloase cu foiţe tristratificate, sunt formate din două straturi de
tetraedri de siliciu legate printr-un strat de octaedri de aluminiu.
Silicaţii cu foiţe tristratificate se împart în două grupe:
- grupa smectitului, care cuprinde: montmorillonitul, beidelitul şi nontronitul;
- grupa micelor hidratate, care cuprinde: illitul, vermiculitul şi glauconitul.

5. Praful sau mâlul. Este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu

diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm. Spre deosebire de argilă, praful prezintă
aceiaşi compoziţie mineralogică şi chimică ca şi mineralele sau rocile din care s-a
format. El se află în proporţii mai mari în rocile sedimentare şi respectiv în soluri
formate pe aceste roci: loess, aluviuni (kastanoziomuri, cernoziomuri, aluviosoluri).
 6. Nisipul. Este reprezentat prin particule grosiere, rezultate prin procese de dezagregare ale
diferitelor roci şi minerale.
În funcţie de mărimea particulelor, după scara ATTERBERG se deosebesc 2 categorii de
nisip:
- nisip grosier (2-0,2 mm);
- nisip fin (0,2 – 0,02 mm).
Compoziţia mineralogică şi chimică a nisipului este asemănătoare cu cea a mineralelor şi a
rocilor din care acesta s-a format. Astfel, se pot întâlni nisipuri cuarţifere, micacee, calcaroase,
feruginoase, etc.
Nisipul, imprimă solului, o serie de proprietăți favorabile, precum: permeabilitate pentru
apă şi aer, micşorează compactitatea şi coeziunea solurilor. Prezenţa nisipului într-o proporţie
mare (aluviosolurile, psamosolurile), determină şi o serie de proprietăți nefavorabile, ceea ce
reduce fertilitatea solurilor; datorită capacității reduse de reţinere a apei, aeraţie mare,
permeabilitate extrem de mare, reţinere slabă a elementelor nutritive, capacitate redusă de
schimb cationic etc.

7. Pietrişul, pietrele şi bolovănii. Aceste produse rezultă în procesul de dezagregare, fiind

reprezentate prin fragmente de minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (2-20 mm -
pietrişul; 20-200 mm - pietrele iar peste 200 mm –bolovanii). Aceste produse alcătuiesc
,,scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un singur mineral sau dintr-o asociaţie de minerale.