CURS NR.

13

CLASA HIDRISOLURILOR
Denumirea de soluri hidromorfe derivă de la cuvintele greceşti hidros = apă şi morphos = formă, adică soluri
formate în exces de umiditate. Hidrisolurile prezintă următoarele caractere diagnostice: proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice
intense (W) care încep în primii 50 cm, sau orizont A limnic (Alm) și/sau orizont histic (T) submers. Nu pot avea orizont
Btna sau orizont salic (sa) și/sau natric (na) în primii 50 cm și nici proprietăți contractilo-gonflante de la suprafață (specific
vertisolurilor). Clasa hidrisoluri (după SRTS – 2012) cuprinde următoarele tipuri de sol: Stagnosol, Gleiosol şi Limnosol.

1. STAGNOSOLUL

Cunoscute şi sub denumirea de soluri pseudogleice, stagnosolurile sunt soluri hidromorfe, care s-au format sub
influenţa excesului de umiditate stagnantă încă din primii 50 cm, orizonturi cu permeabilitate scăzută şi/sau deasupra
orizonturilor slab permeabile sau impermeabile.

Răspândire.
Stagnosolurile, ocupă suprafeţe restrânse (cca. 100.000 ha) pe platourile şi terasele dealurilor şi
podişurilor: Piemontul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Someşan, Podişul Sucevei, pe terenurile
plane sau uşor înclinate ale depresiunilor intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice: depresiunile
Braşov, Făgăraş, Haţeg, Zarand, Baia Mare, Rădăuţi etc.

Condiţii naturale de formare

Clima. Stagnosolurile preferă climate moderat călduroase sau răcoroase, cu temperaturi medii
anuale de 6-9ºC, precipitaţii medii anuale de peste 600 mm. Indicelui de ariditate este mai mare de 28.
Vegetaţia naturală. Sunt soluri formate sub o vegetație alcătuită din specii lemnoase
reprezentate prin: Quercus petraea, Quercus fraineto şi din specii ierboase: Juncus sp. (pipirigul), Carex
sp. (rogozul), Agrostis sp. (iarba câmpului).
Materialul parental. Sunt soluri formate pe materiale parentale cu textura fină sau mijlocie,
bogate în argile care nu conţin carbonat de calciu şi din depozite loessoide fine.

Alcătuirea profilului: Aow – ABW – BtW – C

Proprietăţi.
Stagnosolurile sunt soluri reci, cu textură fină, cu aeraţia deficitară și permeabilitate redusă
pentru apă şi aer.
Capacitatea de reţinere a apei este mai mare la stagnosolurile diferenţiate textural şi cu
adâncimea mai mare a orizontului Bt întrucât apa provenită din precipitaţii în primele faze saturează
orizonturile superioare cu textură mai grosieră până la nivelul capacităţii de apă în câmp după care se
realizează saturaţia totală de jos în sus.
Conţinutul de humus este redus de 2-4%. Reacţia este slab şi moderat acidă, valorile pH-ului
fiind cuprinse între 5,2 şi 6,4.
Gradul de saturaţie în baze are valori de 50-80%, cele mai mici valorile se înregistrează în
partea superioară a profilului de sol.

Subtipuri: tipic; preluvic; albic; planic; vertic; gleic; clinogleic; histic.

Fertilitatea.
Stagnosolurile au o pretabilitate slabă pentru fâneţe, producţiile obţinute fiind inferioare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. Pot fi folosite pentru păşuni, cu unele restricţii în ce privește
1
evitarea păşunatului în perioadele cu exces de umiditate pentru a preveni degradarea solului prin
compactare (compactarea determină amplificarea intensităţii de manifestare a excesului de umiditate).
Pentru arabil stagnosolurile, pot fi folosite numai după aplicarea unor lucrări ameliorative:
executarea canalelor de desecare şi a drenurilor absorbante cu grosimea mare a stratului filtrant;
modelarea în benzi cu coame; lucrări de afânare adâncă sau drenajul „cârtiţă” dar numai perpendicular
pe liniile drenurilor subterane.
Pentru pomi şi viţă de vie stagnosolurile nu sunt favorabile, majoritatea speciilor pomicole fiind
sensibile la stagnogleizare.

2. GLEIOSOLUL

Răspândire.
Gleiosolurile, sunt de obicei răspândite în luncile şi terasele neinundabile, în câmpiile joase, din
zona forestieră.
Suprafeţele cele mai reprezentative ocupate de aceste soluri se găsesc în depresiunile: Baia
Mare, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei, precum şi în Câmpia joasă a Someşului, în Câmpia Crişurilor, în
luncile neinundabile din zona forestieră a Timişului, Prahovei, Barcăului etc.

Condiţii naturale de formare.

Clima. Formarea gleiosolurilor are loc într-un climat mai umed, de pădure, cu precipitaţii medii
anuale de peste 650 mm şi temperaturi medii anuale de 6-7ºC. Indicii de ariditate au valori între 35-45.
Vegetaţia naturală. În condiţiile de relief, climă şi umiditate specifice formării acestor soluri, s-a
dezvoltat o vegetaţie naturală lemnoasă şi ierboasă adaptată condiţiilor de exces de umiditate. Astfel,
vegetaţia lemnoasă este alcătuită din Fraxinus excelsior, Alnus incana, Betula pendula, Populus nigra,
Quercus robur, Ulmus foliacea, iar cea ierboasă higrofilă este alcătuită din asociaţii de Poa pratensis,
Alopecurus pratensis, Agrostis alba, Anemone nemorosa, Typha latifolia, Carex vulpina, Juncus effusus.
Materialul parental. Gleiosolurile au evoluat pe materiale parentale diferite ca textură, în
general, sărace sau lipsite de calciu. Rocile cele mai răspândite sunt constituite din sedimente lutoase,
luto-argiloase şi chiar unele depozite fluviatile. În general, rocile parentale prezintă intercalaţii subţiri,
necalcaroase, de nisip sau chiar pietriş.
Relieful. Gleiosolurile ocupă forme joase de relief. Sunt răspândite în luncile neinundabile,
terasele inferioare, câmpiile joase, depresiunile submontane şi unele depresiuni intramontane.
Evoluţia lor este strâns legată de formele joase ale unui relief slab drenat, cu oscilaţiile maxime
ale drenajului capilar între limitele de 0,2-0,4 m şi cu nivelul mediu al oglinzii apei freatice de 1,0-1,5
m, apele freatice în acest caz, sunt lipsite de săruri şi chiar de bicarbonat de calciu.

Alcătuirea profilului: Ao - A/Gox - Gr

Proprietăţi.
Textura gleiosolurilor variază între limite destul de largi, fiind influenţată de alcătuirea
mineralogică a materialelor parentale, aceasta este lutoasă sau luto-argiloasă.
Structura în orizontul Ao este grăunţoasă sau poliedrică angulară însă cu o stabilitate mai redusă.
Sunt soluri compacte, excesiv de umede, cu regimul aerohidric deficitar.
Conţinutul de humus este redus de 2-3% şi calitativ inferior, fiind dominat de acizii fulvici.
Reacţia este slab acidă cu valorile pH-ului între 5-6,5. V% este de 70-55%.
Gleiosolurile sunt soluri slab aprovizionare în elemente nutritive, iar rezervele existente se
mobilizează greu, din cauza regimului aero-hidric nefavorabil şi a activităţii microbiologice slabe.

Subtipuri: tipic; calcaric; cambic; molic; cernic; umbric; aluvic; salinic; sodic; tionic; histic.
2
 Fertilitatea.
La gleiosoluri, oscilaţiile periodice ale apei freatice influenţează negativ indicii fizico-chimici şi
fertilitatea acestora, întrucât plantele cultivate suportă greu alternanţa excesului şi a lipsei de umiditate.
Gleiosolurile evoluate pe roci mai permeabile şi cu un drenaj bun, sunt mai productive, fiind
acoperite cu pajişti sau cu păduri de calitate mijlocie.
Pentru creșterea potențialului productiv al acestor soluri, se impun măsuri de ameliorare. Metoda
principală de ameliorare este aceea de desecare-drenaj, cu menţinerea nivelului apei freatice la 2,0-2,5
m, asigurându-se astfel un regim aero-hidric favorabil.
În urma acestor măsuri de ameliorare, aceste soluri pot fi cultivate cu: cartof, grâu, secară şi
chiar sfeclă de zahăr.

CLASA VERTISOLURI

Această clasă încadrează solurile care au proprietăți contractilo-gonflante (z) și/sau orizont cu
structură poliedrică mare și crăpături profunde în perioada uscată a anului, începând din primii 25 cm
sau imediat sub orizontul Ap.
Această clasă cuprinde următoarele tipuri de soluri: vertosolul și pelosolul.

20.1. VERTOSOLUL
Vertosolurile sunt soluri care prezintă proprietăți contractilo-gonflante (z) de la suprafață sau de
la cel mult 25 cm (sau sub stratul arat) și orizont vertic (Bzy) care se continuă până la cel puțin 100 cm
(sau până la un orizont R sau C dacă acesta apare mai sus). Culoarea orizontului humifer, relativ
uniform și profund, prezintă nuanțe cu valori ≤3,5 și crome ≤2 (de la brun cenușiu închis până la negru).
Vertosolul prezintă fețe de alunecare oblice(10◦ - 60◦ față de orizontală, lucioase și uneori striate,
care apar pe o grosime minimă de 25 cm în orizontul de subsuprafață, care se intersectează; elemente
structurale mari cu unghiuri și muchii ascuțite, într-unul din orizonturi (structură sferoidală); culoare
închisă în orizontul humifer care este profund.
La suprafaţa terenului apare, în perioada uscată o rețea poligonală de crăpături largi de peste 1
cm. În cazul terenurilor folosite ca pajiști poate să apară un relief de gilgai (coșcove).

Răspândire.
Vertosolurile se găsesc răspândite pe suprafeţe dispersate şi de obicei restrânse în: Subcarpaţi,
Piemonturile vestice, Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei, Podişul Sucevei, Câmpia Jijia, Podişul
Getic etc.
Pe suprafeţe mai întinse se găsesc în câmpiile înalte ale Piteştiului, Tesluiului, Călmăţuiului de
Teleorman, în câmpiile piemontane ale Banatului şi Crişurilor.

Condiţii naturale de formare.

Clima. Vertosolurile se formează în condiţii de climă de la semiumedă la umedă, cu precipitaţii
medii anuale cuprinse între 530-900 mm, temperaturi medii anuale între 6-7ºC şi până la 10ºC.
Zona de răspândire este caracterizată printr-un sezon uscat, în lunile iunie-octombrie, perioadă în
care se produc crăpături mari în sol şi un sezon umed, lunile de iarnă–primăvară, când are loc gonflarea
argilei din sol.

3
 Indicele de ariditate este de 25-30.
Vegetaţia. Vertosolurile se găsesc răspândite în areale de silvostepă şi pădure. Vegetaţia naturală
sub care au evoluat a fost constituită din păduri de Quercus frainetto şi Quercus cerris, uneori în
amestec cu Fagus silvatica.
În unele cazuri au evoluat şi sub pajişti naturale. În prezent vegetaţia de pădure a fost aproape
total înlocuită cu culturi agricole.
Roca de solificare. Formarea acestor soluri este strâns legată de materialele parentale cu textură
fină, între care predomină argilele contractilo-gonflante, de tipul montmorillonitului. S-au format, în
general, pe argile fluvio-lacustre sărace în CaCO3, uneori cu incluziuni rare de pietriş cuarţos.
Relieful. Cea mai mare răspândire o au în general pe câmpii piemontane, dealuri, podişuri, pe
relief relativ plan, situat la altitudini de 150–200 m şi de 400–600 m în depresiunile intramontane.
Apa freatică. Aceasta se găseşte la adâncimi mari, cuprinse între 5–10 m. din cauza
impermeabilităţii materialului parental pe care s-au format, au drenajul intern imperfect.

Procese de pedogeneză.
Formarea componentei organice.
La vertosoluri, în afară de apariţia proprietăților vertice, procesul de formare a acestor soluri se
caracterizează, în funcţie de condiţiile foarte variate de climă şi de vegetaţie în care se întâlnesc, printr-o
acumulare mai mică sau mai mare de humus, de obicei, calcic şi printr-o levigare şi debazificare, de
regulă mai puţin intensă.
Humusul şi argila, sunt puternic legate între ele, formând complexe argilo– humice foarte stabile.
În humus, acizii huminici cenuşii predomină faţă de cei fulvici.
Actualele condiţii naturale de genera a acestor soluri, nu pot explica formarea acestora, cu un
orizont de bioacumulare atât de mare şi de culoare închisă. Se estimează că vertosolurile au trecut printr-
un stadiu destul de îndelungat de fâneaţă-mlaştină (N. Florea). Faptul că aceste soluri se găsesc
răspândite în regiuni piemontane, joase, situate în trecut la marginea unor lacuri, duc la ipoteza formării
vertosolurilor în condiţii de exces de umiditate.
Formarea componentei minerale.
Factorul principal în formarea acestor soluri îl constituie materialul parental foarte bogat în
argilă gonflabilă. Argilele sunt supuse unor variaţii sezoniere de umiditate, în cursul anului, determină
variaţia de volum a masei solului şi apariţia proceselor vertice. Aceste procese, constau în formarea unor
feţe de alunecare oblice, cu înclinări de 10–60o faţă de orizontală şi cu elemente structurale mari, oblice,
având unghiuri şi muchii ascuţite.
Datorită proceselor repetate de gonflare şi contracţie, a variaţiei presiunii din masa solului şi a
posibilităţii de deplasare a agregatelor unele faţă de altele, la suprafaţa solului pot să apară, uneori şi
microdenivelări ,,relief de gilgai”. La aceste soluri în perioada uscată din cursul anului apar crăpături
mari de peste 1 cm în diametru şi adânci de 50–80 cm.
Vertosolurile sunt considerate soluri relicte, care îşi păstrează numai parţial caracterele iniţiale
(din perioada de hidromorfie pe care au parcurs-o în trecutul geologic).

Alcătuirea profilului.
Vertosolurile au profilul de tipul:
Azy – A/Czy – C - cele aflate în zonele mai puţin umede;
Azy – Bzy – C - cele alate în zone mai umede.
Orizontul Azy – prezintă grosimi în jur de 50 cm, culoare cenuşie spre brună, în stare uscată şi
cenuşie-închisă, în stare umedă; structură grăunţoasă sau poliedrică subangulară în primii cm şi apoi
urmează materialul care se desface în bulgări delimitaţi de muchii şi unghiuri ascuţite, acesta în aşezarea
naturală prezintă axe înclinate cu 10-60o faţă de orizontală; pori fini şi foarte fini; oglinzi de alunecare şi
bobovine.
4
 Orizontul Bzy – are grosimi de 30–40 cm chiar mai mult, culoare brun- închisă, brun-gălbuie-
vineţie sau brun-ruginie; fără structură; foarte compact; oglinzi de alunecare; puternic crăpat; conţine
bobovine.
Orizontul C – apare sub 90–100 cm, culoare brun-gălbuie-cenuşie sau cenuşie-brunie cu pete
albicios-cenuşii; prezintă vinişoare şi concreţiuni de CaCO3; este foarte compact.

Proprietăţi.
Textura este argiloasă sau foarte argiloasă pe tot profilul. În cazul vertosolurilor din zonele mai
umede, la nivelul lui Bzy poate exista un plus de argilă. Conţinutul în argilă montmorillonitică la
aceste soluri atinge valori de 40-45% dar uneori peste 50% (tabelul 20.1.).
Structura la suprafaţă este grăunţoasă sau poliedrică subangulară (zonă în care şi conţinutul în
argilă este mai redus) iar sub nivelul de 20–25 cm solul este fragmentat în bulgări delimitaţi de muchii şi
unghiuri ascuţite, cu axe înclinate.
Proprietățile hidrofizice, sunt nefavorabile creşterii plantelor. Porozitatea de aeraţie, este foarte
redusă, chiar de la suprafaţă şi ajunge aproape de zero în adâncime (Bzy).
Tabelul 20.1.
Proprietățile vertosol gleizat de la Dolaț, județul Timiş

Orizontul Aţ Ayk AykGosc-acCykGosc-acCykGosc-ac CykGosc-ac

Adâncimi (cm) 0-6 6-25 25-50 50-110 110-125 125-160
Nisip grosier (2.0-0.2 mm)% 0,2 0,1 0,2 0,1 0,1 0,2
Nisip fin (0.2-0.02 mm)% 31,1 24,2 20,1 21,1 20,7 21,0
Praf (0.02-0.002 mm)% 30,5 29,1 29,1 36,0 39,2 42,1
Argilă 2 (sub 0.002 mm)% 38,2 46,6 50,6 42,8 40,0 36,7
Argilă fizică (sub 0.01mm)% 58,7 63,8 70,6 65,5 68,4 64,2
Textura TT AL AL TP TP TP
pH în (H2O) 5,89 7,85 8,42 9,38 9,46 9,38
Carbonaţi (CaCO3%) 0,10 0,66 7,97 7,06 6,81
Humus (%) 3,35 3,10 2,10
Baze de schimb (SB me /100
22,22
gsol)
Na schimbabil (m.e./100 g sol) 2,56
Na schimbabil (%din T) 6,53
Hidrogen schimbabil (SH
7,11
m.e./100 g sol)
Cap de scimb cationic (T
29,33 39,16
m.e./100 g sol)
Săruri solubile (1:5) (%) 200,4
Cl – (me la 100 g sol) 0,70
SO-24 (me la 100 g sol) 4,22
CO3H- (me la 100 g/sol) 0,95
Ca+2 (me la 100 g/sol) 0,34
Mg-2 (me la 100 g/sol) 0,21
Na+ (me la 100 g/sol) 2,00
K+ (me la 100 g/sol) 0,009
Na în extr. la satur. (me/l) 4,56
Grad de satur. în baze (V%) 75,75
Sursa: Date analitice ale disciplinei de Pedologie, Facultatea de Agricultură, Timişoara, 1995.

În funcţie de zona mai puţin umedă sau mai umedă în care s-au format, au un conţinut de humus
de la mijlociu până la slab (3-4 până la 2%). Gradul de saturaţie în baze la cele din zonele mai puţin
umede este de 90–95%, iar la cele din zone mai umede scade la 70–80%.
Reacţia acestor soluri variază între pH 5,8–7,2.
5
 Vertosolurile sunt soluri mijlociu până la slab aprovizionate cu substanţe nutritive (0,10-0,16%
N total; 0,08-0,13% P2O5 total) şi cu activitate microbiologică deficitară.
În funcţie de alcătuirea materialului parental, unele vertosoluri pot avea un orizont de acumulare
a carbonaţilor bine conturat, altele mai puţin evident iar la altele poate să lipsească un asemenea orizont
(carbonatoiluvial).

Subtipuri
Vertosolul încadrează următoarele subtipuri: tipic; stagnic; gleic; salic; salinic; natric; sodic.

Fertilitatea.
Vertosolurile au, în general, o fertilitate scăzută, datorită proprietăţilor fizice nefavorabile.
Datorită acestor proprietari, culturile suferă pe aceste soluri, când de lipsă de apă, când din cauza
excesului de umiditate.
Dintre măsurile menite să ducă la îmbunătăţirea regimului aerohidric fac parte: lucrarea
energetică şi adâncă a solului, efectuarea lucrărilor în perioadele optime de umiditate, drenaj, etc. În
complexul de măsuri recomandate în vederea ridicării fertilităţii acestor soluri, un rol deosebit îi revine
aplicării îngrăşămintelor pe bază de fosfor şi azot şi a gunoiului de grajd (acesta pe lângă aportul de
elemente nutritive, contribuie şi la ameliorarea substanţială a stării fizice, chimice şi biologice a solului).
Fiind soluri situate în zone foarte diferite (câmpie, deal, podiş) şi utilizarea lor este foarte
variată, putând fi cultivate cu plante de câmp: grâu, porumb, floarea – soarelui, trifoi, etc., ca pajişti de
slabă calitate, uneori sunt ocupate de păduri.
Sunt contraindicate pentru legume, pomi, vie, sfeclă, cartofi etc.

CLASA SALSODISOLURI
Salsodisolurile sunt soluri cu orizont diagnostic salic (sa) sau natric (na) în partea superioară, în primii 50 cm, asociate
orizonturilor principale A ocric, A molic, sau orizonturilor A şi B cambic sau B argic natric.

1. SOLONCEACUL

Este caracterizat prin prezenţa unui orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) și orizont intermediar
(AC; AG; BG) la care se asociază un orizont salic (sa), situat în primii 50 cm.
Pot avea orizont calcic, cambic, natric, hiponatric și proprietăți gleice în primii 100 cm sau
orizont cu proprietăți contractilo-gonflante sub orizontul A.
La aceste soluri, orizontul superior este îmbogăţit secundar cu peste 1% săruri solubile de tipul
clorurilor sau cel puţin 1,5% sulfaţi, motiv pentru care solonceacurile se mai numesc și soluri saline, iar
popular sărături sau ,,chelituri”.

Răspândire.
Cea mai mare răspândire a solonceacurilor din țara noastră este în zonele mai secetoase. Sunt
întâlnite de-a lungul litoralului şi îndeosebi pe văile de deschidere spre mare şi în preajma lagunelor
lacurilor: Razelm, Babadag, Goloviţa, Sinoe, Techirghiol; în lunca şi Delta Dunării; în jurul lacurilor
sărate: Movila Miresei, Ianca, Fundata, Amara, Balta Albă; în luncile râurilor: Ialomiţa, Călmăţui,
Buzău, Siretul Inferior; în Câmpia subcarpatică Mizil – Stâlpul; Câmpia de Vest, pe interfluviile
râurilor: Mureş – Crişul Alb; pe văile unor râuri din Câmpia Transilvaniei (Turda).
De asemenea, se găsesc răspândite în Podişul Moldovei, pe cursurile inferioare ale râurilor: Prut,
Jijia, Bahlui, Bârlad etc. În zonele menţionate sunt răspândite în general, pe suprafeţe relativ reduse.

6
 Condiţii naturale de formare.
Clima. În ceea ce privește solonceacurile, există o strânsă legătură între răspândirea acestora şi
condiţiile climatice. Cele mai întinse suprafeţe se găsesc în zonele cu cea mai activă evapotranspiraţie.
Astfel de situaţii apar în zonele de stepă şi silvostepă, unde sunt condiţii pentru o intensă
evapotranspiraţie a apelor freatice apropiate de suprafaţă şi încărcate cu săruri solubile.
În țara noastră, solonceacurile se formează în condiţii climatice caracterizate prin precipitaţii
medii anuale cuprinse între 350-560 mm şi temperaturi medii anuale de 10,2-11,5ºC. Evapotranspiraţia
potenţială are valori cuprinse între 670 şi 730 mm iar indicii de ariditate sunt cuprinşi între 17 și 28.
Pe suprafeţe reduse se găsesc răspândite şi în zona de pădure cu precipitaţii ridicate şi
temperaturi mai scăzute, dar în acest caz formarea lor este legată de rocile parentale salifere la zi.
Vegetaţia naturală. Vegetația caracteristică pentru formarea acestor soluri este alcătuită din
specii adaptate la condiţiile de salinitate: Salicornia herbacea, Salsola soda, Suaeda maritima,
Artemisia salina, Camphorosma ovata, Obione varrucifera etc., aceasta este rară, cu multe goluri, fapt
pentru care aceste soluri sunt denumite popular ,,chelituri”.
Roca de solificare. Sunt soluri care se caracterizează prin acumulări de săruri solubile în
orizonturile superioare. Prezenţa sărurilor solubile în cantitate mare este determinată de cele mai multe
ori şi de rocile parentale reprezentate prin marne salifere, argile, luturi şi chiar nisipuri salifere. Astfel,
solonceacurile răspândite în jurul lacurilor sărate s-au format pe sedimente, cele din lunca Dunării şi
Câmpia de Vest, pe depozite aluviale lutoase şi luto-argiloase bogate în săruri, iar cele din Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Moldovei au evoluat pe marne şi argile sarmaţiene, cu conţinut ridicat în săruri
solubile.
În zonele înalte şi umede (de pădure) aceste soluri au evoluat direct pe depozite salifere.
Relieful. Cele mai mari suprafeţele ocupate cu solonceacuri se întâlnesc pe câmpiile joase cu
soluri foarte slab drenate, respectiv, în luncile şi pe terasele unor râuri, în Delta Dunării şi în jurul
lacurilor. De asemenea, pe suprafeţe mai mici se pot forma şi pe relief de deal, podiş şi chiar versanţi din
zona montană, acolo unde apar roci salifere.
Apa freatică. Cea mai mare parte a solonceacurilor s-au format sub influenţa apelor freatice
mineralizate, aflate la adâncime mică şi în zone cu o intensă evapotranspiraţie. În aceste condiţii apele
freatice mineralizate se ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului, apa se evaporă, iar sărurile se
depun sub formă de cruste, pete etc. Adâncimea maximă de la care apele freatice pot duce la formarea
acestor soluri poartă denumirea de adâncime critică, iar mineralizarea corespunzătoare a apelor se
numeşte mineralizarea critică.
Salinizarea mai poate fi determinată de apele mării, lagunelor şi lacurilor sărate, prin apele de
infiltraţie, apele de revărsare sau depunerea la suprafaţa solului a sărurilor aflate în stropii de apă,
antrenaţi de vânt din valurile lacurilor sau a mărilor.
Formarea unor solonceacuri sau soluri salinizate, poate să aibă loc şi din cauza exploatării
neraţionale a unor soluri (în special irigate). Fenomen cunoscut sub denumirea de salinizare secundară.
În general, procesul de salinizare a solului evoluează concomitent cu procesul de mineralizare a
apei. Astfel, s-a constatat că în cazul unei mineralizări mai reduse, compoziţia chimică a apei este de tip
bicarbonatic, la mineralizări mai ridicate devine sulfurică, iar la mineralizări mari este clorurică.

Procese de pedogeneză.
Formarea componentei organice.
În condiţiile unui mediu alcalin sau puternic alcalin determinat de sărurile solubile acumulate la
suprafaţă sau aproape de suprafaţa solului, vegetaţia s-a dezvoltat foarte slab. Aceasta apare sub formă
de mici pâlcuri care nu acoperă complet solul şi care lasă anual cantităţi reduse de materie organică
moartă.

7
 Ca urmare, datorită condiţiilor nefavorabile de humificare şi a cantităţilor reduse de resturi
organice, humusul format este în cantităţi mici, de 1-2% şi se acumulează într-un orizont Ao puternic
îmbogăţit cu săruri solubile.
Formarea componentei minerale.
Procesele de formare a solonceacurilor, sunt cele care determină acumularea de săruri solubile.
Acestea, în cazul solonceacului tipic, se acumulează în primii 20 cm în cantităţi de peste 1% cloruri, în
cazul salinizării clorurice şi cel puţin 1,5% sulfaţi, dacă este sulfatică. În această situație, rezultă un
orizont salic (sa) grefat pe orizontul Ao. Sărurile solubile se depun în acest orizont sub formă de pete,
vinişoare, eflorescenţe şi chiar cruste.
Apele freatice în majoritatea cazurilor fiind localizate în profilul solului, determină reducerea
oxizilor de fier şi conturarea orizonturilor AGox şi Gr.

Alcătuirea profilului.
Solonceacul prezintă, în general un profil de tipul:
Aosa – Acsc – Csc;
Aosa – AGoxsc;
Aosc – Aosa – AGoxsc;
Ao – Aosc – Aosa – Agosc.
Orizontul Aosa – are grosimi de 15-20 cm, culoare cenuşiu-deschisă; conţine săruri (sa) peste
1% cloruri sau peste 1,5% sulfaţi în primii 20 cm şi puţin humus; textură grosieră (la solonceacurile din
zonele litorale şi din Delta Dunării), mijlocie sau fină, la celelalte; structura granulară slab dezvoltată, cu
numeroase eflorescenţe de săruri uşor solubile.
Orizontul AGoxsc – are grosimi de 10-15 cm, culoare cenuşie închisă în stare umedă şi cu pete
brune roşietice asociate cu pete cenuşii deschise; slab structurat; numeroase acumulări de săruri solubile
şi carbonat de calciu.
Orizontul Goxsc – are grosimi variabile, culoare brun-cenuşie închisă şi brun-cenuşie foarte
închisă alternând cu pete gălbui roşcate şi pete cenuşii; structură masivă; numeroase acumulări de săruri
uşor solubile sub formă de eflorescenţe, vinişoare, cristale etc.

Orizonturile de tranziție, AC sau AGox sunt în funcție de cum solul se află sau nu sub influenţa
apelor freatice.
În adâncime se continuă cu orizontul C.

Proprietăţi.
Textura este diferită, în funcţie de natura materialului parental. Astfel, solonceacurile formate în
zona lacurilor sărate, a Mării Negre precum şi cele din Delta Dunării, au textura nisipoasă sau nisipo-
lutoasă, în timp ce cele în celelalte zone ale ţării, au textura lutoasă sau chiar argiloasă. Unele dintre
aceste soluri au textură contrastantă, mijlocie pe grosieră, mijlocie pe fină etc.
Structura este grăunţoasă, nestabilă şi slab dezvoltată. În majoritatea lor solonceacurile sunt
relativ tasate, cu porozitatea totală scăzută şi permeabilitatea pentru apă redusă.
Conţinutul ridicat de săruri libere, face ca solonceacurile să aibă gradul de saturaţie în baze de
100%. Reacţia este alcalină, cu valori ale pH-ului de 8,0-8,5. Conţinutul în humus este scăzut, de 1-2%.
Sunt soluri sărace în substanţe nutritive (tabelul 22.1.).

Subtipuri.
Solonceacul prezintă următoarele subtipuri: tipic; calcaric; molic; vertic; sodic; carbonatosodic;
gleic; clinogleic; aluvic.

8
 Tabelul 22.1.
Proprietățile solonceacului tipic de la Valea Ianca, din Câmpia Română

Orizontul Aosa Aosa ACsa Csa

Adâncimea (cm) 0-3 3-15 17-27 40-50
Nisip grosier (2,0-0,2 mm)% 0,1 0,1 0,1 0,1
Nisip fin (0,02-0,02 mm)% 48,5 44,8 43,2 39,2
Praf (0,02-0,002 mm)% 27,2 28,9 30,1 27,8
Argilă 2 (sub 0,002 mm)% 24,2 26,2 26,6 32,9
Humus (%) - 2,3 1,1 1,0
C:N 13,6 12,4 12,9 11,9
N total % - 0,13 0,06 0,05
P2O5 total (ppm) - 0,16 0,13 -
T (m.e. /100 g sol ) 18,8 13,4 10,6 9,7
Ca++ + Mg++ 77,5 73,9 70,5 80,1
K+ 2,7 1,7 2,2 1,7
Na++ 19,8 24,4 27,3 18,2
Săruri solubile (%) 2,57 2,35 1,30 1,92
Raport Na+/Ca++ + Mg++ 1,0 0,7 1,7 0,9
V (%) 100 100 100 100
Sursa: Al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului 1964.

Fertilitatea.
Datorită conţinutului ridicat în săruri uşor solubile, la suprafaţă, alături de un regim aerohidric
nefavorabil şi de un conţinut scăzut în elemente fertilizante, solonceacul are o fertilitate naturală scăzută.
În general, aceste soluri sunt folosite ca păşuni şi fâneţe.
Pentru introducerea acestor soluri în circuitul agricol se impune măsuri de ameliorare a lor prin
drenaj, pentru coborârea nivelului apelor freatice sub adâncimea critică. Prin această măsură se opreşte
ridicarea sărurilor solubile spre suprafaţa profilului de sol. Aceste măsuri, trebuie să fie însoţite de
irigări şi o afânare a solului, pentru a favoriza spălarea sărurilor cu ajutorul apelor de irigaţii şi
evacuarea lor prin reţeaua de drenaj.
O altă măsură care trebuie aplicată acestor soluri, este aceea de tratare cu fosfogips însoţită de o
fertilizare cu azot şi fosfor. Solul astfel pregătit se poate cultiva cu plante mai rezistente la salinitate.

2. SOLONEŢUL
Sunt soluri cunoscute şi sub denumirea de ,,soluri alcalice”.
Solonețurile, se definesc prin prezenţa unui orizont natric (na) situat în primii 20 cm, sau a unui orizont Btna (orizont cu
peste 15% Na+ din complexul coloidal).
Pentru formarea acestor soluri sunt necesare două condiţii: climă uscată şi prezenţa unei surse de săruri cu sodiu.

Răspândire.
În comparație cu solonceacurile, în ţara noastră soloneţurile au o răspândire mai mare. Astfel, se
găsesc răspândite în partea de vest a ţării pe suprafeţe mari, de cca. 180 000 ha, în sectoarele slab

9
drenate din interfluviile Timiş – Bega, Mureş – Bega, Mureş – Crişul Alb, Crişul Negru – Crişul
Repede.
În Câmpia Română sunt răspândite în luncile râurilor: Cricov, Ialomiţa, Călmăţui, Buzău şi Siretul
inferior. Se întâlnesc de asemenea, în Câmpia Brăilei, în Câmpia subcolinară Mizil – Stâlpu, în Lunca şi
Delta Dunării. În Podişul Moldovei sunt răspândite pe cursurile inferioare ale râurilor Jijia, Bahlui, Prut.

Condiţii naturale de formare.

Clima. Soloneţurile se formează în condiţiile unui climat de stepă sau silvostepă, caracterizată prin
temperaturi medii anuale de 9ºC, iar precipitațiile medii anuale au valori de 350-580 mm.
Evapotranspiraţia potenţială este foarte ridicată. Indicii de ariditate sunt cuprinşi între 17-28.
Vegetaţia naturală. S-au format sub o vegetație slab dezvoltată şi dominată de plante halofile.
Materialele parentale. s-au format pe materiale aluviale cu textură mijlocie sau fină (luto-
argiloasă sau argiloasă). Unele soloneţuri au evoluat şi pe marne sau argile salifere.
Relieful. slab drenate din câmpiile joase, lunci, văi joase, depresiuni. De obicei, apar răspândite în
asociație cu alte soluri (lăcovişti, cernoziomuri, solonceacuri etc.).
Apa freatică. Soloneţurile din țara noastră s-au format în cea mai mare parte sub acţiunea apelor
freatice situate la adâncimi de unde influenţează geneza şi evoluţia acestor soluri 1,5-2 m sau chiar 3 m.
Apele freatice prezintă un grad variat de mineralizare.

Alcătuirea profilului. Ao – El – Btna – CGox;

Ao – Btna – CGox.
Proprietăţi.
Datorită spălării unei părţi din argila din orizontul Ao, textura este luto-nisipoasă sau lutoasă.
Structura este grăunţoasă, friabilă sau prăfuită, spre deosebire de Ao, orizontul Btna este mult mai bogat
în argilă, saturat cu ioni de Na+, având textura argilo-lutoasă sau argiloasă.
Cele mai importante proprietăţi ale acestui sol sunt determinate de orizontul Btna, situat aproape
de suprafaţă, în primii 20 cm.
Structura orizontului Btna este columnar-prismatică. Sunt în general soluri tasate, porozitatea sub
40%. Orizontul Btna este foarte greu permeabil, pe timp de umezeală se transformă într-o pastă
vâscoasă, iar prin uscare devine foarte compact.
Conţinutul în humus este scăzut de 1-2%, predominând humatul de natriu. Sunt soluri slab
aprovizionate în elemente nutritive.
Gradul de saturaţie în baze este de 90-100%.
În soloneţuri procentul de sodiu adsorbit oscilează între 15% şi până la 70-80% din T.
Reacţia este neutră spre slab alcalină în orizontul Ao şi foarte puternic alcalină în orizontul Btna,
cu pH-ul de 9-10.

Subtipuri: tipic; calcaric; entic; molic; luvic; albic; vertic; stagnic; gleic; clinogleic; salinic;
salic; solodic; aluvic.

Fertilitatea.
Soloneţul, datorită proprietăţilor fizice şi chimice deficitare (grad ridicat de compactare, porozitate
de aeraţie scăzută, permeabilitate extrem de redusă, reacţie puternic alcalină) are o fertilitate naturală
foarte scăzută şi implicit, o pretabilitate restrânsă. Astfel, soloneţurile cu orizont Btna în primii 25-30
cm pot fi utilizate numai pentru pajişti de calitate foarte slabă şi nu sunt recomandate pentru arabil
întrucât prin arătură o parte din orizontul Btna va fi adus la suprafaţă şi va determina degradarea
însuşirilor fizice şi chimice ale întregului strat arat. Soloneţurile cu orizont Btna la adâncimi mai mari de
30 cm pot fi folosite ca arabil mai ales dacă se aplică măsuri ameliorative prin administrarea
fosfogipsului.
10
 Datorită conţinutului ridicat în Na+ absorbit şi a prezenţei carbonatului de sodiu aproape de
suprafaţă, toate însuşirile acestor soluri sunt foarte rele (pe timp de umiditate se îmbibă puternic cu apă,
iar pe timp uscat înregistrează un deficit pronunţat de apă, şi sunt sărace în elemente fertilizante).
Pentru a putea fi cultivate, se impun măsuri de ameliorare. Ameliorarea acestor soluri se face cu
fosfogips, gips, sulf, etc. în cantităţi echivalente pentru a înlocui Na+ absorbit.
De asemenea, pe aceste soluri sunt necesare şi măsuri de drenare, afânare adâncă şi fertilizare
complexă. În primii ani de la ameliorare se recomandă a se cultiva cu plante care au toleranţă la
alcalizare.

BIBLIOGRAFIE

1. BLAGA GH., RUSU I., UDRESCU S., VASILE D. – Pedologie. Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1996;

2. BLAGA GH., FILIPOV F., RUSU I., UDRESCU S., VASILE D. – Pedologie. Ed. Academicpres,
Cluj-Napoca, 2005;

3. BLAGA GH., FILIPOV F., Laura PAULETTE, RUSU I., UDRESCU S., VASILE D. – Pedologie.
Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008;

4. MIHUȚ Casiana, RADULOV Isidora - Științele solului. Ed. Eurobit, Timișoara, 2012;

5. NIȚĂ L. - Pedologie. Ed. Eurobit, Timișoara, 2004;

6. NIȚĂ L. - Pedologie. Ed. Eurobit, Timișoara, 2007;

7. ROGOBETE GH - Ştiinţa solului. Ed. Mirton, Timişoara, 1993

11