1.

DEFINIŢIA ȘI OBIECTUL DE STUDIU

AL PEDOLOGIEI

Pedologia (Științele Solului ) - este ştiinţa care studiază solurile din

punct de vedere al formării şi evoluţiei lor, al însuşirilor morfologice,
fizice, chimice, biologice, cât şi sub aspectul repartiţiei geografice şi
utilizării lor raţionale, prin aplicarea celor mai adecvate măsuri de
păstrare şi ridicare a potenţialului de producţie al acestora.

Obiectul de studiu al Pedologiei îl constituie solul, care este un

produs al mediului natural.
 Solul – resursă limitată – fiind unul dintre cele mai preţioase
bunuri indispensabile umanităţii deoarece întreţine pe pământ
viaţa plantelor, a animalelor şi a omului. El poate fi considerat o
geo-membrană vie de protecţie a uscatului terestru şi de tranzitare
a energiei, a elementelor nutritive şi a apei, participând, în cadrul
mediului înconjurător, la multiple cicluri vitale ale componentelor
ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene,
marile cicluri biogeochimice etc.

Solul este rezultatul final al interacţiunii între rocă, relief,

climă, vegetaţie şi faună.

Solul este un corp natural cu o serie de însuşiri, fizice,

chimice şi biologice într-o continuă schimbare, care constituie un
suport pentru plantă, o sursă de elemente nutritive şi un
intermediar prin care se aplică îngrăşămintele şi amendamentele.
 Însuşirea principală a solului este aceea de a fi mediu de
viaţă al plantelor şi de a face posibilă obţinerea unor producţii
vegetale, respectiv capacitatea acestuia de a asigura creşterea
şi rodirea plantelor.

Această calitate esenţială se datorează faptului că solul

este un mediu fizic, chimic şi biologic dinamic, care conferă
un ansamblu de condiţii necesare creşterii şi dezvoltării
vegetaţiei naturale şi cultivate, constituind cel mai prielnic
suport al plantelor, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă de
substanţe nutritive şi apă etc.
 Această capacitate este determinată de o complexitate de caracteristici și
anume:
♦ solul este un corp format pe cale naturală de-a lungul timpului, prin
transformarea părţii superioare a litosferei de către organismele vegetale şi
animale în anumite condiţii de relief, climă, vegetație etc.;
♦ solul conţine materie vie (micro şi macro floră şi faună) de aceea în el
au loc procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-descompunere,
acumulare şi eliberare de energie;
♦ în sol se acumulează humus, care are o mare capacitate de
înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, pe care le pune treptat la
dispoziţia plantelor;
♦ solul are o compoziţie chimică complexă, de aceea reprezintă un
rezervor permanent de elemente nutritive pentru plante şi în acelaşi timp, are
anumite proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi schimb ionic, reacţie,
capacitate de tamponare etc.;
♦ solul este un corp natural poros şi afânat, care conţine în interiorul lui
apă şi aer, permiţând pătrunderea rădăcinilor plantelor şi asigurând dezvoltarea
acestora
 Prin evoluţia sa naturală, solul suferă o pierdere de substanţe
nutritive până la niveluri minimale care tind să se păstreze
constante într-o conjunctură de factori naturali sau antropici.

Solurile au un profil format dintr-o succesiune de orizonturi,

cu o accentuată diferenţiere texturală, mineralogică şi chimică
între orizonturile superioare şi inferioare, diferenţiere care se
datorează atât proceselor pedogenetice desfăşurate pe o
perioadă lungă de timp, cât şi/sau polistratificării materialelor
parentale.

Toate aceste însuşiri fac ca solul să primească, faţă de roca

sterilă din care a provenit, o proprietate nouă numită fertilitate.
 2. FERTILITATEA SOLULUI

Fertilitatea este proprietatea solului de a pune la dispoziţia plantelor apa şi

elementele nutritive, treptat și în cantităţi suficiente, în vederea creşterii şi dezvoltării
acestora.

Fertilitatea s-a format de-a lungul timpului, prin acumularea progresivă în roca
dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor.

În anul 1949 Wiliams defineşte fertilitatea ca fiind ,,capacitatea solului de a asigura

producerea de recolte vegetale.

În ţara noastră C. Chiriţă, în anul 1977, defineşte fertilitatea sau potenţialul

productiv al solului ca fiind ,,însuşirea întregului mediu fizic de a asigura creşterea şi
dezvoltarea plantelor prin acţiunea simultană a tuturor factorilor complexului său
ecologic”.

În prezent, prin fertilitate, se înţelege ,,capacitatea solurilor de a pune la dispoziţia

plantelor substanţe nutritive şi apă, permanent, simultan şi în cantităţi optime, de a
asigura condiţiile fizice, chimice şi biochimice necesare creşterii acestora în contextul
satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie”.
 În funcţie de modul cum s-a format, fertilitatea este de trei feluri: naturală,
culturală și economică.

Fertilitatea naturală s-a format în timpul procesului de solificare şi depinde de

condiţiile de mediu ale zonei respective. Ea s-a format în condiţii naturale sau
nemodificate de om.

Prin luarea solurilor în cultură, omul a urmărit să obţină producţii vegetale din
ce în ce mai mari şi de bună calitate, intervenind prin mecanizare, îngrăşăminte,
irigaţii, lucrări ameliorative. Fertilitatea pe care o primeşte solul în urma intervenţiei
omului poartă denumirea de fertilitate culturală sau artificială.

Fertilitatea culturală depinde de fertilitatea naturală a solurilor, suprapunându-

se peste aceasta. Intervenţia raţională a omului asupra solului determină creşterea
capacităţii productive a acestuia, însă sunt şi cazuri când intervenţia
necorespunzătoare duce la scăderea fertilităţii solului.

Fertilitatea economică (efectivă) reprezintă suma dintre fertilitatea artificială

și fertilitatea naturală. Se poate vorbi despre o fertilitate economica doar când solul
este cultivat și această fertilitate se exprimă prin nivelul recoltelor obținute.
 Creşterea producţiilor obţinute pe un anumit sol mai depinde de
capacitatea productivă a soiurilor cultivate şi de pretabilitatea solului
pentru diferite culturi şi moduri de folosinţă. Astfel, unele soluri au un
potenţial productiv mult mai ridicat decât altele, în timp ce unele soluri
se pretează bine pentru cereale (cernoziomurile), altele se pretează
pentru viţa de vie (rendzinele, psamosolurile).

Fertilitatea solului este deci o proprietate dinamică, care depinde pe

lângă însuşirile solului şi de condiţiile de mediu şi de stadiul de
dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii. Prin practicarea unei agriculturi
corespunzătoare (ştiinţifice), capacitatea productivă a solurilor creşte
continuu, iar producţiile obţinute vor fi din ce în ce mai mari şi de o mai
bună calitate.
 2. Alcătuirea generală a solului

Chimiștii, de regulă, consideră solul ca un amestec, o mixură de diferiți componenți

organici și anorganici aflați în diferite stări de agregare. Astfel, sunt precizate patru grupe de
componenți (figura 1), care se găsesc în orice probă de sol și anume: materie minerală; materie
organică; apă sau soluția solului; aerul din sol și materia vie a solului.

Materia minerală împreună cu materia organică, formează faza solidă a solului (în care
poate fi inclusă și materia vie a solului), formând astfel primele două grupe de componenți. În
grupa a treia, intră apa sau soluția solului care formează faza lichidă, iar în grupa a patra intră
aerul din sol care formează faza gazoasă a solului.

Proporția în care aceste faze se găsesc în sol este diferită, variind de la un sol la altul, iar la
același sol, variază în funcție de adâncime (orizont) și de starea de umiditate a solului.

Faza solidă, relativ stabilă în sol, ocupă cea mai mare proporție, fiind dominată de partea
minerală (Histosolurile) care ajunge la peste 90-95% în solul uscat, în timp ce partea organică
ocupă doar 5-10%.
De regulă, în procente de volum, partea minerală reprezintă 35-40%, partea organică 5-
10% iar faza lichidă împreună cu faza gazoasă, 50%, proporția fiecăreia depinde de starea de
umiditate a solului și variază în mod obișnuit între 10 și 40%.
 Materia vie a solului, cu toate că, se găsește într-o
proporție extrem de redusă în sol, este totuși evidențiată ca o
grupă de componenți distinctă ca urmare a rolului extrem de
important pe care îl joacă în toate procesele care au loc în sol.
Partea vie, formează edafonul și este separată de partea nevie a
solului.

Materialul pământos este alcătuit din componenți minerali și

organici, care împreună cu edafonul formează spațiul plin (solid)
neporos.
Soluția de sol, este formată din apa din sol în care au fost
solubilizați diferiți constituienți.
Aerul din sol, este reprezentat prin diferite gaze și vapori
de apă, iar împreună cu soluția solului ocupă spațiul poros sau
lacunar al materialului de sol.
Figura 1. Alcătuirea generală a solului