Curs Pentru Specializarea - Ingineria Mediului

Florin FAUR, Alina NEACŞU – Botanică pentru inginerii de mediu
CUVÂNT ÎNAINTE
Am conceput acest material, în principal pentru a veni în sprijinul

studenţilor noştri de la specializarea Ingineria Mediului, din cadrul Facultăţii de
Agricultură a U.S.A.M.V.B. Timişoara.
Ideea de a realiza un suport de curs, vine în urma solicitărilor studenţilor
acestei specializări, care parcurg disciplinele de Morfologia şi Anatomia
plantelor, respectiv Sistematica plantelor pe parcursul unui singur modul (28 de
ore). Ei ne-au explicat în numeroase rânduri, că „sunt pierduţi” în bibliografia
recomandată şi că un suport de curs ar fi binevenit. Ca urmare, am realizat
prezentul material, care cuprinde noţiuni fundamentale de botanică de care
credem că au nevoie viitorii ingineri de mediu.
Ţinând cont de programa analitică şi fără a dori să realizăm un suport
greoi de informaţii, materialul încearcă să răspundă solicităriilor menţionate.
Am încercat de fapt, să elaborăm o sinteză cu noţiuni de botanică generală, uşor
de asimilat. Fără a avea pretenţia unui curs complex, cu informaţii detaliate, am
orientat conţinutul, în măsura în care s-a putut, specializării.
În prima parte, prezentăm succint noţiuni fundamentale de citologie,
histologie şi organografie a plantelor. Partea de sistematică cuprinde informaţii
de bază despre grupele sistematice de plante, parcurgând, evolutiv,
încrengăturile principale. Am redat aşadar noţiuni fundamentale despre plantele
inferioare – talofite şi despre cele superioare – cormofite. Ne-am folosit în
prezentare şi de tabele comparative, tocmai pentru a scoate în evidenţă
esenţialul.
Alegerea familiilor de cormofite a fost făcută în aşa fel încât studenţii
cărora li se adresează materialul să aibă cunoştinţe generale despre plantele
frecvent întâlnite. În ceea ce priveşte ilustraţiile, fără a minimaliza importanţa
tratatelor cunoscute de botanică, am considerat că imaginile găsite de noi pe
internet sunt, în unele situaţii, mai potrivite.
Am considerat de asemenea ca fiind utilă, întocmirea unei liste cu specii
indicatoare pentru anumiţi parametri ecologici, pe care o prezentăm la anexe,
alături de care există şi o listă cu specii protejate.
Mulţumim referenţilor pentru amabilitatea de a citi materialul şi pentru

observaţiile pertinente şi aşteptăm sugestii de îmbunătăţire din partea tuturor
celor care vor fi interesaţi să parcurgă aceste note de curs, ţinând cont că suntem
la prima ediţie.
ş.l. dr. Florin FAUR

asist. Alina NEACŞU
CUPRINS
Noţiuni introductive
Partea I
Morfologia şi anatomia plantelor
1. Celula vegetală........................................................................
2. Ţesuturile vegetale....................................................................
3. Rădăcina...................................................................................
4. Tulpina........................................................................................
5. Frunza.........................................................................................
6. Floarea şi inflorescenţa............................................................
7. Fructul şi sămânţa.....................................................................
Partea a II – a
Sistematica plantelor
1. Unităţile taxonomice/sistematice..............................................
2. Sisteme de clasificare a plantelor..............................................
3. Regnul Monera (Bacteria)...........................................................
4. Regnul Protista (Protoctista)........................................................
4.1. Încrengătura Cyanophyta...............................................
4.2. Încrengătura Euglenophyta.............................................
4.3. Încrengătura Chlorophyta...............................................
4.4. Încrengătura Phaeophyta...............................................
4.5. Încrengătura Rhodophyta...............................................
5. Regnul Fungi.................................................................................
5.1. Încrengătura Mycophyta.................................................
5.2. Încrengătura Lichenophyta.............................................
6. Regnul Plantae.............................................................................
6.1. Încrengătura Bryophyta....................................................
6.2. Încrengătura Pteridophyta...............................................
6.3. Încrengătura Spermatophyta..........................................
6.3.1. Familia Ginkgoaceae..................................................
6.3.2. Familia Pinaceae..........................................................
6.3.3. Familia Taxaceae.........................................................
6.3.4. Familia Magnoliaceae................................................
6.3.5. Familia Ranunculaceae..............................................
6.3.6. Familia Papaveraceae..............................................
6.3.7. Familia Ulmaceae......................................................
6.3.8. Familia Moraceae......................................................
6.3.9. Familia Urticaceae.....................................................
6.3.10. Familia Fagaceae.................................................
6.3.11. Familia Betulaceae................................................
6.3.12. Familia Juglandaceae..........................................
6.3.13. Familia Rosaceae..................................................
6.3.14. Familia Fabaceae.................................................
6.3.15. Familia Aceraceae................................................
6.3.16. Familia Vitaceae....................................................
6.3.17. Familia Apiaceae...................................................
6.3.18. Familia Violaceae..................................................
6.3.19. Familia Tiliaceae....................................................

6.3.20. Familia Brassicaceae.............................................
6.3.21. Familia Salicaceae................................................
6.3.22. Familia Caryophyllaceae......................................
6.3.23. Familia Caprifoliaceae..........................................
6.3.24. Familia Oleaceae..................................................
6.3.25. Familia Solanaceae...............................................
6.3.26. Familia Lamiaceae................................................
6.3.27. Familia Plantaginaceae........................................
6.3.28. Familia Asteraceae................................................
6.3.29. Familia Liliaceae.....................................................
6.3.30. Familia Amaryllidaceae........................................
6.3.31. Familia Iridaceae...................................................
6.3.32. Familia Poaceae...................................................
7. Bibliografie...................................................................................
8. Anexe...........................................................................................
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Botanica (ramură desprinsă din biologie) este ştiinţa care se ocupă cu

studiul plantelor (al lumii vegetale) din punct de vedere morfologic, anatomic şi
taxonomic. Termenul provine din grecescul botane, care înseamnă plantă.
Morfologia plantelor (morfologia vegetală) este ramura botanicii care
studiază formele (gr. morphe – formă), adică însuşirile externe ale plantelor.
Bazele acesteia au fost puse de A. CESALPINO (e.g. lucrarea De Plantis Libri
XVI).
Anatomia plantelor (anatomia vegetală) se ocupă cu studiul structurii
interne a acestora (gr. ana – prin, tomein – tăiere). Primele cercetări de anatomie
aparţin lui M. MALPIGHI care la 1671 descria, folosindu-se şi de desene
explicative, diferite părţi ale plantelor (e.g. Anatome plantarum, considerată

prima lucrare de anatomie vegetală din literatura de specialitate). Alături de
acesta, sunt de menţionat alţi doi pionieri ai studiului anatomic, A. von
LEEUWENHOEK şi J. SWAMMERDAM.
Botanica sistematică (sistematica plantelor, ± taxonomia vegetală) este
ramura botanicii care se ocupă cu denumirea, descrierea plantelor şi clasificarea
acestora în unităţi sistematice numite taxoni.
Alte ramuri desprinse din botanică şi devenite astăzi ştiinţe de sine
stătătoare sunt citologia, histologia, embriologia, fiziologia, genetica,
geobotanica, ecologia, fitocenologia etc.
Acumularea de informaţii despre plante a determinat în timp, trecerea de

la cunoaşterea empirică la cea ştiinţifică. Botanica ca ştiinţă, a început să se
contureze încă din perioada Renaşterii. Un rol important la dezvoltarea acesteia
au avut şi informaţiile adunate de naturaliştii exploratori.
Părintele botanicii este considerat învăţatul grec Teofrast, discipol al lui
Aristotel. Acesta a scris mai multe lucrări despre plante (e.g. Cauzele plantelor,
Cercetarea plantelor) şi a elaborat un sistem de clasificare utilizat până în
secolul al XVIII – lea.
Apariţia primelor grădini botanice (lat. hortus botanicus) din motive
ştiinţifice şi pentru educarea publicului şi scrierea primelor herbarium-uri (cărţi
cu descrieri şi desene ale plantelor) au contribuit la lărgirea cunoştinţelor despre
plante. Primele grădini botanice din lume s-au înfiinţat la Padova (1543), Pisa
(1547), Bologna (1567); în România prima grădină botanică a fost înfiinţată
mult mai târziu, la Iaşi (1856). Grădina botanică de la Bucureşti datează din
1860, cea de la Cluj din 1920 etc.
Un moment foarte important pentru dezvoltarea botanicii l-a reprezentat
descoperirea microscopului (R. HOOKE, 1665) care a permis începerea
studiului corpului plantelor.
Nume precum R. DESCARTES, R. BACON (care au impus orientarea
naturalistă de studiu a viului, folosind observaţia şi experimentul), N. GREW
(părintele anatomiei plantelor – Anatomy of Plants), J. RAY (fondatorul
taxonomiei), R. CAMERER (cel care a studiat îndeaproape reproducerea
plantelor), marele C. von LINNE (cu a sa Systema naturae – în care este
prezentat sistemul binar de denumire a plantelor), J. de JUSSIEU (care prin
lucrarea Genera plantarum contribuie la progresul botanicii sistematice), J.
BRAUN-BLANQUET (fondatorul fitocenologiei) etc, contribuie esenţial la
dezvoltarea ştiinţei botanice.
Cercetările de botanică din ţara noastră datează încă din vremea dacilor,
care aveau cunoştinţe în principal despre utilizarea plantelor medicinale.
Contribuţii importante la cunoaşterea plantelor au adus iluştrii învăţaţi

români precum: stolnicul C. CANTACUZINO căruia îi aparţine cea mai veche
hartă geobotanică de la noi, D. BRÂNDZĂ, fondatorul botanicii româneşti, F.
PORCIUS, unul dintre cei mai de seamă creatori de terminologie botanică, I.
PRODAN, autorul Florei României, E. C. TEODORESCU, întemeietorul şcolii
de algologie, J. HEUFFEL, care a adus contribuţii majore la cunoaşterea florei
Banatului, A. BORZA, ilustru botanist, cel care a militat între altele pentru
ocrotirea naturii din România etc.
Cercetările au continuat, s-au amplificat şi au devenit complexe, botanica
fiind astăzi o ştiinţă modernă, cu implicaţii multiple.
PARTEA I
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR
1. CELULA VEGETALĂ
1.1. Generalităţi – Celula reprezintă unitatea de bază, structurală şi

funcţională a organismelor vii. Termenul derivă din latinescul cella care
înseamnă compartiment, cămară, celulă (a unui fagure). Disciplina care studiază
celula se numeşte citologie.
Plantele pot fi constituite din una sau mai multe celule, numindu-se
unicelulare sau pluricelulare.
Se deosebesc, după gradul de definitivare a nucleului, două tipuri de
celule: cele care nu au nucleu individualizat sunt celule procariote iar cele care
au nucleu individualizat se numesc celule eucariote.
1.2. Forma şi dimensiunile celulelor diferă foarte mult, de la o specie la

alta şi în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc. Cu toate acestea, după formă, se
diferenţiază două tipuri de celule: unele la care lungimea şi lăţimea sunt
aproximativ egale şi care se numesc celule parenchimatice şi altele cu
dimensiunile inegale, care se numesc celule prozenchimatice.
1.3. Structura celulei vegetale eucariote (fig. 1)

În ceea ce priveşte organizarea structurii interne a celulei vegetale, se
disting două sisteme de clasificare.
Primul dinte ele (considerat static) are în vedere prezenţa a două
categorii de elemente: constituenţii vii (reprezentaţi de citoplasmă, nucleu,
ribozomi, dictiozomi, lizozomi, mitocondrii, plastide, cili şi flageli) care sunt
reuniţi sub denumirea de protoplasmă şi constituenţii nevii (reprezentaţi de
vacuole, incluziuni plasmatice, perete celular) care formează paraplasma.
Un alt sistem, mai complex, are în vedere funcţionalitatea celulei şi este
constituit din: ansamblul endomembranelor, matricea nucleo-citoplasmatică şi
incluziunile.
1.4. Constituenţii celulari

Citoplasma fundamentală (hialoplasma) este masa fundamentală în care
se găsesc toate formaţiunile vii şi nevii ale celulei. Se continuă dintr-o celulă în
alta prin cordoane numite plasmodesme. Este constituită din apă (70%) şi
substanţe minerale (30%). Are rol esenţial pentru celulă, fiind sediul tuturor
proceselor metabolice.
Plasmalema este o membrană fină, fosfolipidică, cu semipermeabilitate

selectivă, care contolează intrarea şi ieşirea substanţelor în şi din celulă, prin
procese de transport activ şi pasiv. Este alipită de peretele celular, funcţionând
ca interfaţă între mediul intern celular şi fluidul extracelular.
Reticulul endoplasmatic se prezintă ca un sistem de canalicule care se

dilată formând vezicule sau cisterne şi care are rol important în transportul
substanţelor şi în comunicarea intercelulară. Pote fi neted sau rugos, în funcţie
de prezenţa sau absenţa ribozomilor.
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt corpusculi liberi sau grupaţi,

ataşaţi de membrana reticulului endoplasmatic sau dispuşi în mitocondrii şi
cloroplaste, cu rol în sinteza proteinelor.
Aparatul Golgi (dictiozomii) se prezintă sub forma unor săculeţi turtiţi,

paraleli, care la exterior se dilată formând vezicule care se desprind în
citoplasmă. Are rol în transportul intra- şi intercelular. Participă la formarea
peretelui celular şi la sinteza celulozei şi a altor substanţe din structura acestuia.
Mitocondriile (fig. 5) sunt organite delimitate de două membrane

lipoproteice, care închid la interior matricea mitocondrială. Între aceste
membrane se delimitează un spaţiu intermembranar. Membrana internă trimite
în interior prelungiri cu aspect de creste sau tuburi, diferenţiindu-se în acest sens
două tipuri de mitocondrii: tipul crista şi tipul tubulus. Mitocondria are rol în
respiraţie.
Plastidele sunt organite specifice celulei vegetale. La început se

formează proplastide (plastide tinere, nediferenţiate) din care se vor diferenţia
celelalte tipuri. Există mai multe tipuri de plastide, care după pigmenţii pe care îi
depozitează se denumesc: cloroplaste (conţin pigmenţi clorofilieni), cromoplaste
(conţin pigmenţi carotenoizi – xantofilă, caroten, licopină), leucoplaste
(plastidele incolore).
Cloroplastele (fig. 4) conţin clorofilă şi se găsesc în toate organele verzi

ale plantelor. La alge se numesc cromatofori. Sunt organite delimitate de două
membrane lipoproteice, care închid la interior substanţa fundamentală numită
stroma. La nivelul stromei au loc reacţii fotosintetice care nu depind de lumină.
Membrana internă trimite în interior prelungiri cu aspect de creste, formând
nişte săculeţi turtiţi, dispuşi pe lungimea cloroplastului care formează tilocoidele
stromei. Între acestea se dispun din loc în loc, sub formă de discuri suprapuse,
formaţiuni care sunt numite tilacoidele granei. Acestea conţin pigmenţi
clorofilieni care dau culoarea verde şi la nivelul cărora au loc reacţiile
fotosintetice. Cloroplastul este considerat organit esenţial, constituind sediul
procesului de fotosinteză.
Cromoplastele sunt plastide colorate în galben-portocaliu-roşu, prezente

în fructe, petale şi în rădăcini (ex. tomate, gălbenele, morcov, măceş).
Leucoplastele sunt plastide incolore care pot depozita grăsimi, proteine

şi care se găsesc în organele subterane şi în seminţe.
Lizozomii sunt organite sferice care răspund de liza celulelor moarte din
ţesuturi şi de transformările substanţelor din seminţe, la germinare.
Vacuolele sunt vezicule care conţin în interior suc vacuolar şi care au rol
de absorbţie a apei şi de menţinere a stării de turgescenţă a celulelor; la nivelul
lor se depozitează substanţe de rezervă. În celulă există anumite depozite de
substanţe utilizate uneori în metabolism sau stocate ca produşi de excreţie, care
formează incluziunile plasmatice sau ergastice (cristale minerale, amidon,

grăsimi, uleiuri eterice, latex, răşini).
Nucleul (fig. 2) este organit de importanţă majoră, caracteristic celulelor

eucariote, el asigurând conservarea şi transmiterea informaţiei ereditare. Este
delimitat la exterior de o membrană nucleară care din loc în loc, prezintă pori.
Prin aceşti pori, nucleoplasma (carioplasma), “citoplasma nucleului”, vine în
contact cu citoplasma celulei. La nivelul ei se găseşte cromatina (materialul din
care sunt constituiţi cromozomii) şi nucleolii (care constituie sediul sintezei
ARN r).
Peretele celular (fig. 3) se formează în timpul diviziunii celulare şi

urmează un proces de definitivare a structurii şi compoziţiei în mai multe stadii:
perete primitiv (lamelă mijlocie), perete primar, perete secundar. La început se
formează o membrană separatoare numită fragmoplast care prin depuneri de
substanţe caracteristice se definitivează formând lamela mijlocie (peretele
primitiv) comună mai multor celule. De o parte şi de alta a acestei lamele se
formează câte un perete primar, care îşi definitivează structura şi devine perete
secundar.
1.5. Diviziunea celulară

Este un proces complex care favorizează reproducerea şi înmulţirea
celulelor, adică perpetuarea speciilor.
Diviziunea mitotică (mitoza) este denumită şi diviziune ecvaţională
pentru că determină formarea de celule noi (2), numite celule fiice care au
acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă (2n). Are loc în zonele de
creştere ale plantelor.
Diviziunea meiotică (meioza) este denumită şi diviziune reducţională
pentru că determină formarea de celule noi (4), numite celule fiice care au
numărul de cromozomi redus la jumătate (n), faţă de celula mamă (2n). Are loc
în organele de reproducere ale plantelor.
Fig. 1 Ultrastructura celulei eucariote
Fig. 2 Ultrastructura nucleului Fig. 3 Peretele celular - detaliu

Fig. 4 Ultrastructura cloroplastului Fig. 5 Ultrastructura mitocondriei
2. ŢESUTURILE VEGETALE
2.1. Generalităţi - ţesuturile reprezintă grupări de celule care sunt

asemănătoare ca formă, au aceeaşi origine, îndeplinesc aceleaşi funcţii şi sunt
legate prin plasmodesme.
O primă clasificare, mai generală, împarte ţesuturile în două mari
categorii: ţesuturi meristematice (din care se vor forma celelalte ţesuturi) şi
ţesuturi specializate.
După funcţiile pe care le îndeplinesc, ţesuturile sunt clasificate astfel:
meristematice (de origine, formative, formatoare), de apărare (protectoare),
fundamentale (parenchimatice), mecanice (de susţinere), conducătoare,
secretoare, senzitive.
2.2. Tipuri de ţesuturi

2.2.1. Ţesuturile meristematice au capacitate mare de diviziune şi dau
naştere la două tipuri de celule: celule meristematice, care îşi menţin capacitatea
de diviziune şi celule care se specializează şi participă la formarea celorlalte
ţesuturi.
După origine, la rândul lor, ţesuturile meristematice sunt:
- meristeme primordiale, situate în zonele de creştere, cu mare capacitate
de diviziune, care generează doar celule meristematice;
- meristeme primare, care se divid preferenţial, generând celule
meristematice şi celule care participă la formarea celorlalte ţesuturi;
- meristeme secundare, formate din celule ale unor ţesuturi definitive care
îşi recapătă capacitatea de a se divide şi care asigură regenerarea unor
organe sau determină diferenţierea structurii secundare la rădăcini şi
tulpini (cambiul şi felogenul).
După poziţia pe care o au în plantă, se diferenţiază:

- meristeme apicale (fig.6), dispuse la vârful rădăcinilor şi tulpinilor şi
care favorizează creşterea în lungime;
- meristeme intercalare, prezente în tulpinile gramineelor, la nivelul
internodurilor şi care determină alungirea acestora;
- meristeme laterale, prezente la rădăcini şi tulpini şi care determină
îngroşarea acestora.
2.2.2. Ţesuturile protectoare se găsesc la exteriorul organelor, protejând

structurile interne. Sunt reprezentate de: epidermă, rizodermă, exodermă, scufie,
suber.
Epiderma este reprezentată printr-un strat de celule unite între ele, fără
spaţii, cu pereţii externi îngroşaţi şi se dispune la exteriorul organelor: tulpini,
frunze, elemente florale, fructe şi seminţe. La nivelul epidermei se găsesc
formaţiuni epidermice: stomate (asigură schimbul controlat de gaze plantă-
mediu) – fig. 8, peri (protectori, secretori, cu rol de agăţare) – fig. 7, papile (cu
rol secretor), emergenţe (cu rol de apărare).
Rizoderma (epiderma rădăcinii) este situată la exteriorul acesteia şi are

rol protector şi de absorbţie.
Exoderma este zona externă a scoarţei rădăcinii, preia rolul de apărare

după ce rizoderma se exfoliază.
Piloriza (caliptra, scufia) protejează celulele din vârful rădăcinii tinere.

Suberul este un ţesut cu rol de apărare, format dintr-un masiv de celule
moarte, turtite, cu pereţii suberificaţi.
2.2.3. Ţesuturile parenchimatice (fundamentale) umplu spaţiile dintre

celelalte ţesuturi şi au diferite roluri numindu-se parenchimuri (de absorbţie, de
asimilaţie, de depozitare).
Parenchimul de absorbţie este prezent la rădăcini, unde absoarbe seva

brută prin perii absorbanţi şi apoi o trimite la vasele lemnoase.
Parenchimul de asimilaţie (clorenchim) este prezent în toate organele

verzi ale plantelor.
Parenchimul de depozitare a substanţelor de rezervă este prezent la

rădăcini, tulpini, fructe şi seminţe.
La plantele suculente, de pe soluri sărăturate sau din zone aride, de
diferenţiază parenchim de depozitare a apei (acvifer).
La plantele acvatice şi palustre se diferenţiază parenchim de depozitare
a aerului (aerifer) – fig. 10.
2.2.4. Ţesuturile mecanice (de susţinere) asigură menţinerea formei

organelor plantelor. După îngroşările pereţilor celulari, se diferenţiază două
tipuri de astfel de ţesuturi: colenchimul (celule vii), cu pereţii neuniform
îngroşaţi, cu celuloză (în principal) şi pectină şi sclerenchimul (celule moarte),
cu pereţii îngroşaţi uniform cu celuloză şi lignină. După felul îngroşărilor,
colenchimul poate fi angular (îngroşări în lungul meaturilor), tabular
(îngroşarea pereţilor tangenţiali), lacunar (îngroşări în dreptul spaţiilor
intercelulare). Sclerenchimul poate fi alcătuit din celule alungite numite fibre
(sclerenchim fibros – in), sau din celule cu pereţii îngroşaţi şi cu canalicule
numite sclereide (sclerenchim scleros – pulpa fructului de gutui).
2.2.5. Ţesuturile conducătoare (fig. 9) sunt specializate pentru

transportul sevei brute – ţesutul lemnos şi a sevei elaborate –ţesutul liberian.
Sunt formate din vase ce conduc seva, parenchim cu rol în hrănirea acestor vase
şi fibre cu rol de susţinere.
Ţesutul lemnos conduce seva brută. Pereţii laterali ai vaselor se îngroaşă
prin depuneri de lignină, după felul acestor depuneri vasele fiind: inelate,
spiralate, reticulate, punctate. Pereţii transversali pot fi prezenţi sau lipsesc,
favorizând sau încetinind circulaţia sevei la nivelul lor. Vasele sunt astfel
trahei=vase deschise, perfecte (fără pereţi transversali, seva circulând cu
uşurinţă) şi traheide = vase închise, imperfecte (prezintă pereţi transversali şi
seva circulă încet la nivelul lor). Parenchimul lemnos are rol în hrănirea vaselor
iar fibrele au rol de susţinere a acestora.
Ţesutul liberian conduce seva elaborată. Vasele liberiene prezintă la

nivelul pereţilor transversali orificii şi se numesc plăci (vase) ciuruite. Acestea
sunt însoţite de celule anexe. Parenchimul liberian are rol nutritiv. Fibrele au rol
de susţinere.
2.2.6. Ţesuturile secretoare elaborează substanţe chimice specifice

(uleiuri eterice, nectar, răşini, latex, alcaloizi) pe care le elimină la exterior
(ţesuturi cu secreţie externă) sau le depozitează în celule (ţesuturi cu secreţie
internă).
Ţesuturile cu secreţie externă sunt reprezentate de: papile (trandafir),

peri secretori, glandulari (muşcată), glande nectarifere (dovleac), glande
digestive (plantele insectivore) – fig.11, hidatode (elimină apa în exces), glande
salifere (elimină sărurile în exces).
Ţesuturile cu secreţie internă: celule secretoare (dafin), buzunare

secretoare (citrice), canale secretoare (conifere), laticifere (păpădie, rostopască).
2.2.7. Ţesuturile senzitive ajută plantele să perceapă variaţiile factorilor

de mediu: lumină, gravitaţie, excitaţii mecanice.
Pentru perceperea excitaţiei mecanice sunt specializate celule şi ţesuturi
senzitive reprezentate de papile (viţa de vie), peri (specii insectivore), parenchim
senzitiv (Mimosa pudica).
Pentru perceperea gravitaţiei sunt specializate celule şi ţesuturi senzitive

localizate în scufia rădăcinii sau în ţesuturile parenchimatice din rădăcini şi
tulpini.
Excitaţiile luminoase sunt percepute prin intermediul papilelor şi ocelilor

senzitive (care funcţionează ca o lentilă ce concentrează lumina spre interior).
Fig. 6 Meristem apical în vârful rădăcinii Fig. 7 Peri pluricelulari stelaţi
Fig. 8 Stomate în epiderma unei frunze Fig. 9 Mănunchiuri de vase conducătoare
Fig. 10 Aerenchim la pipirig Fig. 11 Glande digestive la roua-cerului

3. RĂDĂCINA
3.1. Generalităţi – Rădăcina este organul vegetativ specializat pentru

fixarea plantei în sol şi pentru absorbţia apei şi a sărurilor minerale.
3.2. Morfologie
3.2.1. Zonele morfologice ale rădăcinii (fig. 12)
La nivelul vârfului rădăcinii tinere se diferenţiază următoarele zone:
piloriza (calipta, scufia) cu rol de protecţie a celulelor iniţiale ale vârfului
rădăcinii, zona netedă, prin care se asigură creşterea în lungime, zona perilor
absorbanţi (zona piliferă), specializată pentru absorbţie, zona aspră, la nivelul
căreia perii mor şi lasă cicatrici. Trecerea de la rădăcină la tulpină se face la
nivelul coletului.
3.2.2. Tipuri morfologice de rădăcini (fig. 13)

a) rădăcina pivotantă, cu axa principală bine dezvoltată şi radicele
subţiri (morcov);
b) rădăcina fasciculată se prezintă ca un mănunchi de fire subţiri
(grâu);
c) rădăcina rămuroasă (arbori).
3.2.3. Rădăcinile metamorfozate (fig. 13) îndeplinesc şi alte funcţii decât

cele caracteristice. Pot depozita substanţe de rezervă şi se numesc tuberizate
(morcov). Altele drajonează puternic (formează lăstari de pe rădăcini)
favorizând înmulţirea vegetativă (vişin, tei).
Rădăcinile simbionte asigură relaţii de convieţuire, reciproc avantajoase

(numite simbioze) între plantele superioare (din familia Fabaceae) şi bacterii
(din genul Rhizobium), numite rădăcini cu nodozităţi, sau între plantele
superioare şi ciuperci, numite rădăcini cu micorize. Pe tulpinile unor liane se
formează uneori rădăcini cu rol de fixare, numite rădăcini fixatoare supraterane
(iederă). La chiparosul de baltă, se formează la suprafaţa solului, rădăcini cu
pneumatofori, cu rol în respiraţie. La păpădie se întâlnesc rădăcini contractile
care alipesc rozeta de frunze, de sol. Speciile parazite prezintă rădăcini false,
prin care extrag seva de la plantele gazdă, numite haustori. Pe tulpinile de la
porumb se formează rădăcini numite proptitoare (coronare).
Fig. 12 Zonele morfologice ale rădăcinii Fig. 13 Rădăcini normale (1-3: pivotantă,
rămuroasă, fasciculată) şi metamorfoze (4-6:
cu muguri, tuberizată, fixatoare)
Fig. 14 Structura primară a rădăcinii Fig. 15 Structura secundară a rădăcinii (la

tei)
3.3. Anatomie
3.3.1. Structura primară a rădăcinii (fig. 14)
La nivelul unei rădăcini cu structură primară se diferenţiază trei zone:
rizoderma, scoarţa (cortexul) şi cilindrul central.
Rizoderma este epiderma rădăcinii, se dispune la exterior şi are rol
protector.
Scoarţa este zona de mijloc şi este reprezentată de exodermă (preia rolul
de protecţie după distrugerea rizodermei), mezodermă (la nivelul ei se
depozitează substanţe de rezervă) şi endodermă (stratul intern, care vine în
contact cu cilindrul central).
În cilindrul central se găsesc fasciculele conducătoare, dispuse separat şi

alternativ, fascicule liberiene şi fascicule lemnoase. Măduva ocupă zona din
centrul cilindrului central.
3.3.2. Structura secundară a rădăcinii (fig. 15)

Structura secundară se formează prin activitatea meristemelor secundare,
felogen şi cambiu.
Felogenul se formează în afara cilindrului central, este numit zona
generatoare subero-felodermică, generând la exterior suber şi la interior felogen.
Cambiul se formează în cilindrul central, generează liber la exterior şi
lemn la interior, numindu-se zona generatoare libero-lemnoasă.
Observaţie: la rădăcinile tuberizate, cambiul funcţionează anormal,
determinând dezvoltarea exagerată a parenchimurilor lemnos şi liberian şi
favorizând depozitarea la nivelul lor, a substanţelor de rezervă.
4. TULPINA
4.1. Generalităţi – Tulpina este organul vegetativ specializat pentru

susţinerea frunzelor şi a elementelor de reproducere şi pentru conducerea
substanţelor nutritive.
4.2. Morfologie
Trecerea de la rădăcină la tulpină se realizează la nivelul coletului.
La tulpinile tinere de la dicotile, se diferenţiază următoarele zone:
hipocotilul (zona de la colet până la cotiledoane), epicotilul (zona de la
cotidedoane până la primele frunze adevărate) şi muguraşul (vârful vegetativ,
prin care tulpina creşte în lungime).
Tulpinile mature sunt formate din noduri şi internoduri şi prezintă
muguri.
4.2.1. Alcătuirea ramurilor şi a mugurilor (fig. 16)

Ramurile sunt de două dimensiuni, macroblaste, ramurile lungi sau de
schelet, care formează coroana şi microblaste, ramuri scurte, pe care se dispun
muguri, numite ramuri de rod, la pomii fructiferi. După poziţia pe tulpină,
mugurii sunt apicali sau laterali. În funcţie de organele la care dau naştere
mugurii sunt foliari (generează lăstari cu frunze), florali (formează flori) sau
micşti (dau naştere la lăstari cu frunze şi flori).
Un mugure mixt, în secţiune longitudinal-radiară este constituit astfel: la
exterior este protejat de frunze solzoase, numite catafile, prezintă apoi primordii
de frunze şi flori, numite primordii foliare, respectiv florale iar în interior se
găseşte vârful vegetativ.
4.2.2. Ramificarea tulpinii

Ramificarea reprezintă modul în care se dispun frunzele şi florile în
vederea exploatării cât mai eficiente a spaţiului de hrănire.
La unele ferigi (pedicuţa) se bifurcă repetat tulpina, ramificarea
numindu-se dichotomică.
Ramificarea monopodială se realizează prin activitatea mugurelui
terminal care are creştere continuă şi formează axa tulpinii, mugurii latereali
formând ramurile (brad, molid).
Ramificarea simpodială se realizează prin intermediul mugurelui axilar,
situat sub cel terminal, a cărui creştere o preia (viţa de vie).
Ramificarea mixtă se întâlneşte la bumbac şi apare în urma comportării
diferite a mugurilor terminali. Un alt tip de ramificare, caracteristic gramineelor
şi numit înfrăţire, constă în formarea de lăstari numiţi fraţi (la nodurile bazale
ale tulpinii) sub forma unei tufe.
4.2.3. Tipuri morfologice de tulpini

Sunt reprezentate de: caulis, scap, culm, calamus, caudex (tulpini
ierboase), arbore, arbust, semiarbust, stip (tulpini lemnoase).
4.2.4. Tulpini metamorfozate (fig. 17, 18)

a) tulpini aeriene metamorfozate: tulpini asimilatoare (fotosintetice:
ghimpe, grozamă), ramuri transformate în spini (cu rol de apărare –
porumbar), ramuri transformate în cârcei (rol de fixare pe suport –
viţa de vie), tulpini tuberizate (depozitează substanţe de rezervă –
gulie), stolonii (cu rol de înmulţire vegetativă - căpşun).
b) tulpini subterane metamorfozate au rol de depozitare şi înmulţire:

tubercul (cartof), bulb (ceapă), rizom (stânjenel), bulbo-tubercul
(gladiole).
4.3. Anatomie
4.3.1. Structura primară a tulpinii (fig. 20, 21)
La nivelul unei tulpini cu structură primară se diferenţiază trei zone:
epiderma, scoarţa (cortexul) şi cilindrul central.
Epiderma se dispune la exterior şi are rol protector.
Scoarţa este zona de mijloc.
În cilindrul central se găsesc fasciculele conducătoare mixte, libero –
lemnoase. Măduva ocupă zona din centrul cilindrului central.
4.3.2. Structura secundară a tulpinii (fig. 19)
Structura secundară se formează prin activitatea meristemelor secundare,
felogen şi cambiu.
Felogenul se formează în afara cilindrului central, este numit zona
generatoare subero-felodermică, generând la exterior suber şi la interior felogen.
Cambiul se formează în cilindrul central, generează liber la exterior şi
lemn la interior, numindu-se zona generatoare libero-lemnoasă.
Fig. 16 Morfologia ramurii Fig. 17 Bulb la ceapă, bulbo-tubercul la

gladiole
Fig. 18 Tubercul la cartof Fig. 19 Secţiune prin trunchi
Fig. 20 Structura primară a tulpinii la floarea-soarelui Fig. 21 Fascicul libero-lemnos - detaliu

5. FRUNZA
5.1. Generalităţi – Frunza este organul vegetativ adaptat pentru funcţia

de fotosinteză.
5.2. Morfologie (fig. 22)

5.2.1. Alcătuirea frunzei
O frunză completă este constituită din limb, partea lăţită, la nivelul căreia
se interceptează lumina, peţiol, sau codiţa frunzei care susţine limbul şi îl
orientează în spaţiu şi teaca, porţiunea dilatată de la baza peţiolului, cu rol de
inserţie a frunzei pe tulpini sau pe ramuri.
Limbul frunzei poate să aibe forme diverse: ovat (păr), elipsoidal (fag),
reniform (pochivnic), lanceolat (pătlagină), acicular (pin), romboidal
(mesteacăn), liniar (grâu), cordat (tei) etc.
5.2.2. Marginea limbului poate să fie întreagă sau să prezinte crestături

(incizii). În funcţie de profunzimea lor, aceste incizii sunt considerate mici (când
nu depăşesc un sfert din jumătatea limbului) sau mari (când depăşesc un sfert
din jumătatea limbului).
Inciziile mici sunt de mai multe feluri: serate (urzică), dinţate (castanul
comestibil), crenate (muşcată), sinuate (fag).
Inciziile mari, în funcţie de modul de dispunere a nervurilor, sunt penate
sau palmate. La rândul lor, fiecare dintre aceste două tipuri pot fi: lobate (cu
incizii la un sfert din jumătatea limbului), fidate (cu incizii la mijlocul jumătăţii
limbului), partite (cu incizii depăşind jumătatea limbului), sectate (cu incizii
care ating nervura mediană sau vârful peţiolului).
5.2.3. Nervaţiunea reprezintă modul în care sunt dispuse nervurile în

limbul frunzei. Se deosebesc cinci tipuri de nervaţiuni, după cum urmează:
- nervaţiunea dichotomică – constă în bifurcarea repetată a nervurilor
(Ginkgo biloba – arborele pagodelor);
- nervaţiunea penată – de o parte şi de alta a nervurii principale, se dispun
ca într-o pană, nervuri secundare (cireş);
- nervaţiunea palmată – toate nervurile pornesc de la baza limbului,
radiar, ca degetele de la o palmă (viţa de vie);
- nervaţiunea arcuată – prezintă nervurile curbate (pătlagină);
- nervaţiunea paralelă – nervurile sunt paralele (graminee).
5.2.4. Anexe foliare

La baza peţiolului sau a limbului, unele frunze pot prezenta anexe

foliare.
Stipelele (fig. 23) sunt anexe foliare dispuse în pereche, la baza
peţiolului. Apără mugurii de la axila frunzelor (măceş), se transformă în spini
(salcâm) sau fac fotosinteză (mazăre).
Ochreea se prezintă ca un cornet care înconjoară internodul la bază şi
este întâlnită la troscot şi plante din aceeaşi familie. Apără mugurii din axila
frunzei.
Ligula este o prelungire a tecii, întâlnită la graminee, care împiedică
pătrunderea apei şi a paraziţilor între teacă şi tulpină.
Auriculele sunt expansiuni ale bazei limbului întâlnite la speciile de
graminee.
5.2.5. Tipuri de frunze

Frunzele pot fi simple sau compuse din foliole care se dispun pe un peţiol
principal (rahis). Când foliolele se dispun de o parte şi de alta a rahisului
frunzele sunt penat-compuse. În funcţie de numărul de foliole, frunzele sunt pari
- sau imparipenat – compuse (mazăre, salcâm). Când foliolele se dispun în
vârful peţiolului, frunzele se numesc palmat – compuse (lupin).
5.2.6. Frunze metamorfozate

Când pe lângă fotosinteză, frunzele îndeplinesc şi alte funcţii, le numim
frunze metamorfozate. Unele au rol de depozitare (cotiledoanele – fasole), altele
de apărare (şi se numesc catafile – protejează muguri, hipsofile – protejează
flori şi infloresceţe, sporofile - protejează sporii, la ferigi), de agăţare (cârcei, la
mazăre – fig. 23) sau de digestie (la plantele carnivore – fig. 24).
5.3. Anatomie (fig. 25)

Structura internă a limbului foliar
În structura internă a unei frunze se disting următoarele formaţiuni:
epidermă, mezofil, ţesut conducător (nervura).
Epiderma se dispune la exterior, asigurând protecţia structurilor interne.
Mezofilul reprezintă ţesutul asimilator al frunzei. În funcţie de
dispunerea frunzelor în spaţiu, se diferenţiază mezofilul frunzelor bifaciale
(neuniform iluminate, datorită poziţiei orizontale), mezofilul frunzelor
ecvifaciale (uniform iluminate, datorită dispunerii favorabile) şi mezofilul
omogen (uniform).
În mezofilul frunzelor bifaciale se diferenţiază clorenchim palisadic,
dispun către epiderma superioară şi cu multe cloroplaste şi clorenchim lacunos,
dispus către epiderma inferioară, cu cloroplaste puţine şi cu spaţii numite lacune,
între celule (structura frunzei de laurocireş). În mezofilul frunzelor ecvifaciale,
către ambele epiderme se găseşte clorenchim palisadic, iar între acesta se

dispune clorenchim lacunos (structura frunzei de garoafă). La golomăţ şi la pin
mezofilul este nediferenţiat, numindu-se omogen.
În mezofil se dispune ţesutul conducător (susţinut de ţesuturi mecanice),
în care se găsesc unul sau mai multe fascicule conducătoare libero-lemnoase.
Fig. 22 Alcătuirea frunzei complete Fig. 23 Frunza la mazăre: anexe şi

metamorfoze
Fig. 24 Frunze metamorfozate la Fig. 25 Anatomina frunzei bifaciale

Dionea
6. FLOAREA ŞI INFLORESCENŢA
6.1. Generalităţi – Floarea este organul de reproducere caracteristic

plantelor superioare (încreng. Spermatophyta).
6.2. Alcătuirea florii (fig. 26)

Floarea completă este alcătuită din: peduncul, receptacul, înveliş floral
(sepale şi petale sau tepale), elemente de reproducere (androceu, gineceu).
Pedunculul este codiţa florii, cu care aceasta se inseră pe tulpină. Unele
flori sunt sesile (nu au peduncul).
Receptaculul este partea pe care se dispun celelalte elemente.
Învelişul floral poate să fie diferenţiat, adică format din sepale şi petale şi
se numeşte periant, sau poate să fie nediferenţiat, reprezentat de tepale
(elemente intermediare între sepale şi petale), caz în care se numeşte perigon.
Totalitatea sepalelor unei flori constituie caliciul. Totalitatea petalelor
unei flori formează corola. Atât sepalele cât şi petalele pot fi libere sau pot fi
unite. Când elementele caliciului sunt libere, acesta se numeşte dialisepal, când
sunt unite caliciul este gamosepal. Când petalele sunt libere, corola este
dialipetală, când sunt unite, gamopetală.
Androceul reprezintă partea bărbătească a florii, constituit din totalitatea
staminelor. O stamină este alcătuită din filament şi anteră (partea fertilă, la
nivelul ei se găseşte polenul) – fig. 27.
Gineceul reprezintă partea femeiască a florii, constituit din una sau mai
multe carpele. La nivelul gineceului se diferenţiază ovarul (în care se găsesc
ovule), stilul şi stigmatul (care reţine polenul) – fig. 28.
6.3. Polenizarea şi fecundarea

Transportul polenului de pe stamine pe stigmat se numeşte polenizare.
Polenizarea poate să fie naturală (când se realizează prin intermediul factorilor
de mediu) sau artificială (când intervine omul).
Grăunciorii de polen ajunşi pe stigmat, germinează şi sunt transportaţi,
străbătând stilul, la ovar şi pătrund apoi în ovul unde are loc fecundarea.
{Grăunciorul de polen este constituit din două celule: o celulă vegetativă şi o
celulă generativă. Celula generativă se divide şi dă naştere la două spermatii.
Prima spermatie se uneşte cu oosfera (vezi structura ovulului), formând celula
ou sau zigotul, care este diploidă. Cea de-a doua spermatie se uneşte cu nucleul
secundar al sacului embrionar (vezi structura ovulului), formând zigotul
accesoriu, care este triploid. Pentru că la fecundare participă ambii gameţi şi se

formează cei doi zigoţi, fecundarea la angiosperme este numită dublă.}
6.4. Dispoziţia florilor pe plantă

O floare în care există şi androceu şi gineceu se numeşte hermafrodită.
Există flori care au numai partea bărbătească sau femeiască şi se numesc
unisexuate. Când pe acelaşi individ se dispun ambele tipuri de flori, bărbătească
şi femeiască, planta se numeşte unisexuat monoică (porumbul). Când există doi
indivizi separaţi, unul purtând doar flori bărbăteşti iar celălalt doar flori
femeieşti, planta se numeşte unisexuat dioică (tisa, plopii, cânepa).
6.5. Formule şi diagrame florale

Structura unei flori poate să fie redată prin formule şi diagrame florale. O
formulă florală presupune scrierea prescurtată a elementelor unei flori prin
simboluri, litere şi cifre. Diagramele florale reprezintă proiecţia în plan
orizontal a elementelor florii, redate prin semne convenţionale.
6.6. Inflorescenţe
Florile pot fi solitare sau dispuse în inflorescenţe (grupări de mai multe
flori). După particularităţile axelor şi deschiderea florilor, există două tipuri de
inflorescenţe: racemoase şi cimoase - fig. 29.
Inflorescenţele racemoase (monopodiale) sunt reprezentate prin axe cu
creştere nedefinită, terminate cu muguri vegetativi. Înflorirea se face de la bază
la vârf sau de la periferie spre centru, în funcţie de particularităţile axelor
(alungite sau scurte). Inflorescenţele cimoase (simpodiale) sunt reprezentate
prin axe cu creştere definită, terminate cu muguri floriferi. Înflorirea se face de
la vârf spre bază.
Fig. 26 Alcătuirea florii la angiosperme
Fig. 27 Structura staminei Fig. 28 Gineceul, ovarul, fecundarea la

angiosperme
Fig. 29 Inflorescenţe
a) inflorescenţă sub formă de b) racem-lăcrămioare c) spic-pătlagină

con-zadă
d) ament-mesteacăn e) umbelă compusă- f) capitul-trifoi

morcov
g) calatidiu-floarea-soarelui h) ament-salcie i) spadice-rodul

pământului
7. FRUCTUL ŞI SĂMÂNŢA
7.1. Generalităţi – Fructul se formează din ovar iar sămânţa din ovul.
Fructul este caracteristic angiospermelor.
7.2. Alcătuirea fructului

Peretele fructului se numeşte pericarp. La nivelul pericarpului se disting
trei zone: epicarp („coaja” fructului), mezocarp („miezul” fructului) şi endocarp
(partea internă, reprezentată uneori prin „sâmbure”).
Tabel 1. Tipuri de fructe

fructe simple fructe fructe
multiple compuse
cărnoase uscate polidrupa soroza
dehiscente indehiscente dehiscente indehiscente (mur, zmeur) (dud,
capsula poama folicula achena ananas)
cărnoasă (măr, păr, gutui) (nemţişor) (floarea-
(castanul soarelui)
porcesc) drupa păstaia nuca (stejar) poliachena sicona
(prun, cireş) (fasole, (căpşun, (smochin)
mazăre) fragi)
baca silicva cariopsa (grâu) polifolicula glomerulul
(tomate, viţa de (rapiţă) (spânz) (sfeclă)
vie)
melonida, silicula păstaia disamara
peponida (traista indehiscentă (arţar)
(cucurbitacee) ciobanului) (arahide)
hesperida (citrice) capsule samara (frasin) diachena
(mac, lomenta (morcov)
bumbac) (ridiche)
7.3. Tipuri de fructe (fig. 30)

Fructele pot fi simple (când provin din ovare cu carpele unite – ovare
sincarpe), multiple (când provin din ovare pluricarpelare apocarpe – cu carpele
libere) sau compuse (când provin din inflorescenţe).
Fructele simple pot fi cărnoase sau uscate. La rândul lor acestea pot fi
dehiscente (se deschid la maturitate, eliberând seminţele) sau indehiscente
(seminţele rămân închise în fruct, la maturitate).
7.4. Sămânţa este organul de înmulţire caracteristic plantelor

gimnosperme şi angiosperme.
Este alcătuită din embrion – noua plantă (formată din rădăciniţă,
tulpiniţă, muguraş şi cotiledoane), ţesuturi de depozitare (endosperm, perisperm)
şi ţesuturi de apărare (tegument). Tegumentul poate prezenta anexe: hil,
micropil, strofeol (fasole), rafă şi caruncul (ricin), aril (tisă).
7.5. Răspândirea fructelor şi seminţelor (diseminarea)

După modul în care îşi răspândesc fructele şi seminţele plantele sunt
autochore (diseminează prin mecanisme proprii) şi alochore (diseminarea se
realizează cu ajutorul factorilor de mediu). În funcţie de aceşti factori, plantele
sunt anemochore (diseminarea se realizează prin vânt), hidrochore (diseminarea
se realizează prin curenţi de apă), zoochore (diseminarea se face prin
intermediul animalelor) sau antropochore (diseminarea se realizează cu
intervenţia omului).
7.6. Adaptări ale plantelor pentru diseminare

Plantele autochore diseminează prin mecanisme proprii: cădere liberă a
fructelor şi seminţelor pe sol sau prin mecanisme specifice de expulzare
(plesnitoare).
La plantele la care diseminarea se realizează cu ajutorul vântului,
seminţele prezintă peri, papus, prelungiri sub formă de aripi (plop, păpădie,
curpenul de pădure, arţari, tei, frasini).
Seminţele care se răspândesc prin curenţi de apă sunt uşoare, au ţesuturi
care le asigură plutirea şi nu sunt permeabile, nu putrezesc (nuferi, palmieri).
Pentru diseminarea zoochoră, seminţele prezintă cârlige care se prind de
corpul animalelor (turiţă, cornuţi), sunt lipicioase şi se prind de ciocurile
păsărilor (vâsc), sunt duse la distanţe mari, accidental, căzând, sau sunt
răspândite prin defecare.
Omul participă la diseminare, introducând specii noi, de pe alte
continente, neţinând cont că odată cu acestea vin şi buruieni, boli şi dăunători
problemă.
Fig. 30. Tipuri de fructe
a) poama-măr b) drupa-cireş c) drupa-prun

d) baca-viţa de vie e) baca-tomate f) hesperida-citrice
g) sicona-smochin h) soroza-dud i) poliachena-căpşun
j) baca-bananier k) păstaia-fasole l) polidrupa-mur

m) nuca-alun n) disamara-arţar o) drupa falsa-nuc
p) nuca-castanul comestibil q) capsulă-bumbac r) nuca-stejar
s) capsula cărnoasă-castanul ş) păstaia indehiscentă- t) achena-floarea-

ornamental arahide soarelui
ţ) cariopsa-grâu u) poliachena-măceş v) silicula-traista

ciobanului
PARTEA A II – A
SISTEMATICA PLANTELOR
1. UNITĂŢILE TAXONOMICE/SISTEMATICE
Pentru a sesiza diferenţa dintre taxonomie şi sistematică (taxon şi

sistem), delimităm domeniul de studiu şi precizăm limita acestor termeni.
Taxonomia este ştiinţa care stabileşte regulile de clasificare, de descriere
şi de denumire corectă a plantelor. Sistematica se ocupă cu stabilirea
caracterelor de care se ţine cont la clasificare.
Cea mai importantă unitate taxonomică utilizată pentru clasificarea
plantelor este specia. Fiecare specie are o denumire ştiinţifică validă (şi mai
multe sinonime) şi o denumire populară (vernaculară). Pentru a denumi speciile
ştiinţific se utilizează nomenclatura binară (Linné, 1753).
Să denumim ştiinţific floarea de colţ: Leontopodium alpinum – primul
termen desemnează numele de gen/generic şi se scrie întotdeauna cu majuscule
iar al doilea, epitetul specific şi se scrie cu litere mici. Acestei denumiri i se
adaugă şi abrevierea numelui autorului (Leontopodium alpinum Cass.).
Unităţile taxonomice de rang inferior speciei sunt denumite unităţi
subspecifice iar cele de rang superior speciei sunt denumite unităţi
supraspecifice. Unităţile subspecifice sunt: subspecia, varietatea, forma,
convarietatea, soiul/cultivarul şi nu fac obiectul prezentului curs.
Unităţile taxonomice supraspecifice principale sunt: genul, familia,
clasa, încrengătura, regnul.
Genul cuprinde una sau mai multe specii înrudite, cu câteva caractere
importante asemănătoare. Denumirea se utilizează în cadrul binomului linéean:
Prunus domestica, Prunus avium, Prunus padus etc.
Familia grupează unul sau mai multe genuri (ţinând cont de
particularităţile organelor de reproducere). Denumirea se formează de la unul
din genurile familiei la care se adaugă sufixul – aceae: Rosaceae.
Ordinul grupează mai multe familii înrudite. Denumirea se formează de
la numele unui gen, la care se adaugă sufixul – ales: Rosales.
Clasa cuprinde mai multe ordine (ţinând cont de alcătuirea florii).
Denumirea se formează utilizând sufixele: – phyceae (pentru alge –
Conjugatophyceae), – mycetes (pentru ciuperci – Bazidiomycetes), – psida, –
atae (pentru cormofite – Dicotyledonopsida, Dycotiledonatae).
Încrengătura reuneşte clase asemănătoare (cu însuşiri comune foarte

evidente). Se denumeşte utilizând sufixul – phyta (Pteridophyta).
2. SISTEME DE CLASIFICARE A PLANTELOR
Se admite că sistemele de clasificare, în funcţie de criteriile considerate,

sunt artificiale (considerate învechite) şi naturale, filogenetice (moderne).
Dintre numeroasele sisteme existente pentru clasificarea plantelor, optăm
pentru sistemul propus de Margulius (1995), care împarte lumea vegetală în
următoarele 4 regnuri:
A. Supraregnul Prokarya (Prokaryotae)

1. Regnul Monera (Bacteria) – bacterii
B. Supraregnul Eukarya (Euyariotae)

2. Regnul Protista (Protoctista) – alge
3. Regnul Fungi – ciuperci, licheni
4. Regnul Plantae – muşchi, ferigi, gimnosperme, angiosperme
3. REGNUL MONERA (BACTERIA) – Bacteriile
Bacteriile sunt considerate primele organisme apărute pe Terra,

răspândite pe tot globul şi în toate biotopurile. Sunt organisme procariote,
unicelulare, solitare sau coloniale.
Celulele au forme variate: sferice (numite coci), de bastonaş (numite
bacili), de virgulă (numite vibrioni), de spirală (numite spirili). Când se unesc
două celule sferice (coci), se formează o colonie bicelulară, numită diplococi.
Coloniile formate din patru celule se numesc tetracoci. Coloniile sub formă de
şiraguri de mărgele formează streptococi, cele sub formă de ciorchine se numesc
stafilococi etc.
Structura celulei bacteriene – fig. 1
Respiraţia bacteriilor este aerobă sau anaerobă. Nutriţia este autotrofă

(fotoautotrofă şi chimiotrofă), heterotrofă (saprofită şi parazită) sau mixotrofă.
Se înmulţesc asexuat (sciziparitate) sau se reproduc sexuat (conjugare).
Importanţă – Bacteriile saprofite asigură circuitul elementelor în natură.
Cele simbiotrofe fixează azotul atmosferic în forme accesibile plantelor (genul
Rhizobium). Unele bacterii produc fermentaţii şi se folosesc în industria
alimentară (fermentaţie lactică, acetică) sau în cea textilă (fermentaţie butirică).
Altele produc antibiotice (penicilina, tetraciclina) şi sunt utilizate medicinal.
Multe specii (parazite) produc boli grave la plante şi animale.
Fig. 1 Structura celulei bacteriene
4. REGNUL PROTISTA (PROTOCTISTA) – Algele
În funcţie de pigmenţii pe care îi conţin, de gradul de dezvoltare, de

structura internă şi de răspândire, există mai multe încrengături de alge.
4.1. Încrengătura Cyanophyta grupează algele albastre-verzi,

răspândite pe tot globul, în biotopuri umede. Sunt organisme unicelulare,
primitive, solitare sau coloniale. Respiraţia este aerobă. Se hrănesc autotrof şi
se înmulţesc asexuat, prin sciziparitate sau prin fragmentarea coloniilor. Cea mai
cunoscută specie este Nostoc communae (cleiul pământului) – fig. 2.
Importanţă - Intră în componenţa fitoplanctonului, asigurând oxigenarea
apelor şi constituind sursă de hrană pentru peşti. Când se dezvoltă exagerat
determină eutrofizarea apelor („înflorirea apelor”). Unele specii sunt alimentare
şi furajere (Spirulina maxima).
4.2. Încrengătura Euglenophyta (flagelatele verzi) grupează organisme

unicelulare solitare răspândite în apele dulci, care prezintă organe locomotorii
numite flageli. Din ele se consideră că au evoluat algele verzi. Respiraţia este
aerobă. Se hrănesc autotrof sau mixotrof şi se înmulţesc asexuat, prin diviziune
longitudinală. Cel mai cunoscut reprezentant este Euglena viridis (euglena
verde).
Importanţă – Participă la formarea fitoplanctonului.
4.3. Încrengătura Chlorophyta (algele verzi) grupează alge uni -

(solitare sau coloniale) sau pluricelulare răspândite pe tot globul, în mediu
acvatic sau terestru. Talul are forme variate: sferic, piriform, elipsoidal,
filamentos etc. Cromatoforii conţin pigmenţi clorofilieni, care dau culoarea
verde. Respiraţia este aerobă. Se hrănesc autotrof şi se înmulţesc asexuat
(vegetativ - prin sciziparitate şi fragmentarea talului sau prin spori) sau se
reproduc sexuat (prin gametogamie).
Importanţă - Oxigenează apele, constituie sursă de hrană pentru
organismele acvatice, unele sunt comestibile sau furajere, altele participă la
formarea lichenilor.
Reprezentanţi: Pleurococcus viridis (verdeaţa zidurilor), Ulva lactuca
(salata de mare) – fig. 3, Spirogyra rivularis (mătasea broaştei), Chara fragilis.
4.4. Încrengătura Phaeophyta (algele brune) grupează specii

pluricelulare, răpândite pe tot globul, în special în apele marine din regiunile
reci. Talul are forme variate: filamentos, lamelar sau cu aspect de corm. La
nivelul talului prezintă vezicule aerifere cu ajutorul cărora plutesc la suprafaţa
apelor. În cromatofori se găsesc pigmenţii care dau culoarea brună
(fucoxantină). Respiraţia este aerobă. Se hrănesc autotrof şi se înmulţesc
asexuat (vegetativ - prin fragmentarea talului sau prin spori) sau se reproduc
sexuat (prin gametogamie).
Importanţă - Unele sunt medicinale, altele alimentare sau furajere. Din
unele specii se extrag brom, iod sau potasiu iar altele sunt sursă de îngrăşăminte
minerale.
Reprezentanţi: Fucus vesiculosus – fig. 5, Ascophyllum nodosum,
Cystoseira barbata, Sargassum crispum (talul ajunge până la 100 m, formează
Marea Sargaselor, în Atlantic).
4.5. Încrengătura Rhodophyta (algele roşii) grupează specii

pluricelulare, răspândite pe tot globul, în special în ape marine calde. Talul poate
fi ca formă, filamentos sau lamelar sau se poate diferenţia în rizoid, cauloid şi
filoizi. Conţin cromatofori care au pigmenţi de culoare roşie – ficoeritrina.
Respiraţia este aerobă. Se hrănesc autotrof şi se înmulţesc asexuat (vegetativ –
prin fragmentarea talului sau prin spori) sau se reproduc sexuat (prin
gametogamie).
Importanţă – Unele sunt medicinale, din altele se extrage gelatina
vegetală (agar-agar, caragen) utilizată ca medii de cultură.
Reprezentanţi: Ceramium rubrum – fig. 4, Corallina officinalis.
Fig. 2 Nostoc communae Fig. 3 Ulva sp.
Fig. 4 Ceramium rubrum Fig. 5 Fucus vesiculosus

5. REGNUL FUNGI – ciuperci, licheni
5.1. Încrengătura Mycophyta (ciupercile) sunt talofite uni – sau

pluricelulare, răspândite pe tot globul, care nu au pigmenţi asimilatori şi se
hrănesc heterotrof. Corpul lor vegetativ este format din filamente numite hife
care sunt reunite într-un miceliu. La speciile evoluate, hifele miceliului se dispun
în ţesuturi false, cu specializări diferite, formând corpuri sporifere (la nivelul
cărora se dispun sporii). Aceste corpuri au forme variate: pălărie, disc, potcoavă,
cupă etc.
După particularităţile talului şi tipul de înmulţire, încrengătura cuprinde
cinci clase: Archimycetes (primitive, parazite), Phycomycetes (saprofite şi
parazite), Ascomycetes (saprofite, parazite, simbiotrofe), Bazidiomycetes
(saprofite, parazite, simbiotrofe), Deuteromycetes (incomplet cunoscute,
parazite).
Nutriţia ciupercilor este heterotrofă (saprofită şi parazită) sau
simbiotrofă (când participă la formarea lichenilor sau când intră în structura
micorizelor). Se înmulţesc asexuat (vegetativ – prin înmugurire sau
fragmentarea talului şi prin spori) sau se reproduc sexuat (gametogamie – se
unesc două celule specializate numite gameţi, gametangiogamie – se unesc două
gametangii, somatogamie – se unesc două celule nespecializate).
Importanţă – Asigură circuitul elementelor în natură (saprofite). Unele
se folosesc în industria alimentară (ciupercile care produc fermentaţii) sau
farmaceutică (cele care produc antibiotice). Ascomicetele participă la formarea
lichenilor. Multe ciuperci formează micorize. Multe specii sunt comestibile.
Altele produc boli grave la plante şi animale numite micoze.
Reprezentanţi: Mucor mucedo (mucegaiul alb) – fig. 6, Synchytrium
endobioticum (râia neagră a cartofului), Plasmopara viticola (mana viţei-de-
vie), Saccharomyces cerevisiae (drojdia de bere), Claviceps purpurea (cornul
secarei) – fig. 7, Agaricus campestris (ciuperca de câmp) – fig. 8, Morchella
esculenta (zbârciog) – fig. 9, Fomes fomentarius (iască) – fig. 10, Amanita
muscaria (pălăria şarpelui) – fig. 11.
Fig. 6 Mucor mucedo Fig. 7 Scleroţi la Claviceps purpurea
Fig. 8 Agaricus campestris Fig. 9 Morchella esculenta
Fig. 10 Fomes fomentarius Fig. 11 Amanita muscaria
5.2. Încrengătura Lichenophyta (lichenii) sunt talofite autotrofe care se

formează din simbioza facultativă dintre alge verzi şi specii de ciuperci
ascomicete. Sunt răspândite pe tot globul, în biotopuri variate: pe scoarţa
copacilor, pe stânci, pe ziduri, pe pietre etc. Gazde pentru licheni sunt multe
specii de arbori: Ulmus laevis, Fraxinus excelsior, Carpinus betulus, Tilia
cordata, Robinia pseudacacia, Populus alba, Acer platanoides etc.
Lichenii sunt organisme simbiotice complexe, alcătuite din două
componente principale: micobiontul (ciuperca) şi ficobiontul (alga). Fotosinteza
îi revine ficobiontului, iar funcţia de nutriţie minerală îi aparţine micobiontului.
În această simbioză, micobiontul protejează ficobiontul de uscăciune, de
acţiunea factorilor mecanici şi a temperaturilor extreme.
Lichenii sunt consideraţi indicatori de poluare, fiind foarte sensibili la
substanţele poluante (în principal SO2). În zonele în care lipsesc, gradul de
poluare este ridicat.
Faţă de concentaţia substanţelor poluante, speciile manifestă sau nu
toleranţă. Există în acest sens, 4 clase de toleranţă: specii cu toxitoleranţă
ridicată: Xanthoria parietina, Physcia grisea, speciile cu toxitoleranţă moderată:
Physcia hispida, toxitoleranţă foarte scăzută au Ramalina fraxinea, Hypogymnia
physodes, Usnea hirta.
Structura talului - Talul lichenilor este variat: crustos, frunzos, fruticulos

(sub formă de tufă). Când în structura talului celulele algale sunt distribuite
uniform, talul se numeşte homomer iar când sunt neuniform distribuite, talul
este heteromer. În structura talului heteromer se disting două zone externe
numite zone corticale, formate din împletituri de hife miceliene şi lipsite de
celule algale, cu rol protector. Între acestea se dispun două straturi: stratul
gonidial (superior), constituit din celule algale şi stratul medular (inferior),
format din hife, fără alge.
Nutriţia este autotrofă (ciuperca absoarbe apa şi sărurile minerale pe care
alga, având pigmenţi asimilatori, le sintetizează în substanţe organice). Se
înmulţesc asexuat (vegetativ – prin fragmentarea talului sau prin formaţiuni
caracteristice numite izidii şi soredii şi prin spori), rar se întâlneşte reproducere
sexuată. Componenţii simbiozei se pot reproduce şi independent.
Importanţă – Sunt indicatori de poluare. Unele specii sunt alimentare sau
furajere. Uneori participă la formarea humusului pe stânci şi soluri puţin
dezvoltate. Se folosesc în cosmetică sau în industria coloranţilor. În unele cazuri
determină asfixierea ramurilor tinere.
Reprezentanţi: Xanthoria parietina (lichenul galben) – fig. 12, Usnea
barbata (mătreaţa bradului) – fig. 15, Cladonia rangiferina (lichenul renilor) –
fig. 13, Evernia prunastri (lichenul de prun) Cetraria islandica (lichenul de
Islanda), Rhizocarpon geograficum (lichenul hartă) – fig. 14.
Fig. 12 Xanthoria parietina Fig. 13 Cladonia rangiferina
Fig. 14 Rhizocarpon geograficum Fig. 15 Usnea barbata
6. REGNUL PLANTAE (muşchi, ferigi, gimnosperme, angiosperme)
6.1. Încrengătura Bryophyta (muşchii) grupează specii răspândite pe

tot globul, în biotopuri umede. Muşchii fac trecerea de la talofite la cormofitele
primitive. La speciile puţin evoluate, corpul este asemănător talului algelor,
motiv pentru care se numesc muşchi taloidici. La speciile evoluate, corpul este
diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă, frunzuliţe (corm primitiv), motiv pentru care se
numesc muşchi cormoidici. Corpul vegetativ al muşchilor este haploid (n). Se
înmulţesc asexuat, prin spori sau se reproduc sexuat prin gameţi (gametofitul
este bine dezvoltat şi este haploid, sporofitul este slab dezvoltat, diploid).
Importanţă – Fac trecerea de la talofite la cormofite. Sunt consideraţi

pionieri ai solificării. Unele specii (Sphagnum sp.) intră în constituţia turbei.
Altele se folosesc la amestecurile de pământ de flori (pH acid).
Reprezentanţi: Polytrichum communae (muşchiul de pământ) – fig. 16,
Sphagnum sp. (muşchiul de turbă), Marchantia polymorpha (fierea pământului).
6.2. Încrengătura Pteridophyta (ferigile) sunt primele cormofite tipice,

care provin din algele marine verzi şi fac trecerea la gimnosperme. Au corpul
vegetativ diferenţiat în organe: rădăcină, tulpină, frunze. Prezintă vase
conducătoare (traheide şi vase liberiene), în structura organelor vegetative. Nu
au flori. Speciile actuale sunt ierboase, cele fosile erau şi lemnoase, de
dimensiuni apreciabile.
Rădăcinile sunt adventive, se dezvoltă pe tulpini subterane numite
rizomi. Frunzele, în funcţie de dimensiuni, sunt micro – şi macrofile. Când sunt
verzi şi fac fotosinteză se numesc trofofile, când susţin doar sporangii, fără să
facă fotosinteză se numesc sporofile iar când îndeplinesc ambele funcţii se
numesc trofosporofile.
Se reproduc sexuat, într-o alternanţă obligatorie de faze: sporofitul
diploid, bine dezvoltat, gametofitul, haploid, redus. Datorită apartenenţei
speciilor primitive la mediul acvatic, reproducerea este condiţionată de prezenţa
unei picături de apă, prezentând o emancipare incompletă la mediul terestru.
Importanţă - Unele sunt medicinale, ornamentale iar altele sunt buruieni
invazive care se dezvoltă exagerat şi degradează solurile.
Reprezentanţi: Salvinia natans (peştişoară), Equisetum arvense (coada
calului) – fig. 18, Dryopteris filix-mas (feriga mare) – fig. 19, Lycopodium
clavatum (pedicuţă) – fig. 17, Pteridium aquilinum (ţolul lupului, feriga de
câmp), Nephrolepis exaltata (feriga de apartament).
Fig. 16 Polytrichum communae Fig. 17 Lycopodium clavatum
Fig. 18 Equisetum arvense Fig. 19 Dryopteris filix-mas

Cheie dichotomică pentru determinarea încrengăturilor,

subîncrengăturilor şi claselor
(după Ciocârlan, 2000, cu unele modificări)
1a Plante fără flori şi fără seminţe. Înmulţirea se realizează prin spori şi

vegetativ..................................................Încrengătura Pteridophyta
1b Plante cu flori şi seminţe. Înmulţirea se realizează prin seminţe şi
vegetativ.............................................................................Încrengătura
Spermatophyta.......................................................................................2
2a Carpela cu ovule descoperite şi, după fecundare, cu seminţe golaşe. Fructul
lipseşte. Stigmatul lipseşte, polenul germinând pe ovul. Flori nude. Plante
lemnoase..................................................................................................................
..................Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae)
2b Carpele închise, formează ovarul care protejează ovulele. După fecundare
din ovule se formează seminţele închise în fruct, rezultat din ovar. Polenul
germinează pe stigmat. Florile au, în general, înveliş floral. Plante ierboase şi
lemnoase................................Subîncrengătura Magnoliophytina
(Angiospermae)......................................................................................3
3a Embrionul şi plantula au două cotiledoane. Limbul foliar are nervaţiune
penată sau palmată. Florile sunt, în general, pe tipul
5............................................Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae)
3b Embrionul şi plantula au un singur cotiledon. Limbul foliar are nervaţiune
paralelă sau arcuată. Florile sunt, în general, pe tipul
3...............................................Clasa Liliopsida (Monocotyledonatae)
6.3. Încrengătura Spermatophyta

Subîncrengătura Pinophytina (Gymnospermae)
6.3.1. Familia Ginkgoaceae – este reprezentată printr-o singură specie,

Ginkgo biloba (fig. 20), arbore dioic, cu frunzele caduce, sub formă de evantai
bilobat, cu nervaţiune dichotomică. Sămânţa are aspect de caisă şi prezintă
miros caracteristic. Se cultivă ornamental, mai ales indivizii bărbăteşti, cu frunze
persistente toamna târziu.
6.3.2. Familia Pinaceae – grupează arbori şi arbuşti monoici, cu frunze

aciculare, persistente (excepţie Larix decidua), solitare sau grupate mai multe pe
microblaste. Florile sunt dispuse sub formă de conuri, seminţele sunt aripate.
Reprezentanţi: Abies alba (brad) - fig. 21, Picea abies (molid), Pinus
nigra (pin negru), Pinus sylvestris (pin), Pinus strobus (pin moale), Larix
decidua (larice, zadă) – fig. 22.
Tabel 2. Principalele caractere de diferenţiere dintre brad şi molid

specia Abies alba Picea abies
ritidom cenuşiu brun-roşcat
frunze liniare, cu vârful emarginat (cu o aciculare, cu vârful ascuţit
adâncitură) şi baza lăţită (cu aspect şi baza îngustată, se dispun
de disc), pe faţa inferioară prezintă de jur-împrejurul ramurilor
două dungi albe, se dispun pe
ramuri pectinat
conuri (femeieşti) cilindrice, erecte, la maturitate pe cilindrice, pendente, la
ramuri rămâne doar axul conului, maturitate cad întregi
solzii căzând
Tabel 3. Principalele caractere de diferenţiere dintre speciile de pin

specia Pinus sylvestris Pinus nigra Pinus strobus
ritidom roşu-cărămiziu negricios cenuşiu
frunze aciculare, dispuse aciculare, rigide, aciculare, moi, dispuse
câte două pe dispuse câte două pe câte cinci pe
microblast microblast (mai lungi microblast
decât cele de la P.
sylvestis)
conuri ovoidal-conice ovoidal-conice ovoidal-cilindrice,
(femeieşti) curbate la vârf
Fig. 20 Ginkgo biloba Fig. 21 Abies alba
Fig. 22 Larix decidua Fig. 23 Taxus baccata
6.3.3. Familia Taxaceae – grupează arbori şi arbuşti dioici, cu frunze

liniare. Flori sub formă de conuri. Sămânţa este protejată de o anexă numită aril,
de culoare roşie.
Reprezentanţi: Taxus baccata (tisa), fig. 23 – arbore sau arbust dioic cu
frunze liniare, pe faţa superioară de culoare verde închis, pe cea inferioară, verde
deschis. Sămânţa este protejată de aril, o anexă cărnoasă, roşie, singura parte
comestibilă, restul organelor plantei fiind toxice. Se cultivă ornamental (tulpina
are ramificare simpodială şi poate fi tunsă sub forme diferite) şi pentru lemn
care este foarte apreciat. Specie protejată.
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae)

Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae)

Subclasa Magnoliidae (Polycarpicae)
Tabel 4. Principalele caractere de diferenţiere dintre dicotile şi monocotile

clasa Dicotyledonatae Monocotyledonatae
port specii ierboase şi lemnoase specii ierboase, rar lemnoase
rădăcini rădăcini rămuroase şi pivotante, rădăcini adventive fasciculate
rar fasciculate
tulpini tulpini ierboase sau lemnoase de obicei metamorfozate: bulbi,
rizomi, tuberculi
frunze cu nervaţiune penată sau cu nervaţiune paralelă sau
palmată arcuată
flori pe tipul 5 (uneori 4), foarte rar 3 pe tipul 3 (rar 4), niciodată 5
seminţe cu două cotiledoane cu un singur cotiledon
Subclasa Magnoliidae:
- specii ierboase şi lemnoase;
- număr mare de elemente florale, cu dispoziţie spirociclică (hemiciclică);
- receptacul convex sau conic;
- flori hermafrodite, actinomorfe, cu perigon sau periant, cu elementele
libere;
- androceu cu numeroase stamine, gineceu cu numeroase carpele
(policarpice);
- polenizare de regulă entomofilă;
- au evoluat din gimnosperme (ord. Benettitales).
Fig. 24 Magnolia kobus Fig. 25 Liriodendron tulipifera

Fig. 26 Ranunculus repens Fig. 27 Papaver somniferum
6.3.4. Familia Magnoliaceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze

întregi sau lobate. Flori mari, solitare, hermafrodite, cu înveliş floral de tip
perigon, cu număr mare de elemente florale, dispuse în spirală (caracter de
primitivitate). Fructele sunt polifolicule, poliachene, polisamare.
Reprezentanţi: Magnolia kobus (magnolie), Liriodendron tulipifera
(arborele lalea) – fig. 25
Magnolia kobus (magnolie), fig. 24 – arbore cu frunze invers ovate, cu
muguri sub formă de glugă. Flori albe, apar înainte de înfrunzire. Fruct
polifoliculă. Se cultivă ornamental.
6.3.5. Familia Ranunculaceae – grupează specii ierboase, uneori liane.

Frunzele sunt polimorfe şi se dispun altern sau opus. Florile sunt hermafrodite,
solitare sau în inflorescenţe, cu înveliş floral diferenţiat sau nu. Fructe
poliachene, polifolicule.
Reprezentanţi: Ranunculus repens (piciorul cocoşului târâtor),
Helleborus purpurascens (spânz), Consolida regalis (nemţişor de câmp),
Clematis x jackmanii
Ranunculus repens (piciorul cocoşului târâtor), fig. 26 – specie ierboasă
cu stoloni, frunze divizate şi flori galben-aurii, pe tipul 5. Fruct poliachenă.
Spontană, toxică, prezentă mai ales în zone cu umiditate în exces.
6.3.6. Familia Papaveraceae – grupează specii ierboase, cu frunze

simple, alterne. În tulpini, frunze şi capsule prezintă laticifere. Flori
hermafrodite, solitare sau în inflorescenţe, fruct capsulă.
Reprezentanţi: Papaver somniferum (mac de grădină) - fig. 27, Papaver
rhoeas (mac roşu), Chelidonium majus (rostopască)
Papaver rhoeas (mac roşu) – specie ierboasă, conţine în tulpină, frunze
şi capsulă, latex de culoare albă. Frunzele sunt păroase, sectate neregulat.
Florile sunt solitare, cu sepale caduce de timpuriu şi petale roşii. Fruct capsulă
poricidă. Spontan, în culturi de cereale.
Subclasa Hamamelidae (Amentiferae):

- în principal specii lemnoase;
- flori unisexuate, dispuse în amenţi (amentifere);
- înveliş floral rudimentar;
- numeroase stamine şi puţine carpele;
- polenizare anemofilă;
- au evoluat probabil din gimnosperme.
6.3.7. Familia Ulmaceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze

asimetrice la bază, dispuse altern. Flori hermafrodite, cu înveliş floral de tip
perigon, se dispun în inflorescenţe. Fruct samară sau drupă.
Reprezentanţi: Ulmus laevis (ulm), fig. 28 – arbore cu frunze asimetrice
la bază, flori cu înveliş nediferenţiat, fruct samară protejată de o aripă
membranoasă, pedunculat, cu margini ciliate. Frunzele sunt atacate frecvent de
grafioză, boală produsă de ciuperca Ophiostoma ulmi.
6.3.8. Familia Moraceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze simple,

alterne. Flori unisexuate, monoice sau dioice, cu înveliş nediferenţiat, dispuse în
amenţi. Fruct soroză, siconă.
Reprezentanţi: Morus nigra (dud negru), Morus alba (dud alb), Ficus
carica (smochin)
Morus nigra (dud negru), fig. 29 – arbore cu frunze simple, pubescente
pe dos, flori dispuse în amenţi şi fruct de tip soroză, scurt pedunculat. Cultivat
pentru fructele comestibile şi pentru frunze utilizate în sericicultură (pentru
hrana larvelor de Bombyx mori).
6.3.9. Familia Urticaceae – grupează specii ierboase, cu frunze simple,

alterne sau dispuse opus. Flori unisexuate, monice sau dioice, grupate în
inflorescenţe. Înveliş floral de tip perigon. Fruct achenă.
Reprezentanţi: Urtica dioica (urzică), fig. 30 – specie ierboasă, dioică,
cu frunze simple, dispuse opus. Prezintă pe tulpini şi frunze peri secretori
urticanţi (elimină histamine şi acetilcolină care dau senzaţia de urticare). Flori

dispuse în inflorescenţe, fruct achenă. Creşte pe soluri bogate în azot.
Medicinală, comestibilă.
6.3.10. Familia Fagaceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze alterne,

simple sau penat-lobate. Flori unisexuat monoice grupate în inflorescenţe,
înveliş floral nediferenţiat. Fruct nucă.
Reprezentanţi: Fagus sylvatica (fag), Quercus robur (stejar), Castanea
sativa (castan comestibil)
Quercus robur (stejar), fig. 31 – arbore cu frunze penat-lobate, flori
bărbăteşti dispuse în amenţi, flori femeieşti dispuse 2-3 la un loc. Fruct nucă.
Formează păduri de quercinee (stejărete) sau în amestec, la câmpie. Pe diverse
specii din genul Quercus parazitează vâscul (genurile Viscum şi Loranthus).
6.3.11. Familia Betulaceae – grupează arbori şi arbuşti cu micorize.

Frunze simple, alterne, flori unisexuat monoice, în amenţi. Fruct achenă sau
samară.
Reprezentanţi: Betula pendula (mesteacăn), fig. 32 – arbore cu ritidom
albicios, ce se exfoliază inelar, frunze rombice, flori dispuse în amenţi, fruct
samară. Creşte spontan, pe soluri oligotrofe (arbore pionier în succesiuni) sau se
cultivă ornamental, în parcuri.
6.3.12. Familia Juglandaceae – grupează arbori cu frunze imparipenat-

compuse, flori unisexuat monoice, fruct drupă falsă sau achenă.
Reprezentanţi: Juglans regia (nuc), Juglans nigra (nuc negru)
Juglans regia (nuc), fig. 33 – arbore cu ritidom neted, cenuşiu, frunze
imparipenat-compuse, flori bărbăteşti în amenţi pendenţi, flori femeieşti, 1-4 la
un loc. Fruct drupă falsă. Cultivat pentru fructe şi pentru lemnul de bună
calitate.
Fig. 28 Ulmus laevis Fig. 29 Morus nigra
Fig. 30 Urtica dioica Fig. 31 Quercus robur
Fig. 32 Betula pendula Fig. 33 Juglans regia

Subclasa Rosidae:
- specii lemnoase şi ierboase;
- flori hermafrodite, pe tipul 5, cu periant, elemente libere sau unite;
- stamine numeroase, număr variabil de carpele (numeroase sau doar una),
libere sau unite, ovar superior, semiinferior sau inferior;
- au evoluat din Magnoliidae.
6.3.13. Familia Rosaceae – grupează specii ierboase şi lemnoase cu

frunze simple sau compuse, flori hermafrodite, solitare sau dispuse în
inflorescenţe, pe tipul 5, fructe poliachene, polifolicule, polidrupe, poame,
drupe.
Reprezentanţi: Spiraea x wanhouttei (cununiţă), Rosa canina (măceş),
Fragaria moschata (căpşun), Fragaria vesca (fragi), Malus domestica (măr) –
fig. 35, Pyrus communis (păr), Prunus domestica (prun), Cydonia oblonga
(gutui), Crataegus monogyna (păducel).
Rosa canina (măceş), fig. 34 – arbust cu frunze imparipenat-compuse,
stipelate, flori alb-roz, solitare, fruct poliachenă, închis în receptaculul cărnos.
Spontan, sau ca portaltoi pentru trandafiri, fructele sunt medicinale şi
comestibile.
Tabel 5. Familia Rosaceae – prezentarea subfamiliilor comparativ

subfamilia Spiraeoideae Rosoideae Maloideae Prunoideae
port arbuşti arbuşti şi specii arbori şi arbuşti arbori şi arbuşti
ierboase
flori cu receptacul cu receptacul carpelele (5, gineceu
plan şi gineceu convex sau concav unite) concresc semiinferior,
superior şi gineceu superior cu receptaculul, monocarpelar,
(carpele (carpele gineceul este adâncit în
numeroase) numeroase) inferior receptacul, dar fără
să concrească cu
acesta
fructe polifolicule poliachene, poame drupe
polidrupe
6.3.14. Familia Fabaceae – grupează specii ierboase şi lemnoase.

Prezintă rădăcini cu nodozităţi, frunze compuse, alterne, stipelate. Flori
hermafrodite, zigomorfe, pe tipul 5, dispuse în inflorescenţe (raceme, capitule).
Fruct păstaie.
Reprezentanţi: Pisum sativum (mazăre) – fig. 36, Phaseolus vulgaris
(fasole), Glycine max (soia), Lupinus albus (lupin), Medicago sativa (lucernă
albastră), Trifolium pratense (trifoi roşu), Trifolium repens (trifoi alb, târâtor),
Robinia pseudacacia (salcâm), Laburnum anagyroides (salcâm galben).
Robinia pseudacacia (salcâm) – arbore cu ritidom puternic brăzdat,

frunze imparipenat-compuse, cu stipele transformate în spini. Flori albe,
odorante, în raceme. Fruct păstaie. Meliferă. Cultivat pentru fixarea terenurilor
supuse eroziunii. Utilizat în acţiuni de reconstrucţie ecologică, pentru acoperirea
haldelor de steril şi cenuşă. Uneori este considerat specie invazivă.
(La nivelul sistemului radicular prezintă nodozităţi, excrescenţe în care
trăiesc bacterii fixatoare de azot din genul Rhizobium, care au capacitatea de a
fixa azotul atmosferic, din care azot, o parte utilizează planta iar restul este
eliberat în sol, asigurându-se astfel fertilizarea naturală.)
6.3.15. Familia Aceraceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze simple

sau compuse, dispuse opus. Flori unisexuat monoice sau dioice, cu periant, pe
tipul 4-5. Fruct disamară.
Reprezentanţi: Acer platanoides (arţar, paltin de câmp), Acer
pseudoplatanus (paltin de munte), Acer negundo (arţar american), Acer
campestre (jugastru)
Acer platanoides (arţar, paltin de câmp), fig. 37 – arbore cu frunze
palmat-lobate, cu lobii ascuţiţi şi sinusuri rotunjite. Flori galbene, dispuse în
inflorescenţe racemoase, apar înaintea frunzelor, fruct disamară cu unghiul
dintre samare obtuz. Meliferă. Creşte spontan, în păduri de foioase sau se cultivă
ornamental. Este plantat frecvent în perdele de protecţie împotriva vântului.
6.3.16. Familia Vitaceae – este reprezentată de liane. Frunze alterne,

simple sau compuse, flori unisexuate sau hermafrodite, în inflorescenţe, cu
periant. Fruct bacă.
Reprezentanţi: Vitis vinifera (viţa de vie), Parthenocissus quinquefolia
(viţa canadiană)
Vitis vinifera (viţa de vie), fig. 38 – liană cu frunze palmat-lobate,
păroase şi cu cârcei cu rol de fixare pe suport, care se formează prin modificarea
microblastelor. Flori mici, în inflorescenţe, fruct bacă. Alimentar. La unele
specii, pe frunze şi fructe se dezvoltă ciuperca parazită Plasmopara viticola
(mana viţei de vie), adusă în Europa odată cu viţele americane şi care provoacă
pagube mari în plantaţiile viticole.
6.3.17. Familia Apiaceae – grupează specii ierboase cu rădăcini

pivotante, uneori metamorfozate. Frunze alterne, penat-sectate. Flori în umbele
compuse din umbelule, hermafrodite, pe tipul 5. Fruct diachenă sau dicariopsă.
Reprezentanţi: Daucus carota subsp. sativus (morcov cultivat), Conium
maculatum (cucută)
Daucus carota subsp. sativus (morcov cultivat), fig. 39 – specie ierboasă
cu rădăcină pivotantă, roşie, metamorfozată pentru depozitare de substanţe de
rezervă, frunze păroase, sectate, flori albe, dispuse în umbele compuse, în

centrul inflorescenţei se găseşte o floare negru-purpurie. Fruct diachenă, cu
canale secretoare de uleiuri eterice. Alimentar, furajer.
Fig. 34 Rosa canina Fig. 35 Malus domestica
Fig. 36 Pisum sativum Fig. 37 Acer pseudoplatanus
Fig. 38 Vitis vinifera Fig. 39 Daucus carota

Subclasa Dilleniidae:
- specii lemnoase şi ierboase;
- flori hermafrodite, pe tipul 5, cu periant;
- androceu cu numeroase stamine, dispuse centrifug;
- gineceu cu numeroase carpele unite;
- au evoluat probabil din Rosidae sau Magnoliidae.
6.3.18. Familia Violaceae – grupează specii ierboase cu frunze simple,

alterne. Flori pe tipul 5, hermafrodite, zigomorfe. Fruct capsulă.
Reprezentanţi: Viola odorata (toporaşi), Viola x wittrockiana (panseluţe)
Viola odorata (toporaşi), fig. 40 – specie ierboasă, cu stoloni şi frunze
simple, flori violet sau albe, odorante, prevăzute cu pinten nectarifer, fruct
capsulă. Spontan, în păduri şi tufişuri şi ornamental. Pe soluri calcaroase sau
neutre.
6.3.19. Familia Tiliaceae – grupează arbori cu frunze simple, alterne.

Flori hermafrodite, pe tipul 5, dispuse în cime. Fruct capsulă acheniformă.
Reprezentanţi: Tilia cordata (tei pucios), Tilia argentea (tei argintiu) –
fig. 41
Tilia cordata (tei pucios) – arbore cu frunze cordate, pe faţa inferioară cu
peri ruginii, între sinusurile nervurilor. Flori în cime, de culoare galbenă,
prevăzute cu o bractee persistentă şi la fruct. Fruct achenă. Medicinală şi
meliferă. Inconvenientul cultivării teilor în aliniamente este acela că drajonează
puternic, fapt care determină ridicarea asfaltului.
6.3.20. Familia Brassicaceae – grupează specii ierboase cu frunze

simple, alterne. Flori pe tipul 4, fruct silicvă sau siliculă. Secretă mirozină.
Reprezentanţi: Sinapis arvensis (rapiţă), Capsella bursa-pastoris (traista
ciobanului) – fig. 42, Brassica oleracea (varză)
Sinapis arvensis (rapiţă) – specie ierboasă, cu tulpina aspră şi frunze
neregulate, flori galbene, pe tipul 4, fruct silicvă. Spontană.
6.3.21. Familia Salicaceae – grupează arbori şi arbuşti cu frunze simple,

alterne, flori nude, unisexuate, în amenţi. Fruct capsulă.
Reprezentanţi: Salix alba (salcie), Salix babylonica (salcie plângătoare),
Populus alba (plop alb), Populus nigra (plop negru).
Salix alba (salcie), fig. 43 – arbore cu frunze simple, lanceolate, alterne,
cu peri argintii, flori unisexuate, specie dioică. Fruct capsulă. Pe marginea
apelor sau cultivată ornamental sau pentru baraje şi îndiguiri în vederea
stabilizării şi în perdele de protecţie.
Fig. 40 Viola odorata Fig. 41 Tilia argentea
Fig. 42 Capsella bursa-pastoris Fig. 43 Salix alba

Subclasa Caryophyllidae:
- specii ierboase;
- flori pe tipul 5, actinomorfe, hermafrodite sau unisexuate, cu perigon sau
periant, cu elemente libere, rar unite;
- stamine în număr cel puţin dublu faţă de petale, carpele numeroase sau
doar una singură;
- au evoluat probabil din Rosidae.
6.3.22. Familia Caryophyllaceae – grupează specii ierboase cu frunze

simple, opuse. Flori în dichazii, pe tipul 4-5, hermafrodite sau unisexuate. Fruct
capsulă.
Reprezentanţi: Dianthus caryophyllus (garoafă), Dianthus
carthusianorum – fig. 44, Stellaria media (rocoină), Agrostema githago
(neghină)
Dianthus caryophyllus (garoafă) – specie ierboasă, cu frunze simple,
opuse, flori solitare, dispuse terminal, de culori diverse, simple sau involte, fruct
capsulă denticulată. Ornamental.
Subclasa Asteridae (Sympetalae, Tetraciclice):

- specii ierboase şi lemnoase;
- flori hermafrodite, pe tipul 5 sau 4;
- elemente dispuse pe 4 cicluri (tetraciclice), petale unite (simpetale);
- de regulă au 5 stamine (4-2), 2 carpele unite;
- au evoluat probabil din Rosidae.
6.3.23. Familia Caprifoliaceae – grupează specii lemnoase cu frunze

simple sau compuse, dispuse opus sau altern. Flori pe tipul 5, hermafrodite, în
inflorescenţe. Fruct bacă, drupă, capsulă.
Reprezentanţi: Sambucus nigra (soc), Lonicera caprifolium (caprifoi),
Viburnum opulus (călin)
Sambucus nigra (soc), fig. 45 – arbust cu măduvă spongioasă, frunze
imparipenat-compuse, opuse, flori albe, odorante, în inflorescenţe cimoase, fruct
bacă. Pe tulpini şi pe ramuri, peridermul prezintă numeroase lenticele
(formaţiuni prin intermediul cărora are loc schimbul de gaze dintre plantă şi
mediu). Spontan, medicinal.
6.3.24. Familia Oleaceae – grupează specii lemnoase cu frunze simple

sau compuse, dispuse opus. Flori pe tipul 4, hermafrodite, în inflorescenţe. Fruct
capsulă, drupă, bacă, samară.
Reprezentanţi: Syringa vulgaris (liliac), Fraxinus excelsior (frasin),
Forsythia suspensa (clopoţei de aur), Ligustrum vulgare (lemn câinesc)
Fraxinus excelsior (frasin), fig. 46 – arbore cu frunze imparipenat-

compuse, muguri negri, flori nude, fruct samară. Spontan, la deal şi la câmpie
sau cultivat ornamental. (F. ornus – mojdrean, frăsiniţă, formează pe stâncării
asociaţii caracteristice cu scumpia, liliacul, cărpiniţa şi stejarul pufos).
6.3.25. Familia Solanaceae – grupează specii ierboase şi lemnoase cu

frunze simple, alterne şi flori solitare sau în inflorescenţe, de obicei
hermafrodite, pe tipul 5. Fruct bacă sau capsulă.
Reprezentanţi: Solanum tuberosum (cartof), Solanum melongeana
(vinete), Lycopersicum esculentum (tomate), Capsicum annuum (ardei),
Nicotiana tabacum (tutun), Atropa belladonna (mătrăgună), Petunia x hybrida
(petunie)
Solanum tuberosum (cartof), fig. 47 – specie ierboasă cu tulpini
subterane de tip stoloni pe care se formează tuberculi (tulpini metamorfozate),
partea comestibilă la nivelul căreia se depozitează amidon. Frunze neregulate,
flori galben-violet, fruct bacă (toxică). Se cultivă alimentar, pentru tuberculi.
6.3.26. Familia Lamiaceae – grupează specii ierboase cu tulpini

tetramuchiate şi frunze simple, decusat-opuse. Flori hermafrodite, zigomorfe, pe
tipul 5, în cime. Fruct tetranuculă/tetraachenă.
Reprezentanţi: Lamium purpureum (urzica moartă roşie), Lamium album
(urzica moartă) - fig. 48, Ocimum basilicum (busuioc), Mentha piperita (izmă,
mentă), Lavandula angustifolia (levănţică)
Lamium purpureum (urzica moartă roşie) – specie ierboasă cu miros
fetid, tulpina tetramuchiată, păroasă şi frunze decusat-opuse. Flori violet, în
cime, fruct tetranuculă. Spontană.
6.3.27. Familia Plantaginaceae – grupează specii ierboase cu frunze

simple, cu nervaţiune arcuată şi flori hermafrodite sau unisexuate, în spice. Fruct
capsulă operculată/pixidă.
Reprezentanţi: Plantago lanceolata (pătlagină), Plantago major
(pătlagină mare)
Plantago lanceolata (pătlagină), fig. 49 – specie ierboasă cu frunze în
rozetă, lanceolate, cu nervuri arcuate, inflorescenţe de tip spic, fruct capsulă.
Spontană, medicinală.
Fig. 44 Dianthus carthusianorum Fig. 45 Sambucus nigra
Fig. 46 Fraxinus excelsior Fig. 47 Solanum tuberosum

Fig. 48 Lamium album Fig. 49 Plantago lanceolata
Fig. 50 Helianthus annuus Fig. 51 Taraxacum officinale
6.3.28. Familia Asteraceae – grupează specii ierboase cu frunze simple

sau compuse, alterne, opuse sau în rozetă. Flori hermafrodite sau unisexuate, în
calatidii. Fruct achenă.
Reprezentanţi: Helianthus annuus (floarea-soarelui), Leontopodium
alpinum (floarea de colţ), Chrysanthemum leucanthemum (margarete), Bellis
perennis (bănuţei), Calendula officinalis (gălbenele), Achillea millefolium
(coada şoricelului), Matricharia chamomilla (muşeţel), Taraxacum officinale

(păpădie) – fig. 51, Cichorium intybus (cicoare)
Helianthus annuus (floarea-soarelui), fig. 50 – specie robustă, cu frunze
mari, ovate, păroase, calatidiu cu flori marginale ligulate, sterile şi flori centrale
tubuloase, fertile, fruct achenă. Oleaginoasă, furajeră, uneori meliferă.
Tabel 6. Familia Asteraceae – prezentarea subfamiliilor comparativ

subfamilia Radiiflorae Tubuliflorare Liguliflorae
(Asteroideae) (Cynarioideae) (Cichoryoideae)
ţesuturi prezintă ţesuturi prezintă ţesuturi prezintă laticifere
secretoare secretoare de uleiuri secretoare de uleiuri
eterice eterice
flori, calatidii cu flori centrale calatidii cu flori calatidii formate doar
inflorescenţe tubuloase, actinomorfe, hermafrodite, din flori hermafrodite,
unusexuate sau actinomorfe, cu corola ligulate, zigomorfe
hermafrodite şi flori tubuloasă
marginale ligulate,
zigomorfe, asexuate sau
femeieşti
Clasa Liliopsida (Monocotyledonatae)

Subclasa Liliidae
Tabel 7. Principalele caractere de diferenţiere dintre dicotile şi monocotile

clasa Dicotyledonatae Monocotyledonatae
port specii ierboase şi lemnoase specii ierboase, rar lemnoase
rădăcini rădăcini rămuroase şi rădăcini adventive fasciculate

pivotante, rar fasciculate
tulpini tulpini ierboase sau lemnoase de obicei metamorfozate:
bulbi, rizomi, tuberculi
frunze cu nervaţiune penată sau cu nervaţiune paralelă sau
palmată arcuată
flori pe tipul 5 (uneori 4), foarte rar pe tipul 3 (rar 4), niciodată 5
3
seminţe cu două cotiledoane cu un singur cotiledon
Subclasa Liliidae:
- specii ierboase, rar lemnoase;
- flori actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 3, adesea cu perigon;
- 6 stamine, gineceu tricarpelar, sincarp;
- au evoluat probabil din Magnoliidae.
6.3.29. Familia Liliaceae – grupează specii ierboase cu bulbi, rizomi,

tuberculi. Frunze cu nervaţiune arcuată sau paralelă. Flori solitare sau în
inflorescenţe, cu perigon, de obicei hermafrodite. Fruct capsulă sau bacă.
Reprezentanţi: Lilium candidum (crin) – fig. 52, Tulipa gesneriana
(lalea), Convallaria majalis (lăcrămioare) – fig. 54, Hyacinthus orientalis
(zambilă), Scilla bifolia (viorele), Ruscus aculeatus (ghimpe), Colchicum
autumnale (brânduşa de toamnă)
Ruscus aculeatus (ghimpe) – arbust cu ramuri metamorfozate,
asimilatoare, numite filocladii, frunze reduse, flori mici, dispuse la nivelul
filocladiilor. Fruct bacă. Specie protejată.
6.3.30. Familia Amaryllidaceae – grupează specii ierboase cu bulbi şi

bulbo-tuberculi. Frunze simple, alterne. Flori solitare sau în inflorescenţe, cu
perigon. Fruct capsulă, rar bacă.
Reprezentanţi: Galanthus nivalis (ghiocei), Narcissus poeticus (narcisa
albă), Narcissus pseudonarcissus (narcisa galbenă)
Galanthus nivalis (ghiocei) – specie ierboasă, nivală, cu bulb tunicat, şi
frunze liniare, flori albe, pe tipul 3, tepalele interne mai mici decât cele externe
şi prevăzute cu o ornamentaţie verzuie pe margini. Înfloreşte înainte de
înfrunzirea arborilor, pentru a evita umbrirea acestora (adaptare prin evitare).
Fruct capsulă. Secretă galantină cu acţiune insecticidă. Spontan şi ornamental.
6.3.31. Familia Iridaceae – grupează specii ierboase cu rizomi şi bulbo-

tuberculi. Frunze simple, flori solitare sau în inflorescenţe, cu perigon. Fruct
capsulă.
Reprezentanţi: Iris germanica (stânjenel), Crocus vernus (brânduşa de

primăvară), Gladiolus gandavensis (gladiole)
Iris germanica (stânjenel), fig. 53 – specie ierboasă cu rizom şi frunze
ensiforme. Flori violet, dispuse în cime, fruct capsulă. Ornamental.
Tabel 8. Familia Poaceae – prezentarea subfamiliilor comparativ

subfamilia Bambusoideae Festucoideae Panicoideae
(Pooideae)
frunze peţiolate sesile sesile
inflorescenţe flori în panicule, cu flori în spice compuse flori în panicule

spiculeţe uniflore sau sau panicule cu (uneori spice
multiflore, cu 1 sau mai spiculeţe uniflore sau compuse sau
multe glume şi paleea multiflore, de regulă spadice), cu spiculeţe
inferioară nearistată hermafrodite, cu 2 uniflore, cu 3-4
glume glume, flori
hermafrodite sau
unisexuate
fruct cariopsă, bacă, drupă cariopsă cariopsă
6.3.32. Familia Poaceae – grupează specii ierboase, cu tulpini de tip pai şi

frunze cu nervuri paralele, cu anexe foliare numite auricule şi ligulă. Flori de
regulă hermafrodite, dispuse în inflorescenţe numite spiculeţe. Fruct cariopsă.
Reprezentanţi: Triticum aestivum (grâu), Zea mays (porumb), Secale
cereale (secară), Hordeum vulgare (orz), Oryza sativa (orez), Lolium perene (iarba
de gazon), Dactylis glomerata (golomăţ), Nardus stricta (ţepoşică)
Triticum aestivum (grâu), fig. 55 – specie ierboasă, cu rădăcini adventive,
tulpini de tip pai. Paiul este format din noduri (scurte, dilatate şi pline în interior) şi
internoduri (porţiunea dintre două noduri, goală în interior) la nivelul cărora se
găsesc meristeme intercalare care asigură alungirea paiului. Tulpina se ramifică
caracteristic, sub forma unei tufe, prin înfrăţire (la noduri bazale se formează lăstari
numiţi fraţi). Frunzele sunt sesile (nu au peţiol). La nivelul frunzei se găsesc anexe
foliare numite auricule (expansiuni ale bazei limbului) şi ligulă (prelungire a tecii).
Inflorescenţa este spic compus din spiculeţe (cu 3-5 flori fiecare). Fruct capsulă.
Cultivată alimentar.
Fig. 52 Lilium candidum Fig. 53 Iris germanica
Fig. 54 Convallaria majalis Fig. 55 Triticum aestivum

7. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ARSENE, G.-G., 2004 – Botanica 1. Citologia, Histologia, Organele

vegetative, Ed. Brumar, Timişoara
2. BERG, L., 1997 – Introductory Botany, Plants, People, and the
Environment, Harcourt College Publishers, Forth Worth, Tokyo
3. CEAUŞESCU, I., MOHAN, G., 1977 – Din viaţa şi opera marilor
biologi, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. CIOCÂRLAN, V., 2000 – Flora ilustrată a României. Pteridophyta et
Spermatophyta, Ed. Ceres, Bucureşti
5. COSTE, I, GRIGORIU, A. – L., 2004 – Botanică. Morfologia şi
anatomia plantelor, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara
6. COSTE, I., 1994 – Curs de Botanică, partea a II – a. Sistematica
plantelor şi Geobotanica, Lito U.S.A.M.V.B., TIMIŞOARA
7. GRINŢESCU, I., 1985 – Botanica (ed. II), Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
8. LUTGE, U., KLUGE, M., BAUER, G., 1992 – Botanique, TEC-DOC,
Lavoisier, Paris – London – New York
9. MOHAN, G., GAVRILĂ, L., ARDELEAN, A., PÂRVU, C., 1996 –
Istoria biologiei în date, Ed. All, Bucureşti
10. NEACŞU, P., APOSTOLACHE-STOICESCU, Z., 1982 – Dicţionar de
ecologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
11. PĂTRUŢ, D. I., IMBREA, I. M., 2005 – Botanică Sistematică.
Cormobionta, Ed. Eurobit, Timişoara
12. RAYNAl-ROQUES, A., 1994 – La Botanique redecouverte, Belin –
INRA Ed., Paris
13. SANDA, V., POPESCU, A., DOLTU, M. I., DONIŢĂ, N., 1983 –
Caracterizarea ecologică şi fitocenologică a speciilor spontane din flora
României, Studii şi comunicări 25 (supliment), Ştiinţe naturale, Muzeul
Brukenthal, Sibiu
14. UNO, G., STOREY, R., MOORE, R., 2001 – Principles of Botany,
McGraw-Hill
15. http://botit.botany.wisc.edu/images/130
16. http://bubl.ac.uk/link/p/plantimages.htm
17. http://bubl.ac.uk/link/r
18. http://utopia.knoware.nl/users/aart
19. http://wikipedia.org
20. http://www.bio-medicine.org/?q=Links_index.html
21. http://www.botany.hawaii.edu/faculty/carr/fpfamilies.htm
22. http://www.csdl.tamu.edu/FLORA/201Manhart/Homepage.html
23. http://www.ualr.edu/~botany
24. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook
8. ANEXE
8.1. SPECII INDICATOARE
Indicatorii biologici, bioindicatorii sunt specii sau populaţii de plante (şi

animale) care sunt specifice pentru anumite caracteristici ecologice (lumină,
umiditate, temperatură, pH, regim trofic, grad de sărăturare, un anumit tip de
sol, poluare etc.).
Fiecare specie manifestă anumite cerinţe pentru factorii ecologici, unele
prezentând o variabilitate mai largă faţă de aceşti factori, altele având limite
precise şi manifestând o variabilitate determinată. Vorbim în acest ultim caz de
speciile indicatoare, unele dintre ele fiind prezentate în continuare.
Specii indicatoare:
 pentru lumină
– specii heliofile (care au nevoie de multă lumină, nu suportă umbrirea. Sunt
numite plante de lumină.): Helianthus annuus (floarea-soarelui), Triticum
aestivum (grâu), Papaver rhoeas (macul roşu), Spinacia oleracea (spanacul),
Galanthus nivalis (ghiocel), Fumaria officinalis (fumariţă);
– specii sciadofile, heliofobe, fotofobe, ombrofile (suportă bine locurile

umbrite, întunecate, nu cresc în plină lumină. Se mai numesc şi plante de
umbră.). În general sunt specii din zonele tropicale cu ploi abundente, care
formează păduri întunecate: Mangifera indica (mango), specii de bambus. La
noi sunt considerate specii umbrofile: Geranium robertianum (ciocul berzei),
Chelidonium majus (rostopască), multe specii de muşchi, ferigi etc.
– specii helioscidatofile, semi-umbrofile (cresc în plină lumină dar suportă

bine şi umbra, sunt o grupă intermediară între plantele heliofile şi cele
sciadofile. Se mai numesc şi plante de semiumbră): Hedera helix (iederă), Vinca
minor (saschiu) etc.
– specii eurihele, eurifotofile (au exigenţe largi faţă de lumină,
manifestând toleranţe atât pentru lumina plină cât şi pentru umbrire).
 pentru umiditate (scara: 1-1,5 – xerofite; 2-2,5 – xero-mezofite; 3-3,5 –

mezofite; 4-4,5 – mezo-higrofite; 5-5,5 – higrofite; 6 – hidrofite; 0 –
amfitolerante (eurihidre, eurifite)):
– specii xerofite: Myosotis arvensis (nu-mă-uita), Berberis vulgaris (dracilă),
Digitalis lanata (degeţel), Linum hirsutum (in păros), Poa pannonica
(firuţă), Festuca valesiaca (păiuş), Astragalus glaucus etc.Trăiesc în medii
cu deficit de umiditate, suportând mult timp uscăciunea şi temperaturile
extreme. Pentru a rezista la condiţiile de uscăciune, plantele prezintă

adaptări morfologice specifice: reducerea limbului foliar sau transformarea
în spini (Cactaceae), îngroşarea cuticulei epidermei frunzelor (Olea,
Nerium), cerificarea frunzelor (palmierul de ceară – Klopstokia), sau
protejarea plantei cu peri deşi (Verbascum). La rândul lor, speciile xerofite,
sunt: sclerofite (cu frunze tari, cu ţesuturi mecanice bine reprezentate), hemi-
xerofite (cu sistem radicular bine dezvoltat) şi suculente (cu organe
vegetative cărnoase).
– specii mezo-xerofite: Verbascum banaticum (lumânărică), Artemisia

maritima (peliniţă), Cichorium intybus (cicoare), Scilla sibirica (viorele),
Linaria vulgaris (linariţă), Plantago media (pătlagină), Camphorosma
annua;
– specii mezofite (au pretenţii moderate faţă de umiditate, adesea suportă bine
alternanţa sezonului uscat cu cel umed, neavând adaptări speciale în acest
sens): Sinapis arvensis (rapiţă), Helianthus annuus (floarea-soarelui),
Primula officinalis (ciuboţica-cucului), Oenanthe aquatica (mărăraş), Iris
pseudacorus (stânjenel de baltă), Xanthium italicum, Xanthium strumarium
(cornuţi), Potentilla reptans (cinci degete), Festuca pratensis (păiuş),
Juncus tenuis (pipirig);
– specii higrofite (trăiesc în mediul terestru, dar pe terenuri umede):

Equisetum arvense (coada calului); Sparganium erectum (buzdugan), Typha
minima (papură), Cyperus longus, Eleocharis palustris (pipiriguţ), Carex
riparia (rogoz), Polygonum mite;
– specii mezo-hidrofite: Bidens tripartita (dentiţă), Lindernia procumbens,

Cirsium palustre, Mentha longifolia (mentă), Polygonum hydropiper
(piperul bălţii), Ranunculus repens (piciorul cocoşului târâtor), Solanum
dulcamara (lesnicior);
– specii hidrofite (trăiesc tot timpul în mediul acvatic, sunt acoperite total sau
parţial de apă, pe care o oxigenează): Vallisneria spiralis (sârmuliţa),
Ranunculus ficaria (sălăţică), Sparganium erectum (buzdugan), Lysimachia
vulgaris (gălbinele), Myosotis scorpioides (nu mă uita), Lycopus europaeus
(piciorul lupului), Salix alba (salcie albă), Veronica anagallis-aquatica;
– specii ultra-hidrofite: Alisma plantago-aquatica (limbariţă), Butomus

umbellatus (crin de baltă), Ceratophyllum demersum (cosor), Cyperus
fuscus, Lemna minor (lintiţă), Polygonum amphibium, Potamogeton natans

(broscăriţă).
 pentru temperatură (scara: 1-1,5 – heichistoterme (criofile, psihrofile);

2-2,5 – microterme; 3-3,5 – micro-mezoterme; 4-4,5 – moderat
termofile; 5 – termofile; 0 – amfitolerante (euriterme)):
– criofile (specii care trăiesc la temperaturi foarte scăzute, în climatul alpin, în
ape reci (pâraie, izvoare), din zone montane sau în regiunile polare):
Cladophora glomerata (lâna broaştei), muşchi din genul Fontinalis,
Cerastium alpinum (struna cocoşului), Arenaria ciliata (studeniţă),
Cardaminopsis neglecta, Saxifraga carpathica, Potentilla crantzii,
Loiseleuria procumbens, Woodsia alpina, Thesium kernerianum etc.
– microterme, microtermofile, oligoterme (specii care trăiesc în regiuni cu

temperaturi scăzute): Abies alba (brad), Picea abies (molid), Pinus sp.
(pinii), Fagus sylvatica (fag);
– specii mezoterme (temperaturi moderate): specii subtropicale: Olea europea

(măslin), Laurus nobilis (dafin), Citrus limon (lămâi), Populus alba (plopul
alb);
– moderat termofile: Syringa vulgaris (liliac), Paeonia officinalis (bujor),

Celtis australis (sâmbovină), Heliotropium europaeum (vanilie sălbatică),
Iris reichenbachii (stânjenel), Juncus inflexus (pipirig), Echium italicum
(iarba şarpelui), Symphytum ottomanum (tătăneasă), Jasminum fruticans
(iasomie), Rosa gallica (măceş), Limonium gmelini (sică), Achillea
coarctata (coada şoricelului);
– termofile (temperaturi ridicate): Dianthus carthusianorum (garofiţe),

Plumbago europaea, Vinca herbacea (saschiu), Euphorbia myrsinites
(alior), Valerianella coronata (fetică), Scabiosa micrantha, Ecballium
elaterium (plesnitoare);
– amfitolerante (indiferente): Lamium purpureum (urzica moartă), Cirsium

arvense (pălămidă), Taraxacum officinale (păpădie), Polygonum aviculare
(troscot), Crepis paludosa (gălbenuş), Veronica chamaedrys, Galinsoga
parviflora (busuioc sălbatic), Stachys sylvatica, Gentiana verna, Bidens
cernua.
 pentru reacţia solului (scara: 1-1,5 – puternic acidofile; 2-2,5 –

acidofile; 3-3,5 – acid-neutrofile; 4-4,5 – slab acid-neutrofile; 5 –
neutro-bazifile (1-5 specii stenoionice); 0 – amfitolerante (specii

euriionice):
– puternic acidofile: Vaccinum vitis-ideae (merişor), Soldanella hungarica,
Pilularia globulifera, Bruckenthalia spiculifolia;
– acidofile: plante de turbării, din genul Sphagnum, specii din pajişti acide:
Nardus stricta (ţepoşică), Deschampsia flexuosa (păiuş), Antennaria dioica
(siminică), Juniperus communis (ienupăr), Vaccinium myrtillus (afin),
Molinia coerulea (iarba albastră);
– acid-neutrofile: Papaver dubium (mac), Ranunculus stevenii (piciorul

cocoşului), Potentilla micrantha, Lathyrus vernus;
– slab acid-neutrofile: Papaver rhoeas (mac roşu), Pyrus pyraster (păr
pădureţ), Inula conyza, Artemisia vulgaris (peliniţă), Centaurea pannonica
(albăstrele), Polygonatum odoratum (pecetea lui Solomon);
– neutro-bazifile: Geranium pratense (ciocul berzei), Astragalus frigidus,

Plantago schwarzenbergiana (pătlagină), Asperula tinctoria, Salvia nutans
(salvie), Eryngium maritimum, Plantago maritima (pătlagină);
– specii amfitolerante (euriionice): Capsella bursa-pastoris (traista

ciobanului), Hypericum perforatum (sunătoare), Vicia grandiflora
(măzăriche), Erodium cicutarium (pliscul cocoarei), Agrostis stolonifera
(iarba câmpului), Draba verna (flămânzică), Carex hirta (rogoz), Phalaris
arundinacea, Mentha longifolia (mentă), Taraxacum officinale (păpădie),
Lemna minor (lintiţă), Plantago major (pătlagină), Lythrum salicaria
(răchitan).
 pentru regimul trofic:

– extrem oligotrofe (troficitate < 10): Polytrichum communae (muşchiul de
pământ), Lycopodium clavatum (pedicuţă);
– oligotrofe (troficitate 10 - 30): Pinus sylvestris (pin), Ginkgo biloba

(arborele pagodelor), Picea abies (molid), Deschampsia flexuosa (păiuş);
– mezotrofe (troficitate 50-80): Dryopteris filix-mas (feriga comună),

Geranium robertianum (ciocul berzei);
– euritrofe, eutrofe (troficitate 80-140): Taraxacum officinale (păpădie),

Fagus sylvatica (fag), Dactylis glomerata (golomăţ);
– uneori se mai distinge o a cincea categorie de trofie, este vorba de speciile

megatrofe, care cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată, > 140.
 pentru N (se deosebesc 6 scări de apreciere a gradului de aprovizionare

cu azot, N1-N6. Exemplele noastre sunt de tipul N4 şi N5, adică din grupa
plantelor nitrofile):
– nitrofile (se dezvoltă pe soluri bine aprovizionate cu azot): Urtica dioica
(urzică), Conium maculatum (cucuta), Sambucus ebulus (boz), Viola
odorata (toporaşi), Alnus glutinosa (arin, anin), Chelidonium majus
(rostopască), Rubus idaeus (mur), Datura stramonium (ciumăfaie), Galium
aparine (turiţă).
 pentru soluri sărăturate: halofile (se dezvoltă pe soluri saline, cu

conţinut ridicat de Na+ şi Mg++), xero-halofile (pe sol salinizat uscat),
mezo-halofile (pe sol salinizat reavăn în stratul rizosferic), higro-halofile
(pe sol salinizat umed).
– specii halofile: Plantago maritima (pătlagină), Limonium gmelini (sică),
Puccinelia distans (iarbă de sărătură), Camphorosma annua, Achillea
setacea (coada şoricelului), Trifolium dubium (trifoi), Lotus tenuis (ghizdei),
Cerastium anomalum (struna cocoşului), Hordeum hystrix (orz de sărătură),
Juncus gerardi (pipirig).
 pentru soluri bogate în carbonat de calciu, specii calcicole, calcifile:

Leontopodium alpinum (floarea de colţ), Sonchus sp. (susai), Gossypium
hirsutum (bumbac), Vitis vinifera (viţa de vie), Olea europaea (măslin).
 pentru soluri bogate în bioxid de siliciu, specii silicicole: Pinus cembra,

Pinus nigra (pin negru), Robinia pseudacacia (salcâm), Secale cereale
(secară), Fagopyrum sagittatum (hrişca).
 pentru soluri afânate: Anemone nemorosa (păştiţă), Geranium

robertianum (ciocul berzei), Amaranthus retroflexus (ştir).
 pentru nisipuri, specii psamofite (cresc pe nisipuri litorale sau

continentale, indicând textura nisipoasă a solului): Ephedra distachya
(cârcel), Alyssum borzeanum, Convolvulus persicum (volbură de
nisipuri), Aegilops cylindrica, Stachys patula, Achillea clypeolata (coada
şoricelului), Scolymus hyspanicus, Plantago indica (pătlagină), Elymus
arenarius (perişor).
 specii litofile (care se dezvoltă pe stânci, pietre, grohotişuri):

Rhizocarpon geograficum (lichenul hartă), Xanthoria parietina (lichenul
galben), Croococcus turgidus, Gleocapsa sanguinea, populează stâncile
şi pietrele golaşe, contribuind la procesul de geneză a solurilor.
 specii saxicole (casmofile, petricole, endolitofile, litobii) – trăiesc în
crăpăturile stâncilor, cu puţin sol şi au sistemul radicular bine dezvoltat):
Saxifraga aizoon (ochii şoricelului), Gypsophila petrea (ipcărige de
stâncării).
 pentru pietrişuri
Verbascum phlomoides (lumânărică)
 pentru stâncării
Leontopodium alpinum (floare de colţ), Dianthus glacialis (garofiţă de
munte), Scleranthus neglectus, Anthemis carpatica, Aconitum anthora
(omag galben), Festuca airoides (păiuş), Oxyria digyna, Myosotis alpestris
(nu mă uita), Pulsatilla alba (dediţei), Silene flavescens.
 pentru poluare
Medicago sativa (lucernă), Zea mays (porumb) – dioxid de sulf;
Hypericum perforatum (sunătoare), Hordeum vulgare (orz), Zea mays
(porumb) – compuşi cu fluor;
Hordeum vulgare (orz), Zea mays (porumb) – metale grele;
Viola calaminaria (toporaşi) – zinc;
 specii cu mare capacitate de ionizare a atmosferei:

Robinia pseudoacacia (salcâm), Quercus robur (stejar), Salix alba (salcie),
Picea abies (molid), Acer saccharinum (arţar dulce), Populus pyramidalis
(plop), Pinus silvestris (pin roşcat).
 specii care conţin fitoncide (substanţe organice volatile, cu acţiune

bactericidă şi fungicidă, utilizate în protecţia plantelor, combaterea unor
boli la om şi animale), cu influenţe benefice asupra sănătăţii omului:
Thuja orientalis (arborele vieţii), Thuja occidentalis (arborele vieţii), Morus
nigra (dud negru), Acer sp. (arţarii).
 (specii toxice : conţin în anumite organe sau la nivelul întregii plante

diferiţi compuşi toxici (substanţele toxice sunt uneori termolabile, prin
fierbere plantele sau organe ale plantelor pot să devină
comestibile):Taxus baccata (tisa) – taxină, Conium maculatum (cucuta)
– coniină, Colchicum autumnale (brânduţa de toamnă) - colchicină,

Sambucus sp. (soc) - sambunigrină, Convallaria majalis (lăcrămioare) -
convallariotoxină, Nerium oleander (leandru) - oleandrină, Hyoscyamus
niger (măselariţa) - atropină, Helleborus niger (spânz) - heleborină,
Hedera helix (iedera) – α-hederină, Aconitum sp. (omag) - aconitină,
Digitalis purpurea (degeţel roşu) - digitoxină, Wisteria sinensis (glicina)
– wisteria-lectină, Cyclamen sp. – ciclamină etc.).
8.2. SPECII PROTEJATE
(ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 57 din 20 iunie 2007

privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice
EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 442 din 29 iunie 2007)
TIPURI
de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale
de conservare
(Un asterisc înaintea numelui habitatului semnifică faptul că este un habitat

prioritar.)
Cod
"NATURA Denumirea tipului de habitat

2000"
1110 Maluri nisipoase acoperite permanent cu un strat mic de apa marina;
1140 Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip neacoperite de apa;
1150 *Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip;
1160 Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip;
1210 Vegetaţie anuală la linia de ţărm;
1220 Vegetaţie perenă a ţărmurilor stâncoase;
1310 Salicornia şi alte specii anuale care colonizează regiunile mlăştinoase
sau nisipoase;
1340 *Pajişti sărăturate continentale;
1530 Stepe şi mlaştini sărăturate panonice;
2330 Dune continentale cu păşuni deschise cu Corynephorus şi Agrostis;
2340 *Dune continentale panonice;
2110 Dune mobile embrionare;
2120 Dune mobile de-a lungul ţărmurilor cu Ammophila arenaria (dune
albe);
2130 Dune fixate cu vegetaţie herbacee perenă (dune gri);
2160 Dune cu Hippophae rhamnoides;
2180 Dune împădurite din regiunea atlantică, continentală şi boreală;
2190 Depresiuni umede intradunale;
3130 Ape stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe cu vegetaţie de
Littorelletea uniflorae şi/sau de Isoeto-Nanojuncetea;
3140 Ape puternic oligo-mezotrofe cu vegetaţie bentonică de Chara sp.;
3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetaţie tip de Magnopotamion sau
Hydrocharition;
3160 Lacuri distrofice şi bălţi;
31AO *Izvoare termale din Transilvania acoperite de lotuşi;
3220 Râuri alpine şi vegetaţia herbacee de pe malurile lor;
3230 Râuri de munte şi vegetaţia lor lemnoasă cu Myricaria germanica;
3240 Râuri de munte şi vegetatia lor lemnoasă cu Salix elaeagnus;
3260 Cursuri de apă din pajiştile montane cu vegetaţie de Ranunculion
fluitantis şi Callitricho-Batrachian;
3270 Râuri cu maluri namoloase cu vegetaţie de Chenopodion rubri şi
Bidention;
4060 Pajişti alpine şi boreale;
4030 Pajişti uscate;
4070 *Tufişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron hirsutum (Mugo-
Rhododendretum hirsuti);
40AO *Tufişuri subcontinentale peri-panonice;
40CO *Tufărişuri de foioase ponto-sarmatice;
5130 Formaţiuni cu Juniperus communis în zone sau pajişti calcaroase;

6110 *Pajişti rupicole calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi;
6120 *Pajişti calcaroase pe nisipuri xerice; pajişti xerofile calcaroase pe nisip;
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;
6170 Pajişti calcaroase alpine şi subalpine;
6190 Pajişti panonice de stâncării (Stipo-Festucetalia palentis);
6210 Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri de acoperire cu tufisuri pe
substrat calcaros (*situri importante pentru orhidee);
6220 *Pseudostepe cu iarba şi plante anuale de Thero-Brachypodietea;
6230 *Pajişti bogate în specii de Nardus, pe substraturile silicioase ale zonelor
muntoase;
6240 *Pajişti stepice subpanonice;
6250 *Pajişti stepice panonice pe loess;
6260 *Pajişti panonice nisipoase;
6290 Stepe ponto-panonice vestice;
62CO *Stepe ponto-sarmatice;
62DO Pajişti acidofile oro-moesiene;
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argilo-lemnoase
(Molinion caeruleae);
6420 Pajişti umede cu ierburi înalte;
6430 Asociaţii de lizieră cu ierburi înalte hidrofile de la nivelul câmpiilor până
la nivel montan şi alpin;
6440 Pajişti aluviale ale văilor de râuri cu Cnidion dubii;
6510 Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);
6520 Pajişti montane;
7110 *Turbării active;
7120 Turbării degradate încă capabile de o regenerare naturală;
7130 Turbării de acoperire (*dacă este activă turbăria);
7140 Mlaştini turboase de tranziţie şi turbării mişcătoare;
7150 Depresiuni pe substraturi turboase;
7210 *Mlaştini calcaroase cu Cladium mariscus şi specii de Caricion
davallianae;
7220 *Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion);
7230 Mlaştini alcaline;
7240 *Vegetaţie pionieră alpină cu Caricion bicoloris-atrofuscae;
8110 Grohotiş stâncos al etajului montan (Androsacetalia alpinae şi
Galeopsitalia ladani);
8120 Grohotiş calcaros şi de şisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele
alpine (Thlaspietea rotundifolii);
8150 Grohotişuri medio-europene silicoase ale regiunilor înalte;
8160 *Grohotişuri medio-europene calcaroase ale etajelor montane;
8210 Pante stâncoase calcaroase cu vegetaţie chasmofitică;

8220 Pante stâncoase silicioase cu vegetaţie chasmofitică;
8230 Stânci silicioase cu vegetaţie pionieră de Sedo-Scleranthion sau Sedo
albi-Veronicion dillenii;
8240 Grohotiş şi lespezi calcaroase;
8310 Grote neexploatate turistic;
9110 Păduri tip Luzulo-Fagetum;
9130 Păduri tip Asperulo-Fagetum;
9140 Păduri subalpine medioeuropene cu Acer şi Rumex arifolius;
9150 Păduri medio-europene tip Cephalanthero-Fagion;
9160 Păduri cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic şi medioeuropean şi cu
Carpinion betuli;
9170 Stejăriş cu Galio-Carpinetum;
9180 *Păduri de pantă, grohotiş sau ravene cu Tilio-Acerion;
9190 Stejăriş bătrân acidofil al câmpurilor nisipoase cu Quercus robur;
91BO Pădure de frasin termofil cu Fraxinus angustifolia;
91DO *Turbării împădurite;
91EO *Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion,
Alnion nicanae, Salicion albae);
91FO Păduri mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau
Fraxinus angustifolia, riverane marilor fluvii (Ulmenion minaris);
91HO *Păduri panonice cu Quercus pubescens;
91IO Vegetaţie de silvostepă euro-siberiană cu Quercus sp.;
91MO Păduri panonice-balcanice de stejar turcesc;
91VO Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion);
91XO *Păduri de fag dobrogene;
91YO Păduri dacice de stejar şi carpen;
91ZO Păduri de tei argintiu specifice zonei moesice;
91AA Păduri estice de stejar alb;
91BA Păduri de brad argintiu specifice zonei moesice;
9410 Păduri acidofile cu Picea din etajele alpine montane;
9420 Păduri alpine cu Larix decidua şi/sau Pinus cembra;
9260 Păduri cu Castanea sativa;
9280 Păduri cu Quercus frainetto;
92AO Galerii cu Salix alba şi Populus alba;
95AO Păduri oro-mediteraneene înalte de pin;
9530 Păduri sub-mediteraneene de pin cu pin negru endemic.
SPECII
de plante a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de

conservare
PTERIDOPHYTA
Marsileaceae
- Marsilea quadrifolia (trifoiaş de baltă)
Aspleniaceae
- Asplenium adulterinum (feriguţă, ruginiţă)
ANGIOSPERMAE
Alismataceae
- Caldesia parnassifolia (limbariţă)
- Luronium natans
Boraginaceae
- Echium russicum (capul şarpelui)
Campanulaceae
- Adenophora lilifolia
- Campanula romanica (clopoţel dobrogean)
- * Campanula serrata (clopoţel)
Caryophyllaceae
- * Dianthus diutinus (garofiţă)
- Moehringia jankae (merinană)
Chenopodiaceae
- * Salicornia veneta
Asteraceae (Compositae)
- Centaurea jankae
- Centaurea pontica
- Ligularia sibirica (curenchiu de munte)
- Cirsium brachycephalum (pălămidă)
- * Serratula lycopifolia (gălbinare)
Brassicaceae (Crucifere)
- Crambe tataria (târtan)
- Draba dorneri (flămânzică)
- Thlaspi jankae (punguliţă)
Cyperaceae
- Eleocharis carniolica
Droseraceae
- Aldrovanda vesiculosa (otrăţel)
Poaceae (Graminae)
- Poa granitica subsp. disparilis (firuţa de munte)
- Stipa danubialis (colilie)
Fabaceae (Leguminoase)
- Astragalus peterffi (coşaci)
Iridaceae
- * Gladiolus palustris (gladiolă)
- Iris aphylla subsp. hungarica (I. hungarica) (iris)
- Iris humilis subsp. arenaria (I. arenaria) (iris)
Lamiaceae (Labiatae)
- Dracocephalum austriacum (mătăciune)
Liliaceae
- Colchicum arenarium (brânduşă)
- Tulipa hungarica (lalea galbenă)
Oleaceae
- Syringa josikaea (liliac transilvănean, lemnul vântului)
Orchidaceae
- Cypripedium calceolus (papucul doamnei)
- Liparis loeselii (moşişoare)
Paeoniaceae
- Paeonia officinalis subsp. banatica (bujor)
Ranunculaceae
- Pulsatilla patens (deditei, sisinei)
- Pulsatilla grandis
- Pulsatilla pratensis subsp. hungarica (dediţei)
Rosaceae
- Agrimonia pilosa (turita)
- Potentilla emilii-popii (buruiană cu cinci degete)
Rubiaceae
- Galium moldavicum
Santalaceae
- Thesium ebracteatum (măciulie)
Saxifragaceae
- Saxifraga hirculus (ochii şoricelului)
Scrophulariaceae
- Tozzia carpathica (iarba gâtului)
Apiaceae (Umbelliferae)
- Angelica palustris (angelică de baltă)
- Apium repens (ţelină)

- Ferula sadleriana (aerel)
Bryophyta
- Buxbaumia viridis
- Dichelyma capillaceum
- Dicranum viride
- Drepanocladus (Hamatocaulis) vernicosus
- Encalypta mutica
- Mannia triandra
- Meesia longiseta
- Orthotrichum rogeri
SPECII de interes comunitar

Specii de plante care necesită o protecţie strictă
Toate speciile de plante enumerate anterior, cu excepţia încrengăturii

Bryophyta, plus cele prevăzute în continuare:
Scrophulariaceae
- Lindernia procumbens
SPECII de interes naţional

Specii de plante care necesită o protecţie strictă
Asteraceae
- Achillea impatiens
- Andryala levitomentosa
- Artemisia lerchiana
- Centaurea ruthenica
- Centaurea varnensis
Brassicaceae
- Alyssum caliacre
Caryophyllaceae
- Dianthus dobrogensis
- Dianthus trifasciculatus subsp. parviflorus
- Silene thymifolia
- Stellaria longifolia
Cyperaceae
- Carex chordorrhiza
- Carex lachenalii
- Rhynchospora alba
- Schoenus ferugineus
Euphorbiaceae
- Euphorbia carpatica
Fabaceae
- Astragalus excapus
Dipsacaceae
- Cephalaria radiata
Ericaceae
- Arctostaphylos uva-ursi (strugurii ursului)
- Vaccinium uliginosus
Gentianaceae
- Lomantogonium carinthiacum
Liliaceae
- Tofieldia calycuta
Linaceae
- Linum pallasianum subsp. Borzeanum
Lycopodiaceae
- Lycopodium inundatum
Salicaceae
- Salix bicolor
Scrophulariaceae
- Pedicularis sylvatica (vârtejul pământului)
Paeoniaceae
- Paeonia tenuifolia (bujor)
Poaceae
- Corynephorus canescens
- Elymus farctus subsp. bessarabicus (pir de mare)
- Elymus sabulosus (perişor)
- Sesleria uliginosa
Polygonaceae
- Polygonum alpinum (troscot de munte)
Portulacaceae
- Montia minor
Rosaceae
- Potentilla haynaldiana
Zygophyllaceae
- Nitraria schoberi (gărdurariţă)
SPECII de interes comunitar

Specii de plante de interes comunitar
LICHENES
Cladoniaceae
- Cladonia subgenus Cladina
BRYOPHYTA
MUSCI
Leucobryaceae
- Leucobryum glaucum
Sphagnaceae
- Sphagnum sp. (muşchi de turbă)
PTERIDOPHYTA
- Lycopodium sp. (pedicuţă)
ANGIOSPERMAE
Amaryllidaceae
- Galanthus nivalis (ghiocel alb)
Asteraceae (Compositae)
- Arnica montana (arnică)
- Artemisia eriantha
Gentianaceae
- Gentiana lutea (ghinţură)
Lilliaceae
- Ruscus acuteatus (ghimpe)

Curs Pentru Specializarea - Ingineria Mediului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Pentru Specializarea - Ingineria Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florin FAUR, Alina NEACŞU – Botanică pentru inginerii de mediu

Am conceput acest material, în principal pentru a veni în sprijinul

Mulţumim referenţilor pentru amabilitatea de a citi materialul şi pentru

ş.l. dr. Florin FAUR

6.3.19. Familia Tiliaceae....................................................

Botanica (ramură desprinsă din biologie) este ştiinţa care se ocupă cu

explicative, diferite părţi ale plantelor (e.g. Anatome plantarum, considerată

Acumularea de informaţii despre plante a determinat în timp, trecerea de

Contribuţii importante la cunoaşterea plantelor au adus iluştrii învăţaţi

1.1. Generalităţi – Celula reprezintă unitatea de bază, structurală şi

1.2. Forma şi dimensiunile celulelor diferă foarte mult, de la o specie la

1.3. Structura celulei vegetale eucariote (fig. 1)

1.4. Constituenţii celulari

Plasmalema este o membrană fină, fosfolipidică, cu semipermeabilitate

Reticulul endoplasmatic se prezintă ca un sistem de canalicule care se

Ribozomii (granulele lui Palade) sunt corpusculi liberi sau grupaţi,

Aparatul Golgi (dictiozomii) se prezintă sub forma unor săculeţi turtiţi,

Mitocondriile (fig. 5) sunt organite delimitate de două membrane

Plastidele sunt organite specifice celulei vegetale. La început se

Cloroplastele (fig. 4) conţin clorofilă şi se găsesc în toate organele verzi

Cromoplastele sunt plastide colorate în galben-portocaliu-roşu, prezente

Leucoplastele sunt plastide incolore care pot depozita grăsimi, proteine

formează incluziunile plasmatice sau ergastice (cristale minerale, amidon,

Nucleul (fig. 2) este organit de importanţă majoră, caracteristic celulelor

Peretele celular (fig. 3) se formează în timpul diviziunii celulare şi

1.5. Diviziunea celulară

Fig. 1 Ultrastructura celulei eucariote

Fig. 2 Ultrastructura nucleului Fig. 3 Peretele celular - detaliu

Fig. 4 Ultrastructura cloroplastului Fig. 5 Ultrastructura mitocondriei

2.1. Generalităţi - ţesuturile reprezintă grupări de celule care sunt

2.2. Tipuri de ţesuturi

După poziţia pe care o au în plantă, se diferenţiază:

2.2.2. Ţesuturile protectoare se găsesc la exteriorul organelor, protejând

Rizoderma (epiderma rădăcinii) este situată la exteriorul acesteia şi are

Exoderma este zona externă a scoarţei rădăcinii, preia rolul de apărare

Piloriza (caliptra, scufia) protejează celulele din vârful rădăcinii tinere.

2.2.3. Ţesuturile parenchimatice (fundamentale) umplu spaţiile dintre

Parenchimul de absorbţie este prezent la rădăcini, unde absoarbe seva

Parenchimul de asimilaţie (clorenchim) este prezent în toate organele

Parenchimul de depozitare a substanţelor de rezervă este prezent la

2.2.4. Ţesuturile mecanice (de susţinere) asigură menţinerea formei

2.2.5. Ţesuturile conducătoare (fig. 9) sunt specializate pentru

Ţesutul liberian conduce seva elaborată. Vasele liberiene prezintă la

2.2.6. Ţesuturile secretoare elaborează substanţe chimice specifice

Ţesuturile cu secreţie externă sunt reprezentate de: papile (trandafir),

Ţesuturile cu secreţie internă: celule secretoare (dafin), buzunare

2.2.7. Ţesuturile senzitive ajută plantele să perceapă variaţiile factorilor

Pentru perceperea gravitaţiei sunt specializate celule şi ţesuturi senzitive

Excitaţiile luminoase sunt percepute prin intermediul papilelor şi ocelilor

Fig. 6 Meristem apical în vârful rădăcinii Fig. 7 Peri pluricelulari stelaţi

Fig. 8 Stomate în epiderma unei frunze Fig. 9 Mănunchiuri de vase conducătoare

Fig. 10 Aerenchim la pipirig Fig. 11 Glande digestive la roua-cerului

3.1. Generalităţi – Rădăcina este organul vegetativ specializat pentru

3.2.2. Tipuri morfologice de rădăcini (fig. 13)

3.2.3. Rădăcinile metamorfozate (fig. 13) îndeplinesc şi alte funcţii decât

Rădăcinile simbionte asigură relaţii de convieţuire, reciproc avantajoase

Fig. 14 Structura primară a rădăcinii Fig. 15 Structura secundară a rădăcinii (la

În cilindrul central se găsesc fasciculele conducătoare, dispuse separat şi

3.3.2. Structura secundară a rădăcinii (fig. 15)

4.1. Generalităţi – Tulpina este organul vegetativ specializat pentru

4.2.1. Alcătuirea ramurilor şi a mugurilor (fig. 16)

4.2.2. Ramificarea tulpinii

4.2.3. Tipuri morfologice de tulpini