UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD IASI”

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Prof. univ. dr. ROBU Teodor

FITOTEHNIE
MODUL II
(Suport de curs I.D.)

2015

1
 CUPRINS

Pag.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I.1.
U.I.1. LEGUMINOASE PENTRU SEMINTE ............................... 4
1.1. Generalităţi...............................................................................................................4
1.2. Mazărea ...................................................................................................................... 11
1.3. Fasolea ........................................................................................................................19
1.4. Soia .............................................................................................................................. 32
1.5. Lintea .......................................................................................................................... 47
1.6. Bobul ........................................................................................................................... 49
1.7. Fasoliţa .................................................................................................................... 53

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I.2.

U.I. 2. OLEAGINOASE............................................................................ 59
2.1. Generalităţi.............................................................................................................. 60
2.2. Floarea soarelului ........................................................................................................ 61
2.3. Inul pentru ulei ............................................................................................................ 85
2.4. Rapiţa ....................................................................................................................... 93
2.5. Muştarul
……………………………………………………………………………102
2.6. Şofrănelul ...............................................................................................................103

Bibliografie ........................................................................................................................ 107

RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE ....................................................107

2
 UNITATEA DE INVATARE U.I.1.
LEGUMINOASE PENTRU SEMINŢE

CUPRINS U.I. 1)

Pag.
Obiectivele şi componentele profesionale (U.I. 1) ............................................................3
Instrucţiuni .......................................................................................................................3
U.I. 1 Leguminoase pentru seminţe ............................................................................... 4
1.1. Generalităţi ............................................................................................................ 4
1.2. Mazărea.................................................................................................................... 11
1.3. Fasolea ...................................................................................................................... 19
1.4. Soia ............................................................................................................................32
1.5. Lintea ....................................................................................................................... 47
1.6. Bobul ........................................................................................................................ 49
1.7. Fasoliţa .................................................................................................................53
Test de autoevaluare ....................................................................................................... 55
Rezumat) U.I.1) ............................................................................................................... 58
Bibliografie (U.I.1) ..........................................................................................................58

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 1)

Obiectul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a modului de

recunoaştere a speciilor din această grupă după caractere morfologice (rădăcină, tulpină, frunze,
flori, fructe etc.), iar în continuare, studenţii îşi vor însuşi cunoştinţe cu privire la importanţa,
răsândirea, particularităţile biolgioce şi ecologice ca şi tehnologia de cultivare a principalelor
specii de leguminoase pentru seminţe : mazăre, fasole, soia, bob şi fasoliţă.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare (U.I. 1) studentul va dispune de
competenţe pentru :
- Explicarea modului de recunoaştere a speciilor din această familie botanică după caracterele
morfologice ;
- Stabilirea zonelor de cultivare a fiecărei specii în funcţie de cerinţele ecologice specifice ;

3
- Stabilirea celor mai adecvate rotaţii incluzând specii din fam. Fabaceae ;
- Stabilirea celor mai performante tehnologii de cultivare a speciilor mai sus amintite (lucrările
solului, sămânţa şi semănatul, lucrările de îngrijire şi recoltarea).

Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate de învăţare (U.I.1) cuprinde noţiuni privind caracterizarea generală a
plantelor din fam. Fabaceae preucm şi cunoştinţe referitoare la importanţa, biologia şi ecologia
principalelor specii din această familie şi de asemenea, tehnologia de cultivare a acestor specii.
Întrucât această unitate de învăţare este mai cuprinzătoare, va necesita alocarea unui număr
mai mare de ore (cca 4 ore) pentru studiul individual.
La finele acestei unităţi de învăţare va fi prezentată o lucrare de verificare

U.I.1. LEGUMINOASE PENTRU BOABE

1.1. GENERALITĂŢI

Importanţă, suprafeţe, răspândire.

Importanţă. Plantele cuprinse în această grupă fitotehnică au ca produs principal seminţele

(boabele) bogate în proteină. Aici sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul,
lupinul, latirul, arahidele şi fasoliţa. Toate fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales), familia
Leguminosae (fam. Fabaceae sau Papilionaceae). Fiind din aceeaşi familie botanică, aceste plante
au anumite însuşiri morfologice, biologice, chimice, ecologice şi tehnologice comune.
Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate şi alte plante cu întrebuinţări variate
(furajere, legumicole, medicinale etc.), necuprinse în acest capitol.
Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură o dată cu începuturile agriculturii, după
cum atestă diverse mărturii. Cu peste 5.000 de ani î.e.n. locuitorii aşezărilor lacustre de pe teritoriul
actual al Elveţiei cultivau mazăre, măzăriche şi alte leguminoase pentru boabe. În China, cu mai
bine de 3.000 de ani î.e.n. se cultiva soia. Grecii şi romanii antici apreciau valoarea alimentară a
leguminoaselor şi efectul lor favorabil asupra solului (N. ZAMFIRESCU, 1965).
Pe teritoriul ţării noastre, în diverse aşezări neolitice (epoca pietrei lustruite, mileniul V - II
î.e.n.) s-au descoperit seminţe de leguminoase carbonizate (E. COMŞA, 1973).
În decursul anilor, treptat, numărul speciilor şi biotipurilor cultivate a crescut, datorită
importanţei lor mari în alimentaţia omului şi animalelor.
Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă, în primul rând, în conţinutul ridicat în
proteină al seminţelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată (tab. 1.1.1). Unele dintre ele (soia
şi arahidele) au şi un conţinut ridicat în ulei, făcând posibilă extracţia prin procedee tehnice
obişnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este planta cea mai mare producătoare de ulei
vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei (după soia şi floarea-soarelui).
Conţinutul proteic din boabele leguminoaselor depăşeşte de 2 - 4 ori pe cel al cerealelor. La
unele dintre ele (soia, lupin) conţinutul proteic depăşeşte pe cel glucidic. Raportul dintre proteina
brută şi componentele neproteice este: la soia şi lupin de 1/1,7; la, mazăre 1/2,8; la bob. 1/2,4 etc.
Deci boabele leguminoaselor reprezintă alimente şi furaje concentrate în proteină. Este de remarcat
4
şi valoarea proteică ridicată a boabelor, echivalentă la unele specii cu proteinele de origine animală,
conţinând aminoacizi esenţiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată
(circa 90%) şi nu formează acizi urici (ca unele proteine animale) a căror acumulare în organism
este dăunătoare.

Tabelul 1.1.1.
Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe extractive neazotate al legumelor pentru boabe
(valori medii)

Conţinutul mediu în seminţe (%)

Planta
Proteină Grăsimi Substanţe extractive neazotate
Mazăre 26 2,5 53
Fasole 24 1,8 52
Soia 38 (29 – 45) 20,0 (16 - 25) 30
Linte 26 1,9 52
Năut 24 5,5 53
Bob 26 1,6 48
Lupin alb* 35 9,2 26
Latir 25 2,1 54
Arahide 25 (19 – 29) 50 (45 – 56) 14
Fasoliţă 26 1,6 52

* Lupinul galben are circa 40% proteină, 4,7% grăsimi şi 26% substanţe extractive neazotate, iar lupinul
albastru 31% proteină, 4,7% grăsimi şi 45% substanţe extractive neazotate.

Pentru a realiza, cantitativ, 1 kg de proteină animală, se consumă 5 - 7 kg proteine vegetale.

Folosirea în proporţii mai mari în alimentaţia umană a proteinei vegetale (prelucrate) ar ridica mult
raţia proteică a oamenilor şi inclusiv randamentul producţiei agricole.
Producţia de proteină care se obţine la hectar de la principalele leguminoase pentru boabe
(mazăre, soia etc.) depăşeşte pe cea realizată de grâu, porumb, cartof şi alte plante.
Problema proteinelor ocupă un loc central în preocupările privind prezentul şi viitorul
alimentaţiei umane. Ele sunt componente de bază, esenţiale, ale raţiilor alimentare. După cum arată
I. MINCU (1978), deşi pare curios, numai pe la mijlocul secolului nostru nutriţioniştii au stabilit că
"nici un sindrom de deficienţă nutritivă umană nu este atât de dăunător ca denutriţia proteică, deşi
încă din 1838 MULDER - bazându-se pe constatarea că aceste substanţe complexe care conţin
carbon, oxigen, hidrogen, azot şi sulf, se găsesc în toate formele de viaţă - a conchis că ele trebuie
să ocupe primul loc în desfăşurarea fenomenelor vitale şi le-a numit proteine" (de la grecescul
"proteias" care înseamnă primar, primul). În anul 1938, ROSE (citat de I. MINCU, 1978), în raport
de nevoile organismului, împarte aminoacizii în esenţiali (indispensabili pentru organism) şi
neesenţiali (care pot fi sintetizaţi în organism). Ulterior s-a stabilit că (pe lângă prezenţa lor) şi
raportul între aminoacizii esenţiali determină valoarea biologică a proteinei alimentare.
Cantitatea de proteine într-o raţie echilibrată a unui adult trebuie să reprezinte circa 11 -
13% din valoarea energetică, adică 1 - 1,2 g/kgc/zi (I. MINCU, 1978). Omul, pentru o alimentaţie
raţională, are nevoie de toţi cei 10 aminoacizi esenţiali (lizina, metionina, treonina, histidina, valina,
izoleucina, leucina, fenilalanina, triptofanul şi arginina) aflaţi în proteina de origine animală, însă şi
produsele vegetale (în special leguminoasele pentru boabe) pot asigura o bună parte din acest
necesar.
Asigurarea necesarului proteic mondial este dependent tot mai mult de contribuţia plantelor
bogate în aceste substanţe. “Grupul consultativ pentru proteine" din cadrul F.A.O. menţionează “o
nouă revoluţie verde - acea a leguminoaselor”, iar ca “principală speranţă" pentru rezolvarea
deficitului de proteină în lume sunt considerate leguminoasele pentru boabe.

5
 Pe lângă proteine, seminţele leguminoaselor conţin hidraţi de carbon, grăsimi, vitamine,
săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.
În alimentaţia oamenilor, de la aceste plante se folosesc seminţele (boabele) uscate, dar şi
păstăile şi boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve. Boabele uscate se pot
utiliza în alimentaţia omului direct sau după o prealabilă industrializare. Din boabele de soia se
obţin produse asemănătoare cu: lapte, brânză, carne etc. Din năut şi soia se obţine surogatul de
cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate amesteca, intr-o anumită proporţie, cu cea de grâu,
la fabricarea pâinii şi a pastelor făinoase.
În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în amestec, în
anumite proporţii, cu cereale, cărora le îmbunătăţeşte valoarea alimentară. Turtele de soia
reprezintă, de asemenea, un nutreţ concentrat. Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea
animalelor în stare verde sau însilozate, singure sau în amestec
Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un
conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 – 1,3%). În
scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, linte, latir, fasole şi fasoliţă. La unele
leguminoase tulpinile se lignifică, fiind consumate de animale numai după o eventuală prelucrare
(tocare, însilozare).
În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se cunoaşte din
antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium,
care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la ha şi realizând o importantă
economie de energie convenţională. Azotul rămas după leguminoase în sol este sub formă organică,
uşor accesibil, având o acţiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol,
favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei succesoare. Leguminoasele cu mare putere de
solubilizare pentru fosfaţi (lupinul, mazărea etc.) pun la dispoziţia plantelor succesoare acest
element intr-o formă mai accesibilă. Lupinul reuşeşte să folosească fosforul din minerale foarte greu
solubile, cum este apatita, îmbogăţind solul nu numai în azot, ci şi în fosfor uşor asimilabil.
Deoarece toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte plante de cultură, se
pot folosi ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate bune s-au obţinut cu lupin pe
soluri nisipoase şi pe soluri acide. În acest scop se pot folosi şi alte leguminoase, pe diverse tipuri de
sol.
Boabele leguminoaselor, folosite în alimentaţia omului, prezintă şi unele neajunsuri, între
care se menţionează (S. FOTI, 1981, GH. BLTEANU, 1998 etc.): învelişul gros al bobului, cu
conţinut ridicat în celuloză, care îngreunează simţitor digestibilitatea; durata îndelungată la fierbere;
carenţe în compoziţia proteică a aminoacizilor nesulfuraţi (cistină şi metionină) şi a triptofanului
(aceştia fiind sub cerinţele indicate de O.M.S.); prezenţa unor antimetaboliţi neproteici, care reduc
gradul de digestibilitate, cauzând unele stări de indigestie etc.
Răspândire. Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de proteină pe plan
mondial, suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.
Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia şi arahidele) s-au cultivat pe circa 170
milioane ha. În 2005 suprafeţele cultivate cu principalele leguminoase pentru boabe pe glob au fost:
91,3 milioane ha soia; 26,7 milioane ha fasole; 25,2 milioane ha arahide; 6,5 milioane ha mazăre;
11,2 milioane ha năut: 4,0 milioane ha linte etc. (FAO, 2005).
La noi în ţară suprafaţa cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8 mii ha în
1985, de 98,8 mii ha în 2001 şi de 262 mii ha în 2005.
Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care sunt create
soiuri productive şi care întâlnesc condiţii favorabile de cultură la noi în ţară, trebuie încă extinse în
cultură, contribuind astfel mai substanţial la asigurarea necesarului de proteină, iar în cazul soiei şi
de ulei.
Particularităţi biologice
Germinaţie - răsărire. Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul germinaţie -
răsărire diferă în funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2°C la mazăre, 3
- 4C la lupin şi bob, 6 -7°C la soia, 10°C la fasole, 12°C la arahide etc. Sub temperatura minimă,
6
durata germinaţiei şi răsăririi se prelungeşte mult, o parte din seminţe mucegăiesc, răsărirea este
anevoioasă, neuniformă şi cu goluri. Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a germina,
raportată la masa lor, este de circa 75% Ia năut, 92 - 100% la bob, mazăre şi linte, 106 – 110% la
soia şi fasole, 116 - 120% la speciile de lupin etc. Această cantitate de apă este absorbită în 24 - 48
ore, în funcţie de temperatură.
Din determinările efectuate la lupinul alb (L. MUNTEAN, 1971), s-a constatat că
leguminoasele absorb mai intens apa în zona hilului decât în restul suprafeţei seminţei, influenţând
şi ritmul germinaţiei.
Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică, atunci când hipocotilul se
alungeşte mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul, arahide)
sau hipogeică, la care hipocotilul creşte puţin, cotiledoanele
rămânând în sol (mazăre, bob, linte, latir) (fig.1.1.1). În Fig.1.1.1. Răsărirea epigeică şi
general, leguminoasele cu frunze trifoliolate şi palmate au hipogeică la leguminoase
răsărire epigeică (excepţie făcând Phaseolus multiflorus), iar
cele cu frunze penate au răsărire hipogeică (excepţie Arachis
hypogaea).
La răsărire, după epuizarea rezervelor din cotiledoane, plantele
intră într-o "perioadă critică” (7 - 12 zile de la răsărire), până
când pătrund bacteriile simbiotice în rădăcină şi începe să
funcţioneze sistemul simbiotic, după care planta creşte normal.
În solurile sărace în azot, cantităţi mici de azot aplicate la
însămânţare evită aceste stagnări în creşterea şi dezvoltarea
leguminoaselor. Nu se recomandă doze mai mari de azot,
deoarece inhibă sistemul simbiotic.
Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază
de vegetaţie. o creştere mai viguroasă are pivotul principal, care-
şi continuă dezvoltarea până aproape la maturitate. Ra-
mificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depăşesc în creştere pivotul
principal. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare, C. FRUWIRTH. (1931)
distinge trei tipuri de rădăcini la leguminoase (fig. 1.1.2., după; N. ZAMFIRESCU, 1965).
Tipul I cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile laterale
sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (în a doua lună de vegetaţie). Acestui tip îi
aparţin speciile de lupin.
Tipul II cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai redusă ca tipul
precedent; în schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se dezvoltă ceva mai devreme,
iar ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de lungimea pivotului principal. Dintre plantele care au
acest tip de rădăcină, bobul şi năutul au pivotul mai bine dezvoltat decât ramificaţiile, pe când la
mazăre, linte şi arahide ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului principal.
Tipul III are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar ramificaţiile de ordinul 1 şi 2

Fig. 1.1.2. Tipuri de rădăcini la leguminoase

1 – lupin; 2 – mazăre; 3 – fasole.

7
sunt foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din apropierea bazei tulpinii
depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu, rădăcina apare ca fasciculată, fiind răspândită mai
mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au speciile de fasole şi soia.
Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului. Pe rădăcinile leguminoaselor se formează
nişte noduli (nodozităţi), ca urmare a simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii
fixează azotul atmosferic, oferindu-l, plantei-gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţia bacteriei
hidraţii de carbon de care aceasta are nevoie. Valoarea leguminoaselor ca amelioratoare a solului se
cunoaşte din antichitate, dar abia HELLRIEGEL şi WILFARTH (1886) scot în evidenţă rolul
microorganismelor în acest fenomen. BEIJERINK (1888) izolează bacteriile din nodozităţi,
denumindu-le Rhizobium. KLAPP (1941, citat de N. SĂULESCU, 1947) arată că se cunosc 15 rase
de Rhizobium, care nu se pot suplini şi că pentru fiecare trebuie folosite culturi pentru inoculare.
Ulterior acestea au fost considerate ca specii diferite, după cum urmează (I. STAICU, 1969 etc.).
Rhizobium leguminosarum - pentru mazăre, linte, latir, năut etc.
" lupini - pentru lupin
" phaseoli - pentru fasole
" japonicum - pentru soia, fasoliţă, arahide etc.
După unii autori, pentru năut ar fi specific Rh. cicerii, iar pentru arahide Rh. arahidi (V.
VELICAN, 1972).
Se mai cunosc Rh. meliloti pentru lucernă, sulfină şi ghizdei; Rh. trifolii pentru trifoi; Rh.
ornithopi pentru seradela etc.
Bacteriile sunt de forma unor bastonaşe de 1 - 7 microni lungime şi 0,2 - 1 microni grosime,
însă forma şi mărimea lor variază mult în cadrul ciclului vital.
În sol formele ciliate ale bacteriilor se mişcă, iar când întâlnesc rădăcinile leguminoaselor
se fixează de ele (chimiotactism specific). Bacteriile pătrund prin perii absorbanţi, formând un
cordon ce traversează scoarţa rădăcinii (prin secreţia unor enzime, dizolvă pereţii celulelor). Până
când începe să fixeze azot atmosferic, bacteria trăieşte ca parazit pe planta-gazdă, care intră într-o
“criză” (la 7 - 12 zile de la răsărire) de dezvoltare peste care trece după ce se stabilesc relaţiile
simbiotice.
Procesul de fixare biologică a azotului este determinat de existenţa unui sistem enzimatic
complex numit nitrogeneză, care mediază reacţia centrală de rupere a triplei legături dintre atomii
moleculari de azot şi cuplarea lor cu atomi de hidrogen (ANA POPESCU, 1980).
Întregul sistem fixator de azot este condiţionat de o serie de factori endogeni.
Amoniul produs în nitrogeneză este folosit în sinteza proteică, prin. fixarea de către acizii
organici şi în urma ciclului lui Krebs, luând naştere aminoacizii (CR. HERA şi colab., 1980).
Speciile de Rhizobium sunt aerobe, adaptate la diferite pH-uri şi sunt sensibile la uscăciunea
solului. Ele folosesc ca surse energetice glucidele (glucoza, zaharoza, maltoza etc.).
În vecinătatea cordonului (filamentului) de infecţie, celulele încep să se dividă, formând
nodozităţile. Forma, mărimea şi aşezarea pe rădăcină a nodozităţilor este diferită, după plantă. La
mazăre, linte, latir, nodozităţile sunt alungite, la bob şi fasole aproape sferice, iar la lupin iau diferite
forme. Nodozităţile sunt dispuse în special pe pivotul principal la lupin, iar la fasole şi soia pe
ramificaţii.
Numărul nodozităţilor, mărimea şi adâncimea de formare ajung la un maxim în faza de înflorire a
plantelor (când are loc şi acumularea maximă a substanţei uscate în rădăcini). În această fază este
maximă şi activitatea bacteriilor simbiotice.
S-a constatat că, în momentul când bacteriile devin active, apare un pigment roşu de natură
hemoproteică în nodozităţii (G. BOND, 1967, citat de I. STAICU, 1969). H. KUBO (1939) a
descoperit această porfirină cu fier în nodozităţile leguminoaselor, dându-i denumirea de leghe-
moglobină. Ea este asemănătoare cu hemoglobina sângelui nevertebratelor, aparţinând grupului
eritrocruorinelor (D. KELIN şi Y. L. WANG, citaţi de C. BODEA, 1966), găsindu-se în nodozităţi
în cantitate de 0,25 - 1,0 mg/1 g, substanţă proaspătă (E. G. SMITH şi colab., 1949, citaţi de C.
BODEA, 1966); prin oxidare leghemoglobina se transformă în methemoglobină. Fixarea azotului
este în strânsă corelaţie cu concentraţia în leghemoglobină.
8
 Menţinerea echilibrului biologic şi al fertilităţii solului are o mare importanţa în intensitatea
fixării azotului de către bacterii. Folosirea neraţională a produselor fitofarmaceutice, erbicidelor şi a
altor tratamente fizico-chimice dereglează activitatea microflorei fixatoare de azot. Când se respectă
condiţiile de aplicare a acestora, pericolul este minim.
Inocularea (infecţia) cu bacterii specifice se poate face şi artificial. Pentru aceasta se
foloseşte preparatul “Nitragin” (produs în ţara noastră), care conţine culturi de bacterii. Se distribuie
în flacoane colorate, pentru a feri bacteriile de lumină, pe etichetă menţionându-se specia pentru
care se poate folosi şi tehnica de tratament. Pentru inoculare, cultura de bacterii din 3 - 4 flacoane se
amestecă cu 0,5 - 2 litri apă, formându-se o suspensie de bacterii cu care se stropeşte sămânţa
folosită pentru un ha. Tratamentul se face la umbră şi în preajma semănatului.
Inocularea artificială este necesară în special la plantele leguminoase nou introduse în
cultură în anumite zone, unde nu se găsesc în sol bacterii specifice, cum este cazul soiei, pe unele
soluri. Rezultate bune s-au obţinut, însă, şi cu alte plante leguminoase tratate cu Nitragin.
Simbioza, atât cu bacterii din sol sau inoculate artificial, dă rezultate în condiţii favorabile
de fertilizare cu N.P.K., Ca şi microelemente (borul, molibdenul etc.). În soluri cu azot asimilabil în
cantitate mare, este frânată pătrunderea în rădăcini a bacteriilor, formarea nodozităţilor şi procesul
de fixare a azotului.
La I.C.C.P.T. Fundulea s-a realizat un dispozitiv special, prevăzut cu duze ataşate la
brăzdarele semănătorii (S.P.C., S.U., S.U.P) cu care se poate aplica suspensia bacteriană prin
pulverizare (presiune 0,5 atmosfere) direct în brazdă (G. ŞTEFANIC, 1979). Astfel, se reduce
consumul de forţă de muncă folosit pentru tratarea seminţelor, nu trebuie repetat tratamentul în
cazul întreruperii semănatului, seminţele se pot trata cu fungicide (care sunt toxice pentru bacteriile
cu care se inoculează seminţele). La 1 ha se folosesc 18 - 20 l lichid, atunci când se seamănă cu
S.P.C, şi 60 - 80 l la semănatul în rânduri dese cu S.U. sau S.U.P.
Se întâmplă uneori ca tulpinile bacteriene cu care s-a făcut inocularea să nu poată pătrunde
în rădăcini, datorită invaziei unor suşe ineficace, mai viguroase, existente în sol (antagonism între
suşe). Se semnalează, de asemenea, existenţa unor virusuri bacteriofage, care distrug bacteriile din
genul Rhizobium, ceea ce explică în parte nereuşita unor leguminoase pe anumite soluri.
Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind: erectă la fasolea oloagă, soia, năut, lupin,
bob; volubilă Ia fasolea urcătoare sau culcată la mazăre şi latir. Cât priveşte ramificarea, este mai
accentuată la soia, fasole, năut, lupin, latir, alune de pământ şi mai puţin ramificată la mazăre şi bob.
În secţiunea transversală tulpina poate fi rotundă (lupin şi mazăre), prismatică (latir şi bob), sau de
tranziţie (fasole, soia şi linte).
Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de poziţia erectă a tulpinii şi
locul de inserţie a ramificaţiilor pe tulpină.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau mai puţin
dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune, formă, culoare, pilozitatea
foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate: mazărea, bobul, latirul, alunele de pământ, lintea, iar
frunze imparipenate: năutul. Frunze trifoliate sunt la fasole, soia şi fasoliţă, iar la lupin sunt palmate
(fig. 4.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).

9
 Fig. 1.1.3. Frunze de leguminoase:
1 – mazăre; 2 – năut; 3, 4 – lupin; 5 – arahide; 6 – fasole; 7 – soia; 8–bob; 9-latir

Stipelele la unele specii sunt mai mari decât foliolele (mazăre), mai mici (năut, bob, linte)
sau lipsesc (fasole).
Unele leguminoase (lupin, fasole, soia şi năut) prezintă mişcări heliotrope; foliolele la
lumină puternică se dispun oblic, pentru a o evita, iar la lumină slabă se orientează perpendicular,
pentru a o reţine.
Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de lupin care au
racem terminal. Caliciul este format din 5 sepale concrescute (gamosepal); corola din 5 petale libere
(stindard, aripioare şi luntriţa), colorate diferit; androceul este compus din 10 stamine, diadelf (9
unite + 1 liberă) sau monadelf (toate unite); gineceul cu ovarul superior, monocarpelar, cu număr de
ovule diferit după gen, iar stigmatul măciucat.
Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă (mazăre, soia, linte, lupinul alb şi
lupinul albastru), cu diferite grade de alogamie (mazăre, soia, fasole etc.) sau puternic alogame
(lupin galben şi peren, bobul, fasoliţa), polenizarea făcându-se prin insecte.
Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre vârful
inflorescenţei) şi un procent redus de legare (uneori ajunge la 15 –20%). Printr-o irigaţie prin
aspersiune în timpul înfloritului, se favorizează fecundarea. Una din cauzele slabei fructificări a
leguminoaselor este umiditatea relativă scăzută a aerului în timpul legării.
Fructul este o păstaie de forme, mărimi şi culori diferite, dehiscentă pe linia de sudură a
valvelor (tecilor) pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţa) sau indehiscentă (năut, linte, bob) (după N.
ZAMFIRESCU, 1965).
Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori şi mărimi
diferite, după specie. Hilul - locul de fixare al ovulului de ovar, respectiv a seminţei de pericarp -
este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca aşezare, formă, mărime, culoare.
În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă. Seminţele leguminoaselor n-au
endosperm, acesta fiind consumat de embrion în cursul creşterii; un “rest” de endosperm se află
doar la năut.

Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa zisele seminţe „tari” care germinează greu
deoarece au în înveliş un strat celular palisadic dens.
În cotiledoanele seminţelor se formează grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de
aleuronă ( după N.ZAMFIRESCU, 1965).
Fructul şi sămânţa parcurg trei faze de maturitate : în verde (lapte) – planta, păstăile şi seminţele
sunt verzi, conţinutul seminţelor lăptos ; galbenă (pârgă) – plantele şi păstăile galbene, seminţele

10
 consistente ca ceara ; deplină – plantele complet uscate, fructele şi seminţele sunt tari, la cele
dehiscente, fructele plesnesc, scuturându-se seminţele.
Organogeneza
Diferenţierile la nivelul conului de creştere sunt puţin vizibile şi se succed foarte rapid. La
apariţia primelor frunze, vârful de creştere ia formă semisferică, iar mai târziu la baza lui apar
conuri secundare care, treptat, dau naştere organelor de fructificare, primordiile bobocilor florali,
apoi a organelor florii. Detalii privind organogeneza se vor prezenta la fiecare plantă în parte.

1.2. MAZĂREA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în stare
matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de supe sau
piure. Consumul boabelor mature de mazăre are tradiţie în ţările Europei Centrale şi de Vest; în
sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu fasole, năut sau linte.
Mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau sub formă de făină (uruite) sunt
folosite în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră şi în componenţa
amestecurilor furajere, alături de secară sau ovăz (borceag de toamnă sau de primăvară), consumate
ca nutreţ verde sau fân; resturile vegetale (vrejii şi tecile), având un conţinut în proteină de circa 3
ori mai mare comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales
a ovinelor.
Importanţa agronomică a mazării este deosebită. Cultura este mecanizabilă în întregime. În plus,
mazărea părăseşte terenul devreme, lăsându-l îmbogăţit în substanţă organică şi azot, curat de
buruieni, fără resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu şi în condiţii bune.
Ca urmare, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor şi o excelentă
premergătoare pentru grâul de toamnă. Datorită recoltării foarte timpurii, trebuie avută în vedere şi
posibilitatea amplasării după mazăre a unor culturi succesive.
Compoziţia chimică
Reţin atenţia (tab.1.2.1., după “Techniques agricoles“, 1990) în primul rând, cantitatea mare
de substanţe proteice din boabele de mazăre, precum şi calitatea deosebită a acestora, dată de
ponderea importantă a aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină, triptofan, metionină şi cistină.
Totodată, prezenţa în cantităţi importante a amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare
energetică deosebită.
Tabelul 1.2.1.
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)
Specificare Mazăre Grâu Turte de soia
Proteine: 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0,37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistină 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptofan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68,5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruiri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31
11
 Ca urmare, boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi
folosite cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale: păsări (2.920 kcal/kg s.u. energie
metabolizabilă), porci (4.000 kcal/kg s.u. energie digestibilă şi 88% digestibilitatea proteinelor),
rumegătoare (88% digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte, tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.
Răspândire .Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera nordică,
fiind cultivată îndeosebi între 40 şi 50o latitudine. Mai spre nord, producţiile scad din cauza
insuficienţei căldurii, iar spre sud acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă şi atacul
dăunătorilor.
Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob în anul 2005 a fost de 6,6 mil.ha, cu o producţie
medie de 1.757 kg/ha (după FAO STAT Database). Suprafeţe mai importante sunt concentare în
ţările fostei URSS (Federaţia Rusă - 730 mii ha, Ucraina - 330 mii ha, Belarus - 90 mii ha în), China
(900 mii ha), India (750 mii ha), Canada (1.365 mii ha). În Europa au fost semănate cu mazăre circa
2 mil.ha, cu o producţie medie de 2.263 kg boabe/ha. Franţa este cel mai mare cultivator de mazăre
din Europa (cu până la 606 mii ha în ultimul deceniu şi 318 în 2005), urmată de Spania (cu 146 mii
ha), Germania (131 mii ha) şi Marea Britanie (60 mii ha). Producţiile depăşesc frecvent 3.500 kg
boabe/ha în ţările Uniunii Europene (de exemplu, în Belgia, Germania sau Olanda), iar Franţa a
obţinut 4.840 kg/ha în 1996, 5.500 kg/ha în 1994 şi 4.188 kg/ha în 2005.
În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha în perioada
1930-1939, 109 mii ha în 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, aproape de 100 mii ha În 1987. În ultimii
ani, mazărea s-a restrâns mult în cultură, ajungând la doar 22 mii ha în 1992, cu o producţie medie
pe întreaga suprafaţă de 1.509 kg boabe/ha, şi 20 mii ha în 2005, cu o producţie medie de 1.850
kg/ha; trebuie însă subliniat că există exploataţii agricole care recoltează în medie 2.500 - 3.500 kg
boabe/ha.
In ultimii ani 2011 şi 2012 suprafeţele şi producţiile sunt redate în tabelul 2.2.2.
Tabelul 1.2.2.
Suprafeţe şi producţii la mazăre (2011 şi 2012)

Specificare Supraf. Supraf. Prod. kg/ha Prod.med.

mii ha - 2011 mii ha-2012 2011 kg/ha
2012

Total mondial 6214,3 6593,9 1538 1491

Europa 2115,5 1970,7 1870 1719

America de Nord 1052,9 1945,8 2251 1029

Africa 648,9 714,5 841 834

Oceania 328,7 1559,9 1299 2113

America de Sud 135,6 141,5 1233 1243

Ţări mari cultivatoare

Fed. Rusă 1110,8 1160,2 1819 1431

China 940,0 925,0 1266 1204

Canada 914,2 1308,6 2314 2142

India 727,2 735,0 816 850

Australia 317,5 248,9 1243 1376

12
Franţa 250,0 139,5 2200 4054

Ucraina 244,9 222,0 1487 1583

Etiopia 204,0 256,0 1260 1279

Spania 200,0 163,8 970 835

Tanzania 190,0 200,0 495 475

SUA 138,7 251,3 1839 1962

ROMANIA 28,53 28,9 1926 1583

Sistematică. Origine. Soiuri

Mazărea cultivată aparţine genului Pisum. Speciile importante ale genului Pisum sunt:
Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L.- mazărea furajeră, care
se recunoaşte prin florile roşii-violacee şi prin inelul violaceu de la baza stipelelor.
Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după mărimea
seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor. Soiurile de mazăre de câmp
cultivate, în prezent, în România, aparţin varietăţii vulgatum, caracterizată prin seminţe de mărime
mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie (tabelul 1.2.3.).
În ultimile decenii, în ţările care cultivă pe su prafeţe mari mazărea pentru boabe uscate au
fost create şi extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează recoltarea directă,
reducând dificultăţile întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile: dezvoltarea
grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de tip "afila", la care foliolele frunzelor sunt
transformate în cârcei, plantele din lan rămânând relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea
directă cu combina. Soiurile “Dora“ şi „Mona”, creaţii ale amelioratorilor români de mazăre, aparţin
tipului "afila" şi sunt incluse în sortimentul de soiuri aflate în cultură.
Ciclul vegetativ al mazărei durează, de la semănat la maturitate, 100 - 120 zile.
Germinaţia este hipogeică, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor de pregătire a
terenului pentru ca acesta să nu formeze crustă.
Rădăcina mazării este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată, putând atinge 1 m
adâncime. Pe rădăcină se formează nodozităţi, datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot,
aparţinând speciei Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea
seminţelor înainte de semănat. Nodozităţile mici, foarte numeroase în primii 30 cm adâncime, se
formează mai ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii. Particularitatea de a forma nodozităţi pe
rădăcini îi conferă mazării pretenţii mari faţă de aerarea solului, precum şi sensibilitate la excesul de
apă, care inhibă formarea nodozităţilor.
Tulpina este înaltă de 60 - 150 cm şi are creştere nedeterminată. La formele normale de
mazăre, până la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează păstăile
şi boabele, planta se culcă sub greutatea lor, dar şi din cauză că ţesuturile mecanice ale tulpinii sunt
slab dezvoltate.
Apexul tulpinii dă naştere la internodii succesive, cu o dispunere pe două rânduri a frunzelor, care
conferă tulpinii o formă de zig-zag mai mult sau mai puţin accentuată (după J.-P. LACONDE, B.
NEY, M. GIBAN, 1994). La subsuoara fiecărei frunze se diferenţiază câte un mugure. Primii
muguri formaţi la baza tulpinii sunt vegetativi. Dacă ei se dezvoltă, vor da naştere la ramificaţii.
Gradul de ramificare depinde de soi, densitatea culturii şi perioada de semănat
Frunzele sunt paripenat compuse, având 1 - 3 perechi de foliole cu stipele mari la bază şi
cârcei la partea superioară. La soiurile de tip "afila" foliolele sunt înlocuite cu cârcei; în acest caz,
fotosinteza este asigurată de stipelele foarte mari, precum şi de celelalte părţi verzi ale plantei ( după
J.-P. LACONDE, 1994). În acest caz, plantele se susţin între ele datorită cârceilor şi nu se lipesc de
13
pământ la maturitate; pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici şi, în plus, foarte important,
lanul se poate recolta dintr-o singură trecere cu combina Florile. Mazărea înfloreşte devreme, în
mod obişnuit începând din luna mai. Florile albe au constituţia specifică leguminoaselor şi sunt
grupate în raceme dispuse la subsuoara frunzelor. Se formează, de regulă, 2 - 3 flori pe un etaj (la
un nod), îndeosebi la primele 4 - 7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai productive ( după J.-
P. LACONDE, 1994). Fecundarea este autogamă.
Fructul este o păstaie, conţinând, de regulă, 3 - 6 boabe. Păstăile sunt uşor dehiscente la
maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi determină pierderi mari de boabe prin scuturare.
Seminţele (boabele) au MMB = 200 - 350 g şi MH = 75 - 80 kg; ele se sparg cu uşurinţă la
recoltare şi la orice manipulări mecanice.
Ciclul de vegetaţie al mazării se poate divide în 4 perioade ( după “Techniques agricoles“,
1990):
- perioada I, care începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la începutul înfloritului; este
perioada în care planta formează numai organe vegetative;
- perioada a II-a, care debutează la începutul înfloritului şi durează până
la atingerea stadiului limită de avortare; începutul acestui stadiu este marcat de momentul în
care la prima păstaie, lungimea bobului este de 6 mm;
- perioada a III-a corespunde intervalului cuprins între stadiul limită de avortare şi până
când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o sămânţă mai mare de 6 mm;
- perioada a IV-a durează până la maturitatea fiziologică; este faza când are loc umplerea
seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între diferitele etaje ale plantei pentru asimilatele
necesare formării boabelor.
Etapele formării componentelor de producţie (elementele productivităţii) rezultă din
perioadele ciclului vegetativ, prezentate anterior, şi anume :
- numărul de plante/m2 rezultă din densitatea de semănat şi procentul de răsărire; acest prim
component se formează în perioada I;
- numărul de seminţe/m2 este format începând de la iniţierea florală şi până la încheierea
perioadei a III-a;
- mărimea boabelor (MMB) este stabilită în intervalul de la începutul stadiului limită de
avortare şi până la maturitate.
Mărimea boabelor (MMB) depinde de felul în care desfăşoară procesele de umplere a
boabelor şi care, la rândul său depinde de alţi doi factori: rata de creştere a boabelor, determinată de
cantitatea de asimilate disponibile şi durata umplerii boabelor.
Numărul de boabe pe plantă este considerat factorul cel mai important în elaborarea
producţiei. Acesta depinde, în principal, de alte două componente: numărul de noduri producătoare
(fertile) pe o plantă, care este determinat, la rândul său, de durata înfloririi; numărul de boabe
format la un nod reproducător.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Mazărea este o plantă a climatelor mai umede şi răcoroase. La germinat are cerinţe reduse
faţă de căldură (1 - 3°C temperatura minimă de germinat) şi cerinţe mari faţă de apă (100 - 120%
apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă, temperaturi
negative, de -4...-6°C.
Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi umiditate
suficientă. De asemenea, planta reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare,
se impune semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca plantele să
crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.
Înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după 40-50 zile
la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar după fecundare
temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C.

14
 Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de transpiraţie este de 600 - 700
(prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între faza
premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2 săptămâni după încheierea
înfloritului.
Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine drenate, cu o bună
capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5 -
7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu
stagnarea apei şi nici cele nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea este considerată
leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru grâu.

Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin
precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în perioada de fructificare.
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor
şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat că zona cernoziomurilor din Dobrogea, Bărăgan,
Moldova, cu climat secetos, în general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui
semănat cât mai timpuriu.

Tehnologia de cultivare a mazării

Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând
lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni
încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după unele culturi
prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.
În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând
după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune). Se
recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenţei (relative) la efectul
remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.
Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte,
pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării şi amplificării
atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi neraţional să se renunţe la
efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.
Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este exclusă. În cazul
cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se
manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini,
putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul
de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură se amplifică
îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În
prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia
tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.
La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă
premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă asupra
structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate
apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha). În
condiţiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de
toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi
succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

15
 4.2.2.2. Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în

medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din azotul
necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul
provine din rezervele solului sau din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu
necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului
producţiilor şi a continuţului boabelor în proteine. Din contră, azotul, în cantităţi mai mari, are a
serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării
păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este influenţată nefavorabil
formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile din nodozităţi.
Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiţii
de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele
nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după
premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de situaţia
concretă; întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.
Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea
nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a
boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie reţinut că mazărea reacţionează
puternic la insuficienţa fosforului.
Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor, dozele
fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai
sărace.
Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară. Dozele,
în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură (ca
îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).
Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente, îndeosebi a
borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către specialişti. Microelementele
contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a
plantelor. Îngrăşămintele cu microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de
semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de lucrările
de pregătire a terenului.
Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de
resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii
buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului.
Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la
adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă, adesea, să se are mai adânc decât
pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună
dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.
Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează), lucrări
prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt distruse buruienile care răsar, reducând,
astfel, rezerva de buruieni.
Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din toamnă sau pot
fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obişnuit, se susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în
toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi
se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu, Dobrogea)
16
preferă acest sistem de lucrare a solului.
Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de
precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea
exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul.
În asemenea situaţii este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.
În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în
profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleaşi
motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole.
Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare de
grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua lucrare, efectuată chiar înainte de
semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă
nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.
Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să
permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea unei culturi
uniform dezvoltate, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie
sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi capacitatea de
germinaţie minimum 80%.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor patogeni care produc fuzarioza
(Fusarium sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi), este obligatorie; se recomandă preparate pe bază de
tiofanat metil+tiram (Tiramet 60 PTS, 2,0 kg/t de sămânţă). Tratamentele sunt efectuate cu circa 2
săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent cu
semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria specifică
mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă
semănată la un hectar.
Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se poate
pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se tasa. Calendaristic, în România,
culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie (de regulă, în prima jumătate a lunii martie
în sud şi în a doua jumătate în restul zonelor); spre nord şi în unii ani cu desprimăvărare târzie, sunt
situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.
Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu vreme
favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-
iunie). În acest fel, este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi
care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a producţiilor; se discută
chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de
semănat. Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o
plantă.
Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe germinabile/m2, pentru
a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de
răsărire în câmp de 75%.
Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate compensa parţial,
prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are un climat mai moderat, sub
aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici, iar
întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât zona de
cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu densităţi mai
mari.

17
 Cantităţile de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 - 300
kg/ha.
Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o mai bună distribuire
a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a prezentat la grâu) oferă avantaje certe,
permiţând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform
şi până în faze de vegetaţie mai avansate.
Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie semănată
mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm adâncime.
Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi
poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea,
defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă, se
amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.

Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat şi s-a semănat
devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu buruienile.
Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua
considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.
Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare în
culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se
recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40
lichid, 1,5 - 2,0 l/ha), când plantele de mazăre au 8 - 10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de
cotiledoane sau rozetă. Se poate utiliza şi imazetapir (Pivot 100 LC-RV, 0,5-0,75 l/ha), pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate anuale.
Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta poate fi combătut prin
tratamente în vegetaţie, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 1,0 – 1,5 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore
Super 75 EW, 0,8 – 1,0 l/ha) administrate postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm
înălţime.
În zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice
acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în asemenea situaţii se pot face tratamente cu
fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,8 – 1,0 l/ha), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul
dicotiledonatelor.
Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul de
costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată corect în loturile
semincere.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi
este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în depozite. Adulţii
hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele
consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică
acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru
distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii
larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie tratarea seminţelor în spaţii ermetic
închise; se folosesc fosfura de aluminiu (Agroxin, 3-5 tablete/t de sămânţă), deltametrin (K-OBIOL
DP2, 0,5 kg/t de sămânţă) sau malation (Fumitox 10, 3 g/m3 spaţiu).
Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării
prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme, pentru
combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în
18
primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după
controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind repetat la
începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează mancozeb (Mancozeb 800, 2,0
kg/ha) sau preparate pe bază de oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 2,5 kg/ha).
Recoltarea
Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a
mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea
eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea
tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.
Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de
numai 4 - 5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte culturi. La
recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au
uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă, maturarea şi
recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani
mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.
În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima
fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafeţe mici)
după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare
se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje
specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier
la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre bătător şi contrabătător; reglajele se
refac de 2 - 3 ori pe zi.
Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează
de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.
Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi
20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la
maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina. În
acest caz se practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al
combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate
desicante (Reglone).
Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse
operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea impurităţile, uscarea boabelor
până la 14% umiditate).
Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3.000 kg
boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de
mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se
poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

1.3. FASOLEA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă
Boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre alimentele de bază;
după unele statistici FAO, peste 500 milioane de oameni consumă curent preparate din boabe de
fasole. Timp îndelungat, fasolea a fost denumită "carnea oamenilor săraci", datorită conţinutului
ridicat al boabelor în proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esenţiali (lizină, arginină,
triptofan) şi mai accesibile ca preţ, prin comparaţie cu proteinele de origine animală. Valoarea

19
energetică a boabelor de fasole este, de asemenea, considerabilă, apreciată la circa 335 calorii
furnizate de 100 g boabe uscate.
Preparatele culinare din fasole uscată au calităţi gustative foarte apreciate; nu sunt de
neglijat nici proprietăţile lor dietetice, fapt pentru care sunt indicate în dieta care însoţeşte tratarea
anumitor boli, printre care afecţiunile ficatului.
Făina de fasole poate fi folosită în proporţie de 5 - 10% în amestec cu făina de grâu, pentru
obţinerea unei pâini gustoase şi hrănitoare.
Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar în bucătăriile chinezească sau
japoneză lăstarii tineri de fasole sunt preparaţi sub formă de salată.
Vrejii (substanţe proteice - 8,1% din s.u.; glucide - 31% din s.u.; celuloză - 36% din s.u.) şi
tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi caprine. Tecile au şi utilizare
medicinală, fiind folosite sub formă de ceai în tratarea diabetului.
Fasolea se recoltează vara, destul de devreme (lunile iulie-august), lăsând terenul îmbogăţit
în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului se fac în condiţii bune, astfel că este
o premergătoare bună pentru alte culturi agricole şi îndeosebi pentru grâul de toamnă.

Compoziţia chimică

În compoziţia chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,8 - 58,0%, din care
47,3% amidon) şi proteinele (17 - 32%, în medie 23 - 25%). Boabele mai conţin lipide (0,8 - 2,8%),
săruri minerale (2,1 - 2,3%), celuloză (3,8 - 7,9%, în proporţie mai mare la formele de fasole cu bob
mic şi tegument seminal gros) (tabelul 1.3.1., după N. OLARU, 1982).
Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie mai ridicată: lizină (1,59 g/100 g boabe),
triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), valină, leucină, fenilalanină, a carotenului
(provitamina A) şi a acidului ascorbic (vitamina C) conferă o valoare nutritivă excepţională
boabelor de fasole (tabelul 1.3.2., după N. OLARU, 1982). Dintre glucide, zaharoza reprezintă 3 -
4%, iar glucoză 4 - 5%. Durata de fierbere este un indice important de apreciere a soiurilor de fasole
şi care este influenţat, printre altele, de grosimea învelişului şi de vechimea boabelor.
Tabelul 1.3.1.
Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)

Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument

Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0
Glucide 50,8 - 58,0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0
Lipide 0,8 - 1,5 1,0 - 1,6 0,1 - 0,9
Celuloză 5,2 - 7,9 1,0 - 1,7 46,0 - 59,0
Săruri minerale 2,1 - 2,3 2,1 - 2,3 2,1 - 2,3

Răspândire

Fasolea este una dintre cele mai vechi plante cultivate. Prin denumirea de "phaseolus"
latinii înţelegeau, de fapt fasoliţa, cultivată în antichitate şi înlocuită destul de târziu în cultură, cu
fasolea propriu-zisă, adusă din America.
Formele americane de fasole au existat în cultură în Peru şi Mexic încă din perioada
preincaşă; ele au însoţit porumbul, cerinţele faţă de factorii climatici fiind foarte asemănătoare.
Speciile de origine asiatică îşi au originea în sudul Asiei (Birmania, India), popoarele
asiatice cultivându-le încă din vechime.
În Europa fasolea a fost introdusă pentru prima dată la 1542 şi apoi s-a extins foarte mult.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în ultimii ani a fost de 24,7 - 27,0 mil. hectare, iar
producţia medie mondială de 672 - 727 kg boabe/ha ( FAO 2005). Printre ţările mari cultivatoare de
20
fasole se menţionează: India - 9,0 mil. ha, Brazilia - 3,8 mil. ha, Mexic - 1,9 mil. ha, China - 1,1
mil. ha.
În Europa fasolea se cultivă mai puţin (434 mii ha), cele mai mari suprafeţe fiind
înregistrate în Belarus (80 mii ha) şi zona Balcanilor.
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. În perioada 1934 - 1938 se cultivau
cu fasole 49 mii ha în cultura pură şi 917 mii ha în cultură intercalată prin porumb. În deceniile
următoare suprafeţele au crescut până la 170 mii ha în cultură pură şi 1.400 mii în cultură
intercalată. După 1990, cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha în 1992, 29 mii ha în
1998, 45 mii ha în 2001), astfel încât a existat un mare deficit de fasole uscată, faţă de necesar;
pentru anul 2005, statisticile oficiale menţionează 124 mii ha cultivate cu fasole.
Producţiile medii pe ţară situează fasolea printre culturile cele mai puţin productive, rareori
acestea depăşind 1.000 kg boabe/ha (655 kg/ha în 1930 - 1939, 229 kg/ha în 1979-1981, 841 kg/ha
în 1989 - 1991, 737 kg/ha în 1994, 1.704 kg/ha în 1999, 403 kg/ha în 2005). Trebuie subliniat, însă,
că există exploataţii agricole care realizează şi peste 2.000 kg boabe/ha.
Suprafeţele si producţiile la fasole sunt prezentate în tabelul 1.3.3.

Tabelul 1.3.2.
Conţinutul în aminoacizi esenţiali în boabele de fasole, comparativ cu alte produse alimentare
(g la 100 g produs)

Produ- Tripto- Treoni- Izoleu- Metio- Fenilala- Treo-

Proteine Leucină Lizină Cistină Valină
sul fan nă cină nină nină nină
Fasole
21,51 0,21 0,92 0,20 1,83 1,59 0,21 0,21 1,16 0,81 1,31
boabe
Carne
18,16 0,21 0,80 0,95 1,49 1,67 0,45 0,23 0,75 0,62 1,01
de vacă
Carne
20,63 0,24 0,87 1,08 1,49 1,81 0,54 0,27 0,81 0,72 1,01
de pui
Carne
16,40 0,21 0,76 0,84 1,21 1,35 0,41 0,20 0,64 0,58 0,86
de porc
Ouă 12,80 0,22 0,64 0,84 1,12 0,82 0,40 0,30 0,74 0,56 0,96

Peşte 18,16 0,18 0,78 0,92 1,37 1,59 0,53 0,25 0,68 0,49 0,97
Lapte
3,48 0,05 0,15 0,22 0,34 0,27 0,09 0,03 0,17 0,18 0,24
de vacă
Făină de
13,33 0,17 0,38 0,57 0,89 0,37 0,20 0,29 0,66 0,50 0,62
grâu
Cartofi 1,96 0,02 0,07 0,09 0,11 0,11 0,02 0,02 0,11 0,07 0,13
Soia
34,92 0,53 1,52 2,04 2,96 2,40 0,53 0,67 1,90 1,20 2,01
boabe

21
 Tabelul 1.3.3.
Suprafeţe şi producţii la fasole în anii 2011 şi 2012

Specificare Suprafaţa Supraf. Producţia Prod.

mii ha-2011 mii ha- kg/ha-2011 Kg/ha-
2012 2012
Total mondial din 29211,5 29290,9 796 805
care :
Europa 256,5 263,0 1768 1846

Asia 15772,0 14398,0 747 753

Africa 6336,4 7829,2 691 647

America de N 5341,8 804,5 1955 2139

America Centrală 1697,9 2278,7 695 724
America de S 4386,2 3401,6 955 1046

Oceania 80,3 60,0 812 833

Ţări mari cultivatoare

India 10100 9100,0 443 399

Brazilia 3673,2 2709,5 935 1031

Myanmar 2845,7 2750,0 1308 1418

Ungaria 1142,7 1060,0 406 401

Kenia 1036,7 1058,9 557 580

China 1007,7 965,0 1571 1503

Mexic 895,0 1559,0 634,0 693

Angola 786,9 550,7 386 175

SUA 467,8 684,1 923 2117

România 24,1 25,4 886 653

Sistematică. Origine. Soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau

asiatică.
Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană cea mai
răspândită. Originară din Mexic şi Argentina (unde au fost găsiţi strămoşii sălbatici), are forme
numeroase, grupate în 4 varietăţi, care se diferenţiază după forma boabelor (“sphaericus“,
“ellipticus“, “oblongus“, “compressus“), existând şi multe tipuri intermediare, date de un anumit
procent de polenizare încrucişată.
Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de Sud, Africa.
Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predominând culoarea albă.
Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) este o specie anuală sau
bienală cultivată ca plantă anuală, îndeosebi în zona Mediteranei. Se caracterizează prin germinaţie
hipogeică, tulpină urcătoare, flori albe sau roşii, păstăi mari, late şi boabe mari (MMB = 600-1.250

22
g), pătate cu negru, foarte decorative. Este cultivată în America şi Europa ca plantă alimentară,
furajeră sau ornamentală.
Ph. lunatus L. (fasolea de Lima), are forme anuale, bienale sau perene. Tulpina este
urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite şi conţin 2 - 3 boabe albe sau
colorate, cu dungi radiale. Specia este cultivată în S.U.A. (California), în numeroase ţări din
climatele calde şi, mai rar, în Europa. Boabele sunt folosite în alimentaţie, mai ales în stare
conservată.
Dintre speciile de origine asiatică (Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph. angularis (Wild.) W.
(fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate, urcătoare sau culcate, cu păstăi lungi,
înguste, cilindrice, cu 6 - 15 boabe mici (MMB = 55 - 110 g), de culori diferite. Sunt cultivate în
Asia (India, China, Coreea, Japonia, Filipine, Tadjikistan, Uzbechistan) şi în unele insule din
Africa.
În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri
existente, în prezent, în cultură în România (tab. 1.3.4.) cuprinde 10 soiuri de creaţie românească,
care se diferenţiază după o serie de caracteristici, cum ar fi tipul de creştere, poziţia plantelor la
maturitate, rezistenţa la boli şi la secetă.

Particularităţi biologice

Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte leguminoase,
majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm). Nodozităţile care se formează
pe rădăcini sunt mici şi rotunde, fiind situate îndeosebi spre extremităţile rădăcinii, pe ramificaţiile
mai subţiri.

Tabelul 1.3.4.
Soiurile de fasole de câmp existente în cultură în România (2005)
Soiul Perioada
Zone de
(anul de Poziţia tulpinii la
Tipul de creştere MMB cultivare
înregistră- vegetaţie maturitate
(g) recomandate
rii) (zile)
AMI Sudul şi sud-
82 Semideterminat Semierectă 200-280
(1991) estul ţării
AVANS Sudul şi sud-
81 Nedeterminat Semierectă 280-430
(1981) estul ţării
AVERSA Sudul ţării şi
95 Nedeterminat Semierectă 340-470
(1983) Banat
Toate zonele
BIANCA
85 Nedeterminat Semierectă 250 de cultură a
(2003)
fasolei
DIVA Sudul şi sud-
85 Semideterminat Erectă 180-240
(1995) estul ţării
In toate
LIZA
92 Nedeterminat Semierectă - zonele de
(2005)
cultură
Zonele de
STAR stepă, cu atac
81 Semideterminat Erectă 200-280
(1989) puternic de
bacterioze
Zonele de
VERA stepă, cu atac
85 Semideterminat Erectă 190-220
(1996) frecvent de
bacterioze
23
 Fig. 1.3.1. Plantă de fasole pitică Fig. 1.3.2. Sămânţă de fasole – aspectul exterior:
1 – micropil; 2 – hil; 3 – şalază (dreapta); structura
anatomică: a – cotiledon; b – tegument; c – primordiile primelor
două frunze; d – gemulă; e – punct de prindere a celui de-al doilea
cotiledon; f – radiculă ; g – cotiledon (stânga)

Tulpina. La fasolea oloagă sau pitică, cu creştere

determinată, tulpina este scundă, cu port erect, de 30-50 cm
înălţime şi ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru
cultura mare (fig. 1.3.1.). La formele urcătoare sau volubile,
cu creştere nedeterminată, tulpina poate fi lungă, chiar până
la 3-6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită
pentru cultura mare. Există şi forme intermediare,
semivolubile care merg în cultura mare. Diferenţierea între
formele pitice şi cele volubile apare la câteva zile după
formarea primelor frunze trifoliate, când începe alungirea
tulpinii subţiri, specifice, cu tendinţă de răsucire şi căţărare
(după N. OLARU, 1982).
După răsărire, marcată prin apariţia cotiledoanelor
la suprafaţa solului, planta de fasole formează primele 2
frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt
trifoliate, având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.
Florile au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt
situate la subsuoara frunzelor, grupate în raceme scurte.
Fecundarea este dominant alogamă, dar cu numeroase
cazuri de alogamie. Fig. 1.3.3. Secţiune prin tegumentul
seminal la fasole:
1 – cuticula; 2 – celule palisadice;
3– celule mosor; 4 – parenchim.

Deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Înflorirea este eşalonată pe o perioadă
cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi până la 60 zile la formele de fasole urcătoare. Seceta şi
căldura scurtează această perioadă, iar vremea umedă şi răcoroasă o prelungeşte.
Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, care cuprinde seminţe de culori diferite
(predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile (MMB între 200 şi 400 g) (fig. 1.3.2.).
Tegumentul seminal are straturile periferice formate din celule cu pereţii îngroşaţi şi cu celulele
strâns unite, adesea greu permeabile pentru apă şi gaze (fig. 1.3.3., după M. SEIFFERT, 1981); ca
urmare, materialul semincer la fasole conţine, adesea, un număr mare de seminţe tari, care
24
germinează cu întârziere.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Datorită originii sale tropicale, fasolea este o plantă termofilă; pentru un ciclu de vegetaţie
de 90 - 120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 1.900°C (suma temperaturilor mai mari de
10°C).
Boabele germinează la minimum 8 - 10°C (similar cu porumbul) şi absorb pentru germinat
o cantitate mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului). La temperaturi de 18°C şi
umiditate suficientă, boabele de fasole germinează în 3 - 4 zile.
Germinaţia este epigeică la majoritatea speciilor de fasole şi hipogeică la specia Ph.
multiflorus. Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de străbatere, îndeosebi pe
solurile grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune atenţie la efectuarea
lucrărilor solului şi la respectarea adâncimii de semănat. În cazul în care crusta întârzie răsăritul,
precum şi pe solurile slab drenate şi reci, cu multă apă, seminţele putrezesc uşor.
În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, răsărirea are loc, de obicei, după 10 - 12
zile de la semănat.
După răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de -1... -2°C sau
chiar de brume uşoare); sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire, când
cotiledoanele degeră foarte uşor.
În perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de temperatură cresc, optimum termic
la înflorire situându-se în jur de 22 - 25oC; la temperaturi mai ridicate, însoţite de secetă
atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă şi cad (avortează). Maturitatea este accelerată de
temperaturile mai ridicate şi de condiţiile de secetă, dar în detrimentul nivelului recoltei.
Deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea este deosebit de
sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-răsărire şi la înflorire-formarea
păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de apă).
În perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii extreme păstăile
rămân mici şi avortează.
Plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta atmosferică; vânturile uscate
şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a apărut necesitatea culturii
intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea “oloagă“ este mai rezistentă la secetă, datorită
precocităţii sale (plantele înfloresc şi îşi formează păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) şi
masei vegetale mai reduse. Adesea, în zona de sud a ţării este necesar un aport suplimentar de apă,
prin irigare, pentru a asigura vegetaţia normală a culturilor de fasole până la maturitate şi a obţine
producţii bune.
Umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea bogate şi timpul
umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea. Excesul de umiditate măreşte
sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea boabelor.
Un sol potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat în adâncime, pentru a permite
pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a favoriza aerarea şi încălzirea
solului şi o răsărire cât mai rapidă. Reacţia optimă a solului pentru fasole este cea neutră (pH = 6 -
7,5), care este potrivită pentru formarea nodozităţilor şi pentru asigurarea unui regim normal de
nutriţie cu azot.
Este adevărat, fasolea poate vegeta pe soluri foarte diferite, chiar pe solurile superficiale, cu
condiţia să fie asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, din
categoria cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviunile fertile.
Fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase sau
salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată formarea
crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura fasolei.

25
 Zone ecologice
Zona foarte favorabilă pentru fasole este situată în Câmpia de Vest (în jurul Aradului, mai
ales pe Valea Mureşului, pe aluviunile fertile ale Timişului şi văile Crişurilor, pe Valea Someşului)
şi în Transilvania (pe luncile Mureşului şi Târnavelor). În aceste areale, condiţiile de temperatură şi
umiditate sunt favorabile, solurile sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu prea
adâncă (fig. 1.3.4., după O. BERBECEL, 1960).
Zona favorabilă se întinde pe cea mai mare parte a terenurilor arabile din România (în
Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), existând unele diferenţe de favorabilitate în cuprinsul
acesteia, legate de fertilitatea solurilor şi de cantităţile de precipitaţii care cad în lunile iunie şi iulie.
Se evidenţiază, prin favorabilitate, văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea
Jijiei.
Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită a Dunării unde
sunt asigurate umiditatea atmosferică mai ridicată şi aportul freatic, dar este necesar un drenaj bun
al terenului, care să evite băltirea apei sau excesul de umiditate în sol, în zona rădăcinilor. În zona
de sud a ţării, amplasarea culturilor de fasole (în cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu
prioritate în perimetrele irigate.

Fig. 1.3.4. Aria răspândirii în cultură a fasolei în România

Tehnologia de cultivare a fasolei

4.3.2.1. Rotaţia

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine
lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi
afânat profund, având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are
tendinţa de a se dezvolta în stratul superficial al solului.
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând grâul şi orzul de
toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai
devreme (tab. 1.3.5., după C. OLARU, 1982).

26
 Tabelul 1.3.5.

Producţiile de boabe de fasole după diferite plante premergătoare

Producţia relativă
Planta premergătoare Producţia de boabe Diferenţa
(%)
(kg/ha) (kg/ha)
Grâu 1.472 100,0 -
Porumb 1.450 98,0 -22
Orz 1.469 99,7 -3
Floarea-soarelui 1.307 88,8 -165
Sfeclă de zahăr 1.068 72,6 -404
Mazăre 1.268 86,1 -204
Fasole (monocultură) 1.097 74,5 -375

Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu triazine, deoarece

fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora. Totodată, nu se recomandă amplasarea
după plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea
culturi, fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.
Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli
(antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar un interval de pauză
de minimum 3 ani.
La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi o
excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul rând din cauza
sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi
poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate
valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.
Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate tipurile de sol. Pe
solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g sol) se recomandă să se aplice 30 - 40
kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg
P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după recomandările ICCPT.
Fundulea, 1990).
Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de
mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii de fixare
simbiotică a azotului.
În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu preparate bacteriene,
nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după
răsărit) se recomandă efectuarea unor controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii
acestora. În funcţie de rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. În mod obişnuit se
aplică 30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a reuşit.
Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul
echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.
Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient aprovizionate
cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare
fiind similară cu cea a fosforului.
În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor insuficienţei unor
microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se recomandă să se folosească
îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe
frunze.
27
 În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie amendarea solului
(amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu suportă reacţia acidă.

Lucrările solului

Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a germenilor spre

suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o atenţie mai mare decât pentru alte
culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea lucrărilor solului.
Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea premergătoarei şi
urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea
buruienilor perene.
Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea
arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este evitarea denivelării terenului prin
lucrările de pregătire. Atunci când situaţia existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru
nivelarea terenului; aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat uniform
şi a obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată, cu pierderi
minime.
Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o lucrare de grăpat, cu
scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar
înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul, efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe
terenurile tasate, insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează
erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte de semănat se face
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde
multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi
neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei
după semănat.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate fizică de minimum

98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină din culturi neinfestate cu boli. În mod
frecvent, cultivatorii de fasole din ţara noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul
eliminării boabele pătate şi a celor sparte sau fisurate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni prezenţi pe
tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se recomandă folosirea preparatelor pe bază de
tiofanat metil+tiram (Tiramet 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă, sau Tiramet 600 SC, 2 kg/tona de
sămânţă).
Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-fasole, conţinând bacteria
specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat, folosind o suspensie bacteriană
preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea
administrării preparatului în timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în
brăzdarele semănătorii.
Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada de semănat a
porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea
este în curs încălzire). Calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în
intervalele: 10 - 25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.
Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai târziu, după ce s-a
încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine. Efectele întârzierii semănatului sunt
extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi
sunt neuniforme; înfloritul şi fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă
28
din vară, ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc considerabil.
Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în solul umed şi rece, răsărirea este
întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea boabelor.
La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie realizată, la recoltare,
o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 - 45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a
obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând
datorită atacului de boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50
- 55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie frecvent
întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea plantelor, din care cauză se
prelungeşte perioada de înflorire şi maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.
Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare densităţilor recomandate,
sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).
În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri, distanţate la 45
cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie pentru semănat în cuiburi,
prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind
semănătoarea echipată cu 8 secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare
de putere mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere. În situaţiile în care se va iriga pe
brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între benzi, distanţă care permite
deschiderea brazdelor.
Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o parte, din cauza
puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte, din cauza necesarului mare de apă
pentru germinat. Se impune să se realizeze un semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu
umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm
în solurile uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna
chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul
superficial al solului).

Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia de

cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu
buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este
expusă şi la îmburuienarea târzie. Este necesară o strategie complexă de combatere integrată a
buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.
Pentru monocotiledonate sunt generalizate tratamentele cu preparate pe bază de trifluralin (Triflurom
48 CE, 1,75 - 2,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporate imediat şi adânc în sol, sau alaclor
(Mecloran 35 CE, 8,0 – 13,0 l/ha sau Alanex 48 EC, 4,0 – 6,0 l/ha) administrate
preemergent.
Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor erbicide
conţinând bentazon (Basagran forte, 2,0 – 2,5 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1,0 - 1,25 l/ha); se pot
efectua 1 - 2 tratamente, în faza când fasolea a format prima pereche de frunze trifoliate (primul
tratament) şi când a doua generaţie de buruieni dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea
tratament).
Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente cu cicloxidim
(Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm înălţime. După tratament se
suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei
şi a nu diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi
aceeaşi fază de aplicare: quizalofopetil (Targa Super, 2,0 – 3,0 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC,
0,8 l/ha).
Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de prăşit
+ plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide. Se

29
recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de
fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.
Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi din tratamente în
vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), mai
frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin
miceliile din tegumentul seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În
vederea unui control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi tratamente în
vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se
constată atac în faza de cotiledoane; în perioada următoare, tratamentele se repetă la începutul
înfloritului şi la formarea păstăilor. Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU,
0,25%) sau mancozeb (Mancozeb 800, 1,6 kg/ha)
Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se transmite
prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În vegetaţie se fac 3 tratamente, primul
după răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la
formarea păstăilor. Se folosesc oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 0,25%) sau hidroxid de cupru
(Champion 50 WP, 0,25%).
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides
obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură generaţie pe an în
câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea
apariţiei în masă a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau
malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, înainte de depozitare sunt obligatorii tratamente
preventive, efectuate în spaţii ermetic închise, cu malation (Fumitox 0,3 g/m3), clorpirifos metil
(Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).
Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei - plantă
deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în zonele de câmpie
din sud, irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte economice la fasole. În mod
obişnuit, se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la
interval de 10 - 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde
(după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).

Recoltarea

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza:
coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei păstăilor; plantele au la maturitate portul
culcat, rar semiculcat; păstăile bazale au inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.
Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă să
se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17% umiditate
sau mai puţin.
Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau se smulg
plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau manual
(pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă
continuă sau în căpiţe mici, adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată
corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de
brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii
mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător; totodată, este
obligatorie refacerea reglajelor la combină de 2 - 3 ori pe zi, în funcţie de evoluţia vremii.
Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată în România, fapt care
limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă şi obţinerea unor producţii care să
satisfacă cerinţele pentru consumul intern. În ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la
recoltatul manual al culturilor de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi costisitoare,
necesită multă forţă de muncă şi durează mai mult timp. În cazul recoltării manuale pierderile sunt,
însă, minime (dacă lucrarea este bine organizată), spargerea boabelor este mult diminuată şi rezultă
30
o recoltă de foarte bună calitate (procent redus de spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).
În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la ha. În ultimii
ani, acestea au oscilat foarte mult, între 388 kg/ha în 2004 şi 1.704 kg/ha în 1999, cauza principală
constituind-o sensibilitatea accentuată a fasolei la factorii de stres, şi îndeosebi la seceta şi
temperaturile ridicate din lunile de vară. În condiţii de irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare,
se recoltează peste 2.000 kg boabe/ha.
Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în unele ţări din
Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran, Japonia). Potenţialul de producţie al
speciilor de fasole este evaluat la 4.000 - 6.000 kg boabe/ha.

Cultura intercalată

În mod tradiţional, în ţara noastră se practică pe suprafeţe mari semănatul fasolei în cultură
intercalată prin porumb. Plantele de fasole sunt protejate, astfel, de efectul vânturilor uscate şi al
arşiţei din lunile de vară şi se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În
plus, acest sistem de cultură permite obţinerea a două recolte pe acelaşi teren.
Cultivarea fasolei prin porumb necesită, însă, un volum mare de muncă manuală, pentru
efectuarea semănatului, combaterea buruienilor şi recoltare.
Există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la porumb se aplică
tehnologia obişnuit recomandată, deci nemodificată (de exemplu, în ceea ce priveşte densitatea) şi
se urmăreşte ca producţia să nu scadă prin comparaţie cu o cultură normală. Fasolea este
considerată o recoltă suplimentară; ca urmare, la fasole se seamănă densităţi mai mici decât în
cultură pură, de 10 - 20 mii cuiburi/ha.
Semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită. Fasolea poate fi
semănată, de asemenea, mecanizat (concomitent cu porumbul, utilizând semănători anume
pregătite, dotate cu brăzdare speciale) sau poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3 - 4
boabe/cuib), în momentul în care porumbul a început să răsară.
Combaterea buruienilor se realizează prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit + plivit
manual pe rând. Este exclusă administrarea erbicidelor pe bază de atrazin (fasolea este sensibilă la
triazine); este posibilă aplicarea, înainte de semănat, a unor erbicide pe bază de alaclor (Mecloran
35 CE, 8,0 – 13,0 l/ha), cu încorporare superficială.
Fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul efectuat la
staţionar.
În cultură intercalată se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha; la porumb se
înregistrează, uneori, o uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu producţiile realizate în
cultura pură de porumb.
Cultura succesivă
Cultura succesivă a fasolei se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării, unde regimul
termic al zonei şi perioada scurtă de vegetaţie a plantelor de fasole permit ajungerea la maturitate
până la răcirea vremii în toamnă. Este obligatorie amplasarea culturilor succesive de fasole în
condiţii de irigare, apa fiind factorul limitativ în aceste zone, mai ales în lunile de vară (după I.
PICU, 1984).
Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante care părăsesc devreme terenul, cum
ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi furajere.
Pregătirea terenului în vederea semănatului se face diferit, în funcţie de starea terenului. În
situaţia în care solul este prea tasat şi prezintă buruieni şi resturi vegetale, trebuie efectuată imediat
arătura, după care terenul se pregăteşte prin lucrări repetate cu grapa şi combinatorul; această
modalitate de pregătire a terenului este, însă, greoaie, necesită un consum mare de energie, întârzie
semănatul şi solul pierde multă apă. Mai potrivită este cultivarea fasolei fără arătură, numai prin
discuirea terenului; acest sistem cere o lucrare foarte bună a solului la planta premergătoare; după
recoltarea acesteia, terenul trebuie să fie curat de buruieni, fără resturi vegetale, netasat. Este, de
asemenea, posibil semănatul fasolei în teren nelucrat, folosind semănători speciale; acest sistem se
31
poate practica doar în condiţiile unei cultivări impecabile a terenului, an de an (arături adânci,
combaterea buruienilor), condiţie mai greu de realizat, în prezent, în majoritatea exploataţiilor
agricole de la noi.
Pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în doze moderate;
fosforul este asigurat prin efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate premergătoarei.
Semănatul trebuie efectuat cât mai repede posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie (parametri
semănatului sunt cei descrişi la cultura principală).
Lucrările de îngrijire nu diferă de cultura principală; se pune accent pe aplicarea erbicidelor
antigramineice, cu scopul de a distruge buruienile monocotiledonate şi samulastra de păioase.
Aplicarea udărilor (imediat după semănat şi apoi în funcţie de evoluţia umidităţii solului şi regimul
precipitaţiilor) este obligatorie în cultură succesivă.
În anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 15 octombrie.
Rezultă producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală; în luna septembrie (când
plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare), condiţiile de temperatură şi umiditate sunt, uneori,
mai favorabile decât în lunile de vară.

1.4. SOIA
Importanţă, Biologie, Ecologie

Importanţă

Plantă "oleoproteinoasă”, soia se cultivă în multe ţări ale lumii, fiind folosită întreaga
cantitate de biomasă, cu precădere, însă, seminţele bogate în substanţe proteice (27,0 - 50,0%) şi
grăsimi (17,2 - 26,9%).
Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite reţete culinare), în
obţinerea furajelor combinate şi pentru extragerea grăsimilor. Făina de soia, în cantităţi reduse (10 -
15%), în amestec cu făina de grâu, determină obţinerea unei pâini mai hrănitoare, se poate folosi ca
adaosuri la supe şi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor texturate ("carne vegetală")
şi ca substituenţi ai cărnii într-o serie de preparate culinare. Seminţele se mai folosesc pentru
obţinerea de produse fermentate, sosuri, "lapte" şi "brânzeturi" (în China, Japonia, Indochina).
Uleiul de soia, este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la prepararea
margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice, iar şroturile şi turtele
rezultate după extragerea acestuia se folosesc în furajarea animalelor.
Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi sau pentru prepararea unor
mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.
Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde pe păşune, fân uscat şi conservat, nutreţ însilozat,
iar tulpinile şi păstăile rămase după treierat se pot folosi în furajarea animalelor (după o prealabilă
pregătire), ca îngrăşământ organic, combustibil sau pentru prelucrări industriale (obţinerea
furfurolului şi mătăsii artificiale).
Fiind plantă leguminoasă, care intră în relaţie de simbioză cu bacteriile fixatoare de azot,
soia este o plantă bună premergătoare chiar şi pentru cerealele de toamnă, când se cultivă soiuri
timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80 - 120 kg/ha).
Având în vedere multiplele utilizări ale biomasei de soia, ea este considerată "planta de aur"
a omenirii, "planta minune" sau "planta viitorului" menită să rezolve deficitul mondial de proteine
(în prezent asigură peste 60% din necesar).

Compoziţie chimică

Seminţele de soia îşi diferenţiază componentele chimice în funcţie de cultivar, condiţiile

climatice ale anului şi zonei, fertilitatea naturală a solului şi tehnologia de cultură folosită, din care
se detaşează fertilizarea cu macro- şi microelemente (tabelul 1.4.1.).
32
 Tabelul 1.4.1.
Compoziţia chimică a seminţelor de soia

Becker - Dilingen, Piper şi Morse, Diaconescu, Cowan,

Constituenţi
1928 1941 1971 1976
Apă 11,0 9,9 5 - 17 4,9
Proteine 38,3 36,5 36-50 41,0
Grăsime 16,7 17,5 13-27 21,0
Carbohidraţi 24,3 26,5 14-24 25,0
Celuloză 4,8 4,3 3,6-6,9 2,8
Cenuşă - 5,3 - 5,3

Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad ridicat de

digestibilitate, având un indice ridicat de solubilizare (61 - 92%), apropiindu-se mult de proteina de
origine animală.
Conţinutul seminţelor în proteine creşte sub influenţa îngrăşămintelor azotate, prin tratarea
seminţelor de soia cu nitragin, înainte de semănat, şi a microelementelor (în special molibdenului).
Proteinele au valoare nutritivă ridicată, având întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în
cantitate mai mare sau apropiată de a cărnii de porc (izoleucină, leucină, lizină, fenilalanină,
triptofan şi valină.
Grăsimile din seminţele de soia, sunt constituite din palmitină, stearină, oleină, linoleină,
linolenină, fitosterină, colesterina şi lecitină. Uleiul este semisicativ (75 - 85% acizi graşi
nesaturaţi), cu indicele iod 107 - 139, greutatea specifică de 0,924 - 0,930 şi solidifică la -8°C... -
16°C. Lecitina (2 - 4%) are o largă întrebuinţare în medicină. În producţia mondială de ulei vegetal
comestibil soia deţine primul loc, reprezentând peste 25% din total.
Tulpinile, frunzele şi păstăile au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi care, pe măsură ce
se apropie de maturitate, migrează spre seminţe. "Fânul" de soia, bogat în proteine: (15,4%) şi
grăsimi (5,2%), depăşeşte ca valoare nutritivă lucerna şi trifoiul.
Extractele neazotate sunt formate din monozaharide, zaharoză, amidon, dextrină,
hemiceluloză, celuloză, pentozani, rafiinoză etc. Cenuşa conţine P2O5 CaO, MgO, K2O. Seminţele
sunt bogate, de asemenea, în vitaminele A, B1, B2, D, E, C şi K.

Răspândire

Ca urmare a importanţei sale deosebite, soia a înregistrat o creştere spectaculoasă a

suprafeţelor. În perioada 1927 - 1931 se cultivau pe glob doar 5,84 milioane ha, ajungând în
perioada 1948 - 1952 la 6 milioane ha, în perioada 1969 - 1971 la 32,3 milioane ha.
Faţă de perioada 1998 - 1990, suprafeţele cultivate cu soia au crescut în Argentina, Brazilia,
China şi S.U.A şi au scăzut în Italia. Cea mai spectaculoasă creştere a suprafeţelor se constată în
Brazilia, care realizează şi o producţie medie la hectar foarte ridicată (peste 2.000 kg boabe/ha).

Tabelul 1.4.1.

Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România (FAO 2005)

Anii/Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1991 1992 1993 1994 1995 2003 2005

Suprafaţa
10,1 13,6 24,9 79,1 363,9 190,2 108,0 165,6 75,1 64,5 73,4 128,8 136,0
(mii ha)
Producţia
940,0 408 483 1144 1195 742 1654 762 1270 1552 1470 1747 1867
(kg/ha)

33
 Tabelul 1.4.2.

Suprafaţa şi producţia cu soia în anii 2011-2012

ultura Suprafaţa mil. Suprafaţa Produc.medie - Produc.medie

ha-2011 mil.ha-2012 20121kg/ha kg/ha-2012

102,99 104,99 2533 2303

În România, poziţia soiei în grupa leguminoaselor pentru boabe s-a schimbat esenţial. Faţă
de numai 7 mii ha cultivate cu soia în anul 1931 şi 10,0 - 24,9 mii în perioada 1948 - 1960 (9,2 -
16,2% din suprafaţa leguminoaselor pentru boabe), în perioada 1979 - 1981 s-au cultivat 325 mii ha
cu o producţie medie de 1.110 kg/ha, iar în perioada 1989 - 1990 o suprafaţă de 269 mii ha, datorită
scăderii suprafeţelor din anul 1990 (tab. 1.4.1.).
În ultimii ani producţia si suprafaţa la soia au crescut (tabelul 1.4.2.)

Sistematică. Origine. Soiuri

Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine max (L) Merr.,
sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Glycine max (L) Merr. cuprinde patru subspecii caracterizate astfel:
- subspecia chinensis are tulpina înaltă şi subţire, frunze cu foliole ovat-lanceolate,
pubescente; flori mici de culoare aibă sau violacee; păstăi mici cu seminţe turtite de culoare
galbenă, verde, castanie sau neagră;
- subspecia indica are tulpini ramificate, foliole ovate, lanceolate sau ovat-lanceolate,
pubescente, flori mici albe sau violacee, păstăi mici cu seminţe diferit colorate;
- subspecia japonica are tulpini groase şi ramificate, flori mari de culoare albă sau violacee,
păstăi mari şi plate, cu seminţe foarte mari (MMB = 400 - 500 g), diferit colorate (galbene, verzi,
castanii, brune, negre);
- subspecia manshurica singura cultivată şi în ţara noastră, va fi descrisă în subcapitolul 1.5.
În cadrul acestei subspecii se cunosc mai multe varietăţi ce se deosebesc între ele după culoarea
perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tab. 1.4.3.).

Tabelul 1.4.3.
Varietăţile speciei Glycine max (L.) ssp. Manshurica

Culoarea:
Varietăţi
perişorilor păstăilor seminţelor Hilului
Communis albă brun - deschisă Galbenă Galbenă
immaculat
albă brun - deschisă Galbenă cafeniu – deschisă
a
Stricta albă brun - deschisă Galbenă Cenuşie
Serotina albă brun - deschisă Galbenă Neagră
castaniu -
Flavida roşcată Galbenă Galbenă
deschisă
castaniu -
Sordida roşcată Galbenă Cafenie
deschisă
castaniu - cafenie cu dungă albă la
Ucrainica roşcată Galbenă
deschisă mijloc
castaniu -
Latifolia roşcată Galbenă Neagră
deschisă
Viridis roşcată castaniu - Verde Verde
34
 deschisă
castaniu -
Brunneum roşcată Cafenie Cafenie
deschisă
castaniu - neagră-cafenie,
Nigrum roşcată Culoarea tegumentelor
deschisă roşie

In catalog mai sunt înregistrate soiurile : DKB 08-01 (tip 0), DKB 14-01 (tip I), DKB 20-01
(tip I), DKB 24-01 (tip II), PR 92 BO5 (tip I), PR9 2B 21 (tip II) PR 92 B71 (tip II), AG 0801 RR
(tip 0), AG 1602 RR (tip I), SO 99 4RR (tip 0), S1484 RR (tip 0), S2254 RR (tip II) şi SP 9191 RR
(tip II), toate modificate genetic şi tolerante la erbicide pe bază de glifosat.
Soiurile din grupa "00" se recomandă în zonele mai reci şi în cultură succesivă; cele din
grupa "0" în Transilvania, Câmpia de N-V şi în vestul Moldovei; cele din grupa I în Dobrogea,
Câmpia de Vest şi de Sud; cele din grupa a II-a în Bărăgan zona colinară din sud, Câmpia de Sud şi
de Vest, Dobrogea; soiurile din grupa a III-a se pot cultiva numai în Câmpia de Vest şi de Sud.
Pentru a realiza producţii mari şi constante se recomandă ca în fiecare fermă să se cultive
cel puţin două soiuri de soia: unul mai precoce şi altul mai tardiv.

Particularităţi morfologice şi biologice

La germinare seminţele se îmbibă cu o cantitate de apă ce reprezintă circa 150% faţă de

masa lor, germinând mai repede sau mai lent, în funcţie de temperatură.
Radicela care iese din sămânţă în regiunea micropilului, se ancorează în sol, formând
primele ramificaţii şi perişori radiculari când are 2 - 3 cm lungime. Hipocotilul are un ritm rapid de
creştere şi ridică cotiledoanele la suprafaţa solului (germinaţie epigee), faza fiind critică şi în pericol
dacă s-a format crustă la suprafaţa solului. Sistemul radicular pivotant de tipul III pătrunde în sol
până la 200 cm adâncime, iar ramificaţiile laterale se dezvoltă pe o rază de 40 - 70 cm; circa 75%
din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol până la adâncimea de 30 cm. Rădăcinile au
capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din sol (fig. 1.4.1.).
În faza creşterii vegetative, rădăcinile cresc mai intens comparativ cu partea epigee a plantei
şi se reduce creşterea lor în timpul fazei reproductive, încheindu-se înainte de maturitatea
fiziologică.
Datorită simbiozei dintre bacteriile de Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile soiei se
formează nodozităţi care devin vizibile la 10 - 14 zile de la infecţie, iar fixarea azotului începe după
15 - 25 zile de la formarea lor, ajungând la dimensiunile maxime după 25 - 35 zile de la formare,
încheindu-şi activitatea cel mai frecvent după 50 - 60 zile de la infecţie. Culoarea roşie intensă a
conţinutului nodozităţilor (leghemoglobina) arată o fixare intensă a azotului; culoarea roză o
activitate mai redusă, iar culoarea verde indică inactivitatea.

35
 Tulpina este erectă, cu un grad diferit de
ramificare, în funcţie de soi şi spaţiul de nutriţie. În
funcţie de genotip, creşterea tulpinii poate fi:
determinată, nedeterminată şi semideterminată
(intermediară).
La tipul de creştere determinată tulpina se
termină cu o inflorescenţă în vârf; la tipul de
creştere nedeterminată, ultima inflorescenţă se află
sub nivelul ultimelor frunze de la vârful plantei, iar
la tipul de creştere semideterminată situaţia este
intermediară.
Soiurile mai precoce aparţin tipului de
creştere nedeterminată, iar cele mai tardive tipului
de creştere determinată, iar din încrucişarea celor
două tipuri s-au obţinut soiuri cu creştere a tulpinii
determinată, mai precoce. Înălţimea tulpinii
oscilează între 40 şi 150 cm.
Frunzele situate la primul nod al tulpinii
sunt provenite din cotiledoane; cele înserate la al
doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele situate la Fig. 1.4.1. Soia (Glycine max (L.)Merr.):
nodurile următoare, dispuse altern, sunt trifoliate, 1, 2, 3 - germinaţia; 4 - apariţia frunzelor simple
(a - cotiledoane; b - frunze simple);
fiind înserate printr-un peţiol lung de circa 3 - 30 5 - frunze trifoliate; 6 - planta de soia
cm. Foliolele au formă, ovală, lanceolată, rombică (a -cotiledoane; b - frunze simple; c - frunze
etc. Frunzele, ca şi tulpina, sunt acoperite cu trifoliate); 7 - porţiune de plantă cu păstăi;
perişori deşi, care la maturitate pot avea culoarea 8 - păstăi cu seminţe.
argintie sau roşcată.
Florile, grupate câte 3 - 9, sunt dispuse în raceme axilare sau terminale. La soiurile cu
creştere determinată primele flori se formează şi se deschid la nodurile 8 - 9 şi progresează,
formarea şi deschiderea lor spre bază şi vârful plantei, înflorirea încheindu-se într-un timp mai
scurt, iar la soiurile cu creştere nedeterminată primele flori apar la nodurile 4 - 5, înflorirea
progresând spre vârful tulpinii. Florile sunt hermafrodite, caracteristice leguminoaselor, cu
fecundare autogamă, având petalele de culoare albă sau violacee. Din cauze încă neelucidate se
manifestă frecvent fenomenul de avortare a florilor, a formării de păstăi fără seminţe. Se crede că
acest fenomen este determinat de iluminarea insuficientă, fecundarea defectuoasă, temperaturi prea
scăzute sau prea ridicate, secetă în timpul înfloririi şi fecundării.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă, cu 1 - 5 seminţe, de culoare brună-deschis
sau castanie-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi. Pe o planta se pot forma până la 300 - 400
păstăi, dar în mod obişnuit se formează şi ajung la maturitate 30 - 60 păstăi.
Sămânţa se formează în urma dublei fecundări şi are o creştere rapidă până ajunge la
greutatea maximă, respectiv până la maturitatea fiziologică. Seminţele au formă aproape sferică,
elipsoidală, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră iar hilul de aceeaşi culoare cu
tegumentul sau diferit colorat, având MMB între 50 - 400 g (mai frecvent 100 - 200 g) şi MHL de
65 - 80 kg.
Ciclul de vegetaţie a soiei este format din trei faze: 1.) faza creşterii vegetative, care
durează 30 - 40 zile, timp în care planta îşi dezvoltă foliajul şi sistemul radicular. Nodozităţile se
dezvoltă lent şi încă nu sunt în funcţiune. Planta foloseşte azotul mineral din sol; 2.) faza repro-
ductivă, care durează 35 - 50 zile şi cuprinde înflorirea şi fructificarea. Activitatea fiziologică a
plantei este maximă, iar nodozităţile furnizează azot plantei; 3) faza maturizării seminţelor, care
durează 30 - 50 zile.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Soia are o capacitate ridicată de adaptare la diferite condiţii climatice şi de sol, dar cele mai
bune rezultate se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate suficientă şi soluri propice.
36
 Căldura. Temperatura minimă de germinaţie se situează în jurul a 7°C (după numeroase
cercetări la 6°C), ca şi pentru floarea-soarelui. După răsărire plăntuţele suportă, pentru scurt timp,
temperaturi de -2°... -3°C în faza cotiledonală şi a formării frunzelor simple. Temperatura optimă de
germinare este de 30°C, iar cea maximă de 38-44°C.
După răsărirea plantelor intervalul optim al temperaturii din timpul zilei, pentru fotosinteză,
este cuprins între 20 şi 30°C, iar temperatura optimă din timpul nopţii de 16°C.
În perioada creşterii intense a plantelor temperatura trebuie să fie peste 14°C, fără oscilaţii
mari de la zi la noapte.
Temperaturile scăzute în timpul înfloririi şi fructificării nu sunt favorabile, împiedicând
polenizarea şi fructificarea; cele mai potrivite temperaturi sunt între 20 - 22°C.
Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când germinarea-răsărirea se
desfăşoară la temperaturi de 20 - 22°C, formarea organelor de reproducere la 21 - 23°C, înflorirea
la. 22 - 25°C, formarea fructelor şi seminţelor la 21 - 23°C, iar maturarea la 19 - 20°C, umiditatea
solului şi aerului fiind, de asemenea, corespunzătoare cerinţelor plantei.
Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate, înregistrându-se un consum specific
cuprins între 300 şi 700. La germinare necesită 120 - 150% apă faţă de greutatea uscată a
seminţelor. Perioada critică pentru apa se înregistrează în faza de formare a organelor de
reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor (10 - 15 iunie - 15 - 20 august). Insuficienţa apei în
această perioadă determină căderea florilor şi păstăilor, seminţele formate rămân mici şi producţia
se reduce la circa 50%.
Excesul de umiditate este tot atât de dăunător ca şi lipsa apei, în toate fazele de vegetaţie.
Consumul de apă variază în raport cu gradul de aprovizionare al solului, durata vegetaţiei
soiurilor, potenţialul productiv, condiţiile de mediu.
La noi în ţară, în zona de sud, se impune asigurarea apei prin irigare: în Câmpia de Vest,
numai în anumite perioade, iar în zonele din jumătatea de nord a Moldovei şi din Transilvania
aproape deloc, deficitul apei în fazele critice fiind mai mic.
Lumina. Cerinţele faţă de lumină ale soiei sunt ca ale unei plante de zi scurtă. Prin
semănatul mai timpuriu, zilele scurte de la începutul vegetaţiei au un rol important în satisfacerea
cerinţelor fotoperiodice ale soiurilor tardive şi mijlocii.
La o iluminare intensă planta ramifică mai mult, se formează mai multe păstăi pe plantă, iar
primele păstăi se formează mai sus pe tulpină, favorizând recoltarea mecanizată.
Solul. Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând suprafeţe de cultură cu textură
mijlocie, luto-nisipoasă până la lutoasă, cu reacţie neutră, slab acidă, bine drenate, bogate în humus,
fosfor, potasiu şi calciu, din seria cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviale. Solurile cu
textură grea, cu apă stagnantă, acide sau sărăturate, ca şi cele nisipoase nu sunt favorabile pentru
soia. Pe terenurile calcaroase apar frecvent fenomene de carenţă, mai ales în microelemente şi
fosfor, iar cele acide trebuie amendamentate.
Zonarea ecologică şi a soiurilor

Coroborând cerinţele soiei faţă de climă cu cele pentru sol, teritoriul României poate fi
împărţit în 3 zone ecologice de favorabilitate, peste care se suprapun 5 microzone de repartiţie a
soiurilor (fig.1.4.2.)
Zona foarte favorabilă - pentru soia ocupă partea de vest a ţării, Câmpiile Caraşului,
Timişului Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Someşului; în Moldova Depresiunea
Jijiei şi a Bahluiului, Lunca Siretului, între Bacău şi nord de oraşul Roman; în Transilvania, Văile
Mureşului, Târnavelor Câmpia din zona Blaj -Turda, Tg. Mureş, Lunca Someşului, depresiunea
Cibinului de la Sibiu la Sebeş.
În această zonă sunt soluri fertile (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, etc.) însumându-se
în lunile mai-august 250 - 340 mm precipitaţii, cu un număr scăzut (sub 20) de zile tropicale, iar
temperatura din perioada înfloririi şi fructificării favorabile (19 - 20°C). Potenţialul mediu de
producţie a zonei este de 2.000 - 2.400 kg/ha.

37
 Zona favorabilă soiei se situează în sudul tării, cuprinzând cernoziomurile din Câmpia
Română, solurile bălane din Dobrogea, unde factorul deficitar este apa, iar prin irigaţie zona poate
deveni foarte favorabilă soiei.
Zona puţin favorabilă - cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide. Temperaturile şi
umiditatea existente aici sunt corespunzătoare cerinţelor soiei. În această zonă intră partea centrală
şi de nord a Dobrogei, unde solurile sunt corespunzătoare dar climatul este secetos şi nu sunt
extinse irigaţii; zona subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, unde solurile sunt podzolice şi
cenuşii, în diferite grade de podzolire, cu precipitaţii relativ reduse, dar cu temperaturi favorabile
soiei; partea de est a Bărăganului, unde solurile sunt corespunzătoare, dar climatul este secetos şi
terenul neirigat.
Luând în considerare factorul termic, DENCESCU S. (1982) a propus 5 zone de cultivare a
soiurilor de soia (fig. 4.18):
Zona I, cuprinde Câmpia de Sud şi Dobrogea, în care suma temperaturilor active (t >
10°C), este de 1.600 - 1.750°C, soia găsind condiţii favorabile pe terenurile irigate şi pe cele cu
aport freatic. În această zonă se recomandă soiurile de soia semitardive, urmate de cele
semitimpurii, iar într-un procent scăzut şi cele tardive;
Zona a II-a, cuprinde Câmpia de vest, în care se acumulează 1.400 - 1.600°C, cu un număr
redus de zile tropicale şi cu cantităţi mai mari de precipitaţii, soia cultivându-se neirigat. În această
zonă se recomandă soiurile semitardive, urmate de soiurile semitimpurii, iar în partea de est a zonei
soiurile timpurii;
Zona a III-a, cuprinde partea de nord a Câmpiei Române, acumulându-se tot 1.400 -
1.600°C, dar cu mai multe zile tropicale, soia amplasându-se pe terenuri irigate şi pe cele cu aport
freatic. Se recomandă soiurile semitardive şi semitimpurii pentru partea de sud, soiuri timpurii
pentru partea de nord a zonei;
Zona a IV-a este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de nord-vest a tării, unde se
acumulează 1.200 - 1.400°C.
În această zonă se recomandă soiuri semitimpurii şi soiuri timpurii în partea centrală şi
estică a Moldovei şi în partea de nord-vest a ţării ; în partea de sud-est a Moldovei se recomandă
soiuri semitârzii, iar în partea nordică soiuri foarte timpurii.
Zona a V-a cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile Mureşului,
Târnavelor şi Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei, realizându-se suma de 1.100 - 1.250°C.
În această zonă procentul cel mai mare va fi deţinut de soiurile timpurii; în nordul zonei se vor
cultiva soiuri foarte timpurii, iar în sud soiuri semitimpurii.

Fig. 1.4.2. Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile:

I – 1.600 – 1.750C; II – 1.400 – 1.600C; III – 1.100 – 1.400C; IV – 1.200 – 1.400C; V – 1.100 – 1.250C

38
 Tehnologia de cultivare a soiei

Rotaţie

Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat că soia nu este

pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă, totuşi, ca plante premergătoare
cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă,
precum şi unele plante prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla
pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau perene, eliminând
posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii solului de către aceste culturi. Floarea-
soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante premergătoare având boli comune (Sclerotinia
sclerotiorum)
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună premergătoare pentru
cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată, şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile
timpurii de soia pot constitui premergătoare bune pentru cerealele păioase de toamnă.
Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice nu pot constitui
premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.

Fertilizare

Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi biomasa secundară

aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 – 1,9 kg P2O5, 1,8 - 4,0 kg K2O, la care se mai adaugă
cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente. Cercetările au demonstrat că soia
consumă, în medie, de 5,1 ori mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă
şi de 3 - 8 ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă de con-
sumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului ridicat al plantei în acest
element.
Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi: absorbţia nitraţilor din
sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a
azotului atmosferic, graţie enzimei nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium
japonicum.
În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind indispensabil
plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul simbiotic. La începutul
perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se stabileşte simbioza dintre bacteriile
Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol;
apoi, după instalarea mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la
dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de azot. Faza critică
în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire),
care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării semin-
ţelor se realizează 48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.
Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor apoi este
translocat în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din frunze spre seminţe
determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile Bradyrhizobium japonicm
depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe) din sol şi de a forma cât mai repede
nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la
condiţiile mai vitrege (temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol;
compatibilitatea cu soiurile de soia cultivate.
Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine aprovizionate în fosfor,
potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum şi în condiţii optime de umiditate.
39
Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe se-
minţe, precum şi unele erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea
unui număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau lipsa
acestora.
În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum determină acumularea
a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene pe substrat de turbă).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind la sporirea
numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul cultivat. Fosforul influenţează
direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate
asigură nutriţia unui număr mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două
ori mai mare decât în rădăcini.
Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până la
maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi capacitatea acestuia de absorbţie a
fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele faţă de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă,
în unele primăveri, împiedică absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează
carenţa din primele faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul din sol,
comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce demonstrează o capacitate mai ridicată de a folosi
rezervele existente în sol.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea
albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se reduce capacitatea de germinaţie a
seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea
plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-transparente până la brune-cenuşii,
necroze care avansează bazipetal; frunzele cad în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea
sinergică împreună cu azotul şi potasiul, mărind producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative rapide, reducându-
se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol însemnat în sinteza grăsimilor şi
depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a
azotului, creşterea rezistenţei la boli, absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele
biochimice şi fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se
extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la cădere şi la secetă a
plantelor.
*

Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care influenţează
favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care ajută la formarea
nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea
fotosintetizantă şi de fixare a azotului în nodozităţi etc.
Frunzele de soia au capacitate ridicată de absorbţie a substanţelor administrate sub formă de
soluţie, obţinându-se sporuri de 10-20 % în SUA, 32 % în Brazilia. Pe frunze se pot adminsitra azot,
fosfor, potasiu, sulf şi microelemente.
Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului, sunt necesare
microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe solurile alcaline, cu conţinut ridicat în
fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a fierului pe solurile erodate.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie de fertilitatea
solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în azot se aplică 30 - 40 kg azot la
ha, înainte de semănat, necesar pentru primele faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe
celelalte soluri, fertilizarea cu azot se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi
rădăcini, după apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în care
plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte de control, stabilindu-
se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin strivirea acestora se stabileşte eficienţa activităţii
bacteriilor (conţinutul de culoare roşie presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa
40
leghemoglobinei). În funcţie de reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab.
1.4.4.).

Tabelul 1.4.4.
Dozele orientative de îngrăşăminte la soia
AZOT (N) FOSFOR: P2O5 POTASIU: K2O
N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha D.O.E.
Nodozităţi pe Plante cu mg P2O5 la KAL
K2O-(kg/ha) pt.
plantă nodozităţi neirigat irigat 100 g sol irigat neirigat (ppm)
2.000-3.000 kg/ha
peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127
1-5 peste 50% 40 - 60 30 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70
lipsă 0 50-70 60-100 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49

Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol până la începutul
înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între rânduri (praşila I şi a II-a).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia scontată şi de valorile
cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi potasiu (v. tab. 1.4.4.).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu s-au aplicat sub
arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea, patului
germinativ.
Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă sau
extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea calităţii recoltei. Ele
contribuie la creşterea sistemului radicular, facilitează simbioza dintre bacterii şi rădăcini,
determiriă o nutriţie mai bună a plantelor de soia.
O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de Bradyrhizobium
japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amendamentelor după 2 - 4 ani
de la aplicarea lor.
Lucrările solului

Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se urmăresc: afânarea şi

aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale, a îngrăşămintelor şi
amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor; crearea unui pat germinativ optim pentru semănat
şi care să asigure răsărirea plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari
de apă în sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.
Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol, microclimatul zonei,
structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică diferenţiată.
Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile grele, cu textură
argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie
de umiditatea solului şi de resturile vegetale care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din
Moldova şi Transilvania adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de
cea mai bună calitate, respectiv uniform executată.
Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După recoltarea plantelor
premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează în 1 - 2 zile, când solul este încă
reavăn şi permite executarea unei lucrări de calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea
iernii. În condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru a nu se
face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de energie, se amână executarea arăturii până când
intervine o ploaie care să umezească solul pe 20 - 25 cm adâncime. În acest caz, după eliberarea
terenului de planta premergătoare se execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11
cm.
După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de toamnă cu plugul
în agregat cu grapa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea ei cât mai timpurie.

41
 În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din Lunca Dunării şi a
altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar
pe terenurile cu denivelări mai mari (crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.
Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este distrugerea crustei, a
buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili, perpendicular sau în diagonală faţă de
lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu
grapa cu discuri sau cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul,
se încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va executa şi o
micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul germinativ se pregăteşte în
preziua sau ziua semănatului cu combinatorul, care lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat,
înlesnind semănatul de calitate al soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele
antigramineice nevolatile. Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească
adâncimea semănatului (5 cm).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să aibă puritate de
cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar masa a 1.000 de boabe să fie cât mai
mare. Tratarea seminţelor cu fungicide împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care
suspensia de bacterii (Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru
tratarea seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză
de 0,2 - 0,5 kg/t, Tiramet 2 kg/t, MLX -300, 1,25 l/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face conform
instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze la sămânţa necesară
însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine direct în câmp, însămânţarea făcându-
se imediat. Când seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în
brazdă, în zona destinată seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la
brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii minime de germinaţie
în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care corespunde cu temperatura medie a
aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are
importanţă deosebită în dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de
vegetaţie în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea unui
număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o mai bună fructificare.
Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru germinarea seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă
mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive
valorifică foarte bine condiţiile ce se creează prin semănatul timpuriu.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu prima sau a doua
decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia a lunii aprilie în celelalte zone ale
ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii
şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime
de semănat.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după terminarea
însămânţării acestuia.
Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii de irigare şi 30 - 40
plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste densităţi se seamănă 50 - 55 seminţe
germinabile/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în
funcţie de zona de cultură: 40 - 45 pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40
pl./m2 în zona a treia - în condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de
neirigare.
Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se micşorează rezistenţa la
cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe proteice şi se măreşte norma de sămânţă la
42
hectar. Nici desimile mai mici (sub 30 pl./m2) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai
mult şi se realizează neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se
produc pierderi la recoltare.
Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute la recoltare este o
diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma de sămânţă. Cantitatea de sămânţă
corespunzătoare densităţilor la semănat stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de
puritate, capacitatea de germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi posibilităţile de
combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate şi în condiţiile combinării
combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate
sau irigate prin aspersiune se efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi de
3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa între
rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor semănatul soiei în rânduri
apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a determinat obţinerea unor sporuri însemnate de producţie
(10 - 15%). Sporul de producţie se datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la
înflorire, ca urmare a reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii
solului mai timpuriu de către covorul vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare de energie
solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund mai bine la semănatul în rânduri apropiate.
Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi cu 70 cm între
benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu erbicide,
reducându-se consumul de erbicide (cu circa 50%). Această metodă de semănat se recomandă pe
solurile infestate de buruieni cu răsărire eşalonată (Solanum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi
în cazul irigării prin brazde (80 cm între benzi).
Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se creează condiţii mai
bune pentru irigarea culturii şi combaterea buruienilor, prin praşile mecanice, fără folosirea
erbicidelor.
Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi atunci când, din
diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri.
Soiurile cu creştere determinată se pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici.
Trebuie remarcat faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea
semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de distribuţie şi a
raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin sondaje, corectând abaterile
constatate, prin modificarea reglajului.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 - 3,5 cm pe
solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0
cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o
adâncime de peste 5 cm în sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la
densităţi necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de adâncime,
jalonându-se terenul la prima trecere.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să se efectueze integrat,

revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu erbicide şi
insectofungicide.
Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care lasă terenul curat
de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea buruienilor răsărite la pregătirea
patului germinativ şi alegerea perioadei de semănat, contribuie mult la diminuarea gradului de
îmburuienare încă din primele faze de vegetaţie. Buruienile se pot distruge cu mai multă uşurinţă
prin praşile mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective manuale pe rând. Eventuala crustă şi
buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al grapei cu colţi reglabili, cu multă atenţie pentru
a nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile
43
asupra producţiei. Când plantele de soia formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăci-
nate, lucrările cu sapa rotativă (cu colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea
buruienilor, fără a cauza pierderi de plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu sapa rotativă, o
lucrare înainte de prima praşilă mecanică între rânduri, care se efectuează când se cunosc bine
rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua lucrare între prima şi a doua praşilă.
Concomitent cu efectuarea primei praşile mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active
de la sapa rotativă la cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi
încălzindu-l totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm adâncime) în funcţie de
gradul de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în masa a soiei. Pe lângă combaterea
buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului,
benefice simbiozei între rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri
de protecţie Ia cultivator.
O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de maturitate a soiei, ce
pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără folosirea erbicidelor care, la soia,
reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă în rânduri apropiate (tab. 1.4.5.).
Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în vedere
managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:
Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au manifestat simptome de
fitotoxicitate:
- Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide antidicotiledonate (tankmix) se
vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de dozele recomandate;
- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol (conţinutul în humus) şi
condiţiile climatice;
- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele Dynam, Pivot şi
Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la semănat), deoarece combat parţial
şi unele buruieni monocotiledonate anuale (Setaria sp. + Echinocloa sp.) în faza de 2 - 3 frunzuliţe
şi până la înfrăţire, iar buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;
- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente secvenţiale,
folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va aplica după răsărirea soiei (1 -
2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al doilea tratament se
va efectua la reinfestarea cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4 săptămâni), când buruienile au 2
- 4 frunzuliţe.
- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus sp.) se distrug
prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.
- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă cultura cu 10 - 15 zile
înainte de tratament iar după tratament nu se mai efectuează praşile mecanice sau manuale 15 - 17
zile pentru a nu se întrerupe translocarea erbicidului spre rizomi.
- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 I soluţie la hectar, o cantitate mai mare
ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se eficacitatea erbicidului.
- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele postmergătoare (4 - 5
luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun, orzoaică de primăvară; 24 - 26 luni floarea-
soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi legume)

Tabelul 1.4.5.
Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor

Erbucide, produs comercial (substanţă activă) Doza - kg, l/ha

produs
comercial
A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale,
fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.
Lasso CE (48% Alaclor) sau 4-6 Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu
Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4-6 combina-torul la adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii de
Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 irigare se aplică imediat după semănat (preemergent)

44
Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4-5
Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2
Guardian CE (82% Acetoclor + antidot) plus 1,75 - 2,5
Sencor 70 EP (70% Metribuzin) 0,25 – 0,5
Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5 Trifluralinul fiind volatil, erbicidele se încorporează la
8 - 10 cm adân-cime prin 2 treceri perpendiculare cu
Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0
combinatorul
Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0
Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp.,
Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice prevăzute la punctul A şi
al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate
Pivot 100 LC (10% Imazetapyr) sau 0,5 - 0,75
Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5
Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de soia
Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu +
2 - 2,5 au 2-3 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile sunt
surfactant) sau
în faza de 3-4 frunzuliţe.
Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2
Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5
Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu
C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se
utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costreiului din rizomi erbicidele
Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5
Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0
Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0 Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al
treilea tratament în momentul în care plantele de
Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2-3
costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se face
Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2-3
în funcţie de gradul de infestare, precum şi de
Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2
înălţimea plantelor de costrei.
Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2
Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10
D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic,
de tip Roundup Ready
Se poate aplica până la o săptămână înainte de
Roundup C.S. (36% Glifosat) 2-4
înflorire a plantelor de soia

- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica secvenţial (2 + 2

l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3 - 4 perechi de frunze la soia, iar
înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau
întreaga doza o singură dată în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care provoacă mana soiei
(Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.),
rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi
resturi vegetale, iar în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de
soia.
Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium debaryanum se
recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru
Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.
În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3 tratamente cu Turdacupral
4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg/ha produs
comercial.
Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte tratamente la
interval de 8 - 10 zile.
Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care produce defolierea
prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25, în doză de 2 l/ha produs comercial;
musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele în timpul germinaţiei sau la
răsărire şi se combate cu Decis, înainte de pregătirea patului germinativ; molia păstăilor (Etiella
45
zinkenella) se combate tratând sămânţa după recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la
tonă în magazii închise; musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de
germinare, se combate prin tratamente preventive la sol.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă perioade de
secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea seminţelor, consumându-se între
6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de peste 3.000 kg seminţe la hectar şi părţile aferente de
biomasă.
În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă, micşorând
desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se întârzie creşterea vegetativă, se
produce căderea florilor şi diminuarea producţiei de seminţe.
Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia primelor flori şi până la
umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lunii august. În această perioadă trebuie
să se asigure menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50% din i.u.a. (intervalul
umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la intervale de 10 - 14
zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt necesare 4 - 5 udări cu norme de udare de 700 -
800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă
şi pe nisipuri. La irigarea prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 - 300 m3/ha,
care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol. Irigarea se realizează prin
aspersiune sau prin brazde.

Recoltare

Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de seminţe din cauza
inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la recoltare se iau
măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat, realizarea densităţii optime, fără plante căzute,
folosirea soiurilor cu inserţie a primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea
lucrărilor de prăşit fără denivelarea solului.
Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare următoarele:
îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum 70% din păstăi; seminţele capătă
culoarea specifică soiului şi se întăresc; seminţele au umiditatea de 16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a plantelor va fi
coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 4 - 5 km/h,
turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut, deschiderea între bătător si contrabătător de 20 -
25 mm la intrare şi 15 - 18 mm la ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor
verifica de mai multe ori într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.
Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură (Câmpia Română
şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a de cultură (partea de nord a Câmpiei
Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei) şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul
ţării, Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice).

Cultura succesivă a soiei

Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării şi după planta
premergătoare ce se recoltează în primele zile ale lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag etc.).
Soiurile de soia foarte timpurii sunt potrivite culturilor succesive (Perla, Diamant etc.). Pentru
completarea azotului, acesta se aplică la praşila mecanică sau în apa de irigaţie, 40 - 50 kg/ha.

46
 Bacterizarea seminţelor este obligatorie; densitatea la semănat nu diferă de cultura
principală, necesitând o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400 m3/ha apă, iar în timpul
vegetaţiei 3 - 5 udări cu norme de 500 - 600 m3/ha apă.
Lucrările de îngrijire şi recoltarea se realizează la fel ca la cultura principală, obţinându-se
producţii apropiate ca mărime.

1.5. LINTEA
Importanţă. Biologie. Ecologie
Importanţă
Boabele sunt folosite în alimentaţia omului în diferite preparate, la fabricarea unor
sortimente de salam şi ciocolată. Făina de linte se poate adăuga în proporţie de 10 - 12% în făina de
grâu la prepararea pâinii. Boabele se pot. folosi şi în hrana animalelor, uruite sau întregi (lintea
mărunţită se dă la păsări). Paiele şi pleava sunt mai fine ca la mazăre şi conţin 9 - 12% proteină,
fiind consumate integral de animale.

Compoziţie chimică
Boabele de linte conţin în medie: 14% apă, 25,5% proteine, 1,9% lipide, 52,2% glucide,
3,4% celuloză şi 3% substanţe minerale.

Răspândire
Pe glob, lintea s-a cultivat în anul 2005 pe 4 mil.ha, cu 1088 kg/ha din care peste 70% în
Asia (2,6 milioane ha). Ţări mai mari cultivatoare de linte sunt: India. (1,4 milioane ha), Canada
(825 mii ha), Turcia (440 mii ha) etc. (FAO 2005).
În ţara noastră în ultimii ani producţia de linte a crescut faţă de anul 2005 (tab. 1.5.1.)
Tabelul 1.5.1.
Suprafeţe şi producţii de linte în România în anii 2011-2012

Cultura Suprafaţa Suprafaţa Prod. medie Produc.medie

mil. ha-2011 mil.ha-2012 kg/ha 2011 kg/ha-2012

4,17 4,21 1058 1084

Sistematică. Soiuri

Lintea face pante din tribul Vicieae, genul Lens, care

cuprinde numeroase specii. Cultivată, este Lens culinaris
Medic. (Sin. Ervum lens L., Lens esculenta Moench etc.), care
se împarte în: ssp. macrosperma Bar. (plante de 40 - 70 cm şi
bobul de 6 - 9 mm diametru) şi ssp. microsperma Bar. (plante
de 20 - 40 cm şi bobul de 2 - 4 mm diametru). Fiecare
subspecie cuprinde mai multe varietăţi. Se cultivă biotipuri din
ssp. macrosperma var. numularia, care are seminţe verzi
gălbui, rar marmorate şi cotiledoane galbene (fig. 1.5.1. după
GH. BÎLTEANU, 1998).
Soiul de linte omologat în România este “Oana” (din anul
1990), a cărei puritate biologică este menţinută de
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară
Iaşi. Mai sunt în cultură şi unele populaţii locale de Moldova Fig.1.5.1. Planta de linte (Lens culinaris
şi Banat. ssp. macrosperma);
47 A- vârful plantei; B – fructe; C – sămânţă.
 Particularităţi biologice

Lintea germinează la 4 - 5°C, având răsărire hipogeică.

Rădăcina este de tipul II, dar mai puţin dezvoltată decât la mazăre. Tulpina este scundă (20 - 70
cm), ramificată, striată şi firavă.
Frunzele sunt paripenate, terminate cu cârcei, având 3 - 7 perechi de foliole lungi de 1 - 2
cm, înguste, iar stipelele înguste şi mici.
Florile sunt grupate câte 2 - 4 în raceme, sunt de culoare albă, cu stindardul albăstrui.
Înflorirea începe la circa 50 de zile de la răsărire (2/3 din perioada de vegetaţie), polenizarea este
autogamă, alogamia nefiind exclusă.
Păstaia este rombică sau ovală (10 - 15 mm lungime; 5 - 10 mm lăţime) şi conţine 1 - 3
seminţe. Unele păstăi sunt dehiscente sau se desprind uşor de pe plantă, producând pierderi.
Sămânţa are forma unei lentile biconvexe, mărimea este în funcţie de subspecie (MMB 25
- 70 g) şi are culori diferite. Pe plan mondial mai răspândită este ssp. macrosperma - var.
numularia, din care s-au obţinut diverse soiuri.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Nefiind pretenţioasă la căldură, arealul ei este până la 60° latitudine nordică. Deşi
germinează la 4 - 5°C, răsărirea normală se petrece la 7 - 10°C. Plantele suportă -6°C. La înflorire şi
fructificare temperatura medie zilnică trebuie să nu depăşească 20°C. Suma de grade este de 1.500 –
1.800°C, din care jumătate pană în faza de înflorire.
Excesul de umiditate duce la creşterea buruienilor cu care lintea nu poate lupta, precum şi la
favorizarea bolilor (rugini, făinări etc.). Ssp. macrosperma are cerinţe mai ridicate la umiditate decât
ssp. microsperma.

Zone ecologice

Lintea întâlneşte condiţii foarte favorabile în centrul şi nordul Moldovei, depresiunea Bârsei
şi Câmpia Vinga din Banat. Porţiunile limitrofe acestora din Moldova şi Banat cuprind zonele
favorabile.

Tehnologia de cultivare a lintei

Rotaţie

Deoarece în toate ţările (mai puţin India, Turcia), ocupă suprafeţe mici, lintea nu intră în
rotaţii. Preferă plantele prăşitoare din zona ei de cultură, care lasă terenul curat de buruieni. Ca
succesoare sunt cerealele păioase, în special grâul de toamnă, deoarece lintea eliberează terenul
devreme. Lintea nu se autosuportă, însă după ea poate urma orice altă plantă de cultură.

Fertilizare
Pentru fiecare chintal de boabe, plus tulpinile respective, lintea extrage din sol 6,3 kg azot,
1,0 kg fosfor şi 1,5 kg potasiu (V. VELICAN, 1972). Dacă azotul şi-l procură în cea mai mare parte
pe cale simbiotică, nefiind necesară fertilizarea cu acest element, în schimb fosforul dă sporuri de
producţie.
Se recomandă aplicarea a 30 - 100 kg P2O5, în funcţie de gradul de aprovizionare a solului
în fosfor.
Lucrările solului

Sunt ca cele de la mazăre, urmărindu-se în mod deosebit combaterea buruienilor.

48
 Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de linte trebuie să aibă peste 97% puritate, iar germinaţia să fie peste 85%.
Inocularea cu bacterii fixatoare de azot aduce sporuri de producţie.
Semănatul se face în prima urgenţă. Întârzierea semănatului face ca răsărirea plantelor să fie
neuniformă, cultura se îmburuienează, iar seceta din vară diminuează legatul. Semănatul cu 10 zile
întârziere a micşorat producţia cu 400 - 500 kg/ha (D. IONESCU şi colab., 1967).
Densitatea la semănat este cuprinsă între 180 - 220 boabe germinabile pe m2 pentru lintea
mare (ssp. macrosperma) şi 250 - 300 boabe/m2 pentru lintea măruntă (ssp. microsperma).
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, folosindu-se
semănători universale.
Adâncimea de semănat este de 3 - 5 cm. Cantitatea
de sămânţă la hectar este de circa 100 kg/ha la lintea mare şi
80 kg/ha la lintea mică.
Lucrările de îngrijire

După semănat se face tăvălugitul, iar după răsărire,

când plantele au 6 - 8 cm, se trece cu grapa cu colţi reglabili,
care distruge crusta şi buruienile în curs de răsărire.
Buruienile se pot combate cu erbicidele folosite la mazăre.
Plivitul biologic se face pentru a înlătura “lintoiul”
(Vicia sativa var. lensisperma), care în lan se deosebeşte de
linte având un habitus mai mare, foliole mai mari şi
Fig. 1.5.2. Planta de lintoi:
mucronate, iar florile colorate (fig. 1.5.2.); în loturile
Vicia sativa var. lensisperma.
semincere plivitul biologic este obligatoriu.

Recoltare
Deşi păstăile se coc treptat, având inflorescenţe mai puţine, eşalonarea coacerii este mai
redusă decât la mazăre. Lintea se recoltează când păstăile din treimea de jos a plantei sunt galbene-
brune, au seminţe tari, păstăile de mijloc sunt galbene, iar cele superioare încă verzi. De aceea,
recoltatul se face în două faze: se taie plantele (cu coasa sau cositori mecanice) şi rămân pentru
uscare în brazde sau se adună în poloage; după uscare se treieră direct în câmp cu combina sau se
transportă la batoze reglate ca şi pentru alte leguminoase.
Lintea are capacitatea de producţie de 10 – 15 q/ha. La noi în ţară producţiile au variat între
6 - 8 q/ha, fiind apropiate de media pe plan mondial.

1.6. BOBUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Apreciate ca şi alte leguminoase, prin conţinutul în proteină, seminţele acestei plante sunt
folosite sub diferite forme în alimentaţia omului (supe, piureuri, surogat de cafea, în amestec în
făina de grâu etc.) şi furajarea animalelor în anumite proporţii, în combinaţie cu alte nutreţuri. Se
mai poate folosi planta întreagă ca nutreţ-siloz sau ca îngrăşământ verde.
Compoziţie chimică

49
 Compoziţia medie a boabelor, este următoarea: 14,4% apă; 25,2% proteine; 47,6%
substanţe extractive neazotate; 1,6% grăsimi; 8,5% celuloză şi 2,7% cenuşă.

Răspândire

Pe plan mondial bobul se cultivă pe 2,52 milioane ha (FAO 2005), din care 1,0 milioane ha
în China. În cele două Americi suprafaţa este de circa un sfert de milion ha. În Europa se cultivă pe
333 mii ha, din care în Italia 48 mii ha şi Franţa 101 mii ha. La noi în ţară bobul a fost introdus de
celţi şi slavi; în prezent, se cultivă pe suprafeţe reduse, prin grădini în jud. Suceava, iar în cultura de
câmp pe circa 1.000 – 2.000 ha.
În ţara noastră în ultimii ani producţia de bob a crescut faţă de anul 2005 (tab. 1.6.1.)

Tabelul 1.6.1.
Suprafeţe şi producţii de bob în România în anii 2011-2012

Cultura Suprafaţa Suprafaţa Producţia Produc.medie

mil. ha-2011 mil.ha-2012 medie 2011 kg/ha-2012
kg/ha
2,35 2,51 1714 1680

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Bobul face parte din tribul Vicieae genul Vicia. Specia cultivată, Vicia faba L.
(sin. Faba vulgaris Mur.) este împărţită în două subspecii: paucijuga şi eu-faba. Ssp. eu-faba se
împarte, după însuşirile morfologice, în special după dimensiunile şi forma boabelor, în trei
varietăţi: minor Beck (MMB de 400 - 650 g); aequina Pers (MMB de 650 - 800 g) şi major (MMB
de 800 - 1.200 g). Bobul este originar din zona Mării Caspice, iar “bobuşorul” (var. minor) din
Bazinul Mediteranean.
Soiuri. La noi în ţară se cultivă mai multe populaţii din var. minor (bob mic sau „bobuşor)
şi aequina (bob mijlociu), iar prin grădini, din var. major – bob mare. Din anul 1984 este omologat
soiul de bob mic Cluj 84, la care puritatea biologică este menţinută de Universitatea de Ştiinţe
Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Din var.major s-au introdus în cultură soiurile
Montana (2000) şi Moldoviţa (2004) create la SCDA Suceava.

Particularităţi biologice

Bobul (fig. 1.6.1., după GH. BÎLTEANU, 1998) cere o temperatură minimă de
germinaţie de 3 - 4°C.
Rădăcina este de tipul II, având pivotul principal bine dezvoltat şi multe ramificaţii.
Nodozităţile se formează, în proporţie de peste 75%, până la adâncimea de 12 cm (SANDA
CERNEA, 1974).
Tulpina este cu patru muchii, fistuloasă, înaltă de 100 - 150 cm, slab ramificată.
Frunzele sunt paripenate, cu 2 - 3 perechi de foliole mari, eliptice. Stipelele sunt
ovoid-lanceolate, mari, adeseori cu secreţii nectarifere extraflorale, fiind căutate de afide.

50
 Fig. 1.6.1 Bobul
A - tipuri de seminţe (1 – bob mic; 2 - bob mijlociu; 3 - bob mare);
B - sămânţa (h - hil; r - radicelă);
C - bob în procesul de germinaţie (c - cotiledon; f - frunze primare;
r - rădăcina primară; e - epicotil);
D - plantula (s - sămânţă; e - epicotil; f - frunze primare inferioare);
E - plantă inflorită.

Florile sunt grupate, câte 3 - 6, în raceme. Pe o plantă se formează 36 - 43 flori la var.

minor şi 37 - 49 la var. aequina, dispuse pe primele şapte etaje (peste 70%), în special pe etajele 2 -
5. Procentul de legare este cuprins între 11 – 20%, fiind dependent, în special, de condiţiile
climatice din perioada legării (SANDA CERNEA, 1974). Polenizarea este autogamă dar alogamia
este frecventă mai ales în regiunile sudice.
Fructele (păstăile) sunt de 5 - 10 cm lungime, devenind negre la maturitate, datorită
oxidării tirozinei existentă în pericarp. Din păstăile legate, doar 66 - 67% ajung la maturitate;
celelalte cad după fecundare. În păstaie sunt:3 - 5 seminţe de forme şi mărimi diferite.
Din cercetările efectuate la Cluj-Napoca s-a constatat că “bobuşorul” dă producţii mai
constante decât bobul mijlociu, chiar şi în anii mai nefavorabili, datorită mai bunei fructificări a
primelor şapte etaje de flori.
Perioada de vegetaţie la bobul mijlociu este de circa 130 zile, din care 50 de zile de la
semănat la apariţia florilor, apoi încă 20 zile până la formarea păstăilor şi circa 60 zile de la
formarea păstăilor la maturitate. În anii mai secetoşi şi cu temperaturi mai ridicate, perioada de
vegetaţie a bobului este mai scurtă.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Bobul necesită un climat umed şi răcoros, suma de grade fiind, după unele date, de circa
1.800°C. Din cercetările de la Cluj-Napoca reiese că, pentru “bobuşor”, suma de grade a fost de
2.140 – 2.616°C, iar pentru bobul mijlociu 2.196 – 2.592°C, fiind variabilă de la an la an. Plantula
suporta îngheţuri până la -5°C, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie cere temperaturi moderate.
La înflorire, temperatura optimă este de 15 - 20°C. Cerinţele faţă de apă sunt ridicate, bobul fiind
sensibil la secetă, în special la înflorire (cad florile). Coeficientul de transpiraţie este de 400 – 1.100.
În zonele secetoase intervine atacul mai accentuat al afidelor, ducând la scăderea simţitoare a
producţiei.
Solurile favorabile pentru bob sunt cele luto-argiloase, fertile, cu reacţie neutră sau uşor
alcalină. La pH sub 6 planta şi sistemul simbiotic suferă, producţiile fiind mai mici. Solurile mai

51
grele, argiloase şi mai umede sunt valorificate de bob dacă sunt structurate, iar pe solurile nisipoase
se poate cultiva numai dacă apa freatică este la circa 1 m, sau într-un regim de ploi bogat.

Zone ecologice

Zonele în care bobul întâlneşte aceste condiţii în ţara noastră sunt: Podişul şi Depresiunile
Transilvaniei şi subcarpaţii Moldovei.

Tehnologia de cultivare a bobului

Rotaţie

Bobul se seamănă după orice cultură, cu excepţia leguminoaselor. În zona de cultură de la

noi se poate semăna după cereale, in pentru fibre, sfeclă sau cartofi. După bob se pot cultiva toate
plantele, cu excepţia leguminoaselor.

Fertilizare

Pentru fiecare chintal de seminţe, plus paiele ce revin, bobul consumă: 6 kg N, 1,5 kg P2O5,
4,4 kg K2O, 2,1 kg CaO etc. Ţinând cont de zona de cultură şi perioada de vegetaţie mai lungă,
bobul reacţionează bine şi la aplicarea gunoiului de grajd. Gunoiul se aplică în doze moderate (15 -
20 tone/ha), pe soluri foarte sărace, podzolite. Obişnuit, gunoiul de grajd se aplică numai plantei
premergătoare, bobul valorificând efectul îngrăşământului organic în anul al doilea de la aplicare.
Bobul reacţionează favorabil la fertilizarea cu fosfor şi potasiu, uneori şi la azot, după cum
rezultă din unele experienţe efectuate în Anglia, Cehoslovacia, Germania, Rusia şi România (V.
MLESNIŢĂ, 1986).
Prin aplicarea microelementelor (molibden, bor, cupru etc.), ca şi la alte leguminoase, se
obţin sporuri de producţie pe soluri cu carenţe în aceste elemente.

Lucrările solului

Sunt aceleaşi ca şi cele pentru mazăre şi alte plante semănate în prima urgenţă.

Sămânţa şi semănatul
Pentru semănat, puritatea seminţelor de bob trebuie sa fie peste 97%, iar germinaţia peste
85%. Este indicat să se facă tratamentul seminţelor cu Nitragin.
Perioada de semănat este în prima urgenţă, când solul are 4 - 5°C. Astfel, pentru germinaţie
se foloseşte mai bine umiditatea din zăpezi; plantele scapă de atacul afidelor şi ajung la maturitate
mai devreme.
Densitatea la semănat este de 40 - 60 plante pe m2.
Distanţa dintre rânduri influenţează mai puţin producţia, putându-se semăna în rânduri
apropiate (15 cm) în soluri neîmburuienate sau dacă se erbicidează, iar pe terenuri relativ
îmburuienate se vor adopta rânduri simple la 50 - 60 cm sau benzi la 60/15 cm, pentru a se putea
prăşi. Mai răspândit este semănatul în rânduri simple la 50 - 60 cm (uneori 70 cm), pentru a se putea
prăşi.
Adâncimea de semănat este de 6 - 8 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Cantitatea de sămânţă este de 180 - 220 kg/ha la bobuşor şi 250 - 300 kg/ha, sau mai mult,
la bobul mare.

Lucrările de îngrijire
Constau în distrugerea crustei înainte şi după răsărire, combaterea buruienilor şi
dăunătorilor.
După ce plantele au 10 cm se fac 2 - 3 praşile mecanice completate cu praşile manuale.
52
 Buruienile din cultura bobului se pot combate prin aplicarea erbicidelor antigramineice:
Treflan (3 - 4 l/ha), Eptam 6E (6 - 8 l/ha) sau Eradicane 6E (6 - 8 l/ha) încorporate în sol o dată cu
pregătirea terenului. După răsărirea plantelor de bob se poate aplica Dikotex (1,5 - 2 l/ha) +
Fusilade (2 l/ha).
Pentru combaterea gărgăriţei (Bruchus rufimanus), a păduchelui negru (Aphis fabae) şi a
altor dăunători se fac tratamente în faza de ofilire a primelor inflorescenţe, rezultate mai bune
obţinându-se cu Melipax 30 kg/ha etc.

Recoltare
Maturizarea bobului fiind eşalonată, uneori în peste 20 de zile, recoltarea se face în două
faze: când 2/3 din păstăi sunt mature (s-au înnegrit), se taie plantele cu coase sau cu secerători, iar
după 2 - 4 zile (după uscare) se treieră. Recoltatul se poate face şi direct cu combina, când 90% din
seminţe au ajuns la maturitate. La combină se fac adaptările necesare recoltării bobului.
La noi în ţară producţiile sunt variabile, în funcţie de condiţiile de cultură: în zonele
favorabile se obţin producţii de peste 20 q/ha. Raportul seminţe-vreji este de 1:1,5. La păstrare se
iau aceleaşi măsuri ca şi la celelalte leguminoase.

1.7. FASOLITA
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă
Fasoliţa a fost luată în cultură în Africa Centrală, unde se întâlneşte spontan. A fost
cultivată apoi în Asia Mică şi Orientul Apropiat, de unde a ajuns în Europa, fiind cultivată de greci
şi romani (N. ZAMFIRESCU, 1965). Fasoliţa s-a cultivat în Europa până când a fost adusă fasolea
comună (Ph. vulgaris) din America, mai productivă şi cu cerinţe termice mai reduse, căreia fasoliţa “i-
a cedat acesteia numele, locul în cultură şi consum, retrăgându-se într-un anonimat” (V. VELICAN,
1972). În Europa Central - Estică se mai menţine în cultură în trei zone: nisipurile din sudul Olteniei,
masivul nisipos din estul Ungariei şi nisipurile din sudul Ucrainei (A. ZĂVOI, 1968).
Compoziţie chimică
Seminţele de fasoliţă conţin în medie 26,0% proteina; 1,6% grăsimi; 52,0% substanţe
extractive neazotate şi 4,0% celuloză. Fasoliţa se remarcă printr-un conţinut mai scăzut de celuloză,
fierbere mai rapidă şi digestibilitate mai mare decât fasolea şi alte leguminoase.
Are aproximativ aceleaşi utilizări ca şi fasolea, în plus se foloseşte şi ca îngrăşământ verde
pe nisipuri sau ca furaj (păşune, masă verde, fân sau însilozată).

Răspândire
Pe glob a rămas în cultură în câteva zone cu condiţii de climă mai aride, unde s-a impus faţă
de fasole, pe circa 1,3 milioane ha, din care cea mai mare parte în Asia (China cu 1,16 mil.ha) etc. .
La noi în ţară se cultivă pe câteva zeci de hectare, pe nisipurile Olteniei.
Suprafeţele şi poducţiile in anii 2011-2012 sunt redate în tab. 1.7.1.

Tabelul 1.7.1.
Suprafeţe şi producţii de fasoliţă în România în anii 2011-2012

Cultura Suprafaţa Suprafaţa Prod. medie Produc.medie

Mil. ha-2011 mil.ha-2012 kg/ha-2011 kg/ha-2012

10,43 11,29 473 506

53
 Sistematică. Soiuri

Cultivată este specia Vigna sinensis L., ce cuprinde

mai multe varietăţi.
Din 1976 este zonat soiul Jiana (T-1), var. sinensis, cu
talia de 40 - 60 cm, MMB 180 g, proteină 25 - 26,4%, perioada
de vegetaţie 99 - 118 zile, rezistent la boli. S-au mai introdus în
cultură soiurile Aura (1997) şi Ofelia (1998), menţinător fiind
Staţiunea Dăbuleni.

Particularităţi biologice

Fasoliţa (fig. 4.25, după GH. BÎLTEANU, 1998) are Fig. 1.7.1. Fasoliţa (Vigna sinensis L.)
germinaţia epigeică, rădăcina pivotantă profundă şi puternic
ramificată, tulpina cu forme oloage sau volubile, frunzele ca la
fasole dar glabre, florile grupate câte 2 - 3, de culoare albă sau
violacee. Păstaia este îngustă şi lungă (8 - 15 cm), cu 7 - 10 seminţe. Fasoliţa are seminţe cu hilul
excentric, MMB de 100 - 200 g, 6 - 12% coji şi culori diferite, în funcţie de biotip.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Fasoliţa are pretenţii termice ridicate, germinând la minimum 12C. Constanta termică este
de circa 1960°C, în 95 - 100 zile.
Cerinţele faţă de sol sunt reduse, fasoliţa putând valorifica terenurile sărace, nisipoase şi
chiar nisipurile zburătoare.

Zone de cultură

La noi sunt nisipurile Olteniei, unde realizează producţii de peste 8 q/ha, depăşind cu 50%
fasolea (L. POP şi colab., 1986 etc.).

Tehnologia de cultivare a fasoliţei

Rotaţie

Nu are pretenţii faţă de planta premergătoare, fiind amplasată în rotaţie cu plante din zona
ei de cultură.

Fertilizare

Pe solurile nisipoase, fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice, circa 20 t gunoi de grajd

la ha, sau cu îngrăşăminte minerale (N32P32K48) administrate pe panta inferioară a dunelor sau pe
interdune. Pe dună, îngrăşămintele chimice, în anii deficitari în precipitaţii (în iulie şi august), au
influenţat negativ producţia (A. ZĂVOI, 1967).

Lucrările solului

Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să fie pură şi cu valoare germinativă bună (peste 90%). Semănatul se face
când solul are 12°C, în rânduri simple la 50 - 70 cm, în benzi (70/15 cm), la 5 - 8 cm adâncime.
54
Densitatea de semănat este de 20 - 25 plante/m2, folosind pentru producţia de boabe 40 - 50 kg
sămânţă la ha. Pentru furaj sau îngrăşământ verde se seamănă mai des, folosindu-se 60 - 70 kg
sămânţă/ha.
Lucrările de îngrijire şi recoltatul

Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole. Producţia de boabe ajunge la 16 q/ha, depăşind
mult fasolea şi alte leguminoase, în zona ei de cultură (nisipurile Olteniei).

TEST DE AUTOEVALUARE
Scrieţiţi/marcaţi cortect (1-3 variante) corecte pentru fiecare întrebare :

1. Care dintre următoarele specii au răsărirea epigeică ?

a. fasole
b. soia
c. mazăre

2. Răsărirea hipogeică este specifică la :

a. lupin
b. fasoliţă
c. mazăre

3. Care specii germinează la 1-30C ?

a. fasole
b. soia
c. mazăre

4. Care specii germinează la temperaturi de 8-120 C ?

a. lintea
b. fasolea
c. fasoliţa

5. Mazărea se poate cultiva după :

a. mazăre
b. fasole
c. porumb

6. Semănatul mazării se face când :

a. temperatura solului la adâncimea de semănat este de 1-30C

b. temperatura solului la adâncimea de semănat este de 7-80 C
c. se poate pregăti terenul, primăvara cât mai timpuriu

7. Distanţa de semănat între rânduri la mazăre în România este de :

a. 6-7 cm
b. 12,5 cm
55
c. 50 cm

8. Combaterea buruienilor la mazăre se poate efectua :

a. prin prăşit
b. cu ajutorul erbicidelor
c. pe cale mecanică şi chimică

9. Cele mai bune premergătoare pentru fasole sunt :

a. soia
b. grâu de toamnă
c. porumb

10. Desimea de semănat la fasole este de :

a. 35-45 b.g./m2 la neirigat şi 50-55 b.g./m2

b. 80-100 b.g./m2
c. 100-130 b.g./m2

11. Adâncimea de semănat la fasole este de :

a. 3-4 cm, în primăverile umede ;

b. 4-5 cm (5-6), în funcţie de textura solului
c. 9-10 cm

12. Combaterea buruienilor la fasole se face prin :

a. praşile mecanice şi manuale

b. pe cale mecanică şi chimică
c. nu este sensibilă la îmburuienare

13. Recoltarea fasolei se efectuează :

a. divizat (în două faze)

b. direct cu combina din lan

14. Plante bune premergătoare pentru soia sunt :

a. grâul
b. fl.soarelui
c. orzul

15. Semănatul soiei se efectuează :

a. Imediat ce se poate intra în câmp

b. Când la adâncimea de semănat sunt 7-80 C
c. Când temperatura în sol este de 10-110 C

56
 16. Distanţa de semănat la soia este :

a. în rânduri echidistante, la 50 cm
b. în benzi : 45 cm, cu benzi de 60-70 cm
c. la 25-30 cm, chiar 15 cm, pe solurile curate de buruieni

17. Adâncimea de semănat la soia este :

a. 2,5 – 3,5 cm, pe soluri mai grele

b. 3,5 – 4 cm (maxim 5 cm) pe soluri mijlocii şi uşoare
c. 6 – 8 cm

18. Distanţa de semănat la liste este de :

a. 12,5 cm
b. 45 cm
c. 60 cm

19. Lintea se seamănă la adâncimea de :

a. 3-5 cm
b. 6-7 cm
c. 7-8 cm

20. Epoca de semănat la linte este :

a. primăvara devreme
b. când în sol sunt 7-80 C
c. când în sol sunt 8-100 C

21. Bobul se seamănă :

a. în prima urgenţă, când în sol sunt 4-50 C

b. când în sol sunt 6-70 C
c. când în sol sunt 8-100 C

22. Bobul se seamănă la adâncimea de :

a. 3-4 cm
b. 6-8 cm
c. 10-12 cm

23.Fasoliţa se seamănă când în sol sunt :

a. 5-6 cm

b. 8-10 c

c. 12 cm

57
 REZUMAT U. I. 1

Unitatea de învăîare 1 cuprinde noţiuni cu privire la: particularităţile generale a

plantelor din grupa leguminoaselor pentru seminţe, importanţa, răspândirea, biolgia,
ecologia şi tehnologia de cultivare a plantelor din această grupă de plante: mazăre, fasole,
soia, bobul, lintea şi fasoliţa.

BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1998 – FITOTEHNIE – vol. I, Ed. Cerers.
3. Ceapoiu N. şi colab.,1975 – Grâul, Ed.Academiei.
4. Drăghici L. şi colab., 1975 –Orzul, Ed.Academiei.
5. Gaşpar I., Butnaru G., 1985 – Triticale – o nouă cereală, Ed.Academiei.
6. Mogârzan Aglaia şi colab., 2004 – FITOTEHNIE, Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi
7. Muntean L.,1995 – Mic tratat de Fitotehnie, vol. I – Cereale şi leguminoase
pentru boabe, Ed.Ceres.
8. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura Ceres.
9. Olaru C.,1982 – Fasolea, Ed.Scrisul Românesc, Craiova.
10. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail Axinte,
Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2011 – FITOTEHNIE, Vol. I, Cereale
şi leguminoase
11. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail Axinte,
Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2012 – FITOTEHNIE, Vol. II, Cereale
şi leguminoase pentru boabe, Ed. Universitară, Bucureşti.
12. Salontai Al., şi colab., 1988 – Certificarea şi controlul calităţii seminţelor şi
materialului săditor
la culturile de câmp. Ed.Dacia, Cluj-Napoca.
13. Stănescu Z, Rizescu Gh., 1976 – Sfecla pentru zahăr, Editura Ceres, Buc.
14. Vrînceanu Viorel, 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Academiei.
15. Zaharia Marius şi colab., 2010 – Fitotehnie, Îndrumător pentru lucrări
practice, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

14. Zaharia Marius şi colab., 2011 – Fitotehnie, Lucrări de laborator, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
16. Zamfirescu N., 1977 –Bazele biologice ale producţiei vegetale, Ed.Ceres.

LUCRARE DE VERIFICARE :
”Tehnologia de cultivare a plantelor din grupa ”Leguminoase pentru seminţe” care
se seamănă în rânduri distanţate.

58
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.
PLANTE OLEAGINOASE
CUPRINS U.I. 2

Pag.
Obiectivele şi componentele profesionale (U.I. 2).................................................................. 59
Instrucţiuni U.I. 2 .................................................................................................................. 60
2.1. Generalităţi ................................................................................................................ 60
2.2. Fl. soarelui........................................................................................................................61
2.3. Inul pentru ulei ................................................................................................................ 85
2.4. Rapiţa .......................................................................................................................... 93
2.5. Muştarul .................................................................................................................... 102
2.6. şofrănelul .................................................................................................................. 103
Test de autoevaluare ............................................................................................................ 105
Rezumat) U.I.2) .................................................................................................................... 106
Bibliografie(U.I.2) ................................................................................................................ 107

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 2)

Obiectul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor

privitoare la principalele specii de plante producătoare de ulei, particularităţile biologice,
ecologice şi tehnologice de cultivare a florii soarelui, rapiţei, muştarului, inului pentru
uleişia şofrănelului.
După finalizarea studiului acestei unităţi de învăţare (U.I.2) studentul va dispune de
competenţe pentru :
- Explicarea modului de recunoaştere a speciilor de plante producătoare de ulei ;
- Stabilirea corectă a asolamentelor care includ plante ca : fl. soarelui, rapiţa, muştarul, inul
pentru ulei şi şofrănelul ;
- Stabilirea celor mai eficiente tehnologii de cultivare a acestor plante ;
- Identificarea zonelor de cultură a speciilor mai sus amintite.

59
 Instrucţiuni (U.I. 2)

Această unitate de învăţare (U.I.1) cuprinde noţiuni referitoare la grupa de plante

oleaginoase care va necesita alocarea unui număr de cca. 6 ore pentru studiul individual.
La finele acestei unităţi de învăţare va fi prezentată o lucrare de verificare.

U.I.2. PLANTE OLEAGINOASE

2.1. GENERALITĂŢI

Importanţă, suprafeţe, răspândire.

Speciile care posedă însuşirea de a acumula sub formă de substanţe de rezervă grăsimi
(uleiuri) au primit denumirea de plante uleioase (sau oleaginoase).
În această grupă sunt cuprinse specii aparţinând la diferite familii botanice, unele fiind
arborescente (măslinul, palmierul de ulei, cocotierul), iar altele sunt anuale, ierboase (floarea-
soarelui, rapiţa, ricinul, inul de ulei, soia, arahidele, macul, muştarul, şofrănelul, dovleacul ş.a.).
Pe glob, plantele oleaginoase se cultivă pe o suprafaţă ce depăşeşte 145 milioane ha (inclusiv soia şi
arahidele).
Producţia mondială de uleiuri vegetale este de peste 56 milioane tone, din care mai mult de
43 milioane tone se folosesc în alimentaţie.
Necesarul omenirii pentru uleiurile alimentare este de circa 75 milioane tone, diferenţa
urmând a fi asigurată prin grăsimi animale.
În România s-au cultivat cu plante oleaginoase, în 1989, peste 1 milion ha, suprafaţă care,
în prezent, s-a diminuat (deşi a crescut suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui), datorită reducerii
suprafeţelor cultivate cu soia.
Uleiurile vegetale sunt deosebit de importante în alimentaţie, datorită puterii calorice
ridicate, a gustului, mirosului şi culorii plăcute, a conţinutului în acizi graşi nesaturaţi.
În industrie, uleiurile vegetale sunt folosite la fabricarea margarinei şi a diferitelor conserve,
în industria săpunului, a lacurilor, vopselelor etc.
În alimentaţie sunt apreciate uleiurile puţin sicative, deci cele cu indicele de iod mic, iar în
industria lacurilor şi vopselelor sunt valoroase, cele sicative, cu indicele iodic mare (indicele de iod
reprezintă numărul de grame de iod fixat de 100 g ulei).
În tabelul 2.1.1. este prezentată clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod.
Pe lângă grăsimi, seminţele plantelor oleaginoase au şi un conţinut ridicat în proteine (tab.
2.1.2., după GH. BÎLTEANU, 1994), fapt care conferă şroturilor o ridicată valoare furajeră.
Conţinutul de ulei şi proteine, cât şi indicele de iod diferă mult de la o specie la alta şi chiar
de la un soi la altul şi sunt influenţate de condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultivare. Cele
mai apreciate oleaginoase sunt cele la care uleiurile se extrag uşor la rece.
Tabelul 2.1.1.
Clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod.
Cultura Indicele de iod Categoria
Perila 181 – 206
Lalemanţia 162 – 203
In 168 – 192
Cânepă 140 – 169 Uleiuri sicative
Mac 131 – 143
Floarea – soarelui 119 – 144
60
 Soia 107 – 137 Uleiuri semisicative
Şofrănel 115 – 155
Susan 103 – 112
Bumbac 101 – 117
Rapiţă 94 – 112
Arahide 90 – 103
Ricin 81 – 86 Uleiuri nesicative
Măslin 78 – 95
Sicative – cu indicele de iod peste 140; Semisicative cu indicele de iod 100-140; Nesicative – cu
indicele de iod sub 100.

Tabelul 2.1.2.
Conţinutul de ulei şi proteine (% din s.u.) în seminţele câtorva plante oleaginoase.

Specia Ulei Proteine

Floarea – soarelui 50,8 16,2
In pentru ulei 46,5 23,4
Rapiţă 45,7 23,8
Ricin 52,3 17,6
Arahide 54,5 25,8

2.2. FLOAREA-SOARELUI
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă
Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase cultivate pe glob (13%
din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras
din achenele de floarea-soarelui este semisicativ şi se caracterizează prin culoare, gust şi miros
plăcute, conţinut ridicat în vitamine (A, D, E, K) şi substanţe aromatice; în plus, uleiul de floarea-
soarelui se conservă foarte bine pe perioadă îndelungată.
Uleiul de floarea-soarelui este unul dintre cele mai bine echilibrate sub aspectul acizilor
graşi pe care îi conţine. El este utilizabil atât "la rece" cât şi gătit şi este bogat în acid linoleic - acid
gras esenţial pentru alimentaţia umană.
Uleiul se extrage uşor prin presare, randamentul normal la extracţie fiind de circa 45%. La
un hectar cultivat cu floarea-soarelui se pot obţine, la nivelul producţiilor actuale, între 900 şi 950
kg ulei, planta fiind astfel foarte economică; ca urmare, floarea-soarelui poate asigura necesităţile
ţării în ulei alimentar (şi, parţial, industrial), putându-se realiza anual şi disponibilităţi pentru export
(V. BÂRNAURE, 1991).
În afară de folosirea directă în alimentaţie, uleiul de floarea-soarelui este întrebuinţat în
industria conservelor şi a margarinei. Uleiul mai poate fi folosit pentru obţinerea acidului oleic
necesar în industria lânii, a săpunurilor, ca adjuvant în fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru
vopseluri.
Fosfatidele rezultate în timpul procesului de extragere a uleiului permit fabricarea pe scară
largă a lecitinei, mult apreciată în industria alimentară: în panificaţie, la prepararea ciocolatei, a
prăjiturilor, a mezelurilor.

61
 Deşi preţul său este destul de ridicat, prin comparaţie cu uleiul de soia, ceea ce ar limita
utilizarea ca ulei industrial, proprietăţile sale îl fac apt pentru o gamă largă de aplicaţii tehnologice
(industriale). Astfel, are un indice iodic moderat, conţinut ridicat în acid linoleic şi concentrare
scăzută în acid linolenic, astfel că poate fi folosit pentru fabricarea de vopsele albe. Poate servi
pentru producerea de lacuri speciale, răşini şi pentru numeroase utilizări în scopuri energetice.
Turtele de floarea-soarelui se situează printre cele mai valoroase, având în vedere:
conţinutul ridicat în substanţe proteice (45 - 55%) şi bogăţia acestora în metionină; prezenţa în
cantitate mare a vitaminelor complexului B; floarea-soarelui conţine mai multă riboflavină decât
soia sau arahidele; are un mai bun echilibru fosfo-calcic, comparativ cu turtele de altă provenienţă.
Conţinutul ridicat în celuloză limitează folosirea lor la furajarea monogastricelor; turtele provenite
din seminţe decorticate nu prezintă acest inconvenient.
Prin prelucrarea miezului de floarea-soarelui se pot obţine făină, concentrate şi izolate
proteice. Încorporarea a 8 - 15% făină de floarea-soarelui în făina de grâu sporeşte densitatea
aluatului şi reduce volumul acestuia. În industria mezelurilor, concentratele de floarea-soarelui pot
fi incluse în carne în proporţie de până la 25%; acestea pot fi folosite şi în industria laptelui.
Seminţele de floarea-soarelui pot fi consumate direct (seminţe prăjite), modalitate de
consum mai larg răspândită în SUA, ţările scandinave, unele ţări mediteraneene şi din Europa de
Est. Soiurile destinate acestui scop prezintă seminţe mai sărace în grăsimi (în jur de 30 %), coji mai
groase şi mai puţin aderente la miez; pe lângă aminoacizi esenţiali, bine reprezentaţi (triptofan,
izoleucină, lizină), floarea-soarelui de "ronţăit" conţine mai mult fier, glucide, săruri minerale,
vitamine (A, E, riboflavine şi tiamine) şi asigură în jur de 550 calorii/100 g seminţe consumate.
Calatidiile (resturile de inflorescenţe) pot fi folosite ca furaj, mai ales pentru oi (conţin 7%
proteine şi până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă similară cu a unui fân de
calitate mijlocie (AL. VRÂNCEANU, 1974). Din cojile măcinate (pericarp) se extrag alcool etilic,
furfurol, sau ele pot fi folosite pentru prepararea drojdiei furajere, un furaj proteic valoros pentru
animale şi păsări.
Tulpina este foarte bogată în potasiu, şi poate fi utilizată pentru obţinerea carbonatului de
potasiu sau a altor produse. Tulpinile sunt încă folosite ca sursă de căldură (local) sau în industrie,
pentru fabricarea de plăci antifonice.
Floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. În ţara noastră asigură cel mai
important cules pentru familiile de albine (alături de salcâm şi tei). La un hectar de floarea-soarelui
se pot obţine 30 - 130 kg miere (sau 15 - 40 kg miere/familia de albine) (după I. CÂRNU, GH. V.
ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).
Din punct de vedere agricol, este important că floarea-soarelui eliberează devreme terenul
(sfârşit de august - început de septembrie), permiţând o bună pregătire a terenului pentru grâul care
urmează; nu este la fel de favorabilă ca soia, dar starea structurală şi de fertilitate a solului după
floarea-soarelui este, în general, benefică, ceea ce face ca floarea-soarelui să fie o premergătoare
bună pentru grâu.
Cheltuielile cu floarea-soarelui nu sunt prea ridicate: îngrăşare cu azot şi cu fosfor
moderată, cerinţe mari faţă de potasiu, dar restituiri abundente; costurile pentru sămânţă sunt
comparabile cu cele de la porumb. Floarea-soarelui se acomodează, adesea, mai bine decât
porumbul, pe terenuri cu soluri de calitate medie şi suportă mai bine stress-ul hidric. În plus, pentru
lucrările din tehnologia de cultivare (semănat, prăşit, recoltare etc.) floarea-soarelui nu necesită un
echipament agricol specializat (fermele producătoare de cereale păioase şi porumb, de exemplu,
posedă echipamentul necesar). Totodată, calendarul lucrărilor agricole: pregătirea terenului,
semănatul, combaterea chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza fără să stânjenească lucrările
destinate celorlalte culturi agricole.
Dintre inconvenientele florii-soarelui se menţionează: sensibilitatea la boli, care impune
restricţii foarte serioase în rotaţie, fiind excluse monocultura şi revenirea pe acelaşi teren mai
devreme de 6 ani; dificultăţile de amplasare după multe plante cu care are boli sau dăunători
comuni; consumul mare de apă şi elemente nutritive din sol, ceea ce impune fertilizarea culturilor
postmergătoare, prin aplicarea de doze mai mari de îngrăşăminte.
62
 Răspândire
În anul 1931, N. VAVILOV a situat originea florii-soarelui în partea de nord a Mexicului
şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice din America de Nord au
relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de floarea-soarelui, îndeosebi în statele Colorado
şi New Nexico. După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că unele resturi decoperite datează
de la anii 2.600 î.Ch.
Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă şi o foloseau în alimentaţie,
pentru fabricarea uleiului şi pentru consumul direct al miezurilor, ca atare sau prăjite, zdrobite şi
amestecate cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la soare.
Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului al XVI-lea), floarea-
soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s- a
răspândit repede de-a curmezişul continentului (Franţa, Italia, Europa de Nord şi de Est), ca o
curiozitate botanică; la sfârşitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia,
Olanda, Elveţia, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală.
În perioada următoare, cultura s-a dezvoltat, în principal, în Rusia, în zonele cu cernoziom.
Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, dar abia între anii 1830 - 1840, seminţele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară
industrială. La sfârşitul secolului al XIX-lea cultura ocupa deja 150.000 ha (îndeosebi în Ucraina şi
Kuban), pentru a atunge 1 milion de hectare la începutul secolului XX. În deceniile următoare
cultura florii-soarelui a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind una dintre una dintre cele mai
importante culturi agricole; s-a extins în ţările Europei de Est şi în Balcani, în Europa Occidentală;
apoi a "retraversat" Atlanticul, pentru a deveni o cultură agricolă importantă a continentului
american.
În anul 2005 (după FAO STAT Database) pe glob s-au cultivat cu floarea-soarelui 23,4
mil.ha, rezultând o producţie medie mondială de 1.310 kg boabe/ha şi o producţie globală de 30,67
mil.tone.
Ţările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: SUA (1.044 mii ha şi o producţie medie de
1.681 kg seminţe/ha), Argentina (1.896 mii ha, 1.926 kg/ha), India (3.000 mii ha, 616 kg/ha), China
(1.085 mii ha, 1.705 kg/ha), Turcia (480 mii ha, 1.979 kg/ha), Franţa (644 mii ha, 2.251 kg/ha),
Ungaria (521 mii ha, 2.432 kg/ha), Spania (516 mii ha, 772 kg/ha), ţările fostei URSS (9.735 mii ha,
din care 5.320 mii ha în Federaţia Rusă şi 3.668 mii ha în Ucraina).
În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la mijlocul sec.
XIX în Moldova; fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar, floarea-soarelui a cunoscut
un ritm de dezvoltare fără precedent (CR.HERA şi col., 1989). Cultivarea pe suprafeţe mai mari a
debutat în sec.XX, cu 672 ha în 1910, ajungându-se la 200.000 ha în 1938; după al doilea război
mondial suprafeţele au crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha 1950 şi 526,7 mii ha în perioada
1971 - 1975. În ultimii ani, suprafeţele cu floarea-soarelui au fost fluctuante, cunoscând un oarecare
regres în 1990 (395 mii ha) şi ajungând la peste 700 mii ha începând cu anul 1995, ca urmare a
interesului manifestat faţă uleiul de floarea-soarelui, pe piaţa internă şi la export. Trebuie subliniat
că suprafeţele de peste 850 mii ha cultivate cu floarea-soarelui în ultimii 5 ani (peste 1 mil. ha în
1999 şi 2003),), justificate, fără îndoială, prin rentabilitatea ridicată a culturii, prezintă un pericol
real, deoarece nu se mai poate respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea
culturii pe acelaşi teren, impus de regulile fitosanitare. Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui
sunt: Constanţa, Teleorman, Călăraşi, Dolj, Brăila, Ialomiţa, Olt, Timiş (cu peste 50 mii ha fiecare).
Producţiile medii au crescut în ultimele decenii, în legătură directă, în primul rând, cu
calitatea materialului biologic pe care cultivatorii de floarea-soarelui l-au avut la dispoziţie: 360
kg/ha în perioada 1948 - 1958 (când au fost cultivate soiurile Măslinica şi Uleioasă, forme slab
productive); 744 - 1.100 kg/ha în perioada următoare (când au fost introduse soiurile ruseşti Jdanov
8281 şi Vniimk 8931). Introducerea în cultură a soiului românesc Record, a însemnat un salt
spectaculos de producţie, la peste 1.400 kg/ha în perioada 1966 - 1970; a urmat crearea şi
introducerea în cultură a hibrizilor româneşti de floarea-soarelui, cu noi creşteri de productivitate
63
(1.630 kg/ha în 1979 - 1981). În ultimii ani, producţiile medii s-au menţinut în jur de 1.029 - 1.323
kg/ha. În aceeaşi perioadă, producţiile totale au fost de 721 - 1.557 mii tone seminţe, iar exporturile
au atins 104 - 365 mii tone seminţe şi 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).
Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafeţele cu floarea-soarelui vor
continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendinţa generală fiind de stabilizare a
suprafeţelor; aceasta este impusă, pe de o parte, de restricţiile tehnologice (ponderea în structura
culturilor), iar pe de alta de performanţele productive şi calitative ale noilor hibrizi (după CR.
HERA şi col., 1989).
Compoziţia chimică

Seminţele de floarea-soarelui conţin 33 - 56% ulei, cu valoare alimentară ridicată, conferită

de prezenţa aciziilor graşi nesaturaţi, reprezentaţi în cea mai mare parte de acizii linoleic (44 - 75%,
conţinut ridicat) şi oleic (14 - 43%, nivel mediu), dar şi de existenţa a mai puţin de 15% acizi graşi
nesaturaţi (mai ales palmitic şi stearic) şi de lipsa aproape totală a acidului linolenic (urme - 2%),
fapt ce-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de conservare (tab.2.2.1 si 2.2.2.,după A.
BONJEAN,1986).
Tabelul 2.2.1.
Compoziţia chimică a seminţelor şi a turtelor de floarea-soarelui (%)
Componente În achenă În miez În turte
Ulei 44 - 53 58 - 69 6 - 10
Proteină brută 15 - 22 20 - 26 30 - 35
Glucide 14,5 - 15 7,5 - 9 19 - 22
Celuloză 14 - 19 4-5 12 - 18
Săruri minerale 3,0 - 3,5 3,5 6,5 - 7,2

Tabelul 2.2.2.
Componenţa acizilor graşi din uleiul de floarea-soarelui (%)
După Swern (1969) După Bonjean (1986)
Acidul gras
Acid palmitic (C16) 3,0 - 6,0 6,5 – 8,5
Acid stearic (C18) 1,0 - 3,0 4,5 – 5,7
Acid arahidonic (C20) 0,6 - 4,0 0,5 – 0,8
Alţi acizi graşi saturaţi 0,5 - 1,2 urme - 2,5
Total acizi graşi saturaţi 8,6 - 14,2 14,0 - 15,0
Acid oleic (C18 : 1) 14,0 - 43,0 20,0 - 25,0
Acid linoleic (C18 : 2) 44,0 - 75,0 61,0 - 68,0
Acid linolenic (C18 : 3) 2,0 Urme
Total acizi graşi nesaturaţi 85,0 - 91,0 85,0 - 86,0

Din punct de vedere nutriţional, uleiul de floarea-soarelui are caracteristici excelente, mai
ales prin conţinutul ridicat în acid linoleic. Acest acid gras polinesaturat este esenţial în hrana
omului, deoarece organismul uman nu-l poate sintetiza.
S-a constatat că, în general, în climatele mai răcoroase (cum este climatul temperat),
uleiurile conţin în jur de 70% acid linoleic, în timp ce uleiurile produse la latitudinile cu temperaturi
ridicate, conţin numai 30% acid linoleic (în favoarea creşterii conţinutului în acid oleic).
Uleiul de floarea-soarelui este considerat, în prezent, şi un aliment care poate participa la
controlul nivelului colesterolului din sânge. El nu-şi pierde caracteristicile la prăjit, în condiţii
normale de utilizare, fiind astfel unul dintre uleiurile alimentare principale.
Uleiul de floarea-soarelui conţine cantităţi mici de fosfolipide şi de ceară. Conţinutul său în
steroli este inferior uleiurilor de soia şi de porumb, iar conţinutul în tocoferoli - antioxidanti
importanţi - este inferior celui din soia, dar superior uleiului din arahide, rapiţă sau porumb.

64
 Proteinele din seminţele de floarea-soarelui au valoare biologică ridicată, în compoziţia lor
chimică intrând toţi aminoacizii esenţiali.
Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300 kg pentru o
tonă de sămânţă) conţin, în medie, 19 - 22% glucide, 6 - 10% ulei, 15 - 20% celuloză, 5 - 10%
săruri minerale şi 30 - 35% proteine. Proporţia de proteine şi compoziţia acestora dau turtelor o
importanţă deosebită, acestea reprezentând o sursă valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor
(bovine, porci, iepuri, păsări) (după V. BÂRNAURE, 1991).
Compoziţia chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare, continuţul
ridicat în celuloză şi în cenuşă, care tind să reducă energia metabolizabilă; de asemenea, sunt
carenţate în lizină, dar mai bogate decât turtele de soia în metionină şi cistină. Turtele obţinute din
seminţe de floarea-soarelui nedecorticate sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj
pentru crescătoriile intensive de animale. În acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40 - 45%
proteină brută şi doar 14% celuloză (tab.2.2.3., după A.BONJEAN, 1986).

Tabelul 2.2.3
Valoarea furajeră a turtelor de floarea-soarelui

Turte de floarea-soarelui
Compoziţia din produsul brut Turte de soia
din seminţe din seminte din seminţe
nedecorticate semidecorticate decorticate
Substanţe proteice totale (%) 30 37 40 46
Energie digestibilă (kcal/kg
2.250 2.700 3.250 3.500
s.u.)

Sistematică. Origine. Soiuri şi hibrizi

Floarea-soarelui este originară din America de Nord şi aparţine ordinului Compositales
(Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec.
helios = soare, anthos = floare).
Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existenţa a 68 specii, divizate în două
grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada), dintre care 14 aparţin secţiunii annui
(din care face parte specia Helianthus annuus - floarea-soarelui) şi 36 specii aparţin secţiunii
divaricati (din care face parte specia Helianthus tuberosus - topinamburul); 18 specii sud-americane
cuprinse în secţiunea ciliares, majoritatea fiind arbuşti tropicali.
Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus L. var. macrocarpus
(DC) Ckll. şi se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescenţă), cu
foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-portocalii şi cu fructe (achene) mari (după
Al.V. VRÂNCEANU, citat de V. BÂRNAURE, 1991).
În ultimii ani, producţiile medii s-au menţinut în jur de 1.029 - 1.323 kg/ha. În aceeaşi
perioadă, producţiile totale au fost de 721 - 1.557 mii tone seminţe, iar exporturile au atins 104 -
365 mii tone seminţe şi 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).
În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt: îmbunătăţirea
omogenităţii, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată; creşterea producţiei de seminţe la
hectar şi a conţinutului în ulei; creşterea rezistenţei la boli; creşterea rezistenţei la cădere şi la
decorticarea achenelor la manipulări mecanice.
Tabelul 2.2.4.
Zonarea hibrizilor de floarea-soarelui cultivaţi în România

Zona Agroecosistemul Hibrizii

Câmpia Română şi Podişul Dobrogei; cultură Festiv, Florom 328, Select, Decor, Favorit, Turbo, Romil,
I irigată Performer
Câmpia vestică Select, Festiv, Florom 350, Decor Romil, Banat, Valentino

65
 Lunca şi Delta Dunării Select, Florom 328, Festiv, Romil
II

Câmpia Română; Festiv, Florom 328, Select, Domino, Decor, Favorit Romil,
cultură irigată Minunea
III
Podişul Dobrogei; cultură neirigată Festiv, Select, Minunea, Favorit, Romil
Câmpia Găvanu-Burdea Florom 328, Super, Select Romil
IV Câmpia Leu-Rotunda Select Romil
Câmpia Jijiei Florom 328, Decor, Favorit, Romil
V Podişul Bârladului Decor, Favorit, Select, Romil
Podişul Moldovenesc Domino, Favorit, Romil, PI-2001
Piemonturile vestice Felix, Select, Festiv, Romil
VI Podişul Getic-sudic Florom 328, Select, Favorit, Romil, Performer
Alex, Beril, Florom 249, Rapid, Sunny 1, Apetil – XF 941, Eladil – 6433-XF 4111, Nabil-6482-XF 4113.

Tabelul 2.2.5.
Suprafaţe şi producţii la floarea soarelui în anul 2011 şi 2012

Specificare Supraf. Supraf. Prod. Prod.

mii ha mii ha medie Medie
2011 2012 kg/ha kg/ha
Mondial din care: 26049,8 24843,1 1543 1507

Europa 16732,1 16033,4 1655 1505

Asia 4752,0 3977,4 1138 1459

America de Sud 2083,5 2215,4 1955 1762

Africa 1839,4 1790,3 1108 1242

America de Nord 604 785,0 1564 1703

Ţări mari cultivatoare

Fed. Rusă 7221,0 6158,5 1343 1298
Ucraina 4716,6 5081,7 1838 1650

Argentina 1743,0 1823,4 2106 1832

China 970,0 9500,0 1752 2494
Kazakhstan 890,7 678,5 459 590
India 850,0 720,0 587 807

Myanmar 858,1 540,0 921 648

Spania 858,0 761,2 1264 813
Franţa 741,5 679,9 2538 2313

ROMÂNIA 993,2 1064,7 1801 1313

66
 5.2.4. Particularităţi biologice

Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu tulpini de 1,5 - 4

m înălţime şi frunze mari (fig.2.2.1).
Sistemul radicular este de tip pivotant, care atunci când
condiţiile de sol
permit (fără "hardpan") poate explora orizonturile profunde, mai bine
ca alte culturi; ajunge în sol până la 2 m adâncime şi formează
numeroase ramificaţii laterale active, pe o rază de 75 - 150 cm de
pivot. Masa principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la 50
- 70 cm adâncime.
Pivotul rădăcinii de florea-soarelui se caracterizează printr-o
slabă putere de penetrare în sol, creşterea sa fiind împiedicată de cel
mai mic obstacol (straturi compactate). De aceea, trebuie acordată o
atenţie specială lucrărilor solului, evitându-se mai ales formarea
hardpanului, care poate limita dezvoltarea sistemului radicular, cu
consecinţe dăunătoare asupra culturii.
La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte într-un ritm mult mai
pronunţat decât tulpina, mai ales până în faza de 10 - 12 frunze.
Ritmul de creştere a rădăcinii este influenţat favorabil de fertilizare, şi
îndeosebi de îngrăşarea cu fosfor (efect favorabil asupra masei
Fig. 2.2.1. Plantă de floarea soarelui
rădăcinilor şi asupra suprafeţei de absorbţie), precum şi de executarea
afânărilor adânci, pentru distrugerea
hardpanului.
Planta de floarea-soarelui are capacitatea de a se adapta,
prin creşterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol:
înrădăcinare mai superficială, când straturile superioare sunt bogate
în apă şi înrădăcinare mai adâncă în caz de secetă, valorificând
astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului şi
rezistând la secetă; printr-o înrădăcinare mai bună se ameliorează
rezistenţa la cădere şi sporeşte capacitatea de absorbţie a
substanţelor nutritive din rezervele solului (fig.2.2.2., după
V.BÂRNAURE, 1991).
Tulpina de floarea-soarelui creşte foarte încet la începutul
vegetaţiei, apoi într-un ritm intens până la înflorit, după care
creşterea practic încetează. Tulpina este acoperită cu peri scurţi şi
aspri, iar în interior are un ţesut medular, în care poate înmagazina
apă. Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţă la secetă.
Sunt considerate mai valoroase formele care au tulpina de
înălţime mjlocie (140 - 160 cm) şi groasă (până la 2,5 cm în
diametru la 1 m înălţime), pentru a rezista mai bine la frângere şi
Fig. 2.2.2. Rădăcina de floarea
cădere (după V. BÂRNAURE, 1991).
soarelui, în condiţii de aprovizionare Frunzele, în număr de 25 - 40 (corelat cu tardivitatea
cu apă în straturile superficiale (A) şi
în condiţii de secetă (B).
hibrizilor), dispuse altern, sunt cordiforme, cu marginea dinţată,
acoperite cu perişori, bine dezvoltate, asigurând o bună asimilaţie
clorofiliană. Aparatul foliar se formează până la apariţia inflorescenţei (38 - 50 zile de la semănat),
dar creşterea intensă continuă până la înflorit. Indicele foliar la densitatea normală a culturii, este de
3,2, în condiţii de irigare putând fi de 3,8 - 4,0. Creşterea suprafeţei foliare totale este foarte rapidă,
începând de la 30 zile după răsărit. Suprafaţa foliară maximă este 4.000 - 7.000 cm3/plantă.

67
 Actualmente, se intenţionează crearea de hibrizi cu 25 - 30 frunze, cu limbul mare şi gofrat,
pentru a obţine un indice al suprafeţei foliare de peste 4,0, cu peţiol diferenţiat ca lungime pe
verticala plantei, realizându-se astfel o arhitectonică a aparatului foliar cu o suprafaţă activă mult
mai mare (V.BÂRNAURE, 1991).
Inflorescenţa este un calatidiu de forma unui disc (diametru l2 - 40 cm), specific
compositelor, protejat de frunze modificate, involucrale (fig.5.3); cuprinde la exterior un rând de
flori ligulate, galbele-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femel) şi numeroase flori tubuloase
hermafrodite, fertile (de regulă, 1.200 - 2.000 la o inflorescenţă), ce înfloresc succesiv, în 6 - 8 zone
concentrice a câte 2 rânduri. Diametrul calatidiului, foarte variabil genetic, depinde în mare măsură
de condiţiile de cultură (în primul rând de densitate).
Sunt valoroase formele fără seminţe seci în mijlocul calatidiului, cu peduncul strâns curbat
(corelare cu rezistenţa la frângere), cu înflorescenţa plată sau uşor convexă, cu 1800 - 2000 seminţe
bine formate.
Înfloritul debutează după 65 - 70 zile de la răsărit (Gh. V. ROMAN şi col., 1990 - 1994) şi
este centripet; organele mascule (staminele) apar înaintea celor femele (stigmatele) (fig.5.4).
Înflorirea durează până la 21 zile (sfârşit de iunie-mijlocul lunii iulie, mai mult în cazul soiurilor şi
mai puţin, chiar 7 - 8 zile, în cazul hibrizilor (după GH. V. ROMAN şi C. OLTEANU, 1980) şi
reprezintă perioada cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special la asigurarea apei. Ofilirea
florilor ligulate indică încheierea înfloritului.
Planta este autofertilă, tipic alogamă şi entomofilă; o fecundare bună se realizează dacă în
apropierea lanului sunt aduşi stupi de albine.
Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă până la neagră, adesea striată), de 7,5 -
17 mm lungime, 3,5 - 9 mm lăţime şi 2,5 - 5 mm grosime. Achena atinge lungimea normală la circa
9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare (de aceea se
pot găsi adeseori "seminţe seci"). Sămânţa propriu-zisă (miezul) reprezintă, la hibrizii din ţara
noastră, circa 75% din greutatea fructului şi îşi atinge mărimea şi consistenţa caracteristice în 14 -
18 zile (fig. 2.2.3.).
După fecundare, faza de umplere a achenelor se caracterizează, în principal, prin procese de
sinteză a lipidelor şi de redistribuire a proteinelor.
Uleiurile se acumulează în sămânţă în ritm susţinut în primele 20 - 25 zile de formare a
seminţei, în timp ce proteinele se acumulează mai târziu. După îngălbenirea receptaculelor,
depunerea de substanţă uscată, practic, încetează, constatându-se doar schimbări ale raportului între
acizii oleic şi linoleic. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturile moderate, o bună
aprovizionare cu apă şi un raport de nutriţie echilibrat (excesul de
azot favorizează acumularea de proteine).
În procesul de ameliorare se scontează pe obţinerea de
hibrizi cu seminţe mari (MMB = 80 - 85 g) şi uniforme, însuşiri
corelate pozitiv cu rezistenţa la şiştăvire, al căror procent de ulei să
crească până la 56.
Ciclul de vegetaţie. Din punct de vedere agronomic, ciclul
de vegetaţie al florii-soarelui poate fi descompus în cinci subperioade
(fig.2.2.4., după C.E.T.I.O.M., 1983) şi poate fi codificat prin stadiile
reper prezentate în fig.2.2.5:
- perioada semănat-răsărit (stadiile reper A1 - A2) durează 7
- 20 zile (mai frecvent 10 - 15 zile). Germinarea seminţei poate avea
loc începând de la 4°C la nivelul patului germinativ, dar procesul se Fig 2.2.3. Secţiune longitudinală
desfăşoară normal începând de la 8°C. Această fază este esenţială prin fructul de floarea soarelui :
pentru dezvoltarea viitoare a culturi, deoarece, în acest interval, se 1 - pericarp; 2 - sămânţă; 3 -
stabileşte populaţia de plante din lan (densitatea culturii); durata tegumentul seminţei.
perioadei este foarte variabilă, fiind condiţionată, în principal, de
temperatură şi umiditate;
- perioada răsărit - 4/5 perechi de frunze (B3 - B4) este faza în care este decisă vigoarea
68
plantei, în principal, prin dezvoltarea sistemului radicular. Ritmul de formare a biomasei aeriene
este încă scăzut (10 kg/ha/zi substanţă uscată), iar radicula reprezintă deja, la sfârşitul acestei
perioade, 12 - 17% din substanţa uscată totală. Este perioada de definitivare a sistemului radicular,
care condiţionează, în continuare, alimentarea cu apă şi substanţe nutritive a plantei. Este şi
perioada de formare a primordiilor foliare, apoi a celor florale (LIVIA UNGUREAN, GH. V.
ROMAN, LENUŢA ARDELEAN, 1992 - 1993), proces care poate fi afectat de unii factori de
stress (în primul rând temperaturile mai scăzute). Perioada de iniţiere a aparatului reproducător
debutează foarte devreme (la circa 18 zile după răsărit) şi durează circa 7 zile;
- perioada 4/5 perechi de frunze-început de înflorire (F1). Este faza de creştere cea mai
activă, când ritmul formării substanţei uscate poate atinge 200 kg/ha/zi. Având o durată de 40 - 50
zile, este, de asemenea, perioada de absorbţie maximă a elementelor nutritive.

Fig 2.2.4. Ritmul de elaborare a substanţei uscate la floarea-soarelui

Apariţia stadiului "buton floral", de 3 cm diametru, marchează începutul perioadei sensibile

a florii-soarelui la stress-ul hidric (LIVIA UNGUREAN, GH. V. ROMAN, 1993);
- perioada înflorire-formarea achenelor (F3, ce durează 3 săptămâni). În această perioadă
se remarcă o creştere importantă a masei calatidiului, către care se îndreaptă cea mai mare parte din
substanţele asimilate.
La nivelul unei inflorescenţe, înfloritul durează 8 - 10 zile, iar pentru plantele de pe o
parcelă 15 - 21 zile. De-a lungul întregii acestei faze, planta este foarte sensibilă la deficitul de
umiditate; în final, planta are acumulate 70 - 85% din substanţa uscată totală;
- perioada de maturare (Mo - M4). Se înregistrează puţine creşteri ale substanţei uscate în
această perioadă, caracterizată, în principal, prin procese de translocare a substanţelor de rezervă şi
de sinteză a lipidelor. Are loc, mai ales, o redistribuire a asimilatelor şi o migrare a rezervelor către
seminţe. Maturitatea fiziologică este atinsă atunci când boabele au 28% umiditate, acesta fiind
stadiul M2 (partea dorsală a calatidiului este galbenă, bracteele sunt pe 3/4 brune). Un recoltat în
condiţii bune se poate realiza cu un conţinut de apă al bobului de 15% (stadiul M3).

69
Cantitatea totală de substanţă uscată elaborată pe întreaga perioadă de vegetaţie a florii-soarelui
variază între 8 şi 11 tone, pentru producţii de boabe ce oscilează între 2.000 şi 3.000 kg/ha. Ea poate
atinge 15 - 20 tone, pentru producţii mai mari (sau la formele mai tardive).

Fig. 2.2.5. Stadii reper la floarea soarelui

Cerinţe faţă de climă şi sol

Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice şi fiziologice cum

ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea seminţelor, durata ciclului vegetativ etc., sunt foarte
sensibile la condiţiile pedoclimatice de cultivare: temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei,
compoziţia chimică a solului ş.a.

70
 Temperatura. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea-soarelui este o plantă
mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive (cultivate în România) este de 1.450
- 1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul biologic pentru floarea-soarelui) sau
2.350°C temperaturi mai mari de 0°C.
Seminţele de floarea-soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar semănatul se face
numai la temperaturi de minimum 7°C în sol, pentru a obţine o răsărire rapidă, viguroasă, uniformă
şi o înrădăcinare puternică. La plantele tinere afectate de temperaturi sub 0°C (- 2°C), vârful de
creştere este distrus; ca urmare, planta ramifică şi formează mai multe inflorescenţe mici, cu
seminţe seci în proporţie foarte mare.
În intervalul de la răsărire la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15 - 17°C. S-a
determinat că iniţierea florală este mai puţin afectată de deficitul hidric şi mai mult de factorul
termic; cel mai bine se petrece la temperaturi de 18°C ziua şi 8 - 9°C noaptea. În perioada de
înflorire şi formare a fructelor, temperaturi optime sunt cele de 22 - 24°C. La înflorire plantele de
floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr
semnificativ de flori. În perioada de umplere a seminţelor, temperatura ridicată influenţează negativ
acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la deprecierea calităţii
uleiului.
La căldură excesivă (mai ales asociată cu seceta) sunt afectate polenizarea şi fecundarea,
scade procentul de ulei (în special conţinutul în acid linoleic), creşte consumul specific şi global de
apă (prin intensificarea respiraţiei), scade rata fotosintezei nete, este încetinit transferul de substanţe
asimilate spre fructe.
Cerinţe faţă de umiditate. Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai
mult), pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pentru a-şi satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă
acumulate în sol în sezonul rece, graţie ritmului de dezvoltare a sistemului său radicular. De altfel
(după O. BERBECEL, 1967), în condiţii de stepă (Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei),
producţia de floarea-soarelui se corelează cu precipitaţiile din sezonul rece. Devine, deci, imperios
necesar să se ia măsuri de a avea rezervele de apă în sol în primăvară, la nivelul capacităţii de câmp.
Consumul specific înregistrat în diferite condiţii de cultură pe glob este variabil (de la 360
la 765), dar producţii mari se obţin mai ales la valorile 400 - 450, ceea ce înseamnă că floarea-
soarelui are cerinţe medii faţă de umiditate. Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt
explicabil prin sistemul radicular activ şi profund, prin reducerea transpiraţiei, prin revenirea rapidă
la starea de turgescenţă a frunzelor ofilite, dar producţia scade în funcţie de intensitatea şi durata
secetelor.
Floarea-soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează în jur de 40 zile, înainte şi
după înflorit (fig.2.2.6., după C.E.T.I.O.M., 1983). Consecinţele stress-ului hidric asupra producţiei
de seminţe şi asupra conţinutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta:
perioada de maximă sensibilitate pentru masa seminţelor este situată în stadiul de buton floral de 3
cm şi până la sfârşitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conţinutul în ulei se
situează de la faza de înflorire deplină şi până la începutul maturităţii boabelor.

71
 Fig. 2.2.6. Efectul insuficienţei apei în diferite stadii de dezvoltare
a plantelor de floarea-soarelui
În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stress-ul hidric, numărul
total de achene format pe m2 afectează mai mult mărimea producţiei, decât valorile MMB.
În condiţiile din România, în culturile neirigate, insuficienţa precipitaţiilor în a doua
jumătate a lunii iulie şi în luna august (deosebit de frecventă) duce la producţii mici şi la folosirea
neeficientă a îngrăşămintelor.
Cerinţe faţă de lumină. Floarea-soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în special după
formarea inflorescenţei. S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creştere
cu 10 - 23% a activităţii fotosintetice. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soareui este foarte
ridicat (> 150.000 lucşi) prin comparaţie cu alte culturi agricole (50 - 100.000 lucşi).
Cerinţe faţă de sol. Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate,
cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmazinare a apei, fără exces de
umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil florii-soarelui), bogate în humus şi elemente
nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine dacă solurile au reacţia neutră, slab
acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2).
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile aluviale (pânza
freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate, precum
şi solurile acide neamendate.
Formarea componentelor de producţie şi a recoltei la floarea-soarelui, factorii de influenţă
şi măsurile tehnologice ce se impun sunt sintetizate în fig.2.2.7.(după C.E.T.I.O.M., 1993).

72
 Fig. 2.2.7. Formarea componentelor de producţie la floarea soarelui şi factorii de influenţă

Zone ecologice

Zona 1 (fig.2.2.8., după CR.HERA şi col. 1989): terenurile irigate din Câmpia Română,
Podişul Dobrogei, precum şi Câmpia Vestică, caracterizate prin prezenţa cernoziomurilor ca soluri
dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina şi uneori precipitatiile (350 - 600
mm) corespund cerinţelor unor producţi ridicate. Factorii limitativi sunt: compactarea secundară şi
sărăturarea solurilor, excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arşiţă, care survin în
fazele de înflorire şi umplerea seminţelor.
Zona 2: Lunca şi Delta Dunării. Însuşirile solurilor aluviale şi microclimatul specific oferă
condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea florii-soarelui. Factorii limitativi sunt reprezentaţi
de deficitul de apă şi arşiţele din partea a doua a verii.
Zona 3: terenurile neirigate din Câmpia Română şi Podişul Dobrogei. Arealele respective
sunt situate în partea de nord a zonei irgiate şi sunt apreciate ca mijlociu de favorabile, îndeosebi
din cauza deficitului de apă şi prezenţei solurilor brun-roşcate, în Câmpia Română.
Zona 4: Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi Câmpia Pleniţa. Condiţiile au un
grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită prezenţei vertisolurilor, a solurilor
brun-roşcate şi a precipitaţiilor care depăşesc 450 mm. Factorii limitativi sunt textura grea,
eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu humus, fosfor şi potasiu, şi deficitul sau excesul temporar
de umiditate.
Zona 5: Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei. Din punct de vedere al condiţiilor naturale,
aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui: nivel foarte
scăzut de favorabilitate al solurilor, determinat de procesele de eroziune; deficitul de apă din
perioada de vegetaţie pentru arealele din Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura
scăzută şi, în anumite sole, aciditatea solului în Transilvania.

73
 Fig. 2.2.8. Aria răspândirii în cultură a florii-soarelui în România

Zona 6: Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul Sudic. Oferă condiţii

puţin propice culturilor de floarea-soarelui, potenţialul natural fiind apreciat ca apropiat de
nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt brune luvice, luvisoluri şi erodisoluri, iar clima
este destul de umedă şi răcoroasă. Cele mai frecvente fenomene negative sunt: aciditatea şi
aprovizionarea slabă a solului cu humus şi elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă,
compactarea.

Tehnologia de cultivare a florii-soarelui

Rotaţia

Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu recoltare timpurie

(cerealele păioase de toamnă şi, în primul rând, grâul de toamnă), precum şi unele culturi recoltate
toamna, cum este porumbul (cu condiţia să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg
Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei); rezultate bune se obţin şi după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune şi, în
special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) dintre care
soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe mari în zonele de cultură a florii-soarelui (tab. 2.2.6,
după V. BÂRNAURE, 1991). Totodată, trebuie evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul (din
cauza atacului de lupoaie). în cazul atacurilor puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de
asemenea, culturi ce nu pot preceda culturile de floarea-soarelui.
Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de combătut pe cale
chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea unor măsuri drastice pentru reducerea
frecvenţei şi intensităţii atacului. Prevenirea eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-
soarelui pe acelaşi loc un număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare
a formelor de rezistenţă a patogenului în sol (tab. 2.2.7., după CR.HERA şi col., 1989).
Ca urmare, cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în primul rând,
atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar
şi din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului). Floarea-
soarelui poate reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi pe loturile
semincere).

74
 Tabelul 2.2.6.
Atacul de putregai alb şi producţiile la floarea-soarelui, în funcţie
de rotaţie şi fertilizare
Frecvenţa atacului de putregai alb (%) la fertilizarea cu: Producţia
Rotaţia N80P60 N100 P60 (%)

Monocultură 29,3 44,8 62

Soia - floarea-soarelui 39,8 63,1 56

Soia-grâu-porumb -floarea-
9,3 14,1 100
soarelui

Tabelul 2.2.7.

Corelaţia dintre ponderea florii-soarelui în structura culturilor, frecvenţa atacului de mană

(simptome vizibile) şi producţia obţinută

Ponderea în structura Frecvenţa atacului Producţia Diferenţa de

Rotaţia (ani) culturilor de mană producţie
(%) (%) kg/ha % (kg/ha)

7 14 0,8 2.540 100

Martor
6 17 1,3 2.520 99 - 20
5 20 4,4 2.380 94 -160
4 25 8,3 2.270 89 -270
3 33 10,8 2.170 85 -370
2 50 13,0 1.960 77 -580
1 100 21,6 1.610 63 -930

După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile neafectate de boli

comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după floarea-soarelui, cu condiţia recoltării
florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării
unor doze ceva mai mari de îngrăşăminte cu azot.

Fertilizarea
Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg azot, 2,9 - 7,0 kg
fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg magneziu. Produsele secundare (calatidii,
tulpini, frunze) conţin, de asemenea, cantităţi apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu
(1,51%), calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA şi colab., 1998).
Consumurile sunt mai mici decât cele menţionate în literatura mai veche, justificat de
raportul îmbunătăţit între masa totală a plantei şi producţia de sămânţă (indicele de recoltă a crescut
de la 0,16 - 0,25 la 0,33 - 0,40) (V. BÂRNAURE, 1991).
Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu ritmul de
producere a substanţei uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare (tab.2,2 8. după V.
BÂRNAURE, 1991). Concentraţia în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele
tinere şi descreşte spre maturitate. GACHON (1972) a arătat că 66% din N, P şi Ca, 75% din K şi
90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, şi anume de la apariţia butonului floral şi până
la înflorire.
O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa carenţele de
elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine
aprovizionată în perioada formării primordiilor florale (3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează
75
puţine flori şi producţia rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai
bune.

Tabelul 2.2.8.

Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor nutritive N, P, K la floarea-soarelui

Absorbţia elementelor nutritive (%)

Substanţa uscată acumulată
Faza de vegetaţie (%) P2O5 K2 O
N
Formarea calatidiilor 37 60 42 6

Sfârşitul înfloritului 69 92 54 88
Începutul formării seminţelor 75 100 71 90

Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu azot, mijlociu

pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de bază trebuie gândită ţinând cont de
gradul de fertilitate al solului, rotaţie, cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă
(fig.2.2.9., după CETIOM, 1993).

Fig. 2.2 9. Bilanţul elementelor nutritive la o cultură de floarea-soarelui.

Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în fazele timpurii, au
repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de
seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe măsură ce avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au
frunzele îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe seminţe seci.
Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în
straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că floarea-soarelui valorifică
puţin eficient azotul din îngrăşăminte.
În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg azot/ha/zi; absorbţia
tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în fazele precoce.
Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei,
iar pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 - 28% producţia de seminţe. În toate fazele
de vegetaţie, excesul de azot provoacă creşterea luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în
detrimentul producţiei de seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli
şi la secetă.
La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie: folosirea în
primăvară de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracţionarea cantităţilor de azot: o
parte se administrează la pregătirea patului germinativ şi restul în timpul vegetaţiei.

76
 Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul rând, în
funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului (tab. 2.2.9. după CR. HERA şi Z.
BORLAN, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991). Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după
premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în
primăvară apă la nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de
gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg
dacă la semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu
semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide sau îngrăşăminte complexe;
cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.
Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii determină şi o
sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate
cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este citată de numeroşi autori ca având o
capaciate mare de folosire a fosfaţilor din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de
creştere. Pe de altă parte, în ţara noastră regimul precipitaţiilor şi temperatura (în cultură neirigată)
din perioada de înflorire şi fructificare nu permit o valorificare superioară a rezervelor de fosfor din
sol.
Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde mai mult de
explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.
Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre
îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri uşor
acide şi superfosfatul simplu pe soluri neutre şi alcaline (V. BÂRNAURE, 1991).
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu încorporare sub
brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, cel mai
bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi
creştere iniţială a plantei, conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea
de fosfor, de 15 - 20%.
Tabelul 2.2.9.

Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Producţia Indicele de azot

(kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
2.500 94 85 80 77 74 72 71
3.000 107 98 93 89 87 85 84
3.500 117 111 103 100 97 95 94

Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-soarelui sunt

prezentate în tabelul2.2.10. (după CR. HERA şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Tabelul 2.2.10
Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Producţia P-Al (ppm) (P2O5 mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23)

(kg/ha) 15 20 25 30 35 40 45 50
3.000 124 114 103 93 84 76 67 60
3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

77
 Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în proporţie de 90%,
prin resturile vegetale rămase după recoltare.
Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către floarea-soarelui,
sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficienţa potasiului, plantele de floarea-
soarelui rămân mai mici şi capătă aspect de tufă (cu internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară
se reduce drastic la carenţa de potasiu.
Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri podzolite şi
podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată, potasiul trebuie folosit în toate
condiţiile.
Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică, administrată
toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK (înainte sau concomitent cu semănatul).
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha) pe soluri carbonatate
şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul
rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii
de irigare) (V. BÂRNAURE, 1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al
gunoiului de grajd.
Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice dezechilibrului de
nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de molibden (în primăverile răcoroase, pe
solurile acide) şi cea de bor (în anii cu primpveri secetoase), carenţe care se combat prin
încorporarea, o dată cu lucrările solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha
molibdat de sodiu (după recomandările I.C.C.P.T.Fundulea, 1990).

Lucrările solului

Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care să permită o
răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control eficient al buruienilor. Aceasta
este o garanţie a unei bune alimentări cu apă şi elemente nutritive a plantelor şi o mai bună
rezistenţă la cădere (fig. 2.2.10. după C.E.T.I.O.M., 1983).
Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru floarea-soarelui
sunt: stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta compactă de la suprafaţa solului;
tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă;
concurenţa cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme posibil după recoltarea
premergătoarei şi este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât
posibil, patinarea care netezeşte şi compactează fundul brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-
soarelui trebuie să fie de 22 - 25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic
îmburuienate sau cu cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile compactate.
În zonele mai umedă şi pe solurile mai grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al solului,
prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de până la 28% (M. CROITORU, citat de V.
BÂRNAURE, 1991).

78
 În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ
cât mai aproape de aceste cerinţe ideale, trebuie limitat
numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un
minim care să evite tasarea excesivă. În plus, trebuie să nu
se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în
asemenea situaţii, este de preferat, să se întârzie câteva
zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea
produsă de roţile tractorului determină deteriorarea
însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează
nu realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în
felii a acestuia, care îngreuiează şi întârzie pregătirea
patului germinativ şi favorizează pierderea umidităţii din
sol.
Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la
desprimăvărare se prezintă fără resturi vegetale şi nivelate
Fig. 2.2 10.Cerinţele florii-soarelui faţă de se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care
starea solului la semănat. prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet
1 - un strat superficial format din bulgăraşi încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în
mici (max. 3 cm diametru), pentru a evita agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.
formarea crustei; 2 - un strat fin mărunţit în Calitatea patului germinativ este asigurată de
care să fie aşezată sămânţa; 3 - un strat
profund, mobilizat şi fisurat. reglarea corectă a agregatelor de lucru si de evitarea
lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de
pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul,
în ziua sau preziua semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului
înaintea răsăririi culturii.
Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a
evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele lucrări sunt încorporate erbicidele
şi îngrăşămintele.
Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în vedere la
pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr cât
mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin
care se favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de
temperaturile în creştere şi vânturile care bat cu intensitate (CR. HERA şi col., 1989).
Sămânţa şi semănatul
Obţinerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă şi rapidă este determinată de
folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi superiori: valoare biologică şi
culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%, germinaţie minimum 85%), integritate fizică, fără
spărturi sau fisuri, lipsa bolilor. Sămânţa trebuie sa fie din anul precedent şi să fie din F1, în cazul
hibrizilor, şi să aparţină unor categorii biologice superioare, în cazul soiurilor.
O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în cazul folosirii
de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 - 40%, în anumite condiţii, şi nu
se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.
O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care se justifică
adesea) este alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt îndepărtate seminţele mici,
fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică creşte până la 100% şi capacitatea de
germinaţie peste 95%, asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai
puţin atacate de boli şi sporuri de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în
proporţie de 95%, cele fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub 75% (uneori sub
50%) (ZOIA CERESNYES şi N. PANĂ, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991).
Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi dăunătorilor este
obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi) cu
79
mefenoxam (Apron XL 350 ES, 3,0 l/t de sămânţă) sau oxadixil + carbendazim (Ostenal C 75 PUS,
4 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (de exemplu, Fundulea 206, Felix). Împotriva
putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac
tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/t de sămânţă), tiram
(Tiradin 70 PUS, 3,0 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de
sămânţă).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus dilaticollis şi viermilor
sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST
sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânţă) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse
sunt foarte toxice (după AL. BARBULESCU şi col., 1993). Rezultate bune s-au obţinut în ultimul
timp cu imidaclorprid (Gaucho 600 FS, 10,0 l/t de sămânţă) sau thiametoxan (Cruiser 350 FS, 10,0
l/t de sămânţă)
Tabelul 2.2.11.
Influenţa tratamentelor la sămânţă asupra răsăririi, frecvenţei atacului de mană şi bolilor de putrezire şi
producţiei la floarea-soarelui
Răsărirea Atac de boli
Atac de mană Producţia
(mii de putrezire
Tratamente (%) (%)
plante/ha) (%)
Contra manei şi bolilor de putrezire 50,4 - 51,6 0 0,6 - 1,3 92 - 95
Contra manei, bolilor de putrezire şi
53,4 0 1,9 100
răţişoarei
Martor (sămânţă netratată) 44,7 7,3 9,3 45 - 75

Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci când în sol se

realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminţei (şi vremea este în curs de
încălzire); sunt asigurate, astfel, condiţii favorabile pentru germinarea rapidă şi uniformă a
seminţelor şi răsărirea plantelor.
Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de evoluţia condiţiilor
climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimari, la circa 15 zile
de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN şi colab. 1992); în primăverile secetoase se recomandă
semănatul la începutul intervalului, iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.
Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai
timpurie) şi 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an este de 5 - 6 zile. Întârzierea
semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul lunii mai determină scăderi importante
de producţie.
La semănatul prea timpuriu, multe seminţe pier prin mucegăire, răsăritul se prelungeşte şi
este eşalonat (fig. 2.2.11., după GH. BÂLTEANU şi GH. V. ROMAN, 1986), plantele sunt debile,
atacurile de mană şi putregai alb sunt mai pronunţate, producţia de seminţe scade şi se diminuează,
de asemenea, procentul de ulei.
Întârzierea semănatului este însoţită de răsărirea neuniformă a plantelor, datorită reducerii
umidităţii din sol şi de deplasarea fazei de înflorire în perioada de secetă din a doua jumătate a lunii
iulie, ceea ce determină importante scăderi de producţie. Trebuie subliniat că în zona solului brun-
roşcat din Câmpia Română, scăderi drastice de recoltă s-au constatat doar la întârzierea semănatului
până în ultimile zile ale lunii aprilie (fig.2.2.11., după GH. BÂLTEANU şi Gh.V. ROMAN, 1986).
Densitatea. În condiţii bune de vegetaţie, la formele existente în prezent în cultură în
România, producţiile cele mai mari se obţin dacă la recoltare există 45.000 - 50.000 plante/ha în
cultură neirigată şi 50.000 - 60.000 plante/ha în cultură irigată. Valorile de densitate inferioare sunt
recomandate pentru soiul Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu talie mică şi rezistenţă bună
la frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă reacţionează bine la o densitate intermediară.
Densităţile excesive duc la cădere şi frângere (plante mai înalte şi mai subţiri), atac de boli (mai ales
pătarea brună, dar şi la putregai), la consumuri specifice mai mari de apă şi elemente nutritive, la
sporirea proporţiei de seminţe seci.

80
 Foarte important este ca repartizarea seminţelor
pe rând la semănat să fie uniformă, pentru asigurarera
creşterii şi dezvoltării armonioase a tuturor plantelor.
La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10
- 15% (exprimate în seminţe germinabile/m2) faţă de
densităţile de recoltare.
Cantitatea de sămânţă la hectar, corespunzătoare
densităţilor optime, variază, obişnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri. În condiţii de cultură neirigată
sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul
florii-soarelui la distanţa de 70 cm între rânduri, prin care
sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor prin
praşile mecanice. În conditii de irigare prin brazde se
seamănă la 80 cm distanţă între rânduri. Trebuie reţinut că,
între diferite distanţe de semănat experimentate în
condiţiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm),
diferenţele de producţie nu sunt importante; ca atare, se
seamănă la 70 cm între rânduri - distanţă care permite
utilizarea sistemei de maşini de la porumb. În climatul mai
umed din vestul Europei, culturile de Fig. 2.2.11. Producţia de seminţe la floarea
floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri, soarelui, în funcţie de data semănatului (pe sol
distanţă care asigură o mai bună distribuire pe teren a brun-roşcat din apropierea Bucureştiului).
plantelor.
Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate
semăna la 4 - 5 cm adâncime pe soluri mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide
triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în curs de germinare şi
provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu cât solul este mai uşor).
Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o viteza redusă
(4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi uniformitatea adâncimii, ceea ce va
asigura o răsărire uniformă a plantelor.
Lucrările de îngrijire .Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până
în stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, să fie
protejată prin tratamente cu erbicide şi prin prăşit.
Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile
prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele variante de combatere a
buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul erbicidelor sunt prezentate în tabelul 2.2.12.
Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în numeroase cazuri
erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a ameliora structura solului şi a
favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii influenţeaza hotărâtor creşterea plantelor şi
nivelul recoltei. Floarea-soarelui se prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual
pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm.
Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine şi s-au format
primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat şi apoi se prăşeşte manual. A doua
praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval
de circa 15 zile se face a treia praşilă mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor
de 60 - 70 cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc
plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).
Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la 14 - 15 cm la
ultima (frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se folosească la primele lucrări
discuri de protecţie a rândurilor, plantele fiind sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru
se stabileşte astfel ca să nu se

81
arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a la următoarele
(fig. 2.2.12. după A. BONJEAN, 1986).

Fig. 2.2.12. Recomandări privind lucrările mecanice de îngrijire în

cultura florii- soarelui

Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de albine (1,5 - 2

stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri de producţie de 300 - 600 kg/ha
(I. CÂRNU, Gh. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).
Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale de producţie
(plus 30 - 56%).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe orice parte a
plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie. Pieirea plantelor şi reducerea
drastică a densităţii lanurilor pot conduce la scăderi de producţie foarte importante. Sensibilitatea
maximă a plantelor se înregistrează la răsărire şi la formarea calatidiului. Agentul patogen se
conservă în sol sub formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8 ani. Contaminarea se
face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent).

Tabelul 2.2.12.
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura florii-soarelui

Produsul Doza produs

Buruieni prezente Substanţa activă Recomandări de
comercial comercial
administrare
Butilat Diizocab 80 EC 6,0 - 10,0 l/ha Administrate primăvara,
EPTC + antidot Eradicane 72 EC 5,0 - 8,0 l/ha înainte de semănat, cu
Buruieni încorporare imediată şi
Trifluralin Triflurom 48 EC 1,75-2,5 l/ha
monocotiledonate profundă în sol, prin lucrări cu
şi unele grapa cu discuri; solul trebuie
dicotiledonate Pendimetalin Stomp 330 EC 6 - 8 l/ha să fie reavăn, bine mărunţit şi
anuale fără resturi vegetale
În benzi, concomitent cu
Prometrin Gesagard 50 WP 1 - 2,5 kg/ha
semănatul
Buruieni
dicotiledonate şi
unele Linuron Afalon 1 - 2,5 kg/ha Preemergent sau postemergent
monocotiledonate
anuale
Buruieni
Dimetenamid Frontier 720 EC 1,5-2 l/ha Preemergent
monocotiledonate
şi unele
Preemergent sau înainte de
dicotiledonate Acetolaclor+antidot Guardian CE 1,75-2,5 l/ha
semănat

Cicloxidim Focus Ultra 3 - 4 l/ha În perioada de vegetaţie, când

Buruieni plantele de costrei au 10-30
monocotiledonate Haloxifop-Rmetil Gallant Super 1,0 l/ha cm înălţime; plantele de
anuale şi perene, costrei trebuie să fie
inclusiv Sorghum Propaquizafop Agil 100 EC 0,8 - 1 l/ha turgescente; 10-15 zile după
halepense din administrare nu se prăşeşte
rizomi Furore Super 75 (pentru a asigura translocarea
Fenoxapropetil 2,5 l/ha
EW erbicidului în rizomi)

82
 În anii secetoşi, atacul este mai putin amplu şi dăunător ; în anii cu veri ploioase, pe solurile
unde apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este favorizat atacul târziu, iar
pierderile de plante pot depăşi 30% (C. GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN, 1984).
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe majoritatea
organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile senescente cu o cuvertură cenuşie (apare
mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii). Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult
după înflorit. Boala se propagă prin conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an
la altul (C. BĂRBULESCU şi col., 1993).
În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe
calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferenţierea netă calatidiului, până
la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15 zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din
produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha); benomil (Benomyl, 1,5 kg/ha); carbendazim
(Bavistin 50 DF, 1,5 kg/ha); fusilazol+carbendazim (Alert, 0,6 l/ha); vinclozolin+ carbendazim
(Konker, 1,25 l/ha); iprodion + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).
Cultivarea hibrizilor cu rezistenţă la putregaiul alb (de exemplu, Super, Select, Festiv,
Felix) este o soluţie pentru limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe resturile de cultură
infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea
persistă, se poate ajunge la distrugerea ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor (reducerea
producţiei, deprecierea calităţii, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).
Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte repede, îndeosebi
în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului brun-roşcat din Câmpia Română,
cu frecvente porţiuni depresionare (crovuri) boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C.
GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor
vegetale, cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select, evitarea amplasării culturilor de floarea-
soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetaţie se recomandă două tratamente:
primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la diferenţierea calatidiului, până la apariţia
florilor ligulate, folosind preparate pe bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim,
iprodione+carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse
conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha) sau ciproconazol + carbendazim (Alto Combi 420
SC, 0,5 l/ha).
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată ţara şi
considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. În prezent, importanţa ei s-
a redus prin măsurile preventive care se iau (extinderea cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv,
Super, Select, respectarea rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor înainte de semănat). Transmiterea
bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac
manifestându-se încă de la începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată distrugerii
samulastrei de floarea-soarelui şi a resturilor vegetale (AL. BARBULESCU şi col., 1993).
Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanţi sunt gărgăriţa porumbului sau răţişoara
(Tanymecus dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători foarte păgubitori pe majoritatea
terenurilor agricole de la noi. Atacul de răţişoară este mai puternic în sudul şi estul ţării, după
porumb şi în primăverile calde şi secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu
încărcare mare de păioase, pe solurile mai grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea
şi dezvoltarea plantulelor se desfăşoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânţă cu
produse conţinând carbofuran. În anumite situaţii, când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar şi în
unele primăveri, secetoase şi calde, sau când floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare
tratamente de corecţie, în perioada răsăririi florii-soarelui, cu bensultap (Victenon, 0,75).
Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar
planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul
vegetaţiei.

83
 Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa 40 zile
(corespunzând creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de buton floral (de 3 cm) la
stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit diminuează numărul de seminţe pe
calatidiu, iar seceta în faza de umplere a seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.
Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în medie. Până la
înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este suficient pentru a obţine un indice
foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate, trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate
cât mai îndelungată, pentru care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din
sol + ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea calatidiului,
înflorire şi umplerea seminţelor. În functie de zonă şi hibrid, necesarul de apă este de 40 - 60 m3/ha
şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această
perioadă impune aplicarea a 2 - 3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14
zile, în funcţie de textura solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe brazde, norma de udare
este de 1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000 m3/ha la următoarele.

Recoltarea

Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii au culoarea brună
şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure,
florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate. O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât
mai omogenă sunt condiţii importante pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele
calatidii intră în supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha.
Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele diferenţe în funcţie
de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea
târzie diminuează producţia prin pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor,
păsărilor. Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.
Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15 % umiditate
şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz contrar, se produc pierderi mari
prin scuturare.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul special pentru
recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului trebuie redusă la 450 - 700
rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu creşte conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-
contrabătător va fi 25 - 30 mm la intrare şi 12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a
elimina seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a antrena seminţele pline.
Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de impurităţi umede,
pericolul deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat prea târziu sporeşte
pierderile prin atacul păsărilor, căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare,
dezvoltarea bolilor.
Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-soarelui sau când
recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau Sclerotinia. diquat (Reglone forte,
3,0 – 4,0 l/ha) când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea
seminţelor a scăzut la 30 - 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 -
17% şi se poate recolta (N. GUMANIUC şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la recoltarea manuală a
culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt
treierate cu combina, la staţionar. Este important de subliniat că se reduc mult pierderile prin
scuturare, dar consumul mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.
Producţii. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie, care depăşeşte
4.500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură. Producţiile medii în ţara noastră se
situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi agricole cu experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin

84
frecvent producţii de seminţe de peste 2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari
cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.

2.3. INUL PENTRU ULEI

Importanţă. Biologie Ecologie
Importanţă

Inul pentru ulei este cultivat pentru seminţele sale care furnizează un ulei sicativ cu multiple
utilizări industriale: fabricarea vopselelor şi a lacurilor (80% din producţia totală, după unele
estimări), a linoleumului, muşamalelor, în tipografie (fabricarea cernelurilor speciale).
Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt dintre cele mai valoroase (34 - 37% substanţe
proteice, 30% glucide, 8% lipide), fiind întrebuinţate mai ales în furajarea vacilor cu lapte şi a
cailor.
Tulpinile rămase după treierat sunt balotate şi folosite ca materie primă pentru fabricarea
celulozei şi a hârtiei, sau pentru extragerea câlţilor. Culturile de in pentru ulei care au format tulpini
mai lungi (vreme umedă şi răcoroasă) pot furniza şi o recoltă de fibre, mai scurte, folosite pentru
ţesături grosiere.
Sub aspect agronomic, inul pentru ulei se situează printre plantele bune premergătoare
pentru celelalte culturi, şi foarte bune premergătoare pentru orzul şi grâul de toamnă.
Compoziţia chimică
Calitatea recoltei de seminţe este dată de conţinutul în ulei şi îndeosebi de calitatea acestuia,
exprimată prin indicele de iod. Conţinutul în ulei variază între 39 şi 44% (faţă de 35 - 39% la inul
pentru fibră), cu un indice de sicativitate de 175 - 190 unităţi iod. Uleiul de in are în compoziţia sa
acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,6 - 69,6 %), linolenic (18,5 - 40,5 %), palmitic (6,7%) şi
stearic (3,0%), ceea ce îi conferă însuşirile de ulei sicativ. Seminţele mai conţin 22 - 25% substanţe
proteice.
Răspândire
Cultura inului este foarte veche; prima specie cultivată a fost inul bienal (Linum
angustifolium), specie de origine mediteraneană (C. MOULE, 1982).
Cu câteva mii de ani înainte de era noastră, specia de in cultivată în prezent - Linum
usitatissimum) - plantă anuală, mai rustică, de origine asiatică, a înlocuit în cultură specia bienală.
Utilizarea sa în vechea Caldee se pierde în negura timpurilor; pânză de in a fost găsită în
mormintele antice anterioare Babilonului. Planta a pătruns foarte devreme în India şi Egipt.
Extinderea sa spre Europa a fost asigurată în mare parte de către fenicieni. Există mărturii care
atestă că inul era cultivat de celţi şi greci.
Suprafaţa mondială cu in pentru ulei se situează (în anul 2005, după FAOSTAT Database)
la 3.146 mii ha, ccea ce reflectă o tendinţă evidentă de restrângere a suprafeţelor, prin comparaţie cu
perioada anterioară (5.501 mii ha în 1979 - 1981 şi 3.844 mii ha în 1989 - 1991). Producţiile medii
mondiale au fost în ultimii ani de 725 - 861 kg seminţe/ha, iar producţiile globale de 1900 -2710 mii
t.
Circa 45% din suprafaţa mondială semănată cu in pentru ulei se află în Asia (India, cu 650
mii ha şi China, cu 570 mii ha, sunt cele mai mari cultivatoare de in), iar circa 38% din suprafaţă se
află în America de Nord (Canada cultivă 811 mii ha şi SUA 376 mii ha); ţările fostei URSS cultivă
în jur de 200 mii ha.
În prezent, în Europa se cultivă cu in pentru ulei 380 mii ha, din care 191 mii ha în Uniunea
Europeană, detaşându-se Franţa cu 80 mii ha şi Marea Britanie cu 70 mii ha (1.757 kg/ha producţia
medie). În ţările Uniunii Europene cultura inului pentru ulei a progresat după anul 1989, ca urmare
a subvenţiilor oferite cu scopul de a modifica structura culturilor către culturi agricole nealimentare,
suprafeţele cultivate crescând de la 85 mii ha în 1988, la 551 mii ha în 1999, după care au scăzut
85
sub 200 mii ha în 2005; în acelaşi interval, dacă în anul 1989 Germania inul pentru ulei nu era
practic cultivat, în anul 1999 se ajunsese la 200 mii ha, dupa care suprafeţele au scăzut la numai 13
mii ha în 2005; iar în Marea Britanie, de la numai 17 mii ha în 1989, s-a ajuns la 213 mii ha în 1999
şi la doar 33 mii ha în 2005.
Comerţul mondial cu ulei de in totalizează 241 mii tone (în 2004), din care 50 mii tone
exportate de SUA şi 54 mii tone de Germania. Cauzele care frânează extinderea culturii în ţările
europene sunt producţiile scăzute şi inconstanţa acestora, precum şi concurenţa altor uleiuri vegetale
cu utilizare ca biocarburanţi.
În România, suprafaţa cu in pentru ulei s-a menţinut timp îndelungat în jur de 80 mii ha,
producţiile medii oscilând între 500 şi 700 kg/ha. În ultimii ani, interesul agricultorilor pentru
această cultură s-a diminuat foarte mult din cauza cererii scăzute de ulei de in pe piaţă. Ca urmare, s-
a ajuns la numai: 25,8 mii ha în 1992, cu 580 kg/ha producţia medie şi 15.200 tone producţia totală;
1,8 mii ha în 1999, cu 1.435 kg/ha producţia medie şi 2.679 tone producţia totală; 1,4 mii ha în 2005,
cu 1.785 kg/ha producţia medie şi 2.500 tone producţia totală.
O serie de factori ar putea contribui, în perioada următoare, la extinderea suprafeţelor
cultivate cu in pentru ulei: deficitul mondial de ulei şi de turte de in, precum şi cererea crescândă de
seminţe de in şi de ulei de in din Uniunea Europeană.

86

Fig. 2.3.1. Inul
(Linum usitatissimum L.)
Fig. 2.3.2. Ramificarea tulpinii la
inul pentru ulei (stânga) şi la inul
mixt (dreapta)
câte 30 - 40 fibre periciclice care dau utilizarea textilă a inului. Între cele două tipuri se situează inul
mixt (sau intermediar), cu caracteristici intermediare şi care dă producţii satisfăcătoare, atât de
fibre, cât şi de ulei.
Frunzele sunt mici, alungite, numeroase; indicele foliar la in este de 4 - 5. Frunzele cad la
maturitate, ceea ce favorizează îmburuienarea târzie şi poate crea difficultăţi la recoltare (în verile
ploioase).
Sistematică. Origine. Soiuri
Inul cultivat aparţine familiei Linaceae, genul Linum
L., specia Linum usitatissimum L. Principalele subspecii sunt:
L.u. ssp.eurasiaticum Vav. et Ell., în care se încadrează
proles elongata, care cuprinde inuri pentru fuior cu tulpini
înalte de peste 75 cm, proles brevimulticaulia, cu inuri pentru
ulei, proles intermedia, cu inuri pentru ulei şi mixte şi proles
prostrata, cu inuri târâtoare; L.u. ssp.mediteraneum Vav. et
Ell., care cuprinde inuri pentru ulei cu tulpini sub 50 cm; L.u.
ssp. transitorium Vav. et Ell., cu inuri mixte pentru ulei şi
fibră, în care se încadrează proles italica, cu tulpini înalte de
la 35 la 75 cm, proles anatolica, cu tulpini de 30 - 35 cm şi
proles meridionalia care formează tulpini de 50 - 70 cm.
După N. ZAMFIRESCU (citat de V. BÂRNAURE,
1991), zona de origine a inului este considerată a fi centrul şi
vestul Asiei, de unde s-a răspândit spre vest şi nord; în zonele
sudice a dat naştere la forme cu tulpini scunde şi ramificate,
caracteristice inului pentru ulei, iar în nord, în condiţiile
climatului umed şi răcoros, la tipurile înalte, slab ramificate
care caracterizează inul pentru fuior.
În prezent, în România există în cultură 10 soiuri, în
totalitate de creaţie românească (tab.2.3.1.)
Particularităţi biologice
Sistemul radicular este mai slab dezvoltat, prin
comparaţie cu partea aeriană şi posedă o capacitate redusă de
absorbţie a elementelor nutritive din sol. Plantele de in pentru
ulei au sistemul radicular ceva mai dezvoltat, prin comparaţie
cu inul pentru fuior (fig.2.3.1., după C. MOULE), ceea ce îi
conferă o mai mare rezistenţă la secetă. Sistemul radicular
creşte mai intens decât partea aeriană la începutul vegetaţiei
şi îşi încetează creşterea la înflorit.
Tulpina. Planta formează o tulpina cu portul erect,
mai scundă (sub 60 cm) şi ramificată (uneori chiar de la bază)
la inul pentru ulei şi mai lungă şi puţin ramificată (doar la
partea superioară) la inul pentru fibră; dacă inul este semănat
cu o densitate mică (cultură mai rară), axele secundare se pot
dezvolta de la subsuoara frunzelor, formând ramificaţii
(fig.2.3.2.). Tulpina conţine 30 - 40 fascicule, având fiecare
87
 Tabelul 2.3.1.
Soiurile de in pentru ulei şi de in mixt existente în cultură în România
Perioada
Soiul şi de Capaci- Conţi-
anul Rezistenţa la: Talia MMB tatea de nutul Zone de cultivare
vegetaţie
înregis- (zile) (cm) (g) produc- în ulei recomandate
trării ţie (t/ha) (%)
secetă cădere boli
Alexin Sud-vest, vest şi
104-106 bună mijlocie bună 50 - 70 7,0 1,7 40
(1999) Moldova
Cristina Sud, Bărăgan,
97-98 bună bună bună 40 - 55 6,6-7,1 1,7 39,3
(2003) Dobrogea
Floriana Sud, Bărăgan,
97-98 bună bună bună 40 - 55 6,6-7,1 1,7 39,3
(1998) Dobrogea
Florinda Sud, Bărăgan,
103-106 bună mijlocie bună 55 - 60 7,0 1,6 39,1
(1999) Dobrogea
Fluin Sud, Bărăgan,
106 bună mijlocie bună 55 - 60 7,0 1,5 38,4
(2000) Dobrogea
Geria Sud, Bărăgan,
92-98 bună mijlocie bună 55 - 60 5,2-6,8 2,0 36 - 44
(1991) Dobrogea
Iulia 96 Sud, Bărăgan,
106 bună bună bună 60 - 70 7,0 1,4 41,1
(2000) Dobrogea
Câmpia din vestul
ţării şi Câmpia
Janina
102-106 bună mijlocie mijlocie 50 - 75 7,0 1,8 40,6 Dunării, cu excepţia
(1999)
Bărăganului şi
Dobrogei
Lirina Moldova, Dobrogea
96-110 bună mijlocie bună 60 - 65 6,8-7,0 1,5 39,9
(1998) şi Muntenia

Oliana Moldova, Dobrogea

95-110 bună bună bună 55 - 65 6,8-7,0 1,5 40,2
(1998) şi Muntenia

Inflorescenţa este o cimă bipară, destul de complexă, cu 15 - 40 ramificaţii. Floarea este pe

tipul 5, hermafrodită şi autogamă. Culoarea petalelor este foarte variabilă: albă, albastră (mai
frecvent), roz, violetă. Înfloritul unei culturi durează 15 - 20 zile, iar deschiderea unei flori câteva
ore, în cursul dimineţii.
Fructul este o capsulă cu 5 loji, conţinând maximum 10 seminţe. La maturitate, capsulele
sunt mai mult sau mai puţin dehiscente; la maturitate deplină, pedunculul capsulei se rupe uşor şi
pierderile prin scuturarea fructelor pot fi însemnate.
Sămânţa este netedă, lucioasă, oblongă şi comprimată, cu vârful curbat, de culoare cafenie,
mai rar galbenă, cu MMB de 7 - 9,5 g şi MH de 64 - 75 kg.
Citoplasma celulelor embrionului şi ale cotiledoanelor conţine picături fine de ulei bogat în
acizi graşi nesaturaţi, care se oxidează repede în aer (ulei sicativ).
Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Inul are pretenţii reduse faţă de căldură la începutul vegetaţiei, concretizate
prin 1 - 4°C temperatura minimă de germinat; în faza de cotiledoane, plăntuţa este sensibilă la
temperaturile scăzute, iar în continuare, rezistenţa creşte până în faza de “brădişor“, când inul
rezistă până la -4°C.
În perioada creşterii rapide în înălţime şi până la înflorire temperaturile favorabile se
situează în jur de 18-20°C. La maturitatea seminţelor sunt necesare temperaturi de 20°C, arşiţele

88
influenţând negativ acumularea substanţelor de rezervă, diminuând producţia şi calitatea acesteia.
Constanta termică pentru inul de ulei este 1.600 - 1.800°C (temperaturi mai mari de 0°C).
Umiditatea. Inul pentru ulei şi inul mixt sunt mai puţin pretenţioase faţă de umiditate, prin
comparaţie cu inul pentru fuior; necesită 100 - 150 mm precipitaţii pe parcursul vegetaţiei.
Consumul maxim de apă se situează în perioada creşterii rapide şi până la înflorire. Insuficienţa apei
la aparţia bobocilor florali poate conduce la pierderi de recoltă de 15 - 20% (L. COUVREUR,
1994). Ploile care survin la înflorit împiedică fecundarea, prelungesc perioada de înflorire şi
dăunează maturării normale a seminţelor.
Vremea însorită, durata mare de iluminare favorizează ramificarea tulpinilor, formarea unui
număr mai mare de capsule şi seminţe pe plante şi acumularea uleiului.
Solul. Inul este pretenţios faţă de sol, preferând solurile cu textură mijlocie, bine structurate,
permeabile, cu o bună capacitate de reţinere a apei, fertile, cu pH de 6,0 - 7,2. Nu sunt potrivite
pentru in solurile grele, cu exces de umiditate, şi nici cele prea uşoare, nisipoase, erodate, prea
acide sau prea alcaline.

. Zone ecologice
Zona foarte favorabilă inului pentru ulei (fig.2.3.3. după V. BÂRNAURE, 1991) cuprinde
silvostepa vestică, sudică şi a Moldovei, caracterizată printr-o medie a precipitaţiilor în perioada de
vegetaţie a inului de 200 mm, bine repartizate în timpul vegetaţiei. Solurile de aici sunt
cernoziomuri, brun-roşcate şi brune podzolite.
Zona favorabilă se extinde în partea centrală şi colinară a Câmpiei Crişurilor, Banatului, în
zona colinară a Olteniei, Munteniei, partea centrală şi sudică a judeţelor Tulcea şi Constanţa,
Câmpia Jijiei, Bahluiului, lunca Bârladului şi cea mijlocie a Prutului. Cantitatea de precipitaţii din
perioada de vegetaţie este de 150 mm, repartizate mai puţin favorabil de-a lungul perioadei de
vegetaţie; solurile sunt brun-roşcate, brune podzolite, şi pe alocuri, cernoziomuri.
Zonele de favorabilitate pentru inul mixt sunt prezentate în fig.2.3.4.(după V. BÂRNAURE,
1991).

Fig. 2.3.3. Aria răspândirii în cultură a inului pentru ulei

89
 Fig. 2.3.4. Aria răspândirii în cultură a inului mixt

Tehnologia de cultivare a inului pentru ulei

Rotaţia

Cele mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei sunt cerealele păioase şi leguminoasele
anuale - culturi care părăsesc terenul devreme, lăsându-l curat de buruieni, fără resturi vegetale şi
care permit lucrarea timpurie şi în bune condiţii a solului. În această categorie pot fi incluse şi unele
prăşitoare, cu condiţia să fie recoltate toamna mai timpuriu. Porumbul poate deveni o premergătoare
bună, dacă a fost erbicidat cu doze mici de atrazin (deşi inul posedă o oarecare toleranţă la efectul
remanent) şi dacă resturile vegetale au fost mărunţite şi încorporate adânc în sol. Sfecla de zahar şi
cartoful sunt bune premergătoare, dacă nu au fost atacate de Rhizoctonia şi Botrytis.
Din cauza dezvoltării agenţilor patogeni şi a fenomenului de "oboseala solului" (având
cauze multiple şi insuficient elucidate), inul pentru ulei nu poate reveni pe acelaşi teren mai
devreme de 6 - 7 ani.
La rândul său, inul pentru ulei este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor
agricole din zonele în care se cultivă şi trebuie rezervat, de regulă, ca premergătoare pentru orzul
sau grâul de toamnă.

Fertilizarea

Consumul specific al unei culturi de in pentru ulei este de 50 - 70 kg azot, 18 - 25 kg P2O5

şi 32 - 55 kg K2O, pentru o recoltă de o tonă seminţe şi producţia secundară aferentă (după D.
DAVIDESCU, 1981, citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Inul este pretenţios faţă de aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului radicular slab dezvoltat, cu
capacitate redusă de absorbţie a formelor mai greu solubile din sol şi perioadei scurte de creştere
intensă, când consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Cerinţele sunt mai mari la începutul
vegetaţiei.
Azotul favorizează creşterea plantelor în înălţime şi ramificarea tulpinilor; insuficienţa
azotului reduce gradul de ramificare şi scurtează perioada de vegetaţie, micşorând producţiile.
Excesul de azot, pe toată suprafaţa sau în vetre, din cauza neuniformităţii administrării
îngrăşămintelor, sensibilizează plantele la cădere şi boli, prelungeşte vegetaţia, creează dificultăţi la
recoltare, înrăutăţeşte calitatea uleiului. Dozele de azot optime economic, în funcţie de indicele de
azot al solului, sunt prezentate în tabelul 2.3.2. (după Z. BORLAN, citat V. BÂRNAURE, 1991).
Fosforul este necesar de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, influenţând favorabil
90
conţinutul în ulei al seminţelor. Insuficienţa fosforului se manifestă printr-o dezvoltare slabă a
plantelor şi reducerea producţiei. În tabelul 2.3.3. sunt prezentate dozele de fosfor recomandate, în
funcţie de aprovizionarea solului cu fosfor (după V. BÂRNAURE, 1991).
Potasiul este indispensabil pentru o dezvoltare normală a plantelor şi acumularea uleiului.
Tabelul 2.3.4. cuprinde dozele de îngrăşăminte cu potasiu recomandate în funcţie de aprovizionarea
solului cu potasiu.
Tabelul 2.3.2.

Dozele optime economic de azot la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul producţiilor scontate şi
starea de asigurare a solului
Doza optimă economic de azot (kg/ha), atunci când indicele de azot este:
Recolta scontată (kg/ha)
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
1.500 103 84 70 60 53 48 44 42 40
1.700 111 92 78 68 61 56 52 50 48
1.900 117 98 84 74 67 62 58 56 54

Tabelul 2.3.3.

Dozele optime economic de fosfor la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul producţiilor scontate şi
starea de asigurare a solului
Doza optimă economic de P2O5 (kg/ha), atunci când P-Al este (ppm P):
Recolta scontată (kg/ha)
5 10 20 30 40 50 60 70 80
1.500 114 98 75 60 51 45 41 39 38
1.700 118 102 79 64 55 49 45 43 42
1.900 121 105 82 67 58 52 48 46 45

Îngrăşămintele simple cu fosfor şi potasiu se încorporează sub arătură. Îngrăşămintele cu

azot şi îngrăşămintele complexe se aplică în primăvară, la pregătirea patului germinativ.
Tabelul 2.3.4.
Dozele optime economic de potasiu la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul producţiilor scontate şi
starea de asigurare a solului
Recolta scontată Doza optimă economic de K2O (kg/ha), atunci când K-Al este de (ppm K):
(kg/ha) 40 60 80 100 120 140 180 220 260
1.500 92 79 69 63 54 49 42 37 34
1.700 99 86 76 68 61 56 49 44 41
1.900 105 92 82 74 67 62 55 50 57
Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru semănatul inului trebuie făcută cu foarte multă atenţie, mai mult
decât pentru alte culturi, deoarece inul trebuie semănat primăvara devreme şi este semănat
superficial. Sistemul de lucrare a solului cuprinde o lucrare de dezmiriştit după recoltarea culturii
premergătoare, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor, care trebuie bine şi adânc
încorporate sub arătură. Urmează arătura adâncă, la 20 - 25 cm. Până la intrarea în iarnă arătura este
menţinută afânată, nivelată şi curată de buruieni, prin lucrări cu grape diferite, în funcţie de starea
terenului. După premergătoare târzii, de regulă, trebuie arat mai adânc pentru a asigura încorporarea
resturilor vegetale.
În primăvară, după ce solul s-a zvântat, sunt necesare lucrări superficiale cu grape diferite
sau combinatorul, pentru a obţine un pat germinativ pregătit fin şi destul de bine tasat, propice unui
răsărit rapid şi uniform. Trebuie redus la minimum numărul de treceri cu utilajele pe teren, pentru a
91
nu compacta exagerat solul, încă umed în adâncime. Zonele compactate riscă să încetinească sau să
oprească dezvoltarea rădăcinilor. De asemenea, un exces de lucrări, din dorinţa de a realiza o mai
bună mărunţire a patului germinativ, pot spulbera solul care va fi predispus la formarea crustei.
Arăturile care se prezintă tasate la desprimăvărare, se lucrează, imediat după ce solul s-a
zvântat, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, iar patul germinativ se pregăteşte cu
combinatorul, chiar în ziua semănatului.

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă puritatea minimum 99% şi capacitatea de
germinaţie minimum 85%, la aibă MMB cât mai ridicată, şi să fie liberă de cuscută.
Înainte de semănat seminţele se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi
fuzariozei (Fusarium lini) cu produse conţinând tiram (Tiradin 70 PUS, 3,5 kg/t de sămânţă).
Pentru a proteja tinerele plantuţe de atacul puricelui inului (Aphtona euphorbiae Schrank.)
se recomandă tratamente la sămânţă cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST, 8 l/t de
sămânţă).
Semănatul. Perioada de semănat a inului este primăvara cât mai timpuriu, când s-au
realizat în sol, la adâncimea de semănat, timp de 4 - 5 zile consecutiv, temperaturi de 5°C.
Semănatul în epoca optimă permite valorificarea eficientă a apei acumulate în sol în sezonul rece;
planta formează un sistem radicular mai profund, are timp să crească vegetativ şi să ramifice înainte
de venirea vremii uscate şi călduroase din vară; seminţele se maturează mai devreme şi procesele de
acumulare a uleiului nu sunt tulburate de arşiţa şi uscăciunea din lunile de vară.
Pentru culturile de in pentru ulei se recomandă densităţi de 800 - 900 boabe germinabile/m2
la soiurile tipice de ulei şi 1.000 boabe germinabile/m2 la soiul Midin, la care se poate valorifica şi
tulpina în industria textilă. La inul mixt se recomandă densităţi de 1.400 - 1.600 boabe
germinabile/m2 pentru a avea la recoltare 1.200 - 1.400 plante/m2.
Cantităţile de sămânţă corespunzătoare acestor densităţi sunt de 80 - 100 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri folosită în cultura inului pentru ulei, în România, este 12,5 cm; la
soiul Midin şi la inul mixt se recomandă distanţe mai mici, care se pot realiza în condiţii bune
folosind semănători special construite pentru a semăna la aceste distanţe. În acest fel, se realizează o
mai bună distribuire a plantelor pe suprafaţa terenului şi se reduce concurenţa dintre plante de pe
acelaşi rând.
Semănatul se realizează superficial, la 2 - 3 cm adâncime şi cât se poate de uniform,
deoarece inul are răsărire epigeică şi putere mică de străbatere.

Lucrări de îngrijire
Inul este o cultură care luptă slab cu buruienile şi este uşor invadată de buruieni, pe toată
perioada de vegetaţie. Ca urmare, pentru reuşita culturii este obligatorie amplasarea ei pe terenuri cu
rezervă redusă de buruieni şi după premergătoare care au contribuit la diminuarea îmburuienării. În
plus, este obligatorie administrarea unor asociaţii de erbicide, înainte de semănat şi în vegetaţie,
pentru controlul întregului spectru de buruieni.
Buruienile monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) se combat cu preparate pe bază de S-
metolaclor (Dual Gold 960 EC, 1,0 – 1,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporate în sol.
Pentru dicotiledonate se recomandă tratamente în vegetaţie, cu produse foarte diferite, cum ar fi cele
care conţin clorsulfuron (Glean 75 DF, 10 - 15 g/ha), MCPA (Dicotex 40 Lichid, 1,0 – 1,5l/ha) sau
bentazon+Weetol (Basagran Forte, 2,0 l/ha), administrate când inul este în faza de “brădişor“ (până
la 14 - 16 cm înălţime), iar buruienile sunt în faza de cortiledoane sau rozetă. Trebuie respectată cu
stricteţe faza în care este recomandată erbicidarea (“brădişor“), deoarece mai târziu inul devine
sensibil la erbicid.
În solele infestate cu rizomi de costrei se administrează propaquizafop (Agil 100 EC, 1 - 1,5
l/ha) sau fenoxaprop-etil (Furore Super 75 EW, 0,8 - 1 l/ha), când costreiul are 10 - 20 cm înălţime.
În anumite situaţii, în primăverile uscate şi călduroase, dezvoltarea populaţiilor de puricele
inului, impune tratamente în timpul vegetaţie, în faza de cotiledoane. Neglijarea controlului zilnic al

92
culturilor aflate în curs de răsărire poate avea drept consecinţă compromiterea culturii. În situaţii
deosebite, se fac tratamente cu dimetoat (Sinoratox PLUS, 1,6 l/ha)la un prag economic de dăunare
de 25 exemplare/m2. Există cazuri când sunt necesare tratamente pentru combaterea tripsului
(Thrips linarius), cu preparate pe bază de alfa-cipermetrin (Fastac CE RV, 0,1 l/ha).
Recoltarea
Recoltarea culturilor de in pentru ulei este o lucrare foarte dificilă, fiind greu de efectuat,
din cauza unor particularităţi ale plantei de in şi care cer reglarea atentă şi specifică a maşinilor
folosite şi o organizare ireproşabilă a lucrărilor.
Momentul optim de recoltare este faza de maturitate galbenă târzie, când capsulele sunt de
culoare brună (80 - 90%), iar seminţele au culoarea caracteristică soiului şi umiditatea a ajuns la 11
- 12%. Depăşirea fazei atrage după sine mari pierderi de capsule.
Recoltarea se realizează cu combina pentru cereale la care se fac anumite relaje (şi
modificări) specifice: se montează cuţitul lis (cu lamă netedă), patinele platformei se reglează
pentru o tăiere cât mai joasă, transportorul melc se montează în poziţia limită jos, degetele
escamotabile se demontează, ghearele rabatorului se înclină cu vârful spre spate, turaţia bătătorului
trebuie să fie 900 - 1.050 rotaţii/minut, distanţa dintre bătător şi contrabătător se reglează la 12 - 16
mm la intrare şi 2 - 3 mm la ieşire, se montează site adecvate şi se reglează la minimum intensitatea
ventilatorului, pentru a nu avea pierderi de capsule în paie.
În anumite situaţii (lanuri îmburuienate, căzute, maturate neuniform sau la care, din cauza
vremii ploioase, plantele au format noi lăstari - proces frecvent întâlnit la in), se poate recolta şi
divizat: în prima fază se taie plantele cu vindroverul, iar în faza a doua, după uniformizarea coacerii,
se treieră cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.
În asemenea situaţii, se recomandă tratamente cu substanţe cu efect desicant, pentru a
facilita lucrările de recoltare, adică pentru a distruge buruienile existente şi încă verzi, a uniformiza
coacerea. Se foloseşte diquat (Reglone forte,, 2 - 3 l/ha), când majoritatea (95%) din capsule au
ajuns la maturitatea galben-brună, făcând o pulverizare abundentă (800 l /ha), pentru a asigura
pătrunderea produsului în interiorul vegetaţiei.
Tulpinile rămase pe teren dupa recoltare se balotează. Este obligatorie o curăţire cât mai
bună a terenului de resturile de tulpini, pentru a nu stânjeni lucrările la cultura postmergătoare.
Culturile de in mixt, precum şi culturile de in pentru ulei care au format tulpini mai lungi,
propice pentru prelucrare în topitorii, sunt recoltate prin smulgere, la sfârşitul coacerii galbene, cu
combine speciale. De regulă, capsulele sunt treierate la staţionar cu combina pentru cereale.
Seminţele trebuie condiţionate imediat după treierat (se încing uşor), pentru eliminarea impurităţilor
şi aducere la umiditatea de cel mult 9%, care permite depozitarea.
Producţiile potenţiale ale soiurilor existente în cultură sunt de 2.500 - 3.000 kg seminţe/ha,
ceea ce reprezintă 600 - 1.000 litri ulei/ha. De regulă, producţiile medii nu depăşesc 800 - 1.000
kg/ha, din cauza unor deficienţe tehnologice sau a vremii nefavorabile. Există şi unităţi agricole
care au obţinut 1.500 - 1.700 kg seminţe/ha pe suprafeţe mari, respectând cu stricteţe recomandările
tehnologice (Staţiunea Didactică şi Experimentală Belciugatele, 1977 - 1978).
Inul mixt asigură, pe lângă seminţe, şi circa 3.000 kg/ha tulpini uscate.

2.4. RAPIŢA
Importanţă. Biologie. Ecologie
Importanţă

Rapiţa ocupă, în prezent, un loc deosebit de important în economia mondială, ca sursă de

uleiuri vegetale. Seminţele conţin 42 - 48% ulei utilizat atât în alimentaţie, la prepararea unor
margarine, cât şi în industrie.
La acestea se adaugă multiplele avantaje fitotehnice: se seamănă şi se recoltează în afara
perioadelor aglomerate; are reacţie favorabilă la fertilizare; permite utilizarea completă a aceluiaşi
set de maşini ca şi la cereale; poate fi utilizată ca excelentă premergătoare pentru culturi succesive
sau pentru cereale de toamnă; ridică fertilitatea solului şi împiedică eroziunea pe terenurile în panta;
93
este o buna planta meliferă; turtele fiind bogate în proteine (38 - 41,9%), glucide (31,5 - 36,6%) şi
săruri minerale (8 - 9,8%), au o bună valoare furajeră; partea epigee a plantei (paiele) poate fi
utilizată la fabricarea plăcilor aglomerate; poate fi utilizată şi ca nutreţ verde toamna târziu şi
primăvara devreme.
Rapiţa prezintă şi unele dezavantaje date de: seceta din perioada semănatului; alternanţa
între îngheţ şi dezgheţ în primăvară şi brumele din perioada de îmbobocire - înflorire.

Compoziţie chimică

Soiurile cultivate în prezent în ţara noastră au un conţinut de ulei în seminţe de 44,5 -

45,8%.
În culturile comparative de la I.C.C.P.T. Fundulea, la 16 soiuri “libere de acid erucic” (tip
“0”) şi 13 soiuri libere de acid erucic şi de glucozinolaţi (tip “00”), conţinutul de ulei a fost cuprins
între 43,8 - 47,2% la primul grup de soiuri şi între 43,3 şi 48,3%, la cel de-al doilea grup (A. V.
VRÂNCEANU, 1986).
În compoziţia soiurilor actuale, acidul erucic, apreciat cu efect negativ asupra organismului,
s-a redus continuu, în prezent existând soiuri de tip “0” (zero erucic).
Conţinutul de acid oleic a crescut de la 20% la peste 60%, iar acidul linoleic: de la 13 la
21%.
Uleiul de rapiţă mai conţine, în proporţie redusă, şi acizii: linolenic, eicesenoic, palmitic şi
stearic.
Seminţele conţin şi 19,6 - 23,8% substanţe proteice. Prezenţa unor glucozinolaţi cu sulf
reduc din valoarea acestora. În prezent există soiuri lipsite de acid erucic şi glucozinolaţi, de tip
“00”.

Răspândire
Rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de peste 27 mil. ha. Cele mai mari cultivatoare sunt China
cu 7,2 mil.ha şi India cu peste 6,9 mil.ha, urmate de Canada cu 5,1 mil. ha, Germania cu 1,3 mil.ha,
Franţa cu 1,2 mil.ha (FAO 2005).
Mari suprafeţe cultivate cu rapiţă sunt în Polonia, Anglia şi Danemarca.
Evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei medii la hectar realizată în România este pre-
zentată în tabelul 2.4.1.
Este de menţionat că, înainte de primul război mondial (în anul 1913) rapiţa s-a cultivat pe
80,38 mii ha, iar între cele două războaie mondiale (în anul 1930) s-a cultivat pe 77,32 mii ha.
Progresele realizate pe plan mondial şi în ţara noastră în ameliorarea acestei plante şi în
utilizarea multiplă a uleiului motivează pe deplin reconsiderarea suprafeţelor cultivate cu această
cultură în ţara noastră.

Tabelul 2.4.1.
Dinamica suprafeţei cultivate şi a producţiei medii la hectar
la cultura rapiţei pentru ulei
Specificare Suprafaţa Suprafaţa Producţia Producţia
mii ha mii ha mii ha 2011 mii ha
2011 2012 2012

Mondial din care : 33645,3 34085,1 1856 1909

Africa 79,0 112,6 1534 1788

America de N şi Centrală 7894,1 9080,5 1883 1819

America de Sud 141,0 201,2 1829 1860

94
 Asia 14641,9 14089,4 1540 1574

Europa 8809,3 8240,1 2531 2713

Oceania 2080,0 2361,2 1135 1452

Ţări mari cultivatoare

China 7347,4 7300,0 1827 1918

India 6506,4 5920,0 1257 1144

Canada 7471,3 8379,9 1896 1839

Germania 1328,6 1306,2 2912 3691

Franţa 1555,9 1607,2 3450 3399

Polonia 830,1 720,3 2243 2590

Pakistan 219,9 203,0 886 2832

Blangladesh 250,0 255,0 920 902,0

Cehia 373,4 401,3 2801 2764,0

U.K (Anglia) 705,0 756,0 3912 3382,0

Australia 2077,5 2358,7 1135 1453,0

USA 422,6 700,5 1654 1587,0

România 390,0 97,1 1895 1621,0

Sistematică. Origine, Soiuri

Rapiţa aparţine familiei Cruciferae, genul Brassica, ce cuprinde 34 de specii. Pentru ulei se
cultivă Brassica napus L. ssp. oleifera Metzg (rapiţa colza) şi Brassica campestris L. ssp. oleifera
D. C. (rapiţa naveta). Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, soiurile formelor de
toamnă fiind mai productive.
În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos. Literatura japoneză menţionează că
rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2.000 de ani în urmă. În Europa, în anul 1700, singura
ţară cultivatoare a fost Olanda, de unde a trecut în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.

95
 Rapiţa este o plantă anuală (fig. 2.4.1.)
Rădăcina este pivotantă, slab ramificată; pătrunde în
sol la 70 - 100 cm adâncime. Masa principală de rădăcini este
răspândită la adâncimi de 25 - 45 cm. Capacitatea de
solubilizare a compuşilor greu solubili este mai redusă.
Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2 - 2 m,
rezistentă la cădere; gradul de ramificare este mult influenţat de
densitatea culturii.
Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-sectate;
cele mijlocii şi de vârf sunt sesile, lanceolate sau oblong-
lanceolate.
Inflorescenţa este un racem. Florile sunt alcătuite pe
tipul patru. Polenizarea este predominant alogamă, entomofilă.
Fructul este o silicvă cu 10 - 30 seminţe. Pe o plantă se
pot forma pană la 800 de silicve. La maturitatea deplină
silicvele se deschid uşor, seminţele putându-se scutura.
Fig. 5.20. Rapiţa de toamnă Seminţele sunt rotunde, cu suprafaţa neregulat-
A - plantă; B - ramură cu silicve. reticulată. MMB - 3,5 – 5,6 g, MH – 61 - 68 kg. Conţinutul de
grăsimi este de 37,2 – 49,6%. Germinaţia este epigeică.
Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270 – 300 zile, iar a soiurilor de
primăvară de 110 - 130 de zile.
In catalogul oficial al soiurilor de plante din România sunt înregistrate 24 de soiuri de
rapiţă, după cum urmează :
Soiul Madora, de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Inălţimea
plantelor este de 105-125 cm, cu 6-12 ramificaţii şi 70-106 silicve pe plantă. Soiul este semitardiv,
cu o perioadă de vegetaţie de 265-285 zile. Are rezistenţă buna la iernare şi cădere. Conţinutul
seminţelor în ulei este de 45,0-45,5 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de
producţie este de cca 2900 kg/ha.
Soiul Valesca de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Inălţimea
plantelor este de 112-129 cm, cu 3-8 ramificaţii, având 60-97 silicve pe plantă. Soiul este semitardiv
(260-278 zile), cu rezistenţă bună la cădere şi satisfăcătoare la iernare. Conţinutul seminţelor în ulei
este de 43-44 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de producţie se situează
între 2600-3700 kg/ha.
Soiul Wotan, de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Plantele au
înălţimea de 105-120 cm. Sămânţa este ovoidală, cu MMB de 4,2-5,0 g. Soiul este semitardiv (271-
284 zile), cu rezistenţă bună la irnare, cădere şi frângere. Conţinutul seminţelor în ulei este de 41-44
%, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de producţie este de 2500-3200 kg/ha.
Soiul Triumf, de toamnă a fost creat la USAMV Bucureşti. Plantele au înălţimea de 125-
175 cm, viguroase, cu cca 112 silicve pe plantă şi MMB de 4,42 g. Soiul este semitardiv (cca 270
zile), cu rezistenţă buna la iernare şi cădere.Conţinutul în ulei este de 42,45 %, fără acid erucic şi
glicozinolaţi (grupa 00). Are capacitate ridicată de producţie (2613-3417 kg/ha).
Soiul Colvert, de toamnă a fost creat de firma Verneuil Semences din Franţa. Talia
plantelor este de 49-55 cm, având sămânţa cu MMB de 4,4-6,0 şi MH de 65-72 kg. Soiul are
perioada de vegetaţie de 271-278 zilşe cu bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Conţinutul în ulei
este de cca 40 %. Capacitatea de producţie este 2552-4000 kg/ha.
Soiul Amor, de toamnă, a fost creat de firma RAPS GBR, din Germania. Inălţimea plantelor
este 53-54 cm, cu samânţa având MMB de 4,6 g şi MH de 65 kg. Perioada de vegetaţie este de 277
zile cu bună rezistenţă la scuturare dişi arşiţă. Conţinutul seminţelor în ulei este de 38-39 %, făcând
parte din grupa 00. Producţia medie este de cca 2048 kg&ha.
Soiul Praska, de toamnă, a fost creat de firma RAPS GBR, din Germania. Inălţimea
plantelor este de cca 45 cm, cu perioada de vegetaţie de cca 278 zile şi o buna rezistenţă la iernare şi

96
scuturare. Seminţele au MMB de 4,6 g şi MH de 65 kg, cu un conţinut în ulei de cca 40 %, făcând
parte din grupa 00. Capacitatea de producţie este de cca 2000 kg/ha.
Soiul Astra, de toamnă, a fost creat de forma Raps GBR din Germania. Plantele au talia
înaltă, silicva de lungime medie, cu seminţe mici, având MMB de 3,9 g şi MH de 63 kg. Este un
hibrid semitimpuriu, rezistent la iernare, scuturare şi la atacul de Phoma. Conţinutul în ulei este de
41,01 %, fiind de tipul 00. A realizat o producţie medie de 1948 kg/ha.
Soiul Capitol, de toamnă, a fost creat de firma Cargill din Franţa. Planta are talia înaltă, cu
rezistenţă foarte bună la boli. Seminţele au MMB de 4,1 g şi MH de 65 kg, cu un conţinut de 40,26
% ulei, lipsit de acid erucic. Producţia medie a fost de 1814 kg/ha soiul Dolomit, de toamnă, este un
soi cu polenizare liberă, crerat de firma Raps CBR din Germania. Talia plantelor este mijlocie, cu
silicva de mărime medie şi rostrul lung, cu perioada de vegetaţie mijlocie şi bună rezistenţă la
cădere, foarte bună toleranţă la atacul Phoma şi Verticilium. Sămânţa are MMB de 3,9 g, MH de 64
kg, cu un conţinut în ulei de 41,88 %, fără acid erucic si conţinut scăzut în glucozinolaţi. Producţia
medie a fost de 1889 kg/ha.
Soiul Orlando, cu polenizare liberă, de toamnă, a fost creat de firma Raps GBR din
Germania. Talia plantelor este medie spre înaltă, cu silicva medie-lungă, cu ciocul scurt spre mediu.
MMB este de cca 3,8 g, MH de 60 kg şi conţinutul în ulei de 40,67 %, fără acid erucic şi conţinut
scăzut in glicozinolaţi. Soiul este semitimpuriu, cu bună rezistenţă la scuturare, secetă şi atacul de
Phoma. A realizat 1958 kg/ha.
Soiul Bristol, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS , Franţa. Inălţimea tulpini este
medie spre lungă, cu bună rezistenţă la iernare. Conţinutul semintelor în ulei este de 41,59 %, fără
acid erucic şi cu un conţinut foarte scăzut în glucozinolaţi. A realizat producţii de 1144 kg/ha. Se
recomandă în toate zonele de cultură.
Soiul Contact, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS, Franţa. Tulpina are
inălţimea scurtă spre medie. Are o bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Rezistetă bine la boli.
Seminţele conţin 41,19 % ulei cu un conţinut slab în acid erucic şi glucozinolaţi. A realizat în medie
1134 kg/ha. Se recomandă în toate zonele.
Soiul Dexter, de toamnă, a fost creat la firma Raps GBR, Germania. Tulpina este scurtă sau
foarte scurtă, cu perioada de vegetaţie de cca 280 kg/ha, cu bună rezistenţă la iernare şi scuturare.
Conţinutul seminţelor în ulei este de 39,75 % realizând o producţie medie de 1197 kg/ha. Se
recomandă în toate zonele.
Soiul Doublol, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS, Franţa. Plantele au
înălţimea medie, bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Sămânţa are un conţinut de 39,78 ulei,
realizând o producţie medie de 1114 kg/ha. Se recomandă în toate zonele de cultură.
Hibridul Artus, de toamnă, a fost creat de firma Lembke din Germania. Perioada de
vegetaţie asemănătoare cu Valesca. Are o bună rezistenţă la iernare, secetă şi scuturare. Seminţele
au MMB de cca 4 g, MH de 58 kg şi un conţinut în ulei de 41,3 %, fără acid erucic. A realizat
producţii de cca 1874 kg/ha. Se recomandă în toate zonele.
Soiul Rasmus, de toamnă, a fost creat de firma Lembke din Germania. Tulpina are înălţimea
medie, seminţele cu MMB de 4 g, MH de 57 kg şi conţinutul în ulei de 41,6 %, fără acid erucic. A
realizat 1767 kg/ha.
Soiul Bolero, de primăvară, a fost creat la firma Saaten Agentur din Germania. Inălţimea
plantelor este de 98 cm, cu MMB de cca 4 g şi MH de 66 kg. Perioada de vegetaţie este de 95 zile,
cu bună rezistenţă la saturare. Conţinutul în ulei este de 39,2 %, lipsit de acid erucic şi glicozinolaţi
(grupa 00). Producţia medie 1162 kg/ha.
Soiul Cyclone, de primăvară, a fost creat de firma DLF Trifolium din Danemarca. Inălţimea
plantelor este de cca 96 cm, cu MMB de cca 4 g şi MH de 66 kg. Are perioada de vegetaţie de cca
95 zile, cu bună rezistenţă la scuturare. Conţinutul seminţelor în ulei este de cca 38,4 %, lipsit de
acid erucic şi glicozinolaţi. Capacitatea de producţie de cca 1125 kg/ha.
Soiul Star, de primăvară, a fost creat de firma DLF Trifolium din Danemarca.. Inălţimea
plantelor este de cca 106 cm, cu sămânţă rotundă şi MMB de cca 4 g şi MH de 67 kg. Perioada de

97
vegetaţie este de cca 96 zile, fiind rezistent la scuturare. Conţine 38,9 % ulei, lipsit de acid erucic şi
glicozinolaţi. realizează cca 1150 kg/ha sămânţă.
Soiul Heros, de primăvară, a fost creat de firma Raps GBR, Germania. Plantele au talia
scurtă spre medie. Seminţele au MMB de cca 4 g, MH de 63 kg şi conţinutul în ulei de 39,89 %.
Perioada de vegetaţie este de 117 zile, cu bună rezistenţă la secetă şi scuturare. Sămânţa este lipsită
de acid erucic. Se recomandă în toate zonele favorabile rapiţei de primăvară.
Soiul Hunter, de primăvară, a fost creat de firma Raps GBR, din Germania.Perioada de
vegetaţie mai scurtă ca a soiului Bolero, cu o bună rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare. Sămânţa
are MMB de cca 4 g, MH de 61 kg şi conţinutul în ulei de 39,6 % fără acid erucic. Are o bună
rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare. A realizat 1919 kg/ha. Se recomandă în toate zonele de
cultură.
Soiul Lambada, de primăvară, a fost creat de firma GmbH & Co, din Germania. Tulpina
este scurtă spre medie. perioada de vegetaţie apropiată de a soiului Bolero. Are o bună rezistenţă la
cădere, secetă, scuturare. A realizat 2052 kg/ha.
Soiul Olga, de primăvară, a fost creat de firma Lambke din Germania. Planta are înălţimea
medie, cu perioada de vegetaţie de 95 yile. Are o bună rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare,
Sămânţa are MMB de cca 4,0 g, MH de 61 kg şi conţinutul în ulei de 38,0 %, lipsit de acid erucic.
Producţia medie a fost de 2116 kg/ha.
Cerinţe faţă de climă şi sol

Prin particularităţile biologice rapiţa este o plantă a zonelor temperate cu ierni blânde, veri
răcoroase şi umede. Suma gradelor de temperatură pentru soiurile de toamnă este de 2.100 –
2.500°C, iar pentru soiurile de primăvară de 1.500 – 1.800°C (t > 0°).
Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C. În faza de rozetă soiurile actuale de
toamnă rezistă peste iarnă până la -15 - -18°C, chiar fără strat acoperitor de zăpadă, dacă gerul nu
survine brusc şi solul nu a fost prea umed. Stratul de zăpadă asigură o bună protecţie plantelor, dacă
nu este prea gros şi solul este umed şi neîngheţat. Crusta de gheaţă distruge cultura. Odată cu
desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele
între îngheţ şi dezgheţ pot produce “descălţarea” culturii.
Brumele târzii din perioada îmbobocirii-înfloririi compromit cultura.
Umiditatea. Rapiţa este pretenţioasă faţă de apă. Coeficientul de transpiraţie este ridicat, de
600 - 740.
Favorabile sunt zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii, din care 100 - 150 mm în
intervalul august-septembrie.
Critice faţă de apă sunt perioadele de: răsărire - formarea rozetei şi înflorire-fructificare.
Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară-vară, şi ritmul rapid de creştere fac ca rapiţa să
valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii.
Solul. Faţă de sol rapiţa este pretenţioasă, rezultate bune obţinându-se pe solurile profunde,
permeabile, cu textura mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu reacţie neutră, cum sunt solurile
aluvionare, cernoziomurile şi solurile brun-roşcate de pădure.
Rezultate bune se pot obţine şi în zona solurilor brune-luvice, în condiţii tehnologice
adecvate (P. ZAHAN, 1983; I. POP, 1985).
Nu dă bune rezultate pe solurile cu profil subţire sau pe acelea pe care stagnează apa,
precum nici pe cele nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.
Zone ecologice

Zona I de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde partea de vest şi est a ţării, podişul
Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi de iernare a culturii,
fără pierderi.
Zona a II-a cuprinde câmpia de sud a ţării, în care rapiţa se cultivă în condiţii de irigare în
vederea asigurării unei răsăriri uniforme şi în timp scurt, în vederea pregătirii plantelor pentru
iernare. După rapiţă irigată pot urma culturi succesive.

98
 În zona foarte favorabilă florii-soarelui, rapiţa nu va ocupa suprafeţe în defavoarea acesteia.

Tehnologia de cultivare a rapiţei

Rotaţie
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul lunii august,
pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea apei necesare răsăririi. Cele
mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă
şi trifoiul roşu după prima coasă. Nu se cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni
extinderea atacului de Sclerotinia sclerotiorum.
Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.
Fertilizare
Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de elemente
nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă, consumul specific este de 50 -
60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante
cantităţi de microelemente. După D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru
100 kg seminţe, plus partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.
Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de vegetaţie; cele mai
mari cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la desprimăvărare şi până la începutul fructificării.
În figura 2.4.2. este redată cantitatea de elemente nutritive dintr-o recoltă de 30 q seminţe şi
producţia secundară (după E. RADET, citat de D. SOLTNER, 1990).
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha, a determinat
obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura dublă care a urmat sau la grâul
semănat în toamnă (GH. BÎLTEANU şi V. BÎRNAURE, 1979). În acest caz se reduc dozele de
îngrăşăminte chimice cu 1,0 - 1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2,0 - 2,5 kg K pentru fiecare tonă de gunoi de
grajd.

Fig. 2.4.2.Cantitatea de elemente nutritive pe care o conţine o recoltă

de rapiţă de 30 q seminţe (plus “paiele”) şi ritmul de absorbţie a acestora.
Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate.
V. BÎRNAURE (1979) menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de rapiţă, pentru
producţii de circa 3 000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze de azot: Suedia 120 - 140 kg;
Germania 150 - 200 kg; Italia 150 kg; Franţa 120 - 190 kg. Cantităţile de fosfor şi potasiu variază
între 100 - 140 kg.
În condiţiile ţării noastre, BORLAN şi colab. (1983) propun pentru fertilizarea rapiţei
dozele menţionate în tabelul 2.4.2., calculate în funcţie de producţia planificată şi gradul de
aprovizionare a solului.
Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia planificată şi valorile
cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi indicele azot sunt, în general,
următoarele: azot 80 – 180 kg; fosfor 50 – 80 kg; potasiu 60 - 80 kg.

99
 Tabelul 2.4.2.
Dozele optime economic de NPK la rapiţa pentru ulei, în funcţie de recolta scontată şi gradul de
asigurare a solului în îngrăşăminte organo-minerale
Recolta scontată D.O.E. de N, în funcţie de valorile n:
(kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
2.000 113 102 93 85 79 73 69 65 63
3.000 138 128 119 111 104 97 94 91 89
4.000 155 144 136 128 121 115 111 107 105
D.O.E. de P2O5, atunci când P – A este de (ppm P)
Recolta scontată
5 10 20 30 40 50 60 70 80
(kg/ha)
2.000 110 88 57 36 23 14 7,5 3,5 -
3.000 140 128 96 75 61 53 46 43 40
4.000 178 157 125 104 91 82 76 72 69

D.O.E. de K2O, atunci când K – Al este de (ppmK)

Recolta scontată
40 60 80 100 120 140 160 180 200
(kg/ha)
2.000 96 76 60 45 33 23 14 7 1
3.000 141 121 104 90 78 68 59 52 46
4.000 174 154 138 123 111 101 92 86 79
Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub arătura de
bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.
În Germania, în prezent, pe largi areale, pentru recolte de 45 – 50 q/ha se aplică doze de
180 kg/ha N, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de buton floral.
Fertilizarea târzie până în preajma formării silicvelor vizează mărirea masei a 1.000 boabe.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 - 7,5, se aplică
amendamente cu calciu.
D. SOLTNER (1990), citat de Gh. BÎLTEANU (1993), menţionează sporuri de recoltă de 2,25 -
3,70 q/ha prin utilizarea, pe unele soluri, a îngrăşămintelor cu sulf.

Lucrările solului

Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de 20 - 25 cm, în

agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu poate fi efectuată fără a scoate
bolovani, se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili,
urmând ca arătura să se realizeze după prima ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de
buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă terenul este prea
afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura încorporarea seminţei la adâncimea
optima. La data semănatului terenul trebuie să fie bine mărunţit şi aşezat.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării, să aibă puritatea minimă de 97% şi
germinaţia minimă de 85%.
Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte produse ca Ronilan
50 WP Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t).
Perioada de semănat în sudul ţării este 5 - 15 septembrie, iar pentru estul, vestul şi nordul
ţării, 1 - 10 septembrie (I. PICU şi A. TIANU, 1983; P. ZAHAN, 1983; I. POP, 1985). Semănatul
mai devreme, în toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere avansată a plantelor până în iarnă,
cu început de alungire a tulpinii, determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia unui număr
mai mare de plante sau a tulpinilor florifere principale.
În Germania, rapiţa colza se seamănă între 15 - 25 august.
100
 Rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă.
Densitatea plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de 70 - 80
plante/m2.
D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), recomandă ca la recoltare
densitatea să fie între 50 - 80 plante/m2.
P. VOLIOUD (1992) menţionează că, în Elveţia, cele mai mari recolte se realizează cu 30 -
50 plante/m2.
Semănatul. În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe germinabile/m2, pentru,
a avea la recoltare 80 - 110 plante/m2. La aceste densităţi se asigură o coacere mai uniformă,
datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare.
Cantitatea de sămânţă este de 6 - 10 kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea
pregătirii patului germinativ. (În Germania se utilizează pentru semănat cantităţi de sămânţă de
numai 3,5 - 4 kg/ha).
Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la distanţa între rânduri de 12,5 cm.
La această distanţă culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la
cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune.
Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea solului şi textură.

Lucrări de îngrijire

Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în tabelul 2.4.3.

Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt de preferat, deoarece combat foarte bine
samulastra de grâu sau orz şi numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din
seminţe. Se aplica preemergent şi se încorporează prin dublă discuire (N. ŞARPE, 1987).
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi combătute prin
aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca: Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera,
Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super, Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.
Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratarea
seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.
Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE sau Carbetox 37, în
doză de 1,5 1/ha.
Gărgăriţa tulpinilor (Ceutorrhynchus sp.) se combate prin 3 tratamente cu Sinoratox 35 CE,
3 l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.

Tabelul 2.4.3.
Combaterea chimică a buruienilor din cultura de rapiţă

Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul solului în humus

Erbicide
2 – 3% 3 – 4%
Treflan 24 EC 3,5 – 4 4,0 – 5,0
Balan (180 g/l benefin) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0
Ro-Neet (720 g/l cycloate) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0
Dual 500 (500 g/l metalaclor) 3,5 – 4,0 4,0 – 5,0
Lasso (480 g/l alaclor) 4,0 – 5,0 5,0 – 6,0

Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE - 0,075 l/ha prin
două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu Sumicidin 20 CE 0,025% în perioada
înfloritului.
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 - 400 m3 apă/ha,
pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază până la întrarea în iarnă. Primăvara
sunt necesare udări la începutul legării primelor silicve cu 400 - 500 m3/ha şi la încheierea
înfloritului cu 500 -600 m3/ha. Udările târzii favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.
101
 Recoltare. Producţii

Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor. Se execută mecanizat, în
două faze, sau direct cu combina de cereale.
Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar seminţele au
început să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea plantelor se realizează cu vindroverul,
la “mirişte” înaltă de 20 - 25 cm. După câteva zile, în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi
umiditatea scade la 12 - 14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de
rapiţă, la combină făcându-se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a spargerii sau
descojirii seminţelor.
Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea desicantului
Reglone, 2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au devenit galbene-liliachii şi a început
colorarea seminţelor. În momentul declanşării recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în
jur de 16%. Lucrarea se execută seara, dimineaţa şi în cursul nopţii.
Seminţele sunt imediat precurăţite şi uscate la umiditatea de 9 – 10%. Când nu poate fi
asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în straturi de 5 - 10 cm, necurăţite de silicve şi se
vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.
Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha. Producţia medie de rapiţă în
Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.
Raportul între producţia de seminţe şi paie este de 1:1,5 - 2,0.

2.5. MUŞTARUL

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă. Muştarul alb, muştarul negru şi muştarul vânăt sunt specii cultivate pentru
seminţele lor care conţin 30 - 40% ulei nesicativ (indicele iod 92 - 120), mucilagii (circa 20%),
substanţe de natură proteică (circa 25%), heterozide (circa 2%), substanţe minerale şi altele.
Uleiul este utilizat cu precădere în industria alimentară, pentru fabricarea conservelor, a
margarinei etc.
Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt utilizate la prepararea muştarului alimentar,
iar făina (“farina sinapis”) se utilizează în medicină.
Muştarul având perioadă scurtă de vegetaţie este o bună premergătoare pentru culturile de
toamnă.
Răspândire. Suprafaţa mondială ocupată cu muştar este de circa 0,5 mil. ha, cu o producţie
de 5,4 q/ha.
Suprafaţa cultivată cu muştar în ţara noastră oscilează între 1.000 - 5.000 ha, iar producţiile
medii sunt cuprinse între 5,4 şi 8,6 q/ha.
Sistematică. Soiuri. În cultură sunt următoarele specii de muştar:
- muştarul alb - Sinapis alba L. (sin. Brassica alba Boiss);
- muştarul negru - Sinapis nigra L. (sin. Brassica nigra L. Koch);
- muştarul vânăt - Sinapis juncea L. (sin. Brassica juncea Czen.);
- muştarul de Abisinia - Brassica carinata.
Pentru ţara noastră, cea mai răspândită specie este muştarul alb şi pe suprafeţe mai restrânse
muştarul negru şi cel vânăt (fig. 5.22).
Cultivate, în prezent, sunt soiurile locale Galben de Craiova pentru muştarul alb şi De
Timişoara la muştarul negru.
Cerinţele faţă de climă şi sol.
Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2°C. În faza tânără, plantele rezistă până la -
5°C.
102
 Apă. Faţă de umiditate muştarul este pretenţios, perioadele critice faţă de apă fiind imediat
după semănat şi în perioada formării seminţelor. Seceta determină scăderea accentuată a producţiei
şi reducerea conţinutului de substanţe grase din seminţe.
Lumina. Faţă de lumină muştarul se comportă ca plantă de zi lungă, de aceea în zonele
nordice creşte conţinutul de ulei din seminţe.
Solul. Muştarul este mai pretenţios fată de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile
cu reacţie neutră până la slab alcalină, cu textură luto-nisipoasă, bogate în humus şi calciu.
Zone favorabile sunt: Bărăganul, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnasului şi Câmpia Olteniei.
GH. BÎLTEANU (1993) apreciază ca zonă favorabilă muştarului alb în ţara noastră toate regiunile
unde se seamănă cereale.
Muştarul negru dă cele mai bune rezultate în zona de silvostepă.
Muştarul vânăt se cultivă mai mult în estul ţării (MALE ŞTEFANIA, 1986).
rânduri rare şi de 500 - 550 plante/m2, când se seamănă la 12,5 cm (MALE ŞTEFANIA, 1986).În
funcţie de metoda de semănat, cantitatea de sămânţă variază între 7 - 15 kg/ha.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm.
Lucrările de îngrijire. Culturile însămânţate în rânduri rare se întreţin prin 1 - 2 praşile
mecanice şi plivitul pe rând.
Combaterea chimică a buruienilor, cât şi combaterea dăunătorilor se realizează cu aceleaşi
substanţe şi în aceleaşi doze menţionate la cultura rapiţei.
În perioada înfloririi se vor efectua tratamente cu produse selective şi se vor lua măsuri de
protejare a albinelor.
Recoltarea. Momentul optim de recoltare este atunci când plantele sunt îngălbenite, iar
seminţele sau întărit şi au culoarea caracteristică. Întârzierea recoltării se soldează cu mari pierderi
prin scuturare mai ales la muştarul negru şi vânăt la care silicvele se deschid uşor.
Pentru uniformizarea coacerii se poate utiliza desicantul Reglone, la fel ca la rapiţă.
Recoltarea se realizează cu combina reglată corespunzător pentru prevenirea pierderilor sau
strivirea seminţelor.
Producţiile obţinute oscilează între 16 - 20 q/ha.
Umiditatea de păstrare a seminţelor este sub 10%.

2.6. ŞOFRĂNELUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Şofrănelul - Carthamus tinctorius L, fam. Compositae - se cultivă pentru achenele sale

bogate în ulei (37 - 42%) semisicativ, cu indicele iod cuprinse între 140 - 152 . Uleiul este de buna
calitate, dietetic, având un conţinut ridicat de acid linoleic (peste 74%), acid oleic (21%) şi acizi
saturaţi (3%). Turtele a valoare biologică ridicată şi un conţinut de peste 35% proteine. Florile sunt
folosite drept coloranţi alimentari.
Şofrănelul valorifică bine solurile mai slab fertile, erodate cât şi pe cele slab alcalinizate din
zonele secetoase.
Suprafaţa cultivată pe glob este de circa 1,1 – 1,2 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe sunt în
Asia (peste 0,8 mil. ha) şi America de Nord şi Centrală (circa 0,3 mil. ha).
În ţara noastră şofrănelul poate fi extins pe solurile mai sărace din zonele mai secetoase,
unde poate realiza recolte superioare florii-soarelui.
În catalogul de soiuri sunt recomandate soiurile CW 1221 şi CW 4440, create de firma
Saaten Agentur din Germania.
Hibridul de şofrănel CW 1221 are înălţimea de 46-47, iar achenele albe cu coaja dungată.
MMB este de 43-45 g, iar MH de 41-42 kg. Hibridul este semitardiv, cu perioada de vegetaţie de 103-
10m6 zile. Conţinutul achenelor în ulei este de cca 32,13 %. A realizat o producţie medie de 1175
kg/ha şi se recomandă pe terenuri slab fertile şi zone aride.

103
 Hibridul de şofrănel CW 4440, are talia mijlocie –mare, de 46-47 cm, perioada de vegetaţie
de 103-104 zile. Achenele au MMB de 44-45 g, MH de 41-42 kg şi conţinutul în ulei de 29,26 %.
A realizat o producţie medie de 1100 kg/ha.

Particularităţi biologice.

Şofrănelul este o plantă anuală, ierboasă, cu o perioadă de vegetaţie de 125 - 130 zile (fig.
2.6.1.).
Rădăcina este pivotantă. Tulpina este erectă, corimbos ramificată, glabră, lucioasă acoperită
cu frunze până sub inflorescenţă. Pe o plantă se pot forma 14 - 60 calatidii, fiecare format din 25 -
60 de flori. Fructul este o achenă piriformă, cu 4 muchii; MMB – 24 - 40 g. Germinează la 2 - 3°C.
În faza de rozetă rezistă până la 3 - 5°C. Este rezistent la secetă.

Tehnologia de cultivare a şofrănelului

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase şi plantele prăşitoare, cu excepţia celor
atacate de nematozi (sfeclă, ovăz) sau de bolile comune (tutun, cartof).
Fertilizarea, în cultură neirigată, se realizează cu N 45 – 60, P 50 - 60 kg/ha iar în condiţii
de irigare dozele se măresc la N 100 - 150, P 60 - 80 kg/ha. Azotul se recomandă a fi aplicat
fracţionat, la semănat şi în vegetaţie, înainte de îmbobocit. Fosforul se aplică sub arătura de bază.
Dozele de îngrăşăminte pot fi reduse prin aplicarea în benzi, odată cu semănatul.
Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat, sunt
admise loturile de sămânţă cu germinaţia minimă de
90% şi puritatea 99%.
Perioada de semănat este primăvara timpuriu,
când în sol se realizează 5°C.
Semănatul se realizează cu semănătorile SPC-6
(SPC-8, SPC-12), la 45 - 50 cm distanţă între rânduri şi
la adâncimea de 4 - 6 cm.
Densitatea la recoltare, de 200 mii plante/ha, se
realizează folosind la semănat o cantitate de sămânţă de
12 - 14 kg/ha.
Lucrările de îngrijire constau în 2 - 3 praşile
mecanice şi combaterea buruienilor cu următoarele
erbicide (N. ŞARPE, 1987): Eradicane 6 E + Patoran (6
- 8 l + 4 – 6 kg/ha) au Treflan + Patoran 4 - 5 + 4 – 6
kg/ha). Erbicidele Eradicane, Treflan sau altele similare
(Alirox, Diizocab, Sutan GE etc.) se aplică înainte de Fig.2.6.1. Şofrănelul
semănat cu 6 - 7 zile şi se încorporează prin dublă A - plantă; B,C – inflorescenţe.
discuire, iar erbicidul Patoran se aplică imediat după
semănat. Pentru combaterea costreiului din rizomi se vor folosi unul din erbicidele: Fusilade super
(2 - 3 l/ha), Gallant (2 - 3 l/ha) sau Targa (2 - 3 l/ha). Aplicarea lor este postemergentă, când
plantele de costrei crescute din rizomi au 15 - 35 cm.
Recoltarea se execută la maturitatea deplină, când frunzele s-au uscat şi umiditatea
achenelor a scăzut sub 13%, cu combinele de cereale. După recoltare, seminţele se condiţionează şi
se uscă la 9%.
Producţiile realizate în ţara noastră sunt de până la 20 - 25 q/ha în condiţii de neirigare şi
pot ajunge la peste 45 q/ha în cultură irigată.

104
 TEST DE AUTOEVALUARE

Scrieţiţi/marcaţi cortect (1-3 variante) corecte pentru fiecare întrebare :

1. Care dintre următoarele uleiuri sunt comestibile ?
a. in
b. susan
c. fl.soarelui

2. Cerinţele florii-soarelui faţă de lumină sunt :

a. f. mari
b. mijlocii
c. este indiferentă

3. Plante bune premergătoare pentru fl. Soarelui sunt :

a. soia
b. cereale de toamnă
c. rapiţă

4. Semănatul fl. soarelui se face când :

a. în sol sunt 4-50 C
b. în sol sunt minim 70 C
c. în sol sunt 9-100 C

5. Distanţa de semănat la fl. Soarelui este de :

a. 45 cm între rtânduri (rânduri echidistante)
b. 60 cm între rânduri (în climatul mai umed)
c. 70 cm între rânduri

6. Principalele lucrări de îngrijire la floarea soarelui sunt :

a. combaterea buruienilor
b. combaterea bolilor
c. combaterea dăunătorilor

7. Recoltarea florii soarelui se efectuează :

a. mecanizat printr-o singură fază ;
b. divizat în două faze ;
c. manual (pe suprafeţe restrânse)

8. Temperatura minimă de germinare a rapiţei este de :

a. 1-30 C
b. 5-60 C
c. 8-100 C

9. Cum se comporta rapiţa faţă de fertilizare ?

a. este foarte pretenţioasă
b. puţin pretenţioasă
c. indiferentă faţă de îngrăşăminte
105
 10. Semănatul rapiţei se efectuează :
a. toamna în luna septembrie
b. primăvara timpuriu în prima urgenţă
c. când temperatura solului este de 4-50 C

11. Adâncimea de semănat la rapiţă este de :

a. 2,5 – 3,5 cm
b. 4- 5 cm
c. 1- 2 cm

12. Muştarul germinează la temperatura minimă de :

a. 1- 20 C
b. 4-50 C
c. 7-80 C

13. Desimea de semănat la inul pentru ulei este :

a. 800 – 900 b.g./m2
b. 1000- 1500 b.g./m2
c. 1700-2000 b.g./m2

14. Distanţa între rânduri la inul de ulei cultivat în România este de :

a. 12,5 cm
b. 6 – 7 cm
c. 45 cm

15. Combaterea buruienilor din culturile de in pentru ulei se realizează :

a. pe cale chimică, cu ajutorul erbicidelor
b. pe cale mecanică, prin praşile
c. pe cale chimicăşimecanică

16. Şofrănelul se seamănă când în sol se înregistreayă :

a. 1 – 30 C
b. 50 C
c. 8 – 100 C

REZUMAT U. I. 2

Unitatea de învăţare 2 cuprinde noţiuni cu privire la plantele producătoare de ulei

(importanţa lor, clasificarea lor în funcţie de indicele de iod etc.) câtşiproblemele
referitoarela: importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, biologia şi ecologia plantelor
oleaginoase caşitehnologia de cultivare a principalelor plante din această grupă cultivate în
România : floarea soarelui, rapiţa, muştarul, inul pentru ulei şi şofrănelul.

106
 BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1998 – FITOTEHNIE – vol. I, Ed. Cerers.
3. Ceapoiu N. şi colab.,1975 – Grâul, Ed.Academiei.
4. Drăghici L. şi colab., 1975 –Orzul, Ed.Academiei.
5. Gaşpar I., Butnaru G., 1985 – Triticale – o nouă cereală, Ed.Academiei.
6. Mogârzan Aglaia şi colab., 2004 – FITOTEHNIE, Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi
7. Muntean L.,1995 – Mic tratat de Fitotehnie, vol. I – Cereale şi leguminoase
pentru boabe, Ed.Ceres.
8. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura Ceres.
9. Olaru C.,1982 – Fasolea, Ed.Scrisul Românesc, Craiova.
10. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail Axinte,
Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2011 – FITOTEHNIE, Vol. I, Cereale
şi leguminoase
11. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail Axinte,
Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2012 – FITOTEHNIE, Vol. II, Cereale
şi leguminoase pentru boabe, Ed. Universitară, Bucureşti.
12. Salontai Al., şi colab., 1988 – Certificarea şi controlul calităţii seminţelor şi
materialului săditor
la culturile de câmp. Ed.Dacia, Cluj-Napoca.
13. Stănescu Z, Rizescu Gh., 1976 – Sfecla pentru zahăr, Editura Ceres, Buc.
14. Vrînceanu Viorel, 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Academiei.
15. Zaharia Marius şi colab., 2010 – Fitotehnie, Îndrumător pentru lucrări practice,
Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
16. Zaharia Marius şi colab., 2011 – Fitotehnie, Lucrări de laborator, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
17. Zamfirescu N., 1977 –Bazele biologice ale producţiei vegetale, Ed.Ceres.

LUCRARE DE VERIFICARE :
”Tehnologia de cultivare a plantelor oleaginoase care se cultivă în rânduri
distanţate ”.

RĂSPUNS LA TESTE

U.I. 1.
1a , 1 b ; 2 c ; 3 c ; 4 b, 4 c ; 5 c ; 6 c ; 7 b ; 8 b ; 9 b, 9 c ; 10 a ; 11 a, 11 b ; 12 a, 12
b; 13 a ; 14 a, 14 c ; 15 b ; 16 a, b, c ; 17 a, b ; 18 ; 19 a ; 20 a ; 21 a ; 22 b; 23 c.
U.I.2.
1. b, c ; 2 a ; 3 b ; 4 b ; 5 b, c ; 6 a, b, c ; 7 a, c ; 8 a ; 9 a ; 10 a, b ; 11 a ; 12 a ;
13 a ; 14 a ; 15 a ; 16 b.

107