UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD IASI”

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Prof. univ. dr. ROBU Teodor

FITOTEHNIE
MODUL I
(Suport de curs I.D.)

2014

0
 CUPRINS
Pag.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I.1.
U.I. 1. OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE DISCIPLINE

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE............................2

1.1. Definiţie, obiect…………………………………………………………… 3
1.2. Clasificarea plantelor de câmp…………………………………………. 6
1.3. Acumularea producţiei vegetale şi factorii care o condiţionează………7
1.4. Principalii factori care contribuie la creşterea producţiei plantelor
de câmp…………………………………………………………………… 8
1.4.1. Controlul calităţii materialului de semănat…………………………. 15
Test de autoevaluare………………………………………………………………… 22
Rezumat……………………………………………………………………………… 22
Bibliografie…………………………………………………………………………… 23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I.2.
CUPRINS ………………………………………………………….23
U.I. 2. CEREALELE
2.1. Generalităţi…………………………………………………………….. 24
2.2. Grâul …………………………………………………………………… 36
2.3. Secara …………………………………………………………………... 69
2.4. Orzul …………………………………………………………………….. 77
2.5. Ovăzul …………………………………………………………………… 90
2.6. Porumbul………………………………………………………………... 96
2.7. Sorgul ……………………………………………………………………113
Test de autoevaluare…………………………………………………………117
Rezumat………………………………………………………………………119
Bibliografie …………………………………………………………………..119

RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE…………………120

1
 UNITATEA DE INVATARE U.I.1.
OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE DISCIPLINE
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

CUPRINS U.I. 1)
Pag.
Obiectivele şi componentele profesionale (U.I. 1).............................................. ................2
Instrucţiuni....................................................................................................................... 3
1.1. Definiţie, obiect......................................................................................................... 3
1.2. Clasificarea plantelor de câmp ............................................................................... 6
1.3. Acumularea producţiei vegetale şi factorii care o condiţionează...
1.4. Principalii factori care contribuie la creşterea producţiei plantelor
de câmp...................................................................................................................... 8
1.4.1. Controlul calităţii materialului de semănat ....................................................... 15
Test de autoevaluare ...................................................................................................... 22
Rezumat) U.I.1)............................................................................................................... 22
Bibliografie (U.I.1)......................................................................................................... 23

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 1)

Obiectul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a noţiunilor

referitoare la importanţa disciplinei de Fitotehnie, legătura acesteia cu alte discipline,
factorii principali ce determină sporirea producţiei (ecologici, biologici, tehnologici şi
social-economic) precum şi
cunoştinţe cu privire la controlul calităţii seminţelor.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune
de competenţe pentru :
- Identificarea zonelor ecologice din ţară favorabile pentru cultivarea anumitor
specii ;
- Stabilirea zonării culturilor în funcţie de cerinţele plantelor faţă de condiţiile de
mediu ;
- Explicarea modului de determinare a calităţii seminţelor ;
- Stabilirea normei de săm-nţă la hectar pe baza indicilor de calitate a seminţelor.

2
 Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate de învăţare (U.I.1) cuprinde probleme generale de fitotehnie,
printre care şi factorii care influenţează creşterea producţiei ca şi cunoştinţe privinmd
controlul calităţii seminţelor.
Timpul mediu alocat pentru individual este de cca 2 ore, iar în final cuprinde un
test de autoevaluare.
O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de
învăţare ca fi prezentată la finalul U.I. 1

1.1. DEFINIŢIE, OBIECT, IMPORTANŢĂ, LOCUL

ÎN RÂNDUL DISCIPLINELOR AGRONOMICE.

Fitotehnia este ştiinţa agronomică care, pe baza cunoaşterii biologiei plantelor şi a

cerinţelor acestora faţă de factorii de vegetaţie, caută şi foloseşte cele mai potrivite căi şi
metode de cultivare pentru ridicarea calitativă şi cantitativă a producţiei, în limitele eficienţei
economice şi cu protecţia mediului înconjurător.
Fitotehnia îşi trage numele din cuvintele greceşti phyton (plantă) şi tehne (artă,
meşteşug), care ar defini arta sau meşteşugul de a cultiva plante. În sens larg al noţiunii , intră în
preocupările fitotehniei cultivarea tuturor plantelor anuale, bienale şi perene, ierboase ori
lemnoase. În sensul restrâns al noţiunii, sens folosit actualmente, fitotehnia se ocupă numai de
„plantele de câmp” care se cultivă pe suprafeţe întinse.
Fitotehnia studiază planta ca organism viu, singurul în stare să unească, sub acţiunea
energiei solare, carbonul, hidrogenul, oxigenul şi diferite elemente chimice în acid fosfogliceric
sau acidul oxalil-acetic, care reprezintă punctul iniţial în biosinteza a numeroase şi complexe
substanţe organice : glucide, protide, lipide, pectine, glucozizi, alcaloizi, enzime, vitamine, etc.
Aşadar, plantele ierboase cultivate pe suprafeţe mari, cu funcţia lor generatoare de
substanţe organice utile omului, constituie obiectul fitotehniei.
Importanţa fitotehniei – se conturează pregnant nu numai prin rolul determinant deţinut
de cultivarea plantelor şi evoluţia societăţii ci şi prin actualitatea şi perspectiva acestui domeniu
de activitate umană. Retrospectiva istoriei relevă că după domesticirea animalelor, omul
neolitic, în timpul cât turma de animale se hrănea pe păşune, şi-a perfecţionat uneltele de muncă
folosite pentru scormonirea pământului din jurul primitivei sale colibe, deprinzându-se astfel să
cultive plante, luate din flora spontană şi care i s-au părut folositoare. Odată cu alegerea
plantelor utile din flora spontană şi însuşirea deprinderii de a le cultiva, omul neolitic a devenit
sedentar, schimbându-şi radical modul de viaţă.
Numeroase sunt dovezile care atestă influenţa cultivării plantelor asupra evoluţiei
societăţii, dar cea mai convingătoare rămâne faptul că toate civilizaţiile vechi s-au întemeiat pe
progresele acelor vremuri în cultivarea plantelor şi anume : în Sud-Estul Asiei pe cultivarea
orezului ; în Babilon, Egipt, Grecia şi Imperiul roman pe cultivarea grâului, orzului şi meiului ;
civilizaţiile incaşă, maya şi aztecă de pe continetul american, au avut ca substrat economic
cultivarea cartofului şi porumbului.
Eşecurile în cultivarea plantelor au generat, totdeauna perioade de foamete şi regres
social-economic, prăbuşiri de imperii, dispariţia unor civilizaţii, etc. Este edificator ce a spus
Emil Prodan că „orice civilizaţie începe cu agricultura”.
Până în timpurile noastre cultivarea plantelor a rămas ramura de bază în producţia
agricolă a celor mai multe ţări, determinându-le în mare măsură progresul economic şi tehnic.

3
 Fără îndoială că satisfacerea nevoilor alimentare a tot mai numeroşilor fii ai Terrei
impune în prezent, dar mai ales în viitor sarcini tot mai mari în domeniul cultivării plantelor.
Din 1960 şi până în prezent, populaţia globului aproape s-a dublat, numărând cca 6,3
miliarde de oameni, cu tendinţa ca în 2050 să se ajungă la 8,9 miliarde, creşteri mari
înregistrându-se mai ales în ţările mai sărace.
Producţia alimentară s-a dublat în ultimii 40 de ani, depăşind creşterea numărului
populaţiei în perioada respectivă, dar fără a eradica foametea din unele zone ale globului.
Deşi, sunt condiţii să se asigure fiecărui locuitor al planetei hrană calculată la 2700
calorii, totuşi, peste 840 milioane de oameni rabdă de foame zilnic, din care peste 100 de
milioane sunt copii. Zilnic mor din cauza foamei cca 100 de mii de oameni, iar peste două
miliarde, îndeosebi femei şi copii suferă de lipsă de fier şi iod.
Cauzele foamei de care suferă o mare parte a omenirii pot fi căutate în inechitatea
asigurării alimentelor necesare traiului zilnic.In unele ţări cum ar fi USA se înregistrează peste
3500 calorii pe locuitor, în timp ce în Africa, la sud de Sahara, revin mai puţin de 2100 calorii
pe om şi pe zi.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că specialiştii în nutriţie au dovedit necesitatea
asigurării a cel puţin 3000 calorii/zi pentru omul adult cu activitate normală. Adăugând la acest
consum exigenţele mereu crescânde faţă de calitatea şi varietatea hranei zilnice, se apreciază că
peste un sfert de secol nevoia de hrană a omenirii se va satisface numai dacă producţia agricolă
va creşte substanţial.
Din cele aproximativ 1,6 miliarde hectare cultivate pe Terra, plantele de câmp deţin cca
1,2 miliarde hectare şi se recolteză anual, din diferite motive, sub un miliard de hectare (973-
780,6 milioane ha în 2001).
Ponderea cea mai mare (aproximativ 2/3 din suprafaţă o deţin cerealele. Majoritatea
ţărilor a realizat 100-170 kg cereale pe locuitor/an, favorabilă fiind cantitatea de 500-700 kg
cereale pe locuitor şi pe an, faţă de 400 kg cât există actualmente în unele ţări. Pentru a ajunge
la cantitatea corespunzătoare de cereale pe locuitor este necesară mărirea continuă a producţiei
şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Leguminoasele pentru boabe, dar şi plantele producătoare de grăsimi, plantele
proteaginoase, al doilea grup de plante importante fitotehnic – folosit în alimentaţia oamenilor,
furajarea animalelor şi prelucrarea industrială, trebuie să-şi dubleze producţiile la unitatea de
suprafaţă.
Plantele producătoare de rădăcini şi tuberculi, care substituie cerealele în Africa
tropicală umedă, în America latină şi alte zone, trebuie să-şi mărească producţia cu peste 50 %.
Preocupări sunt pentru creşterea producţiei la plantele textile (bumbac, cânepă, in, iută,
etc.), la cele zaharifere (trestia de zahăr, sfeclă pentru zahăr) la cele medicinale şi aromatice.
Creşterea resurselor alimentare pentru populaţia globului mai poate fi făcută prin
valorificarea algelor şi planctonului, a peştelui, unor proteine din reziduri petroliere şi gaze
naturale, ori obţinute prin sinteză chimică, sporirea unor suprafeţe cultivate în Africa şi America
Latină, readucerea în circuitul agricol a unor terenuri acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau
erodate, dar care, necesită fonduri băneşti uriaşe.
Faţă de cele arătate, rămâne ca cea mai importantă sursă de creştere a producţiei,
mărirea randamentului la unitatea de suprafaţă a noilor cultivare cu potenţial foarte ridicat de
producţie, îmbunătăţirea calităţii lor.
În realizarea acestor obiective un rol însemnat revine FITOTEHNIEI, care, prin natura
preocupărilor sale, are un indiscutabil caracter interdisciplinar, fiind o disciplină de sinteză
(integratoare), care, pe bază de cunoştinţe fundamentale, de tehnică generală agricolă şi
economică are ca obiectiv şi captarea cât mai economică a energiei radiante şi termice a soarelui
în fitomasa culturilor de câmp, conturând în cea mai mare măsură profesiunea de INGINER
AGRONOM.
Fitotehnia are un caracter de ştiinţă fundamentală, teoretică, prin studiile ce le face
asupra biologiei plantelor şi relaţiilor acestora cu mediul înconjutător şi un caracter de disciplină
tehnică aplicativă, prin elaborarea măsurilor tehnice de cultivare a plantelor în contextul
elucidării problemelor fundamentale.
Există trei direcţii posibile de creştere a producţiei vegetale : extinderea suprafeţelor
cultivate, creşterea fertilităţii solurilor şi sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă.
4
 Pe plan modial, teoretic, suprafaţa arabilă se poate extinde, dar posibilităţile financiare
şi limitările tehnice nu permit creşteri mari ale suprafeţei.
În ţara noastră, prima cale de mărire a producţiei, prin creşterea suprafeţelor cultivate cu
anumite plante, se face în detrimentul altora, suprafaţa arabilă a ţării fiind limitată.
Cea mai importantă cale de sporire a producţiei culturilor de câmp în ţara noastră,
rămâne sporirea producţiei la unitatea de suprafaţă prin măsuri tehnologice corespunzătoare la
cultivare performante.
Având în vedere că suprafaţa arabilă la un locuitor în ţara noastră a scăzut continuu, de
la 0,42 ha în anul 1990, la 0,30 ha în anul 2000, soluţia viabilă de creştere a producţiei rămâne
asocierea producătorilor agricoli, deoarece, creşterea producţiei la ha, se poate realiza prin
mecanizarea lucrărilor, utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice, folosirea cultivarelor cu
productivitate ridicată şi acestea se pot obţine numai pe suprafeţe mari de teren.
Valorificarea solurilor slab producătoare acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau
afectate de eroziune, aplicarea unor tehnologii raţionale şi performante, necesită, deasemenea,
suprafeţe mari de teren agricol.
Cercetarea ştiinţifică multidisciplinară, trebuie să rezolve multe din problemele
deficitare actuale.
In ce priveşte cercetarea ştiinţifică, FITOTEHNIA foloseşte metode proprii : a) culturi
comparative executate în condiţiile obişnuite de viaţă a plantelor cultivate ; b) culturi în vase de
vegetaţie ; c) culturi în mediu controlat – casă de vegetaţie, fitotron ; d) determinări şi analize
biologice efectuate în laborator, toate executate după prevederile tehnicii experimentale.
Rezultatele experimentale, oricât de favorabile ar fi, sunt supuse mai întâi verificării pe
suprafeţe întinse în condiţii de producţie şi în zone pedoclimatice cât mai variate şi dacă
corespund dezideratelor propuse sunt difuzate în producţie.
Având în vedere că FITOTEHNIA acţionează asupra unor plante cultivate, organsime
ce se deosebesc funcţional de cele spontane, lucrează cu o masă de indivizi (o comunitate) şi nu
cu plante izolate şi că producţia vegetală are un caracter fluctuant, întrucât este rezultatul
interacţiunii dintre masa de indivizi şi condiţiile de mediu, ambele părţi afectate de instabilitate,
ea se sprijină pe o serie de discipline fundamentale şi tehnice.
Dintre ştiinţele fundamentale, fitotehnia, se sprijină în primul rând pe ştiinţele biologice
şi chimice apoi pe biofizică şi matematică.
Disciplinele biologice ajută fitotehnia să cunoască particularităţile plantelor cultivate,
de un real folos fiind descoperirile fiziologiei vegetale, care se aplică cu mult succes în
fitotehnie. Nu întâmplător unii cercetători consideră fitotehnia o fiziologie vegetală aplicată.
Botanica este o altă ramură a biologiei cu care fitotehnia vine în strânsă legătură, care
ne dă o privire de ansamblu asupra întregului regn vegetal, deosebit de utilă pentru a înţelege
relaţiile dintre plantele cultivate şi mediul înconjutător. Fitotehnia preia faptele stabilite de
botanică şi le duce mai departe până la cele mai mici detalii de cunoaştere. Pentru fitotehnie,
prezintă interes şi cunoştinţele de ecologie – ştiinţă care se ocupă de relaţiile dintre plante şi
mediul înconjurător şi fitopedografia, ce se ocupă cu răspândirea geografică a plantelor.
În fundamentarea sa teoretică Fitotehnia se sprijină pe datele chimiei (biochimiei,
agrochimiei), pentru cunoaşterea compoziţiei chimice şi a particularităţilor de nutriţie ale
plantelor cultivate, care pune la dispoziţie substanţe, care reglează nutriţia acestora sau
fenomene fiziologice (enzime, vitamine, hormoni sau fitoregulatori de creştere), substanţe
pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor.
Fitotehnia foloseşte în activitatea sa de cercetare multe din cunoştinţele de biofizică şi
matematică.
Biofizica, cu cunoştinţele sale despre tratamente cu ultrasunete, unde electromagnetice,
radiaţii ionizante, infraroşii şi röntgen, despre folosirea izotopilor radioactivi, devine în ultima
vreme tot mai mult folosită şi utilă fitotehniei, iar matematica ne ajută la calcularea statistică a
rezultatelor experimentale.
În latura sa aplicativă fitotehnia primeşte un real sprijin din partea majorităţii
disciplinelor agronomice. Toate aceste discipline – agrotehnica, ameliorarea plantelor,
pedologia, climatologia, protecţia plantelor, mecanizarea agriculturii, zootehnia etc. ajută
fitotehnia să-şi îndeplinească menirea de a ridica cantitativ şi calitativ producţia culturilor de
câmp.
5
 1.2. CLASIFICAREA PLANTELOR DE CÂMP

Provenind din diferite familii botanice, cu particularităţi morfologice şi biologice

diverse, necesitând diferite condiţii pedoclimatice şi tehnologii de cultură, plantele de câmp au
fost introduse în diferite clasificări, mai importante fiind următoarele :

După particularităţile morfologice se clasifică în familii botanice, clasificare al cărui

neajuns constă în faptul că se înglobează în aceeaşi grupă, plante cu tehnologii diferite de
cultivare : spre exemplu în fam. Graminaceae şi Papilionaceae se înglobează plante semănate la
distanţe mici şi care nu se prăşesc (grâu, secară, orz, ovăz, orez, linte) şi plante semănate la
distanţe mari şi care se prăşesc (porumb, sorg, soia, fasole etc. ;

1.2.2. După însuşiri biologice, dintre care mai frecvent se folosesc :

- durata ciclului antogenetic care clasifică plantele de câmp în trei grupe : anuale,
bienale şi perene ;
- cerinţele faţă de căldură, deosebindu-se :
- plante de câmp termofile (porumb, sorg, orez, fasole, fl.soarelui,
ricin, bumbac, tutun) ;
- plante de câmp cu cerinţe moderate (grâu, orz, mazăre, in pentru
ulei, sfeclă pentru zahăr ) ;
- plante de câmp iubitoare de climă răcoroasă şi umedă (secară,
triticale, ovăz, orzoaică pentru bere, inul pentru fibră, etc.) ;
- cerinţe faţă de sol :
- plante ce reuşesc pe soluri rărace şi acide (lupin, ovăz, secară,
triticale, etc.) ;
- plante iubitoare de soluri neutre şi fertile (grâu, porumb, floarea-
soarelui, cânepă, sfeclă pentru zahăr) ;
- plante ce valorifică soluri alcaline (sorg, iarbă de Sudan, sfeclă
pentru zahăr).
După cum se observă se înglobează în aceiaşi grupă plante diferite atât morfologic cât şi
tehnologic.
1.2.3. După particularităţile tehnologice, plantele de câmp se clasifică folosind unii
parametri fitotehnici :
- epoca de semănat : toamna, primăvara ;
- distanţa între rânduri : 6-12,5 cm ; 45-60 cm ; 60-80 cm.
Se înglobează în aceiaşi grupă plantele diferite morfo-biologic.

1.2.4. După criterii economice. Se are în vedere :

- folosirea produsului principal :
- plante alimentare (grâu, secară, porumb, orez, fasole,
cartof) ;
- plante industriale (fl.soarelui, soia, in, cânepă, bumbac,
tutun) ;
- furajere ( porumb, ovăz, soia, sorg) ;
- aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion,
fenicul, mentă,degeţel, levănţică, mac, etc.).

1.2.5. După alte criterii :

1. cereale ; 2. leguminoase pentru boabe ;
3. oleaginoase (producătoare de uleiuri ) ; 4. plante textile (producătoare
de fibre textile) ; 5. plante tuberculifere şi rădăcinoase ; 6. tutun ; 7. Hamei ; 8. plante
aromatice şi medicinale.
Această ultimă clasificare a plantelor de câmp este acceptată de către cei mai mulţi
fitotehnişti, fiind considerată mai practică, deşi nu delimitează grupele de plante după un singur
criteriu.
6
 1.3. ACUMULAREA PRODUCŢIEI VEGETALE ŞI FACTORII CARE O
CONDIŢIONEZĂ

Planta verde are particularitatea de a crea materie organică folosind substanţe

anorganice luate din mediul înconjurător. Aceste substanţe sunt bioxidul de carbon, apa, precum
şi unele elemente ca azotul, fosforul, potasiul, magneziul, fierul şi alte macro şi microelemente
aflate în sol sub formă de diferite săruri.
Punctul de plecare al reacţiilor chimice extrem de complicate, ce se produc în planta
verde şi care duc la sinteza numeroaselor substanţe organice şi organo-minerale ce constituie
corpul plantei este fotosinteza. Din imensa energie a soarelui (constanta solară este de cca 1360
w/m2), ar putea să fie absorbită de frunzele verzi (covor continu) doar în jur de un sfert de
miliardime iar din acestea, doar cca 1-2 % (în medie) este fixată sub formă de energie chimică
în fitomasă şi numai la culturi foarte bine dirijate fitotehnic se poate ajunge la 4-7 (10) %.
Din punct de vedere fitotehnic interesează ca fitomasa acumulată în unitatea de timp să
fie cât mai ridicată. Aceasta presupune corelarea cât mai avantajoasă a următorilor factori :
- o suprafaţă foliară activă cât mai mare exprimată prin indicele suprafeţei foliare (ISF :
ha suprafaţa foliară /ha cultivat) şi durată de timp cât mai lungă a suprafaţei foliare active (DSF
= m2/zile ) ;
- randament fotosintetic cât mai mare, exprimat prin eficienţa captării radiaţiei active
fotosintetizante (RAF), care, în condiţii experimentale cu factori controlaţi a ajuns la valori de
15-25 %, depăşind de 3-5 ori pe cele reale din terenuri cultivate, în condiţii fitotehnice
superioare ;
- pierderile din fotosinteza reală (prin respiraţie, fotorespiraţie, prădători, boli, etc.) să
fie cât mai mici, altfel spus, fotosinteza aparentă (netă) să reprezinte o cotă cât mai mare din
potenţialul fotosintetic brut.
Producţia de fitomasă (P) poate fi exprimată astfel :

P % = I.A.F x I.S.F x t

I.A.F. – intensitatea aparentă a fotosintezei ;

I.S.F. – indicele suprafeţei foliare
t - durata perioadei de producţie
Din producţia totală de fitomasă, indicele de recoltă trebuie să fie cât mai mare (indicele
de recoltă = raport boabe/paie ; tuberculi/vreji, etc.).
Care sunt limitele producţiilor, faţă de cele actule ? Din formula de calcul al producţiei
de fitomasă (P) rezultă necesitatea ca timpul cât terenul este ocupat cu vegetaţie cultivată să fie
cât mai lung (practicarea culturilor succesive), iar indicele suprafeţei foliare să fie cât mai
favorabil, să nu depăşească 4 -7 în funcţie de specia cultivată. Este necesară o corectă dirijare a
culturilor pentru ca I.S.F. să crească rapid, aparatul foliar să fie menţinut activ o perioadă cât
mai mare de timp prin fertilizare corectă şi echilibrată, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
irigare, folosirea microelementelor şi stimulatorilor de creştere, îngrăşămintelor foliare, etc.
Pentru creşterea producţiei de fitomasă, se aşteaptă cel mai mult de la I.A.F.
(intensitatea aparentă a fotosintezei). Din acest punct de vedere sunt diferenţieri nete între
plantele cultivate care asimilează carbonul pe calea C3 şi C4, respectiv la care primul produs de
fixare a CO2 este cu 3 atomi de carbon (APG – acidul fosfogliceric) sau cu 4 atomi de carbon
(A.O.A. – acidul oxalil acetic), respectiv un complex biochimic complementar al căii C 3.
Datorită existenţei fotorespiraţiei, plantele de tip C3 asimilează CO2 cu o intensitate mai redusă
(15-30 mg CO2/dm2/h) decât cele de tip C4, la care intensitatea fotosintezei poate atinge valori
de 50-70 mg CO2/dm2/h.
Rezultă necesitatea revederii zonării plantelor inclusiv microzonarea lor, pentru a folosi
eficient condiţiile naturale de mediu. Se aşteaptă, de asemenea, progrese mari în Genetică şi
Ameliorarea plantelor, prin crearea unor genitori amelioraţi biochimic chiar la plantele de tip C 3
şi eventual transferul ciclului accesoriu AOA la plantele cele, mai răspândite în cultură, care
sunt de tip C3 (grâu, soia, floarea-soarelui, sfeclă, etc.).

7
 Fotosinteza aparentă (acumularea fitomasei) se desfăşoară în cursul zilelor din perioada
de creştere intensă (vara) după curbe bimaximale, spre deosebire de etapele de la începutul şi
sfârşitul vegetaţiei, când sunt unimaximale. Sunt necesare cercetări fundamentale pentru
stabilirea punctelor de compensare pentru lumină şi plafoanelor de saturare cu lumină care
lipsesc la multe specii de plante cultivate. Punctul de compensaţie este intensitatea luminii la
care cantitatea de CO2 absorbit în fotosinteză este egală cu cantitatea eliminată în respiraţie –
500-1000 lucşi la plantele heliofile. Ele trebuie corelate cu desimile din lan, cu vârsta plantelor
etc., stabilirea nivelului de turgescenţă al ţesuturilor la care apare stressul hidric, care poate fi
influenţat prin zonarea culturilor, perioada semănatului, desimi, irigare, combaterea bolilor
foliare şi a prădătorilor.
În dirijarea irigaţiei trebuie ţinut cont că redobândirea capacităţii de asimilare a CO2 nu
se realizează decât după o anumită perioadă de timp în urma înlăturării deficitului de apă sau
mai grav, că după stres hidric prelungit, intensitatea fotosintezei nu mai revine las nivelul
normal, în timp ce respiraţia este mai puţin influenţată. Intensitatea fotosintezei este influenţată
de concentraţiile CO2 şi O2, care la rândul lor sunt influenţate de desimea lanului.
Elementele nutritive influenţează mult intensitatea fotosintezei. Fosforul participă la
formarea ATP şi la fosforilările intermediare din fotosinteză, iar potasiul determină, turgescenţa
şi osmoreglarea celulelor facilitând schimbul de gaze. Carenţa potasiului reduce intensitatea
fotosintezei şi activează respiraţia.
Alte macroelemente şi microelemente sunt necesare pentru creşterea randamentelor.
Magneziul intră în componenţa clorofilei, lipsa lui intensifică respiraţia ; manganul intră în
complexul enzimatic de eliminare fotosintetică a oxigenului ; zincul facilitează difuziunea CO2
în plantă ; natriul, indispensabil pentru ciclul fotosintetic accesoriu la plantele de tip C4.

1.4. PRINCIPALII FACTORI CARE CONTRIBUIE LA

CREŞTEREA PRODUCŢIEI PLANTELOR DE CÂMP.

În cursul ontogenezei organismul Angiospermelor este sediul unor procese şi fenomene

extrem de complexe ce urmează o anumită succesiune : o cordonantă îndreptată spre atingerea
mărimii şi arhitectonicii (configuraţiei morfoanatomice) specifice fiecărei plante, iar cealaltă,
spre asigurarea reproducerii şi perpetuării speciei.
În primul caz totul se însumează în fenomenul creşterii masei vegetale, cu diferenţierea
organelor vegetative (rădăcină, tulpină, lăstari, frunze, etc.) care se pot măsura ca volum,
lungime, grosime sau masă (greutate), iar în al doilea caz se înscriu procesele ce duc la înflorire
şi fructificare. Toate aceste procese se află sub control genetic, fiind influenţate însă şi de
mediul ambiant.
În ontogeneză deosebim o perioadă de creştere mai lentă, apoi o perioadă de expansiune
şi în final, din nou, o perioadă de diminuare a creşterii.
Capacitatea organelor vegetative de a înmagazina plusul de substanţe, ce depăşeşte
posibilităţile de recepţie a fructificaţiilor în fazele incipiente este o însuşire deosebit de
importantă, deoarece, substanţele de rezervă pot fi reutilizate.
Producţia vegetală totală (biomasa totală) la o plantă de cultură reprezintă întreaga masă
vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând organele aeriene şi subterane ale plantelor
şi se exprimă, de regulă, în substanţă uscată. O parte din biomasă se pierde în timpul vegetaţiei.
Din producţia vegetală totală, numai o parte se foloseste direct de către om şi aceasta este
producţia agricolă sau recolta (produs agricol global). În funcţie de specie, circa 24-70 % din
biomasa totală o reprezintă produsul agricol. Produsul agricol global (util) este format din
produs principal şi produs secundar, în raport diferit de la o plantă la alta, determinând indicele
de recoltă (Indice Harwest).
De exemplu, la grâu, produsul principal îl formează boabele, iar produsul secundar
paiele şi plevile, la porumb boabele, iar produsul secundar tulpinile, frunzele, pănuşile, rahisul
ştiuleţilor.
La cartof produsul principal util este format din tuberculi, iar cel secundar din tulpini
(vreji) şi frunze ; la sfecla pentru zahăr produsul principal util în primul an de vegetaţie este
format din corpul sfeclei, iar cel secundar din colete şi frunze, în timp ce în anul al doilea de
vegetaţie, produsul principal (util) este format din fructe (seminţe) iar cel secundar din ramuri
8
tulpinale şi frunze ; la mentă produsul principal coincide cu biomasa agricolă atunci când se
recoltează herba şi cu frunzele când se recoltează folia.
Atât amelioratorii, cât şi tehnologii militează pentru creşterea produsului principal în
ponderea produsului agricol, indicele de recoltă să fie cât mai mare.
Fiecare specie sau cultivar posedă un potenţial biologic şi productiv. Potenţialul
biologic este capacitatea plantei agricole de a elabora o anumită masă organică (biomasă).
Potenţialul productiv sau productivitatea potenţială este o noţiune care include numai produsul
agricol, adică produsul cu valoare economică. Structura biomasei oglindeşte modul cum
organismul vegetal valorifică energia solară captată şi arată cum se poate spori capacitatea
productivă.
Fitotehnia se ocupă de porductivitatea asociaţiilor vegetale sau fitosistemelor şi nu de
plantele izolate. Tehnologia culturilor plantelor îşi propune realizarea ansamblului de condiţii
care să ducă la creşterea nivelului producţiei vegetale, îmbunătăţirea indicelui de recoltă,
creşterea calităţii producţiei şi protejarea mediului înconjurător.
Realizarea acestor deziderate este condiţionată de următorii factori :
 factorii ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor
;
 factori biologici : soiul sau hibridul cultivat şi valoarea materialului de semănat
şi plantat ;
 factorii tehnologici : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa şi semănatul,
lucrările de îngrijire, recoltarea şi păstrarea producţiei ;
 factorii social-economici – forma de exploataţie, dotarea, modul de valorificare
a producţiei.

Din conlucrarea factorilor amintiţi se realizează capacitatea de producţie a plantelor sau

productivitatea lor, aceasta fiind maximă atunci când factorii sunt optimi.
Fiecare specie sau grup de specii dispune de elemente specifice de productivitate : la
cerealele păioase elementele de productivitate sunt înfrăţirea productivă, numărul de spiculeţe în
spic, numărul de flori fertile în spiculeţ ; numărul de boabe în spic şi masa a 1000 de boabe ; la
leguminoase elementele de productivitate sunt numărul de păstăi pe plantă, numărul de boabe în
păstaie, masa boabelor din păstaie şi pe o plantă, numărul de plante la unitatea de suprafaţă, etc.
La floarea soarelui distingem o producţie brutto şi una netto. În primul caz producţia
principală este reprezentată prin totalitatea fructelor aflate pe calatidiu, în celălalt caz se iau în
calcule numai seminţele (miezul), fiind produsul agricol principal, economic.
La cartof, la produsul principal se iau în considerare tuberculii ce depăşesc 20-25 g,
exprimându-se în număr de tuberculi pe plantă şi număr de plante la ha.
Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire cantitativă şi calitativă a
producţiei agricole vegetale constituie preocupări de bază ale Fitotehniei, care trebuie să aplice
diferenţiat soluţiile de creştere a producţiei în funcţie de condiţiile climatice de sol şi de soi sau
hibrid.

Factorii ecologici.

Fiecare specie de plante are cerinţe deosebite faţă de climă (lumină, căldură, apă, aer),
tipul de sol şi fertilitatea naturală a acestuia, de care trebuie să se ţină seama în repartizarea ei pe
teritoriul ţării (zonare) şi tehnologiile de cultură aplicate.
Factorii de vegetaţie sunt studiaţi pe larg la fiziologie vegetală, climatologie, pedologie
şi agrotehnică.Noi ne vom referi la câteva aspecte generale privind influenţa lor asupra creşterii
şi dezvoltării plantelor de câmp, urmând ca la fiecare specie de plante să prezentăm cerinţele
ecologice foarte aprofundat.
Lumina. Energia luminii naturale sau artificiale este folosită în sinteza substanţelor
organice din plante, prin intermediul clorofilei, în procesul de fotosinteză.
Intensitatea procesului fotosintetic este dependentă de suprafaţa foliară, numărul şi
distribuirea cloroplastelor, activitatea enzimatică etc., concentraţia bioxidului de carbon,
lumina, temperatura, apă, elementele nutritive din sol, etc.

9
 Asupra procesului fotosintetic acţionează intensitatea luminoasă, calitatea luminii şi
durata iluminării (fotoperioada).
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie a plantelor
(creşterea, înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere, conţinutul în zahăr, în amidon, sau alte
componente.
De intensitatea luminii în anumite limite depinde productivitatea plantelor. Sunt plante
adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate („de lumină”) cum ar fi sfecla pentru zahăr, floarea
soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul şi altele la intensitate mai mică („de umbră”) cum este
fasolea, inul pentru fibre, etc.
Calitatea luminii exprimată prin componentele spectrului influenţează cantitatea şi
calitatea producţiei. S-a constatat că sub acţiunea razelor roşii şi galbene se sintetizează în
special hidraţi de carbon, iar în cazul celor albastre, mai multe substanţe proteice. Razele roşii
stimulează şi germinaţia seminţelor (Zamfirescu N., şi colab., 1965).
Durata iluminării, lungimea zilei sau fotoperioada este specifică fiecărei plante, ca
rezultat al adaptării în timpul formării lor. Astfel, sunt plante de zi scurtă (şi noapte lungă),
plante de zi lungă (şi noapte scurtă) şi chiar plante indiferente, fenomen numit fotoperiodism.
Plantele de zi scurtă, soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul, meiul, cânepa,
etc. originare din latitudini sudice, fructifică la începutul toamnei (zile mai scurte) pe când
plantele de zi lungă ca orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea, sfecla, inul, muştarul etc., fructifică
vara în condiţii de zile lungi (Staicu Ir., 1969). Plantele indiferente sunt hrişca, floarea-soarelui,
bumbacul, etc. sau apar biotipuri (soiuri) în cazul aceleiaşi specii cu preferinţă pentru zile scurte
sau zile lungi.
La porumb hibrizii târzii sunt tipici de zi scurtă, dar s-au creat şi hibrizi precoci care
fructifică mai devreme.
La cartof pentru formarea tuberculilor sunt necesare zile scurte, iar pentru formarea
seminţelor de zile lungi. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de fotoperioadă are consecinţe
practice în zonarea şi tehnica de cultură a acestora.
Dirijarea factorului lumină (ca durată şi intensitate) se poate face în sere, case de
vegetaţie, fitotron. În câmp dirijarea acestui factor natural se realizează prin zonarea raţională a
plantelor, amplasarea culturii pe pante cu expoziţie sudică, semănatul la distanţe
corespunzătoare, în epoca optimă, cu orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor,
respectarea desimilor optime.
Procesul de fotosinteză se amplifică prin suplimentarea bioxidului de carbon folosind
îngrăşăminte organice sau generatoare de bioxid de carbon.
Căldura. Cerinţele plantelor pentru căldură sunt în strânsă legătură cu specia, soiul sau
hibridul şi cu fazele de vegetaţie. Se iau în consideraţie temperatura aerului şi solului. Căldura
influenţează ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora,
reacţiile chimice şi procesele fiziologice care au loc în plantă, deci creşterea şi dezvoltarea.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă pentru stabilirea datei
optime a semănatului. Astfel, grâul, orzul, mazărea, inul se pot semăna la temperaturi de 1-30C
în sol ; bobul, lupinul, macul la 3-50C, soia, floarea-soarelui la 6-80C ; porumbul la 8-100C ;
fasolea, bumbacul la 10-110C ; orezul, meiul la 11-120C ; tutunul la 13-140C etc. Semănatul mai
devreme determină ca multe seminţe să nu germineze, se instalează agenţi patogeni şi dăunători,
iar semănatul mai târziu determină goluri în lan şi prelungirea perioadei de vegetaţie.
În fazele următoare de creştere, plantele au o temperatură minimă de creştere, denumită
„zero biologic”. La plantele originare din climatul temperat (grâu, secară, triticale, orz, ovăz,
etc.) zero biologic este considerat temperatura de 50C, iar cele originare din climatul cald
(porumb, bumbac, tutun, etc. temperatura de 8-100C (Velican V., 1972). Un indice de evaluare a
necesarului de căldură este suma gradelor pentru întreaga perioadă de vegetaţie (însumarea
temperaturilor medii zilnice (active) sau însumarea unităţilor termice.
Reglarea regimului termic se face prin zonarea corespunzătoare a plantelor, orientarea
rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, efectuarea lucrărilor de îngrijire la timp, etc.
Aerul. Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului din sol şi atmosferă.
Aerul din sol influenţează creşterea sistemului radicular al plantelor şi viaţa microorganismelor.
Rădăcinile plantelor se dezvoltă bine în sol aerat. Cerinţele mari au orzul, bumbacul, ovăzul
mazărea, floarea-soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, iar cerinţe mai mici au hrişca
10
şi orezul. Creşterea procentului de bioxid de carbon la peste 1 % în sol devine vătămător pentru
rădăcini. Primenirea aerului din sol se face prin difuziune şi schimbarea în masă. Schimbarea în
masă are loc prin intermediul unor factori fizici (oscilaţii de temperatură, vânt, ploaie, etc.) şi
biologici (galerii de cârtiţe, râme, insecte, etc.). Reglarea regimului de aer în sol se poate realiza
prin lucrările solului, prin praşile mecanice şi manuale sau chiar prin folosirea de substanţe
generatoare de oxigen. Peroxidul de calciu (CaO2) în prezenţa apei eliberează treptat oxigenul.

CaO2 + H2O  Ca (OH)2 + O2

Apa, este deosebit de importantă pentru viaţa plantelor. Ea menţine starea de hidratare a
citoplasmei, starea de turgescenţă, contribuie la sinteza substanţei uscate (1-5 %), este eliminată
prin transpiraţie. Apa dizolvă şi disociază săruri minerale, punând la dispoziţia plantelor
elementele necesare. Apa este necesară în toate fazele de vegetaţie, de la îmbibarea şi
germinarea seminţelor şi până la maturitate în cantităţi diferite, în funcţie de faza de creştere şi
dezvoltare. Fazele în care lipsa apei influenţează mai mult evoluţia plantelor ssunt numite faze
critice.
Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă
coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă. Consumul specific este influenţat de
natura şi potenţialul de fertilitate a solului, condiţiile climatice, vârsta plantei. Creşte când
conţinutul apei în sol este mai mare, când scad rezervele nutritive din sol, când scade umiditatea
relativă a aerului şi pe măsura avansării în vegetaţie.
Cerinţele faţă de apă împart plantele în xerofite, higrofite şi mezofite (intermediare).
Plantele xerofite sau sistemul radicular puternic dezvoltat şi suprafaţa de transpiraţie
redusă, suportând perioade de secetă, iar cele higrofite necesită umiditate ridicată.
Sursa de apă pentru plante o constituie precipitaţiile atmosferice, apa de irigare, roua,
într-o oarecare măsură.
Reglarea regimului de apă se realizează prin măsuri agrotehnice, acumularea şi
păstrarea apei în sol, prin irigare.
Elementele chimice nutrive. Plantele absorb din sol azotul, fosforul,potasiul, calciul şi
alte elemente conform cu cerinţele lor în funcţie de specie, soi, hibrid şi faza de vegetaţie.
Compoziţia chimică a plantelor variază în raport cu vârsta şi cu diferitele părţi analizate.
Din frunze şi tulpini, după fecundare, o parte din elementele nutritive migrează spre fructe şi
seminţe ; o altă parte din elemente se elimină în sol prin rădăcini şi prin spălarea plantelor de
către precipitaţii. Reglarea elementelor chimice se face prin lucrările solului,fertilizare şi
activitatea microorganismelor din sol.
Solul. Prin însuşirile fizico-chimice şi biologice solul influenţează plantele de cultură.
Textura solului prezintă importanţă pentru diferite plante. Astfel solurile lutoase sunt
favorabile pentru majoritatea plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi, lucernă, fasole,
mazăre, soia, rapiţă, sfeclă, in, cânepă etc.
Solurile uşoare sunt valorificate mai bine de către lupin, cartof, secară, triticale, sfeclă.
Solurile cu textură mai fină sunt favorabile grâului, ovăzului, bobului, orezului. Fertilizarea şi
lucrările solului se fac ţinând cont de textura solului.
Structura solului. În solurile cu structură bună ( agregatelor 1 - 10 mm) aerul, apa şi
elementele nutritive se găsesc în proporţii favorabile, favorizând activitatea microbiană şi
creşterea rădăcinilor. Structura poate fi influenţată la rândul ei de către plantele de cultură.
Plantele prăşitoare distrug structura, gramineele perene, grâul şi ovăzul o menţin în stare bună.
Reacţia solului. Majoritatea plantelor realizează cele mai bune rezultate pe solurile
neutre, slab acide sau slab alcaline. Solurile acide sunt valorificate de lupin, secară, cartof, ovăz,
iar cele alcaline de orz, sorg, rapiţă, bumbac, sfeclă pentru zahăr, muşeţel.

Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor

Zonele producţiei agricole vegetale în România

11
 România este situată în zona centrală a emisferei nordice între paralelele 43°38’ şi
48°16’ latitudine nordică şi meridianele 20°16’ şi 29°46’ longitudine estică.
România are un relief variat, climat continental (cu variaţii destul de mari) şi condiţii de
sol foarte diferite, cuprinzând următoarele regiuni:
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, cu circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării) .
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării, cuprinzând câmpiile,
dealurile şi podişurile.
În baza unor studii întreprinse de A.S.A.S. teritoriul agricol al României a fost împărţit
în trei zone agricole principale, luându-se în considerare însuşirile şi fertilitatea solurilor,
relieful şi clima (fig. 1.1.)
Zona I (câmpia de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4.000 –
4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii);
Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul
ţării şi centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3.400 –
4.000°C) şi semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii);
Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane), cu
soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000-3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a plantelor agricole.

În urma cercetărilor ştiinţifice efectuate de institutele şi staţiunile de cercetări agricole,

observaţiile izvorâte din practică, zonele de favorabilitate ale plantelor s-au stabilit pe baze tot
mai precise. În condiţii ecologice favorabile, tehnologiile utilizate pentru diferite plante au
eficacitate mai bună, punându-se în valoare întreg potenţialul productiv al acestora.
Prin zonarea ecologică a plantelor se înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate la
plantele cultivate, pe baza coroborării condiţiilor naturale din regiune cu cerinţele biologice ale
plantelor faţă de acestea (O.BERBECEL şi colab., 1960). Prin condiţiile de mediu se înţelege
totalitatea factorilor externi în care creşte planta; prin condiţii de existenţă se înţelege factorii pe
care îi cere planta, potrivit specificului său ereditar ; prin factori de acţiune se înţelege -
totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului vegetal în perioadă de vegetaţie. Nu
întotdeauna condiţiile de existenţă se găsesc în condiţiile de mediu, care înglobează toţi factorii
de acţiune.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele condiţii de mediu
unde plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din condiţiile de existenţă în optimum sau
aproape de optimum.
În prima fază a elaborării zonării se stabilesc cerinţele pedoclimatice ale plantelor (faza
de analiză), apoi se confruntă cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu condiţiile de climă şi sol
din zonă stabilindu-se zonele de favorabilitate (faza de sinteză), cu graduările: foarte favorabile,
favorabile, puţin favorabile, improprie.
Pentru fiecare plantă (soi, hibrid), în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la scara întregii
ţări, s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură, prezentate detaliat, la fiecare cultură:

12
 Legenda

Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

-Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi

dezvoltării plantelor, unde se pot obţine producţii mari, de calitate şi constante ;
-Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin
constante datorită unor factori ecologici care limitează productivitatea;
-Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile.
În mod obişnuit, plantele se cultivă în primele două zone ecologice, cea de a treia fiind
mai puţin economică. Fertilizarea, irigarea, crearea de soiuri şi hibrizi cu plasticitate ecologică
influenţează încadrarea plantelor în diferite zone ecologice.

Factorii biologici

Sămânţa ca factor biologic de producţie

La plantele superioare din Îngrângătura Angiospermelor, sămânţa este rezultatul unirii

celor doi gameţi – mascul şi femel – prin procesul dublei fecundări. După fecundare ovulul se
dezvoltă rezultând sămânţa şi componentele sale de bază, embrionul, endospermul şi
tegumentul seminal sau embrionul, cotiledoanele şi tegumentul seminal.
Ca urmare a procesului complex al fecundaţiei rezultă atât sămânţa cât şi fructul,
întâlnindu-se seminţe propriu-zise cât şi diferite fructe (achene, cariopse, nucule, etc.).
Pentru plantele cultivate noţiunea de sămânţă are un sens mai larg, ea reprezentând în
mod convenţional orice organ al plantei care serveşte la reproducerea acesteia în condiţii de
producţie. Ca atare, în sens fitotehnic, noţiunea de sămânţă include seminţe propiu-zise (la
leguminoase, crucifere, solanaceae etc.), fructe (cariopse, achene, nucule etc.) sau diferite
organe vegetative utilizate pentru reproducere (tuberculi, bulbi, butaşi, stoloni, etc.).
Materialul de semănat sau plantat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
 să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial ridicat de producţie (să fie autentic, omogen
şi stabil, înscris în catalogul oficial al soiurilor şi hibrizilor) ;
 să aibă productivitate ridicată şi însuşiri de calitate superioare ;
 să posede însuşiri fiziologice superioare (rezistenţa la boli, dăunători, secetă, cădere,
frângere, iernare, etc.) ;
 să aibă puritate biologică şi fizică ridicate şi capacitate germinativă corespunzătoare
S.R-ului ;
 să fie sănătos.
În domeniul producerii şi înmulţirii materialului de semănat şi plantat este folosită
noţiunea de sămânţă certificată, care provine dintr-un sistem organizat de producere, aprobată
conform S.R-lui.

13
 Sămânţa este temelia pe care se construieşte orice strategie a dezvoltării producţiei
vegetale (FAO).
Într-o primă etapă are loc crearea de cultivare (soiuri şi hibrizi) de mare productivitate şi
stabilitate, cu rezistenţă, la condiţii nefavorabile, boli şi dăunători, calitate superioară,
pretabilitate la recoltare mecanizată, iar în etapa a doua se produce şi înmulţeşte materialul
semincer.
În standardele de stat prinicipalii indici de calitate se referă la puritatea biologică a
seminţelor, la însuşiri fizice şi fiziologice ale acestora, starea lor sanitară.
Prin valoarea biologică se înţelege apartenenţa seminţelor la un soi, linie, hibrid cu
însuşiri superioare, cât şi puritatea genetică sau biologică. Aceste caracteristici se stabilesc prin
acţiunea de certificare a seminţelor în câmp, determinându-se autenticitatea, provenienţa,
categoria biologică, puritatea biologică şi starea sanitară.
Controlul calităţii şi eliberarea certificatelor de calitate a seminţelor şi materialului de
plantare în fazele de producere, condiţionare, tratare, ambalare, etichetare, depozitare, păstrare,
transport şi comercializare, se face de către Inspecţia de stat pentru calitatea seminţelor şi
materialului săditor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării rurale în
conformitate cu normele tehnice interne şi cu reglementările internaţionale (Legea nr.75/1995).
Categoriile biologice din procesul de producere a seminţelor sunt definite astfel :
- sămânţa amelioratorului (SA) este produsă de către sau sub îndrumarea directă a
amelioratorului sau menţinătorului, folosind selecţia conservativă sau alte metode
ştiinţifice specifice, fiind destinată producerii seminţelor de prebază ;
- sămânţa prebază (PB) este sămânţa din toate verigile biologice din sămânţa
amelioratorului care a fost produsă de, sau, sub responsabilitatea directă a
menţinătorului, care satisface cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind
puritatea varietală, germinaţia, etc., specificate pentru seminţele de prebază.
În terminologia actuală, sămânţa de prebază poate fi echivalentul categoriilor biologice
de bază superelită şi superelită, linii consagvinizate, linii consagvinizate (câmp de menţinere),
iar în cazul cartofului clonele (A B C D E) ;
- sămânţa de bază (B) este sămânţa produsă de către sau sub directa responsabilitate
a menţinătorului, fiind obţinută din sămânţa de prebază, destinată producerii de
sămânţă certificată. Aceste seminţe trebuie să satisfacă cerinţele impuse de
reglementările în vigoare privind puritatea varietată, germinaţia, etc., specificate
pentru seminţele de bază.
În terminologia actuală sămânţa de bază corespunde categoriei biologice de elită, linii
consagvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate, hibrizi simpli, forme parentale folosite
pentru loturile de hibridare în vederea producerii seminţei comerciale (F-1) ;
- sămânţa certificată (C) este sămânţa produsă direct din bază în cazul soiurilor,
pentru reînmulţiri sau consum, iar în cazul hibrizilor este sămânţa produsă în loturi
de hibridare din sămânţa de bază, fiind destinată producerii de recoltă pentru
consum (F1).
În cazul speciilor autogame este admisă şi producerea seminţelor certificate din
generaţia a I şi a II-a. (C1 şi C2).
In terminologia curentă sămânţa certificată corespunde categoriilor biologice înmulţirea
I (I1), înmulţirea a II-a (I2), hibrizi comerciali (F1), HS, HT, HD, hibrizi Top Cross, hibrizi între
soiuri, soiuri sintetice, soiuri multiliniale, material saditor viticol – selecţionat şi autentic,
material săditor de dud, hamei, etc.
- sămânţa standard (ST) este folosită pentru culturi destinate consumului.
Materialul biologic care în urma controalelor în câmp corespunde indicilor stabiliţi de
standardele de stat, primeşte un act de certificare cu care sămânţa produsă poate fi valorificată.
În actul de certificare se înscrie categoria biologică, procentul purităţii biologice, procentul
plantelor cu seminţe greu separabile, a celor atacate de boli şi dăunători.
Dintre caracteristicile fizice ale seminţelor, cu importanţă deosebită se prezintă
puritatea, componenţa botanică a seminţelor străine, masa a 1000 de boabe, iar dintre însuşirile
fiziologice, capacitatea şi energia germinativă, puterea de străbatere, cold-testul.

14
 Deasemenea, se mai analizează la cerere umiditatea seminţelor, starea sanitară, masa
(greutatea) specifică, uniformitatea, masa hectolitrică (volumetrică), puterea de străbatere, cold-
testul, etc. Toţi aceşti indici se studiază la lucrările practice de Fitotehnie.
In etapa a treia urmează condiţionarea seminţelor în staţii speciale şi controlul calităţii
în laboratoarele inspectoratelor teritoriale pentru controlul calităţi seminţelor şi materialului
săditor.
În toate ţările cu agricultură modernă folosirea seminţelor certificate deţine pondere mai
mare decât a seminţelor reţinute din producţii proprii, când se realizează producţii net inferioare.
În ţara noastră în ultimii 8-10 ani, pe suprafeţe destul de întinse, în agricultura
privatizată, s-au folosit seminţe de calitate inferioară (din producţie proprie) cu consecinţe
negative asupra producţiei şi calităţii, cu toate că s-au luat unele măsuri de subvenţionare de
către stat.

1.4.1. CONTROLUL CALITĂŢII MATERIALULUI DE SEMĂNAT

În producerea materialului de semănat în unităţi specializate, se efectuează controale

sistematice în perioada de vegetaţie privind respectarea parametrilor de calitate înscrişi în S.R,
iar după recoltare şi condiţionare se analizează din punct de vedere al purităţii, energiei şi
capacităţii germinative, viabilităţii, etc. Se efectuează următoarele analize :
1. Analize genetice. Prin analize genetice se determină puritatea biologică a materialului
semincer, eliminarea indivizilor străini netipici din lan. Pentru fiecare suprafaţă de cultură se
eliberează un certificat de recunoaştere. După recoltare, puritatea biologică se poate determina
prin metode de laborator, vase de vegetaţie, etc.
2. Analize fizice . Materialul de semănat este supus unor determinări privind anumite
caracteristici fizice cum ar fi : puritatea fizică (P), masa a 1000 de boabe, (MMB), masa
hectolitrică (MH), mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice.
O parte din indicatori intră în formula de calcul a normei de sămânţă la hectar.
Puritatea fizică (P). – este procentul de sămânţă pură din specia analizată, raportat la
masa probei de analizat. Se determină din următoarele considerente :
 puritatea face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la ha ;
 indică cuantumul pierderilor ce pot rezulta prin condiţionarea produsului ;
 în funcţie de componenţa numerică şi diversitatea impurităţilor se stabileşte metoda de
condiţionare şi păstrare a seminţei ;
 oglindeşte nivelul măsurilor agrofitotehnice ca şi condiţiile pedoclimatice în care s-a
obţinut sămânţa.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse
operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate, sau
direct materialului adus din câmp.
Concomitent cu puritatea fizică se determină componenţa botanică a impurităţilor,
noţiune ce defineşte numărul de seminţe de buruieni sau alte plante de cultură din probă şi se
exprimă numeric la proba de 500 g sau 1000 g seminţe.
O atenţie deosebită se acordă speciilor de buruieni de carantină (neghina, cuscuta, etc.).
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la semănat,
formulându-se şi recomandări privind operaţiunile de condiţionare ulterioară.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic ce se referă la masa a o mie de
seminţe (din sămânţa pură) cu umiditatea existentă în momentul determinării, exprimată în
grame. Această insuşire fizică trebuie cunoscută din următoarele considerente :
 face parte din elementele formulei de calculare a normei de sămânţă la hectar ;
 constituie un indicator important în aprecierea modului de comportare a soiurilor şi
hibrizilor în aceleaşi condiţii agrotehnice şi climatice ;
 ajută la estimarea producţiei la unitatea de suprafaţă, fiind un element al productivităţii.
Masa a 1000 de boabe se determină la sămânţa pură. Este de dorit ca valorile acestui
indicator să fie cât mai mari posibile.

Masa absolută a 1000 de boabe este masa seminţelor raportată la substanţa uscată.
100 – U Ma – masa absolută
15
 Ma = Mr x -------------- Mr – masa relativă a 1000 de seminţe (MMB)
100

Masa specifică este raportul între masa a 1000 de boabe şi volumul acestora.
MMB (g )
Ms = ----------------- ; MMB = masa relativă a 1000 boabe (g)
V (cm3) V = volumul a 1000 boabe (cm3)

Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi
reprezintă masa unui volum de 100 l seminţe exprimată în kg. Masa hectolitrică este influenţată
de umiditate, puritate, mărimea şi forma seminţelor, masa specifică a seminţelor, etc.
Se determină la produsele destinate consumului alimentar şi prelucrărilor industriale,
pentru estimarea operativă a cantităţilor de produse prin cubaje, precum şi la calcularea
volumului necesar de depozitare a produselor respective. Masa hectolitrică este corelată în mare
măsură cu producţia de făină de cereale, fiind un indice calitativ în relaţiile comerciale ale
întreprinderilor de morărit şi panificaţie, indicând în anumite limite randamentul de extracţie al
făinii şi calitatea acesteia. La orez s-a constatat că MH în funcţie de puritate se corelează pozitiv
cu randamentul în boabe decorticate, servind la întocmirea baremului minim de decorticare.
În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole sub formă de boabe se
grupează în grele (mazăre, fasole, grâu, porumb) care au masa hectolitrică mai mare de 75 kg şi
uşoare (floarea soarelui, ovăz, etc.), cu masa hectolitrică, în mod obişnuit, sub 40 kg şi mijlocii
între 75-40 kg.
Mărimea seminţelor se exprimă prin dimensiunile boabelor (lungimea, lăţimea,
grosimea, diametru). Dimensiunile seminţelor oscilează în anumite limite, în funcţie de unii
factori de mediu şi tehnologici, în funcţie de poziţia acestora în inflorescenţă (mijloc, vârf,
bază), formarea lor pe tulpina principală, pe fraţi, pe ramificaţii.
Condiţionarea seminţelor, cu triorul se face în funcţie de dimensiuni. Calibrarea
seminţelor este separarea lor pe categorii în funcţie de dimensiuni şi formă, oferind avantaje la
semănatul de precizie.
Umiditatea seminţelor - este determinată în mod repetat, la predarea produselor la
bazele de recepţie, pe timpul depozitării şi la livrare.
Umiditatea seminţelor reprezintă conţinutul de apă exprimat în procente, care există la
un moment dat într-o probă de seminţe şi care se poate elimina prin uscare la etuvă la o anumită
temperatură până la greutatea constantă sau care poate fi pusă în evidenţă prin alte metode
(electrometrice).
Este necesară determinarea umidităţii din următoarele motive :
- are un rol în stabilirea momentului recoltării ;
- are importanţă în procesul de prelucrare ;
- ajută la stabilirea scăzămintelor ce au loc în masa de seminţe, prin reducerea
conţinutului în apă.
Umidităţile recomandate sunt de 14-15 % la cereale,12 % la leguminoase, sub 10 % la
oleaginoase, etc.
In mod obişnuit umiditatea se determină cu umidometre electronice.
Examenul organoleptic se referă la culoarea, luciul şi mirosul seminţelor. Rezultatele se
exprimă prin comparaţie cu caracteristicile normale. Cu această ocazie pot fi sesizate unele
modificări care se produc în masa de seminţe datorate unor procese nedorite, cum ar fi :
mucegăirea, încingerea, umezirea, râncezirea, alte procese de alterare.
Seminţele lucioase reflectă o păstrare bună, cele care şi-au pierdut luciul o păstrare
proastă. Examenul organoleptic poate stabili dacă sămânţa nu a fost falsificată.
Analize fiziologice. În cadrul analizelor fiziologice intră determinările : energia
germinativă ; capacitatea germinativă ; cold-testul ; viabilitatea ; puterea de străbatere.
Analizele fiziologice au rolul de a evidenţia capacitatea seminţelor de a germina şi de a
produce plante normale şi viguroase.
Germinaţia seminţelor este exprimată prin două noţiuni : energia germinativă şi
capacitatea germinativă.

16
 Capacitatea germinativă (G) este dată de numărul de seminţe, exprimat procentual,
care, în condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie, produc germeni (colţi) normali,
într-un anumit timp, stabilit prin STAS fiecărei specii de plante (7 – 8 zile).
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat procentual, care în
condiţii optime de temperatură, umiditate şi oxigen, produc germeni normali într-un timp mai
scurt, adică 1/2 - 1/3 din timpul stabilit pentru determinarea capacităţii germinative.
Vigoarea germenilor exprimată prin energia germinativă, se măsoară după formula
propusă de Piper pentru viteza de germinare. Energia germinativă este corelată de timpul mediu
de germinaţie (TMG). Seminţele cu energie germinativă mare în laborator, au în câmp
capacitate de germinare apropiată sau de multe ori egală cu aceia obţinută în laborator.
Energia germinativă variază în funcţie de specie, modul de păstrare a seminţei,
condiţiile de mediu şi agrofitotehnia folosită.
Ritmul în care seminţele germinează se exprimă prin indicele TMG (timpul mediu de
germinare).

Σ (n.d)
TMG = -------------- în care :
n
n = numărul de seminţe germinate zilnic cu germeni normali ; d = numărul de ordine al
zilelor considerate şi cu valorile prezentate.
Dacă avem două probe cu germinaţia de 96 % şi una are TMG 5,2, iar a doua 6,5, prima
probă este mai valoroasă.
Germinaţia se determină din următoarele considerente :
- face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la hectar ;
- ajută la stabilirea gradului de dezvoltare a embrionului şi maturităţii seminţelor ;
- dă indicaţii asupra vechimii şi condiţiilor de păstrare a seminţelor.
- ajută la stabilirea valorii orzului destinat pentru fabricarea berii.
Factorii care influenţează procesul germinaţiei sunt de ordin intern, faza de maturitate,
repausul germinal, vechimea seminţelor (longevitatea) şi de ordin extern (apa, temperatura,
aerul, lumina).
Faza de maturitate este importantă la materialul de semănat, recoltarea făcându-se la
maturitate deplină, atunci când embrionul este complet dezvoltat.
Repausul seminal este perioada ce urmează recoltării când seminţele nu germinează
chiar dacă se întrunesc factorii germinaţiei (apă, căldură, oxigen). Cauzele repausului germinal
sunt multiple : impermeabilitatea pentru apă a tegumentului seminal ; restricţii în schimbul de
gaze ; prezenţa în tegument a unor substanţe inhibitoare ale germinaţiei (amoniac, acizi, etc.) ;
repausul embrionului care se află sub influenţa anumitor substanţe chimice.
Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi influenţate şi
de factorii ecologici şi tehnologici. Perioada de trecere treptată a seminţelor de la starea de
repaus la starea în care pot germina este cunoscută sub denumirea de postmaturare, când se
produc modificări de natură fizică, chimică, ce creează condiţii pentru germinare.
Longevitatea seminţelor este durata de timp cât ele îşi păstrează germinaţia şi depinde
de factorii ereditari, condiţiile de vegetaţie, tehnologia de cultivare, păstrarea. Seminţele işi pot
păstra germinaţia de la 2-3 ani până la 15-100 ani. Lonvegitatea economică se referă la perioada
de timp în care procentul de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de S.R. Rezultă
că în producţie trebuie folosită sămânţa cât mai proaspătă.
Dintre factorii externi, lumina este un factor indiferent la majoritatea seminţelor puse la
germinat. Speciile de plante cu seminţe mai mici necesită lumină în procesul de germinaţie,
majoritatea speciilor germinând la întuneric.
Viabilitatea seminţelor este o analiză fiziologică rapidă, prin care se stabileşte dacă
embrionul este viu, considerându-se o corelaţie pozitivă între viabilitate şi germinatie.
Rezultatele au valoare estimativă.
Cold-test – testul presupune germinarea seminţelor în condiţii de temperatură minimă.
Metoda este folosită pe scară largă la porumb şi floarea-soarelui, oferind informaţii importante
asupra comportării materialului de semănat în condiţiile în care după semănat survin temperaturi
scăzute.
17
 Puterea de străbatere este capacitatea colţilor (germenilor = de a străbate un strat de
nisip de la 1 la 6 cm în perioada de timp stabilită pentru germinaţie plus 2 zile – se exprimă în
procente (1 cm – semin mici ; 3 cm seminţe mijlocii, 6 cm – seminţe mari).
Analiza stării sanitare a seminţelor este uzuală în prezent, necesitând personal
specializat.
Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la ha. Toate determinările care se fac la
materialul de semănat au drept scop stabilirea calităţii seminţelor şi a normei de semănat.
Sămânţa utilă se calculează cu formula :

PG
SU  , în care :
100
Su – sămânţa utilă % ; P – puritatea % ; G – germinaţia %

Cunoscând sămânţa utilă se calculează cantitatea de sămânţă la hectar :

D . MMB D. MMB D. MMB x 100

C = --------------- = ----------- = --------------------
Su PxG PXG
100

Având în vedere că germinaţia seminţelor se stabileşte în condiţii optime de laborator,

iar în câmp condiţiile de germinare sunt mult diferite de optim, se propune introducera în calcul
a procentului de răsărire în câmp (% Rc) şi desimea care trebuie realizată la răsărire în câmp (D)
în plante /m2. În acest caz cantitatea de sămânţă la ha se calculează după următoarea relaţie :

D . MMB . 100 C = cantitatea de sămânţă la ha (kg)

Ckg/ha = -------------------- în care : D = desimea în plante răsărite la m2
MMB = masa a 1000 de boabe (g)
G x % Rc G = germinaţia în %
% Rc = procentul de răsărire în câmp

La plantele prăşitoare cantitatea de sămânţă la ha se calculează astfel:

D . MMB
C = -------------- ; D – desimea de semănat în b.g./ha
P x G x 100
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune de
semănat este de 85-90 % din capacitatea germinativă determinată în laborator şi poate să scadă
la 65-70 % în condiţii nefavorabile.
La sorg procentul de răsărire este 50-60 % din germinaţia determinată în laborator iar la
leguminoase (mazăre) de 75 % din boabele germinabile semănate .
Factori tehnologici
Tehnologia culturii plantelor îşi propune realizarea ansamblului de măsuri, începând cu
înfiinţarea şi organizarea fitosistemelor , întreţinerea (îngrijirea) lor până la recoltare, care, să
permită menţinerea echilibrului între resursele energetice, trofice, hidrice şi consumul populaţiei
ce alcătuieşte fitosistemul, aşa fel încât potenţialul productiv să se poată manifesta integral.
Prin organizarea fitosistemului se realizează un ecran fotosintetic cu mare capacitate de
interceptare, absorbţie şi convertire a luminii solare în materie organică, sporeşte potenţialul
productiv prin mărirea numărului partenerilor pe unitatea de suprafaţă, alegându-se desimea
optimă, potrivită cu tipul plantelor şi resurselor energetice şi trofice.
Repartizarea uniformă a partenerilor pe teren evită concurenţa dintre indivizi folosindu-
se mai bine resursele energetice, trofice şi hidrice.
Tot prin organizarea corespunzătoare a fitosistemului se ameliorează condiţiile de
mediu, pentru ca partenerii să poată beneficia, pe măsura necesităţilor de factorii indispensabili
vieţii şi activităţii productive.
Protejarea plantelor împotriva agenţilor patogeni, insectelor şi buruienilor pe tot
parcursul vegetaţiei, în vederea păstrării cât mai îndelungate a suprafeţei foliare fotosintetizante,
18
contribuie implicit la crearea de biomasă totală şi principală, realizându-se o calitate tot mai
bună.
Factorii tehnologici se prezintă pe larg la fiecare cultură.
Factori social-economici
Exploataţia agricolă este un sistem tehnico-economico-social complex, care urmăreşte
să găsească cele mai adecvate metode pentru a se menţine într-un echilibru funcţional.
Sistemul de „exploataţie agricolă” are caracteristici specifice, care se referă la
caracterul complex, dinamism, adaptabilitate, caracter „deschis” caracter probabilistic,
determinat de acţiunea unor factori naturali, economici, etc. cu caracter aleator, caracterul
autoreglabil şi autoorganizabil (Ciurea I.V., 2005).
Exploataţia agricolă este un organism economic reprezentat de o persoană sau un grup
de persoane fizice sau juridice, care, dispunând de mijloace de muncă proprii sau închiriate,
concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă, în vederea obţinerii unui profit
permanent.
Modalităţile cum influenţează producţia plantelelor de câmp, factorii social economici,
sut prezentate pe larg la disciplina de Management în exploataţiile agricole.

Calitatea produselor agricole şi posibilităţile de îmbunătăţire

În micul dicţionar enciclopedic, calitatea producţiei este „nivelul la care ansamblul

însuşirilor fiecărui produs, fiecărei lucrări etc. corespunde destinaţiei” iar în Dicţionarul limbii
române, editat de Academia României calitatea este „totalitatea însuşirilor esenţiale care
determină un fenomen”, iar mai departe, „caracteristică pozitivă, însuşire bună, frumoasă”
(vol.I, p.318).
In cazul produselor agricole de care se ocupă Fitotehnia, considerăm însuşiri esenţiale
numai pe acelea care dau produsului particularităţile ce-l fac apt de utilizare, cu cele mai bune
rezultate, în scopul pentru care a fost creat. La produsele destinate prelucrărilor industriale, în
categoria însuşirilor esenţiale intră şi acelea care permit sau uşurează procesul tehnologic de
prelucrare. Oricare ar fi produsul, calitatea este un efect al constituţiei sale fizice şi chimice. În
literatura de specialitate, se confundă de cele mai multe ori, însuşirile ce definesc calitatea cu
cele cantitative. Astfel, de pildă se afirmă că sfecla pentru zahăr este de calitate superioară, când
are conţinutul mai ridicat în zaharoză. Tot aşa se vorbeşte de seminţele oleaginoase, când sunt
mai bogate în substanţe grase, de boabele leguminoaselor ori cerealelor, daca au conţinut mai
ridicat în proteine, de tulpinile de in şi cânepă daca au conţinut mai ridicat în fibre textile. În
toate aceste cazuri este vorba de realizări cantitative. Am putea afirma că s-a îmbunătăţit
calitatea produselor agricole respective, numai atunci când s-ar reuşi să se schimbe în ele unele
însuşiri esenţiale, în asa fel încât acestea sau produsele finite realizate să aibă proprietăţi
alimentare sau tehnice noi şi superioare, de pildă, fibre cu rezistenţă, elasticitate, fineţe, etc. mai
mare, ulei cu proprietăţi culinare sau tehnologice mai bune, pâine de calitate superioară, etc.
Asupra calităţii are o înrâurire şi cantitatea. Sfecla pentru zahăr devine plantă industrială
în momentul în care conţinutul în zaharoză ajunge la 12-14 %, când industria zahărului o
acceptă ca materie primă, când extragerea zahărului satisface indicii economici, iar produsul
realizează exigenţele consumatorului. Creşterea conţinutului în zahăr va fi cantitativă,
schimbarea compoziţiei chimice, prin reducerea azotului vătămător, va fi însuşire de calitate.
Dacă Fitotehnia s-a preocupat în trecut, mai mult de cantitatea producţiei, în momentul
de faţă acordă o mare importanţă calităţii acesteia.
Despre calitatea producţiei, se vor prezenta date importante când se va studia fiecare
plantă.
Originea şi evoluţia plantelor cultivate
Plantele cultivate astăzi, provin, majoritatea lor, din flora spontană, omul selecţionând
formele cu însuşiri pozitive şi necesare lui. Ele n-au avut din totdeauna aria de răspândire de azi.
S-au format în anumite regiuni, cu condiţii de mediu deosebite, regiuni numite centre genice sau
de origine.
Pe baza studiilor întreprinse asupra colecţiilor de plante şi a cercetărilor în diferite zone
geografice N.Vavilov (1935) citat de Bîlteanu Gh., 2003 a delimitat centrele de origine din
tabelul 1.1.
19
 Tabelul 1.1.
Centrele de origine a principalelor plante cultivate
Centrul şi subcentrul
de origine Zone Principalele specii
Panicum miliaceum
Andropogon sorghum
China Centrală şi Fagopyrum esculentum
I.CHINA de Vest Hordeum hexastichum
Glycine hispida
Phaseolus angularis
Cannabis sativa
Papaver somniferum, etc.
Oryza sativa
Cicer arietinum
Phaseolus mungo
Assamul Phaseolus aureus
II.INDIA şi Birmania Phaseolus calcaratus
II A. Subcentrul (fără India de Vigna sinensis
principal N-V, Pundjab) Sesamum indicum
Carthamus trinctorius
Gossypium herbaceum
Corchorus capsularis
Hibiscus cannabinus
Cannabis indica, etc.
II B. Subcentrul Indochina şi Arhi- Saccharum officinarum
indo-malaezian pelagul malaezian Musa textilis, etc.
Triticum aestivum - vulgare
Triticum aestivum -compactum
India de nord-vest Tr.aestivum-sphaerococcum
(Pundjab, Pisum sativum
III. Asia Centrală Caşmirul) Lens esculenta
Afganistanul Vicia faba
Tadjikistanul Phaseolus aureus
Uzbekistanul Brassica Juncea
Tian-Shanul de Linum usitatissimum
Vest Sesamum indicum
Cannabis indica
Gossypium herbaceum
Triticum monococcum
Tr.turgidum, ssp.turgidum,conv.durum
Tr.aestivum ssp.vulgare
Triticum orientale
IV Orientul Interiorul Triticum persicum
Apropiat Asiei Mici, Triticum Timopheevi
Transcaucazia, Triticum aestivum ssp.maccha
Iranul, Hordeum distichum
Munţii Turkmeniei Secale cereale
Avena byzantina
Avena sativa
Lens esculenta
Lupinus albus
Medicago sativa, etc.
Triticum durum
Triticum dicoccum
20
 Triticum polonicum
Triticum spelta
Avena byzantina
V. Bazinul Ţărmurile Mării Avena brevis
mediteranian Mediterane Lathyrus sativum
Lupinus albus
Linum usitatissimum
Beta vulgaris
Carum carvi
Pimpinella anissum
Thymus vulgaris
Mentha piperita
Salvia officinalis
Humulus lupulus
Triticum durum abyssinicum
Triticum turgidum abysinicum
Triticum dicoccum abysinicum
Triticum polonicum abysinicum
Hordeum sativum
Andropogon sorghum
Vigna sinensis
VI. Abisinia Abisinia, Eritrea şi Linum usitatissmium
parte din Somalia Ricinus communis
Zea mays
Mexicul de sud, Phaseolus vulgaris
VII. Mexicul Guatemala Phaseolus lunatus
şi America Centrală Honduras Phaseolus acutifolius
Costa Rica Gossypium hirsutum
Ipomea batata
Nicotiana rustica etc.
Zea mays amylacea
VIII. America de Sud Peru, Ecuador, Solanum tuberosum
Bolivia, Brazilia, Solanum andigenum
Paraguay , Chile Phaseolus lunatus
Gossypium barbadense
Nicotiana tabacum
Arachis hypogaea, etc.

Cele mai multe specii de plante cultivate îşi au originea şi centrele genice din Asia (cca
400 specii din 600). Din continetul american provin cca 100 de specii din cele 600.
La evoluţia plantelor, încă de la începuturi, alături de procesele de natură genetică au contribuit
într-o măsură foarte mare condiţiile ecologice.
Extinderea ariei de cultivare a plantelor în afara centrelor de origine s-a făcut prin
schimburi comerciale, migraţiunea popoarelor, expediţii geografice, descoperirea de zone noi.
In diferite zone ale lumii s-au creat colecţii mondiale de plante, care sunt importante, pe de o
parte, în descoperirea de noi resurse vegetale, care îmbogăţesc sortimentul de plante utile
omului, iar pe de altă parte, în asigurarea sectorului de genetică. Şi ameliorarea plantelor cu
genitorii valoroşi pentru crearea de cultivare mai productive, mai rezistente la boli, secetă, etc.
In România s-a înfiinţat „Banca de resurse Genetice Vegetale” la Suceava, subordonată
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi un depozit frigorific ICDA
Fundulea, unde se asigură păstrarea pe termen scurt şi lung, a germoplasmei pentru crearea de
cultivare noi şi pentru păstrarea şi dezvoltarea biodiversităţii.

21
 TEST DE AUTOEVALUARE

Scrieţiţi/marcaţi cortect (1-3 variante) corecte pentru fiecare întrebare :

1. Care dintre următoarele procese are rolul determinant pentru acumularea de

fitomasă ?
a. fotosinteza
b. difuzia
c. plasmoliza

2. Care dintre următorii factori este determinant pentru împărţirea plantelor : de

zi lungă sau de zi scurtă
a. temperatura
b. aerul
c. lumina

3. Care dintre următorii indici calitativi sunt obligatorii pentru calcularea

normei de sămânţă la hectar ?
a. umiditatea
b. puritatea
c. germinaţia

4. Care sunt cei trei factori externi obligatorii pentru declanşarea germinaţiei
seminţelor?
a.
b.
c.

5. Ce este col-testul ?

a. germinarea seminţelor în condiţii optime

b. germinarea seminţelor la temperaură maximă
c. temperatura minimă

REZUMAT U.I.1.

Unitatea de învăţare U.I. 1. prezintă noţiuni generale de Fitotehnie (obiectul

disciplinei, legătura cu alte ştiinţe), factorii ce influenţează creşterea producţiei agricole
iar în cadrul acestui subcapitol este mai detaliat controlul calităţii seminţelor destinate
însămânţărilor (puritatea, MMB, germinaţia, umiditatea, masa hectolitrică, viabilitatea
seminţelor etc.).
În final se prezintă noţiuni referitoare la zonarea plantelor de cultură pe teritoriul
României şi modul de calcul al normei de sămânţă la hectar.

22
 BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie,
Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1998 – FITOTEHNIE – vol. I, Ed. Cerers.
3. Ceapoiu N. şi colab.,1975 – Grâul, Ed.Academiei.
4. Drăghici L. şi colab., 1975 –Orzul, Ed.Academiei.
5. Gaşpar I., Butnaru G., 1985 – Triticale – o nouă cereală, Ed.Academiei.
6. Mogârzan Aglaia şi colab., 2004 – FITOTEHNIE, Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi
7. Muntean L.,1995 – Mic tratat de Fitotehnie, vol. I – Cereale şi leguminoase
pentru boabe, Ed.Ceres.
8. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura Ceres.
9. Olaru C.,1982 – Fasolea, Ed.Scrisul Românesc, Craiova.
10. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail
Axinte, Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2011 – FITOTEHNIE,
Vol. I, Cereale şi leguminoase pentru boabe, Ed. Universitară, Bucureşti.
11. Salontai Al., şi colab., 1988 – Certificarea şi controlul calităţii seminţelor şi
materialului săditor la culturile de câmp. Ed.Dacia, Cluj-Napoca.
12. Stănescu Z, Rizescu Gh., 1976 – Sfecla pentru zahăr, Editura Ceres, Buc.
13. Vrînceanu Viorel, 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Academiei.
14. Zaharia Marius şi colab., 2011 – Fitotehnie, Lucrări de laborator, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
15. Zamfirescu N., 1977 –Bazele biologice ale producţiei vegetale, Ed.Ceres.

UNITATEA DE INVATARE U.I.2.

CEREALELE

CUPRINS U.I. 1)
Pag.
Obiectivele şi componentele profesionale (U.I. 2)........................................................ 24
Instrucţiuni....................................................................................................................24
2.1. Generalităţi……………………………………………………………….23
2.2. Grâul ……………………………………………………………………..36
2.3. Secara …………………………………………………………………….69
2.4. Orzul ……………………………………………………………………...76
2.5. Ovăzul ………………………………………………………………….... 89
2.6. Porumbul………………………………………………………………….95
2.7. Sorgul ……………………………………………………………………112
Test de autoevaluare ........................................................................................116
Rezumat) U.I.1)....................................................................................................118
Bibliografie (U.I.1)...............................................................................................118
23
 Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 2)

Obiectul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni cu privire la

fazele de dezvoltare a plantelor de cereale (biologia cerealelor).
În continuare, studenţii îşi vor însuşi cunoştinţe referitoare la principalele specii de
cereale cultivate în România (grâu, secară, orz, ovăz, porumb şi sorg). Se tratează la fiecare
specie probleme ca : importanţa culturii, răspândire, biologia şi ecologia plantei şi tehnologia de
cultivare.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare studentul va dispune de
competenţe pentru :
- Explicarea fazelor de dezvoltare a plantelor la cereale ;
- Identificarea zonelor de cultură pentru fiecare specie în parte pe baza cunoaşterii
cerinţelor faţă de climă şi sol ;
- Stabilirea celor mai favorabile plante premergătoare pentru fiecare specie ;
- Stabilirea sistemului de fertilizare, lucrărilor solului, tehnicii de semănat, a
lucrărilor de îngrijire şi de recoltare a fiecării specii.

Instrucţiuni (U.I. 2)
Această unitate de ănvăţare (U.I.1) cuprinde cunoştinţe privitoare la speciile de
cereale cultivate în ţara noastră pe scară largă.
Deoarece materialul pentru stidiul individual este mai vast, timpul mediu de învăţare
este de cca 26 ore.
Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare şi o lucrare de
verificare.

2.1. GENERALITĂŢI

Importanţă, suprafeţe, răspândire.

Denumirea de CEREALE se atribuie plantelor întregi, anuale, cultivate din familia

Graminaceae (Poaceae), grâul (Triticum sp.L.), secara (Secale cereale L.), Triticale Witt., orzul
(Hordeum sp.L.) ovăzul (Avena sp.L.), orezul (Oryza sativa L.) porumbul, (Zea mays L.),
sorgul (Sorghum vulgare L.) şi meiul (Panicum miliaceum) boabelor acestora şi produselor
rezultate din ele. Din aceeiaşi familie fac parte ciumiza sau meiul italian (Setaria italica), meiul
perlat (Pennisetum thyphoides), deosebit de important pentru condiţiile tropicale, meiul indian
(Eleusine coracana), graminee anuală cultivată în India, Egipt şi Africa tropicală şi teff
(Eragrostis abyssinica) graminee anuală cultivată în unele zone din Abisinia. Numele cerealelor
se trage de la CERES, ERIS, fiica lui Saturnus – zeiţa agriculturii la români. Sărbătorile
organizate în cinstea zeiţei se numeau „CEREALIA”.
Impreună cu aceste plante se tratează şi hrişca (Fagopirum sagittatum L.) din familia
Polygonaceae a cărei compoziţie chimică şi tehnologie nu diferă prea mult de a cerealelor, iar pe
de altă parte, ea nu prezintă importanţă prea mare pentru a fi tratată separat.
24
 Intrebuinţări.

Boabele cerealelor măcinate şi preparate sub formă de pâine, griş, paste făinoase,
mămăligă etc. sau fierte ca atare, se utilizează pe scară largă în alimentaţia omului, formând
hrana de bază aproape pentru întreaga lume.
Sub formă de boabe întregi, măcinate grosier şi tărâţe se folosesc în hrana animalelor. Pe lângă
aceste utilizări, boabele cerealelor servesc ca materie primă în industria spirtului, alcoolului,
berii, amidonului, dextrinei, glucozei, etc.
Plantele verzi, uscate sau însilozate , paiele, pleava şi tulpinile porumbului se
întrebuinţează ca furaje grosiere în hrana animalelor.
In ultimele decenii paiele cerealelor se folosesc tot mai mult ca materie primă în industria
celulozei. Din tulpinile de porumb se extrage zahăr în Japonia şi alte ţări.
Valoarea alimentară a boabelor cerealelor este determinată de raportul dintre protide şi hidraţii
de carbon, raport ale cărui valori oscilează în jur de 1 : 6, el fiind foarte favorabil organismului
uman, comparativ cu raportul de 1 : 3 la leguminoasele pentru boabe sau 1 : 12 – 16 la cartof.
La nevoie, omul, se poate hrăni un timp destul de îndelungat numai cu pâine şi apă, fără ca
organismul să se resimtă prea mult.
Boabelor cerealelor au un conţinut ridicat de substanţă uscată (85-90 %), fapt care favorizează
păstrarea lor îndelungată şi transportarea cu uşurinţă la distanţe mari.
Cerealele prezintă importanţă deosebită din punct de vedere agricol. Având rădăcini fasciculate
care se răspândesc în partea superficială a solului, extrag elementele nutritive din straturile mai
puţin profunde ale acestuia şi se pot introduce în rotaţii cu leguminoasele pentru boabe şi
plantele tehnice care-şi procură hrana din straturile mai adânci ale pământului.
Fiind plante anuale – unele au perioadă scurtă de vegetaţie, cerealele produc într-un timp relativ
scurt o cantitate mare de substanţă uscată, iar în condiţii de irigare, după recoltare, pot urma
culturi succesive (porumb, fasole, soia, etc.).
Răspândire. Multiplele întrebuinţări şi însuşirile lor valoroase au determinat extinderea
cerealelor pe suprafeţe mult mai mari decât toate celelalte plante la un loc.
Tabelul 2.1
Suprafaţa totală de cereale cultivată pe glob şi pe zonegeografice, producţia medie şi producţia
totală.
(FAO -2012).

Zona geografică Suprafaţa Producţia medie Producţia

mii ha kg/ha totală
mii tone
Africa 105515,5 1587 167471
America de Nord 74421,3 5470 407055
America de Sud 38102,3 4488 170990
Asia 336969,8 3851 1297586
Europa 115280,5 3634 418974
Oceania 19581,3 2276 44575
Total 703122,7 3622 2546631

În ţara noastră suprafeţele cultivate cu cereale au scăzut, de la 8,18 mil. ha în perioada

1934-1938, la 5,8 mil.ha în perioada 1996-2001, ajungând la 71,3 %, în timp ce producţia la
hectar a crescut de la 980 kg/ha la 2414 kg/ha.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Gramineae = Poaceae), au
particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice comune, care vor fi prezentate
detaliat în continuare, după care se va descrie biologia şi tehnologia de cultivare pentru fiecare
cereală în parte.

25
 Particularităţile morfologice, anatomice şi biologice ale cerealelor

Cerealele, exceptând hrişca, fac parte din familia Poaceae (Gramineae), prezentând multe
caractere morfo-anatomice şi biologice asemănătoare.
Dupa scala zecimală EC a Asociaţiei Europene a Amelioratorilor, perioada de vegetaţie a
cerealelor se împarte în 10 clase, de la „0” la „9”, iar fiecare clasa în zece subclase (biofaze), de
la „0” la „9”, în total, perioada de vegetaţie fiind eşalonată de la „0” la „99”.
Faza „0” este germinarea, faza „1” – răsărirea, faza „2” – înfrăţirea, faza „3” – alungirea tulpinii
(paiului), faza „4” – de burduf, faza „5” – apariţia inflorescenţei, faza „6” – de înflorire, faza
„7” – de maturitate, în lapte „faza 8” de maturitate în pârgă şi faza „9” – de maturitate deplină.
În ciclul de creştere şi dezvoltare a cerealelor, ca şi a altor plante, se disting două perioade :
vegetativă şi generativă.
Perioadei vegetative îi corespund fazele de germinaţie, răsărire, formarea rădăcinilor şi
înfrăţirea, iar perioadei generative îi corespund fazele de alungire a tulpinii, apariţia
inflorescenţei, înflorirea, fecundarea, formarea fructului şi seminţei (bobul), maturarea. În
timpul perioadei de vegetaţie planta se îndreaptă spre atingerea mărimii şi arhitectonicii sale
(configuraţiei morfoanatomice) specifice, când totul se însumează în fenomenul de creştere a
masei vegetale, cu diferenţierea organelor vegetative : rădăcină, tulpină, lăstari, frunze, care se
pot măsura ca volum, lungime, grosime şi masă.
Dezvoltarea cerealelor (plantelor) este totalitatea proceselor ce duc la fructificare şi are loc
concomitent cu procesul de creştere sau mărire ireversibilă a corpului plantei în volum şi
greutate, ca două feţe ale aceluiaşi fenomen.
Caracterele morfologice externe vizibile constituie interacţiunea fenomenelor de creştere şi
dezvoltare.
Capacitatea organelor vegetative de a înmagazina plusul de substanţe ce depăşesc posibilităţile
de recepţie a fructificaţiilor în fazele incipiente este o însuşire deosebit de importantă, deoarece,
substanţele pot fi reutilizate ulterior.
În ciclul ontogenetic al cerealelor se porneşte de la sămânţă, care este înglobată în fructul numit
cariposă şi care este alcătuit din înveliş sau pericarp, endosperm şi embrion (fig.3.1. ),
organsimul plantelor fiind sediul unor procese şi fenomene extrem de complexe ce urmează o
anumită succesiune de la însamânţare şi până la recoltare, formând biofazele de curgere şi
dezvoltare.

De la însămânţare până la recoltare cerealele parcurg următoarele faze de

vegetaţie :

Faza O – Incolţirea sau germinarea – este totalitatea proceselor fizice, biochimice,

fiziologice şi biologice ce se petrec la trecerea seminţelor de la viaţă latentă la viaţa activă.
Încolţirea normală are loc numai în condiţii favorabile de umiditate, căldură şi aeraţie(oxigen).

26
La germinare, cariopsa diferitelor cereale absoarbe faţă de greutatea ei următoarele cantităţi de
apă (tabelul 2.2.)
Tabelul 2.2.
Cantitatea de apă pe care o absorb boabele de cereale pentru germinare

Specia Apa absorbită Apa absorbită (% din greutatea

(% din greutatea Specia cariopsei, nuculei)
cariopsei)
Grâu 45 Porumb 44
Secară 58 Sorg 45
Triticale 45-58 Mei 25
Orz 48 Orez 40
Ovăz 60 Hrişcă 50

Se poate afirma că la încolţire boabele cerealelor au nevoie de o cantitate de apă

aproximativ egală cu jumătate din greutatea lor uscată.
Absorbţia apei se realizează într-un timp relativ scurt căci învelişul bobului cerealelor nu este
prea gros. Este lesne de înţeles că permeabilitatea învelişului, temperatura apei şi conţinutul
mediului în apă influenţează în mare măsură durata absorbţiei. Apa pătrunde mai uşor prin zona
embrionului unde învelişul este reprezentat numai de pericarp.
Stiles constată la boabele de porumb ţinute în apă că embrionul absoarbe, după 96 ore,
1092,54 % faţă de greutatea substanţei sale uscate, endospermul 86,8 %, iar pericarpul 194,01
%.
Al doilea factor – indispensabil germinării este căldura. Experimental, s-a dovedit, că
seminţele plantelor din cultură încolţesc între anumite limite ale temperaturii, fiecare plantă
având o temperatură minimă, optimă şi maximă la care se produce încolţirea pentru cereale
acestea sunt prezentate în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3.

Temperatura minimă, optimă şi maximă de germinare la cereale.

Temperatura de germinare0C
Specia minimă optimă maximă
Grâu 1-3 25-27 30-32
Secară 1-2 25 30
Triticale 1-2 22-25 28-30
Orz 3-4 20 28-30
Hrişcă 8 20 30
Ovăz 4-5 20 40-44
Porumb 8-10 32-35 28-30
Sorg 12-14 32-35 44
Mei 10-12 32-35 40
Orez 11-13 32-35 44

Temperatura de germinare variază în funcţie de specie, soi, originea geografică şi gradul

de maturare a seminţei. Privind temperatura de germinare, cerealele se împart în două grupe :
cereale la care temperatura minimă de germinare este de 1-50C (grâul, secara, triticale, orzul,
ovăzul) şi cereale la care temperatura minimă de germinare este de peste 80C (porumbul, sorgul,
meiul, orezul, hrişca).
Temperatura optimă pentru toate cerealele se încadrează în limitele 20-350C, iar cea
maximă între 28-440C.
Durata încolţirii se scurtează pe măsură ce temperatura se apropie de cea optimă : la 40C grâul
încolteşte în 6 zile, la 100C în 3 zile, la 150C în 2 zile, iar la 200C în 1,5 zile.

27
Oscilaţia temperaturii în limite apropiate stimulează activitatea enzimelor grăbind încolţirea.
Cunoaşterea temperaturii minime de încolţire prezintă importanţă practică la stabilirea epocii de
însămânţare.
Al treilea factor indispensabil încolţirii este oxigenul absolut necesar respiraţiei care se
intensifică în timpul încolţirii. Lipsa oxigenului împedică încolţirea iar când se menţine timp
îndelungat provoacă moartea embrionului.
Condiţiile de umiditate, căldură şi oxigen fiind asigurate, se declanşează procesele de hidroliză,
catalizate de enzime care transformă substanţele de rezervă din sămânţă în componente uşor
solubile.
Amidonul se hidrolizează astfel : amilaza L desface legăturile dintre molecule până la
dextrine, amilaza  transformă dextrinele în maltoză, care la rândul ei, prin acţiunea maltazei se
hidrolizează în glucoză.
În hidroliza substanţelor proteice intervin întâi proteinazele din care fac parte papainazele (cea
mai activă fiind papainaza) şi după aceea peptidazele, care scindează molecula proteinelor până
la acizi aminici.
Substanţele grase sunt supuse unor transformări complexe, incomplet cunoscute.
Hidroliza lor sub acţiunea lipazei se produce – după următoarea schemă :
acizi graşi — oxiacizi
Substanţe grase substanţe glucidice
glicerină — aldehide

Celuloza – sub acţiunea citazei este hidrolizată şi ea până la zaharuri simple.

Din aceste procese de hidroliză rezultă un suc lăptos, cu care se hrăneşte embrionul
seminţei prin intermediul scutelumului. Radicula embrionară, protejată de coleoriză, se
alungeşte, străbate pericarpul, iese la suprafaţa cariopsei şi prin geotropismul ei pozitiv, excitat
de gravitaţie începe să pătrundă în pământ. La unele cereale se dezvoltă mai multe rădăcini
embrionare formând sistemul radicular al tinerei plante. Astfel, la grâu apar 3-5 rădăcini
embrionare, la secară şi triticale 4-6, la orz 5-8, la ovăz 3-5. La porumb, sorg, mei şi orez se
formează o singură rădăcină embrionară.
La puţin timp, după apariţia radiculei, iese la exteriorul cariopsei şi muguraşul protejat
de coleoptil.
La cerealele cu cariopsele îmbracate în plevi, germinaţia este bipolară, muguraşul ieşind
in capatul opus embrionului, unde rezistenta paleelor este mai mică. La cariopsele golaşe,
germinaţia este unipolară, atât rădăciniţa cât şi tulpiniţa, apar în acelaşi capăt al cariopsei în
dreptul embrionului (fig. 2.1. ).
Rădăcinile embrionare cresc şi se ramifică, aprovizionând
plăntuţa cu apă şi substanţe nutritive. Curând, pe lângă aceste rădăcini
nasc altele noi din nodurile bazale ale tulpinii, numite rădăcini
adeventive sau coronare. Ele sunt mai multe ca număr decât cele de
origine embrionară, mai lungi, viguroase şi abundent ramificate,
formând sistemul radicular fasciculat. Sistemul radicular fasciculat
este format dintr-un mănunchi de rădăcini la fel de subţiri, dar diferite
ca lungime, încât nu se pot deosebi de rădăcinile embrionare şi care
sunt dispuse sub forma unor coroniţe în jurul nodului de înfrăţire
(rădăcini coronare). Rădăcinile embrionare nu dispar, dar cu timpul
aportul lor se reduce, rolul preponderent revenind treptat rădăcinilor
coronare (adeventive) (CRESCINI, 1952).
Aproximativ 2/3 din masa rădăcinilor ajunge la 25-30 cm
adâncime şi numai o mică parte păstrunde în straturile mai adânci ale Fig. 2.1. Germinaţia la cereale:
solului. Sistemul radicular la cereale ajunge la maxima sa dezvoltare a – grâu; b – secară; c – orz;
în timpul înfloritului. Dezvoltarea rădăcinilor variaza mult în functie d – ovăz; e – mei; f – porumb.
de specie si soi.
Dintre cerealele păioase, sistemul radicular cel mai slab dezvoltat îl are orzoaica pentru
bere, iar cel mai bine dezvoltat ovăzul, grâul ocupând o poziţie mijlocie. Echivalând cu 100
substanţă uscată a rădăcinii orzului, la grâu va fi 150, iar la ovăz 200. Soiurile cerealelor de
toamnă au rădăcina mai dezvoltată decât cerealele de primăvară din aceiaşi specie. Însuşirile
28
solului , textura, structura, capacitatea, umiditatea şi fertilitatea, influenţează în mare măsură
dezvoltarea rădăcinii cerealelor.
Faza 1 -Răsărirea. După ce coleoptilul străbate stratul de pământ de deasupra seminţei
(bobului) şi iese la lumină, se produce rasărirea. Coleoptilul creşte 2-4 cm deasupra solului,
apoi se opreşte din creştere şi este străbătut de prima frunză adevărată, care începe să asimileze,
încât planta îşi procură hrana prin forţe proprii. La majoritatea cerealelor coleoptilul este verde-
gălbui, cu diferite nuanţe, numai la secară şi Triticale este violaceu-roşiatic. Sunt cazuri când
coleoptilul nu reuşeşte să străbată stratul de pământ ce acoperă sămânţa ; plăntuţa nu poate
răsări. Acest lucru se întâmplă când sămânţa s-a încorporat prea adânc, când puterea de
străbatere este prea mică, soiul are coleoptil scurt sau daca solul a format crustă rezistentă. La
cca 3-4 săptămâni de la germinare, se formează rădăcinile coronare la nodurile subterane.
Faza 2 - Infrăţirea. După răsărire, creşterea în lungime a tulpiniţei cerealelor încetează,
după 2-3 săptămâni, iar în sol, aproape de suprafaţă, se formează nodul de înfrăţire. Din acesta
pornesc lăstari noi, care la cereale poartă numele de fraţi, iar faza de vegetaţie înfrăţire.
Infrăţirea este deci, un caz particular de ramificare a tulpinii cerealelor, care se realizează în sol
la cca 3 cm de suprafaţă (fig.2.2.).
Din primele două noduri de la bază, la
subsuoara unor bractei (frunze modificate) se formează
primi doi fraţi de ordinul I. Din nodurile fraţilor de
ordinul I, se formează fraţi de ordinul II . Locul de unde
pornesc fraţii i se spune nod de înfrăţire, deoarece fraţii
apar foarte aproape unul de altul, încât crează impresia
că se formează din acelaşi punct.Nodul de înfrăţire, în
afară de faptul că din el se formează lăstari noi (fraţii),
îndeplineşte şi alte funcţiuni : din nodul de înfrăţire se
formează rădăcinile coronare, în nodurile de înfrăţire se
acumulează cantităţi mari de substanţe nutritice, care, la
cerealele de toamnă joacă un rol important în crearea Fig. 2.2. Schema înfrăţirii cerealelor:
rezistenţei la temperaturi scăzute. Prin nodul de înfrăţire a1a2 – fraţi de ordinul I; b1b2b3b4 – fraţi
plantele pot regenera, formându-se noi lăstari, care au o de ordinul II.
individualitate proprie ; ei dau naştere la alte noduri, din
care pornesc noi fraţi şi noi rădăcini coronare.
Infrăţirea, între anumite limite, este o însuşire pozitivă pentru producţie. În condiţiile
normale de desime, o parte din fraţii formaţi contribuie la realizarea producţiei (element de
productivitate) putându-se face deci, o economie de sămânţă, faţă de cazul când s-ar asigura
desimea numai cu plante principale. Prin înfrăţire se mai pot completa „golurile de iernare” în
zonele şi anii cu ierni aspre sau cele provenite din alte cauze.
Deoarece producţia fraţilor este mai scăzută decât a plantei principale, cu cât numărul
lor este mai mare, cu atât rezultă spice cu producţie mai mică.

Fig.2.3. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire, în funcţie de adâncimea de semănat

Poziţia nodului de înfrăţire faţă de sămânţă diferă în funcţie de adâncimea de
încorporare a acesteia (fig.2.3.) ; când sămânţa este încorporată la mică adâncime, nodul de
29
înfrăţire se formează mai aproape de aceasta, când este încorporată mai adânc, tulpiniţa
(hipocotilul) se alungeşte mai mult (rizom), aducând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa
solului (cca 3 cm).
Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire se găseşte sub influenţa factorilor
genetici şi a condiţiilor de mediu. El se formează la interferenţa luminii cu întunericul din sol.
Nodul de înfrăţire mai adânc determină o înrădăcinare mai viguroasă şi o rezistenţă mai mare la
acţiunea frigului. Intotdeauna între temperatura de la suprafaţa solului şi temperatura de la
adâncimea nodului de înfrăţire există diferenţe, uneori însemnate (15-80 C). Stratul de sol aflat
deasupra nodului de înfrăţire îl protejează pe acesta împotriva temperaturilor scăzute care pot
provoca degerarea lui sub acţiunea luminii nodul de înfrăţire se formează la adâncime mai mare.
Numărul de fraţi pe care-i poate forma o plantă constituie capacitatea de înfrăţire. Ea
este o însuşire ereditară, dar variază mult şi în funcţie de condiţiile de vegetaţie. Dintre cerealele
de toamnă, ceea mai mare capacitate de înfrăţire o are secara, urmată de orz şi grâu. Dintre
cerealele de primăvară cei mai mulţi fraţi formează orzul, urmat de ovăz ; orzoaica înfrăţeşte
mai puternic decât orzul. In comparaţie cu cerealele păioase, porumbul şi sorgul au capacitate de
înfrăţire mult mai redusă. Există deosebiri în privinţa capacităţii de înfrăţire şi între soiuri, care
trebuie cunoscuta, pentru stabilirea desimii boabelor germinabile la unitatea de suprafaţă, ce
trebuie stabilită în funcţie de capacitatea de înfrăţire.
Din numărul de fraţi porniţi de la o plantă (înfrăţirea totală) numai o parte (1-3)
formează inflorescenţe fertile, aceasta fiind înfrăţirea productivă, restul fraţilor se usucă şi mor.
Din punct de vedere al producţiei prezintă importanţă infrăţirea productivă.
Cunoaşterea fenomenului înfrăţirii şi a factorilor care-l influenţează prezintă importanţă
în dirijarea tehnologiilor de cultivare a cerealelor.
Factorii care influenţează capacitatea de înfrăţire sunt : temperatura, lumina, regimul de nutriţie,
umiditatea, spaţiul de nutriţie, mărimea seminţei, măsurile fitotehnice corespunzătoare.
Temperatura influenţează pozitiv înfrăţirea când se menţine în limitele 8-120C.
Înfrăţirea încetează când temperatura scade sub 50C sau urcă peste 150 C.
Lumina mai intensă determină o capacitate de înfrăţire mai ridicată, acţionând indirect.
Plantele dispunând de lumină suficientă intensifică fotosinteza, încât se formează mai mulţi
fraţi.
Desimea mică favorizează formarea unui număr mai mare de fraţi – plantele au la
dispoziţie spaţiu mai mare de nutriţie. M.S. SAVIŢCHI, găseşte că la desimea de 200 plante la
m2 s-au format la grâu 2,54-5,34 fraţi fertili, în timp ce la desimea de 700-792 plante/m2,
numărul fraţilor fertili s-a redus la 0,93-1,02. Prin înfrăţire, plantele pot compensa unele goluri
care s-ar forma în lanuri, asigurându-se astfel o densitate corespunzătoare.
Substanţele nutritive din sol. Pe solurile fertile plantele formează mai mulţi fraţi decât
pe solurile sărace. Dintre elementele nutritive, azotul singur sau asociat cu fosforul stimulează
formarea fraţilor, pe când fosforul singur sau împreună cu potasiul frânează înfrăţirea.
Umiditatea solului şi cea atmosferică favorizează înfrăţirea, seceta, dimpotrivă reduce
numărul de fraţi.
Mărimea seminţelor influenţează pozitiv înfrăţirea, seminţele mari având rezerve
importante de substanţe nutritive. Plantele formate sunt mai viguroase, formează mai mulţi fraţi
comparativ cu seminţele mici, cu puţine rezerve de substanţe nutritive.
Adâncimea semănatului. Însămânţarea adâncă întârzie răsărirea plantelor, se consumă
cantităţi mari de substanţe nutritive şi acestea formează mai puţini fraţi decât cele răsărite mai
devreme.
Epoca de semănat optimă determină o perioadă mai lungă de timp favorabilă înfrăţirii.
Lucrările de îngrijire raţionale şi de calitate corespunzătoare, favorizează formarea
fraţilor.
Faza 3 - Alungirea tulpinii (paiului). Tulpina (cu internodiile foarte scurte), cu toate
formaţiunile ce le poartă este urzită încă înainte de a se alungi.
Intr-o secţiune longitudinală (fig.2.4.) printr-o cereală tânără, distingem cu ajutorul unei lupe
nodurile suprapuse ale paiului, fiecare cu frunza lui, iar deasupra inflorescenţa în faza
incipientă. Lungimea spicului în faza „embrionară” depăşeşte lungimea tuturor internodiilor.

30
Pentru trecerea de la faza de înfrăţire la faza de alungire a paiului (tulpinii), cerealele de toamnă
trebuie să parcurgă mai înainte stadiul de iarovizare (vernalizare), adică sa parcurgă 40-50 zile
în condiţii de temperaturi (0-50C). Fără parcurgerea stadiului de vernalizare cerealele de toamnă
nu pot trece din faza de înfrăţire în faza de formare a tulpinii.
Din momentul începerii fazei generative (alungirea tulpinii),
înfrăţirea plantelor se opreşte aproape complet. Nu se mai formează
muguri axilari generatori de lăstari, iar lăstarii (fraţii) mai puţin
pregătiţi din punct de vedere fiziologic nu mai produc tulpini (sunt
„blocaţi” şi treptat dispar).
Când temperatura mediului urcă la 15-160C cerealele încep
să-şi alungească intercalar tulpina : meristemul de creştere, situat
deasupra nodului aflat cel mai jos îşi începe activitatea formând
primul internod, care rămâne cel mai scurt şi cel mai subţire, însă cu
elementele, ţesutului mecanic bine dezvoltate, fapt ce îi conferă o
rezistenţă mai mare decât a celorlalte internodii. În acelaşi timp îşi
începe activitatea meristemul aflat deasupra celui de al doilea nod,
creşterea lui având durată mai scurtă. Primele două internoduri
bazale ajung simultan la lungimea definitivă. Creşterea internodului al
treilea începe mai târziu, dar este mai accelerată. Fiecare dintre
internodurile următoare încep să se alungească înainte ca precedentul
să ajungă la lungimea definitivă. Fig. 2.4. Secţiune longitu-
dinală printr-o plantă tânără
Lungimea internodiilor creşte, la cerealele păioase, de la bază de secară (la data de 24
spre vârf, cel mai lung internod fiind cel care poartă inflorescenţa. februarie):
Internodiile la grău, secară, Triticale, orz, ovăz şi orez sunt, în general,
a – spic; b – tulpină cu
lipsite de parenchim medular (excepţie Triticum durum şi Triticum internodii
turgidum s.a., la care internodul superior este plin cu măduvă în cea mai
mare parte). La porumb, sorg şi mei, internodiile sunt pline cu parenchim medular pe toată
lungimea lor.
Tulpina la cereale este un pai (culm) format din noduri şi internoduri.
În secţiune transversală prin internodul paiului se observă următoarea structură :
epiderma, alcătuită dintr-un singur rând de celule ; ţesutul sclerenchimatic (hipoderma), la care
pereţii sunt îngroşaţi şi lignificaţi, ţesutul care imprimă rezistenţa tulpinii ; ţesutul conducător,
format din fascicule libero-lemnoase, dispuse pe două cercuri concentrice, cele de la exterior
mai mici şi aproape înglobate în centura de sclerenchim, în tulpinile cu internodurile goale, cele
din interior mai mari, dispuse în parenchim, cu câte două calote de sclerenchim ; urmează apoi
lacuna medulară. Tot spaţiul dintre hipodermă, fasciculele libero-lemnoase şi lacuna medulară
este ocupat de parenchim. În tulpinile cu internodurile pline cu parenchim medular, fasciculele
libero-lemnoase sunt răspândite neuniform în toată masa parenchimului, fiind înconjurate cu
câte un inel de sclerenchim.
Fasciculele libero-lemnoase merg paralel pe toată lungimea internodului şi se
anastomozează în zona nodului. Nodul tulpinii cerealelor este întotdeauna plin şi în el se
regrupează fasciculele libero-lemnoase, iar deasupra fiecăruia, se află ţesutul meristimatic.
Durata fazei de formare a paiului la cereale este determinată de factorii genetici, de
temperatură, umiditate şi de alţi factori , ca : regimul de nutriţie, lumina, etc. Soiurile precoce
trec în faza următoare (de apariţie a inflorescenţei) într-o perioadă mai scurtă de timp, având un
ritm mai accentuat de creştere. Temperatura mai ridicată grăbeşte parcurgerea fazei de formare
a tulpinii, aceasta putând rămâne mai mică decât în condiţiile optime de temperatură şi
umiditate.
Parcurgerea fazei de formare a tulpinii este însoţită de procese fiziologice complexe,
deoarece în această fază se înregistrează diferenţierea organelor de reproducere. De fapt, această
fază aparţine etapei generative şi convenţional ea începe o dată cu începerea alungirii tulpinii,
când aceasta are 5-6 mm.
Pe măsura alungirii tulpinii, de la fiecare nod se formează frunzele alcătuite din teacă
(vagină) şi limb (lamină) (fig.2.5.). Teaca frunzei pleacă de la nod şi înconjoară internodul
aproape pe toată lungimea lui, iar la ultimul internod protejează şi inflorescenţa ăn curs de
formare. Baza tecii frunzei (teaca nodulară) protejează zona de creştere a internodului şi posedă
31
ţesut mecanic viu (colenchim), care nu ştrangulează tulpina în formare. Acestei părţi ale fruzei i
se spune şi nodul frunzei sau nod vaginal.
Lamina, lanceolat-liniară, cu 11-24 nervuri paralele are prefoliaţie convolută.
Dimensiunile limbului variază de la specie la specie în funcţie de factorii de vegetaţie. La limita
dintre teacă şi limb (desprinderea limbului de teacă), la unele cereale se găsesc două prelungiri
mai mult sau mai puţin dezvoltate, numite urechiuşe (pinteni), care sunt prelungiri
membranoase a marginilor limbului, ce ţin partea superioară a tecii apropiată de pai, având şi rol
de absorbţie a apei, mai ales din rouă.
Epiderma de pe partea internă a tecii se prelungeşte, dând naştere la limita dintre teacă
şi limb unei formaţiuni numită ligulă (fig.2.5.).Această prelungire membranoasă a epidermei
interne a tecii, împedică pătrunderea apei între teacă şi tulpină. La grâu, ambele formaţiuni sunt
la fel de dezvoltate, uneori baza urechiuşelor pubescente; la secară şi Triticale tot potrivit de
dezvoltate, dar baza urechiuşelor fără perişori; la orz ligula este redusă, urechiuşele mari ; la
ovăz ligula dezvoltată, urechiuşele mici sau lipsă ; la porumb, sorg şi mei obişnuit lipsesc
urechiuşele; la orez sunt lungi şi colorate, iar ligula evidentă; la porumb ligula scurtă,
retezată,ligula pubescentă la sorg, lipseşte la mei; ligula mare şi triunghiulară la orez.

Fig.2.5. Urechiuşele şi ligula la cereale

a - ovăz ; b – secară ; c – grâu ;d – orz

Faza 4 – de burduf – Concomitent cu formarea tulpinii, sub protecţia învelişului de

frunze , creşte şi inflorescenţa formându-se treptat rahisul, elementele spiculeţelor şi elementele
florale. Creşterea are loc concomitent pe măsură ce planta înaintează în vârstă, încât, în ultimele
faze, teaca frunzei, care acoperă inflorescenţa capătă aspect măciucat, fiind mai voluminoasă,
numindu-se „faza de burduf”
Faza 5 – Apariţia infolorescenţei. La scurt timp după „faza de burduf” inflorescenţa
iese din teaca ultimei frunze, apare deci spicul sau paniculul, faza numindu-se de apariţie a
inflorescenţei (înspicare sau înpaniculare). Data apariţiei, inflorescenţei se consideră când la cel
puţin 50 % din plante au apărut acestea. Vremea răcoroasă şi umedă întârzie apariţia
inflorescenţei, arşiţele şi seceta accelerează acest proces. Dintre cerealele de toamnă prima
înspică secara, apoi orzul şi pe urmă grâul, iar la cele de primăvară apariţia inflorescenţei se
produce astfel : secară, orz, grâu, ovăz, orez.
Inflorescenţa cerealelor este fie spic (grâu, secară, triticale, orz) fie panicul la ovăz, orez, sorg,
mei şi la porumb inflorescenţa masculă. Inflorescenţa femelă la porumb este un spic modificat
(spadix, spadice, ştiulete).
Spicul are un ax principal (rahis) cu internoduri scurte (articule), având partea superioară
îngroşată, numită călcâi pe care se înseră unul sau mai multe spiculeţe (fig.2.6.).

32
 Fig. 2.6. Rahis din spicul de grâu (A) şi Fig.2.7. Spiculeţul:
spiculeţe prinse de rahis (B):
a – rahis; bb1 –glume; cc1 – palee; d – lodicule;
1 – axa spiculeţului e – gineceu; f – stigmat; g – stamine;
Paniculul are un ax principal format din noduri şi internoduri, ramificaţiile laterale
plecând de la noduri, ele fiind lungi şi ramificate, spiculeţele înserându-se la extremitatea
acestora.
Spiculeţul (fig.2.7.) este protejat de două formaţiuni numite glume, iar pe axul său se
prind 1-5 flori, fiecare protejată de 2 palei (glumele), una externă sau inferioară, bine dezvoltată,
terminată uneori cu o prelungire numită aristă şi a doua internă sau superioară, mai îngustă,
membranoasă şi subţire, situată spre axul spiculeţului.
La baza florii între cele două palei, se găsesc 2 bractei mici, ca doi solzişori numite
lodicule (glumelule) care odată cu maturitatea organelor florale, absorb apă, îşi măresc volumul
şi împing paleile depărtându-se una de alta, încât floarea se deschide. Între cele două palei se
găsesc elementele florale – androceul şi gineceul.
Androceul florii are 3 stamine cu anterele în forma literei x (cu excepţia orezului care are 6
stamine).
Gineceul este alcătuit dintr-un ovar uni, bi (tri) carpelar, unilocular, cu 2 stigmate
plumoase (1 stigmat bilateral şi plumos sau penat).
Elementele ce alcătuiesc spicul, paniculul sau spiculeţul se deosebesc între ele în funcţie
de specie, varietate şi soi. Astfel rahisul poate fi glabru sau pubescent, glumele de mărimi
diferite, glabre sau păroase, cu un dinte şi carenă, mai mult sau mai puţin dezvoltate ; ele pot
îmbrăca spiculeţele pe o porţiune mai mică sau mai mare, sau chiar în întregime. Paleele pot fi,
de asemenea, diferit dezvoltate, iar paleea inferioară, aristată sau nearistată. Aristele pot fi lungi
şi paralele cu spicul, sau mai scurte şi răsfirate, pot fi netede sau zimţate, diferit colorate.
Faza 6 – Inflorirea – fecundarea se produce simultan cu apariţia spicului (la orz), la
câteva zile dupa apariţia spicului (la grâu) sau după interval de timp mai mare (la secară), la
maturitatea sexuală a acestora.
In cadrul unui spic, se deschid primele, florile spiculeţelor de pe mijlocul rahisului, de
unde înflorirea continuă spre extremităţile acestuia, mai repede spre vârf decât spre bază.
Deschiderea florilor unui panicul începe cu spiculeţele din partea superioară a inflorescenţei , de
la vârful ramificaţiilor, de unde continuă spre baza ramurilor şi partea inferioară a inflorescenţei.
Fraţii înfloresc în ordinea în care au apărut. Durata înfloririi unei plante la cereale este de 5-8
zile, mai puţine zile pe timp secetos, şi mai multe pe vreme umedă. În cursul zilei florile se
deschid începând de la orele 5 până la 19, însă cea mai mare intensitate are loc între orele 5-10,
când învelişurile florale şi organele sexuale au turgescenţă mare. Ele rămân deschise până la
fecundare (la grâu 30-60 minute, excepţional 2-3 zile). Polenul eliberat din anterele staminelor
ajunge pe stigmatul aceleaşi flori şi germinează – autogamie (orz, grâu, Triticale, orez, ovăz,
mei, sorg) sau el este împrăştiat în afara florii şi dus de vânt pe stigmatele florilor altor plante
din aceeaşi specie – alogamie (secară, porumb). După germinarea polenului, tubul polinic
străbate stigmatul şi pătrunde prin micropil în interiorul ovulului. Primul anterozoid se
contopeşte cu oosfera şi dă naştere zigotului principal, care prin diviziune formează embrionul,
iar cel de al doilea anterozoid se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar formând
zigotul secundar din care rezultă endospermul.
Faza 7-9. Formarea fructului şi seminţei (bobului). În urma fecundării, afluxul de
hrană spre fruct creşte, iar drept rezultat acesta îşi măreşte volumul, încât în 25-45 zile de la

33
fecundare, în funcţie de temperatură şi umiditate, acumulează cantităţi însemnate de amidon,
proteine şi alte substanţe. În drumul lui spre maturitate, bobul cerealelor parcurge mai multe
etape, ce nu se pot delimita distinct una de alta. În perioada de maturare a bobului distingem trei
faze principalee : maturitatea în verde sau în lapte, maturitatea galbenă sau în pârgă şi
maturitatea deplină.
Faza 7. - Maturitatea în verde sau în lapte . În această fază toate părţile aeriene ale
plantei sunt verzi, numai baza tulpinii şi frunzele inferioare încep să se îngălbenească. Fructul
are volumul maxim, este umflat, de culoare verzuie, iar strâns între degete lasă să curgă un
lichid lăptos. Conţinutul bobului în apă este ridicat (cca 50 % din greutate). Embrionul are
formate toate părţile care il compun numai că acestea nu au atins dimensiunile normale şi
continuă să crească, are capacitate germinativă redusă. Din frunze spre bob continuă un aflux
intens de substanţe nutritive. Recoltate în această fază boabele se zbârcesc prin pierderea apei.
Faza 8 – Maturitatea în pârgă (galbenă, ceară) se recunoaşte prin aceea că plantele s-
au îngălbenit, rămânând verzi numai nodurile superioare ale tulpinii. Frunzele bazale sau uscat.
Glumele şi paleele, deşi galbene, nu sunt sfărâmicioase. Asimilaţia clorofiliană încetează.
Fructul işi micşorează volumul apropiindu-se de dimensiunile normale. Cantitatea de apă din
bob scade la cca 30 %, culoarea este caracteristică soiului, iar bobul se întăreşte în aşa măsură
încât consistenţa lui este aceea a cerii de albine (poate fi străbătut cu unghia). Partea dorsală a
fructului se îngălbeneşte. Embrionul ajunge la dimensiunile normale. Acumularea proteinelor s-
a terminat, iar spre sfârşitul fazei se termină şi acumularea celorlalte substanţe de rezervă.
Faza 9 – Maturitatea deplină. Plantele capătă culoarea galbenă intensă şi se usucă.
Tulpina pierde luciul caracteristic. Frunzele bazale devin de culoare castanie închis şi
sfărâmicioase. Culoarea fructelor devine galbenă cu nuanţe tot mai închise, conţinutul în apă
scade la 15-16 %. Legătura între plantă şi fruct se întrerupe, favorizându-se scuturarea, cu atât
mai mult cu cât fructul ăşi micşorează volumul prin continua pierdere a apei.
Trecerea de la maturitatea în pârgă la maturitatea deplină se face în scurt timp. Dacă nu se
recoltează, plantele intră în faza de „răscoacere” când paiul se brunifică, devine sfârmicios,
fructele (boabele) se scutură.
În verile călduroase cerealele parcurg aceste faze într-un interval de timp scurt de 6-15
zile, încât lucrările de recoltare trebuie minuţios organizate, pentru terminarea lor în epoca
optimă.
Fructul cerealelor este o cariopsă (fig.2.8. şi fig.2.9.), adică un fruct uscat, indehiscent,
monosperm, la care pericarpul este intim concrescut cu învelişul seminal. Obişnuit, cariopsa
cerealelor este numită impropriu şi sămânţă. La treier fructul cerealelor rămâne golaş sau învelit
în plevi. Indiferent de forma şi culoarea cariopsei, însuşiri ce variază în funcţie de specie,
varietate şi soi, la ea deosebim : partea dorsală, porţiunea situată spre exteriorul spiculeţului ;
partea ventrală (porţiunea situată spre interiorul spiculeţului) pe care, la unele cereale se găseşte
şănţuleţul ventral ; baza (capătul cu care se prinde în spiculeţ) şi vârful sau partea coronară
(capătul opus), care, uneori, prezintă un smoc de perişori.

Fig. 2.8. Secţiune longitudinală într-un bob de grâu:
a - radicelă; b - tulpiniţă; c-coleoriză; d - scutellum;
e - strat cu aleuronă; e - endosperm; f - embrion;
g - tegument seminal (testa) ; h - pericarp ; i - peri la
extremitatea cariopsei ; j - coleoptil ; m – muguraş;
end - endosperm
Fig. 2.9. Sectiune transaersală prin
endospermul bobului de grâu: A -
secţiune transversală: p - pericarp te -
testa; a - strat cu aleuronă am: - celule cu
amidon; B – celul aleuronă văzute în
secţiune transversală prin bob.

34
 Din punct de vedere anatomic, cariopsa este formată din 3 părţi (fig.2.9.) :învelişul,
endospermul şi embrionul.
Invelişul – este alcătuit din pericarp (învelişul fructului) şi provine din transformarea pereţilor
ovarului şi testa (învelişul seminal, spermoderma) care provine din transformarea
integumentului intern al ovulului. la cerealele panificabile, învelişul cariopsei se separă în
timpul măcinişului sub formă de tărâţe.
Endospermul are la exterior un strat aleuronic alcătuit din 1-3 rânduri de celule, mari,
cubice, cu grăunicori de aleuronă şi endospermul propriu-zis alcătuit dintr-un masiv de celule cu
pereţii subţiri, pline cu grăunciori de amidon simpli şi lenticulari (la grâu şi orz), compuşi din
mai mulţi grăunciori simpli (la ovăz, orez) sau poliedrici (la porumb ).La unele cereale, printre
grăunciorii de amidon se depun granulaţii proteice şi în acest caz secţiunea cariopsei are aspect
sticlos, ea lăsându-se străbătută de raza luminoasă. Dacă se acumulează puţine protide, din
cauza spaţiilor goale dintre grăunciorii de amidon, secţiunea cariopsei nu poate fi străbătută de
razele luminoase, încât rămâne opacă, făinoasă (analogie cu ghiaţa şi zăpada).
Endospermul este partea cea mai dezvoltată a fructelor de cereale, reprezentând peste
80 % din greutatea lor.
Embrionul situat pe partea dorsală şi la baza fructului are ca părţi componente radicula,
protejată de piloriză şi coleoriză, tulpiniţa (tigela, axa hipocotilă) şi muguraşul (gemula,
plumula) învelit de o frunzişoară numită colepotil. Embrionul se leagă de endosperm prin
cotiledonul în formă de disc numit scutelum, în ale cărui celule sunt localizate enzimele ce
asigură hidrolizarea substanţelor de rezervă în timpul germinării (încolţirii). Celulele
scutelumului vecine endospermului sunt puternic alungite şi portă denumirea de epiteliu. În
partea opusă scutelumului, la unele cereale, se observă o mică proeminenţă – considerată
rudimentul celui de al doilea cotiledon numit epiblast. Spre exteriorul fructului, embrionul este
end
învelit numai de pericarp – testa întrerupându-se. Datorită acestui fapt apa necesară germinaţiei
pătrunde în cantitate mai mare prin zona embrionului decât prin celelalte porţiuni ale cariopsei.
Mărimea embrionului variază astfel la cereale : la grâu, secară şi orz – reprezintă 1,5 – 3 % din
greutatea cariopsei ; la ovăz 3-4 % ; la porumb 10-15 %.

Căderea cerealelor

Tulpina (paiul, culmul) cerealelor, cu internoduri mai groase şi rigide la bază, mai
subţiri şi elastice în jumătatea superioară, are posibilitatea, în condiţii normale să suporte
greutatea inflorescenţei. Uneori, rezistenţa tulpinii este înfrântă şi cerealele cad. Căderea
cerealelor înainte sau în timpul formării fructului, stânjeneşte creşterea acestuia, micşorând
recolta şi îngreunând mecanizarea recoltării. S-a crezut un timp că numai acele cereale cad, care
au puţin siliciu în pereţii paiului, ulterior s-a constatat ca şi cele care au conţinut ridicat în siliciu
sunt supuse căderii.
În prezent, se ştie, că lipsa luminii în timpul vegetaţiei determină căderea, deoarece, în
asemenea condiţii, internodurile se alungesc exagerat de mult, pereţii paiului rămân subţiri, cu
celulele alungite şi ţesut mecanic slab dezvoltat.
Lipsa luminii este cauzată de desimea mare a plantelor, care se umbresc reciproc, de excesul de
azot, care determină creşterea viguroasă a frunzelor ce umbresc internodurile inferioare,
umbrirea plantelor de către buruieni.
Lipsa luminii, însoţită de umiditate în exces, în anii ploioşi favorizează înmulţirea unor ciuperci
(Ophiobolus sp., Fusarium sp.) care atacă tulpina (paiul) micşorând-i rezistenţa. Pagubele
cauzate de căderea cerealelor se pot ridica la 10-50 % din recoltă, funcţie de faza de vegetaţie în
care au căzut plantele. Căderea în timpul alungirii tulpinii şi înspicare nu este păgubitoare
întotdeauna, deoarece, paiul se poate redresa parţial sau total în poziţie normală. Partea umbrită
a internodurilor bazale creşte mai mult datorită heteroauxinelor ce se acumulează şi ca rezultat
internodurile superioare devin verticale.
Obişnuit, cerealele, cad după înspicare şi înflorire, când sporeşte mult greutatea ce trebuie s-o
suporte paiul. La cerealele alogame (secara) căderea în timpul înfloritului, împiedică transportul
polenului, multe flori rămân nepolenizate şi nefecundate, iar recolta scade.
35
Căderea cerealelor sporeşte costul lucrărilor de recoltare, care, în asemenea cazuri, de multe ori,
se execută manual. Boabele cerealelor căzute se dezvoltă insuficient, MMB şi MH, rămân sub
limita normală.
Căderea cerealelor se produce în funcţie şi de specia cultivată. Cel mai puţin rezistent la cădere
este orzul, urmat de secară, grâu şi ovăz. Tulpinile (paiele) lungi rezistă mai puţin la cădere
decât cele scurte.
Preîntâmpinarea căderii cerealelor se poate realiza în oarecare măsură prin următoarele
procedee :
- utilizarea soiurilor cu port pitic în cultură ;
- semănatul în rânduri orientate pe direcţia Nord-Sud, pentru reducerea umbririi
reciproce a plantelor, la epoca şi desimea optime ;
- semănatul într-un pat germinativ suficient de tasat şi la adâncime potrivită, pentru a
evita dezrădăcinarea („descălţarea”), care favorizează căderea ;
- pe terenurile cu exces de azot se vor aplica obligatoriu îngrăşăminte cu fosfor şi
potasiu în doze corespunzătoare, încât, să se anhileze efectul dăunător al azotului ;
- cerealele de toamnă ieşite din iarnă cu desime prea mare se vor grăpa primăvara
timpuriu pentru a micşora desimea plantelor.
Descoperirea regulatorilor de creştere a plantelor deschide perspectiva evitării căderii
cerealelor chiar şi în anii ploioşi. Retardanţii de creştere manifestă un rol fiziologic important
deoarece reduc pe o anumită perioadă ritmul proceselor de diviziune şi extensie celulară în
tulpini, ceea ce determină o frânare a creşterii în înălţime a plantelor. Preparatul cunoscut sub
numele de CCC (Cycocel, Clorură de clor-colină), descoperit de TOLBERT (1960), ca fiind
clorură de (2-cloroetil) trimetil-amoniu, a fost încercat în diferite ţări cu climat umed (Austria,
Eleveţia, Germania) şi a dat rezultate excelente. Eficacitatea maximă se obţine prin tratamente
extraradiculare, în sol fiind descompus treptat de către microorganisme. CCC inhibă biosinteza
auxinei şi giberelinei endogene, inactivează prin descompunere auxinele aplicate exogen şi
reduce activitatea enzimatică (JITĂREANU Doina, 2002).
În experienţele efectuate cu Stabilan în Austria, Cycocel în Germania, CCC în Franţa şi
Belgia, Chlormeguat în Anglia, când plantele aveau 20-25 cm înălţime, în 300-400 l apă la ha,
au redus talia plantelor cu 25-30 cm, scurtându-se şi îngrăşându-se internodiile bazale,
dezvoltarea unui ţesut sclerenchimatic, mărind rezistenţa la cădere, redistribuirea asimilatelor
între organele plantei şi ca urmare creşterea indicelui suprafeţei foliare, numărului de boabe în
spic, MMB şi randamentul la ha.
În experienţele executate de N.SĂULESCU şi colab. (1966), Cycocelul aplicat grâului
în doză de 2-3 kg/ha în 300-400 l apă a redus talia plantelor cu 20-25 %, în funcţie de soi şi a
sporit recolta cu 20-40 %.
Tratarea cerealelor cu CCC a redus talia plantelor şi a crescut rezistenţa la cădere, cu
efecte slabe la orz (L.MUNTEAN, 1978), la secară şi ovăz rezultatele fiind neconcludente
(N.SĂULESCU şi colab., 1965 ; C.I. MILICĂ, 1967).
Alte preparate – Camposan şi Terpal pe bază de thephon şi Phynazol pe bază de
Ethephon + Chlormequat, pot fi aplicate şi în faze mai avansate în vegetaţie cu rezultate
pozitive (V.ROMAN, 1969, 1970).

2.2. GRÂUL

Importanţă, biologie, ecologie

Importanţă
Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafeţele
întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat
al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător
cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi
transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în
zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii (după
GH.BÎLTEANU, 1991).

36
 Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi
comerciale.
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei, destinată fabricării
pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din
populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De
asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca
materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic,
bioethanol utilizat drept carburant).
Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru
fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca
atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.
Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de
valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior
porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate. Folosirea
boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea
ţărilor mari producătoare de grâu.
Sub aspect agronomic, cultura grâului ofera avantajul că este integral mecanizată.
Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăseşte
terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă din vară. Ca urmare, după grâu poate fi
semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi
amplasate unele culturi succesive.

Compoziţia chimică

Glucidele. În compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75% din masa

proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine şi
alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm (tab. 2.2.1 după
“Techniques agricoles“, 1993).

Tabelul 2.2.1.

Repartizarea azotului şi a poteinelor în bobul de grâu

Proporţia N % din total proteine
Porţiunea din bob N x 5,7
din bob (%) (% din s.u.) din bob
Pericarp 5,8 0,5 2,8 1,7
Testa 2,2 1,7 9,7 2,3
Stratul cu aleuronă 7,0 3,15 18,0 16,0
Endospermul extern 12,5 2,2 12,5 19,0
Endospermul median 12,5 1,4 8,0 12,0
Endospermul intern 57,5 1,0 5,7 41,0
Embrion 1,0 5,33 30,4 3,5
Scutellum 1,5 4,27 24,3 4,5

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obiştuit 10-16% din masa bobului
(cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile periferice ale
bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi scutellum (tab.2.2.1., după
R.PETERSON, 1965).
Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului. Acumularea
proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile
climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite. Dintre aceşti
factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important. În climatele secetoase şi calde,
acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a
boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele reprezintă
mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată
acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea

37
ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de
irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4 - 5 g/100
g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3 - 4 g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin
din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales
edestina).
Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe
proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în
făină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi
membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a
aluatului şi dau aluatul pufos.
Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai
mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară
panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate
mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.
Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în
embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu
aparţine grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în
vitamina E şi constituie obiect de comerţ.
Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 - 3,5%, prezentă
în primul rând în învelişurile bobului (pericarp).
Substanţele minerale. Reprezentate de un număr
mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb. Mn)
au o pondere de 1,5 - 2,3%, aflându-se spre părţile periferice
ale bobului.
În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din
complexul B (B1, B2, B5, B6) şi vitamina PP.
Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu Fig. 2.2.1. Împărţirea grâului în clase de
este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei 10 aminoacizi calitate, în funcţie de conţinutul lui în
proteină şi indicele de sedimentare
esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza.
Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al
boabelor de grâu în lizină şi triptofan.
În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt
clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. În acest sens, noţiunea de “grâne tari“,
(“hard red“) defineşte grânele de foarte bună calitate sub aspectul conţinutului în proteine (14 -
16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne "de forţă", nu
sunt folosite ca atare în panificaţie, ci sunt amestecate cu “grâne mai slabe“, pentru a le
îmbunătăţi calitatea. “Grânele semitari“ conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în
Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti, produse pe cernoziom
şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii; acestea sunt denumite şi "grâne
pentru panificaţie". În sfârşit, “grânele moi“ (“soft red“) cu sub 11% proteine (şi chiar 8%
proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta
Pacificului, în SUA şi sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine
făină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie (fig.2.2.1., după M. SEIFFERT, 1981).

Răspândire

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite

să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la
nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m altitudine (înzona Ecuatorului) (fig.2.2., după
R.PETERSON, citat de GH.BÂLTEANU, 1974).

38
 Fig. 2.2.2. Aria de cultură a grâului pe glob.

În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în

ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mil. ha; suprafeţele s-au redus
treptat până la 2,1 mil. ha în perioada 1979 - 1981; în ultimul deceniu se pot semnala oscilaţii
importante ale suprafeţelor, în jurul a 2,0 mil. ha şi câţiva ani sub acest nivel (anii 1992 - 1,46
mil.ha, 1996 - 1,78 mil.ha, 1999 - 1,66, 2000 – 1,92 mil.ha, 2003 – 1,41 mil.ha, 2004 – 2,29 mil.
ha, 2005 – 2,46 mil. ha), având drept cauze, printre altele: condiţiile climatice puţin favorabile
din perioada de semănat a grâului; dotarea tehnică insuficientă şi resursele financiare limitate
ale cultivatorilor de grâu; dificultăţile întâmpinate în valorificarea recoltei de grâu.
Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut considerabil între anii 1938
(963 kg/ha) şi 1979 - 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat după care s-au menţinut în
jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul rând în funcţie de gradul de
favorabilitate al condiţiile meteorologice ale anilor de cultivare. Se detaşează recoltele medii
obţinute la grâu în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1989 (3.380 kg/ha), 1995 (3.090 kg/ha), 2001
(3.056 kg/ha), 2004 (3.375 kg/ha), 2005 (3.780 kg/ha).
Tabelul 2.2.2.
Suprafaţa cultivată cu grâu în anul 2012 şi producţia medie pe hectar pe mari zone geografice
(FAOSTAT, 2012)
% din
Suprafaţa % di suprafaţa Produc.medie producţia
Zona geografică
mii ha mondială kg/ha medie
mondială

Africa 10127,6 4,7 2377 76,3

America de Nord şi Centrală 29179,6 13,5 3042 97,6

America de Sud 7083,1 3,3 2744 88,1

Asia 101861,3 47,0 3088 99,1

Europa 54016,1 24,9 3617 116,1

Oceania 6,4 2178 69,9

Total mondial 216638,8 100,0 3115 100,0

Tabelul 2.2.3.
Ţări mari cultivatoare de grâu (FAOSTAT 2012)
Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa
mii ha mii ha
India 29900 Iran 7000,0

39
 China 24139,0 Ucraina 5629,7
Federaţia Rusa 21277,9 Franţa 5303,3

SUA 19826,2 Argentina 3700,0

Autralia 13902,1 Germania 3061,0
Canada 13464,0 România 1992,2
Kazakstan 8666,0 Brazilia 1891,5
Pachistan 7529,6 Italia 1850,0
Turcia 9353,4 Spania 1758,9

Tabelul 2.2.4.
Producţia medie de grâu la hectar în 2012 în unele ţări din diferite zone geografice

Ţara Suprafaţa Ţara Suprafaţa

mii ha mii ha
India 29900 Iran 7000,0

China 24139,0 Ucraina 5629,7

Federaţia Rusa 21277,9 Franţa 5303,3

SUA 19826,2 Argentina 3700,0

Autralia 13902,1 Germania 3061,0
Canada 13464,0 România 1992,2
Kazakstan 8666,0 Brazilia 1891,5
Pachistan 7529,6 Italia 1850,0
Turcia 9353,4 Spania 1758,9
Tabelul 2.2.5.
Situaţia grâului în România (Fao, 2008-2012)

Prod. Prod. totală

Anii Supraf. mii % faţă de media anilor 1934-
medie
mii tone
ha 1938
q/ha
Supraf. Prod./ha Prod.
totală
1934-1938 2742,2 10,20 2795,0 100,00 100,00 100,00
1951-1955 2955,8 11,30 3338,3 107,70 110,80 112,20
1956-1960 3068,7 11,20 3428,8 111,90 109,80 122,60
1961-1965 3053,8 14,50 4415,7 111,40 142,20 158,00
1966-1970 3825,8 16,80 4748,9 103,00 164,70 169,90
1971-1975 2463,9 22,10 5449,7 89,80 216,60 195,00
1976-1980 2296,5 26,80 6153,7 83,70 262,70 220,20
1981-1985 2275,9 26,80 6087,9 83,00 262,70 217,80
1986-1990 2402,9 30,89 7402,5 87,60 302,84 264,80
1991 2217,1 25,07 5558,9 80,85 245,70 198,80
1992 1475,4 21,88 3227,6 53,80 214,50 115,40
1993 2304,7 23,21 5354,5 84,14 227,50 191,50

40
1994 2490,9 25,35 6186,5 89,01 248,52 221,34
1995 2501,4 30,82 7709,3 91,21 302,15 275,82
1996 1797,7 17,60 3164,1 65,55 172,54 113,20
1997 2424,4 29,64 7185,6 88,41 290,58 257,08
1998 2033,4 25,61 5207,9 74,15 251,07 186,32
1999 1686,9 27,76 4682,5 61,51 272,15 167,53
2000 1954,3 22,80 4456,2 71,26 223,52 159,43
2004 2246,6 34,77 7812,4 81,93 340,88 279,51
2008 2098,4 32,47 6813,4 76,5 318,30 243,77
2012 1992,2 26,59 5297,7 72,6 260,7 189,5

Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis,

familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau
cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. În
prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de
cromozomi), concepută de N. VAVILOV (în 1935) şi modificată de J. MAC. KEY (în 1963)
(tab.2.2.6., după GH. BÂLTEANU, 1989).
Tabelul 2.2.6.
Clasificarea genului Triticum (după J. MAC KEY)
Denumirea latină Deumirea comună Caracteristici

SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)

- T. monococcum L.
- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)
- T. timopheevi Zhuk. Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat
ssp. Timopheevi Rahis fragil
- T.turgidum (L.) Thell.
- ssp. dicoccoides (Korn.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. durum (Desf.) Grâu “durum” Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.) Grâu polonez Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş
Rahis rezistent
SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)
- T. aestivum (L.) Thell.
- ssp. vulgare (Vill.) MK Grâu comun Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat
Rahis rezistent
- ssp. compactum (Host.) MK Grâu pitic Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Perc.) MK Grâu pitic indian Bob golaş
Rahis rezistent
41
 Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate şi spontane.
Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum
ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum (“alacul“). Alacul
este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa
Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân
“îmbrăcate“ după treierat şi care dau o făină albă bogată în gluten.
Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin încrucişarea
spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides. Forma sălbatică din această
grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numerose (fig. 2.2.2.,
după R. PETERSON).

Fig. 2.2.2. Zonele de distribuire a strămoşilor sălbatici ai grânelor cultivate

Triticum turgidum ssp. dicoccum (“tenchi“ cultivat) a fost principala cereală a

vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de căldură a fost
înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este
cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după
treierat şi este sticlos, bogat în proteine.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul "durum") a provenit din tenchi,
prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de tenchi. Se
caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger.
Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafaţa
mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul
de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate
inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens,
aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.
Grâul "durum" cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a
aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin
varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu,
ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume
pubescente, bob alb) şi hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).
În perioada 1989-1998, producţia mondială de grâu "durum" a fost de circa 27 mil. tone
(cu oscilaţii între 22,3 şi 34,4 mil. tone), din care 6,8 mil. tone produse în ţările Uniunii
42
Europene (îndeosebi în Italia, Franţa, Grecia, Spania), 3,5 mil. tone în Turcia, 3,5 mil. tone în
ţările fostei URSS, precum şi în Canada (4,7 mil. tone), SUA (2,8 mil. tone) şi ţările de pe
litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al producţiei de grâu
"durum" a fost atins în Europa în anul 1991, cu 3,45 mil. ha şi 11,2 mil. tone produse.
Importatorii importanţi de grâu "durum" sunt Algeria (1,6 - 1,8 mil. tone), Uniunea Europeană
(în jur de 1 mil. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04, mil. tone).
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "durum", evaluate în ultimele decenii la sub
1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri
pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.
Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe restrânse.
Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu "englezesc") este
destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic
foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona
Mediteranei.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu "polonez)" are boabe înguste,
sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum timopheevi ssp.
timopheevi ("grâul lui Timofeev") este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.
Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucişarea spontană a
grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută.
În schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de
importante.
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul “comun“ sau “grâul pentru pâine“) este semănat
pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.
În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri (după unele
păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare
parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu
grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile
scăzute din timpul iernii şi degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă
acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). În asemenea condiţii, se seamănă grâu
de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei URSS,
grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată cu grâu, iar în Canada
pe 94% din suprafaţa cu grâu (după GH. BÂLTEANU, 1991).
În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu această plantă; grâul
de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni
intramontane.
Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi făinos, foarte potrivit pentru panificaţie.
Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care
formează 1 - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).
Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele după prezenţa
sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor.
Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră, aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic
alb, aristat, glume netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu);
ferrugineum (spic roşu, aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume
netede, bob roşu).
Triticum aestivum ssp.spelta (grâul “spelta“) este o specie cultivată încă din epoca
bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos şi dă o făină foarte
bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. În prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind
semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania,
Belgia ("grâul Ardenilor") şi izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450
kg/ha (după L. COUVREUR, G. CLAMOT şi A. CROHAIN, 1987). După treierat, bobul
rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea
făinii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea alimentară şi
furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi, în general, a reproducătorilor.
Poate furniza o făină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe
ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite

43
zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai
bine decât alte cereale.
Luarea în cultură a grâului ("domesticirea“ grâului) a început cu formele sălbatice
diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum turgidum ssp.
dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente
(după G. FRANKE şi colab., 1977). Tenchi (Triticum turgidum ssp.dicoccum) este prima formă
de grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); î.Ch.);
au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500
î.Ch.) şi grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.Ch.
Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată că în perioada
3.000-1.000 î.Ch., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, la început fiind luat în cultură
alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul comun.
Originea grâului. În urma expediţiilor ştiinţifice şi studiilor sale, N.VAVILOV a
identificat pentru grâu patru centre de origine (după GH. BÂLTEANU, 1991): centrul asiatic
central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia
Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul
Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin T.
aestivum, ssp. vulgare si ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si
conv. turgidum, T. carthlicum şi T. timopheevi; centrul abisinian (Etiopia şi o parte din
Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. turgidum
ssp. polonicum; centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T.
turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum si ssp. polonicum, T. aestivum
ssp. spelta.
Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde
numai forme care aparţin varietăţii ”erythrospermun”, predominând soiurile româneşti. Aceste
soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă la
cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a
recoltelor
Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească
Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul "durum" există în cultură
soiuri de primăvară (Artena, soi francez, înregistrat în 1999; Nefer, Salsa soiuri franceze,
înregistrate în 2005) şi de toamnă (Codur - românesc, 1999; Pandur - soi românesc, 1996;
Gradur - soi românesc, 2005).

Tabelul 2.2.7.

Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România

Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate

Sudul ţării, irigat
Sudul ţării, neirigat
Oltenia
Zona piemonturilor sudice
Vestul ţării
Zona colinară din vest
Transilvania
Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Dropia, Rapid, Boema, Dor, Faur, Glosa, Gruia,
Serina, Romulus, Renesansa, Kraljevica, G.K.Öthalom, G.K.Góbé, Apache
Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Rapid, Lovrin 41, Dropia, Boema, Romulus,
Simnic 30, Crina, G.K.Elet, G.K.Cipo, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma,
Apache, Bercy
Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34, Fundulea 4, Briana, Crina, Dropia, Dor, Gruia,
Glosa, Kraljevica, Renesansa, Kristina, Apache
Albota, Fundulea 4, Trivale, Dor, Eliana, Ciprian, Crina, Gruia, Glosa, Dor, Crisana,
Apache
Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41, Alex, Romulus, Ciprian, Crisana, Faur,
Boema, Crina, Gruia, Glosa, Renan, Delia, Romulus, Enesco, Serina, Kraljevica,
Renesansa, Kristina, G.K.Öthalom, G.K.Góbé, G.K.Miska, G.K.Kalasz, G.K.Cipo,
G.K.Petur, G.K.Elet, Mv Magvas, Apache, Bercy, Cezanne
Arieşan, Turda 81, Turda 95, Glosa, Gruia, Elina, Dor, Crisana, Crina, Ciprian,
Cezanne, Apache
Arieşan, Turda 81, Fundulea 4, Apullum, Turda 95, Turda 2000, Rubin, Ardeal 1,
Dumbrava, Beti, Delabrad, Glosa, Dor, Drobeta, Renan, Faur, Esential, Enesco, Eliana,
Serina, Suceava 84, Transilvania, Voronet, Iasi 2, Crina, Crisana, Gasparom, G.K.Cipo,
G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Cezanne,
44
 Apache, Bercy

Flamura 85, Moldova 83, Fundulea 4, Dropia, Gabriela, Eliana, Beti, Drobeta, Esential,
Moldova centrală şi de sud Iasi 2, Voronet, Faur, Gruia, Enesco, Ardeal 1, Crina, Turda 95, Glosa, Gruia, Dor,
Delabrad, Gasparom, Mv Magvas, G.K.Elet, Cezanne, Bercy, Apache
Turda 81, Aniversar, Arieşan, Gabriela, Eliana, Gaşparom, Magistral, Drobeta, Turda
95, Crina, Turda 2000, Suceava 84, Moldova 83, Dumbrava, Delabrad, Esential, Serina,
Nordul Moldovei
Voronet, Beti, G.K.Öthalom, G.K.Cipo, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Petur, Mv Magvas,
Mv Palma, Apache, Cezanne

Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9
luni (270 - 290 zile). În acest interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec
prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al
plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a
delimita strict aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.
În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu în
următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea)
paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor. La rândul
lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea
organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la înfrăţire) şi etapa generativă
(reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la
începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).
În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii apreciază că
această ”divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi au propus ”subdivizări”
mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al
tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării recoltei.
Ca urmare, a fost realizată “codificarea vegetaţiei“, prin întocmirea unor scări de
coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. Prima scară de coduri după D. SOLTNER, 1990) a
fost realizată de JONARD. Scara cea mai des citată în literatura de specialitate este cea realizată
de FEEKES, care se bazează pe observarea la exterior a schimbărilor morfologice ale plantei de
grâu. În continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modificări, efectuate de către unii
biologi şi fitotehnişti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975). Ulterior au fost întocmite
codificări mai amănunţite, de către KELLER şi BAGGIOLINI, precum şi ZADOCKS,
CHANG, KONZAK, după un sistem decimal. Mai nou, TOTTMAN (1987) a completat această
scară şi a adaptat-o pentru alte cereale păioase, cum sunt orzul sau ovăzul.
Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru
diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea
stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.
Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la etapa generativă este marcată prin
codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara Keller - Baggiolini şi 29 -
30 pe scara Zadocks. Acest stadiu este denumit în lucrările de biologia grâului "spic la 1 cm"
(măsurat de la nivelul nodului de înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere -
după D. SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-Slovacia)
"punct de viraj", momentul în care planta de grâu trece de la etapa de a forma organe vegetative
la aceea de a forma organe generative.

Etapa vegetativă. Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea

seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.
Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite
două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de a germina, deci să posede o
facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de
preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie
întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.
Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au
parcurs perioada de repaus seminal. În anii normali sub
45
 Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au
parcurs perioada de repaus seminal. În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de
câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în
zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la
recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât
durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat
şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă
s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.
Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia apei,
enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin
active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în
substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume:
proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi
graşi şi glicerină, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975). Rezultă un
suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu care embrionul se
hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.
Începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere, muguraşul şi
radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului,
marcând momentul încolţitului. Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3 - 5 rădăcini), pe
suprafaţa cărora se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea
plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.
În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se
alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta
fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale
muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează,

de regulă, 8 - 10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din
cauza insuficienţei apei.
Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de
factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de
străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de
substanţe de rezervă; atacul de boli şi dăunători; compactarea solului şi formarea crustei;
asigurarea umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.
La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita
ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi relativ bine mărunţit
pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă.
Excesul de umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în
situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.
Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează
prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin
activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.
În stadiul de "o frunză", o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată deja
individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor
porni primordiile altor frunze ( după D. SOLTNER, 1990).
Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol.
Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se
reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.
Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se
formeze primele rădăcini adventive.
Înfrăţirea. Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, creşterea
plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă fază de vegetaţie. Are
loc un proces care se numeşte "preînfrăţire": al doilea internod, care poartă mugurele terminal,
se alungeşte în interiorul coleoptilului şi se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa
solului.

46
 La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al doilea internod
serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare. Înfrăţirea
începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după răsărire.
Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza
frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul I. Primul
frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua şi aşa mai departe.
Fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.
Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o secţiune făcut la
nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt deja formaţi (fig. 2.2.3., după D.
SOLTNER, 1990.

Fig. 2.2.4. Sistemul radicular al

grâului de toamnă la intrarea în
iarnă (a) şi la înflorire (b).

Fig. 2.2.3. Planta de grâu în faza de înfrăţire

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine vizibil, se
formează noi rădăcini de la nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate şi participă la absorbţia
apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depăşesc în
importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă
a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc
continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă (fig. 2.2.4., după L.
KUTSCHERA, 1960, citat de A. FALISSE, 1990).
Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare
măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei şi de adâncimea de semănat.
Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan încheiat este de dorit
ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3 - 5 frunze. Un înfrăţit exagerat este
păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare
de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discută adesea dacă este de dorit ca soiurile
ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine
să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de
cultivare. Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite
limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).
În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul
poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre
fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de
vernalizare).
În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul plantelor de grâu
este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin

47
comparaţie, în climatele cu nuanţă continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone
importante de cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt
întrerupte pe timpul iernii.
Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine
încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând
900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi fertili.
Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces
lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de “călire“. Procesul poate să dureze
peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în
toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii
din protoplasmă în timpul gerurilor din iarnă. În mod convenţional, perioada este împărţită în
două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură ce
se apropie iarna.
Prima fază durează 15 - 20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 -
15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0 - 6°C), când consumul de
glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creşterea
organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor
în ţesuturile plantei este pozitiv.
A doua fază a procesului de călire durează 15 - 25 zile şi se petrece când temperaturile
au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în
acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă
însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului
de transpiraţie.
Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi poate ajunge
până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori, printre care mersul vremii
în toamnă, soiul, data semănatului ( după GH. BÂLTEANU, 1974).
Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la
-15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar -20°C).
Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai
dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să apară în situaţiile în care
plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii,
plantele absorb apă şi ţesuturile redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine
înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de
1-2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -
20°C.
Trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în
jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20
decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei (după O.
BERBECEL, 1970).
Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza
condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat
cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului (chiar la temperaturi de 0°C, după EMIL
SPALDON), precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu
pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de "criptovegetaţie"
(vegetaţie “ascunsă“) (după GH. BÎLTEANU, 1974).
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu
dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie de evoluţia vremii la
desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea
mai târzie la 27 martie (după O. BERBECEL, 1970).
Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive
din sol. În acest moment, foarte importante sunt cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor,
din rezervele de azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.
Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se
acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din
biomasă acumulate în perioada de toamnă).

48
 Etapa generativă. În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea
sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe
alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se
petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs
de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.
Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5
cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea
internodurilor. Creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui
internod. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul
de grâu este format din 5 - 6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazal spre cel
superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi
peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.
În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire,
prin creşterea rădăcinilor adventive (fig.2.2.5. “Techniques agricoles“, 1993). Condiţiile care
favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive, influenţează indirect şi formarea componentelor
de producţie. În acest sens, datele din tabelul 2.2.8. (după D. SOLTNER, 1990) ilustrează
corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.

Fig. 2.2.5. Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu pe adâncimi, în diferite faze de vegetaţie.

În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a

aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării
elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor.
Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt
foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor
generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei
foliare = 3 - 4, valoari considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).
Tabelul 2.2.8.

Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului şi numărul de spice
Numărul de rădăcini adventive în faza de
Numărul de spice pe plantă
alungire a paiului
6,0 2,5

6,5 2,2

7,5 2,6

8,5 3,1

14,0 5,5

49
 Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de 4 frunze,
mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferenţiate, doar
primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la
microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o
serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând
începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii
foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în “riduri“ paralele, care reprezintă
primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau
la microscop (stadiul de "dublu rid") (după D. SOLTNER, 1990). Faza marchează
transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul iniţierii florale.
Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază spiculeţele,
florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea elementelor componente,
inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca
ultimei frunze, marcând faza de “burduf“.
În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; “ridurile“ se
transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.
Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe
formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se observe
internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.
Înspicatul. Înfloritul. Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia
spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea
florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la
mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la
3 - 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea
florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic,
exclusă). În plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate apărea
sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de
condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă, insuficienţa elementelor nutritive).
Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. În primele 3 săptămâni,
bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime (după “Techniques
agricoles“, 1993). Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi
mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se
realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci
după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează
spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor destinate
umplerii boabelor .După unele determinări efectuate în Germania (M. SEIFFERT, 1981), din
totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea:
spicul - 30%; internodul care poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza “stindard“) -
12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile
frunzelor - 36%.
O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe ale plantei
după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975).
Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza
componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul grâului sunt următoarele:
numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).
Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei. Fiecare soi de
grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei (are o manieră specifică de “a-şi
construi recolta“) (după D. SOLTNER, 1990).
Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a
seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea
drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densităţii se datorează şi
concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate
sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care
numai o parte vor contribui la recoltă.
Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferenţierii
inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.
50
 Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de
înfrăţit şi la începutul formării paiului. În timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie pot contribui
la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile
dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o
inflorescenţă.
În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare influenţează
mărimea boabelor (exprimată prin MMB).

Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu necesită
temperaturi de minimum de 1 - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru
semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei
(precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului în
România, temperaturile aerului se situează în jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La
aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7 - 10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o
durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.
Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu
temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare
rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai
ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.
Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de
manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul
(fig. 2.2.6.) după D. SOLTNER, 1990). Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine
înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu
surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).
Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură;
temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C,
iar la înspicat 16 - 18°C. În fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care
asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.
Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar
echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului,
trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm
precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună
valorificare a apei de către planta de grâu.

Fig. 2.2.6. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu.

51
 Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa uscată a
boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se
situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.
Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea
şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv,
precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita
culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca
urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi
să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.
În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în
fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol
pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a
vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade
secetoase, în care apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii.
Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân
scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.
Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru
între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în anumiţi ani se
poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturile uscate
favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune
cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul
“palierului hidric“) (după A. FALISSE, 1990). Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii
acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu cât condiţiile care
favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu
capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Tabelul 2.2.9
Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice
Producţia (în %)
Adâncimea ape freatice
Grâu Porumb
20 cm 10 100
40 cm 190 140
60 cm 248 175
80 cm 280 230

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile
cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.
Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe
timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor
(tab.2.2.9. după D. SOLTNER, 1990). De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu
permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide
sau prea alcaline.
În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate.
Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile,
cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie
aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte
favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa

52
arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului (după GH.
BÎLTEANU, 1989).
Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi
amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.
Zona foarte favorabilă (fig. 2.2.7., după N. ZAMFIRESCU, 1965). Se situează, în
primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează
prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte
favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente;
precipitaţiile de toamnă şi de primavară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de
grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din
stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-
Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai
frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

Fig. 2.2.7. Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile
de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe
timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute. În anii normali, nu se
produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării,
această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile
sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate podzolite,
brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent,
insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii. În Dobrogea,
condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de
solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice,
podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie
terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în
depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) toamnele
secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condiţiile de
iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-

53
iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea,
afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului

3.2.2.1. Rotaţia
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna,
destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească
pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab
dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care
lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât,
până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie
mărunţite şi încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de
vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse:
muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul,
coriandrul, anasonul, chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte
favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne
bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu
rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai
uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi
mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu
sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru
grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe
restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi
mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte
valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu
umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea;
în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în
România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate
suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea
timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea
substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o
premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte
corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor
din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după
recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu
protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte
bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele
dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi
pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând
terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după
recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru
grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de

54
masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul
destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu
condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică,
structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe
zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii
hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din
suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii
la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea
culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după
premergătoare foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm:
soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul
pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până
la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul
grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate
soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul
să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în
sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru
grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi
înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia
să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat,
afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale,
bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent,
recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.
Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă
pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări
cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât
porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se
recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce
permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele
foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată
atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în
elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi
descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din
cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi
vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea
grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi
datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea
anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu:
cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul
termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă;
administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte
bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul rând, grâul
este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea
porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie
evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi
deosebit de păgubitoare ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi
destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi
55
dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după
desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile
destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate
producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în
toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea
grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate
iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea
terenului cu buruieni specifice (tab 3.13, după I. BOERIU, N. EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea
bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se
menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,
ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.14, după MARIA POPESCU şi V.
POPESCU, 1991).
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca
premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia
menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte
bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor
patogeni.

Tabelul 2.2.10
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de îmburuienare a
terenului la I.C.C.P.T.Fundulea
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7

Tabelul 2.2.11

Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu

Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium sp. Fusarium sp.: Cercosporella Erisiphe graminis
Rotaţia
% boabe atacate pe boabe pe spice herpotricoides (intensitate
atac (%))
Monocultură de grâu 20 70 80 80 25

Porumb-grâu 19 62 70 76 16

Asolament de 3-5 ani 9 30 31 69 12

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se
recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de
fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ
redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după GH.
BÎLTEANU, 1991). Consumurile corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite

56
producţii sunt prezentate în tabelul 3.15 (după R. LALOUX, A.
FALISSE, J. POELAERT, 1980).
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza
anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al
grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi
are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor
nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de
elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă
scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval
în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi
peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la
dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme
uşor accesibile.
Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul
element nutritiv care trebuie administrat pe solurile dinFig. 2.2.8. Cantităţile de azot conţinute
România. în diferite organe aeriene ale plantei
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de grâu
de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de
culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză,
formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în
substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare
verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea
puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de
apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea
vegetaţiei

Tabelul 2.2.12.
Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)
P2O5 K2O CaO MgO S
N
100 kg
- boabe 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
- boabe + paie 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
5.000 kg
- boabe 95 50 25 8 8 13
- boabe + paie 120 63 85 38 20 23
8.000 kg
- boabe 152 80 40 12 12 20
- boabe + paie 192 100 136 60 32 36

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele
solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă
caracteristică (fig.35, după “Techniques agri-coles“, 1993). Se consideră că pentru recolte de
până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru
recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşt până în faza de umplere a bobului.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă,
mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont
de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor
de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa
din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M. SEIFFERT, 1981).
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul
administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi
până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea
57
de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de
azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de
rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (fig.2.2.9., după
D. SOLTNER, 1990).

Fig.2.2.9. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de administrare a
îngrăşămintelor
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în
primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-
se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul
alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării
acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în
cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru
fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă
din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-
înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea
conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin
aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi
mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat
actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea
costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele
necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta
dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia
trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului
de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta
premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului
anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din
precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă
(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării
udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după
ICCPT.Fundulea, 1990) :
DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în
azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg =
aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat
direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la
planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad
30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se
adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

58
 Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50
şi 160 kg/ha (tab. 2.2.10., după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile
agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate
îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o
leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa
30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul
de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. În anumite situaţii
(condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha,
primăvara, la alungirea paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la
desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.2.2.11. după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în
azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în
primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente,
inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.
Tabelul 2.2.10
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii optime
economic la grâu (medii pe 5 ani)
Specificare Doza de îngrăşământ economic
N P2O5
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom freatic-umed) 106 92
Turda (cernoziom levigat) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58
Şimnic (brun-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 2.2.11.
Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare,în funcţie de cantitatea de
precipitaţii (%)
Cantitatea de precipitaţii căzute între Tipul de sol (sub aspectul texturii)
prima şi a doua fracţiune de azot Sol greu Sol mijlociu Sol uşor
50 mm 0 0 0
100 mm 0 20 50
150 mm 10 40 70
200 mm 30 60 80
300 mm şi peste 50 80 80

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările

ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în
concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de
desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în
doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. În acest mod
se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea
ploşniţelor şi a bolilor foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din
ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului,
aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La
începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia
mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul
azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului
radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

59
 La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil,
îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a
dozelor este următoarea:
DP= 15 x Rs –Ps - Pgg,

În care : Ps – cantitatea P din sol

în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul
gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P 2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost
administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare.
Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg
P2O5/100 g sol.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind
încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate
administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate
cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte
rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea
internodiilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg
K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la
pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru
a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe
toate tipurile de sol.
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi
mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate
direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca
grâul să beneficieze de efectul remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile
argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe
lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice
ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15 - 20 t/ha,
încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca
urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de
grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe
fertilizante.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8
şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin
amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de
regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi
amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale
pentru reuşita amendării.

Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde
în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea
lor de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza
timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice
dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi
a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

60
 Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar
fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune
condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de
dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere). Prin
această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea
stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea
buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni
aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu
efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi
arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din
cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu
grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii
din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice
întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se
scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor
precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să
permită o arătură de calitate.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în
câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi
buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara
doar la 18 - 20 cm adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul
(pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului
radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de
afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare
măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie (fig. 2.2.10,
după D. SOLTNER, 1990).
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai
adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se
recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii,
pentru a asigura nivelarea terenului.

Fig. 2.2.10. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor

şi asupra formării unor componente de producţie la grâu
Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale
cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi
lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată
perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe
nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva

61
mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs
de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul
iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de
toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de
discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la
semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să
se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri,
combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate
fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite
mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea
îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În
continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau
combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele
secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări
greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia
semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca
după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi
de 11 - 14 l motorină/ha (după GH. BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune
rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după
floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din
culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice
“sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum
98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia
în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În prezent, atât împotriva agenţilor
patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună
(Tilletia spp.) Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu
spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă
tratamente cu preparate pe bază de carboxină+tiram (Vitavax 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă sau
Vitavax 200 PUS, 2,0 l/t de sămânţă) sau imazalil+tebuconazol (Savage 5 FS, 1,5 l/t de
sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi
mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu
produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării
puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe
acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile
cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac
ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă
tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi gama HCH + tiofanat metil + tiram
(Tirametox 90 PTS, 3,0 kg/t de sămânţă), carboxină + oxichinoleat de cupru + gama HCH
(Gammavit 85 PSU, 3,0 kg/t sămânţă) sau gama HCH + carboxină + tiram (Vitalin 85 PTS, 3,0
62
kg/t sămânţă). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în
toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână
40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C
temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3
fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu,
nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o
densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară,
apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de
germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele
răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse
încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se
îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi
asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi
sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în
România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul
care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi
depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20
septembrie - 5 octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o
densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600
boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de
capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii
patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De
asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de
semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde
în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub
aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de
utilajele cu care s-a lucrat (tab. 2.2.11., după K. BAEUMER, 1971).
Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile
nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai
ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin
administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru
ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu
MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai
mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

Tabelul 2.2.11
Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în câmp, la sămânţa
de grâu tratată şi netratată
Facultatea germinativă Răsărirea în câmp (%)
Anul
(%) Sămânţă netratată Sămânţă tratată
97 53 86
1966 90 53 63
80 53 57
95 71 73
1967
88 67 69
95 67 76
1968 87 53 72
78 49 65
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare
şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se
amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte
secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700
63
boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile tehnologice (întârzierea semănatului,
pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii
de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza
densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250
kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea
seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este
semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea,
unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai
dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în
cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită
recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele
sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă,
sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură
soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin
formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie
maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la
suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm (după
W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre
rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie.
În România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite
semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari
(25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul
în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din
necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a
îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru
prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de
vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în
tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie,
pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de
fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în
cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele
roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă,
este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu
ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în
vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a
maşinilor cu care se fac tratamentele.
În figura 2.2.12. (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N. KNAUER, 1975) este
prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o
semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime
de lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.

64
 Fig. 2.2.12. Schema pentru semănatul în cărări

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace “avio“ (şi
se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm
(două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de
dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor
avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub

aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi
numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea
plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în
primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile
materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate
numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8
treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când
s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul
şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau
microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator
de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul
iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu
au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la
desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate;
fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o
impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a
realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de
cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie
efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de
grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative
sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul,
încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
65
 Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului.
Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 -
20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de
buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate
mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere
chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie.
Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile
mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa
pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium
album, Rubus caesius. Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze
preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA 80 PS, 0,6-0,8 l/ha). Administrarea se face
primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod,
iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare
de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi
şi preparate conţinând MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5-2,5 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni
rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora, Agrostemma githago, Sonchus
arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians,
Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D +
dicamba (Icedin super RV, 1 l/ha), tribenuron (Granstar 75 DF, 15-20 g/ha), triasulfuron
(Longran 75 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Arkan 75
WG, 20-40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium
aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele continând
fluoroxipir + 2,4-D (Cerlit + SDMA, O,8 + 0,8 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan M, 0,75-1,0
l/ha).
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale
buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a
depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea
internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone
limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua
(odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat,
Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea acestor specii se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim
(Grasp 25 SC, 1,0 l/ha) sau terbutrin (Terbutrex 50 WP, 3,0-5,0 kg/ha), aplicate primăvara, când
buruiana are 1 - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie toamna,
imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3 frunze ale buruienii.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se
efectuează combinat (de exemplu, Grasp 25 SC + Icedin super, 1,0 1 + 1,0 l/ha).
Combatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi
curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie
evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de
semănat. În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac
ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide pe bază de clorpirifos (Dursban 480 EC, 2,0
l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5%
plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente
împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce
peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua
decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac
la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3
larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 - 10 zile,

66
dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile
semincere).
Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha sau
Dimezyl, 3,0 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10 CE RV, 100
ml/ha), lambda cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha) sau clorpirifos + cipermetrin (Magic super
20 CE 1,0 l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, a cărui
prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş,
Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea
mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5
- 6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi
de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii
în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a
larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua
jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului
în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin,
quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia
adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi
preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa - Mayetiola
destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve,
mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă.
Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfură de Ca (Polytanol, 25% fosfură
de Ca), administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu
cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în
perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este
favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea
răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei,
distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe
bază de procloraz (Sportak 45 CE, 1 l/ha) sau propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha). Pragul
economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25%
pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin
sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit
de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea
unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri
tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar
tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus
graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se
recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea
echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă
sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de
plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru
limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 200 PUS, 2,0
kg/t), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile,
folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este
apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în
67
culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu
azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De
asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant
(nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-
Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri
foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme
liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,8 - 2,0
l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul
tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi
îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei
la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei
foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă
sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan,
Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze
de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi
cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V. ROMAN, 1969 -
1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii
cu primăvara şi începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru
majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 -
4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 -
75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de
vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care
solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti
patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600
m3/ha. În situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat
în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-
500 m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa
acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600
m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în
primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la
formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele
ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele
se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se
începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu
grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin
scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară
uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 - 13%
umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare.
Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale
autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe
zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele.
Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform,
neîmburuienate şi necăzute.

68
 În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în
două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 -
20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina,
prevăzută cu ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă
continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului.
Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de
condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de
costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje,
încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă
din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi
transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÎLTEANU, 1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje,
maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt
transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj
pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru
tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu
recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine
mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita
descompunerea paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este
justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de
vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 2.800 kg
boabe/ha (2001 - 2005).Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5115 kg/ha, din care
6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări
europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda,
Olanda, Marea Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu
pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.5000 - 2.900
kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de
regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.500 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de
mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820
kg/ha), 1989 (3.380 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha), 2004 (3.780 kg/ha). De
asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în
medie pe mii de hectare.Totodată, trebuie menţionat că în anul 2005, an în care s-a realizat cea
mai mare recoltă de grâu din istoria României, în unele zone ale ţării au fost recoltate producţii
medii pe peste 5.000 kg/ha pe suprafete întinse (de exemplu, judeţul Timiş), iar unele exploataţii
agricole au recoltat, în medie pe mii de hectare, peste 6.000 kg/ha, şi peste 8.000 kg/ha pe unele
sole.

2.3. SECARA
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de câmp. Se pare
că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în zonele cu condiţii pedoclimatice
mai vitrege.
În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală
“panificabilă”, după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă, care reuşeşte în cultură în
condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în zonele cu
climă rece şi umedă sau în zone secetoase.

69
 Din boabele de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună parte
din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este “hrănitoare
şi priitoare sănătăţii” (I. IONESCU DE LA BRAD). Pâinea de secară are gust acrişor, pori
foarte fini, iar coaja este mai închisă la culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de
fabricare a pâinii din amestec de făină de grâu şi secară.
Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi
acţiunea ei laxativă.
Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat. În acelaşi scop, o mare utilizare o au
tărâţele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită conţinutului proteic ridicat (14 -
15%).
Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în amestec cu
măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu, utilizat sub formă de masă
verde, păşune sau fân.
Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului etc.
În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei
(Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alcaloizi
(ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.), folosiţi la prepararea unor medicamente
împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc.
Boabele de secară provenite din aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.
Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri (obiecte de
artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

Compoziţie chimică
Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de carbon, 13,5% proteine, 1,9%
grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B1, B2, PP).
Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt: 18,6% tegumentul plus
stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul.
În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de proteine decât
grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi conţine glutenină şi gliadină, nu
formează un gluten în cantitate şi de calitatea celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală
panificabilă (după grâu) pe glob, superioară orzului şi ovăzului.
Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv 42%), dar o
slabă valoare furajeră.
Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi potasiu, iar cea
din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.

Răspândire
Secara este extinsă în cultură în emisfera nordică, predominant în zona centrală şi de nord a
Europei, pe terenurile nisipoase şi în regiunile muntoase cu climat umed şi rece, trecând şi de
cercul polar şi ajungând până la paralela 69o.
În ţara noastră, secara cultivată pentru boabe ocupa în anul 2012 suprafaţa de 8667 ha, cu o
producţie medie de 2103 kg/ha, cele mai mari suprafeţe cu secară întâlnindu-se în regiunile cu
terenuri nisipoase (Oltenia, Galaţi, Crişana), în regiunile cu climat umed şi recoros, pe soluri
acide (de regulă, pe podzoluri) şi în alte zone pe suprafeţe mai mici.
În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 - 45 mii ha, cu o producţie medie de
circa 20 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase, pe soluri acide (circa 20 mii ha), în
zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se
impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi
cedate acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile sărace de
pe dealuri şi din zonele nisipoase. În aceste condiţii, secara depăşeşte în producţie grâul.

Tabelul 2.3.1.
Suprafeţe cultivate în anul 2012
Tara Suprafaţa Producţi medie
mii ha q/ha
Total mondial – din care: 5557,7 26,17
Europa 4800,7 26,46
Asia 421,6 27,13
70
America de Nord 189,7 27,22
Africa 52,3 18,03
Ţări mari cultivatoare
Polonia 1129,7 25,45

Federaţia Rusă 1422,7 14,98

Germania 710,0 54,83

Belarus 392,2 27,60

Ucraina 297,8 22,73

Turcia 143,2 25,83

S.U.A. 200,4 17,58

Canada 89,3 38,06

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de numeroşi
cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi componenţei speciilor.
Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are spic alb, cu
rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului.
Origine. Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul. Patria de origina
a secarei este Asia de Sud - Vest, Asia Mică şi Caucazul, unde cresc diverse forme în flora
spontană sau ca buruieni în grâu şi orz. O dată cu migraţia popoarelor s-a extins în estul şi
nordul Europei (împreună cu sămânţa de grâu). În condiţii vitrege de sol şi climă secara s-a
adaptat mai bine decât grâul şi orzul.
Secara cultivată (S. cereale) provine din S. segetale care, la rândul ei, îşi are originea în
speciile anuale (S. vavilovi şi S. silvestre), iar acestea descind din speciile perene, cuprinse în
secţia Kuprijanovi.
Soiuri de secară cultivate, în prezent, la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 2.3.2.(v.
Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România).
Tabelul 2.3.2.

Soiurile de secară cultivate în România

Nr. Ţara de Anul Anul reînscrierii

Soiul Tipul de soi Menţinătorul soiului
crt. origine înregistrării (radierii)
1. Amando de toamnă D 1995 Saten Union Romania S.R.L.

2. Apart de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

3. Gloria de toamnă R 1983 1999 S.C.A. Suceava

4. Impuls de primăvară R 1995 S.C.A. Suceava

5. Marlo de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

6. Quadriga de toamnă D 1998 Saten Union Romania S.R.L.

7. Rapid de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

8. Suceveana de toamnă R 1996 S.C.A. Suceava

Particularităţi biologice
71
 Secara germinează la temperatura minimă de 1 - 2°C, cea optimă de circa 25°C, iar
maxima la 30C. Pentru germinaţie are nevoie de circa 50% apă raportată la masa bobului.
Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al germinaţiei, este dependent de temperatură.
Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4 (dar ajung uneori până la 6) (fig. 2.3.1.).
Rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii (fig. 2.3.2., după I. GAŞPAR şi L.
REICHBUCH). Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de
solubilizare. Circa 60% din rădăcini sunt dispuse până la 25 cm în sol, dar ele ajung şi la 150
cm, iar pe soluri nisipoase la peste 200 cm. Volumul mare ale sistemului radicular şi puterea
mare de solvire şi absorbţie (depăşind grâul, orzul etc.), explică cerinţele reduse ale secarei faţă
de sol.

Fig. 2.3.1 Apariţia şi creşterea muguraşului Fig. 2.3.2. Înrădăcinarea la secară

până la ivirea primei frunze adevărate: a - rădăcini embrionare (primare)
s - sămânţă; m - muguraş; r1 - r5 – rădăcini b - rădăcini coronare (adventive).
embrionare.

La răsărire prima frunză este protejată de coleoptil, care are 3 - 6 cm lungime, iar
culoarea roşiatic-violacee.
Înfrăţirea începe la circa 8 - 10 zile de la răsărire. Factorii care influenţează înfrăţirea
secarei sunt cei prezentaţi la caracterele generale ale cerealelor (şi la grâu). Nodul de înfrăţire se
formează mai aproape de suprafaţa solului. Secara înfrăţeşte mai mult toamna, ceea ce face ca
fraţii să aibă o creştere uniformă primăvara.
Tulpina are 5 - 6 internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este cuprinsă între 120 -
180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140 - 160 cm înălţime. Paiul de secară
are o creştere mai rapidă decât a celui de grâu sau ovăz, astfel că secara valorifică mai bine
rezerva de apă din zăpadă şi înăbuşă mai uşor buruienile decât acestea.
Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul dispare şi devin
verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi glabre. Limbul frunzei este mai
mare decât la grâu (15 - 20 cm lungime şi 0,8 - 1,0 cm lăţime). La înspicare 1 - 3 frunze sunt
verzi, iar cele inferioare se usucă.
Inflorescenţa secarei este un spic (fig. 2.3.4.) cu 10 - 35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi
al rahisului); de regulă, fiecare spiculeţ are 2 - 3 flori din care 2 flori fertile, dar sunt şi biotipuri
cu 3 sau 4 flori în spiculeţ (fig. 2.3.5.). Glumele sunt înguste, aciforme, carenate şi terminate cu
o prelungire aristiformă. Paleea externă (inferioară) este carenată şi terminată cu o aristă (de 1 -
3 cm).

72
 Fig.2.3.4. Secara : C – spic ; D – segment de rahis şi spiculeţ ;
E – floare deschisă ; F – bob din diferite poziţii.

Fig.2.3.5. Structura spiculeţului (A) şi a flori (B= la secară (după Ivanov, 1961)
a-ariste ; pe-paleea externă; pi –paleea internă; q-glumele spiculeţului; s – stigmat; f-filamentul staminei ;
ant – antere; l-lodiculi; o – ovar.

Spicul apare la circa 40 - 50 zile de la pornirea în vegetaţie, primăvara. Secara înspică

cu 10 - 15 zile înaintea grâului.
Înflorirea secarei are loc la 5 – 7 zile de la înspicare, când temperatura aerului este de 12
- 14C, astfel că se petrece, de obicei, în orele de dimineaţă. Florile se deschid eşalonat,
începând din mijlocul spicului. Durata înfloririi unei flori este de 12 - 25 minute, iar la
temperaturi scăzute (8 - 10C) ajunge la 35 - 40 minute. Înflorirea durează 3 - 4 zile pentru un
spic şi 8 - 14 zile pentru o plantă (cu 3 - 4 fraţi).
La înflorire anterele ies repede din floare datorită alungirii filamentului staminelor, ceea
ce favorizează polenizarea încrucişată.

73
 Polenizarea este alogamă, anemofilă; la formele cultivate floarea este autosterilă.
Polenul este dus de vânt până la 300 - 500 m, deci pentru păstrarea purităţii unui soi trebuie
asigurat spaţiu corespunzător de izolare (peste 1.000 m).
Fructul la secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve (fig. 2.3.6.), de culoare
verzuie până la gălbui (în cazul din urmă făina este mai albă), de forme diferite şi cu MMB 30 -
40 g, la unde soiuri ajungând la 50 g (fig. 2.3.7., după I. GASPAR şi L. REICHBUCH, 1978).

Fig. 2.3.6. Modul de acoperire a bobului Fig.2.3.7. Forma bobului la secară :

de secară cu pleve : a-forma bobului; 1 şi 3-ovală; 2 şi 4 –alungită;
a – bobul incomplet acoperit; b-bobul b-caracterul suprafeţei vârfului bobului ;
complet acoperit. 1- „periuţă” bazală pronunţată ; 2 – fără
„periuţă” ; 3- cu perişori mici şi rari

Cerinţe faţă de climă şi sol

Clima. Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280 - 290 zile.
Limitele sunt însă mult mai largi, în funcţie de soi, de latitudine, altitudine şi de condiţiile de
cultură. SCHREPFER (citat de V. VELICAN, 1972) arată că pentru fiecare grad de latitudine
corespunde o diferenţă de 3 zile în perioada de vegetaţie, iar pentru fiecare 100 m altitudine
perioada de vegetaţie creşte cu 4 – 5 zile. Dacă temperaturile medii ale lunilor mai şi iunie sunt
mai reduse cu 2C faţă de normal, perioada de vegetaţie se prelungeşte cu 7 - 10 zile.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800 – 2.100C, în
funcţie de soi şi climă.
Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6 - 12C. Pentru formarea paiului
secara necesită circa 14C, la înflorire 14 - 16C, iar pentru formarea şi umplerea bobului, 18 -
20C.
Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă grâul şi orzul de
toamna.
Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Coeficientul de transpiraţie este de
250 - 400.
Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede. Este, deci, o pIantă care valorifică
condiţiile extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte cereale. Umiditatea prea mare
în cursul toamnei îi este dăunătoare, deoarece împiedică deshidratarea celulelor, deci pregătirea
pentru iernare (călire). Având o creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine
decât alte plante rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zone mai secetoase.
Solul. Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă de sol,
datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie. Ea reuşeşte pe solurile
unde grâul nu dă rezultate, cum sunt solurile acide (podzoluri) şi solurile nisipoase, uşor
74
pietroase şi cele moderat alcaline. Desigur, rezultate mai bune se obţin pe soluri fertile, însă
acolo este locul grâului.

Zonele ecologice

Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Finlanda), iar ca altitudine până spre
2.000 m (Alpi).
La noi în ţară, potenţial, secara se poate cultiva pe un areal întins, însă ea este cultivată
în principal în două zone:
- pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-estul Bărăganului;
- în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.
Suprafeţe mai mici se cultivă şi în alte zone ale tării.

Tehnologia de cultivare a secarei

Rotaţia
Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare. Ea are un
sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.
Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune pentru
secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele, porumbul timpuriu
şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării) borceagul, inul pentru fibre şi
cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru
solurile din zona de stepă borceagul de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de
cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite executarea
lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.
Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este de 2 - 3 kg

N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.
Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul că secara se
cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la îngrăşăminte.
Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor în dozele
prezentate în tabelul 3.18.
Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în întregime
primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa primăvara la pornirea
în vegetaţie.

Tabelul 2.3.3.
Dozele de îngrăşăminte chimice la secară
Fertilitatea Dozele de substanţă activă (kg/ha)
solului N P2O5 K2O
Ridicată 40-50 40-60 -
Mijlocie 50-60 50-70 40-50
Scăzută 60-80 70-90 60-80

Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de toamnă.

Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează
nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat”
(datorită ploilor şi zăpezii) este mai mare decât la grâu.

75
 Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul secarei), iar
germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului de toamnă,
pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de vegetaţie), şi pentru faptul că
pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În zonele subcarpatice secara se seamănă
între 15 - 25 septembrie, iar în zonele sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea
timpuriu duce la formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii
sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe germinabile la m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat: 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile mijlocii şi 5 - 6
cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă, nu este
justificat semănatul la adâncime mai mare. Un semănat mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai
grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.
Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de MMB şi
valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara poliploidă (cu MMB de circa
50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare. Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când
secara se seamănă mai târziu sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi tehnică şi cu
aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la iernare, se impune un control
permanent al semănăturilor pe timpul iernii, deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând
mai mult timp sub zăpadă, plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi
autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De
asemenea, la secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse
dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar
în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.
Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm de creştere
rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida), obţinându-se, în general,
culturi curate.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de toamnă.

Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă umiditatea

depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a putea fi păstrată în
condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu, cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara, fiind rapid la
toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât grâul la maturitate. Boabele
fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare este mai mare decât la grâu. Secara se
recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în pârgă.
Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina, miriştea se taie
mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea brazdei
trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi la noi în
ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai vitrege decât grâul de
toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de secară este de peste 60 q/ha (400
spice/m2 cu 1,5 – 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii de 30-50
q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha). Producţia de paie la secară este de
circa două ori mai mare decât producţia de boabe.

76
 2.4. ORZUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt menţiuni că el s-a
cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale agriculturii.
Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000 de ani înaintea
erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂGHICI şi colab., 1975). La
chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi în
industrie.
În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde cultura are o
pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului (faţă de celelalte cereale) în
unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de Cercul Polar (reg.
Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii
(Algeria, Maroc etc.) (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută
înlocuirea din alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărmicioasă, necrescută, greu
digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de făină de
grâu şi orz.
Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş („surogat de orez”).
Crupele obţinute din boabe de orz (prin “perlare") se folosesc la prepararea supelor şi
sosurilor, iar măcinate (făină sau floricele) se folosesc în hrana sugarilor şi la prepararea unor
specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea, diverse
preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea
unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de
copt şi a unor medicamente.
Largă utilizare are orzul în furajarea animalelor.
Substanţele nutritive din boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o bună
digestibilitate.
Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele puse la îngrăşat, cele
producătoare de lapte şi animalele tinere. El poate intra în raţia de concentrate în proporţie de 20
– 25% în hrana păsărilor, 25 – 30% pentru tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi
reproducători masculi, 30 – 35% la animale în lactaţie, 30 – 40% pentru animalele de tracţiune
şi 50 – 70% în raţia porcilor puşi la îngrăşat (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Tărâţele de orz au o bună valoare furajeră, conţinând 126 g proteină digestibilă şi 0,86
unităţi nutritive la kg.
Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag de toamnă)
sub formă de masă verde, siloz sau fân.
Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi secară, fiind folosite ca
un bun nutreţ fibros. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită mucoasa tubului digestiv al
animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec cu furaje suculente, concentrate sau cu bor-
hoturi.
Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră, contribuind la
stimularea producţiei de lapte a vacilor.
În obţinerea malţului pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din vechime,
având o largă utilizare şi în zilele noastre.
La germinaţia boabelor de orz în germeni apar enzimele alfa si beta-amilaza (în
cantitate mai mare decât la grâu şi secară etc.), care participă în procesul de hidrolizare a
amidonului în glucide simple, fermentescibile.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă boabele
le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea, au rol de „filtru” în timpul
separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită uniformităţii boabelor, a conţinutului mai
scăzut în proteine şi mai bogat în amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.
77
 Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului, dextrinei,
glucozei etc.

Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul 2.4.1., iar
conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 2.4.2. (după I. DRĂGHICI şi
colab., 1975).
Tabelul 2.4.1.
Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz.
Valorile medii(în %) la:
Specificare
boabe paie
Apă 13,92 13,15
Proteină brută 10,53 2,87
Grăsime totală 2,08 1,40
Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94
- din care amidon 55,16 -
Celuloză 4,85 38,65
Cenuşă 2,78 4,45

Tabelul 2.4.2.
Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi
orzoaica de primăvară
Proteină % S.U. Amidon % S.U.
Forma de cultură
minimă medie maximă minimă medie maximă
Orz de toamnă
10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79
(32 de soiuri)
Orzoaică de primăvară
9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28
(73 de soiuri)

Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer trebuie să aibă
boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în
proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate
mai mare aminoacizii lizină şi triptofan.
Orzul pentru bere trebuia să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 - 12%), deoarece
aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care
depinde extractul berii. În acest sens, calităţi mai bune întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru
bere, pe lângă conţinutul chimic amintit (mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar
să aibă boabe mari (MMB 40 – 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă
mare, încât obţinerea malţului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegăi şi putrezi).
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe mari, golaşe,
cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După cum s-a arătat, calitatea
panificabilă a făinii de orz este slabă, fiind lipsită de gluten.

Răspândire

Dinamica suprafeţelor şi a producţiei la orz şi orzoaică la noi, în ţară se prezintă în

tabelul 2.4.3.
Înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945 s-au extins în
cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau primăvara. După 1950 a crescut
treptat ponderea orzului de toamnă, înlocuindu-l pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile
soiuri de orz de toamnă sunt foarte productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu
două rânduri (orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara
noastră.

78
 Tabelul 2.4.3.
Suprafaţa şi producţia la orz şi orzoaică în România
Nr. TARI Suprafaţa Kg/ha
crt. mii ha
1. Mondial 49310,5 2684
2. Federaţia Rusă 7641,1 1826
3. Australia 3718,3 2211
4. Ucraina 3293,0 2106
5. Turcia 2748,8 2583
6. Spania 2676,2 2233
7. Canada 2060,0 3889
8. Germania 1683,o 6192
9. Franţa 1684,0 6738
10. SUA 1312,8 3653
11. Anglia 1002,0 5511
13. România 423,35 2330

În Europa, în unele ţări cu tradiţie în industria berii, cum sunt Germania, Austria,
Danemarca, Polonia, orzoaica (orzul cu două rânduri) pentru bere, ocupă suprafeţe destul de
mari, depăşind în unele situaţii suprafeţele ocupate de alte cereale. În alte ţări, cum sunt Franţa,
Anglia, Olanda şi din nou Germania, Danemarca, pe suprafeţe destul de întinse se găseşte în
cultură orzul furajer.
Suprafaţa cultivată cu orz, pe glob a scăzut de la 78,1 milioane ha în anul 1970 la
73,162 milioane ha în anul 1997, 54,26 milioane ha în anul 2001, iar în 2008 s-au cultivat
56,774 mil. ha, ocupând locul al cincilea, după grâu, orez, porumb şi soia; în 2009 s-au cultuvat
54,060 mil. ha cu orz.
Producţia medie mondială la hectar era în anul 2008 de 27,8 q/ha (producţia totală
fiind de 157.662,2 mii tone), iar în 2009, de 28,1 q/ha.

Sistematică. Origine. Soiuri.

Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi cercetători, părerile
fiind uneori diferite.
Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în sens larg, după
MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD, 1950, citat de L.
DRĂGHICI şi colab., 1975)

Fig. 2.4.1. Spiculeţe de orz, convar. Fig. 2.4.2. Diagrama aşezării

hexastichum:
a – spiculeţ central; b – spiculeţ lateral;
c – arista; d – glume; e – dintele glumei
aristiform
spiculeţelor în spicul de orz:
a – Convar. distichum; b – Hordeum vulgare
(cu patru muchii); c - Hordeum vulgare
(cu şase muchii).
79
 - Convarietatea hexastichon Alef. (sin hexastichum), care cuprinde orzuri cu câte trei
spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului (fig. 2.4.1., după W. LEONARD şi J. MARTIN, 1963,
citat de GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu spicul lax au aspect de patru rânduri, iar cele cu spicul
dens de şase rânduri, dar în realitate toate au tripleta fertilă (fig. 2.4., după N. ZAMFIRESCU,
1965);
- Convarietatea intermedium Körn., cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar
cele laterale total sau parţial sterile;
- Convarietatea distichon Alef. (sin. distichum), are spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale sterile (incomplet alcătuite) (fig. 2.4.2. şi fig. 2.4.3..; după L.
TONIOLO, 1981, citat de GH. BÎLTEANU, 1998);
- Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar cele
laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.
Apar şi forme intermediare între convarietăţile amintite, acestea fiind considerate
convarietate aparte („conv. labile”).
Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase varietăţi deosebite
după caracterele plevelor, aristelor şi boabelor. În cultură sunt soiuri care se încadrează în
varietăţile aparţinând la două convarietăţi: hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două
rânduri se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii „penei bazale”
sunt mai lungi (fig. 2.4.4., după GH. BÎLTEANU, 1998).

Fig. 2.4.3.Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de Fig. 2.4.4. Pana bazală la boabele de orz:
orz, covar. distichum: A – la H.v. convar distichum; B – la H.v.
1 – spiculeţ central fertil; 2 – spiculeţe convar. hexasticum.
laterale sterile.

Soiurile de orz şi orzoaică cultivate la noi în ţară se încadrează în:

- Convar. distichon (orzoaică)
- var. nutans (spic lax)
- var. erectum (spic dens)
- Convar. hexastichon (orzul comun)
- var. pallidum (spic lax)
- var. parallelum (spic dens)
Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei de culoare
gălbuie şi au aristele aspre.
Originea. Forma ancestrală şi „centrele genetice” au fost mult comentate, emiţându-se
diverse păreri. Astfel, COVAS (1950) stabileşte că orzurile cultivate cu două şi şase rânduri au
ca punct de plecare H. spontaneum.
Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt următoarele:
- Centrul est-asiatic (din Tibet până in Japonia), unde s-au format orzurile cu 6 rânduri,
aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista trifurcată şi orzul golaş (care în zonele
înalte este cereală panificabilă).
- Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul rând orzurile cu 2
rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2 rânduri (H. spontaneum).

80
 - Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de forme cu 6
rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a spicelor şi boabelor.
Soiurile. Cele cultivate la noi în ţară se prezintă în tabelul 2.4.4. (Lista oficială a
soiurilor-hibrizilor de plante de cultură din România. La noi în ţară sunt în cultură soiuri de orz
(cu 6 rânduri) de toamnă şi de orzoaică (cu 2 rânduri) de toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6
rânduri de primăvară s-a scos din cultură, fiind depăşit în producţie de orzul de toamnă.
Tabelul 2.4.4.
Soiuri de orz şi orzoaică cultivate în România
Anul reân-
Nr. Ţara de Anul înregi-
Soiul Tipul soiului scrierii Menţinătorul soiului
crt. origine strării.
(radierii)
0 1 2 3 4 5 6
Soiuri de orz
1 Adi de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
2 Andrei de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea
3 Balkan de toamnă Franţa 1997 - Roman-Verneuil
4 Compact de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea
5 Dana de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
6 Glenan de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil
7 Mădălin de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea
8 Miraj de toamnă România 1974 radiat 1999 -
9 Orizont de toamnă România 1996 - ICCPT Fundulea
10 Precoce de toamnă România 1986 1996 ICCPT Fundulea
11 Sonora de toamnă Franţa 1996 - Roman-Verneuil
12 Liliana de toamnă România 2003 ICDA Fundulea
13 Nelly de toamnă Germania 2005 Nord SAAT
14 Premier de toamnă România 2004 ICDA Fundulea
Soiuri de orzoaică de toamnă
1 Andra de toamnă România 1994 - ICDA Fundulea
2 Kelibia de toamnă Franţa 1995 Roman-Verneuel
3 Krstal de toamnă Serbia 1998 C.A.T.R Zafecar
4 Laura de toamnă România 1992 ICDA Fundulea
5 Novosadski 293 de toamnă Serbia 1997 ICCL Novi Sad
6 Amilis de toamnă Franţa 1999 Poman Verneuel
7 Ladoga de toamnă Germania 2003 NSG
Soiuri de orzoaică de primăvară
1 Aurora de primăvară România 1992
2 Daciana de primăvară România 1999 SCDA Turda
3 Ditta de primăvară Germania 1995 radiat 2004 Saten Union
4 Farmec de primăvară România 1995 radiat 2004 SCDA Suceava
5 Maria de primăvară România 1998 SCDA Suceava
6 Tremois de primăvară Franţa 1995 radiat 2004 Roman Verneuil
7 Anabel de primăvară Germania 2002 Nord Saat
8 Avânt de primăvară România 2001 radiat 2004 SCDA Suceava
9 Barke de primăvară Germania 2001 S.J.B.G
10 Cecilia de primăvară Franţa 2000 Verneuil Semences
11 Danuta de primăvară Germania 2002 Nord Saat
12 Narcisa de primăvară România 2004 SCDA Suceava
13 Romaniţa de primăvară România 2004 SCDATurda
14 Scarlett de primăvară Germania 2001 S.J.B.G.
15 Stindard de primăvară România 2003 SCDA Suceava
16 Suceava 3 de primăvară România 2003 SCDA Suceava
17 Succes de primăvară România 2002 SCDA Suceava
18 Thuringia de primăvară Germania 2000 Saaten Union
19 Florina de primăvară România 2002 SCDA Turda
20 Jubileu de primăvară România 2003 SCDA Turda
21 Adonis de primăvară Anglia 2005 Nickersen Seed
22 Aspen de primăvară Anglia 2005 Nickersen Seed
23 Auriga de primăvară Germania 2005 Nord Saat
24 Ursa de primăvară Germania 2005 Nord Saat

81
 Particularităţi biologice

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 – 4° C, optima 20°C,

maxima 28 – 30° C, iar cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor.
Orzul are germinaţie bipolară (fig. 2.4.5.).
Rădăcinile embrionare (în număr de 5 – 8, fig. 3.55.) ajung la 15 –
30 cm în sol şi rămân active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare.
Rădăcinile coronare pătrund în sol până la 60 sau chiar 100 cm (în
diametru ocupă circa 90 cm), însă cea mai mare parte se răspândesc până
la 25 cm adâncime. Sistemul radicular al orzului este mai redus (8,7% din
masa totală a plantei) decât al grâului, secarei sau ovăzului (9,8 – 10% din
masa plantei) şi cu putere mai slabă de solubilizare şi absorbţie a
substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare „frate” formează
rădăcini proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.
Fig. 2.4.5. Germinaţia
Orzul are puterea de străbatere a solului mai redusă decât alte bobului de orz.
cereale. Semănat prea adânc (6 – 7 cm), dacă solul formează crustă puter-
nică, deseori colţul nu poate să răsară (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2 – 3 săptămâni şi se petrece
în condiţii bune, la temperatura de 8 – 12°C şi la umiditatea solului de 60 – 80 % din capacitatea
de câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la
celelalte cereale.
Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. La orzoaică înfrăţirea
este recomandabil să fie mai slabă, pentru a nu reduce uniformitatea plantelor şi, respectiv, a
boabelor.
Împăierea începe când primordiile spicului se află la circa 5 cm faţă de nivelul solului.
Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35 –
45 zile, la 1–3°C) ca şi grâul de toamnă. La formele „umblătoare” vernalizarea se parcurge în
timp mai scurt (15 – 20 zile, la 2 – 4°C), putându-se petrece şi primăvara. La formele de
primăvară durata vernalizării este de 10 – 15 zile, la temperaturi de 3 – 5°C.
Tulpina are 5 – 7 internodii, mai scurte cele bazale, influenţând rezistenţa la cădere.
Înălţimea tulpinii este de 50 – 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 – 35 cm
lungime şi 1 - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate,
înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe
uniflore (tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei spiculeţele; la cel cu două
rânduri, numai spiculeţul central din tripletă. Rahisul poate avea 5 – 12 cm. Numărul de boabe
în spic variază între 25 - 60 (orzul cu şase rânduri) şi între 15 – 30 (orzul două rânduri). Spicele
de la orz pot fi aristate, mutice sau cu arista trifurcată.
Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face diferenţierea
spiculeţelor şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de organogeneză.
Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu cele arătate la
grâu şi secară.
Înflorirea se petrece în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele din mijlocul
spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă” înfloreşte mai întâi spiculeţul central. Un
spic înfloreşte în 3 – 6 zile, iar o plantă în 8 – 12 zile. O floare rămâne deschisă 20 – 90 minute
(fig. 2.4.6., după A. WEIBE şi A. REID, 1961; citaţi de Gh. BÎLTEANU, 1998).
Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o plantă, în mod
obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de temperatură scăzută la înflorire
(SUMESON, 1953). Temperatura ridicată şi umiditatea relativă scăzută determină ca înflorirea
să se

82
producă în burduf, pe când vremea răcoroasă şi umedă
împiedică deschiderea florilor (HOFFMANN, 1958). Au
înflorirea mai deschisă orzurile „golaşe” decât cele
„îmbrăcate”, cele cu spicul „lax” decât cele “dense”
(TSCHERMAK, 1923), iar în cazul tripletei, spiculeţele
laterale au mai frecvent înflorirea deschisă decât cele centrale
(TAYLOR şi HARLAN, 1943, citaţi de L. DRĂGHICI şi
colab., 1975).
Formarea boabelor începe după fecundare: în primele
12 zile se dezvoltă mai mult endospermul, apoi în
următoarele două săptămâni se formează germenele
(embrionul), după care are loc depunerea substanţelor de
rezervă, până la maturitatea (coacerea) deplină. La baza
fructului, în şănţuleţul ventral se dezvoltă seta bazală.
Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în
palee, rar golaşă, cu MMB 25 – 50 g (mai mare la orzoaică
decât la orz), iar procentul de pleve 7 - 15%. Fiind
concrescute pe fruct, plevele se desprind numai prin metode Fig. 2.4.6. Floare de orz:
a – paleea inferioară; b – paleea
chimice (tratat cu acid sulfuric sau soluţie amoniacală). O superioară; c – antere; d – glume.
particularitate anatomică a orzului este faptul că are trei
straturi cu aleuronă (fig. 2.4.7., după GH. BÎLTEANU, 1998).
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 – 120 zile, iar de la
semănat 250 – 270 zile (se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului de toamnă). Orzul şi orzoaica de
primăvară au perioada de vegetaţie de 90 – 120 zile (orzoaica de primăvară este mai tardivă cu
câteva zile ca orzul de primăvară).

Fig. 2.4.7. Secţiune prin cariopsa de orz:

A – longitudinală: g – palee; t – tegument; e – endosperm; r – radiculă; p – piloriză; tg – tigela cu nodul embrionar;
m – muguraş; c – coleoptil; em – embrion; (s – scutellum; ep – strat epitelial; cr – coleoriză);
B – transversală: g – palee; t – tegument; a – strat aleuronic; am – celule cu amidon.

Perioada de vegetaţie este influenţată de latitudine, altitudine şi de condiţiile de cultură.

La desprimăvărare timpurie şi la temperaturi mai scăzute se prelungeşte perioada de vegetaţie,
în special creşterea vegetativă.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice (orzul cu 4 rânduri) până la
zona ecuatorială – aridă (orzul cu 6 rânduri), iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari
(var. coeleste).

83
 Orzul are o multitudine de forme cultivate, adaptate la diverse condiţii pedoclimatice.
Orzoaica reuşeşte bine în zone temperate şi umede.
Ca latitudine, orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (până la 70 grade latitudine),
iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m în Caucaz şi până la 4.700 m în
Tibet.
Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse decât la grâu, dar aceste
cerinţe sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate decât
grâul, secara şi ovăzul.
Orzul de primăvară (furajer), având perioada de vegetaţie scurtă, reuşeşte în climate
aspre sau în cele uscate. Suma de grade a acestuia pe perioada de vegetaţie este de 1.200 –
1.800° C.
Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în zone mai
răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai scăzut, prin prelungirea perioadei
depunerii amidonului. Suma de grade pentru orzoaică este de 1.300 – 1.800° C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă, rezistând
până la -15° C la nivelul nodului de înfrăţire (dacă a parcurs procesul călirii). Sub strat de
zăpadă orzul călit şi bine înrădăcinat suportă şi temperaturi de -28° C, (chiar -30°C). Orzul de
toamnă este sensibil la ger, dacă nu s-a „călit” în condiţii bune. Apar pierderi mari la orzul de
toamnă, la gerurile survenite în „ferestrele iernii” sau la gerurile venite după pornirea în
vegetaţie, la desprimăvărare. Suma de grade la orzul de toamnă este de 1.700 – 2.100° C.
În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de transpiraţie
de 300 – 400, dar există diferenţe mari între formele de cultură, după cum s-a arătat mai sus.
Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg
etapele de organogeneză (cerinţe similare cu ale grâului).
Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se înainte de
secetele de vară. Deci, orzul scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul. Dacă seceta intervine mai
timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, având sistemul radicular mai puţin dezvoltat şi mai
la suprafaţă (fiind mai expus uscării solului).
Cerinţele faţă de sol. Orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul radicular cu
capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Orzul „merge bine” pe
soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH - 6,5 - 7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt
cernoziomurile, şi solurile aluviale solificate.

Fig. 2.4.8. Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă:I – zone foarte favorabile; II – zone favorabile; III – zone
puţin favorabile;IV – zone improprii.

84
 Fig. 2.4.9. Zone de cultură a orzoaicei de primăvară

I – zone foarte favorabile; II – zone favorabile; III – zone puţin favorabile; IV – zone improprii.

Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se poate cultiva în
limitele pH-ului de 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată în zona solurilor brune de
pădure.
S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la un anumit
grad de salinitate al solului (L. MUNTEAN, 1979). Sunt contraindicate pentru orz şi orzoaică
solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele (argiloase).

Zone ecologice

Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente de forma de cultură: orz
şi orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară (fig. 2.4.8. şi 2.4.9., după L. DRĂGHICI
şi colab., 1975).
Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor ondulate, de tip
cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.
Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, Estul
Bărăganului şi S – E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia Jijiei.
Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari suprafeţe în Câmpia
Transilvaniei.
Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N–V) sărăturate
şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N–E Munteniei), soluri puternic acide,
neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei) şi regiuni cu temperaturi mai
scăzute din Nordul şi S–E Transilvaniei şi Nordul Moldovei.
În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ nivelul
recoltelor (frecvenţa acestei cauze este de maximum 5 – 8%, deci o dată la 15 – 20 de ani);
neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al toamnelor, care îngreunează pregătirea
terenului, semănatul şi, deci, răsărirea orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de
10 ani sunt: 2 - 3 ani în Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în
S–E ţării.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei, depresiunile
Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi Mureşului, în Câmpia Timişului
şi Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea
Siretului şi porţiuni din zona colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele
cu climat continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii pentru
orzoaică (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei şi N-E Munteniei.
85
 Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei
Rotaţie

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi scopul culturii.

Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli suplimentare, asigură sporuri de
producţie de circa 20 %.
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de toamnă faţă de
planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, trebuie să revină după plante care
eliberează terenul timpuriu (în prima parte a verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzuI
de toamnă sunt: leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de
sămânţă. Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi într-o
bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari
în zona de cultură a orzoaicei de primăvară (zone subcarpatice), bune premergătoare sunt:
cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după
porumb dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze
semănatul.
După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme (decada a
2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj (porumb, sorg) sau pentru boabe
(soia, fasole). Succesul acestor culturi este asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie
şi solul are umiditate suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură ascunsă”. Nu se
recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece trifoiul provoacă greutăţi la
recoltare, determinând căderea plantelor şi se depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.
Fertilizare

Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al grâului. Astfel,
pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie, între 24
- 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic
de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul se
fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt prezentate
în tabelele 2.4.5. şi 2.4.6. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Tabelul 2.4.5.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la orzul şi
orzoaica de toamnă
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare,
fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Foarte bună(după Mijlocie( după
Cultura şi rezistenţa la leguminoase anuale Bună(după cartofi prăşitoare, porumb
Slabă (după
cădere a soiului şi perene sau cartofi fertilizaţi numai floarea soarelui
premergătoare târzii,
bine fertilizaţi cu organic, după sfecla mediu fertilizată;
insuficient fertilizate)
azot şi gunoi de pentru zahăr şi in) după cereale păioase
grajd) în primul an)
Orz de toamnă, soiuri cu
20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
rezistenţă bună la cădere
Orz de toamnă, soiuri cu
10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
rezistenţă mijlocie la cădere
Orzoaică de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie la 10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
cădere

Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu
toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai
săraci în precipitaţii.

86
 Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte din
doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul (floarea-soarelui,
porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase; luto-
nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum şi atunci când doza aplicată este mică
(sub 60-70 kg N/ha).
Tabelul 2.4.6.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor (P2O5 kg/ha) la
orzul şi orzoaica de toamnă.
Aprovizionarea cu fosfor mobil
Producţia de boabe Bună Mijlocie Slabă
(q/ha) (6-8 mg P 2O5 /100 g sol) Sole (4-6 mg P 2O5 /100 g sol) (<4 mg P2O5 /100 g sol)
fertilizate în anii anteriori cu Sole fertilizate în anii anteriori Sole nefertilizate în anii anteriori
gunoi de grajd şi cu fosfor cu fosfor cu gunoi de grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110

Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru
orzul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest element,
dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha pentru orzoaica de
toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt prezentate în tabelul
2.4.7.

Tabelul 2.4.7.
Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de primăvară (în substanţă activă,

Specificare N P2O5 K2O

După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai
65-75 70-80 40-50
slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30
kg/ha)

La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se face la

arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ, primăvara.
Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu, chiar şi pe soluri
bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună rezistenţă la cădere a orzului (L.
MUNTEAN, 1978).
Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi primăvară, se
recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură necesară pentru a asigura
producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se aplică 3 - 6 tone/ha amendamente
calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de
toamnă, ci în anii anteriori).

Lucrările solului

La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea patului

germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că au pretenţii mai
ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ influenţează
direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.

87
 Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o răsărire
uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea producţiei.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%), germinaţie

(peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse
de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de
sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune
insectofungicidă este produsul Tirametox 90 PTS (3,0 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile înaintea grâului
(între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate şi
călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare prea puternică a plantelor până la intrarea
în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea
rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca optimă de semănat
a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii septembrie şi prima decadă a lui
octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate ieşi la câmp.
Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi dimensiunea boabelor, scade
conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină, diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe germinabile/m2,
pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m2, iar la orzoaica de primăvară 450 –
500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire bună, în toamnele secetoase şi când se
seamănă după epoca optimă densitatea la orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe
germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea distanţei între
rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine pregătite, caz în
care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se asigură o mai uniformă repartizare a
spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar la orzoaica
de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Fig. 2.4.10. Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi înrădăcinării plantelor de orz.

Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate, deoarece plantele

răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai slabă putere de străbatere.
Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea
ulterioară a plantelor (fig. 2.4.10., după G. AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU,
1989).
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi orzoaică este între
160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

88
 Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna, eliminarea excesului de

umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de întreţinere la desprimăvărare, în funcţie
de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă.
Combaterea buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul
3.31, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 – 20 % decât la
grâu şi secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe graminis f. sp.
hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor), Rhynchosporium secalis
(rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC (0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250
EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc, aplicate în două faze: primul tratament la apariţia
atacului (o dată cu erbicidarea sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare. Aceste
tratamente asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a
boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac şi tratamente
în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema melanopa) se fac
tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis 2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha)
etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de afide, tripşi, muşte etc.
Tabelul 2.4.8.
Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică
Doza în produs
Erbicidul comercial Perioada aplicării
(l sua kg /ha)
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D
Sare de dimetil În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar
2,0 - 2,5
amină (2,4 D) buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar
Dikotex 2,0 – 3,0
buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar
Acetadin 4,0 – 6,0
buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar
Icedin forte 1,5 – 2,0
buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar
Basagran 2,0 – 4,0
buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Erbicidul se încorporează în sol odată cu pregătirea patului
Avadex BW 4,0 – 6,0
germinativ
Avadex BW 10
30 – 50 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze
G
Iloxan
(Diclofopmetyl 2,0 – 3,0 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze
)
Sufix BW 3,0 – 3,5 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze
4. În culturile infestate cu iarba – vântului
Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire
Puma 0,8 – 1,0 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze
Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze

Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii cu deficit de

umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare importanţă, când partea a doua
a verii şi perioada semănatului sunt secetoase. Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat
(500 m3/ha), asigurând şi pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru
răsărire (300 – 400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii solului
pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din intervalul umidităţii active.

89
 Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe la coacerea
deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului provoacă mari
pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează
la umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate
germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece
imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte repede în „răscoacere”,
aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră
este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70 q/ha. Soiurile de orzoaică de
toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cul-
tură.
Producţia medie la orz şi orzoaică în anul 2005 a fost de 2404 kg/ha.
Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.De menţionat că orzul de toamnă
asigură producţii care depăşesc, în multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a porumbului şi,
deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că extinderea orzului în cultură duce
implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la
porumb.

2.5.OVAZUL
Importanţă. Biologic. Ecologie

Importanţă

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul.

Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană în orz, pe care l-a depăşit în
producţie pe solurile sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi nordul Europei, unde apar
urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului (mileniu III - IV î.e.n.).
V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în cultură o dată cu
invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea de “ovăz” („ovesu”, în slavona
veche).
Importanţa principală a ovăzului este ca furaj. Boabele reprezintă un furaj concentrat
foarte apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor specii (tauri, berbeci), a
vacilor pentru lapte, păsărilor etc.
Ovăzul, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un furaj foarte
apreciat sub formă de masă verde, însilozat sau ca fân. În alimentaţia omului are utilizări
restrânse, sub formă de fulgi de ovăz, făină şi grişuri. Valoarea alimentară ridicată a produselor
din boabe de ovăz le recomandă în alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi etc.
În unele zone nordice făina de ovăz se mai foloseşte (pe scară mai redusă) în amestec cu
grâu sau secară la prepararea pâinii. Pâinea din făina de ovăz este, însă, de calitate slabă şi se
întăreşte repede.
Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsă, şi ca materie primă industrială.
Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât alte plante solurile
cu fertilitate redusă din zonele umede, precum şi solurile nisipoase. Ovăzul valorifică foarte
bine îngrăşămintele organice şi minerale.

Compoziţie chimică
Compoziţia boabelor şi paielor sunt prezentate în tabelul 2.5.1.

90
 Tabelul 2.5.1.
Compoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului)
Substanţe
Specificare Apă Proteină Grăsimi extractive Celuloză Cenuşă
neazotate
Boabe îmbrăcate 13,3 10,8 5,2 57,7 10,0 3,0
Boabe
12,8 13,5 7,6 62,8 1,2 2,1
decorticate
Paie 14,3 3,8 1,6 35,9 38,7 5,7
Pleavă 13,8 5,0 2,5 41,5 26,7 10,5

Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. Proteinele

sunt formate din albumine 1%, globuline 80%, prolamine (avenină) 10 – 15% şi glutenine 5%.
Ele au un grad ridicat (circa 80%) de digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai
mare decât al celorlalte cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut mai ridicat
de grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste 90%), apoi
zahăr şi dextrină.
Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare nutritivă scăzută,
dar mai mare decât a celor de grâu şi secară.
Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor (29,5%), potasiu (17,4%),
siliciu (36,4%), calciu (5,8%), magneziu (5,9%) etc.; cea din paie: siliciu (46,5%), potasiu
(24,8%), calciu (5,9%), iar cea din pleavă: siliciu (73,2%), calciu (18,2%), potasiu (6,5%) etc.

Răspândire

Ca altitudine, ovăzul se cultivă până la 1100 m. Ca latitudine, se poate cultiva în zonele

muntoase, relativ umede şi răcoroase din ţările de sud, în Europa, S.U.A. şi sudul Canadei.
În ţara noastră suprafaţa cultivată cu ovăz a scăzut considerabil, ca urmare a reducerii
numărului de cai, datorită mecanizării agriculturii, inclusiv transporturilor.
În 2005 suprafaţa cultivată cu ovăz, pe glob, a fost de 11,798 milioane ha, cu o producţie
medie de 2335 kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Fedraţia Rusa (3,4 milioane ha), Canada
(1,3 milioane ha), S.U.A. (0,73 milioane ha), Polonia (0,53 milione ha), Germania (0,210
milioane ha). (FAO 2005).
În ţara noastră, suprafaţa şi producţia de ovăz, în diferite perioade, se prezintă în tabelul
2.5.2.
Reducerea suprafeţelor cultivate cu ovăz, după al II-lea război mondial, atât pe glob cat şi la
noi în ţară, se datoreşte mecanizării agriculturii şi, ca o consecinţă, reducerea efectivului de cai.

Tabelul 2.5.2.
Suprafaţa şi producţia la ovăz în România

Suprafaţa ha Produc. medie

kg/ha

Mondial 9054956 2165

Fed. Rusă 841400 2731

Australia 850077 1616

Canada 841400 2731

Spania 539000 2476

Polonia 511120 2306

91
 SUA 310800 1475

Ucrania 310800 1475

Germania 141000 4257

Franţa 98300 4555

ROMÂNIA 181217 1680

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Avena face parte din tribul Avenae Ness şi cuprinde numeroase
specii grupate în donă secţii: Avenastrum Koch (specii perene) şi Euavena Griseb. (speciile
anuale, sălbatice şi cultivate),
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are A. sativa L., iar
dintre speciile sălbatice A. fatua L (odos).
Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt: mutica
(spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe), aurea (spiculeţe
nearistate, boabe galbene).
Origine: După VAVILOV (citat de V. VELICAN, 1972), centrele de origine ale
speciilor de ovăz sunt: Bazinul Mediteranean (A. byzantina), platoul Abisiniei (A, abyssinica),
Asia (sudul Chinei) şi, probabil, Europa Centrală (în ambele centre: A. sativa).
A. sativa se consideră că are ca specie de origine A. fatua. Aceste specii sunt înrudite,
după cum au dovedit cercetările citologice (ambele cu 2n = 42 cromozomi), serologice şi
hibridologice (între ele apar uşor hibrizi fertili).
Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 2.5.3. (“Lista oficială a
soiuriior - hibrizilor de plante de cultură din România”).
Tabelul 2.5.3.
Soiuri de ovăz cultivate în România
Nr. Anul Anul reînscrierii Menţinătorul
Soiul Tipul soiului Ţara de origine
crt. înregistrării (radierii) soiului
1 GK Pillango de primăvară Ungaria 2004 - CRNP Szeged

2 GK Zalan de primăvară Ungaria 2004 - „

3 Mureş de primăvară România 1991 2001 SCDA. Turda

4 Jeremy de primăvară România 2005 - SCDA Lovrin

5. Lovrin 1 de primăvară România 2005 - SCDA Lovrin

6 Lovrin 27 de toamnă România 2005 - SCDA Lovrin

Particularităţi biologice
Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează, de regulă, trei rădăcini embrionare
(fig.2.5.1.), după care apar rădăcinile coronare ce cresc până la înflorire.
Sistemul radicular al ovăzului este bine dezvoltat (depăşind grâul, secara şi orzul),
profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive. Masa de rădăcini a ovăzului
este cu 40% mai mare decât masa de rădăcini a orzului (N. ZAMFIRESCU, 1965). Aceasta face
ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de sol, valorificând elementele nutritive şi din forme
mai greu solubile.
Tulpina este formată din 5 - 8 internoduri, având lungimea de 80 - 150 cm, în funcţie de
soi şi condiţiile de cultură.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit. La plantele tinere, limbul este uşor răsucit de
la dreapta spre stânga, invers faţă de cele de la grâu, secară orz. Urechiuşele lipsesc sau sunt
foarte mici; în schimb, ligula este mare, triunghiulară, bifidată.

92
 Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3 - 9 etaje (fig. 2.5.2.).
Ramificaţiile pot fi îndreptate în toate direcţiile, formând unghiuri diferite faţă de axul principal
sau pot fi strânse şi îndreptate într-o singură direcţie (stindard). Spiculeţele sunt dispuse în
vârful ramificaţiilor şi a axului principal, fiind formate din 2 - 3 flori, din care, de obicei, 2 sunt
fertile. Aristele la ovăz nu pornesc din vârful paleii ci din treimea ei superioară. La formele
aristate cultivate numai o parte din flori au ariste, mai scurte decât la grâu sau orz. Aristare mai
pronunţată apare la formele sălbatice.

Fig. 2.5.1. Germinaţia bobului Fig. 2.5.2. Infloresceţe şi spiculeţ de ovăz:

de ovăz A - panicul strâns; B - panicul resfirat; C – spiculeţ;
a - glume; b - palei; c - stamine.
Înfloritul începe de la paniculul plantei principale şi continuă cu cel al fraţilor în ordinea
formării lor. În cadrul paniculului înfloritul începe de la vârf spre baza acestuia, iar în spiculeţ se
deschid întâi florile de jos. Un spiculeţ înfloreşte în 1 - 2 zile, un panicul în 6 - 7 zile, iar o
plantă în 10 - 12 zile. O floare rămâne deschisă 30 - 70 minute. Florile se deschid pe măsură ce
apar din burduf. Deschiderea lor se petrece în orele de după amiază spre seară, la temperaturi de
15 - 17°C care sunt favorabile şi fecundării. Ovăzul este o plantă autogamă, însă cazuri de -
alogamie se întâlnesc destul de des. Se realizează frecvent şi hibrizi între ovăzul cultivat (A.
sativa) şi cel sălbatic - odos (A. fatua), determinând impurificări biologice în culturi.
Măsurile indicate pentru a păstra puritatea soiurilor şi a
împedica devalorizarea seminţei prin încrucişarea cu ovezele sălbatice
sunt : înlăturarea speciilor sălbatice din cultură ; reînoirea seminţei în
fiecare an sau cel mult 2-3 ani.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, însă
nu concrescute cu fructul ca la orz (fig. 2.5.3.). Paleile pot fi albe,
galbene sau brune. Sunt şi biotipuri care, la treierat, sunt “golaşe”, fără
palei.
În cadrul unui spiculeţ cariopsa dinspre exterior este mai scurt
pedunculată, cu MMB mai mare, procent de pleve mai ridicat şi cu
baza internă dreaptă. Următoarea cariopsă este mai mică pedunculată şi
cu procentul de pleve mai mic. A treia floare este sterilă sau formează
o cariopsă mai mică, cu un peduncul filiform. Procentul de pleve este
de 28 - 30% la cariopsele “externe” şi de 24 – 25%,o la cele “interne”
(V. VELICAN, 1972). La soiurile cultivate la noi în tară, procentul de
pleve este în medie de 26 – 28%. Fig. 2.5.3. Secţiune
Ovăzul este cultivat în ţara noastră, în mod obişnuit, ca plantă longitudinală prin bobul de
de primăvară. Cu formele de toamnă s-au făcut încercări de cultivare în ovăz fără pleve:
ţara noastră în special în Banat. 1 – rest de stil; 2 – perişori;
Factorul hotărâtor în extinderea arealului culturii ovăzului de 3 – strat aleuronic;
toamnă în România îl constituie rezistenţa la iernare a soiurilor 4 – endosperm; 5 - scutellum
cultivate. Dintre factorii tehnologici, data semănatului influenţează cel
mai mult rezistenţa la iernare a ovăzului de toamnă (D.N. MANEA, 1998)
93
 Cerinţe faţă de climă şi sol

Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Cu toate acestea, ovăzul
suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile mai secetoase. Este, deci, planta care valorifică bine
condiţiile extreme de cultură, datorită marii sale plasticităţi ecologice.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2 - 3C, iar tinerele plantule suportă
temperaturi negative până la -7°C. Unele soiuri de toamnă rezistă la --12°C (fără zăpadă). În
prima parte a vegetaţiei ovăzul creşte şi se dezvoltă bine la 5 - 12°C (pentru desfăşurarea
organogenezei), apoi la 12 - 15°C. La înflorire şi fecundare sunt favorabile temperaturi de 15 -
17°C, iar pentru maturizare 17 - 20°C.
Suma de grade pe întreaga perioadă de vegetaţie este de 1.700 – 2.000°C.
Perioada de vegetaţie fiind lungă (100 - 140 zile), iar suma de grade destul de mare,
ovăzul nu depăşeşte 65° latitudine şi nu atinge altitudinea de cultură a orzului (faţă de care se
coace cu 2 - 3 săptămâni mai târziu).
Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate, având coeficientul de
transpiraţie cel mai mare dintre cereale (400 - 600). Consumul maxim de apă este în fazele de
formare a paiului şi la înspicare - înflorire.
Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari de
solubilizare a acestora. Preferă soluri cu pH de 5,5 – 7,0. Merge bine pe cernoziomuri, pe soluri
brune şi chiar pe podzoluri. Nu merge pe solurile argiloase, compacte, neaerate, iar pe nisipurile
din zona secetoasă suferă de lipsa apei. Pe solurile acide reuşeşte mai bine decât grâul, orzul sau
secara.

Zonare

Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45° şi 65°, iar la altitudine, până la 1.800 m.
La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe văile
Someşului şi Oltului.
Zona favorabilă I cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic, Depresiunea Jijiei şi valea
superioară a Siretului.
Zonele favorabile II + III sunt celelalte zone agricole ale ţării, exceptând solurile
nefavorabile amintite şi altitudinile de peste 1.000 m.

Tehnologia de cultivare a ovăzului

Rotaţie

Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine fertilizat. El
dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în practică, după acestea, sunt
preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei,
după prăşitoare (cartof, porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă
pentru zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi,
comuni ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoasele etc. Nu se practică semănarea trifoiului
(cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai puternic şi o mai lungă perioadă de
timp decât în orz sau grâu.

Fertilizare

Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe + paiele care revin
(circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P2O5; 2,74 kg K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul
absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate tipurile de sol. În
mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta
premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori medii se recomandă:
94
N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe solurile podzolice, mai sărace. Pe
solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.

Lucrările solului

În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru orzoaica sau grâul

de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii apei în sol, la care ovăzul are
cerinţe mari.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar masa
seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi mai productive.
Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt preferabile pentru semănat, iar cele mici,
cu procent de pleve mai redus, sunt mai indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui îmbrăcat
(Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2 kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare; cufundare şi
sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350 ml
formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute, amestecându-se
continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100 l soluţie apoasă de
formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15% formaldehidă, în
care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele se scot şi se depozitează în
vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi
seminţele se usucă în strat subţire, la umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă în concentraţie
de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta se stropeşte sămânţa, după
care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi
seminţele se usucă în strat subţire, la umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă
de formaldehidă în concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate ieşi la câmp
(seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din precipitaţiile de peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de semănat
este de 450 - 550 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10 cm sau chiar 6
- 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă; semănatul mai adânc
reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea culturală, este
cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.
Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară (tăvălugire

după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul ”Icedinului”
forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma melanopa) se tratează (la
avertizare) cu “Sinoratox” R35 (1,5 - 3,5l/ha), care combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte
diptere, apoi afide şi tripşi.

Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte cereale.
Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, iar
boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz seminţele scuturate pe platformă
95
ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se recoltează cu combina până când tijele plantelor nu
sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă,
iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile sunt
foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în locurile
unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea plantelor la coacerea în
pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea de
producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile realizate sunt mici, deoarece
această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz
circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 2500 kg/ha, însă producţia medie pe ţară, în ultimii ani, a
fost de 1500 – 2000 kg/ha. In 2010 a fost de 1680 kg/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

2.6. PORUMBUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă.
Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele cultivate pe glob.
Această poziţie, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie de
particularităţi, astfel:
- prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată faţă de celelalte
cereale;
- are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de răspândire, dând
recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de abaterile climatice;
- este o planta prăşitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;
- suportă monocultura mai mulţi ani;
- are un coeficient mare de înmulţire (150 - 400);
- având o însămânţare mai târzie în primăvară, permite o mai bună eşalonare a
lucrărilor agricole;
- cultura este mecanizabilă 100%;
- recoltarea se face fără pericol de scuturare;
- valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa de irigaţie;
- posibilităţile de valorificare a producţiei sunt foarte variate etc.
Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg făină sau 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de
glucoză, 1,8 – 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU şi colab. 1963).
În alimentaţia omului din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată, se obţin: făină
de mălai, fulgi de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial etc.; prin măcinare umedă
(bobul cu embrion), se obţin, pe lângă produsele enumerate, şi un sirop bogat în fructoză (pentru
diabetici), bere, înlocuitori pentru cafea, paste pentru glasat drajeuri etc. Prin diferite tratamente,
după măcinatul umed, se obţin: amidon, glucoza, dextroza, whisky, gazohol, medicamente etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă, de 1,17 - 1,30 unităţi nutritive, la 1 kg
boabe.
Din ciocălăi se obţin: furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri; vitamine etc. sau
sunt folosiţi drept combustibili.
Pănuşile se utilizează pentru împletituri sau în furajare.
„Tuleii” (tulpinile, cocenii) se utilizează ca furaj sau în industria celulozei şi la
fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obţinerea unor combustibili (metanol,
etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a boabelor, când asigură un furaj deosebit de
valoros.

96
 Compoziţie chimică

După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: apă 13,5%; proteine
10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri minerale 1,4%, substanţe
organice acide 0,4%.
Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%). Repartizarea
amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în endosperm, 1,3% în
embrion şi 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporţie de 15 – 18%, conţin 45% prolamine (predominantă fiind zeina),
35% glutenine şi 20% globuline.
Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în embrion şi 2,2%
în pericarp.
Fertilizarea raţională influenţează conţinutul în aminoacizi. Astfel, îngrăşămintele cu
azot ridică conţinutul de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc la o creştere a conţinutului în
lizină (JEGES şi colab., 1970).
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. În componenţa uleiului intră: acid
oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% şi alţii.
Boabele conţin vitaminele B1, B2 şi E şi PP în proporţie mai mare, provitamina A (la
varietăţile cu boabe galbene); vitamina C lipseşte.
Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de vegetaţie şi
tehnologia aplicată.

Răspândire

Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând, după datele
statistice din 2005, suprafaţa de 147,0 mil. ha, cu 3587 kg/ha Cele mai întinse suprafeţe cu
porumb sunt în SUA 30,8 mil. ha, după care urmează China (25,2 mil. ha), Brazilia (11,4 mil.
ha), Mexic (8,0 mil. ha), India (7,4 mil. ha). Producţii mari obţin Italia (10063 kg/ha), SUA
(9315 kg/ha), Franţa (8095 kg/ha).
Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În anul 2001 s-a
cultivat pe 3.100.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut de numai 2.419 kg/ha, iar în
2005 s-au cultivat 2,662 mil.ha, cu o producţie medie de 3743 kg/ha.
Pe glob după datele F.A.O. suprafaţa cu porumb este prezentată în tabelul 2.6.2., iar
ţările cultivatoare cu porumb în perioada 2000-2010 sunt redate în tabelul 2.6.2.
Tabelul 2.6.1.

Suprafaţa cultivată cu porumb pe glob şi pe mari zone geografice (F.A.O., 2000 -

2008)

Zona geografică Suprafaţa mii ha Prod. medie

kg/ha
2000 2008 2000 2008

Africa 21.234 29.158 1.838 1.825

America de Nord şi Centrală 39.368 42.179 7.129 8.197
America de Sud 18.746 21.493 2.569 4.274
Asia 38.804 52.174 3.610 4.553
Europa 10.985 15.476 4.950 6.048
Oceania 70 91,4 6.064 6.646
Rusia Federativă 721 1.732 2.563 3.859
Total pe glob 129.928 162.303,4 4.303 5.109

97
 Tabelul 2.6.2.

Ţări mari cultivatoare de porumb (F.A.O., 2000-2010)

Zona geografică Suprafaţa - mii ha Prod. medie - kg/ha

2000 2008 2010 2000 2008 2010

Mondial 161,91 5215

S.U.A. 27.800 31.825 32,96 8.685 9.658 9592

China 23.400 29.883 32,52 4.931 5.556 5460

Brazilia 12.300 14.445 12,81 2.341 4.086 4375

Mexic 7.200 7.354 7,15 2.371 3.307 3260

India 6.500 8.300 7,18 1.750 2.324 1958

Indonezia 3.167 4.003 4,14 2.194 4.078 4432

Nigeria 3.159 3.845 3,33 1.300 1.957 2190

Filipine 3.136 2.661 2,50 1.722 2.603 2552

România 3.049 2.432 2,094 2.926 3.227 4317

Argentina 2.422 3.412 2,90 4.310 6.452 7812

Franţa 1.682 1.702 1,57 7.670 9.294 8895

Ucraina 1.400 2.440 2,647 2.500 4.691 6569

Ungaria 1.264 1.647 1,06 3.877 7.471 4515

Canada 933 1.20 6.833 9.062 9738

Sistematică. Origine. Hibrizi cultivaţi în România

Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia Panicoidae, tribul
Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi). Din acelaşi trib, pe lângă genul Zea, fac
parte 8 genuri (ENGLER, 1964), din care importante pentru filogenia porumbului sunt doua
Euchlena şi Tripsacum, ambele răspândite în America.
În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia Zea mays
cuprinde mai multe convarietăţi:
- Zea mays L conv. Indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris Koerva), porumbul cu bobul
tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundiformă. Partea periferică a bobului este cornoasă, iar
la interior este amidonoasă. Boabele au diferite culori: albe, galbene, portocalii, roşii. Provine
din zona muntoasă a Americii Centrale.
Acestei convarietăţi îi aparţin majoritatea vechilor soiuri româneşti de porumb.
- Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn porumbul dinte de cal, cu
boabe mari, care în zona coronară prezintă o adâncitură. În secţiune boabele au zona tare
(cornoasă), dispusă periferic, iar zona coronară şi mijlocul sunt ocupate de stratul amidonos,
care la maturitate se contractă determinând formarea „mişunei” (adânciturii). Originea acestei
convarietăţi este Mexicul, în prezent fiind predominantă în lume.
98
 - Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma Koern), porumbul cu bob
mic, cornos, utilizat pentru floricele.
- Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat), porumbul zaharat, cu boabe
zbârcite şi sticloase.
- Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu boabe mari, rotundiforme,
cu endospermul amidonos predominant şi foarte puţin endosperm cornos, în zona coronară. Este
răspândit în Peru si Bolivia.
- Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea inferioară a boabelor
amidonoasă, iar cea superioară cornoasă. Este răspândit în Peru şi Bolivia.
- Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos, opac, cu aspect ceros; în
loc de amidon conţine eritrodextrină. A fost descoperit în China, iar în prezent este răspândit în
Asia şi Filipine.
- Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat care, după
GREBENSCIKOV (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea mays - hirta, Zea mays -
japonica etc.).
Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.
După analiza polenului găsit la Mexico City vechimea porumbului ar fi de circa 80.000
de ani (WALDEN, citat de MUREŞAN, 1975), ceea ce ar pleda pentru existenţa unei specii
sălbatice.
Pe baza datelor arheologice şi a reconstituirilor experimentale, MANGELSDORF,
MAC NEISCH şi GALINAT (citaţi de MUREŞAN, 1975), presupun că dezvoltarea filogenetică
a porumbului s-a produs în patru etape.
- prima etapă presupune existenţa în porumb sălbatic, de „tip tunicat", cu inflorescenţe
bisexuate şi ştiuleţi de până la 2,5 cm lungime;
- în etapa a doua s-a produs o mutaţie care a determinat apariţia porumbului „cu bobul
golaş”;
- în etapa a treia (anii 3.400 – 2.300 î.e.n.), porumbul a fost luat în cultură;
- în etapa a patra, s-au produs hibridări cu Tripsacum şi Euchlena, care au condus la
apariţia porumbului din anii 100 - 200 e.n. şi care a evoluat spre formele actuale.
Origine. BRANDOLINI (1967), citat de CRISTEA (1975), menţionează două centre de
formare a porumbului în America: la nord de ecuator, unde predomină formele centrului primar
Mexic - Guatemala, şi la sud de ecuator, unde, predomină germoplasma centrului primar Peru –
Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui CRISTOFOR COLUMB
(1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.
În ţara noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui Şerban
Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe timpul împărătesei Maria
Tereza (1740-1760).
În prezent, soiurile de porumb sunt puţin răspândite în cultură.
Introducerea în cultură a hibrizilor a început în S.U.A. din anul 1933, iar în ţara noastră
aceştia s-au extins în cultură după anul 1954. Sporul mediu mondial adus de introducerea
hibrizilor faţă de soiuri este apreciat la 40 - 50%.
După modul de obţinere, hibrizii pot fi:
- simpli (H.S.), între două linii consangvinizate;
- dubli (H.D.), între doi hibrizi simpli;
- triliniari (H.T.); între în hibrid simplu şi o linie consangvznizată.
În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii cultivaţi în România necesită 50 - 85 zile în
intervalul răsărit – înflorit şi 60 - 70 de zile pentru formarea, creşterea şi maturarea boabelor,
revenind un total de 110 - 155 zile (în sudul ţării). Sub aspectul analizat, au fost diferenţiaţi în 9
grupe de maturitate.
Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de vegetaţie, cuprinde 9
grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui hibrid american. Din cele 9 grupe,
importanţă prezintă doar 6 (tab. 3.35).
Hibrizii de porumb zonaţi şi admişi în cultură în anul 1994 sunt prezentaţi în tabelul
2.6.3.

99
 Tabelul 2.6.3.
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
Clasificarea românească Clasificarea F.A.O.
Grupa de precociatate
(nr. cod) (nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub100 100 – 200
Hibrizi timpurii 100 – 199 200 – 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 – 400
Hibrizi semitârzii 300 – 399 400 – 500 şi 500 – 600
Hibrizi târzii peste 400 650 – 700

Pentru constanţă în realizarea producţiilor, fiecare cultivator este bine să folosească 3 -

4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie. La alegerea acestora trebuie să se urmărească:
- să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat;
- să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi, pentru siguranţă în
acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu 150 faţă de potenţialul zonei;

- să fie rezistent la secetă, boli, dăunători;

- să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a ştiuleţilor.
Zonarea hibrizilor. Principalul criteriu de zonare îl reprezintă constanta termică.
Aceasta, în cazul porumbului, se obţine prin însumarea temperaturilor mai mari de 10°C pe
întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp, s-au stabilit în
ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb. Zonele ecologice sunt prezentate în detaliu, la
3.7.1.8.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse între 1400 şi
1600°C.
Zona a II-a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active cuprinse între 1200 -
1400°C.

Particularităţi biologice

Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în primele 2 - 3

săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3 - 7 rădăcini seminale care
pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri subterane variază, în funcţie de
perioada de vegetaţie, între 6 - 10. Din fiecare nod se formează 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini
adventive permanente. Din nodurile 2 - 7 supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu
rol: de ancorare şi absorbţie.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la 2,5 m, iar
lateral, de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează" circa 6 m3 de sol. Suprafaţa de
absorbţie a sistemului radicular nu se corelează cu volumul de sol explorat, totuşi apa o
valorifică din volumul total. Aproximativ 60% din masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul
de sol până la 30 cm.
Tulpina este formată din 7 – 15 (21) internoduri pline cu măduvă, care totalizează o
înălţime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii este corelată cu perioada de
vegetaţie, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60 mm la mijloc şi
5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează lăstari denumiţi copili.
În ameliorarea porumbului se urmăreşte reducerea taliei, dar nu prin reducerea numărului de
internoduri, ci a lungimii acestora, în felul acesta, numărul de frunze rămânând neschimbat, dar
se poate mări densitatea lanului, ceea ce conduce la obţinerea unor sporuri de recoltă de 11 -
26% (GH. BÎLTEANU, V. BÂRNAURE, 1979).
Rezistenţă la frângere şi cădere a tulpinilor este o însuşire importantă pentru recoltarea
mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis,
atacul de fuzarioză reprezintă câteva din cauzele care determină frângerea şi căderea tulpinilor.
Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce
le conferă flexibilitate. Prezenţa celulelor buliforme din epiderma superioară determină
100
răsucirea limbului spre interior în condiţii de secetă, proces prin care planta îşi măreşte
rezistenta la secetă. Indicele suprafeţei foliare la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0
în culturile neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafaţa foliară atinge valori maxime în
momentul înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetaţie. Astfel V. NOZZOLINI (1963);
citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după numărul de frunze, după cum urmează:
extratimpurii sub 18 - 20, tardivi 20 - 22 şi foarte tardivi, cu peste 22 frunze.
Valorile asimilaţiei nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până la 13,5 g/m2/zi în
perioada de la formarea paniculului şi până la maturitatea în lapte), comparativ cu frunzele
etajului de mijloc (6,1 g/m2/zi, în aceeaşi perioadă).
CONTI (1971) reliefează necesitatea reducerii unghiului de inserţie, al frunzelor, fapt
care permite mărirea densităţii lor. PENDLETON şi colab (1968), HICKS şi STRNEKER
(1972) au obţinut sporuri de recoltă de 40% prin folosirea de plante cu frunze erecte care au
valorificat mai bine energia luminoasă şi au fost cultivate cu densităţi mai mari, comparativ cu
plantele de porumb cu frunzele aplecate.
Menţinerea frunzelor verzi până la maturitate măreşte recolta de boabe şi valoarea
furajeră a producţiei secundare.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile mascule sunt
grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele femele sunt grupate în
inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroşat), protejate de frunze modificate
(pănuşi) situate la subsuoara frunzelor.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile înaintea maturării
ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate să depăşească chiar 10 zile, determinând creşterea
procentului de plante sterile.
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi de vânt până
la 1 km distanţă.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 10%; endospermul 80 - 87%,
iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 – 1.100 g, frecvent 200 - 400 g, iar MH este de
72 - 88 kg.

Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale

În ciclul ontogenetic al porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate după sistemul

zecimal, cu 0 - 5 în etapa vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă. Criteriile de delimitare în
etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa generativă evoluţia creşterii şi maturării
bobului.
Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8 - 16 zile şi necesită 120 - 180°C; temperaturile
scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol şi de -4°C după răsărire, nu
produc pierderi; faza se declanşează la temperatură minimă de 8°C, prin absorbţia apei în pro-
porţie de 35 - 40% faţă de masa seminţei.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10 zile de la data
răsăririi: se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei se realizează greu, datorită
sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând, o dată cu semănatul, ajută mult plantele
în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile după răsărire;
planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub suprafaţa solului; începe procesul de
iniţiere al paniculului, de formare a tuturor frunzelor şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul
uşor pot distruge frunzele expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac
tratamente împotriva carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă si
fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire: vârful de creştere
este la suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi, de la nodurile situate încă sub
suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt predominante; creşte consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la hibrizii
mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere este la 5 - 8 cm
deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense; grindina poate diminua recolta cu
101
10 - 20%; se fac tratamente contra sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouălor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii şi 48 - 50 de
zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe creşterea rapidă a paniculului
şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la hibrizii mijlocii şi
54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid; indicele foliar este 3 - 4; dezvoltarea
sistemului radicular asigură valorificarea apei din întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile de la răsărire la
hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile la hibrizii târzii; se caracterizează prin creşterea rapidă a
tulpinii, prin alungirea internodiilor şi alungirea rahisului ştiuletelui; începe alungirea stig-
matelor florilor de la baza rahisului; consumul de apă şi al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la răsărire şi, respectiv,
după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se alungesc ultimele internodii; se
alungesc stigmatele, este necesară irigarea culturii.
Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de zile la hibrizii
mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele foliar este 5 - 6; gradul de
acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid de fosfor şi azot, se încetineşte absorbţia
potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are loc după 12 zile de la apariţia stigmatelor:
ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe acumularea amidonului; continuă
absorbţia azotului şi a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor: are loc depunerea
în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele nutritive şi stresul termic pot provoca
şiştăvirea boabelor.
Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia stigmatelor: la
hibrizii din conv. dentiformis se formează mişuna; începe uscarea frunzelor bazale; şiştăvirea
boabelor se produce din aceleaşi cauze menţionate anterior.
Faza 9 (coacerea în pârgă-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia stigmatelor: are
loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de rezervă; între endosperm şi embrion
apare stratul negru de separare, care împiedică fluxul substanţelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia stigmatelor;
boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a frunzelor şi pănuşilor.
Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite cultivatorului să dirijeze
procesul de formare a recoltei.
Cerinţele faţă de climă şi sol

Porumbul, datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, se cultivă azi în

nord până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în Noua Zeelandă).
Cerinţele faţă de temperatură. Seminţele germinează la 8 - 10°C. La temperaturi mai
scăzute în sol are loc putrezirea boabelor, datorită atacului ciupercilor saprofite, instalarea lor
fiind favorizată şi de procesul de exosmoză a produselor de hidroliză a amidonului.
După răsărire, la temperatura de 4 - 5°C, creşterea încetează, se degradează clorofila şi plantele
mor. Brumele târzii distrug frunzele, iar la temperatura de -4°C, după 2 - 4 ore, este distrusă
întreaga plantă.
Creşterea se desfăşoară în bune condiţii dacă în luna mai temperaturile medii nu scad
sub 13°C, iar în iulie şi august nu coboară sub 18°C. Cea mai ridicată viteză de creştere se
realizează la temperaturi cuprinse între 24 -30°C.
După cercetătorii americani, când temperatura lunii mai scade sub 12,7°C, producţia de porumb
se diminuează cu 15%.
O perioadă critică o reprezintă înflorirea, când temperatura trebuie să fie cuprinsă între
18 - 24°C. Temperaturile ridicate, în această fază, determină în pronunţat decalaj între apariţia
paniculelor şi cea a stigmatelor. La temperatura de 28 - 30°C scade viabilitatea polenului.
Amplitudinile de temperatură de peste 30°C ziua şi sub 10,0°C noaptea, ce survin în etapele a 6-
a şi a 7-a ale organogenezei împiedică formarea anterelor, implicit dezvoltarea grăunciorilor de
polen şi desfăşurarea normală a proceselor de fecundare (MUREŞAN şi colab, 1967). Şocurile
termice după fecundare dereglează acumularea substanţelor de rezervă în bob şi apare

102
fenomenul de şiştăvire. Cele mai bune condiţii termice pentru maturare, între faza de coacere în
ceară şi cea deplină, sunt de 21°C.
WALACE şi BRESSMANN (1954) găsesc ca optime pentru porumb în "zona Cordonului
porumbului” din S.U.A. („Corn Belt”) următoarele temperaturi medii lunare: mai 18,3°C, iunie
21,6°C, iulie 22,7°C, august 22,7°C, septembrie 17,7°C, octombrie 11,1°C.
Observaţiile Iui J. HUMLUM pentru ţara noastră, în urma studiilor efectuate în
Dobrogea, Muntenia şi o parte din Transilvania, arată că cele mai mari recolte sunt realizate la
următoarele temperaturi: mai 16 - 20°C; iunie 19 - 21°C, iulie 20 - 23°C, august 19 - 22°C,
septembrie 14 - 17°C
Rezultă că, din punct de vedere practic, este deosebit de importantă zonarea atentă a
hibrizilor de porumb, în funcţie de „disponibilul termic” din fiecare zonă.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul rezistă foarte bine Ia secetă, mai ales în prima
parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, consumului
specific redus (233 - 445; S. ALDRICH şi colab. - 1975), caracterului xerofitic al părţii aeriene
şi lucrărilor de întreţinere repetate.
Evapotranspiraţia creşte mult în lunile de vară, astfel că un lan de porumb poate evapora
zilnic, în lunile iulie şi august, până la 18 l/m2 de apă, iar o plantă de porumb până la 2 - 4 l.
Perioada critică se situează între 10 - 20 iunie şi 10 - 20 august adică înaintea apariţiei
paniculelor şi până la maturitatea în lapte, când consumul de apă se ridică la 68 - 74% din
totalul necesar pentru întreaga vegetaţie. În această perioadă solul trebuie să aibă 60 - 80% apă
din capacitatea de câmp.
Sensibilitatea la secetă a porumbului şi scăderea recoltei în funcţie de perioada când
intervine lipsa de apă este prezentată în figura2.6.1. (după V. BÎRNAURE, I. VÂJIALĂ, 1992).
T. ANGELINI (1965) consideră ca perioadă critică începutul înfloritului şi următoarele
10 zile, când consumul plantă/zi este de 1,5 - 4,5 l.
În perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea acestora,
intervalul critic fiind de 40 - 50 de zile.
J. HUMLUM a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media, în condiţiile
ţării noastre, când se realizează următoarea repartiţie a precipitaţiilor: mai, peste 40 mm; iunie
60 mm; iulie 60 mm; sub 80 mm în august. Repartizarea optimă a precipitaţiilor, după acelaşi
autor, este următoarea: mai 60 - 80 mm; iunie 100 - 120 mm; iulie 100 - 120 mm; august 20 - 60
mm.
W. WALACE ŞI E. BRESSMANN (1954) consideră ca optimă, pentru „cordonul
porumbului” din S.U.A., următoarea repartizare: mai 87,5 mm; iunie 87,5 mm; iulie 112 mm;
august 112 mm; în septembrie şi octombrie precipitaţii puţine.
Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are mare importanţă în stabilirea
corectă a densităţii plantelor.
Cerinţele faţă de lumină. Porumbul, fiind plantă de zi scurtă, creşte bine la lumină
intensă. Energia chimică din întreaga biomasă poate, reprezenta 5 - 6% din energia solară
incidentă pe sistemul foliar, din care circa 50% poate fi în boabe.
Extinderea în cultură a hibrizilor cu, poziţia frunzelor mai aproape de verticală şi care se
pretează la densităţi mai mari va conduce la ridicarea coeficientului de convertire a energiei
solare.

103
 Cerinţele faţă de sol. Porumbul asigură
recolte pe soluri foarte variate, însă rezultatele cele
mai bune se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-
nisipoase, care permit dezvoltarea unui sistem
radicular puternic, capabil să asigure apa şi
elementele nutritive.
Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile
lutoase şi luto-nisipoase, cu 3 - 5% humus, peste 8
mg P2O5, Al peste 20 mg K2OAl/ 100 kg sol, gradul
de saturaţie 75 - 90 % şi pH = 6,5 - 7,5.
Pe solurile cu pH sub 5,8 este obligatorie
aplicarea amendamentelor cu calciu, pentru
corectarea reacţiei acide.
Cele mal bune rezultate se obţin pe solurile
aluviale, fertile, pe cernoziomuri, soluri bălane şi
pe cele brun-roşcate şi brune de pădure. Fig. 2.6.1. Sensibilitatea la secetă a porumbului;
Pe solurile nisipoase, prin fertilizare şi scăderea randamentului în funcţie de perioada în
irigare, se pot obţine recolte ridicate. Mai puţin care intervine seceta (hibrid tardiv)
favorabile sunt solurile argiloase, care menţin mai
multă umiditate, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupându-se rădăcinile plantelor.
Rezultate modeste se obţin pe solurile tasate şi compacte, cât şi pe cele cu hardpan, care necesită
lucrări de afânare adâncă.

Zone ecologice

Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în ţara noastră are la bază
cerinţele faţă de temperatură: pe baza datelor referitoare la potenţialul termic al fiecărei zone
(temperaturi mai mari de 10°C) s-au stabilit în ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru
cultura porumbului (fig.2.6.2.).

Fig. 2.6.2. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologice active (unităţi
termice utile), mai mari de 10C (aprilie – octombrie)

Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400 –
1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi partea de sud a
Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de Oradea.

104
 În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi tardivi,
care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între 1.200 –
1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o mică parte din zona de
trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor Meridionali şi Câmpia din Nord-
Vestul tării.
În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%, hibrizii
mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor biologic
active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale Carpaţilor Meridionali şi
Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord Depresiunea Maramureşului.
În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din suprafaţa cultivată,
diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.
Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie cea mai
lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai mari de 10°C),
eliminându-se, astfel, riscul neajungerii la maturitate.

Tehnologia de cultivare a porumbului

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi potenţialul
productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare,
pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.

Rotaţia
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Rezultatele cele mai
bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează, cerealele
păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 -
160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este
considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de
irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două
culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare timpurie.
În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe după
4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu apa
freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de umiditate –
terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri fertile,
permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate raţional şi irigate, se
practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul de humus, se
degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în
macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, impunându-
se, deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se realizează în
asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în tabelul 2.6.4.
Tabelul 2.6.4.
Producţia de porumb în funcţie de rotaţie
Recolta q/ha în:
Staşiunea Sistemul de
asolament de
experimentală cultivare monocultură grâu - porumb
4 – 6 ani
Fundulea neirigat 49,0 55,7 60,2
(cernoziom cambic) irigat 69,6 78,4 80,7
Şimnic neirigat 46,6 52,0 57,5
(brun roşcat) irigat 27,9 33,5 46,8
105
 La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi
chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai
scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi
prevenirii infestării cu gărgăriţă.
Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o plantă
mare consumatoare de substanţe nutritive.
F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie de nivelul
recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul 2.6.5.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi potasiu (23 - 36
kg/t).
Tabelul 2.6.5.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene aferente, în
funcţie de nivelul producţiei.

Elementul Producţia de boabe (t/ha)

chimic 3-4 5–6 7-8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei
mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea
substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a
lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici.
Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la
secetă şi boli şi întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului. Insuficienţa lui
se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat,
ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insufi-
cienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin
îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
*
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, mani-
festată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, până la
necrozarea lor. Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi
de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile
de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate,
luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o
dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de
monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese
microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de
recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin
aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult
aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau
sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru cul-
turi duble se recomandă lupinul alb.
106
 Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol,
fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură
sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare (tab. 3.39).
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de
sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
În figura 2.6.3. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită îngrăşămintelor cu
azot, aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi colab.992).
Tabelul 2.6.6.
Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşăm
Tipul de sol N P2O5 K2O

Cernoziomuri 12 6 0–5
Aluvial 13 5 0–5
Brun-roşcat argilo- 9 4 3
iluvial
Brun argilo-iluvial 9 6 6

Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, pe fond

nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de
fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în
vedere: tipul de sol, nivelul producţiei scontate, rezerva
solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul
cultivat, planta .premergătoare.
Fertilizarea cu azot. În tabelul 2.6.7. sunt prezentate
dozele optime economice de azot (după CR. HERA şi Z.
BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiţii de
cultură neirigată sunt cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură
irigată.
În funcţie de producţia planificată consumul specific
se modifică determinarea dozei putându-se realiza simplu,
calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producţie
sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha şi,
respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.
Fig. 2.6.3. Efectul îngrăşămintelor cu azot
asupra recoltei

Tabelul 2.6.7.
Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia planificată(boabe) şi
de asigurarea potenţială a solului cu azot (apreciată după indicele azot – I.N.)*
Producţia planificată DOE de N (kg/ha) la IN al solului
boabe (kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5000 144 134 122 113 106 100 94 89
6000 168 157 146 138 130 124 118 114
7000 191 180 169 160 153 147 141 137
8000 211 201 190 181 173 167 161 157
9000 231 220 209 200 193 186 180 176
10000 248 238 226 217 210 204 199 194
11000 265 254 213 234 227 221 216 210
12000 280 269 258 249 242 236 230 226
14000 308 297 286 277 270 234 258 254
* Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20)
şi 8 nivele de I.N. (faţă de 9).

107
 Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după leguminoase, de
asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului şi, respectiv,
cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N
în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui şi cu 25
kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură
În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-februarie, doza
se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie; se măreşte cu 20 kg/ha pe
solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg
în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de amoniu,
concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă de uree,
azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu dozele,
aplicate anterior şi starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă dozele
economice înscrise în tabelul 2.6.8.
Tabelul 2.6.8.

Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia

planificată(boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil

Producţia planificată DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P):
boabe (kg/ha) 10 20 30 40 50 60
5000 82 61 42 27 14 -
6000 95 74 55 40 27 18
7000 106 85 66 50 38 28
8000 115 93 75 59 47 37
9000 122 101 82 67 54 45
10000 129 107 89 73 61 51
11000 134 113 94 79 66 57
12000 139 117 99 83 71 61
13000 143 121 103 87 75 65
14000 146 125 106 91 78 69
*Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de
producţie în loc de 20 şi numai 6 nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13.
**P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg P2O5 /t

boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg P2O5
/100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru fiecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când aplicarea s-a făcut direct
porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului
germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul
(fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a solului cu
potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul 2.6.9.

108
 Tabelul 2.6.9.
Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea
de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil.

Producţia planificată boabe DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):
(kg/ha) 60 100 140 180 220 260
5000 120 86 54 26 - -
6000 141 107 75 47 21 -
7000 160 125 94 65 39 17
8000 176 141 110 81 56 33
9000 190 155 124 95 70 47
10000 203 168 137 108 82 60
11000 214 179 148 119 94 71
12000 224 190 158 129 104 81
13000 233 199 167 139 113 91
14000 242 207 175 147 121 99

*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20 şi numai 6 nivele
de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul se aplică
direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi în
cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a
mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu
fosfor.
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot şi
fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6
ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7 -
10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în
baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este obligatorie în
cultura porumbului.

Lucrările solului.

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează, pe

lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea în
rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu
discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu se justifică
prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi
arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru
îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea
acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea
porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se va
109
lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu
colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea terenului
se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea patului
germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcţia
de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este mărunţit
şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se recomandă
efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a
erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”),
în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea şi
semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura; discuirea şi
erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no
tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren
nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin
însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în zona
rândurilor, semănatul şi erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută
anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum
reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul
cu arături normale.

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia
minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus,
Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t), Metoben 70 (2kg/t), TMTD
75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se
realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t), Furadan 35 ST (2,5kg/t),
Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la ora 7, la 10
cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între
1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi
răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile
apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se
face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în
creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin
întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este
împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care
sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri
cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari,
porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare.
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi,
mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin
corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea
110
de suprafaţă. La densităţi prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic
scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul
cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de
frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic
comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 asigură producţii
ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.

Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.

În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al
recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de
posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.
În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în
stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă –
primăvară, până la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce, din start,
cu 3 - 5 mii plante/ha.
Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică densităţile
menţionate în tabelul 2.6.10.

Tabelul 2.6.10

Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi tipul de

cultură

Densitatea la Culturi neirigate Culturi irigate

maturitate (mii plante/ha) (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii 45 – 60 65 – 70
Hibrizi mijlocii 40 – 55 60 – 65
Hibrizi târzii 40 – 50 60 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de puritate,

germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte
numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul
răsărire – recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin
aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%, dar
nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a plantelor în
lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În regiunile
mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe suprafeţele din zone mai
uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare
centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 -
30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC8 pe
terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5 - 11 km/oră.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul (la fel ca

şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă la
unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1
m2 .Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi
111
în prezent pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000
– 7.000 kg/ha boabe.
La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense, producţia de
porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.
COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după BELL, HOEPPE
(1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de mohor asupra porumbului care,
împreună cu consumul mare de apă a mohorului, au redus recolta de porumb cu 317 - 495
kg/ha.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin utilizarea
erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor şi
a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică roua,
ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la viteza maximă a
tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu viteza de 4 - 5
km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 -
10 km/h;
- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu viteza de
10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar două, după
primele două praşile mecanice.
Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.

Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude efectuarea a

1 - 3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară, dacă nu
s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri
proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi
favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă trebuie
să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada
de vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al
porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30 iunie si 20 - 30
august.
Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45 m3/ha/zi în luna
iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.
Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul vegetaţiei să
se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe adâncimea de 60 - 80 cm.
În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700
m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după
fecundare, în perioada umplerii boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de
recoltă (%) la porumb, după V. BÎRNAURE (1972).

Udarea de răsărire (200 - 400 m3 apă/ha) este necesara în primăverile secetoase.

Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe când umiditatea

boabelor ajunge la 30 - 32% si se încheie când aceasta este cuprinsă între 24 - 26%. Mai târziu,
“recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a preveni scuturarea boabelor.
112
 Dintre combine şi echipa-mentele care s-au fabricat în ţară pentru „recoltarea în
ştiuleţi", menţionăm:
- Combina autopropulsată C6P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii depănuşaţi
fiind încărcaţi în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se depla-
sează în paralel cu combina;
- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-o remorcă, taie
şi toacă tulpinile. Depănuşarea, ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;

- Combina C12 + CS - 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de

depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente adecvate.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade
sub 25%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS-4 – M70 +EZ sau C14 + CS-6 +
ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se taie
tulpinile şi se leagă în snopi.
În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele
întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia
procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.
Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de strujeni (tulpini) variază între 0,51 - 0,92,
micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii
porumbului.
Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%. Producţia de boabe a oscilat în ţara
noastră între 2902 kg/ha în 2000 ; 4630 kg/ha în 2004 iar în 2010 4317 kg/ha.

2.7. SORGUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe, mături, sirop bogat în
zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de făinuri în
unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt.
În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în amestec cu
boabele de orz
Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, serveşte pentru confecţionarea măturilor, a
periilor şi altor împletituri.
Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu utilizări foarte variate.
În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat sau ca boabe,
având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. Pentru nutreţ verde este deosebit de
important în zonele aride, după recoltare plantele regenerând repede, deci putând fi folosit ca
păşune. Pentru aceste utilizări au fost selecţionate soiuri şi hibrizi fără glicozidul durină, care
pune în primejdie viaţa animalelor.
În China şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la vopsirea
stofelor, a lânii şi pieilor.

Compoziţia chimică

Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de porumb. Astfel,

conţinutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi 3,79%, celuloză 2,18%, cenuşă
1,28% (T. MUREŞAN, 1965).
113
 Sorgul zaharat conţine 16 – 18% substanţe dulci, predominantă fiind zaharoza.

Răspândire

Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de 40,93 mil. ha (2010) ocupând locul 5

după grâu, porumb, orez şi orz. Cele mai mari suprafeţe, circa 60,6 %, sunt situate în
Africa (Nigeria 4,7 mil ha, Niger 3,3 mil.ha, Sudan 5,6 mil.ha ş.a.), după care urmează
Asia cu circa 23,2 % (India 7,8 mil.ha, China 0,672 mil.ha, Pakistan 0,307 mil.ha ş.a.).
În America de Nord şi Centrală se cultivă pe 14% din suprafaţa totală mondială, iar
în America de Sud pe circa 2,3 %. Suprafeţe de peste 1,95 mil. ha se cultivă cu sorg
pentru boabe în S.U.A., în zonele semiaride.
În Europa, în prezent, suprafeţele sunt mici, sub 160 mii ha.
În România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha. După 1989
suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998, de pe care s-a recoltat o
producţie medie de 1664 kg boabe/ha. De remarcat că în ţările în care se acordă atenţie
acestei culturi se obţin frecvent recolte de peste 6.000 boabe/ha, menţionându-se şi
recolte de peste 10.000 kg/ha boabe, în condiţii de irigare.
În 2010 s-au cultivat cu sorg 937,7 ha cu prod. Medie de 1992 kg/ha.

Sistematică. Origine. Soiuri

Sorgul aparţine familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul Sorghum Adams, care
cuprinde 31 de specii anuale şi perene.
Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum bicolor (L)
Moench. Această specie se împarte, în raport cu modul de folosinţă, în patru grupe:
1. Sorgul pentru boabe cu varietăţile: cafra (răspândit în centrul şi estul Africii); shallu
(răspândit în India şi Africa de Vest); kaoleang (cultivat în China); feterita (existent în Sudan);
hegarii (existent în Sudan); durra (cultivat în Africa Centrală şi Orientală); milo (cultivat în
Africa Centrală şi Orientală).
E. SPALDON, 1982, defineşte sorgul pentru boabe Sorghum vulgare var. eusorghum.
2. Sorgul pentru mături (S.v. var. tehnicum)
3. Sorgul zaharat (S.v, var. saccharatum)
4. Sorgul pentru furaj (S.v. var. sudanense).
După unii autori, originea sorgului este în India, iar după alţii în Africa Ecuatorială.
După N. VAVILOV (citat de GH. BÎLTEANU, 1991), cele mai multe din formele sorgului
cultivat provin din centrul genic abisinian. Sorgurile de tip “kaoliang” provin din centrul chinez.
În Europa cultura este cunoscută din secolul al XV-lea. În America s-a introdus prin anul 1855.
Pentru boabe se cultivă hibrizii de sorg, care au apărut în urma descoperirii de către
STEPHENES a unor biotipuri androsterile şi a altora restauratoare de fertilitate, fiind mai
productivi cu 30 – 40% faţă de soiuri (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
În tabelul 2.7.1. sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi în “Catalogul
oficial al soiurilor” pentru anul 2001. Rezultă că toţi sunt hibrizi simpli, cu talia cuprinsă între
90 - 130 cm, cu panicul semicompact (cei pentru boabe), cu coacere rapidă şi uniformă.
Perioada de vegetaţie durează 120 – 150 de zile, MMB este de 20 – 25 g, capacitate de
producţie până la 10.000 kg/ha.

Tabelul 2.7.1.
Cultivare de sorg înregistrate în România
Cultivarul Categ. Anul Ţara Cultivarul Categ. Anul Tara
biolog înregis- orig. Biolo- Înregis. origine
trării gică

Var. eurorgum – sorg pentru boabe var. technicum – sorg tehnic

114
 Fundulea 21 HS 1979 R Siret Soi 1996 R

Fundulea 32 HS 1979 R Denisa Soi 1998 R

Andrea HS 2001 U Dorina Soi 2000 Serbia

Alfoldi HS 2004 U Marina Soi 2001 Serbia

GK Zsofia HS 2004 U Regina Soi 2001 Serbia

var. saccharatum – sorg zaharat Szegedi

Prut Soi 1991 R Carmen Soi 1994 R

Carmen Soi 1994 R Doina Soi 1996 RR

Fundu-lea Soi 2004 R Monori HS 2000 U

135 ST edes

var.sudaneuse – sorg furajer

Rona 5 HS 2004 U

Particularităţi biologice

La germinare planta formează o singură rădăcină. Sistemul radicular este foarte bine
dezvoltat, ajunge la adâncimi de 2 m şi prezintă un număr aproape dublu de perişori absorbanţi,
faţă de porumb.
R. LAUDI (1967), citat de G h. BÎLTEANU (1991), menţionează că faţă de suprafaţa
foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat, în comparaţie cu sistemul
radicular al porumbului.
Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia variază frecvent
între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului, între, 0,3 - 4,5 m.
Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită în cazul sorgului pentru
boabe.
Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină şi au o ligulă scurtă,
păroasă, urechiuşele lipsesc.
Inflorescenţa este un panicul cu 1.000 – 5.000 de flori.
Spiculeţele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil. În fiecare spiculeţ
sunt două flori, din care una este redusă la o palee membranoasa
Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20 - 60 g; MH = 65 - 75 kg. Conţinutul
de pleve este de 5 - 15%.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Sorgul are cerinţe ridicate faţă de temperatură. Temperatura minimă la germinaţie este
de 10°C. Temperaturile medii zilnice favorabile creşterii sunt de 21 - 22°C, foarte favorabile
creşterii, fiind de 27 - 28°C. Creşterea încetează la temperaturi sub 15°C.
Suportă arşiţele de 38 - 40°C. Suma de grade necesară, pentru întreaga vegetaţie pentru
hibrizii cultivaţi în România, este de 2.500 – 3.500°C.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Coeficientul de transpiraţie este de
153 - 190 (R. LAUDI, 1967). Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit “cămilă
vegetală”.

115
 Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH = 4,5 - 8,5. Valorifică eficient
solurile nisipoase şi pe cele sărăturate. Sorgul pentru mături necesită soluri mai fertile.
În ţara noastră sorgul pentru boabe se cultivă în arealul porumbului, pe terenuri
nisipoase sărăturate şi pe cele erodate, pe care la porumb se obţin recolte mici.

Tehnologia de cultivare a sorgului

Rotaţie

Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul mare de
îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul curat de buruieni, de
obicei culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale de toamnă, pentru care are o
acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi substanţe nutritive. Din acest considerent, după
sorg se vor cultiva numai culturi de primăvară.
Fertilizare
După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia secundară aferentă
sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu. După E. PARISI (1936), citat de GH.
BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de tulpini sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg
fosfor.
În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la fertilizarea cu azot
atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de proteină. În zonele secetoase, efect
favorabil prezintă şi fosforul. Dozele practicate azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de
experimentare, între N50-150P36-100. În condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH.
BÎLTEANU (1991), recomandă N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt pentru care se
recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile. Când sucul se utilizează în
alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd
se recomandă a fi aplicat plantei premergătoare, cu excepţia măturilor de sorg de pe solurile
nisipoase, unde se recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.
Lucrările solului
Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul germinativ
trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97% şi germinaţia
de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 – 50% faţă de laborator. Seminţele se
tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la fel ca la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora 8, la 14 -
15°C. Scăderea temperaturii la 12C după semănat reduce numărul plantelor răsărite cu peste
50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii. plante
recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 - 8 kg la cel
pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi la porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu umiditate
suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de umiditate.
Lucrări de îngrijire
Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru distrugerea
buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi după răsărit. În faza de 4 - 5
frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice
şi 1 - 2 praşile manuale.

116
 Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate şi
dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500, Sancozin 50 SC,
Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L, Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP
5 – 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA sau Icedin F
(2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru combaterea
păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37 (2 l/ha) sau cu alte
produse.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.
Recoltare
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără pericol de
scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub panicule
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza de coacere în
lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina. Recoltarea se poate face prin
secerarea plantelor întregi, după care se înlătură, ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în
săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a boabelor, prin
tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează sub şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la sorgul pentru
mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care se pot obţine peste 3.000 l
alcool.

Recoltarea se execută la maturitatea deplină, când frunzele s-au uscat şi umiditatea

achenelor a scăzut sub 13%, cu combinele de cereale. După recoltare, seminţele se
condiţionează şi se uscă la 9%.
Producţiile realizate în ţara noastră sunt de până la 20 - 25 q/ha în condiţii de neirigare
şi pot ajunge la peste 45 q/ha în cultură irigată.

TEST DE AUTOEVALUARE

Scrie i/marca i corect (1-3 variante corecte) pentru fiecare întrebare:

1. Preciza i care este temperatura minimă de germinare la următoarele specii :

a. Grâu
b. Porumb
c. Sorg
2. Care dintre următoarele specii de cereale au germina ia unipolară ?
3. Care dintre următoarele specii de cereale au germina ia bipolară?
a. Porumbul
b. Ovăzul
c. Orzoaica
4. Care dintre următoarele cereale au o capacitate mare de înfră ire ?
a. Secara
b. Orzoaica
c. Porumbul
5. Preciza i care din următoarele cereale au inflorescen a – un spic compus?
a. Grău
b. Porumb
c. Ovăz

117
6. Preciza i care din următoarele cereale au inflorescen a un panicul?
a. Secara
b. Orz
c. Sorg
7. Care din speciile următoare au în mod ob nuit cariopsele îmbrăcate în
palei?
a. Secara
b. Orzul
c. Ovăzul
8. Cele mai bune premergătoare pentru grâu sunt :
a. Mazarea
b. Sorgul
c. Cartoful timpuriu
9. Epoca optimă pentru semănatul grâului se stabile te :
a. Când în sol sunt temperaturi de 1-30 C
b. Când în sol sunt temperaturi de 8-100 C
c. Cu 40-50 zile înaintea sosirii iernii
10. Desimea (densitatea) optimă de semănat la grâu este :
a. 200-300 b.g./m3
b. 450-600 b.g./m3
c. 700-800 b.g./m3
11. Distan a de semănat obi nuită la grâu în România este :
a. 12,5 cm
b. 6-7 cm
c. 25 cm
12. În mod obi nuit, recoltarea grâului se efectuează :
a. Printr-o singură trecere
b. În două faze (recoltarea divizată)
c. Indiferent de metodă

13. Epoca de semănat a secarei de toamnă ester :

a. Cu cca 10 zile înaintea grâului de toamnă
b. Cu 30 zile înaintea grâului
c. Indiferent de epoca de semănat a grâului

14. Orzul de toamnă se seamănă :

a. Înaintea grâului cu cca 5 zile
b. În aceea i perioadă cu grâul
c. După încheierea însămân atului grâului

15. Erbicidul Basagran combate buruienile din grupa :

a. Monocotiledonate
b. Dicotiledonate
c. Toate buruienile

16. Ovăzul se cultivă după :

a. A pră itoare
b. După sfecla de zahăr
c. După el însu i

17. Ovăzul de primăvară se seamăna :

a. Cănd în sol sunt 2-30 C la adâncimea de semănat
118
 b. Imediat ce se poate ie i în câmp (urgen a I)
c. Toamna la 1-10 octombrie

18. Care dintre următoarele plante sunt bune premergătoare pentru porumb?
a. Cartoful
b. Leguminoase pentru semin e
c. sorgul

REZUMAT U.I. 2.
Unitatea de învăţare U.I. 2. prezintă noţiuni generale cu privire la biologia
cerealelor i probleme legate de : importan ă, răspândire, particularită i biologice i
ecologice ca i tehnologia de cultivare a principalelor cereale ce se cultivă în România.
Astfel sunt prezentate următoarele specii : grîu, secară, orzul, ovăzul, porumbul i
sorgul. Tehnologia de cultivare se prezintă în detaliu, la fiecare specie cuprinzând :
rota ia, fertilizarea, lucrarile solului, sămîn a i semînatul, lucrările de îngrijire i
recoltarea.

LUCRARE DE VERIFICARE :
Sămânţa şi semănatul, lucrările de îngrijire şi recoltarea speciilor de cereale
ce se însămânţează în rînduri distanţate.

BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M., Roman Gh.V., Borcean I., Muntean L.S., 2006 – Fitotehnie,
Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
2. Bîlteanu Gh., 1998 – FITOTEHNIE – vol. I, Ed. Cerers.
3. Ceapoiu N. şi colab.,1975 – Grâul, Ed.Academiei.
4. Drăghici L. şi colab., 1975 –Orzul, Ed.Academiei.
5. Gaşpar I., Butnaru G., 1985 – Triticale – o nouă cereală, Ed.Academiei.

6. Mogârzan Aglaia şi colab., 2004 – FITOTEHNIE, Ed. Ion Ionescu de la

Brad, Iaşi
7. Muntean L.,1995 – Mic tratat de Fitotehnie, vol. I – Cereale şi leguminoase
pentru boabe, Ed.Ceres.
8. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura Ceres.
9. Olaru C.,1982 – Fasolea, Ed.Scrisul Românesc, Craiova.
10. Roman Gh., V., Valeriu Tabără, Teodor Robu, Paul Pîrşan, Mihail
Axinte, Marin Stefan, Gavril Morar, Solovăstru Cernea , 2011 – FITOTEHNIE,
Vol. I, Cereale şi leguminoase
pentru boabe, Ed. Universitară, Bucureşti.
11. Salontai Al., şi colab., 1988 – Certificarea şi controlul calităţii seminţelor şi
materialului săditor
la culturile de câmp. Ed.Dacia, Cluj-Napoca.
12. Stănescu Z, Rizescu Gh., 1976 – Sfecla pentru zahăr, Editura Ceres, Buc.
13. Vrînceanu Viorel, 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Academiei.
119
 14. Zaharia Marius şi colab., 2011 – Fitotehnie, Lucrări de laborator, Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi.
16. Zamfirescu N., 1977 –Bazele biologice ale producţiei vegetale, Ed.Ceres.

RĂSPUNS LA TESTELELE DE AUTOEVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂ ARE U.I.1

1a ; 2 c ; 3 b, 3 c ; 4 a– temperatura ; 4 b – umiditatea (apa), 4c – aerul (oxigenul) ; 5 c.

UNITATEA DE ÎNVĂ ARE U.I.1

1a = 1-30 C, 1b = 8-100 C ; 2a, 2c ; 3b, 3c ; 4a, 4b ; 5a; 6c ; 7b, 7c ; 8a, 8c ; 9c; 10b ; 11a
; 12a ; 13a ; 14a ; 15b ; 16a ; 17b ; 18a, 18 b ; 19a ; 20a, 20b, 20c ; 21c ; 22a, 22b, 22c ;
23a, 23b.

120
121
122
123
124