I.

CARTOGRAFIA – scurt istoric, evoluţia ca ştiinţă

Cartografia, ca şi alte ştiinţe de altfel, reflectă, în fiecare etapă istorică, viziunea
pe care oamenii şi-au făcut-o asupra lumii şi mediului înconjurător, cu instrumente care
traduc gradul de maturitate intelectuală şi tehnic atins.
Activitatea omului de a reprezenta grafic lumea percepută de el este deja
recunoscută ca fiind virtual anterioară oricărei alte forme de comunicare scrisă.
Cercetările arheologice cât şi contactele stabilite în zilele noastre cu unele grupuri de
populaţie primitivă din centrul Africii, Amazonia, Melanezia sau Australia, dovedesc că
omul primitiv era capabil să realizeze reprezentări simple, pe piatră, os, scoarţă de copac
etc., însă fără indicaţii scrise şi, desigur, fără elemente matematice, ale spaţiului utilizat.
Descoperirea, într-o peşteră din Elveţia, a două plăcuţe din os, vechi de câteva zeci de
mii de ani, încrustate cu diferite linii, care redau, se pare, potecile de acces spre peştera
respectivă, confirmă acest lucru.
Căutarea celor mai timpurii forme ale Cartografiei merită eforturi continue dat
fiind interesul pe care îl stârneşte. Documentele care au fost recuperate până astăzi,
păstrate prin hazard, nu ne permit decât stabilirea unui istoric fragmentar al Cartografiei.
În istoria omenirii au existat, cu certitudine, hărţi mai bune sau mai vechi decât cele pe
care le cunoaştem.
În mod paradoxal, există o mai mare probabilitate de succes în investigaţia
asupra începuturilor timpurii ale Cartografiei, întrucât în acele timpuri, în încercările de
redare a conceptelor spaţiale geografice, erau folosite materiale durabile precum metalul,
piatra, argila, pământul ars etc.
Artefactele cartografice de mai tîrziu, erau făcute din materiale mai fragile
precum lemnul, papirusul şi pergamentul, asemenea hărţi vechi nereuşind să
supravieţuiască până în zilele noastre decât dacă au fost descrise sau comentate în alte
lucrări care s-au păstrat, sau, în situaţia şi mai fericită în care au fost recuperate şi
copiate în secolele care au urmat, în special în perioada medievală.
Cea mai veche reprezentare cartografică cunoscută, pare a fi, deocamdată, cea
descoperită în 1963 în urma săpăturilor la ruinele oraşului Catal Hyük din Anatolia
(Turcia) (Fig. 1).

Fig. 1

1
 Această formă de hartă este o pictură pe un zid, greu de distins şi la o scară mare, lungă de
aproximativ 3 metri, datată prin metoda radiocarbonului in situ la perioada 6100-6300 î.C. Se pare că ea
redă chiar planul oraşului Catal Hyük, prezentând desenul aglomerat al aşezării, cu un total de circa 80 de
clădiri rectangulare. În plus, fundalul acesteia ilustrează un vulcan în erupţie, pe versanţii căruia se
rostogolesc bombe vulcanice incandescente şi din conul căruia iese un nor de fum şi cenuşă. Cele două
conuri gemene sugerează clar că este vorba de vulcanul Hasan Dag, care se înalţă cu 3500 m deasupra
extremităţii estice a Câmpiei Konya, fiind vizibil de la Catal Hyük. Reprezentarea vulcanului în stare
activă pare justificată, din moment ce vulcanismul în această arie s-a manifestat până acum circa 4000 de
ani.

Primele civilizaţii antice, în special, babiloniană şi egipteană, beneficiind de

lărgirea orizontului geografic şi de progresele din anumite domenii ştiinţifice
(astronomie, matematică), au dovedit preocupări pentru reprezentarea a ceea ce le oferea
observarea imediată a Pământului. Însă hărţile acestora redau doar zone din orizontul
imediat, hărţi ale “lumii” nu apar decât mai târziu.
La vechii babilonieni, odată cu dezvoltarea geometriei, se constată un progres
semnificativ. S-au păstrat numeroase tăbliţe de argilă având inscripţionate fragmente de
planuri şi hărţi, multe din ele plecând de la măsurători directe de teren. Reprezentările
respective, deşi destul de variate în detalii şi conţinut, redau porţiuni restrânse de teren,
venind în intimpinarea unor necesitaţi practice de divizare a proprietăţilor. Le lipseau
însă elementele şi regulile de întocmire ştiinţifice clare. În plus, ele par a dovedi că
babilonienii nu aveau o idee corectă asupra formei Pământului.
Una din aceste tăbliţe, descoperită în 1930 cu ocazia săpăturilor la ruinele
oraşului Ga-Sur, din apropierea localităţii Kirkuk (din actualul Irak), este considerată
drept cel mai vechi exemplu cunoscut de hartă topografică (Fig. 2).

Fig. 2

Îndeajuns de mică pentru a încăpea în palmă (7,6 x 6,8 cm), aceasta datează, după părerea
majoritatăţii specialiştilor, din timpul dinastiei lui Sargon din Akkad (2300-2500 î.C.). Tăbliţa este
inscripţionată cu caractere cuneiforme şi simboluri stilizate. Inscripţiile identifică anumite detalii şi locuri.
Ea redă harta unui ţinut tăiat în două de un curs de apă şi mărginit de două şiruri de dealuri. Râul,
vărsându-se printr-o deltă trilobată într-un lac sau mare, pare a fi chiar Eufratul. Cele două şiruri de
dealuri, redate prin grupuri de semicercuri suprapuse (o convenţie folosită de artişti la vremea respectivă,
şi mai târziu) par a reprezenta Munţii Zagros la est şi cei ai Anti-Libanului în vest. Descifrarea unuia din
numele inscripţionat în colţul din stânga jos, permite identificarea teritoriului redat: o regiune din
apropierea actualei localităţi Yorghan Tepe (Ga-Sur la vremea respectivă). În centru, aria unei porţiuni de
teren este specificată ca având 354 iku (circa 12 hectare), iar proprietarul este numit Azala. Cercuri însoţite
de inscripţii indică nordul, estul şi vestul, harta fiind orientată pe direcţiile cardinale aşa cum le cunoaştem
astăzi. Această tăbliţă ilustrează, de asemenea, sistemul sexagesimal al cartografiei matematice dezvoltat
de babilonieni.

2
 Egiptenii antici, recunoscuţi drept observatori fini ai naturii, au folosit, de
asemenea, geometria pentru măsurarea şi divizarea terenurilor, în special, după
inundaţiile periodice ale Nilului care acopereau şi ştergeau limitele dintre proprietăţi.
Nevoia colectării taxelor, plătibile de obicei sub formă de grâne şi enormele cheltuieli
ale faraonilor, au impus o supraveghere sistematică a terenului din întregul imperiu. În
scopul unei asemenea taxări, terenul era cu grijă măsurat, delimitat şi înregistrat, datele
respective fiind, cu siguranţă, transpuse şi în hărţi. Secole mai târziu, învăţatul grec
Eratostene a făcut uz de aceste vechi măsurători egiptene în tratatele sale.
Un document cartografic deosebit al vechilor egipteni, datând probabil din jurul
anului 1300 î.C., a reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre, fiind descoperit în
1824 şi păstrat actualmente la Muzeul Egizio din Torino, sub numele de “Papirusul din
Torino” (Fig. 3). Fragmentele acestuia au fost mult timp considerate drept cea mai veche
hartă topografică egipteană scoasă la lumină, clar diferită de desenele cosmologice ce
descriau universul sau lumea de după moarte specifice contextului artei religioase.
Autorul a distribuit diferitele detalii conform cu realitatea unei anumite regiuni,
adăugând claritate prin utilizarea legendelor şi culorilor contrastante.

Fig. 3

Papirusul conţine două secţiuni principale, considerate a aparţine la două documente diferite,
prima secţiune reprezentând un fragment de hartă, lat de aproximativ 40 cm, numită "harta minelor de
aur". În rezumat, conţinutul geografic al acesteia descrie trei drumuri mergând printre regiuni muntoase
colorate în nuanţe roşietice, care se îndreaptă dinspre o serie de mine egiptene neidentificate către mare.

3
Două detalii aparte ale hărţii sunt un ued larg, sinuos, unind cele două drumuri principale, şi, mai ales, în
cazul drumului din partea de jos a acesteia, reprezentarea unui pat pietros sau a unei vegetaţii
sărăcăcioase, caracteristice cursurilor moarte de apă (sau ueduri) de pe rutele naturale care străbat deşertul
estic dintre Nil şi Marea Roşie. Alte detalii reprezentate sunt un puţ, un rezervor sau cisternă de apă, o
stelă închinată lui Amun sau altei zeităţi, o clădire cu mai multe curţi şi porţi de legătură, descrisă ca fiind
"locaşul sfânt al lui Amun cel din Munţii Imaculaţi", precum şi un grup de alte trei clădiri rectangulare,
incripţionate ca reprezentând "locuinţele muncitorilor la minele de aur".
Un fapt întru totul notabil este că harta conţine o legendă. Este vorba de o serie de inscripţii, în
hieratică (o formă cursivă de hieroglife folosită de preoţii acelor timpuri), care dau indicaţii asupra
destinaţiilor drumurilor, cât şi asupra celorlalte detalii reprezentate. În plus, legenda explică şi semnificaţia
culorilor utilizate, specificând: "cu culoare roşie: munţi în care se spală aur". Specificaţia "munţi cu aur"
ca şi “munţi cu argint şi aur” se repetă în mai multe locuri în aria colorată în roşu.
Interesant este şi faptul că harta este orientată cu sudul în partea de sus. Faptul că în descrierile
proprietăţilor de teren din perioada egipteană târzie, punctele cardinale sunt enumerate în ordinea sud-
nord-est-vest, sugerează că egiptenii se orientau stând cu faţa spre sud, cu nordul în spate, cu vestul la
dreapta şi cu estul la stânga. În acest fel, pare a fi normal pentru ei să considere partea de sus a papirusului
ca fiind sudul, partea de jos, nordul ş.a.m.d. Această interpretare pare a fi sprijinită şi de textul legendei,
care specifică că drumurile “duc către mare”(Marea Roşie).
Scopul pentru care a fost întocmită harta continuă să rămână obscur. Textele din secţiunea a doua
a papirusului, păstrate fragmentar, vorbesc despre munca de extracţie şi transport de piatră, destinată,
probabil, construirii unei statui sau a unui mormânt regal în Valea Regilor.
În privinţa localizării, se consideră că harta redă bazinul aurifer de la est de Coptos (redat în roz
pe harta originală) din regiunea muntoasă deşertică a Nubiei (parte a Sudanului actual), dintre Nil şi Marea
Roşie. Doi geologi de la Universitatea din Toledo (Ohio) au examinat harta şi au recunoscut detaliile
topografice de pe ea, constatând că unul din drumurile reprezentate este încă în uz. Culorile roz, maro,
negru şi alb, au fost folosite la redarea munţilor şi a celorlalte detalii geografice nu atât pentru rolul lor
estetic, cât pentru că ele "corespund cu actuala aparenţă a rocilor ce intră în constituţia acestor munţi".
După cei doi, aceasta este, probabil, cea mai veche hartă geologică care a supravieţuit şi cea mai veche
dovadă a gândirii geologice, căci sugerează atât distribuţia diferitelor tipuri de roci cât şi localizarea
diferitelor detalii geomorfologice, precum munţii şi văile. (Amintim, între altele, că deabia în anul 1815 a
fost iniţiată cartografia geologică modernă, prin activitatea geologului englez William Smith).

Grecia antică. Încă din perioada din jurul anilor 600-500 î.C. ideile învăţaţilor
greci capătă o formă mult mai regulată şi mai sistematică, oraşul Milet de la Marea Egee
devenind centrul gândirii geografice.
Multe din lucrările lumii antice greceşti au supravieţuit datorită lui Strabon (63
î.C - 21 d.C), considerat drept “părintele geografiei”. În lucrarea sa „Geographia” el a
consemnat şi criticat lucrările altor învăţaţi (majoritatea lor n-ar fi fost astăzi cunoscute
dacă el nu le-ar fi menţionat).
Odată cu apariţia geografiei matematice apar şi primele teorii asupra formei
Pământului. Pitagora din Ionia (569-470 î.C.) a fost unul dintre primii învăţaţi care a
considerat Pământul drept o sferă. Pe la jumătatea sec. IV î.C. ideea era deja general
acceptată de către toţi învăţaţii greci, Aristotel aducând mai multe argumente în sprijinul
acesteia (faptul că la eclipsele de Lună umbra Pământului apare circulară, faptul că unele
stele pot fi văzute doar din anumite părţi de pe Glob, dispariţia corăbiilor sub linia
orizontului pe măsură ce se îndepărtează în larg ş.a.).
În sec. III î.C., Aristarh din Samos, unul din marii astronomi ai şcolii din
Alexandria, numit "Copernic al Antichităţii" (deşi mai corect ar fi să-l numim pe
Copernic drept "Aristarh al Renaşterii") a iniţiat ideea heliocentristă (susţinând, greşit,
că Soarele este situat în centrul Universului).
Gândirea geografică regulată şi sistematică a vechilor greci a fost încorporată şi
sub formă de hărţi care, deşi imperfecte, au fost indiscutabil mult superioare faţă de
oricare altele care le-au precedat, putând fi considerate drept primele hărţi propriu-zise.
Folosirea hărţilor lumii de către greci a fost introdusă într-o perioadă foarte
timpurie de către Anaximandru (610-546 î.C). Acceptarea ideii sfericităţii Pământului a

4
avut ca rezultat dezvoltarea a două probleme: cea a proiecţiilor cartografice şi cea a
confecţionării globurilor geografice.
În privinţa proiecţiilor cartografice, adică a metodelor de transpunere a suprafeţei
curbe a Pământului pe un plan, cei care şi-au adus contribuţia, alături de Anaximandru,
au fost Dicearchus (unul dintre discipolii lui Aristotel), Eratostene, Hiparh şi Ptolemeu,
care au dezvoltat sistemul de referinţă geografic (constituit din meridiane şi paralele) şi
al coordonatelor geografice (longitudinea şi latitudinea).
O menţiune aparte merită contribuţiile aduse la dezvoltarea Cartografiei de către
Eratostene (276-194 î.C.). A fost astronom, geograf, filosof, şi matematician. Ca geograf
era adeptul ipotezei sfericităţii Pământului. Studiile sale s-au aplecat şi asupra repartiţiei
oceanelor şi continentelor, vânturilor, zonelor climatice şi altitudinilor munţilor. Din
păcate, lucrările sale de căpătâi, ”Despre măsurarea Pământului” şi „Geographica”, nu
au supravieţuit, ele sunt menţionate de alţi învăţaţi în operele lor, precum Cleomedes
(rezumatul primei lucrări) şi Strabon (care a criticat-o pe a doua).
Din mărturiile repetate ale lui Strabon reiese că Eratostene a avut drept scop
special "reformarea hărţii lumii" aşa cum exista ea în timpurile lui şi reconstruirea ei
după principii mai ştiinţifice, această privire lărgită şi filosofică a subiectului constituind
meritul său special, fiind pe bună dreptate considerat "părintele geografiei sistematice".
Meritul esenţial al lui Eratostene este acela de a fi făcut cea mai atentă şi mai de
succes măsurătoare din tot ce se făcuse până la el asupra circumferinţei globului terestru.
Metoda urmată de el a fost în fapt identică în principiu cu cea adoptată de astronomi în
timpurile moderne, stârnind admiraţia învăţaţilor de mai târziu şi fiind privită ca una din
cele mai mari cuceriri ale ştiinţei greceşti. Ea este prezentată pe larg şi explicată de
Cleomedes în lucrarea mai sus amintită.

Eratostene a pornit de la prezumţia că Soarele este suficient de departe, încât se poate considera
că razele sale cad paralele între ele peste tot pe Pământ. El a observat că la amiază, în timpul solstiţiului de
vară, razele cad perpendicular pe sol la Syene (actualul Asuan), pe care-l considera situat exact pe
Tropicul Cancerului, şi că un ţăruş vertical (gnomon) nu lasă umbră. În acelaşi moment al zilei şi al
anului, la Alexandria, situată la nord de Syene, un gnomon lasă umbră întrucât razele soarelui cad sub un
unghi de 7º12’ (adică a 50-a parte din 360° cât măsoară cercul). El a presupus că Syene şi Alexandria sunt
aliniate pe acelaşi meridian, prin urmare razele paralele ale soarelui fac unghiuri alternative egale şi că
arcurile opuse care delimitează unghiuri egale sunt identice. Aproximând distanţa dintre Syene şi
Alexandria la 5000 stadii egiptene, el a înmulţit-o apoi cu 50, obţinând 250.000 stadii pentru circumferinţa
Pământului. Este sigur faptul că Eratostene însuşi era conştient de imperfecţiunea datelor şi că a privit
rezultatul calculelor sale ca pe o aproximare a adevărului, de aceea, din raţiuni de divizare matematică, el
şi-a luat libertatea de a rotunji cifra la 252.000 stadii, pentru a avea un număr divizibil în 60 părţi, sau în
360 de grade de cerc mare, cât şi pentru a corela stadiile cu gradele. Conversia în unităţi moderne de
măsură găseşte măsurătoarea lui Eratostene undeva între 45.007 km şi 39.690 km, faţă de circumferinţa
reală, de 40.075 km.

Odată stabilită valoarea circumferinţei globului terestru, a devenit uşor să se

determine şi circumferinţa oricărui alt cerc de paralelă, de exemplu, a paralelei insulei
Rodos. În felul acesta a fost stabilită baza unui sistem de coordonate de mare acurateţe
pentru orice cartografiere secţională a Mediteranei, bazat pe paralela Rodosului.
Mai departe, Eratostene a trecut la reprezentarea acelei porţiuni geografic
cunoscute a Pământului, sau presupusă a fi locuită în vremea sa (oikumena) (Fig. 4). În
concepţia lui, aceasta era o porţiune a suprafeţei terestre definită şi limitată, situată în
întregime în emisfera nordică, extinsă cam pe o treime din ea, începând de la Oceanul
Atlantic, adică de la „Coloanele lui Hercule” (Strâmtoarea Gibraltar) şi până dincolo de
Munţii Taurus, la “Oceanul Răsăritean” (Oceanul Pacific). Spre nord şi sud se credea că
frigul excesiv, în primul caz şi căldura insuportabilă, în celălalt caz, făceau ca aceste
regiuni să fie nelocuite şi chiar inaccesibile omului, de aceea lăţimea lumii ar fi fost

5
jumătate din lungimea ei, întinzându-se de la paralela Ţinutului Cinnamon (Etiopia de
azi) până la cea a insulei Thule (Islanda?).

Fig. 4

Figura 4 ilustrează o reconstituire din sec. al XIX-lea a hărţii lumii lui Eratostene, care a folosit,
desigur, ca sursă primară la întocmirea ei informaţia geografică provenită din descoperirile şi cuceririle lui
Alexandru Macedon şi din lărgirea cunoaşterii geografice sub urmaşii acestuia. Caracterizată mai mult
prin simetrie decât prin exactitate, ea se remarcă prin divizarea ei într-o reţea rectangulară de linii care
constituie precursorii paralelelor şi meridianelor după Dicearchus. Strabon arată clar, de altfel, că
Eratostene a folosit o proiecţie ortogonală. Se observă lipsa cunoştinţelor despre părţile sudice ale Africii
şi Indiei, datorită concepţiei greşite că apele ecuatoriale erau prea fierbinţi pentru a fi navigabile, cât şi
faptul că la est de India s-ar fi întins oceanul şi că Gangele s-ar vărsa direct în acesta. Pentru părţile
nordice şi sudice el a presupus, corect de altfel, că Europa şi Asia erau mărginite de oceane, bazându-se
însă pe credinţa greşită că Marea Caspică ar comunica spre nord cu oceanul (în acelaşi fel în care Golful
Persic comunica spre sud cu ocenul sudic). În fine, din punct de vedere al geografiei fizice, harta are
meritul de a trata lanţurile muntoase din Asia ca un lanţ continuu, numit Taurus, Eratostene putând fi
considerat drept cel care a făcut prima descriere sistematică a unui lanţ muntos în accepţiunea a ceea ce
numim astăzi orografie.
Această hartă a lumii cunoscute a constituit o realizare notabilă şi poate fi considerată drept
prima hartă grecească antică cu adevărat ştiinţifică, exercitând o influenţă notabilă asupra cartografiei
greceşti şi romane ulterioare, ba chiar, se poate spune că ea a afectat lumea hărţilor până în epoca marilor
descoperiri geografice.

Acceptarea ideii sfericităţii Pământului a ridicat, aşa cum am amintit, şi

problema confecţionării globurilor geografice. În opera sa Strabon aminteşte despre un
anume Crates din Mallos care a construit şi expus în Pergam (Asia Mică), în jurul anului
150 î.C., un glob geografic, elaborând totodată o serie de reguli ce trebuiesc avute în
vedere în construcţia globurilor (Fig. 5). Din câte ştim astăzi, Crates este singurul dintre
vechii învăţaţi care tratează practic problema globurilor geografice.

Figura 5 arată o reconstituire modernă a globului lui Crates, care, desigur, nu avea cum să
supravieţuiască timpului şi despre care nu ştim cum şi din ce material a fost construit.
Punctul de vedere al lui Crates privind cartografierea Pământului era că forma acestuia s-ar păstra
doar dacă ar fi transpusă pe o sferă. Însă, măsurătorile făcute de Eratostene privind dimensiunile
Pământului, au ridicat o problemă curioasă: dimensiunile cunoscute ale oikumenei (lumii locuite) erau
prea mici faţă de mărimea estimată a sferei terestre, oikumena ocupând numai un sfert din sferă. În
consecinţă, pentru reprezentarea Pământului, Crates a folosit un glob la o scară suficient de mare, de cel
puţin 3 m în diametru, pentru a oferi o reprezentare îndeajuns de clară asupra oikumenei. În plus,
considerând că prezenţa doar a unei mase de uscat ar crea un dezechilibru într-un obiect sferic, fiind
contrară simţului simetriei greceşti, Crates a rezolvat problema pe globul său adăugând încă trei

6
"continente" (o anticipare/predicţie a existenţei Americilor, Antarctidei şi Australiei?). Cele patru lumi
locuite de pe suprafaţa globului său erau dispuse câte două în fiecare emisferă: în cea nordică, lumea
locuită de greci (ocupând mai puţin decât jumătatea emisferei) şi lumea Perioikoi (situată simetric în
cealaltă jumătate), iar în emisfera sudică, simetric cu cele de la nord de ecuator, lumile Antoikoi şi,
respectiv, Antipodes. Cele patru lumi apar separate de un ocean ecuatorial şi altul meridian, ca nişte insule,
fără nici o comunicare între ele. Aşa s-a născut, se pare, conceptul de "antipozi", sau continent sudic,
"Terra Australis", care va fi evocat în hărţile din perioada medievală şi a Renaşterii, credinţa în existenţa
oamenilor la antipozi fiind clar acceptată şi de alţi învăţaţi.
Pentru mai multă exactitate, Crates a trasat pe globul său şi cercurile paralele principale -
ecuatorul şi, la distanţele corespunzătoare, cele două tropice şi cele două cercuri polare.
Globul lui Crates a fost astfel un produs al cartografiei teoretice matematice, comunicând o
imagine a lumii foarte departe de realitate, dar influenţa lui asupra istoriei gândirii cartografice a fost
considerabilă. Concepţia oceanului ecuatorial s-a transmis până în perioada medievală, învăţaţii epocii
căutând să dea nume adecvate acestor lumi necunoscute, de a căror existenţă nu se îndoiau.

Fig. 5

Un alt învăţat grec, Hiparh (180-126 î.C.), are meritul de a fi imaginat sistemul
proiecţiei cartografice conice şi de a fi insistat asupra uneia din cele mai importante
reguli pentru hărţi: plasarea semnelor convenţionale, reprezentând detalii ale suprafeţei
terestre, cu ajutorul reţelei de meridiane şi paralele.
Perioada antică greacă a Cartografiei a culminat cu contribuţiile faimosului
învăţat Claudius Ptolemeu (90-168 d.C.). A fost probabil cel mai mare învăţat antic
occidental, influenţa lui asupra acestei discipline, şi asupra Geografiei în general, fiind
mai mare decât a oricărei alte figuri din istorie. A definit geografia ca “reprezentarea în
desen a întregii lumi cunoscute, împreună cu fenomenele pe care le conţine”. A imaginat
mai multe proiecţii cartografice şi a elaborat o hartă a lumii cunoscute la vremea
respectivă, care a constituit piesa de rezistenţă timp de aproape 1500 de ani după aceea
(Fig. 6).

Fig. 6

7
 Abordarea geografiei de către Ptolemeu a fost strict ştiinţifică şi impersonală. A
fost interesat de Pământ ca întreg, nu numai de partea locuită a lui, a fost interesat de
relaţiile dintre acesta şi Soare, dintre acesta şi Lună, de cauzele ştiinţifice şi efectele
climei ş.a. Dincolo de toate însă, a fost preocupat de transpunerea ştiinţifică şi clară a
sferei terestre într-o formă uşor de înţeles şi citit. Mai mult decât oricare din înaintaşii
săi el a reuşit să stabilească elementele şi forma Cartografiei ştiinţifice.
Tratatul său „Geographike syntaxix hyphegisis”, cunoscut în secolele următoare
sub simpla denumire scurtată de Geographia, a rămas lucrarea standard asupra teoriei
geografice până în Evul Mediu, nefiind egalat până în sec. al XVI-lea şi constituind unul
din pilonii fundamentali ai cartografiei moderne, considerat drept primul atlas general al
lumii care s-a păstrat.

Textul original al acestui tratat nu a supravieţuit ravagiilor timpului, însă s-au păstrat mai multe
copii în manuscris, datând din perioada Bizantină (aproximativ sec. al XI-lea). Aceste copii bizantine ale
Geographia sunt compuse din 8 "cărţi".
Cartea I a lucrării este dedicată în primul rând principiilor teoretice, incluzând o discuţie privind
construirea de globuri, descrierea a două proiecţii cartografice şi o critică extinsă a operei unui anume
Marinus din Tyr, pe care Ptolemeu îl considera tutorele său şi "ultimul din geografii vremurilor" (sale).
Acest Marinus a trăit în jurul anului 120 d.C. şi a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării
construirii de hărţi. El a redactat, revizuit şi publicat cel puţin două tratate de geografie până în momentul
în care Ptolemeu a aflat de ele. Acestea, cu hărţile lor, trebuie încadrate printre cele mai importante dintre
documentele pierdute ale lumii vechi, chiar şi numai pentru motivul că au fost baza pe care Ptolemeu şi-a
construit propria operă.
Cartea II începe cu o introducere în colectarea datelor, evaluarea, pregătirea pentru desenare, cum
şi în ce ordine se înscriu limitele, cum se folosesc tabelele anexate, cum trebuie confecţionate şi prezentate
hărţile. În continuare, cărţile II-VI şi primul capitol al cărţii VII sunt destinate unui catalog complet de
circa 8000 locuri-nume (oraşe, cetăţi, izvoare, guri de vărsare, munţi, promontorii, peninsule etc.), fiecare
din ele având menţionată latitudinea şi longitudinea, în grade. Modul de organizare a acestor tabele este
remarcabil, Ptolemeu fiind iniţiatorul tradiţiei de listare a coordonatelor de poziţie împreună, într-un
sistem practic şi uşor de urmărit.
Datele respective sunt transpuse şi sub formă de hărţi, Ptolemeu împărţind lumea cunoscută de el
în 26 de regiuni şi reprezentând apoi fiecare regiune pe o foaie separată. Fiecare astfel de hartă regională
cuprinde, în afară de propriul teritoriu, şi părţi din ţinuturile vecine, şi, după cum este uzual chiar şi în
atlasele moderne, aria principală este redată în detaliu, în timp ce regiunile învecinate sunt doar sumar
schiţate. Asemeni hărţilor moderne, ele sunt orientate cu Nordul în partea de sus şi cu Estul în dreapta,
deoarece localităţile mai bine cunoscute ale lumii se găseau la latitudini nordice şi, prin urmare, pe o hartă
plată erau astfel mai uşor de studiat.
În cartea VIII şi ultima a Geographiei, Ptolemeu revine la discuţia asupra principiilor
cartografiei, metodelor matematie, geografice şi astronomice de observare, şi completează cu scurte
legende fiecare din cele 26 de hărţi, menţionând ţinuturile redate pe fiecare foaie, descriind limitele şi
enumerând triburile fiecărui ţinut şi cele mai importante oraşe. Ni se transmite astfel o descriere sumară a
lumii cunoscute atunci: Europa, Asia şi nordul Africii, separate sau înconjurate de mări şi oceane, cât şi o
idee clară despre marele lanţ muntos din Asia Centrală, pe care Ptolemeu îl numeşte Imaus (Hymalaia).
Alături de cele 26 de hărţi regionale, lucrarea conţine şi o hartă a întregii lumi, aşa cum o
cunoştea Ptolemeu, realizată în proiecţie conică echidistantă. În longitudine, acestă hartă acoperă 180°,
autorul considerând că Europa şi Asia se întind pe jumătate de Glob (în realitate ele acoperă doar 130°)! În
mod paradoxal, această extensie mai mare a Asiei lui Ptolemeu, reducând lungimea lumii necunoscute,
cuplată cu estimările privind circumferinţa Pământului, a contribuit mai târziu la una din cele mai mari
descoperiri din istorie: descoperirea Americii de către Columb. Marele navigator era astfel încredinţat că
urmărind această "distanţă mai scurtă" şi călătorind spre vest de pe coastele Europei, va atinge mai rapid şi
mai uşor centrele cu resurse bogate ale Asiei.
În ciuda erorilor geografice conţinute, textul şi hărţile Geographiei lui Ptolemeu, au constituit
lucrarea canonică asupra subiectului pentru mai bine de 1400 ani, geografii din secolele al XV-lea şi al
XVI-lea bazându-se pe ea atât de mult, ignorând chiar descoperirile expediţiilor maritime, încât ea a
exercitat o influenţă puternică de întârziere în progresul Cartografiei. În felul acesta Geographia a fost în
egală măsură cheia de boltă a Cartografiei dar şi o piatră de moară, un efort de pionierat care a supravieţuit
utilităţii sale.

8
 Ea este singurul atlas geografic care ne-a rămas din antichitate. Forma acestuia şi hărţile însele
sunt prototipuri ale cartografiei moderne. Multe din legende şi semne convenţionale utilizate de Ptolemeu
sunt încă folosite de cartografi doar cu uşoare modificări. El a insistat pe practica orientării hărţii cu
nordul în partea de sus şi estul în dreapta, o practică atât de universală astăzi încât mulţi oameni se pierd
atunci când încearcă să citească o hartă orientată într-o altă direcţie. Proiecţiile sale cartografice, cea
conică şi cea sferică modificată, ca şi cele azimutală ortografică şi stereografică, sunt şi astăzi în uz.
Listarea numelor locurilor, fie în ordine geografică, fie alfabetică, cu latitudinea şi longitudinea fiecăruia,
pentru a ghida căutarea, nu este prea diferită de sistemul modern.

În ceea ce-i priveşte pe romanii antici, aceştia au contribuit la completarea

cunoaşterii aspra lumii indo-mediteraneene şi a Europei occidentale în cadrul nevoilor
Imperiului Roman, însă nu par a fi adus progrese teoretice importante. Ei s-au orientat
spre latura practică, legată de nevoile militare şi administrative. Puţine hărţi romane au
supravieţuit, cele care s-au păstrat dovedind ignorarea de către romani a elementului
matematic reprezentat de proiecţia cartografică.
Cea mai veche hartă romană, cunoscută prin intermediul unei copii medievale,
fără îndoială foarte inexactă, realizată de Conrad Peutinger, un anticar din secolul al XV-
lea, se numeşte "Tabula peutingeriana" (Fig. 7).

Fig. 7

Este o hartă a lumii cunoscute de romani în secolele III-IV d.C. (întinsă între
insulele Marii Britanii la vest şi delta Gangelui la est), desenată pe 12 foi de pergament,
numite “segmentum” (segmente), cu lungime totală de 6,75 m şi lăţime de numai 35 cm,
încât contururile geografice apar foarte deformate în latitudine. Explicaţia formatului
hărţii constă în destinaţia sa: folosirea uşoară pentru orientarea militarilor şi negustorilor
pe drumurile Imperiului (drumurile constituind elementul cel mai exact şi cel mai
detaliat reprezentat). De altfel, pentru stabilirea distanţelor între localităţile Imperiului,
în timpul domniei lui Octavian Augustus au fost efectuate măsurători topografice,
romanii putând fi consideraţi drept primii care au utilizat măsurătorile topografice de
distanţe în reprezentările cartografice.
În Evul Mediu, diminuarea vieţii de relaţii este însoţită de o cvasi-dispariţie a
nevoii de hărţi şi a gândirii cartografice. Operele antice erau ignorate sau considerate
păgâne, teoria sfericităţii Pământului era respinsă sau ironizată. Sub monopolul
atotcuprinzător al Bisericii, operele ”ştiinţifice” şi hărţile erau realizate de călugări. În
loc să fie clare, inteligibile, desenate în proporţie corectă şi referenţiate pe baza
observaţiilor astronomice, ele erau construite fără simţul proporţiei, încărcate cu figuri şi
simboluri ireale. Cele mai multe ‘hărţi’ ale acestei perioade au fost diagrame
cosmologice creştine ce nu pot fi considerate reprezentări riguroase geografice. De
obicei dreptunghiulare sau circulare, ele urmăreau stilul aşa-numitelor "hărţi T - O", care

9
redau Pământul ca o masă unică de uscat înconjurată de ocean. Hărţile la scară mare au
tins spre diagramatic, nevoile cadastrale fiind satisfăcute mai mult prin descrierile
limitelor proprietăţilor decât prin măsurători.
Au fost doar rare excepţii care au rupt cu această tradiţie şi redate mai "ştiinţific",
precum călătoriile lui Marco Polo (care au stimulat interesul în explorare şi
cartografiere), cercetările lui Roger Bacon asupra proiecţiilor cartografice, Atlasul
Catalan, harta lui Fra Mauro şi, desigur, hărţile nautice sau portulanele, dar au însemnat
prea puţin pentru a impulsiona studiul sistematic sau aplicaţiile Cartografiei.
În China şi în Imperiul Arab, în această perioadă preocupările cartografice sunt
mai importante. Hărţile realizate se remarcă prin orizont geografic mult mai larg şi
printr-un mare număr de detalii, însă, fără vreun element matematic, ele nu depăşesc
hărţile antice greceşti.
În cazul arabilor, majoritatea învăţaţilor au imbrăţişat concepţia grecilor antici
privind sfericitatea Pământului. Este cunoscut exemplul învăţatului al-Idrisi, de la care s-
a păstrat o hartă a lumii, întocmită în 1154 pentru un rege creştin din Sicilia. Buni
astronomi şi constructori de hărţi, arabii folosesc busola şi dezvoltă sistemul
sexagesimal utilizat şi astăzi.
În cazul chinezilor, cea mai veche hartă cunoscută datează din 1137. Ei foloseau
un sistem de coordonate rectangulare potrivit pentru cartarea reală a terenului, mai ales
dacă era neregulat. La venirea europenilor, majoritatea teritoriilor erau deja
cartografiate, iar prin secolul al XVI-lea călugării iezuiţii pregătesc un atlas pe baza
informaţiilor deja existente.
După cum am amintit, un progres în domeniul hărţilor a fost reprezentat de
portulane. Acestea erau un fel de publicaţii-ghid, apărute începând de la sfârşitul
secolului al XIII-lea, realizate mai întâi de navigatorii italieni, apoi de spanioli,
portughezi, olandezi şi alţii şi conţinând informaţii asupra porturilor şi ţărmurilor
mărilor, mai ales asupra modului de navigare, asupra adâncimilor apei, asupra curenţilor
marini, a amplitudinii mareelor etc. Portulanele erau însoţite de hărţi, cu format
dreptunghiular, reprezentând, de regulă, o singură mare (Marea Ionică, Marea Egee,
Marea Neagră etc.), câteodată Marea Mediterană în întregime şi, foarte rar, o parte mai
întinsă a suprafeţei Pământului cunoscut. Exactitatea reprezentării liniei ţărmurilor este
surprinzătoare (rivalizând cu hărţile actuale), în timp ce interiorul continentelor apare
aproape lipsit de detalii. Caracteristica acestor hărţi o constituie existenţa unei bogate
reţele de linii drepte care pleacă, radiar, din câteva puncte ale hărţii, linii care se
presupune că reprezintă loxodrome (adică linii de orientare constantă cu busola).
În plus, faţă de produsele cartografice anterioare, hărţile portulanelor introduc un
element matematic nou – scara de proporţie – reprezentând din acest punct de vedere o
veritabilă revoluţie cartografică.

Cel mai vechi portulan care a supravieţuit, păstrat astăzi la Biblioteca Naţională din Paris şi
cunoscut sub numele de “Harta Pisană” (pentru că a aparţinut unei familii din Pisa), datează din jurul
anului 1290, autorul nefiind cunoscut (Fig. 8). Harta Pisană păstrează o neobişnuită distincţie în istoria
cartografiei: deşi este cel mai vechi portulan care s-a păstrat până azi, ea are toate caracteristicile fizice şi
intelectuale ale portulanelor mult ulterioare ei. Ca şi acestea, ea are stilul reţelei bazat pe cercuri şi direcţii
la busolă, redarea Mediteranei fiind surprinzătoare în acurateţe. Se pune întrebarea: unde sunt hărţile mai
vechi decât aceasta care să indice dezvoltarea acestei forme de cartografie? Ce surse au fost folosite la
întocmirea Hărţii Pisane? A fost ea o compilaţie după mai multe hărţi mai vechi, sau a fost făcută pur şi
simplu de un singur cartograf, doar prin eforturile proprii? După cât de detaliat sunt redate ţărmurile şi
numele locurilor, Harta Pisană pare a reflecta rezultatele multor călătorii şi folosirea multor hărţi mai
vechi. Acest lucru este valabil şi pentru alte portulane care au supravieţuit - ceea ce ele redau pare aproape
sigur să fi rezultat din combinarea cunoştinţelor şi cartografierilor de pe parcursul multor ani.

10
 Fig. 8 Harta Pisană, cel mai vechi portulan cunoscut

Printre primele hărţi din Europa creştină care revelează un nou caracter sunt cele
ale lui Pietro Vesconte, produse între anii 1310-1330. Unii îl consideră drept primul
cartograf profesionist care şi-a semnat si datat lucrările în mod regulat. A produs cu
precădere hărţi de navigaţie, fructificând probabil experienţa sa în domeniu. Vesconte a
fost unul din puţinii oameni din Europa de dinainte de anul 1400 care şi-a dat seama de
potenţialul Cartografiei şi care a aplicat tehnicile sale cu imaginaţie.

După cum poate fi văzut în harta lumii pe care a desenat-o în jurul anului 1320, el a introdus o
acurateţe extraordinară în redarea ţinuturilor înconjurătoare Mediteranei şi Mării Negre, probabil din
cauză că le-a copiat după portulane, fiind astfel un precursor al utilizării portulanelor în cartografia
regională. Harta se păstrează astăzi în Biblioteca Britanică. Ea are un format circular şi este orientată cu
estul în partea de sus, fiind pictată în culori tipice perioadei medievale: oceanele, mările şi râurile sunt în
verde, munţii văluriţi în maro, porţiunile de uscat în alb, iar oraşele mari sunt indicate prin coroane şi
castele roşii.
Alături de harta lumii, Vesconte a desenat cea mai interesantă dintre hărţile medievale ale
Palestinei. Scopul ei era acela de a pleda pentru o nouă cruciadă pentru recucerirea Pământului Sfânt de la
islamişti, pe care creştinii îl pierduseră complet. Harta este acoperită cu o reţea de pătrate şi textul însoţitor
explică că fiecare reprezintă o leghe (aproximativ 3,8 kilometri); fiecare oraş este plasat în pătratul
potrivit, textul indicând în care anume. Probabil că atât informaţia necesară, lista localizării oraşelor, cât şi
caroiajul au fost preluate din surse arabe. Şi această hartă este orientată tot cu estul în partea de sus, iar
verdele din marginea de jos marchează Mediterana, care a fost greşit numită Flumen Jordanus (râul
Iordan) de către un mult mai târziu adnotator. Această hartă este numită de unii specialişti "prima hartă
non-ptolemaică a unei ţări".

În perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice a renăscut, alături

de celelalte discipline şi domenii, şi geografia matematică. Sunt redescoperite lucrările
lui Ptolemeu, iar ideea sfericităţii Pământului şi proiecţiile cartografice recâştigă terenul
pierdut. Marile descoperiri geografice s-au sprijinit pe cartografie. Navigatorii epocii
apelau la serviciile cartografilor sau erau ei înşişi cartografi (este bine cunoscut
exemplul lui Cristofor Columb, care şi-a câştigat pâinea mult timp din confecţionarea
hărţilor).
Descoperirea Americilor şi, implicit, efortul de a controla şi a împărţi acele
teritorii au necesitat revitalizarea construirii hărţilor ca artă şi ştiinţă, imaginarea de noi
metode cartografice. Trendul globalismului început în era explorărilor va continua în

11
timpul Renaşterii, iar îmbunătăţirea instrumentelor va conduce la creşterea acurateţei şi
exactităţii hărţilor.
Secolul al XVI-lea a fost dominat de activitatea cartografului flamand Gerard
Mercator (1512-1594). El este autorul unei celebre proiecţii cartografice – proiecţia
cilindrică conformă – care devine proiecţia comună pentru reprezentarea lumii, folosită
chiar şi astăzi la întocmirea hărţilor de navigaţie, datorită proprietăţii de loxodromie şi
pe care el o va aplica şi în realizarea unei noi hărţi a lumii (1569) (Fig. 9).

Fig. 9

Creşterea necontenită a numărului hărţilor întocmite a impus necesitatea

publicării lor în volume separate. Aşa au apărut primele atlase geografice, paternitatea
termenului de ’atlas’, fiindu-i atribuită tot lui Mercator. Alături de atlasul lui Mercator
(cntinuat şi de urmaşi, încât în 1650 a ajuns la 6 volume), de cel lui Abraham Ortelius,
intitulat „Theatrum orbis terrarum” (1570), între 1560-1620 au fost realizate alte
numeroase atlase, secolul al XVII-lea rămânând în istoria cartografiei sub numele de
„secolul marilor atlase”. La sfârşitul acestuia erau cunoscute deja 20 proiecţii
cartografice şi începuse din nou construirea globurilor gografice.
În anii 1600 olandezii au fost puterea mondială şi centrul cartografiei, realizând
atlase, hărţi maritime, planuri ale oraşelor etc. şi dezvoltând excelente practici de
gravură şi desen (urmaţi de englezi, francezi).

Secolul 18 - până în prezent. Începutul sec. al XVIII-lea poate fi considerat

răsăritul cartografiei ştiinţifice, bazate pe observaţii de mai multă acurateţe. Se
înregistrează noi progrese în discipline precum geodezia, astronomia. Se perfecţionează
instrumentele de observaţie şi de măsură. Isaac Newton demonstrează, prin calcule
teoretice, turtirea Pământului la poli. Se inventează barometrul – de către Toriceli, fapt
ce a avut drept rezultat creşterea corectitudinii determinării altitudinii formelor de relief.
Inventarea cronometrului de către John Harrison (1759) a mărit acurateţea determinării

12
longitudinii. Tot în această perioadă se imaginează cea mai exactă metodă de
reprezentare a reliefului – metoda curbelor de nivel.
Necesităţile militare, economice şi de colonizare caracteristice epocii impun
elaborarea de hărţi mai exacte şi la diferite scări de proporţie. Începe efectuarea de
ridicări topografice naţionale, concretizate în apariţia hărţilor topografice. Primele hărţi
topografice au fost realizate de ruşi pentru anumite porţiuni de teritoriu, dar prima hartă
topografică a unei ţări este cea a Franţei, realizată între între 1750-1789, la scara
1:86.000.
Individualizarea cartografiei ca ştiinţă independentă se realizează la mijlocul sec.
al XIX-lea, o dată cu publicarea de către austriacul Emil von Sydow a lucrării "Situaţia
cartografiei în Europa" în care acesta foloseşte pentru prima dată termenul de
"cartografie". După aceasta, cartografia începe să fie predată în diferite şccoli militare,
considerată ca ştiinţa producerii hărţilor.
De asemenea, individualizarea altor discipline geografice, precum: climatologia,
meteorologia, pedologia, geomorfologia a impus necesitatea elaborării de hărţi tematice
sau speciale. Este consemnată şi apariţia de alte produse cartografice: blocdiagrama (W.
M. Davis), schiţa panoramică, profilul topografic ş.a.
În sec. XX, creşterea necesităţilor economice, ştiinţifice şi militare a impus
creşterea cerinţei de hărţi din ce în ce mai exacte şi la scări din ce în ce mai mari. Cele
două războaie mondiale au avut, printre altele, un rol extrem de important în dezvoltarea
fotografierii aeriane, a fotogrametriei şi a hărţilor de navigaţie. Un moment important al
acestei perioade l-a constituit elaborarea hărţii lumii la scara 1:1.000.000 (în 1924),
cerută de majoritatea lumii ştiinţifice internaţionale.
În perioada războiului rece, de după 1945, o importanţă specială a fost acordată
cartografiei militare şi standardizării, de ex., stabilirea unor simboluri standard NATO
pentru hărţi şi planuri militare. S-au dezvoltat tehnici noi de elaborare a hărţilor, precum
foto-litografia, offset-ul ş.a., care permit realizarea de hărţi foarte exacte, foarte rapid şi
în milioane de exemplare.
În ultimii ani, dezvoltarea tehnologiei spaţiale a permis lansarea pe orbită în jurul
Pământului a numeroase platforme de sateliţi de observare care furnizează date
complexe, servind elaborării de hărţi extrem de exacte.
În prezent, în plină eră a computerului, se dezvoltă o nouă formă de cartografie -
cartografia asistată de calculator (CAO) - care permite introducerea şi gestionarea
datelor spaţiale şi realizarea de hărţi digitale. Acestea au avantajul de a putea fi realizate
într-un timp mult mai scurt, pot asigura precizie mai mare, oferă posibilitatea aducerii
permanente la zi a oricăror schimbări apărute etc., motiv pentru care unii cartografi se
întreabă, pe bună dreptate, asupra viitorului cartografiei şi a hărţilor pe suport de hârtie.

Istoricul cartografiei în România

Primele hărţi pe care apare teritoriul ţării noastre, sau porţiuni din acesta, au fost
realizate în Antichitatea greacă, dar de către autori străini.
Începutul cartografiei româneşti îl constituie apariţia primei hărţi care reprezintă
o porţiune din teritoriul ţării noastre, realizată de un autohton. Aceasta aparţine unui
învăţat sas din Braşov, Joannes Honterus, fiind realizată în anul 1541 şi intitulată Dacia
(Fig. 10).

13
 Fig. 10

În anul 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino, realizează o Hartă a Valahiei,

care apare la Padova (Italia), tipărită în limba greacă (Fig. 11).

Fig. 11

O altă operă remarcabilă este harta intitulată Principatus Moldaviae Nova

Acurata, realizată de Dimitrie Cantemir şi anexată lucrării "Descriptio Moldaviae", în
1737, care conţine peste 800 de toponime (Fig. 12). Cantemir a realizat de asemenea şi
alte produse cartografice: un plan al Constantinopolului, mai multe profile topografice
asupra Munţilor Caucaz şi schiţe panoramice, considerate printre primele produse de
acest gen pe plan mondial.
Operele cartografice ulterioare sunt realizate mai degrabă de cartografi străini, în
special austrieci şi ruşi. Austriecii au realizat hărţi asupra territoriilor româneşti ocupate

14
şi/sau anexate la imperiul habsburgic: harta Banatul Timişoarei, realizată sub
conducerea colonelului von Elmpt între 1769-1772; Harta Transilvaniei, realizată sub
conducerea colonelului von Fabris între 1769-1773; Harta Bucovinei, realizată de
maiorul Buschel între 1773-1775, o altă Hartă a Bucovinei, realizată de ofiţerul von
Mieg în 1774; harta Cinci districte moldoveneşti, realizată sub conducerea lui Hora von
Otzellowitz între 1788-1790.

Fig. 12

Ruşii au elaborat hărţi asupra teritoriilor româneşti cu ocazia unor războaie

purtate cu turcii, efectuând în acest scop măsurători topografice bine organizate: o Hartă
a Moldovei la scara 1:288.000, realizată de generalul Bawr; o alta intitulată Teatrul de
război din Europa, realizată în 1828 ş.a.
În 1862 se înfiinţează Depozitul ştiinţific de rezbel, care devine mai târziu
Institutul Geografic al Armatei, primul institut geografic militar român care a realizat
prima hartă topografică în curbe de nivel, la scara 1:50.000 (Fig. 13).
În 1926, a început elaborarea primului atlas naţional modern, intitulat Atlasul
fisiografic şi statistic alu României, iar în 1930 a fost realizată o nouă hartă topografică a
ţării în proiecţie azimutală stereografică, la scările 1:50.000, 1:100.000, 1:200.000 şi
1:1.000.000.
După al doilea război mondial, în 1952 s-a realizat o nouă hartă topografică a
ţării de către Direcţia Topografică Militară (D.T.M.), în proiecţie Gauss-Krùger, prin
ridicări fotogrammetrice.
In 1960 apare "Monografia geografică a R. P. Române", care conţine multe hărţi
policrome, iar în 1970-1979 se realizează o nouă hartă topografică a ţării, în proiecţie
azimutală stereografică, la scările 1:25000, 1:50000, 1:100000 şi 1:200000 (Fig. 14).

15
 Fig. 13

Fig. 14

In prezent, instituţiile care coordonează destinele cartografiei româneşti sunt

DTM (Direcţia Topografică Militară) şi IGFCOT (Institutul de Geodezie,
Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizare a Teritoriului).

16
II. TOPOGRAFIA. Noțiuni generale

Pentru întocmirea hărţilor şi planurilor topografice la orice scară, este necesară

efectuarea a numeroase măsurători de teren, prin care se determină în prealabil şi se
materializează poziţia în spaţiu a unui anumit număr de puncte.
Conform etimologiei cuvântului (din limba greacă, topos = loc şi graphein = a
desena, a scrie), Topografia este una din ştiinţele care se ocupă cu măsurarea suprafeţei
terestre, alături de geodezie şi fotogrammetrie.
Mai precis, ea este ştiinţa care se ocupă cu executarea de măsurători (de
distanţe, unghiuri, cote etc.) asupra detaliilor terestre cât şi cu prelucrarea acestor
măsurători în scopul reprezentării în plan (grafic sau numeric) a suprafeţei terestre.
Obiectul Topografiei îl constituie suprafaţa terestră cu toate detaliile de pe ea, pe
care topografii le descompun în puncte caracteristice, numite puncte topografice.
Scopul final este obţinerea imaginii grafice a terenului, sub forma unui plan sau a
unei hărţi topografice.

GEOIDUL ŞI ELIPSOIDUL - SUPRAFEŢE DE REFERINŢĂ ÎN GEODEZIE

ŞI TOPOGRAFIE

Obiectul principal al măsurătorilor topografice îl reprezintă suprafaţa Pământului

(suprafaţa topografică). Cunoaşterea formei şi dimensiunilor reale ale acestuia s-a
realizat progresiv de-a lungul timpului, începând cu ideile mai mult sau mai puţin
corecte din antichitate, perpetuate şi în evul mediu, continuând cu calculele din perioada
modernă (triangulaţii şi măsurători geodezice) şi terminând cu observaţiile efectuate cu
ajutorul sateliţilor artificiali ai Pământului şi navelor cosmice, din perioada
contemporană.
S-a demonstrat astfel că forma şi, implicit, suprafaţa Pământului este departe de a
fi uniformă, cu mari variaţii pe verticală, ceea ce face imposibilă aproximarea ei prin
oricare model matematic de simplitate rezonabilă.
De aceea, pentru nevoile topografiei şi cartografiei, de a reprezenta în plan
suprafaţa terestră, este nevoie de un cadru de referinţă geometric, de o formă care să
poată fi exprimată prin formule matematice. În consecinţă, s-a trecut la calcularea unor
astfel de corpuri care să aproximeze forma reală a Pământului şi anume, geoidul (utilizat
ca suprafaţă de referinţă numai pentru determinări altimetrice) şi elipsoidul de rotaţie
sau de referinţă (folosit ca suprafaţă de referinţă pentru determinările planimetrice).
Pentru anumite sarcini de întocmire a hărţilor este suficientă considerarea
Pământului drept o sferă, aplicarea acesteia ca suprafaţă de referinţă fiind recomandată
pentru întocmirea hărţilor la scară mică şi foarte mică, de cel puţin 1:5.000.000.
Pentru întocmirea hărţilor topografice, la raportarea punctelor de pe suprafaţa
terestră, datele altimetrice (de nivelment) se proiectează întotdeauna pe suprafaţa
geoidului, considerată a avea cota 0, iar datele planimetrice se proiectează pe suprafaţa
elipsoidului de referinţă, în cazul geodeziei şi pe un plan orizontal tangent la glob, în
cazul topografiei.

Geoidul. Suprafaţa oceanelor şi mărilor, care acoperă peste 70% din planeta
noastră, poate fi considerată o suprafaţă naturală geometrică. Prelungind imaginar
oceanele pe sub continente şi neglijând efectele mareelor şi curenţilor pe acest "ocean
global", suprafaţa care ar rezulta ar rămâne afectată doar de gravitaţie. Această suprafaţă
echipotenţială (forţa gravitaţională, indicată de direcţia firului cu plumb, fiind
perpendiculară în toate punctele sale) a fost denumită geoid de geodezul J.B. Listing

17
(1873). Geoidul este adesea considerat drept un model fizic, o reprezentare apropiată a
formei Pământului. Conform lui C.F. Gauss, acesta este "înfăţişarea matematică a
Pământului", în fapt, a câmpului său gravitaţional.
Forţa gravitaţională este însă influenţată de distribuţia maselor de roci din
interiorul Pământului, neregularităţile sau anomaliile aceastei distribuţii determinând o
serie de ondulaţii ale suprafeţei "oceanului global", ale geoidului. Cu alte cuvinte, acolo
unde există un deficit de masă, suprafaţa geoidului coboară, iar unde există un surplus de
masă, suprafaţa acestuia se bombează, fiind mai neregulată decât cea a elipsoidului de
referinţă, dar considerabil mai netedă, mai uniformă decât suprafaţa topografică a
Pământului. O imagine sugestivă ne este oferită în Fig. 15, care prezintă, comparativ,
suprafaţa terestră (topografică) şi suprafețele geoidului, respectiv, elipsoidului.

Fig. 15 Relaţiile dintre suprafaţa topografică a Pământului, geoid şi elipsoid

Suprafaţa topografică variază faţă de elipsoidul de referinţă între valori de +8849

m (Vârful Everest) şi −11000 m (Groapa Marianelor), geoidul însă variază faţă de
elipsoid doar cu circa ±100 m. Deviaţia dintre geoid şi elipsoid se numeşte ondulaţia
geoidului (N). Cele mai mari ondulaţii cunoscute în prezent sunt: minima în Oceanul
Indian, cu N = -100 metri şi maxima în partea nordică a Oceanului Atlantic, cu N = +70
metri (Fig. 16).

Fig. 16 Vedere perspectivă a Geoidului (ondulaţiile geoidului 15000:1)

Când se călătoreşte cu vaporul, nu se pot sesiza ondulaţiile geoidului. Verticala

locului este totdeauna perpendiculară pe geoid, iar orizontul local este tangent la el. Un
receptor GPS aflat la bordul vasului poate arăta variaţiile înălţimii geoidului faţă de
elipsoidul de referinţă (matematic definit), centrul lui coincide cu centrul de greutate al
Pământului, sau cu centrul mişcării orbitale a sateliţilor GPS.
Prin urmare, nici geoidul nu are o formă regulată, aproximarea matematică a
formei acestuia fiind extrem de dificilă, prin calcule ale trigonometriei sferice. Un set de
18
astfel de coeficienţi a fost furnizat de modelul EGM 96 (Earth Gravity Model 1996),
determinat în cadrul unui proiect de colaborare internaţională. Noi modele, de o
rezoluţie şi mai mare, au fost elaborate ulterior, precum modelul GOCE şi, mai ales,
modelul GRACE (la care au lucrat mulţi din autorii modelului EGM 96), utilizând cele
mai noi şi mai exacte măsurători satelitare asupra câmpului gravitaţional al Pământului
şi încorporând un număr enorm de coeficienţi (de ordinul milioanelor).

Geoidul ca suprafaţă de referinţă pentru înălţimi

Aşa cum am amintit, geoidul este utilizat ca suprafaţă de referinţă pentru
măsurătorile altimetrice, adică pentru determinarea înălţimii punctelor de pe scoarţa
terestră deasupra acestei (fizic definite) suprafeţe imaginare.
În acest scop, nivelul mării este înregistrat în locuri de coastă timp de mai mulţi
ani folosind aparate speciale (maregrafe), după care se face media înregistrărilor. Nivelul
rezultat al apelor reprezintă o aproximare a geoidului şi este numit nivel mediu al mării
(NMM).
Fiecare stat sau grup de state şi-a stabilit puncte sau staţii de observaţie, care sunt
în mod normal localizate aproape de aria de interes. Pentru România staţia maregrafică
este la Constanţa, înfiinţată încă din 1898, în scopul stabilirii nivelului mediu de
referinţă al Mării Negre. Pentru Grecia staţia maregrafică este în Thesaloniki, pentru
Franţa în Marsilia, pentru Olanda în Amsterdam ş.a.m.d. Începând de la aceste staţii,
înălţimea punctelor de pe suprafaţa Pământului poate fi măsurată folosind aşa numita
tehnică a altimetriei sau nivelmentului.

Elipsoidul de referinţă. Întrucât geoidul nu este o suprafaţă analitică, el nu este

potrivit ca sistem de referinţă pentru determinarea locaţiilor, poziţiilor. Pentru efectuarea
de calcule asupra poziţiilor, distanţelor, direcţiilor etc. pe suprafaţa Pământului este
nevoie de un alt cadru matematic de referinţă. Cea mai convenabilă referinţă geometrică
este elipsoidul de rotaţie întrucât furnizează o formă relativ simplă care mulează geoidul
într-o aproximare de ordinul 1 (în timp ce sfera, care, aşa cum am menţionat, poate fi
folosită pentru întocmirea hărţilor la scări mai mici, îmbracă geoidul într-un grad de
aproximare de ordinul 2).
Dacă Pământul ar avea o densitate uniformă şi suprafaţa sa topografică ar fi
perfect netedă, geoidul ar avea forma de elipsoid de rotaţie al cărui centru coincide cu
centrul de greutate al Pământului.
Un elipsoid se formează prin rotirea unei elipse în jurul uneia din axe (Fig. 17).
Elipsa care defineşte elipsoidul terestru (sau sferoidul) este numită elipsă meridian. De
notat că termenii de “elipsoid” şi ”sferoid” sunt consideraţi adesea, deşi nu neapărat şi
corect, echivalenţi şi interschimbabili.
Principalii parametri ai unui elipsoid sunt semiaxa mare sau raza ecuatorială (a),
semiaxa mică sau raza polară (b), turtirea elipsei meridiane (t) şi excentricitatea (e).

Fig. 17 Secţiune printr-un elipsoid, folosit pentru a reprezenta suprafaţa Pământului, indicând principalii
săi parametri

19
 Cunoscând o axă şi oricare alt parametru, se pot calcula şi ceilalţi doi, în practica
geodezică elipsoidul fiind definit, cel mai adesea, prin semiaxa mare a şi turtirea t.
Turtirea t reprezintă raportul dintre diferenţa celor două semiaxe şi semiaxa
mare.
t = (a - b) / a
Dacă se cunosc a şi t atunci se poate determina b:
b = a (1 – t)
Elipsoidul poate fi definit, de asemenea, prin semiaxa mare şi excentricitatea e,
care este dată de:
e = c / a (excentricitatea I a elipsei meridiane)
e’ = (a – b) / b (excentricitatea a II-a)
Forma de elipsoid de rotaţie a Pământului, respectiv, turtirea acestuia la poli, a
fost intuită şi precizată, prin calcule, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea de către
Isaac Newton. Ulterior s-a trecut la determinarea parametrilor elipsoidului de referinţă,
prin aplicarea unor metode din ce în ce mai exacte:
- metoda arcelor (sau a măsurătorilor graduale), constă în măsurători de arce de
meridian sau de paralelă de cât mai mare amploare, executate în diferite regiuni ale
Globului; rezultatele metodei nu erau riguros exacte, depinzând de numărul de
măsurători de arce cât şi de precizia determinării latitudinii sau longitudinii punctelor
reprezentând capetele arcelor avute în vedere;
- metoda suprafeţelor, ia în considerare un ansamblu de arce de meridian şi de
paralelă care îmbracă o regiune cât mai întinsă, o suprafaţă; a fost folosită, printre alţii,
şi de geodezul american Hayford (1909), elipsoidul determinat de el fiind considerat ca
foarte exact şi adoptat în 1924, la Congresul Internaţional de Geodezie de la Madrid, ca
elipsoid de referinţă internaţional;
- metoda gravimetrică a fost utilizată cu succes de francezul A. Clairaut (sec.
XVIII), obţinând parametrii elipsoidului de rotaţie prin măsurători gravimetrice, plecând
de la variaţia în latitudine a acceleraţiei gravitaţionale (g); rezultatele sunt superioare
celor obţinute prin metoda arcelor.
- în prezent, determinarea elipsoidului s-a realizat cu ajutorul sateliţilor artificiali
şi a navelor cosmice (prin măsurarea continuă şi extrem de precisă a distanţei dintre
obiectele respective şi diferite puncte de pe suprafaţa terestră, a poziţiei acestora, a
abaterii orbitei reale de la orbita kepleriană şi prelucrarea datelor prin triangulaţii şi
trilateraţii spaţiale); pe lângă calcularea unora din parametrii elipsoidului de referinţă
mondial, aceste metode au permis şi precizarea formei geoidului global şi, mai ales, au
condus la stabilirea unei reţele mondiale de triangulaţie geodezică, cu puncte situate în
medie la 4000 km distanţă.
Au fost calculaţi numeroşi elipsoizi de referinţă, denumiţi, în general, după
numele autorului. O utilizare largă au următorii elipsoizi (Tabelul 1):

Tabelul 1 Elipsoizi de referinţă cu largă utilizare şi principalii lor parametri

Denumirea Anul semiaxa mare (a), semiaxa mică (b), turtirea (t) Ţara (regiunea) unde
în m în m t = (a-b)/a este utilizat
Everest 1830 6.377.276 6.356.079 1:300,8 India, Burma, Sri
Lanka
Bessel 1841 6.377.397 6.356.079 1:299,1 Europa Centrală, Chile,
Indonezia
Clarke 1880 6.378.249 6.356.515 1:293,4 Franţa, Africa (parţial)
Helmert 1907 6.378.200 6.256.818 1:298,3 Africa (parţial)
Internaţional (sau 1924 6.378.388 6.356.912 1:297,0 global
Hayford)
Krasovski 1940 6.378.245 6.356.863 1:298,3 Rusia, Europa de Est
GRS 1967 1967 6378160 6356775 1:298,2

20
 GRS 1980 1980 6.378.137 6.356.752 1:298,2 America de Nord
WGS 84 1984 6.378.137 6.356.752 1:298,2 global (măsurători
GPS)

Din cele câteva sute de elipsoizi de referinţă calculaţi până în prezent,

majoritatea sunt consideraţi locali, fiind aplicaţi doar anumitor regiuni sau state.

Elipsoidul ca suprafaţă de referinţă pentru localizări

Elipsoizi de referinţă locali
Este important să amintim faptul că hărţile topografice sunt desenate pe baza
poziţiilor geodezice, care sunt definite faţă de un sistem de referinţă geodezic.
Un sistem de referinţă geodezic este definit tocmai prin mărimea şi forma unui
elipsoid, precum şi prin poziţia şi orientarea acestuia. În lume, sunt definite, după cum
am precizat mai sus, câteva sute de astfel de sisteme de referinţă geodezice locale. De
exemplu, în unele ţări europene se foloseşte Sistemul de referinţă European, în
Germania - Sistemul de referinţă Potsdam, în SUA - Sistemul de referinţă Nord
American, în Japonia - Sistemul de referinţă Tokyo etc.
Diferitele sisteme de referinţă geodezice calculate se mulează mai bine pe geoid
doar la nivelul anumitor zone, de interes local, nu mai mari decât un continent, încât
diferenţele dintre geoid şi elipsoidul de referinţă pot fi ignorate. Acest lucru permite
desenarea de hărţi cu atât mai exacte cu cât elipsoidul mulează mai bine suprafaţa
geoidului la nivelul regiunii respective.
Figura 18 arată că o poziţie pe geoid va avea un set diferit de coordonate de
latitudine şi longitudine în fiecare sistem de referinţă. În figura respectivă sistemul de
referinţă european este extrapolat la continentul Nord American. Se poate observa că
acesta mulează bine geoidul în continentul european, însă nu surprinde geoidul în zona
nord americană. Rezultate similare se vor obţine şi în situaţia inversă, dacă sistemul de
referinţă Nord American este extrapolat la Europa.

Elipsoizi de referinţă globali

Odată cu creşterea cerinţelor pentru activităţile globale de ridicare topografică,
cât şi pentru scopul de a furniza rezultate geodezice coerente, mutual comparabile, s-a
trecut la determinarea şi a elipsoizilor de referinţă globali.

Fig. 18 Geoidul şi doi elipsoizi locali care surprind cel mai bine o regiune anume, respectiv, Europa şi
America de Nord

21
 Spre deosebire de elipsoizii de referinţă locali, care, aşa cum am amintit, se
aplică doar unei regiuni sau unei arii locale a suprafeţei Pământului, sistemele de
referinţă globale aproximează geoidul ca pe un elipsoid mediu al Pământulu (Fig. 19).

Fig. 19 Geoidul şi un elipsoid global care îl surprinde cel mai bine

In acţiunea de determinare a acestor figuri de referinţă s-a implicat, în special,

Uniunea Internaţională pentru Geodezie şi Geofizică (IUGG). Astfel, în 1924, la
Madrid, adunarea generală a IUGG a adoptat elipsoidul calculat de Hayford în 1909
drept elipsoid internaţional. Ulterior, odată cu evoluţia stadiului de cunoaştere, s-a
constatat că valorile acestui model terestru furnizau doar o aproximare insuficientă, de
aceea, la adunarea generală a IUGG de la Lucerna, în 1967, sistemul de referinţă din
1924 a fost înlocuit cu Sistemul de Referinţă Geodezic 1967 (GRS 1967 = Geodetic
Reference System 1967), care şi-a găsit aplicare, în special, în planificarea de noi
ridicări geodezice.
In 1979, la Canberra, adunarea generală a IUGG a admis că nici acest model nu
reprezenta mărimea şi forma Pământului cu o exactitate adecvată. În consecinţă, el a fost
înlocuit cu GRS 1980, pe care se bazează şi Sistemul Geodezic Mondial 1984 (WGS 84
= World Geodetic System 1984) care furnizează cadrul de referinţă de bază pentru
măsurătorile GPS (Global Positioning System).
O întrebare firească care s-ar putea ridica ar fi aceea dacă, în contextul actual,
când forma şi dimensiunile Pământului, respectiv, sistemul de referinţă geodezic
mondial, sunt determinate atât de precis, vechile sisteme de referinţă geodezice locale
mai prezintă vreo importanţă?
Răspunsul este afirmativ, acestea continuă să îşi păstreze utilitatea lor practică
pentru activităţile naţionale de ridicări topografice şi de întocmire a hărţilor. O reajustare
a tuturor sistemelor de referinţă locale existente nu este de aşteptat în viitorul apropiat,
datorită eforturilor mari de efectuare a transformării coordonatelor şi de schimbare a
hărţilor existente.
Menţionăm că în ţara noastră au fost utilizaţi elipsoizii Bessel şi Clarke până în
1930, elipsoidul internaţional Hayford (în perioada 1930-1951) şi elipsoidul Krasovski
(începând din 1951), iar din anul 1984 se utilizează pe scară largă elipsoidul WGS 84.

SISTEME DE COORDONATE FOLOSITE IN MĂSURĂTORILE TERESTRE

In domeniul măsurătorilor terestre, diferitele puncte din teren trebuie să fie

definite foarte precis, prin intermediul coordonatelor, care, la rândul lor, permit
obţinerea reprezentării suprafeţei terestre.
Orice sistem de coordonate este compus dintr-un sistem de referinţă şi din
coordonatele propriu-zise. Prin sistem de referinţă se înţelege un reper nedeformabil faţă

22
de care se raportează poziţiile punctelor unui sistem material, iar coordonatele sunt nişte
parametri geometrici independenţi, în general, distanţe şi unghiuri, prin care se
precizează poziţiile punctelor respective.
Pentru studiul tridimensional al suprafeţei Pământului se utilizează sistemul
coordonatelor geografice. Însă, scopul final al tuturor măsurătorilor este reprezentarea
suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, prin urmare, în topografie şi cartografie se
utilizează sistemele de coordonate plane: rectangulare, polare, bipolare.

Sistemul coordonatelor geografice

Aşa după cum am amintit, acest sistem de coordonate se foloseşte pentru studiul
tridimensional al suprafeţei terestre. El permite poziţionarea oricărui punct de pe Glob în
spaţiul tridimensional, real, prin intermediul doar a două coordonate (longitudinea şi
latitudinea).
Sistemul de referinţă este format din două plane, planul ecuatorului şi planul
meridianului zero (sau Greenwich), iar coordonatele geografice ale unui punct A situat
pe suprafaţa globului, sunt reprezentate prin două valori unghiulare: longitudinea (λΑ) şi
latitudinea (φΑ) (Fig. 20).

Fig. 20 Sistemul coordonatelor geografice

Longitudinea unui punct A (λΑ) este unghiul diedru format între planul
meridianului zero şi planul meridianului punctului A, putând fi estică sau vestică, cu
valori cuprinse între 0o şi 180o.
Latitudinea punctului A (φΑ) este unghiul dintre planul ecuatorului şi verticala
punctului A (dreapta VAO). Poate fi nordică sau sudică, cu valori cuprinse între 0o şi
90o.

Sistemul coordonatelor rectangulare

Este alcătuit dintr-un sistem de referinţă format din două axe perpendiculare (Ox
şi Oy) şi din coordonatele rectangulare, care sunt reprezentate de distanţele de la un
punct până la cele două axe, după direcţii paralele cu acestea.
Pentru efectuarea calculelor necesare ridicărilor topografice independente
(nelegate de reţeaua de puncte geodezice), se poate utiliza sistemul de axe rectangulare
din trigonometrie: Ox orizontală şi Oy verticală. În ridicările topografice legate de
reţeaua geodezică a ţării noastre, pentru stabilirea coordonatelor rectangulare ale
punctelor sunt utilizate axele din geodezie: Ox verticală şi Oy orizontală, întrucât atât
direcţia de referinţă pentru măsurarea unghiurilor este cea a nordului cât şi datorită
faptului că măsurarea unghiurilor se realizează în sensul direct al mişcării acelor de

23
ceasornic. Astfel, faţă de trigonometrie, în calculele topografice se utilizează cercul
topografic (Fig. 21). De asemenea şi sensul numerotării cadranelor a fost modificat, în
cazul cercului topografic acestea succedându-se tot în direcţia mişcării acelor de
ceasornic.
Coordonatele rectangulare ale unui punct M se notează cu XM şi YM sau M(x,y),
ambele exprimându-se în aceeaşi unitate de măsură a distanţelor (metri sau kilometri).
Dacă sunt determinate începând de la axele Ox şi Oy, sunt numite coordonate
rectangulare absolute.
În mod obişnuit însă, se calculează şi distanţele faţă de alte două axe paralele cu
axele Ox şi Oy, care trec, de exemplu prin punctul M (Fig. 22).

Fig. 21 Cercul trigonometric (a) şi cel topografic (b)

Fig. 22 Sistemul coordonatelor rectangulare

Sistemul coordonatelor polare plane

Posedă un sistem de referinţă constituit dintr-un punct O numit pol şi o dreaptă
de orientare cunoscută OO’ numită axă polară (Fig. 23). Coordonatele polare propriu-
zise ale unui punct A sunt reprezentate prin distanţa dintre punctul A şi pol (distanţa d)
şi prin valoarea unghiului α dintre axa polară OO’ şi segmentul OA.

Fig. 23 Sistemul coordonatelor polare

24
 Cunoscând coordonatele polare ale punctului A, le putem determina pe cele
rectangulare: X = d sin α şi Y = d cos α.
Dacă se cunosc coordonatele rectangulare ale punctului A, se pot calcula
coordonatele polare:
d  x2  y2 , tg  x / y

Sistemul coordonatelor bipolare

De multe ori, în măsurătorile efectuate asupra punctelor de detaliu, se
obişnuieşte, pentru verificare, ca poziţia lor să fie determinată din doi poli, adică din
două puncte de staţie (punctele în care se instalează aparatele topografice). A devenit
astfel necesară introducerea sistemului coordonatelor bipolare, în care sistemul de
referinţă este alcătuit din doi poli (O şi O’) şi o axă polară (segmentul orientat OO’)
(Fig. 24).

Fig. 24 Sistemul coordonatelor bipolare

Coordonatele bipolare ale unui punct A sunt fie două distanţe (segmentele OA şi
O’A), fie două valori unghiulare (α şi β, formate între axa polară şi segmentele OA şi
O’A).

ORIENTAREA LINIILOR (ALINIAMENTUL)

Pentru efectuarea calculelor în vederea determinării coordonatelor punctelor din

teren, necesare realizării planurilor şi hărţilor, este necesară măsurarea orientării
segmentelor dintre puncte. Această operaţiune se realizează faţă de anumite direcţii de
referinţă, care rămân permanent aceleaşi, pe suprafeţe foarte mari de teren. Pentru
emisfera noastră, aceste direcţii de referinţă poartă numele de direcţii nord (Fig. 25):
- direcţia nordului geografic (NG), indicată de sensul nordic al meridianului
geografic ce trece printr-un punct;
- direcţia nordului magnetic (NM), este indicată de acul magnetic al busolei
plasate în acel punct;
- direcţia nordului topografic (NT) sau a nordului caroiaj, este dată de direcţia
liniilor paralele, cu orientare N-S, ale caroiajului rectangular desenat pe planurile şi
hărţile topografice.

25
 Fig. 25 Orientarea liniilor în topografie

Intre aceste trei direcţii nord există diferenţe unghiulare, numite declinaţii:
- declinaţia magnetică (δ) dintre NG şi NM; aceasta suferă variaţii în timp şi
spaţiu, datorită migraţiei polilor magnetici ai Pământului; ea este înregistrată pe hărţile
topografice întocmite la intervale de timp diferite, permiţând astfel urmărirea variaţiei ei.
- declinaţia convenţională (δ1) dintre direcţiile NT şi NM;
- convergenţa meridianelor (c) dintre NG şi NT;
O direcţie oarecare din teren (OA) poate fi definită de unghiurile pe care le
formează cu una din cele trei direcţii nord, acestea fiind cunoscute sub denumirea de
orientări sau azimuturi:
- orientare geografică sau azimut geografic (θG): unghiul dintre direcţia OA şi
nordul geografic;
- orientare magnetică sau azimut magnetic (θM): unghiul dintre direcţia OA şi
nordul magnetic;
- orientare topografică sau azimut topografic (θ): unghiul dintre direcţia OA şi
nordul topografic.
Orientarea hărţii pe teren se poate efectua cu ajutorul unei busole sau făcând să
coincidă o direcţie de pe hartă cu direcţia corespunzătoare din teren. Dacă punctul în
care ne aflăm în teren (punctul de staţie) este trecut pe hartă, se uneşte acest punct cu un
alt punct de pe hartă, identificat şi în teren; prelungirea dreptei ce trece prin punctul de
staţie şi celălalt punct va da direcţia corespunzătoare din teren. Când punctul de staţie nu
este trecut pe hartă, se foloseşte busola: se roteşte harta până când nordul dat de un
meridian al hărţii ajunge în coincidenţă cu acul magnetic al busolei (considerându-se
valori reduse ale declinaţiei magnetice).

26
 RIDICĂRILE TOPOGRAFICE

Așa cum am menționat, obiectul Topografiei îl constituie suprafaţa terestră cu

toate detaliile de pe ea, pe care topografii le descompun în puncte caracteristice, numite
puncte topografice, iar scopul final este obţinerea imaginii grafice a terenului, sub forma
unui plan sau a unei hărţi topografice.
O primă problemă a Topografiei o constituie împărţirea detaliilor suprafeţei
terestre în puncte caracteristice (Fig. 26).

Fig. 26 Porţiune de teren descompusă în puncte caracteristice

Aceste puncte se împart în două categorii:

- puncte de sprijin (de canevas sau de staţie): sunt puncte determinate cu mare
precizie şi în care topograful se instalează cu aparatele pentru a obţine datele necesare
asupra terenului, în esenţă, pentru a determina o serie de alte puncte în teren; punctele de
sprijin formează osatura geometrică a unei ridicări topografice (punctele A, B, C, D);
- puncte de detaliu (punctele 1, 2, 3…9): sunt puncte determinate cu precizie mai
redusă, plecându-se de la punctele de sprijin.
Dacă un detaliu este rectiliniu (şosea, cale ferată etc.) este suficientă
determinarea doar a 2 puncte de detaliu. La un detaliu poligonal (localităţi), punctele
caracteristice sunt vârfurile poligonului. La unul curbiliniu (râu), punctele caracteristice
vor fi determinate în punctele în care linia îşi schimbă direcţia.
Cea de-a doua problemă o reprezintă ridicările topografice. Pentru o lucrare
topografică este necesară determinarea câtorva zeci de puncte de sprijin şi a câtorva sute
sau mii de puncte de detaliu.
O ridicare topografică reprezintă ansamblul lucrărilor efectuate pe teren şi în
birou, în scopul obţinerii unei reprezentări grafice (hartă sau plan topografic) a
teritoriului respectiv. Operaţiunile unei ridicări topografice conduc, în esenţă, la
determinarea poziţiei în spaţiu a punctelor topografice, adică a poziţiei acestora în plan
şi în înălţime.
Ulterior, pe un plan sau o hartă topografică, detaliile suprafeţei respective de
teren se obţin prin unirea cu linii continue a punctelor în care aceste detalii au fost
descompuse şi care au fost determinate în teren.
Stabilirea poziţiei în plan a detaliilor terestre poartă numele de planimetrie (una
din subramurile importante ale Topografiei), constituind o primă parte a problemei unei
ridicări topografice. Aceasta se realizează prin proiectarea punctelor topografice pe un
plan de proiecţie imaginar orizontal P, cu ajutorul unor proiectante ortogonale.

27
 De exemplu, dacă avem în vedere o porţiune din suprafaţa terestră şi câteva
puncte ale acesteia (A, B, C ... L) punctele A’, B’, C’ … L’ reprezintă proiecţiile lor pe
planul de proiectare P (Fig. 27). Direcţia proiectantelor este dată de direcţia firului cu
plumb, însă dacă întinderea terenului proiectat pe planul de referinţă este prea mare,
proiectantele pot fi considerate paralele unele faţă de altele.

Fig. 27 Porţiune de teren cu puncte topografice (A, B, C … L) şi proiecţiile lor (A’, B’, C’ … L’) în planul
de proiectare orizontal (P)

Întrucât, pentru orice ridicare topografică este necesară, după cum am amintit, şi
determinarea celei de-a treia dimensiuni (a înălţimii) detaliilor topografice, stabilirea
depărtării lor pe verticală faţă de planul de proiecţie orizontal P poartă numele de
altimetrie sau nivelment (a doua subramură importantă a Topografiei).
In esenţă, măsurătorile de distanţe şi de unghiuri din cadrul unei ridicări
topografice sunt influenţate de sfericitatea Pământului. Experienţa a dovedit că, în cazul
măsurării distanţelor, ea trebuie luată în considerare dacă punctele între care se face
măsurătoarea sunt situate la mai mult de 20 km unul faţă de altul, iar în cazul
unghiurilor, curbura suprafeţei terestre influenţează măsurătorile numai dacă punctele
sunt distanţate la peste 8 km. De aceea, pentru efectuarea ridicărilor topografice, trebuie
asigurată o densitate de 1 punct la 7-8 km, în felul acesta suprafaţa Pământului putând fi
considerată ca fiind plană, pe întinderi oricât de mari.
Metodele prin care se obţin coordonatele punctelor necesare sunt variate, ele
depinzând de o serie de factori, între care amintim aparatura existentă, precizia de
determinare a punctelor, timpul avut la dispoziţie, caracteristicile terenului (în special
relief şi accesibilitate etc.).
Ridicările topografice pot fi executate analitic şi grafic. De asemenea, pentru
anumite nevoi care ţin de un timp redus de lucru, o largă întrebuinţare o au ridicările
expeditive. Acestea, la rândul lor, pot fi executate semi-instrumental (cu folosirea
parţială a aparaturii topografice clasice sau a unor instrumente simple de măsurare) sau
chiar din vedere (mai ales pentru întocmirea unor schiţe sau a unor crochiuri – scheme
simplificate ale unei porţiuni de teren, caracterizate printr-un mare grad de generalizare
şi abstractizare a realităţii terenului).

28
 TRIANGULAŢIA GEODEZICĂ

Elementul principal în măsurătorile terestre îl constituie punctul geodezic. El

aparţine unei reţele geodezice, are coordonatele determinate prin metode geodezice
şi într-o anumită proiecţie cartografică, adoptată pentru teritoriul considerat.
Reţeaua geodezică cuprinde totalitatea reţelelor de triangulaţie şi de nivelment
executate pe teritorul unei ţări, în scopul asigurării unui schelet unic şi riguros, pe
baza căruia se realizează ridicările topografice. Ea acoperă teritoriul respectiv sau
sub forma unor lanţuri geodezice, alcătuite din triunghiuri sau patrulatere adiacente,
ale căror vârfuri reprezintă puncte geodezice cu poziţie determinată cu o înaltă
precizie (Fig. 28).

Fig. 28 Diverse forme de reţele geodezice

Coordonatele punctelor geodezice se stabilesc, pe elipsoid sau în planul

proiecţiei, prin metoda triangulaţiei. Amintim faptul că, în trigonometrie şi geometria
elementară, triangulaţia este procesul de aflare a unei distanţe până la un anumit punct,
pe baza lungimii unei laturi şi a valorilor unghiurilor formate între aceasta şi celelalte
laturi ale triunghiului format de punctul respectiv şi alte două puncte de referinţă.
În Fig. 29 este prezentat modul în care poate fi aplicată triangulaţia pentru a afla
distanţa de la ţărm la vaporul ancorat în larg. Se măsoară distanţa AB (notată cu l,
conform figurii), cât şi unghiurile α şi β (formate între linia ţărmului şi vapor), după
care, pentru a afla distanţa d, se aplică teorema sinusurilor.

Fig. 29 Aplicarea triangulaţiei pentru calcularea unei distanţe (d)

29
 Aşadar, triangulaţia geodezică, foloseşte, ca elemente de bază, unghiurile
măsurate între direcţiile formate între diferite puncte pe elipsoidul terestru, precum şi
măsurători directe ale unor laturi ale triunghiurilor, numite baze geodezice.
Triangulaţia geodezică necesită următoarele lucrări:

Întocmirea proiectului de reţele geodezice.

După lungimea laturilor figurilor geometrice din care sunt alcătuite şi precizia
determinării, lanţurile geodezice sunt de cinci ordine: I, II, III, IV şi V.
Reţelele de ordinul I pot fi primordiale şi complementare. Reţelele primordiale se
desfăşoară în lungul unor paralele şi meridiane ale statului respectiv, unde se leagă de
lanţuri similare din ţările vecine, formând lanţuri internaţionale (cum este cel dintre
Capul Nord – Scandinavia, care trece prin vestul României spre emisfera sudică,
terminându-se în Africa de Sud). Spaţiile neacoperite de lanţurile primordiale sunt
completate de reţele complementare.
Lungimea laturilor figurilor geometrice ale lanţurilor de ordinul I se aleg în
funcţie de vizibilitatea reciprocă din punctele respective: 20-25 km la câmpie şi 35-50
km la munte.
Lanţurile de ordinul II se formează prin adăugarea unor puncte în interiorul
triunghiurilor sau patrulaterelor de ordinul I, formând figuri geometrice cu laturi de 10-
20 km.
Tot prin îndesirea punctelor geodezice se crează şi reţele de ordinul III (cu laturi
de 5-10 km), ordinul IV (cu laturi de 2-5 km) şi ordinul V (cu laturi de 1-2 km).
Punctele geodezice se amplasează pe locuri dominante în teren, pentru o bună
vizibilitate în jur; totodată se caută ca triunghiurile să fie cât mai echilaterale.

Marcarea şi semnalizarea punctelor geodezice

Materializarea (marcarea) în teren a punctelor geodezice se realizează cu atenţie,
pentru a rezista mulţi ani. Operaţiunea se realizează prin borne de piatră sau de ciment
(Fig. 30). Pentru punctele de ordinul I, se efectuează şi materializări invizibile: sub
borna parţial vizibilă (trunchi de piramidă) se plasează şi una în sol, mai mică, având
poziţia matematică a punctului geodezic, pentru eventualitatea distrugerii bornei
principale.

Fig. 30 Marcarea punctelor geodezice

Pentru observarea de la mare distanţă, se efectuează semnalizarea punctelor

geodezice fie cu semnale (piramide) la sol cu 3 picioare (Fig. 31) şi câteva scânduri de
legătură văruite, fie cu semnale poduri, cu 4 picioare şi platforme pe care se instalează
instrumentele geodezice şi care pot atinge înălţimi de 40-45 m (Fig. 32).

30
 Fig. 31 Piramidă simplă folosită pentru semnalizarea punctelor geodezice

Fig. 32 Piramidă cu poduri folosită pentru semnalizarea punctelor geodezice

Determinarea bazei geodezice

Necesită trei operaţiuni: stabilirea coordonatelor geografice (geodezice) ale unui
capăt al bazei (punctul fundamental al triangulaţiei geodezice); măsurarea orientării
(azimutului geografic) bazei şi măsurarea lungimii bazei.
Baza unei triangulaţii geodezice este o latură a unuia din triunghiuri sau
patrulatere cu o lungime de 8-15 km, aleasă pe un teren neted, cât mai orizontal şi mai
aproape de nivelul mării.
Coordonatele şi meridianul geografic al unui capăt al bazei se determină prin
metode astronomice. Faţă de acest meridian se determină apoi orientarea bazei.
Lungimea bazei se măsoară cu mare precizie, deplasând cap la cap un fir de
invar (un aliaj din oţel şi nichel, cu lungimea de 24 sau 48 m), precizia măsurătorilor
fiind de 1 mm/1000 m pe aliniamentul bazei. Măsurătorile se efectuează cu echipe
specializate, cu mai multe fire, de mai multe ori şi în dublu sens. Lungimii obţinute i se
aplică unele corecţii printre care reducerea la elipsoid. În ultimii ani, bazele se măsoară
cu telemetre electrooptice care, deşi nu asigură o precizie mai mare de 2-3 mm/1000 m,
permit o mare rapiditate.

31
Măsurarea unghiurilor interioare din fiecare figură geometrică din lanţurile
geodezice
Se realizează în fiecare punct geodezic cu teodolite geodezice de mare precizie
(precizia măsurătorilor atinge valori de ± 2cc la triunghiuri de ordinul I, respectiv, ± 5cc
la triunghiurile de ordinul II).

Determinarea coordonatelor fiecărui punct geodezic

Se realizează prin prelucrarea datelor obţinute în teren, cu formule ale
trigonometriei sferice. Poziţia punctelor geodezice pe suprafaţa terestră se determină cu
o precizie de ± 20 cm, pentru cele de ordinele I, II şi III.

Triangulaţia geodezică din România

In ţara noastră, concepţia de realizare a triangulaţiei geodezice a variat de la o

etapă la alta. Până în 1956 a predominat ideea constituirii triangulaţiei de ordinul I sub
forma unor lanţuri simple sau duble de triunghiuri, dispuse în lungul meridianelor şi
paralelelor.
O primă astfel de operaţiune a fost realizată de Institutul Geografic Militar
(I.G.M.), începând din 1873, pentru prima hartă topografică a României realizată de
români. Baza a fost aleasă cu capetele la Ciorogârla şi Militari (incluse astăzi
municipiului Bucureşti) având o lungime de 9420,05 m. Ulterior, s-au măsurat şi alte
baze, la Satu Mare, Rădăuţi, Roman, Lugoj, Constanţa ş.a. cu fire de invar sau
geodimetre.
Reţelele primordiale erau dispuse din 20 în 20, formând 3 lanţuri în lungul
meridianelor şi 3 lanţuri în lungul paralelelor, unele din ele legându-se de lanţurile
internaţionale (Fig. 33).

Fig. 33 Reţelele primordiale ale triangulaţiei geodezice din România

După 1958 s-a realizat o reţea modernizată de ordinul I, care este o reţea
compactă, acoperind întreg teritoriul naţional şi fiind alcătuită din 657 triunghiuri şi doar
6 partulatere. S-au măsurat mai multe baze, câte una la 10-12 triunghiuri şi s-au
determinat 228 puncte pe cale astronomică (Fig. 34). Variabilitatea spaţială a reliefului
României a impus anumite particularităţi ale densităţii punctelor geodezice: în regiunile
de câmpie lungimea laturilor variază între 17 şi 25 km, în regiunile deluroase şi

32
subcarpatice între 20-35 km iar în regiunile montane şi în Depresiunea colinară a
Transilvaniei între 25-61,5 km

Fig. 34 Reţeaua triangulaţiei geodezice de ordinul I din România, realizată după anul 1958

Triangulaţiile geodezice de ordinul II-III, dezvoltate succesiv din triangulaţia de

bază, introduc noi puncte sau grupuri de puncte (Fig. 35). Se realizează astfel o reţea
de ansamblu, compactă, cu o densitate de 5 puncte geodezice pe fiecare foaie
topografică la scara 1:25.000.

Fig. 35 Îndesirea reţelei de ordinul I prin puncte geodezice de ordine inferioare (II şi III).

Triangulaţia geodezică de ordin inferior, de îndesire a celorlalte reţele, este

numită şi triangulaţie topografică şi este alcătuită din puncte de ordinul IV şi V. Ea
are rolul de a uşura pe cât posibil determinarea poziţiilor a cât mai multor detalii
topografice, aşadar de a fi situate omogen în teritoriu (ţinând însă seama şi de relief).
Densitatea medie a triangulaţiei de ordinul V trebuie să fie de 1 punct la 3 km 2.
Punctele trebuie să aibă poziţii dominante (movile, vârfuri de deal, creste, culmi),
pentru a se asigura o vizibilitate bună atât pentru propria lor determinare cât şi pentru
ridicările topografice ulterioare.

33
 Importanţa triangulaţiei geodezice
- asigură determinarea coordonatelor unei reţele de puncte de sprijin necesare ridicărilor
pentru harta topografică a ţării;
- prin repetarea ei periodică (la 20-30 de ani) contribuie la studiul mişcărilor pe
orizontală a scoarţei terestre.

RIDICĂRILE PLANIMETRICE (PLANIMETRIA)

Aşa cum am menţionat, scopul ridicărilor planimetrice este precizarea poziţiei în

planul de proiectare a punctelor topografice, în raport cu elementele de referinţă alese.
După modul de efectuare, ridicările planimetrice pot fi: numerice (poziţia
punctelor, adică coordonatele lor rectangulare sau polare, se obţin prin calcule, pornind
de la valorile mărimilor măsurate în teren); grafice (dau poziţia punctelor direct în teren,
prin trasarea şi raportarea distanţelor pe hârtia situată pe planşeta topografică);
fotogrammetrice (bazate pe prelucrarea unor fotografii speciale asupra terenului,
denumite fotograme).
Pentru efectuarea ridicărilor planimetrice numerice, se folosesc mai multe
metode: metoda triangulaţiei topografice (locale); metoda intersecţiilor; metoda
drumuirii; metoda radierii ş.a., primele trei metode din cele menţionate fiind şi cele mai
exacte şi, drept urmare, fiind utilizate la determinarea punctelor de sprijin planimetrice.
Unele din aceste metode necesită doar măsurători de unghiuri (metoda
intersecţiei), altele necesită măsurători atât de unghiuri cât şi de distanţe (triangulaţia
topografică, drumuirea, radierea), iar altele necesită numai măsurători de distanţe
(metoda aliniamentelor, metoda echerică).

1. Metoda triangulaţiei topografice (locale)

După denumire, există unele asemănări cu metoda triangulaţiei geodezice, dar
între ele există şi deosebiri. Triangulaţia topografică este cea mai importantă metodă de
ridicare planimetrică, oferind cea mai înaltă precizie; se foloseşte la determinarea
principalelor puncte de sprijin ale unei ridicări (ale canevasului de ansamblu) când în
zonă lipsesc punctele geodezice sau sunt prea rare. Metoda se aplică pe o suprafaţă
limitată, sub 800 km2, de unde şi numele de „locală”. Ca urmare, în calcule se folosesc
formule ale trigonometriei plane, deci mai simple decât cele folosite de triangulaţia
geodezică.
Şi în cazul triangulaţiei topografice se determină una sau mai multe baze, toate
unghiurile şi laturile triunghiurilor, coordonatele capetelor şi orientarea bazei etc.
Vârfurile reţelei de triunghiuri sunt puncte topografice, situate la 0,5 - 3,0 km
distanţă între ele. Triunghiurile sunt adiacente, formând reţele de diferite forme (Fig.
36).

Fig. 36 Forme de canevas ale triangulaţiei topografice

34
 Lucrările unei triangulaţii topografice se desfăşoară în trei etape: lucrări
preliminare, efectuarea măsurătorilor şi efectuarea calculelor.

a. Lucrările preliminare cuprind: întocmirea proiectului reţelei triangulaţiei pe o hartă

la scară mare, definitivarea proiectului după recunoaşterea terenului, marcarea şi
semnalizarea punctelor. Punctele se aleg astfel încât să fie staţionabile, pe locuri
dominante şi accesibile, să formeze triunghiuri cât mai echilaterale şi să se vadă unele
din altele.

b. Efectuarea măsurătorilor
1. Determinarea unei baze - necesită măsurarea lungimii ei, stabilirea
coordonatelor rectangulare ale unui capăt şi măsurarea orientării bazei.
- măsurarea lungimii bazei: baza reprezintă obişnuit una din laturile reţelei
stabilite. Deoarece se măsoară prin metoda directă, ea se alege pe un teren neted şi puţin
înclinat. Ea se măsoară de câteva ori cu panglica sau cu fire de oţel sau mai rar de invar.
Cu aparataj electrooptic sau magnetic, se poate măsura o bază mult mai rapid, chiar pe
un teren accidentat.
- coordonatele rectangulare ale unui capăt al bazei - se pot calcula printr-o
intersecţie înapoi, pornind de la câteva puncte geodezice sau se dau arbitrar în lipsa unor
asemenea puncte.
- măsurarea orientării bazei - poate fi efectuată direct şi rapid cu o busolă. Însă,
dacă se cere o precizie mai mare, se determină orientarea geografică a bazei prin vizări
pe aştri, mai ales pe Soare sau pe steaua polară (dacă se lucrează pe timp de noapte).
2. Măsurarea unghiurilor interioare ale tuturor triunghiurilor sau patrulaterelor -
se realizează cu teodolite propriu-zise, cu o precizie de 10cc până la 1cc.
c. Efectuarea calculelor constă din trei operaţiuni: compensarea unghiurilor măsurate în
fiecare triunghi, calculul orientării laturilor şi al lungimii tuturor laturilor şi calculul
coordonatelor fiecărui vârf de triunghi.
- compensarea unghiurilor - are ca scop geometrizarea reţelei de triunghiuri.
Dacă triunghiurile sunt adiacente, formând un lanţ, atunci se poate face o singură
verificare şi compensare a unghiurilor. Compensarea unghiurilor este necesară datorită
erorilor inevitabile în măsurarea lor.
- calculul lungimii laturilor - este necesar, întrucât în teren s-a măsurat doar o
singură latură de triunghi, eventual două (baza şi respectiv baza de verificare).
Fie un prim triunghi ABC al reţelei de triangulaţie, cu latura AB (baza) de
lungime cunoscută (Fig. 37).

Fig. 37 Un triunghi al reţelei de triangulaţie topografică

Pentru determinarea celorlalte laturi, se aplică teorema sinusurilor:

a b c
  , unde c = AB, cu lungimea cunoscută.
sin A sin B sin C

În acest caz:

35
 c c
a  sin A  M 1  sin A , iar b   sin B  M 1  sin B
sin C sin C
c
în care: M 1  reprezintă modulul triunghiului respectiv, conţinând elementele
sin C
cunoscute.
- calculul coordonatelor punctelor de triangulaţie (Fig. 38) - pentru aceste
puncte, reprezentând vârfurile triunghiurilor, calculul porneşte de la coordonatele
cunoscute ale unui capăt al bazei, de exemplu A.

Fig. 38 Calculul coordonatelor punctelor triangulaţiei topografice

In acest caz:
XB = XA + Δx = XA + DAB · sin i
YB = YA - Δy = YA - DAB · cos i, în care i = θAB - 300g
XC = XB - Δx = XB - DBC · sin g
YC = YB + Δy = YB + DBC · cos g, în care g = θBC - 100g

2. Metoda intersecţiei este singura metodă de ridicare planimetrică ce nu

necesită decât măsurători de unghiuri (în cazul triangulaţiei este necesară şi măsurarea
lungimii bazei). Această metodă se foloseşte în scopul îndesirii punctelor de sprijin
determinate prin triangulaţii geodezice şi topografice. În funcţie de cunoaşterea poziţiei
punctelor din care se măsoară unghiurile, se pot distinge:
- intersecţia înainte (directă sau propriu-zisă), la care unghiurile se măsoară din
puncte cunoscute (vechi), spre cele necunoscute (noi);
- intersecţia înapoi (indirectă sau retrointersecţia) la care unghiurile sunt
măsurate din punctele necunoscute spre cele cunoscute;
- intersecţia laterală (semidirectă, combinată sau întretăiere) la care unghiurile se
măsoară atât din puncte cunoscute cât şi din puncte necunoscute.
Intersecţia înainte se utilizează, în principal, pentru stabilirea coordonatelor
rectangulare ale unor puncte inaccesibile: coşuri de fabrici, clădiri înalte, turle de
biserici, semnale pe arbori, vârfuri ascuţite, etc. Fie punctele cunoscute A (de coordonate
x1 şi y1), B (x2, y2) şi C (x3, y3) şi un punct necunoscut N ale cărui coordonate (x, y)
trebuie determinate (Fig. 39).

36
 Fig. 39 Intersecţia înainte

Pentru determinarea acestei intersecţii sunt necesare şi orientările celor trei vize
care pleacă din punctele cunoscute spre cel necunoscut (θ1, θ2, şi θ3)
De asemenea, putem scrie: θ1 = θAB + α1; θ2 = θBC + α2; θ3 = θCA + α3. Ca urmare,
în fiecare din punctele cunoscute A, B şi C, vor trebui măsurate unghurile α dintre o
direcţie de orientare cunoscută şi direcţia spre punctul necunoscut N. Pentru
determinarea coordonatelor punctului N, se folosesc ecuaţiile dreptelor AN, BN şi CN.
Intersecţia înapoi se bazează pe principiul determinării poziţiei unui punct
necunoscut, în care se poate pune în staţie teodolitul, şi din care se pot efectua vize pe
cel puţin trei puncte ale căror coordonate sunt cunoscute (puncte vechi). Cele mai
favorabile cazuri ale acestei metode, sunt acelea în care punctul necunoscut se găseşte în
interiorul triunghiului format de punctele cunoscute.
Intersecţia laterală este caracteristică situaţiei în care punctul necunoscut se află
pe un teren în apropierea căruia se găsesc cel puţin două puncte cunoscute în care se
poate staţiona (din care se poate viza punctul necunoscut) şi alte două-trei puncte
cunoscute, dar în care nu se poate staţiona.

3. Metoda drumuirii este metoda de determinare a poziţiei planimetrice sau

altimetrice a punctelor reţelei de sprijin sau de ridicare, precum şi a punctelor de detaliu,
bazată pe măsurarea lungimilor şi a unghiurilor în lungul unui traseu frânt.
Pe teren, detaliile (clădiri, ape, areale forestiere, forme de relief, căile de
comunicaţie etc.) se găsesc la distanţe mari faţă de punctele reţelei de sprijin, ale căror
coordonate sunt cunoscute. De aceea, pentru a dispune de mai multe puncte de sprijin
sau de ridicare, se stabilesc puncte noi, aflate în apropierea detaliilor, situate la distanţe
mici între ele, dispuse sub forma unei linii poligonale frânte sau a unui poligon convex.
În fiuncţie de felul punctelor între care se desfăşoară drumuirile, se deosebesc
trei tipuri: primare, când drumuirea se sprijină la ambele extremităţi pe puncte de
triangulaţie sau de intersecţie; secundare, când unul din punctele de drumuire, cel iniţial,
este un punct de triangulaţie sau intersecţie, iar celălalt, un punct de drumuire pimară;
terţiare, când două sau mai multe puncte ale drumuirii sunt puncte de drumuire primară
sau secundară.
Pentru realizarea unei drumuiri corecte, trebuie satisfăcute următoarele reguli:
punctele să fie bine marcate prin ţăruşi de lemn sau fier, alese în apropierea punctelor de
detaliu, ferite de distrugere; lungimea laturilor drumuirii să aibă valori cuprinse între 50
şi 300 m, iar lungimea cumulată a laturilor să nu depăşească 2000 m în intravilan şi
3000 m în extravilan; numărul laturilor drumuirii să nu fie mai mare de 30 (excepţional,
există drumuiri ce ating 100 laturi şi până la 15 km lungime cumulată).
Dacă linia poligonală frântă se sprijină cu capetele pe două puncte de
triangulaţie, se numeşte drumuire sprijinită sau legată (Fig. 40 și 41). Dacă linia frântă
este închisă, sub forma poligonului convex din Fig. 42, drumuirea se numeşte închisă

37
sau pe circuit închis. Aceasta poate avea caracter independent, când se execută pe plan
local, sau dependent, când un punct al ei coincide cu un punct de triangulaţie.

Fig. 40 Drumuirea sprijinită. a-drumuirea sprijinită legată; b-măsurarea unghiurilor la

drumuirea sprijinită

Fig. 41 Tipuri de drumuiri sprijinite

Fig. 42 Drumuirea închisă

De obicei, pentru lucrările din agricultură, pentru planuri locale, se foloseşte

drumuirea independentă.
Un caz particular de drumuire este cel al drumuirii cu punct nodal (Fig. 43).
Acestea însumează un număr de 2-5 drumuiri deschise care au un punct comun denumit
punct nodal.

38
 Fig. 43 Drumuirea cu punct nodal

Rigurozitatea măsurătorilor şi calculelor apropie precizia acestui punct de

precizia de determinare a punctelor de intersecţie, astfel încât acest tip de drumuire poate
fi inclus şi în cadrul metodelor de obţinere a punctelor de sprijin.

4. Metoda radierii este o metodă numerică de ridicare, întrebuinţată pentru

obţinerea poziţiei planimetrice a unor puncte de detaliu care vor trebui să apară pe
hărţile şi planurile topografice. Deoarece de cele mai multe ori poziţia punctelor de
detaliu se calculează prin cunoaşterea distanţelor şi unghiurilor, folosind coordonatele
polare, se mai numeste şi metoda coordonatelor polare.
Metoda radierii se poate utiliza în mod independent sau în combinaţie cu metoda
drumuirii.
Ca metodă independentă, radierea se aplică pe suprafeţe restrânse, cu vizibilitate
ridicată, pentru obţinerea poziţiei punctelor caracteristice ale unor construcţii, limitelor
parcelelor agricole, podurilor, cursurilor de apă, etc. Pe teren se măsoară orientări
magnetice, unghiuri verticale şi lungimea distanţelor până la punctele vizate (Fig. 44).

Fig. 44 Radierea folosită ca metodă independentă

Unghiurile se măsoară cu ajutorul teodolitului-tahimetru, la care se ataşează

declinatorul, distanţele măsurându-se prin metoda stadimetrică.
De regulă, punctele de radiere nu se marchează pe teren decât în cazul în care
sunt necesare pentru execuţia unor lucrări ulterioare.
Transpunerea pe plan se face, de regulă, pe cale grafică, cu rigla şi raportorul,
după ce, în prealabil, distanţele au fost reduse la orizont şi la scara de întocmire a
planului.
Pentru punctele cu caracter de permanenţă, se calculează şi coordonatele
rectangulare. În acest caz, punctului de staţie i se dau coordonate absolute arbitrare, iar
poziţia fiecărui punct se determină în raport cu poziţia punctului de staţie.

39
RIDICĂRILE ALTIMETRICE (ALTIMETRIA)

Ridicările altimetrice (nivelmentul sau altimetria) se ocupă cu determinarea celei

de-a treia coordonate a punctelor topografice – altitudinea sau cota – notată cu H.
Scopul final al altimetriei constă în reprezentarea reliefului prin curbe de nivel.
Pentru stabilirea unei cote, se determină depărtarea pe verticală a punctului faţă
de o suprafaţă de referinţă, denumită suprafaţă de nivel zero sau suprafaţă de bază, care
este suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită şi pe sub continente.
Cota unui punct poate fi (Fig. 45):
- cotă absolută sau altitudinea, când ea se măsoară pornind de la suprafaţa de
nivel zero (Sn0) şi
- cotă relativă, când este determinată începând de la o suprafaţă de nivel locală
(SnL), de exemplu, fundul unei văi; mai este denumită înălţimea punctului.

Fig. 45 Cota absolută şi cota relativă

Depărtarea pe verticală dintre două suprafeţe de nivel care conţin două puncte
diferite A şi B este denumită diferenţă de nivel dintre două puncte, notată cu Δh (de ex.,
ΔhAB).
Deteminarea suprafeţelor de nivel este problema esenţială a ridicărilor
altimetrice, deoarece cunoscând cota unui punct A şi Δh faţă de un alt punct B, se poate
afla altitudinea punctului B:
HB = HA ± ΔhAB
Reţeaua punctelor de sprijin altimetrice este determinată prin două metode:
nivelmentul geometric de precizie şi nivelmentul trigonometric geodezic.

1. Nivelmentul geometric de precizie (general, de stat)

Foloseşte principiul liniilor orizontale de vizare şi cuprinde următoarele lucrări:
a. Lucrări preliminare. În orice ţară, determinările altimetrice ale nivelmentului
de precizie pornesc de la nivelul mării celei mai apropiate. Pentru stabilirea acestui
nivel, în cheiurile unui port maritim se instalează un medimaremetru sau un maregraf.
Maregraful înregistreză automat pe hârtie oscilaţiile zilnice ale nivelului mării. După
observaţii îndelungate, de 30-40 de ani, se stabileşte nivelul mediu, care se
materializează printr-un reper metalic în cheiul respectiv şi care reprezintă reperul zero
fundamental.

40
 Pornind de la acest nivel, determinările altimetrice se execută pe trasee de formă
poligonală, denumite poligoane ale nivelmentului general sau de precizie. După
lungimea traseelor şi precizia determinărilor, poligoanele pot fi de trei ordine: I, II şi III
(Fig. 46).

Fig. 46 Poligoane ale nivelmentului geometric de precizie

b. Determinările altimetrice. Se efectuează cu procedeul din mijloc al

nivelmentului geometric topografic. În măsurători se porneşte fie de la reperul zero
fundamental, fie de la un reper al unui poligon deja determinat.
c. Lucrările finale constau în prelucrarea datelor obţinute în teren şi aplicarea
corecţiei gravimetrice, specifice altitudinii dorite. Se mai aplică şi alte corecţii: de
refracţie atmosferică, de temperatură, de etalonare a stadiilor ş.a.
O atenţie deosebită i se acordă erorii de închidere pe reperul zero fundamental,
care nu trebuie să depăşească următoarele valori: la poligoane de ordinul I:  3mm D ,
la poligoane de ordinul II:  5mm D iar la poligoane de ordinul III:  10mm D , unde
D = lungimea traseului poligonului în km.

Nivelmentul de precizie în România. Până în 1954, în România s-a considerat

drept nivel mediu de referinţă, nivelul Mării Negre. Pentru stabilirea lui, în 1898 s-a
instalat la Constanţa un medimaremetru – distrus în timpul primului război mondial. În
1920, în acelaşi chei s-a instalat un maregraf. Între 1954-1971 s-a luat în considerare
nivelul Mării Baltice la Kronstadt iar după 1971, din nou nivelul Mării Negre la
Constanţa.
Primele determinări ale reperilor de nivelment au fost executate de I. G. A.
(Institutul Geografic al Armatei) pe trasee ale unor poligoane de ordinul I, pe o distanţă
de 4785 km. În acelaşi timp, serviciul militar austriac din Transilvania a executat astfel
de măsurători pe o lungime de 2706 km.
Primul poligon de nivelment determinat în România de către I. G. A. are traseul:
Constanţa – Feteşti – Călăraşi – Olteniţa – Mangalia – Constanţa; a fost determinat în 36
de ani, cu întreruperi, cu o eroare de închidere de –132,98 mm, din cauza celor două
treceri peste Dunăre.
După al doilea război mondial s-au efectuat măsurători pe un nou traseu –
poligon de nivelment de ordinul I: Constanţa – Feteşti – Făurei – Galaţi – Tulcea –
Constanţa, cu o lungime de 522 km şi o eroare de închidere de numai 80 mm.

41
Nivelmentul trigonometric geodezic

Se foloseşte la determinarea altitudinii punctelor triangulaţiei geodezice din

zonele de deal şi de munte cu pante mari, unde nu se poate aplica nivelmentul geometric
de precizie. Este denumit trigonometric, deoarece foloseşte principiul nivelmentului
trigonometric – cel al liniilor înclinate de vizare. Unghiurile verticale care se măsoară
sunt unghiuri zenitale formate între verticala punctului de staţie şi linia care uneşte cele
două puncte între care se determină Δh (Fig. 47).

Fig. 47 Principiul nivelmentului trigonometric geodezic

Pentru determinarea lui ΔhAB, trebuie cunoscută distanţa geodezică k (distanţa pe

elipsoidul de referinţă). Din fig. 209, rezultă că:
z ' z
h AB  k  tg , dacă HA este cunoscută: HB = HA + ΔhAB
2
Aceste determinări nu sunt la fel de exacte ca la nivelmentul geometric de
precizie, deoarece intervine eroarea de refracţie atmosferică şi de sfericitate a
Pământului.
Reţeaua nivelmentului trigonometric-geodezic cuprinde: reţele principale, care
se determină cu o eroare de ± 2,5 cm/km şi reţele secundare, care se determină cu o
eroare de ± 5 cm/km.

2. Nivelmentul topografic
Ridicările altimetrice topografice sunt de mai multe feluri: nivelmentul geometric
(direct), nivelmentul trigonometric (indirect) şi nivelment barometric (fizic).
a. Nivelmentul geometric se mai numeşte direct, deoarece rezultatul se obţine
direct în teren. Foloseşte principiul liniilor orizontale de vizare, care se obţin cu aparate
specifice, numite nivelmetre.
Se aplică mai multe procedee ale nivelmentului geometric:
Procedeul din mijloc (Fig. 48) necesită un nivelmetru şi două stadii verticale.

42
 Fig. 48 Procedeul din mijloc al nivelmentului geometric

Fie două puncte: A, cu altitudine cunoscută şi B necunoscut, situat mai sus. La

mijlocul distanţei AB şi aproximativ pe aliniamentul AB, se pune în staţie un nivelmetru
iar în cele două puncte câte o stadie verticală. Distanţa dintre cele două puncte se
numeşte niveleu sau panou, iar cele două distanţe dintre nivelmetru şi stadii se numesc
portee, care pot avea o lungime de 50-150 m; se efectuează câte o citire pe cele două
stadii (a şi b) cu nivelmetrul, în dreptul firului reticular orizontal.
Citirile reprezintă depărtarea în mm dintre suprafeţele de nivel ale punctelor şi
linia orizontală de vizare. Din desen (fig. 4) rezultă că ΔhAB = a – b (1)
Dacă HA este cunoscută, atunci:
HB = HA + ΔhAB = HA + (a – b).
HB se mai poate determina şi în funcţie de altitudinea liniei de vizare (HV):
HV = HA + a
Ca urmare: HB = HV – b = (HA + a) – b (2)
Cele două rezultate trebuie să coincidă.

Procedeul înainte (sau din capăt). În acest caz, niveleul este egal cu porteea.
Dacă avem două puncte, A cu altitudinea cunoscută şi B necunoscut, situat mai
sus (Fig. 49), se aşează în A un nivelmetru iar în B o stadie verticală. Se măsoară
înălţimea i a lunetei în A şi se efectuează o citire b pe stadia din B, în dreptul firului
reticular orizontal.

Fig. 49 Procedeul înainte al nivelmentului geometric

43
În acest caz:
ΔhAB = i – b (3)
Dacă HA este cunoscută:
HB = HA + ΔhAB = HA + (i – b) sau : HB = HV – b
Acest procedeu asigură o precizie mai mică decât procedeul din mijloc.

b. Nivelmentul trigonometric (indirect) topografic

Se aplică în regiunile cu relief accidentat, la determinarea altitudinii unor puncte
situate la distanţe mai mici de 400 m, putându-se neglija astfel eroarea de sfericitate şi
de refracţie atmosferică.
Se foloseşte principiul liniilor înclinate de vizare (Fig. 50) iar diferenţele de nivel
se calculează pe cale indirectă, printr-o formulă trigonometrică în care se introduce
distanţa dintre puncte şi unghiul de înclinare a vizei (unghi de pantă). Intrumentele
necesare sunt un tahimetru şi o stadie.

Fig. 50 Principiul nivelmentului trigonometric

Conform Fig. 7, formulele de utilizat pot fi:

ΔhAB = DS · sin α (1)
ΔhAB = d · tg α; Δh = d · ctg z (2)
Cea mai folosită este formula (2), care foloseşte în calcule distanţa d (adică
distanţa DS redusă la orizont).
Distanţele se pot măsura fie direct, fie indirect, pe cale stadimetrică (DS). În
cazul măsurării stadimetrice a distanţelor (DS), dacă înlocuim pe d cu 100 · G · cos2 α,
rezultă că:
cos2   sin 
hAB  100  G  cos2   tg  100  G   100  G  sin   cos  (3)
cos 
deci: hAB  DS  sin   cos

c. Nivelmentul barometric (fizic)

Se bazează pe scăderea presiunii atmosferice (P) odată cu creşterea altitudinii (în
medie cu 1 mm coloană de mercur la fiecare 11 m). Astfel, dacă la nivelul mării P = 760
mm (normală), la 330 m altitudine, P = 730 mm.
Însă, presiunea atmosferică depinde şi de alţi factori: temperatura, umiditatea şi
latitudinea locului. Toate aceste elemente au fost introduse în diferite formule pentru
determinarea altitudinii reliefului. Astfel, francezul Babinet, pentru latitudinea de 45o a
imaginat formula:
 2(T1  T2 )  P1  P2
h12  16.0001   , în care T1 şi T2, P1 şi P2 sunt
 1000  P1  P2
temperatura şi presiunea atmosferică în punctele 1 şi 2 între care se determină Δh.

44
 Pentru determinarea altitudinii reliefului după această relaţie, presiunea
atmosferică trebuie măsurată cu barometrul cu mercur, care este însă incomod în
condiţiile terenului. De aceea, pentru măsurătorile curente se foloseşte barometrul
aneroid. Dacă un astfel de barometru posedă pe lângă cadrul gradat în milimetri
presiune şi un cerc gradat în metri altitudine, este denumit altimetru; pentru a se putea
face corecţia de temperatură, el posedă şi un termometru, în acest cay purtând numele de
altimetru compensat.
Pentru efectuarea măsurătorilor se porneşte dintr-un punct A, de cotă cunoscută
(Fig. 51) după o hartă şi se reglează altimetrul la altitudinea indicată de hartă. Apoi se
parcurge traseul, măsurându-se în fiecare punct presiunea, temperatura aerului şi a
barometrului, înălţimea aparatului faţă de punct, notând şi ora observaţiei; pentru
control, se revine în punctul A şi se determină din nou altitudinea, care se citeşte direct
la altimetru. Dacă se obţine o eroare de închidere a drumuirii (eΔh) (eroare nivelitică),
adică diferenţa dintre valoarea cotei cunoscută la pornire şi alta citită la închiderea
drumuirii, în limitele toleranţei admise, se procedează la compensarea valorilor.

.
Fig. 51 Nivelment cu barometrul

Precizia nivelmentului barometric este cea mai mică comparativ cu celelalte

tipuri de nivelment. Nivelmentul barometric dă ipotetic rezultate bune numai dacă
punctele se află pe aceeaşi coloană atmosferică, citirile se fac simultan iar timpul este
frumos.
Precizia propriu-zisă este condiţionată de precizia măsurării presiunii
atmosferice. Presiunea se modifică însă şi în timp (variaţii normale de ± 2 mm/zi şi
accidentale de câţiva mm în câteva ore), impunând necesitatea eliminării erorilor în
determinările de cote. Pentru aceasta se acordă o mare atenţie înregistrării erorii de
închidere a drumuirilor şi se recomandă ca închiderea drumuirilor să se realizeze după
cel mult 1-2 ore de la începere, timp în care se presupune că presiunea atmosferică s-a
modificat normal sau accidental într-un singur sens.
De asemenea, se recomandă ca drumuirile cu altimetrul să nu se efectueze pe
timp de ploaie, ninsoare, furtună etc., în timpul cărora se produc modificări rapide ale
presiunii atmosferice.
Aşadar, nivelmentul barometric are o precizie modestă, ceea ce îl recomandă ca
nivelment expeditiv (informativ). Totuşi, precizia sa satisface necesităţile unui mare
număr de lucrări nivelitice în terenuri foarte accidentate, împădurite, acoperite etc., în
care este mult utilizat, viteza sa de lucru fiind aproximativ egală cu viteza de deplasare a
celor care efectuează măsurători barometrice.

45
CARTOGRAFIA – definiţie, domeniu de studiu, subramuri, legătura
cu alte ştiinţe, importanţă
Reprezentarea spaţiului înconjurător s-a înscris, încă din zorii civilizaţiei, printre
preocupările omului, acesta încercând, împins de nevoia de a cunoaşte şi a utiliza noi
teritorii, să le cartografieze.
Însuşi stadiul actual al cunoaşterii s-a bazat pe faptul că omul poate stoca şi
transmite mai departe informaţia. Această capacitate de a înmagazina informaţie, de a
oferi permanent imagini cât mai apropiate de realitate asupra spaţiilor înconjurătoare,
indiferent de extensiunea lor, este deţinută pe deplin de Cartografie, disciplină
considerată pe drept cuvânt o adevărată scriere pentru civilizaţii.
Unele definiţii prezintă Cartografia, in mod laconic, drept “ştiinţa producerii
hărţilor”, sau ”ştiinţa şi arta desenării şi întocmirii hărţilor şi a altor produse
cartografice”, sau ”reprezentarea vizuală a locurilor, spaţiului şi timpului”.
O definiţie mai completă a Cartografiei este aceea de ştiinţă a reprezentării
exacte, ştiinţifice, a suprafeţei Pământului şi a fenomenelor de pe ea, în principal a
creării, editării, studierii şi folosirii hărţilor şi a altor produse cartografice.
Ea vizează ansamblul studiilor şi operaţiunilor ştiinţifice, tehnice şi artistice, prin
care, plecând de la rezultatele observaţiei directe sau exploatarea altor documente, se
obţine reprezentarea grafică în plan sau chiar tridimensională (globuri geografice,
blocdiagrame) a obiectelor, fenomenelor şi proceselor geografice.
Prin aplicarea procedurilor ştiinţifice fundamentale de măsurare precisă, de
clasificare şi de identificare a legăturilor, ea îşi atinge pe deplin scopul, acela de a crea
modele vizuale reduse şi convenţionale ale lumii noastre complexe.
Domeniul de studiu al Cartografiei se extinde şi asupra modalităţilor de utilizare
a hărţilor în diferite scopuri ştiinţifice (atât de cercetare, cât şi de expunere a rezultatelor
cercetării) şi practice (amenajare a teritoriului, turistice etc.).
Dacă la începuturile sale Cartografia era o parte integrată Geografiei (sau chiar
confundată cu aceasta, geografie matematică), cu timpul a căpătat statut de disciplină de
sine stătătoare, în cadrul căreia s-au individualizat chiar mai multe subramuri:
-cartografia matematică – se ocupă cu studiul proiecţiilor cartografice
(diferitelor sisteme de reprezentare a elipsoidului terestru pe un plan);
-cartologia - studiază metodele şi procedeele de reprezentare a elementelor de pe
suprafaţa terestră şi evoluţia în timp a acestora;
-întocmirea hărţilor - ramura care studiază metodele necesare pentru
confecţionarea originalului hărţii (completarea reţelei cartografice cu simboluri ce
reprezintă diferitele elemente şi fenomene de la suprafaţa Pământului);
-cartoreproducerea - studiază metodele şi procedeele tehnice de editare a
originalului hărţii şi de multiplicare a acestuia;
-cartometria - ramura care studiază metodele şi instrumentele necesare efectuării
măsurătorilor pe hartă.
Mai mult, după tipurile de produse realizate şi după adresabilitatea acestora, s-au
închegat şi alte noi discipline cartografice, cum sunt: cartografia fizico-geografică,
cartografia economico-geografică, cartografia geologică, cartografia pedologică,
cartografia militară, cartografia aeronautică, navală ş.a.
În realizarea produselor sale Cartografia se bazează pe informaţia spaţială şi
datele furnizate de alte discipline. Astfel, la baza întocmirii hărţilor generale
(topografice), foarte exacte, stau numeroase măsurători asupra suprafeţei terestre, de aici
legăturile strânse ale Cartografiei cu discipline precum:

46
 - geodezia – ştiinţa care studiază forma şi dimensiunile Pământului, prin
măsurători care determină elementele acestuia;
- topografia – al cărei scop este, de asemenea, realizarea de măsurători terestre,
însă pe suprafeţe mai restrânse, neluând în considerare curbura Pământului, în vederea
stabilirii poziţiei şi dimensiunilor exacte ale detaliilor terenului, prin intermediul unor
reţele de puncte – osatura topografică;
- fotogrammetria şi teledetecţia – care se ocupă cu realizarea de imagini ale
suprafeţei terestre (aeriene sau din spaţiu), cât şi cu studiul şi prelucrarea acestora.
Pentru realizarea produselor cartografice tematice, Cartografia face apel şi la
rezultatele obţinute de alte discipline axate pe diferite segmente ale realităţii geografice,
precum: geologia, geomorfologia, pedologia, climatologia, biologia, demografia,
statistica ş.a.m.d., produsele obţinute reflectând atât direcţia provenienţei datelor cât şi
direcţia rezultatului final.
Având în vedere faptul că această ştiinţă se ocupă şi cu interpretarea hărţilor,
devin evidente legăturile acesteia cu toate acele ştiinţe care beneficiază de produsele
sale.
În contextul actual, rolul Cartografiei este departe de a fi lipsit de importanţă,
având în vedere complexitatea societăţii, evoluţia instrumentelor tehnologice şi
mobilitatea crescândă a modurilor noastre de viaţă. Ea a devenit, pe drept cuvânt, un
instrument indispensabil pentru a organiza, analiza şi reprezenta informaţia
geografică.
Produsele sale sunt utilizate pe larg în toate sectoarele activităţii umane,
începând de la cele ştiinţifice şi până la viaţa de zi cu zi a fiecărui om. Oricine are nevoie
de a se plasa în spaţiu, de a vizualiza pe o mică suprafaţă de hârtie spaţii ce depăşesc cu
mult orizontul local, iar Cartografia, din acest punct de vedere, deţine un potenţial de
informare, de vizualizare şi de explicare considerabil:
-este un instrument important pentru o comunicare reuşită, o hartă bine realizată,
de pildă, vehiculând un mesaj cu o eficacitate greu de egalat.
-permite vizualizarea teritoriilor: localităţi, regiuni, state, continente, structuri
administrative şi politice.
-este un instrument pentru deplasările noastre cotidiene: harta permite orientarea
eficace în teritoriu, pregătirea itinerariilor, înţelegerea reţelelor de transport, cunoaşterea
serviciilor de proximitate.
-facilitează înţelegerea provocărilor complexe: accesibilitatea teritoriilor, jocurile
economice, politice.
-este un instrument puternic de sprijin pentru decizie: proiecte, urbanism.
-este un instrument de gestiune: implantări în teritoriu, marketing teritorial,
gestiunea fluxurilor.
Cartografia este mai mult ca oricând punctul de întâlnire între teritorii, reţele,
reprezentări umane şi tehnologii.

PRODUSELE CARTOGRAFICE
Principalul produs cartografic este harta. Alături de hărţi există şi alte
reprezentări grafice ale suprafeţei terestre sau ale altor elemente, realizate după regului
matematice, precum: globurile geografice, hărţile în relief, profilele, schiţele
panoramice, bloc-diagramele, diagramele.

47
 1. Globurile geografice au fost imaginate încă din Antichitate (Crates fiind cel
care a elaborat regulile de construire a lor). Mai târziu, în perioada marilor descoperiri
geografice, se construiesc globuri în număr foarte mare, fiind o adevărată „modă”.
În comparaţie cu marea majoritate a celorlalte produse cartografice, un glob
geografic este o reprezentare tridimensională, obţinută pe o suprafaţă sferică, diferită de
suprafaţa plană. El este, de fapt, o imagine reală, nedeformată a Pământului, dar mult
micşorată (majoritatea globurilor geografice utilizate în activitatea ştiinţifică sau
didactică au diametre între 150-500 mm, adică micşorate de cel puţin 50 de milioane de
ori).
Transpunerea Pământului pe un glob nu alterează proprietăţile reţelei geografice.
Erorile care apar prin considerarea lui drept o sferă sunt neglijabile, căci scara în care se
realizează un glob este foarte mică.
După conţinut globurile geografice pot fi: generale (prezintă aceleaşi elemente ca
şi o hartă fizică a lumii) şi tematice (climatice, politice etc.).
În ciuda faptului că sunt reprezentări foarte intuitive, utilizate în procesul de
învăţământ, globurile geografice prezintă câteva inconveniente: nu sunt realizate decât la
scări foarte mici; este imposibilă introducerea lor în textul cărţilor, ca şi folosirea lor în
munca de teren; confecţionarea şi reproducerea lor sunt mai dificile în comparaţie cu
hărţile, din cauza sfericităţii, volumului mai mare de muncă, preţului mai ridicat;
măsurătorile pe ele sunt dificil de realizat cu instrumente simple.
2. Hărţile în relief sunt hărţi care prezintă în plus faţă de cele obişnuite,
bidimensionale, şi cea de-a treia dimensiune: înălţimea. Faţă de hărţile propriu-zise ele
prezintă o superioritate comparabilă cu cea a globurilor geografice faţă de planisfere.
Confecţionarea lor este semnalată încă din secolul al XVI-lea, dar era vorba,
desigur, de reprezentări foarte puţin exacte. Cu timpul metodele de realizare a hărţilor în
relief s-au perfecţionat, având ca rezultat creşterea preciziei lor.
O metodă simplă, dar cu rezultate foarte bune, constă în decuparea din carton
(sau din alte materiale) a unor contururi identice cu curbele de nivel ale unei hărţi
topografice a regiunii pe care vrem să o reprezentăm şi apoi suprapunerea acestor
contururi, în poziţie planigrafică corectă, începând cu curba de cea mai mică valoare
altitudinală. Metoda este cunoscută sub numele de „metoda stratelor”.
O altă metodă simplă, „metoda profilelor”, constă în realizarea din carton a unei
serii de profile topografice transversale, echidistante, ale regiunii pe care vrem să o
reprezentăm. Cu cât profilele sunt mai dese, cu atât exactitatea realizării hărţii creşte.
Fiecare profil este apoi fixat vertical pe o placă, exact în poziţia şi pe locul său, iar
spaţiul liber dintre ele se umple (cu ipsos, de ex.,) şi se modelează până la nivelul liniilor
profilelor.
Necesitatea realizării unui mare număr de hărţi în relief a impus imaginarea unor
noi metode, precum metoda semi-mecanică de pildă, care utiliza pantograful
tridimensional. Începând din anii ’60 ai secolului trecut metodele s-au perfecţionat,
hărţile în relief fiind realizate mai rapid, cu o exactitate mai mare şi din materiale
diverse, în special, din material plastic. În acest din urmă caz, conţinutul hărţii este
imprimat mai întâi pe o foaie de material plastic care este modelată apoi cu o matriţă, cu
ajutorul căldurii şi presiunii.
Principalul inconvenient al hărţilor în relief constă în faptul că au scara
înălţimilor mult exagerată.
3. Profilele sunt reprezentări grafice obţinute prin secţionarea imaginară a
suprafeţei terestre cu ajutorul unor plane de secţionare verticale. În secolul al XVIII-lea
inginerul italian Luigi Marsigli a realizat o astfel de reprezentare pentru văile Rhinului şi
Dunării pentru a studia diferenţa de nivel dintre cele două văi (fiind, se pare, primul

48
profil cunoscut). Tot în acea perioadă, Dimitrie Cantemir a realizat mai multe profile
asupra Munţilor Caucaz, care se inscriu printre primele produse de acest gen pe plan
mondial. Se presupune că încă din Antichitate egiptenii foloseau acest mijloc de studiu
pentru a stabili sectoarele mai înalte sau mai joase ale terenului în vederea executării
canalelor de irigaţie.
Există mai multe feluri de profile, diferenţiate mai ales după conţinut:
- profil topografic, cel mai vechi şi mai obişnuit, este unul din cele mai simple
dar mult utilizate mijloace de analiză a reliefului terestru; când este obţinut cu ajutorul
unui plan de secţionare care taie perpendicular liniile majore ale reliefului este un profil
topografic transversal (Fig. 52), iar când este executat în lungul liniilor sinuoase, de ex.,
în lungul unei văi, atunci este un profil topografic longitudinal;

Fig. 52

- profilul geologic, omniprezent în studiile geologice, prezintă atât profilul

reliefului, dar evidenţiază datele privind alcătuirea şi structura scoarţei terestre de-a
lungul secţiunii respective;
- profilul geomorfologic pune în evidenţă diferitele tipuri de relief şi aspectele
morfografice şi morfometrice ale reliefului, dar şi date asupra geologiei regiunii;
Există, de asemenea, profile climatice, hidrologice, fitogeografice etc., al căror
conţinut nu este dificil de presupus.
4. Schiţa panoramică este o reprezentare în perspectivă a unei porţiuni a
suprafeţei terestre dar care, spre deosebire de o fotografie, nu prezintă toate detaliile ci
doar liniile importante ale reliefului, la care se adaugă câteva detalii de vegetaţie şi
social-economice (Fig. 53).

49
 Fig. 53

Caracterul şi valoarea ştiinţifică a unei schiţe panoramice sunt asigurate de

câteva elemente: indicarea scărilor de proporţie (verticală şi orizontală), specificarea
locului de unde a fost întocmită, deţinerea toponimelor esenţiale.
Scara unei schiţe panoramice este considerată 1/1 în cazul în care dimensiunile
liniilor cu care se reprezintă relieful sunt cele măsurate cu o riglă gradată ţinută la
nivelul ochilor cu braţul perfect întins de către executant. Dacă dimensiunile se reduc la
jumătate, scara va fi de ½ şi aşa mai departe. La reprezentarea unei regiuni de câmpie,
scara înălţimilor se exagerează de 2-3 ori, pentru a evidenţia variaţia pe verticală a
reliefului.
În teren schiţele panoramice pot fi realizate fie din ochi, fie prin utilizarea unei
camere clare (un sistem de lentile care proiectează pe planşeta de desen peisajul din faţa
desenatorului).
Se pot realiza schiţe panoramice şi din birou, prin prelucrarea fotografiilor (peste
care se suprapune o hârtie transparentă şi se copie elementele care interesează), sau chiar
prin prelucrarea hărţilor topografice.
În orice caz, executarea acestui tip de reprezentări cartografice cere aptitudini
deosebite la desen din partea executantului, cât şi stăpânirea mai multor procedee
tehnice şi a legilor perspectivei.
5. Blocdiagrama este o reprezentare cartografică formată dintr-o schiţă
panoramică şi unul sau două profile laterale. Cea mai cunoscută este blocdiagrama
geomorfologică, constituită dintr-o schiţă panoramică prezentând relieful şi două profile
laterale prezentând aspectele geologice (Fig. 54).

50
 Fig. 54 Blocdiagramă geomorfologică

Primele blocdiagrame au fost imaginate în secolul al XIX-lea de G. K. Gilbert et

W. M. Davis, dar le lipseau elementele matematice, nu erau întocmite pe baze
geometrice precise, ori o blocdiagramă, ca orice altă reprezentare cartografică, trebuie să
fie atât de exact întocmită încât să asigure posibilitatea realizării de aprecieri cantitative
sau de măsurători pe ea. De aceea a fost necesară elaborarea unor reguli ştiinţifice de
construire a blocdiagramelor.
Tehnica de construcţie ştiinţifică nu este prea dificilă dar necesită un mare volum
de muncă. Trebuie început prin alegerea perspectivei (Fig. 55) care se va utiliza la
reprezentarea detaliilor, din acest punct de vedere blocdiagramele diferenţiindu-se în:
-blocdiagrame cu perspectivă conică, la care liniile reliefului par a se grupa într-
un singur punct, numit punct de fugă (Fig. 55a);
-blocdiagrame cu perspectivă unghiulară, la care liniile reliefului se grupează în 2
puncte de fugă diferite (Fig. 55b);
-blocdiagrame fără nici un punct de perspectivă, la care cele două profile laterale
sunt de aceeaşi lăţime, iar feţele blocdiagramei sunt două câte două paralele (Fig. 55c).
Această a treia categorie de blocdiagrame este mai avantajoasă pentru măsurători,
întrucât detaliile nu sunt deformate de perspectivă.

Fig. 55

În continuare se trece la transpunerea de pe harta topografică pe foaia de desen, în

poziţie planimetrică exactă şi, mai ales, în poziţie altitudinală corectă, a diferitelor

51
detalii ale terenului (curbele de nivel, cotele, râurile etc.). În acest sens, se va folosi un
canevas (adică se împarte suprafaţa de reprezentat într-o reţea de pătrate sau
dreptunghiuri), şi se va construi, în fiecare colţ al blocdiagramei, scara înălţimilor.
Ultima etapă este cea mai complicată deoarece, în funcţie de un număr suficient
de detalii aduse în poziţia cerută de altitudinea lor, trebuie desenată imaginea reliefului.
Se folosesc haşuri pentru a evidenţia liniile de cea mai mare pantă sau chiar se poate
încerca umbrirea reliefului.

6. Diagramele sunt produse cartografice extrem de intuitive şi utile, relativ uşor

de întocmit. O clasificare generală conduce la diferenţierea de diagrame simple,
respectiv diagrame complexe.
1. Diagramele simple cele mai utilizate sunt acelea sub formă de coloane, benzi,
cercuri sau pătrate (Fig. 56), ultimele două fiind denumite şi areograme. Cel mai uşor de
construit sunt diagramele sub formă de coloane cu aceeaşi bază, care pot fi desenate în
diverse poziţii.

Fig. 56 Diferite feluri de diagrame simple şi diferite moduri de aşezare a lor: a – diagrama în coloane; b
– diagrama în benzi; c - areograme

În realizarea diagramelor, problema esenţială constă în dimensionarea lor (adică

în a stabili înălţimea coloanelor, sau raza cercurilor, sau latura pătratelor, sau aria
acestora etc.) şi aceasta se realizează direct proporţional cu cantitatea fenomenului
cartografiat. Scara folosită poate fi indicată fie grafic (alăturat diagramelor), fie la
legenda hărţii (de ex.: 1 mm coloană = 1000 locuitori, sau 1 mm2 coloană = 50 mm
precipitaţii).

2. Diagramele complexe sunt construcţii grafice de mai multe feluri: diagrame

structurale (în cerc sau în coloană, împărţite în diferite sectoare ce corespund fiecărui
element sau aspect de reprezentat, fiecare sector fiind dimensionat proporţional cu
cantitatea elementului sau aspectului avut în vedere) (Fig. 57); historiograma
(cronograma) (Fig. 58); diagrama polară, folosită mai ales pentru a reda frecvenţa (%)
şi viteza medie (m/s) a vânturilor pe direcţii (roza vânturilor) (Fig. 59); piramidele
vârstelor (piramide structurale), utilizate mai ales pentru redarea structurii populaţiei pe
grupe de vârste şi sexe (Fig. 60); diagrama triunghiulară (diagrama ternară) (Fig. 61);
diagrama tridimensională (stereograma) (Fig. 62) ş.a.

52
Fig. 57 Diagrame structurale ale modului de folosinţă a teritoriului României, după datele din 1968: a –
sub formă de cerc; b – sub formă de coloană

Fig. 58 Historiograma producţiei de ţiţei a României între 1950-1968

Fig. 59 Diagrama polară (roza vânturilor) redând diferite elemente

53
 Fig. 60 Piramidele vârstelor şi speranţei de viaţă la naştere

Fig. 61 Diagramă triunghiulară utilizată în geomorfologie (o schemă pentru analizele pantelor medii)
(după A. F. Pitty, 1969)

Fig. 62 Diagramă tridimensională (stereogramă)

În vederea utilizării lor în realizarea altor produse cartografice (cartodiagrame),

diagramele trebuie să îndeplinească unele condiţii: mărimea lor trebuie să
corespundă valorilor indicelui reprezentat; raporturile cantitative se redau cel mai
corect şi mai concret atunci când suprafeţele diagramelor sunt proporţionale cu
valorile indicelui.

54
HARTA – principalul produs cartografic
Definiţie, caracteristici, importanţă
Harta este o reprezentare grafică sau un model la scară a conceptelor spaţiale,
redând, pe o suprafaţă plană, organizarea spaţială a oricărei porţiuni a universului fizic.
Ea este un mijloc pentru a transmite informaţie geografică, atât statică cât şi dinamică,
constituind un medium universal pentru comunicare, uşor de înţeles şi de interpretat de
majoritatea oamenilor, indiferent de limbă şi cultură. Ea „incorporează o imagine a unei
idei, o selecţie a unui concept din baza de date în continuă schimbare a informaţiei
geografice” (Merriam, 1996).
Ea permite vizualizarea teritoriilor (localităţi, regiuni, state, continente), cu tot
cortegiul de fenomene geografice, inclusiv a celor care scapă obiectivului aparatului
fotografic sau instrumentelor topografice (precum temperatura aerului, densitatea
populaţiei, fluxurile de orice fel etc.).
Se pune întrebarea: sunt hărţile reprezentări reale ale lumii înconjurătoare?
Răspunsul este, din păcate, negativ. Orice hartă nu este decât o reprezentare micşorată,
pe un plan, convenţională şi generalizată a suprafeţei Pământului şi a altor detalii şi
fenomene naturale şi antropice, realizată după reguli matematice, pentru o anumită
destinaţie.
Harta nu poate conţine toate detaliile fizice, biologice şi antropice, chiar de pe o
suprafaţă oricât de mică. Ea poate prezenta doar anumite detalii selectate, redate de
obicei prin simboluri sau semne convenţionale, care înlocuiesc detaliile din teren, după o
anumită schemă de clasificare. În felul acesta orice hartă este o estimare, o generalizare
şi o interpretare a condiţiilor geografice reale.
Sintetizând, se pot enumera câteva caracteristici esenţiale ale hărţilor:
- sunt reprezentări micşorate ale lumii reale (caracteristică ce poate fi atribuită şi
altor reprezentări, precum fotogramele, schiţele panoramice, blocdiagramele etc.);
- sunt reprezentări planare, transpuneri în plan ale suprafeţei sferoidale a globului
terestru, fapt ce conduce la prezenţa unor deformări inevitabile de distanţe, forme, arii
etc.
- sunt reprezentări supuse unui proces de generalizare, datorită imposibilităţii de
a cuprinde, în spaţiul mic al hărţii, detaliile foarte numeroase ale terenului, care se
desfăşoară pe zeci, sute sau mii de km2 (cartograful fiind nevoit să elimine detaliile
necaracteristice şi să le păstreze doar pe cele esenţiale);
- sunt reprezentări realizate după reguli matematice şi conţinând elemente
matematice, care le asigură un caracter net ştiinţific.
Finalmente, orice hartă este un produs al străduinţei umane şi astfel supusă
anumitor limitări: erori în acurateţea şi precizia măsurătorilor de teren pe baza cărora a
fost întocmită, interpretări şi reprezentări eronate, generalizare defectuoasă ş.a.
In ciuda acestor limitări, hărţile s-au dovedit a fi remarcabil de adaptabile şi
folositoare de-a lungul a câtorva milenii de civilizaţie umană. Hărţile vechi furnizează
multă informaţie despre nivelul cunoaşterii în trecut, cât şi despre bazele filosofice şi
culturale care au stat la baza întocmirii lor.
Pentru societatea modernă hărţile de orice fel sunt în mod fundamental
importante. În primul rând, ele constituie un instrument indispensabil pentru
cunoaşterea şi investigarea suprafeţei Pământului, un mijloc concret pentru studierea
răspândirii obiectelor şi fenomenelor naturale şi sociale şi chiar a evoluţiei lor, oferind,
faţă de alte mijloace de cunoaştere şi cercetare a naturii, numeroase avantaje: permit
observarea unor porţiuni imense de teren, chiar şi a întregii planete (fiind reprezentări
micşorate ale suprafeţei terestre); permit efectuarea de măsurători asupra poziţiei şi

55
dimensiunilor detaliilor terestre, comod şi cu instrumente obişnuite (fiind întocmite după
relaţii matematice precise); permit concentrarea cercetătorului doar asupra detaliilor
importante (prin generalizare cartografică, sunt evidenţiate trăsăturile principale,
înlăturându-se balastul de detalii neesenţiale); înlătură inconvenientul limitării spaţiului
de observare provenit din sfericitatea Pământului (prin reprezentarea în plan putând fi
observat simultan chiar întregul glob terestru); înlocuiesc observarea directă a naturii (pe
care nu o putem face oricând, şi care necesită mari eforturi pentru a ajunge în locurile
favorabile de observaţie); sunt uşor de transportat şi mânuit, atât în munca de laborator
cât şi în activitatea de teren.
Hărţile nu constituie doar un instrument de cunoaştere şi cercetare a suprafeţei
Pământului ci şi mijloc de exprimare, de expunere a rezultatelor la care s-a ajuns în
cercetare, fiind mult mai concise şi mai concrete decât orice descriere verbală sau
textuală. Sunt un mijloc deosebit de eficace prin care oamenii de ştiinţă îşi distribuie
propriile idei şi le transmit generaţiilor viitoare (Merriam 1996). Ele sunt relativ uşor de
întocmit, pot fi introduse fără dificultăţi în textul lucrărilor geografice şi, lucru nu lipsit
de importanţă, necesită costuri mai reduse pentru editare.
De asemenea, hărţile sunt şi mijloc de instruire, deosebit de utile în activitatea
didactică, prin reprezentarea simplificată şi sistematică a elementelor suprafeţei terestre
uşurând mult înţelegerea, memorarea şi învăţarea acestora.

Clasificarea hărţilor
O clasificare unică şi atotcuprinzătoare a atât de variatei şi complexei
problematici a hărţilor nu este posibilă. Dacă însă se iau în considerare doar anumite
criterii (conţinut, scară, proiecţie etc.), atunci hărţile pot fi clasificate în numeroase
feluri.
a) Clasificarea hărţilor după conţinut este cea mai raţională clasificare, conform
căreia se deosebesc două mari categorii: hărţi generale (sau de bază) şi hărţi tematice
(sau speciale).
Hărţile generale sunt construite pentru o audienţă generală, prezentând
informaţii despre suprafaţa Pământului, în întregime sau parţial, cu toate detaliile ei
vizibile, fără a evidenţia vreunul din elementele de conţinut în detrimentul celorlalte. Ele
sunt realizate pe baza unor diferite sisteme de referinţă şi locaţii şi adesea sunt produse
în serie. Cele care oferă doar informaţii bidimensionale sunt numite hărţi planimetrice,
în timp ce cele care redau şi altitudinea reliefului sunt numite hărţi topografice (Fig. 63).
Acestea din urmă se deosebesc în mod tipic de alte hărţi tocmai pentru că redau
topografia locurilor, folosind, la reprezentarea reliefului, curbele de nivel.
Fondul de hărţi generale este produs la diferite scări, acoperind teritorii cu
întindere diversă: porţiuni de state, state, continente şi chiar întreg Globul.

56
 Fig. 63 Fragment de hartă topografică

Hărţile tematice sunt hărţi cu teme geografice specifice orientate spre o anumită
audienţă. Cum volumul de date geografice a explodat în ultimul secol, cartografia
tematică a devenit din ce în ce mai utilă şi necesară pentru interpretarea datelor spaţiale,
sociale şi culturale.
Faţă de hărţile generale, hărţile tematice redau doar unul, sau câteva, dintre
elementele geografice, sau pot prezenta alte fenomene, naturale sau antropice, necartate
în cele dintâi. Practic, aproape oricărui subiect, care prezintă o distribuţie geografică, i se
poate elabora o hartă tematică.
Hărţile tematice indică distribuţia spaţială a unui mare număr de informaţii atât
calitative cât şi cantitative.
Hărţile tematice calitative prezintă distribuţia datelor nominale sau de bază, fără
a fi ierarhizate (de exemplu, tipurile de vegetaţie, modul de utilizare a terenurilor,
alcătuirea geologică etc.) (Fig. 64).
Hărţile tematice cantitative sunt mai complexe căci ele redau localizarea datelor
ordinale, a intervalelor şi a ratelor. Datele ordinale, de exemplu, oferă utilizatorului
informaţii asupra rangului şi ierarhiei (hărţi ale aşezărilor omeneşti clasificate după
numărul de locuitori etc., Fig. 65), în timp ce datele de interval furnizează informaţii mai
precise (hărţi care redau valorile elementelor climatice, valorile morfometrice ale
reliefului-Fig. 66, valorile producţiei industriale, valorile intensităţii diferitelor fluxuri)
etc.
Conţinutul hărţilor tematice se referă, de obicei, fie la elementele cadrului
natural, fie la cele social-economice, însă deseori pe aceeaşi hartă pot fi întâlnite
elemente din ambele categorii.

57
 Fig. 64 Exemplu de hartă tematică din categoria celor calitative (harta geologică a Masivului
Călimani)

Fig. 65 Exemplu de hartă tematică din categoria celor cantitative redând localizarea datelor ordinale
(harta reţelei de aşezări din Depres. Rădăuţi, după numărul de locuitori)

58
Fig. 66 Exemplu de hartă tematică din categoria celor cantitative, redând localizarea intervalelor (harta
hipsometrică a Masivului Călimani)

Din categoria hărţilor tematice ale cadrului natural amintim: hărţile fizice –
conţin cele mai importante elemente fizico-geografice de pe suprafaţa terestră, fără a le
putea cuprinde pe toate, (de ex., hărţile fizice de uz şcolar nu cuprind decât relieful şi
hidrografia, localităţile şi căile de comunicaţie mai importante, de aceea denumirea de
“hărţi fizice” este improprie, ea păstrându-se totuşi prin tradiţie); hărţile geologice
(prezintă tectonica, stratigrafia, petrografia, zăcămintele subterane ale unei regiuni etc.);
hărţile geomorfologice (prezintă tipurile de relief după geneză, vârstă, diferitele forme
de relief, morfometria şi morfografia reliefului, procesele geomorfologice actuale) (Fig.
67); hărţile orografice (prezintă liniile importante ale reliefului unei regiuni); hărţile
hipsometrice (pun în evidenţă treptele de relief ale unui teritoriu); hărţile pedologice
(prezintă tipurile de soluri după geneză sau alte însuşiri). Alte hărţi tematice ale cadrului
natural sunt cele climatice, hidrogeografice, zoogeografice, fitogeografice,
oceanografice etc., al căror conţinut reflectă elementele sau aspectele studiate de fiecare
dintre disciplinele amintite.

59
 Fig. 67 Exemplu de hartă tematică din grupa celor ale cadrului natural (harta geomorfologică a
Subcarpaţilor Argeşului)

Grupa hărţilor tematice social-economice cuprinde: hărţile populaţiei (densitatea

populaţiei, structura pe vârste, sexe, profesională etc, mobilitatea populaţiei ş.a.) (Fig.
68); hărţile economice (pot prezenta economia unui teritoriu pe ansamblu sau numai
anumite aspecte: industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism); hărţi politico-
economice, administrative, culturale, istorice etc.
În aceeaşi mare familie a hărţilor tematice se includ şi hărţile topologice (numele
provine din topologie, o ramură specială a matematicii). Acestea sunt un tip foarte
general de hărţi, simplificate, eliminând detaliile inutile şi păstrând doar informaţia
vitală. Ele nu au scară, distanţele şi direcţiile sunt supuse schimbării şi variaţiei, fiind
însă păstrate relaţiile dintre acestea. Drept exemple de hărţi topologice pot fi menţionate:
harta reţelei de transport în comun dintr-un oraş, harta conductelor de gaze din subsolul
acestuia, harta reţelei de canalizare ş.a.

60
 Fig. 68 Exemplu de hartă tematică din grupa celor social-economice, redând dinamica unui fenomen
(fluxuri migratorii regionale în România)

b) După întinderea teritoriului reprezentat se deosebesc: hărţi ale lumii

(planigloburi, planisfere, mapamonduri); hărţi ale emisferelor (nordică, sudică, estică,
vestică); hărţi ale oceanelor, continentelor, ale unor grupe de state, hărţi ale unui singur
stat, hărţi care cuprind porţiuni ale unui stat, ale regiunilor geografice ş.a.m.d.;

61
 c) După scara de proporţie, hărţile sunt: la scară mare (1:25.000 - 1:200.000); la
scară mijlocie (1:200.000 - 1:1.000.000) şi hărţi la scară mică (depăşesc 1:1.000.000). În
ceea ce priveşte hărţile topografice, acestea se tipăresc numai la anumite scări standard,
care diferă de la ţară la ţară. În România, cea mai recentă hartă topografică (realizată în
1970) este la scările: 1:25.000, 1:50.000, 1:100.000 şi 1:200.000.

d) După mulţimea aspectelor prezentate, deosebim: hărţi particulare (prezintă

doar un singur element) şi hărţi complexe (prezintă mai multe aspecte), de exemplu cele
care prezintă în acelaşi timp industria unei regiuni precum şi căile de comunicaţie.

e) După gradul de generalizare a datelor, se pot deosebi, de asemenea, două

categorii de hărţi tematice: hărţi analitice (cuprind un indice negeneralizat, de exemplu,
presiunea atmosferică într-un anumit moment) şi hărţi sintetice (cuprind indici
generalizaţi, ca de exemplu harta climatelor unei regiuni, sau hărţile regionării
geomorfologice sau fizico-geografice etc.).

f) După destinaţie, hărţile se împart în următoarele categorii: de informare

ştiinţifică (cele mai complete, precise şi mai bogate în conţinut), hărţi şcolare (cu o
precizie geometrică redusă şi un grad mare de generalizare); hărţi militare, turistice,
rutiere, de navigaţie aeriană şi maritimă etc.

g) După modul de utilizare se disting: hărţi de birou, hărţile murale (viu colorate,
cu scriere de mari dimensiuni) şi hărţi de teren (pânzate, în scopul creşterii rezistenţei şi
pliabile, pentru o mânuire mai uşoară).

h) După originalitate, se deosebesc următoarele categorii: minute de teren

(reprezintă originalele ridicărilor topografice), copii (reproduceri ale minutelor la aceeaşi
scară) şi reducţiuni (obţinute prin micşorarea scării minutelor).

i) După cromatică se deosebesc hărţi monocrome şi hărţi policrome (mai

expresive, mai plastice şi mai uşor de citit).

62
 ELEMENTELE COMPONENTE ALE HĂRŢILOR

Foarte util pentru cunoaşterea şi analiza hărţilor este faptul că acestea pot fi
descompuse în părţi, în elemente, diferite după rolul lor. Toate hărţile cuprind trei
categorii de elemente - matematice, de conţinut şi elemente ale întocmirii şi editării – în
unele cazuri adăugându-se şi o a patra categorie – elementele de caracterizare
complementară.
- elementele matematice – alcătuiesc baza geometrică pe care se înscriu
elementele de conţinut, fiind reprezentate de: proiecţia cartografică, cadrul gradat, scara
de proporţie (elemente comune tuturor hărţilor), la care se adaugă, în cazul hărţilor
topografice, şi punctele de sprijin şi caroiajul rectangular.
- elementele de conţinut – figurează aspectul terenului sau fenomenului
cartografiat. Pe hărţile generale deosebim şapte grupe de elemente sau detalii: relieful,
hidrografia, vegetaţia şi, uneori, solurile, aşezările omeneşti, căile de comunicaţie, detalii
economice, politico-administrative, culturale etc.
- elemente ale întocmirii şi editării – cuprind titlul (cu specificarea tipului hărţii),
legenda, scrierea, autorul, editura, tirajul etc.
- elemente de caracterizare complementară – hărţi în medalion, profile,
diagrame, date cifrice sau chiar texte etc., care completează conţinutul hărţii şi sunt
incluse în interiorul cadrului acesteia.

Elementele matematice ale hărţilor (baza matematică)

Pentru a fi utilă, orice reprezentare cartografică trebuie să fie nu numai estetică ci

să aibă şi un caracter net ştiinţific, să fie cât mai exactă, să se sprijine pe reguli
matematice care să excludă orice îndoială asupra poziţiei şi dimensiunilor obiectelor şi
fenomenelor reprezentate.
Cea mai importantă regulă este plasarea simbolurilor cartografice pe suprafaţa de
desen într-o ordine riguroasă, în poziţii bine precizate, care să oglindească perfect
situarea lor în teren. În acest scop, reţeaua imaginară de linii de referinţă (meridianele şi
paralelele) de pe globul terestru este transpusă pe planul hărţii prin intermediul unei
proiecţii cartografice, care constituie cel mai important element matematic al oricărei
hărţi.
Alături de aceasta, baza matematică a hărţilor este completată de alte elemente,
deja menţionate şi a căror detaliere se va face în continuare.

1. Scara de proporţie este unul din elementele matematice specifice nu numai

hărţilor ci şi altor produse cartografice. Reprezintă raportul constant de micşorare prin
care se face trecerea de la dimensiunile măsurate pe teren la cele de pe plan sau hartă.
Cu cât suprafaţa de teren reprezentată pe hartă este mai întinsă, cu atât scara este mai
mică şi gradul de generalizare mai mare.
Scara de proporţie se poate exprima numeric (scara numerică) - sub forma unei
fracţii ordinare (1:25.000, 1/25.000 etc.), grafic (scara grafică) - sub forma unei linii
împărţite în segmente cu valoare constantă (Fig. 69), şi direct - prin indicarea lungimii
de pe hartă şi a corespondentului ei din teren (1 cm = 100 m pe teren, etc.).
2. Cadrul gradat mărgineşte câmpul hărţii, fiind reprezentat printr-o linie dublă,
segmentată în diviziuni cu valoarea unor minute sau grade de latitudine şi longitudine, în
funcţie de scară, valoare care apare înscrisă pe marginea cadrului gradat, în dreptul
segmentelor respective.

63
 Fig. 69 Exemple de scări grafice

Astfel, pe hărţile la scară mijlocie şi mică, valoarea segmentelor este de ordinul

gradelor, în timp ce pe hărţile la scară mare (topografice) valoarea acestora este
totdeauna de 1 minut (Fig. 70). Deşi, în cadrul unei aceleiaşi hărţi, segmentele au
valoare constantă, acestea apar mai lungi în latitudine şi mai scurte în longitudine,
datorită convergenţei meridianelor spre poli.
Cadrul gradat joacă un rol important: în fazele de elaborare a hărţii ajută la
plasarea în poziţii corecte şi exacte a detaliilor pe suprafaţa acesteia (de aceea se
desenează imediat după trasarea reţelei cartografice), iar pe o hartă terminată, ajută la
efectuarea de calcule precise privind poziţia oricărui detaliu de pe ea.

Fig. 70 Fragment de hartă topografică: 1 – cadrul gradat; 2 – caroiajul rectangular; 3 – puncte de

sprijin

3. Caroiajul rectangular (reţeaua kilometrică) este un element matematic

specific planurilor şi hărţilor topografice (Fig. 70). Este constituit din două grupe de linii
drepte paralele, reciproc perpendiculare, formând pătrate prin intersectarea lor. Distanţa

64
dintre ele pe hartă reprezintă unul sau mai mulţi kilometri, în funcţie de scară. La
capetele liniilor apare scrisă în kilometri o cifră care reprezintă depărtarea faţă de axele-
origine.
Scopul esenţial al caroiajului rectangular este de a ajuta, în fazele de elaborare a
planurilor şi hărţilor topografice, la plasarea în poziţii corecte şi exacte a detaliilor pe
suprafaţa acestora, conform coordonatelor lor rectangulare, iar pe hărţile finite permite
efectuarea de calcule vizând aceste coordonate. Coordonatele rectangulare sunt uşor de
determinat şi raportat şi, la rândul lor, permit determinarea unor distanţe, unghiuri etc.

4. Punctele de sprijin stau la baza întocmirii hărţii, reprezentând o serie de

puncte alese, de obicei, în poziţii dominante din teren, a căror poziţie în spaţiu (în plan şi
în altitudine) este determinată, cu maximum de precizie, prin măsurători şi calcule (Fig.
70). Ele sunt de trei categorii: astronomice (determinate prin metode astronomice),
geodezice (determinate prin metode geodezice, ţinându-se cont de forma sferică a
suprafeţei terestre) şi topografice (de mai mică precizie, la determinarea cărora nu se mai
ţine cont de sfericitatea globului terestru).

5. Proiecţia cartografică sau sistemul de reprezentare cartografică.

Obiectul principal al reprezentărilor cartografice îl reprezintă suprafaţa terestră
(suprafaţa topografică). Cunoaşterea formei şi dimensiunilor reale ale Pământului a
progresat continuu de-a lungul istoriei, începând cu ideile mai mult sau mai puţin
corecte din Antichitate, perpetuate în Evul Mediu, continuate în perioada modernă (prin
calcule de triangulaţie şi măsurători geodezice) şi terminând cu observaţiile realizate cu
ajutorul sateliţilor artificieli şi a navelor cosmice, din perioada contemporană.
S-a demonstrat astfel că forma şi, implicit, suprafaţa Pământului sunt departe de
a fi uniforme, cu mari variaţii pe verticală, ceea ce face imposibilă aproximarea lor prin
modele matematice rezonabile. De aceea, pentru necesităţile cartografiei, adică pentru
transpunerea suprafeţei reale a Pământului pe suprafaţa plană, bidimensională, a hărţii,
este nevoie de un cadru de referinţă geometric, de o formă care să poată fi exprimată
prin formule matematice. În consecinţă, s-a trecut la calcularea unor astfel de corpuri
care să aproximeze forma reală a Pământului şi anume, geoidul (utilizat ca suprafaţă de
referinţă numai pentru determinări altimetrice) şi elipsoidul de rotaţie sau de referinţă
(folosit ca suprafaţă de referinţă pentru determinările planimetrice).
Pentru anumite sarcini de întocmire a hărţilor este suficientă considerarea
Pământului drept o sferă, aplicarea acesteia ca suprafaţă de referinţă fiind recomandată
pentru întocmirea hărţilor la scară mică şi foarte mică, de cel puţin 1:5.000.000. Acest
model redus conservă toate proprietăţile necesare pentru a obţine o reprezentare cât mai
apropiată de realitate, proprietăţile reţelei geografice păstrându-se nealterate. Erorile care
se produc prin considerarea suprafeţei terestre drept o sferă, în loc de elipsoid, sunt
neglijabile, întrucât scările la care se confecţionează globurile geografice sunt foarte
mici (de exemplu, la scara 1:10.000.000, turtirea de 20 km la poli reprezintă cca. 2 mm;
aceşti 2 mm sunt neglijabili faţă de cei 637 mm care reprezintă raza globului geografic la
scara mai sus menţionată).
Prin comparaţie însă, o hartă trebuie să reprezinte, cât mai fidel posibil, pe o
suprafaţă plană, bidimensională, suprafaţa curbă a Pământului. In timpul producerii unei
hărţi, trebuie să ne asigurăm că fenomenele geografice sunt bine transcrise pe aceasta.
Transpunerea în plan a suprafeţei elipsoidului terestru presupune însă problema
matematică cea mai dificilă a hărţii şi anume proiecţia cartografică. Astfel, proiecţia
cartografică constituie prima etapă în realizarea unei hărţi.

65
 Modul sau procedeul matematic folosit pentru transpunerea în plan a suprafeţei
elipsoidale a Pământului, în scopul reprezentării acesteia, poartă numele de proiecţie
cartografică. Numele de “proiecţie” se datorează faptului că transpunerea s-a obţinut
iniţial printr-o proiectare propriu-zisă, adică prin transferarea punctelor de pe elipsoid
direct pe planul hărţii cu ajutorul unor proiectante, fiecărui punct de pe elipsoid
corespunzându-i unul de pe hartă. Proiectantele pleacă dintr-un punct mai apropiat sau
mai depărtat de planul de proiecţie, numit punct de perspectivă sau de vedere. Proiecţiile
astfel obţinute, prin proiectare propriu-zisă, se numesc proiecţii perspective sau
adevărate. Ulterior trecerea de la elipsoid la plan s-a făcut şi cu ajutorul unor formule,
printr-o proiectare teoretică, proiecţiile astfel obţinute numindu-se proiecţii
neperspective sau convenţionale.
Trecerea suprafeţei Pământului pe plan nu se realizează proiectând fiecare
detaliu, punct cu punct, ci se proiectează doar liniile geometrice esenţiale ale suprafeţei
acestuia, respectiv, reţeaua de meridiane şi paralele. Acestea permit apoi reprezentarea
pe plan, cu precizie matematică, a oricăror contururi, detalii şi fenomene geografice. De
aceea, printre primele elemente trasate în întocmirea unei hărţi sunt meridianele şi
paralelele.
Amintim faptul că ansamblul, imaginar, al meridianelor şi paralelelor de pe Glob
alcătuieşte reţeaua geografică. Transpus pe hartă, acelaşi ansamblu constituie reţeaua
cartografică. Deci, simplificând definiţia, putem considera proiecţia cartografică drept
procedeul matematic de transformare a unei reţele geografice într-o reţea cartografică.

Cum se realizează o proiecţie cartografică?

Anticipând cele ce urmează a fi prezentate, facem menţiunea că, în practică,
drumul parcurs de la suprafaţa reală a Pământului la hartă este unul extrem de laborios şi
complex (Fig. 71).

Fig. 71 Transpunerea suprafeţei reale a Pământului pe planul hărţii

În termeni de geometrie, Pământul, ca elipsoid, este o formă ne-desfăşurabilă, un

corp care nu poate fi depliat pentru fi întins în plan, astfel că pentru a deveni hartă,
66
suprafaţa curbă a acestuia se proiectează pe alte forme geometrice, care pot fi apoi
desfăşurate. Planul, conul şi cilindrul sunt exemple de astfel de forme, care reflectă
această proprietate (de notat că planul este deja o suprafaţă…plană!).
Pentru realizarea acestui sistem de proiecţie se face apel la geometrie şi cel mai
adesea la formule matematice. În acest sens, proiecţia cartografică reprezintă un set de
ecuaţii care permit transformarea unui set de coordonate geografice elipsoidale (
reprezentând poziţii pe suprafaţa de referinţă a Pământului, într-un set de
coordonate carteziene (x,y), reprezentând poziţii pe suprafaţa bidimensională a hărţii
(Fig. 72).

Fig. 72 Proiecţia cartografică (transferarea unui punct P de pe elipsoid pe planul hărţii)

Pentru proiecţiile cartografice sunt valabile ecuaţiile următoare:

X , Y = f (,) - ecuaţia directă

,  = f (x, y) - ecuaţia inversă

Ecuaţiile directe sunt folosite pentru a transforma coordonatele geografice -

latitudinea () şi longitudinea () – în coordonate carteziene (x,y), în timp ce ecuaţiile
inverse ale unei proiecţii cartografice sunt folosite pentru a transforma coordonatele
carteziene în coordonate geografice.
Ecuaţiile proiecţiilor au un număr de parametri, precum:
-raza sferei (R) - în cazul în care Pământul este considerat o sferă, sau raza ecuatorială
(a) şi raza polară (b) – în cazul în care Pământul este considerat ca elipsoid;
-sistemul de referinţă;
-originea sistemului de coordonate;
-distanţele faţă de axele de coordonate;
-meridianul central (), paralela(lele) standard (, ), centrul proiecţiei (,);
-factorul scară pe meridianul central sau pe paralela(lele) standard.
Datele privind parametrii proiecţiei sunt necesare pentru a defini sistemul spaţial
de referinţă al unei zone, ţări etc.
Pentru fiecare tip de proiecţie aceste ecuaţii au un conţinut specific, mai mult sau
mai puţin complex. De exemplu, în cazul unei proiecţii azimutale stereografice
polare, considerând Pământul drept o sferă, se pot folosi ecuaţiile următoare:
ecuaţii directe: X = 2 ∙ R ∙ tan (π/4 - /2) ∙ sin ()
Y = -2 ∙ R ∙ tan (π/4 - /2) ∙ cos ()

67
 ecuaţii inverse: 2 ∙ arctan (√ x2 + y2) / 2R]) - 90º
arctan (x/y)
Pentru o proiecţie cilindrică Mercator, considerând, de asemenea, Pământul
drept o sferă, se pot aplica ecuaţiile:
ecuaţii directe: X = R ∙ ()
Y = R ∙ In [tan (π/4 - /2)]
- y /R
ecuaţii inverse: π / 2 – 2 ∙ arctan (e )
x / R + 
Exemplele de ecuaţii prezentate sunt relativ simple, ele însă pot pot fi
considerabil mai complicate, mai ales în cazul în care drept suprafaţă de referinţă este
considerat elipsoidul (şi nu sfera).
După cum am menţionat deja, hărţile se obţin prin proiectarea Globului terestru
pe alte suprafeţe geometrice, desfăşurabile: când suprafaţa Globului este proiectată pe un
plan se obţine o proiecţie planică sau azimutală; când este proiectată pe suprafaţa unui
con care înfăşoară Globul rezultă o proiecţie conică, iar când este proiectată pe un
cilindru care înfăşoară Globul, rezultă o proiecţie cilindrică (Fig. 73).

Fig. 73 Proiectarea elipsoidului terestru pe suprafeţe geometrice desfăşurabile: a) pe un plan;

b) pe suprafaţa unui con; c) pe suprafaţa unui cilindru

De asemenea, suprafaţa geometrică pe care se face proiectarea (adică planul,

conul sau cilindrul) poate avea diferite poziţii şi orientări faţă de Glob. În acest sens, se
deosebesc trei categorii de proiecţii cartografice: normale, transversale şi oblice. Intr-o
proiecţie normală, axa suprafeţei de proiectare este orientată paralel sau coincide cu axa
Pământului, într-o proiecţie transversală aceasta are o poziţie perpendiculară pe axa
Pământului, iar în cazul unei proiecţii oblice axa suprafaţei pe care se realizează
proiectarea face un unghi ascuţit cu axa Globului terestru (Fig. 74).

68
Fig. 74 Poziţia faţă de Glob a suprafeţei geometrice pe care se face proiectarea (cazul proiecţiilor conice
şi cilindrice): a) normale; b) transversale; c) oblice

În cazul proiecţiilor planice (azimutale) se consideră că o proiecţie este normală

atunci când planul de proiectare este perpendicular pe axa polilor, transversală, când
planul este paralel cu axa polilor şi oblică, atunci când planul face un unghi oarecare cu
axa polilor. Terminologia proiecţiilor azimutale este de obicei modificată, în sensul că
cele normale poartă numele de polare, pe motivul că au în centrul lor polul, cele
transversale se numesc ecuatoriale, având în centru Ecuatorul, iar cele oblice se numesc
orizontale, planul de proiectare coincizând cu orizontul punctului central (Fig. 75).

Fig. 75 Poziţia faţă de Glob a planului de proiectare (cazul proiecţiilor azimutale): a) polare; b)
ecuatoriale; c) orizontale

În toate cazurile descrise, în fiecare din cele trei forme (normală, transversală şi
oblică), centrul reţelei cartografice se găseşte în altă poziţie pe glob.

69
 Mai departe, proiecţiile cartografice pot fi diferenţiate şi prin faptul că suprafaţa
geometrică pe care se realizează proiectarea poate fi poziţionată în aşa fel încât să fie
tangentă la Glob, caz în care putem vorbi de proiecţii tangente, sau să intersecteze
suprafaţa Globului, caz în care se poate vorbi de proiecţii secante (Figurile 74 şi 75
ilustrează exemple de proiecţii tangente, iar Figura 76, exemple de proiecţii secante).
La proiecţiile tangente, planul, conul sau cilindrul nu ating Pământul decât într-
un punct (în cazul planului) sau de-a lungul liniei unui cerc mare (în cazul conului şi
cilindrului). La proiecţiile secante, planul, conul sau cilindrul secţionează globul terestru
fie în lungul unui cerc (cazul planului), fie de-a lungul a două cercuri (cazul conului sau
cilindrului).

Fig. 76 Trei proiecţii normale secante: cilindrică, conică şi azimutală

Fie că este tangent, fie că este secant, locul de contact dintre suprafaţa Globului
şi suprafaţa geometrică pe care se face proiectarea este important pentru că el defineşte
punctul sau linia unde nu se produc nici un fel de deformări pe proiecţia cartografică.
În cazul proiecţiilor planice (azimutale) acest punct de contact devine centrul proiecţiei,
fiind numit punct de deformare zero sau punct de referinţă. În cazul proiecţiilor conice
sau cilindrice, linia de contact este numită linie de deformare zero sau paralelă de
referinţă sau paralelă standard.
Amintim, de asemenea, faptul că atunci când conul sau cilindrul este tăiat în
lungul generatoarei pentru a fi desfăşurat în scopul obţinerii proiecţiei finale, meridianul
opus liniei tăiate se numeşte meridian central.
Aşadar, pe orice reţea cartografică există fie un punct, fie una-două linii pe care
nu au loc deformări de nici un fel. Astfel, la proiecţiile azimutale tangente există un
singur punct de deformare zero (fie polul, fie un punct de pe Ecuator, fie un punct situat
între pol şi Ecuator), iar la cele secante, o linie de deformare zero (cercul de secanţă). La
proiecţiile conice sau cilindrice tangente apare câte o linie de deformare zero (cerc de
secanţă), iar la cele secante, câte două linii de deformare zero (cercuri de secanţă).
De la aceste puncte sau linii, deformările cresc spre exterior, de aceea, atunci
când se întocmeşte o hartă, ele se plasează în mijlocul ei, încât spre margini deformările
să aibă aceeaşi mărime.
În fine, problema deformărilor introduse de proiecţiile cartografice furnizează un
alt criteriu de analiză şi clasificare a acestora. Aşa cum am menţionat, transpunerea
elipsoidului terestru pe suprafaţa plană, bidimensională, a hărţii introduce, în mod
inevitabil, deformări (de distanţe, unghiuri şi suprafeţe). Mai corect spus, fiecare

70
proiecţie este un compromis, păstrând anumite proprietăţi şi permiţând, în acelaşi timp,
ca altele să fie alterate.
Ceea ce conservă însă toate proiecţiile este un element extrem de important, şi
anume precizia localizării. Prin transformarea reţelei geografice (adică a reţelei de
meridiane şi paralele de pe Glob) într-una cartografică, de pe suprafaţa hărţii, relaţia
spaţială dintre punctele de pe cele două suprafeţe se păstrează.
Cunoaşterea problemei deformărilor introduse de proiecţiile cartografice este
absolut necesară pentru a putea alege proiecţia cea mai favorabilă la întocmirea unei
hărţi. Proprietăţile şi aspectul unei proiecţii sunt determinate de cumulul de factori şi
elemente pe care le-am menţionat, adică de forma suprafeţei geometrice alese pentru a
se face proiectarea Globului, de poziţia şi orientarea acesteia faţă de Glob, de faptul dacă
este tangentă sau secantă.
În definitiv, în alegerea unei proiecţii pentru o hartă, ceea ce se urmăreşte este
obţinerea acelei proprietăţi care să corespundă cel mai bine scopului pentru care este
întocmită harta. Dacă se doreşte reprezentarea corectă a raportului lungimilor,
distanţelor, atunci se va alege o proiecţie care să aibă proprietatea de echidistanţă. Dacă
se doreşte obţinerea unei hărţi care să reprezinte corect raporturi unghiulare, să conserve
forma contururilor geografice, atunci se va alege o proiecţie care să aibă proprietatea de
conformitate. Dacă se doreşte evidenţierea unor fenomene cu răspândire în suprafaţă şi
a raportului dintre diferitele arii reprezentate, atunci se va alege o proiecţie care să nu
modifice ariile, adică să aibă proprietatea de echivalenţă. În fine, dacă se urmăreşte
obţinerea unei hărţi pe care ortodroma, adică drumul cel mai scurt dintre două puncte
(care, pe Glob, este un arc de cerc mare) să apară pe hartă sub forma unei linii drepte,
atunci se va alege o proiecţie care să aibă proprietatea de ortodromie.
Din păcate, echidistanţa, conformitatea, echivalenţa şi ortodromia sunt
proprietăţi incompatibile una cu alta, ele nu pot apărea simultan pe cuprinsul aceleaşi
hărţi. De exemplu, orice proiecţie conformă deformează ariile, lungimile şi ortodroma;
orice proiecţie echivalentă deformează unghiurile, lungimile şi ortodroma ş.a.m.d.

Deformările introduse de proiecţiile cartografice

Orice contur de pe suprafaţa terestră poate fi descris pe baza a trei elemente
geometrice: distanţe (lungimile dintre diversele puncte), forme (date de unghiurile dintre
laturile contururilor) şi arii (suprafaţe). Proiecţiile cartografice introduc deformări care
constau în modificarea totală sau parţială a acestor elemente.
Pentru a înţelege mai clar producerea acestor deformări, trebuie cunoscută în
prealabil modificarea scării de proporţie pe cuprinsul unei hărţi.
Variaţia scării de proporţie. Această variaţie are loc atât de la punct la punct în
lungul aceleiaşi linii cât şi pe diferitele direcţii care trec printr-un punct.
Pentru a ilustra această modificare, ne putem imagina un arc de meridian, de 90 o,
proiectat ortogonal pe o linie tangentă la Glob într-un punct a, corespunzător capătului
acestui arc. Dacă se împarte arcul în şase segmente egale de câte 15 o, proiecţiile acestor
segmente pe linia tangentă apar din ce în ce mai scurte cu cât ne depărtăm de punctul de
tangenţă. Dacă vom considera scara de proporţie a Globului egală cu o unitate, ea va
apărea nemodificată în lungul întregului arc de 90o luat în considerare, dar se micşorează
continuu pe linia de tangenţă, de la 1 în punctul a spre 0 în punctul g’, deci practic,
fiecare punct al acestei linii are o altă scară (Fig. 77).

71
Fig. 77 Proiectarea ortografică (a) şi centrală (b) a segmentelor unui arc de 90 o pe o dreaptă tangentă la
capătul arcului.

În cazul supunerii aceluiaşi arc de 90o unei proiectări centrale, se observă că pe

linia de tangenţă are loc o creştere continuă a scării, de la 1 în punctul a la ∞ în punctul
g’, ceea ce duce la mărirea continuă a lungimilor, deci şi în acest caz, fiecare punct al
liniei af’ are altă scară de proporţie (punctul g nici măcar nu mai poate fi proiectat pe
linia respectivă).
Deformarea lungimilor pe hărţi. Din cele arătate anterior, se poate constata că
prin proiectarea liniilor de pe globul pământeasc pe un plan, scara de proporţie de pe
aceste linii se modifică (descreşterea scării înseamnă comprimarea lungimilor iar
creşterea ei înseamnă mărirea lungimilor). De asemenea, se poate constata că scara se
modifică pe toate direcţiile din jurul unui punct.
Există însă şi cazuri (precum proiecţiile echidistante) când pe anumite direcţii ale
proiecţiei, scara rămâne uniformă şi de aceeaşi valoare cu scara globului proiectat.
Specificăm că scara şi lungimile se păstrează nemodificate doar pe anumite direcţii (de
exemplu, numai în cazul meridianelor sau numai în cazul paralelelor).
Deformarea unghiurilor pe hărţi se produce prin trecerea lor de pe suprafaţa
elipsoidului terestru pe un plan. Deformarea se explică prin modificarea scării
lungimilor, modificare produsă prin întinderile şi comprimările inevitabile care apar în
urma proiectării.
Dacă există o modificare uniformă a scării pe direcţiile din jurul unui punct
(cazul proiecţiilor conforme), atunci toate unghiurile din jurul acestui punct rămân
constante, forma figurilor păstrându-se nemodificată. Trebuie precizat însă că
nemodificarea formelor este valabilă numai pentru figuri infinit de mici.
Deformarea ariilor pe hărţi. Deoarece pă hărţi deformările de lungimi sunt
inevitabile şi întrucât valoarea ariilor depinde de cele ale lungimilor, deformările ariilor
sunt şi ele inevitabile. Din cele prezentate
anterior, se poate constata că modificarea
scării în jurul unui punct, inegală sau
uniformă, duce şi la deformarea ariilor.
Pentru sesizarea deformării ariilor
putem compara ariile diverselor ochiuri
ale reţelei cartografice cu ariile trapezelor
sferice corespondente de pe glob. Astfel,
în proiecţia stereografică ecuatorială, ariile
trapezelor sferice din lungul Ecuatorului
apar mărite continuu de la centrul reţelei
spre periferie, în timp ce pe un glob
geografic aceleaşi trapeze au ariile egale Fig. 78 Deformările de arii vizibile pe reţeaua
cartografică a proiecţiei stereografice ecuatoriale
între ele (Fig. 78). Proiecţiile care nu

72
deformează ariile sunt proiecţii echivalente, însă echivalenţa se obţine prin deformări de
unghiuri şi lungimi, prin modificarea evidentă a formei.
Aşadar, din punctul de vedere al deformărilor, proiecţiile cartografice pot fi
grupate în proiecţii echidistante, conforme şi echivalente. O proiecţie este echidistantă
dacă ea conservă o scară constantă, însă acest lucru nu este posibil decât pentru distanţe
plecând din centrul proiecţiei sau pentru distanţe din lungul cercurilor mari care trec prin
acest punct. De exemplu, o proiecţie azimutală echidistantă centrată pe oraşul Făgăraş va
indica distanţa corect până la oricare alt punct de pe hartă, plecând numai din Făgăraş.
Pentru a îndeplini această proprietate de echidistanţă, unghiurile, respectiv, forma
teritoriilor reprezentate, cât şi direcţiile suferă alterări, modificări.
O proiecţie cartografică este conformă (sau echiunghiulară) când unghiurile
dintre oricare din direcţii sunt prezervate sau când scara se păstrează aceeaşi în toate
direcţiile. În felul acesta meridianele şi paralelele de pe hartă se întretaie în unghiuri
corecte, iar forma teritoriilor reprezentate este conservată (nu în totalitate însă, căci, aşa
cum am menţionat, nemodificarea formelor este valabilă numai pentru figuri infinit de
mici). Cu toate acestea, proiecţiile conforme sunt singurele proiecţii pe care formele
contururilor geografice (continente, mări, oceane etc.) se apropie cel mai mult de
formele corespunzătoare de pe glob. În restul proiecţiilor, formele diferitelor contururi
de pe glob sunt mult modificate.
O proiecţie care este echivalentă reprezintă ariile pe toată harta în aşa fel încât
este conservată aceeaşi proporţie a suprafeţelor pe care ele le reprezintă pe Glob.
Obţinerea acestei proprietăţi însă se face prin alterarea puternică a lungimilor şi a
unghiurilor, prin modificarea evidentă a formelor. Deformările cresc odată cu distanţa
faţă de punctul central al proiecţiei.

Mijloace de evaluare a deformărilor pe hărţi.

Valorile diferitelor feluri de deformări pot fi determinate fie cu ajutorul unor
formule, fie pot fi obţinute din tabele de deformare calculate pentru fiecare proiecţie, fie
pot fi sesizate vizual din grafice special figurate în diferite puncte ale reţelei
cartografice.
a) Indicatoarea lui Tissot. Acest matematician francez a dezvoltat legea
deformărilor într-o lucrare publicată în 1881. El arată că printr-un punct de pe o sferă pot
fi duse un număr infinit de linii perpendiculare două câte două, însă, prin proiectarea lor
pe un plan numai două din ele rămân perpendiculare, celelalte unghiuri din acelaşi punct
fiind puternic modificate. Dacă se proiectează, odată
cu cele două linii ortogonale, şi un cerc infinit de mic
de pe sferă, cu centrul în punctul de intersecţie a
celor două linii, acesta va apare pe plan aproape
totdeauna sub forma unei elipse (cu excepţia cazului
proiecţiilor conforme, care nu deformează
unghiurile, deci proiecţia cercului va apărea tot sub
forma unui cerc mai mare sau mai mic).
Din Figura 79 se observă cum, prin
proiectare, cercul a devenit elipsă, datorită alungirii
distanţelor pe direcţia OA şi a comprimării lor pe Fig. 12 Indicatoarea deformărilor
direcţia OB, axele elipsei (a, b) fiind constituite din în cazul unei proiecţii echivalente
cele două perpendiculare. Pe aceste două linii,
numite direcţii principale se produc deformările extreme (maxima pe direcţia OA’ şi
minima pe direcţia OB’). Toate celelalte lungimi care trec prin punctul O suferă şi ele

73
deformări dar nu mai mari decât cele din lungul celor două direcţii principale. Aceste
două direcţii corespund cu direcţiile meridianelor şi paralelelor în cazul tuturor
proiecţiilor în care meridianele şi paralelele se întretaie ortogonal prin proiectare.
Valoarea deformărilor de lumgimi se poate afla făcând raportul dintre o lungime
deformată şi corespondentul ei de pe glob.
Mărimea deformărilor de arii poate fi demonstrată prin compararea ariei cercului
2
(πR ) cu aceea a elipsei (πab), iar mărimea deformărilor unghiulare produse în punctul O
poate fi aflată comparând poziţia fiecărui punct de pe cerc cu cea a proiecţiei acestuia de
pe elipsă.
b) Tabelele de deformare însoţesc unele hărţi ori
sunt anexate manualelor sau tratatelor de cartografie cu
scopul de a indica deformările de lungimi, arii şi unghiuri
pentru principalele puncte de intersecţie a meridianelor şi
paralelelor sau numai pentru principalele cercuri paralele,
când deformările cresc numai în latitudine. Deformările
lungimilor se exprimă prin valorile lui a şi b, cele ale
ariilor prin valoarea lui S iar cele unghiulare prin valoarea
ω.
c) Izocolii (gr. izos = la fel, kolos = deformat,
trunchiat) sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi
valoare a deformărilor de pe o reţea cartografică. Întrucât
există deformări de unghiuri, arii şi lungimi, există şi
izocoli ai unghiurilor, ariilor şi lungimilor. Aşa cum pe o
hartă în curbe de nivel putem afla valoarea altitudinii Fig. 80 Izocolii de 10o şi 40o
reliefului în oricare punct al ei, aşa şi pe o hartă cu izocoli pentru o porţiune a proiecţiei
putem afla valoarea deformărilor în oricare punct. Mollweide oblice
Izocolii au forme diferite în fincţie de sistemul de
proiecţie ales. Pe ei se înscriu valorile deformărilor, la fel cum se notează valoarea
curbelor de nivel (Fig. 80).
d) Elipsa deformărilor. Din demonstraţia făcută anterior, rezultă că, prin
proiectare pe un plan, un cerc infinit de mic de pe o sferă se transformă într-o elipsă.
Pornind de la acest fapt, cartografii desenează în diferite puncte de pe hartă, elipse cu
dimensiuni finite, de ordinul milimetrilor, pe care le denumesc elipse ale deformărilor,
pentru că demonstrează deformările produse prin trecerea de la suprafaţa sferică la plan.
Axele elipselor simbolizează cele două direcţii principale.
În proiecţiile echidistante, una din axe rămâne nemodificată prin proiectare, iar
aria şi forma elipselor va creşte pe măsura depărtării de la punctul sau linia de deformare
zero (de exemplu proiecţia cilindrică pătratică, Fig. 81).

Fig. 81 Harta lumii în proiecţia cilindrică pătratică şi elipsele deformărilor

74
 În proiecţiile conforme, lungimile se deformează identic pe ambele direcţii, încât
nu vom avea elipse ci tot cercuri, da cu arii din ce în ce mai mari cu cât sunt situate mai
departe de punctul sau linia de deformare zero (de exemplu, proiecţia cilindrică
Mercator, cu latitudini crescânde, Fig. 82).

Fig. 82 Proiecţia cilindrică Mercator şi elipsele deformărilor (linia MP

reprezintă loxodroma dintre Mogadiscio şi Perth)

La proiecţiile echivalente axele elipselor se modifică în sens invers, încât forma

acestora se schimbă evident de la punct la punct, dar aria lor rămâne constantă (de
exemplu, proiecţia cilindrică echivalentă Lambert, cu latitudini descrescânde, Fig. 83).

Fig. 83 Harta lumii în proiecţia cilindrică echivalentă Lambert şi elipsele deformărilor

Direcţia şi gradul de alungire ale acestor elipse arată direcţia şi gradul de

extensiune sau comprimare a formelor contururulor geografice, iar aria lor ne indică
deformarea ariilor acestor contururi.

Clasificarea proiecţiilor cartografice

Având în vedere faptul că numărul proiecţiilor cartografice imaginate până în
prezent este foarte mare şi ţinând cont de cele prezentate mai sus, putem concluziona
prin a încerca o clasificare a acestora, în scopul înţelegerii, recunoaşterii şi alegerii
proiecţiei cele mai potrivite pentru întocmirea unei anumite hărţi.
După modul în care s-a realizat proiectarea se deosebesc, după cum am
menţionat: proiecţii perspective (adevărate), obţinute printr-o proiectare propriu-zisă,
adică prin transferarea punctelor de pe Glob direct pe un plan, respectiv, pe suprafaţa
laterală a unui con sau cilindru, cu ajutorul unor proiectante (proiecţiile azimutale,
conice, cilindrice ş.a.); proiecţii neperspective (convenţionale), obţinute printr-o
proiectare teoretică, trecerea de la suprafaţa sferică la cea plană făcându-se cu ajutorul

75
unor formule matematice (proiecţiile pseudocilindrice, pseudoconice, circulare, la care
se poate adăuga grupa proiecţiilor derivate).
După natura suprafeţei geometrice pe care se face proiectarea se disting
următoarele clase: planice (azimutale), conice, cilindrice şi poliedrice (la acestea din
urmă, suprafaţa Globului este proiectată, evident, pe suprafaţa laterală a unui poliedru
înscris sau circumscris elipsoidului terestru). Tot în această categorie menţionăm
proiecţiile policonice şi policilindrice, la care Globul, mai exact, porţiuni ale acestuia,
sunt proiectate, separat, pe suprafeţele mai multor conuri sau cilindri cu diferite orientări
(Figura ). În fapt, aceste proiecţii sunt doar variante ale claselor principale, păstrând
acelaşi aspect şi aceleaşi proprietăţi, fiind însă mult ameliorate în ceea ce priveşte
deformările.
După poziţia şi orientarea faţă de Glob a suprafeţei geometrice pe care se face
proiectarea, care determină, în esenţă, aspectul reţelei cartografice, proiecţiile pot fi:
normale – când axa suprafeţei pe care se face proiectarea este paralelă sau coincide cu
axa polilor, transversale – când axa suprafeţei respective este perpendiculară pe axa
polilor şi oblice – când axa suprafeţei respective face un unghi ascuţit cu axa polilor. În
cazul proiecţiilor azimutale terminologia este de obicei modificată, în sensul că cele
normale poartă numele de polare, cele transversale se numesc ecuatoriale iar cele oblice
se numesc orizontale.
După poziţia pe Glob a centrului reţelei cartografice proiecţiile pot fi tangente,
având în centrul lor punctul, respectiv, linia de tangenţă dintre Glob şi suprafaţa
geometrică pe care se face proiectarea (reprezentând punctul/linia în care nu au loc nici
un fel de deformări) şi secante, având fie o linie, fie două linii de secanţă (la nivelul
cărora, de asemenea, nu au loc nici un fel de deformări).
După caracterul deformărilor se deosebesc proiecţii echidistante – care
păstrează nedeformate lungimile pe una din direcţiile principale, conforme
(echiunghiulare) - care nu deformează unghiurile şi deci, nu modifică formele,
echivalente (homalografice) – care nu deformează ariile şi ortodromice – care au
proprietatea de a proiecta ortodroma sub forma unei linii drepte.
În fine, o clasificare a proiecţiilor s-ar putea face şi după numele autorului, care
a imaginat proiecţia respectivă, de exemplu, Mercator, Lambert, Robinson, Mollweide,
Sanson, Eckert etc. Din păcate, acest lucru nu ajută prea mult deoarece, în multe cazuri,
acelaşi autor a imaginat mai multe proiecţii, sau mai mulţi autori au propus o aceeaşi
proiecţie. De exemplu, Lambert a creat şase proiecţii, deci fiecare din ele poate fi numită
“proiecţia Lambert”, dar pentru a le putea identifica pe fiecare este necesară adăugarea
unor descriptori suplimentari (de ex.: proiecţia azimutală echivalentă Lambert, proiecţia
cilindrică echivalentă Lambert, proiecţia conică conformă Lambert etc.).

76
 Principalele proiecţii cartografice
1. Proiecţiile planice sau azimutale se obţin prin proiectarea propriu-zisă
(proiecţii azimutale perspective), sau teoretică (azimutale neperspective sau
convenţionale) a suprafeţei Pământului pe o suprafaţă plană. Ele pot fi polare,
ecuatoriale şi orizontale, după cum în centrul reţelei cartografice se găseşte polul,
Ecuatorul sau un punct oarecare. De asemenea, ele pot fi tangente ori secante, după cum
planul pe care se face proiectarea este tangent sau secant în raport cu suprafaţa
Pământului. Oricare ar fi felul proiecţiei azimutale, deformările cresc pe măsura
îndepărtării de punctul de tangenţă sau de linia de secanţă (punct sau linie de deformare
zero).
În funcţie de poziţia punctului din care pornesc razele proiectante faţă de planul
de proiectare, se deosebesc proiecţii azimutale ortografice, stereografice şi centrale (sau
gnomonice) (Fig. 84).

Fig. 84 Principiul de proiectare pentru proiecţiile ortografice, stereografice şi centrale

În cazul proiecţiei ortografice punctul din care pornesc razele proiectante (punct
de perspectivă) este situat la o distanţă infinită faţă de planul de proiectare, razele fiind
paralele între ele şi căzând perpendicular pe plan. În cazul proiecţiei stereografice acest
punct este situat pe Glob, într-un loc diametral opus punctului de tangenţă dintre plan şi
Glob, la o distanţă de 180º, iar la proiecţiile centrale punctul de perspectivă se află în
centrul Globului.
Întrucât reţeaua cartografică a proiecţiilor azimutale, oriunde ar fi centrată, are un
aspect care seamănă foarte mult cu cel al reţelei globului geografic (Fig. 85), se poate
considera că aceste proiecţii au o mai mare supleţe decât altele. De exemplu, faptul că
proiecţiile azimutale polare sunt folosite în marea majoritate a hărţilor care au în centru
un pol, se datorează nu numai uşurinţei construirii lor dar şi aspectului acestora, care
este foarte aproape de cel al reţelei geografice a unui glob privit perpendicular pe pol
(cazul a în Figura 18).

77
 a) b) c)

Fig. 85 Aspectul reţelei cartografice în cazul unei proiecţii azimutale: (a) polară, (b) ecuatorială,
(c) orizontală

Proiecţiile azimutale sunt folosite mult în reprezentarea emisferelor, dar şi la

întocmirea unor hărţi ce reprezintă porţiuni mai mici ale suprafeţei terestre (un continent,
o ţară, o regiune, în special regiunile polare). Când se folsesc la reprezentarea
emisferelor, ele se recunosc uşor, întrucât au un contur circular.
În general, ele sunt favorabile
reprezntării unor contururi geografice de
formă mai mult sau mai puţin circulară,
deoarece deformările pe care le introduc au
aceleaşi valori pe linii egal depărtate de
centrul reţelei cartografice, pe linii
circulare. Acest lucru este ilustrat în Fig.
86, care prezintă aspectul izocolilor în cazul
unor proiecţii azimutale tangente (a),
respectiv secante (b). Fig. 86 Izocolii proiecţiilor azimutale tangente
Datorită faptului că teritoriul (a) şi secante (b)
României este aproape circular, proiecţia
azimutală este foarte potrivită pentru întocmirea hărţii topografice a ţării noastre. Astfel,
pentru harta din 1930, cât şi pentru ultima, cea din 1970, s-a folosit o proiecţie azimutală
orizontală stereografică, pe un plan secant unic (de altfel, proiecţia folosită în 1970 se şi
numeşte proiecţia stereografică românească 1970).
Conform acestei proiecţii, teritoriul ţării noastre este proiectat pe un plan care îl
secţionează orizontal, rezultând o calotă sferică, situată deasupra planului de secanţă,
respectiv, o zonă circulară, situată sub acest plan (Fig. 87).
Raza cercului de secanţă este de 201,17 km, iar punctul central al proiecţiei este
situat la nord-est de oraşul Făgăraş, la intersecţia paralelei de 46º latitudine N cu
meridianul de 25º longitudine E (Fig. 88).
Proiecţia are proprietatea de conformitate, iar deformările de distanţe se
încadrează în limite tolerabile (ca urmare a faptului că planul este secant la Glob şi nu
tangent). Astfel, în lungul cercului de secanţă nu apar nici un fel de deformări.
Deformările încep să se producă de o parte şi de alta a cercului de secanţă, atât spre
centrul proiecţiei, cât şi spre marginile ei, apărând de semn contrar: comprimare a
lungimilor către centrul proiecţiei, adică în sectorul calotei sferice (situată, după cum am
spus, deasupra planului de secanţă), respectiv, o extindere a lungimilor în zona circulară
(rămasă sub planul de secanţă).

78
 Fig. 87 Proiectarea teritoriului României pe un plan secant la Glob

Fig. 88 Cercul de secanţă în cazul proiecţiei azimutale stereografice1970

În centrul proiecţiei, deformarea maximă a distanţelor este de minus 250

mm/km, iar la marginile ţării este de plus 638 mm/km.

O menţiune aparte merită proiecţiile azimutale centrale (sau gnonomice), la care

punctul de perspectivă (punctul din care pleacă razele proiectante) este situat în centrul
Globului. Ele au proprietatea unică de ortodromie, adică de a proiecta ortodroma
(drumul cel mai scurt dintre două puncte de pe sferă) sub forma unei linii drepte. Pe o
sferă, acest cel mai scurt drum se realizează doar în lungul unui cerc mare, sau a unui arc
de cerc mare. Amintim faptul că un cerc mare rezultă prin secţionarea sferei cu un plan
trecând prin centrul acesteia. Aşadar, pe hărţile în proiecţie gnomonică toate cercurile
mari sau arcele de cerc mare apar ca linii drepte şi invers, toate liniile drepte sunt cercuri
mari sau arce de cerc mare. Din acest motiv aceste hărţi sunt foarte utile în navigaţia
maritimă şi aeriană, navele călătorind de obicei de-a lungul rutelor cercurilor mari, din

79
interesul firesc de a parcurge cel mai scurt drum. Aşa se explică de ce avioanele plecate
de la Montréal sau Toronto cu destinaţia Japonia, zboară pe deasupra Polului Nord!

O altă proiecţie cu utilizare mai largă este proiecţia azimutală echidistantă

Postel, folosită de asemenea în navigaţia aeriană, datorită proprietăţii de a păstra
nemodificate distanţele de la centrul reţelei spre oricare alt punct de pe hartă. În acest
sens, piloţii folosesc hărţi în proiecţia Postel având reprezentat în centrul lor aeroportul
care îi interesează. Distanţa de zbor se poate stabili cu exactitate doar măsurând linia
dreaptă de la aeroport spre punctul ales.
O altă proiecţie comună este proiecţia azimutală echivalentă Lambert, care
datorită proprietăţii de a nu modifica suprafeţele este mult folosită la realizarea hărţilor
emisferelor din atlasele şcolare sau din multe atlase de informare ştiinţifică.

2. Proiecţiile conice se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe suprafaţa

laterală a unui con care apoi se desfăşoară în plan prin tăiere în lungul generatoarei. Spre
deosebire de plan şi cilindru, suprafaţa conului înfăşoară mai strâns suprafaţa globului,
de aceea proiecţiile rezultate au deformări mai mici decât cele azimutale sau cilindrice.
După poziţia axei conului faţă de axa polilor Pământului, proiecţiile conice pot fi
normale, transversale şi oblice, iar după cum conul este tangent sau secant la Glob ele
pot fi tangente sau secante. Cele transversale şi oblice, cu meridianele şi paralelele
curbe, sunt mai puţin utilizate, în schimb proiecţiile conice normale au o largă folosinţă
la întocmirea hărţilor de diferite tipuri şi pentru diferite destinaţii.
La acestă din urmă clasă de proiecţii conice, axa conului coincide cu cea a polilor
Globului. Conul poate fi tangent pe o paralelă
oarecare, sau secant, pe două paralele. Prin
proiectare, meridianele devin pe con
generatoare, iar paralelele devin cercuri
paralele cu baza conului. Punctul de
perspectivă se presupune a fi situat pe axa
conului. După proiectare, suprafaţa conului se
desfăşoară în plan prin tăierea ei în lungul unei
generatoare. Prin desfăşurarea în plan, Fig. 89. Modul de obţinere şi reţeaua
meridianele apar sub forma unor linii drepte, cartografică a unei proiecţii comice normale
convergente într-un punct ce reprezintă
proiecţia polului. Paralelele se prezintă sub forma unor arce de cerc (Fig. 89).
Ceea ce este de reţinut la orice proiecţie conică normală, este faptul că unghiurile
dintre meridiane sunt egale între ele. Totuşi, ele diferă, de la o proiecţie la alta. În al
doilea rând, trebuie reţinut faptul că unghiurile dintre meridianele proiectate nu sunt
egale cu cele de pe Glob, ci sunt totdeauna mai mici.
Şi aceste proiecţii, în funcţie de caracterul deformărilor, pot fi echidistante,
echivalente şi conforme. La proiecţiile conice echidistante, distanţele dintre paralele sunt
egale între ele în lungul meridianelor, la cele echivalente distanţele se micşorează de la
paralela mijlocie spre N şi spre S, iar la cele conforme aceste distanţe se măresc de la
paralela mijlocie spre N şi spre S.
La proiecţiile conice tangente există o linie de deformare zero – paralela de
tangenţă, iar la cele secante două linii de deformare zero – paralelele de secanţă. Izocolii
au forma unor arce de cerc paralele cu liniile de deformare zero, iar deformările cresc de
la aceste linii spre exterior (Fig. 90).

80
 a) b)
Fig. 90 Forma izocolilor (linia întreruptă) şi a liniei de deformare zero (linia continuă) la proiecţiile
conice: a – tangente; b - secante

De aceea, proiecţiile conice sunt favorabile reprezentării teritoriilor întinse în

lungul paralelelor (S.U.A., Eurasia).
Una din cele mai vechi şi mai cunoscute este proiecţia conică echidistantă
Ptolemeu (proiecţia conică simplă sau propriu-zisă), păstrând nemodificate distanţele în
lungul meridianelor. Este utilizată pentru harta unor teritorii cu întindere mijlocie
(S.U.A., Europa). Pentru harta Europei se foloseşte un con tangent pe paralela nordică
de 45o sau 50o.

3. Aşa cum am menţionat, în aceeaşi

mare clasă a proiecţiilor conice pot fi incluse şi
proiecţiile policonice. Acestea se obţin prin
proiectarea reţelei cartografice a Globului pe
suprafeţele mai multor conuri. Pentru aceasta, se
împarte suprafaţa globului în mai multe benzi
sau fâșii circulare care se proiectează separat pe
câte un con (Fig. 91).
Dintre aceste proiecţii prezentăm
proiecţia policonică Lalleman, propusă de
autorul respectiv, în 1909, pentru harta lumii la Fig. 91 Proiectarea suprafeţei
scara 1:1.000.000, de unde şi numele de Pământului în cazul proiecţiei policonice
„proiecţia hărţii lumii”. Fâșiile circulare
proiectate pe conuri au câte 4o latitudine (Fig.
92), deci foile hărţii au o extindere constantă de
4o pe latitudine. Ele au însă o extindere diferită în longitudine, după latitudinea la care
se găsesc (datorită micşorării ariilor cuprinse între meridiane prin convergenţa lor în
poli).

Fig. 92 Racordarea foilor Hărţii lumii la scara 1:1.000.000

Proiecţia Lalleman a plecat de la proiecţia policonică simplă. Aspectul reţelei

cartografice a fiecărei foi este acela al unei proiecţii conice: şi aici meridianele sunt linii
81
drepte, iar paralelele sunt arce de cerc. Paralelele extreme sunt perpendiculare pe
meridianul axial. Ele păstrează nedeformate lungimile, ca şi meridianele situate de o
parte şi de alta a meridianului central (axial), la 2o distanţă. Meridianul axial al fiecărei
foi are lungimi comprimate pe când cele extreme, lungimi mărite. Datorită faptului că
zonele proiectate pe fiecare foaie sunt mici, întinse doar pe 4o latitudine, deformările de
arii şi unghiuri sunt extrem de mici.
Dezavantajul acestei proiecţii, rezultat din proiectarea pe mai multe conuri,
constă în aceea că suprafaţa totală a Globului nu poate fi reprezentată pe o suprafaţă
plană continuă. Foile vecine în longitudine sau latitudine se racordează, dar foile în
diagonală nu se pot racorda.

4. Proiecţiile cilindrice
Proiecţiile cilindrice se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe suprafaţa
laterală a unui cilindru care se desfăşoară apoi în plan prin tăiere în lungul unei
generatoare. După poziţia axei cilindrului faţă de axa polilor Pământului, se împart în
proiecţii cilindrice normale, transversale şi oblice.
a) Proiecţiile cilindrice normale. Proiectarea se face pe un cilindru a cărui axă
coincide cu axa polilor. Ca urmare, atât
meridianele cât şi paralelele vor apărea sub
forma unor linii drepte, paralele şi reciproc
perpendiculare, întrucât, prin proiectare,
meridianele sunt transformate în generatoare ale
cilindrului, iar paralelele în cercuri paralele cu
baza cilindrului, care prin desfăşurare se
transformă tot în linii drepte (Fig. 93).
Există multe proiecţii cilindrice
normale, deosebirea dintre ele constând în
distanţele diferite dintre meridiane şi în special Fig. 93 Modul de obţinere şi reţeaua
dintre paralele. Aceste diferenţe se obţin fie cartografică
normale
a unei proiecţii cilindrice
prin proiectare pe un cilindru tangent sau pe
unul secant, care modifică distanţa dintre
meridiane, fie prin deplasarea punctului de perspectivă pe axa cilindrului, care modifică
distanţa dintre paralele.
Este important de subliniat faptul că în proiecţiile cilindrice normale, paralela de
90o, adică polul se reprezintă printr-o linie egală ca lungime cu celelalte paralele,
inclusiv ecuatorul. De aici se poate deduce că lungimile paralelelor se măresc spre poli.
Din acest motiv, proiecţiile cilindrice sunt avantajoase mai ales pentru reprezentarea
regiunilor din apropierea Ecuatorului. Când cilindrul de proiectare se ia secant la o
paralelă mai depărtată de Ecuator, proiecţia devine favorabilă şi pentru reprezentarea
unor regiuni mai depărtate de Ecuator, situate pe paralela de secanţă. Aceste lucruri se
pot observa şi din forma izocolilor şi din creşterea valorii lor (Fig. 94).

Fig. 94 Izocolii proiecţiilor cilindrice tangente (a) şi secante (b).

82
 În toate proiecţiile cilindrice normale, cele două direcţii principale coincid cu
direcţiile paralelelor şi meridianelor.
După caracterul deformărilor, şi proiecţiile cilindrice pot fi echidistante,
conforme şi echivalente.
Una din cele mai cunoscute este proiecţia cilindrică conformă imaginată de
cartograful flamand Gerard Mercator în 1569 (mai este cunoscută şi sub numele de
proiecţia cilindrică cu latitudini crescânde) şi se poate obţine pe un cilindru fie tangent
fie secant. Pentru a obţine proprietatea de conformitate, Mercator a mărit scările pe
meridian conform măririi scărilor pe paralele. Caracteristică îi este creşterea distanţelor
de la ecuator spre poli, iar polul nu se poate reprezenta, fiind proiectat la infinit. Reţeaua
cartografică se termină la latitudini de 80o-85o.
Este o proiecţie conformă, nu deformează unghiurile, în schimb deformează
lungimile atât pe meridiane cât şi pe paralele. De asemenea, deformează suprafeţele
foarte mult spre poli (Fig. 95).
Această proiecţie prezintă o proprietate specifică doar ei, loxodromia, deoarece
proiectează loxodroma printr-o linie dreaptă (loxodroma este linia care taie toate
meridianele sub acelaşi unghi). Pentru aceasta, este mult utilizată pe hărţile de navigaţie
maritimă. Pe o astfel de hartă se poate trasa uşor, doar cu rigla şi raportorul, cursul
navei, adică unghiul ce trebuie să-l aibe direcţia de navigaţie a navei faţă de direcţia
nord, pentru a ajunge la destinaţie.

Fig. 95 Harta lumii în proiecţia cilindrică Mercator; linia trasată între

M şi P reprezintă loxodroma dintre porturile Mogadiscio şi Perth

O altă proiecţie bine cunoscută este proiecţia cilindrică echivalentă Lambert,

imaginată de francezul Lambert în 1772, obţinută pe un cilindru tangent la sferoidul
pământesc, ca urmare, toate paralelele au lungimea ecuatorului redus la scară.
Caracteristică îi este distanţarea tot mai mică dintre paralele de la ecuator spre poli (Fig.
96), de unde şi numele de proiecţia cu latitudini descrescânde. Aceasta se datoreşte
proprietăţii de echivalenţă care a fost obţinută păstrând între paralele vecine arii
echivalente celor de pe Glob.

83
 Fig. 96 Harta lumii în priecţia cilindrică echivalentă Lambert

b) Proiecţiile cilindrice transversale se obţin prin proiectarea meridianelor şi

paralelelor de pe Glob pe un cilindru a cărui axă este perpendiculară pe axa polilor. În
acest caz, cilindrul este tangent în lungul unui meridian care va reprezenta şi linia
deformărilor zero. Proiecţiile cilindrice transversale sunt favorabile, din acest motiv,
reprezentării regiunilor din imediata apropiere a meridianului de tangenţă.
Una dintre cele mai importante proiecţii ale acestei grupe este proiecţia Gauss-
Krüger, folosită pentru întocmirea hărţilor topografice în peste 20 de ţări, inclusiv pentru
harta României de după 1950, editată între 1960-1964. Este o proiecţie conformă ca şi
proiecţia Mercator, având însă meridianele şi paralelele sub formă de linii curbe.
Ea este de fapt o proiecţie policilindrică transversală. Pentru aceasta, suprafaţa
globului este considerată ca fiind împărţită în 60 de fuse sferice a câte 6o longitudine
(numerotate de la 1 la 60, de la meridianul 180o spre E),
fiecare fus fiind proiectat separat pe câte un cilindru
transversal, tangent la Glob în lungul meridianului axial
al fusului. Fusele sferice situate la est de meridianul
Greenwich posedă numerele 31, 32 ..., până la 60, însă se
utilizează şi numerotarea de la 1, 2 ... până la 30.
Fiecare fus prezintă două linii drepte: meridianul
axial al fusului şi linia ecuatorului, restul meridianelor şi
paralelelor fiind curbe oarecare (Fig. 97). Cele mai mari
deformări de lungimi şi de arii sunt în apropierea
ecuatorului, deoarece acolo meridianele marginale sunt Fig. 97 Reţeaua cartografică
a proiecţiei Gauss-Krüger
cele mai depărtate de meridianul axial – linia de
deformare zero.
Conform acestei proiecţii, teritoriul României este situat în fusul sferic 34 (4) –
jumătatea vestică şi în fusul sferic 35 (5) – jumătatea estică (Fig. 98).
Deoarece teritoriul ţării noastre se află însă departe de ecuator, deformările date
de această proiecţie sunt mici, neerodând rezultatele operaţiilor cartografice (deformările
maxime sunt de 3,34-7,51 m/10 km).

84
 Fig. 98 Fusele sferice din emisfera estică utilizate în proiecţia Gauss-Krüger şi poziţia teritoriului
României

Proiecţia este utilizată pentru hărţile topografice şi datorită altor avantaje:

- permite o uşoară suprapunere a unui caroiaj rectangular. În acest sistem de
coordonate, s-a luat axa absciselor Ox paralelă la meridianul axial al fusului sferic şi la o
depărtare de 500 km spre vest de acesta, iar axa ordonatelor Oy s-a considerat proiecţia
ecuatorului (Fig. 99). Ca urmare, toate punctele de pe hărţile topografice româneşti au
coordonate pozitive, situându-se în cadranul I.
- un alt avantaj este acela că orice punct de pe reţeaua cartografică are aceeaşi
deformare de lungime, atât pe o linie perpendiculară pe meridianul axial nedeformat,
cât şi pe linia paralelă acestuia. Astfel, atât x-ul cât şi y-ul unui punct de pe harta
topografică au aceleaşi deformări de distanţă. În sistemul coordonatelor Gauss, se
remarcă poziţia inversă a axelor Ox şi Oy faţă de sistemul de coordonate rectangulare din
matematică.

Fig. 99 Sistemul de coordonate Gauss-Krüger

- această proiecţie permite executare hărţilor topografice ale unor regiuni foarte
întinse de pe glob şi racordarea foilor topografice.

5. Proiecţii pseudocilindrice (sau fals cilindrice). Numele lor provine de la

faptul că aspectul reţelei cartografice seamănă cu cel al proiecţiilor cilindrice, având şi
ele paralelele linii drepte şi paralele între ele, însă meridianele sunt linii curbe, cu
excepţia meridianului central, care este o linie dreaptă. Din această grupă, cele mai
cunoscute sunt proiecţiile lui Sanson, Mollweide şi Eckert, toate putând reprezenta
întreaga suprafaţă a Pământului.
a) Proiecţia Sanson (este cunoscută şi sub numele de proiecţia Sanson-
Flamsteed, prin adăugarea numelui celui care a popularizat-o), păstrează nedeformate
distanţele în lungul meridianului central, al ecuatorului şi al tuturor paralelelor (Fig.
100).

85
 Fig. 100 Harta lumii în proiecţia Sanson

Deformările de lungime în lungul meridianelor, cât şi deformările unghiulare, se

măresc în ambele părţi ale meridianului central ca şi de la ecuator la poli. Deformările
minime sunt în punctul de intersecţie a ecuatorului cu meridianul central al proiecţiei.
Din acest motiv cât şi pentru că deformările unghiulare sunt cele mai mari faţă de toate
proiecţiile echivalente ale întregii lumi, proiecţia Sanson se foloseşte pentru hărţile
regiunilor intertropicale şi pentru harta Africii.
b) Proiecţia pseudocilindrică Mollweide (cunoscută şi sub numele de „proiecţia
Babinet” după numele celui care a popularizat-o), posedă proprietatea de echivalenţă.
Paralelele sunt linii drepte şi paralele cu ecuatorul ca la toate proiecţiile
pseudocilindrice, însă, contrar proiecţiei Sanson, distanţa dintre paralele descreşte de la
ecuator spre poli, reuşind astfel să păstreze echivalenţa între paralele şi ariile zonelor
sferice corespunzătoare pe glob
(Fig. 101).
Proiecţia nu deformează
ariile, dar unghiurile şi lungimile
sunt tot mai mult deformate spre
marginile reţelei, mai ales dincolo
de cercul de bază. Dar, în
ansamblu, dă deformări mai mici
decât proiecţia Sanson. De aceea,
se foloseşte mai mult la
reprezentarea întregii lumi.
Totodată, această proiecţie
Fig. 101 Harta lumii în proiecţia pseudocilindrică
are două puncte de deformare Mollweide
zero, la latitudini mijlocii iar
izocolii au o formă sinusoidală.
Astfel că această proiecţie este preferată când se reprezintă teritoriile din zona aceastor
puncte de deformare zero.
c) Proiecţia Eckert. A fost imaginată în ideea de a atenua defectele proiecţiilor
Sanson şi Mollweide, care introduc deformări mari de unghiuri la latitudini mari.
Pornind de la constatarea că aceste deformări se datoresc convergenţei meridianelor în
poli, reprezentaţi prin puncte, Eckert a grupat toate meridianele nu în două puncte, ci în
două linii drepte, paralele cu ecuatorul şi egale cu jumătatea lungimii acestuia.
Paralelele sunt, şi la această proiecţie, tot mai apropiate spre poli, pentru a
cuprinde între ele arii tot mai mici, echivalente celor de pe glob. De asemenea, paralelele

86
sunt împărţite egal de meridiane (distanţa dintre meridiane este egală în lungul aceleiaşi
paralele, Fig. 102) ca şi la proiecţiile Sanson şi Mollweide.

Fig. 102 Harta lumii în proiecţia pseudocilindrică Eckert

Proiecţia Eckert are mai multe variante. Fiind o proiecţie echivalentă, ea se

foloseşte la reprezentarea întregii lumi, mai ales varianta sinusoidală, dar şi la
reprezentarea unor teritorii mai mici, ca Oceanul Pacific sau Oceanul Indian.

6. Proiecţiile pseudoconice. Alcătuiesc o grupă restrânsă care se caracterizează

prin forma paralelelor – arce de cerc (ca la
proiecţiile conice) şi cea a meridianelor – curbe
oarecare (diferită de aceea a proiecţiilor conice).
Din această grupă, cea mai cunoscută este
proiecţia Bonne, obţinută prin prelucrarea uneia
dintre proiecţiile lui Ptolemeu şi care se remarcă
prin aspectul cordiform al cadrului exterior (Fig.
103). A fost propusă în 1752 pentru harta
topografică a Franţei, ulterior fiind adoptată şi de
alte state pentru hărţile lor topografice: Belgia,
Elveţia, Olanda, Portugalia, Rusia, Turcia ş.a.
Prima hartă topografică românească întocmită Fig. 103 Reţeaua cartografică a
proiecţiei pseudoconice Bonne, pentru
începând din 1873, a utilizat, de asemenea, această reprezentarea întregii lumi
proiecţie.
Proiecţia Bonne este echivalentă şi
prezintă două linii de deformare zero: meridianul
central şi paralela φ0. Pe toate paralelele scara se menţine constantă, dar ceva mai mică
decât scara de pe liniile de deformare zero. Pe meridiane, scările sunt tot mai mari cu cât
ne îndepărtăm de meridianul central. Deformările unghiurilor cresc de la liniile de
deformare zero.
Proiecţia Bonne este utilizată în hărţi topografice, dar şi în hărţi la scară mică,
fiind favorabilă pentru reprezentarea unui teritoriu alungit mai mult nord-sud decât est-
vest. Astfel, reprezentarea Europei şi Asiei se efectuează, pe hărţile şcolare, deseori în
proiecţia Bonne. De asemenea, este folosită şi la reprezentarea continentelor americane.

7. Proiecţiile circulare. Aceste proiecţii au cadrul exterior circular, iar

meridianele şi paralelele au formă de arce de cerc. Se deosebesc trei grupe de proiecţii
circulare: conforme (de ex., proiecţia Lagrange), echivalente (de ex., proiecţia Grave) şi

87
arbitrare (folosite mult pentru realizarea hărţilor şcolare). Dintre acestea din urmă, cele
mai cunoscute sunt acelea imaginate de Grinten şi Nicolozzi.
Proiecţia circulară arbitrară Grinten este foarte des folosită pentru întocmirea
hărţilor lumii. A fost imaginată de olandezul Van der Grinten, în anul 1909, în ideea
obţinerii a două proprietăţi: a) reprezentarea celor mai importante contururi geografice –
continentele locuite – cu cele mai mici deformări (de la ecuator la ± 60o latitudine) şi b)
reţeaua cartografică a proiecţiei să se construiască cât mai uşor.
Pentru obţinerea primei proprietăţi, Grinten a executat în aşa fel reţeaua
proiecţiei, încât până la ± 60o latitudine deformările sunt mici şi împărţite între unghiuri,
arii şi distanţe deci proiecţia este arbitrară. De la ± 60o spre poli, deformările cresc foarte
mult, atingând valoarea maximă în cei doi poli. Autorul a conceput toate meridianele şi
paralelele ca fiind arce de cerc, pentru a fi uşor de construit. Reţeaua are meridianele
egal distanţate pe ecuator, dar distanţele dintre paralele pe meridianul central sunt tot
mai mari spre poli (Fig. 104).

Fig. 104 Harta lumii, cu izocolii ariilor în proiecţia circulară Grinten

Deformările de arii şi de unghiuri cresc de la ecuator – linie de deformări zero,

atât în longitudine cât şi în latitudine; la fel cresc şi deformările de lungime. Meridianul
central are exact lungimea ecuatorului, încât lungimile sunt mărite mult pe el. Se mai
observă şi faptul că până la latitudinea de ± 60o deformările nu sunt mari.
Datorită calităţilor sale, proiecţia Grinten este mult folosită în hărţile şcolare
murale (hărta fizică a lumii) sau din atlase.

8. Proiecţiile derivate. Sunt acelea care se obţin prin modificarea unei alte
proiecţii, sau prin îmbinarea a două proiecţii. Ele păstrează aceeaşi proprietate din
punctul de vedere al deformărilor ca a proiecţiei modificate.
a) Proiecţia Aitov-Hammer provine din modificarea reţelei azimutale ecuatoriale
echidistante Postel, prin micşorarea la jumătate a dimensiunilor paralele meridianului
axial şi dublarea valorilor meridianelor, pentru a cuprinde toată suprafaţa Pământului,
rezultând o proiecţie echivalentă (Fig. 105).

88
 Fig. 105 Harta lumiiîn proiecţia derivată Aitov-Hammer

b) Proiecţia întreruptă Goode a fost obţinută în anul 1919, de către americanul J.

P. Goode, prin modificarea originală a proiecţiei Mollweide. Pentru a elimina defectul
proiecţiei Mollweide (creşterea deformărilor de la centrul reţelei spre margini), Goode a
unit mai multe părţi centrale ale câtorva reţele Mollweide. Unirea a făcut-o în lungul
unor meridiane considerate centrale (70o V pentru America de sud, 100o V pentru
America de Nord, 20o E pentru Europa şi Africa, 80o E pentru Asia şi 140o E pentru
Australia) în aşa fel ca pe diferitele părţi ale reţelei cartografice să se poată reprezenta
diferite continente. Aspectul exterior este al unei proiecţii Mollweide întrerupte (de
altfel, în multe documente cartografice ale O.N.U. este folosită foarte mult o proiecţie
întreruptă Mollweide) (Fig. 106).

Fig. 106 Harta lumii în proiecţia întreruptă Goode

Harta lumii întocmită în această proiecţie este alcătuită din 6 porţiuni alipite.
Proiecţia mai este denumită „proiecţia Mollweide-Goode”.

Alegerea proiecţiei cartografice la întocmirea unei hărţi

Existenţa unui număr foarte mare de sisteme de proiecţie, fiecare cu specificul
său, cât şi numeroasele scopuri pentru care se întocmesc hărţile, impun alegerea celei
mai adecvate proiecţii, în vederea satisfacerii scopului propus. Această alegere se face în
funcţie de două aspecte, specifice fiecărei prioecţii: caracterul deformărilor şi sistemul
de răspândire a acestora.
Influenţa caracterului deformărilor la alegerea unei proiecţii.
Cunoaştem deja că, în funcţie de caracterul deformărilor, proiecţiile pot fi
echivalente, conforme şi arbitrare.
Proiecţiile echivalente sunt indicate pentru hărţile ce reprezintă fenomene cu
răspândire în suprafaţă: păduri, diferite tipuri de culturi, densităţi ale populaţiei etc.

89
Numai în aceste proiecţii hărţile pot da o imagine corectă a raportului dintre diferitele
arii reprezentate, de aceea ele sunt foarte mult utilizate de geografi, istorici, economişti
etc.
Proiecţiile conforme sunt indicate pentru toate hărţile care reprezintă raporturi
unghiulare şi care se folosesc pentru cercetarea, dirijarea sau înregistrarea mişcării:
răspândirea curenţilor atmosferici sau marini etc. Ele sunt foarte mult utilizate de
meteorologi, navigatori, ingineri, militari ş.a.
Proiecţiile arbitrare, deoarece nu deformează exagerat nici ariile, nici unghiurile
(ca în cazul proiecţiilor echivalente sau conforme), sunt cele mai indicate pentru hărţile
ce reprezintă aspectul general al mărilor, oceanelor şi continentelor. Din acest motiv
proiecţia Grinten este foarte utilizată la întocmirea hărţilor lumii pentru uz didactic.

Influenţa sistemului de răspândire a deformărilor la alegerea unei proiecţii.

Deoarece la reprezentarea unui teritoriu este necesară păstrarea cât mai fidelă a
aspectului lui general de pe Glob, se impune respectarea a două condiţii pentru
realizarea acestei cerinţe:
- în interiorul teritoriului reprezentat deformările să fie cât mai mici;
- răspândirea deformărilor să fie cât mai uniformă pe teritoriul figurat;
Prima condiţie, obţinerea unor deformări minime, se realizează plasând punctul
sau linia de deformare zero în mijlocul teritoriului reprezentat. Cu cât teritoriul este mai
mic, cu atât şi deformările vor fi mai mici, iar dacă este mare, deformările maxime vor fi
abia la marginile hărţii.
Cea de-a doua condiţie, aceea a distribuţiei uniforme a deformărilor în cuprinsul
teritoriului figurat, cere ca la distanţe egale de centrul teritoriului respectiv să existe
deformări egale, în caz contrar aspectul acestuia se va modifica. Această condiţie se
realizează, pe de o parte, prin fixarea punctului sau liniei de deformare zero în centrul
regiunii, iar pe de altă parte, prin alegerea unei proiecţii la care forma izocolilor să
reproducă pe cât posibil forma conturului regiunii care se figurează.
De exemplu, pentru reprezentarea României (care are conturul aproximativ
circular) se va utiliza o proiecţie azimutală cu izocoli circulari cu centrul comun în
centrul reţelei, pe când un teritoriu ca la Indiei (cu formă aproximativ rombică) va
impune utilizarea unei proiecţii Bonne sau Sanson care au izocolii cam de aceeaşi formă,
rombică.

Influenţa altor factori asupra alegerii proiecţiei.

În afară de caracterul deformărilor şi de sistemul de răspândire a deformărilor,
care sunt factori hotărâtori în alegerea unei proiecţii, există şi alţi câţiva factori a căror
influenţă este de asemenea de mare importanţă:
- mărimea şi formatul hârtiei de desen;
- necesitatea ca paralelele globului să fie reprezentate şi pe hartă tot prin linii
paralele între ele, cu scopul de a uşura comparaţiile între zone de latitudini diferite (de
ex. harta răspândirii temperaturilor pe glob); în acest sens se vor folosi proiecţii în care
paralelele au o astfel de caracteristică;
- necesitatea de a permite detaşarea unei porţiuni a hărţii obţinute pentru
folosirea ei independentă (pentru acest scop sunt favorabile proiecţiile cilindrice
normale).
Cele mai utilizate proiecţii cartografice pe hărţile şcolare
Din marea diversitate de proiecţii cartografice existente, pentru hărţile şcolare nu
se utilizează totuşi decât un număr limitat.

90
 Astfel pentru hărţile întregii lumi (sau planigloburi) cele mai utilizate sunt
proiecţiile Grinten, Mercator, Aitov – Hammer şi Mollweide.
Pentru hărţile emisferelor se folosesc peoiecţiile: azimutală ecuatorială (Lambert,
stereografică şi ortografică), azimutală polară Postel, proiecţia Mollweide, proiecţia
globulară Nicolozzi.
Pentru reprezentarea regiunilor polare se foloseşte mai mult proiecţia Postel.
Pentru reprezentarea continentelor se folosesc: proiecţia azimutală orizontală
Lambert şi Postel, proiecţia pseudoconică Bonne, proiecţia pseudocilindrică Sanson
(aceasta din urmă se foloseşte în special la reprezentarea Africii).

ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE HĂRŢILOR GENERALE ŞI

REPREZENTAREA LOR

Semnele convenţionale
Spre deosebire de o imagine fotografică aeriană sau satelitară, care reproduce
toate detaliile terstre cu înfăţişarea lor reală, fiind doar micşorate, hărţile prezintă
aspectul unui teritoriu sau al fenomenelor geografice în mod simbolizat, prin diferite
desene mici, schematice, numite semne convenţionale sau simboluri cartografice.
Totalitatea acestora alcătuieşte conţinutul hărţii. Aeste semne nu sărăcesc conţinutul
reprezentării, aşa cum s-ar putea crede. De exemplu, o pădure apare redată pe o
aerofotogramă doar prin coroana arborilor, pe când o hartă poate da indicaţii despre
suprafaţa acesteia, esenţele, înălţimea şi grosimea arborilor. Desprindem astfel o serie de
avantaje pe care le oferă utilizarea semnelor convenţionale în elaborarea hărţilor:
- reprezintă esenţialul obiectelor şi fenomenelor de pe teritoriul reprezentat,
simplificând mult imaginea acestuia şi uşurând citirea şi interpretarea hărţii;
- permit reprezentarea în plan şi a obiectelor tridimensionale (de ex., a reliefului);
- permit reprezentarea chiar şi a detaliilor invizibile, care scapă instrumentelor de
măsurare topografice sau obiectivului aparatului fotografic (de ex., temperatura,
declinaţia magnetică etc.).
Pentru a reda pe cât posibil mai exact realitatea unui teritoriu sau fenomen,
semnele convenţionale trebuie să posede câteva proprietăţi esenţiale:
- simplitatea - cere ca semnele convenţionale să poată fi desenate şi înţelese cu
uşurinţă;
- compactitatea - cere ca semnele convenţionale să ocupe spaţiul cel mai redus
posibil pentru a permite reprezentarea a cât mai multor detalii;
- contrastul - este necesar pentru a deosebi rapid semnele unele faţă de altele;
- eleganţa – este proprietatea care asigură estetica hărţii, atractivitatea fiind un
element foarte important, mai ales pentru hărţile şcolare.
După cum am menţionat deja, elementele de conţinut ale unei hărţi generale
sunt: relieful, hidrografia, vegetaţia, aşezările omeneşti, căile de comunicaţie, detaliile
economice şi culturale, detaliile politico-administrative. Toate acestea sunt redate pe
hărţi prin diferite semne convenţionale.

1. Reprezentarea reliefului
Relieful este unul din cele mai importante elemente geografice, având influenţă
asupra celorlalte componente ale mediului geografic (climă, vegetaţie, sol etc., inclusiv

91
asupra societăţii umane). De aici rezultă şi atenţia deosebită care i se acordă în
reprezentarea sa pe hărţi.
Dintre toate elementele de conţinut ale unei hărţi generale relieful este cel mai
dificil de reprezentat, datorită marii sale varietăţi de forme şi, mai ales, pentru că posedă
şi o a treia dimensiune - înălţimea. De aceea rezolvarea problemei reprezentării reliefului
pe hărţi a fost considerată de Simion Mehedinti (Terra, 1930) ca fiind “piatra unghiulară
a cartografiei timp de multe secole”.
Pe primele hărţi, începând din antichitate, relieful era reprezentat în perspectivă,
aşa cum îl vedea omul umblând pe suprafaţa Pământului, ca într-un tablou. Această
metodă a fost utilizată în exclusivitate până la sfârşitul secolului al XVII-lea, inclusiv pe
primele hărţi întocmite de învăţaţi autohtoni.
Ideea de a reprezenta relieful privit de sus, dintr-un punct de perspectivă situat
deasupra suprafeţei terestre aparţine lui Ptolomeu (sec. II d.C.), însă ea a fost luată în
considerare deabia în secolul al XVII-lea, odată cu inventarea barometrului şi
perfecţionarea metodelor topografice de măsurare a terenului, care au permis avansarea
în cunoaşterea dimensiunilor şi poziţiei exacte a formelor de relief.
În prezent se folosesc mai multe metode de reprezentare a reliefului, fiecare cu
atuurile sau inconvenientele ei, alegerea uneia sau alteia fiind impusă de scopul sau
destinaţia hărţii respective. Valoarea fiecărei metode poate fi evaluată prin luarea în
considerare a două aspecte, îndeplinirea a două proprietăţi importante:
comensurabilitatea şi plasticitatea.
Comensurabilitatea este proprietatea hărţilor de a permite efectuarea de
măsurători pe ele, determinarea unor elemente cantitative precum altitudinea, pantele,
suprafeţele, volumul formelor de relief etc.
Plasticitatea este proprietatea hărţilor de a sugera cât mai bine realitatea
geografică, de a permite distingerea clară a formelor de relief, fără efort, dintr-o singură
privire.
Din acest punct de vedere, toate metodele folosite pentru redarea reliefului
asigură reprezentării doar una din cele două proprietăţi, de aceea pentru a le avea pe
amândouă în cuprinsul aceleeaşi hărţi este necesară combinarea a două sau trei metode
de reprezentare.

1.1. Metoda perspectivă. Este cea mai veche metodă de reprezentare a reliefului
(Fig. 107). Faţă de reprezentările antice şi medievale, aceasta a fost perfecţionată
continuu, odată cu obţinerea datelor tot mai exacte privind dimensiunile formelor de
relief, atât prin proporţionarea formelor desenate în funcţie de mărimea lor naturală cât
şi printr-o grafică superioară.
Unul din dezavantajele metodei este cel al lipsei de exactitate planimetrică.
Astfel, un munte reprezentat perspectiv, nu are vârful şi cea mai mare parte a profilului
său într-o poziţie planimetrică corectă.

Fig. 107 Reprezentarea perspectivă a reliefului muntos din nordul Canadei pe o

hartă a Americii de Nord, de Bolognino
92 Zaltieri, Veneţia, 1566
 Ca urmare, au fost căutate noi procedee de reprezentare, care să înlăture acest
neajuns. Un astfel de procedeu a reuşit să imagineze japonezul Kitiro Tanaka (1932),
prin înlocuirea curbelor de nivel cu linii ale unor profile oblice, echidistante, trasate prin
formele de relief, numite contururi înclinate (Fig. 108), iar cartografii americani A.
Robinson şi N. Thrower, în 1957, pornind de la ideea lui Tanaka, imaginează îngroşarea
liniilor contururilor înclinate pe pantele estice, obţinând un efect plastic sporit.

Fig. 108 Formă de relief reprezentată: a-perspectiv; b-prin curbe de nivel (liniile subţiri) şi prin contururi
înclinate (liniile groase)

Ulterior, V. Sficlea, fost profesor la Facultatea de Geografie, din Iaşi, prelucrând

metoda, reuşeşte să determine altitudinea reliefului în orice punct de pe hartă, pe baza
contururilor înclinate (Fig. 109).

Fig. 109 Reprezentarea perspectivă a reliefului oraşului Iaşi: a) prin procedeul contururilor înclinate a
lui Kitiro Tanaka;b) prin varianta Robinson-Thrower a aceluiaşi procedeu

Fiind foarte intuitivă, metoda perspectivă este mult utilizată pe hărţile şcolare, de
popularizare ştiinţifică etc., dar aplicarea ei cere însuşiri deosebite din partea
executantului.

1.2. Metoda cotelor este cea mai simplă şi printre cele mai vechi, folosită cu
precădere în secolele XVII-XVIII (astăzi este aproape abandonată ca metodă inde-
pendentă). Ea constă în marcarea pe hartă, prin semne speciale (triunghiuri, pătrate,
cerculeţe etc.) a altitudinii unor puncte caracteristice, numite cote (Fig. 110).
Metoda nu prezintă nici comensurabilitate, nici plasticitate, folosirea ei
independentă având şi alte inconveniente: încarcă harta, cere efort mare pentru

93
descifrarea formelor de relief, nu permite
evaluarea pantelor, oferă doar indicaţii generale
asupra treptelor de relief şi a altitudinilor.
Ea se foloseşte în prezent doar ca
metodă complementară, asociată cu metoda
curbelor de nivel, a tentelor hipsometrice ş.a. la
reprezentarea reliefului. Ca metodă
independentă apare totuşi pe unele hărţi
tematice, unde este necesară precizarea Fig. 110 Reprezentarea reliefului prin
altitudinilor reliefului pentru a evidenţia metoda cotelor
corelaţia între acesta şi elementul reprezentat.

1.3. Metoda curbelor de nivel. Este metoda fundamentală folosită la

reprezentarea reliefului pe hărţile generale. A fost imaginată pornind de la ideea
inginerului olandez Pierre Ancelin care, în 1697, pe un plan al oraşului Rotterdam, a
redat adâncimile fluviului Meuse prin izobate (linii care unesc punctele de valoare egală
a adâncimii).
Aplicarea metodei la reprezentarea reliefului uscatului, se datoreşte lui M.
Ducarlos-Boniface din Geneva (1771) care, pentru întocmirea hărţii unei insule ideale, a
unit punctele cu aceeaşi valoare a altitudinii prin linii continue, de formă oarecare,
numite izohipse (curbe de nivel sau curbe hipsometrice).
În ultima vreme se remarcă tendinţa de a limita noţiunea de curbă de nivel doar
pentru hărţile la scară mare, în timp ce termenul de izohipsă este preferat pentru hărţile
la scară mijlocie şi mică (se deduce deci că izohipsele sunt considerate ca fiind nişte
curbe mai generalizate, mai puţin precise).
Teoretic, curbele de nivel se pot obţine prin secţionarea formelor de relief
pozitive cu plane orizontale, paralele şi echidistante pe verticală (Fig. 111). Prin
secţionare rezultă nişte „felii” cu contururi de formă oarecare, care sunt proiectate apoi
pe un plan de referinţă orizontal H (considerat ca fiind suprafaţa de nivel zero a mărilor
şi oceanelor).

Fig. 111 Obţinerea reprezentării unei forme de relief prin metoda

curbelor de nivel, prin secţionarea imaginară a formei de relief cu
plane orizontale, paralele şi echidistante

Pentru a nu se confunda, pe hartă, formele de relief pozitive (Fig. 112a) cu cele

negative (Fig. 112b), se obişnuieşte a se trasa pe hartă nişte mici perpendiculare la curba
de nivel în sensul descreşterii pantei, denumite indicatoare de pantă sau bergstrich-uri.

94
 Fig. 112 Poziţia indicatoarelor de pantă
(bergstrich-uri) în cazul reprezentării formelor
de relief pozitive (a) şi negative (b)

În practică, curbele de nivel se obţin de cele mai multe ori pornind de la un plan
topografic cu cote ale cât mai multor puncte. Prin interpolare se află punctele cu valoare
rotundă a altitudinii, unindu-se în final punctele cu aceeaşi valoare, prin linii curbe
continue. Precizia trasării curbelor este cu atât mai mare cu cât cotele determinate sunt
mai dese. În ultimul timp curbele de nivel se obţin şi automat, cu aparatură de prelucrare
a fotogramelor terestre şi aeriene (procedeul restituţiei fotogrammetrice sau
stereorestituţiei).
Distanţa pe verticală care separă două plane consecutive de secţionare a reliefului
este constantă şi denumită echidistanţă naturală. Pe hartă, această echidistanţă, redusă la
scara respectivă, poartă numele de echidistanţă grafică. Ea se menţine constantă în
cadrul aceleeaşi foi topografice, dar poate să varieze de la foaie la foaie, de la scară la
scară, de la hartă la hartă. În lipsa unei precizări, orice referire la echidistanţa de pe o
hartă are în vedere echidistanţa naturală. Regula după care variază echidistanţa este
următoarea: pe foile care prezintă un relief muntos, accidentat şi cu pante mai mari,
valorile ei sunt mai mari, iar pentru zonele de deal şi câmpie, valorile echidistanţei sunt
mai mici. Totuşi, dacă curbele de nivel sunt foarte dese, ele încarcă harta. Ca regulă
obligatorie, cititorul trebuie să verifice pe fiecare foaie echidistanţa.
Pe hărţi se folosesc mai multe tipuri de curbe de nivel:
- curbe normale, redate prin linie continuă subţire;
- curbe principale, redate prin linie continuă îngroşată, având scopul de a uşura
descifrarea reliefului (ele au echidistanţa de 5 ori mai mare decât aceea a curbelor de
nivel normale, valoarea lor variind din 25 în 25 m, din 50 în 50 m, din 100 în 100 m
etc.);
- curbe de nivel ajutătoare, redate prin linie subţire întreruptă, având valoarea
egală cu jumătatea echidistanţei curbelor normale; se trasează în porţiunile în care
curbele normale sunt foarte distanţate, adică în zonele de relief mai puţin accidentat, de
câmpie sau dealuri joase;
- curbe de nivel accidentale, având echidistanţa de 1/4 din aceea a curbelor de
nivel normale şi redate prin linii subţiri punctate.
Introducerea curbelor de nivel ajutătoare şi accidentale este necesară în situaţia în
care se urmăreşte evidenţierea anumitor detalii care pot să scape reprezentării, nefiind
intersectate de planele imaginare normale de secţionare a reliefului.
Pentru limitarea erorilor de interpretare a formelor de relief şi uşurarea
determinării aspectelor cantitative ale acestuia, între curbele de nivel se înscriu şi
numeroase cote.
Printre avantajele oferite de metoda curbelor de nivel menţionăm, în primul
rând, comensurabilitatea prin excelenţă (permiţând determinarea de pante, altitudini,
suprafeţe, volume); de asemenea, nu încarcă harta, făcând posibilă introducerea a
numeroase semne convenţionale pentru reprezentarea altor elemente fizico-geografice
sau social-economice.

95
 Inconvenientul acestei metode este lipsa de plasticitate, de aceea pentru sporirea
acesteia au fost imaginate diverse procedee: îngroşarea fiecărei a 5-a (Fig. 113a) sau a
10-a (Fig. 113b) curbe de nivel normale; stabilirea intenţionată a unei echidistanţe mai
mici decât aceea impusă de scara hărţii; îngroşarea curbelor de nivel de pe pantele mari,
conform procedeului propus de V. I. Totleben, 1818-1884 (Fig. 114); procedeul curbelor
de nivel iluminate, imaginat de I. I. Paulini, care presupune tipărirea hărţii pe un fond gri
şi iluminarea reliefului dinspre vest, curbele de nivel de pe versanţii luminaţi fiind
trasate cu linii albe, iar de pe cei situaţi în umbră, cu linii negre.

Fig. 113. Hartă topografică în curbe de nivel: a – îngroşarea fiecărei a 5-a curbe
de nivel; b – îngroşarea fiecărei a 10-a curbe de nivel

Fig. 114 Curbe de nivel îngroşate pe pantele mai mari

Astăzi, pentru reprezentarea plastică a reliefului pe hărţi se foloseşte tot mai mult
combinarea metodei curbelor de nivel cu metoda umbririi în lumină oblică.

1.4. Metoda tentelor hipsometrice constă în colorarea spaţiilor dintre izohipse cu

diferite culori sau tonuri de culori, detaşându-se astfel trepte de relief cu altitudini
diferite (de aceea uneori mai este numită metoda colorării treptelor de relief).
Colorarea reliefului pe hărţi a început de la sfârşitul Evului Mediu, dar era o
colorare haotică, ca urmare a lipsei izohipselor separatoare a culorilor. Fundamentarea
ştiinţifică a metodei se datorează contribuţiei aduse de cartografii Hauslab, E. von
Sydow, I. Simaşko, K. Peuker ş.a.
Hauslab (1798-1873) este cel care introduce pentru prima dată, în 1830, culoarea
între izohipse. El colora treptele de relief după principiul intensificării culorii odată cu
creşterea altitudinii, motivând că pentru regiunile mai joase sunt necesare culori mai
deschise – pentru a permite şi reprezentarea numeroaselor detalii social-economice
existente în aceste zone. Scala sa de culori începe cu culoarea albă, trecând prin galben,
roşu, maro, verde, albastru-verzui, violet şi terminându-se cu purpuriul. Deşi această
scală de culori nu a putut fi utilizată în practică, fiind prea complicată, în schimb au
rămas valabile principiile colorării treptelor de relief şi anume:
- culorile se introduc între izohipse;

96
 - se foloseşte o colorare gradată, care să permită distingerea clară a culorilor de
pe treptele vecine de relief şi care să fie, totodată, armonios îmbinate, asigurând estetica
hărţii;
- totalitatea culorilor să dea impresia unei scale intensificatoare, după principiul
„cu cât mai sus, cu atât mai întunecat”.
Emil von Sydow (1812-1873), ofiţer şi cartograf german, a imaginat o scală de
culori mult mai simplă, introducând o coloratură care să respecte specificul regional şi
anume: tonuri de verde pentru regiunile de câmpie, tonuri de maro pentru regiunile
deluroase şi montane, tonuri de albastru pentru ape etc.. În 1824 el a publicat celebrul
„Atlas metodic pentru studiul ştiinţific al geografiei”, în care a aplicat acest principiu. La
scurt timp, majoritatea atlaselor timpului şi-au schimbat aspectul, adoptând „tricolorul”
imaginat de el. Scala lui Sydow este utilizată şi astăzi pentru majoritatea atlaselor
şcolare.
Cartograful rus I. Simaşko, în 1858, propune o scală contrară celei a lui Hauslab,
aşa-zisa „scală iluminatoare”, după principiul „cu cât mai sus, cu atât mai luminos”.
Pentru regiunile joase însă, el propune colorarea conform scalei lui Sydow. La fel a
procedat şi cartograful austriac K. Peuker. În felul acesta, nuanţele de verde, reci,
folosite la reprezentarea câmpiilor, dau impresia de depărtare atunci când privim harta,
iar culorile calde, luminoase, folosite pentru relieful înalt crează senzaţia de apropiere.
Scala iluminatoare s-a utilizat în practică destul de rar, întrucât nu reuşeşte să detaşeze
regiunile muntoase la fel de pregnant ca scala intensificatoare.
Metoda tentelor hipsometrice este utilizată astăzi cu precădere pe hărţile tematice
şi pe hărţile generale la scară mijlocie şi mică. Ea nu poate fi utilizată pe hărţile
topografice, datorită imposibilităţii găsirii atâtor nuanţe de verde şi maro, necesare
colorării fiecărui spaţiu dintre numeroasele curbe de nivel trasate pe hartă.
Principala dificultate a metodei constă în alegerea izohipselor celor mai
semnificative pentru separarea culorilor, cât şi găsirea nuanţelor celor mai potrivite
atunci când se intenţionează redarea mai multor trepte de relief. De regulă, se alege un
număr mai mic de izohipse separatoare (principale), iar distanţa valorică dintre ele se
măreşte odată cu altitudinea.
Metoda este comensurabilă, iar plasticitatea este satisfăcătoare doar pentru
formele mari de relief, cu rezultate viabile pentru hărţile la scară mijlocie şi mică.

1.5. Metoda haşurilor. A fost fundamentată ştiinţific de către topograful german

I. G. Lehmann în anul 1799, însă, într-o formă începătoare, s-ar părea că ea a fost
utilizată pentru prima dată pe Harta Transilvaniei din 1532 întocmită de geograful sas
Johanes Honterus, hartă pe care relieful este redat perspectiv, cu ajutorul unor liniuţe
(haşuri), munţii şi dealurile apărând ca nişte movile cu forme şi feţe neregulate. Haşurile
utilizate de Honterus nu erau proporţionate după anumite reguli (situaţie valabilă, de
altfel, şi pentru alte hărţi întocmite de alţi geografi), evidenţierea pantelor reliefului
constând în umbrirea porţiunilor respective cu ajutorul unor linii mai dese sau mai
groase.
După Lehmann, reprezentarea ştiinţifică a reliefului prin această metodă se
bazează pe distribuţia în mod diferit a cantităţii de lumină pe pantele acestuia. El a
presupus că relieful este iluminat de o sursă situată undeva deasupra. Este aşa-numitul
principiu al luminii vetricale sau zenitale, conform căruia cu cât panta unei forme de
relief este mai aproape de 90o, cu atât ea apare mai întunecată şi cu cât ea este mai
aproape de orizontală (0o), cu atât apare mai luminoasă.
Pentru reprezentarea umbrelor, Lehmann nu a folosit o tentă de culoare continuă,
ci a trasat linii scurte pe direcţia pantei celei mai mari, cu grosimi diferite, în funcţie de

97
fiecare categorie de pantă, elaborând pentru prima dată regulile matematice de trasare a
acestor haşuri. Astfel, el a împărţit pantele cel mai des întâlnite în natură (adică pantele
între 0o şi 45o) în 9 categorii, de câte 5o fiecare. Pantele între 0o şi 5o, conform acestei
scale, apar albe complet, iar cele între 40o şi 45o apar înegrite complet (Fig. 115).
Celelalte 7 grupe de pante sunt redate prin haşuri cu grosimi diferite pentru fiecare
categorie în parte. Se realizează astfel o umbrire diferită a pantelor, creându-se senzaţia
de imagine în relief (Fig. 116).

Fig. 115 Scala de haşuri a Fig. 116 Trasarea haşurilor cu grosimea în funcţie de
lui Lehmann pantă, după principiul Lehmann

Scala lui Lehmann a avut o largă utilizare până la sfârşitul sec. al XIX-lea (Fig.
117). Ulterior, unii cartografi au modificat-o, constatând că ea nu se pretează pentru
reprezentarea oricărui teritoriu, motiv pentru care i-au adus o serie de îmbunătăţiri. S-a
imaginat, de exemplu, haşurarea în principiul luminii oblice, presupunându-se că relieful
este luminat dinspre NV, pantele orientate spre această direcţie apărând albe, iar cele cu
orientare opusă (spre SE) apărând complet întunecate; se obţine astfel o mare
plasticitate, dar se pierde comensurabilitatea, pantele ne mai putând fi determinate pe
baza haşurilor.

Fig. 117 Fragment din harta topografică a Elveţiei, scara 1:50.000 – umbrirea pantelor prin metoda
haşurilor

Şi Institutul Geografic Militar Român a adoptat scala lui Lehmann, pentru unele
hărţi topografice româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al
XX-lea, aducându-i unele modificări, prin reducerea scalei la 6 grupe de pante.
Faţă de metoda curbelor de nivel, metoda haşurilor este mult mai plastică, dând o
imagine clară asupra formelor de relief, în schimb este puţin comensurabilă, permiţând
determinarea, cu o anumită aproximaţie, doar a valorii pantelor. Metoda mai prezintă şi
alte inconveniente:
- nu permite determinarea altitudinilor;
- încarcă harta, acoperind simbolurile detaliilor planimetrice;
- caracterizează foarte slab regiunile plane (şesuri, platouri), care, fie că sunt pe
văi, fie pe culmi, apar ca pete albe;

98
 - necesită o muncă foarte migăloasă şi mult timp pentru execuţie;
Metoda a avut mult succes şi a fost mult utilizată pe hărţile topografice de la
sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, astăzi mai este folosită
doar pe unele hărţi la scară mică sau ca metodă complementară, în combinaţie cu alte
metode.

1.6. Metoda punctelor dimensionate. Utilizată într-o formă neştiinţifică, ea a

apărut de foarte mult timp pentru reprezentarea reliefului, încă din secolele XIV-XV.
Elaborarea ştiinţifică a metodei pentru hărţi la scară mică a fost făcută de cartograful
german Max Eckert, în lucrarea „Cartografia”, din 1921. Conform acestei metode,
pantele reliefului sunt redate prin puncte, de fapt cercuri mici pline, cu diametru variabil:
puncte mai mici şi mai rare pentru pante mici şi puncte mai mari şi mai dese pentru
pante mai mari. Se obţine astfel un efect plastic bun (Fig. 118b), dar fiind foarte
migăloasă, metoda nu s-a impus în practică.

Fig. 118 Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel (a) şi prin metoda punctelor dimensionate (b)

1.7. Metoda umbririi constă în redarea pantelor reliefului prin variaţia tonalităţii
aceleiaşi culori. Deşi simplă, metoda asigură reprezentării un efect plastic deosebit.
Umbrirea se realizează după principiul luminii oblice sau verticale, folosindu-se o
singură culoare căreia i se modifică doar nuanţele.
În principiul luminii verticale, cu cât panta este mai mare, umbra este mai
întunecată, deci se va utiliza o nuanţă mai închisă, iar cu cât panta este mai mică,
nuanţele vor fi tot mai deschise, suprafeţele orizontale sau pantele foarte mici apărând
albe.
În principiul luminii oblice se obţine o plasticitate şi mai mare, formele de relief
fiind foarte bine evidenţiate mai ales când umbra coincide cu pantele cele mai mari.
Metoda umbririi s-a folosit foarte mult în a doua jumătate a secolului al XIX.
Astăzi se utilizează mai mult în combinaţie cu metoda curbelor de nivel, înlăturându-se
mult din subiectivismul colorării. Dacă în combinaţie se introduce şi metoda tentelor
hipsometrice şi se aplică umbrirea în lumină oblică, reprezentarea reliefului capătă un
efect plastic deosebit, pe lângă proprietatea de comensurabilitate. Această combinaţie se
mai numeşte metoda elveţiană, sau „hărţi cu aspect de relief”, elveţienii folosind-o
primii la reprezentarea reliefului pe harta Elveţiei la scara 1:200.000, din 1920.

1.8. Metoda stereoscopică. În ciuda tuturor eforturilor pentru asigurarea

comensurabilităţii şi plasticităţii hărţilor, prin combinarea diferitelor metode,
reprezentările rămân totuşi plane, ne putând înlocui hărţile în relief. Ştiinţa şi tehnica
modernă, bazându-se pe particularităţile stereoscopice ale vederii omeneşti, au reuşit să

99
asigure reprezentării reliefului senzaţia de spaţiu, de tridimensional, fără a avea o
reprezentare reală în spaţiu. Au fost imaginate diverse procedee:
- procedeul observării reprezentării cu aparatură optică specială - constă în
utilizarea de stereoscoape (simple sau cu oglinzi) prin care se privesc cupluri de
stereofotograme (două fotografii cu suprapunere parţială, redând aceeaşi porţiune de
teren dar din unghiuri diferite); se obţine astfel imaginea tridimensională, în relief, a
părţii comune a celor două fotograme.
- procedeul anaglific - necesită doar o singură reprezentare a teritoriului
respectiv, realizată însă în două culori complementare (de ex., în roşu şi verde). Privind
harta astfel întocmită prin nişte ochelari speciali cu filtre pentru culorile respective
(având lentilele colorate diferit, în câte una din cele două culori) se obţine acelaşi efect
stereoscopic, de imagine în relief. Datorită efectului plastic deosebit, atrăgător,
procedeul anaglific este tot mai mult utilizat, chiar şi în atlasele şcolare (de ex., Atlasul
geografic chinezesc pentru şcolile primare), cât şi în diverse lucrări geomorfologice,
geologice, meteorologice, oceanografice ş.a.

2. Reprezentarea elementelor de hidrografie

Ca urmare a rolului imens pe care îl joacă în natură şi în viaţa omului, apele sunt
considerate elementul cel mai important al unei hărţi.
Pe hărţile actuale, ţărmurile mărilor, oceanelor, lacurilor sunt reprezentate de
obicei printr-o linie simplă. Pe hărţile la scară mare, ţărmurile oceanelor şi mărilor unde
au loc maree sunt reprezentate prin două linii: una pentru limita mării la flux şi alta la
reflux. Zona uscatului dintre aceste două linii este umplută cu puncte dispersate pe un
fond albastru.
Suprafaţa oceanelor, mărilor lacurilor se reprezintă prin culoarea albastră, cu
intensităţi diferite, în funcţie de adâncimea apei (culori din ce în ce mai închise pentru
adâncimi din ce în ce mai mari). Iniţial, reprezentarea adâncimilor s-a făcut prin cote,
apoi, de la începutul secolului al XVIII-lea, prin izobate. Valoarea izobatelor este
socotită de la nivelul mediu al mării. Dacă marea respectivă este supusă mareelor, atunci
adâncimile sunt calculate de la cel mai scăzut nivel al refluxului.
Apele curgătoare se reprezintă prin linii de culoare albastră simple (cazul
majorităţii hărţilor) sau duble (în cazul hărţilor la scară mare, când lăţimea râului, la
scara hărţii, depăşeşte 0,5 mm) (Fig. 119).

Fig. 119 Semne convenţionale pentru reprezentarea hidrografiei pe hărţi generale

la scară mare (hărţi topografice)

Colorarea reţelei hidrografice în albastru contribuie la evidenţierea mai bună a

acesteia, aspect foarte important întrucât ea serveşte la orientarea cititorului şi la
identificarea altor elemente sau fenomene înscrise pe hartă.

3. Reprezentarea vegetaţiei şi solului. Unul din elementele care apare pe orice

hartă generală este pădurea, datorită importanţei sale deosebite în peisaj, ca şi pentru

100
economie. Pe hărţile mai vechi, şi chiar pe unele hărţi actuale, pădurile sunt reprezentate
prin semne perspective, prin profilul unor copaci izolaţi. În general, insă, pe hărţile
generale actuale, arealele acoperite cu pădure sunt redate prin culoarea verde, iar pentru
caracterizarea mai amănunţită se folosesc semne convenţionale şi alte simboluri care
indică esenţa dominantă, înălţimea, grosimea arborilor etc. (Fig. 120).

Fig. 120 Semne convenţionale pentru reprezentarea vegetaţiei şi solului

pe hărţi topografice

Stepele, tundrele, deşerturile, terenurile mlăştinoase, solurile salinizate etc. sunt

alte elemente importante care sunt figurate pe hărţile generale la scară mare prin diferite
semne convenţionale.

4. Reprezentarea elementelor social-economice (aşezările omeneşti, căile de

comunicaţie, detaliile economice şi culturale) şi a detaliilor politico-administrative
(frontiere de stat, limite de judeţe, puncte de vamă ş.a.) se face, de asememenea, prin
plasarea pe hartă a unor semne convenţionale plane specifice (Figurile 121, 122 şi 123).

Fig. 121 Semne convenţionale pentru reprezentarea aşezărilor omeneşti pe hărţile topografice actuale
româneşti

101
Fig. 122 Semne convenţionale pentru reprezentarea căilor de comunicaţie pe hărţi topografice româneşti

a) b)

Fig. 123 Semne convenţionale pentru reprezentarea detaliilor economice şi culturale (a) şi a detaliilor
politico-administrative ( b) pe hărţi topografice româneşti

102
 ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE HĂRŢILOR TEMATICE ŞI
REPREZENTAREA ACESTORA

Hărţile tematice sunt produse cartografice relativ recente, întocmirea lor fiind
caracteristică ultimilor 250 ani (anterior, toate hărţile erau hărţi generale). Ele cunosc o
mare varietate: hărţi geologice, climatice, demografice, economice, istorice etc.,
elementele lor de conţinut fiind impuse de specificul şi scopul pentru care sunt
întocmite.
Orice hartă tematică conţine două categorii de elemente de conţinut: elementele
fondului de hartă (sau ale bazei geografice) şi elementele specifice (sau proprii) hărţii
tematice.

1. Fondul de hartă
Pe orice hartă tematică există unul sau câteva elemente geografice ale unei hărţi
generale, necesare identificării spaţiului prezentat de hartă şi care constituie o bază
pentru reprezentarea elementului sau fenomenului care se doreşte a fi cartografiat.
Aceste detalii sau elemente extrase de pe o altă hartă alcătuiesc datele de referinţă,
fondul de hartă sau baza geografică.

Alegerea fondului de hartă

Alegerea fondului de hartă est legată de scara şi de tema aleasă. Acesta poate fi
extrem de complex şi precis, sau foarte schematic, nepreluând decât contururile. El se
copiază de pe hărţi care prezintă o mare precizie geometrică, iar reprezentarea lui se face
folosind aceleaşi semne convenţionale ca şi pe hărţile generale. Astfel, el poate fi preluat
după:
- hărţi de bază: hărţi topografice, planuri cadastrale, hărţi tematice de bază
(geologice, geomorfologice, pedologice...), produse de mari organisme naţionale,
publice sau private. Printre instituţiile străine, pot fi citate: pentru Franţa - IGN (Institut
géographique national), BRGM (Bureau de recherches géologiques et minières), SHOM
(Service hydrographique et océanographique de la marine), Michelin; pentru Marea
Britanie - Ordnance Survey, Bartholomew; pentru SUA - Rand Mac Nally; pentru Italia
- Istituto Geografico de Agostini;
- după atlase de calitate, precum Atlas du XXIe siècle (Nathan), Nouvel Atlas
(Bordas), Grand Atlas (Larousse/Hammond), Atlas universel (Le Monde/Selecţie din
Reader’s Digest, ediţia în limba franceză după Times Atlas of th World), Alexander
Weltatlas şi Diercke Weltatlas Westermann (germane).
Pentru hărţile statistice institutele specializate oferă hărţi care prezintă decupajele
administrative. Eurostat furnizează fondurile de hartă corespunzătoare nomenclaturii
unităţilor teritoriale statistice (NUTS 1, 2, 3) pentru Uniunea Europeană.
Aşa-zisele atlase numerice furnizează deja fonduri de hartă sub formă de fişiere
informatice (imagini raster sau imagini vector). Aceste fişiere se găsesc pe CDRom sau
pot fi descărcate de pe Internet. Programele importante de cartografie au şi ele integrate
fonduri de hartă.
Pentru alegerea fondului de hartă se consultă documente fiabile şi adaptate. In
anumite cazuri se pot utiliza direct fonduri de hartă numerice, însă cel mai adesea fondul
de hartă se preia prin desenare, după care se digitizează şi se generalizează în scopul
adaptării lui la scara şi la tema hărţii ce urmează a fi realizată.
Este recomandabil să fie consultate mai multe documente, să se compare, pentru a
fi siguri de fiabilitatea şi de actualitatea lor.
Dacă fondul de hartă se desenează cu mâna, atunci el se preia de pe o hartă mai

103
mare. Trebuie acordată o atenţie deosebită poziţionării hârtiei de calc peste documentul
de bază (cruce de reperaj). Territoriul cartografiat (de ex., o ţară) va fi, în mod evident,
plasat în centru. Dacă fondul are o reţea geografică, atunci meridianul central se plasează
vertical, iar paralelele vor tăia marginile stângă şi dreaptă ale cadrului la aceeaşi
înălţime.
Elementele selecţionate se vor prelua cu precizie (folosind stilouri pentru desen
foarte fine). Se va transpune pe releveul respectiv scara grafică şi se va nota originea
hărţii de referinţă (pentru o eventuală verificare sau completare ulterioară a fondului de
hartă).
Elementul esenţial al oricărui fond de hartă îl constituie hidrografia, aceasta
fiind un sprijin evident pentru înţelegerea răspândirii detaliilor specifice hărţii tematice,
dezvăluind totodată liniile majore ale reliefului.
Aşezările omeneşti mai importante de pe teritoriul reprezentat, limitele politico-
administrative şi principalele căi de comunicaţie constituie alte elemente importante
ale fondului de hartă.
În general, felul elementelor ce compun fondul de hartă se leagă strâns de
specificul şi scopul hărţii.
Fondul de hartă are un rol multiplu:
- serveşte la localizarea pe hartă a elementelor specifice hărţii tematice;
- ajută cititorul să înţeleagă răspândirea datelor reprezentate;
- permite înţelegerea legăturilor fenomenului reprezentat cu elementele cadrului
natural sau social-economic (de ex., pe o hartă a industriei siderurgice, în mod obişnuit,
se reprezintă şi principalele zăcăminte de minereu de fier, principalele bazine
carbonifere cât şi căile de comunicaţie etc.);
Pentru a nu dezorienta cititorul hărţii şi pentru ca elementele proprii hărţii
tematice să nu apară pe plan secundar, se recomandă ca fondul de hartă să nu cuprindă
multe detalii.

2. Elementele de conţinut proprii hărţilor tematice. Reprezentarea lor

Așa cum s-a menționat, elementele de conţinut ale hărţilor tematice sunt impuse
de specificul şi scopul pentru care acestea sunt întocmite. De exemplu, o hartă
geomorfologică conţine date asupra tipurilor genetice de relief, asupra vârstei, formelor,
caracteristicilor morfometrice ale acestora etc., pe când o hartă economică poate conţine
date specifice asupra agriculturii, industriei, bazei energetice, căilor de comunicaţie etc.
Simbolurile cartografice folosite la reprezentarea datelor proprii hărţilor tematice
sunt, în parte, diferite de cele ale hărţilor generale şi pot fi grupate în:
- simboluri pentru reprezentarea punctelor (diferite semne izolate);
- simboluri pentru reprezentarea liniilor (linii, săgeţi);
- simboluri pentru reprezentarea ariilor sau suprafeţelor (culori, haşuri, izolinii);
Aceste categorii de simboluri, prin forma, mărimea şi culoarea lor, oferă
posibilităţi nelimitate de reprezentare.

2.1 Generalizarea
Generalizarea este operaţiunea de selecţie, schematizare şi armonizare prin care
se reconstituie pe o hartă realitatea suprafeţei de reprezentat în aspectele ei esenţiale, în
funcţie de scopul hărţii, de tema ei, de scară şi de particularităţile regiunii cartografiate.
Generalizarea este o etapă esenţială în construirea unei hărţi, sprijinindu-se pe
cunoştinţe geografice şi pe principiile percepţiei vizuale. Conservarea detaliilor
104
nesemnificative dăunează lizibilităţii. Există un nivel de generalizare adaptat fiecărei
realizări cartografice în funcţie de scară şi de folosinţa hărţii.
Nici o hartă nu poate fi desenată la scara 1/1, orice reprezentare cartografică este
în fapt o reducere a realităţii, deci o generalizare. Generalizarea se aplică tuturor
elementelor hărţii, adică atât trasării fondului de hartă, cât şi reprezentării temei
respective şi scrierii de pe hartă.
Generalizarea combină simultan operaţiile de selecţie, schematizare şi
armonizare, ale căror roluri variază în funcţie de tipul hărţii (hartă topografică, hartă
tematică), de scopul hărţii (hartă pentru publicul larg, hartă ştiinţifică, hartă didactică) şi
de scara hărţii (formatul), care condiţionează întregul proces.
Selecţia constă în alegerea elementelor topografice, administrative şi a datelor
geografice necesare constituirii fondului de hartă (bazei geografice) ţinând cont de scara
de publicare. Ea este de ordin calitativ sau cantitativ, însă cel mai adesea ambele ordine
sunt prezente pe acelaşi fond de hartă:
- un exemplu de selecţie calitativă este reprezentarea pe o hartă ce redă populaţia
oraşelor a reţelei hidrografice (întrucât fluviile şi râurile sunt un factor de localizare şi de
reperaj important);
- un exemplu de selecţie cantitativă este reprezentarea doar a marilor fluvii sau a
râurilor principale din ansamblul reţelei hidrografice;
Selecţia urmăreşte înainte de toate reţinerea doar a elementelor esenţiale pentru
întocmirea fondului de hartă, a celor utile pentru tema cartografiată şi a căror
suprapunere este permisă de scara reprezentării cartografice. Ea vizează optimizarea
densităţii informaţiei. Este alegerea judicioasă între elementele ce trebuie păstrate şi cele
ce trebuie să fie suprimate.
Schematizarea este o operaţiune de simplificare a geometriei obiectelor, adică
de suprimare a sinuozităţilor şi a unghiurilor de mică amplitudine. Orice modificare
importantă a scării unei hărţi presupune modificarea desenului traseelor (linii de coastă,
trasee ale râurilor, contururi administrative ș.a.). Trebuie să adaptăm nivelul de detaliu al
traseului contururilor la scara la care harta urmează să fie citită.
Schematizarea traseelor liniare şi a contururilor zonelor este cel mai simplu de
realizat. Ea constă în suprimarea sinuozităţilor. Traseele nu trebuie să fie nici strâns
meandrate, nici angulare, ci simple şi sobre (rectilinii sau curbe), să nu înfăşoare formele
ci să le caracterizeze în trăsăturile lor esenţiale (Fig. 124).

Fig. 124 Fond de hartă insuficient generalizat (a) ; fond de hartă generalizat (trasee simple, mai degrabă
rectilinii, insule suprimate (b)

In schimb, schematizarea micilor pete izolate, precum multitudinea de suprafeţe

acvatice sau de peninsule, prezintă dificultăţi (Fig. 125). Anumite elemente trebuie să

105
dispară sau să fuzioneze prezervând însă o formă generală şi conservând o orientare
dominantă.

Fig. 125 Exemplu de generalizare: coasta Finlandei

Exactitatea relaţională trebuie să fie în mod strict conservată între diferitele

elemente ale fondului de hartă respectând poziţionările şi relaţiile geometrice, precum
paralelismul, valoarea unghiulară, tangenţa, orientarea traseului etc. Exactitatea
relaţională este independentă de scară şi nu se reduce prin schematizare.
La un anumit grad de generalizare se depăşeşte un prag. Pata devine o zonă, apoi
zona se reduce la un punct (Fig. 126).

Fig. 126 Exemplu de generalizare – aglomeraţia urbană Lille : a) spaţiul urbanizat, reprezentat printr-o
pată gri, este o implantare zonală ; b) la o scară mai mică traseele sunt simplificate : spaţiul urbanizat
rămâne în implantare zonală, iar oraşele principale ale aglomeraţiei sunt reprezentate printr-un simbol,
în implantare punctuală ; c) la o scară şi mai mică întreaga aglomeraţie este reprezentată printr-un semn,
în implantare punctuală ; doar toponimul Lille este păstrat.

Generalizarea este însoţită de deplasarea sau de îngroşarea anumitor detalii

datorită semnelor grafice utilizate la reprezentarea lor. Astfel o şosea largă de 10 m în

106
teren este reprezentată, pe o hartă în scara 1:100.000, printr-o linie dublă cu lăţimea de 1
mm, ceea ce corespunde unei valori de 10 ori mai mari decât în teren.
Această amplificare provoacă estompări ale contururilor (datorită îngroşării
liniilor), încălecări sau suprapuneri, adică provoacă "conflicte cartografice" (Fig. 127).

Fig. 127 Exemplu de conflict cartografic

De aceea, unele semne trebuie să fie decalate, altele trebuie menţinute la locul lor
(de exemplu, se va evita pe cât posibil ca reţeaua hidrografică să fie deplasată).
Intotdeauna se va respecta poziţia relativă a obiectelor unele faţă de altele.
Armonizarea urmăreşte să dea coerenţă reprezentării. Diferitelor elemente ale
hărţii li se va aplica acelaşi grad de generalizare.
In concluzie, operaţia de generalizare este o sarcină complexă şi subiectivă.
Calitatea generalizării este determinantă în construcţia imaginii cartografice. Ea este
indispensabilă pentru eficacitatea transcrierii vizuale, asigurând un echilibru între
densitatea informaţiei şi lizibilitatea optimă. În prezent, generalizarea se aplică hărţilor
în diferite scări plecând de la diferite baze de date. Această funcţionalitate lipseşte însă
la multe programme SIG, ceea ce obligă preluarea, parţială sau totală, a desenului
fondului de hartă într-un program de desenare asistată de ordinator (DAO) atunci când
se doreşte publicarea documentului.

2.2 Analiza datelor

Inainte de a transcrie datele pe o hartă este necesară analiza informaţiei.

2.2.1 Implantarea
Pentru realizarea unei hărţi informaţia geografică se înscrie într-un plan.
Implantarea grafică este transcrierea în planul hărţii a localizării geografice a datelor, cu
alte cuvinte, este modul de aplicare a simbolurilor cartografice pe hartă.
In plan, datele pot caracteriza fie un punct, fie o linie, fie o zonă, prin urmare,
implantarea poate fi punctuală (când semnul cartografic este destinat reprezentării
punctelor), liniară (când semnul cartografic este destinat reprezentării liniilor) şi zonală
(când semnul cartografic este destinat reprezentării ariilor sau suprafeţelor):
Este important de reţinut că planul este o suprafaţă continuă şi omogenă. Un
acelaşi semn are, prin urmare, o aceeaşi semnificaţie. O absenţă a semnului înseamnă o
absenţă a fenomenului.
Atenţie, nu trebuie confundată localizarea cu implantarea! Localizarea este o
noţiune geografică, implantarea este o noţiune grafică.
Localizarea nu este modificabilă, în timp ce implantarea unei aceleiaşi informaţii
poate varia în funcţie de modul de transcriere grafică şi de scara hărţii (Fig. 128).
Fiecărui tip de implantare îi corespunde un tip de simbol cartografic: punctual, liniar sau
zonal.

107
Fig. 128 Diferite tipuri de implantare pentru aceeaşi informaţie : a) reprezentarea puţurilor de petrol şi
de gaze din zona Golfului Persic: implantare punctuală ; b) la o scară mai mică (reducere la jumătate) se
vor desena zone pentru a reprezenta zăcămintele: implantare zonală; c) la o scară şi mai mică, prezenţa
petrolului şi a gazelor este reprezentată printr-un simbol: implantare punctuală

2.2.2 Relaţiile dintre date

Datele care se transcriu pe o hartă sunt infinit de variate, fie că sunt date
calitative (ne-măsurabile), fie cantitative (în cifre).
Oricât de diverse sunt informaţiile ce trebuie puse pe hartă, pentru o bună
construcţie a imaginii cartografice este important să apreciem ce fel de relaţie există
între aceste date.
Există 3 moduri de relaţii:
- relaţie de diferenţiere (sau de asemănare): fenomenele de reprezentat sunt
diferite sau asemănătoare, între ele nu există o relaţie de ordin. Exemple: tipuri de
industrie, distribuţie etnică, moduri de utilizare a terenului, resurse miniere ş.a. O
informaţie de acest tip este calitativă sau nominală.
- relaţie de ordin: noţiunea de ordin, de clasament, de ierarhie est prezentă în
multe informaţii, fie că datele sunt numerice (rata care exprimă intensitatea unui
fenomen) sau nu (succesiune cronologică, ierarhie administrativă). Exemple: densitatea
populaţiei, succesiunea liniilor de front de război, etape de expansiune etc. O informaţie
de acest tip este ordonată.
- relaţie de proporţionalitate: acest nivel de relaţie există atunci când datele de
reprezentat sunt măsurabile, cuantificabile şi când, dincolo de ordin, există un raport
numeric între fenomene. Datele sunt exprimate în cantităţi absolute. Exemple: numărul
de locuitori pe judeţe, producţia în tone de minereu pe diferite zăcăminte; schimburi
comerciale între ţări exprimate în cantitate (tone) sau în valoare (euro, dolari) ş.a. O
informaţie de acest tip este cantitativă.
Toate datele de cartografiat intră în aceste trei tipuri de relaţie. Noţiunea de ordin
este esenţială. Ceea ce este calitativ nu este ordonat, însă ceea ce este cantitativ este
ordonat.

108
2.3 Limbajul cartografic (semiologie grafică)
Pntru a realiza o reprezentare cartografică cartograful dispune de semne grafice
elementare (punctul, linia şi pata) pe care le distribuie după un anumit mod de
implantare grafică. El combină aceste semne pentru a forma simboluri cartografice în
funcţie de o serie de variabile vizuale.

Variabilele vizuale
Variabilele vizuale sunt mijloace grafice care permit transcrierea vizuală a unei
informaţii, adică reprezentarea unor date calitative şi cantitative şi exprimarea relaţiilor
dintre aceste date. Mai simplu, variabila vizuală este modalitatea de a face să varieze
semnele grafice.
Se deosebesc şase variabile vizuale şi anume: mărimea (talia), valoarea, forma,
culoarea, orientarea și textura.
Fiecare variabilă oferă posibilităţi specifice de diferenţiere vizuală şi prezintă
proprietăţi perceptive determinate. Fiecare variabilă este caracterizată prin proprietatea sa,
care o face aptă să transcrie o anumită relaţie dintre date (de diferenţiere, de ordin sau de
proporţionalitate), cât şi prin lungimea sa, adică numărul de posibilităţi de diferenţiere pe
care îl poate permite. Eficacitatea şi pertinenţa unei reprezentări grafice implică neapărat
o bună alegere a variabilei vizuale.
Unele variabile crează imaginea, ele generează forma semnificativă a
reprezentării, ce este percepută instantaneu, altele separă elementele constitutive ale
imaginii. Prin urmare, deosebim variabile ale imaginii şi variabile de separare.

Variabilele imaginii sunt mărimea (talia) şi valoarea. Variabilele imaginii

crează pete de greutate vizuală diferită. Ele construiesc imaginea.
Mărimea este definită prin lungimea sau înălţimea semnulului cartografic,
lăţimea şi suprafaţa acestuia (Fig. 129).

Fig. 129 Mărimea este definită prin lungimea, înălţimea, lăţimea şi suprafaţa semnulului
cartografic

Variaţiile de mărime sunt în general uşor percepute pe hartă şi sunt identificate

imediat ca fiind diferenţe de cantitate.
Mărimea se construieşte întotdeauna pe baza măsurii unei distanţe (raza unui
cerc, latura unui pătrat, înălţimea unei coloane, lăţimea unui segment etc.).
Mărimea este singura variabilă care permite vizualizarea cantităţilor
absolute ce exprimă raporturi numerice între fenomene.

Valoarea este definită prin raportul dintre cantităţile de negru şi de alb percepute
pe o suprafaţă dată. Variaţia valorii este obţinută prin eşalonarea progresivă a nuanţelor
de gri, de la 0% (alb) la 100% (negru) (Fig. 130). Această variabilă este valabilă şi în
109
cazul oricărei alte culori, fiind corespondentul intensităţii culorii respective, care variază
prin aport de alb sau de negru (mai deschisă sau mai închisă), obţinându-se un degradé
al culorii.

Fig. 130 Valoarea este definită prin raportul dintre cantităţile de negru şi de alb percepute pe o
suprafaţă dată

Valoarea este variabila vizuală care permite cel mai bine evidenţierea relaţiilor
ordinale (de ordin), întrucât ochiul uman asociază nuanţele mai deschise de culoare cu
valorile slabe ale fenomenului cartografiat iar cele mai închise cu valorile mari. Deci,
variaţia valorii nu exprimă variaţia cantităţii, ea sugerează doar că fenomenul respectiv
variază ca valoare, dar nu precizează cu cât sau de câte ori acesta este mai slab sau mai
intens.

Variabilele de separare sunt forma, culoarea, orientarea și textura.

Forma unui element grafic este definită prin contururile elementului respectiv,
fiind una din variabilele vizuale cel mai ușor de identificat. Există o infinitate de forme
(Fig. 131):
- geometrice (cercuri, pătrate, triunghiuri, dreptunghiuri etc).
- simboluri sau pictograme (diferite forme evocatoare ale fenomenului de
reprezentat)

Fig. 131 Forme variate ale semnelor cartografice

Variabila formă poate fi utilizată doar pentru a diferenţia, nu permite decât

transcrierea unei informaţii calitative, ea nu poate fi utilizată în nici un caz pentru a
reda ordine sau cantităţi.
Ea poate fi utilizată în toate cele trei tipuri de implantare grafică (punctuală,
liniară şi zonală).
Culoarea este o variabilă cu o mare putere diferenţială (întrucât ochiul uman
recunoaşte o mare diversitate de culori) dar şi estetică. Ea poate fi definită drept o
impresie, un efect psihologic pe care fiecare din noi îl percepe într-o manieră extrem de

110
personală şi îl identifică prin învăţare, graţie observaţiilor repetate.
Cele trei culori monocromatice fundamentale sunt roşu, verde şi albastru, care,
prin combinare în proporţii bine definite, dau culoarea albă. Astfel, dacă se proiectează
pe un ecran alb un fascicul de lumină roşie, unul de lumină verde şi altul de lumină
albastră, amestecul celor trei produce lumină albă, însă dacă se combină fasciculele două
câte două se produce lumină compusă: cyan (albastru-verzui), magenta (purpuriu) şi
galben. Aceste culori sunt aşa-zisele culori primare (Fig. 132).
Dacă pe o foaie albă de hârtie se întinde tuş cyan, tuş magenta şi tuş galben,
amestecul celor trei culori va da negru, iar dacă se amestecă tuşurile două câte două se
obţin culorile roşu, verde şi albastru.
Prin urmare, plecându-se de la surse luminoase proiectate se obţin, prin sinteză
aditivă, culorile fundamentale (RVB), care sunt folosite pentru lucrul pe ecran (ecranul
calculatorului), în timp ce, prin sinteză substractivă, se obţin culorile primare (CMJN),
care trebuie avute în vedere pentru tipărirea pe hârtie.

Fig. 132 Culorile fundamentale şi culorile primare

Fiecare culoare se poate descompune în culori fundamentale sau în culori

primare după proporţii variabile, de ex.: oranj = magenta 45, galben 100 (CMJN) sau
roşu 238, verde 127 (RVB).

Orientarea. In general, se au în vedere patru direcţii de transpunere a semnelor:

orizontal, vertical, oblic 45° spre dreapta, oblic 45° spre stânga, prin urmare, variaţia
acestei variabile este limitată (Fig. 133). Capacitatea de diferenţiere este slabă, totuşi
ochiul este foarte sensibil la aceste variaţii de orientare.

Fig. 133 Variabila orientare, cu cele patru direcţii de transpunere a semnelor

Variabila orientare se utilizează adesea în combinaţie cu o altă variabilă, cum ar fi

forma, pentru a accentua o diferenţă vizuală, sau pentru a reda o asociere.

111
 Textura reprezintă cantitatea de pete separabile conţinute într-o unitate de
suprafaţă. Talia elementelor constitutive ale tramei (puncte sau linii) variază, dar
valoarea tramei nu se schimbă întrucât raportul dintre negru şi alb rămâne identic (Fig.
134).
Schimbarea de textură corespunde măririi sau reducerii fotografice a unei trame.
Se vorbeşte de tramă cu textură fină (când elementele constitutive ale tramei nu sunt
perceptibile cu ochiul liber) şi de tramă cu textură grosieră. Fineţea texturii este
proporţională cu cantitatea petelor repartizate pe unitatea de suprafaţă.

Transparența Efect vibratoriu

texturii al texturii

Fig. 134 Textura reprezintă cantitatea de pete separabile conţinute într-o unitate de suprafaţă

Variaţia texturii este dificil de realizat. Ea este puţin utilizată. Ea prezintă totuşi
proprietăţi interesante: o selectivitate puternică (opunând textura fină cu cea grosieră),
un efect de transparenţă care permite suprapunerea, un efect vibratoriu (sau strălucitor)
care pune în evidenţă simbolul cartografic.

Eficacitatea grafică
Eficacitatea grafică se poate defini drept capacitatea de a face imediat acccesibilă
şi uşor de memorizat informaţia reprezentată, ea rezultă dintr-o corespondenţă reală între
proprietăţile datelor (componentele informaţiei) şi proprietăţile variabilei vizuale care le
reprezintă.
Reamintim succint proprietăţile celor 6 variabile vizuale:
- Variaţia taliei este cantitativă, este singura variabilă care transcrie vizual
cantităţile.
- Variaţia valorii este ordonată, ea nu este cantitativă.
- Culoarea este puternic selectivă dar această selectivitate este în funcţie de suprafaţa
colorată. Dacă se ia în considerare valoarea culorilor, se poate obţine o imagine
ordonată.
- Variaţia formei este asociativă, ea prezintă un caracter diferenţial foarte limitat,
selectivitatea este slabă.
- Variaţia texturii poate exprima selecţia şi ordinul dar cu un număr foarte
restrâns de posibilităţi.
- Variaţia orientării se limitează la nivelul diferenţial şi la utilizarea a patru
direcţii, cu o eficacitate mai mare în implantare punctuală.
Utilizarea variabilelor vizuale este prezentată în rezumat în Tabelul 2, în care se
încrucişează caracterul informaţiei de reprezentat cu modul de implantare.

2.4 Discretizarea datelor (împărţirea în clase a unei serii statistice)

Clasificarea obiectelor este determinantă în analiza informaţiei, în înţelegerea şi
în memorizarea ei.
Amintim pe scurt diversele metode de decupaj al unei serii statistice în clase
(discretizare), printre cele mai utilizate în cartografie.
Discretizarea transformă o serie de valori într-un caracter ordonat, fapt ce

112
permite o reprezentare cartografică simplă şi eficace. Diferitele valori ale seriei nu sunt
reprezentate una câte una ci pe grupe. Obiectele aceleiaşi clase trebuie să se asemene
mai mult între ele decât cu obiectele unei alte clase.
După amplitudinea şi alura seriei statistice, se consideră că numărul de clase
poate varia de la 4 la 7. O bună transcriere vizuală este asociată cu un număr limitat de
clase, dar unde vom plasa pragurile pentru a conserva grupările geografice pertinente şi
a prezerva tendinţele spaţiale, cum ştim dacă modul de grupare ales furnizează cea mai
bună prezentare a datelor?

Tabelul 2 Corespondenţa dintre caracterul informaţiei de reprezentat şi modul de implantare

Implantare
punctuală liniară zonală
Caracter
FORMĂ Formă CULOARE
diferenţial
Orientare Culoare Formă
Relaţie de
Culoare (Textură)
diferenţiere
sau Textură
de asociere

Caracter MĂRIME MĂRIME VALOARE

ordonat
Culoare + Valoare Culoare + Valoare CULOARE + VALOARE
Relaţie de ordin Valoare Valoare Textură

Caracter MĂRIME MĂRIME MĂRIME

cantitativ
Semne punctuale
Relatie de Puncte numărabile
proporţionalitate 3D
etc.

Alegerea unei metode de discretizare depinde în acelaşi timp de proprietăţile

distribuţiei statistice (întindere, formă, dispersie) şi de obiectivele reprezentării
cartografice (mesaj simplu, analiză mai fină, hartă prezentată izolat sau făcând parte
dintr-o colecţie de hărţi) (Fig. 135). În cazul particular în care se doreşte să se compare o
informaţie în timp stabilind hărţi pentru mai multe date, seria statistică corespunzând
ansamblului este cea care trebuie să fie luată în calcul pentru împărţirea în clase.

A. Metoda grafică se bazează pe diagrama de distribuţie.

Metoda pragurilor observate (sau praguri naturale), pune în evidenţă
discontinuităţile din seria statistică.
Fiecare valoare este reportată printr-un punct deasupra unei axe gradate de la
valoarea minimă la valoarea maximă. Pragurile sunt plasate între grupele de puncte.
Clasele astfel create sunt în acelaşi timp pe cât de omogene posibil şi pe cât mai separate
de clasele vecine.
Inconvenientul este că efectivele claselor pot fi foarte inegale, iar într-o serie
statistică scurtă semnificaţia unor asemenea discontinuităţi este discutabilă.
Metoda nu este realizabilă când seria statistică comportă un număr foarte mare
de valori. Metoda este adesea considerată ca fiind foarte subiectivă.

113
 Fig. 135 Patru metode de discretizare, patru imagini cartografice

B. Metode statistice sau matematice

a. Una din metode constă în divizarea seriei într-un număr de clase comportând
un număr egal de indivizi (efective egale)
Se obţin clase cu efective egale împărţind efectivul total al seriei la numărul total
de clase dorite.
Clasele astfel stabilite se numesc quantile. Cele mai folosite sunt quartilele (un
sfert din efectiv pe clasă), şi quintilele (o cincime pe fiecare clasă). Quantilele în număr
impar permit să avem o clasă mediană.
Această metodă este bazată pe clasamentul indivizilor şi nu pe valori. Este
considerată adesea puţin satisfăcătoare pentru că şterge orice referinţă la forma
distribuţiei statistice. Ea oferă desigur un rezultat grafic foarte echilibrat dar artificial. Ea
permite compararea clasamentelor indivizilor în cadrul diferitelor teme.

b. Decupajul în clase de amplitudine egală

Se calculează amplitudinea întregii serii de valori, făcând diferența între cea mai
mare valoare (maxima) și cea mai mică valoare (minima), și se împarte la numărul dorit
de clase.
Metoda presupune o distribuţie statistică uniformă, fără discontinuităţi majore şi
nici valori excepţionale. Ea nu permite aproape deloc comparaţia între mai multe hărţi.
c. Metoda discretizării standardizate prin utilizarea mediei şi deviaţiei standard
este mai satisfăcătoare.
Amplitudinea claselor este aici determinată prin valorile mediei şi ale deviaţiei
standard ale distribuţiei statistice studiate. Diferitele observaţii ale seriei statistice sunt
clasate după abaterea lor faţă de medie, proporţional cu deviaţia standard (peste sau sub
1/2 deviaţie standard, peste sau sub 1 deviaţie standard, etc.).
Această metodă se referă la valori semnificative ale seriei statistice (valori pe

114
care le vom putea menţiona în legendă). Ea permite compararea mai multor hărţi între
ele (colecţie de hărţi) care prezintă serii statistice diferite. Media poate fi un prag, caz în
care avem un număr par de clase (4 sau 6). Media poate fi plasată într-un palier central
(corespunzând la valori apropiate de medie) şi atunci avem un număr impar de clase (3,
5 sau 7).
Rapiditatea realizării unei hărţi de acest tip cu ajutorul unui program de
cartografie asistată de calculator (CAO) ne obligă să fim foarte atenţi la alegerea
metodei de discretizare care prezervează cel mai bine geografia informaţiei.

METODE DE REPREZENTARE FOLOSITE PENTRU ÎNTOCMIREA

HĂRŢILOR TEMATICE

Spre deosebire de hărţile generale (care prezintă toate aspectele unui teritoriu ce
pot fi măsurate cu instrumente topografice) hărţile tematice au un conţinut mai limitat,
redând numai unul sau câteva elemente (de ex., temperatura, vegetaţia, densitatea
populaţiei, transporturile etc.). În plus, ele pot reda şi detalii care scapă măsurătorilor
topografice (date climatice, valori ale producției industriale etc.).
Prin utilizarea diverselor categorii de simboluri cartografice se urmărește punerea
în evidenţă atât a aspectului geometric al reprezentării (în esenţă, localizarea), cât şi a
aspectelor calitativ, cantitativ şi dinamic. În acest sens, cartograful poate aplica una sau
alta dintre metodele de reprezentare cartografică specifice hărţilor tematice.

1. Metoda fondului calitativ

Se aplică numai fenomenelor care ocupă întreaga suprafaţă a teritoriului
reprezentat pe hartă. Prin ea se evidenţiază suprafeţele pe care fenomenul figurat
prezintă caracteristici calitative diferite. Punerea în evidenţă se face fie prin colorarea,
fie prin haşurarea diferenţiată a suprafeţelor respective (de aceea metoda se mai numeşte
“metoda fondului colorat” sau „fondului haşurat”). Atât culorile cât şi haşurile permit
suprapunerea pe hartă şi a altor simboluri cartografice, pentru a evidenţia şi alte aspecte
ale fenomenului reprezentat (folosirea culorii este, desigur, superioară pentru că are un
efect mai mare asupra cititorilor hărţii şi permite introducerea ei şi în areale foarte mici,
sub 1 mm2).
Datorită faptului că metoda oferă cititorului hărţii o imagine clară a variaţiei de la
loc la loc a caracteristicilor calitative ale fenomenului respectiv, ea se aplică foarte mult
în hărţile tematice tipologice, acelea în care se disting diferitele tipuri (de relief,
vegetaţie, climă, soluri etc.).
Problema cea mai dificilă pe care trebuie să o rezolve cartograful este aceea a
stabilirii criteriilor după care se separă diferitele tipuri şi subtipuri ale fenomenului de
reprezentat, adică aşa numitele unităţi taxonomice, cât şi a stabilirii limitelor dintre
suprafeţele ocupate de acestea.
O altă problemă priveşte alegerea acelei scale de culori sau haşuri care să ţină
seama de legăturile dintre diferitele unităţi taxonomice stabilite, cât şi de eventualele
relaţii pe care le poate face cititorul hărţii între culoare şi ceea ce se reprezintă prin
acea culoare. În primul caz, toate unităţile taxonomice principale vor primi culori
distincte, iar unităţile taxonmice secundare vor primi nuanţe de culori aparţinând

115
unităţilor principale. În cel de-al doilea caz, se recomandă legarea scalei de culori de
coloritul natural al elementului reprezentat.
În situaţia în care condiţiile de editare nu permit folosirea culorilor se recurge la
haşurare, ceea ce duce la scăderea expresivităţii hărţii şi la micşorarea volumului de
detalii posibil de reprezentat. Haşurarea se poate realiza prin: a) linii (Fig. 136); b)
semne-punct repetate (Fig. 137); c) combinarea de linii şi semne-punct repetate (Fig.
138).
O altă problemă pe care o ridică metoda fondului calitativ este aceea a înfăţişării
limitelor dintre suprafeţe. Dacă limita este pregnantă (de ex., trecerea de la o formaţiune
geologică la alta) atunci ea se va reprezenta printr-o linie tranşantă. Dacă limita este
nesigură, vagă, atunci ea se va reprezenta prin întrepătrunderea culorilor sau haşurilor,
sau printr-o linie sinuoasă ori în zig-zag.

Fig. 136 Tipuri de haşurare prin linii: diferenţierea de haşurare se face prin poziţia liniilor (rândul 1),
prin distanţa dintre linii (rândul 2), prin grosimea liniilor (rândul 3), prin forma liniilor (rândul 4), sau
prin diferite combinări de linii (rândurile 5 şi 6)

Fig. 137 Tipuri de haşurare prin semne-punct: semne geometrice (rândul de sus), semne fiziografice
stilizate (rândul de jos)

Fig. 138 Tipuri de haşurare rezultate prin combinarea de linii şi semne-punct

În fine, o ultimă problemă delicată pe care o ridică metoda este aceea a

reprezentării dinamicii elementului sau fenomenului avut în vedere. Aceasta pretinde
redarea lui în etape diferite de evoluţie prin cumularea pe aceeaşi hartă a mai multor
sisteme de fond colorat sau haşurat, ceea ce duce la scăderea expresivităţii şi lizibilităţii
hărţii (de aceea exprimarea dinamicii se face de obicei în legenda hărţii sau prin scurte
indicaţii).

116
 2. Metoda izoliniilor
Constă în unirea prin linii continue a tuturor punctelor cu aceeaşi valoare
cantitativă a elementului sau fenomenului reprezentat, linii numite izolinii (de la
cuvântul grecesc izos = egal) sau izaritme.
După natura elementului sau fenomenului respectiv, izoliniile poartă denumiri
diferite: izohipse (liniile care unesc punctele cu aceeaşi valoare a altitudinii), izobate
(unesc punctele cu aceeaşi valoare a adâncimii), izofreate (unesc punctele cu aceeaşi
valoare a adâncimii apelor subterane), izoterme (unesc punctele cu aceeaşi valoare a
temperaturii), izohiete (unesc punctele cu aceeaşi valoare a precipitaţiilor), izobare
(unesc punctele cu aceeaşi valoare a presiunii), izogone (unesc punctele cu aceeaşi
valoare a câmpului magnetic), izocrone (liniile care unesc punctele în care se produce în
acelaşi timp un anumit fenomen, de ex.: punctele cu aceeaşi dată a producerii primului
îngheţ, sau, punctele ce sunt atinse în aceeaşi unitate de timp de către diverse mijloace
de transport pornind de la un punct central) etc.
Metoda izoliniilor este cea mai veche metodă de reprezentare cartografică
folosită pe hărţile tematice (primele izolinii fiind, după cum am menţionat deja,
izobatele imaginate de inginerul olandez P. Ancelin, în 1697).
Teoretic, obţinerea izoliniilor se face prin secţionarea unei suprafeţe ondulate,
denumită de cartograful american A. Robinson, „suprafaţă statistică”, cu o serie de
plane de secţionare orizontale, paralele şi echidistante şi apoi prin proiectarea
contururilor secţiunilor rezultate pe o suprafaţă de referinţă orizontală (care poate fi
suprafaţa topografică a Pământului sau suprafaţa de nivel zero a mărilor).
Obţinerea unei reprezentări în izolinii presupune neapărat existenţa unui fenomen
care să se desfăşoare în suprafaţă, continuu. Metoda nu se poate aplica fenomenelor care
se desfăşoară doar în puncte sau pe suprafeţe care nu pot fi reprezentate la scara hărţii.
De asemenea, aplicarea metodei mai necesită îndeplinirea a încă două condiţii:
- surprinderea „suprafeţei statistice” al cărei „relief” vrem să-l reprezentăm prin
izolinii; pentru aceasta, trebuie determinată depărtarea acestei suprafeţe faţă de suprafaţa
de referinţă în cât mai multe puncte, numite puncte de sprijin sau puncte de control;
- cea de-a doua condiţie cere ca „suprafaţa statistică” să nu prezinte variaţii
bruşte în înălţime, fiind necesară o variaţie gradată a valorii punctelor de control;
În practică, după obţinerea valorilor punctelor de control şi raportarea lor în funcţie de
coordonatele planimetrice (x şi y), izoliniile se trasează prin unirea punctelor cu aceeaşi
valoare rotundă, folosind procedeul interpolării (Fig. 139).

Fig. 139 Interpolarea unor izolinii între cinci “puncte de control”: a) stabilirea prin interpolare a poziţiei
punctelor cu valori rotunde cerute de izolinii; b) trasarea izoliniilor

Exactitatea trasării izoliniilor depinde de mulţimea punctelor de control de care

dispunem, cât şi de faptul dacă acestea au fost sau nu stabilite în zonele caracteristice ale
fenomenului.

117
 De obicei, intervalul izoliniilor (diferenţa de valoare dintre izoliniile vecine) este
egal, ceea ce permite detaşarea clară a formelor suprafeţei statistice. Pentru o şi mai
clară evidenţiere a modificării „reliefului suprafeţei statistice”, uneori se colorează sau
se haşurează spaţiile dintre izolinii (a nu se confunda cu metoda fondului calitativ, la
care suprafeţele colorate se disting prin calităţi diferite şi nu prin cantităţi diferite).
Metoda izoliniilor permite şi reprezentarea dinamicii fenomenelor, ceea ce se
realizează mai ales prin construirea unei serii de hărţi, fiecare din ele reprezentând un
sistem sincron de izolinii pentru un anumit moment sau un interval de timp.
În concluzie, metoda este mult folosită în realizarea hărţilor tematice, redând atât
fenomene naturale, cât şi social-economice şi oferind o imagine sugestivă asupra
variaţiei cantităţii (a mărimii şi intensităţii) fenomenelor cu răspândire continuă în
suprafaţă. Necesită un material de observaţie sau statistic bogat care, pentru obţinerea
unei reprezentări reuşite, trebuie folosit cu grijă.

3. Metoda arealelor
Constă în evidenţierea suprafeţei (sau suprafeţelor) pe care se desfăşoară un
element sau fenomen geografic. Ea se aplică numai pentru reprezentarea elementelor sau
fenomenelor cu răspândire discontinuă, pe arii mai mari sau mai mici, izolate (de ex.,
răspândirea unor specii de plante sau animale, răspândirea unor culturi etc.).
Suprafaţa pe care se desfăşoară fenomenul cartografiat se evidenţiază obişnuit
prin închiderea ei cu o linie curbă, iar pentru sporirea expresivităţii, se poate colora sau
haşura. Când limita arealului nu este sigură, ea se reprezintă fie întrerupt, fie se
haşurează cu linii distanţate sau cu semne-punct rare (Fig. 140).

Fig. 140 Linii pentru delimitarea arealelor (a) şi semnalarea limitei nesigure a unor areale prin haşuri
sau semne-punct rare (b)

Metoda permite şi scoaterea în evidenţă a unei densităţi relative, mai mari sau
mai mici, a răspândirii elementului cartografiat, prin intensificarea sau reducerea
intensităţii culorii sau haşurării.
De multe ori, dacă diferitele areale sunt foarte restrânse în suprafaţă, neputând fi
delimitate cu exactitate (cazul hărţilor economice care evidenţiază o mare varietate de
culturi agricole etc.), se recurge la plasarea pe hartă a unor semne-punct fiziografice
(Fig. 141), care nu-şi schimbă dimensiunea de la loc la loc. Ele ne ajută să presupunem
doar că fenomenul există în locul respectiv.

Fig. 141 Semne fiziografice stilizate folosite în hărţi economice pentru indicarea unor areale mici

118
 În fine, metoda permite şi reprezentarea dinamicii fenomenelor, prin linii de
diferite culori, grosimi sau aspecte.
Metoda arealelor este mult folosită în geobotanică, zoogeografie (hărţi floristice
şi faunistice), dar şi în geografia umană şi economică (la reprezentarea răspândirii
diferitelor culturi, zacăminte de substanţe utile etc.).

4. Metoda punctului
Este utilizată tot pentru reprezentarea fenomenelor cu o desfăşurare discontinuă
pe un teritoriu, în areale fragmentare, mult mai mici decât cele pentru care se foloseşte
metoda arealelor.
Metoda constă în evidenţierea răspândirii unui element sau fenomen geografic cu
ajutorul unor semne-punct (de obicei, cercuri mici pline, dar pot fi şi pătrate sau
triunghiuri) având pe toată întinderea hărţii aceeaşi dimensiune şi reprezentând mereu
aceeaşi „greutate” (adică acelaşi număr de unităţi din totalul unităţilor redate pe hartă)
(Fig. 142). Pentru a se obţine o reprezentare cât mai fidelă realităţii, trebuie ca punctele
să fie plasate pe hartă exact pe ariile în care se desfăşoară fenomenul.

Fig. 142 Cultura grâului în judeţul Iaşi, redată prin metoda punctului (“greutatea” fiecărui punct este de
120 ha)

Metoda permite nu numai evidenţierea arealului ci şi a densităţii relative a

răspândirii (prin apropierea sau rărirea punctelor), cât şi a cantităţii şi a variaţiei de la
loc la loc a calităţii (prin colorarea diferită a punctelor, sau prin schimbarea aspectului
acestora).
La aplicarea metodei punctului se ivesc două probleme dificile: alegerea
dimensiunii şi alegerea „greutăţii” punctului, pentru obţinerea unei imagini realiste a
fenomenului reprezentat. Dacă punctele au o dimensiune prea mare, ori prea mică,
atunci se va crea impresia unei densităţi excesive, sau invers, o imagine prea săracă.
Dacă se dă punctelor o „greutate” prea mare va rezulta o sărăcire în detalii a hărţii.
În ciuda faptului că metoda punctului prezintă o serie de inconveniente (precum,
contopirea punctelor în zonele de mare densitate, dificultatea determinării densităţii
absolute a fenomenului reprezentat, bază geografică foarte săracă) ea este totuşi des
folosită pe hărţile tematice, cu precădere economice, datorită intuitivităţii şi înţelegerii ei
uşoare de către cititor. Ea ocupă un loc de tranziţie între, pe de o parte, metodele exacte
de cartografiere (cum sunt metoda fondului calitativ, a izoliniilor) care ne permit să

119
localizăm riguros elementele şi fenomenele reprezentate şi, pe de altă parte, metodele
schematice (metoda cartogramei, a cartodiagramei, a liniilor de mişcare).

5. Metoda semnelor dimensionate

Se aplică pentru reprezentarea detaliilor care se desfăşoară în puncte izolate sau
pe areale atât de mici încât la scara hărţii ar trebui reprezentate prin puncte (de ex.,
întreprinderile industriale), sau pentru reprezentarea unor date fără suprafaţă (cum ar fi
numărul populaţiei aşezărilor, valoarea producţiei industriale ş.a.).
Metoda constă în plasarea pe hartă a unor semne cartografice de dimensiuni
diferite, al căror centru este situat exact în locul în care există fenomenul ce se doreşte a
fi reprezentat (Fig. 143 și 144).

Fig. 143 Numărul populaţiei oraşelor din NE statului Ohio (SUA), redat prin metoda semnelor dimensionate

Fig. 144 Populaţia (numărul de locuitori) din statele Uniunii Europene, redată prin metoda semnelor
dimensionate

Simbolurile care se pot utiliza în această metodă sunt de mai multe feluri (Fig.
145): fiziografice (prezintă detaliul respectiv în perspectivă), tot mai rar folosite în

120
prezent; fiziografice stilizate (geometrice sau sub formă de simboluri literale);
tridimensionale (care sunt mai puţin abstracte).

Fig. 145 Semne folosite pe hărţi în metoda semnelor dimensionate: a. semne fiziografice; b. semne
geometrice; c. semne literă; d. semne tridimensionale

Problema esenţială pe care o ridică metoda este cea a dimensionării semnului în

raport cu cantitatea, valoarea detaliului reprezentat. Aceasta se poate realiza în două
feluri: în raport absolut şi în raport relativ (Fig. 146).

Fig. 146 Dimensionarea semnelor: a – în raport absolut; b – în raport relativ cu valoarea detaliului
reprezentat

De exemplu, dacă se aplică dimensionarea în raport absolut pentru reprezentarea

oraşelor unei regiuni după numărul locuitorilor, atunci oraşele de 25 000 de locuitori ar
putea fi redate, de pildă, prin cercuri cu o arie de 5 mm2, oraşele cu 250 000 locuitori,
prin cercuri de 50 mm2, iar cele cu 2 500 000 locuitori, prin cercuri 500 mm2. Această
dimensionare permite cititorului să cunoască exact care este raportul dimensional dintre
fenomenul reprezentate pe hartă în diverse puncte, să facă comparaţii. Însă, ea prezintă
dezavantajul că poate duce la acoperirea unor mari suprafeţe din hartă, când între
cantitatea cea mai mică şi cea mai mare este o diferenţă prea mare. În acest caz e
preferabilă dimensionarea în raport relativ (în exemplul ales, cercurile ar putea fi
dimensionate, de data aceasta, în felul următor: 5 mm2 = 25 000 locuitori, 10 mm2 =
250000 locuitori, 20 mm2 = 2 500 000 locuitori).
Ambele categorii de dimensionare a semnelor pot fi la rândul lor de două feluri:
continue şi în trepte. Dimensionarea este continuă când pentru fiecare valoare
reprezentată semnul are o altă mărime (vezi Fig. 146). În cazul dimensionării în trepte,
se stabilesc câteva intervale ale valorilor reprezentate: pentru fiecare interval, semnul va
avea o altă dimensiune.
Metoda semnelor dimensionate asigură o reprezentare cartografică completă, pe
lângă evidenţierea calităţii şi cantităţii, permiţând şi reprezentarea dinamicii
fenomenelor (prin colorarea diferită a semnelor).

121
 6. Metoda liniilor de mişcare
Se aplică la reprezentarea dinamicii fenomenelor care se desfăşoară în lungul
unor linii naturale (artere hidrografice etc.) sau artificiale (căi ferate, şosele ş.a.).
Fenomenul este evidenţiat prin săgeţi, benzi sau semne tridimensionale care se plasează
în lungul treseelor pe care se desfăşoară fenomenul (Fig. 147).

Fig. 147 Semne folosite în metoda liniilor de mişcare

Lăţimea semnelor se dimensionează în funcţie de cantitatea fenomenului, iar

culoarea sau haşurarea lui diferită permite evidenţierea calitativă.
Metoda se foloseşte mult la realizarea hărţilor din domeniul geografiei
transporturilor, geografiei populaţiei (reprezentarea forţei de muncă, a curenţilor de
migraţie a populaţiei) etc. (Fig. 148).

Fig. 148 Migraţia forţei de muncă spre Europa de Vest, între 1960-1980 (Fellmann et al., 1990)

7. Metoda cartogramei
Constituie o metodă de redare pe hartă a cantităţilor sau a valorilor indicilor
relativi ale unui element sau fenomen (de ex., densitatea populaţiei, densitatea reţelei
hidrografice etc.) în cadrul unor unităţi teritoriale (Fig. 149).
Unităţile teritoriale pe care este redată răspândirea fenomenului pot fi naturale
(bazine hidrografice), unităţi administrative sau politice (comune, judeţe, ţări), sau chiar
artificiale, geometrice (de ex., teritoriul respectiv poate fi împărţit într-o reţea de
pătrate).
Metoda nu ne permite o localizare precisă a fenomenelor respective, prin ea se
reprezintă nişte situaţii medii pe unităţi teritoriale, indicând variaţiile cantitative ale
fenomenului, ale indicelui relativ al acestuia, de la o unitate teritorială la alta.

122
 Fig. 149 Cartograma

Construirea unei cartograme începe prin raportarea în prealabil a valorilor

absolute ale fenomenului la unităţile teritoriale. Apoi este necesară rezolvarea a două
probleme importante: gruparea în legenda hărţii a valorilor indicelui de reprezentat şi
alegerea haşurilor sau a culorilor pentru evidenţierea grupelor de valori (evidenţierea
grafică a grupelor de valori).
Gruparea valorilor indicelui de reprezentat înseamnă de fapt stabilirea legendei
hărţii, repartizarea valorilor în câteva grupe, fapt care nu trebuie făcut mecanic, ci
trebuie să evidenţieze grupele cele mai semnificative pentru fenomenul respectiv. Pentru
aceasta se analizează tabelul statistic ce cuprinde datele referitoare la fenomen şi se
întocmeşte un grafic de frecvenţă, pentru a avea o imagine asupra modului în care se
grupează valorile. Acolo unde frecvenţa valorilor este mare, se vor delimita mai multe
grupe cu intervale mai mici, iar acolo unde frecvenţa este mai mică, se vor delimita
grupe cu intervale mai mari. De obicei, sunt detaşate mai întâi valorile extreme ale
indicelui – maxima şi minima - apoi se delimitează alte câteva grupe intermediare (pe
hărţile cu scop ştiinţific se pot stabili chiar 10 – 15 grupe de valori, în schimb, pe hărţile
destinate publicului larg, sunt suficiente doar 3 – 4 grupe de valori).
Alegerea culorilor sau haşurilor pentru evidenţierea grupelor de valori stabilite
la legendă se face conform unei scale intensificatoare (culori sau haşuri din ce în ce mai
intense pentru valori din ce în ce mai mari), pentru a exista o corespondenţă deplină între
valorile indicelui şi mijlocul grafic de reprezentare.
Metoda prezintă o serie de dezavantaje: baza geografică este foarte săracă,
alcătuită obişnuit doar din limitele unităţilor administrative; prezintă doar o valoare
medie pe unitatea teritorială, deşi în interiorul acesteia pot exista valori foarte diferite de
la un loc la altul; nu dezvăluie faptul dacă fenomenul este răspândit în teren pe întreaga
suprafaţă a unei unităţi teritoriale sau numai pe o porţiune a ei.
Cu toate defectele sale, metoda cartogramei este foarte mult utilizată în lucrările
de statistică, în geografia economică dar şi în cea fizică (climatologie, hidrologie).
Metoda seamănă cu metoda fondului calitativ, numai că înfăţişează cantităţi sau valori
diferite, şi nu calităţi diferite.

123
 8. Metoda cartodiagramei
Se aseamănă cu metoda cartogramei, prin aceea că fenomenul este reprezentat tot
pe unităţi teritoriale şi tot cantitativ, cât şi prin faptul că este o metodă puţin exactă de
reprezentare.
Spre deosebire de cartogramă, ea evidenţiază mai multe elemente sau aspecte ale
unui fapt geografic, cu ajutorul unor diagrame plasate pe mijlocul unităţilor teritoriale
respective (Fig. 150).
Diagramele care se folosesc pe cartodiagrame sunt uşor de întocmit şi pot fi
simple (coloane, benzi, cercuri, pătrate) şi complexe (diagrame structurale,
historiograme, diagrame polare, piramide ale vârstelor, stereograme etc.).
În procesul de realizare a hărţii diagramele trebuie să îndeplinească unele
condiţii: mărimea lor trebuie să corespundă valorilor indicelui reprezentat; raporturile
cantitative se redau cel mai corect şi mai concret atunci când suprafeţele diagramelor
sunt proporţionale cu valorile indicelui.
În utilizarea diagramelor simple la realizarea unei cartodiagrame, problema
esenţială constă în dimensionarea lor (adică în a stabili înălţimea coloanelor, sau raza
cercurilor, sau latura pătratelor, sau aria figurilor respective etc.) şi aceasta se realizează
direct proporţional cu cantitatea fenomenului cartografiat. Pentru dimensionarea
diagramelor se stabileşte mai întâi o scară de proporţie, adică ce „greutate”, sau ce
cantitate a elementului ce trebuie reprezentat corespunde la 1 mm, ori la 1 cm liniari sau
la 1 mm2 ori 1 cm2 (în funcţie de tipul de diagramă folosit). Apoi se calculează
dimensiunea (înălţimea coloanei, sau aria cercului, a pătratului etc.) în funcţie de
cantitatea totală a fiecărui element sau aspect al fenomenului de cartografiat şi se
construiesc diagramele respective. Scara folosită poate fi indicată fie grafic (alăturat
diagramelor), fie la legenda hărţii (de ex.: 1 mm coloană = 1000 locuitori, sau 1 mm 2
coloană = 50 mm precipitaţii).

Fig. 150 Cartodiagrama

Metoda cartodiagramei prezintă aceleaşi inconveniente ca şi metoda cartogramei.

Seamănă cu metoda semnelor dimensionate, diferenţa constând însă în faptul că
diagramele sunt plasate pe centrul unităţilor teritoriale, şi nu exact în punctul în care se
desfăşoară fenomenul.

124
PREZENTAREA SI LIZIBILITATEA UNUI DOCUMENT
CARTOGRAFIC

Corespondenţa între natura datelor şi proprietăţile variabilelor

Eficacitatea grafică se poate defini drept capacitatea de a face imediat acccesibilă
şi uşor de memorizat informaţia reprezentată, ea rezultă dintr-o corespondenţă reală între
proprietăţile datelor (componentele informaţiei) şi proprietăţile variabilei vizuale care le
reprezintă.
Un caracter calitativ este reprezentat utilizând o variabilă care nu exprimă nici
ordinul nici cantitatea.
Nu se poate percepe ordinul dacă variabila nu este ordonată. Nu se poate percepe
un raport de proporţionalitate dacă variabila nu atinge nivelul cantitativ.
Lungimea unei variabile este numărul de posibilităţi de diferenţiere pe care ea le
permite. Acest număr de posibilităţi variază în funcţie de implantare. De exemplu
lungimea variabilei valoare este de la 6 la 7 în implantare zonală dar ea nu depăşeşte 3 în
implantare liniară. Lungimea variabilei este, într-un fel, o noţiune teoretică, pentru că
eficacitatea reprezentării cartografice rezidă în final în claritatea şi evidenţa mesajului
transmis şi nu în acumularea sau precizia excesivă a detaliilor.

Conţinutul unei hărţi cuprinde diferitele elemente necesare prezentării şi

înţelegerii ei. În mod minimal ea prezintă titlul, legenda, scara, la care se pot adăuga alte
indicaţii: sursele datelor, orientarea (nord), coordonatele geografice, medalioane anexe
(Fig. 151).

Fig. 151 Elementele necesare prezentării şi înţelegerii unei hărți

125
 A. Punerea în pagină
Orientarea paginii pe care se plasează documentul este de două tipuri:
- orientare de tip «portrait» sau à la française – când documentul se plasează de-
a latul paginii, având aceeaşi orientare cu textul;
- orientare de tip «landscape» sau à l’italienne – când documentul se plasează în
lungul paginii;
Documentul cartografiat nu se dispune în centrul foii, este preferabil să fie situat
pe treimile superioare ale ei (în cazul formatului à la française) sau pe treimile din
stânga foii (în cazul formatului à l’italienne) (Fig. 152).
A la française

Fig. 152 Tipuri de punere în pagină a unui document cartografic

Diferitele elemente ale hărţii se plasează urmărind reguli de dispunere care să

creeze o circulaţie în cadrul documentului. Punerea în pagină corespunde unui scenariu
ale cărui etape trebuie să fie parcurse în mod imperativ în felul următor:
1. citirea titlului
2. vizualizarea hărţii şi înţelegerea mesajului ei
3. decodarea legendei
4. citirea informaţiilor anexe
Prin mărimea şi locul luat de fiecare din elemente imaginea se structurează şi se
memorizează.
Harta propriu-zisă este desigur esenţialul documentului. Ea se impune prin locul
dominant pe care îl ocupă. Mărimea ei trebuie să fie optimă în raport cu informaţia
transmisă şi să ţină cont de publicul vizat. O hartă prea mică este dificil de citit şi
displace, în timp ce o hartă prea mare dispersează atenţia fără să agaţe privirea
cititorului.
Eroarea de dispunere cea mai frecventă este atunci când se doreşte să se ocupe
tot spaţiul, ceea ce duce la o prezentare dispersată şi prost structurată (de exemplu, prea
mult spaţiu alb între titlu şi hartă, între hartă şi legendă).
Cadrul hărţii este determinant pentru echilibrul documentului. Există hărţi fără
un cadru trasat efectiv (însă diferitele elemente ale conţinutului se sprijină pe linii
orizontale şi verticale care care construiesc un cadru fictiv) şi hărţi cu cadru (Fig. 153).

B. Prezentarea hărţii
Titlul este elementul prin care cititorul ia cunoştinţă cu subiectul hărţii, el este
primul element identificator. Conţinutul, locul şi scrierea îi asigură acest rol.
Conţinutul titlului trebuie să fie riguros, precis şi scurt în acelaşi timp. El poate fi
tehnic, explicit sau polemic, dar trebuie să exprime esenţialul. Cel mai adesea el se
plasează în partea de sus a documentului. Se scrie cu caractere suficient de mari şi de
groase, dar nu disproporţionate în raport cu harta. El poate fi completat cu un sub-titlu.

126
 Document fără cadru trasat efectiv Document cu cadru

Fig. 153 Cadrul hărţii asigură echilibrul documentului

Legenda serveşte la decodarea construcţiei hărţii. Ea trebuie să fie un ansamblu

clar identificabil, de dimensiuni nici foarte mari, nici foarte discrete, pentru ca imaginea
geografică a hărţii să nu fie perturbată prin greutatea vizuală a ei. Reamintim că mesajul
hărţii parvine cititorului înaintea oricărei descifrări a legendei.
Legenda hărţilor statistice în plaje de valori sau în semne proporţionale este cazul
cel mai simplu. Diferitele elemente care compun legenda sunt calate după linii verticale
şi orizontale.
Denumirea legendei este diferită faţă de titlul hărţii şi se calează pe marginea
stângă a coloanei casetelor. Unităţile de măsură sunt exprimate clar (mii de tone, număr
de locuitori pe km2, etc.). Cifrele sunt plasate în dreapta fiecărei casete şi calate vertical.
Se reduce numărul de zerouri pentru a uşura memorizarea: se scrie, de exemplu 10, 100
şi 1000 menţionând în denumirea rubricii că este vorba de mii, de milioane etc. Semnele
care fac parte dintre locurile comune nu sunt incluse la legendă.
In cazul hărţilor complexe, prezentarea riguroasă şi estetică a legendei este
esenţială pentru lizibilitatea ansamblului documentului. Legenda se plasează într-un
cadru, ea nu trebuie să fie dispersată în diferite locuri de pe cuprinsul hărţii (Fig. 154).

Fig. 154 Plasarea legendei hărţii

Diferitele teme ale legendei sunt prezentate şi clasificate într-o ordine care
respectă problematica subiectului. Fiecare rubrică are un titlu pus în evidenţă (prin litere
mai groase sau mai mari).
Un tabel de cifre sau un grafic pot servi drept legendă, în special în cazul
tipologiilor.

Scara de proporţie. Menţionarea scării este indispensabilă şi se plasează sub

câmpul desenat al hărții, aproape de cadru, sau la sfârşitul legendei, dar rămâne discretă.
In majoritatea cazurilor se desenează scara grafică. Scara în formă numerică se va
transcrie doar atunci când suntem siguri că harta nu va suferi micşorări sau măriri. Este
inutil să scriem «scară» deasupra scării de proporție.
127
 Sursele datelor. Este primordial să se indice sursa datelor care au servit la
elaborarea hărţii. Această indicaţie trebuie să fie şi datată (câteodată este util să se
precizeze dacă este vorba de data culegerii informaţiei sau de cea a publicării). Indicarea
riguroasă a surselor permite cititorului să aprecieze fiabilitatea documentului şi, dacă e
cazul, să apeleze la datele de bază.
Sursele sunt menţionate discret, în general la baza cadrului (cu o scriere fină,
adeseori în caracter Italic).
Orientarea hărţii. Se indică Nordul printr-o săgeată (Fig. 155), de preferinţă
simplă şi discretă (atenţie la programele de calculator care oferă multiple posibilităţi de
desen, adesea complicate şi acoperind mult spaţiu). Dacă harta nu conține indicarea
Nordului, se consideră că harta este deja orientată (adică latura superioară a acesteia
reprezintă direcția Nord).

Fig. 155 Indicarea direcției Nord

Coordonatele geografice sunt indicate pe marginile hărții printr-o linie de

câțiva millimetri.

Proiecţia cartografică este pertinent să fie menţionată în cazul planisferelor sau

atunci când unghiurile de vedere sunt neobişnuite. Această menţiune aminteşte că o
proiecţie este o creaţie şi că alegerea proiecţiei nu este neutră în prezentarea datelor.

Medalioanele. Harta principală poate fi completată cu unul sau mai multe

medalioane. Cel mai adesea, o parte a hărţii este mărită (zoom) acolo unde fenomenul
cartografiat este cel mai dens. Spaţiul prezentat în medalion este delimitat printr-un
cadru pe document (Fig. 156). Informaţia medalionului nu este eliminată de pe hartă,
însă dificultatea de a fi citită în zona foarte densă din punct de vedere geografic cere în
mod natural un zoom.

titlu

scara

Fig. 156 Prezentarea informaţiei in medalion

Semnele folosite în medalion sunt cele de pe hartă şi rămân de aceeaşi mărime.

Medalionul nu are legendă specifică. Pe de altă parte trebuie neapărat să aibă un titlu şi
să i se menţioneze scara.
Câteodată, medalionul serveşte la localizare, spaţiul cartografiat pe harta
principală fiind prezentat într-un câmp lărgit în medalion (medalion de localizare) (Fig.
157).

128
 Fig. 157 Medalion de localizare

Medalioanele pot de asemenea să prezinte informaţii care clarifică harta

principală, de exemplu o hartă de sinteză poate fi însoţită de o serie de mici hărţi
dedicate, fiecare, unei teme.

Scrierea de pe hartă. Prin alegerea şi plasarea ei, scrierea participă la mesajul

grafic. Ea trebuie să fie în măsură să exprime relaţia spaţială (locul şi, eventual, forma
obiectului), relaţia de asemănare sau diferenţiere (prin acelaşi tip de litere fiind
desemnate obiectele din aceeaşi familie) şi relaţia de ordin (printr-o variaţie a
dimensiunii şi a grosimii literelor).
Pentru o bună construcţie a imaginii cartografice, trebuiesc create mai multe
niveluri de citire a scrierii. Astfel, pentru aspectele care se doreşte a fi evidenţiate se vor
folosi litere mari şi groase, în timp ce pentru reperajul elementelor simple de localizare
se va utiliza o scriere aproape transparentă cu litere fine şi strânse.
Se poate recurge şi la variaţia culorii scrierii, dar trebuie să se evite colorarea
scrierii foarte fine precum şi alegerea de culori pale. Lăsând deoparte numele
hidrografice (hidronimele), care sunt de obicei în albastru, culoarea se rezervă scrierii
«tari» (ca mărime şi grosime), pentru evidenţierea pe hartă a unor fenomene deosebite.
Tipurile de scriere alese trebuie să fie sobre, şi în număr redus. Ansamblul
scrierii de pe hartă trebuie să permită o citire uşoară, să nu dăuneze imaginii cartografice
şi nici să nu o voaleze.
Pentru diferenţierea şi ierarhizarea informaţiei de pe hartă dispunem de o
multitudine de caractere de scriere: Arial, Courier, Garamond, Myriad, Times New
Roman, Verdana etc.
Plasarea scrierii. Dispunerea bună a scrierii este esențială pentru o bună
lizibilitate a hărții. Munca de plasare a literelor trebuie să ducă la un ansamblu clar și
armonios.
Dispunerea scrierii trebuie să respecte orientarea şi sensul citirii. Numele plasate
pe verticală sau înclinate se vor scrie de jos în sus pe partea stângă a documentului, şi de
sus în jos pe partea dreaptă.
In plasarea scrierii se disting nume care desemnează obiecte punctuale sau de
întindere mică (nume cu poziţie) şi nume care desemnează obiecte liniare sau având
suprafaţă (nume cu dispunere).
- In primul caz, numele se vor scrie pe orizontală, plasarea lor în raport cu
obiectul desemnat fiind aleasă, în funcţie de constrângerile care pot apărea, în ordinea
următoare: 1 - dreapta-sus faţă de obiect; 2 - dreapta-jos faţă de obiect; 3 - stânga-sus
faţă de obiect; 4 - stânga-jos faţă de obiect; 5 - centrat deasupra obiectului; 6 - centrat
sub obiect;
- In cel de-al doilea caz, numele care desemnează obiecte liniare se plasează pe o
linie paralelă care împrumută forma obiectelor respective (Fig. 158).

129
 Fig. 158 Plasarea numelor care desemnează obiecte liniare

Dacă traseul obiectului este fin numele se plasează deasupra lui, la o distanţă
proporţională cu mărimea literei, iar dacă obiectul este mare numele se plasează în
interior.
In ce priveşte numele care desemnează obiecte cu suprafaţă suficient de mare, ele
se vor plasa fie pe orizontală, fie pe axa cea mai mare a formei obiectului (Fig. 159).
Poziţia scrierii poate sugera forma geografică reprezentată.

Fig. 159 Plasarea numelor care desemnează obiecte cu suprafaţă

Lizibilitate şi ierarhie vizuală

Dincolo de respectarea regulilor de bază privind utilizarea variabilelor vizuale,
este indispensabil să se lucreze şi asupra lizibilităţii pentru a se obţine imaginea care să
transmită cel mai puternic informaţia.
O bună lizibilitate se sprijină pe densitatea grafică (greutatea vizuală),
diferenţierea elementelor (bună percepţie a semnelor) şi ierarhia vizuală.

Densitatea grafică. Pentru orice hartă, trebuie căutat echilibrul vizual. Ponderea
negrului (sau intensitatea culorilor) determină pregnanţa imaginii. Un document prea alb
sau prea palid nu reţine privirea, invers, un document prea negru întunecă reprezentarea.
Densitatea grafică optimă este aceea care crează o armonie în aşa fel încât ochiul să se
concentreze în mod spontan pe informaţia de vizualizat, pe conţinutul hărţii (Fig. 160).
Noţiunea de densitate grafică este dificil de cuantificat. Din experienţă,
lizibilitatea este optimă atunci când cantitatea totală de negru variază între 5% şi 10 %
din suprafaţa hărţii, cu toate semnele. In cazul unei hărţi complexe, o construcţie
satisfăcătoare se obţine după mai multe încercări.

Separaţia vizuală. Separaţia între fondul de hartă şi informaţia reprezentată este

primordială. Ea este asigurată în principal printr-o bună generalizare a fondului de hartă
şi printr-un desen în acelaşi timp precis, sobru şi discret.

130
 Hartă prea albă

Hartă prea neagră

Hartă prezentând o bună densitate vizuală

Fig. 160 Densitatea grafică

Semnele desenate pe hartă trebuie să fie net diferenţiate. Pentru a transcrie

opoziţii şi asemănări, trebuie căutate ecarturile vizuale optime şi eliminate elementele
care pot crea confuzie.

Ierarhia vizuală. Ierarhizarea este indispensabilă pentru buna transmitere a

informației. In toate cazurile, fondul de hartă trebuie să rămână pe planul doi în raport
cu informațiile prezentate (Fig. 161).

NU DA
Două planuri vizuale:
Informaţia se plasează deasupra fondului de hartă

Fig. 161 Ierarhizarea este indispensabilă pentru buna transmitere a informației

In cazul hărților simple se disting două niveluri de citire: în prim-plan informaţia

specifică, iar în plan secund, fondul de hartă. In cazul hărților complexe, sunt create alte
niveluri vizuale, reperate în mod succesiv după descoperirea ideii centrale a mesajului
care «sare în ochi». Cartograful organizează diferitele informații în planuri de citire.
Citirea atentă se desăvârșește cu descifrarea informațiilor anexe.

131