Pagini din istoria cartografiei

Cartografia este disciplina care studiază metodele şi tehnica de întocmire a hărţilor şi

planurilor topografice. Cele mai vechi hărţi care s-au păstrat provin de la vechii egipteni, mai
precis de pe vremea faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 îCh). Una din ele reprezintă
exploatarea unor mine de aur. Babilonienii au realizat şi ei o serie de hărţi, desenate pe plăci de
ceramică. În realizarea hărţilor cartografii egipteni şi babilonieni au făcut multe greşeli inerente
datorită concepţiei lor despre forma pământului pe care-l considerau ca fiind un disc bombat,
plutind pe oceanul planetar.
Hiparh (cca.190-125 ÎCH) a fost primul care a introdus noţiunea de latitudine şi
longitudine, împărţind paralelele şi meridianele în grade, punând astfel bazele geografiei
matematice.
Unul dintre cei mai renumiţi geografi greci a fost Strabon (cca.63 ÎCh- 19 A.D.) În
vremea lui au fost realizate primele planigloburi , foarte exacte pentru acea vreme.
Romanii au realizat şi ei o serie de hărţi în special rutiere, foarte utile.
În secolul al II-lea învăţatul grec Claudiu Ptolemeu întocmeşte primul atlas cunoscut, în
care ţinea cont de latitudine şi longitudine.
Marile descoperiri geografice, dezvoltarea navigaţiei şi comerţului au dus la necesitatea
întocmirii de hărţi cât mai exacte. Din sec. XIII până în sec. XVI, navigatorii au folosit hărţi
nautice numite “portulane”. Mai corect întocmite au fost cele din Majorca (Mallorca) şi Aragon,
primele fiind realizate cu ajutorul busolei de către marinarii genovezi şi veneţieni în sec. al XIII-
lea. Hărţile aveau indicaţii scrise şi reprezentări colorate, amănunţite, ale principalelor forme de
relief, mai ales ale ţărmurilor mărilor, fiind completate cu tabele astronomice. Pentru a uşura
orientarea corăbiilor, harta era trasată cu o reţea de linii în direcţia rozei vânturilor. În timpul
Renaşterii cartografia este impulsionată de lungile călătorii ale genovezilor, veneţienilor,
spaniolilor, portughezilor, etc.. Printre cei mai vestiţi cartografi, olandezii se află în frunte, cu
renumiţii Abraham Ortelius şi Gerhardus Mercator, ultimul fiind considerat părintele cartografiei
moderne. El este acela care a consacrat termenul de „atlas” (culegere de hărţi geografice). Dând
numele de atlas primei culegeri de hărţi geografice el nu a avut în vedere pe eroul din mitologia
antică, ci pe un legendar domnitor mauritan, Atlas, cosmograf, filozof, matematician şi astronom.
În secolele XVII- XVIII, în ţările cu flote puternice, se evidenţiază o serie de cartografi,
care au început să perfecţioneze şi hărţile geografice ale ţărilor respective, printre cele mai
reuşite numărându-se harta Franţei realizată de Cesar Francois Cassini în 1783.
Începând cu sec. al XIX-lea cartografilor li se pretind hărţi geologice, climatologice,
economice, ale solurilor, pădurilor, apelor, sau turistice, pentru aceasta apelându-se la ştiinţe
exacte precum matematica, astronomia, etc.
Cartografia a devenit o ştiină exactă abia după lansarea primilor sateliţi geodezici, cu
ajutorul cărora se obţin măsurători de mare precizie.

Hărţile lui Piri Reis Paşa

„Nu există pe lume altele ca acestea. Le-am întocmit slujindu-mă de 20 de hărţi foarte
vechi şi de portulane făcute de patru corăbieri portughezi,... precum şi de o hartă într-anume

1
desenată pentru însuşi Columb. Ele sunt tot atât de desăvârşite pentru navigaţia pe cele şapte
mări ale lumii, pe cât sunt hărţile obişnuite ale propriei noastre ţări.” Aşa îşi prezenta celebra sa
„hartă a universului” din care până la noi nu a mai rămas decât jumătatea stângă, emisfera
apuseană a globului, Piri Reis Paşa – amiral al flotei otomane între anii 1513 şi 1554 şi faimos
cartograf turc, autorul atlasului Bahrije.
Descoperită la 9 noiembrie 1929 în biblioteca palatului Topkapi din Istambul de către
istoricul Edhem Halil, harta lui Piri Reis s-a bucurat de o binemeritată glorie. Bun cunoscător al
limbilor greacă, italiană, spaniolă şi portugheză, Reis şi-a desenat harta între 9 martie şi 7
aprilie1513 în oraşul său natal Gelibolu (Galipoli).
Publicată în 1935 de Societatea turcă de istorie, harta lui Piri Reis a fost obiectul unor
studii amănunţite. Unele dintre amănuntele prezente pe hartă au stârnit vii controverse. Direcţia
cartografică a flotei SUA şi prof. D. Lenchen, director al Observatorului din Weston, au verificat
harta şi reuşind s-o transpună în sistemul obişnuit de proiecţie, au constatat că Americile erau
prezente cu contururile lor răsăritene corect desenate, într-o epocă în care acestea nu fuseseră
încă integral descoperite; în aceeaşi situaţie se află şi Groenlanda, insula Tristan da Cunha şi
Georgia de Sud, prezentate şi ele cu o mare exactitate.
Notaţiile marginale ale lui Piri Reis denotă faptul că el a studiat hărţile antice din vremea
lui Alexandru cel Mare, în prezent pierdute, vechi hărţi arabe, patru hărţi portugheze şi o hartă a
lui Columb. Se pare că harta lui Columb a ajuns în mâinile lui Reis când pilotul uneia dintre
navele pe care navigase Columb a căzut prizonier la turci şi a muncit pe un vas comandat de
Kemal Reis, amiral turc mort în 1510, unchi al marelui cartograf.

Spaţiul carpato-danubian
Cea mai veche şi reuşită hartă care menţionează grafic şi pământul Daciei, mult
superioară hărţilor generale din vremea romană, care a ajuns până la noi, este Tabula
Peutingeriana. Acest document, alcătuit din 11 foi de pergament, care se conservă acum la
Hofbibliothek din Viena, reprezintă o copie, realizată în anul 1265 de un călugăr din Colmar, cu
erori mai ales ortografice, după un exemplar mai vechi, ulterior pierdut, care la rândul său se
referea la un original din secolul al III-lea sau al II-lea. Locul de provenienţă a manuscrisului a
rămas necunoscut iar din cele 12 foi ale sale, prima cu titlul şi autorul lucrării, s-a pierdut.
Numele sub care lucrarea este cunoscută derivă din al eruditului consilier imperial Conrad
Peutinger (1465-1547) din Augsburg, care îl obţinuse în anul 1508 de la umanistul Conrad
Celtes. Acesta îl descoperise în 1494 la Worms, unde nu se ştie în ce împrejurări a ajuns. Este o
hartă pictată în culori, reprezentând provinciile Imperiului roman, în interiorul cărora sunt
desenate, prin linii frânte în cremalieră, drumurile oficiale cu toate staţiunile şi cu distanţele
dintre ele în mii de paşi. Acest document cartografic nu este în esenţă decât un Itinerariu
desenat. Poate şi de aceea forma sa extraordinar de turtită, cu continentele şi mările subţiate şi
alungite orizontal, de la vest spre est, întreaga sa lungime măsurând 6,82 m, iar în lăţime abia
ajunge la 0,34 m. Localităţile din Dacia pot fi identificate cu ajutorul distanţelor menţionate în
mile, între ele.
În epoca romană în afară de hărţile generale se întrebuinţau şi hărţi regionale. Dintre
acestea s-a păstrat una originală care se referă la litoralul Dobrogei. E vorba de Scutul de la
Dura-Europos, o pavăză de lemn îmbrăcată cu o piele de 0,18 pe 0,45 m, pe care e pictată în
culori o hartă sumară de-a lungul ţărmului de apus al Pontului Euxin, din Tracia până în
Crimeea. Documentul a fost descoperit în 1922-1923, cu prilejul săpăturilor conduse de F.
Cumont în ruinele oraşului Dura- Europos, pe malul stâng al Eufratului, în Siria. Câmpul
scutului în albastru reprezintă marea pe care sunt desenate simbolic două corăbii, iar pe margine
sunt figurate localităţi cu nume scrise cu litere greceşti, uneori însoţite de cifrele distanţelor
dintre ele în mii de paşi.

2
 La începutul evului mediu o serie de misionari au consemnat in scrierile lor pe lîngă date
de ordin religios şi unele geografice, întocmind chiar hărţi. Între ei se numără şi Beatus, preot
spaniol, (cca.776), care menţionează în harta sa Dacia ubi et Gothia; aceeaşi menţiune o găsim
pe mapamondul Anglo-saxon – din sec. al X-lea- şi harta Cotoniana de la începutul sec. al XII-
lea.
În catedrala Hereford din Anglia, există o hartă a lumii dintre anii 1283-1313. Pe lângă
reprezentări fantastice, sunt figurate şi cetăţi, biserici. În bazinul Dunării de Jos este figurat
fluvius Tize, Rupes Sarmatharum, Hister-Danubius, Dacia hec 7 oppidum
Condiţiile social-economice ale evului mediu au fost favorabile efectuării de călătorii, la
început pe mare şi ulterior pe uscat, pentru descoperirea de noi pământuri, ceea ce a dat un nou
impuls cartografiei.
Giovanni da Carignano este autorul unei vechi hărţi (1309) în care găsim trasate
aproape exact Marea Neagră şi întreg bazinul Dunării.
Pietro Vesconte ne-a lăsat patru hărţi (câte una din 1311 şi 1313 şi două din 1318) în care
sunt trecute localităţile cunoscute pe atunci de pe litoralul Mării Negre.
Angelino Dulcerto, de origine catalană fixează pe harta sa din 1339, pe lângă multe
localităţi de lângă ţărmuri, forme orografice şi hidrografice din interiorul continentelor. Indică
hic est Transilvana, regia septem castra şi Dobrogea.
Battista Becharius în Carta Marina (1426) figurează la nord de Dunăre ţara „Vellachia”,
iar în harta lui Vaesequa (1439), care cuprinde Europa şi Africa de Nord, se indică „Hic est
Trawsilvana...”
Bartholomaeus da Pareto, elaborează o hartă maritimă cu un contur foarte corect al
Europei, inclusiv pe cel al Mării Negre, lucrată în anul 1455.
Ar mai trebui amintiţi cartografii:Fra Mauro Camalduleb, (1459), Gratiosus Benincasa
(1461), fraţii Pizigani, Viladestes, Anonima Pisana (sec.XIII), Atlasul Anonim Catalan-1375,
Harta nautică anonimă, (sec. XIV), Andrea Bianco- 1436, Juan de la Cosa-1500, Carta anonima,
sec XVI, etc.
Nicolaus Cusanus (1401-?) a realizat şi o hartă a Europei centrale şi răsăritene, rămasă
în manuscris, în care menţionează alături de alte ţări din bazinul Dunării, Regnum Dominorum
Septem Castrum şi Valachia.
Hart Schedel, (1440-1514), în lucrarea sa Liber Chronicorum, are o hartă în care se
găseşte Transilvania.
Ioan Honterus (1498-1549), în a sa Chorographia Transylvaniae prezintă unităţi
administrative iar formele de relief îşi găsesc o reprezentare reală. Este dedicată Senatului din
Sibiu şi tipărită la Basel în anul 1532.
Georg de Reichersdorf (cca 1495-?) a realizat o hartă intitulată Moldaviae
finitimarumq. Regionum typus
Sebastian Munster (1489- 1552) a realizat 44 de hărţi şi a construit şi instrumente
cartografice.
Gerhard Mercator (Kremer) (1512- 1594) a alcătuit hărţi după coordonate geografice,
a introdus harta cu scara crescândă spre poli, în proiecţie şi desfăşurată cilindric care poartă
numele de „proiecţia Mercator” utilizată şi azi în alcătuirea hărţilor. A făcut studii de filosofie şi
de matematici. A avut o vastă activitate ca geograf şi cartograf.
Philipp Cluverius (1580-1623), savant german, a scris mai multe lucrări de geografie
antică şi modernă şi a realizat o hartă intitulată Daciarum Moesiarumque Vetus descriptio
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino a trăit în Ţara Românească între anii 1709 şi 1716
şi a scris lucrarea Revoluţiile Valahiei. Del Chiaro sub numele de Indice Topografico del
Principato di Valachia publică harta Stolnicului Cantacuzino.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-1716) a scris Istoria Ţării Româneşti
dintru început şi a alcătuit o hartă a Ţării Româneşti. Harta a fost tipărită la Padova în 1700. Are
cca 700 de denumiri: 10 de munţi, 15 de dealuri, 132 de hidronime, 526 de sate, 23 de oraşe şi
târguri, 28 de mănăstiri.

3
 Dimitrie Cantemir (1673-1723) domnitor cu idei politice avansate, savant de formaţie
enciclopedică, a scris Descriptio Moldaviae unde face trimiteri la o hartă. Harta a fost găsită în
copie tipărită la Amsterdam în 1737 după originalul dus de fiul lui Cantemir, Antioh, la Paris.

În iulie 1870 Ministerul român de război a înfiinţat un birou pentru „ridicarea” hărţilor.
Personalul specializat din cadrul acestei unităţi a început în primăvara anului 1873 întocmirea
hărţii Moldovei de Nord, călcând asfel pe urmele domnitorului Dimitrie Cantemir, care, cu 157
de ani mai înainte,”ridicase”prima hartă detailată a Moldovei. După unele întreruperi, harta
specialiştilor militari a fost terminată în 1894, apoi s-a trecut la hărţile Munteniei şi Dobrogei.
Harta oraşului Bucureşti a fost lucrată între anii 1895şi1900 concomitent cu cea a oraşului
Ploieşti. La vreme aceea, instituţia căreia îi datorăm realizarea celor mai exacte şi detailate hărţi
luase numele de Institutul geografic al armatei.

Bibliografie selectivă
Popescu-Spineni, Marin România în izvoare geografice şi cartografice, ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1978
Vasilescu, Spiridon, Harta şi schema, editura militară, 1976
Fradkin, N., Din istoria hărţii, Bucureşti, ed. Ştiinţifică, 1961
Turdeanu, Ana Toşa, Oltenia. Geografie istorică în hărţile secolului XVIII, Craiova, Scrisul
Românesc, 1975
Petre Lucian, Harta- oglinda terenului, ed. Militară, Bucureşti, 1984