Sunteți pe pagina 1din 16

Liberalismul și conservatorismul

Liberalismul este o doctrină care proclamă principiul libertăţii politice şi


economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului
şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului sau
naţiunii înaintea individului. Individul şi libertăţile sale constituie elementul
central al întregii doctrine liberale. Aşadar liberalii vor să limiteze prerogativele
statului şi a altor forme de putere, oricare ar fi forma şi modul lor de
manifestare. În sens larg, liberalismul proslăveşte constituirea unei societăţi
caracterizate prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural,
liberului schimb de idei, economia de piaţă pe baza iniţiativei private şi un
sistem transparent de guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate.
Există mai multe curente de gândire liberală care se diferenţiază într-un mod
mai diferit prin fundamentele lor filozofice, prin limitele asignate statului şi prin
domeniul asupra cărui ele aplică principiul libertăţii. John Locke (1632-1704),
este unul dintre principalii fondatori ai liberalismului, este cel care a stabilit
dreptul la proprietate făcând din aceasta un drept strict individual. În
interpretarea lui Locke „societatea” sau elementele esenţiale ale sale se nasc
înaintea instituţiilor politice. Raţiunea instituţiilor politice este apărarea
proprietăţilor puse în pericol de dezordinile inevitabile ale stării naturale.
Liberalismul se pronunţă pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în
stat, pentru respectarea drepturilor si libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de
drept, indiferent de forma de guvernământ. Liberalismul a apărut ca o
alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe monarhia
absolutistă. El se pronunţă pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în
stat, pentru respectarea drepturilor si libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de
drept, indiferent de forma de guvernământ (monarhie constituţională,
republicană. Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să
ţină cont de condiţiile istorice nou apărute si, mai ales, de libertatea economică

1
şi politică a individului în relaţia cu statul. În această relaţie statul nu trebuie
să intervină în viaţa social-economică şi trebuie să garanteze exercitarea
drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere
economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private. În evoluţia sa,
doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă legătură cu
dezvoltarea socială. Liberalismul clasic .Esenţa liberalismului clasic constă în
libertatea individului, în raport cu statul, în libertatea de a fi întreprinzător.
Liberalismul clasic respinge intervenţia statului în relaţiile sociale, orice triumf
al statului fiind considerat un eşec pentru individ..În cadrul liberalismului clasic
se disting două direcţii: liberalismul politic si liberalismul economic.
Teoreticienii aparţinând curentului liberalismului s-au preocupat de ambele
aspecte, dar unii au accentuat latura politică, alţii pe cea economică. Sunt
gânditori care au tratat, în egală măsură, ambele probleme. Apărut în perioada
luptei burgheziei împotriva feudalismului şi a monarhiei absolute, liberalismul
politic pleda pentru monarhia constituţională şi pentru principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut si un aşa-
numit "liberalism de compromis" care încerca o oarecare împăcare între cei doi
poli ai vieţii politice - individul si statul. iberalismul economic are la bază ideea
conform căreia activitatea economică poate deveni optimă prin acţiunea
indivizilor călăuziţi de interese materiale personale. Aceasta presupune crearea
unui cadru legal si libertatea de acţiune, respingându-se orice intervenţie din
partea statului. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula
"laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme" (lăsaţi să se facă, lăsaţi
să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze
cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea
înlăturării piedicilor si restricţiilor din domeniul producţiei si comerţului. Criza
liberalismului a dat naştere unei noi doctrine şi anume : neoliberalismul. Atât
timp cât mecanismele producţiei si pieţei capitaliste se autoreglau, mai mult sau
mai puţin spontan, doctrina liberală era dominantă.Trecerea la organizarea

2
monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului, incapabil să
rezolve marile probleme izvorâte din complexitatea vieţii economice.
Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariţia mai multor
variante ale neoliberalismului: liberalismul "nostalgic", liberalismul "organizat"
si un liberalism "social".Liberalismul "nostalgic" crede în valabilitatea tezelor
liberalismului clasic, considerând ca principiile acestuia sunt valabile si astăzi.
Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la
principiile individualismului si ale liberei concurente. Liberalismul "organizat
,se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea
intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile sociale şi pledând
pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii economice.Evoluţia
liberalismului de la teza statului minimal ,la teza statului maximal, care
intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din
viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste. -Liberalismul "social”) consideră
necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice,
în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic.
Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin, asemenea celor ai doctrinei
statului "providenţial" sau "al bunăstării generale", necesitatea serviciilor
sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte
o parte a venitului naţional pentru protejarea păturilor dezavantajate din punct
de vedere economic.

Liberalismul în România

In România s-au manifestat atât liberalismul clasic, mai ales în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, cât si neoliberalismul în perioada interbelică. Idei
liberale au existat în societatea românească încă înainte de 1848 în programele
unor societăţi politice secrete, grupări conspirative si societăţi culturale, care
urmăreau emanciparea politică, economică si culturală a ţării. După formarea
Partidului Liberal, personalităţile partidului au susţinut diferite variante ale

3
liberalismului. Liberalii guvernamentali (1876-1888) erau susţinătorii
proprietăţii individuale şi ai dreptului de proprietate. Într-o conferinţă din 1928
privind doctrina liberala, I. Gh. Duca afirma că liberalismul român a plecat de la
formula "laisser faire, laissez passer...", ajungând la intervenţionismul statal în
viata economica si sociala. Documentul oficial de naştere a neoliberalismului
român îl reprezintă însăşi Constituţia din 1923. Esenţa principiului
liberalismului constă în apărarea proprietăţii, si nu în exproprierea ei. Doctrina
liberală, sub diferitele sale forme, a început sa aibă un rol din ce în ce mai
însemnat şi în ţările est-europene mai ales după prăbuşirea sistemului comunist.
Aşa s-a întâmplat şi în România. Liberalismul din România vizează inclusiv
protejarea categoriilor sociale defavorizate. De reţinut că partidele îşi
elaborează programele şi platformele politice, ţinând cont în primul rând de
doctrina politică a acestora.

Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a


orânduirii feudale şi de ascensiune a burgheziei. El este opusul absolutismului,
care concepe conducerea societăţii în funcţie de interesele exclusive ale unei
singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea socială se
realizează conform unor tradiţii, cutume sau principii politice imobile, a unor
deprinderi de a vedea în majoritatea copleşitoare a populaţiei o masă amorfă de
simplii contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice şi de a dovedi voinţa
comună de schimbări. Frământările şi convulsiunile sociale sunt considerate
doar acţiuni anarhice, reflectând pretenţii mărunte şi de interes local, incapabile
de a se ridica până la nivelul înţelegerii unor comandamente ale dezvoltării
social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist. Curentul care
a dus la apariţia acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul
secolului al XIX-lea. În Europa occidentală liberalismul s-a dezvoltat
concomitent cu ascensiunea oraşelor şi a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a

4
profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea
comerţului şi industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se
asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualităţii şi al
unor exponenţi ai mişcărilor contestatare, ai revoltelor şi ai revoluţiilor din
Europa Occidentală. Începute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de
Jos şi Anglia, schimbările revoluţionare atingeau apogeul în Franţa care, la
1789, deschidea o întreagă epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara
continentului, un proces care include şi războaiele napoleoniene, transformate în
instrument de expansiune a noilor idei. Deşi în Moldova şi ŢaraRomânească
fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia şi locuitorii
oraşelor în general, era slab dezvoltat şi constituit din negustori şi meşteşugari
care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici
aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei
părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste,
aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes,
Locke. Impactul acesta survine atât înainte de revoluţia franceză din 1789, cât şi
după data menţionată, contactul în cazul din urmă fiind mediat şi de emigraţia
nobiliară care, deşi relativ mică şi de pe poziţii contestatare, contribuia la
impulsionarea spiritului public modern în Moldova şi Ţara Românească.
Trebuie menţionat faptul că Şcoala Ardeleană a avut şi ea o influenţă, chiar dacă
mai mică asupra filozofiei luminilor în cele două principate. Ascensiunea
liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public
elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualităţi de largă orientare
europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena
îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene
de sorginte germană, cei din Moldova şi Țara Românească, prin elevii şi
studenţii trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii
europene. evoluţia din Țara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor
româneşti din 1848. "Constituţia" cum era intitulat programul în 22 de puncte

5
proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 şi 11 iunie, preconiza un regim
liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe
abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi
împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o formă de
stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp
legiuitor rezultat din votul universal.Pe parcursul celor trei luni de conducere de
către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile
programatice s-au înfăptuit:constituirea unei noi administraţii provizorii,
organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare, abolirea
privilegiilor feudale şi convocarea unei Comisii a proprietăţii, deschiderea unei
campanii electorale pentru o Adunare Constituantă, desfiinţarea cenzurii şi o
libertate deplină a presei şi tipăriturilor, relaţii cu guvernele revoluţionare
europene.Prin propaganda politică erau răspândite o serie de noţiuni liberale
chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul "Proclamaţiei" din 9 iunie
se decretă "tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele
de folos, spre a arăta adevărul". Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul
regim în Țara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor
politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendinţa de a acapara
puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcţie tranzitorie spre
organisme legal constituite.Un moment important al liberalismul se petrece sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când se afirmă două etape distincte. Între anii
1859–1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2
mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă
politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile
politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse,
cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nicio restricţie. Tot astfel, sub raport
economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative şi al
concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situaţia
aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice

6
economiei de piaţă.Dezvoltarea şi, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului
românesc ar trebui privită în funcţie de această tensionare tot mai accentuată a
raportului dintre organizarea de stat şi aspiraţiile care existau la începutul epocii
moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar că ideologie sau politica “de
clasa”, ci ca principal curent de gândire şi acţiune al celei mai dinamice părţi a
elitei româneşti. actorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea
era inspirată din principiile revoluţiei franceze, dar cu deosebire din practica
liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional –
culturale şi politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în
condiţii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenţiei nu
sunt elemente de origine burgheză, ci, dimpotrivă, acelea care-şi trăgeau puterea
din marea proprietate funciară, moşierimea.O trăsătură caracteristică a
liberalismului este naţionalismul. Cei mai avântaţi liberali, radicalii, se numesc
ei înşişi partid naţional. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale
poporului român în raport cu dominaţia străină sub forma suzeranităţii otomane
şi protectoratului rusesc, dar şi cu aceea a impunerii numeroşilor străini din
economie sub jurisdicţia românească. Deşi apare drept prima trăsătura specifică
încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul dobândea noi întregiri.
Printre acestea, în prim plan se afla ideea dobândirii suveranităţii depline a
statului român, sub raport politic şi economic, precum şi desăvârşirea unităţii în
spaţiul etnic. Un moment important al istorie Partidului Naţional Liberal asupra
căruia ne vom opri îl constituie lună martie a anului 1871, când prin instalarea
la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau aruncaţi în opoziţie.
Conştienţi de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici,
abandonând interesele de grup şi rivalităţile dintre personalităţi, ei au arătat o
mai mare dorinţă de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui
mai de L. Catargiu. Roşii, fracţioniştii, adepţii lui M. Kogălniceanu şi partizanii
lui Ion Ghica, cele patru grupări distincte aparţinând guvernului liberal,
dovediră atunci că erau animate de aceeaşi voinţă. Numai că, ingerinţele

7
administrative, dar şi nemulţumirea unor electori faţă de radicali şi fracţionişti
îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic
instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliţiei grupărilor
conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viaţa politică
românească, prin depăşirea instabilităţii guvernamentale şi inaugurarea unei
perioade de ordine constituţională şi construcţie legislativă. Pierzând puterea în
asemenea împrejurări, cu o poziţie şubredă în corpurile legiuitoare, liberalii
radicali, în special, îşi intensifică eforturile în vederea realizării unor acţiuni
concertate la scara naţională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se
diminuase, nefăcându-se simţită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr
restrâns de deputaţi şi senatori, liberalii îşi pun toate nădejdile în presă. Din
această intenţionau să facă mijlocul principal al activităţii lor opoziţioniste, s-o
transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice şi, totodată, într-o
puternică forţă de combatere a guvernului conservator. Drept consecinţă, la 8
noiembrie 1871, era organizat la Iaşi un congres al presei liberale unde
reprezentanţi ai unor periodice îşi propuneau un program comun de acţiune. În
temeiul unui asemenea acord între fruntaşii presei libere din ţară, era organizată
o susţinută campanie politică prin care se denunţau tranzacţiile economico-
financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncţiunile politicii germane,
dar şi rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politicii. n moment decisiv în
cadrul acţiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din
aprilie 1875. Hotărâţi să acţioneze pe aceeaşi platformă împotriva guvernului
conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral,
care îşi propunea coordonarea activităţii politice la scara întregii Românii. În
aceeaşi conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ
intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a
combate guvernul conservator, liberalii coalizaţi tipăreau manifeste şi broşuri,
difuzau programe de acţiune şi profesiuni de credinţă, organizau reuniuni
politice în capitală, în diverse alte oraşe şi chiar la sate, adresându-se direct

8
maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de
exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ţinute în săli, în grădini
publice şi chiar pe străzi răsunând de nemulţumiri exprimate la adresa
guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la
forţa sprea a asigura liniştea publică.Dar, în ciuda unei intense activităţii
politice, a unei acţiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din
colegii, ci şi spre masele populare, liberalii coalizaţi nu reuşeau să-şi asigure o
preponderentă în corpurile legiuitoare, ramânând în opoziţie. Deveniţi mai
preocupaţi de necesitatea închegării unei puternice formaţiuni politice, de
desăvârşire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntaşi ai diferitelor
formaţiuni, cărora li se adăugă şi disidentul conservator, M. C. Epureanu, făceau
legământ să acţioneze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viaţa
politică românească. I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, G. Vernescu,
A. G. Golescu, pecetluiau alianţa parlamentară printr-o reuniune ţinută în casa
din strade Enei, proprietate a maiorului englez, Lakeman, stabilit definitiv în
România şi cunoscut sub numele de Mazar-Paşa, prin care puneau bazele
Partidului Naţional Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publică
programul acestei puternice formaţiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul”
insera lista cu numele celor 25 de membri constituiţi în Comitet coordonator:
V. Arvanezu, D. Berindei, Până Buescu, I. C. Brătianu, D. Brătianu, dr. Nae
Calinderu, Dimitrie Cariadgi, I. Câmpineanu, M. C. Epureanu, N. Fleva, M.
Ferechide, Ion Ghica, D. Giani, A. G. Golescu, C. Gradisteanu, M.
Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache-Protopopescu, C. A.
Rosetti, E. Stănescu, D. A. Sturdza, George Văcărescu. Deşi cuprindea toate
nuanţele, Partidul Naţional Liberal se baza în fapt pe puternicele structuri
radicale întemeiate anterior de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Deşi consulul
francez releva că şeful unei asemenea formaţiuni politice pare a fi Ion Ghica, în
realitate beneficiarii unei organizări liberale la scara naţională ereau cei doi
fruntaşi sus-menţionaţi, care, prin relaţiile lor, în decursul lunilor iunie şi iulie

9
reuşeau să întindă reţeaua de organizaţii liberale în principalele oraşe din ţară,
atât în Muntenia cât şi în Moldova. Fracţioniştii din jurul lui N. Ionescu
constituiau şi ei o puternică organizaţie la Iaşi, afiliată la Partidul Naţional
Liberal. În acest fel, până la finele anului 1875, structuri liberale erau implantate
nu numai în oraşele ci şi în statele României. Reuniţi sub aceeaşi conducere,
liberalii de toate nuanţele întemeiau astfel cea mai puternică forţă politică a
României.Ce este de fapt Partidul Naţional Liberal la întemeiere? Este o
organizaţie care reuneşte la scara naţională o serie de oameni politici care aveau
păreri relativ similare. El nu este conceput ca un instrument în mâna unei
singure clase, ci ca un organism politic menit a stimula şi direcţiona energiile
din toate elementele bune din ţară. Sunt căutaţi, deci, aderenţi în toate structurile
şi clasele sociale, printre toate elementele active, care din punct de vedere
politic împărtăşesc ideile libertăţii şi egalităţii, acţionând pentru transpunerea
acestora în proiecte de legi şi pentru reglementarea întregii activităţi economice
în acest sens. Misiunea Partidului Naţional Liberal constă evident în aducerea la
cârma ţării a unui guvern de orientare politică liberală, capabil să transforme în
proiecte de legi o serie de idei doctrinare. Din aceste motive, structurile lui
centrale şi judeţene, precum şi diferitele organe de presă se constituie în
puternice nuclee de propagandă politică, cu misiunea primordială de a exercita
influenţa în colegiile electorale şi în opinia publică în general, de a câştiga
voturi şi mai ales deputaţi în corpurile legiuitoare. Nu trebuie să se creadă că
prin constituirea unor asemenea structuri se realiza o estompare a diferitelor
păreri care bântuiau curentul liberal, că se introducea o singură optică de
apreciere a faptelor politice. Punând la bază doctrina liberală, de asigurare a
egalităţii politice şi de îmbunătăţire a condiţiei materiale a maselor populare,
Partidul Naţional Liberal este o organizaţie care acţionează pentru o guvernare
alcătuită din proprii reprezentanţi, proiectele politice lansate alcătuindu-se la
momentul oportun, în funcţie de ponderea pe care o deţinea în corpurile
legiuitoare. Guvernul liberal era o expresie a coaliţiei de la Mazar-Paşa, în care

10
preşedintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator
moderat, avea rolul de garant al unei tranziţii line dinspre conservatorismul cu
multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin
acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-
economice şi politic-instituţionale. Pe parcursul mai multor decenii, la
conducerea lui s-au succedat o serie de cunoscuţi oameni politici, primul dintre
ei fiind Ion C. Brătianu (1875-1891). Acestuia i-au urmat:fratele său, Dumitru
Brătianu (mai 1891-iunie1892), D. A. Sturdza (1892-1909) şi Ion I. C. Brătianu
(Ionel), (1909-1927). n anul 1881, un nou program al partidului, enunţa
importante obiective vizând dezvoltarea economică a ţării:încurajarea industriei
naţionale, edificarea reţelei de căi ferate, înfiinţarea instituţiilor de credit şi a
camerelor de comerţ. Era un program pe care acest partid se va strădui să-l
realizeze în cursul îndelungatei sale guvernări, care va dura până în anul 1888.
Doctrina partidului s-a afirmat treptat în strânsă legătură cu ideile enunţate de
principalii lideri, în primul rând de I. C. Brătianu. Subliniind necesitatea
promovării unei politici naţionale, acesta din urmă a enunţat doctrina „Prin noi
înşine!”, care reclama dezvoltarea economică a ţării prin forţele proprii. În
viziunea sa, care viza independenţa economică a ţării, urma să consolideze şi
independenţa sa politică. În prima etapă de existenţă a Partidului Naţional
Liberal, în intervalul când el s-a aflat la putere, mai ales după Războiul de
Independenţă, caracteristică a fost apariţia a numeroase disidenţe, unele
desprinse oficial din sânul partidului, altele, neoficial. Astfel, în 1878, la Iaşi, se
constituie un Partid Liberal Moderat, având ca principali lideri o serie de
cunoscuţi universitari:Vasile Conta, Gh. Mârzescu, Gr. Cobalcescu. În anul
1880, tot la Iaşi, se desprinde din Partidul Liberal o grupare politică mai veche,
Fracţiunea Liberală Independentă, având ca lider pe prof. univ. Nicolae Ionescu.
Era o formaţiune politică constituită cu un deceniu în urmă, care intrase în
Coaliţia de la Mazar-Pasa, iar acum încerca să se afirme din nou cu un program
propriu, având la bază un naţionalism exagerat, menit a răspunde unor interese

11
specifice Moldovei. Ziarul oficial al acestei formaţiuni politice care promova
asemenea idei se numea “Mişcarea naţională”. Tot în anul 1880 se desprinde
din partidul-matcă o grupare a “liberalilor sinceri”, având ca lider pe Gh.
Vernescu, care ulterior, în 1883, fuziunea acestora cu o parte a conservatorilor,
va duce la întemeierea Partidului Liberal-Conservator, având ca ziar oficial
“România”. În anul 1882, neînţelegerile dintre cei doi fraţi, Ion şi Dimitrie
Brătianu, duceau la constituirea unei grupări de opoziţie, sub conducerea celui
din urmă, şi care avea să joace un rol important în organizarea coaliţiei pentru
răsturnarea guvernului liberal. Mai departe, pe linia acestor frământări, în anul
1884, deosebirile de vederi duceau la despărţirea de I.C. Brătianu a unui alt
cunoscut lider, C.A. Rosetti, sub conducerea acestuia conturându-se la această
dată, o formaţiune politică de stânga, iniţial nedesprinsă oficial din sânul
Partidului Liberal. Neînţelegerile dintre cei doi fruntaşi căpătaseră o turnură
definitivă cu prilejul dezbaterilor din anii 1883-1884, când, vizând modificarea
Constituţiei, C.A. Rosetti, spre dezaprobarea şefului guvernului, susţine în
cadrul acestor dezbateri ideea colegiului electoral unic. u o serie de idei menite
să lărgească cadrul democratic al epocii, gruparea rosettistă s-a consolidat cu
numeroase adeziuni (între alţii, profesorii V.A. Urechia şi Gr. Serurie, Petre
Gradişteanu etc.), iar după moartea lui C.A. Rosetti, în aprilie 1885,
conducerea ei a fost preluată de fiul acestuia, Vintilă Rosetti şi de Gh. Panu, cel
din urmă, cum vom mai observa, plecând de la o asemenea formaţiune politică,
încearca să pună bazele unui adevărat partid de stânga, Partidul Radical. În anii
1886-1887, marcând sfârşitul guvernării liberale sub conducerea lui I.C.
Brătianu, cele mai multe dintre aceste disidenţe liberale se înţeleg cu unele
grupări conservatoare, constituind o puternică coaliţie, Opoziţia unită, având ca
ţel înlăturarea îndelungatei guvernări liberale.În continuare, într-o altă etapă a
evoluţiei sale, un nou program al Partidului Naţional Liberal avea să fie elaborat
în noiembrie 1892, la Iaşi, în condiţii de opoziţie, după ce conducerea sa era
preluată de Dimitrie A. Sturdza. Pe lângă măsurile de oportunitate vizând critica

12
guvernului conservator aflat la putere (“domnia legilor”, “libertatea alegerilor”,
descentralizarea administrativă) erau înscrise în acest program o serie de idei
noi, menite să lărgească baza socială a partidului. Astfel, în strânsă legătură cu
dezideratul libertăţii alegerilor se preconiza lărgirea sistemului electoral pe baza
principiului votului universal. “Sufragiul universal cu reprezentaţiunea
proporţională – se menţiona în program – este idealul Partidului Naţional
Liberal. Către dânsul ne vom îndruma şi vom tinde a-l realiza prin reforme
treptate, răspândind tot mai mult în păturile sociale luminile unei instrucţiuni
solide şi sănătoase”.Pe linia oficială a Partidului Naţional Liberal, noi elemente
survin mai ales după 1907 sub influenţa foştilor lideri socialişti, intraţi în partid,
şi a lui Constantin Stere. S-au observat aceste elemente noi în legislaţia agrară,
adoptată în anii 1907-1910, în răstimpul unei noi guvernări liberale, dar mai ales
într-un nou program al partidului, din ianuarie 1911, din faza de început a altui
interval de opoziţie. Trecând în revistă legile agrare adoptate, menite să ducă la
o oarecare redresare a situaţiei ţărănimii şi enunţând “chestia agrară” că o
prioritate în preocupările partidului, în program se punea accentul pe rolul pe
care sindicatele agricole, instituţiile de credit şi camerele de comerţ urmau să-l
joace în continuare în lumea satelor.

Momentul decisiv al acestui proces de modernizare a P.N.L., va fi atins în


toamna anului 1913, după sfârşitul intervenţiei României în Bulgaria şi
încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic. Într-o cunoscută scrisoare-
manifest a lui I.I.C. Brătianu, publicată în “Viitorul” din 7 septembrie 1913,
făcându-se trimitere la “covârşitoarea înrâurire a maselor asupra destinelor
statului”, pe care războiul balcanic o pusese în lumină, era subliniată, cu toată
claritatea, nu numai necesitatea unei noi reforme electorale, în forma colegiului
electoral unic, ci şi a unei reforme agrare “printr-o intervenţie a Statului, cu
drept de expropriere unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”. În

13
luna următoare, octombrie 1913, Congresul P.N.L. avea să sancţioneze această
orientare programatică. În cuvântul său de la acel congres, I.I.C. Brătianu,
suliniază necesitatea stringentă a celor două mari reforme, dând asigurări că
“exproprierea se va face cu dreapta despăgubire”.Ajunşi din nou la putere, în
primăvara anului 1914, pe linia programului enunţat anterior, sub conducerea
lui I.I.C. Brătianu, liberalii vor inaugura o serie de reforme, care aveau să fie
întrerupte şi amânate un timp datorate declanşării Primului Război Mondial.

Bibliografie

Anastasie Iordache, “Viaţa politică în România”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,


1974.

-Apostol Stan, Iosa Mircea, “Liberalismul politic în România de la origini până


în 1918”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

-Damian Hurezeanu, Gh. Sbarna, “Partide şi curente politice în România. 1821-


1918”, Editura Eficient, Bucureşti, 2000

-Enciclopedia României, vol. I., cap. IX, partea I, “Principii liberale în


România”, Bucureşti, 28 mai 1938

-Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, “Enciclopedia partidelor politice din
România 1859-2003”, Editura Meronia, Bucureşti, 1995.

-Ion Mamina, Ion Bulei, “Guverne şi guvernanţi”, Editura Silex, Bucureşti,


1994.

IOAN SCURTU „ISTORIA CONTEMPORANA A ROMÂNIEI (1918-2005)”


Conservatorismul
Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit,
atitudine, însoţind politicul de - a lungul evoluţiei sale istorice. Ca doctrină
politică ,conservatorismul apare în aceeaşi perioadă cu revoluţiile burgheze, ca
14
o reacţie la principiile doctrinei liberale, în general şi în special ale revoluţiei
franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Fondatorul doctrinei
conservatoare a fost englezul Ed. Burke care se pronunţă pentru apărarea
ordinii sociale, a ideilor si instituţiilor tradiţionale. El se împotrivea înnoirilor şi
schimbărilor afirmate de revoluţionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au
inspirat revoluţia franceză. Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca
un ansamblu de idei, care vizează organizarea si conducerea societăţii prin
păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiţionale.L a
începuturile sale, conservatorismul susţinea, în opoziţie cu liberalismul,
monarhia ca formă de guvernământ . Conservatorii susţineau şi că instituţiile
politice sunt produsul unei dezvoltări îndelungate. Schimbarea acestora de
către oameni s-ar realiza împotriva legilor eterne, conservatorii susţinând că
schimbările sunt de fapt brutalizări ale istoriei. Doctrina conservatoare, are la
bază, ca si doctrina liberală, principiile statului de drept. Ea susţine însă ideile
inegalităţii oamenilor, ale necesităţii existenţei claselor sociale, distincte si
ierarhizate. Doctrina conservatoare are ca rol primordial proprietatea privată ,
apărarea ordinii sociale, a religiei, susţine inegalitatea indivizilor şi a claselor
sociale.In concepţia conservatorilor, statul are sarcina de a apăra şi reglementa
ordinea socială. Doctrina conservatoare are de asemenea mai multe variante:
-conservatorismul clasic, are la bază ideea conservării instituţiilor tradiţionale
faţă de schimbările preconizate de revoluţiile burgheze si susţinute de doctrina
liberală

-neoconservatorismul a apărut în perioada interbelică si a cunoscut o


răspândire largă în ţările dezvoltate. Se caracterizează prin susţinerea
instituţiilor politice tradiţionale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale.
Un reprezentant de frunte pentru conservatorismul din România a fost Titu
Maiorescu,

15
16

S-ar putea să vă placă și