Subiecte posibile pentru exemenul de licență

1.Primul Război Mondial (1914-1918)

Evoluţiile internaţionale din perioada 1859-1871 au modificat profund
ordinea europeană instaurată în anul 1815, determinând crearea unui nou
echilibru. Îndeosebi după Congresul de la Berlin (1878), elemente nou apărute,
cum ar fi expansiunea colonială a Europei sau întărirea Statelor Unite şi a
Japoniei, vor transforma sistemul european într-unul mondial. Cauzele care
generează o stare de echilibru între marile puteri sau cele care, dimpotrivă,
perturbă raporturile respective pot fi identificate acum doar în acest plan, mult
mai larg, al relaţiilor internaţionale.
1. “Sistemul bismarckian” (1871-1890)
Perioada cuprinsă între anii 1871-1890 a fost caracterizată de stabilitate şi de
echilibrul existent între puterile europene. Această pace a fost adusă Europei de
către noul sistem al relaţiilor internaţionale, impus de cancelarul Bismarck.
Bismarck considera că Imperiul German şi-a atins limitele sale maxime şi era
potrivnic oricărei expansiuni a acestuia în Europa. În consecinţă, el va promova
o politică de neutralizare a tuturor conflictelor şi tensiunilor
europene.Cancelarul încearcă să prevină constituirea oricărei coaliţii îndreptate
împotriva Germaniei şi, totodată, să izoleze Franţa, pentru ca aceasta să renunţe
la planurile sale de revanşă pentru înfrângerea suferită în 1871. Tot în scopul
izolării Franţei şi al îndepărtării acesteia din sfera problemelor europene,
Bismarck a încurajat Franţa în expansiunea sa colonială, lucru care prezenta,
pentru partea germană, şi avantajul de a deteriora relaţiile Parisului cu Londra şi
cu Roma.Un prim sistem de securitate construit de Bismarck datează din anul
1873. Pentru că Franţa nu putea conta la acea dată, într-un eventual conflict

1
franco-german, decât pe sprijinul Rusiei şi al Austro-Ungariei, Germania se va
apropia tocmai de aceşti inamici potenţiali, încheind aşa-numita Alianţă a celor
Trei Împăraţi, care reunea cele trei monarhii din centrul şi Estul Europei. Pentru
a câştiga sprijinul Austro-Ungariei, Germania sprijină interesele acesteia în
Balcani, zonă care reprezenta singura direcţie de exercitare a vreunei influenţe
care mai rămăsese deschisă în faţa Vienei. În acest spaţiu, Viena se lovea însă
de pretenţiile Sankt-Petersburgului, aşa că Germania duce o politică prudentă,
de menajare a Rusiei, mediind între cele două mari puteri în privinţa intereselor
lor balcanice.Această alianţă a fost însă pusă sub semnul întrebării cu ocazia
Războiului Ruso-Turc din anii 1877-1878. Austro-Ungaria nu agreează
creşterea influenţei Rusiei în zonă, ea fiind neliniştită atât de întărirea Serbiei,
cât şi de crearea unei Bulgarii autonome, în orbita politicii ruseşti. Deşi Austro-
Ungaria primeşte, în compensaţie, dreptul de a ocupa şi administra Bosnia-
Herţegovina, relaţiile ei cu Rusia rămân încordate. În pofida acestor probleme,
la Congresul de Pace de la Berlin, din anul 1878 (care recunoaşte şi
independenţa României), Germania îşi exercită cu mare abilitate rolul de
mediator al politicii europene, evitând să îşi asume o poziţie de hegemonie, care
ar fi tensionat relaţiile sale cu Rusia sau Anglia. Acest Congres a fost, de altfel,
ultima întrunire a marilor puteri europene într-o conferinţă de conciliere
reciprocă, în tradiţia congreselor inaugurate de Pacea Westfalică, din 1648.
Pentru Bismarck, contradicţiile ruso-austriece ridicau problema edificării unui
alt sistem de alianţe, care să completeze Alianţa celor Trei Împăraţi, sortită
dezmembrării. El alege calea unei înţelegeri strânse cu Austro-Ungaria,
semnând mai întâi aşa-numita Dublă Alianţă, încheiată cu Viena în anul 1879.
Ulterior, în anul 1882, se constituia Tripla Alianţă, care reunea Imperiul
German, Austro-Ungaria şi Italia, într-o alianţă defensivă îndreptată împotriva
Franţei. În anul 1883, acestei alianţe i se alătura şi Regatul României, deoarece
Bucureştiul avea nevoie de un aranjament de securitate care să asigure

2
stabilitatea în Europa Centrală, pentru a se proteja în faţa Rusiei. Italia, deşi
avea revendicări faţă de Austria, în Triest şi în Tirolul de Sud, se alătură totuşi
alianţei iniţiate de Bismarck, deoarece era nemulţumită de expansiunea Franţei
pe Coasta Nord-Africană, în Tunisia, zonă pe care o dorea rezervată pentru
propria sa influenţă. Acest sistem de alianţe, conceput de Bismarck, era
completat cu un Acord Anglo-Italian, încheiat în anul 1887, care viza blocarea
expansiunii franceze în Marea Mediterană. Franţa se vedea astfel complet
izolată.
2. Marea expansiune colonială a Europei (1880-1914)
Începând cu anii ’80 avea să se desfăşoare şi ultima etapă, cea mai
spectaculoasă, a procesului de expansiune colonială a Europei. Principalii
beneficiari ai acestuia erau Anglia, Franţa şi Germania, dar posesiuni coloniale
importante sunt dobândite acum şi de Italia sau Belgia. Olanda şi Portugalia îşi
extind şi ele vechile lor posesiuni, iar Rusia îşi continuă expansiunea în Asia
Centrală şi în Extremul Orient. Spre sfârşitul secolului, acestei competiţii i se
alătură şi Statele Unite şi Japonia. Până la Primul Război Mondial, întregul
continent african, precum şi Sud-Estul Asiei şi Oceania aveau să treacă sub
stăpânirea directă a marilor puteri, adăugându-se coloniilor ocupate anterior.
Cauzele acestei expansiuni sunt diverse. O dată, triumful principiului
naţionalităţilor în Europa de după 1870, ca şi echilibrul politico-militar existent
făceau practic imposibilă orice anexiune teritorială pe continent. Cel mult, se
mai putea vorbi despre o extindere a sferelor de influenţă în zona încă fluidă a
Balcanilor. În consecinţă, orice tendinţă de expansiune teritorială nu se putea
materializa decât într-o zonă extraeuropeană. Pe urmă, exista nevoia economică
de a dobândi noi surse de materii prime, noi pieţe de desfacere şi noi debuşee
pentru investiţii şi exportul de capital. Aceasta, mai ales în condiţiile în care
economia mondială trecea într-o fază de protecţionism, în care fiecare stat
tindea să îşi creeze propriile circuite comerciale şi de aprovizionare. Progresul

3
tehnologic, mai ales în materie de comunicaţii navale şi terestre, va face
posibilă valorificarea economică a acestor resurse şi colonizarea unor teritorii
până atunci greu accesibile.Extrem de importante erau şi motivaţiile ideologice.
Aşa era nevoia de explorare şi decunoaştere a întregii planete, precum şi dorinţa
de a civiliza populaţiile socotite primitive. Europenii erau mai convinşi ca
niciodată atât de superioritatea civilizaţiei lor, cât şi de faptul că întreaga
omenire trebuie determinată să păşească pe drumul pe care ei îl deschiseseră,
drumul progresului şi al raţiunii.În fine, existau motivaţiile politice particulare
ale fiecărui stat, care aveau un rol esenţial în declanşarea expansiunii.
Imperialismul colonial s-a conjugat cu epoca de apogeu a naţionalismului, ca şi
cu începuturile politicii democratice. De fiecare dată când un guvern nu mai
putea să ofere alegătorilor săi prea multe lucruri pe plan intern, el avea
posibilitatea de a recurge la politica de expansiune colonială, care reprezenta o
diversiune extrem de populară. Asigurarea “gloriei naţiunii”, ca şi perspectiva
unor beneficii economice transformau problema colonială într-o temă de
neocolit pentru politica internă şi pentru campaniile electorale.Expansiunea
colonială a furnizat marilor puteri motive suplimentare de divergenţă, mai ales
atunci când ele se confruntau pentru achiziţionarea unui teritoriu încă
neadjudecat. Totuşi, pe măsură ce rămâneau mai puţine lucruri de împărţit,
conflictele de natură colonială se vor reduce,rezultând o delimitare a
posesiunilor şi a zonelor de influenţă între marile puteri, stabilizată în preajma
Primului Război Mondial.
3. Relaţiile internaţionale după 1890: crearea blocurilor rivale
După îndepărtarea lui Bismarck din funcţia de cancelar al Reich-ului, în anul
1890, începea o etapă nouă în evoluţia relaţiilor internaţionale. Germania
abandonează linia politică prudentă a acestuia, părăsind poziţia de moderator de
până atunci, în favoarea unei atitudini active, la scară mondială. Ea se implică
tot mai profund în politica maritimă şi colonială, ceea ce o va aduce în conflict

4
cu Anglia, în timp ce în Europa susţine puternic influenţa austriacă în Balcani,
ceea ce îi va atrage ostilitatea Rusiei. Tot acum, Imperiul German sprijină
economic şi militar Turcia, finanţând construirea unei căi ferate până la Bagdad.
Noul arhitect al politicii externe germane, baronul von Holstein, va comite
câteva mari erori de apreciere a relaţiilor internaţionale. El nu credea că este
posibilă încheierea unor alianţe între Rusia autocrată şi Republica Franceză,
datorită diferenţei de regim politic existentă între ele, între Anglia şi Franţa,
datorită divergenţelor lor coloniale, şi între Rusia şi Anglia, datorită rivalităţii
lor
tradiţionale, existentă de la începutul secolului. Or între toate aceste puteri se
va încheia, în cele din urmă, un sistem de alianţe, în condiţiile în care Germania
nu a mai continuat politica lui Bismarck,de izolare a Franţei, ca şi de menajare a
intereselor Rusiei şi Angliei.Astfel, în anul 1893 se semnează un tratat de
alianţă defensivă între Rusia şi Franţa,îndreptat împotriva Germaniei. Deşi ţarul
a acceptat cu greu această înţelegere cu Franţa republicană, Rusia nu îşi putea
permite să rămână izolată în faţa Germaniei şi a Austriei. În plus,Rusia avea
mare nevoie de împrumuturile franceze, care vor finanţa, în parte, dezvoltarea
sa
industrială.Poziţia Angliei era una singulară în raport cu a celorlalte puteri
europene, dat fiind faptul că ea dusese adeseori, pe parcursul secolului al XIX-
lea, o politică de izolare, de neamestec în afacerile continentale. Marea Britanie
evitase întotdeauna să se angajeze într-o alianţă pe termen lung, păstrându-şi
astfel o mult mai mare libertate de mişcare. Ea se bazase, în această politică
externă a“splendidei izolări”, pe puterea sa industrială şi pe supremaţia sa
comercială şi navală,concentrându-şi toate eforturile în direcţia extinderii
imperiului colonial.Dar o dată cu începutul secolului al XX-lea, Anglia se vede
nevoită să îşi schimbe această politică şi să caute să intre într-un sistem stabil de
alianţe. O determină în acest sens fenomene nou apărute, cum ar fi

5
mondializarea relaţiilor internaţionale, concurenţa tot mai dură pe care o suferă
produsele britanice în faţa celor americane sau germane, dezvoltarea
ameninţătoare a flotelor rivale şi lupta pentru împărţirea domeniului colonial.La
începutul veacului, izolarea Angliei era pusă în evidenţă de divergenţele pe care
le avea
în raport cu aproape toate marile puteri. Tradiţionala tensiune anglo-rusă este
amplificată de expansiunea Rusiei în Asia Centrală, în direcţia Persiei şi
Afganistanului, fapt care ameninţă posesiunile britanice din India. Totodată,
Anglia nu agreează nici prezenţa Rusiei în Nordul Chinei.În relaţiile cu Franţa,
Anglia se vede pusă în faţa unui grav diferend în anul 1898, când cele două
puteri îşi dispută stăpânirea asupra Sudanului Egiptean. Cu Germania, în afara
marilor rivalităţi de fond, industriale, navale şi comerciale, Anglia are de
rezolvat problema împărţirii influenţei în zona Africii de Sud.Anglia încearcă să
soluţioneze tensiunile respective, printr-o serie de acorduri cu privire
ladiferendele coloniale, încheiate separat, cu fiecare partener. Ea începe şirul
acestor demersuri cu Germania, încercând să ajungă la o înţelegere, în anul
1898. Unii istorici apreciază că această apropiere, în cazul în care s-ar fi
realizat, ar fi fost de natură să prevină izbucnirea viitorului război mondial.
Germania lasă însă să îi scape această şansă, respingând propunerile diplomaţiei
britanice,deoarece nu credea că Anglia ar putea ajunge la o alianţă cu Franţa sau
Rusia.În această situaţie, Anglia se apropie de Franţa, mai ales că progresele
navale şi comerciale ale Germaniei o nelinişteau. În anul 1904 se încheie o serie
de acorduri care reglementau diferendele coloniale anglo-franceze, mai ales în
Egipt şi în Maroc. Ele vor crea un climat de colaborare între cele două ţări,
inaugurându-se aşa-numita “Antantă Cordială” dintre Franţa şi Marea Britanie.
Tot în această perioadă, între anii 1900-1902, Italia se apropie şi ea de
Franţa,promiţându-i acesteia că va păstra neutralitatea în cazul unui conflict
franco-german. Chiar dacă nu părăseşte încă Tripla Alianţă, Italia se arată tot

6
mai nemulţumită, în această perioadă, de creşterea influenţei austriece în
Balcani, care îi bloca propriile pretenţii în această direcţie.În fine, în paralel cu
alianţa tot mai strânsă existentă între Franţa şi Anglia, se îmbunătăţesc şi
raporturile dintre Marea Britanie şi Rusia. În anul 1907, cele două puteri
semnează un acord care delimita zonele lor de influenţă în Tibet, în Afganistan
şi în Persia, dezamorsând tensiunile existente până atunci. Începând cu această
dată, se putea vorbi despre Tripla Înţelegere (sau Antanta), alianţă formată din
Franţa, Rusia şi Anglia, opusă Triplei Alianţe, fundamentată pe înţelegerea
germanoaustriacă.
Sistemul european creat de Bismarck, care se bazase pe izolarea Franţei, era
acum înlocuit definitiv de divizarea între cele două blocuri rivale.Această nouă
situaţie a determinat o amplificare a cursei înarmărilor, situaţie care era
favorizată, totodată, de interesele industriei de armament şi ale militarilor.
Creşterea ostilităţii dintre cele două blocuri a provocat o serie de “crize” în
relaţiile internaţionale, situaţii tensionate care riscau de fiecare dată să declanşez
un război de proporţii. Crizele îşi găsesc pretextul fie în disputele franco-
germane pe probleme coloniale, fie în cele austro-ruse, prilejuite de evoluţiile
dintr-o zonă fluidă din punct de vedere politic, cum era cea a Peninsulei
Balcanice.În anii 1905-1906 are loc o primă criză franco-germană, în chestiunea
marocană. Acordurile franco-engleze din 1904 îi permiteau Franţei să-şi
stabilească protectoratul asupra Marocului. Când Parisul va încerca să îşi
materializeze intenţiile, Germania se opune însă în mod vehement, forţând
Franţa să îşi modereze pretenţiile, sub ameninţarea declanşării unui război. O
conferinţă internaţională, întrunită în anul 1906, la Algeciras, va reuşi să
aplaneze diferendul.O a doua criză franco-germană în chestiunea marocană
izbucneşte în anul 1911. În condiţiile în care Franţa lansează o expediţie
militară în Maroc, Germania trimite şi ea o navă de război, în rada portului
marocan Agadir, ceea ce aduce cele două ţări în pragul ostilităţilor. Conflictul

7
va putea fi evitat doar datorită intervenţiei energice a Angliei, care, neliniştită de
creşterea puterii Germaniei, declară că va intra în război de partea Franţei. În
cele din urmă, sub influenţa unor oameni politici mai concilianţi, Franţa şi
Germania ajung la un compromis, preferând totuşi pacea, deşi opinia publică,
iritată, se arăta nemulţumită de această moderaţie.

4. Crizele din Peninsula Balcanică

Pacea mondială a fost puternic ameninţată în aceşti ani şi de situaţia din
Peninsula Balcanică, zonă care va fi denumită, din acest motiv, “butoiul cu
pulbere al Europei”. Instabilitatea regiunii se datora faptului că, în condiţiile
declinului stăpânirii otomane, naţionalismele popoarelor din zonă nu erau
capabile să găsească o formulă de convieţuire reciproc acceptabilă.
Revendicările
lor teritoriale se suprapuneau atât datorită mozaicului naţional din regiune,
care făcea greu de delimitat frontiere pe criterii etnice, cât şi pentru că
pretenţiile respective îşi căutau argumente istorice într-un trecut măcinat de
conflicte.Peste această situaţie explozivă se suprapuneau ingerinţele marilor
puteri care aveau interese în zonă, în primul rând Rusia şi Austro-Ungaria, dar
şi Italia. Aceste interese erau fie expansioniste,ca în cazul Rusiei, fie vizau
blocarea influenţei unui adversar sau acordarea de compensaţii pentru
progresele acestuia (cazul Austro-Ungariei şi al Italiei). Frecventele conflicte
interne sau răsturnările de situaţie din regiune nu făceau decât să favorizeze
instabilitatea, inclusiv tensiunile existente între marile puteri. Însuşi războiul
mondial dintre anii 1914-1918 va izbucni ca urmare a unei crize balcanice.În
anul 1886 are loc o primă “criză bulgară”, care a contribuit în mod decisiv la
îndepărtareaAustro-Ungariei de Rusia şi la destrămarea Alianţei celor Trei
Împăraţi. Prinţul Bulgariei,Alexandru de Battenberg, care fusese înscăunat în
anul 1879, ca protejat al Rusiei, doreşte să se emancipeze acum de sub această

8
influenţă, mai ales după ce reuşise să obţină din partea Turciei provincia
Rumelia Orientală, în anul 1885. În 1886, un complot al ofiţerilor filoruşi îl
răstoarnă de la putere, dar prinţul reuşeşte să se reîntoarcă după câteva zile,
deoarece bulgarii nu mai doreau protectoratul rusesc. În această situaţie, Rusia
intervine pentru a-şi apăra interesele, Alexandru abdică, dar în cele din urmă
tronul bulgar va fi ocupat de Ferdinand de Saxa-Coburg, un prinţ susţinut de
Austria. De la această dată, Bulgaria se va situa, în mod tradiţional, alături de
politica Austro-Ungariei. Germania, la rândul ei, susţinuse Viena în această
acţiune.În anul 1903 are loc o nouă răsturnare de situaţie în Balcani. Un grup de
ofiţeri sârbi naţionalişti îl asasinează pe regele Serbiei, Alexandru Obrenović,
care dusese până atunci o politică proaustriacă. Noul rege, Petru
Karagheorghević, este favorabil unei alianţe cu Franţa şi mai ales cu Rusia. De
acum înainte, Serbia susţinută de Rusia devine un ghimpe periculos în coasta
Austro-Ungariei, deoarece ea se transformă într-un pol de atracţie pentru
agitaţiile naţionaliste ale slavilor sudici din monarhia dualistă. În consecinţă,
Viena va urmări în mod consecvent anihilarea acestui adversar incomod, cu atât
mai mult cu cât statelor balcanice li se deschideau noi perspective de mărire a
puterii lor pe seama Imperiului Otoman.În anii 1908-1909 are loc o criză pe
marginea situaţiei din Bosnia-Herţegovina. În 1908,profitând de faptul că la
Istanbul izbucnise o revoltă internă, declanşată de mişcarea reformatoare
a“junilor turci”, Austro-Ungaria sprijină Bulgaria să îşi proclame independenţa
şi anexează Bosnia-Herţegovina, teritoriu pe care îl primise numai spre
administrare în 1878. Serbia, care îşi vede periclitate speranţele sale de
înfăptuire a unei unităţi iugoslave, protestează cu indignare în faţa acestei
anexiuni şi solicită sprijinul Rusiei. Rusia ar fi dorit să intervină, dar îi lipsea
atât forța militară, cât şi sprijinul Franţei, care nu doreşte să se angajeze acum
într-un război în Balcani.În cele din urmă, Serbia a fost nevoită să îşi retragă
ameninţările la adresa Austriei, dar această criză va întări resentimentele

9
naţionalismului sârb şi va determina Rusia să strângă şi mai puternic legăturile
din cadrul Triplei Înţelegeri. Criza a contribuit şi la slăbirea Triplei Alianţe,
deoarece Italia urmărea cu nemulţumire creşterea puterii Austro-Ungariei în
Balcani, fără ca ea să primească vreo compensaţie.În fine, în anii 1912-1913
izbucneau cele două Războaie Balcanice. La acea dată, Imperiul Otoman mai
stăpânea încă în Balcani o fâşie continuă de teritorii, între Marea Neagră şi
Marea Adriatică. Ea cuprindea, în principal, Tracia, Macedonia şi Albania. Cu
excepţia Albaniei, preponderent musulmană, aceste zone întinse erau locuite de
populaţii majoritar creştine, mai ales greci, bulgari şi sârbi. Respectivele
populaţii alcătuiau însă un mozaic extrem de amestecat, sub raport etnic şi
teritorial, aşa cum era situaţia, de exemplu, în zona Macedoniei.În această
perioadă de înflorire a naţionalismelor, populaţiile creştine rămase încă sub
stăpânirea Imperiului Otoman acuzau tendinţele de centralizare politică şi de
favorizare a elementului turc şi musulman, promovate de guvernarea “junilor
turci”. În plus, Turcia este slăbită acum de războiul pe care îl poartă în anii
1911-1912 cu Italia, război în urma căruia va pierde Libia şi Arhipelagul
Dodecanez.
În aceste condiţii, în anul 1912, cele patru state balcanice interesate în zonă,
Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, declară război Imperiului Otoman,
declanşându-se astfel Primul Război Balcanic. În scurt timp, statele aliate
reuşesc să înfrângă Turcia, ocupând aproape toate teritoriile europene ale
acesteia, cu excepţia zonei din jurul oraşului Istanbul.Cei patru aliaţi nu vor
reuşi însă să se înţeleagă în ceea ce priveşte împărţirea teritoriilorcucerite.
Nemulţumirile cele mai mari sunt provocate de revendicările Bulgariei, care
dorea pentru sine întreaga Macedonie. În anul 1913 izbucneşte Al Doilea
Război Balcanic, în cursul căruia Serbia şi Grecia se aliază împotriva Bulgariei,
pentru a se opune pretenţiilor acesteia. Celor două state li se adaugă Turcia, care
doreşte să recupereze cel puţin Adrianopolul, precum şi România, care duce o

10
politică a echilibrului balcanic, pretinzând compensaţii pentru creşterea puterii
Bulgariei. Neputând face faţă acestei coaliţii, Bulgaria este înfrântă. Ea este
nevoită să îşi limiteze extinderea teritorială, în timp ce toţi vecinii săi îşi
consolidează poziţiile. Serbia se întinde mult spre Sud, primind Macedonia,
Grecia îşi extinde frontiera nordică, iar Albania devine independentă.Rezultatele
celor două Războaie Balcanice au reprezentat un eşec pentru Germania şi
Austro-Ungaria. Cele două protejate ale lor, Turcia şi Bulgaria, au fost înfrânte,
în mod succesiv, în timp ce Serbia, aliata Rusiei, se alegea cu un câştig teritorial
considerabil. Chiar şi România se îndepărtează tot mai mult de Austro-Ungaria,
deoarece Bucureştiul nu dorea creşterea puterii Bulgariei, aliata acesteia.În faţa
acestei schimbări a echilibrului balcanic în favoarea politicii Rusiei, Austro-
Ungaria şi Germania vor fi obligate, pe viitor, să reacţioneze. Era aproape
inevitabil ca primul incident care
avea să mai izbucnească în zona Balcanilor să aibă ca urmare o intervenţie
directă a marilor puteri.Dat fiind faptul că Rusia şi Austro-Ungaria, principalele
state interesate aici, erau legate, printr-un sistem strâns de alianţe, de toate
celelalte mari puteri europene, conflictul care ameninţa să se declanşeze avea să
fie unul generalizat la scară mondială.
La 28 iunie 1914, arhiducele moştenitor al Austriei, Franz Ferdinand, aflat în
vizită la Sarajevo, capitala provinciei Bosnia, anexată de Viena în 1908, era
asasinat de către un student sârb, membru al unei societăţi secrete naţionaliste
cu ramificaţii la Belgrad. Întrebarea care se pune este cum de a fost posibil ca
pornindu-se de la acest incident să se ajungă la un conflict mondial distrugător,
în urma căruia întreaga lume avea să sufere transformări radicale?
Cauzele războiului
Este adevărat, înainte de 1914 multă lume se temea de ameninţarea unui
asemenea război,care părea iminent datorită rivalităţilor economice şi coloniale
dintre marile puteri, datorită cursei înarmărilor şi tensiunilor naţionale existente.

11
Dezvoltarea statelor naţionale şi a patriotismului, ca sentiment de masă, în
această perioadă, făcea ca toate ţările să fie mai hotărîte ca niciodată să îşi apere
ceea ce ele defineau ca interese naţionale, fără să se gândească la costuri sau
sacrificii. În al doilea rând, progresele ştiinţei şi tehnicii au permis
perfecţionarea mijloacelor militare de distrugere la un nivel care nu se compara
cu nimic anterior în istoria omenirii, ceea ce a determinat, de asemenea,
escaladarea conflictului până la ultimele limite.Cu toate acestea, războiul
început în anul 1914 nu poate considerat inevitabil, dacă ţinemcont de
împrejurarea că aproape nici unul dintre guvernele care l-au iniţiat nu a dorit
nici măcar izbucnirea şi cu atât mai puţin generalizarea sa. Decisiv a fost însă
faptul că fiecare stat se afla înglobat într-un sistem de alianţe, prin care îşi
asumase o serie de obligaţii de securitate, fiind convins că de respectarea
acestora depinde însăşi supravieţuirea sa naţională. Atunci când a efectuat
mobilizarea, când a formulat ultimatumuri sau a declarat război, fiecare guvern
a crezut, cu tărie, că se află în joc viaţa şi securitatea ţării sale, având
convingerea că nu există nici o alternativă la acţiunile respective.Felul în care a
răspuns populaţia din ţările europene la aceste chemări denotă o stare de spirit
greu de descifrat, un amestec complex de confuzie şi entuziasm. Fără
îndoială, ideea potrivit căreia popoarele ar fi plecat la luptă cu însufleţire şi elan
s-a dovedit a fi, în parte, o aparenţă. Ea era valabilă mai ales pentru populaţia cu
un anumit nivel de instruire, impregnată de educaţia naţionalistă, sau pentru
deputaţii din parlamentele europene, care votau în unanimitate creditele
derăzboi. Populaţia rurală a fost iniţial mai curând derutată şi nu a sesizat
gravitatea situaţiei.În pofida acestor rezerve, se poate spune că popoarele au
reacţionat totuşi la chemarea guvernelor lor, deoarece acestea au făcut totul
pentru a le transmite cetăţenilor sentimentul că patriase află în primejdie şi că
este de datoria lor să îşi dea şi viaţa sau să ucidă pentru a o apăra. Chiar şi în
Austro-Ungaria, soldaţii au intrat în luptă cu avântul şi patriotismul de rigoare.

12
Ca să dăm numai exemplul românilor ardeleni, aceştia au plecat în războiul care
avea să îi ducă împotriva Regatului României strigând “moarte sârbilor!”,
arborând tricolorul şi cântând “Deşteaptă-te, române!”,manifestări pe care
conducerea armatei le-a permis şi încurajat, tocmai pentru a mobiliza
sentimentele naţionale.Ca întotdeauna, sentimentele naţionale puteau fi
mobilizate în serviciul celor mai diverse cauze, iar soldaţii pe care îi vedem în
filmele de epocă suindu-se în trenuri şi fluturându-şi chipiele
pe fereastră, cu un entuziasm stângaci şi puţin buimăcit, nu ştiau că se
îndreaptă spre tranşeele celui mai inuman dintre războaiele de până atunci, din
care zece milioane dintre ei nu se vor mai întoarce.

Izbucnirea războiului
În urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria a considerat că are
ocazia să rezolve definitiv conflictul său cu Serbia. La 23 iulie 1914,
învinuindu-l că a favorizat atentatul, Viena adresa guvernului de la Belgrad un
ultimatum, cuprinzând o serie de cereri formulate în aşa fel încât să nu poată fi
acceptate. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria îi declara Serbiei război. Germania se
alătura şi ea acestei declaraţii, deoarece era vital interesată în întărirea
Monarhiei Austro-Ungare, crezând, totodată, că războiul putea fi localizat.Rusia
nu este însă dispusă să permită anihilarea aliatului său sârb, astfel încât la 30
iulie decretează în grabă mobilizarea, fără a se consulta cu Parisul. Germania nu
putea, nici ea, să rişte o
înfrângere a Austro-Ungariei, aşa că la 31 iulie somează Rusia să oprească
mobilizarea, după care îi declară război. La 1 august, atât Germania, cât şi
Franţa declară mobilizarea generală, Franţa fiind şi ea constrânsă să respecte
obligaţiile sale de alianţă faţă de Rusia.Cancelarul Germaniei, Bethmann-
Hollweg, a ezitat în faţa perspectivei de declanşare a unui conflict generalizat.

13
Statul-Major al armatei face însă presiuni în acest sens, fiind de părere că
Germania deţine, pe moment, o superioritate din punct de vedere militar (care
putea fi pierdută peviitor) şi că, în consecinţă, se află în faţa unei ocazii unice de
a câştiga rapid războiul, în cazul în care el nu mai putea fi evitat.La 3 august,
Germania declara război Franţei. O mare problemă deriva din faptul că potrivit
planurilor de război elaborate încă din 1906, de generalul Schlieffen, dacă
Germania voia să evite un război lung, dus pe două fronturi, împotriva Rusiei şi
Franţei, ea trebuia să zdrobească mai întâi Franţa, printr-o mişcare violentă şi
rapidă. Or acest lucru nu era posibil, credeau strategii germani,decât dacă se
efectua un atac masiv asupra aripii stângi franceze, ceea ce presupunea
traversarea Belgiei, ţară a cărei neutralitate era garantată în mod tradiţional de
către Anglia. Numai prin această
mişcare de învăluire a flancului ei stâng, credea Schlieffen, armata franceză,
masată în Lorena, va putea fi luată prin surprindere, încercuită şi zdrobită.
Anglia fusese până la acea dată extrem de rezervată, încercând să medieze
conflictul,deoarece nu dorea să intre în război pentru o problemă balcanică. La 4
august însă, armata germană invada Belgia neutră. Acest fapt a determinat
Anglia să declare război Germaniei, deoarece guvernul de la Londra considera
că ocuparea litoralului belgian, vis-à-vis de coastele engleze, constituia o
ameninţare fatală la adresa intereselor Marii Britanii. Prin jocul alianţelor,
conflictul se generalizase la scara întregii Europe. Doar Italia, deşi făcea parte
din Tripla Alianţă, refuza să intre atunci în război şi îşi proclama neutralitatea.
Participanţii şi teatrele de operaţiuni
Deşi iniţiatorii războiului au crezut că acesta va fi unul de scurtă durată, el se
va dovedi extrem de lung şi de costisitor. Pe lângă masele de peste 65 de
milioane de soldaţi mobilizaţi, mai ales infanterişti dotaţi cu puşti cu repetiţie şi
sprijiniţi de o artilerie puternică, vor fi folosite acum arme noi, extrem de
distrugătoare: armele automate (mitralierele), gazele toxice de luptă, primele

14
tancuri (care apar spre sfârşitul războiului), aviaţia, tunuri grele care puteau
bombarda la o distanţă
de 100 de km, submarinele.Treptat, conflictul dobândeşte un caracter mondial,
pe măsură ce noi beligeranţi intrau în război. Astfel, de partea Antantei şi a
aliaţilor ei iniţiali (Rusia, Franţa, Anglia, Serbia şi Belgia) se vor alătura
dominioanele britanice, cum era Canada sau Australia, apoi Japonia, în 1914,
Italia, în 1915, România şi Portugalia, în 1916, Grecia, Brazilia şi mai ales
Statele Unite, în 1917. De partea Puterilor Centrale, Germania şi Austro-
Ungaria, se plasează Turcia, din 1914, şi Bulgaria, din 1915.Ca o consecinţă a
amplorii conflictului, el se va desfăşura pe mai multe fronturi sau teatre de
operaţiuni, de importanţă diferită. Existau, în primul rând, cele două fronturi
principale: Frontul de Vest, din Franţa, unde armatele franceză, engleză,
belgiană şi în final americană se confruntă cu trupele germane; Frontul de Est,
din Prusia Orientală şi Polonia, unde germanii la Nord şi austriecii la Sud se
înfruntau cu armata rusă.
În afara acestora, mai existau o serie de fronturi secundare, de mai mică
amploare. Aşa era frontul din Italia, deschis în anul 1915, la frontiera acesteia
cu Austro-Ungaria, unde trupele italiene luptau împotriva austriecilor sprijiniţi
de germani. Pe frontul din România, unde ostilităţile au izbucnit în anul 1916,
românii, sprijiniţi de ruşi, se confruntau cu austriecii, germanii şi bulgarii. În
cele din urmă, frontul românesc va deveni o prelungire sudică a marelui Front
de Est. În fine, mai exista şi frontul din Balcani, susţinut iniţial de Serbia
împotriva Austro-Ungariei. Ulterior,ostilităţile de aici au fost continuate de o
armată franco-engleză, debarcată în Dardanele şi repliată apoi la Salonic, care
combătea trupele bulgare şi turceşti, cu sprijinul Greciei.Alte fronturi secundare
au mai fost deschise în Orientul Mijlociu, pe malurile Canalului Suez, unde
Anglia atacă Turcia; în Palestina, unde britanicii provoacă o răscoală
antiotomană a arabilor; în Caucaz, unde Rusia combate Turcia. Coloniile

15
germane din Africa şi din Pacific vor fi şi ele atacate şi ocupate, de către
britanici, francezi şi japonezi. În fine, tabloul ostilităţilor era completat cu un
război naval, pe parcursul căruia flota germană, alcătuită din vase de suprafaţă
şi submarine, va ataca pe toate mările îndeosebi vasele comerciale ale
aliaţilor.Cea mai mare parte a efortului militar se consuma însă pe cele două
fronturi principale din Europa. În general, Antanta deţine superioritatea în ceea
ce priveşte întinderea teritoriilor controlate, populaţia, resursele miniere şi
industriale, flota comercială sau de război. În schimb, Puterile Centrale
compensează îndeosebi prin mai buna dotare şi instruire a armatei germane. Din
punct de vedere strategic, imperiile centrale au avantajul dispunerii lor
compacte pe continent, care le permite să controleze liniile interioare. Acest
lucru le dă posibilitatea să manevreze mai bine, să îşi deplaseze forţele de pe un
front pe altul mult mai uşor decât Aliaţii occidentali. Pe de altă parte, această
dispunere prezenta şi un serios dezavantaj, cel al pericolului încercuirii.
Îndeosebi Germania va fi serios afectată de necesitatea de a face faţă, în mod
concomitent, pe două fronturi uriaşe.
Desfăşurarea războiului între anii 1914-1917
Planurile de acţiune ale ambelor tabere angajate în conflict porneau de la
premisa că războiul se va termina foarte repede. Ele mizau pe scurte campanii
ofensive, al căror succes urma să fie asigurat de imensele forţe de şoc deţinute
de fiecare. Dar în scurtă vreme aceste planuri au eşuat, iar comandamentele au
fost constrânse să ducă, pentru o lungă perioadă de timp, un război de
uzură,static şi defensiv. Acest lucru a provocat confuzie din punct de vedere
strategic şi a pus în mod dramatic problema aprovizionării cu oameni, cu
muniţii şi materiale, în cantităţi neprevăzute în planurile iniţiale.Planul german
de învăluire prin Belgia miza pe faptul că trupele franceze vor fi încercuite şi
zdrobite în circa şase săptămâni, după care întreaga armată germană se putea
îndrepta pe Frontul de

16
 Est, împotriva Rusiei. În mod similar, planul francez, elaborat de generalul
Joffre, avea în vedere o lovitură directă executată asupra frontierei germane, în
zona Lorenei, care să atragă şi să fixeze întreaga armată inamică, după care
aceasta urma să fie zdrobită într-o singură mare bătălie.Planul francez de
ofensivă, mult prea simplist, a eşuat primul, încă din luna august
1914.Germanii, în schimb, aplicând planul Schlieffen, reuşesc să poarte iniţial
un război ofensiv, de mişcare, cucerind Belgia şi pătrunzând adânc în Nord-
Estul Franţei, până aproape de Paris. În septembrie însă, armata franco-engleză
reuşeşte să oprească această mare ofensivă, repurtând aşa numita primă victorie
de pe Marna, care a salvat Parisul şi a reuşit chiar să respingă trupele germane
câteva zeci de kilometri.De la această dată, războiul de mişcare înceta, el fiind
înlocuit cu un lung şi costisitor războide poziţii. Cele două mari armate se văd
nevoite să se fortifice pe aliniamentele existente,îngropându-se în două şiruri
nesfârşite de tranşee, care porneau de la Marea Nordului şi ajungeau la frontiera
elveţiană. Toate încercările reciproce de a sparge această linie a frontului vor
eşua de acum
înainte, deoarece adversarul reuşea întotdeauna să primească întăriri şi să
acopere orice breşă potenţială. Cucerirea câtorva metri pătraţi, printr-o ofensivă
sângeroasă şi inutilă, putea să coste mii de victime omeneşti şi tone de muniţii,
sleind astfel forţa militară şi moralul combatanţilor.În faţa situaţiei respective,
comandamentul german se vede nevoit să îşi schimbe planurile de acţiune.
Acest lucru era absolut necesar, deoarece, pe termen lung, războiul de uzură
decurgea în defavoarea Germaniei, ale cărei resurse erau mult mai reduse în
comparaţie cu cele ale Antantei. De altfel, găsirea unei soluţii salvatoare, care să
ducă la scurtarea războiului, a reprezentat mereu o cerinţă stringentă pentru
Statul-Major german.În consecinţă, în anul 1915 Germania îşi concentrează
eforturile în direcţia anihilării armatei ruseşti, mai ales că întinderea uriaşă a
Frontului de Est favoriza războiul ofensiv, de mişcare. Sub conducerea

17
generalului Hindenburg, ea obţine o serie de succese importante, în urma cărora
ocupă spaţiul Poloniei ruseşti şi al Lituaniei. Cu toate acestea, armata germană
nu va reuşi să scoată Rusia din luptă, deoarece întinderile care trebuiau
acoperite erau prea vaste în raport cu potenţialul uman al Germaniei. Ca urmare,
Frontul de Est cunoaşte şi el o stabilizare, care va dura până în anul 1917.În
plus, în zona sudică a frontului răsăritean, în Galiţia, armatele ruseşti obţin o
serie de victorii împotriva trupelor austro-ungare, mai ales în anul 1916, cu
ocazia ofensivei comandate de generalul Bruşilov. În plus, situaţia se
complicase ca urmare a intrării în luptă a Italiei, în 1915, şi a României, în
1916, ceea ce deschidea noi fronturi de luptă pentru armata austriacă.
Rezultatele mai slabe pe care le obţine armata austro-ungară vor trebui
compensate de fiecare dată de trupele germane, care veneau să restabilească
situaţia sau chiar să preia iniţiativa şi pe aceste fronturi secundare. Acest lucru
ducea însă la diminuarea puterii de şoc a armatei germane pe direcţiile
principale, chiar dacă ea reuşea totuşi să facă faţă situaţiei, îndeosebi prin
deplasarea rapidă a trupelor de pe un front pe altul, favorizată de deţinerea
liniilor interioare.Zona hotărâtoare pentru soarta războiului rămânea însă
Frontul de Vest. Trupele aliate au încercat să spargă acest front, în mod
zadarnic, pe parcursul anilor 1915-1917, cu preţul unor ofensive de uzură care
vor costa sute de mii de morţi. Statul-Major german, în schimb, adoptă în anul
1916 un nou plan de acţiune, lansând o ofensivă de mari proporţii într-o singură
direcţie, respectiv asupra fortăreţei de la Verdun, unde îşi concentrează cea mai
mare parte a armatei. Ideea strategilor germani era aceea de a atrage treptat,
într-un perimetru restrâns, toate rezervele aliate, pentru a le măcina aici şi a le
scoate din luptă în
mod definitiv, printr-o bătălie decisivă. Dar armata franceză, condusă de
generalul Pétain, a rezistat cu succes în faţa acestei ofensive sângeroase, aşa că
bătălia de la Verdun, care a produs ea singură aproape un milion de victime, va

18
aduce pierderi aproximativ egale celor două părţi implicate în conflict. Acest
lucru însemna însă eşecul planului german de a scoate Franţa din luptă printr-o
bătălie decisivă.
Războiul submarin şi intrarea Statelor Unite în conflict
În anul 1917, Statul-Major german face o nouă încercare de a tranşa soarta
conflictului, prin declanşarea unui război submarin total. Şi până atunci,
Antanta se confruntase cu Germania pe mare, impunând o blocadă maritimă a
coastelor germane, în condiţiile în care flota britanică de suprafaţă era net
superioară celei germane. Aprovizionarea Puterilor Centrale cu alimente şi
materii prime industriale va suferi enorm ca urmare a blocadei britanice. Până la
sfârşitul războiului,imperiile centrale nu vor reuşi să supravieţuiască decât
recurgând la o severă raţionalizare a consumului populaţiei civile, precum şi
datorită înlocuitorilor sintetici de alimente şi materii prime, fabricaţi de
industria chimică germană.În replică la blocada Antantei, Germania declanşează
războiul submarin. Pentru ca acesta să fie eficace, era necesar ca submarinele
germane să torpileze toate navele întâlnite în cale, inclusiv pe cele neutre. Dar
scufundarea vaselor neutre — o încălcare gravă a dreptului internaţional — era
de natură să creeze mari probleme politice pentru Germania, care risca să îşi
atragă noi adversari.
În anul 1917, Germania va decide să îşi asume acest risc, trecând la
scufundarea fără preaviz a tuturor vaselor străine. La finele anului 1916, ea
scufunda vase totalizând un deplasament de 350.000 de tone lunar, pentru ca în
martie 1917 deplasamentul navelor scufundate să ajungă la 870.000 de tone pe
lună! Statul-Major german aprecia că în acest ritm Antanta se va prăbuşi în
câteva luni, deoarece şi efortul ei militar depindea în mod vital de
aprovizionarea cu materii prime aduse din colonii sau din Statele Unite. Cu
toate acestea, în cele din urmă şi acest calcul al strategilor germani se va dovedi
a fi greşit. Pe de o parte, convoaiele de nave comerciale aliate reuşesc să pună la

19
punct metode eficiente de contracarare a submarinelor germane, iar pe de altă
parte, torpilarea navelor americane va determina Statele Unite să intre şi ele în
războiul împotriva Germaniei, în anul 1917.Cu toate că preşedintele Wilson,
susţinut de opinia publică americană, era iniţial pacifist, el nu putea să tolereze
hegemonia militară a Germaniei în Europa. Pe de altă parte, idealurile politice şi
interesele practice apropiau Statele Unite de Anglia şi Franţa, aflate în pericol.
Germania a neglijat pericolul intrării Statelor Unite în război, ştiind că acestea
nu dispuneau de forţe militare semnificative. Americanii reuşesc însă ca într-un
timp foarte scurt, până în vara anului 1918, să pună pe picior de război peste un
milion de soldaţi, care vor fi trimişi în Europa, sub comanda generalului
Pershing. Acestui efort militar şi uman i se adăuga contribuţia uriaşă a industriei
şi a resurselor economice americane. Aportul american va avea un rol decisiv în
câştigarea victoriei de
către Antantă, în condiţiile în care cele două tabere erau complet epuizate, după
patru ani de confruntare intensă.
Evoluţia războiului în anul 1918; sfârşitul conflictului şi efectele sale
La începutul anului 1918 însă, perspectiva finalizării războiului nu era deloc
una clară.Trupele americane nu sosiseră încă în Franţa, iar pe Frontul de Est
armata rusă se prăbuşise. Înfebruarie şi octombrie 1917, în Rusia aveau loc
două revoluţii, în urma cărora regimul ţarului va fi răsturnat. La sfârşitul anului
1917, puterea politică era preluată de către o dictatură bolşevică, în frunte cu
Lenin. Noul regim al sovietelor, care nu doreşte decât să se consolideze pe plan
intern,
iese din război şi încheie o pace separată cu Germania. Prin Tratatul de Pace de
la Brest-Litovsk,din martie 1918, Rusia bolşevică ceda Imperiului German
teritorii întinse, în regiunea Poloniei şi aUcrainei. În aceste condiţii, România
încheia şi ea o pace separată cu Puterile Centrale, în mai 1918.În acest fel,
Germania reuşea să îşi disponibilizeze cea mai mare parte a trupelor de pe

20
 Frontul de Est, trupe pe care le trimite în Franţa. În primăvara lui 1918, în
condiţiile în care americanii nu intraseră încă în luptă, trupele germane de aici
beneficiau de o superioritate numerică. Profitând de această situaţie şi punând la
punct o tactică mai eficientă de străpungere a liniilor aliate, Statul-Major
german, condus de generalul Ludendorff, reia războiul de mişcare. În perioada
martie-iulie 1918, trupele germane lansează o serie de ofensive extrem de
periculoase în direcţia Parisului, aruncând în luptă ultimele rezerve ale Puterilor
Centrale. Această ofensivă finală germană îi va aduce pe aliaţi la un pas de
dezastru, în condiţiile în care şi Germania îşi juca ultima şansă, deoarece
resursele ei umane şi materiale erau epuizate. Cu toate acestea, în iulie 1918, în
a doua bătălie de pe Marna, aliaţii occidentali, aflaţi sub comanda mareşalului
Foch şi beneficiind acum din plin de sprijinul trupelor americane, reuşesc să
oprească ofensiva lui Ludendorff. Din acest moment, aliaţii preiau în mod
definitiv iniţiativa.Armata germană începe să se retragă încet spre frontiera
Imperiului, ofensiva aliaţilor fiind favorizată acum nu numai de epuizarea
trupelor germane, ci şi de folosirea unor arme noi, cum erau tancurile sau
aviaţia.
În paralel, în această perioadă devine tot mai evidentă slăbirea capacităţii
interne de rezistenţă a Puterilor Centrale. Populaţia celor două imperii,
înfometată şi decimată după patru ani de ostilităţi, nu mai este capabilă să
susţină războiul. Privaţiunile suferite de populaţie favorizează nemulţumirile şi
tensiunile politico-sociale, alimentate de promisiunile de pace ale preşedintelui
Wilson, ca şi de ecourile Revoluţiei Bolşevice din Rusia. Profitând de
înfrângerile militare suferite,ca şi de prăbuşirea autorităţii regimului politic,
naţionalităţile din Austro-Ungaria ameninţă cu secesiunea.În aceste condiţii, în
toamna anului 1918, aliaţii Germaniei sunt constrânşi, rând pe rând, să solicite
încheierea armistiţiului. În 29 septembrie ies din război bulgarii, învinşi de

21
armata anglo franco- sârbă de la Salonic, iar trupele Antantei îşi continuă
înaintarea spre Nord, eliberând Serbia.
În 31 octombrie cer armistiţiu turcii, după ce fuseseră învinşi în Palestina şi
în Siria de către englezi.În 3 noiembrie încetează ostilităţile Austro-Ungaria,
confruntată cu ofensiva de pe frontul italian, cu înaintarea armatei de la Salonic,
ca şi cu dezintegrarea sa internă. Germania, rămasă singură în luptă şi având de
făcut faţă unei ofensive aliate generalizată pe tot Frontul de Vest, începe şi ea,
încă din octombrie, negocieri de armistiţiu cu preşedintele american Wilson.
Dar în timp ce armata germană se menţinea încă în mod disciplinat pe linia
frontului, în ţară izbucneau revolte ale muncitorilor şi marinarilor, desfăşurate în
marile oraşe şi în porturi. La Berlin este proclamată republica, iar împăratul
Wilhelm al II-lea abdică şi se refugiază în Olanda neutră. În aceste condiţii, pe
data de 11 noiembrie 1918, reprezentanţii noului guvern provizoriu al
Germaniei, condus de social-democratul Ebert, încheiau, la Compiègne,
armistiţiul care punea capăt conflictului.Se încheia astfel cel mai sângeros dintre
războaiele purtate până atunci, în întreaga istorie universală, un război din care
Europa şi lumea vor ieşi complet schimbate. Marile imperii (German,Rus,
Habsburgic şi Otoman) se văd învinse şi reduse ca teritoriu şi populaţie, unele
îşi schimbă forma de guvernământ, altele întregul sistem social-politic, iar altele
sunt pur şi simplu desfiinţate.Hegemonia Europei asupra restului lumii se vedea
contestată acum în mod decisiv, datorită rolului hotărâtor jucat de Statele Unite,
în câştigarea războiului şi în remodelarea noii ordini postbelice.
Tulburările sociale din Rusia şi din alte ţări europene anunţau apariţia unor
noi regimuri politice, cele totalitare, al căror caracter aberant nici nu putea fi
bănuit în secolul precedent. Imensele distrugeri cauzate de marele conflict, ca şi
cruzimea acestuia puseseră sub semnul întrebării toate valorile tradiţionale ale
lumii aşezate care îl precedase. Criza de conştiinţă provocată de război se va

22
manifesta printr-un puternic scepticism faţă de evoluţia civilizaţiei europene,
prin
distrugerea sentimentului de siguranţă şi continuitate, printr-o atitudine de
familiarizare cu violenţa şi de dispreţ faţă de viaţa oamenilor. Atrocităţile de
mai târziu ale fascismului şi comunismului erau pregătite, într-un fel, de această
mentalitate generată de Primul Război Mondial.Pe de altă parte, exista şi
credinţa că acest război avea să fie ultimul, tocmai pentru că hecatomba
pricinuită de el părea să indice o limită extremă până la care putea merge
tendinţa de autodistrugere a civilizaţiei umane. Chiar dacă idealiştii epocii, cum
era preşedintele Wilson, se înşelau în această privinţă, eforturile lor de edificare
a unei lumi fără războaie puneau în evidenţă şi speranţele noului secol, potrivit
cărora uriaşa provocare a războiului total, purtat cu mijloace de distrugere în
masă, va putea fi depăşită în cele din urmă, prin promovarea unui sistem mai
raţional al relaţiilor dintre state, ca şi prin triumful principiilor umaniste.
Tratatele de pace încheiate
1.Tratatul de la Versailles
La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost
semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franța fusese umilita in
1871. Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa
restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reveneau Franței, Belgia
primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei
(conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronunțat
pentru Copenhaga, iar centrul a rămas in componenta Germaniei), Polonia intra
in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat
oraș liber sub controlul Societății Natiunilor. Serviciul militar obligatoriu era
desființat, iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldați. Armele de
asalt si flota de război trebuiau distruse, in timp ce Rhenania era declarata zona
demilitarizata. Dar, poate, mai împovărătoare decat aceste clauze li s-a părut

23
germanilor acuzatia ca ei erau principalii vinovați de declansarea conflictului si
de "violarea legilor si obiceiurilor războiului si a legilor umanității". Era avuta
in vedere si plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilita de Comisia
reparațiilor.
2. Tratatul de la Saint -Germain en Laye
La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta suburbie pariziana, s-a
semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granițele noului stat, care renunța la o
serie de teritorii in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Armata
austriaca era redusa la 30.000 de soldați si era interzisa in mod expres unirea
Austriei cu Germania, Anschluss-ul. Totodată, era consfintita unirea Bucovinei
cu Romania.
3.Tratatul de la Neuilly sur Seine
Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919.
Autoritățile de la Sofia recunoșteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce
granița cu Romania ramanea pe aliniamentul existent la 1 august 1914. Bulgaria
era obligata să plătească daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele
sale militare nu trebuia sa depășească 20.000 de soldați.
4.Tratatul cu Ungaria
La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de
succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria. Noul stat era redus la
granițele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii vecinilor.
Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra in posesia Croației si a vestului
Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alăturau noului stat cehoslovac si
Burgenlandul trecea in componenta Austriei. Si in acest ultim caz, era
consimtita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea
Transilvaniei cu Romania. La rândul ei, armata regulata ungara nu avea voie sa
depășească un efectiv de 30.000 de soldați.
5.Tratatul de la Sevres cu Turcia

24
Ultimul tratat încheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la
Sévres. Practic, Imperiul otoman își încheia existenta, întrucât Tracia revenea
Greciei, Arabia, Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-
englez, insula Cipru intra in posesie britanica, Armenia își câștiga independenta,
iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorita victoriei
revoluției kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat si, deci, nu a intrat
niciodată in vigoare. Abia după ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a
proclamat Republica, ultimul sultan plecând din Constantinopol la bordul unui
vas britanic, precum si in urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi
pusa in discuția participanților la conferința de la Lausanne. Întrunirea a început
la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reușeau sa
obțină mici rectificări teritoriale, angajându-se in schimb sa respecte statutul
minorităților si principiul demilitarizării Strâmtorilor.

Bibliografie:
1.Brendon, Vyvyen, Primul Război Mondial, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003
2.Peter Calvocoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Bucureşti, Polirom,
2003.
3.Martin Griffith, Relaţii internaţionale, şcoli, curente, gânditori, Bucureşti, Ed.
Ziua, 2003
4.Eric Hobsbawm, Era imperiului, 1875-1914, Chişinău, Ed. Cartier, 2002.
5.Jeffrey Newnham, Graham Evans, Dicţionar de relaţii internaţionale,
Bucureşti, Ed. Universal DALSI, 2001.
6.Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, Bucureşti, Corint, 2003.

România în Primul Război Mondial

25
Implicarea ţării noastre în Primul Război Mondial a fost subiectul unor aprige
dispute atât la nivelul omului de rând cât şi la nivel politic şi diplomatic. Cele
mai importante probleme care trebuiau discutate de către conducerea politică a
ţării cu viitorii aliaţi erau cele care priveau condiţiile în care România trebuia să
intre în război dar şi locul pe care ţara noastră trebuia să-l ocupe la masa
tratativelor de pace. Accentul cade, în acest articol pe campaniile militare pe
care armata română le-a dus de-a lungul celor doi ani de război. Implicarea ţării
noastre în Primul Război Mondial a fost subiectul unor aprige dispute atât la
nivelul omului
de rând, cât şi la nivel politic şi diplomatic. În România acelorvremuri simpatia
marii majorităţi a populaţiei nu putea fi orientată către Puterile Centrale câtă
vreme Transilvania se găsea sub dominaţia austro-ungarilor. La nivelul clasei
politice însă lucrurile erau mult mai complicate. În primul rând datorită Regelui
Carol I care provenea din casa domnitoare a Prusiei şi ale cărui simpatii erau
îndreptate către ţara sa de origine. Dar, Regele Carol I nu era singur de această
parte a baricadei fiind susţinut şi de câţiva importanţioameni politici ai vremii
(P.P. Carp,T. Maiorescu, Al. Marghiloman etc.). În al doilea rând, şi cu o
pondere cu mult mai mare decât o puteau avea simpatiile regelui, era Tratatul de
alianţă pe care România îl încheiase, încă în 1883, cu Puterile Centrale. Deşi de
existenţa tratatului nu ştiau decât o mână de oameni politici români, acesta lega
ţara noastră de Germania şi Austro-Ungaria. Este adevărat că tratatul fiind unul
defensiv, stipula implicarea României în conflict doar în cazul în care una dintre
celelalte două semnatare ar fi fost atacate, nu se putea aplica în cazul de faţă
atâta timp cât austroungarii atacaseră primii. De partea cealaltă Antanta, putea
oferi reîntregirea
ţării, obiectivul fundamental al unei eventuale implicări româneşti în conflict.

26
Negocierile, care de partea României l-au avut ca protagonist pe prim-ministrul
de atunci, Ionel Brătianu, au fost deosebit de dificile şi sinuoase. Fără îndoială,
obiectivul principal al lui Brătianu fiind reîntregirea ţării el nu putea fi de partea
Puterilor Centrale. Totuşi, „principala problemă diplomatică a lui Brătianu
era aceea de a negocia cu Antanta o alianţă care să asigure că România îşi va
atinge obiectivele în cazul participării la război, dar şi să evite o ruptură cu
Puterile Centrale”1. Încă de la începutul războiului, Brătianu a încheiat două
acorduri de neutralitate cu Italia şi Rusia cea de-a doua fiind de acord ca în
schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României să recunoască dreptul
acesteia din urmă de a anexa provinciile aflate sub dominaţie austroungară. Deşi
aliaţii au fost tentaţi, încă de la începutul războiului, de fi de acord cu toate
cererile lui Brătianu,pretenţia acestora de intrare imediatăîn conflict a României
a fost respinsă de premierul român în baza argumentului că ţara noastră nu era
pregătită să facă faţă unui asemenea conflict, pe de o parte din cauza lipsei de
pregătire şi a lipsei de echipament a armatei, pe de alta, din cauza poziţiei
strategice deosebit de expuse a României. Într-adevăr, intrarea în război, de
partea Puterilor Centrale a Bulgariei, în octombrie 1915, deschidea perspectiva
ca ţara noastră să fie nevoită să ducă un război pe două fronturi fapt care, la
momentul acela, ar fi însemnat prăbuşirea României. La începutul anului 1916
când negocierile dintre România şi Antanta au fost reluate acestea au fost lungi
şi tensionate în ciuda îmbunătăţirii situaţiei de pe cele două fronturi europene în
favoarea Antantei care
obţinuse câteva succese importante (rezistenţa înverşunată a francezilor la
Verdun, redresarea armatei italiene, ofensiva britanică pe Somme – în Vest şi
ofensiva lui Brusilov – în Est). În faţa presiunii tot mai mari pe care Aliaţii o
exercitau asupra României dar şi datorită succeselor pe care Brusilov le obţinea
în faţa austro-ungarilor (armata rusă ameninţa să intre singură în

27
Ungaria),Brătianu a hotărât să implice ţara în război. Totuşi, el punea trei
condiţii
pe care Aliaţii trebuiau să le îndeplinească: asigurarea armatei române cu
muniţia necesară, pornirea unei ofensive aliate pe toate fronturile şi protejarea
de către
aceştia a graniţei de sud a României. În plus, la negocieri, Brătianu a mai pus
două condiţii care aveau ca scop o întărire a poziţiei României în tabăra aliată:
pe de o parte, el cerea să nu fie încheiată o pace separată între Aliaţi şi Puterile
Centrale până când pretenţiile teritoriale ale României nu erau satisfăcute, pe de
alta, România urma ca la congresul de pace ce avea să încheie războiul să se
afle pe o poziţie de egalitate cu învingătorii. Dorinţa deosebită a liderilor
Antantei ca România să intre în război a făcut ca aceştia să se declare de acord
cu toate cerinţele formulate de premierul român deşi ştiau, chiar de la început,
că acestea nu puteau fi îndeplinite. Astfel, din perspectivă militară, din cauza
condiţiilor de
transport foarte proaste pe care le putea oferi România, dar şi a intervenţiilor
armatei ţariste – care încetinea de multe ori fluxul de transport – aprovizionarea
cu muniţii şi material de război a armatei române a rămas deficitară pe tot
parcursul campaniei militare desfăşurate în anul 1916. Ofensiva împotriva
Bulgariei pe care trebuia să o declanşeze armata anglo-franceză din Grecia nu a
avut forţa necesară de a fixa armata bulgară departe de graniţele României, iar
participarea substanţială cu oameni şi material a armatei ruse la apărarea
Dobrogei nu s-a ridicat niciodată la nivelul aşteptărilor. Din perspectiva
diplomatică, acceptarea celor două clauze cerute de Brătianu pentru statutul
României la încheierea războiului avea să ridice numeroase probleme la
Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. În vara lui 1916, la intrarea în război,
România a angajat un număr impresionant de soldaţi şi ofiţeri, 800.000
mobilizaţi şi 400.000 în rezervă, ceea ce reprezenta aproximativ 30%2 din

28
totalul masculin al populaţiei ţării. Cu toate acestea, armata română avea de
înfruntat un număr foarte mare de probleme pe care, la data intrării ţării în
război nu avea cum să le rezolve. În primul rând, înzestrarea cu echipament de
luptă modern. Într-adevăr, pe lângă faptul că erau depăşite, armele individuale
erau şi insuficiente faţă de numărul de oameni mobilizaţi. Din punctul de vedere
al armelor grele, artilerie de câmp sau grea, situaţia era şi mai rea armata
română neavând nici pe departe o înzestrare echivalentă cu cea a inamicului. La
fel de rea era situaţia şi la dotarea cu mitraliere care, mai ales în cazul unităţilor
mobilizate ad-hoc erau în număr foarte mic sau chiar deloc. Nici din punct de
vedere al cadrelor de comandă lucrurile nu erau mai bune. Astfel, mobilizarea
unui număr foarte mare de soldaţi a făcut ca dotarea subunităţilor cu cadre de
comandă să fie puternic deficitară la toate gradele. În plus, mulţi dintre ofiţerii
aflaţi pe front erau rezervişti şi nu aveau o pregătire militară adecvată, iar cei
care erau activi nu aveau cunoştinţe despre modul în care se ducea războiul
modern. Pe de altă parte, mulţi dintre comandanţii superiori ai armatei se făceau
remarcaţi mai ales în saloanele mondene şi politice ale capitalei decât în fruntea
unităţilor, fapt normal dacă ţinem seama de cum era
organizat sistemul de promovare în funcţii şi avansare din armata română a
vremii. Această lipsă de competenţă avea să se facă puternic resimţită pe front
unde incompetenţa multor comandanţi a dus la suportarea unui număr foarte
mare de pierderi de vieţi omeneşti. În ceea ce-i privea pe soldaţii de rând aceştia
erau, în cea mai mare majoritate a lor proveniţi din ţărani.Mai mult de jumătate
dintre aceştia nu ştiau să scrie şi să citească, dar „îşi iubeau foarte mult ţara şi
erau foarte supuşi fiind obişnuiţii cu greutăţile şi sacrificiul”3. În fine, nici din
punct de vedere tactic situaţia nu era mai bună. Chiar dacă comandanţii
superiori şi teoreticienii armatei cunoşteau existenţa noilor arme – în special al
artileriei şi mitralierelor, rolul acestora pe front era considerat nesemnificativ,
accentul fiind pus în continuare pe atacul frontal la baionetă al infanteriei4. În

29
plus, în structura de comandă a armatei române se păstra încă un puternic sistem
centralist, gradul de independenţă acordat ofiţerilor aflaţi în prima linie fiind
unul foarte mic. Aceasta ducea la o scădere a mobilităţii unităţilor, o întârziere
foarte mare la transmiterea şi executarea ordinelor şi la irosirea unor momente
în care o mai mare libertate de acţiune acordată comandanţilor de subunităţi ar
fi putut aduce avantaje tactice importante. Din punct de vedere strategic, în
1914 România, care era parte a tratatului de alianţă cu Puterile Centrale încheiat
în 1883, avea ca principal inamic Rusia. În concordanţă cu această situaţie
planurile de operaţiuni ale armatei române erau orientate preponderent spre est.
După cele două războaie balcanice Ion I.C. Brătianu a cerut Marelui Stat Major
Român să ia în calcul şi posibilitatea declanşării unor operaţiuni militare
împotriva Austro-Ungariei. Aşa au luat naştere mai multe versiuni ale unei
implicări a României într-un conflict cu Puterile Centrale, cea mai cunoscută
dintre ele fiind denumită „Ipoteza B”. Dat fiind contextul internaţional, cu
trecerea Bulgariei de partea Puterilor Centrale, aceastăversiune prevedea ca
grosul armatei române să treacă Carpaţii într-o puternică ofensivă împotriva
efectivelor austro-ungare existente în Transilvania. La graniţa de sud, unde
urmau să fie desfăşurate efective mult mai puţin importante, armata trebuia să
se găsească în defensivă, principala ei sarcină fiind aceea de a apăra ţara de o
posibilă invazie bulgară. Varianta finală a planului de război al României,
denumită „Ipoteza Z”, a fost definitivată în vara lui 1916, şi era fundamental
diferită de cea iniţială. Astfel, Ipoteza Z avea două faze: o primă fază o
constituia acţiunea ofensivă spre Transilvania. Acesteia îi era alocată cea mai
mare parte a armatei şi avea ca obiectiv pătrunderea cât mai adâncă în
Transilvania. Cea de-a doua parte, care avea în vedere frontul de sud, era,
iniţial, defensivă, până la sosirea în Dobrogea a trupelor ţariste, urmând, odată
această etapă împlinită, să se transforme într-o acţiune ofensivă care, plecând de
la capetele de pod româneşti din Silistra şi Turtucaia, trebuia să avanseze pe

30
teritoriu bulgar. Ipoteza Z transformadeci radical planul de operaţii al armatei
române implicând-o pe aceasta la o acţiune ofensivă desfăşurată pe două
fronturi, ceea ce, la dotarea şi pregătirea armatei de la acea vreme putea, şi avea,
să ridice foarte multe probleme. Declanşate la 27 august operaţiunile militare
ale armatelor române (Armata I, a II-a şi de Nord) alocate ofensivei spre
Transilvania au fost încununate de succese nesperate. Aşa cum se bănuia,
Puterile Centrale nu avea detaşate, la graniţa cu România, unităţi importante,
ceea ce a făcut ca înaintarea pe care trupele române au realizat-o în primele zile
ale campaniei să fie spectaculoasă. Primirea entuziastă făcută de românii din
Transilvania şi uşurinţa înaintării au creat, printre ofiţeri şi trupă, o stare
periculoasă de automulţumire care avea să aibă consecinţe nefaste. Lucrurile,
din nefericire, au evoluat total diferit pe frontul sudic unde situaţia s-a prezentat
cu totul altfel decât în planurile iniţiale. Pentru a răspunde ofensivei româneşti
din Transilvania trupele germano-
bulgaro-turce, aflate sub comanda feldmareşalului Mackensen, au pregătit o
puternică lovitură de răspuns care viza atacul asupra fortificaţiilor româneşti de
la Turtucaia, Silistra şi Bazargic. Ofensiva inamicului a avut rezultate finale
chiar mai bune decât îşi imaginase iniţial Mackensen din cauza mai multor
factori. În primul rând, trupele care compuneau Armata a III-a română, dislocată
în zonă, erau dintre cele mai slabe, în al doilea rând, înzestrarea cu armament
modern a acestora era total insuficientă, în al treilea rând, trupeleruseşti care ar
fi trebuit să sprijine defensiva românească erau departe de a face faţă situaţiei
atât din punctul
de vedere al soldaţilor dar şi al ofiţerilor, şi, în fine, nici comandanţiimarilor
unităţi româneşti nu erau pregătiţi să reziste unei acţiuni de luptă dusă după
regulile războiului modern. În aceste condiţii ofensiva germano-bulgară
declanşată la începutul lunii septembrie avea să dea peste cap întreaga apărare
românească din zonă şi, în doar câteva zile, să ocupe întregul Cadrilater

31
ameninţând, prin trecerea Dunării, în mod direct Bucureştiul. Reacţia
românească în faţa acestei lovituri a fost una de consternare. Nimeni nu se
aştepta ca, în condiţiile bune în care se desfăşurase până atunci campania din
Transilvania, lucrurile să se schimbe atât de drastic. O primă consecinţă pentru
România a înfrângerii suferite în sud a fost aceea că a provocat mai întâi, prin
transferul de trupe, o scădere a ritmului înaintării în Transilvania iar, mai apoi,
trecerea trupelor româneşti din acea zonă în defensivă. O a doua consecinţă,
mult mai gravă a fost acceptarea planului propus de Averescu – manevra de la
Flămânda – de a recâştiga iniţiativa în sud. Acest plan, căruia i s-a opus
generalul Prezan, a primit girul rege lui dar şi pe cel al prim-
ministrului.Averescu, a trecut în mod energic la executarea planului dar nu a
ţinut cont de doi factori foarte importanţi: în primul rând, zona prin care trupele
române trebuiau să treacă Dunărea era o zonă expusă inundaţiilor, în al doilea
rând nu s-a asigurat o bună protecţie a podului de pontoane peste care trebuia
trecut fluviul. Primele unităţi româneşti au început traversarea Dunării pe 30
septembrie 1916 dar, fiind transportate în ambarcaţiuni nu aveau asupra lor
decât provizii şi muniţie foarte puţină. Construcţia podului de pontoane deşi
începută în aceeaşi zi a fost atacată de aviaţia germană ceea
ce a dus la întârzierea construcţiei. Când, pe 2 octombrie, podul a fost deschis
vremea s-a stricat şi ploaia, căzută în mari cantităţi, a făcut imposibilă trecerea
dincolo a artileriei grele şi a proviziilor pentru trupele române. În plus, în
aceeaşi zi şi-au făcut apariţia şi navele flotei austriece de pe Dunăre care au
ţinut sub foc constant podul de pontoane şi au îngreunat şi mai mult sarcina
unităţilor române. În aceste condiţii, dar mai ales pe fondul temerii că
distrugerea podului ar fi izolat trupele noastre trecute pe malul bulgăresc,
Averescu a autorizat suspendarea operaţiunii. Manevra de la Flămânda avea să
grăbească, prin consecinţele ei, prăbuşirea frontului din Muntenia, pierderea
capitalei şi retragerea guvernului şi a familiei regale în Moldova. De fapt, eşecul

32
Manevrei de la Flămânda a fost mai degrabă benefic armatei române care, dacă
ofensiva reuşea, ar fi rămas cu multe mari unităţi prinse în Bulgaria. Este
adevărat că operaţiunea putea să şi reuşească dacă forţele româneşti ar fi trecut
pe malul bulgăresc dar, chiar şi în aceste condiţii, ea nu ar fi avut o deosebită
importanţă strategică. Întradevăr, încă din septembrie forţele germane au trecut
la concentrarea de trupe experimentate pe frontul din Transilvania în ideea
trecerii la ofensivă şi recucerirea teritoriilor ocupate de români. Doar prin
mutarea unităţilor de la Dunăre către nord s-a reuşit apărarea trecătorilor din
Carpaţi şi, implicit, o retragere reuşită a armatei române din Ardeal. Trecerea
Carpaţilor de către forţele austro-germane şi ofensiva din
sud de sub comanda lui Mackensen au pecetluit soarta Munteniei. Deşi soldaţii
români s-au apărat peste tot cu îndârjire superioritatea materială şi de comandă a
armatei inamice a fost hotărâtoare. Pierderea Bucureştiului a determinat
retragerea guvernului, a familiei regale şi a armatei în Moldova şi înlocuirea
celei mai mari părţi a trupelor destinate apărării frontului cu unităţi noi venite
din Rusia. Asupra operaţiunilor militare întreprinse de România în prima parte a
campaniei istoricul N. Iorga face o deosebită critică tuturor factorilor implicaţi
în declanşarea şi, mai ales, pregătirea conflictului. Întradevăr,dacă din punctul
de vedere al alegerii momentului în care România a intrat în război, marele
istoric
recunoaşte că s-a făcut sub presiunea Aliaţilor, mai departe el are cuvinte grele
la adresa conducătorilor militari şi politici care au fost direct răspunzători
de ceea ce s-a întâmplat pe parcursul campaniei din 1916. Astfel, deşi Iorga nu
se ridica împotriva participării noastre la război, el critică, conducătorii politici,
în special primul ministru despre a cărui viziune, care considera că participarea
României la lupte va fi doar o parte secundară a unei, mult mai importante
diplomaţii, spune că era influenţată de opinia generală că războiul se va termina
curând. Critică, de asemenea, şi unele decizii ale premierului care numise la

33
conducerea armatei unii comandanţi incompetenţi – cazul generalului
Crăiniceanu – critică şi starea de pregătire şi înzestrare a armatei şi a
comandanţilor acesteia numiţi pe alte criterii decât cele ale competenţei
militare, dar critică, mai ales, starea morală a clasei politice din România acelor
vremuri, clasă politică gata oricând, să-şi servească mai ales propriile interese
decât pe cele ale ţării. Frontul s-a stabilizat la începutul anului 1917 atât din
cauza venirii iernii cât şi din cauza stării de epuizare în care se aflau soldaţii
armatei
inamice. Pe lângă acestea, multe unităţi germano-austro-ungare au fost
transferate pe alte fronturi unde situaţia militară a Puterilor Centrale era dificilă.
În plus, revoluţia din martie 1917 care avusese loc în Rusia dădea speranţe
conducătorilor germani că o pace separată cu Rusia ar fi putu fi posibilă. Pe
acest fond, trupele germane care operau în România au primit ordin să se abţină
de la atacuri sau acţiuni care ar fi putu perturba negocierile. Din ianuarie 1917,
timp de şase luni, frontul din Moldova s-a menţinut liniştit permiţând armatei
române, sub supravegherea generalului Berthelot şi a Misiunii Militare
Franceze, să înceapă un amplu program de pregătire şi înzestrare în vederea
reluării luptelor în vara lui 1917. Luptele din sudul Moldovei, purtate pe
parcursul verii lui 1917 pot fi împărţite în două etape: o prima parte a constat în
ofensiva armatei româno-ruse de la Mărăşti şi s-a desfăşurat între 24 iulie şi 1
august, cea de-a doua parte a reprezentat răspunsul germano-austro-ungar la
ofensiva de la Mărăşti şi s-a desfăşurat în perioada august-septembrie 1917.
Bătălia de la Mărăşti a avut ca
scop scoaterea din luptă a Armatei a IX-a germane şi recucerirea satului
Mărăşti, poziţie cheie pentru o mai bună aşezare a frontului românesc. Deşi
inamicul era informat de iminenţa unui atac a considerat că forţele de care
dispunea în zonă erau suficiente pentru a face faţă ofensivei române. Cu toate
acestea, cu sprijinul

34
artileriei grele, care a executat un foc de atac asupra primelor linii germane,
infanteria română a reuşit străpungerea frontului în mai multe locuri provocând
pierderi grele şi retrageri grăbite ale inamicului. Ofensiva româno-rusă a fost
atât de viguroasă încât a pus în pericol întregul front deţinut de inamic în zona
Nămoloasa – Focşani. În urma acestei ofensive inamicul a fost nevoit să
mobilizeze de urgenţă rezerve pentru stabilizarea frontului. În cele din urmă,
considerând că obiectivul ofensivei fusese atins, la 1 august 1917, Averescu a
dat
ordinul de încetare a luptelor. Ofensiva de la Mărăşti, dincolo de rearanjarea
liniei frontului şi de unele câştiguri teritoriale a însemnat, aşa cum mărturisea
chiar Averescu, „prima victorie adevărată din istoria armatei române
moderne”10. Această ofensivă a arătat faptul că, dacă erau dotaţi cu armament
modern şi instruiţi în conformitate cu cerinţele noului tip de război, soldatul
român se putea bate de la egal la egal cu oricare armată din lume. De asemenea,
victoria de la Mărăşti a însemnat şi un puternic sprijin pentru moralul trupelor
noastre care au
văzut că germanii puteau fi învinşi. Pentru Puterile Centrale această bătălie a
însemnat reducerea luptelorpe alte fronturi în vederea acoperirii pierderilor
suferite şi, mult mai important, a însemnat o reducere a potenţialului de şoc
pregătit în vederea contraofensivelor plănuite de la Mărăşeşti şi Oituz.Succesul
românesc de la Mărăşti avea să schimbe planurile OHL(Oberste Heeresleitung –
Înaltul Comandament al Armatei germane), reorientând plănuita ofensivă a lui
Mackensen, iniţial orientată spre est, către vest cu intenţia pe de o parte, dea a
bloca ofensiva română, pe de alta,de a sprijini forţele austro-ungare puternic
zdruncinate. Contraatacul german s-a orientat către două direcţii: una spre
Mărăşeşti şi una spre Oituz. Obiectivul Armatei a IX-a, de sub comanda lui
Mackensen era acela de a ataca flancul stâng al Armatei a II-a române urmând
ca, după ce i-ar fi învins pe români Armata a IX-a germană să facă joncţiunea,

35
la Oituz, cu celelalte forţe germano-austroungare care operau acolo. Anihilarea
Armatei a II-a române ar fi permis forţarea Siretului şi stabilirea unui vast cap
de pod german pe linia Mărăşeşti-Tecuci. Ofensiva spre Mărăşeşti trebuia să
înceapă pe 6 august chiar dacă întregul efectiv german prevăzut să intre în luptă
nu era concentrat în totalitate. Prima parte a bătăliei, constatând din încercarea
armatei
germane de a cuceri Mărăşeştiul, s-a lovit de rezistenţa îndârjită a soldaţilor
români care s-au opus spargerii frontului preconizată de Mackensen. După ce
primul val al atacului german a fost oprit, bătălia de la Mărăşeşti a constat în
atacuri germane şi contraatacuri române până în data de 12 august când o
puternică ofensivă germană a dat peste cap defensiva rusă şi a reuşit să ocupe
Panciu, ameninţând Muncelul. În faţa acestei situaţii Marele Cartier General
Român a hotărât suplimentarea forţelor care se aflau în defensivă şi trecerea la
contraatac. Desfăşurată pe data de 19 august ofensiva română a surprins
inamicul
prin forţa ei şi a reuşit să recucerească o bună parte a poziţiile pierdute până
atunci. După această dată, singura operaţiune germană care merită consemnată a
fost cucerirea Muncelului dar, deşi armataromână a contraatacat cu hotărâre
poziţia nu a mai putut fi recucerită după cum nici alte încercări germane de
înaintare nu au mai putu fi realizate. În aceste condiţii, pe fondul pierderilor
deosebite suferite dar şi al scoaterii din dispozitivul de luptă, al mai multor
unităţi germane, atacurile de la Mărăşeşti au fost sistate pe data de 3 septembrie.
Bătălia de la Mărăşeşti a fost o victorie defensivă care a fost adesea comparată,
păstrând desigur proporţiile, cu Bătălia de la Verdun. Această victorie defensivă
poate fi considerată cea mai importantă victorie a armatei române pe parcursul
Primului Război Mondial, ea contribuind la păstrarea frontului şi împiedicarea
trupelor germano-austro-ungare să cucerească Moldova. Cea de-a doua parte a
contraofensivei germane a fost orientată către Oituz având ca obiective

36
pătrunderea pe valea Trotuşului şi anihilarea flancului drept al Armatei a II-a
române aflate în depresiunea Soveja. Dacă ar fi reuşit, această operaţiune ar fi
putut duce, prin joncţiunea marilor unităţi germanoaustro- ungare care operau în
sudul Moldovei şi în Bucovina, la ocuparea întregii Moldove. În această zonă
era desfăşurat Corpul XL armată rus a cărui receptivitate faţă de mesajele
pacifiste
sosite din ţară şi, deci, lipsa unei dorinţe combative erau bine cunoscute
comandanţilor inamici. În această situaţie MCG român a luat în considerare
înlocuirea acestui corp de armată cu unităţi româneşti. Bătălia de la Oituz a
început la 8 august 1917 şi a adus cu sine mai multe succese locale ale
inamicului care a reuşit să se apropie de Târgu Ocna. În aceste condiţii şi
puternic presat de MCG Averescu decide să aducă întăriri care să refacă
pierderile suferite de forţele române în prima fază a ofensivei. Trupele române,
însumând două batalioane ale
Diviziei 1 Cavalerie au reuşit, până în 12 august, oprirea ofensivei inamice,
trecând, pe 13 august, alături şi de forţe ale armatei ruse, la o puternică ofensivă.
Chiar dacă, iniţial, s-au reuşit unele progrese ofensiva româno-rusă s-a lovit de
rezistenţa forţelor inamice şi a trebuit să dea înapoi. Averescu a insistat ca
atacul să continue chiar dacă fusese înştiinţa de către comandanţii din teren că
nu aveau trupele pregătite pentru un asemenea acţiune. Contraatacurile
româneşti care nu au adus rezultate deosebite, au fost deosebit de scump plătite
şi au generat tensiuni deosebite între generalul Averescu şi MCG, Prezan
reproşându-i primului proasta conducere a operaţiunii precum şi pierderile
nejustificat de mari. Ultima parte a bătăliei a fost purtată între 18 şi 22 august
dar, cu toate insistenţele inamicului frontul românesc nu a putu fi spart.
Pierderile foarte mari suferite de inamic dar şi nevoia de a muta unităţi pe alte
fronturi a făcut ca încercarea de a

37
pătrunde în Moldova să fie stopată. Bătăliile purtate de-a lungul verii lui 1917
au reprezentat, pentru comandamentul german şi austro-ungar o mare
dezamăgire14. Deşi au adus de vedere strategic aceste operaţiuni au însemnat
un eşec întrucât
„armatele ruso-române nu au fost înfrânte, iar Moldova nu a fost ocupată”15.
Mai mult, obiectivul general, cel de a scoate România din război nu a putut fi
atins decât mai târziu şi din cauze independente de statul român. Sacrificiile
soldaţilor
români din vara anului 1917 au adus armatei române bine meritate elogii din
partea conducerii Aliate şi au ajutat ţara noastră să-şi recapete credibilitatea în
faţa Aliaţilor după campania dezastruoasă din anul precedent. Rezistenţa eroică
a armatei române a obligat inamicul la trecerea pe poziţii defensive,
împiedicând
avansarea spre Ucraina şi au contribuit la fixarea, pe frontul din Moldova, unor
importante unităţi germane care ar fi fost mult mai necesare pe alte teatre de
operaţii. În fine, la fel de important a fost şi impactul pe care victoriile din 1917
le-au avut atât asupra moralului populaţiei dar şi al soldaţilor înşişi care au
realizat rolul lor în menţinerea suveranităţii ţării, pe de o parte, dar şi forţa pe
care o reprezentau la nivel naţional, pe de alta. Pe termen lung aceste bătălii au
intrat în mentalul colectiv al românilor, iar localităţile unde s-au purtat acestea
au devenit locuri ale memoriei ale poporului român. Operaţiunile militare de
anvergură
de pe frontul românesc s-au încheiat la începutul toamnei lui 1917. Atenţia
comandanţilor militari ai Puterilor Centrale era concentrată asupra operaţiilor de
anvergură care se duceau pe Frontul de Vest fapt pentru care transferul de trupe
către aceste teatre de operaţii a continuat. Menţinerea statu-quoului de pe frontul
din Moldova a durat până în noiembrie 1917 când, noua putere de la Moscova a

38
declarat încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale. Această hotărâre a făcut ca
ambele flancuri ale armatei române, apărate de armate ruseşti să fie descoperite.
Deşi la MCG român au fost întreprinse acţiuni care să prevină o prăbuşire
completă a frontului rusesc, acestea nu puteau acoperi întregul front care ar fi
trebuit apărat doar de armata română. În aceste condiţii partea română s-a văzut
nevoită să înceapă şi ea discuţiile preliminare legate de semnarea unui armistiţiu
cu Puterile Centrale. După mai multe discuţii, forma finală a armistiţiului a fost
semnată pe 9 decembrie 1917. În acelaşi timp situaţia existentă în marile unităţi
ruseşti care se găseau pe teritoriul României a început să se degradeze din ce în
ce mai mult, la conducerea unităţilor fiind puse comitete ale soldaţilor şi
ofiţerilor revoluţionari. Sub conducerea acestora actele de indisciplină şi anarhie
s-au înmulţit transformând fostul aliat într-un adevărat inamic. Presat de situaţie
MCG român a fost nevoit să ceară părăsirea de către armata rusă a teritoriului
României.
Aceasta trebuia făcută în ordine, fără acte de provocare sau rebeliune din partea
armatei ruse. În marea lor majoritate soldaţii ruşi au respectatcondiţiile de
retragere impuse dar au existat şi excepţii. Acolo unde a fost nevoie intervenţia
în forţă a trupelor române a fost promptă şi a restabilit cu repeziciune ordinea.
Ascensiunea la putere a bolşevicilor a produs probleme grave şi în Basarabia
situaţia de aici putând să ameninţe întreaga stabilitate a frontului românesc. În
aceste condiţii MCG a autorizat intervenţia armatei în Basarabia. Misiunea
trupelor române de aici era aceea de a reinstaura ordinea la Chişinău şi
asigurarea căii ferate Bender-Socola. Cum această intervenţie nu a fost
suficientă pentru a restabili ordinea în întreaga zonă MCG a autorizat
intervenţia mai multor mari unităţi româneşti pentru a preveni preluarea puterii
la nivelul provinciei de către bolşevici. Deplasarea de unităţi româneşti de pe
linia frontului şi ieşirea Rusiei

39
din război au dat posibilitatea Puterilor Centrale să ceară clarificarea deplină a
poziţiei României. Conştienţi de faptul că armata română nu putea apăra singură
un front atât de întins, factorii politici din conducerea ţării au început să
tatoneze terenul în vederea încheierii unei păci cu Puterile Centrale. Astfel, la
sfârşitul lui ianuarie era trimis la Mackensenun delegat al armatei române,
generalul Lupescu, care se întâlneşte cu mareşalul la Focşani. Acesta îi declară
că „Puterile Centrale nu au abuzat până acuma de superioritatea lor, fiindcă
poartă viitorului României un interes deosebit”17. La presiunea venită din
partea acestora, guvernul Brătianu demisiona, la 7 februarie 1918, fiind înlocuit,
cu un guvern condus de generalul
Averescu. Numirea acestuia în fruntea guvernului avea ca argumente pe de o
parte, faptul că el nu era om politic, pe de alta, ca militar de carieră el nu aducea
atingere liniei politice pe care o avea de urmat România. Principala sarcină a lui
Averescu era aceea de a semna un acord preliminar de pace cu Puterile
Centrale. Dar, aşa cum sublinia I.G. Duca, adevărata misiune încredinţată de
rege lui Averescu, la preluarea de către acesta a mandatului, a fost aceea de a
tergiversa cât mai mult cu putinţă semnarea acordului. Condiţiile dure de pace
impuse de Puterile Centrale i-au fost imputate lui Averescu despre care se
spunea că fusese prea îngăduitor la negocieri. Ca atare, regele îi va cere demisia
şi-i va încredinţa, cu acordul lui Brătianu, sarcina formării unui nou guvern lui
Al. Marghiloman
despre care se spera că va putea îmblânzi condiţiile de pace impuse României.
Guvernul Marghiloman, instalat pe 5 martie 1918, a fost somat de autorităţile de
ocupaţie să încheie Tratatul de la Buftea care a fost semnat doar parţial
(condiţiile
economice şi cele teritoriale nu au intrat în această primă parte). Deşi foarte
dure, mai ales cele teritoriale cerute de unguri, concesiile pe care România la
făcea au fost revizuite mai ales în urma opoziţiei acerbe a lui Marghiloman.

40
Partea a doua a tratatului a fost semnată în 26 martie 1918 şi a fost considerat de
către Puterile Centrale punctul de la care România nu mai putea relua lupta. În
chiar a doua zi de la semnarea pe teritoriul României au început deplasarea către
Frontul de Vest
pentru a putea lua parte la ofensiva de primăvară declanşată de către
Ludendorff.
Această ofensivă a fost ultima încercare făcută de Puterile Centrale de a câştiga
bătălia din vest. Începută la sfârşitul lui martie, a durat până la începutul lui
august 1918 şi a însemnat pierderea deplină a iniţiativei pe Frontul de Vest. În
România,
refuzul regelui Ferdinand I de a ratifica Tratatul de la Bucureşti crescut
frustrarea germanilor care erau hotărâţi să declanşeze o ofensivă care să pună
capăt acestei situaţii. Plănuita ofensivă trebuia să avanseze pe trei direcţii: către
nordul Moldovei trebuiau să opereze forţele lui Mackensen din Transilvania şi
din nordul Bucovinei forţele austroungare. Cum la data la care se plănuia
această ofensivă situaţia Puterilor Centrale în vest era critică, Kaizerul Karl a
anulat implicarea trupelor austro-ungare în operaţiune. Întrucât o ofensivă
susţinută doar de germani nu putea avea mari şanse de reuşită, întreaga
operaţiune a fost anulată.
De aici înainte, lucrurile au început să se precipite. Pe 15 septembrie forţele
Aliate declanşau ofensiva în zona Salonicului. Atacul a dat peste cap forţele
bulgare care sau retras în dezordine forţând, în mai puţin de trei săptămâni,
Bulgaria să ceară armistiţiul. Prăbuşirea Bulgariei a dat semnalul pentru
remobilizarea armatei române care a început la sfârşitul lui septembrie. Pe
parcursul lunii octombrie 1918 au fost discuţii aprinse asupra posibilităţii
reintrării în război a României. Această posibilitate îl neliniştea în mod special
pe Mackensen ale cărui forţe încercau să facă faţă ofensivei Aliate de pe
Dunăre. Mareşalul trebuia să aibă în

41
vedere posibilitatea ca România să se alăture Antantei prinzându-i astfel forţele
din două direcţii. Aceasta ar fi însemnat cu siguranţă distrugerea forţelor
germane din este câtă vreme armata lui Mackensen nu dispunea de material de
greu luptă, iar soldaţii erau slab echipaţi şi în vârstă. La sfârşitul lui octombrie
lucrurile intrau în faza finală pentru Puterile Centrale. Pierderea iniţiativei era
evidentă pe toate fronturile şi, în plus, în faţa marilor pierderi suferite forţele
germano-austro-ungare nu mai aveau de unde aduce întăriri. În aceste condiţii
forţele austro-ungare semnau, la 4 noiembrie, armistiţiul cu Italia care obliga
trupele germane să evacueze Italia şi Balcanii. Această situaţie putea, să
provoace haos în urma lipsei de autoritate ce avea să urmeze retragerii germane
şi impunea prezenţa trupelor române în teritoriul eliberat. Pe 6 noiembrie,
guvernul Marghiloman a fost înlocuit cu guvernul condus de generalul Coandă.
La insistenţele lui Berthelot România declara, la 10 noiembrie, război
Germaniei, revenind în rândurile Antantei cu 24 de ore înainte de încheierea
operaţiunilor pe Frontul de Vest. Participarea României la Primul Război
Mondial a reprezentat un uriaş efort uman şi economic. Pierderile armatei s-au
ridicat la 220.000 de morţi, ceea ce însemna 3% din populaţia ţării (faţă de 3,6%
Franţa, 1,25% Marea Britanie, 1,24% Italia, 0,96% Belgia, 0,12% SUA), la care
se adaugă aproximativ 80.000 de civili, cei răniţi, prizonierii, dispăruţii. După
unele calcule, care se referă şi la provinciile unite cu ţara, tributul de sânge al
naţiunii române în războiul de întregire este de aproximativ 800.000 de oameni.
Din punct de vedere economic, despăgubirile prezentate Comisiei de Reparaţii
se ridicau la 31 de miliarde lei-aur, la care trebuie adăugate: emisiunea Băncii
Generale în teritoriul ocupat de inamic, de peste 2 miliarde de lei, tezaurul
României confiscat de către guvernul bolşevic la Moscova (apreciat la
aproximativ 1 miliard de lei-aur), distrugerea industriei petroliere în retragere,
plăţile efectuate în contul tratatului de pace separat, creditele faţă cu Franţa,

42
Anglia, SUA, Italia şi Belgia (de unde se contractase armament în valoare de
peste 2 miliarde de lei-aur).

România și Marele Război: consecințe politico-teritoriale, economice și

sociale
România se formase ca stat național în 1859, prin unirea principatelor Moldova
cu Țara Românească (Vechiul Regat). Din acel moment, obiectivul esențial al
oamenilor politici, al elitelor culturale și naționale a devenit, alături de cucerirea
independenței de stat, formarea unui stat național care să cuprindă și pe românii
care trăiau în priovinciile aflate în cadrul imperiilor vecine: Transilvania și
Bucovina aparțineau Imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia, fostă provincie a
Moldovei, fusese încorporată Imperiului Rus în 1812. Ca și în alte state din
centrul și sud-estul Europei, discursul care a dominat societatea românească,
mai ale spre sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a concentrat pe ideea realizării
„idealului național”, redus la sintagma „România Mare”. Acest obiectiv devine
obsesiv pentru elita politică și culturală și va fi folosit pentru legitimarea
politică a unor partide, dar va constitui și sursă de inspirație pentru scriitori și
poeți. Până recent, istoriografia românească a creionat imaginea exagerată a
unei adevărate „mișcări naționale” care ar fi acționat constant și uniform și ar fi
solidarizat toate partidele politice, inclusiv elitele și organizațiile politico-
culturale ale românilor din provinciile vecine în jurul luptei pentru realizarea
„idealului național”. Discursul politic din România era justificat și prin starea
precară din punct de vedere politic, economic și cultural a românilor din
Transilvania, Bucovina și Basarabia. Românii din aceste provincii, deși erau
majoritari din punct de vedere demografic, nu erau recunoscuți drept națiune de
sine stătoare și implicit nu beneficiau de aceleași drepturi ca națiunile
dominante. Mai mult decât atât, tocmai datorită sistemului politic, românii din
aceste provincii aveau un statut social și cultural înapoiat în comparație cu

43
celelalte națiuni și erau supuși unui accentuat proces de deznaționalizare, de
rusificare în Basarabia și de maghiarizare în Transilvania. Statutul românilor din
Bucovina era mai ridicat, aici autoritățile austriece fiind mai tolerante. Urmarea
acestor stări de lucruri a fost – ca și în cazul celorlalte națiuni din cadrul
Imperiului Austro-Ungar – crearea de către elitele românilor din provinciile
austro-ungare a unor instituții politice, economice și culturale menite să le apere
identitatea națională. Mai puțin în cazul Basarabiei, unde politica represivă a
Rusiei nu le-a permis românilor să-și dezvolte instituții menite să conserve
identitatea națională. Încurajați de dezvoltarea mișcărilor naționale din Imperiu,
mișcarea națională a românilor a făcut progrese remarcabile, dar aceștia ezitau
între loialismul față de Împărat, față de Viena, și ideea formării unui stat al
tuturor românilor, prin eventuala unire a acestor provincii cu România. Dincolo
de neîndoielnica identitate culturală și lingvistică a românilor de pe cele două
părți ale Carpațiilor, se manifesta o dorință de unire, cumva firească, dar existau
și destule lucruri care îi nemulțumeau pe românii transilvăneni și bucovineni
atunci când priveau spre România: starea deplorabilă a țărănimii, corupția și
mentalitățile politice balcanice ș.a. Cu toate acestea, ideea că este posibilă
realizarea „României Mari” pălea în fașă, deoarece nimeni nu putea spune care
va fi calea de realizare. Izbucnirea războiului la 1914 avea să creeze un nivel de
așteptare ridicat în rândul românilor din provincii, mai ales din 1916, când
România se va angaja în războiul împotriva Puterilor Centrale cu obiectivul
declarat de anexare a Transilvaniei și Bucovinei, sau, cum discursul public l-a
formulat: de eliberare a românilor aflați sub asuprire străină. Alăturându-se
Antantei, România accepta implicit că va lupta pentru realizarea parțială a
proiectului național, în contextul în care problema eliberării românilor din
Basarabia era amânată.
În altă ordine de idei, izbucnirea războiului găsea România frământată de
nerezolvarea unor probleme sociale și politice fundamentale de care depindea

44
modernizarea statului și care agitau societatea la nivel structural: necesitatea
unei reforme agrare care să aducă echilibru social și să creeze premisele
dezvoltării economiei rurale (dominantă în stat); extinderea dreptului de vot și
democratizarea sistemului politic. Clivajele sociale erau profunde și pentru un
cercetător care pătrunde în intimitatea societății românești, o societate profund
agrară, nu va fi dificil să înțeleagă starea de înapoiere economică, socială și
culturală a țăranilor. În 1907 avea să izbucnească ultima răscoală de tip
medieval a unor țărani în Europa, de o amploare care a speriat instituțiile
statului. Chestiunea reformelor agrare și a celei electorale, deși a ocupat agenda
publică a partidelor politice – alături de obsesia realizării idealului național – a
rămas nerezolvată. Oamenii politici au căzut de acord asupra necesității
legiferării acestor reforme, dar nu s-au înțeles asupra întinderii lor și asupra
căilor de realizare. Războiul mondial a creat un nivel de așteptare ridicat pentru
români și din acest punct de vedere. Odată ce războiul a izbucnit, discursul
dominant întreținut de către elitele politice și culturale era acela al susținerii
„idealului național” – unirea tuturor românilor într-un singur stat („România
Mare”) –, iar calea de realizare a acestui obiectiv politic fundamental era
războiul împotriva Imperiului Austro-Ungar. Liderii acestui curent erau în
principal liberalii conduși de Ion I.C. Brătianu, naționaliștii-democrați în frunte
cu Nicolae Iorga, conservatorii-democrați conduși de Take Ionescu. Partizani ai
acestei direcții erau și numeroși alți reprezentanți ai elitei culturale
neînregimentate politic, publiciști, scriitori. Argumentele alianței cu Antanta se
rezumau în principal la credința că Marea Britanie, Franța și Rusia vor fi
învingătoare în război și că alianța cu acestea va oferi României posibilitatea de
a alipi Transilvania și Bucovina. Intrarea României în războiul împotriva
Puterilor Centrale părea realistă și era justificată din punctul de vedere al
realizării proiectului național românesc. O asemenea cale constituia un pas
decisiv spre crearea României Mari, chiar dacă Basarabia rămânea în afara

45
proiectului. Oricum, dezbaterile au monopolizat agenda publică, mai ales atunci
când s-a aflat că România semnase un tratat secret de alianță încă din 1883 cu
Puterile Centrale.
Cu toate acestea, nu exista o unanimitate de opinii cu privire la calea de
realizare a obiectivului național. O parte importantă a elitei politice și culturale,
cei mai mulți membri ai Partidului Conservator, dar chiar și unii membri ai
Partidului Național Liberal, exprimau o opinie diferită în sensul menținerii
alianței cu Imperiul Austro-Ungar și Germania. O atare opțiune era justificată
de către „germanofili” (cum au fost botezați în acea perioadă) prin necesitatea
de a lupta împotriva Imperiului Rus cu scopul de a elibera mai întâi Basarabia.
Germanofilii (Titu Maiorescu, P.P. Carp, Alexandru Marghiloman ș.a.)
argumentau că unirea Basarabiei cu Românie trebuie să constiutuie o prioritate
în contextul în care politica intensivă de deznaționalizare și rusificare a
românilor de aici risca să transforme provincia dintre Prut și Nistru într-o
provincie neromânească. Situația românilor din Basarabia, majoritari din punct
de vedere demografic, era extrem de precară, în contextul în care Imperiul Rus
nu a permis dezvoltarea unei mișcări naționale românești, iar politica de
rusificare a mers până acolo încât inclusiv slujba religioasă se ținea în limba
rusă. Germanofilii apreciau că situația românilor din Transilvania și Bucovina
era mult mai bună, aceștia dezvoltând structuri politice, sociale, economice și
culturale menite să le apere identitatea națională. Patriotismul așa-zișilor
„germanofili”, în ciuda eșecului acestei orientări în 1918, nu poate fi pus la
îndoială.
Exista și un curent pacifist întreținut de către social-democrați. Aceștia
exercitau o influență redusă în opinia publică din România, în contextul unei
urbanizări reduse a statului și a unei muncitorimi restrânse numeric. Prin glasul
celui mai important ideolog, Constantin Dobrogeanu-Gherea, socialiștii români
au militat împotriva războiului, au condamnat militarismul german,

46
panslavismul Rusiei, colonialismul francez şi britanic, exploatarea capitalistă a
naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar. Ei considerau că pentru România
cea mai potrivită atitudine era cea de neutralitate. Internaționaliști convinşi,
social-democraţii români nu puteau să înţeleagă cum s-ar putea îndeplini
unitatea statală deplină a românilor pe calea războiului. Au existat şi poziţii uşor
nuanţate ale unor lideri socialişti. Spre exemplu, Mihail Gh. Bujor și Ottoi Călin
argumentau că războiul avea un caracter imperialist şi că unitatea statală se
putea realiza prin socialism, dar recunoşteau faptul că munictorul avea datoria
să-şi apere Patria. Ei afirmau că între socialism şi Patrie nu există antagonism,
că Patria era cadrul natural de dezvoltare al popoarelor. Asemenea poziţii erau
considerate de radicalul Cristian Racovski drept abateri de la calea
socialismului, iar cei care le susţineau erau catalogaţi “social-patrioţi”.
În contextul în care România aderase printr-un tratat secret la alianța Puterilor
Centrale în 1883 (tratatul fusese reînoit în 1902 și 1912), Regele Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen, în calitate de șef al statului, se vedea nevoit în anul
1914 să decidă dacă dă curs clauzelor ce-i reveneau prin tratat și drept urmare
România să intre în război alături de Austro-Ungaria, Germania și Bulgaria,
împotriva Rusiei, sau se lăsa înfluențat de opinia publică dominantă influențată
de „antantofili” și alegea să lupte împotriva Puterilor Centrale (și implicit
împotriva propriului popor german!) pentru realizarea parțială a proiectului
național (adică alipirea Transilvaniei și Bucovinei la România). Trecând peste
credințele sale, Carol I adoptă o poziție echilibrată și drept urmare România
alege calea neutralității în anii 1914-1916. Moare în octombrie 1914, iar
urmașul său, Ferdinand va alege să respecte opțiunea pro-antantistă a majorității
elitei politice și a opiniei publice, România intrând în Război în august 1916 ca
aliat al Antantei. Alianța cu Antanta urmărea realizarea parțială a proiectului
național prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei la România, iar prim-ministrul
Ion. I.C. Brătianu își asuma un război pe două fronturi: cu bulgarii și germanii

47
la sud de Dunăre și cu austro-ungarii (susținuți ulterior și de germani) de partea
cealaltă a Carpaților.
În Bucovina și Transilvania, provincii aflate în cadrul Imperiului Austro-Ungar,
activitatea partidelor politice românești fusese suspendată în timpul războiului.
Liderii Partidului Național Român din Transilvania (George Pop de Băsești,
Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad Aurel Lazăr ș.a.) –
principalul partid care reprezenta interesele naționale ale românilor – se
confruntau cu dileme profunde între loialismul față de împărat și sentimentele
naționale românești care îi îndemnau să susțină politica Bucureștiului. Nu erau
puțini cei care mai credeau încă în capacitatea Imperiului de a se reorganiza pe
baze federaliste. Tragedia românilor transilvăneni și bucovineni s-a amplificat
datorită mobilizării tinerilor, inclusiv a unor lideri politici români, în armata
imperială și datorită trimiterii lor pe Frontul de Est, unde au ajuns să lupte
împotriva armatei române. Socialiștii români din Imperiu, dincolo de problema
loialismului față de împărat, erau măcinați de probleme ideologice principiale:
ce erau ei mai întâi, socialiști și implicit internaționaliști sau români și în același
timp susținători ai idealului național România Mare! Aceste frământări îi va
preocupa până la sfârșitul Marelui Război. Dacă liderii Partidului Național au
evitat să facă declarații publice în timpul războiului legate de interesele națiunii
române, Partidul Social-Democrat din Transilvania, precum și cel din Bucovina
– care exercitau înfluență în rândul muncitorilor și a opiniei publice urbane – n-
au ezitat să condamne războiul. Ion Flueraș, Enea Grapini, Emil Isac ș.a.
(Transilvania), precum și Gheorghe Grigorovici (Bucovina) au pledat pentru
pacifism, susținând, ca și social-democrații maghiari și austrieci, că problemele
politice, sociale şi economice ale clasei muncitoare nu pot fi rezolvate pe calea
războiului. Putem conchide că, din cauza cenzurii și a posibilelor represiuni
politice liderii partidelor politice românești din Transilvania și Bucovina în
prima parte a războiului au avut o atitudine loială față de Imperiu și au evitat să

48
se exprime cu privire la problema națională, la legitimitatea războiului
României împotriva Austro-Ungariei. Atitudinea lor se va nuanța spre sfârșitul
anului 1917 și mai ales în 1918. În Basarabia, mișcarea națională a românilor se
va activa la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918, pe fondul loviturii de
stat bolșevice și a destructurării Imperiului Rus.
Dincolo de discursurile naționaliste și de atmosfera favorabilă intrării în război,
România intra în marea conflagrație nepregătită din punct de vedere militar, cu
o infrastructură economică incapabilă să susțină efortul de război și bazându-se
pe promisiunile de ajutor promise de Franța și Marea Britanie. Campania
armatei române împotriva Imperiului Austro-Ungar („Războiul de întregire”) a
debutat cu un extraordinar entuziasm în rândul soldaților, războiul fiind popular
în opinia publică. După un început promițător al campaniei militare în
Transilvania, armata română suferă o înfrângere rușinoasă la Turtucaia
(septembrie 1916), la sud de Dunăre, pe frontul bulgăresc. Au urmat o serie de
înfrângeri care au culminat cu ocuparea capitalei București de către armatele
germane și austro-ungare și retragerea guvernului, regelui și instituțiilor statului
în Moldova. Capitala se va muta la Iași, iar din motive de securitate, care
ilustrează și panica guvernanților, tezaurul țării a fost trimis în Rusia pentru a nu
cădea în mâna germanilor. Iarna anului 1916-1917 găsea România restrânsă
doar la Moldova, Muntenia și Oltenia fiind ocupate de către armatele Puterilor
Centrale. Situația era dramatică, înfrângerile militare fiind amplificate de
epidemiile care bântuiau armata și populația, numărul mare de refugiați, dar și
de tulburări interne generate de mișcările revoluționare din Rusia. Speranțele au
renăscut în vara anului 1917, când armata română, reorganizată cu sprijinul
direct al unei misiuni militare franceze, a reușit să obțină o serie de victorii la
Mărăști, Oituz și Mărășești, rezistânt ofensivei armatei germane și salvând
statul român. Moralul armatei române fusese stimulat de promisiunile de
reformă agrară și electorală făcute pe front de către Regele Ferdinand. Ieșirea

49
Imperiului Rus din război va obliga în cele din urmă România să solicite
armistițiu în primăvara anului 1918, pacea fiind încheiată la București în 7 mai
1918, în condiții extrem de nefavorabile României. Refuzul regelui Ferdinand,
care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă
reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest
mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.

Nașterea „României Mari”

Printr-un joc al istoriei, în ciuda înfrângerii pe front a armatei române și a
încheierii păcii separate, la finalul Marelui Război România a obținut nu doar
Transilvania și Bucovina, ci și Basarabia! Unirea Basarabiei cu România în 27
martie / 9 aprilie (după calendarul gregorian) 1918 a fost mai degrabă o surpriză
pentru guvernul român, în contextul în care alianța cu Antanta (implicit cu
Imperiul Rus) scotea anexarea acestei provincii din planurile României. Unirea
Basarabiei cu România a fost rezultatul a doi factori: înfrangerea Rusiei și
acțiunea liderilor politici români basarabeni, care s-au mobilizat rapid în toamna
anului 1917, reușind să proclame mai întâi autonomia provinciei, ulterior unirea
acesteia cu România. Basarabia fusese o provincie românească, ruptă de
Imperiul Rus în 1812 din Moldova. Cu toate că suferise un proces brutal de
rusificare în cei peste o sută de ani de dominaţie rusească, fosta provincie
continua să fie în marea ei majoritate românească. Totuși, în preajma prăbușirii
țarismului ideea unirii cu România nu era clar cristalizată, întrucât persista
incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă. În acest context, propaganda
proromânească a început să se dezvolte, inclusiv cu sprijinul unor refugiați din
Transilvania (Onisifor Ghibu) sau din Bucovina (Ion Nistor), rezultatul imediat
constând în întemeierea unor partide politice pro-românești: Partidul Național
Moldovenesc (condus de către Vasile Stroescu), Partidul Ţărănesc (condus de
către Pantelimon Halippa). Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917,

50
după ce, în luna iunie, Ucraina s-a constituia ca republică independentă de
Rusia și a revendicat Basarabia. În acest context, la 2 noiembrie 1917 s-a
organizat o adunare plebiscitară a românilor care şi-a asumat dreptul de a
proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului
autodeterminării, stabilind convocarea unui Sfat al Ţării (un fel de parlament), o
adunare care trebuia să fie aleasă în baza principiului reprezentativității. Sfatul
Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei, sub președinția lui Ion Inculeț,
proclamând în 25 septembrie/8 octombrie 1917 autonomia Basarabiei în cadrul
Rusiei, iar la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică
Moldovenească. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al
Directorilor”. La 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce Ucraina se rupea de
Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa.
În condițiile anarhiei revoluționare, Consiliul Directorilor a decis să ceară
ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la
Bucureşti, guvernul a decis să trimită peste Prut un corp de armată, pentru
restabilirea ordinii și protejarea populaţiei. Puterea sovietică, ignorând
principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat
acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile
diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României adăpostit la Moscova.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. În 27 martie / 9 aprilie 1918,
Sfatul Ţării a proclamat unirea Basarabiei cu România. Unirea era condiţionată
de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat
(Parlament) propriu, până la adoptarea unei noi constituții. Basarabenii vor
renunța la condițiile unirea condiționată în 27 noiembrie/10 decembrie, după ce
Sfatul Țării a adoptat legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă
a ţăranilor basarabeni. În aceeași zi Sfatul Ţării s-a dizolvat.
În toamna anului 1918, criza politică din monarhia austro-ungară s-a accentuat.
În timp ce lupta popoarelor oprimate submina din interior monarhia, situaţia

51
militar-strategică a Puterilor Centrale se apropia de dezastru, pe toate fronturile.
Declaraţiile conducătorilor Puterilor Aliate şi Asociate în favoarea principiului
autodeterminării naţionale au catalizat mişcările naţionalităţilor din Imperiu.
Rând pe rând, cehii, slovacii, slavii de sud, polonezii, românii şi-au constituit
organisme politice naţionale, în dorinţa proclamării libertăţii şi independenţei.
Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar era, în octombrie 1918, un fapt
împlinit.
După lansarea manifestului Către popoarele mele credincioase, de către
Împăratul Carol I (16 octombrie 1918), în Parlamentul de la Viena, deputaţii
români bucovineni au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul
Naţional Român. Pe fondul mişcărilor şi transformărilor din Imperiu, la 27
octombrie 1918, la Cernăuţi, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu
Flondor, s-a organizat o adunare naţională, la care au participat deputaţii din
Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima dietă bucovineană,
reprezentanţi ai populaţiei româneşti. S-a adoptat o Moţiune prin care
reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau, „în puterea
suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti”. Constituanta a
hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat
naţional independent”. Constituanta instituia un Consiliu Naţional (preşedinte
Petre Bejan), alcătuit din 50 de membri, „spre a conduce poporul român din
Bucovina”. De asemenea, Consiliul Naţional a alcătuit un guvern provizoriu –
Consiliul Secretarilor de Stat – condus de Iancu Flondor. La 28 noiembrie 1918,
s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în Sala Sinodală a
Palatului Mitropolitan din Cernăuţi; au participat 74 de delegaţi ai Consiliului
Naţional, 13 delegaţi ai ucrainienilor, şapte ai germanilor, şase ai polonezilor. S-
a adoptat o moţiune prin care se proclama „unirea necondiţionată şi pentru vecie
a Bucovinei” cu Regatul României.

52
În Transilvania, Partidului Naţional Român a părăsit pasivismul din timpul
războiului și a trecut la acțiune politică, adoptând în 12 octombrie la Oradea o
declarație politică cu privire la autodeterminarea românilor din Transilvania.
Documentul a fost asumat fără rezerve şi de către Partidul Social-Democrat –
secția română. La 30 octombrie 1918 în urma colaborării dintre cele două
partide s-a constituit Consiliul Naţional Român Central din Budapesta, acesta
funcţionând ca un organ de conducere colectiv, în numele tuturor românilor din
Ungaria şi Transilvania. Acest Consiliu a acţionat ca autoritate legală a naţiunii
române în vidul de putere apărut prin desfiinţarea Imperiului Austro-Ungar, a
instituţiilor constituţionale şi statale ale acestuia. Guvernul maghiar a încercat
fără succes – în cadrul tratativelor purtate la Arad (13-15 noiembrie 1918) – să-i
convingă pe liderii români transilvăneni să nu inițieze acțiuni politice în sensul
unirii Transilvaniei cu România, promițându-le că națiunea română va primi în
cadrul republicii ungare un statut de autonomie. La scurt timp, Consiliul
Naţional Român Central a organizat la Alba Iulia o adunare plebiscitară la care
au participat reprezentanții desemnați ai națiunii române pentru a decide, în
baza principiului autodeterminării naționale și a principiului demografic, unirea
Transilvaniei cu România. În 1 decembrie 1918, la Alba Iulia au participat 1228
de delegați ai națiunii române aleși prin vot, susținuți de peste 100.000 de
români, care într-o atmosferă de mare entuziasm au votat o Rezoluție care
proclama unirea definitivă a Transilvaniei cu România.
Decizia de realizare a unirii, respectiv documentele care proclamau unirea celor
trei provincii cu România au fost elaborate după discuții aprinse, între liderii din
provincii existând viziuni diferite cu privire la statutul celor trei provincii în
cadrul României Mari. Rezoluția de la Alba Iulia făcea referire expresă la
statutul de autonomie provizorie al provinciei până la elaborarea unei noi
constituții. Proclamațiile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia solicitau o serie
de reforme sociale, economice și politice. Nu trebuie neglijată și o altă realitate,

53
aceea conform căreia mulți dintre liderii politici din provincii aveau rezerve
serioase față de unele realități politice din Vechiul Regat, exprimându-se critic
față de moravurile politice, corupția, starea înapoiată a țărănimii și mai ales față
de politica centralistă susținută îndeosebi de liberali. În istoriografia românească
a rămas deschisă discuția referitoare la nașterea României Mari: a fost un
rezultat al participării României la război, al acțiunii militare; un rezultat al
mișcăriilor naționale, a acțiunilor românilor din proviciile aflate în cadrul
imperiilor vecine; sau un rezultat al „norocului”, așa cum avea să susțină
conservatorul P.P. Carp.
Noua realitate politică și teritorială avea să fie recunoscută internațional la
Conferinţa de Pace de la Paris, prin semnarea tratatelor de pace cu Austria și
Ungaria, care vor valida unirea Bucovinei și Transilvaniei cu România. În
contextul în care Rusia nu participa la conferința de pace, iar Rada
(parlamentul) ucraineană a refuzat să recunoască unirea Basarabiei cu România,
guvernul român a întreprins acțiuni diplomatice convingând Marile Puteri să
semneze un tratat separat prin care să se recunoască proclamația de unire de la
Chișinău. Tratatul a fost semnat în 28 octombrie 1920 la Paris de către Marea
Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Japonia.

Marile reforme: sufragiul universal și reformele agrare

Țăranii și dreptul de vot
Până la Marele Război viața politică era apanajul păturilor educate și cu o stare
materială ridicată, participarea țăranilor la viața politică fiind mai degrabă
simbolică, în condițiile în care dreptul la vot era cenzitar. Numărul celor care
beneficiau de dreptul la vot era extrem de restrâns. Sistemul democratic fusese
instituit odată cu întemeierea statului modern român la 1859 și consolidat prin
adoptarea Constituției din 1866. Cea din urmă a instaurat un sistem politic
modern bazat pe separația puterilor în stat și pe un sistem electoral cenzitar, care

54
reprezenta o reflexie a clivajelor sociale existente în societatea românească: pe
de-o parte o elită restrînsă numeric, bogată și educată, iar pe de altă parte o clasă
rurală cu o pondere demografică copleşitoare, săracă şi cu o instrucţie extrem de
precară. Principiile democrației participative, valoarea votului au fost greoi
asimilate de către cetățeni în general, și de către țărani în particular, aceast
datorându-se în principal evoluţiei extrem de lente a învăţământului public rural
şi menţinerii ţărănimiii într-o stare materială precară.
Nu întâmplător, agenda politică a statului a fost dominată până în preajma
Marelui Război de polemici între partidele politice pe tema emancipării sociale
(prin reforma agrară) și politice (reforma electorală) a țăranilor. Elita politică și
culturală a țării argumenta că cele două reforme reprezentau singura calea spre
accelerarea modernizării țării. Cei care se pronunţau pentru o asemenea
schimbare (liberalii, social-democraţii, radicalii-democraţi), deşi aveau
concepţii diferite referitoare la reformele propriu-zise, au avut de înfruntat un
adversar comun, identificat în Partidul Conservator. Conservatorii își arătau
scepticismul față de acordarea dreptului de vot țăranilor, apreciind că poporul
era nepregătit, analfabet și înapoiat economic. Sufragiul universal putea arunca
țara în anarhie. Marele Război avea să accelereze procesul reformator, intrarea
țăranilor în viața politică producându-se, în cele din urmă, printr-o reformă
radicală făcută în condiții excepționale. Românii din Transilvania, Bucovina
(provincii aflate în componența Imperiului Austro-Ungar) și Basarabia
(provincie a Imperiului Rus) aveau un statut de inferioritate față de
naționalitățile dominante. În Transilvania, românii nu erau recunoscuți ca
națiune și nu beneficiau de drepturi politice. Un număr extrem de restrâns dintre
aceștia beneficiau de dreptul la vot, datorită averilor acumulate. Un statut
similar aveau și românii din Bucovina și Basarabia.
Într-un studiu publicat cu puțin timp în urmă, argumentam că legiferarea votului
universal și a reformei agrare în România în anii Marelui Război, inițiate în plin

55
conflict militar și aplicate în contextul foarte complicat și delicat ce i-a urmat,
au avut valoarea și impactul unei adevărate „revoluții”. Conflagrația mondială
în care România a fost cuprinsă a grăbit angrenarea țăranilor în noua ordine
statală liberală. După întemeierea statului unitar român (România Mare),
aceasta poate fi considerată cea mai mare transformare adusă de război.
Reforma votului universal va produce schimbări majore în mentalul politic al
țăranului român, acesta devenind peste noapte principalul actor al vieții
electorale și principalul subiect al discursului public, centrul de desfășurare a
vieții electorale transferându-se de la oraș la sat.
În aceste condiții, modificările produse în structura corpului electoral au fost
esențiale. Mutaţii s-au produs nu numai în ceea ce priveşte structura
elec¬toratului, ci şi în mentalitatea alegătorilor. Datorită legiferării vo¬tului
universal, clasa rurală ajunge acum să reprezinte mai bine de două treimi din
corpul electoral. În urma Marii Uniri, în componenţa corpului electoral vor intra
pentru întâia oară şi cetăţenii români majori din Transilvania, Bu¬covina şi
Basarabia, care nu numai că au dus la o dublare a nu¬mărului de alegători, dar
au adus şi o cu totul altă mentalitate. Între noii alegători, aproximativ 1/3 erau
minorități etnice (maghiari, germani, evrei, țigani, ucraineni, ruşi ș.a.).
Numărul alegătorilor a crescut exponențial în comparație cu perioada
antebelică. Comparând listele electorale antebelice, alcătuite pe criteriul
censului, cu cele întocmite în baza sufragiului universal în 1919, se constată o
creştere remarcabilă a numărului de alegători. Astfel, în anul 1911, în Vechea
Ro¬mânie beneficiau de drept de vot direct 126,260 cetățeni, restul de
1,518,046 alegători exprimându-şi sufragiul prin de¬le¬gaţi (vot indirect).
Altfel spus, drept de vot direct aveau doar 6,1% dintre bărbaţii majori pentru
Cameră şi 1,5% pentru Senat, la o populație de peste 7 milioane locuitori. În
anul 1919, la primele alegeri parlamentare din România În¬tre¬gi¬tă,
organizate în baza votului universal, au fost înscrişi în listele elec¬torale (parţial

56
în Transilvania, unde nu se cunosc datele statistice com¬plete ) 1.916.225
alegători, ceea ce reprezenta un procent de 12,53% din populaţia Vechiului
Regat şi a Basarabiei.
Legiferarea sufragiului universal în anii 1917-1919 a fost echivalentul unei
adevărate revoluții, înfăptuită de sus în jos, prin voința regelui Ferdinand și a
elitelor politice, care a adus pe scena politică un corp social marginalizat, de
cele mai multe ori subiect al discursului politic dezvoltat de partidele politice,
transformat peste noapte în actor politic major: țărănimea. Votul universal –
afirmă Mattei Dogan – îi transform pe țărani din supuși în cetățeni. Satul, rămas
încremenit într-o înapoiere endemică, devine în defavoare orașului, principalul
loc de desfășurare a activităților electorale. În mare parte analfabet și
dezinteresat de treburile publice, țăranul se vede înarmat cu puterea dată de
sufragiul universal. Acest nou actor electoral intră în viața politică din România
Mare cu conștiința că el a dus greul războiului și că reforma electorală, precum
și împroprietărirea sunt îndreptățite. Liderul Partidului Țărănesc – a cărei
apariție a fost cauzată tocmai de legiferarea sufragiului universal – Ion
Mihalache, percepea noua reformă drept un „cu¬tre¬mur” care lovise țara și
care a lăsat urme adânci în conştiinţa publică.
Pentru mulți analiști și observatori ai vieții publice reforma sufragiului universal
putea însemna singura cale de educare politică a țărănimii, dar și spre
vindecarea unor tare ale sistemului politic din România, dominat până atunci de
corupție. Era evident faptul că reformele agrară și electorală au amplificat
entuziasmul public, oricum ridicat de sentimentul că țara a ieșit învingătoare din
război, precum și de realizarea Marii Uniri, și a creat un sentiment profund că o
epocă s-a încheiat și că românii erau în pragul unei mari schimbări, fără ca
cineva să fi putut preciza sau defini însă în ce va consta această preschimbare şi
reînnoire. În general, discursul public postbelic a fost dominat de interpretări
entuziaste, de multe ori exagerate, ale consecințelor pozitive ce se așteptau a se

57
revărsa asupra lumii rurale și asupra societății românești în ansamblul ei.
Sufragiul universal părea a căpata valoarea curativă a unui panaceu.
Un asemenea fundal în care speranța de schimbare era amplificată a fost prielnic
apariției și dezvoltării unor fenomene politice specifice perioadelor de ieșire din
criză, precum cel al înființării unor noi organizații politice sau al apariției unor
„salvatori ai patriei”. Charisma a jucat un rol major în legitimarea liderilor
politici, îndeosebi în mediul rural. Cel mai relevant caz a fost al generalului
Alexandru Averescu și al Ligii Poporului. În virtutea unei popularităţi pe care
şi-o câştigase în timpul răz¬boiului, în jurul generalului se va naşte un adevărat
mit. Însuşirile sale de comandant militar, demonstrate în bătălia de la Mărăşti, i-
au creat o popularitate fără pre¬cedent în rândul armatei şi al opiniei publice.
Un val irezistibil de simpatie, mergând până la adoraţie, a pornit din Moldova,
întinzându-se în întreaga Românie Veche. După intrarea în politica activă, mitul
generalului „Salvator” s-a pre¬lungit şi amplificat, căpătând noi valenţe. La
aceasta au contribuit, în mod evident, demobilizaţii, foştii combatanţi, care
încercau acum să se integreze în societatea civilă postbelică. Ei erau însă
stăpâniţi de un sen¬timent de neîncredere, de teamă că civilii nu vor înţelege
sacrificiul lor. În această stare de spirit, generalul Averescu prezenta o garanție
că visurile şi speranţele lor nu vor fi înşelate de vechii politicieni. „Fenomenul
Averescu” – cum a fost botezat în epocă – s-a manifestat exclusiv în Vechiul
Regat. În Transilvania, însă, avem de a face cu o altă psihoză, aceea a Partidului
Naţional Român şi a lui Iuliu Maniu, manifestată totuși cu o amplitudine mult
mai scăzută. Interesant că Maniu și ardelenii lui au stârnit pasiuni și interes
exagerat pentru elita politică din București, fiind privit o vreme ca un potențial
„descălecător” menit să revitalizeze viața politică din Vechiul Regat.
Astfel, la primele alegeri parlamentare organizate în baza votului universal în
România Mare, în noiembrie 1919, au participat – aşa cum sublinia un
observator al epocii – „şi cei cu experienţă, şi cei care nu erau pregătiți”.

58
Entuziasmul țăranilor care își exercitau pentru prima dată dreptul la vot
reprezenta o caracteristică a primelor scrutinuri postbelice. În grupuri compacte,
îmbrăcați în costume naționale, acompaniați uneori chiar de fanfară sau de
cântecele unor „diplași”, țăranii au creat o atmosferă deosebită, cu totul nouă în
zilele de alegeri.
Cât privește alegătorii din provinciile unite cu România la 1918, un specific
aparte era dat de intrarea în corpul electoral a unui număr important de alegători
aparţinând minorităţilor etnice: maghiari, saşi, şvabi, evrei, ucrainieni, ruși
ruteni ș.a. Legislația electorală nu a creat nicio discriminare în ceea ce privește
exercitarea dreptului de vot. Integrarea alegătorilor minoritari în viața electorală
a noului stat român, îndeosebi a celor maghiari, nu a fost însă un lucru ușor.
Maghiarii din Transilvania s-au trezit într-o situaţie inedită. Din parte
componentă a naţiunii dominante ei s-au văzut reduşi la postura unei minorităţi
etnice, şi, de aici, apariţia unei profunde nemulţumiri faţă de pierderea unor
privilegii istorice şi, în acelaşi timp, afişarea unei atitudini arogante şi ostile faţă
de statul român. O schimbare atât de bruscă a statutului şi a situaţiei în care s-au
aflat a dus inevitabil la refuzul categoric al maghiarilor de a se implica politic în
structurile noului stat. Liderii politici maghiari au îndemnat propriul electorat să
adopte așa-numita „rezistență pasivă”, urmărind cu atenție hotărârile
Conferinţei de Pace de la Paris, care avea să clarifice statutul Transilvaniei.
Confuzia în rândul țăranilor maghiari era amplificată de lipsa informaților în
lumea satului. Mare parte din electoratul maghiar nu s-a înscris în listele listele
electorale, neparticipând la alegerile din 1919. Atitudinea a vea să se schimbe
după semnarea Tratatului de la Trianon, odată cu întemeierea Partidul Maghiar.
Noua atitudine politică a ma¬ghiarilor din Transilvania constituia un semn de
loialitate faţă de statul român.
În altă ordine de idei, mutarea centrului de greutate a electoratului în mediul
rural a influențat organizarea partidelor politice, determinând inclusiv apariția

59
unor organizații politice noi. Activitatea de propagandă electorală s-a mutat la
sat, partidele fiind obligate să treacă printr-un proces de readaptare nu numai a
programelor politice și a discursului politic, ci şi a structurilor organizatorice
din teritoriu şi, în anumite cazuri, chiar a denumirii lor. Partidul Conservator
condus de Alexandru Marghiloman – perceput drept principalul opozant al
reformelor agrară și electorală înainte de război –, în încercarea de supravieţuire
își va schimba denumirea în Partidul Conservator Progresist, fără ca această
strategie să poată evita dispariția brutală de pe scena politică. Destrămarea
organizațiilor politice nu a putut fi evitată nici de către Partidul Conservator
democrat condus de Take Ionescu. Introducerea sufragiului universal a pus
dintr-o dată partidele conservatoare în situaţia de a nu mai avea un contact
direct cu masa electorală. La toate acestea se mai adaugă discreditarea
conservatorilor în lumea satului românesc, unde influenţa lor fusese de altfel
foarte scăzută şi unde nu rareori se izbiseră de o atitudine duşmănoasă.
Numeroși observatori politici din acea perioadă acreditau ideea că cele două
mari partide care controlaseră viața politică până atunci – Partidul Național
Liberal și Partidul Conservator – nu dețineau cadrele politice și nici abilitățile
necesare pentru a-și extinde rețeaua organizatorică în lumea rurală și pentru a
desfășura propaganda politică în rândul țăranilor. Reforma votului universal i-a
făcut pe liberali și conservatori „să piardă contactul cu masele electorale”,
lăsând loc pe scena politică unor grupări și partide politice noi, conjuncturale, în
mare parte fără program și viziune politică, dar cu un discurs profund
demagogic. Elita liberală, care și-a asumat în întregime realizarea reformei
agrare și a celei electorale, a înțeles rapid necesitatea de a-și adapta structurile
organizatorile la noul electorat, totuși aveau să treacă câțiva ani până ca acest
obiectiv să fie atins parțial. La primele alegeri parlamentare organizate în
noiembrie 1919, liberalii vor fi sancţionaţi de electorat, care nu putea uita

60
reticenţele lor în realizarea reformelor, precum şi greşelile de guvernare din
perioada războiului.
Criza care a afectat partidele tradiționale după 1918 s-a datorat şi faptului că
atenţia electoratului rural, dornic de ceva nou, s-a îndreptat spre cei care
promiteau o nouă politică, un nou curs. Lumea era sătulă de vechile partide şi
de vechii politicieni. Pretutindeni se dorea o schimbare, o reînnoire. Ca efect
direct, înregistrăm nașterea unor partide politice care se adresau aproape
exclusiv țăranilor: Liga Poporului şi Partidul Ţărănesc. Dacă Liga Poporului,
devenită Partidul Poporului și-a legat creșterea și descreșterea de popularitate de
personalitatea „eroului salvator” Alexandru Averescu, Partidul Țărănesc tindea
să devină o organizație politică care se baza tocmai pe dorința unei elite de rang
doi, îndeosebi din lumea satelor, formată din învățători, preoți și notabilități
locale, de a potența valențele politice ale unei țărănimi aflate acum în pragul
emancipării sociale și politice. Noua organizație politică se va încadra în stânga
spectrului politic, declarându-se „partid de clasă”. Elitele țărăniste, între care
regăsim și intelectuali de valoare (Virgil Madgearu, Constantin Stere, Cezar
Petrescu ș.a.) apreciau că țărănimea deținea capacități politice reale și credeau
în posibilitatea organizării politice a acesteia. Noul lider țărănist, Ion Mihalache,
părea să înțeleagă nevoile reale ale țăranilor, promovând sloganuri politice
simple și clare va reuși într-un timp record să transforme Partidul Țărănesc într-
o organizație politică de succes. Euforia țărănistă a cuprins și Basarabia,
provincie profund rurală, unde Ion Inculeț și Pantelimon Halippa vor întemeia
Partidul Ţărănesc basarabean. Cele două partide țărăniste au obținut împreună
un număr de mandate în Parlament care le plasau pe locul al doilea în țară, după
Partidul Național din Transilvania.
În Transilvania, întâlnim un fenomen interesant în ceea ce privește electoratul.
Aici reforma agrară și votul universal au fost legiferate prin grija Consiliului
Dirigent și a Marelui Sfat Național, dominate de Partidului Național Român.

61
Cele două reforme sunt percepute de către țărani români atât ca acte ale
emancipării lor sociale și politice, cât și o acțiune de eliberare națională.
Naționalii lui Maniu sunt văzuți drept principalii realizatori ai emancipării
naționale și de aici nașterea unei reacții de respingere a oricărei alte organizații
politice. Reticența față de partidele din Vechiul Regat s-a transformat în
atitudini de respingere a tentativelor acestora de a-și constitui organizații
politice în provincia intra-carpatică. Fenomenul a fost prezent îndeosebi în
satele transilvănene, unde organizaţiilor politice „regăţene” sunt percepute ca
„străine”. Discursul regionalist promovat de către elita PNR în primii ani de
după 1918 cultiva ideea că Partidul Naţional era singurul îndreptățit să
reprezinte „interesele” Ardealului și Banatului, contestând dreptul oricărei forţe
politice din vechea Românie de a-şi extinde influenţa în Transilvania. Rezultatul
alegerilor parlamentare din 1920, şi mai ales a celor din 1922, avea să
demonstreze însă faptul că în Transilvania începuse pro¬cesul de diferenţiere a
opţiunilor politice ale electoratului pe grupări politice.
Reformele agrare (1917-1921)
Marele Război a grăbit aplicarea uneia dintre cele mai importante și așteptate
reforme în societatea românească: reforma agrară. Precedenta reforma agrară
fusese realizată în 1864, la scurt timp după fondarea statului național. Reforma
a avut un rol important în reducerea dezechilibrelor în societatea românească
între marea proprietate și mica proprietate deținută de către țărani. Totuși s-au
păstrat clivaje profunde sociale, care au generat nemulțumiri sociale, uneori
răscoale țărănești, culminând cu marea răscoală de la 1907, ultima de acest tip
din Europa. Slaba productivitate a marii proprietăți, sărăcirea constantă a
țăranilor, relațiile agrare învechite, au generat dezbateri intense în societatea
românească cu privire la necesitatea realizării unei noi reforme agrare.
Dezastrul militar suferit în anul 1916, nevoia de a găsi o cale de creștere a
moralului soldaților și de a-i fideliza față de stat a obligat clasa politică și pe

62
Regele Ferdinand să grabească punerea în aplicare a celor două mari reforme:
agrară și electorală. Astfel, în luna iulie 1917, Parlamentul a făcut primul pas în
sensul aplicării reformelor, modificând Constituția în vigoare care garanta
proprietatea ca sacră și inviolabilă în sensul că, de acum, proprietatea avea să fie
considerată funcție socială și principiul exproprierii pentru utilitate publică avea
să fie legiferat. Reforma agrară avea să fie pusă în aplicare din punct de vedere
legislativ în anii 1918-1921, prin elaborarea de reglementări juridice diferite
pentru Vechiul Regat și pentru provinciile alipite. Structura proprietăţii a fost
schimbată fundamental prin reformele agrare efectuate în perioada 1917-1921.
Radicalismul acestora a diferit de la provincie la provincie, reflectând specificul
condiţiilor economice şi sociale în care au evoluat fiecare din provincii. De
exemplu, legislaţia din Transilvania şi Basarabia a fost mai radicală decât cea
din Vechiul Regat şi Bucovina. Toate aceste legi agrare aveau drept scop
primordial împărţirea pământului către ţărani şi erau motivate mai mult sub
raport social, decât sub raport strict economic.
În Vechiul Regat, guvernul Ion I.C. Brătianu a elaborat, în decembrie 1918, un
decret-lege prin care a proclamat deplina expropriere a tuturor pămân¬tu¬ri¬lor
deţinute de Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi
de către străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Proprietarii ce
deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia
exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu tota¬li¬tatea proprietăţilor
deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu
bonuri de tezaur cu 5% dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii care au
primit pământ trebuiau să achite două treimi din compensaţie, iar statul o
treime. Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. O nouă lege a
refor¬¬mei agrare va fi promulgată la 17 iulie 1921, în timpul guvernului
con¬dus de generalul Alexandru Averescu. Legea agra¬ră nu se deosebea în
puncte esenţiale de legea anterioară. Aceasta aprecia că un teren de 5 ha era

63
suprafaţa potrivită pentru o gospodărie ţărănească viabilă şi, în consecinţă, a
propus ca pământul expro¬¬priat să fie distribuit în loturi de 5 ha sau în
suprafețe mai mici, pen¬tru a aduce gospodăriile existente la limita de 5 ha.
Legea agrară a încercat, de asemenea, să rezolve două probleme fundamentale
ale agriculturii româneşti: fâşiile ţărăneşti risipite şi continua fragmentare a
micilor gospodării. În acest sens, legea agrară a interzis împărţirea
gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi de mai puţin de 2
ha la câmpie şi de 1 ha în zona de dealuri.
În provinciile unite legile agrare au urmat aceleaşi principii aplicate în Vechiul
Regat. Schimbările în structura proprietăţii pământului au vizat satisfacerea
cererilor ţăranilor şi nu neapărat măsuri economice menite să reorganizeze
agricultura. Radicalismul reformelor se explică prin nevoie mai mare de pământ
generată de densitatea mai mare a populației, dar și de faptul că proprietatea
asupra pământului aparținea în principal fostelor state austro-ungar și rusesc,
respectiv proprietarilor maghiari, germani, ruși etc. Reforma agrară din
provinciile alipite a stârnit nemulţumirea minorităţilor etnice, a saşilor, şi mai
ales a maghiarilor. În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat un proiect de
lege agrară, adoptat de Marele Sfat Naţional la 12 septembrie 1919, ce prevedea
exproprierea în întregime a moşiilor străinilor, a unor instituţii publice şi
par¬ticulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre . Spre
deosebire de Vechiul Regat, legea considera toate proprietăţile unui singur
proprietar drept o unitate. Proprietăţile între 200 şi 500 de iugăre, făceau
obiectul unei expropri¬eri parţiale, iar proprietăţile puteau fi expropriate dacă
terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în judeţul respectiv.
Ţăranii care au luptat în război se aflau în fruntea listei celor îndrituiţi să fie
împroprietăriţi.
Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară radicală. Pe fondul revoluțieie din
martie 1917 din Rusia, țăranii au trecut ei înșiși la împărțirea pământului, astfel

64
că, îm momentul adoptării rezoluției de unire a Basarabiei cu România (27
martie 1918), aproape două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în
mâinile ţăranilor. Legea de reformă agrară pentru Basarabia adoptată de Sfatul
Ţării (26-27 noiembrie 1918) expropria circa 1.100.000 ha pământ cultivabil
din proprietatea particulară. Fiecare proprietatr era expropiat până la limita de
100 ha teren arabil. Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general de
aceea din Vechiul Regat. Au fost expropriate aproximativ 75.000 ha. Micile
gos¬po¬¬dării au sporit cu 28% pe seama marilor moşii, pe care reforma agrară
le-a redus până la limita a 250 ha de pământ arabil.
Reforma agrară din România a fost cea mai radicală din Europa Orientală – fără
a lua în calcul Rusia Sovietică – transformând din temelii, așa cum observa
G.N. Leon, structura proprietăţii agricole. Au fost expropriate 6.377.668 ha,
dintre care în Vechiul Regat – 2.608.689, Basarabia – 1.491.930; Bucovina –
61.461; Transilvania – 2.215.587. Au fost împroprietărite aproximativ
1.600.000 de familii. Dintr-o ţară de mari proprietăţi, România devine o ţară a
gospodăriilor mici şi mijlocii. „Reforma agrară în România – aprecia în 1943
profesorul G.N. Leon – a rezolvat însă o problemă socială, iar nu una
economică și pe cea socială numai provizoriu, nu a rezolvat o problemă
economică pentru că ea s-a ocupat exclusiv de procesul de repartiție a
pământurilor, fără a fi luate măsurile necesare privitoare la procesul de
producție.”
Reformele agrare au fost legitimate în primul rând de considerente sociale, de
nevoia creării unui echilibru social în noul stat român. Cu toate acestea, efectele
imediate nu au fost pozitive. Reforma agrară a dus în prima fază la scăderea
producţiei şi a productivităţii în agricultură, întrucât numeroase proprietăţi erau
prea mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie reîmpărţite prin
moştenire. Un efect negativ al reformei l-a constituit lipsa unei politici de credit
la care ţăranii să aibă acces, lipsa inventarului agricol, incapacitatea țăranilor de

65
a înțelege nevoia de asociere sub forma cooperației ş.a. Aplicarea reformei
agrare a produs numeroase nemulţumiri ţăranilor datorită insuficienţei
pământului, abuzurilor întâlnite în aplicarea legilor agrare, prelungirea,
întârzierea împroprietăririlor produse mai ales din lipsa specialiştilor. În 1927,
doar cca. 50% din moşiile care făceau obiectul exproprierii fuseseră măsurate şi
doar o parte relativ mică din acestea, în jur de 1.100.000 ha, fuseseră parcelate
pentru a fi distribuite. Criza economică izbucnită în 1929 a lovit din plin
gospodăriile mici şi mijlocii din România. O mare parte a ţăranilor sărăciţi îşi
vor vinde lotu¬rile ţăranilor înstăriţi, astfel că, în 1938 o anchetă efectuată în
câteva sate a constatat că ţăranii care au primit loturi în anii ’20 au pierdut, în
general, între 30-40% din pământurile lor.
Consecințele economice
Consecințele economice ale Marelui Război asupra României sunt extrem de
dificil de estimat, ca de altfel în cazul tuturor țărilor implicate. În cazul
României situația este și mai complicată datorită faptului că Marea Unire a
alipit Vechiului Regat provincii care au evoluat în cadrul unor sisteme
economice diferite (Transilvania și Bucovina fuseseră integrate în cadrul
sistemului economic austro-ungar, în timp ce Basarabia fusese integrată
Imperiului Rus). Astfel, este de înțeles că la distrugerile materiale și pierderile
umane suferite se adaugă restructurările și transformările generate de integrarea
noilor provincii în statul unitar român. Toate acestea se petreceau pe fondul
apariției și dezvoltării unor curente de gândire ideologică noi, care au marcat
politicile economice și strategia de de dezvoltare a guvernelor de după 1918
(facem referire aici la reformarea liberalismului în direcția neoliberală, precum
și la apariție doctrinei țărăniste).
Datele statistice referitoare la pierderile suferite de România Mare sunt
contradictorii, dificil de cuantificat. O perspectivă coerentă recentă ne oferă
istoricul Bogdan Murgescu. Conform acestuia, pierderile umane (uciși în luptă,

66
decedați din cauza epidemiilor) ale Vechiului Regat au fost de circa 250.000 de
militari și 430.000 de civili morți, la care se adaugă un deficit de peste 400.000
de nou-născuți lipsă în anii războiului, ceea ce conduce la un deficit total de
14% față de populația antebelică, deficit depășit în Europa doar de Serbia (și
Muntenegru) cu 31,3% și Rusia cu 18,5% (unde însă nu se pot distinge morții
din războiul mondial de cei din războiul civil). Pentru teritoriile unite cu
România în 1918, nu există date clare. Tot aici trebuie luat în calcul și numărul
relativ mare de oameni care au rămas în diferite faze de invaliditate, ceea ce a
diminuat capacitatea lor economică.
Războiul s-a purtat pe o suprafaţă întinsă a teritoriului naţional şi a produs
distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe care le-a avut asupra economiei
româneşti au fost: deteriorarea masivă a aparatului de producţie din industrie şi
transpor¬turi; distrugerea surselor de energie precum şi a unei părţi din forţele
de producţie din agricultură; inflaţia; dezechilibru bugetar ş.a. Din cauza
distrugerilor de război, dar şi jafului organizat de trupele germane de ocupaţie,
producţia industrială şi extractivă a scăzut mai mult de jumătate, comparativ cu
anii 1914-1915. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în agricultură, aici problemele
fiind agravate de lipsa braţelor de muncă, a inventarului agricol. Suprafaţa
însămânţată a scăzut faţă de media anilor 1911-1915 la 40% în 1919-1920.
Distrugerile materiale, cu toate că au fost considerabile, au fost supraevaluate
după război la 31 de miliarde de lei aur. Scopul era acela de a pretinde
despăgubiri consistente de la statele învinse. Distrugerilor cauzate în mod direct
de lupte li s-au adăugat efectele dezorganizării de către război a proceselor
economice și cele ale ocupației de către Puterile Centrale a circa două treimi din
teritoriul Vechiului Regat în anii 1916-1918.
Efect direct al războiului a fost și inflația și instabilitatea monetară, fenomene
agravate de pierderea rezervei de aur a Vechiului Regat (circa 105 tone de aur,
care în timpul războiului au fost trimise în Rusia, și care după Revoluția din

67
Octombrie 1917 au fost însușite de autoritățile noului stat sovietic), precum și
de politica autorităților germane de ocupație din anii 1917-1918, care au emis
masiv lei de „germani”, fără acoperire, amplificând astfel spirala inflaționistă.
Bogdan Murgescu observă cu spirit critic că „presiunile inflaționiste începuseră
să se manifeste încă din perioada neutralității (1914-1916), iar în timpul
participării României la război ele au fost amplificate și de emisiunile de
bancnote, bonuri de rechiziție, bonuri de tezaur și alte mijloace de plată de către
autoritățile române aflate în refugiul din Moldova. Astfel, la sfârșitul războiului
se aflau în circulație circa 4,6 miliarde de lei față de o masă monetară de doar
0,5 miliarde la izbucnirea războiului; dintre aceștia, emisiunile germane prin
Banca Generală Română reprezentau 2,1 miliarde lei, ceea ce înseamnă că
responsabilitatea pentru emisiunile inflaționiste din anii 1916-1918 se împarte
aproape egal între autoritățile germane de ocupație și autoritățile române.” La
toate acestea se adaugă problemele generate de procesul de integrare economică
a provinciilor unite la 1918: unificarea monetară (preschimbarea în lei a rublelor
rusești și a coroanelor austro-ungare), naționalizarea economiei etc. În general,
istoricii au căzut de acord că procesul de integrare economică a teritoriilor
alipite s-a făcut cu costuri mari din partea guvernului de la București, dar
îndeosebi cu pierderi mari din partea instituțiilor financiar-bancare și a
populației din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Spre exemplu, autoritățile
române au fixat un curs de preschimbare a leului extrem de ridicat pentru
coroanele austro-ungare: 1 leu = 2 coroane, în condițiile în care salariile
funcționarilor din Transilvania erau plătite la cursul 1 leu = 3 coroane, iar pe
piața liberă cursul a ajuns în condiții speculative la 1 leu = 5 coroane). Leul s-a
stabilizat abia în 1929, practic în pragul crizei economice mondiale.
Procesul de integrare economică a provincilor unite cu Vechiul Regat a fost
complicat și nu lipsit de asperități, atât datorită politicii economice centraliste
promovate de către București, a reorientării fluxurilor economice dispre

68
Budapesta și Viena, înspre București, cât și datorită intereselor concurențiale ale
burgheziei din provincii și din Vechiul Regat. Diferențele economice erau
vizibile: gradul de urbanizare și industrializare al Transilvaniei (înțelegând aici
și Banatul) era peste cel al Vechiului Regat, în timp ce Basarabia se caracteriza
printr-o economie profund agrară. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4% din
numărul întreprinderilor, 50% din capitalul investit, 39% din valoarea
combustibilului, 53% din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de
35% din întreprinderi, 29 % din capitalul investit, 40% din forţa motrice, 39%
din valoarea combustibilului, 28% din valoarea materiilor prime. Noile
provincii aduceau avantaje teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale;
suprafeţelor agricole ale Vechiului Regat de cca. 10 milioane ha se adaugă 11
milioane ha. Privit ca un tot, România după 1918 apare ca un stat cu un
potențial economic sporit, cu clare perspective de dezvoltare, atât datorită
resurselor naturale, cât și datorită resurselor umane. Războiul a provocat
distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape totalmente producţia,
dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se
datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare
parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în
slujba indus¬tria¬li¬zării. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea
numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930,
şi de creşterea produc¬ţiei între 1924-1928, în minerit cu 189% şi în producţia
bunurilor manufacturate cu 188%. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost
stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost
spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone
în 1930, plasând România pe locul al şaselea printre producătorii mon¬di¬ali.
Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă, producţia de oţel
sporind de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928. Liberalii au acordat

69
o atenţie deosebită metalurgiei, asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie
continuă împotriva concurenţei străine.
Prin participarea la Marele Război – observă Bogdan Murgescu – situația
României s-a înrăutățit atât în raport cu statele neutre, cât și în raport cu alte
state participante la război, dar care din diverse motive au fost mai puțin grav
afectate. „Această înrăutățire nu a fost specifică numai României, ci a
caracterizat ansamblul Europei răsăritene și sud-estice. Totuși, scăderea
producției a fost mai gravă în România decât în cele mai multe țări din regiune.
(...) Firește, șocul războiului a fost temporar. În unele domenii refacerea a fost
mai rapidă, în altele efectele s-au resimțit o perioadă mai lungă de timp.”
Marele Război, nevoia refacerii economice postbelice, vor modela gândirea
economică din România, ideile neoliberale care îndemnau la creșterea rolului
statului în viața economică prinzând avânt. Implicarea statului în economie era
susținută de intelectuali precum: I.N. Angelescu, Vintilă Brătianu, Mihail
Manoilescu, Ștefan Zeletin și alții. În pofida absenţei unui capitalism industrial
dezvoltat, ca în Occident, statul român trecea după 1918 la organizarea şi
modernizarea neoliberală a sistemului economic naţional. Pornită pe calea
industrializării, România avea nevoie de o strategie naţională, constructivă,
atentă la problemele sociale, capabilă să asigure afirmarea şi consolidarea
independenţei naţionale sub aspect economic şi politic. Neoliberalismul apărea
în condiţiile noului cadru politic-statal al României Mari, ca o soluţie oportună
şi eficace pentru capitalismul naţional şi societatea românească. Neoliberalii
români argumentau nevoia intervenţionismului de stat, controlat, limitat în
economia şi organizarea socială. Intervenţia statului trebuia să fie direcţionată în
sprijinul iniţiativei particulare, îndrumarea activităţii întreprinzătorilor liberi, în
organizarea industrială şi crearea unui regim echitabil de circulaţie şi împărţire a
bunurilor; de asemenea statul trebuia să joace un rol de mediere între patronat şi

70
sindicate, să asigure protecţia socială a muncitorilor şi armonia dintre clase,
concept pe care îl opuneau „luptei de clasă”.
Nașterea României Mari și procesul de unificare a provinciilor unite cu
România
Unirea Basarbiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România în 1918 a generat o
provocare majoră pentru guvernele de la București: unificarea legislativă,
instituțional administrativă și culturală a provincilor alipite cu Vechiul Regat.
Procesul a fost îndelungat și presărat cu dispute și neînțelegeri între elitele
politice și culturale din Vechiul Regat și provinciile unite. Marea Unire din
1918 a reprezentat o revoluţie care a iniţiat o adevărată operă de organizare a
noului stat şi de constituire a naţiunii române.
Unificarea statului și integrarea provinciilor unite în cadrul României Mari a
preocupat o parte însemnată a elitei politice și culturale în anii ce au urmat
unirii. Jurişti, funcţionari superiori de stat, conducători de instituții de diverse
profiluri, lideri ai partidelor politice s-au angajat în dezbateri cu scopul
identificării celor mai potrivite căi pentru realizarea într-un timp scurt a unui
sistem unitar legislativ. Probleme de acest fel preocupau nu doar statele
succesorale Imperiului Austro-Ungar, ci și statele europene care teritorial sau
nou create la sfârşitul războiului.
Unificarea legislativă și instituțional administrativă s-a făcut pe o cale mixtă.
Inițial au fost menținute unele reglementări juridice specifice provinciilor care
s-au interferat cu extinderea, tacită sau explicită, a unor legi din Vechiul Regat,
cu promul¬garea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o
periodizare cronologică distinctă între aceste norme juridice. Pe de altă parte,
trebuie pre¬cizat că unificarea legislativă a fost un proces de durată la care au
contribuit atât românii din Vechiul Regat cât şi cei din provincii. Cu toate
acestea unificarea a avut loc în mare măsură sub egida şi în condiţiile impuse de
Vechea Românie, ale cărei instituţii au jucat un rol dispro¬porţionat în statul ce-

71
şi sporise dimensiunile.Unificarea însemna şi încorporarea unor importante
populaţii minoritare, în general mai urbanizate, mai educate şi mai „moderne”
decât românii. De asemenea, însemna şi impu¬nerea unor procese democratice
occidentale, precum şi drepturi egale acordate minorităţilor naţionale, dar şi
demonstrarea lipsei unei concepţii unitare a clasei politice româneşti, afectată,
ca şi minorităţile, de tradiţii, culturi şi loialităţi specifice din punct de vedere
regional.
Problema unificării legislative era însă extrem de complicată, atât din cauza
viziunii diferite a unor reprezentanții ai elitelor provinciale față de perspectiva
unificatoare a Bucureștiului, cât mai ales din cauza deosebirilor majore de ordin
juridic existente în Transilvania, Bucovina și Basarabia față de Vechiul Regat.
În Transilvania funcționa un sistem juridic maghiar, Bucovina fusese integrată
sistemului juridic austriac, în timp ce în Basarabia fusese aplicat sistemul juridic
rusesc, mixat cu norme cutumiare tradiționale, specifice provinciei. În cea mai
mare parte, juriștii, și în general elitele din Vechiul Regat, s-au pronunțat pentru
o unificare rapidă a statului prin extinderea legislației de aici în provincii.
Asemenea opțiuni erau susținute de către personalități precum Andrei
Rădulescu, unul dintre cei mai importanți juriști interbelici, cu contribuții
importante la studierea procesului de unificare legislativă a României. El
argumenta necesitatea că unificarea legislativă era necesară nu doar din
necesitatea de a crea structuri juridice care să asigure funcționalitatea statului, ci
și „pentru a desăvârși unificarea sufletească a neamului”, pentru a „întări cât
mai mult conștiința națională”. Rădulescu opina că mijlocul cel mai potrivit
pentru unificarea rapidă era extinderea legislației din Vechiul Regat în noile
provincii, combătând ideea elaborării unor legi noi pentru toată țara.
Unificarea a fost îngreunată de existenţa unor organisme politice regionale care
au elaborat o proprie operă legislativă, mai ales în cazul Consiliului Dirigent din
Transilvania. În Basarabia a funcţionat în perioada de la proclamarea unirii (27

72
martie/9 aprilie 1918) şi până în 27 noiem-brie/10 decembrie 1918 Sfatul Ţării
şi Consiliul de Directori Generali, care au avut drept sarcină administrarea
provinciei. Între realizările mai impor¬tante ale acestor instituţii se remarcă
legea agrară, cu un pronunţat caracter democratic, adoptată în 27 martie 1918,
între primele măsuri legislative de acest gen adoptate în România întregită.
În Bucovina, odată proclamată unirea cu România (14/27 octom¬brie 1918), s-a
constituit un Consiliu Naţional compus din 50 de membri care să reprezinte
interesele poporului român din această provincie. Consiliul Naţional a instituit
un organism cu caracter de guvern compus din 14 secre¬tari de stat, având în
frunte pe Iancu Flondor. În decembrie 1918, concomitent cu decretul-lege de
recunoaştere a unirii semnat de Regele Ferdinand și prim-ministrul I.I.C.
Brătianu, se publica un decret care se referea la administrarea Bucovinei. Astfel,
se instituia sub conducerea unui ministru delegat de Rege un Serviciu
administrativ format din nouă Secretariate de serviciu. În aprilie 1920 ministrul
delegat a fost înlocuit de un preşedinte al Comisiei regionale, cu misiunea de a
lichida serviciile şi de a trece atribuţiile lor asupra departamentelor
corespunzătoare ale guvernului de la Bucureşti.
În Transilvania, la 2 decembrie 1918, s-a constituit Marele Sfat Naţional
(organism cu funcţii legislative, echivalent cu un parlament regional) şi
Consiliul Dirigent, un guvern provizoriu în frunte cu Iuliu Maniu, care
cuprindea 15 resorturi (un fel de ministere). Aceste organisme confereau o
autonomie provizorie provinciei intra¬car¬patice, stare ce avea să dureze până
la întrunirea Constituantei Românei Mari aleasă pe baza votului universal, fără
a avea a semnificaţie politică. Consiliul Dirigent, cu sediul în Sibiu, avea puteri
legislative şi executive largi. Se subordona Bucureştiului doar în probleme
militare şi de politică externă, căi ferate şi câteva domenii de jurisdicţie
naţională. Consiliul era alcătuit din doi membri ai Partidului Social-Democrat
din Transilvania, trei independenţi şi zece membri ai Partidului Naţional.

73
Consiliul Dirigent a trecut la organizarea unei administraţii româ¬neşti
descentralizate în Transilvania şi a luat măsuri în toate domeniile vie¬ţii
juridice, economice, sociale, culturale şi politice. Între realizările mai
importante se remarcă legea agrară şi legea electorală (august 1919).
Administrarea separată a Transilvaniei se explica prin existența unei organizări
administrative, juridice diferite față de Vechiul Regat, precum și prin situaţia
specifică survenită imediat după unire, când războiul abia se terminase,
tratativele de pace nu începuseră, vechea Românie se resimţea de pe urma
distrugerilor provocate de război şi de ocupaţia germană. În consecinţă,
autonomia provizorie şi limitată în timp hotărâtă prin Rezoluţia de la Alba Iulia
(în urma căreia s-a decis unirea Transilvaniei cu România) apărea ca o
necesitate practică. În Transilvania trebuia să se organizeze o viaţă de stat
românească şi să se întreprindă măsuri energice în toate compartimentele, care
să grăbească uniformizarea deplină a situaţiei din provincie cu vechea Românie.
Odată cu deschiderea lucrărilor primului Parlament ales în baza sufragiului
universal, la 20 noiembrie 1919, Marele Sfat Naţional s-a autodizolvat. Acest
lucru atrăgea după sine, în mod automat, şi desfiinţarea Consiliului Dirigent, dar
o parte a oamenilor politici, în frunte cu Iuliu Maniu (președintele Partidului
Național), nu erau de acord. Ei considerau că nu era momentul ca acest organ
autonom să fie desfiinţat, deoarece nu s-au făcut încă paşi însemnaţi pe calea
unificării politico-administrative. La scurt timp însă, în rândul transilvănenilor
şi mai ales în cadrul liderilor Partidului Naţional, apar critici tot mai virulente la
adresa menţinerii Consiliului Dirigent. Disputa în jurul desfiinţării Consiliului
Dirigent a fost curmată în mod autoritar la 4 aprilie 1920 printr-un decret-lege,
semnat de prim-ministrul Alexandru Averescu şi Regele Ferdinand I, care
dizolva acest organism autonom, atribuţiile lui trecând asupra guvernului de la
Bucureşti. Dacă în mediile politice din Vechiul Regat decizia a fost primită cu
satisfacţie, reprezentanţii Partidului Naţional au protestat vehement faţă de acest

74
act al guvernului central, cerând anularea lui. Sarcina unificării Transilvaniei cu
România a fost preluată de către așa-numita Comisie de unificare. Conchidem,
că activitatea Consiliului Dirigent, organ provincial provizoriu cu atribuţii
legislative şi executive, a complicat şi mai mult problema unificării
instituţional-legislative a României prin faptul elabo¬rării unei opere cu caracter
normativ care impunea o organizare diferită faţă de cea din vechea Românie.
Un prim pas pe calea unificării l-a constituit unificarea calendarului, în
condițiile în care în România (Vechiul Regat) și Basarabia funcționa calendarul
iulian, iar în Bucovina și Transilvania calendarul gregorian. La 1/14 februarie
1919 s-a introdus stilul gregorian în armată, pentru ca la 6/19 martie să fie
extins la nivelul întregii ţări. Ziua de 1 aprilie devenea 14 aprilie 1919. Trecerea
la noul stil răspundea unor necesităţi interne şi externe, reprezenta o condiţie a
modernizării în plan naţional şi european. Introducerea lui nu s-a produs imediat
pe întreg teritoriul României şi în toate păturile societăţii. Greutăţi s-au
manifestat în acest sens, mai ales în Basarabia, unde o parte însemnată a
populaţiei a refuzat să admită „calendarul îndreptat”.
Cel mai important pas pe calea unificării statului l-a constituit adoptarea
Constituţiei din martie 1923. Aceasta a stabilit principiile moderne de
organizare a statului care vor sta la baza unificării legislative a României Mari.
Extinderea unor legi din vechea Românie va continua şi după adoptarea
Constituţiei. De pildă, Codul silvic din România din anul 1910, cu modificările
ulterioare, a fost extins prin legea din 17 iunie 1923 şi în teritoriile unite cu
statul român. Începând cu 11 iunie 1928, s-au extins în Basarabia şi Codurile de
drept civil, cu unele excepţii. În Bucovina abia în 1938 s-au aplicat codurile
civile din vechea Românie.
După 1923, în baza principiilor constituţionale au fost adoptate un număr
important de „legi noi de unificare”. În ceea ce priveşte justiţia, la 25 iunie 1924
s-a promulgat Legea pentru organizarea judecătorească, care garanta

75
independenţa puterii judecătoreşti şi principiul separaţiei puterilor în stat. O
problemă foarte importantă, ce impunea rezolvarea cu celeritate, era unificarea
administrativă a statului. În România Mare, după 1918 func¬ţionau patru
regimuri administrative. Vechiul Regat avea un anumit regim administrativ
stabilit prin legile din 1864, 1872, 1894, 1904, 1908 ş.a., în Basarabia se păstrau
încă legile ţariste, iar Bucovina păstra organizarea arha¬ică, tipică unui imperiu
alcătuit dintr-o sumă de naţionalităţi. De asemenea, în Transilvania funcţiona un
sistem administrativ maghiar regle¬mentat de legea XXII din 1886.
Unificarea administrativă a României Mari s-a făcut potrivit concepţiei politice
a Partidului Naţional Liberal. Imediat după război, acesta se pronunţa pentru o
„largă descentralizare”: comuna şi judeţul urmând să aibă viaţa lor de sine
stătătoare, iar puterea centrală să nu intervină în conducerea lor decât în măsura
impusă de cerinţele unităţii şi siguranţei statului. Programul politic elaborat de
liberali în noiembrie 1921 se declara, însă, categoric împotriva autonomiei
locale. Liberalii se aflau într-o situaţie incomodă, în sensul că, pe de o parte
erau convinşi de necesitatea promovării unei politici de centralizare a statului,
iar pe de altă parte, doctrina neoliberală impunea respectarea principiilor
descentralizării adminis¬trative şi autonomiei locale. Din această dilemă ei au
ieşit recurgând la un artificiu: s-au proclamat adepţi ai principiului
descentralizării, conferindu-i însă o interpretare proprie. Liberalii au promovat
în mod constant o politică de centralizare. Legea de unificare administrativă din
14 iunie 1925, elaborată de guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, în
afară de faptul că a introdus o organizare unitară în administraţie, n-a realizat
nici unul din principiile pe care se întemeia. Legislatorii de atunci, deşi şi-au
propus drept scop realizarea unei reforme administrative bazate pe
descentralizare, nu au reuşit să instituie, în realitate, acest principiu. Partidele
din opoziţie, mai ales Partidul Naţional, au criticat legea administrativă, în
special pentru tendinţele apreciate ca prea centraliste. Cu toate acestea, Legea

76
pentru unificarea administrativă din iunie 1925 a costituit o adevărată reformă
în domeniu, ea introducând pe întreg teritonriul ţării acelaşi sistem de
organizare administrativă, având ca model realităţile din Vechiul Regat.
În categoria legilor de unificare mai intră o serie de legi referitoare la statutul
funcţionarilor publici, la pensii, la repausul duminical şi al sărbătorilor legale,
care aparţin unei categorii mai largi de măsuri, menite a reglementa raporturile
de muncă, sistemul asigurărilor sociale, organizarea sindicatelor ş.a., categorie
cunoscută şi sub numele de legislaţia muncii, ca parte componentă a politicii
sociale. Unele din aceste măsuri au pornit din necesitatea înlocuirii regimurilor
diferite – moştenite de la fostele Imperii din componența cărora făcuseră parte
provincile unite la 1918 – cu un sistem unitar, pe întreaga ţară.
Cele mai intense polemici au fost însă generate de așa-numita unificare
culturală a statului. Astfel, în domeniul învăţământului au fost elaborate
următoarele legi: Legea pentru învăţământul primar al statului din 26 iulie 1924;
Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior din 8
martie 1925; Legea asupra învăţământului particular din 22 decembrie 1925 şi
Legea pentru organizarea învăţământului secundar din 15 mai 1928. Unificarea
sistemului educaţional după 1918 a fost mult mai com¬pli¬cată decât părea la
prima vedere. Dincolo de dificultăţile determinate de existenţa a patru regimuri
educaţionale diferite, apare necesitatea dezvolării unui învăţământ pentru
minorităţile naționale ce ocupau aproximativ 30% din populaţia ţării. Şi în acest
proces liberalii au jucat rolul cel mai important. Semnificativ pentru politicile
culturale agresive ale naţional-liberalilor era folosirea termenului de „ofensivă
culturală” pentru a descrie propriul program de unificare naţională prin
intermediul şcolii. Acest proces a stârnit însă şi nemulţumirea şi opoziţia unei
părţi a elitei româ¬neşti şi minoritare din provinciile unite, nemulţumite de
faptul că Bucureşti-ul promova o politică de uniformizare culturală. În opinia
acestor „regionalişti” (cum erau calificaţi de politicienii Vechiului Regat),

77
politica de unificare a învăţământului este „nenaturală” sau „formală” întrucât
nu per¬¬¬mite ca fuziunea dorită a diferitelor sisteme educaţionale să aibă loc
gradual. Măsurile adoptate de statul român între anii 1918 şi 1928 au condus la
unificarea în plan naţional a sistemului de învăţământ şi au contribuit substanţial
la dezvoltarea reţelei de şcoli pe întreg cuprinsul României. S-au manifestat însă
şi o serie de greutăţi materiale care nu au permis trans¬pu¬nerea în practică a
tuturor dispoziţiilor legii, şi în general, a proiectelor de modernizare a
învăţământului.
Intervalul 1918-1928 poate fi numit deceniul unificării, datorită intensității
operei de legiferare. Cu toate acestea procesul unificării nu a fost încheiat
definitiv nici în preajma izbucnirii celui de al doilea război mondial. Cu toate că
politică de unificare desfăşurată sub egida Bucureş¬ti-ului a nemulţumit în mare
măsură elita politică şi culturală din provinciile unite cu România la 1918,
aceasta s-a împăcat cu centralizarea care reprezenta la urma urmei idealul
românesc la care aspirase de atâta vreme.
Concluzii
La sfârșitul Marelui Război România și-a extins substanțial teritoriul prin unirea
provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania. Proiectul național – România
Mare – a fost realizat, teritoriul a crescut de la 137.000 km2 la 295.000 km2, iar
populația a sporit de la 7.771.341 locuitori, în anul 1914, la 15.287.528
locuitori, în anul 1919. Cel puțin din perspectiva luptei inițiată în secolul al
XIX-lea pentru realizarea idealului național obiectivul fusese atins, iar noile
generații se puteau concentra asupra altor obiective, mai ales asupra procesului
de modernizare a statului. Marea Unire a adus populații diverse, cu grad de
educație diferit, statusuri sociale și mentalități diferite. Minoritățile etnice ajung
să dețină o pondere de aproxiamtiv 30% din totalul populației, iar diversitatea
confesională devine o realitate pentru noul stat care până atunci fusese
predominant ortodox. În anii ce au urmat imediat războiului, pentru stat și

78
oamenii politici cea mai mare provocare a fost unificarea instituțională,
administrativă, culturală, economică și integrarea provinciilor. Entuziasmul și
bucuria românilor determinate de încheierea războiului și de realizarea idealului
național vor fi urmate de dezbateri intense, polemici, nemulțumiri generate de
modalitățile și căile de unificare a statului. Această chestiune suscită încă
dezbateri (factorul emoțional jucând un rol activ), polemici și mai ales
perspective diferite de abordare în rândul specialiștilor. Paradigma oficială,
națională, în care s-a interpretat această chestiune poate fi rezumată astfel:
integrarea națională s-a făcut în același ritm cu modernizarea structurilor
sociale, administrative și mentale. Ritmurile adoptate și rezultatele obținute
dovedesc o continuitate care, dincolo de ideile separatiste politice, se înscrie în
cuprinsul unei dezvoltări organice și unitare.
O altă consecință majoră provocată de război, dar și de actele de unire de la
Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia a fost acea a realizării reformelor agrare și
electorale. Împroprietărirea va schimba radical statusul social al țăranului, iar
votul universal îl va transforma dintr-un supus într-un cetățean. Noile politici
educaționale ale statului au pus accentul pe românizare, pe crearea „cetățeanului
României Mari” (cu exagerările explicabile având în vedere contextul), dar în
egală măsură a deschis calea țăranilor spre învățământ, spre educație. Este
neîndoielnic că cele două reforme au potențat procesul de dezvoltare și au
direcționat statul pe calea modernizării economice, sociale și politice.
Schimbarea avea însă să se producă lent și a fost brutal întreruptă la de cel de-al
doilea război mondial. Între cele două războaie mondiale, România a prezentat
contrastul iz¬bitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi
înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte.
Struc¬tu¬ra sa economică şi socială a păstrat în linii mari configuraţia de
dinainte de război. Populaţia urba¬nă s-a mărit, dar țărănimea și-a menținut
ponderea copleșitoare în structura socială a României. Aproximativ 80% din

79
populație locuia la sat și avea drept principală ocupație agricultura. Bolile
sociale, analfabetismul au continuat să reprezintă probleme fundamentale ale
țărănimii, în ciuda aplicării reformelor agrare după război.
După Marele Război, elitele conducătoare în majoritatea lor au achiesat la ideea
că România intrase pe calea democratizării după modelul occidental, dar nu
erau mulți care să aprecieze fenomenul de europenizare. Contestarea
liberalismului era tot mai prezentă, făcând loc în mod vizibil în anii `30 unor
curente ideologice antidemocratice, care exaltau fenomenul ultranaționalist. Sub
o formă diferită reapar curentele care exaltau lumea rurală, care idealizau satul
și țăranul, tradiția țărănească, înțelese drept cheia de boltă a națiunii române. El,
țăranul, era talpa țării, depozitarul valorilor morale ale societății românești.
Valorilor democratice europene îi erau opuse virtuțile seculare ale țăranului
român, chintesență a națiunii române ortodoxe. Gânditori de dreapta, precum
Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Constantin
Rădulescu-Motru și mulți alții încurajau asiduu direcția etnicistă, în care
valorile lumii rurale erau opuse celei urbane (spațiu al înstrăinării), cultivând
neîncrederea în democrație, în modelul occidental de liberalizare politică. Într-o
asemenea lume și mai ales într-o atmosferă exaltată de discursuri etnicist-
ortodoxiste, era extrem de anevoios pentru țăranul emancipat politic, înzestrat
cu votul universal și cu o bucată de pâmânt, să înțeleagă rostul lui în cadrul
democrației parlamentare.

România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920)

În anul 1918, în urma eforturilor îndelungate depuse de întreaga națiune

română, prin acțiuni interne proprii și într-un context internaționale favorabil, s-
a constituit statul național unitar român. Astfel, provinciile românești aflate sub
dominație străină s-au unit cu Regatul României: Basarabia la 27 martie/9

80
aprilie, Bucovina la 15/28 noiembrie iar Transilvania la 18 noiembrie/1
decembrie 1918.
Recunoașterea internațională a Marii Uniri a avut loc la Conferința de Pace de
la Paris din anii 1919-1920. Chiar dacă la Conferință, marile puteri au avut rolul
decisiv, s-a impus principiul naționalității, al voinței popoarelor de a dispune de
ele însele în conformitate cu hotărârile adoptate în anul 1918. României i s-a
recunoscut valabilitatea actelor din anul 1918 prin faptul că hotarârile din acel
an au fost în deplină concordanță cu principiul central al conferinței. De
asemenea, revendicările României au fost susținute de argumente istorice,
etnice, etnografice, de tradiție, limbă și cultură .
Terminarea ostilităților și convocarea anticipată a Conferinței de Pace
prevesteau o restabilire a ordinii în Europa răvășită de război.
La 18 ianuarie 1919 forumul păcii întrunit în capitala Franței își deschide
lucrările în prezența reprezentanților a 32 de state. La Paris erau prezenți peste
10.000 de delegați: oameni politici, diplomați, consilieri, experți. Delegațiile
cele mai numeroase erau cele ale marilor puteri. Punând capăt tradiției ce
interzicea șefului excutivului american părăsirea teritoriului țării, președintele
Woodrow Wilson se deplasa în capitala Franței în fruntea unei delegații în care
erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice,
științifice și militare americane. Același lucru se poate preciza și despre
delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei ai căror membri nu lipseau
din nici unul din organele de lucru ale Conferinței .
Încă din perioada preliminariilor Conferinței, când s-au stabilit normele de
reprezentare și modalitatea concretă de abordare a problemelor înscrise în
program, s-au delimitat în mod clar interese opuse, contradictorii, pe de o parte
între statele mici și statele mari pe tema respectării de către cele din urmă a
angajamentelor asumate, pe de altă parte, între marile puteri învingătoare,
fiecare dintre ele cătând să-și aisgure maximum de avantaje în urma războiului.

81
Acest ”Parlament al lumii” a devenit curând însă o instituție dominată și
condusă de cele patru mari puteri: Franța, Anglia, S.U.A. și Italia, cărora li s-a
alăturat Japonia. Ele au deliberat adesea fără să consulte și statele mici .
”Posedând cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război-scria
Robert Lansing la 9 iunie 1919-cele patru mari puteri și-au asumat chiar de la
început conducerea lucrărilor Conferinței impunându-și cuvântul lor restului
lumii. Ele s-au constituit într-o aristrocrație a națiunilor, într-o tiranie care
refuză aplicarea principiului democrației în relațiile mutuale dintre națiuni”.
Modul de desfășurare a Conferinței adoptat de marile puteri a determinat pe
mulți contemporani să o caracterizeze drept o ”oligarhie autocratică” .
Una dintre cele mai importante discriminări săvârșită de marile puteri a fost
împărțirea arbitrară a statelor admise la Conferință în două categorii, împărțire
care spulbera principiul egalității între state: ”state cu interese generale”, acestea
fiind marile puteri și ”state cu interese limitate” sau ”speciale”, adică statele
mici ai căror reprezentanți nu aveau dreptul să participe la ședințele ce urmau
să discute probleme care le vizau în mod direct . Noua diplomație Wilsoniană
despre care se vorbise atât de mult înaintea Conferinței, a încetat a mai fi
invocată după deschiderea ei, pe măsură ce maniera în care marile puteri doreau
să conducă conferința era tot mai clară, iar cercul în care s-au luat deciziile cele
mai importante s-a restrâns tot mai mult .
O expresie a politicii de dictat impusă micilor națiuni a constituit-o conferirea
de puteri nelimitate unor consilii alcătuite exclusiv din reprezentanții marilor
puteri, ce urmau să conducă lucrările Conferinței și să decidă asupra tuturor
lucrurilor. La început organul de conducere a Conferinței a fost ”Consiliul celor
zece” alcătuit din reprezentanții Angliei, Franței, S.U.A., Italiei și Japoniei.
Începând din martie 1919 acest consiliu s-a divizat în Consiliul șefilor de state
cu denumirea oficială de ”Consiliul celor patru” sau ”Cei patru mari” și
Consiliul miniștrilor de externe cu denumirea oficială de ”Consiliul celor cinci”

82
sau ”Cei cinci mici”. Prin acest ”Consiliu al celor patru”, marile puteri și-au
instituit controlul suprem asupra negocierilor de pace, încercând astfel să-și
asigure o autoritate necontestată în fața micilor națiuni. În urma acestor decizii
ale marilor puteri, reprezentanții statelor mici prezenți la Conferință s-au
revoltat împotriva modului în care marile puteri înțelegeau să aplice în practică
relațiile dintre state, principiile de echitate internațională. Reprezentatntul
Belgiei, Camille Huysmans, a potestat împotriva împărțirii arbitrare a statelor
admise la Conferință în cele două categorii, iar șeful delegației române, Ionel
Brătianu, s-a raliat acestui protest, arătând că ”reprezentantul Belgiei a exprimat
un punct de vedere într-o chestiune de principiu cu care România este pe deplin
de acord” . În perioada anterioară deschiderii Conferinței de Pace de la Paris,
guvernul român a trebuit să desfășoare o intensă activitate diplomatică în
vederea obținerii din partea guvernelor marilor Puteri Aliate și Asociate a
recunoașterii calității de aliat a României pentru a putea participa la Conferința
de Pace de partea puterilor învingătoare. Reproșând României că prin încheierea
armistițiului și apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918) au fost
încălcate stipulațiile tratatului de alianță din 4/17 august 1916, care prevedea
obligația tuturor părților ”să nu încheie pace separată sau pacea generală decât
în unire și în același timp”(art.V), guvernele aliate au considerat că România nu
mai era o țară aliată, ci ”neutră”, iar tratatul de alianță devenise nul. Aceasta în
ciuda faptului că erau cunoscute condițiile grele în care România fusese nevoită
să înceteteze lupta, iar guvernele Franței, Angliei, S.U.A. și Italiei declaraseră
public că nu recunosc valabilitatea tratatului impus de Puterile Centrale
României. Totodată, miniștrii Aliați la Iași au notificat oficial guvernul român
că guvernele lor ”nu pot considera decât nule și neavenite stipulațiunile de pace
impuse României”. În același timp, în Franța, Italia și S.U.A., comitete ale
românilor emigrați își declarau atașamentul față de Aliați și cauza pe care o
apărau, depuneau eforturi pentru crearea unor legiuni militare românești, care să

83
lupte alături de acestea împotriva Puterilor Centrale, pentru realizarea unității
naționale a românilor. Atitudinea adoptată de guvernele marilor puteri față de
România exprima politica lor imperialisă, de nesocotire a intereselor ”micilor
națiuni”, un mijloc de a exercita presiuni asupra României .
Problema clarificării raporturilor dintre România și Puterile Aliate și Asociate a
căpătat o deosebită acuitate spre sfârșitul lunii octombrie 1918, când devenise
clară înfrângerea Puterilor Centrale, iar în România au început să se facă
pregătiri intense (în strânsă colaborare cu guvernele aliate) în vederea reintrării
țării în război. Conferința de Pace trebuia să marcheze sfârșitul războiului și
victoria luptei unor popoare pentru independență și unitate națională și
dispariția unor imperii reacționare multinaționale dar nereconsiderarea poziției
guvernelor aliate față de România atrăgea în mod automat neparticiparea ei la
Conferința de Pace, imposibilitatea susținerii în acest for internațional a
drepturilor poporului român la unitate națională în cadrul granițelor sale etnice
și istorice, însemna nesocotirea participării țării la război, a tuturor sacrificiilor
umane și materiale la care poporul român consimțise doar pentru a putea uni în
granițele sale și celelalte provincii românești. O primă încercare de a obține o
schimbare a punctului de vedere aliat față de România a fost întreprinsă pe
lângă guvernul francez de către Constantin Diamandy. El a înaintat la 17/30
octombrie 1918 o notă ministrului afacerilor străine al Franței, în care, pornind
de la faptul că guvernele Puterilor Aliate și Asociate declaraseră oficial și în
mod repetat că ”nu recunosc tratatul de la București” și, în consecință, lovitura
de forță din România, arăta că, în mod logic, o astfel de premisă ducea la
concluzia că ”alianța cu România nu a încetat să existe”. Acest argument va fi
folosit și cu mai multă consistență de diplomația românească după 30
octombrie/noimebrie 1918, când în armistițiul cu Germania Aliații au introdus
un articol prin care aceasta era obligată să renunțe la ”tratatele de la București și
de la Brest-Litovsk și la tratatele complementare”. Cu toate acestea, Aliații au

84
continuat să reproșeze guvernului român încheierea tratatului de pace cu
Germania pe care ei nu-l recunoșteau și la care Germania renunțase .
În această atmosferă plină de incertitudini pentru România a apărut un element
nou ce avea să joace un rol important în elucidarea întregii situații: este vorba
de interesul pe care guvernul englez a început să-l arate problemelor românești.
La 12/25 decembrie 1918 Ambasada Marii Britanii la Paris a înaintat o notă
Ministerului Afacerilor Străine al Franței, prin care se interesa de punctul de
vedere al guvernului francez față de problema reprezentării României la
Conferința de Pace. Totodată, nota făcea cunoscut guvernului francez
”speranțele cele mai serioase” pe care le nutrea ministrul britanic în România,
sir George Barclay, că aceasta ”va fi reprezentată la Congresul de Pace ca o
aliată”. La Quai d’Orsay nota ambasadei engleze, ce arată o schimbare radicală
a poziției guvernului britanic față de România, a fost considerată ca un semnal
de alarmă, ea a alertat cercurile guvernante franceze și le-a determinat să
urgenteze luarea unor hotărâri cu privire la poziția juridică și politică a
României față de Aliați și statutul participării ei la Conferința de Pace. La 30
decembrie 1918 o telegramă semnată de Pichon informa guvernele britanic și
italian, precum și pe cel român, asupra poziției guvernului francez în aceste
probleme. ”Guvernul Republicii (Franceze) consideră, în ceea ce-l privește, că
guvernul român, deși a semnat cu Germania tratatul de la București, trebuie să
fie din nou considerat ca aliat, pe motivul participării sale reînoite la războiul
împotriva Puterilor Centrale”. În consecință, guvernul francez propunea celor
două guverne ”să trateze România ca aliată” și, în această calitate, să fie
reprezentată la negocierile de pace ”în aceleași condiții ca celelalte mici puteri
aliate”.”Această decizie apare guvernului francez ca justificată, datorită
atitudinii suveranilor și poporului român, care îndată ce au putut să scape de
presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliați, cu care au acționat de comun
acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Referitor la

85
tratatul de alianță din 4/17 august 1916, guvernul francez considera că el era
abrogat de drept prin tratatul de la București, urmând ca Aliații ”să formuleze o
nouă declarație, luând ca bază tratatul din 1916 pentru examinarea
revendicărilor românești”, avându-se în ”interesele generale și speciale ale
Aliaților, asupra cărora puterile vor urma să se pronunțe în convorbirile lor
viitoare” .
La începutul anului 1919 guvernul american, care nu a fost ținut la curent de
guvernele francez, englez și italian asupra discuțiilor care aveau loc între ele cu
privire la problemele românești, a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al
României și, în consecință, ”dreptul delegației române de a participa în această
calitate la Conferința de Pace”. Astfel, toate marile puteri recunoșteau formal
dreptul României de a participa ca aliată la Conferința de Pace, acest lucru nu a
însemnat însă tratarea României ca aliat, sau în nici un caz ca aliat cu drepturi
egale de către ”Cei patru mari”, care și-au asumat rolul de a hotărî asupra
condițiilor păcii. Din această cauză, delegația română a trebuit să intervină de
numeroase ori în timpul desfășurării lucrărilor Conferinței de la Paris, pentru a
expune punctul de vedere al guvernului român asupra naturii raporturilor cu
Aliații. Astfel, chiar în timpul ședinței plenare de la 1 februarie 1919, șeful
delegației române, primul ministru I.I.C. Brătianu, a arătat că România și-a
îndeplinit angajamentele asumate prin tratatul din 1916 ”în mod loial și fără a se
lăsa descurajată de cele mai rele surprize”, că ea ”are conștiința de a-și fi
îndeplinit datoria față de marea cauză la care se angajase până la limitele
posibile și până la suprema nădejde că sacrificiile sale, indiferent ce-o costau,
puteau să fie în raport cu serviciile pe care ea le aducea”. Relevând vitejia și
eroismul armatei, al întregului popor român, I.I.C. Brătianu arăta că ”armistițiul
încheiat pe frontul român nu a fost rezultatul descurajării noastre”, ci al situației
de ansamblu de pe frontul oriental, iar pacea de la București, nu a însemnat
decât ”o oprire a luptei care trebuia să reînceapă”, nu era decât ”un mijloc de a

86
aștepta evenimentele”. ”Nici legal, nici practic, nici moral noi n-am fost nici un
singur moment în pace reală cu inamicul. Tratatul de la București nu a fost
niciodată sancționat, nici ratificat de rege. Moralmente regele, la fel ca și armata
și poporul său, nu încetaseră să aștepte cu nerăbdare momentul reintrării lor în
acțiune. Reprezentanții militari și civili ai Aliaților la Iași își continuau
cooperarea lor în vederea acestui moment. De asemenea, fără nici o zi
întârziere, România a răspuns la chemarea Aliaților, când aceștia au crezut că
posibilitățile unei acțiuni militare erau favorabile României și chiar în ziua în
care armata generalului Berthelot trecea Dunărea, trupele române eliberau linia
tranșeilor, care nu încetase niciodată, în timpul păcii de la București, să fie o
linie fortificată între două popoare inamice” .
Despre dificultățile cu care s-a confruntat România la Paris în legătură cu
recunoașterea statului de aliat chiar un membru al delegației franceze, André
Tardieu declara: ”Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui
Brătianu și României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe Clemenceau
care nu-i ierta armistițiul său, pe Wilson care declara că nu ține cont de tratatul
nostru de alianță din 1916, pe toți juriștii pentru care pacea din 7 mai 1918 cu
Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut
timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de
vedere moral, nici din punct de vedere politic, marii aliați neaprobând-o, nici
din punct de vedere juridic, regele nesancționând— și remobilizând de la primul
contact cu armatele de la Salonic. În concluzie, în numele dreptății, se comite o
mare nedreptate vrând să se pedepsească România pentru nefericirile sale de
care sunt responsabili aliații săi, noi înșine pentru că nu ne-am ținut
angajamenetele de la Salonic, apoi și în mod deosebit Rusia” .
A doua zi după ce Consiliul Suprem Interaliat hotărâse asupra reprezentării
statelor la Conferința de Pace și asupra modului în care urma să-și desfășoare
lucrările, delegația română având în frunte pe Ionel Brătianu, președintele

87
Consiliului de Miniștri, a sosit la Paris stabilindu-și sediul la Legația României
din bulevardul Champs-Elysees nr. 77. În alcătuirea delegației, premierul român
a avut în vedere includerea colaboratorilor săi apropiați, care sprijineau fără
rezerve politica Partidului Național Liberal, precum și reprezentarea
provinciilor românești care se uniseră cu România în anul 1918. Ca prim
locțiitor al șefului delegației a fost numit Nicolae Mișu, trimis extraordinar și
ministru plenipotențiar al României la Londra. Imediat după sosirea la Paris,
delegația română a avut prima confruntare cu Consiliul celor patru mari puteri
pe tema reprezentării României în comisiile și comitetele de lucru ale
Conferinței. Luând cunoștință de lista membrilor comisiilor de lucru, delegația
română constată că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să
dezbată probleme ce o interesau în mod direct. Brătianu a protestat împotriva
excluderii României în comisia pentru instituirea Ligii Națiunilor din care
făceau parte S.U.A., Anglia, Franța, Italia, Japonia, Belgia, Brazilia, China,
Portugalia, Sebia. În fața acțiunii unite a mai multor state, marile puteri au fost
nevoite să admită includerea în această comisie a reprezentanților mai multor
state printre care și România. România nu era reprezentată nici în Comisia
pentru porturi și căi navigabile, care urma să reglementeze traficul pe Dunăre.
În cele din urmă, România a reușit să fie reprezentată în următoarele comisii și
subcomisii: Comisia pentru instituirea Societății Națiunilor (C. Diamandy),
Responsabilitățile războiului (S. Rosenthal), Reparații ( G. Danielopol și E.
Neculce), Regimul internațional al porturilor, al căilor navigabile și al căilor
ferate (N. Mișu și N. Ștefănescu), Financiară (V. Antonescu), Economică (E.
Pangrati și E. Neculce), Aeronautică (colonel Toma Dumitrescu). România, ca
și celelalte state mici nu aveau delegații nici în Consiliul Suprem, nici în
comitetele ce se ocupau cu problemele teritoriale, militare sau cele care au
discutat problema minorităților. În cursul negocierilor, delegația română a putut

88
să constate că chestiuni care interesau în cel mai înalt grad România erau
discutate și soluționate fără participarea sa .
Reprezentanții români au întâmpinat mari divergențe și când s-a ajuns la
problema forntierelor. Englezii, ca și americanii au susținut integritatea
monarhiei dualiste și ideea creării unei confederații balcanice. Propunerile
britanice au fost definite clar când Foreign-Office-ul a recomandat ca România
să obțină toată Transilvania, ca Banatul să fie împărțit, ca Bucovina să fie
împărțită între România și un stat rutean, iar o comisie internațională de control
să fie creată pentru a supraveghea traficul pe Dunăre. Brătianu și Al. Vaida
Voevod au luat cuvântul în fața comisiei. Premierul român a cerut Gura
Mureșului și râul Tisa, precum și canalele care leagă aceste două râuri cu
Dunărea și liniile de cale ferată aflată în discuție. Brătianu a mai solicitat colțul
de N-E al Maramureșului pentru ca România să-și asigure o frontieră mai mare
cu Cehoslovacia. Revendicările României și Serbiei legate de Banatul de Timiș
au ridicat mari probleme. Banatul avea o suprafață de 11000 km pătrați și o
populație majoritar românească. Brătianu a luat cuvântul trecând la noi
negocieri și amenințări. El a susținut importanța pentru România de a avea o
graniță naturală puternică cu statele slave dar după trei săptămâni de dezbateri,
experții au trasat o graniță care nu satisfăcea nici una din părți. În ceea ce
privește Maramureșul, Brătianu a cerut mai mult decât îi fusese promis. El a
solicitat linia de cale ferată dintre Maramureș-Sighet și Kolomea din Galiția
Estică, astfel încât România să aibă o legătură directă cu Polonia. În final
experții a ajuns la o soluție foarte complexă și anume o treime din Maramureș și
capitala reveneau României din considerente etnice, iar linia de cale ferată ce
lega capitala cu nodurile din restul Maramureșului revenea Cehoslovaciei.
Majoritatea noilor teritorii ale României voi fi stabilite prin tratatul cu Ungaria
(4 iunie 1920) . La 28 iunie 1919, în Sala oglinzilor de la Versailles, delegația
română, formată din Ionel Brătianu și C. Coandă, au semnat tratatul de pace cu

89
Germania. Despre conținutul său, delegația română a fost informată doar cu o zi
înainte de semnare de către un reprezentant al marilor puteri care le-a făcut doar
un rezumat al conținutului tratatului. În problema reparațiilor, tratatul cu
Germania conținea două referiri exprese la România-prima prevedea încetarea
tuturor drepturilor, titlurilor și privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra
cablului Constanța-Constantinopol care urma să intre în posesia României, a
doua obliga Germania să renunțe la tratatul de la București din 7 mai 1918 .
Tratatul cu Austria, cu toate dificultățile pe care le prezenta ar fi putut fi semnat
dacă s-ar fi produs unele modificări în articolul 5. La 10 septembrie 1919 s-a
semnat la St. Germain tratatul cu Austria fără România și fără Serbia, care
ceruseră o amânare. În cele din urmă tratatul a fost semnat și de către România
în decembrie 1919 după ce guvernul Vaida-Voevod reușise să obțină
înlăturarea preambulului și a articolelor 10 și 11.
Pe întreaga durată a desfăşurării Conferinţei de Pace de la Paris ziarul Adevărul
a ţinut la curent cititorii cu deciziile care se lua în cadrul Conferinţei. Aşadar,
după cum era de aşteptat, demisia lui Ionel Brătianu nu a trecut neobservată.
În ediţia de vineri 12 septembrie 1919 pe prima pagină a ziarului găsim articole
cu referire la decizia lui Bratianu. Unul dintre articole intitulat Cum a fost cu
putinţă este semnat de Constantin Bacalbaşa, încă de la început autorul
articolului lasă să se întrevadă nemulţumirea şi indignarea faţă de decizia lui
Brătianu, „când vor apare aceste rânduri poate că vom avea un alt guvern. Nu
ştiu care va fi acest guvern, însă un fapt este sigur findcă e cunoscut: guvernul
d-lui Brătianu a dispărut” şi, de asemenea ne este transmisă situaţia
îngrijorătoare în care se află ţara. Autorul articolului continuă critica la adresa
lui Brătianu întrebându-se retoric: „cum a fost cu putinţă ca d-l. Brătianu să-şi
închipuie că, în vremile pe care le străbătea să guverneze singur ţara? Cum a
fost cu putinţă să aibă vederea atât de scurtă, să nu înţeleagă nimic din lecţiile
evenimentelor?”. Pe tot cuprinsul articolului este criticată politica dusă de

90
Brătianu şi faptul că a refuzat să colaboreze cu Take Ionescu. Articolul este
încheiat într-o notă critică: „D. Brătianu se duce şi mulţi vor spune mâine: ţara
răsuflă; bine că s-a dus. Dar tot răul moral şi material pe care l-a îngrămădit
guvernarea liberală de la 1918 şi până astăzi nu poate fi răscumpărat cu căderea
cabinetului Brătianu. Că pleacă cabinetul Brătianu e bine; să nu fi guvernat
precum a guvernat ar fi şi mai bine”.
Tot pe prima pagină din Adevărul din 12 septembrie 1919 mai este un articol
intitulat S-a dus d. Brătianu şi s-a isprăvit cu nefasta lui politică externă, însoţit
şi de o caricatură. La fel ca şi articolul anterior şi acesta începe într-o notă
critică: „Primul delegat al României s-a dus cu scandal şi fiind silit să plece de
la guvern a plecat cu scandal. Cu scandal a debutat la Paris prezentându-se
singur la Conferinţă când toată lumea diplomatică care s-a aşezat la masa verde
a constatat că România e reprezentată de un şef de partid care, în scopuri de
politică internă, a înlăturat din delegaţie pe acel bărbat de stat care era cel mai
indicat să figureze între delegaţii României”. Autorul articolului continuă critica
la adresa întregului partid liberal „nu a existat şi nu există nici acum partid mai
urât şi mai impopular decât cel aşa zis liberal –aceasta în mare parte din cauza
tacmei călugăreşti care-l conduce. Nu există oameni mai impopulari ca fraţii
Brătieni şi clica din jurul lor”. Sunt criticate deciziile politice luate de către
Brătianu în perioada guvernării liberale. În finalul articolului autorul precizează
„omul care trebuie să vină să restabilească înţelegerea cu Antanta este numai d.
Take Ionescu. Asta e unica soluţie”. Articolul este semnat de către A. W. şi din
cele citite în cele două articole de pe prima pagină a ziarului Adevărul putem
conchide faptul că decizia lui Brătianu nu numai că îi mulţumeşte pe cei din
redacţia ziarului Adevărul dar era şi de mult aşteptată.
În ediţia de sâmbătă 13 septembrie 1919 găsim pe prima pagină sub forma de
titlu informativ „Retragerea d-lui Brătianu a devenit oficială. Sforăria d-sale a
rămas oficioasă”. Destul de mult spaţiu ocupă articolul cu titlul A demisionat-

91
dar când?; în acest articol Brătianu este acuzat că ar fi lipsit de scrupule şi că ar
face orice pentru a-şi atinge scopurile în politică, specifică autorul articolului că
Brătianu se ghida dupa sintagma „după mine potopul”, de asemenea, îl acuză că
ar fi tipul politicianului demagog „nu se potrivesc niciodată faptele domnului
Ionel Brătianu cu vorbele sale”. Tot lui Brătianu i se impută faptul că România
nu a semnat tratatul cu Austria.
În ediţia de duminică, 14 septembrie 1919, pe prima pagină găsim două articole
în legătură cu situaţia politică din ţară. Ca titlu informativ găsim următoarea
ştire: D-nul Brătianu nu mai e la guvern dar mai e la cenzură. Celelalte două
articole ce fac referire la situaţia politică se intitulează: Expiăm concepţia unui
singur om şi Cum şi-a motivat demisia d. Brătianu. În articolul semnat de Emil
D. Fagure, Expiăm concepţia unui singur om, fostului prim-ministru este acuzat
că a dus o politică secretă, că miniştrii din cabinetul său nu erau la curent cu
ceea ce avea el de gând: „s-a dus singur la conferinţă, singur a tratat, singur s-a
retras...şi nu numai politica de la Paris a acestui singur om ne-a adus rezultatele
nefaste de azi. Întreaga lui concepţie mercantilă asupra războiului ne-a creat în
lumea aliată indispoziţia care s-a manifestat în unele condiţii ale tratatului”.
Practic, în viziunea celor ce făceau parte din echipa ziarului Adevărului singur
responsabil de tot ceea ce se întâmplă în ţară a fost Brătianu. Al doilea articol
din ediţia de duminică, Cum şi-a motivat demisia d. Brătianu, menţionează că
ziarul a intrat în posesia conţinutului scrisorii de demisie a fostului prim-
ministru şi că regele i-a acceptat demisia, dar că această demisia a venit prea
târziu şi a lăsat ţara cu o situaţie politică internaţională imposibilă „în cele 7 luni
cât a stat d. Brătianu la Paris, alţii ar fi ajuns poate pe alte căi, să realizeze toate
revendicările României. Dar acum, acţiunea diplomatică a d-lui Brătianu a
complicat astfel situaţia, încât recunoaştem că liberalii au lăsat adversarilor lor
politici una din cele mai grele moşteniri din câte s-au văzut de la noi”. De
asemenea, i se impută faptul că în cele 8 luni cât a reprezentat România la

92
Conferinţa Păcii de la Paris nu a reuşit să găsească alte căi prin care să convingă
forumul păcii de necesitatea păstrării integrităţii graniţelor româneşti.
Încheierea Tratatului de la Trianon a prezentat mai puține dificultăți. Demisia
lui Ionel Brătianu a produs satisfacție în Consiliul celor patru, astfel încât
guvernul lui Vaida-Voevod nu a întâmpinat prea mari dificultăți. Un moment
dificil l-a constituit în timpul negocierilor tratatului cu Ungaria planul unei
confederații danubiene. Acțiunea diplomatică a României de a împiedica
realizarea confederației danbiene făcea parte integrantă din complexa activitate
dusă în scopul de grăbi semnarea tratatului cu Ungaria. La 3 martie 1920,
Consiliul Suprem, care-și ținea lucrările la Londra, a luat în discuție tratatul cu
Ungaria. Marile puteri arătau din ce în ce mai multă înțelegere față de România.
Delegația română la Conferința Păcii avea în componența sa un membru de
valoare în persoana lui Nicolae Titulescu, care apăra cu deosebită competență
interesele țării. La 4 iunie 1920 se semna la Trianon tratatul de pace cu Puterile
Aliate și Asociate, pe de o parte și Ungaria, pe de altă parte. Tratatul de la
Trianon reprezintă o victorie a principiilor de drept internațional potrivit cărora
popoarele au dreptul inalienabil de a decide propriul lor destin. Pe baza acestor
principii, România își vedea recunoscut, pe plan internațional, statul național
unitar .

Bibliografie
1.AGRIGOROAIEI, I., România interbelică, Iaşi, 2001;
2.BĂRBULESCU, M. ş.a, Istoria României, Bucureşti,1998;
3.CONSTANTINIU, F., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997;
4.GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,
Bucureşti, 1992;
5.HITCHINS, K., România. 1866-1947, Bucureşti, 1996;

93
6.IACOB, Gh., Modernizare – Europenism. România de la Cuza-Vodă la
Carol al II-lea, I, Iaşi, 1995;
7.IACOB, Gh., Economia României (1859-1939), Iaşi, 1996;
8.Istoria României, vol. VIII (coord.: I. Scurtu), Academia Română, Bucureşti,
2003;
9.Istoria României. Compendiu (coord.: I.A. Pop, I. Bolovan), Cluj-Napoca,
2004;
10.SCURTU, I., BUZATU, Gh., Istoria Românilor în secolul XX, Bucureşti,
2002.

3. Economia României între cele două războaie mondiale

(1919-1939). Caracteristici.
Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintre
o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă inegală, a
industrializării şi urbanizării, pe de altă parte. Structura sa economică şi socială
a păstrat în linii mari configuraţia de dinainte de război. Industria se dezvolta şi
devenea tot mai capabilă să satisfacă necesităţile consumatorilor, iar importurile
de materii prime şi de semifabricate creşteau mai repede decât acelea de
produse
manufacturate. Populaţia urbană s-a mărit, întrucât oraşele şi-au sporit rolul în
organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura punea în evidenţă o
schimbare, întrucât accentul pus pe tradiţionala producţie de cereale a suferit o
mutaţie în favoarea cultivării legumelor şi a plantelor industriale. În toate
ramurile economiei statul şi-a asumat un rol de conducere sporit. Deşi respecta
proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de producţie şi deşi
acorda capitalului privat, autohton şi străin, numeroase avantaje, statul şi-a
arogat pentru sine planificarea şi administrarea a ceea ce avea să fie în mod
obişnuit numit „economia naţională” . Într-o altă ordine de idei, înfăptuirea

94
unităţii naţional-statale a produs modificări benefice, provinciile unite întărind
potenţialul economic al ţării. În raport cu situaţia din 1916 industria reprezenta,
în 1919, 235%. O contribuţia majoră la sporirea potenţialului industrial al ţării l-
au avut
provinciile unite, mai ales Transilvania. Astfel, Vechiul Regat reprezenta 4%
din numărul întreprinderilor, 50% din capitalul investit, 39% din valoarea
combustibilului, 53% din valoarea producţiei. Transilvania vine cu o zestre de
35% din întreprinderi, 29 % din capitalul investit, 40% din forţa motrice, 39%
din valoarea combustibilului, 28% din valoarea materiilor prime. Banatul, spre
deosebire de Transilvania, venea cu o zestre înjumătăţită; Bucovina şi Basarabia
aduceau, de asemenea, o contribuţie mai mică. Noile provincii aduceau avantaje
teritoriale şi bogate resurse agricole şi industriale; suprafeţelor agricole ale
Vechiului Regat de cca. 10 milioane ha se adaugă 11 milioane ha. Situaţia
economică a României la sfârşitul războiului mondial. Haosul economic şi
consecinţele sale. Primul război mondial s-a purtat pe o suprafaţă întinsă a
teritoriului naţional şi a produs distrugeri însemnate. Principalele consecinţe pe
care le-a avut asupra economiei româneşti au fost: deteriorarea masivă a
aparatului de producţie din industrie şi transporturi; distrugerea surselor de
energie precum şi a unei părţi din forţele de producţie din agricultură; inflaţia;
dezechilibru bugetar ş.a. La toate acestea se pot adăuga pierderile umane din
timpul războiului, foamete, epidemii ş.a.m.d. Din cauza distrugerilor de război
dar şi jafului organizat de trupele germane de ocupaţie, producţia industrială şi
extractivă a scăzut mai mult de jumătate, comparativ cu anii 1915-1915.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în agricultură, aici problemele fiind agravate de
lipsa braţelor de muncă, a inventarului agricol viu şi mort. Suprafaţa
însămânţată a scăzut faţă de media anilor 1911-1915 la 40% în 1919- 1920.
Agricultura
Reprezenta sectorul dominant al economiei şi refacerea acesteia depindea într-o

95
mare măsură de relansarea producţiei agricole. Aproximativ 80% din populaţia
României Mari era angrenată în diferitele ramuri ale agriculturii. Exportul de
cereale condiţiona în bună măsură soldul balanţei comerciale şi de plăţi a
statului. Sectorul economic-agricol avea însă cea mai complicată problematică
socială.
Statisticile indică faptul că între 1920-1940 România ocupa locul al IV-lea în
Europa din punct de vedere al suprafeţelor cultivate; locul al V-lea sub raportul
producţiei agricole totale; pământul folosit în agricultură reprezenta în 1930
peste 62% din suprafaţa ţării; peste 80% din terenul agricol era cultivat cu
cereale, procentul scade spre sfârşitul perioadei interbelice în favoarea plantelor
industriale şi a legumelor. Structura proprietăţii a fost schimbată fundamental
prin reformele agrare efectuate în perioada 1917-1921. Acestea au diferit de la
provincie la provincie, reflectând specificul condiţiilor economice şi sociale în
care au evoluat fiecare din provincii. De exemplu, legislaţia din Transilvania şi
Basarabia a fost mai radicală decât cea din Vechiul Regat şi Bucovina. Toate
aceste legi agrare aveau drept scop primordial împărţirea pământului către ţărani
şi erau motivate mai mult sub raport social decât sub raport strict economic. În
Vechiul Regat, guvernul Brătianu a elaborat, în decembrie 1918, un decret-lege
prin care a proclamat deplina expropriere a tuturor pământurilor deţinute de
Coroană, de instituţiile publice şi private, de proprietarii absenţi şi de către
străini, ca şi a domeniilor particulare depăşind 500 ha. Dar proprietarii ce
deţineau mai multe moşii erau protejaţi prin prevederea potrivit căreia
exproprierea avea în vedere fiecare proprietate şi nu totalitatea proprietăţilor
deţinute de către un individ. Foştii proprietari urmau să fie compensaţi cu
bonuri de tezaur cu 5% dobândă, răscumpărabile în 50 de ani. Ţăranii care au
primit pământ trebuiau să achite două treimi din compensaţie, iar statul o
treime. Schimbările politice au împiedicat aplicarea legii. O nouă lege a
reformei agrare va fi promulgată la 17 iulie 1921, în timpul guvernului condus

96
de generalul Alexandru Averescu. Autorul proiectului de lege era fostul
conservator Constantin Garoflid, ministru al Agriculturii. Legea agrară nu se
deosebea în puncte esenţiale de legea anterioară. Garoflid a pornit de la
presupunerea că un teren de 5 ha era suprafaţa potrivită pentru o gospodărie
ţărănească viabilă şi în consecinţă, a propus ca pământul expropriat să fie
distribuit în loturi de 5 ha sau în „suplimente” mai mici, pentru a aduce
gospodăriile existente la limita de 5 ha. El a încercat, de asemenea, să rezolve
două probleme fundamentale ale agriculturii româneşti: fâşiile ţărăneşti risipite
şi continua fragmentare a micilor gospodării. În acest sens, legea agrară a
interzis împărţirea gospodăriilor, obţinute în virtutea prevederilor sale, în loturi
de mai puţin de 2 ha la câmpie şi de 1 ha în zona de dealuri. În provinciile unite
legile agrare au urmat aceleaşi principii aplicate în Vechiul Regat. Schimbările
în structura proprietăţii pământului au vizat satisfacerea cererilor ţăranilor şi nu
neapărat măsuri economice menite să reorganizeze agricultura. Reforma agrară
din provinciile alipite a stârnit nemulţumirea minorităţilor etnice, a saşilor, şi
mai ales a maghiarilor. În Transilvania, Consiliul Dirigent a elaborat un proiect
de lege agrară, adoptat de Marele Sfat Naţional la 12 septembrie 1919, ce
prevedea exproprierea în întregime a moşiilor străinilor, a unor instituţii publice
şi particulare anume şi a tuturor proprietăţilor depăşind 500 de iugăre cadastrale.
Legea considera toate proprietăţile unui singur proprietar drept o unitate.
Proprietăţile între 200 şi 500
de iugăre, făceau obiectul unei exproprieri parţiale iar proprietăţile puteau fi
expropriate dacă terenul respectiv era necesar pentru aplicarea reformei în
judeţul respectiv. Ţăranii care au luptat în război se aflau în fruntea listei celor
îndrituiţi să fie împroprietăriţi. Basarabia a cunoscut şi ea o reformă agrară
radicală. A fost realizată de ţăranii înşişi în timpul primului an de după revoluţia
din martie 1917 din Rusia. La 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea

97
cu România, aproape două treimi din suprafeţele marilor moşii ajunseseră în
mâinile ţăranilor.
Legea agrară prevedea şi aici răscumpărarea pământului de către ţărani, la un
preţ ridicat, 800 lei ha. Reforma agrară din Bucovina nu s-a deosebit în general
de aceea din Vechiul Regat. Au fost expropriate aproximativ 75.000 ha. Micile
gospodării au sporit cu 28% pe seama marilor moşii, pe care reforma agrară le-a
redus până la limita a 250 ha de pământ arabil. Reforma agrară din România a
fost cea mai radicală din Europa Orientală – fără a lua în calcul Rusia Sovietică
– transformând din temelii structura proprietăţii. Dintr-o ţară de mari proprietăţi,
România devine o ţară a gospodăriilor mici şi mijlocii. Cu toate acestea,
efectele imediate nu au fost pozitive. Reforma agrară a dus în prima fază la
scăderea producţiei şi a productivităţii în agricultură, întrucât numeroase
proprietăţi erau prea mici pentru a fi economic viabile şi au continuat să fie
reîmpărţite prin moştenire. Un efect negativ al reformei l-a constituit lipsa unei
politici de credit la care ţăranii să aibă acces, lipsa inventarului agricol ş.a.
Aplicarea reformei agrare a produs numeroase nemulţumiri ţăranilor datorită
insuficienţei pământului, abuzurilor întâlnite în aplicarea legilor agrare,
prelungirea, întârzierea împroprietăririlor produse mai ales din lipsa
specialiştilor. În 1927, doar cca. 50% din moşiile care făceau obiectul
exproprierii fuseseră măsurate şi doar o parte relativ mică din acestea, în jur de
1.100.000 ha, fuseseră parcelate pentru a fi distribuite. Criza economică
izbucnită în 1929 a lovit din plin gospodăriile mici şi mijlocii din România. O
mare parte a ţăranilor sărăciţi îşi vor vinde loturile ţăranilor înstăriţi, astfel că, în
1938 o anchetă efectuată în câteva sate a constatat că ţăranii care au primit loturi
în anii ’20 au pierdut, în general, între 30-40% din pământurile lor. În perioada
1930-1941 numărul gospodăriilor între 10-100 ha a scăzut de la 7,6% la 6,4%
din totalul gospodăriilor. Sunt greu de cântărit efectele legilor de reformă agrară
asupra organizării agriculturii, dar ele nu par să fi schimbat în mod semnificativ

98
structurile existente. Marii moşieri, care au mai rămas, continuau să folosească
doar ei maşinile agricole şi forţa de muncă angajată; practica închirierii
pământului către ţăranii săraci nu a dispărut. Legile reformei nu au afectat în
mod drastic axarea agriculturii româneşti pe producţia de cereale, deşi era
evidentă tendinţa diferitelor categorii de ţărani
de a diversifica culturile. Cu toate acestea, în 1939 cerealele acopereau 83,5%
din totalul pământului arabil, în comparaţie cu 84,7% în 1927. Reforma agrară
nu a îmbunătăţit radical nivelul de trai al majorităţii ţăranilor. În general, ţăranul
cu
o gospodărie sub 3 ha nu reuşea să se descurce în cazul în care lucratul
pământului era singura sa sursă de venituri. Pe de altă parte, incapacitatea
diverselor categorii de ţărani de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai s-a datorat şi
politicilor fiscale şi economice guvernamentale, care l-au împovărat pe ţăranul
obişnuit. De asemenea, disproporţia mare dintre produsele agricole şi cele
industriale, în favoarea celor din urmă, a avut consecinţe negative asupra
proprietăţii ţăranilor.
Totuşi, reformele agrare au fost în avantajul anumitor segmente ale ţărănimii şi
astfel au avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică şi socială a statului
şi a ţării în general. Se poate stabili o legătură între aceste reforme şi sporirea
consumului pe cap se locuitor la anumite alimente, o îmbunătăţire în construcţia
caselor ţărăneşti, ca şi a altor clădiri, creşterea ştiinţei de carte. Adevărata natură
a structurii agrare a României – agricultura ţărănească, ceea ce înseamnă
agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprietăţile lor – a fost cauza
fundamentală a crizei agrare. Această agricultură era neeconomică sub raportul
organizării, primitivă ca metode şi împovărată de suprapopulare şi datorii. Mai
devreme sau mai târziu, toţi reformatorii au descoperit că aceste deficienţe erau
atât de strâns interconectate, încât nu puteau să separe cauzele de efecte.
Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerealelor, în

99
special a porumbului şi a grâului. Unii analişti considerau că această
concentrare asupra cerealelor a descurajat creşterea animalelor, grădinăritul şi
cultivare plantelor industriale. Aceasta a împiedicat, de asemenea, diversificarea
culturilor, care ar fi dus la o folosire mai intensivă a mâinii de lucru şi ar fi
uşurat astfel povara
suprapopulaţiei rurale. Erau totuşi regiuni ale ţării unde se practica o agricultură
intensivă. Spre exemplu, în Ţara Bârsei se realiza cea mai variată agricultură din
România, incluzând cultivarea plantelor industriale, a sfeclei de zahăr, culturile
de seră şi zootehnia. Agricultura era aici cea mai productivă.
Industria
Războiul a provocat distrugeri enorme în industrie şi a dezorganizat aproape
totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii ’20 a fost rapidă şi
substanţială. Ea se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la
guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere
politică şi economică în slujba industrializării. Alipirea noilor provincii, în
special
a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ capacitatea productivă a
Vechiului Regat, cea dintâi provincie în domeniul ceramicii, industriei
lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de-a doua provincie în industriile
metalurgică şi textilă. Dinamismul anilor ’20 este sugerat de creşterea
numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86.000 în 1918 la 273.000 în 1930,
şi de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu 189% şi în producţia
bunurilor manufacturate cu 188%. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost
stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost
spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5.800.000 tone
în 1930, plasând România pe locul al şaselea printre producătorii mondiali.
Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă, producţia de oţel
sporind de la 38.000 tone în 1925 la 144.000 tone în 1928. Liberalii au acordat

100
o atenţie deosebită metalurgiei, asigurându-i o masivă finanţare şi o protecţie
continuă împotriva concurenţei străine. Criza economică de la începutul anilor
’30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a industriei. În anii 1929-
1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit în
aceste şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în
aproape fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică. Odată ce
industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate
între 1934-1938. Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat,
ajungând de la 34.900 milioane lei 64.600 milioane lei. Industria metalurgică s-
a extins, întrucât a sporit constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de
oţel produs. A crescut, de asemenea, producţia de cărbune, ca răspuns la cererile
industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul
său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria
petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia petrolieră a înregistrat un
record în 1936 – 8,7 milioane tone – înainte de a scădea la 6,6 milioane tone în
1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor
cunoscute şi, între 1934-1937, de o diminuare a consumului intern. Un fenomen
întâlnit şi în România anilor ’30 a fost acela al concentrării capitalului.
Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu
sprijinul liberalilor, care au acceptat
argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea
costurilor şi, în consecinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o
încetare a concurenţei inutile într-o vreme în care industria românească se lupta
să-şi confirme rolul de ramură independentă şi profitabilă a economiei
naţionale.
Multe ramuri ale industriei progresaseră suficient la sfârşitul anilor ’30 pentru a
fi în măsură să satisfacă aproape toate necesităţile interne în materie de
alimente, textile şi chimicale. Dar industria românească nu era în măsură să

101
asigure suficiente maşini şi alte utilaje necesare pentru propria sa dezvoltare.
Acestea trebuiau să fie importate, situaţie care indică perpetuarea subdezvoltării
industriale. Sub raport tehnologic, majoritatea uzinelor româneşti erau în urma
celor din Occident. În industria grea doar Uzinele Malaxa şi Oţelăriile Reşiţa se
aflau la nivelul celor mai bune din Europa Occidentală; fabricile textile erau, de
asemenea, echipate, în general, cu utilaje moderne. În ciuda dezvoltării
impresionante din toate sectoarele industriale, structura economică de bază a
ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78% din populaţia activă
continua să-şi găsească în agricultură principala sursă de venit, în timp ce doar
10% era angajată în industrie. România era încă dependentă de importuri pentru
a-şi echipa industria şi a asigura consumatorilor o gamă largă de bunuri. O altă
problemă era aceea a persistenţei unei incapacităţi a pieţei interne de a absoarbe
produsele industriale; ţărănimea avea o putere scăzută de cumpărare a bunurilor
manufacturate.
Comerţul exterior al României de-a lungul anilor interbelici a urmat
orientările de dinainte de primul război. Exporturile tindeau să rămână acelea
ale unei ţări predominant agrare, întrucât grânele, animalele, lemnul, împreună
cu petrolul reprezentau 90% din exporturile României. O dată cu trecerea
timpului, s-au înregistrat însă schimbări notabile sub raportul importanţei
deţinute de fiecare dintre aceste articole. Mai ales în timpul crizei economice,
guvernul român a încurajat exportul produselor petroliere, pentru a compensa
pierderea pieţelor de cereale, provocată de impunerea unor înalte bariere vamale
de către clienţii tradiţionali ai României, ca mijloc de a-şi proteja propriile lor
interese agricole. Principalul partener economic al României la sfârşitul anilor
d’30 evenise Germania. Aceasta prelua 32% din exporturile ţării şi era
principalul furnizor, deţinând 39% din totalul importurilor României.
Bibliografie:
1. Axenciuc, V., Evoluţia economică a României, Bucureşti, 1992

102
2. Bozga, Vasile, Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale,
Bucureşti, 1975.
3. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
4. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
5. Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după război, Bucureşti,
1940.
6. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-
II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 1988.
7. Saizu, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică).
Pas
şi impas Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
8. Idem, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981.
9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999.
10. Şandru, Dumitru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei,
1975.
Sistemul politic din România în perioada monarhiei
constituţionale (1918- februarie 1938)

Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului în care sunt înscrise

principiile de bază ale organizării statului, sunt stabilite drepturile şi datoriile
fundamentale ale cetăţenilor, sunt reglementate normele activităţii organelor
puterii. Revizuirea Constituţiei din iulie 1917. La scurt timp după intrarea
României în Primul Război Mondial, august 1916, I.I.C. Brătianu repune în
discuţie programul de reforme stopat în vara anului 1914. Într-o scrisoare din 3

103
decembrie 1916, adresată regelui Ferdinand la Iaşi, premierul liberal îi arăta
necesitatea desfăşurării unei propagande active a ofiţerilor în rândul soldaţilor,
pentru a le atrage atenţia „că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la
sfârşitul războiului”. În acelaşi timp, i se sugera ideea ca în Mesajul de
deschidere a Corpurilor Legiuitoare să se facă aluzie „la recompensarea celor
care luptă”. Într-adevăr, Mesajul regal din 9 decembrie 1916 preciza că trebuie
spus ţăranului că luptând pentru unitate naţională, el luptă totodată pentru
dezrobirea lui politică şi economică. Desfăşurarea războiului a fost defavorabilă
armatei române, regele, guvernul şi Parlamentul se refugiază în Moldova,
continuându-şi activitatea în condiţii extrem de grele. Evoluţia situaţiei politice
interne a fost influenţată şi de izbucnirea revoluţiei ruse în februarie 1917. În
aceste condiţii, regele Ferdinand şi guvernul I.I.C. Brătianu reiau în grabă
problema revizuirii Constituţiei tocmai pentru a stimula capacitatea de luptă şi
rezistenţă a armatei române. Pentru ca promisiunea reformelor agrară şi
electorală să fie credibilă, însuşi regele Ferdinand se adresează ţăranilor-soldaţi
în ziua de 23 martie/5 aprilie 1917 promiţându-le pământ precum „şi o largă
participare la treburile statului”. Reluarea problemei revizuirii Constituţiei a dat
naştere unor puternice lupte de opinii. În Senat s-a format un grup de adversari
irevocabili ai reformelor. Acest grup conservator, condus de Constantin
Argetoianu şi Ionaş Grădişteanu, a atras în sfera sa de acţiune şi pe câţiva
liberali care nu primeau proiectul guvernului sub pretext că nu este îndestulător.
Frământările apărute în Partidul Liberal vor
determina desprinderea unei grupări de stânga compuse din dr. Nicolae Lupu,
C. Diamandi, M. Macovei, I. P. Rădulescu, Matei Carp, Trancu-Iaşi ş.a. şi care,
la 1 mai 1917 vor pune bazele Partidului Muncii. La 6 mai 1917 s-a redeschis
istorica sesiune a Parlamentului. I.I.C. Brătianu, în numele guvernului, a făcut o
declaraţie în care solicita înscrierea în Constituţie atât a sufragiului universal cât

104
şi principiul exproprierii. După dezbateri aprinse, având de înfruntat o puternică
opoziţie, nu atât prin numărul opozanţilor, cât prin vehemenţa lor,
Reprezentanţa Naţională votează revizuirea Constituţiei. Adunarea Deputaţilor
adoptă revizuirea la 14 iunie 1917, cu 135 de voturi pentru şi 14 voturi contra, şi
Senatul la 20 iunie 1917, cu 79 voturi pentru şi 5 contra. La 9 iulie 1917 regele
Ferdinand I promulgă revizuirea Constituţiei. La 19 iulie 1917 s-au revizuit
numai trei articole, 19, 57 şi 67, scopul fiind acela de a transforma în principii
constituţionale împroprietărirea ţăranilor şi sufragiul universal, urmând ca
forma definitivă a revizuirilor şi punerea de acord a altor prevederi
constituţionale cu aceste principii să se facă ulterior, după încetarea războiului.
Articolul 19, în forma sa din 1866, prevedea că proprietatea de orice natură este
sacră şi inviolabilă şi că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică, delimitată
restrictiv la comunicaţii, salubritate şi apărarea ţării. Exproprierea marilor moşii
şi domenii era deci neconstituţională. Într-o redactare amplă, noţiunea de
utilitate publică este mult extinsă prin revizuire, dându-i-se semnificaţii mai
largi, economice, sociale şi culturale. Se introduce de asemenea o noţiune nouă,
„cauză de utilitate naţională”, aceasta referindu-se în primul rând la dezvoltarea
gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole, ceea ce făcea posibilă o largă
expropriere a domeniilor şi moşiilor (prevăzându-se în mod expres exproprierea
integrală a terenurilor agricole ale domeniilor regale, aşa cum promisese
Ferdinand I pe front) şi concomitent o împroprietărire a ţăranilor. Articolul 57
în noua sa redactare prevedea că Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi
aleşi prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67
prevedea că Senatul se compune din senatori aleşi şi senatori de drept.
Revizuirea Constituţiei la 19 iulie 1917 era incompletă, deoarece articolele 57 şi
67 consacrau principiul votului universal, în timp ce vechile articole
nerevizuite, articolele 58-66 privind Adunarea Deputaţilor şi articolele 68-81

105
privind Senatul, reglementau votul cenzitar. Exista deci o contradicţie între
textele noi şi cele vechi ale Constituţiei, care practic se rezolva prin prioritatea
principiilor asupra soluţiilor. Aceste probleme, precum şi elaborarea unei legi
generale electorale aveau să fie rezolvate ulterior, după încheierea păcii. În anul
1918, din punct de vedere teritorial, România a trecut prin transformări
profunde. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la Vechiul Regat a
încheiat o etapă în evoluţia istorică a românilor şi a deschis o alta. În noile
condiţii, create de făurirea statului naţional unitar, precum şi de mutaţiile
survenite în viaţa economică, socială şi politică – se impunea adoptarea unei noi
Constituţii. Practic, toate forţele politice s-au pronunţat pentru o nouă
Constituţie, unele elaborând chiar proiecte proprii pe care le-au supus dezbaterii
opiniei publice. Ideea dominantă a fost aceea a adoptării unei noi Constituţii şi
nu a revizuirii celei vechi, de la 1866. O simplă revizuire a legii fundamentale a
statului apărea ca fiind insuficientă după Marea Unire. Cele trei provincii alipite
aveau, la un loc, un teritoriu şi o populaţie mai mari decât cele ale Vechiului
Regat şi nu se puteau extinde pur şi simplu efectele pactului fundamental asupra
unor cetăţeni noi care nu luaseră parte la încheierea lui, deoarece Constituţia din
1866 reprezenta voinţa numai a locuitorilor din Ţara Românească şi din
Moldova. De asemenea, se ivise o problemă nouă, a minorităţilor naţionale
(maghiară, germană, ruteană, sârbă) şi a unor confesiuni noi (greco-catolică,
protestantă, catolică), anterior neglijabile ca pondere în România Veche, iar
Tratatele de pace semnate la Paris ne impuseseră anumite condiţii referitoare la
garantarea drepturilor acestora. Apariţia unei puternice economii agricole
ţărăneşti ca urmare a reformei agrare şi dezvoltarea pe plan industrial a ţării
trebuiau reflectate în textul Constituţiei prin reglementarea noilor raporturi
sociale create. Într-un cuvânt, noua situaţie socială, economică şi politică a ţării
impunea un nou pact fundamental. Problema constituţională a stat în centrul
activităţii politice a partidelor şi guvernelor care s-au succedat la conducerea

106
statului după anul 1918. Pe rând, guvernul Blocului parlamentar condus de
Alexandru Vaida-Voevod, cel condus de generalul Alexandru Averescu,
precum şi cel al liderului conservator Take Ionescu, şi-au manifestat dorinţa de
a proceda la adoptarea unei noi Constituţii, dar din diferite motive – lipsa unei
unităţi interne şi a unei politici şi viziuni coerente, refuzul Coroanei de
a sprijini un asemenea demers, cunoscută fiind încrederea pe care o avea regele
în şeful liberalilor I.I.C. Brătianu ş.a. – acţiunea lor nu s-a concretizat. Situaţia
s-a schimbat prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a lui I.I.C.
Brătianu, care avea ambiţia să desăvârşească ceea ce începuse în 1914. Venirea
Partidului Naţional Liberal la putere, după trei ani de frământări socialpolitice,
a marcat începutul perioadei de stabilitate, în care avea să fie elaborată o
adevărată operă de organizare a statului. Ion I.C. Brătianu a obţinut din partea
regelui Ferdinand decretul de dizolvare a Corpurilor Legiuitoare precum şi
dreptul de organizare de noi alegeri pentru Adunările Naţionale Constituante,
denumire ce voia să scoată în evidenţă caracterul lor reprezentativ pentru
întreaga naţiune, cât şi misiunea lor istorică. Acestea au fost deschise la 27
martie 1922 de către Ferdinand I. Parlamentarii Partidului Ţărănesc, Partidului
Naţional, Partidului Naţionalist Democrat şi Partidului Poporului nu au
participat la solemnitate, nerecunoscând Adunarea Constituantă. A doua zi
reprezentanţii partidelor din opoziţie au dat citire unei declaraţii de protest faţă
de ilegalităţile şi abuzurile guvernului în timpul alegerilor. Partidul Naţional
Liberal a pus la baza anteproiectului de Constituţie o nouă concepţie ideologică,
aceea a neoliberalismului, reprezentând evoluţia doctrinei liberale, după primul
război mondial. Acest anteproiect pleca de la ideea că statul modern nu se mai
putea limita doar la atribuţiuni de ordin politic ci trebuie, în acelaşi timp, să
devină un instrument activ de îndrumare a întregii vieţi economice, sociale,
culturale. În temeiul acestei concepţii, au fost cuprinse principii noi, ca cel al
naţionalizării bogăţiilor subsolului, regimului apelor, în scopul valorificării lor

107
în interes general. Lucrările Parlamentului odată începute, s-a instituit o comisie
constituţională, după care sesiunea ordinară s-a închis la 12 aprilie 1922.
Comisia constituţională şi-a încheiat lucrările preliminarii la 23 noiembrie 1922,
iar la 28 noiembrie se deschid lucrările Adunărilor Naţionale Constituante, care
aveau să continue în mod neîntrerupt până la adoptarea noii Constituţii. Dar
dezbaterea pactului fundamental nu are încă loc în plenul adunărilor, ci se
formează o Mare Comisie Constituţională, prin includerea, alături de
parlamentari, a unor membri ai guvernului şi jurişti de valoare, care lucrează la
desăvârşirea anteproiectului de Constituţie. În şedinţele din 5 martie 1923,
raportorii N.D. Chirculescu, din partea deputaţilor, şi D. Dissescu, din partea
senatorilor, au depus proiectul de Constituţie în faţa adunărilor respective în
forma lui finală, împreună cu rapoartele lor. La 12 martie a început discuţia
generală a proiectului de Constituţie, la 26 martie, în Cameră, şi la 27 martie, în
Senat, textul integral este votat şi adoptat prin vot nominal. Regele Ferdinand a
promulgat Constituţia la 28 martie, iar o zi mai târziu este publicată în
„Monitorul Oficial”. Constituţia adoptată menţinea principiile generale ale
Constituţiei din 1 iulie 1866 şi reproducea în cea mai mare parte textul acesteia.
S-a optat deci aparent pentru soluţia revizuirii vechii legi fundamentale, dar
ţinându-se seama şi de obiecţia că noua Constituţie în întregul ei trebuie să
reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii,
la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi
cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puţin
formal, s-a dat o soluţia acceptabilă pentru cei care susţineau un nou pact
fundamental. Formal, era o Constituţie nouă; în fond, era Constituţia veche
amplu revizuită. Constituţia din martie 1923 a fost contestată vehement de către
forţele politice din opoziţie, mai ales de către naţionali transilvăneni şi de către
ţărănişti. În cele din urmă, pactul fundamental a fost acceptat în mod unanim şi
aplicat de toţi factorii politici, deoarece contestarea lui nu privea conţinutul, ci

108
procedura de adoptare care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei libere a
tuturor membrilor naţiunii. Spre deosebire de Constituţia din 1866, noua
reglementare număra cu 10 articole mai mult, adică 138, împărţite în 8 titluri.
Principiile fundamentale au rămas cele stabilite în 1866. Constituţia din 1923
prelua şi preciza drepturile şi libertăţile stabilite anterior. Articolul 5 prevedea:
„Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de
libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate
libertăţile şi drepturile stabilite prin lege”. Exercitarea drepturilor civile şi
politice nu era împiedicată de deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de
originea etnică şi de limbă (art.
7). Nu erau admise în statul român nici o deosebire de naştere sau de clase
sociale. Toţi românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali
înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice
(art. 8). Libertatea individuală era garantată (art. 11). Domiciliul era inviolabil
(art. 13). „Proprietatea de orice natură, – stipula articolul 17 – precum şi
creanţele asupra
statului sunt garantate”. Libertatea conştiinţei era proclamată absolută (art. 22).
Învăţământul era liber în condiţiile stabilite de legi speciale (art. 24). Constituţia
garanta tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai,
prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în
cazurile determinate de Codul Penal (art. 25). Spre deosebire de legea
fundamentală din 1866, care avea la bază principiul individualismului, cea din
1923 a introdus conceptul de proprietate – funcţie socială, în sensul că interesele
colectivităţii trebuiau să primeze asupra celor individuale. Statul îşi rezerva
dreptul de a folosi, în scop de interes obştesc, subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul. De asemenea, statul primea
dreptul de a opera noi exproprieri pentru cauză de utilitate publică (art. 17).
Important era şi articolul 19 prin care erau naţionalizate zăcămintele miniere,

109
precum şi bogăţiile subsolului de orice natură. Constituţia din martie 1923 a
păstrat principiile fundamentale de organizare a statului stabilite în 1866.
Potrivit articolului 33, „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le
poate exercita decât numai în prim delegaţiune şi după principiile şi regulile
aşezate în Constituţia de faţă”. În conformitate cu principiul separaţiei puterilor,
Constituţia de la 1923 recunoştea existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă,
executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi:
reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti. Cele trei
puteri erau independente
una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să-
şi limiteze reciproc atribuţiile. Astfel, puterea executivă avea posibilitatea să
participe la opera de legiferare prin acordarea regelui a dreptului de iniţiativă,
sancţionare şi promulgare a legilor, precum şi a dreptului de dizolvare şi
promulgare a Reprezentanţei Naţionale. La rândul său, puterea legislativă putea
limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului
preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, ca şi prin dreptul
fiecărui membru al celor două adunări legiuitoare de a adresa interpelări
miniştrilor (art. 52). Puterea judecătorească putea limita atribuţiile puterii
legislative, având dreptul să controleze constituţionalitatea legilor şi să
cenzureze legalitatea actelor elaborate de puterea executivă, aceasta din urmă
putând atenua consecinţele unor abuzuri sau ilegalităţi ale puterii judecătoreşti
prin exercitarea dreptului de graţiere şi amnistie. Având titulari separaţi si
limitându-se reciproc în atribuţii, Constituţia de la 1923 dezvolta modalităţile de
exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Astfel, independenţa
legislativului faţă de executiv era asigurată şi garantată prin imunitatea
parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55), independenţa executivului
faţă de legislativ prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind
ereditare şi declararea persoanei acestuia ca inviolabilă, iar independenţa puterii

110
judecătoreşti era garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104). Este
interesant de relevat că pentru prima dată în istoria formelor constituţionale
româneşti, se
prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ a cărei menire era „să ajute în mod
consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de la puterea
executivă, fie din iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor
generale de aplicare a legilor.” (art. 76). Consultarea Consiliului Legislativ era
obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu excepţia acelora crea se refereau la
credite bugetare. Constituţia de la 1923 încredinţa puterea executivă regelui,
care trebuia să o exercite în modalitatea stipulată prin Constituţie. Atribuţiile
regelui erau ereditare. Constituţia păstrează din cea anterioară, dispoziţiile
privind inviolabilitatea regelui şi răspunderea miniştrilor. În acest sens, art. 87
precizează că nici un act al regelui nu putea să aibă tărie dacă nu era
contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devenea răspunzător de acel act.
Aşezământul de la 1923 extinde atribuţiile constituţionale ale regelui în materie
de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de
convocare, prorogare şi dizolvare a parlamentului. De asemenea, regele are
dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a graţia sau a micşora
pedepsele în materie penală, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al
judecăţii şi nici nu putea interveni în vreun fel în administrarea justiţiei. El
putea de asemenea să elaboreze regulamente pentru executarea şi aplicarea
legilor, este şeful puterii armate, conferă decoraţii şi grade militare, bate
monedă, încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine,
care însă trebuiau ratificate de puterea executivă. Practic, puterea executivă era
exercitată în numele regelui de către guvern, alcătuit dintr-un număr neprecizat
de miniştri, care formează împreună Consiliul de Miniştri, având ca preşedinte
persoana însărcinată de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri
delibera asupra celor mai importante

111
probleme, dar nu putea elabora decizii care să producă efecte juridice. El putea,
totuşi, propune regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie dezbătute
şi aprobate de reprezentanta naţională. Miniştrii nu puteau fi membri ai
adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de lege, fără drept
de vot. Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o
triplă răspundere: politică, penală şi civilă. Puterea legislativă se exercita
colectiv de către Rege şi Reprezentanta Naţională împărţită în două adunări:
Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cerea acordul de voinţă al celor trei
ramuri ale
puterii legislative. Art. 34 prevedea că nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii
regale, decât după ce a fost discutată şi votată liber de majoritatea ambelor
adunări. Iniţiativa legislativă era acordată fiecăreia din cele trei ramuri ale
puterii legislative. Corpul electoral al Adunării deputaţilor era acum ales prin
vot universal, egal, direct, obligator şi secret al cetăţenilor majori, cu scrutin de
listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor. Senatul
cuprindea două categorii: senatori aleşi şi senatori de drept. Cât priveşte puterea
judecătorească, Constituţia de la 1923 prevedea că ea se exercita de organele ei.
Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele
regelui. Se extindeau atribuţiile Curţii de Casaţie şi Justiţie, care este învestită
cu dreptul de a examina valoarea constituţională a actelor legislative. Pentru a
se asigura independenţa şi obiectivitatea judecătorilor, ca şi egalitatea în faţa
justiţiei, constituantul de la 1923 da o nouă formulare principiilor
inamovibilităţii
judecătorilor, neintervenţiei regelui sau guvernului în administrarea justiţiei,
stipulând expres interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale,
în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării
anumitor persoane”. Având în vedere posibilitatea apariţiei unor abuzuri dau
ilegalităţi în activitatea organelor administrative, Constituţia din 1923 extinde

112
competenţa organelor judecătoreşti şi în materie de contencios administrativ.
Prin aceasta, orice persoană lezată în drepturile sale, fie printr-un act
administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune elaborat cu încălcarea
legilor şi a regulamentelor, fie prin reaua voinţă a organelor administrative, se
putea adresa justiţiei pentru recunoaşterea dreptului său. Promulgarea, la 29
februarie 1938, a Constituţiei carliste, a reprezentat, totodată, abolirea
Constituţiei din 1923 şi înlocuirea regimului parlamentar reprezentativ cu
supremaţia puterii regale,
transformarea instituţiei parlamentare într-un organ auxiliar al regelui în
activitatea legislativă. Aşezământul constituţional din 1938 se deosebeşte
fundamental de cel din 1923 nu atât din punctul de vedere al formei, modului de
elaborare şi promulgare, cât mai ales din punctul de vedere al conţinutului,
concepţiei şi ideologiei pe care s-a întemeiat, deşi, surprinzător, unele din
articole şi chiar titlurile Constituţiei din 1923 au fost preluate şi integrate, cu
unele modificări, în cea din 1938. Constituţia din martie 1923 – în ciuda
criticilor aduse în epocă – a fost cea mai modernă lege fundamentală din istoria
de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate din Europa acelor ani.
Ea a creat cadrul necesar pentru unificarea instituţional-administrativă,
economică şi culturală a
României Mari. Desigur, textul constituţional în sine îşi avea valoarea lui, dar
esenţială era aplicarea prevederilor concrete. Din acest punct de vedere au
existat numeroase inconsistenţe şi chiar abateri de la litera şi spiritul
Constituţiei. În general însă, pactul fundamental din martie 1923 a creat
posibilitatea de manifestare liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi
formaţiunilor politice, a permis forţelor vi ale naţiunii să se dezvolte în voie. În
mod cert, perioada cât s-a aflat în vigoare această Constituţie a fost cea în care
regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire.

113
Bibliografie
1. Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România 1866-
1991, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996.
2. Idem, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
3. Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
4. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ediţia a II-a,
Editura Humanitas, Bucureşti., 1990.
5. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-
1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, Ediţia a II-a 1998.
6. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
7. Muraru, Ion, Constituţiile române, Bucureşti, 1995.
8. Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1998.
9. Nedelea Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922
1926, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
10. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional român, Bucureşti,
[1927].

114
11. Negulescu, Paul, Alexianu, George, Tratat de drept public, tomul
I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942.
12. Popescu, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia
din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
13. Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România 1922-
1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
14. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români (1866-1938),
Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
15. Ştirban, Marcel, Din istoria României. 1918-1921. Probleme ale
vieţii politice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1987.

5. Politica externă a României între cele două războaie

mondiale (1919-1939)

Cadrul naţional şi internaţional. Politica externă a României după primul război

mondial s-a desfăşurat într-un context istoric naţional şi internaţional cu
trăsături noi, în raport cu epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat
modificări esenţiale: au dispărut imperii (german, austro-ungar, rus şi otoman)
şi au apărut noi state naţionale (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Cehoslovacia,
Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul (România, Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor). Suportul de drept al formării noilor state şi, deopotrivă,
cel al întregirilor erau drepturile istorice şi principiul autodeterminării
popoarelor. Era un principiu mai vechi ce a stat la baza formării statelor
naţionale europene din toată epoca modernă. În anii războiului şi la sfârşitul

115
acestuia, principiul este reactualizat şi formulat în termeni concreţi prin Cele 14
puncte wilsoniene. Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe
principiul etnic al populaţiei, principiu de drept internaţional aşezat la baza
constituirii sau întregirii statelor moderne în general la sfârşitul primului război
mondial. Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a făcut prin actele de unire de la
Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia, care au reprezentat adeziunea întregii mase româneşti din
toate provinciile istorice. Întemeierea României Mari este confirmată
internaţional prin sistemul de tratate încheiate în cadrul Conferinţei de pace de
la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat la Versailles
cu Germania. Este urmat de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain
cu Austria (România l-a semnat doar la 10 decembrie 1919), la 27 noiembrie
1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon în 1920 cu Ungaria, la
Sèvres în 10 august 1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se semna la
Paris un tratat între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care
se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Obiectivele politicii externe. După
ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a
guvernelor din România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre
stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi
integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem se alianţe vizând
menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru
toate statele. În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii
externe a României a fost participarea la elaborarea Tratatelor de pace, a
celorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea. Guvernele României au
promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi prietenie cu toate
statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris.
România a dorit să întreţină

116
bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul rând. Condiţia sine qua non era
recunoaşterea statuquo- ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate
de la Paris. În politica externă a României, toate partidele politice ce s-au
succedat la conducerea ţării s-au dovedit consecvente în sensul de a asigura o
continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă, formulate
pentru anii interbelici mai întâi de Ion. I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod şi Take
Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a
apărării păcii în general, de toţi miniştrii de externe ai României ce au urmat în
perioada interbelică, în frunte cu Nicolae Titulescu. Oamenii politici și
diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie
drept principalii garanţi ai sistemului versaillez şi se bizuiau pe ele pentru a
contracara ameninţările din
partea Uniunii Sovietice, Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria
şi Bulgaria, la adresa statu-quo-ului teritorial din Europa de Est. De asemenea,
diplomaţia românească a militat pentru securitatea colectivă şi, în consecinţă, a
sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de
nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea unor alianţe regionale,
precum
Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul
în estul Europei. Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat,
incontestabil, o mare realizare a timpului. Scopul acestei instituţii era de a
veghea asupra păcii prin recunoaşterea statutului politic şi teritorial al statelor.
În acest context, atitudinea diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a
însemnat, înainte de toate, apărarea cu consecvenţă a acesteia, în măsura în care
statutul său proclama pacea, egalitatea între naţiuni, principiul reglementării
paşnice a conflictelor. România a considerat Liga un instrument juridic cu
ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa politică şi integritatea teritorială.

117
Tratatele bilaterale şi regionale ale României. Tratatele de alianţă regionale şi
bilaterale, în concepţia României, însemnau unirea a două sau mai multe
interese, pentru ca împreună să desfăşoare o activitate concretă, care, fără a
sacrifica nimic din interesele naţionale, să fie în mod constant subordonate
interesului general. Acesta a fost fundamentul Micii Înţelegeri, aceasta a fost
geneza Înţelegerii Balcanice. Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi
Înţelegerea Balcanică – au avut drept protagonişti doi iluştrii diplomaţi români.
Mica Înţelegere se datorează în primul rând activităţii lui Take Ionescu, iar
Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan
superior, iniţiativele celui dintâi. Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic,
de la Marea Baltică până la Mediterană, să ridice un zid de apărare pentru
popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor revanşarde ale unora.
Neputându-se realiza alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a
înfăptuit o înţelegere între trei state: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (fără
Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două convenţii bilaterale,
încheiate între România şi Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia. Acestea
au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi Iugoslavia. Mica
Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul
demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al României în anii 1920-
1921, al întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.
Tratatul cu Polonia, semnat la Bucureşti la 3 martie 1921, era întâiul tratat
bilateral încheiat de România. Acesta trebuia să însemne o primă etapă spre
realizarea Micii Înţelegeri în cinci. Tratatul garanta frontierele de răsărit ale
ambelor state. Convenţia de alianţă cu Cehoslovacia, semnată la Bucureşti în
aprilie 1921, de Take Ionescu şi Ferdinand Veverka, ambasadorul
Cehoslovaciei la Bucureşti, se întemeia pe negocierile şi acordul de principiu ce
avusese loc un an mai devreme, în august 1920, cu prilejul vizitei lui Eduard
Beneš la Bucureşti. Convenţia avea un caracter defensiv, propunându-şi

118
menţinerea tratatelor de la Trianon şi Neuilly. Şirul convenţiilor cu ţările
preconizate iniţial a alcătui Mica Înţelegere încheindu-se aici, alianţa a rămas
deschisă pentru toate statele din regiune care doreau menţinerea prevederilor
tratatelor de pace. Caracterul defensiv al Micii Înţelegeri a fost pus în evidenţă
prin sprijinirea consecventă de către aceasta a dezarmării şi a înţelegerilor
internaţionale pentru scoaterea în afara legii a războiului ca mijloc de
reglementare a diferendelor. Membrii Micii Înţelegeri, atât individual cât şi ca
grup, au participat, de asemenea, la încercările făcute în anii 1928-1933 de a
ajunge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat hotărârea de a menţine statu-
quo-ul, opunându-se tuturor formelor de revizuire teritorială – restaurarea
Habsburgilor, Mitteleuropa şi Anschluss-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii
Înţelegeri se temeau, de asemenea, de încercările Marilor Puteri de a adopta
decizii privind această regiune, fără a lua în considerare dorinţele naţiunilor din
zonă. În ciuda succeselor ocazionale, Mica Înţelegere n-a reuşit să dobândească
coeziunea necesară, fie pentru o acţiune diplomatică concertată, fie pentru
coordonarea intereselor economice ale membrilor săi. În cadrul întâlnirilor
miniştrilor de externe ai Înţelegerii, desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu şi-a
exprimat îngrijorarea faţă de absenţa unor puternice legături între cei trei aliaţi
şi le-a cerut colegilor săi să identifice căile pentru a facilita o acţiune comună în
problemele critice aflate la ordinea zilei. Drept rezultat al unei intense activităţi
desfăşurate de către Titulescu, Eduard Beneš şi Bogoljub Jevtić, la 16 februarie
1933, este elaborat aşa-numitul Pact de Organizare al Micii Înţelegeri. Acesta
prevedea transformarea alianţei într-o comunitate unită, având propria sa
personalitate legală distinctă. Totodată, fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere
economică având o semnificaţie politică, încheiate de unul dintre membri
comunităţii, trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a
deveni angajant. Dar Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor
internaţionale şi nu a dus la o sporire apreciabilă a cooperării între semnatari.

119
Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu
Franţa, semnat la 10 iunie 1926. Negocierile au fost purtate vreme de doi ani,
începând cu martie 1924. Scopul alianţei era de a opri, pe cât posibil,
eventualitatea unei modificări a statutului politic al ţărilor europene stabilit la
Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu obliga Franţa să vină în ajutorul României,
liderii români l-au considerat de mare valoare politică, întrucât au presupus că el
exprimă solida comunitate de interese dintre cele două ţări. Guvernul francez a
acordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-l ca un simplu mijloc, printre
multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de sud-est. Tratatul a
fost reînnoit în 1936. În acelaşi an în care se parafa Tratatul cu Franţa, în
septembrie 1926, se încheia Pactul de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia.
De asemenea, şi acest tratat avea în vedere preocuparea de a asigura pacea
generală şi siguranţa celor două state. Tratatul avea o durată de cinci ani şi putea
fi denunţat sau reînnoit cu un an înainte de expirarea lui. La scadenţă pactul a
fost prelungit pe şase luni şi prelungirea s-a repetat de câteva ori pe acelaşi
termen. Din ianuarie 1934 el a încetat de a mai avea altă valoare decât una
istorico-documentară.
Începând din anul 1929, diplomaţia românească, alături de cea cehoslovacă şi
iugoslavă, şi-a intensificat eforturile în vederea reorganizării şi întăririi Micii
Înţelegeri, a creşterii rolului acesteia în viaţa internaţională. Actul general de
conciliaţie, de arbitraj şi de reglementare juridică între cele trei ţări membre ale
Micii Înţelegeri, încheia la Belgrad în mai 1929, prevedea ca diferendele, de
orice
natură, să fie supuse unei reglementări pe cale paşnică. În legătură cu
Înţelegerea Balcanică, al cărei proiect fusese semnat de Grecia, Iugoslavia,
România şi Turcia la 9 februarie 1934, trebuie subliniate eforturile depuse de
Nicolae Titulescu spre a atrage Bulgaria. Pactul Balcanic, semnat într-un
moment de ascensiune a fascismului, când politica de revizuire a tratatelor de

120
pace era cerută cu o tot mai mare insistenţă de Germania, Italia şi Ungaria, s-a
constituit într-un eveniment istoric de mare importanţă, la realizare căruia
diplomaţia românească a jucat un rol hotărâtor. Scopul declarat al acestei alianţe
îl reprezenta apărarea securităţii naţionale şi colective prin eliminarea oricăror
puncte divergente dintre statele balcanice. România a salutat sprijinul Franţei
pentru alianţele regionale încheiate, dar a respins planurile şi proiectele de
federalizare patronate de Marile Puteri, preferând ca iniţiativa diplomatică să
rămână în mâinile propriilor autorităţi.
În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre România şi Marea Britanie, acestea
erau la un nivel scăzut. În cea mai mare parte a perioadei interbelice Marea
Britanie n-a avut o strategie politică bine definită în Europa de sud-est şi abia în
mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente politice şi
economice faţă de România, drept răspuns la ameninţarea germană crescândă.
În orice caz, guvernul britanic considera că România se află total în orbita
franceză şi, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar interesul economic britanic
în România era mare. Volumul investiţiilor făcea ca rolul Marii Britanii în
dezvoltarea economiei româneşti să se înscrie imediat după cel ocupat de
Germania. Petrolul reprezenta principala atracţie. Investiţiile britanice în
industria petrolieră românească depăşeau ca mărime oricare din cele făcute de
vreo altă ţară străină, reprezentând mai mult de jumătate din totalul capitalului
străin investit în România. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea
Britanie pe locul al doilea după Germania. Totuşi, atunci când se iau în
considerare interesele mondiale ale Marii Britanii, această activitate financiară
şi comercială era doar de importanţă modestă. România vedea alianţa cu Marea
Britanie ca o parte vitală sistemului securităţii. Pentru cea din urmă însă, situaţia
era opusă. În cea mai mare parte a perioadei interbelice relaţiile politice dintre
cele două state au fost limitate. Marea Britanie s-a întors la politica externă
tradiţională de „neintervenţie” în Europa Estică. Fundamentul neintervenţiei

121
însemna că această arie nu era considerată vitală pentru securitatea Marii
Britanie, iar guvernul a încercat să evite garanţii şi alianţe care-l puteau
amesteca în conflicte ce nu erau în beneficiul său. Cu toate acestea, guvernul
britanic nu a susţinut oficial revizionismul maghiar în anii interbelici. Relaţiile
României cu Uniunea Sovietică au fost marcate în primul deceniu interbelic de
o discordie profundă. Unirea Basarabiei cu România la 1918 a precipitat ruperea
relaţiilor diplomatice. Cele două părţi au purtat, intermitent, negocieri până în
1924, când discuţiile de la Viena, între delegaţia română şi cea sovietică, au
eşuat. Nici una dintre părţi nu s-a arătat dispusă să reia dialogul până în 1929,
când România a aderat la protocolul de la Moscova, un instrument propus de
către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare anticipată a Pactului Briand-
Kellogg. Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi
negocieri, întrucât ambele părţi se păstrau pe poziţiile lor iniţiale privind
Basarabia. Maniu, în calitate de prim-ministru, condiţiona existenţa unor relaţii
normale de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă
între cele două ţări; Maksim Litvinov, comisarul pentru Afaceri Externe,
respinsese tot atât de ferm o asemenea condiţionare. Presiuni din alte părţi au
făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze intransigenţa. Franţa, mai
ales, solicita României să-şi manifeste disponibilitatea de a negocia cu Uniunea
Sovietică. Dar discuţiile între delegaţia română şi cea sovietică, desfăşurate la
Riga, în ianuarie 1932, au eşuat încă o dată din cauza problemei Basarabiei.
Aderarea U.R.S.S. la Convenţia de la Londra privind definirea agresorului în
disputele internaţionale, în iulie 1933, a indus unor politicieni români ideea că
această acţiune poate fi interpretată drept o recunoaştere tacită a apartenenţei
Basarabiei la România. La rândul ei, Mica Înţelegere a încurajat o apropiere,
adoptând, în ianuarie 1934, o rezoluţie ce sugera că a venit vremea stabilirii de
relaţii diplomatice între cele trei ţări ale alianţei şi Uniunea Sovietică.
Cehoslovacia a exercitat o presiune specială asupra României. În acelaşi timp,

122
exemplul Franţei – care căuta să ajungă la o înţelegere cu sovieticii pentru a
menţine statu-quo-ul internaţional – a reprezentat un puternic impuls pentru
mulţi români, precum Titulescu, pentru a urmări o înţelegere similară cu
Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, la Geneva, sub auspiciile Micii Înţelegeri,
Litvinov, Beneš şi Titulescu au făcut schimb de scrisori prin care se stabileau
relaţii diplomatice normale. Nu s-a făcut nici o referire anume la Basarabia.
Guvernului român îi lipsea încă garantarea frontierei răsăritene a ţării, care
făcuse subiectul principal al negocierilor sale cu Uniunea Sovietică. Beneficiind
de aportul lui N. Titulescu, devenit ministru de Externe, guvernul român a
căutat să încheie un pact de asistenţă mutuală cu Uniunea
Sovietică. Semnarea unor tratate de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică de
către Franţa şi Cehoslovacia, în mai 1935, a stimulat interesul României pentru
o înţelegere similară. După îndelungate negocieri, Titulescu şi Litvinov au căzut
de acord asupra liniilor generale ale unui tratat. Asemenea tratatelor Franţei şi
Cehoslovaciei cu U.R.S.S., acesta prevedea acordarea de ajutor mutual în cadrul
Societăţii Naţiunilor, dar spre deosebire de primele două, era îndreptat
împotriva oricărui agresor, nu doar împotriva Germaniei. Totuşi, cele două părţi
stipulau că îşi vor cere îndeplinirea obligaţiilor numai dacă Franţa va intra în
acţiune. La 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu şi Litvinov au parafat
înţelegerea, semnarea formală fiind amânată pentru septembrie 1936. Dar la 29
august, N. Titulescu, ale cărui eforturi de apropiere de Uniunea Sovietică îi
făcuse duşmani puternici din partea dreptei şi ale cărui ambiţii şi succese
internaţionale îi atrăseseră animozitatea Regelui, a fost pe neaşteptate demis din
funcţie sub pretextul unei remanieri guvernamentale. Guvernul sovietic a
interpretat acest act drept un semn al schimbării cursului politicii externe şi, în
consecinţă, a declarat înţelegerea de la 21 iulie drept nulă şi neavenită. În
situaţia internaţională tensionată de la sfârşitul anilor ’30, nici una dintre părţi
nu a făcut vreo încercare serioasă de reactualizare a problemei tratatului. Înainte

123
de primul război mondial relaţiile politice şi economice dintre România şi
Germania erau foarte strânse. Războiul a produs însă a ruptură între cele două
state. După încheierea tratatelor de pace relaţiile au fost reluate oficial,
limitându-se în anii ’20 la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. Abia după
criza economică mondială a început să se contureze o schimbare lentă. Sub
presiunea dificultăţilor economice ale României, încă din primii ani de domnie,
Regele Carol al II-lea a manifestat interesul pentru dezvoltarea relaţiilor
economice cu Germania. Mai mult, el a lăsat să se înţeleagă că ar dori să
stabilească şi în alte domenii legături mai strânse cu Reichul. Germania părea
atrasă de o colaborare economică cu România dar avea reticenţe în condiţiile în
care, sub aspect ideologic, era mai potrivită o apropiere de Ungaria şi Bulgaria,
state revizioniste. Pentru Reich, menţinerea lui Titulescu în fruntea diplomaţiei
româneşti însemna că politica externă a regelui
Carol al II-lea nu ieşea din cadrele alianţelor tradiţionale cu puterile
democratice occidentale. Schimbarea lui Titulescu cu Victor Antonescu nu a
determinat însă, aşa cum spera Reichul, şi schimbarea orientării politice externe
a României. Carol al II-lea depunea în continuare eforturi susţinute pentru
întărirea apărării ţării împotriva crescândei presiuni germane. Criza sudetă din
primăvara şi vara anului 1938 a micşorat posibilităţile de alegere ale liderilor
români. Regele şi miniştrii săi din nou-proclamata dictatură regală erau acum
mai dornici ca oricând să nu ofenseze Germania. Problema imediată, aşa cum o
vedeau ei, era dacă să vină în ajutorul Cehoslovaciei. Convinşi că iniţiativa în
relaţiile internaţionale trecuse în mâna germanilor, ei au decis că orice acţiune
întreprinsă în absenţa conducerii efective a Franţei n-ar face decât să pericliteze
integritatea teritorială a propriei lor ţări. Cu toate acestea, la Geneva, în cadrul
Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe Nicolae Petrescu-Comnen susţinea că
manifestarea agresivă a Germaniei

124
constituie o gravă ameninţare la adresa securităţii tuturor vecinilor acesteia.
Acordul de la München din 29 septembrie 1938, confirma părerea clasei
politice româneşti că deveniseră imperios necesare relaţii mai strânse cu
Germania, pentru a asigura frontierele ţării împotriva revizionismului ungar şi
sovietic. Dar nu s-a procedat la o intrare pripită în tabăra germană. Carol al II-
lea mai spera că Marea Britanie va deveni cumva o contrapondere a Germaniei
în Europa sud–estică. Vizita efectuată de acesta la Paris şi Londra va dezamăgi
însă speranţele regelui şi-l va determina să-şi abandoneze rezervele de a-l întâlni
pe Hitler. În 24 noiembrie 1938, la Berghof, Carol se întâlnea cu Hitler. Regele
nu a obţinut însă promisiunea sprijinului Germaniei împotriva pretenţiilor
teritoriale sovietice şi ungare privind România. Principala preocupare a lui
Carol al II-lea pe planul relaţiilor externe în lunile următoare întâlnirii sale cu
Hitler a fost aceea de a evita o angajare faţă de oricare grup de putere. Pentru a
realiza această delicată acţiune l-a numit pe Grigore Gafencu – cunoscut ca un
pro-occidental – ministru de Externe. Noul şef al diplomaţiei româneşti s-a
orientat, de asemenea, spre Franţa şi Marea Britanie în căutarea de garanţii
pentru securitatea României. Dezmembrarea Cehoslovaciei de către Germaniei,
în martie 1939, care a provocat o înăsprire a poziţiei puterilor occidentale faţă
de Reich, îi oferea o nouă speranţă de succes. Din primăvara anului 1939 până
la încheierea Pactului germano-sovietic din 23 august 1939, România s-a aflat
sub presiunea crescândă a Germaniei, care îi cerea să extindă legăturile
economice între cele două ţări şi să evite angrenarea în orice bloc de securitate
ostil Germaniei. O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi, în
general, în Europa de sud-est a fost
Tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil pe
cinci ani, acesta prevedea o strânsă conectare a economiilor celor două ţări, prin
coordonarea planificării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de

125
acord ca planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi
posibilităţilor României, Germania angajându-se să furnizeze capital şi bunuri
industriale pentru întărirea economiei româneşti. Germania manifesta un interes
deosebit pentru resursele minerale ale României şi mai ales pentru petrol, foarte
important pentru pregătirile de război ale lui Hitler. În afară de ajutorul dat
dezvoltării economiei sale, România găsea în Germania un furnizor de
echipament militar modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi de
grâne, la un preţ mai bun decât ar fi plătit oricine altcineva. Dar hotărârea
regelui Carol de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice,
cât mai ales pe o recunoscută necesitate de a linişti Germania şi de a câştiga
timp pentru a realiza acorduri cu Marea Britanie şi Franţa. După ocuparea de
către Germania a Cehoslovaciei în întregime, la 15 martie 1939, Marea Britanie
şi Franţa au devenit mai active în încercarea de a bloca expansiunea germană în
Europa de Est. Un rol important în acest sens l-a jucat noul ministru român în
Marea Britanie, Viorel V. Tilea, care prin demersul său la Foreign Office a
avertizat asupra pericolului iminent ce plana asupra României din partea Reich-
ului. În cele din urmă, la 13 aprilie 1939, după negocieri complicate, Marea
Britanie şi
Franţa au promis României tot ajutorul posibil pentru a rezista oricărei
ameninţări la adresa independenţei sale. În ciuda caracterului limitat al
garanţiilor britanice şi franceze – ele se refereau la independenţa României nu la
integritatea ei – cercurile politice de la Bucureşti le-au solicitat ca un semn că
puterile occidentale abandonaseră, în sfârşit, politica conciliatoristă. De-a lungul
întregii veri a anului 1939, politica externă a României a continuat să
urmărească menţinerea echilibrului între cele două principale ameninţări la
adresa securităţii sale – Germania şi Uniunea Sovietică. În afara cultivării
puterilor occidentale, Gafencu a căutat să activeze Înţelegere Balcanică, fără un
succes deosebit. Pactul de neagresiune dinte Germania şi Uniunea Sovietică,

126
încheiat la 23 august 1939, a fost un şoc pentru Carol al II-lea şi diplomaţia
românească, întrucât România şi-a bazat politica externă pe ostilitatea adânc
înrădăcinată dintre nazism şi comunism. Deşi nu se cunoşteau detaliile
protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii Sovietice un interes
special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia clasei
politice româneşti în politica externă de echilibru între cele două puteri.
Expresie a disperării guvernului român au fost: oferta făcută Ungariei la 24
august pentru încheierea unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat
respinsă; nota adresată Poloniei, la 25 august, prin care România preciza că,
dacă va izbucni un război între aceasta şi Germania, România va rămâne neutră;
asigurările date de către Gafencu ministrului german la Bucureşti, la 27 august,
potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu Germania va fi obiectul cel
mai important al viitoarei politici a României şi că livrările de petrol, grâne şi
alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni. Concluzia care se
desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că politica
externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se
întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale,
promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României. În
cursul lunii septembrie 1939 când Polonia a fost cotropită de trupele germane şi
de cele sovietice, România a rămas neutră. Carol a proclamat formal
neutralitatea la 6 septembrie. Guvernul polonez nu a cerut ajutor României, aşa
cum se prevedea în tratatul din 1921, întrucât era evident că România nu-şi
putea îndeplini obligaţiile sale. Din acest moment şi până la începutul cedărilor
teritoriale din vara anului 1940 România va încerca cu disperare să împiedice
revizuirea frontierelor naţionale.

Bibliografie:

127
1. Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
2. Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1975.
3. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc V., România şi Conferinţa
de
pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura
Dacia, Cluj- Napoca, 1983.
4. Campus, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), Editura
Politică,
Bucureşti, 1980.
5. Idem, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
6. Idem, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
7. Ciachir, Nicolae, Marile Puteri şi România (1856-1947), Editura Albatros,
Bucureşti, 1996.
8. Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălie diplomatică pentru Basarabia, Editura
Junimea, Iaşi, 1991.
9. Idem, Relaţiile româno-engleze (1924-1933), Iaşi, 1986.
10. Idem, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia
diplomatică pentru Transilvania, Bucureşti, 1996.
11. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
germano-române. 1938-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
12. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
13. Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1939, Editura
Academiei, 1988.
14. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şeraban,
Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
15. Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura
Humanits, Bucureşti, 1991.

128
16. Ştirban, Marcel, Politica externă a României în anii 1919-1939. Note de
curs
şi documente, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1994.

6.Regimul monarhiei autoritare (10 februarie 1938 – 6

septembrie 1940)
Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea de 10/11 februarie
1938 s-a constituit un guvern de aşa-zisă „uniune naţională” prezidat de
patriarhul Miron Cristea. Din noul Consiliu de Miniştri făceau parte şapte foşti
prim-miniştri: dr. C. Angelescu – la Lucrări Publice, Gh. Tătărescu – ad-interim
la Externe, Arthur Văitoianu, Gh. Gh. Mironescu, Al. Vaida-Voevod, Al.
Averescu şi N. Iorga. În guvern mai intrau: Mircea Cancicov – la Finanţe şi ad-
interim la Justiţie, Victor Iamandi – la Educaţie Naţională şi ad-interim la Culte
şi Arte, Armand Călinescu – la Interne, Ion Antonescu – la Apărare Naţională
ş.a. Era un guvern neomogen, alcătuit din oameni de centrudreapta, care au
răspuns la apelul regelui dintr-un spirit de datorie, din dorinţa de a contribui la
restabilirea liniştii în ţară, dar şi dintr-un anumit oportunism politic. Primele
măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii şi
instituţionalizarea noului regim. Astfel, au fost introduse starea de asediu şi
cenzura pe întreg cuprinsul ţării, autorităţile militare având dreptul de a face
percheziţii, a cenzura presa şi orice publicaţii, a opri sau dizolva orice adunări.
De asemenea, prin decret s-a revocat convocarea corpului electoral, stabilită
pentru luna martie. S-a procedat la numirea unor noi prefecţi din rândul
militarilor activi. La 20 februarie 1938 a fost publicat textul noii Constituţii,
redactată în grabă, iar la 24 februarie a fost supusă spre aprobare cetăţenilor
României. Plebiscitul a fost organizat fără a se cunoaşte conţinutul Constituţiei,
iar birourile electorale ţineau evidenţa celor care votau împotrivă. Potrivit
datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru şi 5.843 contra (adică

129
0,13%). Noua Constituţie a fost promulgată în ziua de 27 februarie şi oficializa
noul regim, în care regele participa efectiv şi legal la actul guvernării. Deşi
Constituţia reproducea un mare număr de texte din vechea reglementare
referitoare la drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu au
fost câtuşi de puţin liberale. În primul rând, Titlul II, care se referea la drepturile
românilor, în noua Constituţie este împărţit în două capitole, primul „Despre
datoriile românilor”, al doilea „Despre drepturile românilor”. Prioritatea
datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul Constituţiei. Separaţia
puterilor în stat era în fapt desfiinţată şi se produce o concentrare a puterii în
mâinile regelui, care devine capul statului (art. 30). Puterea legislativă se
exercită de rege prin reprezentanţă naţională (art. 31), iar puterea executivă este
încredinţată tot regelui, care o exercită prin guvernul său
(art. 32). Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa
parlamentară numai la legile de interes obştesc, noţiune destul de ambiguă.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una din ele şi
le putea amâna lucrările (art. 45). Senatorii erau fie numiţi de rege, fie aleşi de
corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor
puterii executive care îi alegea. În materie judecătorească, s-au desfiinţat curţile
cu juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi
speciale (art. 76), încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată
la discreţia legiuitorului ordinar. În privinţa împărţirii administrative a ţării, s-a
suprimat împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la
această materie, fiind înlocuite cu un singur articol 79 (împărţirea administrativă
trecea în competenţa legilor ordinare, care aveau să împartă ţara în ţinuturi). În
concluzie, exerciţiul puterilor constituţionale trecea în mâinile regelui. Puterea
politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor
naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la
obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. Constituţia din 27

130
februarie 1938 consemna principiul monarhiei active, iar regimul politic avea
caracterul monarhiei autoritare. Ziua de 30 martie 1938 a marcat o dată
importantă pe calea instituţionalizării noului regim. Prin Decret-regal s-a
înfiinţat Consiliul de Coroană, compus din membri desemnaţi de suveran. În
aceeaşi zi a fost publicat şi decretul privind dizolvarea partidelor politice.
Desfiinţarea sistemului partidist
era, în fapt, principalul obiectiv al lui Carol al II-lea. Liderii partidelor mici – N.
Iorga, Al. Vaida Voevod, C. Argetoianu, Gr. Iunian, O. Goga, A.C. Cuza, Al.
Averescu – au primit aproape fără nici o reacţie acest decret, unii dintre ei
susţinând noul regim. Pe de altă parte, liderii principalelor partide – Naţional-
Ţărănesc şi Naţional-Liberal – au reacţionat negativ faţă de decretul de
dizolvare. Iuliu Maniu a decis ca cei care au primit sau vor accepta demnităţi
din partea regimului să fie consideraţi excluşi din P.N.Ţ. Între aceştia s-au aflat:
Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu; liberalii
Victor Iamandi şi Mircea Cancicov au avut aceeaşi soartă. Carol al II-lea a
trecut la represalii împotriva legionarilor care vor culmina cu arestarea şi
judecarea lui Corneliu Zelea Codreanu în aprilie 1938. Aceste măsuri erau
determinate de cauze interne, de o rivalitate pe care regele a decis să o tranşeze
în favoarea sa. În acelaşi timp, a existat şi presiunea guvernelor occidentale de a
lichida Mişcarea Legionară care milita pentru o alianţă cu Roma şi Berlin. După
10 februarie 1938 mijloacele de propagandă au fost puse în slujba regimului,
având ca principal obiectiv elogierea lui Carol al II-lea, „salvatorul”, „omul
providenţial”, „voievodul culturii”. Cultul personalităţii ia proporţii deosebite
prin intermediul presei, radioului, a festivităţilor etc. În a doua jumătate a anului
1938, Carol al II-lea s-a preocupat de luarea unor măsuri care să-i consolideze
regimul. La 14 august a fost decretată reforma administrativă, care, pe lângă
unităţile tradiţionale – comuna şi judeţul – introducea o alta: ţinutul. S-au
înfiinţat 10 ţinuturi care aveau în frunte un rezident regal, numit pe 6 ani. Prin

131
decretul din 12 octombrie s-au creat breslele de lucrători, funcţionari particulari
şi meseriaşi; ele aveau ca obiect apărarea şi dezvoltarea intereselor profesionale,
de ordin economic, social şi cultural, activitatea politică fiind interzisă.
Preocupat să atragă tineretul – pentru a-l scoate de sub influenţa legionarilor –
la 15 decembrie 1938, prin decret-lege a fost reorganizată Straja Ţării, care
devenea o organizaţie de stat. Din această organizaţie făceau parte băieţii între
7-18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani. Comanda supremă o avea regele –
„marele străjer” –, faţă de care toţi erau datori să depună jurământul de credinţă.
Deviza străjerilor era „Credinţă şi muncă, pentru rege şi ţară”. La 16 decembrie
1938 s-a anunţat înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale care devenea unica
organizaţie politică în stat. Scopul F.R.N. era „mobilizarea conştiinţei naţionale
în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi
propăşire a patriei şi de
consolidare a statului”. Numai F.R.N. ”avea dreptul de a depune candidaturi în
alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Şeful suprem al acestui
partid unic era regele; conducerea F.R.N. era asigurată de un Consiliu Superior
alcătuit din 150 membri, un Directorat cu 30 membri şi trei secretari generali.
După moartea patriarhului Miron Cristea, la 9 martie 1939, în fruntea
guvernului a fost numit Armand Călinescu, omul de încredere al lui Carol al II-
lea. Într-o atmosferă de sărbătoare s-au desfăşurat alegerile parlamentare: pentru
Adunarea
Deputaţilor la 1 iunie şi pentru Senat în 2 iunie 1939. Conform legii, singura
organizaţie care a prezentat candidaţi a fost F.R.N. Listele de candidaţi au fost
întocmite de Armand Călinescu şi avizate de rege, stabilindu-se ca o treime să
fie vechi parlamentari, iar două treimi să fie noi, aleşi pentru prima dată. Noul
Parlament s-a deschis la 7 iunie 1939. Pe de altă parte, este adevărat că regele
Carol al II-lea a dovedit o aplecare specială spre cultură: a încurajat, a sprijinit

132
şi a popularizat activitatea în acest domeniu. Fundaţiile Culturale Regale,
conduse
de Alexandru Rosetti, au desfăşurat o activitate editorială excepţională;
Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, al cărei preşedinte era
Dimitrie Gusti, a publicat primele volume din Enciclopedia României; s-au
tipărit ediţii critice din operele unor mari scriitori – Haşdeu, Odobescu,
Caragiale, Creangă, Şt. O. Iosif, Macedonski; s-a inaugurat Institutul de Istorie
Universală condus de N. Iorga. Asasinarea premierului Armand Călinescu de
către legionari la 21 septembrie 1939 a constituit o grea lovitură dată regimului
carlist. În fruntea guvernului a fost numit generalul Gheorghe Argeşanu, o
persoană ştearsă, fără experienţă politică, dar un executant fidel al dispoziţiilor
suveranului. El a ordonat o amplă represiune împotriva legionarilor. Au fost
ucişi, fără judecată,
aproximativ 250 de legionari. După acest val de represiune, regele l-a însărcinat
pe Constantin Argetoianu să formeze un nou guvern (27 septembrie). Sarcina
acestui guvern a fost aceea de a calma situaţia internă, ca urmare a represaliilor
antilegionare. La 24 noiembrie 1939 s-a format guvernul Tătărescu, în timpul
căruia – pe fondul deteriorării situaţiei internaţionale – regele Carol al II-lea a
iniţiat politica de „reconciliere naţională”. În acest spirit, la 29 ianuarie 1940,
Carol al II-lea a reorganizat Frontul Renaşterii Naţionale, stabilind eligibilitatea
organelor de conducere până la nivelul ţinutului (inclusiv, instituirea funcţiilor
de preşedinte, vicepreşedinte şi secretar general. Paralel cu această politică de
reconciliere, guvernul Tătărescu nu a ezitat să fixeze domiciliu obligatoriu unor
fruntaşi ai partidelor „istorice” care criticau regimul carlist. Între aceştia s-au
aflat
Virgil Madgearu, Ilie Lazăr, Ghiţă Popp, Aurel Leucuţia, Ion Manolescu-
Strunga.

133
Reconcilierea a însemnat şi „împăcarea” cu legionarii. Pe baza unor declaraţii
de fidelitate faţă de regim făcute de unii lideri legionari, în martie 1940 au fost
eliberaţi din lagăre şi închisori toţi legionarii. În aprilie, regele a primit o
delegaţie legionară condusă de Augustin Bideanu şi Vasile Nouveanu, iar la 8
iunie pe Horia Sima, noul „comandant” al Mişcării Legionare. Luna iunie 1940
marchează o importantă evoluţie a regimului politic din România. Sub impactul
evenimentelor internaţionale – caracterizate prin victoriile militare ale
Germaniei – regimul de autoritate monarhică a evoluat spre totalitarism. Chiar
în ziua capitulării Franţei, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea F.
R. N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”. În acest partid erau
obligaţi să se înscrie toţi funcţionarii publici, membrii organelor de conducere al
asociaţiilor profesionale, membrii consiliilor de administraţie ale
întreprinderilor publice şi private ş.a. În aceeaşi zi a apărut decretul-lege pentru
„apărarea ordinii politice unice şi totalitare a statului român”, care prevedea
pedepse grele pentru cei care făceau propagandă în vederea schimbării
organizării politice a ţării, care ar fi reconstituit asociaţii dizolvate, precum şi
pentru orice fapte care ar fi urmărit să discrediteze Partidul Naţiunii. Notele
ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi
nordul Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru
regele Carol al II-lea. El continua să spere că prin manevre politice va putea
menţine în mâinile sale cârma statului. La 28 iunie 1940, Horia Sima a fost
numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor, Garda
de Fier devenind astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, forţă politică de
guvernământ. La 4 iulie, regele l-a învestit pe Ion Gigurtu, agreat la Berlin, cu
formarea unui nou guvern. În acest guvern, legionarii au primit două ministere
şi un subsecretariat de stat. Aceste schimbări politice radicale, care exprimau
dorinţa lui Carol al II-lea de a se adapta noilor realităţi de pe continent, nu aveau
sorţi de izbândă. Cedarea unei părţi din Transilvania prin

134
Dictatul de la Viena din august 1940 a generat o puternică reacţie a opiniei
publice şi a forţelor politice, care a dus la prăbuşirea regimului carlist. În vara
anului 1940 România a pierdut mai mult de o treime din teritoriul ţării şi din
numărul populaţiei, iar principalul vinovat era Carol al II-lea. Acţiunile de
protest împotriva dictatului de la Viena au devenit manifestări contra regelui,
acuzat de
catastrofa statului. Într-o atmosferă tensionată, Carol al II-lea a decis la 4
septembrie să-l investească pe generalul Ion Antonescu să formeze un nou
guvern, iar a doua zi, i-a acordat depline puteri pentru conducerea statului. În
seara zilei de 5 septembrie, Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice,
considerând că doar în acest mod poate fi impusă ordinea şi liniştea în ţară.
După ce s-a consultat cu oamenii de încredere, Carol al II-lea a hotărât să abdice
în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940. Principele moştenitor Mihai a depus în
aceeaşi zi jurământul de rege al României, iar Carol al II-lea lua calea exilului.

Bibliografie:
1. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Denis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban,
Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
2. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992.
3. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea a
IIa
(1933-1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
5. Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti,
1999.
6. Scurtu, Ioan, Istoria României în ani 1918-1940. Evoluţia regimului politic de
la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
7. Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.

135
8. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. III (Carol al II-lea),
Editura Enciclopedică, Bucureşti
9. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-
1948),
Editura Paideia, Bucureşti, 1999.

6.Regimul politic din România în perioada

septembrie 1940 – august 1944:

a)STATUL NAŢIONAL LEGIONAR (SEPTEMBRIE 1940- IANUARIE

1941)
Ion Antonescu apelează la o soluţie faţă de care Germania îşi arătase sprijinul
deschis: constituirea unui guvern naţional-legionar. Astfel, în ziua de 14
septembrie 1940 s-a format un guvern din militari, tehnicieni şi legionari, iar
România a fost proclamată stat naţional-legionar. Ion Antonescu era
preşedintele Consiliului de Miniştri şi conducătorul statului, iar Horia Sima
deţinea funcţia de
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de şef al Mişcării Legionare, unica
organizaţie politică legală. În calitatea pe care o deţinea, Antonescu a concentrat
în mâinile sale atributele esenţiale ale puterii politice. El avea dreptul de
iniţiativă legislativă, de a numi membrii guvernului şi de a angaja statul pe plan
extern. Ca urmare a dizolvării Parlamentului şi a restrângerii atribuţiilor regale,
practic, el nu răspundea în faţa nimănui pentru actele sale de politică internă şi
externă.
Astfel, începe un regim de dictatură antonesciano-legionară, cu trăsături
specifice: excluderea separaţiei puterilor în stat, anularea libertăţilor şi
drepturilor cetăţeneşti, desfiinţarea instituţiilor fondate de Carol al II-lea,

136
conducerea prin decrete-legi, încurajarea naţionalismului şi a antisemitismului.
Legionarii, participând la guvernare, şi-au creat instituţii proprii, care de fapt le
dublau pe cele ale statului (poliţie, tribunale, forţe paramilitare); ei nu ezitau să
contracareze unele decizii luate de Antonescu pe plan politic şi economic, fapt
ce a creat în ţară o stare de agitaţie şi de confuzie. Totodată, ei urmăreau să-şi
sporească numărul de simpatizanţi, folosind diverse modalităţi populiste:
ceremonii publice, în memoria legionarilor ucişi în anii 1938-1939, propaganda
prin presă şi radio, editarea şi difuzarea unor calendare, cărţi, broşuri prin care
erau proslăvite Legiunea şi Căpitanul, înfiinţarea în cartierele muncitoreşti a
unor magazine şi cantine legionare, promisiuni de mărire a salariilor şi de
îmbunătăţire a condiţiilor de muncă etc. O componentă importantă a statului
naţional-legionar a reprezentat-o politica de românizare a instituţiilor din
România, precum şi promovarea unei politici cu caracter pronunţat antisemit.
Astfel, ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Vasile Iaşinschi, prin
Decretul-lege din 2 octombrie 1940, interzicea arendarea farmaciilor la evrei
(contractele aflate în curs trebuiau rupte sau desfiinţate la data intrării în vigoare
a prezentului decret, dispoziţiile aplicându-se şi drogheriilor). La 4 octombrie
1940, Gheorghe Leon, ministrul Economiei Naţionale, propunea spre adoptare
legea prin care proprietăţile rurale evreieşti erau trecute în patrimoniul statului
român, bunurile intrate în patrimoniul statului erau puse la dispoziţia
„subsecretariatului de stat al colonizării şi populaţiei evacuate”, care le putea
distribui populaţiei române refugiate din teritoriile evacuate. Tot de numele lui
Gheorghe Leon se leagă şi începuturile politicii de românizare a întreprinderilor
din România, prin Decretul-lege din 4 octombrie 1940; conform acestuia
Ministerul Economiei Naţionale putea să numească, când considera necesar, un
comisar de românizare pe lângă
orice întreprindere. Actele de dispoziţie luate fără înştiinţarea comisarului de
românizare erau considerate nule. După 18 ianuarie 1941, poate şi din cauza

137
abuzurilor comise, instituţia comisarilor de românizare este desfiinţată. Trebuie
spus că majoritatea fuseseră legionari. Situaţia evreilor în învăţământ va fi
statuată prin legea din 11 octombrie 1940, care le dădea dreptul să-şi organizeze
şcoli de grad primar şi secundar care nu puteau funcţiona decât cu personal
evreiesc; lor le era interzisă frecventarea învăţământului de stat. Referitor la
statutul militar al evreilor, legea din 4 decembrie 1940, hotăra că indiferent de
categoria din care făceau parte, erau excluşi de la serviciul militar. Interzicerea
efectuării stagiului militar însemna că erau puşi să plătească taxe militare sau să
presteze munci de interes obştesc. Specialiştii ce aveau titluri academice erau
„rechiziţionaţi” şi plătiţi cu o diurnă fixă. Pe timpul efectuării muncilor de
interes obştesc evreii erau sub „jurisdicţiunea militară”. Pentru pregătirea
premilitară (de la 18 ani la 21 de ani) trebuiau să plătească o taxă. La data
publicării decretului erau „şterşi din controalele armatei” evreii de orice grad,
urmând a fi înscrişi într-un registru special. Curând, după 14 septembrie 1940,
s-a ajuns la o confruntare între principalele forţe aflate la guvernare: gruparea
antonesciană, care dorea respectarea legilor în vigoare şi luarea unor măsuri pe
cale juridică împotriva celor vinovaţi de „dezastrul ţării” şi gruparea condusă de
Horia Sima, care
urmărea construirea unui stat după modelul ideologic preconizat de legionari,
ruperea completă cu trecutul, venirea legionarilor la putere fiind considerară o
„piatră de hotar” în istoria României. Confruntarea dintre cele două grupări a
devenit publică după 27 noiembrie 1940, ca urmare a asasinării de către
legionari a 64 deţinuţi politici la închisoarea Jilava, precum şi a lui Nicolae
Iorga şi Virgil Madgearu. Pentru a clarifica situaţia din România, Adolf Hitler a
invitat în Germania pe Ion Antonescu şi Horia Sima. Şeful Mişcării Legionare
nu a dat curs invitaţiei, rămânând în ţară pentru a pregăti înlăturarea generalului.
În cadrul discuţiei cu Hitler din 14 ianuarie 1941, Antonescu a făcut un amplu
rechizitoriu împotriva Mişcării Legionare, care crease o stare de tensiune în

138
ţară. La rândul său, Führer-ul i-a dat mână liberă lui Antonescu în vederea
restabilirii ordinii în România. În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii,
dornici să deţină întreaga putere în stat, au organizat o rebeliune, atacând şi
ocupând instituţii administrative, secţii de poliţie, centre de comunicaţie. Au
fost devastate numeroase imobile şi instituţii, au fost omorâte 374 persoane
(dintre care 118 evrei şi 74 militari). Generalul Antonescu, având acordul
Berlin-ului, a recurs la armată şi a înfrânt rebeliunea legionară, a arestat circa
8.000 de rebeli, care au fost condamnaţi la diverse pedepse. Circa 700 de
legionari în frunte cu Horia Sima s-au refugiat în Germania, fiind apoi folosiţi
de Hitler ca mijloc de şantaj în raporturile cu Antonescu. După evenimentele
din ianuarie 1941, Mişcarea Legionară a fost scoasă în afara legii.
b) DICTATURA MILITARĂ ANTONESCIANĂ (IANUARIE 1941 –
AUGUST 1944)
La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus în special din
militari, dar şi din tehnicieni, a căror principală misiune era de a asigura ordinea
publică şi o administraţie eficientă. El a început să pună bazele unui tip propriu
de autoritarism. Conducătorul statului deţinea puterea legislativă, executivă şi
controla justiţia; el conducea prin decrete-legi, numea sau concedia orice
funcţionar al statului, iniţia sau modifica legile, dirija politica externă. Regimul
instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai
exactă ar fi dictatură militară. Spre deosebire însă de dictatura lui Hitler şi a lui
Mussolini, aceasta era lipsită de o ideologie şi nu era susţinută de un partid
politic de masă. Existenţa acesteia nu era justificată de consideraţii filozofice, ci
de ordine şi securitate pe care Antonescu le considera esenţiale pentru progresul
oricărei societăţi. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. În locul
acestora, folosea armata şi aparatul de siguranţă pentru a conduce şi a suprima
disidenţa. Semnificativ este faptul că guvernul instituit la 27 ianuarie a suferit
până în august 1944 mai multe remanieri, numărul militarilor reducându-se

139
continuu. Astfel, în august 1944 militarii mai deţineau preşedinţia Consiliului
de Miniştri şi patru departamente cheie (Apărarea Naţională, Internele,
Înzestrarea Armatei şi Economia Naţională), iar civilii deţineau vicepreşedenţia
Consiliului de Miniştri (Mihai Antonescu) şi opt departamente. Un proces
asemănător se constată şi la nivelul organelor locale: din 48 de prefecţi doar 9
mai erau militari. În împrejurări şi condiţii excepţionale, Antonescu a recurs la
măsuri excepţionale. Instituţia monarhică a fost subdimensionată, devenind un
simplu decor; Antonescu, invocând faptul că Mihai era prea tânăr, l-a ţinut
departe de viaţa politică şi a evitat consultarea lui. Pe plan intern au fost luate o
serie de măsuri: militarizarea întreprinderilor, controlul statului asupra
economiei, interzicerea organizaţiilor politice şi sindicale.Regimul antonescian
a promovat o politică antisemită, acţionând împotriva evreilor din Basarabia, pe
care îi acuza de comunism. După intrarea României în război alături de
Germania nazistă s-au înregistrat pogromuri (Iaşi, Odessa), numărul evreilor
morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 124.000. Se cuvine făcută precizarea că
Ion Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea tuturor evreilor) cerută
de Hitler. În politica externă Antonescu a strâns relaţiile cu Germania nazistă
considerând că România nu putea în acea perioadă să procedeze în alt mod.
Conducătorul statului va pune la dispoziţia lui Hitler resursele economice ale
României şi va angaja armata împotriva U.R.S.S. în speranţa reîntregirii
statului. Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania, în ciuda
dovezilor tot mai clare ale catastrofei militare, clară începând cu anul 1943,
pentru că nu vedea nici o altă alternativă posibilă.

BIBLIOGRAFIE :
1. Buzatu, Gheorghe, Mareşalul Ion Antonescu, vol. I-II, Institutul European,
Iaşi, 1990.
2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuţie la istoria

140
fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
3. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. Hlihor, Constantin, Mareşalul Ion Antonescu: „Istoria mă va judeca”, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993.
6. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-
1948),
Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
7. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura
Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002.
8. Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica
ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
9. Watts, Larry, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă
1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

7.România în cel de-al Doilea Război Mondial (iunie 1941

- mai 1945)

a). CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE ALĂTURI DE GERMANIA

NAZISTĂ ÎMPOTRIVA U.R.S.S. (IUNIE 1941 – AUGUST 1944)
Generalul Ion Antonescu a anticipat un apropiat conflict între Germania şi
U.R.S.S., care pentru România însemna un prilej de a recupera teritoriile

141
pierdute în iunie 1940: Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţei. În
consecinţă, Antonescu a luat măsuri de pregătire a ţării pentru război:
- la începutul lunii octombrie 1940 a fost înfiinţat un comitet format din miniştri
Apărării, Economiei şi Finanţelor;
- la 24 ianuarie 1941 a decis militarizarea marilor întreprinderi, uzine de stat şi
particulare, apoi
militarizarea căilor ferate, aerodromurilor, porturilor;
- din punct de vedere militar, din februarie 1941 s-a trecut la mobilizarea
treptată a marilor unităţi.
În iunie 1941 Antonescu este informat de către Hitler de planurile germane de
atacare a U.R.S.S. generalul Antonescu a oferit sprijinul armatei române, care
urma să fie angajată în luptele din Basarabia şi Bucovina de nord. Participarea a
fost parafată prin acordurile de la München şi Berchtersgaden, semnate pe 11 şi
12 iunie 1941. Prin ele s-a stabilit ca generalul Ion Antonescu să preia comanda
tuturor trupelor română-germane aflate pe frontul din Moldova. Acestea au fost
reunite în Grupul de Armată Ion Antonescu, format din Armatele a III-a şi a IV-
a române (comandate de generalii corp de armată Petre Dumitrescu şi Nicolae
Ciupercă) şi Armata a XI-a germană (comandată de generalul-colonel Eugen
von Schöbert). Acest corp urma să se desfiinţeze după eliberarea provinciilor
româneşti.
b) ELIBERAREA BUCOVINEI DE NORD ŞI A BASARABIEI
Armatele a III-a şi a IV-a, la care s-a adăugat şi Corpul II Munte (comandat de
generalul Nicolae Macici), numărau la 22 iunie 325.685 militari, slab echipaţi şi
instruiţi. România intra în cel de-al doilea război mondial mai nepregătită decât
în 1916. Noul conflict era un război al motoarelor, tancul şi avionul jucând un
rol capital, un război de mişcare, de iniţiative rapide la toate nivelurile. Armata
română era slab echipată cu blindate, iar aviaţia – deşi dispunea de un personal

142
bine pregătit – eradeparte de a răspunde exigenţelor războiului. Propaganda
oficială a lansat formula: „Războiul sfânt”. România lupta să-şi redobândească
teritoriile răpite de U.R.S.S., dar, în acelaşi timp, dorea să contribuie la
lichidarea regimului bolşevic, al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.
Războiul a consolidat poziţia lui Ion Antonescu de conducător al statului.
Regele Mihai a aflat că ţara sa intrase în război de la regina-mamă Elena, ea
însăşi auzind aceasta de la B.B.C. Aceasta ilustra perfect poziţia monarhului,
total marginalizat de Antonescu. Intrarea României în război a stârnit un
entuziasm deosebit în sânul românilor, inclusiv liderii politici din opoziţie
manifestându-şi simpatia şi sprijinul. Pe segmentul românesc al frontului marea
ofensivă urma să înceapă abia la 2 iulie, adică după ce lovitura principală dată
în zona centrală a frontului avea să permită Wehrmacht-ului o înaintare rapidă,
ameninţând cu învăluirea unităţilor Armatei Roşii din sectorul sudic (aici,
pentru a apăra Ucraina, cu marile ei bogăţii economice, fuseseră aduse efective
numeroase şi bine pregătite). Luptele locale din perioada 22 iunie – 1 iulie au
constituit semne premergătoare ale marilor dificultăţi cu care avea să se
confrunte armata română pe frontul de est. Armata sovietică a iniţiat o ofensivă
peste frontieră în câteva acţiuni locale, realizând în zona Fălciu un cap de pod
peste Prut şi au ocupat Chilia Nouă. Acţiunile militare pentru elaborarea
nordului Bucovinei şi a Basarabiei au durat până la 26 iulie când ultimele unităţi
ale Armatei Roşii s-au retras peste Nistru.
Eliberarea teritoriilor anexate de U.R.S.S. la 28 iunie 1940 a cerut eforturi
deosebite trupelor române. Dacă în nordul Bucovinei Cernăuţii au fost eliberaţi
încă la 5 iulie, în Basarabia s-au dat lupte grele. Chişinăul a fost eliberat la 16
iulie. 70 Entuziasmul soldaţilor români, substitut al carenţelor de instruire şi
înzestrare, a cunoscut, în aceste lupte, cotele cele mai înalte din timpul
războiului. Armata română a suferit pierderi considerabile, aproximativ 24.000
de morţi, răniţi, bolnavi, prizonieri.

143
c) TRECEREA NISTRULUI DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ O
DECIZIE CONTROVERSATĂ
La 27 iulie 1941, după dizolvarea Grupului de Armate General Antonescu,
Hitler l-a contactat pe Antonescu şi i-a solicitat ca armata română să continue
operaţiunile la est de Nistru. Obiectivul era cucerirea Odessei, important port la
Marea Neagră, nod feroviar şi bază a bombardierelor sovietice ce atacau zona
petroliferă din Valea Prahovei. Ideea de a angaja armata română în operaţiuni
independente la est de Nistru nu a găsit ecou favorabil în opinia publică
românească, în rândurile oamenilor politici şi ale corpului de comandă al
armatei. Iuliu Maniu va trimite o scrisoare de protest adresată Conducătorului
statului în care arăta că armata ar trebui păstrată pentru eliberarea Transilvaniei
de nord-vest. Antonescu i-a replicat însă că „... drumul spre Transilvania trece
prin Rusia”.
În realitate disputa nu-şi mai avea rostul deoarece încă din 17 iulie, Armata a
III-a română comandată de generalul Petre Dumitrescu, forţase Nistrul şi opera
în Ucraina în subordinea Armatei a XI-a germane. Ion Antonescu a acceptat
cererea lui Hitler la 30 iulie, iar la 3 august Armata a IV-a română, comandată
de generalul Nicolae Ciupercă, a început să treacă Nistrul. Hotărârea lui
Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din
punctul de vedere al desfăşurării operaţiunilor militare, oprirea pe un aliniament
– în speţă Nistrul – înainte ca inamicul să fie înfrânt sau să manifeste intenţia de
a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. Cel de-al doilea motiv al
deciziei lui Antonescu de a continua operaţiunile militare dincolo de Nistru era
de caracter politic. Generalul dorea să refacă frontierele României Mari şi, mai
ales, să obţină anularea Dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui
Hitler o loialitate perfectă îl va determina pe Führer să revină asupra deciziei
dată la Viena la 30 august 1940. Generalul Ion Antonescu nu a pus însă nici o

144
condiţie Germaniei în schimbul sprijinului militar şi nu a încheiat o convenţie
militară care să stabilească termenii colaborării româno-germane.
d.) ASEDIUL ŞI CUCERIREA ODESSEI
Bătălia pentru cucerirea Odessei (18 august – 16 octombrie 1941) a confirmat
atât elanul de luptă al trupei cât şi nepregătirea armatei române pentru marea
conflagraţie în care România se angajase. Odessa era foarte bine fortificată şi
apărată de un contingent sovietic numeros. La 14 august 1941 Armata a IV-a
română a încercuit portul, totuşi, datorită superiorităţii navale şi legăturilor
aeriene, sovieticii aveau posibilitatea de a primi întăriri din Crimeea. În plus, înâ
localitate exista o puternică industrie de armament şi mijloace blindate. După
două asalturi eşuate asupra Odessei, soldate cu mari pierderi umane şi materiale,
Nicolae Ciupercă a procedat la o evaluare a situaţiei forţelor sale, care suferiseră
pierderi între 2 august şi 11 septembrie de aproximativ 60.000 de oameni. El a
ajuns la concluzia, că aproape toate diviziunile din primul eşalon se găseau la
limita posibilităţilor fizice şi morale. Nemulţumit de acest raport, Ion Antonescu
l-a demis pe generalul Ciupercă imputându-i lipsa spiritului ofensiv şi
încrederea în capacitatea de luptă a armatei române. La conducerea Armatei a
IV-a române a fost numit generalul Iosif Iacobici. La 16 octombrie Armata a
IV-a română a declanşat atacul final, reuşind să cucerească oraşul-port. La
asediul Odessei au participat aproximativ 340.000 militari ajutaţi de câteva
unităţi de infanterie şi
artilerie germane. Pierderile s-au ridicat la circa 98.000 de morţi, răniţi şi
dispăruţi.

e)LUPTELE DIN UCRAINA ŞI CRIMEEA

145
Dupa eliberarea bucovinei de nord, Armata a III-a română comandată de
generalul Petre Dumitrescu a fost subordonată Armatei a XI-a germane din
Grupul de armate „Sud”, în vederea continuării operaţiunilor ofensive peste
Nistru. Între trupele româneşti şi sovietice au avut loc lupte crâncene în zona
localităţilor Balki, Vladimirovka, Mianovka, Akimovka. Pierderile românilor au
fost foarte mari, la unele unităţi ele situându-se la aproximativ 50 % din efectiv.
La mijlocul lunii octombrie 1941 Armata a III-a română a revenit sub
autoritatea Marelui Stat Major Român, unităţile sale fiind dispuse în poziţii
defensive pe litoralul Mării Negre şi Mării Azov. O parte din unităţile acesteia
au continuat însă să fie prezente în linia întâi. La 12 septembrie 1941 Armata a
XI-a germană ajungea la poarta „principală” din nord a Crimeei, foarte bine
fortificată. Deşi, conform planurilor strategice ale lui Hitler, Crimeea era
considerată obiectiv primordial, acestei operaţiuni nu i s-au acordat trupele
necesare. În aceste condiţii, lipsa de forţe a fost compensată prin aportul
românesc. Până la 26 noiembrie 1941, întreaga peninsulă Crimeea, cu excepţia
Sevastopolului, se afla în stăpânirea trupelor germane şi române. La 17
decembrie a început ofensiva generală spre Sevastopol. Asediul acestui port
important la Marea Neagră va dura
până în iulie 1942, cucerirea lui făcându-se cu pierderi foarte mari din partea
unităţilor germane şi româneşti. La cumpăna anilor 1941-1942 au început să
apară primele semne ale nemulţumirilor acumulate de comandamentele şi
trupele diviziilor române faţă de conducerea germană. Principalele motive erau:
fragmentarea unităţilor româneşti şi utilizarea lor în acest mod se către
comandamentul german; unii comandanţi români erau puşi în situaţii de
subordonare umilitoare; unităţile româneşti erau supuse unor eforturi
supradimensionate în raport cu posibilităţile lor; oboseala fizică şi psihică a
armatei române; situaţia aprovizionărilor cu materiale de război. De asemenea,

146
în Crimeea nu a existat un comandament român unic, ceea ce a făcut imposibilă
iniţierea şi purtarea unor operaţiuni militare pe cont propriu.
f)ACŢIUNILE TRUPELOR ROMÂNE ÎN CONFRUNTĂRILE DIN
COTUL DONULUI, KUBAN ŞI CAUCAZ
Acţiunile ofensive ale armatei române în Cotul Donului, spre Stalingrad, au fost
declanşate prin operaţiunile Corpului VI armată, care la 22 iunie 1942, în
cooperarea cu unităţi germane au forţat râul Doneţ. Ofensiva a avut drept
rezultat ocuparea unor poziţii la sud de Stalingrad. Două săptămâni mai târziu,
în cadrul aceleiaşi operaţiuni ofensive, în sudul frontului a fost angajată în lupte
Armata a III-a română. La 5 august 1942, aceasta trecea Donul pe la Rostov.
Între 12-24 august, unităţi ale Armatei a III-a române au ocupat un aliniament
defensiv, de-a lungul râului Kuban. La 28 octombrie este cucerit oraşul Nalcik,
cu pierderi importante ale armatei române. Ocuparea Nalcik-ului a reprezentat
ultimul succes al Axei în acţiunile ofensive din 1942 şi, totodată, cel mai
îndepărtat punct atins de trupele acesteia pe parcursul războiului din Europa.
g) BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD
Conform înţelegerilor intervenite între Hitler şi Antonescu în iarna 1941/1942,
armata română a remobilizat în vara anului 1942 un număr important de unităţi
pe care le-a trimis în Caucaz şi la Stalingrad. Armata a III-a română a fost
transferată din Caucaz şi a înlocuit cinci divizii italiene şi două germane în
poziţiile din nord-vestul Stalingradului. Armata a III-a română avea de apărat un
front de aproape 138 km lungime, mult prea lung pentru efectivele de care
dispunea. Armatei a IV-a română, comandată de generalul Constantin
Constantinescu, i s-a rezervat un front în sudul Stalingradului, cu o lungime de
aproximativ 250 km. Cele două armate române aveau un efectiv de aproximativ
228.000 de soldaţi. De la intrarea în dispozitiv şi până la începerea
contraofensivei sovietice, unităţile armatelor române au avut confruntări
permanente cu trupele sovietice, soldate cu pierderi importante în oameni şi

147
materiale. La acestea se mai adăugau problemele privind aprovizonarea cu
muniţii, mijloace de luptă, alimente şi echipament (cea mai gravă problemă
pentru armata română era lipsa artileriei antitanc). La 19 noiembrie 1942 a
început contraofensiva sovietică în sectorul Armatei a III-a române, iar a doua
zi în cel al Armatei a IV-a române. Trupele sovietice erau superioare numeric şi
din punct de vedere al dotării tehnice. În plus, ele au atacat diviziile româneşti
cele mai uzate din punct de vedere numeric şi al armamentului. Contraatacul
sovietic a dus la încercuirea Armatei a VI-a germane şi a unor unităţi româneşti
din Armata a III-a română (circa 40.000 de militari), conduse de generalul
Mihail Lascăr. După 1 ianuarie 1943 a început replierea spre vest a forţelor
române care au reuşit să scape de pe frontul de la Stalingrad. Marele Stat Major
a hotărât la 16 ianuarie 1943 aducerea în ţară a trupelor Armatelor a III-a şi a
IV-a române, operaţiunea terminându-se în 17 aprilie 1943. Pierderile celor
două
armate româneşti între 19 noiembrie 1942–7 ianuarie 1943 s-au ridicat la circa
159.000 de militari, morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe frontul de la Stalingrad s-au
pierdut aproximativ 16 divizii din cele 18 angajate, reprezentând jumătate din
totalul celor 13 divizii active ale armatei. Corpul Aerian Român a pierdut 73 de
avioane şi peste 500 de militari.
h) RETRAGEREA DIN CAUCAZ, KUBAN ŞI CRIMEEA
După retragerea în România a efectivelor care luptaseră la Stalingrad, în zona
de operaţiuni din Caucaz şi din Crimeea au mai rămas 8 mari unităţi, aflate sub
comandă germană. Ruperea frontului la Stalingrad punea în pericol retragerea
trupelor din Caucaz. În acest context, Marele Stat Major a hotărât ca unităţile
româneşti să fie evacuate în Crimeea. Operaţiunea a început la 15 septembrie şi
s-a încheiat la 2 octombrie 1943 (au fost evacuaţi aproximativ 50.000 militari).
La rândul lor şi germanii au procedat la evacuarea trupelor proprii. Puternica
ofensivă declanşată de Armata Roşie la 1 noiembrie 1943 a dus la izolarea

148
trupelor germane şi române aflate în Crimeea (7 divizii româneşti, cu un efectiv
de 75.000 de militari). Sovieticii nu vor reuşi să pătrundă în Crimeea. La
sfârşitul lui februarie 1944, Armata Roşie a reluat ofensiva în Peninsula
Crimeea, obligând trupele germane şi române la replieri succesive. Între 14-27
aprilie 1944 s-a desfăşurat operaţiunea de evacuare pe mare în porturile
Constanţa şi Varna a celor
aproape 150.000 de soldaţi, dintre care circa 65.000 erau români. Această
operaţiune de salvare se va încheia la 14 mai în condiţii foarte grele. Cifra
militarilor români evacuaţi a fost de 42.190, dar câteva batalioane de vânători de
munte au rămas în peninsula Herson. Spulberarea mitului invincibilităţii
germane, evidentă încă din 1942, a tensionat relaţiile românogermane şi a
amplificat pagubele materiale şi pierderile umane. Dezastrul de la Stalingrad l-a
convins pe Antonescu că Germania nu dispunea de mijloace pentru a înfrânge
Uniunea Sovietică şi că trebuiau găsite soluţii pentru salvarea României.
Începând cu primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care
îndeplinea (din iunie 1941) pe lângă funcţia de ministru de externe şi pe cea de
primministru interimar, să demareze contacte cu puterile occidentale. Cu ştirea
mareşalului Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu a negociat
încheierea păcii separate cu Naţiunile Unite, sondând terenul la Berna,
Stockholm, Vatican, Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul său, liderul
opoziţiei democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acelaşi scop Londrei şi a
iniţiat tratative care s-au desfăşurat în capitalele unor ţări neutre. Acestea nu s-
au
finalizat cu rezultate concrete, deoarece S.U.A. şi Marea Britanie hotărâseră la
Casablanca (ianuarie 1943), să impună Germaniei şi aliaţilor ei formula
„capitulării necondiţionate”. Pe de altă parte, guvernele de la Londra şi
Washington au decis să nu poarte discuţii separate cu Germania şi cu aliaţii ei,
ci să acţioneze de comun acord cu U.R.S.S. La conferinţele de la Moscova şi

149
Teheran din 1943 s-a convenit asupra sferelor de influenţă care reveneau
S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. În privinţa României, cuvântul
decisiv îl avea guvernul sovietic. În martie 1944, Armata Roşie a ajuns la
Nistru, iar în aprilie a pătruns în nordul Moldovei. Până la acea dată, armata
română pierduse 600.000 de oameni, iar pericolul transformării ţării în teatru de
război devenise iminent. În aprilie 1944, U.R.S.S. a transmis guvernului român
condiţiile de armistiţiu, care prevedeau: ieşirea României din război, întoarcerea
armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940,
eliberarea prizonierilor şi plata unor despăgubiri de război. Dictatul de la Viena
era considerat nedrept, iar Moscova promitea ajutor pentru eliberarea părţii de
nord-vest a Transilvaniei (anexată de Ungaria). Antonescu a respins aceste
condiţii, considerându-le inacceptabile. El a decis continuarea negocierilor cu
sovieticii la Stockholm pentru ameliorarea condiţiilor de armistiţiu.

LOVITURA DE STAT DE LA 23 AUGUST 1944

Soarta ţării i-a preocupat pe politicienii români de la guvernare şi din opoziţie.
Marile pierderi de pe front şi agravarea situaţiei României au determinat forţele
de opoziţie să nu se limiteze doar la negocieri cu occidentalii, ci să se coalizeze
pentru a găsi soluţii de salvare a situaţiei. În aprilie 1944, Partidul Social
-Democrat şi Partidul Comunist au încheiat un acord de Front Unic
Muncitoresc. La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional-Democrat, alcătuit
din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-
Democrat şi Partidul Comunist. În Declaraţia semnată de Iuliu Maniu,
Constantin I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu se
arăta că cele patru partide urmăreau: încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite,
ieşirea României din Axă, înlăturarea regimului de dictatură, instaurarea unui
regim democratic.

150
După 20 iunie 1944, între Blocul Naţional-Democrat şi cercurile Palatului s-au
purtat intense discuţii privind modalităţile concrete de acţiune şi structura
guvernului ce urma să preia conducerea ţării după înlăturarea lui Antonescu.
Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi-Chişinău la 20 august 1944 şi
activitatea desfăşurată de Ion Antonescu în acele împrejurări au determinat o
profundă preocupare din partea tuturor factorilor politici din opoziţie. Deoarece,
în consfătuirile avute, se ajunsese la concluzia că cea mai bună soluţie era
arestarea lui Ion Antonescu la Palatul regal din Bucureşti, au fost luate măsuri
speciale: sporirea capacităţii de luptă a batalionului de gardă, introducerea în
garajul Palatului a două plutoane de tancuri, gata de intervenţie în cazul unei
acţiuni a trupelor germane, formarea unei echipe de rezervă alcătuite din militari
aparţinând gărzii palatului cu misiunea de a-l aresta pe Antonescu, în
eventualitatea că echipa pregătită de Partidul Comunist nu ar fi putut intra în
Palat. În seara zilei de 20 august (ora 23), regele, aflat de două zile la Sinaia, a
plecat spre Bucureşti împreună cu Mircea Ioaniţiu, I. Mocsony-Styrcea,
generalul Gh. Mihail şi colonelul Emilian Ionescu. Ajuns la Palat, regele a
participat la o reuniune secretă, la care erau prezenţi Iuliu Maniu, Constantin
I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore
Niculescu-Buzeşti, Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, colonelul Dumitru
Dămăceanu, Ioan Mocsony-Styrcea şi colonelul Emilian Ioanescu, unde s-a
discutat situaţia legată de plecarea lui Ion Antonescu pe front şi s-a stabilit ca
acţiunea să fie declanşată în ziua de 26 august. În noaptea de 21/22 august a
avut loc la Palat o nouă consfătuire; au participat cei din noaptea precedentă
(mai puţin Maniu, Brătianu şi Petrescu), în plus generalul Constantin Anton şi
comandorul Nicolae Udriţki; cu acest prilej a fost reconfirmată data de 26
august pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea
devansării acestei acţiuni, optându-se pentru ziua de 24 august. Aflat pe front,
Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele române să se retragă pe linia

151
fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, pentru a opri înaintarea armatelor
sovietice. În concepţia lui, stabilizarea frontului constituia „un atu” pentru
negocierea şi încheierea armistiţiului, care trebuia să
asigure noul statut internaţional al României. La rândul său, Mihai Antonescu i-
a comunicat ministrului plenipotenţiar al Turciei în România că guvernul era
decis să semneze armistiţiul cu Naţiunile Unite. Pe de altă parte, regele Mihai,
sfătuit de anturajul său, a hotărât să acţioneze decisiv. El dorea să-şi asigure
cariera politică, separându-se de Antonescu. De asemenea, Mihai I era convins
că, dacă mareşalul Antonescu ar fi reuşit să încheie armistiţiul cu Naţiunile
Unite, el, suveranul României, ar fi rămas în acelaşi con de umbră în care se afla
după 6 septembrie 1940. În momentul în care Aliaţii l-ar fi înlăturat pe
Antonescu (pentru că îl susţinuse pe Hitler), regele s-ar fi aflat şi el într-o
situaţie incertă. De aceea, pentru rege era vital să ia o iniţiativă istorică. În
noaptea de 22/23 august a avut loc ultima consfătuire conspirativă a
reprezentanţilor Blocului Naţional Democrat; Lucreţiu Pătrşcanu a cerut, în
numele Partidului Comunist, formarea unui guvern politic prezidat de Iuliu
Maniu. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a acceptat, în principiu,
promiţând să prezinte lista membrilor cabinetului a doua zi dimineaţă. S-a
convenit ca acţiunea de înlăturare a lui Antonescu să aibă loc cât mai curând,
ceea ce însemna reconfirmarea datei de 26
august, cu posibilitatea unei devansări de două zile, în funcţie de programul
mareşalului, ale cărui deplasări trebuiau, în continuare, supravegheate. În zorii
zilei de 23 august, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Constantin-Titel
Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, cărora le-a exprimat opinia
potrivit căreia era preferabil ca armistiţiul să fie semnat de Antonescu; cât
privea lista guvernului, Maniu afirma că nu o putea prezenta, deoarece de la
consfătuire lipsea preşedintele Partidului Naţional Liberal, dar că în cursul
dimineţii avea să îl întâlnească pe Constantin I.C. Brătianu. El a dat asigurări că,

152
în după-amiaza acelei zile, reprezentanţii Partidului Social Democrat aveau să
primească răspunsul cerut. Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc l-a vizitat
într-adevăr pe Brătianu, împreună cu Constantin-Titel Petrescu, dar nu a
discutat lista guvernului, ci necesitatea unui nou demers pe lângă Antonescu –
care se întorsese în seara zilei de 22 august de pe front – pentru a i se cere în
mod imperativ încheierea armistiţiului, precizându-se că opoziţia avea să-l
sprijine.
Drept urmare, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, în jurul orei 10, unde
a pledat în sensul celor stabilite. Mareşalul Antonescu s-a declarat de acord, cu
condiţia să obţină asentimentul scris al opoziţiei. Gheorghe Brătianu a promis
să-i aducă, până la ora 15, scrisori de garanţie semnate de Maniu şi Brătianu,
preşedinţii celor două partide istorice. În şedinţa Consiliului de Miniştri pe care
a prezidat-o în acea dimineaţă, mareşalul Antonescu a anunţat că va pleca pe
front. În jurul orei 1030, el l-a însărcinat pe colonelul Radu Davidescu, şeful
cabinetului său militar, să telefoneze la Palat spre a cere o audienţă personală şi
separată la rege, pentru ora 1530. În memoriile lor, colaboratorii mareşalului
susţin că acesta era ferm hotărât să comunice regelui încheierea armistiţiului.
Decizia mareşalului de a pleca pe front a schimbat cu totul datele planului
elaborat. Nu se ştia cât timp avea să rămână acolo şi dacă se va întoarce în
Bucureşti până la 26 august, când se hotărâse acţiunea decisivă, vizând
scoaterea României din război. După ce au aflat rezultatul misiunii lui
Gheorghe Brătianu, preşedinţii partidelor Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal şi
Social Democrat s-au declarat de acord să dea mareşalului documentul scris
cerut de acesta. În consecinţă, Gheorghe Brătianu i-a comunicat lui Mihai
Antonescu, cu câteva minute înainte de ora 15, că putea folosi acest argument în
audienţa pe care ministrul de externe o avea anunţată la rege. Dar, în după-
amiaza zilei de 23 august, Constantin I.C. Brătianu a plecat la conacul Florica
din Ştefăneşti (Argeş), iar Maniu a apreciat că nu era nici o grabă, astfel că

153
„scrisoarea de garanţie” cerută de mareşalul Antonescu n-a mai fost redactată.
După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul
Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan
Mocsony-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudine ce
trebuia adoptată. Întrucât nu ştiau motivul pentru care mareşalul ceruse
audienţa, s-a convenit ca, în cazul în care acesta ar fi exprimat hotărârea de a
încheia armistiţiul, regele să-i ceară să comunice imediat Aliaţilor decizia; dacă
Ion Antonescu ar fi anunţat intenţia de a continua războiul alături de Germania
sau ar dori să-i ceară încuviinţarea prealabilă a lui Hitler, conducătorul statului
să fie demis din funcţia sa şi arestat. În acest scop, garda Palatului a fost pusă în
alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa
Creţulescu, pe unde urmau să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi
pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede
că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.
Devansarea momentului trecerii la reţinerea lui Antonescu a creat la Palat o
stare de nelinişte. De aceea, Constantin Sănătescu a fost însărcinat să discute cu
Iuliu Maniu, iar I. Mocsony-Styrcea cu
Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin-Titel Petrescu. În jurul orei 13, C. Sănătescu
s-a întâlnit cu Maniu, care a precizat că nu accepta să prezideze noul guvern şi a
repetat vechea argumentaţie. Astfel, după luni de negocieri şi zeci de întâlniri
nu se ajunsese la o formulă de guvern care să intre în funcţiune în momentul
arestării lui Antonescu. Totul începea să se deruleze sub semnul improvizaţiei şi
al deciziilor de moment. Mihai Antonescu s-a prezentat la Palat la ora 1530,
unde a avut loc o discuţie cu regele, în cursul căreia a pledat pentru încheierea
armistiţiului cu Naţiunile Unite. Regele s-a mulţumit să asculte, după care l-a
rugat să rămână şi la audienţa acordată mareşalului. Conducătorul statului a
sosit la ora 16 05, fiind introdus în Salonul Galben; aici se aflau regele Mihai,
ministrul de externe Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu,

154
mareşalul Palatului. După arestarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul
Sănătescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta a
întocmit lista noului guvern. Spre seară, postul de radio a început să anunţe că
va transmite „un comunicat important pentru ţară”. Armata aflată în Bucureşti a
primit, la 1830, ordinul de a trece la anihilarea trupelor germane din Capitală şi
din împrejurimi.
Începând cu ora 2212 s-a transmis la radio Proclamaţia, citită de regele Mihai,
al cărei text fusese convenit şi aprobat, cu mai multe zile în urmă, de liderii
Blocului Naţional Democrat. La aflarea ştirii că regimul antonescian a fost
înlăturat, românii au trăit o stare euforică. Ei îşi puneau mari speranţe într-o
evoluţie pozitivă a situaţiei interne şi internaţionale, în asigurarea păcii şi a unei
existenţe materiale şi spirituale fără îngrădirile impuse de un regim dictatorial.
Dar starea euforică s-a risipit în numai câteva ore. În Proclamaţia către români li
se cerea acestora să primească „soldaţii acestor armate [ale Naţiunilor Unite] cu
încredere”. Armata română – în temeiul Proclamaţiei regale şi al directivelor
şefului Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail – s-a desprins din
frontul pe care îl susţinuse până atunci în comun cu trupele germane, pentru a
„reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora [Naţiunilor Unite] pentru
eliberarea Ardealului de Nord”. Dar, în acelaşi timp, Naţiunile Unite continuau
să considere România stat inamic, iar Armata Roşie trecuse la ocuparea ţării. S-
a creat astfel, încă din noaptea de 23/24 august 1944, o stare de confuzie şi
panică generală, pe care sovieticii au exploatat-o din plin. În acest context,
Armata Roşie a dezarmat şi capturat peste 6.000 ofiţeri, 6.000 subofiţeri şi mai
mult de 150.000 soldaţi. Linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila a fost
trecută, fără nici o rezistenţă, de armatele sovietice, care în câteva zile au ajuns
la graniţa cu Bulgaria şi Iugoslavia. Practic, din seara zilei de 23 august 1944,
România se afla în stare de război atât cu Germania, cât şi cu Uniunea
Sovietică. Statutul ei internaţional era extrem de confuz, iar relaţiile sale

155
diplomatice, ca şi inexistente. Actul de la 23 August 1944 a îmbrăcat forma unei
lovituri se stat, realizându-se o schimbare „la
vârf”, fără modificări în profunzimea societăţii româneşti. Cum se întâmplă
adesea în istorie, şi în cazul actului de la 23 august 1944 a existat o serioasă
discrepanţă între speranţe şi realitate. Făptuitorii lui, în frunte cu regele Mihai I,
au dorit să scoată ţara dintr-un război distrugător, să încheie armistiţiul cu
Naţiunile Unite şi să revină la regimul democratic. În realitate, după acest act au
urmat ocuparea României de către Armata Roşie şi impunerea unui regim de tip
bolşevic. Evoluţia istorică a României, ca şi a celorlalte state din zona centrală
şi sud-este europeană, a fost determinată nu de factori interni, ci de acordurile
dintre Marile Puteri – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. Pe plan intern, 23
August 1944 a marcat revenirea României, pentru scurtă vreme, la un regim
democratic. Decretul-regal de la 3 august 1944 – prin care s-au repus în vigoare
37 articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923 – a creat baza juridică a
măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile
ulterioare. În fapt, acest decret a avut un caracter mai cuprinzător decât cele
menţionate în textul lui, fiind aplicate şi alte prevederi ale Constituţiei din 1923.
De la 23 August 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare,
fiind circumscrisă celei stabilite în 1866. România a redevenit o monarhie
constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele în conformitate cu legea
fundamentală din 1923. Partidele politice şi-au preluat activitatea legală, presa a
fost eliberată din chingile cenzurii, iar dreptul de întrunire a devenit o realitate.
Actul de la 23 august 1944 a avut şi o mare importanţă internaţională, deoarece
a constituit o grea lovitură pentru Germania, contribuind la prăbuşirea întregului
front hitlerist din Balcani şi la scurtarea războiului în Europa. Începând cu 23
august 1944, armata română (aproximativ 500.000 de oameni) a trecut la
punerea în practică a programului noului guvern, luptând împotriva trupelor
germane şi reuşind ca până la 31 august 1944 să elibereze două treimi din

156
teritoriul naţional. La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenţia de
armistiţiu cu Naţiunile Unite, prin care i se impuneau condiţii grele: plata a 300
milioane de dolari despăgubiri de război (în produse); o Înaltă Comisie Aliată
de Control (sovietică) supraveghea respectarea Armistiţiului; frontiera
românosovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940. Se mai prevedea că
Transilvania „sau cea mai mare parte a ei” urma să fie restituită României, sub
rezerva recunoaşterii acestei situaţii prin tratatele de pace; armata română urma
să participe la lupte pe Frontul de Vest cu minimum 12 divizii de infanterie etc.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE ÎMPOTRIVA GERMANIEI

NAZISTE (23 AUGUST 1944 – MAI 1945)
În ziua de 24 august 1944, la ora 030, armata română a încetat acţiunile militare
împotriva Uniunii Sovietice şi a Coaliţiei Naţiunilor Unite. Trupelor germane,
aflate pe teritoriul României, li s-a pus în vedere să părăsească, în cel mai scurt
timp, teritoriul statului român. Deoarece ieşirea României din Axă însemna
încetarea livrărilor de petrol către Germania şi pierderea unui spaţiu strategic
important, cu consecinţe directe asupra frontului din Balcani, Berlin-ul a
reacţionat cu promtitudine. Germania concepuse anterior, ca şi în cazul
Ungariei, un plan, numit „Margaret II”, prin care, într-o situaţie extremă, să
poată prelua controlul asupra României. Încă din noaptea de 23/24 august,
Hitler a ordonat generalului Alfred Gerstenberg să instaleze un guvern
progerman la Bucureşti.
Ostilităţile dintre trupele germane şi cele române au început în dimineaţa zilei
de 24 august când generalul Gerstenberg a ordonat trupelor să ocupe
Bucureştiul. Comandamentul Militar al Capitalei dispunea, iniţial, de 7.000 de
militari. În oraş mai avea reşedinţa Regimentul de gardă călare şi un batalion
din Regimentul 2 care de luptă; de asemenea, pe aerodromurile din jurul
Capitalei se afla Batalionul 4 paraşutişti. Marele Stat Major a ordonat unor trupe
157
de pe linia frontului, Târgovişte, Bolintin, să se îndrepte spre Bucureşti. După
ce tentativa germanilor de a intra în Bucureşti a eşuat, Gerstenberg a ordonat
aviaţiei să înceapă bombardarea oraşului; distrugerile provocate de aceste
atacuri au fost puţine datorită artileriei antiaeriene şi aviaţiei române. Trupele
române au trecut la lichidarea efectivelor din Wermacht baricadate în sediile
misiunilor militare. Pe 25 august, pasul Predeal – importantă cale de
aprovizionare şi de retragere a trupelor germane – a fost ocupat de Divizia 1
munte dislocată lângă Braşov; în zilele următoare Braşovul a fost curăţat de
trupele germane. La 26 august 1944 se predau ultimele forţe germane din
Bucureşti şi s-a trecut la lichidarea unităţilor
germane din Pădurea Băneasa. La 28 august trupele germane de la Otopeni
conduse de Gerstenberg sunt forţate să se retragă spre Ploieşti. În luptele din
Bucureşti şi împrejurimi, armata română a pierdut 1.400 militari, iar cea
germană aproximativ 7.000, între care 7 generali. Ultima mare grupare germană
de pe teritoriul României era concentrată în zona Ploieşti. Până la 31 august,
prin acţiuni susţinute ale armatei române, zona petroliferă din Valea Prahovei a
fost
eliberată. În alte părţi ale ţării rezistenţa germanilor a fost mai slabă şi mai puţin
organizată. La 30 august în portul Constanţa intrau primele nave sovietice. La
sfârşitul zilei de 31 august 1944 toate trupele germane din România au fost
anihilate. În perioada 23-31 august Armata română a pierdut peste 8.500 de
militari, morţi şi răniţi, în timp ce germanii au înregistrat peste 5.000 de morţi şi
aproximativ 56.000 de prizonieri. Germanii capturaţi au fost predaţi, la cererea
comandantului sovietic, unităţilor Armatei Roşii. Paralel cu neutralizarea
forţelor germane, Armata română a trecut la operaţiunea de acoperire a
frontierelor, misiune realizată de către Armata I, comandată de generalul
Nicolae Macici. Scopul operaţiunii era acela de a preveni pătrunderea unor
trupe germane de pe teritoriul Iugoslaviei, Ungariei sau din Balcani. La 30

158
august 1944 România a declarat război Ungariei iar Armata română a intrat în
acţiune pentru eliberarea Transilvaniei. La 7 septembrie, deşi Marele Stat Major
insistase ca eliberarea Transilvaniei să revină unui grup de armate române creat
în acest scop, comandantul suprem sovietic a ordonat Frontului 2 ucrainean să
preia comanda generală a forţelor româno-sovietice aflate pe teritoriul
României. Ca urmare, Armata a IV-a a fost subordonată Armatei LIII sovietică.
Bătălii grele s-au purtat la Târgu Mureş (eliberat la 28 septembrie), Păuliş,
Timişoara, Cluj (eliberat la 11 octombrie). Căderea Debreţinului, la 20
octombrie şi avansarea unităţilor sovietice de tancuri spre Tisa, au determinat
retragerea rapidă a frontului ungar spre vest, ceea ce a facilitat acţiunile
ofensiva ale Armatei a IV-a române. Ea a reuşit ca până la 25 octombrie 1944 să
elibereze Carei-ul, ultima localitate românească aflată sub ocupaţie maghiară.
Între 21 septembrie–25 octombrie 1944, Armata a IV-a română condusă de
generalul Gheorghe Avramescu, care a avut rolul principal în eliberarea
Transilvaniei de nord-vest, a pierdut din cei aproximativ 120.000 de militari
angajaţi în luptă, în jur de 25.000 de oameni, morţi, răniţi, dispăruţi. Pe 26
octombrie 1944, Comisia Aliată de Control – dominată de sovietici – a cerut
reducerea efectivelor Armatei române la 9 divizii de infanterie, o divizie de
vânători de munte şi două divizii de cavalerie. Ca urmare a protestelor
Comandamentului român, sovieticii au revenit şi au acceptat ca România să
păstreze pe front 16 divizii.
OPERAŢIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN UNGARIA,
CEHOSLOVACIA ŞI AUSTRIA
La începutul lunii octombrie 1944, Armata I română a fost concentrată în
vederea ofensivei împotriva Ungariei, pe direcţia Oradea–Debreţin, împreună cu
divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”. La 11 noiembrie, trupele române
alături de unităţi sovietice au atacat Budapesta. Corpul VII românesc din
Armata I, comandat de generalul Nicolae Şova se afla în centrul dispozitivului

159
de atac. Între 1-15 ianuarie 1945 unităţile româneşti au pătruns în urma unor
lupte grele de stradă în interiorul Budapestei pe o adâncime de 6 km. Din
ordinul Înaltului Comandament Sovietic, între 15-16 ianuarie unităţile Corpului
VII român au fost retrase din oraş şi redislocate în nord, la frontiera cu
Cehoslovacia. Prin această decizie, luată cu două zile înaintea capitulării
garnizoanei germano-ungare din Budapesta, trupele române au fost private de
satisfacţia victoriei, asumate în întregime de Armata Roşie. România a pierdut
în luptele pentru cucerirea Budapestei aproximativ 11.000 de soldaţi. În aceeaşi
vreme cu desfăşurarea luptelor din capitala ungară, Corpul IV român şi Armata
a IV-a română au continuat înaintarea, împreună cu unităţile sovietice, în nord-
estul Ungariei, atingând Tisa la 1 noiembrie 1944. În această zonă se aflau
masivele muntoase Notra, Bükk şi Hegyallia, care constituiau un obstacol ce
trebuia străbătut de trupele româneşti şi sovietice înainte de a pătrunde în
Cehoslovacia. Rolul cel mai important în forţarea acestor munţi a revenit
armatei române. Între 23 noiembrie–31 decembrie 1944 a fost trecută frontiera
cu Cehoslovacia. Armatele I-a şi a IV-a române au angajat în luptele din
Ungaria, desfăşurate între 6 octombrie 1944–15 ianuarie 1945, un efectiv de
210.000 de militari. Dintre aceştia, au pierdut aproximativ 43.000 de militari
(morţi, răniţi şi dispăruţi). În lunile ianuarie–martie 1945, Armatelor I-a şi a IV-
a române le-a fost încredinţată o fâşie secundară de atac: cucerirea Munţilor
Javorina şi Metalici. Armata a IV-a a fost implicată în operaţiunea de sprijinire
a unităţilor sovietice în operaţiunea „Zvolen–Banska–Bystrica”. Încheierea
războiului a găsit trupele române la 80 km de Praga. În timpul luptelor din
Cehoslovacia şi Austria, desfăşurate între 18 decembrie 1944–12 mai 1945,
Armatele I-a şi a IV-a române au pierdut 66.500 de militari (morţi, răniţi şi
dispăruţi) din cei aproximativ 250.000 de soldaţi angajaţi în operaţiuni. În cei
trei ani, 10 luni şi 20 zile de război, Armata română a pierdut un număr de
794.562 de militari (92.620 morţi, 333.966 răniţi, 367.966 dispăruţi) dintre care

160
624.740 în campania din est şi 169.822 în campania din vest. Efortul de război
al României s-a cifrat (în plan economico-financiar) la peste un milion de dolari
S.U.A. (la valoarea anului 1938). Deşi s-a situat pe locul al patrulea (după
U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie) din punctul de vedere al jertfelor de sânge
pentru înfrângerea Germaniei naziste, România nu a primit statutul de stat
cobeligerant, iar la Conferinţa de pace de la Paris (1946) a fost tratată ca un stat
învins. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 prevedea că graniţa dintre
U.R.S.S. şi România era cea stabilită în iunie 1940; pe de altă parte, era anulat
Dictatul de la Viena din 30 august 1940; graniţa cu Bulgaria rămânea cea din
1913.

BIBLIOGRAFIE
1. , România în cel de-al doilea război mondial, vol. I - III, Editura Militară,
Bucureşti, 1988.
2. , Armata Română în cel de-al doilea război mondial, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1995.
3. Buzatu, Gheorghe, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de
Istorie şi Civilizaţie Europeană, Iaşi, 1995.
4. Chirnoagă, Platon, Istoria politică şi militară a războiului contra Rusiei
Sovietice 22 iunie 1941 – 23 august 1944, Bucureşti, 1997.
5. Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura
All, Bucureşti, 1999.
6. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
7. Hlihor, Constantin, Armata Roşie în România. Adversar – aliat – ocupant,
1940-
1948, I, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1996.

161
8. Pandea, Adrian, Ardeleanu, Eftimie, Românii în Crimeea (1941-1944),
Editura
Militară, Bucureşti, 1995.
9. Pandea, Adrian, Pavelescu, Ioan, Ardeleanu, Eftimie, Românii la Stalingrad.
Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă,
Editura
Militară, Bucureşti, 1992.
10. Scafeş, I. Cornel, Şerbănescu, Horia Vl., Scafeş, Ion I., Andonie, Cornel,
Dănilă, Ioan, Avram, Romeo, Armata română 1941-1945, Editura R.A.I.,
Bucureşti,
1996.
11. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2001), Editura
Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002.
12. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-
1948),
Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
13. Şuţa, Ion, România la cumpăna istoriei – august 1944, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991.

8.Perioada comunistă în România

Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului național si,

apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Deși s-a voit un act ce va repune
principiile democrației in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor
Unite, Romania a evoluat într-o direcție contrara intereselor sale, instaurând-se,
treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea
162
regim a fost instaurat in tara noastră in patru etape, cu alte doua repere
ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:
a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si
susținut de sovietici
b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comuniștilor
c) iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor săi
d) 30 decembrie 1947 – abdicarea silita a regelui Mihai si
e) 30 august 1948 – înființarea D.S.S. (Securitatea)
f) 22 ianuarie 1949 – înființarea D.G.M. (Militia) Acapararea puterii de către
comuniști s-a realizat in mare parte datorita prezentei Armatei Roșii pe teritoriul
României pe toata perioada acestui proces si încă timp de mulți ani (pana in
1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu
prilejul conferințelor de la Teheran (încă din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau in
timpul unor întâlniri neoficiale, Stalin a reușit sa-si impună punctul de vedere in
fata aliaților occidentali, care au înțeles sa salveze unele tari prin sacrificarea
altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli intre
Churchill si Stalin, o bucata de hârtie care a hotărât un destin tragic pentru
milioane de oameni din întreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”. Stabilit
la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasă, printre alte tari, Romania in proporție de
90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada războiului, Moscova a instruit
si pregătit militanți comuniști care sa preia responsabilitățile unor guverne
prosovietice. Echipa moscovita din Romania avea in frunte pe: Ana Pauker,
Vasile Luca, Emil Bodnăraș (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), . In
perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost supusa
unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:
a) Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul
comunist sau promovarea comuniștilor de încredere la conducerea acestor
organizații. Cu precădere doua au fost sindicatele vizate de către comuniști: cel

163
al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi paralizata, daca interesul PCR
ar fi cerut-o, întreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care aveau sa
blocheze tipărirea ziarelor “burgheze”, privându-i-i astfel pe adversari de
posibilitatea a-si expune punctele de vedere).
b) Partidele democratice – s-a căutat “spargerea” lor si crearea de disidente ale
căror șefi sa fie câștigați, defăimarea si compromiterea liderilor si a istoriei
acestor partide (îndeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost
oameni politici care s-au gândit ca o activitate normala nu se poate duce si ca
este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunoștința opiniei publice
gravele atentate ce săvârșesc in Romania autoritățile comuniste. Numai ca
fruntașii PNT ce au voit sa părăsească tara (1947) au fost arestați la Tămădău,
fiind trădați de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit
pentru a scapă de cei mai serioși adversari ai politicii lor. Un răsunător proces a
fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalți lideri fiind acuzați de trădare si spionaj in
favoarea puterilor capitaliste, partidul desființat si liderii săi condamnați la
diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la închisoare pe viată; avea sa
moara in 1953 in închisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult
timp, liderul lor, G. Brătianu, murind in închisoare. Acestor fapte se adaugă
executarea mareșalului Antonescu la 1 iunie 1946
c) Armata – multe dintre unități au fost trecute in mod abuziv sub comanda
sovietica, mii de ofițeri au fost dați afara sub pretextul colaborărilor trecute cu
naziștii si înlocuiți cu tineri fără experiența, ușor de manipulat si îndoctrinat.
Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat.
Intervenția regelui a făcut sa întârzie deznodământul
d) Falsificarea alegerilor - o trăsătura a perioadei 1945-1947 este amestecul de
manipulare si acțiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea
aparentelor, fie prin păstrarea secretului acțiunilor ilegale, fie dând un aspect
legal presiunilor sau intervențiilor in forța. Aceasta explica de ce comuniștii sau

164
străduit sa câștige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat un rol
deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul lui
Stalin conform căruia “nu contează cine si cum votează, ci cine numără
voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfășurat într-o atmosfera de
tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comuniștilor si a acoliților lor,
“tovarășii de drum” ce au fost îndepărtați ulterior, cu aproximativ 70% din
voturi. Dovezile descoperite după 1989 arata ca in realitate alegerile au fost
câștigate de PNT. Pe măsura ce comuniștii se îndreptau spre monopolul asupra
puterii politice, monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea
ca acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de
opoziție in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de
influenta sovietica ce mai păstra aceasta instituție, de remarcat, deci, opoziția
regelui). In acest context, comuniștii au făcut ultimul pas in asigurarea
dominației lor asupra tarii, forțând-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie
1947 si sa părăsească tara. Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeași
zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
Gheorghe Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist in
octombrie 1945, ulterior conducător al partidului unic pana la moartea sa in
1965, a fost, după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar,
intolerant cu orice forma de opoziție. Regimul Dej a cunoscut trei etape
principale ale luptei in interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, după
modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele si pentru eliminarea
(epurarea) adversarilor reali sau potențiali. Prima etapa a epurărilor întreprinse
de Dej a început in 1945, prin lichidarea grăbita a lui Stefan Foriș, fost
conducător al partidului comunist in timpul războiului, si a culminat cu
arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist cu o
buna pregătire intelectuală si foarte ambițios, in care Dej vedea un adversar

165
politic personal. Pătrășcanu a fost închis si supus la diverse presiuni fizice si
psihice, pentru a recunoaște colaborarea cu servicii secrete occidentale. După
moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul conducător al Uniunii Sovietice, Nikita
Hrușciov, a dat semnalul înnoirii echipelor conducătoare din tarile-satelit.
Temând-se ca Hrușciov va dori înlocuirea sa cu Lucrețiu Pătrășcanu, Dej a
decis in 1954 lichidarea adversarului sau in urma unui proces regizat in culise.
A doua etapa a epurării întreprinse la vârful propriului partid i-a avut drept
victime principale pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si
Teohari Georgescu (gruparea moscovita, Dej si colaboratorii săi fiind
“fracțiunea interna”). Cele doua fracțiuni au colaborat atâta vreme cat au avut
de luptat împotriva dușmanilor comuni. In 1952, având consimțământul lui
Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisa împotriva grupării Anei
Pauker, acuzând-o de “politica de stânga”, “împăciuitorism”, etc. Unul dintre
avantajele lui Dej provenea si din faptul ca atacul sau la adresa Anei Pauker
(care era evreica) coincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la
Moscova. Ultima etapa a epurării interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej
a anihilat, din punct de vedere politic, alți doi lideri de partid susceptibili de a-i
deveni adversari: Iosif Chișinevschi si Miron Constantinescu. Acum, ca si-n
precedentele etape, conform ritualului politic practicat de toate regimurile
comuniste, Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturați toate abuzurile,
eșecurile si nerealizările regimului; in locul celor epurați, si-a numit oameni
fideli, din propria sa echipa. După 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe
teritoriul României, trece la o schimbare sensibila a liniilor directoare ale
politicii sale: este vorba de o oarecare îndepărtare fata de modelul sovietic, mai
ales in privința politicii externe. Pe planul politicii interne, aceasta schimbare s-
a manifestat printr-o relativa liberalizare a vieții culturale, a învățământului, etc.
Legăturile culturale si științifice cu tarile din Occident, rupte după 1948, sunt
reluate si ajung la un nivel modest, dar promițător. Dej reia si legătura cu

166
Iugoslavia, al cărei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil
al lui Stalin. Totuși, este de reținut faptul ca, din punct de vedere politic,
partidul unic si-a menținut neștirbit controlul intern asupra societății si nu a
cedat nici unul din prerogativele sale

RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE DIN ROMÂNIA (1958)

După ce, în anii 1944-1948, Armata Roșie avusese un rol important în

ascensiunea comuniștilor spre putere, treptat, prezenta ei a început să-i
incomodeze pe liderii politici români, care doreau să se elibereze de sub tutela
sovietică și să devină conducători reali ai României. În mai 1955, Gheorghiu-
Dej a inițiat unele discuții cu membrii Biroului Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, vizând retragerea trupelor sovietice din România. Această
problemă a fost dezbătută în august 1955 în Biroul Politic, care a stabilit ca
Gheorghiu-Dej să ridice problema retragerii trupelor sovietice în fata lui N.S.
Hrușciov, primul-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al
U.R.S.S. și președintele Consiliului de Miniștri din Uniunea Sovietică. Prudent
din fire, Gheorghiu-Dej l-a însărcinat pe Emil Bodnăraș – membru în Biroul
Politic și ministrul forțelor armate – să discute cu Hrușciov deoarece acesta se
bucura, datorită trecutului său, de o deosebită încredere din partea Moscovei.
Astfel, problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejul vizitei lui
Hrușciov în România, în zilele de 21-26 august 1955. Luat prin surprindere,
Hrușciov a reacţionat dur. Cu toate acestea, chestiunea retragerii Armatei Roșii
din România era pusă și a devenit obiect de preocupare pentru conducerea
sovietică. Un pas important pe calea construirii unei imagini pozitive a noii
conduceri sovietice care îl avea în frunte pe N.S. Hrușciov a fost marcat de
condamnarea stalinismului la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din
Uniunea Sovietică (februarie 1956). Relaxarea internațională în raporturile
dintre U.R.S.S. și statele socialiste a creat popoarelor din aceste tari iluzia că se
167
puteau desprinde din sfera de dominație sovietică. În toamna anului 1956 au
avut loc mari mișcări sociale, politice și naționale în Polonia și Ungaria. În acest
context, la 15 aprilie 1957, a fost semnat, la nivelul miniștrilor de externe,
Acordul referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staționate temporar pe
teritoriul României, urmat de mai multe convenții speciale, referitoare la
acordarea ajutorului reciproc în problemele urmăririi și judecării infracțiunilor
și în rezolvarea proceselor civile, ivite în legătură cu staționarea trupelor
sovietice, la modul și condițiile de folosire a cazărmilor, clădirilor de serviciu,
depozitelor, la efectivele trupelor sovietice și locurile lor de dislocare. Un alt
pas pe calea normalizării raporturilor între cele două state s-a realizat prin
desființarea sovrom-urilor și plecarea consilierilor sovietici, începând cu luna
februarie 1957. Considerând că avea șanse de reușită, Gheorghiu-Dej a avut o
discuție cu Hrușciov, în care a arătat că adversarii Uniunii Sovietice apreciau că
regimul socialist din România se menținea numai datorită tancurilor sovietice;
liderul politic român a sugerat că ar fi fost bine să se demonstreze lumii
capitaliste că socialismul se baza pe „încrederea poporului”. Era o ideea la care
liderul sovietic s-a dovedit a fi deosebit de sensibil, deoarece Uniunea Sovietică
era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în zona Europei Centrale
și de sud-est, care se mențineau numai cu sprijinul Armatei Roșii. Intervenția
militară sovietică din octombrie 1956 în Ungaria era considerată drept cea mai
clară dovadă a acestei realități. În consecință, Hrușciov a ajuns să aprecieze că
retragerea trupelor sovietice din România ar putea constitui un excelent mijloc
de propagandă pentru guvernul de la Moscova, în sensul că acționa pentru
detensionarea situației internaționale, oferind un exemplu demn de urmat și de
statele din N.A.T.O. și în primul rând de S.U.A. Pe de altă parte, U.R.S.S.
dispunea de un arsenal militar care putea acționa de pe teritoriul propriu, fără a
mai fi nevoie de prezenta trupelor sovietice în România. În această perioadă,
Hrușciov era prezentat de propaganda oficială sovietică drept un mare „campion

168
al păcii”. În ziua de 24 mai 1958, Comitetul Politic Consultativ al statelor
membre ale Tratatului de la Varșovia, într-o consfătuire desfășurată la Moscova,
a aprobat propunerea guvernului sovietic, pusă de acord cu guvernul de la
București, cu privire la retragerea de pe teritoriul României a trupelor Armatei
Roșii. Pe această bază s-a semnat un Acord între Ministerul Forțelor Armate ale
R.P.R. și Ministerul Apărării al U.R.S.S. referitor la modalitățile retragerii
trupelor sovietice din România în U.R.S.S., în perioada 15 iunie–15 august
1958. România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele
sovietice. Din acest moment, România a pornit, ezitant, pe calea afirmării
independenței și suveranității sale, a restabilirii legăturilor ce-i fuseseră interzise
după căderea „cortinei de fier”. Ieșirea de sub hegemonia sovietică a necesitat
multă abilitate politică, pentru a nu provoca o reacție dură din partea marelui
vecin de la răsărit.
Treptat statele occidentale au început să privească cu interes acțiunile României,
transmițându-i semnale încurajatoare, în speranța că avea să se realizeze o
„fisură” în „blocul sovietic”. Din septembrie 1958, la cererea Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român, conducerea de la Moscova a început
să-și retragă consilierii din România (cu excepția câtorva specialiști militari), iar
autoritățile române au putut acționa mai relaxat, începând un proces de
reconsiderare a politicii interne și externe.

DESOVIETIZAREA ROMÂNIEI. DECLARAŢIA DIN APRILIE 1964

După retragerea Armatei Roșii din România, regimul de la București a

continuat să aducă elogii Uniunii Sovietice și conducătorilor ei, a luat măsuri
represive împotriva celor care se opuneau, într-o formă sau alta, acestei
orientări. Timp de circa un an s-au operat arestări, s-au organizat ședințe publice
de „demascare” a dușmanilor socialismului, acțiuni ce aminteau de începutul
anilor ’50. Ele erau menite să „adoarmă vigilența” Kremlinului, care trebuia să
169
știe că România constituia o „verigă puternică” a lagărului socialist. Pe de altă
parte, au început tatonări în diferite capitale din Occident, în vederea
normalizării relațiilor bilaterale, grav deteriorate după 1948. Delegații
economice au vizitat S.U.A., Franța, Italia, Republica Federală Germania și alte
state, reușind să rezolve problema bunurilor confiscate din România după cel
de-al doilea război mondial. Pe această bază s-au încheiat acorduri între statul
român și firme occidentale, vizând mai ales domeniul tehnologiei. Din 1960 a
început un amplu proces de desovietizare a societății românești. Au fost
desființate rând pe rând Institutul „Maxim Gorki” (care a devenit Institutul de
Limbi Străine), Librăria „Cartea Rusă” (prin desființarea Librăriei pentru Cartea
Străină), Muzeul Româno-Rus (Clădirea a intrat într-un lung proces de
restaurare după care aici s-a amenajat Muzeul Literaturii Române). S-a trecut la
elaborarea de noi manuale școlare, în care au fost reintroduse personalitățile de
marcă ale istoriei, literaturii și științei românești. Statul a investit sume
considerabile în învățământ, știință și cultură, s-au construit mii de scoli, zeci de
institute de cercetare, facultăți, spitale, policlinici etc. Au fost restabilite
contactele culturale cu Occidentul; limbile franceză, engleză, germană s-au
reintrodus în scoli (alături de limba rusă). Regimul a devenit mai relaxat; din
1960 s-a trecut la eliberarea deținuților politici, prin decrete succesive de
amnistie. În august 1964 au fost puși în libertate ultimii 10.000 de deținuți
politici din România. Cei mai mulți au primit pensii din partea statului, iar unii
au fost reîncadrați în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universități și
institute de cercetare științifică. Politica economică a continuat să pună accentul
pe industrializare, dar, alături de industria grea și cea a construcțiilor de mașini,
s-a acordat o mai mare atenție industriei alimentare și celei producătoare de
bunuri de consum (confecții, încălțăminte, articole elector-casnice etc.).
Direcțiile obligatorii ale procesului de industrializare erau considerate:
electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producției, chimizarea,

170
creșterea și dezvoltarea industriei constructoare de mașini. Industriei românești i
s-au alocat fonduri considerabile. Au fost create capacități productive în toate
județele, s-au electrificat majoritatea localităților țării, au fost construite mari
obiective industriale, au apărut noi ramuri și subramuri economice. În fiecare
oraș s-a dezvoltat cel puțin o platformă industrială puternică, creându-se
numeroase locuri de muncă în industrie, servicii, sistemul sanitar, învățământ
etc. Rata acumulărilor necesare investițiilor și industrializării a fost de 20-25%,
una dintre cele mai ridicate din lume. După încheierea colectivizării agriculturii
în 1962, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a
economiei naționale și creșterea producției la hectar. De asemenea, s-au înființat
ferme legumicole, pomicole, crescătorii de păsări, porci, viței etc. Situația
materială a populației s-a ameliorat, ca urmare a rezultatelor obținute în
industrie și agricultură. A început construirea unor cartiere de locuințe,
apartamentele fiind acordate gratuit în folosință muncitorilor. A sporit numărul
locurilor în stațiunile de odihnă și tratament. Satul românesc tradițional a suferit
uriașe transformări, înfățișarea lui s-a schimbat din punct de vedere material
(construcții, drumuri, curent electric, autobuze etc.), cât și spiritual, prin
pierderea dorinței ancestrale a țăranilor de a lucra pământul.
La începutul anilor ’60, pe piața românească au reapărut unele produse din
statele occidentale. Au fost achiziționate filme, s-au organizat expoziții,
concerte festivaluri la care erau prezente personalități marcante atât din
„lagărul” socialist, cât și din Occident. Au fost aduse unele modificări la
Constituția din 1952, înlăturându-se restricțiile în privința exercitării dreptului
de vot de către anumite categorii de cetățeni. În 1961, în locul Prezidiului Marii
Adunări Naționale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române,
organ al puterii aflat sub controlul Marii Adunări Naționale și răspunzător în
fata acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej
a fost ales în funcția de președinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe

171
Maurer a devenit președintele Consiliului de Miniștri. Cei doi lideri politici –
Gh. Gheorghiu-Dej și I. Gh. Maurer – au fost artizanii politicii de independentă
și suveranitate a României. Conducerea de la București a profitat de conflictul
dintre China și Uniunea Sovietică pentru a-și afirma propria sa poziție, diferită
de cea a Moscovei, în problemele vieții internaționale, precum și ale raporturilor
dintre partidele comuniste și muncitorești. Un moment esențial, cu larg ecou
intern și internațional, s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică și
într-o manieră categorică noua orientare a guvernanților de la București. În
Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele
mișcării comuniste și muncitorești internaționale s-a afirmat că România
promovează principiile suveranității și independenței naționale, ale
neamestecului în afacerile interne, avantajului și respectului reciproc. Partidul
Muncitoresc Român se pronunța pentru recunoașterea specificității naționale,
istorice, înțelegerea și acceptarea diversității de condiții ale dezvoltării fiecărei
tari. În document se preciza: „Respectarea strictă a principiului potrivit căruia
toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a neamestecului în
treburile interne ale altor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-și
rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea, de a-
și orienta membrii asupra problemelor politicii interne și internaționale,
reprezintă condiția esențială pentru soluționarea justă a problemelor divergente,
ca și a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună”. În acest spirit,
Declarația aprecia: „Nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid
fiu, partide superioare și partide subordonate”. Cu alte cuvinte, România nu mai
recunoștea supremația Uniunii Sovietice și nici rolul conducător al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice în relațiile internaționale. Partidul Muncitoresc
Român se considera responsabil pentru politica sa numai în fata poporului
român. Declarația din aprilie 1964 a avut un mare ecou internațional, mai ales în
statele occidentale, care au apreciat-o – pe drept cuvânt – ca începutul unei noi

172
perioade în evoluția politicii interne și internaționale a României, ca un act de
independentă fată de Moscova.

Regimul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primita de

societatea românească: Ceaușescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli
discipoli ai lui Dej si era de așteptat continuarea procesului de liberalizare a
regimului; pe de alta parte, Ceaușescu simboliza si o alta generație ajunsa la
putere (in vârsta de 47 de ani, era cel mai tânăr lider comunist). In iulie 1965, la
Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Roman (redenumit astfel, din Partidul
Muncitoresc Roman), Ceaușescu pune bazele propriului sau program de politic,
foarte promițător in condițiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conduceri
colective, menit sa împiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii in
mâinile unei singure persoane. Cel puțin pe moment, acest principiu avea si
acoperire practica: in acel moment, Romania avea, formal, o conducere
colectiva: Nicolae Ceaușescu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica
(președintele Consiliului de Stat) si Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totuși regimul Ceaușescu nu se poate sustrage tradiției fracționiste a partidului:
in aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic
victimele regimului precedent (Stefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, ), noul lider
aduce grave acuzații atât predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, cat si unora dintre
colegii de partid, precum ministrului de Interne Alexandru Drăghici, un posibil
adversar politic, a cărui epurare va urma imediat.
Politica externă și internă
În anul 1965, la 47 de ani, Nicolae Ceaușescu devenea oficial succesorul lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej și prelua funcția de secretar general al partidului, la

173
Congresul al IX-lea (19-24 iulie 1965), congres la care se va reveni la veche
denumire a partidului unic al clasei muncitoare, Partidul Comunist Român.
Nicolae Ceaușescu a fost sprijinit să ajungă la conducerea partidului de către
primul ministru Ion Gheorghe Maurer, în ciuda faptul că Gheorghe-Gheorghiu
Dej își exprimase în mai multe rânduri preferința pentru Gheorghe Apostol, un
alt membru al Biroului Executiv al partidului. După moartea lui Dej (19 martie
1965), Ceaușescu câștiga așadar lupta internă, iar pentru conducerea partidului
era confirmat oficial la Congresul al IX-lea. Regimul lui Nicolae Ceaușescu
(1965-1989) ș a reprezentat inițial o schimbare, pentru că se anunța continuarea
procesului de liberalizare și de desprindere față de Moscova, proces început în
anii 60, în timpul lui Gheorghe-Gheorghiu Dej. Din 1965, România a cunoscut
vreme de 24 de ani un regim politic care a fost definit ca național-comunist la
început (1965-1971) și apoi ca socialism dinastic (1971-1989). „Educat” la
Moscova, Ceaușescu deținu-se până atunci funcții importante (șef al tineretului
comunist, general-locotenent și șef al direcției politice a armatei, secretar al
C.C. al P.M.R. și membru al Biroului Politic-din anul 1952). Perioada
1965-1968 a fost una de consolidare a puterii pentru Ceaușescu, în detrimentul
și celorlalți membri ai Biroului Executiv (văzuți de Ceaușescu oameni ai lui
Dej posibili rivali), prin ț promovarea unor noi cadre de conducere (Paul
Niculescu-Mizil, Ilie Verde , Manea Mănescu) în structurile de conducere ale
P.C.R., concomitent cu acapararea de către Ceaușescu a unor noi funcții
importante în aparatul de stat, cea mai importantă fiind aceea de președinte al
Consiliului de Stat (din 1967). Constituția din 21 august 1965 marca
transformarea regimului din „popular” în „socialist”, numele oficial al țării
noastre devenind Republica Socialistă România. Perioada 1965-1971 a fost o
perioadă de relativă destindere (învățământul este reorganizat pe baze naționale,
limba rusă a fost aproape eliminată din școală, au fost reabilitate unele victime
din perioada lui Dej (de exemplu, în 1968, au fost reabilitate victimele lui Dej,

174
Ștefan Florin și Lucrețiu Pătrășcanu), literatura a fost mai puțin cenzurată.
Totuși, măsurile mai liberale n-au mers niciodată până într-acolo încât să
afecteze esența comunistă a sistemului. Astfel, comunismul românesc a devenit
„național” fără să se încerce vreo reformă de structură a sistemului. Pe plan
extern, este continuată politica de independență față de U.R.S.S., această linie
fiind de fapt inițiată încă din timpul lui Dej, dar care acum va fi monopolizată
de către Nicolae Ceaușescu, a cărui dorință era să fie el considerat drept
inițiator al comunismului naționalist. Distanțarea față de Moscova va fi
ilustrată de faptul că România a fost singura țară din blocul comunist care a
recunoscut Republica Federală Germania în 1967, an în care a fost, de
asemenea, unicul stat comunist european care nu a rupt relațiile diplomatice cu
statul Israel, după războiul de șase Zile. De fapt, între România și cele două țări
capitaliste vor funcționa și acorduri extrem de avantajoase pentru regimul
Ceaușescu, privind repatrierea unor etnici germani, respectiv, evrei, în schimbul
unor sume destul de mari plătite de statele respective, în valută. Apogeul
politicii național-comuniste l-a reprezentat atitudinea P.C.R., a lui Nicolae
Ceaușescu, fată de atacarea Cehoslovaciei în august 1968 de către armatele a
cinci dintre membrii Tratatului de la Varșovia (U.R.S.S., Polonia, Ungaria,
Bulgaria și R.D.G.). Discursul istoric al lui Nicolae Ceaușescu, din 21 august
1968, prin care a condamnat intervenția trupelor Pactului de la Varșovia într-un
stat independent, a fost un act de mare curaj. Totuși, Nicolae Ceaușescu și-a
asumat un risc calculat, deoarece ieșind de sub „umbrela” sovietică - s-a plasat
sub „umbrela” capitalistă, devenind un interlocutor frecventabil pentru lideri ai
lumii capitaliste, precum președinți americani sau francezi, dar și pentru regina
Marii Britanii (1978). În acest sens, România a fost vizitată de lideri occidentali,
precum președintele Franței Charles de Gaulle în anul 1968, președintele S.U.A.
Richard Nixon în anul 1969 sau președintele S.U.A Gerard Ford în anul 1975.
În anul 1970, la invitația președintelui american Richard Nixon, Nicolae

175
Ceaușescu face o vizită în Statele Unite ale Americii. În anul 1978, Nicolae
Ceaușescu răspunde invitației reginei Elisabeta a II-a, de a întreprinde o vizită
oficială în Marea Britanie. Consecințele momentului 21 august 1968 au fost
extrem de importante: creșterea prestigiului României , a lui Nicolae Ceaușescu
pe plan extern, consolidarea puterii în raport cu adversarii interni, statele
democratice considerând România o breșă considerabilă în blocul comunist. În
această perioadă, comuniștii români au refuzat să participe la manevrele militare
ale Pactului de la Varșovia și să îngăduie astfel de manevre pe teritoriul țării,
susținând în paralel ideea desființării simultane a blocurilor militare. România a
refuzat să semneze declarația din noiembrie 1978 prin care Pactul condamna
negocierile de pace dintre Israel și Egipt, refuzând, de asemenea, să accepte
creșterea cheltuielilor militare. În anul 1975 România primește din partea
S.U.A. clauza națiunii celei mai favorizate. Tot în anul 1975 România a
participat la conferința pentru securitate și cooperare de la Helsinki, semnând
Actul Final prin care se obliga să respecte drepturile omului (1 august 1975).
Dar acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce a dus la critici din partea S.U.A. și a
altor state democratice. Angajamentele asumate au stimulat dizidenta
românească. Pe plan intern, în domeniul economic, partidul și-a propus
obiective industriale ambițioase, care au depășit mult posibilitățile țării (Canalul
Dunăre-Marea Neagră, început în regimul Dej 1949-1955- lucrările au
stagnat,lucrările au fost reluate în 1976 fiind finalizate în 1984, combinate
siderurgice și petrochimice). Mai târziu, vor fi construite metroul bucureștean,
și celebra casă a Poporului (actualul Palat al Parlamentului, construită de către
arhitectul Anca Petrescu), proiecte considerate la acea vreme faraonice și
megalomanice, mai ales având în vedere că, pentru realizarea acestora au fost
mutate sau dărâmate biserici, au fost demolate clădiri interbelice de mare
valoare și totul a costat enorm, în condițiile în care națiunea română făcea
eforturi supraomenești pentru a supraviețui fizic. După anul 1971, regimul

176
Ceaușescu a întrerupt cursul liberalizării interne, după vizita făcută în state
comuniste asiatice (Mongolia,. Vietnam, Republica Populară Chineză și Coreea
de Nord). Schimbarea majoră a avut loc datorită constatărilor pe care Nicolae
Ceaușescu le-a făcut dar și după vizitarea Chinei și a Coreei de Nord, state
comuniste conduse cu mână de fier de liderii Mao Tze Dong, respectiv, Kim-Ir-
Sen. Prin . Ceaușescu instaurează un regim personal, marcat de un cult al
personalității care va fi dus la absurd. Astfel, numeroși membri ai clanului
Ceaușescu, respectiv, Petrescu, vor acapara funcțiile cheie în statul român,
astfel că socialismul dinastic era deja o realitate în România în anul 1974. În
paralel cu socialismul dinastic, era pus în practică sistemul „rotirii cadrelor”,
ceea ce însemna că toți cei care dețineau funcții importante în partid sau în stat
(fără a fi însă rude cu familia prezidențială) erau toți rotiți periodic în funcții,
pentru a nu prinde rădăcini și a crea astfel premisele organizării unor comploturi
anticeaușiste. Prin modificarea Constituției din anul 1965, Ceaușescu devenea,
la 28 martie 1974, președinte al Republicii Socialiste România, fiind însă și
secretar general al P.C.R. și președinte al Consiliului de Apărare Națională.
Prestigiul internațional câștigat de România în 1968 se menține și după 1974,
țara noastră jucând în continuare un rol activ prin rezolvarea prin negocieri a
unor stări conflictuale din lume. Astfel, în anul 1978, Ceaușescu mediază
acordul de pace de la Camp David (S.U.A.) între Israel și Egipt. Un an mai
târziu, în 1979, Ceaușescu contribuie la stabilirea relațiilor diplomatice între
S.U.A. și China. La începutul anilor 80 a avut loc o schimbare a raportului de
forțe pe plan internațional, marile puteri renunțând la canalul București și
stabilind între ele relații directe. Situația României pe plan internațional va
cunoaște un proces de deteriorare. România încheie relații diplomatice și
economice prioritar cu țări din lumea a treia și din Liga Arabă. Președintele
american Jimmy Carter a adus critici României pentru nerespectarea drepturilor
omului, ajungându-se în 1988 la renunțarea de către Nicolae Ceaușescu la

177
clauza națiunii celei mai favorizate și retragerea acesteia de către Congresul
american. În 1985, în fruntea P.C.U.S și a U.R.S.S. a ajuns Mihail Gorbaciov, o
personalitate deschisă schimbărilor și dialogului cu statele democratice. Acesta
a încercat să oprească declinul catastrofal al U.R.S.S. și al sistemului comunist
prin două tipuri de reforme: Perestroika (restructurare), în plan economic și
Glasnost (deschidere), în plan politic. În mai 1987, Gorbaciov vizitează
România, prezentând conceptele sale, pe care Ceaușescu le respinge total,
precizând că a România a realizat aceste reforme în anii 60. Nicolae Ceaușescu
va continua politica de reducere a consumului (hrană, carburanți, electricitate),
chiar și după achitarea datoriei externe, în anul 1989. În anii 80, economia
pune tot mai mult accent pe industria grea, neglijându-se agricultura și
producția bunurilor de consum, ceea ce duce spre o criză alimentară acută, prin
raționalizarea alimentelor de strictă necesitate. Nicolae Ceaușescu era
preocupat în această perioadă de ideea rambursării integrale a datoriei externe a
țării (11 miliarde de dolari, în 1983), într-un timp record, fapt ce a făcut ca
cetățenii statului român să fie supuși ani la rândul la privațiuni îngrozitoare.
Așadar, efortul de a plăti aceste datorii duce la sărăcirea populației și la
deteriorarea condițiilor de viață ale oamenilor. Sunt „sistematizate” satele
românești, prin demolări neraționale, iar în unele orașe sunt dărâmate centre
istorice și biserici. În această perioadă, apar dizidenți ai regimului și au loc chiar
greve antidictatoriale, cum a fost cea a minerilor din Valea Jiului (1977) și cea a
muncitorilor din Brașov (15 noiembrie noiembrie 1987). Rezistența față de
regimul Ceaușescu devine tot mai accentuată spre sfârșitul anilor ’70 . Dizidenți
precum Paul Goma, părintele Gheorghe-Calciu-Dumitreasa, Ana Blandiana,
Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu își exprimă nemulțumirea cu mult
curaj de asemenea, sunt trimise scrisori ș deschise către posturile de radio
occidentale. Mai mult, are loc o dizidenţă chiar în interiorul nomenclaturii
(„Scrisoarea celor 6”). Astfel, în martie 1989, șase foști activiști de partid

178
însemnați, respectiv, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan,
Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Gheorghe Apostol au semnat
„Scrisoarea celor șase”, care critica dur greșelile și abuzurile lui Nicolae
Ceaușescu și cereau încetarea exportului de alimente, a „sistematizării” țării,
respectarea drepturilor omului. Scrisoarea a fost trimisă și către Nicolae
Ceaușescu, dar și în străinătate, unde a fost citită la posturile de radio BBC și
Europa Liberă. Autorii au fost anchetați și li s-a impus domiciliu obligatoriu.
Ca răspuns, Ceaușescu izolează tot mai mult țara din punct de vedere diplomatic
și refuză sugestiile de reformare a sistemului politic, după modelul inițiat de
Mihail Gorbaciov începând din 1985. Anul 1989 este anul în care au căzut
regimurile politice comuniste din Europa (Polonia, Ungaria, R.D.G., Bulgaria,
Cehoslovacia), însă Ceaușescu, văzut acum drept ultimul lider neostalinist
european, nu vrea să renunțe la putere sau să reformeze sistemul, mai mult, este
reales în noiembrie 1989 de către Congresul al XIV-lea al P.C.R. (20-24
noiembrie 1989), ca secretar general al Partidului Comunist Român. Speranțele
românilor se legaseră până în acel moment de faptul că Nicolae Ceaușescu ar fi
putut renunța la funcțiile sale în favoarea fiului său, Nicu Ceaușescu, văzut
drept o persoană cu o gândire mult mai deschisă decât tatăl său. Așteptările
românilor nu se împliniseră însă, iar peste doar o lună, comunismul românesc
avea să se prăbușească. În anul 1989, comunismul a fost înlăturat în toate
statele est-europene, sub influența ideilor de libertate, care s-au putut afirma în
contextul liberalizării regimului comunist din U.R.S.S. și al destinderii între
cele două sisteme politice, comunismul și capitalismul. România a fost ultima
dintre țările comuniste care pe „principiul dominoului” a răsturnat vechiul
regim și singura țară în care schimbarea s-a făcut în mod sângeros, cu jertfa a
peste 1000 de oameni, în cea mai mare parte tineri.
Revoluţia culturală. Cultul personalităţii

179
Comportamentul lui Ceauşescu s-a schimbat radical după vizitele sale în China
şi Coreea de Nord din cursul anului 1971. Încântat de ceea ce văzuse, liderul
român s-a hotărât să aplice acasă acelaşi model ideologic. Astfel, la plenara CC
al PCR din noiembrie 1971 s-a deschis calea către noua revoluţie culturală. Prin
alegerea sa în funcţia de preşedinte al Republicii la 28 martie 1974, Nicolae
Ceauşescu a monopolizat întreaga putere în stat. De asemenea, au fost create o
multitudine de alte funcţii precum Consiliul de Apărare a RSR, Comandant
suprem al Forţelor Armate, Consiliul naţional al oamenilor muncii, toate fiind
preluate de şeful statului. În paralel, a demarat o amplă acţiune de înlocuire a
„vechii gărzi”. Prin metoda „rotirii cadrelor” a reuşit să anihileze orice rival sau
nemulţumit din conducerea partidului, iar orice manifestare critică era reprimată
de Securitate. Totodată, membrii familiei precum şi persoanele servile ocupau
cele mai înalte funcţii administrative. Elena Ceauşescu a devenit treptat a doua
persoană politică în partid şi în stat, cultul personalităţii extinzându-se la întreg
cuplul Ceauşescu.
Prin propagandă a fost creat un adevărat mit în jurul soţilor Ceauşescu. A fost
falsificată biografia cuplului şi istoria naţională pentru a ilustra măreţia
regimului socialist şi a conducătorului, Ceauşescu considerându-se un personaj
istoric pe linia lui Burebista, Decebal şi a domnitorilor medievali. În presă, la
radio şi la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului
Ceauşescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului
personalităţii.
Cei doi au primit o serie întreagă de titluri academice, funcţii onorifice şi
medalii. Nicolae Ceauşescu devine doctor în economie la ASE, doctor în ştiinţe
politice la Academia de partid „Ştefan Gheorghiu”, membru şi preşedinte de
onoare al Academiei, doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti şi a
diferitelor universităţi străine, a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”,

180
„Erou Suprem al RSR”, Ordinul „Lenin pentru pace”. De asemenea, apelativul
Elenei Ceauşescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”.
Făurirea unei noi societăţi presupunea afirmarea principiilor socialiste în toate
sectoarele vieţii. Mass-media a fost supusă unei cenzuri severe, fiind obligată să
elogieze personalităţile cuplului conducător, orice atitudine critică era anchetată
de organele de represiune, iar statul comunist s-a implicat în viaţa intimă a
cetăţenilor, în toate activităţile şi modul de organizare a timpului liber:
preşcolarii erau înregimentaţi în „şoimii patriei”, elevii deveneau pionieri,
liceeni cu rezultate deosebite la învăţătură se înscriau în UTC, pentru a avea o
avansare profesională mai rapidă trebuia să fii membru de partid, se făceau ore
de muncă patriotică, se organizau mitinguri şi adunări politice, pe marginea
străzilor şi a oraşelor erau amplasate panouri, lozinci şi sloganuri cu elogieri la
adresa lui Ceauşescu, fiecare instituţie era obligată să aibă un portret cu Nicolae
Ceauşescu. Tot pentru a ocupa timpul liber al cetăţenilor statul şi-a orientat
atenţia spre insuflarea spiritului de competiţie în cadrul întrecerilor sportive. De
asemenea, pentru a se făuri noua societate s-a adoptat o politică demografică
care să crească rapid rata natalităţii. Avortul era interzis până la o anumită
vârstă şi până la un anumit număr de copii şi se acordau recompense pentru
„fertilitate”. Prin toate acestea se urmărea transformarea cetăţenilor în
executanţi fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv
idolatrizarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Contradicțiile industrializării, realizări si eșecuri (1948-1989)

Industrializarea a fost o problema esențiala pentru regimul comunist. Planul de
stat lansat la 24 decembrie 1948 urmarea realizarea a cinci obiective:
dezvoltarea extensiva, autarhia economica, planul central si planificarea,
investiții masive in industria grea in defavoarea celei de consum si sovietizarea
industriei romanești. Naționalizarea proprietăților in iunie 1948 si începutul

181
procesului de colectivizare in martie 1949 au făcut din stat singurul deținător de
resurse, care puteau fi astfel direcționate spre accelerarea dezvoltării industriale.
In primii ani de “democrație populara”, subordonarea economica fata de URSS
a împiedicat statul sa dispună eficient de resurse. Ocupația economica sovietica
consta in: plata datoriilor de război si existenta Sovromurilor, companii mixte
romano- sovietice care intre anii 1945 si 1956 funcționau exclusiv in profitul
URSS. In consecința, programul de modernizare rapida, lansat după 1948, a
fost un eșec. Realitatea de la sfârșitul anilor ’50 indica persistenta acelorași
probleme: înapoierea, in principal, apoi o structura sociala predominant agrara,
cu o eficienta scăzută. Declinul economic si teama de revolte sociale au impus
schimbări manageriale semnificative. Una din soluțiile propuse de URSS si de
statele dezvoltate ale lagărului socialist a fost integrarea economiilor comuniste
europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea si
specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (Romania urma sa
devina o tara eminamente agrara!) Acest fapt trezit suspiciunea regimului
comunist de la București, care după 1958 nu mai voia permanentizarea
dependentei economice de fata de Moscova. Industrializarea devenea astfel o
necesitate pentru economia românească. Construcția combinatului siderurgic de
la Galați a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forte proprii.
După 1970, Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a tine cont
de indicatorii economici reali. Aceștia au fost supliniți de un dirijism economic
absolut. Creșterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul eșec al
acestei politici. Ca urmare, pentru prima data in istoria comunismului romanesc,
prevederile cincinalului următor au fost reduse. Pe termen scurt, acest
permanent “salt înainte” in domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan
social: debușee pentru forța de munca, urbanizarea localităților, o bunăstare
relativa. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politica falimentara, care a promovat
specializarea industriala a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative si o

182
depopulare a satelor. Autoritățile au investit in trei domenii: industrie grea,
infrastructura si proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic.
Administrării defectuoase si investițiilor industriale i s-au adăugat datorii
externe împovărătoare si o severa criza de energie. După 1980, economia
românească producea mărfuri scumpe si de calitate slaba. In plus, efortul uriaș
din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externa a uzat tehnologic
principalele ramuri economice si a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slaba a
produselor romanești a reorientat in anii ’80 exporturile in tarile membre
CAER, intra-un procent de 57% in 1985. Legăturile economice cu Moscova,
atât de blamate in anii ’60, au revenit in forța in anii ’80. In 1989, deși Romania
anunța rambursarea datoriei externe, criza economica devenise acuta in toate
sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai puțin acces pe piețele
occidentale, organismele financiare internaționale evitau Romania, iar
Ceaușescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate in schimburile cu
SUA. Cu toate acestea, in 1990, Romania trebuia sa devina in optica partidului
“o tara de dezvoltare medie”, cu perspective impresionante de a trece la stadiul
de “tara socialista multilateral dezvoltata si îndreptarea României spre
comunism”.
Colectivizarea (1949-1962)
Partidul Comunist Român a desfășurat, în perioada 1949–1962, procesul de
colectivizare. Acest proces a dus la confiscarea aproape în totalitate a
proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole
administrate de stat. Țăranul român a fost transformat în muncitor la stat. În lini
mari, colectivizarea agriculturii în România a fost similară cu cea efectuată în
URSS. În ambele, colectivizarea a presupus înglobarea terenurile agricole ce
puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Partidul Comunist Român a desfășurat,
în perioada 1949–1962, procesul de colectivizare. Acest proces a dus la
confiscarea aproape în totalitate a proprietăților agricole private din țară și

183
comasarea lor în ferme agricole administrate de stat, țăranul român fiind
transformat în muncitor la stat. În linii mari colectivizarea agriculturii în
România a fost similară cu cea efectuată în URSS, în ambele colectivizarea a
presupus înglobarea terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă
colectivă. În România, agricultura reprezenta principala ocupație economică în
perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, țărănimea
reprezenta aproximativ 75% din populația țării. Comuniștii au fost preocupați
încă de la început de acest segment al economiei, astfel că guvernul Groza a dat
o nouă reformă agrară, care urma să lovească în marile proprietăți funciare, iar
pe de altă parte să atragă voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie
organizate. În urma acestei reforme 1.057.674 ha de pământ au fost date în
proprietatea a 796.129 de familii. Colectivizarea agriculturii s-a produs pe
fondul fărâmițării marilor și ulterior micilor proprietăți agrare, dar și a crizei
agriculturii din perioada războiului. Comuniștii erau convinși că micile
proprietăți agricole sunt nerentabile. Aceștia considerau că soluția o reprezenta
numai exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că statul este sigurul care are
forța de a gestiona proprietăți mari și să le administreze eficient. nainte de
colectivizare Partidul Comunist, cel puțin la nivel propagandistic, susținea mica
proprietate agricolă, fapt demonstrat mai ales din broșurile electorale. Acesta a
fost un prim pas, pentru ai atrage pe țăranii săraci de partea lor, ulterior urmând
să desființeze și mica proprietate, lucru mult mai ușor de realizat. Referitor la
această problemă, Ana Pauker afirma că „e și azi un mic capitalist, în felul lui,
țăranul individual mic burghez”. Inițial comuniștii au câștigat susținerea
țăranilor săraci pentru ai întoarce împotriva țărănimii înstărite. Regimul
comunist a introdus regimul cotelor pentru ai forța pe țăranii înstăriți să-și
abandoneze pământul, să-i ruineze, dar și pentru a compensa lipsa de alimente
din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice.
Sistemul cotelor presupunea ca țăranii să predea statului o parte semnificativă

184
din producția gospodăriilor lor, uneori mai mare decât producția. De cele mai
multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar
uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, comuniștii au ruinat gospodăriile
agricole mari, ceea ce a condus la sărăcirea satelor românești în ansamblu,
inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii îi sprijineau declarativ. O fostă
deportată în Bărăgan, Cornelia Fiat afirma „cotele, care erau înfiorător de mari,
au trebuit să meargă și să-și cumpere grâne, să-și cumpere produse ca să poată
plăti, ca să-și poată preda cotele. Prin impunerea sistemului cotelor s-a produs,
practic, decapitarea țăranului. Dacă n-ai predat la termen cotele și cât a trebuit,
ai fost luat, bunicul a fost luat și plimbat într-un camion, nu numai el, au fost,
parcă, vreo 10 persoane puse în acel camion, camionul plin cu butoaie goale, și
i-au plimbat prin sat, pe câmp, peste tot, pur și simplu nu se puteau apăra de
loviturile butoaielor”.
Metodele uzitate pentru înființarea Gospodăriilor Agricole Colective mergeau
de la brutalități, confiscări, arestări, deportări pana la corupere, campanii de
presa si izolare. Primele GAC s-au înființat in iulie 1949. In 1953, totalul
atingea abia 10% din suprafața arabila a tarii iar producția agricola nu a crescut,
dimpotrivă. După 1953, metodele au fost schimbate dar socul nu. Locul
arestărilor in masa, al confiscărilor de inventar agricol si recolta l-au luat
mijloacele administrative, restricțiile comerciale si interdicțiile. Anul 1958 a
marcat însă revenirea in forța la modelul economic stalinist in agricultura. In
1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5% din pământul arabil. In
1962, deci numai după patru ani, procentajul a urcat la 96%! Rezistenta
țărăneasca s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1949-1962 si s-a
concretizat intra-un lung sir de răscoale, in toate zonele tarii. “Victoria” totala a
colectivizării deși a fost un real succes pe plan politic, administrativ si
ideologic-nu a făcut decât sa agraveze problema economica, Romania rămânând
a doua tara producătoare agricola din lagărul socialist (după URSS), un real

185
succes, dar cu mult sub posibilitățile reale ale României. Spre sfârșitul anilor
’70, acest eșec avea sa umbrească triumfurile industriale ulterioare,
spectaculoase sau unilaterale. In primăvara lui 1983, conducerea de partid a
emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultura, toate urmărind rezolvarea
crizei (dar găsind “soluția” numai in întărirea controlului central si intra-un nou
sistem de rechiziții!). Cu toate acestea, producția agricola nu a atins obiectivele
stabilite, in ciuda faptului ca statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de
creștere si recolte record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil tone!) Lipsurile
alimentare au devenit evidente in ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, când
s-au reintrodus cartelele (desființate in 1954) si s-au raționalizat pâinea, laptele,
uleiul, zaharul si carnea (pentru a se putea exporta cat mai mult). Programul
“științific de alimentare raționala” (adoptat in 1984, si care mai mult spunea
populației sa nu consume hrana aproape deloc!) a fost considerat singura soluție
pentru depășirea crizei alimentare. Acest experiment științific din ultimii ani ai
României socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii romanești.
Putem spune ca acesta a fost cel mai mare eșec al comunismului de stil sovietic
si a dus la distrugerea structurii tradiționale a satului romanesc.
Politica demografica (1957-1989)
Ca in orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, distrugerea
individualității in valoarea colectivității a însemnat confiscarea vieții private in
general si a celei de familie in particular. Liberalizarea avorturilor s-a încadrat
in aceasta dimensiune, ca o forma de laicizare a practicilor juridice si sociale. In
anul 1957, Romania s-a liniat si ea aceste practici, adoptând o legislație libera
asupra avorturilor. Decizia a favorizat intra-un anume fel familia, care trecea
printr-o perioada in care situația economica si îndeosebi nivelul de trai erau
deficitare. Pe de alta parte, avortul devenise singura metoda de planificare
familiala, in lipsa altor metode de contracepție. Situația precara din punct de
vedere socioeconomic a favorizat însă scăderea natalității: daca in 1956 existau

186
24 nou născuți la mia de locuitori, in 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând
Romania pe ultimul loc in Europa, alături de Ungaria. Drept urmare , dintr-o
societate unde avorturile erau libere si relativ ieftine, Romania ceaușista se
singularizează in 1966, prin politica ei demografica, in întreg lagărul socialist.
In toamna lui 1966 se interzice prin lege întreruperea deliberata a sarcinii pentru
femeile având mai puțin de patru copii si 45 de ani. Penalitățile prevăzute
comportau privarea de libertate atât pentru femeile in cauza si pentru persoanele
implicate in operație, cat si pentru tatăl ce se făcea vinovat de omisiune de
denunț.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fără copii sunt obligate sa plătească
taxe suplimentare. Divorțurile sunt sistematic descurajate. Creșterea brusca a
numărului de nou-născuți in anul 1967 – practic o dublare in raport cu anul
precedent - a reprezentat o “performanta” unica in istoria demografica a
populațiilor europene. Evoluția ulterioara a natalității (statul comunist avea
nevoie de cat mai multe persoane apte de munca pentru continuarea
industrializării si redresării economiei) nu a urmat planificarea imaginata de
regim. Avortul provocat, cel clandestin si practicile contracepționale
tradiționale au constituit mijloace eficiente de întrerupere a sarcinii. Natalitatea
a ajuns astfel, in anul 1983, la 14 la mie, adică exact nivelul din 1966. Mai mult,
Romania se afla pe locul întâi in lume in privința mortalității materne. La
mijlocul anilor ’80 autoritățile au decis ca actele de naștere ale copiilor sa nu fie
eliberate mai devreme de o luna de la naștere pentru a diminua numărul statistic
al deceselor la nou-născuți. Politica de stimulare a natalității, prin orice
mijloace, a atins cote aberante in anii ’80, o data cu ambiția lui Nicolae
Ceaușescu de a organiza o creștere planificata, riguroasa si rapida a populației
tarii. Propaganda in spiritul creșterii natalității a devenit unul dintre subiectele
predilecte ale presei comuniste, iar masurile încurajate de autorități – precum
controlul obligatoriu al femeilor in vederea depistării sarcinii, penalizarea
financiara a persoanelor necăsătorite, etc. – au reprezentat una dintre cele mai

187
clare dovezi de încălcare a drepturilor omului si a demnității umane. Alte
consecințe foarte grave ale acestor masuri abuzive – precum creșterea
numărului de copii abandonați sau a numărului copiilor născuți cu handicap in
urma unor încercări de întrerupere a sarcinii – au devenit vizibile abia la căderea
regimului, constituind o reala problema sociala.
Distrugerea satelor si urbanizarea forțata (1948-1989)
a) Industrializarea si urbanizarea
Dezvoltând proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea in mod
fiesc nevoie de o mana de lucru care sa susțină acest efort al industrializării
intensive. In acest scop, autoritățile au încurajat începând cu anii ’50, dislocarea
treptata a unei mari parți a forței de munca – in special generațiile tinere - spre
centrele industriale nou apărute. Consecința directa a acestei politici a fost
modificarea, intr-un interval relativ scurt, a balanței socio-demografice a tarii.
Intre mediul rural si urban, populației a avut o singura direcție, dinspre sate
către orașe. La începutul anilor ’50 si in anii ’60, PCR si conducerea de stat au
lansat un program extins de construcții de locuințe, pentru a îndeplini cerințele
urgente ale noilor orășeni. Vreme de 15 ani, intre anii 1955 si 1970,
apartamentele au fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor
bulevarde de centura si al șoselelor de acces in orașe. In aceasta prima faza,
pana la începutul
anilor ’70, este corect sa afirmam ca in general centrele istorice nu au fost
afectate. Primele demolări majore in zonele arhitecturale tradiționale au avut loc
la Suceava, Pitești, Vaslui, Giurgiu si Târgoviște. După 20 de ani de la începutul
acestui proces, structura si aria clădirilor a cel puțin 29 de orașe din Romania
erau distruse in proporție de 85-90%, fiind înlocuite cu blocuri de apartamente
de un caracter total diferit.
b) Sistematizarea satelor

188
Principiul sistematizării s-a numărat printre intențiile de politica sociala a
partidului încă din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a căpătat consistenta si
amploare in anii regimului lui Ceaușescu. In noiembrie 1965, la inițiativa
acestuia este înființata Comisia Centrala pentru Sistematizarea Satelor, comisie
care urma sa întocmească planuri de perspectiva pentru o folosire cat mai
eficienta a pământului agricol si a rețelei hidrografice existente. In conferința
naționala a partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu a prezentat
prototipul viitoarei așezări rurale romanești: fiecare comuna urma sa aibă una
sau mai multe scoli, o biblioteca publica si o casa de cultura, cinematograf,
dispensar medical si maternitate, o baie publica si o rețea de magazine care sa
asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. In paralel, in aceste
comune urmau sa fie aduși un număr din ce in ce mai mare de intelectuali,
pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune in așezări
semiurbane. In 1973, acest program a fost inițiat in județele din aproprierea
Capitalei (Ilfov, Călărași) si extins apoi la nivelul întregii tari. Sistematizarea
rurala prevedea reamplasarea gospodăriilor din satele mici si risipite,
considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmând sa fie
concentrate in comune cat mai compacte. Un număr de câteva sute de comune,
selectate pe tot cuprinsul tarii, urmau sa fie transformate in centre
agroindustriale cu statut de oraș; locuitorii acestora, in număr de cel puțin 5000
in fiecare localitate, urmau sa fie mutați din locuințele lor individuale in
locuințe colective (blocuri) de câteva etaje, astfel încât densitatea demografica
sa fie cat mai mare. In interiorul acestor localități, birourile autorităților
administrative si politice urmau sa fie grupate in centrul civic al așezării. Tot
aici urmau sa fie construite perimetrele industriale, magazinele, școlile, spitalele
si alte facilitați care sa deservească toate comunele din jur, pe o raza de pana la
20 km. Aceste centre urmau sa fie dotate cu rețele de canalizare, apa si gaze si
cu rețele telefonice. De la începutul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte

189
integranta a planurilor anuale si cincinale. Cifrele publicate in martie si iunie
1988 vizau dispariția a 900 de comune, din totalul de 2705, si o reducere a
numărului satelor, de la 13123 la maximum 5000-6000. In acest fel, 7000-8000
de așezări rurale dispăreau de pe harta României, iar cele care rămâneau
trebuiau demolate si reconstruite in proporție de 50-55%. Un asemenea plan
este foarte util datorita anularii discrepantelor dintre sat si oraș, dar aplicarea lui
intra-un ritm atât de rapid, la o scara atât de mare, o utopie, presupunea investii
pe care Romania nu si le putea permite si care vor secătui economia naționala.
Iar acele ștergeri de pe suprafața pământului ale comunelor nu s-au făcut fără
abuzuri, fără arestări si strămutări forțate; nu s-au oferit decât despăgubiri
simbolice si acelea după îndelungi tergiversări!
c)“Centrul civic” si alte proiecte urbane.
Pana in 1989, cel puțin 29 de orașe au fost distruse si reconstruite in proporție
de 85-90%. Din necesitați ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi locuitori,
după 1955 regimul a început un vast program de construcții de locuințe. Au luat
astfel naștere cartierele de blocuri din marile orașe, construite la periferie, pe
terenuri virane sau pe șoselele de centura (de exemplu, cartierul Drumul Taberei
din București, a cărui construcție a început in anul 1959), ulterior a început
agresiunea pe timp de pace asupra orașelor, a centrelor istorice (după 1970).
Arhitectura tradiționala si structura urbana au fost rase si înlocuite de clădiri
colective cu un număr mare de apartamente (populația fiind un grup compact
era mai ușor de supravegheat de către Securitate) si o rețea de străzi diferita. A
apărut o alta lume urbana, opusa celei anterioare, aproape fără legătura cu
trecutul, dar cu monumente istorice izolate si alte câteva clădiri păstrate si
uneori ascunse printre noile construcții. Demolarea rapida era in curs in alte 37
de orașe... Nu a existat nici o opțiune pentru cetățenii ce locuiau in case
particulare, o data ce demolarea era hotărâta. Fostul proprietar trebuia sa se
mute intr-un apartament de stat, devenind chiriaș. Noul spațiu se închiriază

190
conform prevederilor legale: o garsoniera pentru o persoana sau cuplu fără
copii, indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat si distrus.
Compensația pentru proprietatea pierduta, plătita după îndelungi tergiversări,
reprezenta, de obicei, sub 30% din valoarea reala. Conform datelor oficiale de la
mijlocul anilor ’80, planurile prevedeau schimbări grandioase: in septembrie
1985 se anunța ca in anul 1990 intre 90 si 95% din populația Bucureștiului va
locui in blocuri noi. In paralel cu aceasta operație faraonica de modificare
rapida a geografiei habitatului rural si urban, autoritățile comuniste au început
după anul 1980 un vast proces de construcție a noului centru civic al
Bucureștiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un viu exemplu pentru
întreaga tara. In scopul reconstruirii acestei zone, in 1984 a început demolarea
unor întregi cartiere de locuințe, monumente de arta arhitectonica, biserici, etc,
din aria istorica a Dealului Uranus. Nicolae si Elena Ceaușescu au supervizat
personal lucrările centrului civic, vizitând in repetate rânduri șantierul.
Rezultatul, impresionant prin dimensiuni, prin lipsa măsurii si prin sfidarea
oricăror proporții ale zonei ambientale, este ilustrativ pentru megalomania
regimului Ceaușescu: Casa Republicii – un amestec de stiluri arhitectonice
întins pe o suprafața de 6,3 hectare, construcție ce urma sa fie viitoarea clădire-
simbol a regimului si centru al autorităților politice si administrative ale statului
– este pe locul secund in rândul celor mai mari clădiri din lume (după clădirea
Pentagonului american), iar bulevardul care pleacă din fata ei (bulevard ce
deturnează, practic, axa tradiționala a orașului, botezat inițial Victoria
Socialismului) este mai larg decât bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anunțarea acestui ambițios program de sistematizare a orașelor si satelor a
alarmat, in mod legitim, o mare parte dintre cetățenii țării. Protestele unor
membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural National (istorici, arhitecți, istorici
de arta) nu au fost luate in seama de autorități. Presa internaționala s-a făcut in

191
dese rânduri ecoul acestor proteste, contribuind la creșterea izolării tot mai
evidente in care a sfârșit regimul comunist de la București.
Represiunea si Securitatea (1949-1989)
Intre 1949 si 1953, un număr imposibil de stabilit de deținuți politici, multe zeci
de mii in orice caz, după unele surse peste 100.000 de persoane in perioada
1950-1954, au trudit pana la exterminare pe șantierul Dunăre-Marea Neagra
sau in “celebrele” închisori Sighet, Gherla, Râmnicu-Sărat sau Malmaison.
După 1950, partidul a încurajat, vreme de câțiva ani, in unele închisori, metoda
reeducării prin violenta fizica si psihica, devenita celebra mai ales datorita
experimentului de la Pitești. Represiunea, care in aceasta perioada a îmbrăcat
poate formele cele mai violente din întreaga Europa de Est, s-a îndulcit
întrucâtva
după moartea lui Stalin. Intre 1956-1959 însă, de frica exemplului unguresc si
polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea si studențimea. Nu se
poate stabili desigur nici măcar cu aproximație numărul persoanelor arestate
intre 1949 si 1964, când s-a renunțat la închisorile politice. Potrivit istoricilor,
trebuia sa fi fost cel puțin jumătate de milion. Daca adăugam la aceasta cifra si
pe asa-zisii chiaburi (peste 80.000 arestați), șvabi, deportații in Bărăgan, si
existenta detașamentelor militarizate de munca in care erau trimiși tinerii cu
“origine nesănătoasa”, cifra victimelor represiunii trebuie sa fi fost mult mai
mare. Aceasta eficienta teroare explica in buna parte neputința organizării unei
rezistente active, deși grupuri izolate de partizani au continuat sa acționeze in
munți pana in anul 1956. Închisorile politice au început sa se deschidă in 1962,
o data cu noul curs politic al regimului de la București, când au fost eliberați,
după cifrele oficiale, 1304 deținuți, urmați in 1963 de alți 2892 si, in primele
luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberări simbolice arata clar ca in anii
’60 regimul nu mai avea dușmani interni, ca deținea controlul absolut asupra
tuturor aspectelor socio-economice din Romania. După 1964, regimul

192
închisorilor si extenuarea fizica au fost înlocuite de metode mai subtile de
supraveghere a societății in ansamblu: o puternica rețea de informatori si
încurajarea delațiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor
poștale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica paraliza acum toate
segmentele sociale si , in lipsa unei opoziții puternice la politica regimului,
Securitatea putea preveni eficient orice încercare de a contesta politica
partidului. Dintre cei care au murit in închisorile in închisorile comuniste sau
care au trecut si cunoscut regimul detenției regimului politiei politice ar trebui
amintiți: Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaș, Anton Golopenția, Mircea
Vulcănescu, Constantin Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, Constantin Brătianu, Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ion
Diaconescu. Teroarea roșie a afectat însă si cadrele partidului comunist. Cazul
Lucrețiu Pătrășcanu este edificator pentru exemplul romanesc. Securitatea apare
ca politie politica la 30 august 1948 sub denumirea de Direcția Generala a
Securității Poporului (avea sa fie redenumita ulterior in Direcția Securității
Statului –DSS, denumire sub care avea sa se consacre), având ca prim director
pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul director, generalul Iulian
Vlad, avea sa fie destituit printr-un decret al FSN in ianuarie 1990, iar
Securitatea desființata formal caci majoritatea cadrelor au trecut in componenta
noului SRI). Rolul sau era “de a apăra cuceririle democratice si de a asigura
securitate RPR împotriva uneltirilor dușmanilor interni si externi”. După 1964
chiar daca nu s-au mai înregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din
timpul lui Dej, treptat Securitatea a devenit si ea o instituție depinzând de
capriciile dictatorului. Pentru a putea susține, pe plan extern, ca Romania
comunista nu mai are deținuți politici, regimul Ceaușescu a găsit forme mai
subtile de terorizare a populației: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat
internările opozanților in azile si spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu
deținuți de drept comun, sub acuzații false. In anii ’80, in mentalitatea colectiva

193
a romanilor se instalase o adevărata psihoza a Securității: ochii si urechile
dictaturii păreau a pătrunde in cele mai intime detalii ale vieții de zi cu zi. In
timpul regimului Ceaușescu, cifrele disponibile referitoare la numărul
angajaților Securității sunt contradictorii: generalul Victor Stănculescu, ministru
al Apărării in 1990, declara ca toate cele 6 direcții ale Securității cuprindeau in
anul 1989, 15 000 de angajați. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (si, se pare, ca
este cea mai apropiata de adevăr), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajați.
Viața cotidiană în Romania comunista
In Romania comunista a existat o adevărată revoluție a moravurilor, societatea
modernizându-se intr-un ritm alert, a schimbat complet viata cotidiana.
Populația consuma acum mai multe produse, au apărut obiectele electrocasnice,
cum ar fi: radioul, frigiderul si aragazul - in anii ’50, de care propaganda
regimului Dej făcea mare caz; automobilul proprietate personala( Aro in ani
’50, Dacia in anii ’70 si, mai târziu, Oltcitul si Lăstunul plus mărci provenite, in
special, din lagărul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Lada si altele),
aparatele TV , concediile la mare si la munte, servicii telefonice pentru marea
majoritate a populației, electrificarea satelor si construcția de numeroase șosele,
revistele mondene, filmele autohtone si înflorirea cinematografelor, accesul la
școlarizare mai liber ca oricând, Transfăgărășanul, metroul bucureștean si, spre
sfârșitul regimului, primele computere personale romanești replici ale celor
occidentale (in afara celor de proiecție proprie, Coral, încă din anul 1972 dar
destinate doar institutelor), compatibile Spectrum (HC-85, in anul 1985 si CIP-
03, in anul 1987) si compatibile IBM-PC (Felix PC, in anul 1988) si destinate
publicului larg. Totuși societatea comunista nu fost niciodată una de consum
asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situandu-se la cote
modeste in comparație cu tarile capitaliste. Ca o comparație edificatoare,
statisticile RAR arata ca in noiembrie 1989, in București si Ilfov, existau
150.000 de automobile la o populație de 2,5 milioane de locuitori, iar in luna

194
august 2003 numai numărul automobilelor din București situandu-se la cifra de
978.000 de unități la o populație (numai!) a Bucureștiului, ce a scăzut cu
300.000 de persoane.
Revoluția romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat caci nu vom afla
prea curând) a redat libertatea romanilor creându-le premise promițătoare într-
un viitor mai bun. Intr-un timp relativ scurt, Romania va adera la majoritatea
structurilor militare si economice democratice occidentale si, cu toata
împotrivirea foștilor securiști si membrii ai nomenclaturii comuniste infiltrați in
toate structurile statului, deveniți “baroni locali’ si miliardari de carton”, tara
noastră își va regăsi locul pierdut in 1938, va deveni o tara prospera, unde
drepturile si demnitatea umana vor fi respectate.
Bibliografie
1. Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste „Raportul final
”, București 2006
2. Dennis Deletant„România sub regimul comunist”, București 2010
3. Alex Mihai Stoenescu„Istoria loviturilor de stat din în România, revoluția din
decembrie 1989 o tragedie românească”
4. Ion Mihai Pacepa „Orizonturi roșii”, București 1992
5. Emanuel Copilaş„Imposibila independență :aspecte ale politicii externe
românești în perioada comunistă ”
6.Ghiță Ionescu„Comunismul în România”, București 1994

195
 Marile democraţii în perioada interbelică: Franţa;
Marea Britanie; S.U.A.

1.Franța

Franța după Marele Război

Din punct de vedere demografic Franța înregistrează la sfârșitul Primului
Război Mondial un bilanț tragic - 1,3 milioane de morți, 2,8 milioane răniți
dintre care 600.000 de invalizi. Practic, în 1921 Franţa are o populație de 39,2
milioane, cu 400.000 mai puțin decât în 1911. Mai mult decât atât, problema
demografică este agravată de faptul că, în ciuda politicii împotriva denatalizării
(legea împotriva avortului), numărul de nașteri scade continuu (1906-1910 -
medie de 830.000/an, 1921-1926 - 770.000, 1936-1939 - 620.000). Consecințele
acestui fenomen sunt îngrijorătoare: statul francez cunoaște un important deficit
de producători şi consumatori (cu efecte împovărătoare asupra economiei) şi
având în vedere că principală clasă de vârstă afectată este cea între 18 şi 35 de
ani societatea franceză în perioada imediat următoare războiului va cunoaşte un
sentiment de îmbătrânire accentuat. În ceea ce priveşte societatea franceză
clasele mijlocii au suportat din plin consecinţele financiare ale războiului,
rentierii şi cei ce trăiau de pe urma economiilor fiind cel mai mult atinşi de criza

196
monetară. Chiriile au rămas blocate şi după încheierea conflictului (problemele
legate de reintegrarea combatanţilor) provocând compromiterea patrimoniului
imobiliar, încetinirea ritmului de construire de noi locuinţe cu consecinţe severe
în ceea ce priveşte bugetul de cazare disponibil.
Inflaţia, creşterea costului vieţii, diminuarea salariului real au contribuit la
degradarea condiţiilor de viaţă ale salariaţilor cu venituri fixe, angajaţilor,
funcţionarilor. În acelaşi timp războiul a produs un nou segment social, cel al
“noilor îmbogăţiţi”. Speculanţi, intermediari, industriaşi toţi prosperă datorită
conflictului.
Probleme economice
Franţa, deşi învingătoare, iese din Primul război mondial cu 7% din teritoriu
devastat de război şi cu o producţie de cărbune în scădere (1913 - 41 mil.t.,
1918 - 22 mil.t.). reconstrucţia asigură însă refacerea economică şi
retehnologizarea rapidă a regiunilor afectate. Dacă în 1919 economia franceză
se situa undeva la jumătatea nivelului atins în 1913, în 1926 creşterea este de
peste 25% iar în perioada 1924 - 1929 economia Franţei atinge un ritm anual de
creştere de 5%. La sfârşitul anilor ’20 industria franceză se dovedea deosebit de
dinamică în domenii precum: electricitate (reţeaua feroviară fusese deja
electrificată), industria auto (250.000 de vehicule în 1928 – mărcile franceze
Renault, Peugeot sau Citroen ocupând locul 2 mondial cu 5% din producţia
totală), prelucrarea cauciucului (Michelin), rafinarea petrolieră, siderurgie
(producţie dublă faţă de 1913), industria chimică, prelucrarea aluminiului.
Gestionarea infrastructurii industriale se modernizează fiind introduse metodele
americane, o multitudine de inovaţii tehnice şi publicitatea. Economia franceză
este marcată însă de un număr de carenţe: numărul ridicat de mici întreprinderi
familiale fără ambiţii foarte mari, fiscalitatea grea (mai mult de 10% din
vânzarea produselor), tarifele vamale ridicate (acestea protejau industria
franceză dar reducând artificial concurenţa anihilau spiritul de iniţiativă cu

197
efecte grave pe termen mediu), proprietatea agricolă era puţin rentabilă
(dimensiuni prea mici) în majoritatea cazurilor deşi anumite regiuni cerealiere
vor avea producţii record.

Viaţa politică franceză în anii 20

În noiembrie 1919 au loc alegeri legislative în urma cărora este compusă o
Adunare Naţională conservatoare şi naţionalistă în care intră un număr mare de
foşti combatanţi (“Camera bleu-horizon” - după culoarea uniformelor franceze).
433 de mandate din 613 sunt câştigate de reprezentaţi ai centrului şi dreptei,
succes datorat atât prestigiului Victoriei cât şi temerilor generate de ”pericolul
bolşevic”. Deşi majoritatea deputaţilor sunt oameni politici noi, fără o
experienţă anterioară, posturile de comandă în legislativ rămân în mâinile
vechilor politicieni. Orizontul de aşteptare al societăţii faţă de noua Adunare
este deosebit de înalt, dorindu-se un alt tip de politică, de moralitate. Un an mai
târziu, în ianuarie 1920, se desfăşoară alegerile prezidenţiale care aduc o mare
surpriză. În ciuda prestigiului său imens (era numit în epocă Tatăl Victoriei),
Clemenceau este înfrânt atât datorită nemulţumirilor existente faţă de atitudinea
sa la Conferinţa de Pace (nu obţinuse suficiente garanţii de securitate) cât şi
neliniştii catolicilor faţă de laicismul său pronunţat. Preşedinte al Republicii
devine P.Deschanel, înlocuit în acelaşi an de Al. Millerand. Viaţa publică
franceză este dominată de dorinţa de a menţine solidaritatea naţională n ăscută
din război: asociaţii ale foştilor combatanţi, celebrarea victoriilor obţinute,
ceremonii fastuoase în Alsacia şi Lorena, preocuparea intensă a statului pentru
recompensarea eroilor săi. Anticlericalismul întâlnit înaintea de 1914 pare
depăşit, canonizarea Ioanei d’Arc (Franţa eternă şi Republica victorioasă)
demonstrează bunăvoinţa pontificală iar Aristide Briand reface legăturile cu
Sfântul Scaun. Conjunctura economică r ămâne însă nesigură şi reluarea

198
concurenţei străină perturbă afacerile “protejate”, consecinţele imediate fiind
reapariţia falimentelor şi a şomajului. Mişcarea muncitorească se radicalizează
şi la sfârşitul lui 1919 grevele se multiplică, guvernul reacţionând inclusiv prin
măsuri de forţă (intervenţia armată). Greva feroviarilor izbucnită în 1920 şi
organizată de CGT (centrala sindicală socialistă) eşuează şi marchează astfel
încheierea cel puţin pe moment a mişcărilor de protest de acest tip. În acelaşi
timp criza financiară şi monetară devine tot mai acută. Dacă în timpul
războiului francul fusese susţinut artificial, la finalul conflictului valoarea reală
a acestuia scade antrenând inflaţia, creşterea preţurilor, degradarea puterii de
cumpărare, ceea ce va face din moneda naţională o problemă mult dezbătută în
societate, o preocupare aproape cotidiană a tuturor mediilor publice.
Neajunsurile financiare sunt complicate de un buget îngreunat de plata pensiilor
de război şi de costurile reconstrucţiei, în consecinţă deficitul crescând
îngrijorător. În plus, băncile reîncep specularea monedei ceea ce atrage ieşirea
devizelor şi devalorizarea monedei. Această tendinţă tinde să se accentueze şi
datorită aventurilor franceze în politica externă. Pe de o parte dorinţa liderilor
francezi de a depăşi problemele financiare prin impunerea unei imense datorii
de război Germaniei se dovedeşte greu de tradus în practică. Intervenţia militară
în Ruhr din 1923 va aduce un deficit bugetar şi mai mare datorită costurilor
ocupaţiei şi măsurilor de ordin economic luate de angloamericani pentru a-i
obliga pe francezi să renunţe la politica lor de forţă. Raymond Poincare,
preşedinte a Consiliului de Miniştri între ianuarie 1922 şi mai 1924, şi-a propus
oprirea inflaţiei prin asanare bugetară, creşterea impozitelor şi împrumuturi
externe. Deşi a obţinut un succes parţial, măsurile sale nu s-au bucurat de multă
popularitate şi cabinetul său a fost obligat să demisioneze. În mai 1924 alegerile
electorale vor da câştig de cauză coaliţiei dintre radicali şi socialişti.
Nemulţumit de rezultatele alegerilor preşedintele Millerand demisionează şi
este ales un republican moderat G.Doumergue. Şeful Partidului Radical, Eduard

199
Herriot, devine primministru conducând un guvern radical omogen, susţinut de
socialişti, aceştia neparticipând însă la guvernare pentru a nu aliena mediile de
afaceri franceze. Noul guvern urmăreşte un program politic complex obţinând
recunoaşterea drepturilor sindicale pentru funcţionari (doleanţă socialistă),
eşuând însă în impunerea unui program de învăţământ laic. Situaţia financiară r
ămâne însă dificilă, dezechilibrul bugetar şi dificultăţile Trezoreriei alarmează
opinia publică, guvernul nu se mai bucură de sprijinul socialiştilor şi
demisionează în aprilie 1925. În acel moment francul coborâse cu mai mult de
50 %. În iulie 1926, după negocieri îndelungate, se formează guvernul de
uniune naţională (de la dreapta la radicali) condus de Poincare, cabinet ce obţine
puteri depline pentru rezolvarea crizei financiare. Măsurile luate (economii
administrative severe, majorări fiscale limitate) au drept rezultat refacerea
trezoreriei, amortizarea datoriei publice şi în final, redresarea francului. Aceasta
din urmă s-a petrecut şi datorită faptului că după demisia guvernului susţinut de
socialişti a revenit încrederea mediilor de afaceri urmată de repatrierea
capitalurilor şi masive investiţii străine. În plan politic, în urma “crizei
francului” societatea franceză trage următoarele concluzii: venirea stângii la
putere înseamnă degradarea finanţelor publice, Poincare este omul-providenţial,
statul bugetivor nuşi gestionează corect finanţele şi stabilitatea monetară este
singura cale spre reluarea expansiunii economice. În consecinţă, alegerile din
1928 sunt câştigate din nou de Uniunea Naţională dar după victorie radicalii se
vor diviza, micşorând sprijinul parlamentar al noului guvern Poincare. Deşi
acesta conservă majoritatea parlamentară necesară susţinerii guvernului, în 1929
şeful guvernului, bolnav, se va retrage, succesorii săi fiind personalităţi politice
de centru (P.Laval, A.Tardieu). Ultimul, preşedinte al consiliului de Miniştri în
1930 şi 1932 va apela la măsuri de stânga (gratuitatea învăţământului secundar,
plan de asigurări sociale) tocmai pentru a prelua electoratul socialist însă
succesul său este limitat. La începutul anilor ’30 climatul politic francez oferă

200
tot mai multe semnale de degradare: scandaluri politice, cazuri de corupţie,
compromisuri dubioase între oamenii de afaceri şi politicieni, redeşteptarea unei
atitudini difuze antiparlamentare şi previziuni economice sumbre contrazic
speranţele unei societăţi încrezătoare până la euforie în instituţiile sale
democratice şi în viitorul său spectaculos.
Anii ’30 şi criza economică
Franţa este atinsă mai târziu de efectele crizei mondiale. În 1930 se produce o
diminuare considerabilă a preţurilor agricole (scăderea acestora este amplificată
şi de recoltele foarte bune din anii respectivi), iar la sfârşitul lui 1931
devalorizarea Lirei Sterline şi a altor monede agravează disparitatea între
preţurile mondiale aflate în scădere şi preţurile franceze formulate într-o
monedă ţinută “sus” în mod artificial. Restrângerea puterii de cumpărare a
agricultorilor şi micşorarea exporturilor a condus la contractarea producţiei şi
şomaj (în 1933 - peste 300.000 de muncitori). Opinia publică şi mediile politice
au apreciat în mod greşit gravitatea crizei bazându-se pe “lecţiile” învăţate în
timpul crizei francului şi deşi guvernul lansează programe de munci publice
destinate absorbirii forţei de muncă aflate în şomaj (canalul alsacian,
fortificaţiile Maginot) efectele crizei mondiale vor fi devastatoare. Prăbuşirea
rapidă a veniturilor agricultorilor au avut drept consecinţă şi alunecarea acestora
în alegerile din 1932 spre socialişti şi radicali (nevoia măsurilor de protecţie
socială), dar guvernele de predominanţă radicală ce se succed între 1932 şi 1933
abordează criza fără un plan clar de măsuri generale. Se apelează la
protecţionism, la subvenţionarea întreprinderilor aflate în dificultate, este
încurajată reducerea producţiei agricole printrun sistem de prime, dar măsurile
sunt luate fără coerenţă, activitatea economică nu este redresată şi echilibrul
bugetar este compromis. Mari firme precum Bugatti sau Citroen intră în
faliment, deficitul reapare în 1932, capitalul străin părăseşte Franţa, rezervele de
aur şi devize ale Băncii Franţei se diminuează şi balanţa de cont devine

201
deficitară. Criza financiară generează o criză politică. Guvernul întâmpină o
opoziție puternică la dorința sa de a creşte impozitele şi a comprima cheltuielile
bugetare. Stânga se opune impozitelor indirecte, dreapta celor directe, ceea are
drept rezultat paralizia executivului, incapabil să redreseze bugetul. Urmarea
este o instabilitate ministerială cronică (4 guverne doar în 1933) exact in
momentele cele mai grave ale crizei economice.

Politica externă a Franței

Rivalităţile franco-engleze
Ciocnirea anglo-franceză era practic inevitabilă de vreme ce britanicii îşi
concepeau politica germană în termenii reconstrucţiei economice a Republicii
de la Weimar, în timp ce partea franceză, în încercarea de a controla evoluţia
Germaniei, se folosea tot de un instrument economic, reparaţiile. in nefericire,
divergenţele anglo-franceze erau departe de a fi limitate la problema germană.
Dezmembrarea Imperiului otoman ţi crearea Turciei sub autoritatea lui Mustafa
Kemal avea să dea naştere unor diviziuni adânci între cei doi foşti aliaţi. Astfel,
conflictul greco-turc a găsit cele două mari puteri în tabere opuse, Kemal,
sprijinit de Franţa şi Italia obţinând în august 1922 o victorie decisivă împotriva
Greciei ce beneficia de ajutorul Marii Britanii. În urma Tratatului de la
Lausanne (1923) Turcia recupera întreaga Anatolie precum şi teritorii europene.
De asemenea rivalitatea legată de fostele teritorii arabe ale Imperiului Otoman a
contribuit enorm la adâncirea divergenţelor în problema germană. Politica
progermană a Angliei în această perioadă era văzută de o serie de factori de
decizie de la Londra ca o reîntoarcere la tradiţionala politică de sprijinire a
echilibrului continental. Astfel, Franţei, devenită principala putere a
continentului, trebuia să i se opună o contrapondere şi singura capabilă să joace
acest rol era fostul inamic. Era însă o interpretare simplistă a sistemului
echilibrului de putere şi una în mod evident eronată date fiind raportul de forţe

202
potenţial franco-german. Opţiunile britanice privitoare la reconstrucţia Europei
erau puternic influenţate de activitatea renumitului economist John Maynard
Keynes, autor al Consecinţelor economice ale păcii (1919), care vedea patru
soluţii principale pentru reconstrucţia Europei: revizuirea tratatelor, mai ales în
ceea ce priveşte reparaţiile şi în strânsă legătură cu aceasta, rezolvarea
problemei datoriilor interaliate (prin anularea celei mai mari părţi), un mare
împrumut internaţional subscris în primul rând de Statele Unite combinat cu
reforme monetare în mai toate statele europene, restaurarea comerţului dintre
estul şi vestul Europei, inclusiv reluarea legăturilor cu Rusia.
Relaţiile franco-germane
Pacea şi securitatea Europei depindeau, între altele, de situaţia relaţiilor dintre
Franţa şi Germania. Deşi Franţa a fost învingătoare în război, economia sa îşi
revenea greu, datoria externă era mare, francul se devalorizase. Salvarea era
văzută în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Aceasta trecea prin
dificultăţi mult mai mari, ruina economică şi falimentul mărcii făcând
imposibilă plata reparaţiilor. Pe de altă parte, climatul social-politic german s-a
deteriorat, au proliferat grupările ultranaţionaliste, revizioniste şi revanşarde,
între care Partidul Naţional-Socialist al cărui lider va fi Adolf Hitler. Pericolul
venea şi din partea stângii, adepţii bolşevismului înfiinţând în ianuarie 1919
Partidul Comunist German. Grupările ultranaţionaliste de dreapta au căutat să
înlăture regimul instaurat în 1919 prin Constituţia de la Weimar, punând la cale
două puciuri, în 1920 şi 1923, care au eşuat. De fapt, imediat după semnarea
Tratatului de la Versailles Germania a lansat un întreg arsenal pentru a submina
clauzele acestuia. Livrările în contul reparaţiilor au fost făcute cu mare greutate,
dar Germania a fost nevoită să cedeze de cele mai multe ori pentru că avea de-a
face, cel puţin până în vara-toamna lui 1921, în majoritatea cazurilor cu un front
unit anglo-francez care nu ezită să dea ultimatumuri şi să utilizeze ameninţarea

203
forţei. Pe plan militar, Germania de la Weimar făcea tot posibilul pentru a
obstrucţiona activitatea comisiei interaliate de control al dezarmării.
Problema germană şi ocuparea Ruhr-ului (1920-1923)
Din cauza greutăţilor economice, pe 12 iulie 1922 Guvernul german a înaintat
aliaţilor un moratoriu de şase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument
starea precară a finanţelor germane. În timp ce britanicii reacţionează favorabil,
francezii sunt dispuşi să accepte cererea germană numai dacă sunt oferite o serie
de garanţii (minele din Ruhr). O încercare de soluţionare – Conferinţa de la
Londra (7-14 august) – a dus dimpotrivă la tensionarea relaţiilor anglo-franceze
întrucât englezii încercau să facă presiuni asupra Parisului prin forţarea
chestiunii datoriilor interaliate (încă din iulie Marea Britanie se raliase poziţiei
americane care cerea plata integrală a datoriilor interaliate). Pe 31 august primul
ministru francez Raymond Poincaré a blocat din nou posibilitatea unui
moratoriu, de data aceasta în cadrul Comisiei Reparaţiilor. În contextul
degradării relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Comisia Reparaţiilor
constată eşecul Germaniei în a-şi respecta obligaţiile în domeniul reparaţiilor.
Pe 2 ianuarie este decisă, în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhr-ului cu
titlu de garanţie iar pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrund în zona
Ruhr-ului. Franţa urmăreşte în acest fel să se asigure că Germania îşi va
respecta obligaţiile fixate la Versailles, dar şi să determine partea germană să
adopte o politică favorabilă intereselor franceze. Reacţia germană imediată se
materializează în lansarea unei campanii de rezistenţă pasivă a muncitorilor şi
funcţionarilor din Ruhr care riscă să paralizeze regiunea şi să îi împiedice pe
francezi să obţină orice beneficii de pe urma acestei ocupaţii. În ciuda
rezistenţei, autorităţile de ocupaţie au reuşit relativ rapid să relanseze producţia
de cărbuni şi livrările către Franţa. Aceeaşi rezistenţă, finanţată prin metode
infaţioniste de către guvernul german, a dat naştere teribilei inflaţii ce a marcat
prin consecinţele sale întreaga existenţă a Republicii de la Weimar. Povara

204
financiară pe care o reprezenta rezistenţa pasivă, dar şi succesul franco-belgian
în a repune în funcţiune industria minieră au făcut ca una din primele decizii ale
noului guvern german condus de Gustav Stresemann să fie întreruperea acestei
forme de rezistenţă (26 septembrie 1923). Noul guvern era dornic în egală
măsură să elimine sursele potenţiale de nemulţumire ale populaţiei, date fiind
ameninţările reprezentate de mişcările extremiste de dreapta sau de stânga, dar
şi de apariţia unei mişcări separatiste în Rhenania. Dacă opţiunile guvernului
german erau drastic limitate de criza financiară în septembrie 1923, acelaşi
lucru s-a întâmplat şi guvernului francez care a amânat mult prea mult reluarea
discuţiilor cu partea germană şi a fost forţat să accepte soluţia americană de
mediere care prevedea reunirea unei comisii de experţi sub conducerea
finanţistului american Dawes pentru discutarea problemei reparaţiilor germane.
Ocuparea Ruhr-ului s-a dovedit a fi pentru Franţa un eşec strategic: a tergiversat
negocierile în speranţa obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului ce
părea să se instaleze în Germania şi nu a reuşit să transforme succesul din Ruhr
în avantaje diplomatice. În schimb, a reuşit să se izoleze diplomatic şi financiar,
să transforme imaginea Germaniei din agresor în victimă iar Anglia şi SUA au
preluat în administrare problema reparaţiilor germane.
Destinderea raporturilor franco - germane 1924 – 1929
În perioada următoare evoluţia relaţiilor internaţionale va fi marcată de o
relativă destindere favorizată de mai mulţi factori precum: apariţia în prim-
planul diplomatic a unei alte generaţii de oameni politici mai puţin intransigenţi
precum Aristide Briand şi Gustav Stresseman, venirea stângii la putere atât la
Paris, cât şi la Londra (Herriot şi MacDonald) dar mai ales de relansarea
economică şi stabilitatea financiară generalizată. Franţa, mai realistă acum, nu
îşi permite, datorita poziţiei demografice şi economice incomode o altă politică
faţă de Germania decât cea de compromis şi conciliere apropiindu-se de Marea
Britanie în tentativa de integrare a Reichului în ansamblul internaţional. În

205
acelaşi timp, Germania realizează că nu poate câştiga „războiul rece” cu Franţa
iar o politica de temporizare, îi poate aduce mai multe avantaje decât politica de
forţă: evitarea dezmembrării, stabilizarea situaţiei politice şi economice,
revizuirea lentă a Tratatului de la Versailles.
Planul Dawes
În acest context Planul Dawes va fi adoptat în cadrul unei noi Conferinţe
desfăşurate la Londra în perioada 16 iulie – 15 august 1924 şi reprezenta
triumful viziunii anglo-americane asupra reconstrucţiei economice a Europei.
Era vorba de un plan provizoriu valabil cinci ani care stipula plata de către
germani a unor sume anuale situate între un miliard de mărci-aur în primul an şi
2,5 miliarde în ultimul. Livrările erau garantate printr-o ipotecă asupra căilor
ferate germane şi erau supervizate de un „agent general al reparaţiilor” instalat
la Berlin şi care avea de facto un grad ridicat de control asupra finanţelor
Republicii de la Weimar. În fine, planul urma să fie pus în mişcare cu ajutorul
mare împrumut internaţional acordat Germaniei. Deşi, iniţial, opoziţia germană
e foarte puternică era evident pentru Stresemann că singura modalitate de a
contracara forţa Franţei era asigurarea sprijinului financiar şi politic anglo-
saxon. Planul Dawes reprezenta o primă revizuire majoră a Tratatului de la
Versailles, el reducând totalul ce trebuia plătit de Germania şi abolind puterea
coercitivă a Comisiei Reparaţiilor.
Pactul de la Locarno
Atmosfera de destindere care a urmat în raporturile francogermane după 1924, a
permis desfăşurarea Conferinţei de la Locarno şi încheierea Pactului Renan,
tentative de a rezolva problema securităţii la graniţele franco-germano-belgiene
precum şi ecuaţia est-europeană. Încă din decembrie 1922 cancelarul german
Cuno oferise Franţei garantarea graniţelor sale occidentale iar pe fondul
îmbunătăţirii situaţiei economice europene, al rezolvării temporare a chestiunii
reparaţiilor şi mai ales al eşecului Franţei în urma ocupării Ruhr-ului, în

206
ianuarie 1925 ambasadorul britanic la Berlin a sugerat o reluare a acestui proiect
de garantare a graniţei franco-germane. Stresemann acceptă imediat întrucât
spera să evite astfel un tratat de asistenţă mutuală anglo-francez, să obţină o
retragere anticipată a trupelor aliate din Renania, şi mai ales să elimine
posibilitatea unei noi acţiuni unilaterale franceze după modelul Ruhrului. De
altfel obiectivele politicii externe germane erau mai largi cuprinzând şi
rectificarea graniţelor orientale ale Germaniei şi alipirea Austriei Conferinţa se
va reuni în perioada 5-16 octombrie 1925 cu participarea lui Chamberlain,
Briand, Stresemann, Mussolini şi a belgianului Vandervelde, rezultatul fiind o
garantarea mutuală a graniţelor franco-germană şi belgo-germană (aşa-numitul
Pact Renan), Marea Britanie şi Italia fiind garante. Dacă Germania invada zona
demilitarizată, se putea recurge la arme împotriva ei. Principalul obiectiv al
Franţei urmărit prin semnarea Pactului de la Locarno era obţinerea garanţiilor
britanice, dar acestea îşi pierdeau practic orice valoare datorită caracterului
multilateral pe care îl au conform Pactului: pentru ca Marea Britanie să poată
acorda asistenţă Franţei în cazul unei agresiuni germane neprovocate, ar fi fost
necesare pregătiri militare comune anglo-franceze, dar acestea intrau în
contradicţie cu statutul Angliei de garant imparţial al aranjamentului. În aceste
condiţii, britanicii obţineau o aparentă reconciliere francogermană fără a-şi
asuma nimic mai mult decât angajamente politice, obiectiv urmărit de la bun
început. Germania în fapt nu ceda nimic şi câştiga enorm prevederile Pactului
Rhenan fiind deja cuprinse în Tratatul de la Versailles. Astfel, în epocă Locarno
a fost interpretat ca o mână liberă pentru Germania în est, de aici şi iritarea
micilor puteri central şi est-europene cărora li se confirma lipsa de voinţă a
puterilor occidentale în a se implica în zonă. În realitate, pentru Franţa nu este
vorba de o abandonare a regiunii, dovadă fiind tratatele de asistenţă mutuală cu
Polonia şi Cehoslovacia, care combinate cu intrarea Germaniei în Societatea
Naţiunilor în septembrie 1926 – păreau a oferi o garanţie rezonabilă împotriva

207
revizionismului german în est. Simbolică poate pentru dimensiunile acestei
apropieri francogermane dar şi a limitelor sale poate fi considerată întrunirea de
la Thoiry din 17 septembrie 1926, la câteva zile după admiterea Germaniei în
Societatea Naţiunilor. Briand a propus o serie de concesii precum plecarea
trupelor de ocupaţie din Renania, restituirea Saar-ului, lichidarea regimului de
control militar (toate obiective foarte importante pe agenda lui Stresemann) în
schimbul unor concesii în primul rând financiare, aceasta datorită situaţiei
financiare precare a Franţei. În mai puţin de o lună însă economia franceză î şi
va reveni, negocierile încetinesc în problema dezarmării iar opoziţia internă
crescândă în Franţa face imposibilă continuarea acestei politici şi în decembrie
1926 Briand îi declara lui Stresemann că trebuia renunţat provizoriu la
propunerile de la Thoiry.
Pactul Briand-Kellog-1928
Perioada 1926-1929 este dominată de personalităţile ministrului de externe
francez, Aristide Briand, şi a celui german, Gustav Stresemann. Din motive
diferite, şi uneori opuse, cei doi urmăresc detensionarea relaţiilor franco-
germane. Această îmbunătăţire a relaţiilor presupunea în primul rând concesii
din partea Franţei. Pentru ambele personalităţi dificultăţile sunt extrem de mari,
în special datorită opoziţiei naţionaliste din Franţa şi Germania. Franţa s-a
orientat tot mai mult spre securitatea colectivă. În acelaşi timp, A. Briand avea
nevoie de o iniţiativă care să modifice atitudinea administraţiei americane cu
care relaţiile deveniseră tensionate datorită chestiunii datoriilor interaliate şi a
sugerat omologului său american un angajament reciproc prin care Franţa şi
Statele Unite se obligau să renunţe la război în rezolvarea problemelor politice
dintre ele. Secretarul de Stat american Kellog a modificat substanţial planul
francez propunând semnarea unui tratat de renunţare la război care să fie
deschis tuturor naţiunilor. După ce partea americană a acceptat o serie de
rezerve franceze care ţineau de capacitatea Franţei de a-şi îndeplini obligaţiile

208
rezultate din apartenenţa la Liga Naţiunilor sau la sistemul de la Locarno,
cincisprezece state au semnat la 27 august 1928 Pactul de renunţare generală la
război. Aproape toate statele independente vor adera, inclusiv state nemembre
ale Ligii Naţiunilor precum URSS sau Turcia. Uniunea Sovietică a mers chiar
mai departe şi la sfârşitul lui 1928 a propus vecinilor săi de la vest încheierea
unui protocol similar, dar limitat la Europa Orientală. Rezultatul va fi Protocolul
Litvinov semnat la 9 februarie 1929 între Uniunea Sovietică, Letonia, Estonia,
Polonia, România şi Turcia. Pactul Briand-Kellog reprezenta apogeul
„pactomaniei” care a dominat perioada 1926-1929 şi reflecta în bună măsură
încrederea tot mai mare în viitorul paşnic al Europei şi al omenirii.
Planul Young şi sfârşitul reparaţiilor
Înarmat şi cu semnătura germană de pe Pactul Briand-Kellog Stresemann va
cere chiar în august 1928 plecarea ultimelor trupe de ocupaţie de pe teritoriul
german. La sfârşitul aceluiaşi an, Poincaré şi Briand se decid să accepte
principiul retragerii anticipate, în schimbul rezolvării definitive a chestiunii
reparaţiilor având în vedere faptul că Planul Dawes avea o valabilitate de numai
cinci ani şi trebuia găsită o nouă soluţie. Pentru a discuta aceste probleme în
august 1929 la Haga se reuneşte o nouă conferinţă care decide retragerea
trupelor de ocupaţie din Renania cu termenul limită de 30 iunie 1930. În ceea ce
priveşte reparaţiile, pe durata primei jumătăţi a anului 1929 un comitet de
experţi ai statelor beneficiare şi ai Germaniei se reunesc şi ajung pe 7 iunie la un
raport unanim (Planul Young, numit după reprezentantul american) ce propunea
o rezolvare treptată în funcţie de starea economiei germane. Germania îşi
recâştiga autonomia financiară, livrările în natură erau reduse treptat, urmând să
fie eliminate în decurs de zece ani iar finalizarea plăţilor datorate era extinsă
până în 1988. Franţa eşua din nou în a interconecta chestiunea plăţii reparaţiilor
şi pe cea a datoriilor interaliate. După o serie de modificări aduse planului

209
datorită obiecţiilor britanice, planul a fost adoptat la Conferinţa de la Haga pe
31 august 1929.
Acordul de la München
A fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea
Sudetă care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de
graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a
fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile
mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent,
acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania
Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie
1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta
viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler.
Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia.
Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece
acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe
dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland
Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.
Din 1918 până în 1938, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, mai mult
de 3 milioane de persoane de origine germană trăiau în partea cehă a noului stat
Cehoslovacia. După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și
britanic s-au străduit să evite războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit
să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a urmat guvernul britanic și pe
premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că
nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui
Hitler erau limitate. Marea Britanie și Franța au recomandat așadar
Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš a rezistat și, pe 2 mai, o
mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie
germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un

210
război împotriva Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1
octombrie.
Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)
A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema
Pacificului. Au fost 9 ţări participante, SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia,
Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China. Profitând de faptul că puterile
europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia
şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a
preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună
principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea
tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la
ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.
La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia,
Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.
La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la
îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era
reglementat astfel:
- SUA şi Anglia - 525.000 tone
- Japonia – 315.000 tone
- Franţa şi Italia 175.000 tone.
Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a
fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda,
Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea,
independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a
avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale
pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei.
Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie
Chinei peninsula Shantung.

211
 Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul
Orient prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-
deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării
comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile,
fragile şi temporare.
Frontul de la Stresa
A fost un acord realizat în Stresa , un oraș de pe malul lacului Maggiore din
Italia , între premierul francez Pierre-Etienne Flandin (cu Pierre Laval) , prim-
ministrul britanic Ramsay MacDonald și Benito Mussolini
Scopul său a fost să reafirme tratatele de la Locarno.Semnatarii au convenit de
asemenea să reziste oricărei încercări viitoare a germanilor de a schimba situația
Tratatului de la Versailles.Frontul de la Stresa a fost declanșat de declarația
Germaniei privind intenția sa de a construi o forță aeriană , de a mări armata la
36 de divizii (500.000 de bărbați) și de a introduce recrutarea.Mussolini a crezut
că semnarea acordului de la Stresa ar însemna că Marea Britanie și Franța nu s-
ar amesteca în războiul italo-etiopian din 1935-1936.
Frontul s-a prăbușit complet odată cu invazia Etiopiei(Abissinia) de către
trupele italiene. Mussolini a fost înfuriat de semnarea unui acord naval între
Anglia și Germania, simtindu-se trădat astfel că a invadat Etiopia .

2.Marea Britanie
Probleme economice
Deşi Primul război mondial a dat o lovitură decisivă pentru economia britanică,
semne de sufocare apăruseră înainte de 1914. Încă din anii 90 ai secolului XIX
Marea Britanie pierduse monopolul huilei din cauza concurenţei americane şi
germane precum şi apariţiei altor surse de energie (petrolul). Utilajele engleze

212
erau îmbătrânite şi doar un sfert din cărbune era extras mecanic, in timp ce în
Franţa şi mai ales Germania procentul era de peste 89%. Decalajul în
tehnologizare avea o cauză paradoxală – echipamentele britanice aveau o
calitate deosebită şi o durată de funcţionare foarte mare, consecinţa fiind că, mai
ales în industria textilă şi metalurgică, marea Britanie pierde competiţia cu
celelalte mari puteri industriale. După ce reprezentase un model economic de
succes în tot secolul XIX, dominase autoritar prima revoluţie industrială,
avusese rolul decisiv în comerţul mondial şi impusese, prin reţeaua sa bancară
internaţională, primatul Lirei Sterline, Imperiul Britanic pierduse în 1914
primatul economic, fiind ajunsă din urmă de Germania şi Statele Unite.
Războiul a precipitat declinul economic al Imperiului. Imediat după război
vechii clienţi ai Marii Britanii fie se află într-o gravă criză politică (Rusia,
China) fie sunt ruinaţi (Germania şi întreaga Europă Centrală), concurenţa pe
pieţele externe este foarte puternică şi atât Statele Unite, prin metodele de
fabricaţie în serie, cât şi Japonia, datorită salariilor joase, ameninţă pieţele şi
sursele de materii prime tradiţional aflate în posesia britanicilor. În perioada
interbelică exporturile au înregistrat o scădere considerabilă (în 1929, înainte de
izbucnirea crizei economice mondiale, era observată o scădere cu aproape 15%
faţă de nivelul anului 1913) . Principalele carenţe ale economiei britanice erau
însă de natură internă. Industriaşii englezi erau profund ataşaţi produselor
tradiţionale, şi se adoptau cu întârziere la fenomenul de transformare a cererii
(aceasta se concentra tot mai mult spre bunurile de consum – frigidere,
gramofoane, aparate de radio etc.). Această atitudine ce duce la lipsa
dinamismului economic este completată de individualitatea patronatului britanic
ce se opune concentrării industriale, de rigiditatea costurilor salariale (care le
depăşesc pe cele germane cu 30%, pe cele franceze cu 40%, pe cele italiene cu
50%) şi de greutatea impozitelor care descurajează investiţia.
Viața politică

213
Viaţa politică britanică în perioada imediat următoare războiului este
caracterizată de o aparentă stabilitate dar şi de schimbări cu efecte de durată –
acordarea dreptului de vot pentru femei, eliminarea partidului liberal şi evoluţia
ascendentă a laburiştilor. Cu toate acestea britanicii rămân refractari la mişcările
extremiste, iar clasa de mijloc, în ciuda crizei economice, îşi păstrează
instinctele şi valorile democratice oferind substanţă instituţiilor tradiţionale.
1.Partidul Conservator
În perioada interbelică Partidul Conservator britanic exercită puterea 18 ani din
21, iar scorul său electoral nu coboară niciodată în această perioadă sub 38% şi
atinge chiar 55% în 1931 în plină criză economică. Partidul beneficiază de
personaje politice importante precum Bonar Law, Stanley Baldwin, Austin
Chamberlain, Winston Churchill (fost liberal) sau Samuel Hoare. Principiile
doctrinare ale conservatorilor sunt concentrate pe apărarea tradiţiei, a liberei
întreprinderi, a rigorii financiare şi a ordinii sociale. Partidul nu se doreşte
reacţionar ci reformist şi beneficiază de susţinerea electorală a Establishment-
ului (aristocraţia şi burghezia înaltă), a unei părţi consistente din clasele mijlocii
(îndeosebi “gulerele albe” – cei cu un nivel înalt de educaţie) dar şi a unei
fracţiune a lumii muncitoreşti. De asemenea se bucură şi de sprijinul unor
prestigioase publicaţii de orientare conservatoare: Times, Daily Expres, Daily
Telegraph, Daily Mail.
2.Partidul Laburist
Partidul laburist britanic a fost fondat în perioada 1901-1906 ca o emanaţie
politică a sindicatelor. În anii interbelici va obţine în medie 30% din sufragii iar
din 1926 devine partidul cu cel mai mare număr de aderenţi. Printre cei mai
importanţi oameni politici laburişti găsim personalităţi precum Ramsay
MacDonald, Sydney Webb, Philip Snowden şi Clement Attlee. Fidel
Internaţionalei Socialiste, partidul laburist refuză în 1920 cu o imensă majoritate
de voturi primirea nou-constituitului Partid Comunist Britanic. Programul său

214
politic, radical, colectivist şi egalitar în 1918, s-a modificat de fiecare dată când
Partidul Laburist a ajuns la putere, devenind liberal şi prudent. Este un partid al
justiţiei sociale, progresist, pacifist şi antifascist, absolut devotat evoluţiei
democratice a societăţii britanice. Laburiştii îşi recrutau susţinătorii mai ales din
rândurile muncitorilor calificaţi şi ai intelectualităţii şi era implantat, din punct
de vedere geografic în special în Nord-Est, Yorkshire, districtele miniere din
Ţara Galilor şi Londra. Principala publicaţie laburistă era Daily Herald.
3.Partidul Liberal
Partidul Liberal a înregistrat un inexorabil declin agravat de certurile dintre
principalii conducători (Lloyd-George şi Asquith), în ciuda succeselor din trecut
(progresele sociale - 1906, autonomia Irlandei - 1912, victoria în Primul Război
Mondial). Din 1923 s-a plasat permanent pe locul 3 în opţiunile electoratului iar
din 1928 programul său politic va deveni mai radical fiind desenat după
concepţiile intervenţioniste ale lui Keynes. Principalele personalităţi ale
partidului vor fi şi în această perioadă Sir John Simon, Walter Runciman, iar
publicaţia liberală cea mai însemnată era Manchester Guardian.
4.Partidul Comunist Britanic (BCP)
Mişcarea politică comunistă a fost creată în 1920, a avut în perioada interbelică
puţin peste 10.000 de aderenţi şi a reuşit să trimită cel mult doi deputaţi în
Parlamentul britanic. Chiar în perioada unor tensiuni sociale grave (1931 -
1932) Partidul comunist britanic nu a reuşit să antreneze în acţiunile sale
(“marşul foametei” - 1932) un număr important de nemulţumiţi deşi beneficia
de sprijinul unei publicaţii de relativ succes în rândul muncitorilor - Daily
Worker
5.Uniunea Britanică a Fasciştilor
Tentaţia extremei drepte, atât de populară în Europa în perioada interbelică s-a
materializat în Marea Britanie în 1931 atunci când fostul ministru laburist
Oswald Mosley a creat Partidul Nou (The New Party), transformat în anul

215
următor în “Uniunea Fasciştilor Britanici”. Această mişcare, ce înregistrează
20.000 de susţinători proveniţi mai ales din partea inferioară a claselor mijlocii,
majoritatea proveniţi din Londra, se discreditează în faţa opiniei publice prin
expediţiile punitive executate în cartierele evreieşti din estul Londrei. În
consecinţă, în 1936 este votată Public Order Act (Legea Ordinii Publice) ce
interzice portul uniformelor politice şi, în iulie 1940, după izbucnirea
războiului, Uniunea este dizolvată.
6.Cabinetul Lloyd-George - 1918 - 1922
Liberalul Lloyd-George conduce din 1916 un guvern de uniune naţională
împreună cu conservatorii şi laburiştii iar pe durata războiului guvernează f ără
a consulta Camerele cu ajutorul unui Cabinet de război format din cinci
membrii. Odată conflictul încheiat sarcina executivului devine întoarcerea la
normal şi lichidarea urmărilor războiului. În decembrie 1918 au loc alegeri şi
conservatorii obţin 48% din sufragii (382 mandate), liberalii 14% (133),
laburiştii 22% (63). Se formează un cabinet de coaliţie (conservatori şi liberali)
datorită puternicului curent naţionalist şi a temerilor generate de efectele
revoluţiei bolşevice. Prima problemă a noului guvern, manifestată între 1918 şi
1920 este legată de reluarea consumului şi a investiţiilor ce provoacă o
supraîncălzire a economiei – un acces de cerere pe piața internă ceea ce conduce
la creșterea prețurilor. La acest fenomen s-a adăugat emisia masivă de bilete de
bancă din timpul conflictului (una dintre sursele de finanţare a efortului de
război), rezultatul fiind deprecierea lirei sterline în raport cu alte monede şi
agravarea datoriei externe. În consecinţă executivul (ministrul de finanţe A.
Chamberlain) apelează la măsuri deflaţioniste (reducerea cheltuielilor statului în
apărare, sănătate, educaţie). Preţurile se stabilizează, valoarea lirei creşte dar
apar alte efecte negative - scăderea exporturilor (produsele britanice sunt
scumpe pentru o Europă cu grave dificultăţi financiare) urmată de o diminuare a
producţiei şi şomaj. În acelaşi timp dificultăţile sociale se agravează deşi

216
guvernul încerca să introducă un program de reforme –210.000 locuinţe sociale,
îmbunătăţirea statutului femeii. Sindicatele sunt însă mult mai combative
(revoluţia rusă şi dublarea efectivelor între 1914 şi 1920 datorită demobilizării –
3,5 milioane de soldaţi reintră în viaţa civilă) şi solicită creşteri salariale,
reducerea duratei muncii şi chiar naţionalizarea unor sectoare de producţie. Au
loc numeroase greve şi guvernul acordă anumite concesii (1918 - durata zilnică
a muncii devine 8 ore iar în 1920 este reglementată problema ajutorului de
şomaj). În acelaşi timp apare o lege (Emergency Power Act - 1920) care conferă
executivului puteri excepţionale în caz de tulburări sociale şi conflicte de
muncă. Momentul culminat al mişcărilor de protest se petrece în aprilie 1921
când, în urma tentativelor executivului de a raţionaliza industria minieră şi a
reforma sistemul căilor ferate minerii intră în grevă generală, urmaţi de
muncitorii din alte sectoare economice. Protestul va eşua datorită retragerii
feroviarilor şi a lucrătorilor din transporturi. În plan extern cabinetul Lloyd-
George are de înfruntat o serie de dificultăţi în Irlanda, India şi Orientul
Mijlociu. Conservatorii îşi retrag sprijinul şi primul ministru demisionează în
octombrie 1922.
7.Cabinet conservator - 1922 - 1923
Alegerile din noiembrie 1922 dau câştig de cauză partidului conservator creditat
cu 38% din voturi - 347 de mandate, în timp ce liberalii obţin doar 29% - 117
mandate fiind depăşiţi de către laburişti - 30% voturi şi 142 de mandate. Prim-
ministru este numit Bonar Law, dar din cauza sănătăţii precare acesta va ceda în
mai 1923 mandatul lui Stanley Baldwin. Susţinut de marile bănci şi de
majoritatea patronatului, cabinetul conservator îşi propune o politică favorabilă
claselor înalte ale societăţii (va scădea chiar impozitul pe venit). Pentru a
resorbi şomajul prin încurajarea producţiei interne iniţiază o serie de măsuri
protecţioniste care produc dezbateri intense în Parlament şi în decembrie 1923,
pentru a obţine sprijinul electorilor, guvernul organizează alegeri generale.

217
Primul cabinet laburist din istoria Marii Britanii 1923 - 1924
În mod surprinzător însă, alegerile din decembrie 1923 nu conferă majoritatea
nici unei formaţiuni politice (conservatorii obţin 38% - 258 mandate, laburiştii
31% - 191, liberalii 30% - 159) şi numai după ce obţin sprijinul parlamentar al
liberalilor, laburiştii pot guverna. În ciuda temerilor existente în societatea
britanică guvernul condus de moderatul Ramsay MacDonald propune o
versiune “moale” a socialismului - reduce impozitele indirecte, dezvoltă reţeaua
căminelor sociale, democratizează învăţământul secundar, creşte ajutoarele
pentru şomeri şi bătrâni. În politica externă practică o politică de deschidere
spre Rusia Sovietică, ceea ce va aliena o parte din suportul liberal şi atacat
puternic de conservatori, guvernul laburist organizează în octombrie 1924 o
nouă consultare a electoratului britanic.
8.Conservatorismul - 1924 - 1929
Alegerile din octombrie 1924 sunt însă câştigate confortabil de către
conservatori care obţin 47% din voturi (419 mandate), faţă de laburişti - 33%
(151) şi liberali - 18% (40). Guvernul Baldwin, cu W.Churchill la finanţe, îşi
propune aducerea valorii lirei sterline la cotele antebelic şi în 1925 prin legea
Standardului Aur convertibilitatea în aur a lirei revine la valoarea din 1914.
Măsura va agrava problemele economice, supraevaluarea monedei frânând
exporturile britanice. Reducerea firească a preţurilor impune reducerea
costurilor de producţie şi în lipsa retehnologizării eficiente se apelează la
reducerea salariilor. În 1926 guvernul propune scăderea salariilor minerilor ceea
ce va conduce în mai la declanşarea grevei generale. Timp de 8 zile (4-12 mai)
ţara este paralizată de mişcări greviste. Guvernul obţine puteri depline şi
presează sindicatele pentru reluarea lucrului. Minerii sunt singurii care rezistă
timp de 8 luni după care vor accepta reducerile salariale.
După această victorie, cabinetul Baldwin obţine în 1927 votarea legii
Conflictelor de Muncă ce interzicea pichetele de grevă, priva funcţionarii de

218
drepturile sindicale şi suprima cotizaţia obligatorie a membrilor de sindicat
către partidul laburist. Aceste măsuri au dus la slăbirea sindicalismului dar
tensiunile sociale au continuat a se face simţite.
Marea Britanie în anii 30-criza economică
Criza anilor ’30 nu are aceleaşi efecte asupra Marii Britanii în plan politic (nu
antrenează derapajele spre extreme) iar pe plan economic, constituie ocazia
reaşezării pe baze noi, retehnologizării şi modernizării. Efectele imediate ale
crizei vor fi :
• în plan economic: - contracţia schimburilor internaţionale produce
scăderea exporturilor şi a veniturilor obţinute din construcţii navale şi servicii
internaţionale; scăderea producţiei duce la şomaj (mai ales în industria minieră,
construcţii navale, siderurgie şi textile) iar plata indemnizaţiilor de şomaj
complică problemele unui buget deficitar

-venirea la putere a laburiştilor în 1929 nelinişteşte mediile de afaceri britanice

ce vor vinde în exces Lire Sterline pentru Franci, provocând o ieşire masivă a
devizelor şi amplificând efectul retragerii fondurilor americane. Criza financiară
este amplificată de falimentul bancar al Europei centrale (mai-iulie 1931).
• în plan politic:- probleme generate de divergenţele apărute în spaţiul
politic în privinţa modurilor de ieşire din criză

- în urma alegerile din mai 1929 configuraţia parlamentară se schimbă:

Conservatorii - 38% (288 mandate), Liberalii 23% (59), Laburiştii 37% (288) şi
prim-ministru devine laburistul MacDonald.
-conservatorii, în opoziţie îşi vor menţine unitatea, opţiunea lor pentru ieşirea
din criză fiind tipic deflaţionistă (creşterea impozitelor, diminuarea cheltuielilor
bugetare prin scăderea salariilor funcţionarilor şi a cheltuielilor de protecţie
socială)

219
- liberalii sunt divizaţi între o aripă dreaptă (condusă de Sir John Simon),
partizană a deflaţionismului şi o aripă stângă (LloydGeorge) ce propune metode
tipic Keynesiene (sporirea consumului populaţiei prin ieftinirea creditelor şi
mărirea deficitului bugetar)
-laburiştii, aflaţi la putere, suferă cel mai mult de pe urma diviziunilor interne;
majoritatea politicienilor laburişti se declară de acord cu impozitarea marilor
averi, dar oscilează între măsuri deflaţioniste (MacDonald, Snowden) şi metode
dirijiste (Maxton, Mosley). Fracturat de aceste divergenţe, cabinetul MacDonald
demisionează în august 1931.

Eforturile de adaptare şi ieşire din criză 1931 – 1934

În faţa crizei economice societatea şi mediile politice britanice vor reacţiona cu
inteligenţă şi flexibilitate acceptând abandonarea unora dintre principiile care
ghidaseră Marea Britanie de secole:

• Abandonarea temporară a regimului guvernării unipartinice sau de

coaliţie. Înaintea alegerilor din august 1931, regele George V invită forţele
politice la formarea unui guvern de uniune naţională. Guvernele succesive de
acest tip vor fi prezidate de MacDonald (1931-1935), S.Baldwin (1935-1937),
Neville Chamberlain (1937-1940) şi, în urma secvenţelor electorale desfăşurate
în 1931 şi 1935, vor fi dominate de conservatori (55% şi 473 de mandate în
1931 şi 48% şi 387 mandate în 1935)

220
• Abandonarea etalonului Aur (21 septembrie 1931). Valoarea Lirei
depinde de oferta şi cererea de pe piaţă şi scade cu 30%. Produsele britanice
redevin competitive pe piaţa internaţională iar reluarea exporturilor redresează
balanţa comercială şi aduce fonduri consistente bugetului. Cabinetul Macdonald
poate trece la economii bugetare şi creşterea impozitelor această politică ducând
la echilibrarea bugetului. În acelaşi timp pentru relansarea investiţiilor dobânda
este scăzută de la 6% la 2% (1932) iar piaţa interna este protejată prin tarife
vamale

• Abandonarea liberului schimb (20 noiembrie 1931). O serie de măsuri

punctuale luate în 1931 (Import Duties Act) şi 1932 vor reprezenta o adevărată
revoluţie vamală, impunând în final un tarif general destinat protejării
producţiei şi pieţei interne. În acelaşi timp guvernul declanşează o uriaşă
campanie publicitară sub semnul “Buy British!” (“Cumpăraţi produse
britanice”) pentru a încuraja achiziţionarea produselor britanice. În august 1932
prin acordurile de la Ottawa se stabileşte o “preferinţă imperială” între ţările din
Commonwealth şi organizarea unei “zone sterling pentru a proteja economia
imperiului.

• Abandonarea individualismului economic. Încă din 1930 prin Coal Mines

Act se produce concentrarea activităţii miniere, apoi apar marile trusturi
britanice în siderurgie (British Iron and Steel), chimie (Unilever), textile (prin
Cotton Industrial Reorganization Act - 1936), industria auto (Rootes). Industrii
noi (electricitate, prelucrarea cauciucului) creatoare de locuri de muncă sunt
implantate în bazinul Londrei, profesiunea de agricultor se reorganizează,
guvernul practicând o politică de subvenţii şi preţuri garantate (Agricultural
Marketing Acts - 1931-1933, Wheat Act - 1932). În urma acestor măsuri
producţia industrială îşi regăseşte nivelul din 1929, şomajul se resoarbe regulat

221
iar din 1935 balanţa plăţilor devine pozitivă, investiţiile sunt reluate şi se
observă creşterea venitului real.
Viaţă cotidiană şi evoluţii sociale în Marea Britanie
Schimbări sociale în Marea Britanie (1919-1939).
Societatea britanică înregistrează o evoluţie lentă spre o societate a claselor
mijlocii sprijinite de un stat puternic, redistribuitor al avuţiei naţionale.
Inegalităţile sociale rămân însă considerabile: ƒ Inegalităţile de venituri. În
1929, doar 4% dintre britanici îşi împart 1/3 din venituri, iar 4 familii din 5
câştigă mai puţin de 4 Lire pe săptămână. În această perioadă veniturile din
proprietăţi (chirii, arende, rente) scade de la 35% din venitul naţional (1913) la
22% (1938), în timp ce veniturile din muncă vor creşte de la 50% la 60%. ƒ
Inegalitatea de patrimoniu. În 1937, 1/3 din familiile engleze nu aveau nici o
proprietate, 1/3 deţineau 4% din bogăţia naţională, 1/3 deţineau 96% din
patrimoniul naţional. Situaţia este însă pe cale de a se schimba, deşi dinamica
transformărilor socială rămâne lentă: în această perioadă greutatea fiscală se
măreşte şi mulţi proprietari sunt obligaţi să-şi vândă domeniile fermierilor,
aceştia exploatândule şi reinvestind în industrie şi comerţ.
Ascensiunea clasei mijlocii
Fenomenul social pregnant al acestei perioade îl reprezintă însă creşterea
treptată a rolului şi importanţei sociale a burgheziei mijlocii. În 1931 sectorul
terţiar al economiei (serviciile) ocupau deja 50% din forţa de muncă (sectorul
primar - 7,5% iar cel secundar - 42%) iar distribuirea populaţiei active
masculină pe categorii socio-profesionale indica o schimbare importantă:
cadrele mijlocii şi superioare, patronii reprezentau 15%, angajaţii şi muncitorii
cu înaltă calificare – 49%, muncitorii semicalificaţi – 18% iar simplii muncitori
doar 18%. Practic proporţia “gulerelor albe” (tehnicienii, funcţionarii, cei cu
profesii liberale, comercianţii, patronii mici şi mijlocii, spre deosebire de
“gulerele albastre” – muncitorii) crescuse de la 19 la 23% din populaţia totală,

222
ceea ce indica o creştere substanţială a clasei de mijloc, cu efecte în plan politic
şi economic În plus, această clasă mijlocie dobândeşte acces la confort şi loisir
graţie creditelor şi progresului înregistrat de magazinele cu distribuţie de masă
(Woolworth), iar din 1924, Housing Act – o lege a caselor – introduce un vast
program de locuinţe sociale pentru rezolvarea problemelor ridicate de cazare.
Practic în 1939, aproape fiecare cămin burghez dispune de un grad ridicat de
confort casnic (automobil, bunuri de consum variate) şi de concediu plătit de cel
puţin o săptămână. Prin extinderea sistemului de burse şi aplicarea legii Fischer
(1918) care declară obligatorie şcolarizarea până la 14 ani, clasa de mijloc se
bucură de asemenea de un larg acces la cultură şi învăţământ. Mai mult, aspiră
la ascensiune socială, se identifică drept un grup social distinct de muncitorimea
simplă, îşi ia drept model de referinţă Establishmentul (elita socială şi politică)
şi votează constant cu conservatorii. Pentru a accede rapid la un grad sporit de
confort îşi limitează fecunditatea şi numărul mediu de copii pe familie scade de
la 3 la 2 între 1919 şi 1939.
Problema sărăciei
Sărăcia subzistă în perioada interbelică dar intra într-un declin substanţial.
Astfel dacă la sfârşitul secolului XIX statisticile arătau că aproape 30% din
populaţia londoneză era pauperă, în 1929 procentul atinge doar 10% şi doar 1/5
din acesta se datorează salarizării inconsistente, restul aparţinând şomerilor,
bolnavilor etc. Sărăcia regresează în special datorită creşterii salariilor, mai lent
în perioada 1919-1924 (erodate de inflaţie şi presiune patronală), mai rapid după
1925 (acţiunea sindicală împiedică scăderea salariilor, căderea preţurilor şi
politica deflaţionistă în timpul crizei mondiale ameliorează salariul real).
Creşterea salariilor muncitoreşti, chiar dacă lentă, s-a tradus prin îmbunătăţirea
alimentaţiei, locuinţe mai confortabile, acces sporit la produsele de consum,
inclusiv cele mai moderne – radio-ul şi cinematograful. Habitatul muncitoresc,
reprezentat de noile suburbii, se apropie tot mai mult de modelul burghez, iar

223
guvernările interbelice vor fi preocupate de programe de construire de locuinţe
sociale, standardizate, dotate cu săli de baie, gaz şi electricitate, Marea Britanie
fiind unul dintre primele state care dezvoltă astfel de programe sociale.
Viaţa cotidiană
Anii 20 sunt denumiţi în Marea Britanie „the roaring twenties” – deceniul
furtunos, zgomotos – cu referire la ritmul trepidant al vieţii cotidiene britanice
din acea perioadă. Fenomenul este însă unul specific marilor centre urbane, nu
lumii rurale sau centrelor industriale aflate în declin. În mediul urban, ce
concentrează peste 80% din populaţia britanică, atmosfera este tinerească,
frivolă, creşterea veniturilor şi dorinţa de a recupera anii grei de război
schimbând mentalităţile colective. Petrecerea timpului liber (loisir-ul) constituie
preocuparea esenţială: staţiuni turistice precum Blackpool, Clacton sau
Yarmouth, altădată destinate numai elitei, înregistrează recorduri de afluenţă,
scuterele şi automobilele invadează străzile, patinele cu rotile (introduse în
1925) sunt la modă. Femeile continuă emanciparea juridică şi culturală începută
încă din secolul trecut. Legea din 1919 le deschide accesul spre toate
profesiunile, inclusiv avocatura, divorţul este facilitat, în 1920 Biserica
Anglicană acceptă diaconese, prestigioasele universităţi Oxford şi Cambridge
admit studente şi în 1919, prima femeie deputat, Lady Astor, este introdusă
ceremonios Parlamentului. Emanciparea este şi de natură socială, psihologică şi
vestimentară, anii 1923-24 lansând moda femeii-flapper (frivolă, non-
conformistă) ce poartă fustă scurtă şi tocuri înalte, este tunsă scurt, ascultă jazz
(inclusiv la BBC - compania naţională de radiodifuziune înfiinţată în 1922),
dansează charleston şi black bottom, joacă mah-jong şi rezolvă puzzle-uri –
într-un cuvânt femeia activă, femeia modernă. Este epoca exoticului vestimentar
şi deputatul John Hodge şochează parlamentul atunci când apare în costum
galben, şosete de aceeaşi culoare şi pălărie panama.

224
Cinematograful interesează acum toate categoriile sociale. Mut până în 1927,
filmul reflectă nevoia dominantă de fantezie şi bucurie. Se bucură de succes
filmele de comedie (cu actori precum Charlie Chaplin, Harold Lloyd, Buster
Keaton), de aventuri (Tarzan), de desene animate (apare personajul Felix the
Cat). Societatea britanică r ămâne în perioada interbelică puternic ancorată în
tradiţie, dar receptivă la nou şi cu o substanţială disponibilitate pentru
schimbare. Mutaţiile societale se află în plină desfăşurare, burghezia urbană
mijlocie devine tot mai importantă numeric, economic şi politic şi umple astfel
fisura dintre elita aristocratică şi segmentele inferioare. Profund ataşată valorilor
democratice, cosmopolită şi întreprinzătoare, societatea britanică este îngrijorată
spre sfârşitul anilor 30 de o singură temă majoră – evoluţia periculoasă a
evenimentelor internaţionale.
Politica externă a Marii Britanii
1. Rivalităţile franco-engleze
2. Pactul de la Locarno
3. Pactul Briand-Kellog-1928
4. Acordul de la München
5. Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)
6. Frontul de la Stresa

2.SUA

SUA după Marele Război

În intervalul 1914-1918 SUA devine principalul furnizor al Europei pentru
materii prime, produse finite şi capital, cucerind în acelaşi timp pieţele sud-
americane şi asiatice. În timpul Primului Război Mondial venitul naţional creşte
225
de la 33 mld.$ (1914) la 61 mld.$ (1918), ritmul de creştere mediu al producţiei
industriale este de 15%, producţiile de cărbune, fier, oţel se dublează, SUA
ajunge să deţină a 2-a marină comercială a lumii. Excedentul balanţei
comerciale creşte de la 435 mil.$ (1914) la 3.000 mil.$ (1918), creditează
Europa cu peste 10 mld.$ deşi în 1914 datora 3.7 mld $ şi la sfârşitul
conflictului va deţine mai mult de jumătate din stocul mondial de aur.
Problemele economice ale acestei perioade ţin de cheltuielile de război - 24
mld.$ (36 mld.$ cu împrumuturile acordate de guvernul federal Aliaţilor) dintre
care doar 10 mld.$ acoperiţi prin impozite, datoria publică (1 mld.$ în 1914
creşte la 25 mld.$ în 1918), emisiunea monetară masivă (de la 357 mil.$ în 1914
la 2.687 mil.$ în1918) precum şi de creşterea preţurilor agricole cu 106% şi a
preţurile produselor industriale cu 98%. Cu toate acestea inflaţia nu pune în
pericol puterea financiară şi economică a SUA.
Eşecul politicii wilsoniene
Metodele preşedintelui Woodrow Wilson (ales în 1914 şi reales în 1916) în
politica internă şi externă sunt criticate de colaboratorii democraţi (creşterea
costului vieţii în timpul războiului), de republicani (extinderea atribuţiilor
guvernului federal în 1918 spre controlul producţiei prin agenţii guvernamentale
şi impunerea de taxe suplimentare asupra beneficiilor de război), de etnicii
germani (intrarea în război de partea Antantei), de irlandezi şi italieni
(nesatisfacerea revendicărior dorite de ţările lor de origine). În consecinţă la
alegerile parţiale ale Senatului din noiembrie 1918, profitând de starea generală
de iritare, Partidul republican reuşeşte să impună în Senatul SUA o majoritate
republicană (condusă de Henry Cabot Lodge, preşedintele Comisiei Senatoriale
pentru Afaceri Externe) ostilă ratificării Tratatului de la Versailles şi Pactului
Societăţii Naţiunilor. În ciuda campaniei active în favoarea ratificării realizate
de preşedintele Wilson, acestea nu vor obţine majoritatea necesară (iulie-

226
noiembrie 1919) şi Statele Unite intră într-o perioadă de izolaţionism în politica
externă.

Alegerile din 1920

În noiembrie 1920 au loc alegeri prezidenţiale, pentru prima oară participă
femeile (al 19-lea amendament) şi candidatul republican Warren Harding
câştigă cursa pentru Casa Albă cu 61% din voturi sub “Rapida întoarcere la
normal” definită astfel: „Nu eroism ci vindecare, nu remedii miraculoase ci
normalitate, nu revoluţie ci restauraţie, nu agitaţie ci adaptare, nu dramă ci
micşorarea pasiunilor, nu experienţe ci echilibru.” Administraţia republicană,
legată de marile afaceri, refuză intervenţia guvernamentală în domeniul
economic şi insistă asupra ridicării taxelor vamale pentru a proteja economia
americană în faţa concurenţei europene, japoneze (în industrie) sau canadiene
(în agricultură). Programul republican mai cuprinde măsuri pentru protecţia
forţei de muncă americane şi evitarea penetrării influenţei comuniste (din 1921
imigrarea persoanelor de origine europeană este restricţionată) şi pentru
reprimarea agitaţiei sociale (marile firme dezvoltă sindicalismul de întreprindere
pentru a se opune centralelor sindicale, recrutează poliţii private şi grupuri de
spărgători de grevă). Warren Harding moare în 1923, îi urmează vice-
preşedintele Calvin Coolidge (reales în 1924) iar în 1928 alegerile sunt câştigate
tot de către republicani - Herbert Hoover.
Prosperitatea economică
Anii 20 au însemnat pentru Statele Unite o perioadă de expansiune economică
extraordinară. Beneficiind de o piaţă largă (SUA în 1929 are 129mil. locuitori),
venitul naţional creşte de la 61mld.$ (1918) la 87mld.$ (1929) iar venitul pe cap
de locuitor de la 553$ la 716$. În perioada 1923-1929 producţia industrială
americană creşte cu 64% (oţel cu 70%, produse chimice cu 95%, petrol cu
156%), industria bunurilor de consum urmează acelaşi ritm. Simbolică este

227
dezvoltarea industriei auto: în 7 ani producţia se dublează şi ocupă peste 7% din
mâna de lucru iar în 1929 atinge 5.622.000 de vehicule (26.5 milioane
înmatriculate faţă de 10,4 milioane în 1921) respectiv o maşină la 5 locuitori.
Scurta criză postbelică demonstrase din plin că dezvoltarea economiei
americane depinde mai puţin de piaţa externă nesigură şi mai mult de lărgirea
pieţei interne. În consecinţă, urmând exemplul lui Henry Ford, industriaşii
americani au creat o politică de salarizare care a avut drept rezultat creşterea
puterii de cumpărare a angajaţilor, venitul real mediu mărindu-se cu 30% în
timp ce preţurile au rămas stabile, mai ales datorită intervenţiei Departamentului
Trezoreriei. Vânzarea pe credit a dobândit o extindere deosebită, în 1929 totalul
creditelor acordate era de 7mld.$ reprezentând 40% din tranzacţiile imobiliare şi
60% din vânzările auto. Creşterea economică explozivă era generată şi de
producţia de masă, de fabricaţia în serie, de standardizare precum şi de creşterea
productivităţii prin folosirea sistematică a maşinilor şi a lucrului pe bandă (în
1919 erau necesare în medie 74 ore/unitatea de producţie, în 1929 - 42 ore).
Concentrarea întreprinderilor se accelerează. Republicanii nu aplică legislaţia
anti-trust, Curtea Supremă dă verdicte care autorizează alianţele economice
concentrate asupra pieţelor şi preţurilor (US Steel Corporation controlează 60%
din producţia de oţel, General Motors şi Ford - 67% din industria auto, Standard
Oil, Socony Vacuum şi Gulf Oil - peste 60% din totalul rafinăriilor şi distribuţia
petrolului, Du Pont de Nemours - 23% din industria chimică, Goodyear şi
Firestone - 64% din industria cauciucului). Practic 200 de afaceri controlează
50% din venitul comercial şi 20% din produsul SUA şi concurenţa se manifestă
mai degrabă în inovaţii tehnice, confort şi rafinament decât în preţuri.
Anii 20 înseamnă şi accelerarea progreselor tehnice, perfecţionarea şi integrarea
unor invenţii până atunci experimentale şi generalizarea electricităţii şi a
motorului cu explozie internă. Domeniul energetic se dezvoltă, producţia de
electricitate se dublează şi cantitatea de energie pe cap de locuitor creşte cu

228
20%. Tot acum se înregistrează demarajul transportului aviatic care trece de la
50.000 pasageri în 1928 la 173.000 în 1929. În urma revoluţiei în domeniul
energetic şi în transporturi peisajul industrial se schimbă, apar noi tipuri de
întreprinderi iar cele vechi se modernizează rapid (peste 70% sunt electrificate
în 1929). Nord-estul Statelor Unite pierde supremaţia industrială şi regiunile
sudice, ale Marilor Lacuri, ale Coastei de Vest cresc în importanţă începând să
concentreze industrii de vârf precum siderurgia, industria auto, industria
petrolieră, cea chimică şi cea a construcţiilor. Această creștere economică
extraordinară a creat mitul prosperității permanente în 1928 preşedintele Hoover
declarând “Suntem mai aproape de triumful final asupra sărăciei decât orice altă
ţară în istorie”.
Cu toate acestea, în ciuda entuziasmului general, economia americană prezenta
o serie de coordonate fragile, prea puţin înţelese de liderii politici sau analiştii
contemporani:
• prosperitatea nu era generală, ramurile industriale atinse de criza din 1920
nereluându-şi activitatea normală (extragerea cărbunelui, textilele, construcţiile
navale
• persistenţa şomajului parţial (peste 2 mil. persoane), deşi era în principal
datorat restructurării industriale - “şomaj tehnologic
• criza agricolă. Preţurile rămâneau scăzute, sute de mii de fermieri nu-şi
puteau echilibra exploatarea, pământurile lor fiind ipotecate marilor societăţi
cele mai atinse regiuni fiind Vestul Mijlociu şi sudul, această situaţie generând
un veritabil exod către Oceanul Pacific sau Nord-Est (în 10 ani, peste 2 mil. de
oameni părăsesc câmpurile urmând această traiectorie). Datorită mecanizării
producţia agricolă a crescut dar achiziţiile europene au scăzut treptat (refacerea
potenţialului agricol) şi piaţa internă nu putea absorbi excedentele.
• bazele financiare ale prosperităţii erau precare. Amploarea profitului a
generat o mişcare ascendentă pe piaţa valorilor (indicele general a trecut între

229
1925-1929 de la 105 la 220) anumite creşteri fiind spectaculoase (în 1929
acţiunile General Motors ating de 5 ori valoarea iniţială). Vânzarea de acţiuni
devine o operaţie fructuoasă, emiterea de acţiuni continuă, speculaţia
dezordonată se intensifică (totalul acţiunilor la Bursa din New York creşte de 3
ori în această perioadă).
• dispariţia “supapelor de siguranţă” ale expansiunii economice anterioare
(frontiera, imperialismul sau războiul), singurul debuşeu rămas fiind consumul
de masă. Dar politica de salarizare fusese puţin inovatoare, iar puterea de
cumpărare a unor categorii - serios amputată (criza agricolă - subconsum al
satelor, şomajul). Politica de credit pe termen scurt trebuia să rezolve această
problemă, amplificând puterea de cumpărare existentă şi această opinie,
împărtăşită de Benjamin Strong (guvernatorul general al Federal Reserve Bank
of New York) şi de Norman Montagu (guvernatorul Bank of England), a dus la
o adevărată inflaţie de bani la nivel american şi mondial, dar nu în numerar ci în
credit cu dobânzi mici păstrate artificial. Mai mult, această inflaţie nu s-a
îndreptat spre consumator ci spre speculaţia bursieră.
• specularea exagerată a creditului. Societăţile de investiţii s-au multiplicat
(din 1928 una pe zi), fără a forma o structură financiară ci un eşafodaj nesigur
• existenţa unui sistem bancar slab structurat, puţin reglementat şi
conţinând prea multe bănci (30.812 în 1921
• percepţie incompletă asupra realităţilor economice postbelice
Înainte de război, SUA era un stat debitor, practicând în consecinţă o politică
protecţionistă. După conflict deşi situaţia se schimbase, opinia publică şi
majoritatea oamenilor politici nu au perceput implicaţiile acestui fapt. Comerţul
exterior a rămas o activitate secundară, asigurând puţin peste 5% din venitul
naţional, iar mediile politice erau în general favorabile tarifelor vamale ridicate
apărând astfel riscul de a paraliza chiar comerţul mondial. SUA trebuia să
renunţe ori la protecţionism, ori la poziţia creditoare, dar s-a adoptat cea de-a

230
treia cale: au fost autorizate împrumuturi ieftine ţărilor cumpărătoare de mărfuri
din SUA, dar cum aceste credite erau pe termen scurt treptat s-a ajuns la
hipertrofiere creditului în exterior
Societatea americană în anii prosperităţii
Din punct de vedere demografic Statele Unite au trecut în acest deceniu de la
106 mil. locuitori la 129 mil. locuitori, o creştere mai puţin rapidă datorită unei
imigraţii mai lente (4,1mil. la sfârşitul acestei perioade faţă de 5,7mil. la
început), a scăderii natalităţii (23,7% în 1920 - 18,9% în 1930) mai repede decât
rata mortalităţii (13% - 11,9%). Urbanizarea accentuată (în 1930 - 56% din
populaţia americană) a fost însoţită de modificarea peisajului urban: cartiere
specializate de afaceri invadate de zgârie-nori, mahalale sordide dominate de
imigranţii recenţi, periferii rezidenţiale unite cu centrul de mijloace de transport
rapide pentru majoritatea clasei de mijloc. Oraşele mici şi mijlocii altădată
somnolente se integrează în viaţa activă, atrag sucursalele marilor firme, ale
băncilor, ale societăţilor de credit iar imaginea lor este tot mai asemănătoare
datorită civilizaţiei automobilului (garaje, parcări, benzinării, pieţe de ocazie,
autostrăzi). În această perioadă stilul de viaţă american are o identitate proprie
fiind caracterizat de atenuarea diferenţelor sociale, un număr tot mai mare de
persoane satisfăcându-şi necesităţile materiale, populaţia SUA (6% din
populaţia mondială) consumând între 50 şi 80% din producţia mondială. Se
consacră astfel tiparul „americanului mijlociu”, situat între multimilionari şi
şomeri, producătorul prin excelenţă, consumatorul căutat de toate firmele şi
companiile americane, ale cărui venituri, în creştere, îi asigură o identitate
socială specială. Petrecerea timpului liber şi organizarea acestuia era o
preocupare constantă pentru americanul mijlociu - turism, meciuri de box, de
fotbal american, de baseball, cluburi de dans (jazz, charlestone), iar revistele
reprezentau pentru majoritatea americanilor singura lectură cotidiană, în
condiţiile unei prese absolut libere în faţa actorilor politici dar în mare parte

231
dependentă de marile medii de afaceri (magnatul W. Hearst controla 40 de
publicaţii). Ambiţiile americanului mijlociu erau legate în principal de obţinerea
unei case plină de confort şi a unui automobil cât mai performant Decorul vieţii
familiale a fost completat cu telefon, radio , fonograf diverse aparate electro-
casnice care pentru Europa constituiau încă obiecte de lux publicitatea era
omniprezentă şi impunea gusturi identice. Din mult puncte de vedere
automobilul era cel sintetiza transformările societale din Statele Unite - munca
standardizată, dezvoltarea periferiilor, turismul, panourile publicitare,
gangsterismul şi libertăţile sexuale. Regiunile rurale conservau însă tradiţiile
puritane în condiţiile în care peste 20 mil. de agricultori trăiesc în comunităţi
izolate şi doar 8 mil. aproape de marile aglomerări urbane. În 1930 doar 10%
din ferme aveau apă curentă, 7% gaz şi electricitate, 38% la telefon.
Originalitatea civilizaţiei americane provenea şi din adoptarea foarte rapidă a
formelor de expresie nou apărute care concurau cartea: radioul, fonograful,
cinematograful. În acest ultim caz evoluţia a fost spectaculoasă - la Hollywood,
între 1927- 1929 se produceau peste 800 de filme pe an iar “staruri” ca Rudolf
Valentino, Douglas Fairbanks, Charlie Chaplin erau cunoscute în toate colţurile
lumii. În 1927 apărea primul film sonor – „Cântăreţul de Jazz”, un an mai
târziu Walt Disney îl crea pe Mickey Mouse iar în 1929 filmul sonor îl detrona
practic pe cel mut. Este şi perioada în care femeile se eliberează treptat de
constrângerile juridice şi sociale şi cinematograful aduce în prim-plan erotismul
într-o societate ancorată încă în puternice mentalităţi puritane. Deşi se vorbea
despre o civilizaţie de masă iar cultura în sens european părea absentă, literatura
americană a acestei perioadei era strălucitoare: Sinclair Lewis (primul american
onorat cu premiul Nobel pentru literatură) în „Main Street” (1920) denunţa
atmosfera sufocantă a marilor oraşe iar în „Babbit” (1922) explica traseele
noilor îmbogăţiţi; John Don Passos aducea un nou stil - juxtapunerea unor

232
acţiuni simultane integrate în povestire şi tot acum William Faulkner şi Ernest
Hemingway au publicat primele opere.
Marea criză economică
Cauzele crizei din 1929:
• tendinţa descendentă a economiei americane în 1929, chiar şi cele mai
dinamice sectoare, automobilele şi construcţiile, înregistrând o reducere a
profiturilor cu un an înainte de Marea Criză. În construcţii profiturile scăzuseră
cu 2 miliarde faţă de anul de vârf 1926, iar vânzările de automobile au scăzut cu
o treime în primele nouă luni ale lui 1929. În acelaşi an peste 600 de bănci au
falimentat. Piaţa era saturată, stocurile fiind de trei ori mai mari decât într-o
situaţie normală. Între octombrie şi decembrie 1929 producţia industrială a
scăzut cu 9%. Şomajul creşte rapid şi în aceste condiţii cei care cumpăraseră cu
ajutorul creditelor nu-şi mai puteau onora ratele şi dobânzile
• distribuirea defectoasă a veniturilor: 0,1% din americani aveau venituri
egale cu 42% dintre americanii aflaţi la capătul ierarhiei sociale. Aceiaşi
americani controlau 34% din economiile făcute în SUA, în timp ce 80% din
americani nu dispuneau de aşa ceva. În timp ce creşterea medie a veniturilor pe
cap de locuitor între 1920 si 1929 a fost de 9%, pentru cei mai bogaţi 1% din
americani veniturile au crescut cu 75%. Politica guvernamentală a favorizat
această inegalitate prin diminuarea impozitelor pe venit (pentru un milion de
dolari taxele erau reduse de la 600.000 la 200.000 de dolari) iar în 1923 Curtea
Supremă a stabilit că o legislaţie privind salariul minim garantat este
neconstituţională
• supraoferta continuă de bunuri, compensată însă temporar de creşterea
artificială a puterii de cumpărare (credit şi investiţii din partea înstăriţilor) şi de
cheltuielile acestora din urmă pentru bunuri de consum. Dată fiind această
distribuţie inechitabilă a veniturilor, economia americană se baza în anii ’20
într-un grad excesiv pe încrederea actorilor economici

233
• creşterea valorilor acţiunilor a depăşit cu mult creşterea reală a
productivităţii. Între septembrie 1928 şi septembrie 1929 indicele compozit
Dow Jones a crescut de la 191 la 381 (în iulie 1932 avea să ajungă la 58). Mai
mult, o mare parte a acţiunilor erau cumpărate din nou pe credit şi căutarea de
profituri rapide a dus piaţa la niveluri absurd de înalte. În 1929 speculaţia
bursieră a atins cifre-record, acţiunile erau practic negociate pe credit fiind
acoperită doar 10% din valoarea lor.
• creşterea productivităţii a depăşit creşterea salarială. Creşterea lentă a
salariilor a fost parţial compensată de scăderea preţurilor la produsele
manufacturate datorită producţiei crescute însă nu suficient pentru a asigura o
absorbţie eficientă pe termen lung
• distribuţia dezechilibrată a firmelor industriale: în 1929 200 de corporaţii
controlau jumătate din veniturile tuturor firmelor şi prăbuşirea marilor firme va
afecta cu atât mai grav economia americană
• politica protecţionistă a guvernului american pune în dificultate celelalte
mari naţiuni industrializate: Statele Unite încercau să fie bancherul lumii, mare
exportator, principalul producător de alimente şi de bunuri manufacturate, dar să
importe cât mai puţin şi să îşi protejeze piaţa internă în faţa concurenţei
produselor străine – ceea ce lipseşte mediul economic internaţional de un flux
liber de dolari. Tendinţa de a compensa această situaţie prin credite pentru
statele europene avea să contribuie esenţial la răspândirea şi acutizarea crizei
• criza la nivelul agriculturii: venitul mediu în agricultură este de 273 de
dolari faţă de media pe ţară de 750. Guvernul nu are nici un program coerent de
asistare a lumii rurale afectate de o scădere severă a preţurilor după 1920-1921
iar în 1928 participarea agriculturii la venitul naţional scade de la 15% la 9%
Criza economică – “Marea Depresiune”
Debutul crizei l-a constituit panica bursieră. La mijlocul lunii octombrie 1929
diverşi indici nelinişteau mediile profesionale de pe Wall Street iar statisticile

234
relevau pentru trimestrul respectiv o scădere a preţurilor la fier, oţel, piele,
precum şi o scădere a beneficiilor provenite din industria auto. Pe 21 octombrie
s-a înregistrat o acumulare de ordine de vânzare, preţul acţiunilor a scăzut dar 6
mari bănci au intervenit cumpărând masiv pentru a salva situaţia. Trei zile mai
târziu, pe 24 octombrie („Joia Neagră”) panica se agravează şi în ciuda
îndemnului preşedintelui Hoover ("Cumpăraţi acum, prosperitatea este la colţul
străzii") peste 16 mil. de titluri sunt aruncate pe piaţă fără a găsi cumpărători
chiar şi la preţurile cele mai mici. Pierderile investitorilor pentru luna octombrie
au atins cifra astronomică de 16 miliarde de dolari iar în noiembrie acţiunile
industriale americane au pierdut până la 1/3 din valoarea lor, însă, în ciuda
amplitudinii , prăbușirea bursieră este văzută pentru un timp ca un simplu
accident de parcurs şi se consideră că poate fi izolată fără prea multe efecte
negative pentru economie. În realitate prăbuşirea cursului acţiunilor a constituit
momentul trecerii de la recesiune la depresiune economică. Apoi, în primăvara
anului 1930, trustul bancar "Morgan", ce intervenise în octombrie, vinde
titlurile achiziţionate atunci, provocând o nouă panică şi ruinând sute de mii de
acţionari (numărul de falimente - 23.000 în 1929, 36.000 în 1930, 28.000 în
1931, 32.000 în 1932). Prăbuşirea bursei a continuat până în 1930 afectând
valori considerate sigure - acţiunile US Steel Corporation cad de la 250 $ la 22
$, Chrysler de la 135$ la 5$. Lipsită brusc de finanţare producţia s-a prăbuşit
(fier, de la 56 mil.t. în 1929 la 13 mil.t. în 1933), şomajul a crescut (de la 8,2%
la 24,3%) iar exporturile au fost dramatic limitate (de la 5,2 mld.$ la 1,6 mld.$).
Preşedintele Hoover, ataşat de individualismul şi liberalismul clasic, a refuzat
însă intervenţia directă a guvernului federal în domeniul economic şi a recurs la
paliativele clasice - politică deflaţionistă, stocare, susţinerea întreprinderilor
aflate în dificultate. Federal Reserve Bank a aruncat încă 300 mil.$ pe piaţa
creditelor pentru a susţine consumul şi au fost menţinute salariile mari şi taxele
mici. Aceste măsuri au agravat însă criza întrerupând temporar falimentele şi

235
împiedicând băncile să se salveze. Anul 1930 va aduce şi prima panică bancară
(a doua în primăvara lui 1931 şi o a treia în martie 1933), panică ce se soldează
cu masive retrageri de fonduri şi cu falimente în lanţ. Produsul naţional brut a
scăzut cu 9,4%, iar şomajul a crescut de la 3,2 la 8,7%. Punctul culminant al
crizei a fost înregistrat în perioada 19321933. Venitul naţional se afla la
jumătatea celui din 1929, valorile bursiere au pierdut peste 80 din valoarea lor,
salariile au scăzut cu 2560%, producţia a scăzut în medie cu 40% (în industria
auto însă pierderile erau de peste 75%), şomajul a atins cifra de 13 mil. (1/4 din
populaţia activă) iar în agricultură peste 15 mil. de fermieri au dat faliment
provocând un şi mai mare deficit de consumatori. Numai în 1932 PNB a scăzut
cu 13,4% (31% faţă de 1929), au falimentat peste 10.000 de bănci (40% din
cele existente în 1929). Circulaţia monetară se prăbuşeşte, contractându-se cu
31% faţă de 1931, ceea ce forţează guvernul federal să pompeze lichidităţi în
economie pentru a evita o prăbuşire totală a circulaţiei monetare şi deci a
preţurilor şi consumului. Preşedintele Hoover a refuzat însă introducerea
alocaţiei de şomaj şi condiţiile de viaţă ale şomerilor s-au înrăutăţit: au apărut
"oraşele Hoover" (Hoovervilles), cartiere improvizate unde criminalitatea şi
vagabondajul au crescut, s-a diminuat numărul de căsătorii şi natalitatea.
În final criza a fost agravată de boomerangul extern – transferată din Statele
Unite, criza economică devasta şi Lumea Veche, exporturile americane spre
Europa s-au diminuat dramatic, a scăzut încrederea în moneda americană şi din
SUA s-a cumpărat masiv aur astfel încât în 1933 sistemul bancar american era
aproape de oprirea totală. Începând cu 1931 Hoover a decis totuşi o serie de
măsuri pentru redresarea situaţiei din agricultură (Agricultural Marketing Act-
acordarea de 500 mil.$ fermierilor) şi pentru înfiinţarea unui program de munci
publice (începutul construirii barajului din Nevada - cel mai mare din lume la
acea oră). Apoi în 1932 a apărut Emergency Relief and Construction Act (Legea
pentru construcţii şi ajutor de urgenţă), ce acordă 2,3 mld.$ în credite şi 1,6 mld.

236
$ în cash şi au fost mărite taxele, deşi incoerent. Era însă prea târziu pentru
administraţia republicană, din 1930, datorită nemulţumirii populare, democraţii
aveau majoritatea în Congres.
În noiembrie 1932 au loc noi alegeri prezidenţiale şi ambele partide desfăşoară
o campanie electorală prudentă. În rândul opiniei publice se petrecuse însă o
schimbare radicală fiind acceptată şi chiar cerută intervenţia guvernului federal
pentru rezolvarea crizei. În consecinţă, candidatul democrat Franklin Delano
Roosevelt a câştigat cu 23 mil. de voturi (şi electori din 42 state) în faţa lui
Herbert Hoover - 16 mil. (6 state). Democraţii reveneau la Casa Albă.
F.D.Roosevelt(președintele SUA 1933-1945) şi politica de New Deal
1.Primul „New Deal”
Programul electoral al candidatului democrat la alegerile prezidenţiale din 1932,
Franklin Delano Roosevelt, conţinea o serie de principii inovatoare: controlul de
către guvernul federal al operaţiunilor bancare şi bursiere, colaborarea între
lumea afacerilor şi guvernul federal pentru a se interveni în viaţa economică şi
pentru a se ajunge la un echilibru bugetar, intervenţia federală în diferite
domenii economice (intervenţie ce putea lua forma şi unui minimum de
planificare). În viziunea noului preşedinte american, pentru depăşirea crizei
economice era nevoie de o soluţie nu rigidă şi doctrinală (conform doctrinei
liberale clasice existau anumite mecanisme ce se activau automat în cazul unei
crize de supraproducţie - scăderea dobânzii şi creşterea şomajului), ci
experimentală şi circumstanţială (“Bunul simţ înseamnă să alegi o metodă şi să
o experimentezi. Dacă eşuează, s-o recunoaştem deschis şi să încercăm o alta.
Dar mai presus de toate să încercăm ceva!”), bazată în special pe ideile
economistului britanic J.M.Keynes ("Teoria generală a muncii, dobânzii şi
monedei" – 1936).
Premisele fundamentale ale noului program erau:

237
• criza se datora unei proaste repartizări a veniturilor la nivel naţional (fiind
necesară o nouă împărţire - "a new deal")
• prosperitatea depinde de investiţii şi nu de economii, iar investiţiile nu
depind doar de dobânzi şi salarii ci de consum şi cerere
• ieşirea din criză se poate face prin cheltuieli bugetare masive
Roosevelt era decis să angajeze autoritatea guvernului federal în lupta împotriva
crizei şi împreună cu specialişti în probleme economice (Raymond Mole, Adolf
Berle, Thomas Corcoran, Robert Sherwood, Rexford Tregwell, Hopkins)
elaborează primele măsuri de urgenţă:
• măsuri financiare riguroase (martie 1933) - prin Emergency Banking Act
s-a dispus închiderea temporară a băncilor, inspectarea lor de către agenţi
federali, redeschiderea numai a celor solvabile şi sancţionarea drastică a
speculanţilor
• politică de inflaţie controlată pentru a permite relansarea circulaţiei
monetare şi a împiedica tezaurizarea. Dolarul a fost detaşat de etalonul Aur şi a
fost stabilizat în ianuarie 1934 după o devalorizare de 41%. Prin această m
ăsură s-a reuşit scăderea greutăţilor datoriilor, revalorizarea stocurilor de marfă
şi a salariilor precum şi creşterea preţurilor
• măsuri împotriva şomajului (mai 1933) – pentru prima dată guvernul
federal a acordat peste 500 mil.$ drept ajutor de şomaj, a fost înfiinţată
Administraţia Muncilor Civile (Civil Work Administration) care gestiona un
fond de 3 mld.$ pentru munci publice (tabere de muncă pentru tineri,
construirea de şosele, căi ferate, case, şcoli) şi care a administrat şi realizarea
celui mai ambiţios proiect al perioadei, adevărat simbol pentru societatea
americană - amenajarea Văii Tennessee
Aceste măsuri au fost urmate după o dură bătălie legislativă de legile- cadru
pentru reorganizarea și stabilizarea economiei, creșterea puterii de cumpărare ,
reglementarea concurenţei şi controlul producţiei:

238
• Agricultural Adjustment Act (AAA – legea reformei agricole, mai 1933)
prin care s-au înfiinţat organisme de credit care ofereau fermierilor împrumuturi
cu dobânzi mici (4-5%) şi pe termen lung, permiţând astfel ridicarea ipotecilor
şi reluarea activităţilor bancare din mediul rural, în acelaşi timp fiind încurajată
reducerea producţiei prin indemnizaţii compensatorii
• National Industry Recovery Act (NIRA – legea refacerii industriei
naţionale 16 iunie 1933) prin care fiecare branşă industrială sau comercială
trebuia să realizeze după încheierea de acorduri între patronat şi angajaţi un
„cod al concurenţei loiale” care să garanteze salariul minimal, libertatea
sindicală, timpul de lucru (35 oresăptămână), stabilirea preţului minimal de
vânzare şi a limitelor de producţie.
• A fost deasemenea creată o agenţie guvernamentală specializată pentru
accelerarea programului de munci publice - Public Work Administration
(Administrarea Muncii Publice) iar guvernul federal a obţinut dreptul de a
impune aceste dispoziţii
• Ca urmare a acestor noi măsuri, din 1933 a reînceput urcarea preţurilor şi
a salariilor iar scăderea produsului Intern Brut a fost diminuată. În anul următor
nivelul de producţie începe să crească (în 1936 se atinge nivelul din 1929) odată
cu venitul naţional (PNB-ul creşte pentru prima oară după 1929 cu 7,7%) iar
şomajul regresează (de la 26% la 24%)

2.Al doilea „New Deal”

Cu toate acestea însă, „New Deal-ul” reprezenta un program atipic pentru
mentaliatea economică americană şi adversarii politici ai preşedintelui au
profitat de apariţia unor dificultăţi. Legislaţia nouă favoriza renaşterea sindicală
şi AFL-ul a devenit tot mai combativ, a apărut CIO (Congres of Industrial
Organisation) o nouă federaţie sindicală cu acoperire naţională, numărul de
greve s-a amplificat. În cazurile în care patronatul nu respecta "codul", sub

239
presiunea sindicatelor, guvernul federal a intervenit şi în 1935 a fost votată
legea Wagner ce confirma drepturile sindicale şi contractul colectiv de muncă.
Treptat însă s-a constituit un curent de opinie (consumatori, mici întreprinzători,
membrii Congresului ostili trusturilor) neliniştit de măsurile adoptate. Opoziţia
cea mai fermă s-a manifestat la nivelul Curţii Supreme de Justiţie care a declarat
neconstituţionale majoritatea legilor adoptate în cadrul „New Deal-ului” (NIRA,
AAA şi legea Wagner). În consecinţă, preşedintele Roosevelt a trebuit să
apeleze la soluţia deficitului bugetar, deschizând astfel a doua etapă a
programului său de reforme. În august 1935 a apărut Social Security Act (Legea
Securităţii Sociale) ce prevedea un regim sporit de pensii, asigurări de şomaj
(acesta scăzuse la 20% din populaţia activă) şi diverse ajutoare pentru
persoanele defavorizate (peste o jumătate din populaţia americană fiind astfel
protejată). În noiembrie 1936 F.D.Roosevelt câştiga din nou alegerile
prezidenţiale şi reformele sale continuau însă ritmul refacerii economice a
încetinit treptat. În agricultură, reducerea suprafeţelor cultivate nu a dat
rezultatele scontate deoarece randamentul foarte mare a avut drept rezultat o
producţie crescută, preţuri mici şi venituri scăzute pentru agricultori. În
industrie, sincopele au continuat, o nouă sufocare a economiei în 1938
provocând peste 11 mil. şomeri. În anul 1938 s-a înregistrat o nouă recesiune
provocată de încetinirea investiţiilor marilor firme, de reducerea cheltuielilor
federale destinate evitării inflaţiei precum şi de deficitul excesiv. Creşterea
achiziţiilor europene (mai ales în produse industriale şi militare) şi efortul
propriu de înarmare împreună cu noi măsuri politice au îndepărtat însă acest
nou puseu de criză. În 1941, în Statele Unite erau încă aproape 7 milioane de
şomeri, însă în anii următori, perioadă în care a fost practicată masiv una din
tehnicile keynesiene, cheltuirea în deficit, Produsul Intern Brut american
aproape s-a dublat, criza fiind total depăşită. În concluzie se poate afirma că
bilanţul New Deal-ului este încă ambiguu: rezultatele imediate au fost

240
spectaculoase doar în sensul că au redat speranţa refacerii economice şi au
repornit un motor economic complet blocat. Pe termen lung, deşi criza a fost
depăşită tot datorită mecanismelor capitaliste clasice şi conjuncturii
internaţionale, se poate afirma că depresiunea economică în ansamblul ei şi
politica lui Roosevelt au condus la abandonarea totală a liberalismului clasic şi
la introducerea unor instrumente de siguranţă cu mult mai eficiente precum şi a
unei preocupări reale pentru protecţia socială. În acelaşi timp „New Deal-ul” a
marcat o transformare profundă în evoluţia societăţii americane: ingerinţa
guvernului federal în domenii rezervate tradiţional iniţiativei private a permis
deplasarea centrului motor al economiei americane de la Wall Street (locaţia din
New York a bursei şi celor mai importante bănci americane) la Washington, iar
Statul Bunăstării Sociale (Welfare State) a însemnat şi o dezvoltare fără
precedent a puterii prezidenţiale. Al doilea Război Mondial va accentua aceste
tendinţe.
Politica externă a SUA-interbelică
1.Conferința de la Washington(1 nov.1921-ian.1922)
2.Tratatul de la Locarno - 1925
3.Pactul Briand-kellog-1928
4.Planul Young-1929
5.Frontul de la Stresa

Regimurile totalitare în perioada interbelică: Rusia

Sovietică - U.R.S.S.; Italia fascistă; Germania
Nazistă

241
1.ITALIA
Italia după Marele Război
Viaţa politică
Italia este o monarhie constituţională, condusă de Victor Emmanuel al III-lea
(1900 - 1946). Sistemul electoral era grevat de sufragiul cenzitar foarte restrâns
(până în 1913), de recomandarea papală adresată catolicilor în 1879 de a nu
participa la viaţa politică, precum şi de faptul că mai mult de o treime din
electori erau analfabeţi. Din aceste motive preponderenţa electorală aparţine
unei burghezii urbane, liberale şi laice pe plan politic dar conservatoare în plan
social. Practic statul este guvernat de partide liberale sau moderate şi gestionată
de o clasă politică abilă dar fără o susţinere profundă în ţară. Simbolul său îl
reprezintă Giolitti, prim-ministru în 1892, apoi aproape fără întrerupere între
1903 şi 1914 şi din nou în perioada 1920-1921. În 1913 dreptul de vot este
lărgit iar sufragiul universal va fi aplicat pentru prima oară în 1919. Tot în acest
an papa Benedict al XV-lea autorizează participarea fidelilor la viaţa politică
naţională şi catolicii vor reprezenta o imensă forţă electorală, în general
conservatoare şi monarhistă, mai ales în Sud unde influenţa clericală este
determinantă. De altfel preotul sicilian don Luigi Sforzo fondează Partidul
Popular ce reclama profunde reforme sociale şi se afirmă drept o forţă politică
catolică însă nu confesională. Încă de la începutul secolului o fracţiune din mica
burghezie abandonată la periferia vieţii politice, găsindu-şi cu greu locul în
evoluţia industrială va fi câ ştigată de ideile anticapitaliste şi antiparlamentare în
timp ce proletariatul industrial de dată recentă este adeptul unui anarho-
sindicalism juxtapus tezelor marxiste. Partidul Socialist, activ dar puţin numeros
înainte de război va înregistra progrese rapide (1914 - 50.000, 1920 - peste
300.000 de membrii) şi va domina stânga politică şi cele mai importante
242
centrale sindicale – Confederaţia Generală a Muncitorilor Italieni şi Federaţia
Muncitorilor Agricoli. La sfârşitul primului război mondial socialiştii se vor
diviza între o minoritate reformistă (lider - Turatti) şi o majoritate maximalistă
(Serrati, Bordiga) ce susţine tezele leniniste privind necesitatea cuceririi puterii
de către proletariat. În 1921 se adaugă gruparea lui Gramsci şi Togliatti,
desprinsă din aripa maximalistă, ce fondează Partidul Comunist Italian, intrând
în Internaţionala a treia.
Efectele războiului şi “victoria mutilată
Italia se află la sfârşitul conflictului în tabăra învingătorilor, monarhia
Habsburgică este învinsă, Triestul şi Taranto revin statului italian. Contele
Sforza, ambasadorul Italiei la Paris în timpul Conferinţei de Pace afirma că
“Italia era singura dintre marile puteri aliate care îşi atinsese scopul suprem,
distrugerea completă a duşmanului secular - Imperiul Habsburgic”. Însă victoria
fusese obţinută cu pierderi grele, 670.000 de morţi şi peste 950.000 de răniţi,
nord-estul industrial era răvăşit iar neacordarea la Conferinţa de Pace de la Paris
a altor teritorii revendicate (Dalmaţia şi Albania) creează, pentru milioane de
italieni, senzaţia unei “victorii mutilate. Deziluzia ce a urmat războiului era cu
atât mai amară cu cât Italia antebelică trecea printr-o fază de exaltare
naţionalistă explicabilă prin “tinereţea” statului naţional italian. Acest spirit era
simbolizat de Enrico Corradini ce afirma primordialitatea onoarei naţionale şi
grandoarea cuceririlor coloniale, sau Fillippo Marinetti ce de pe poziţii estetice
absolut revoluţionare sublinia valoarea virilă a forţei şi a războiului considerate
“singura igienă a lumii”. Voinţa de a depăşi umilirea Italiei după Conferinţa de
Pace este simbolizată de gestul poetului Gabriele D’Annunzio care, în 1919, a
ocupat cu un grup de militanţi oraşul Fiume ce fusese cedat noului stat iugoslav.
Această stare de spirit îşi găseşte un ecou puternic printre foştii combatanţi din
primul război mondial, demobilizaţi şi incapabili să se reintegreze în viaţa
civilă. Astfel apar grupurile de şoc (arditi) conduse de ofiţeri de rezervă

243
(majoritatea proveniţi din mica şi marea burghezie) ce găsiseră în război ocazia
unei vieţi noi, fascinaţia violenţei şi gustul autorităţii. Războiul a accentuat şi
dezechilibrul economic. Industriile moderne se dezvoltă spectaculos în timpul
conflictului datorită comenzilor de stat. Cele mai active sectoare, caracterizate
de creşterea mijloacelor de producţie şi de concentrarea structurilor, sunt
industria chimică, prelucrarea cauciucului, metalurgia şi industria mecanică
(compania Fiat a lui Giovanni Agnelli a crescut de la 400 la peste 100.000 de
muncitori în perioada 1914 - 1919). Caracteristica acestor industrii de excelenţă
este şi strânsa legătură cu mediile bancare şi administrative. La sfârşitul
războiului se pune problema reconversiei economiei de război dar piaţa
naţională nu este aptă pentru a susţine singură dezvoltarea anterioară a industriei
şi falimentele nu întârzie să apară (1921 - falimentează doi dintre giganţii
industriali Ilva şi Ansaldo), generând şomaj (600.000 în 1921). În marile oraşe
italiene, unde dezvoltarea industrială crease masive aglomerări muncitoreşti se
instalează şomajul iar emigraţia, reluată lent, nu asigură un debuşeu
semnificativ pentru forţa de muncă neangajată. Apoi, datoria enorma contractată
în timpul războiului şi deprecierea lirei italiene vor produce o creştere
substanţială a preţurilor şi criză monetară. În timpul conflictului, marile
concentrări industriale reuşesc cu ajutorul băncilor să deţină controlul asupra
monedei naţionale practicând o depreciere conştientă a acesteia pentru
stimularea profiturilor provenite atât din cauza creşterii importurilor cât şi din
mai lenta armonizare a salariilor. Toate aceste fenomene vor accentua mizeria
clasei populare urbane şi rurale şi vor produce brusca pauperizare a clasei
mijlocii pe care se sprijinea înainte de 1914 toată viaţa politică italiană. Aceste
segmente sociale îşi pierd încrederea în tradiţionalele partide de guvernământ şi
în statul liberal burghez.
Începând cu 1919 grevele se multiplică, sunt adesea spontane şi însoţite de
revolte şi jafuri. Efectivele Confederaţiei Generale a Muncitorilor Italieni

244
(CGLI - cea mai puternică organizaţia sindicală) îşi sporeşte numărul de
membrii de la 600.00 în 1918 la peste 2 milioane în 1920. În august 1920, un
conflict de muncă la uzinele Alfa Romeo din Milano reprezintă punctul de
plecare al unei vaste mişcări de protest (greve cu ocuparea intreprinderilor) care
cuprinde peste 1/2 milioane de metalurgişti lombarzi şi piemontezi. Uzinele
arborează drapelul roşu, sunt alese consilii muncitoreşti pentru a le conduce,
sunt înfiinţate “gărzi roşii” pentru a le proteja. Experimentul duce la epuizarea
rapidă a stocurilor de materii prime iar băncile nu acordă creditele necesare. Sub
arbitrajul Preşedintelui Consiliului de Miniştri Giolitti se desfăşoară negocieri
între patronat şi reprezentanţi ai Partidului Socialist şi ai CGLI în urma cărora
se obţine evacuarea uzinelor în schimbul unor vagi promisiuni sociale.
Tulburările ating însă Italia în întregime. În sud o lege agrară acordată în 1919,
ce prevede ocuparea terenurilor necultivate, generează conflicte dure între
ţăranii care revendică şi împărţirea latifundiilor şi marii proprietari care
înfiinţează propriile miliţii pentru protecţie declanşând adevărate războaie civile
în Sicilia. Soluţia rezolvării tensiunilor sociale pare a fi lupta politică şi la
alegerile din 1919 socialiştii şi catolicii populişti obţin majoritatea sufragiilor
dar nu reuşesc să ajungă la un acord pentru a impune reformele necesare. Italia
continua astfel să fie guvernată de partidele tradiţionale care refuză reforme
consistente dar se dovedesc incapabile să menţină ordinea. Electoratul acestor
forţe politice, nemulţumit, se va apropia de un grup politic, iniţial insignifiant,
dar opus revoluţiei şi dornic de a instaura ordinea socială - formaţiunea politică
fascistă condusă de Mussolini.

Mussolini şi fasciile italiene

Mişcarea fascistă a apărut ca o expresie tipică a crizei politice şi sociale
existente în Italia postbelică iar traseul liderului acestei mişcări- Benito
Mussolini este tipică pentru o perioadă confuză şi violentă. Născut în Romagna

245
în 1883, fiu al unui muncitor anarhist, proprietar al unui mic local, Mussolini
creşte într-un mediu sărac. Devine educator, pleacă în Elveţia pentru a scăpa de
serviciul militar, petrece scurte perioade în închisoare pentru activităţi
subversive. Se întoarce în Italia în 1908, militează pentru socialişti iar în 1912
devine director al ziarului de stânga “Avanti” unde este campionul idei
pacifiste. În 1914 Mussolini îşi schimbă brusc opiniile şi fondează (cu ajutorul
subsidiilor oferite de ambasada Franţei) ziarul “Poporul Italiei” în care face
propagandă pentru intrarea Italiei în război de partea aliaţilor. Participă apoi la
război şi este rănit. În 1919 reia conducerea ziarului şi militează în favoarea
reintegrării foştilor combatanţi adoptând teze ultranaţionaliste, în acelaşi timp
reclamând măsuri sociale (deşi fusese exclus Partidul Socialist). Discursul său
se concentrează asupra eforturilor necesare pentru a împiedica degradarea
statului, propunând un regim de forţă. La 23 martie 1919, la Milano, Mussolini
fondează primele “Fascii Italiene de Luptă” ce grupează anarho-sindicalişti,
naţionalişti de extremă dreaptă şi foşti combatanţi. Simbolul ales (fascia) are
valenţe ambigue desemnând la sfârşitul sec. XIX grupurile de ţărani revoltaţi
din Sicilia (având deci conotaţii revoluţionare), dar Mussolini va face referinţe
la fasciile antice “simbol al unităţii, forţei, justiţiei”. Organizaţia are un program
vag şi demagogic şi nu se bucură de o audienţă largă. La alegerile din 1919
mişcarea fascistă va suferi o înfrângere de proporţii nereuşind să trimită vreun
reprezentant în Parlament (în fief-ul lor electoral, Milano, nu obţin decât 4.800
de voturi). Mussolini găseşte explicaţia acestui rezultat în lipsa de disciplină şi
va transforma Fasciile în formaţiuni paramilitare înarmate – “Cămăşile Negre” (
simbolizând doliul Italiei), consacrându-se cuceririi puterii şi alternând
oportunismul cu atitudinea intransigentă. Scopul declarat al mişcării fasciste era
în acel moment doborârea adversarilor socialişti şi comunişti, demonstrarea
slăbiciunilor forţelor politice liberale şi democratice şi poziţionarea mişcării în
imaginea electoratului ca singura alternativă viabilă pentru apărarea ordinii

246
sociale. În acest sens, de la mijlocul anului 1920 Cămăşile Negre încep să
execute expediţii de pedeapsă împotriva sediilor locale ale organizaţiilor
politice şi sindicale ale extremei stângi. Declanşate iniţial în regiunea Triestului
şi Pad-ului, aceste acţiuni vor fi extinse în toată Italia. În acelaşi timp, Mussolini
lărgeşte bazele mişcării fasciste acceptând alianţe cu cei ce se aflau în opoziţie
faţă de regim. Numărul aderenţilor creşte în consecinţă (1919 - 20.000, 1921 -
320.000, 1922 - 720.000). Pentru a nu înspăimânta clasele proprietarilor şi
pentru a asigura disciplina echipelor sale, Mussolini transformă Fasciile în
Partidul Naţional Fascist (PNF - noiembrie 1921) şi amendează programul
politic susţinând respectul proprietăţii private şi menţinerea monarhiei. Va
căpăta astfel sprijinul financiar al industriaşilor şi al marilor proprietari funciari
speriaţi de pericolul exploziei sociale şi de agitaţia de stânga. PNF îşi creează
propriile sindicate, recrutându-şi membrii dintre numeroşii şomeri şi utilizându-
i ca spărgători de grevă în profitul patronatului. În 1921 Italia se afla practic
între ameninţarea unei revoluţii bolşevice şi reacţia naţionalistă şi fascistă.
Opţiunea fascistă pare tot mai apropiată în momentul în care o parte a
politicienilor moderaţi consideră mişcarea condusă de Mussolini drept un
fenomen pasager care va fi resorbit de sistemul parlamentar. În acelaşi an, în
faţa violenţelor ce se propagă în toată Italia şi a ineficienţei legislative, Giolitti
dizolvă camerele şi organizează noi alegeri. Socialiştii obţin 154 de mandate,
Partidul Popular - 106, Liberalii, moderaţii - 158, Fasciştii - 32, Comuniştii - 16.
Mussolini intră în Parlament după ce candidase la Milano pe o listă comună
guvernamentală şi fascistă. După alegeri, Giolitti va fi răsturnat, succesorii săi
se vor dovedi inconsistenţi, nu este posibilă realizarea unei majorităţi stabile şi
instituţiile statului sunt aproape paralizate. În acest context politic confuz, în
iulie 1922, extrema stângă şi sindicatele lansează o mare mişcare grevistă în
nordul Italiei. Partidul fascist reacţionează cu duritate şi sub presiunea
violenţelor stradale greva încetează afirmând mişcarea fascistă drept singura

247
forţă politică capabilă să menţină ordinea în stat. Pe 24 octombrie 1922 la
Neapole se desfăşoară Congresul PNF. Mussolini ameninţă guvernul că 40.000
de cămăşi negre sunt gata să înceapă marşul asupra Romei pentru a prelua
puterea, iar pe 26 octombrie prezintă executivului un ultimatum solicitând
acordarea puterii. Patru zile mai târziu, după consultări cu liderii forţelor
politice şi şefii armatei, regele Vittorio Emmanuel al III-lea încredinţează
conducerea guvernului lui Mussolini, în ciuda opoziţiei liderilor militari. O zi
mai târziu cămăşile negre defilează la Roma.
Instaurarea dictaturii
După cucerirea puterii, din raţiuni tactice, Mussolini încearcă să ofere imaginea
destinderii societale, păstrând faţada parlamentară şi monarhia, dar a solicitat un
mandat excepţional Camerei Deputaţilor anunţând că doreşte “asumarea
deplinelor responsabilităţi”. Cu excepţia socialiştilor şi comuniştilor aceasta îi
va oferi puterile depline cerute şi primul guvern mussolinian va cuprinde doar 4
miniştrii fascişti din cei 13 membrii ai executivului. Însă alegerile parlamentare
din 1924 sunt pregătite cu atenţie de către Partidul Fascist. În 1923 este votată
legea Acerbo ce rezervă 2/3 din mandatele legislative listelor câştigătoare iar
Confindustria (cea mai importantă organizaţie patronală) acordă partidului
fascist 2,5 milioane lire aur. Alegerile din august 1924 marchează triumful PNF
care obţine 356 de mandate (4,3 mil. voturi faţă de cele 2,5 mil. ale opoziţiei).
La deschiderea sesiunii noului legislativ, socialistul Matteoti face un
rechizitoriu deosebit de dur împotriva violenţei fasciste manifestate din plin pe
durata campaniei precum şi a fraudelor electorale, reclamând invalidarea
alegerilor. Pe 10 iunie 1924 Matteoti este însă asasinat şi opinia publică
reacţionează: sunt organizate manifestaţii în memoria victimei, opoziţia nu mai
participă la sesiunea parlamentară, ziarele cer retragerea de la guvernare a
fasciştilor, membrii marcanţi ai PNF îşi dau demisia din partid (Bennedetto
Croce). Reacţia lui Mussolini este însă fermă: plasează în fruntea partidului un

248
adept al violenţei (Roberto Farinacci), ia măsuri împotriva dizidenţilor şi
îndepărtează din guvern miniştrii non-fascişti. Pe 3 ianuarie 1925, în timpul
unui discurs în Cameră, revendică responsabilitatea evenimentelor declarând
“îmi asum singur responsabilitatea politică, morală, istorică pentru tot ceea ce s-
a întâmplat […]. Dacă fascismul a fost o asociaţie criminală, eu sunt şeful
acestei asociaţii criminale!” În faţa violenţei fasciste şi a proclamării acesteia
drept legitimă, opoziţia nu răspunde organizat ci doar prin petiţii, declaraţii şi
manifeste. În consecinţă Mussolini poate acţiona şi în 1925 sunt promulgate
legile “fascistissime” de apărare a statului (iniţiate de ministrul de justiţie
Alfredo Rocco) destinate în fapt organizării dictaturii. Ducele este responsabil
doar în faţa regelui şi poate guverna prin ordonanţe; Consiliul de Miniştri
păstrează doar un rol consultativ iar Parlamentul pierde puterea reală. În anul
următor, sub pretextul unui atentat, Mussolini proclamă starea de asediu, iar
decretele din noiembrie 1926 suspendă libertăţile individuale, suprimă
sindicatele şi organizaţiile politice nefasciste iar toţi deputaţii opoziţiei sunt
deposedaţi de mandatele lor. Este creată o poliţie politică (OVRA - Organizaţia
voluntară pentru reprimarea antifasciştilor) care se adaugă miliţiilor
fasciste.Presa ,radioul ,cinematografia sunt supuse unei cenzuri stricte , iar
administrația ,armata şi învăţământul sunt epurate de adversarii regimului. Au
loc numeroase arestări şi deportări (liderul comunist Gramsci este arestat şi va
muri în închisoare în 1937, alţi opozanţi cunoscuţi precum socialistul Pietro
Neni, moderaţii Nitti şi Sforza, comunistul Togliatti, catolicul don Sturzo sunt
exilaţi. Fascismul se impune prin intimidare şi violenţă dar succesul său se
datorează şi erorilor adversarilor politici: grevele neîncetate şi de cele mai multe
ori infructuoase epuizaseră combativitatea unei clase muncitoare lipsită încă de
maturitate politică. Ineficacitatea, chiar îngăduinţa, guvernărilor moderate au
facilitat extinderea agresiunilor fasciste asupra unui regim parlamentar fără
rădăcini profunde. Lipsa de reacţie a opiniei publice şi primele realizări sociale

249
ale regimului mussolinian au condus rapid la supunerea Italiei. Pentru a-şi
impune dominaţia regimul fascist a urmărit anihilarea oricărui spirit critic şi
transformarea comunităţii de indivizi într-o “colectivitate” amorfă, supusă
voinţei conducătorului. Această intenţie s-a realizat în practică pornind de la
nivelul tinerelor generaţii deoarece în viziunea fascistă copiii, viitorii cetăţeni ai
patriei, trebuiau să aparţină mai mult Statului decât familiilor lor. Astfel sunt
create organizaţii de copii (încă de la 6 ani) şi tineret (8-18 ani) cu uniforme,
drapele, activităţi proprii. Adolescenţii sunt supuşi antrenamentelor militare,
tinerele fete intră în organizaţii specifice. Învăţământul general este strict
controlat, profesorii trebuie să predea ideile regimului, învăţătorii apar la clase
în uniforma fascistă iar elevii sunt crescuţi în cultul fanatic al Ducelui (motto-ul
tinerei generaţii era “Crede!, Supune-te!, Luptă!” . Odată adult, italianul se afla
în continuare sub controlul statului. Aproape omniprezente, organele de
represiune ale statului (poliţia politică) eradicau orice formă de critică.
Profesiunile liberale erau supravegheate prin intermediul “ordinelor”
(asociaţiilor) profesionale la care adeziunea era obligatorie. Clasa muncitoare a
fost organizată în sindicate fasciste, singurele autorizate, iar timpul liber a fost
supus la rândul său controlului prin evenimente culturale, divertisment, călătorii
colective toate desfăşurate la iniţiativa şi sub autoritatea statului. O propagandă
agresivă însoţeşte manifestările publice ale Statului Totalitar. “Ducele” –
conducătorul suprem este pretutindeni: călătoreşte des în toată Italia, participă la
grandioase parade militare, este fotografiat în toate circumstanţele. În
discursurile sale publice, radiodifuzate în toată Italia, care comentează marile
evenimente sau anunţă deciziile sale, Mussolini utilizează cuvinte simple dar cu
impact asupra maselor, elocvenţa sa oratorică, populistă şi demagogică,
entuziasmând astfel marile adunări populare. Partidul controlează toate
mijloacele de expresie – presă, radio, carte – prin intermediul Ministerului
Presei şi Propagandei, iar începând cu anii 30 regimul a stimulat creşterea

250
cinematografiei italiene (Festivalul Internaţional de la Veneţia, studiourile
Cinecitta). Producţiile cinematografice ale perioadei fasciste au fost însă
mediocre, evitând problemele reale ale societăţii şi concentrându-se asupra
divertismentului sau exaltării naţionalismului prin mitizarea trecutului (Imperiul
Roman mai ales), în timp ce documentarele au fost destinate exclusiv
“realizărilor” regimului.
Domeniul economic
În domeniul economic, fascismul, care în 1921 afirma solemn ataşamentul faţă
de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, a trecut treptat la măsuri
etatiste datorită atât nevoii sistemului de a elimina formele de libertate
individuală existente cât şi unor conjuncturi economice nefavorabile. Astfel
până în jurul anului 1925 politica economică a noului regim va fi una liberală.
După instaurarea dictaturii şi revenirea la ordinea publică, mediile de afaceri şi-
au recăpătat încrederea iar Ministrul de finanţe De Stefani a introdus o serie de
măsuri ce au contribuit la redresarea economică. Cheltuielile statului au fost
reduse şi fiscalitatea severă pentru veniturile înalte abolită, concomitent cu
crearea unui sistem mult mai echilibrat de impozite pe venit. Au fost încheiate
tratate de reducere a taxelor vamale cu Franţa, Austria şi Germania ceea ce a
condus la relansarea comerţului exterior şi s-a ajuns la acorduri speciale cu
Statele Unite şi Anglia prin care rambursarea datoriilor de război a fost
eşalonată pe 62 de ani cu o dobândă fixă. În plus, în această perioadă investiţiile
străine în Italia cresc în volum şi sunt contractate noi împrumuturi fiind
finanţată astfel redresarea economică. În consecinţă, producţia industrială îşi
revine, dublându-se practic între 1921 şi 1926, iar şomajul regresează puternic.
Creşterea importurilor a provocat însă o presiune puternică asupra lirei care
scade de la 5 cenţi SUA (1923) la 3,3 (1926). Majoritatea economiştilor propun
o politică a inflaţiei controlate dar, în numele prestigiului statului şi al monedei

251
naţionale, Mussolini va rupe cu liberalismul şi se va orienta spre o economie
dirijistă, reprezentată în mod propagandistic de “marile bătălii”:
• “bătălia lirei” (1926) - Banca Italiei primeşte monopolul emisiunilor
monetare, preţurile sunt controlate de guvern, sunt contractate importante
împrumuturi americane, este practicată o politică deflaţionistă clasică însoţită de
un buget de austeritate. Valoarea lirei urcă spectaculos, în decembrie 1927
moneda fiind stabilizată la valoarea de 79 mg aur, respectiv 28% din valoarea
antebelică. Supraevaluarea lirei a atras însă frânarea exporturilor şi încetinirea
expansiunii economice. Sudul este practic sacrificat datorită dependenţei sale de
exporturile agricole
• “ bătălia grâului” - insuficienţa producţiei agricole italiene este recuperată
prin reluarea, cu o amploare necunoscută până atunci, a politicii preconizate
încă din 1880 legea bonificării integrale (1920) pune în valoare terenuri
necultivate şi 5 milioane de hectare sunt reamenajate şi reintroduse în circuitul
agricol. Succesul cel mai puternic mediatizat este asanarea mlaştinilor pontine
unde sunt instalate mii de exploatări agricole şi edificate localităţi agrare noi
(Littoria, Pontinia). Practic, în 1933 producţia agricolă este dublă faţă de 1925
(de la 5 milioane tone la 8,5 milioane) şi Italia poate renunţa la importurile de
cereale care dezechilibrau puternic balanţa comercială
• este declanşat un vast program de munci publice, necesar absorbţiei
şomajului: peste 600 de km de autostrăzi, electrificarea reţelelor ferate, marele
tunel din Apenini (18 km), apeducte, gări, redimensionarea Romei (construirea
de locuinţe sociale, apariţia unor cartiere şi bulevarde noi, a unui ansamblu
sportiv monumental, a Forului Italic, degajarea siturilor arheologice)
• ampla politică în favoarea natalităţii: propagandă în favoarea mariajului,
acordarea de avantaje familiilor numeroase, introducerea impozitului pe celibat,
interzicerea emigraţiei în 1928. Rezultatul: Italia numără în 1939 45 milioane de
locuitori, aproximativ cât Franţa dar pe o suprafaţă de două ori mai mică.

252
Trebuie însă luat în considerare faptul că această creştere demografică s-a
datorat în special scăderii mortalităţii, interzicerii emigraţiei şi întoarcerii a
numeroşi imigranţi

Criza economică
În 1930 Italia este sever atinsă de criza economică mondială. Valorile bursiere
cad la 50%, comerţul exterior pierde peste 2/3 (inclusiv datorită diferenţei între
preţurile mondiale şi cele italiene, superioare din cauza cursului supraevaluat al
monedei) iar numărul de şomeri atinge 1,3 milioane în 1932.În fața crizei
regimul fascist adoptă un plan riguros de măsuri . Statului îi este încredinţat
monopolul comerţului exterior, schimburile comerciale sunt strict controlate,
sunt introduse tarife protecţioniste. Se încheie o serie de acorduri tip clearing cu
Germania şi România pentru a se procura materii prime fără a fi scoase devize
din ţară. Opţiunea preferată pentru ieşirea din criză este politica autarhică, ceea
ce presupunea o accentuare a rolului statului în economie. Exemplul exista deja,
în 1931 Banca Comercială fusese salvată prin intervenţia statului şi acesta
obţinuse în schimb majoritatea acţiunilor. Cu ajutorul fondurilor publice,
diverse societăţi de stat accelerează cercetarea şi exploatarea produselor
necesare economiei italiene (este creată Agip - Agenţia generală a petrolului
italian). În 1933 este creat IRI (Institutul pentru reconstrucţie industrială)
destinat sprijinirii băncilor aflate în dificultate prin cumpărarea de către stat a
acţiunilor industriale posedate de către acestea. Statul, devenit pe această cale
un proprietar important, va gestiona aceste acţiuni dezvoltând diferite holding-
uri (Finsider - metalurgie, Finmare - construcţii navale), implicându-se prin
această uriaşă agenţie naţională ce beneficiază de resursele publice, direct în
efortul de producţie. Din 1937, IRI devine instituţie a statului iar în 1940
puterea centrală controlează practic peste 20% din totalul investiţiilor italiene.
Cu toate acestea, participarea statului fascist la viaţa economică nu a implicat

253
nici naţionalizare, nici socialism, capitalul privat continuând să deţină p ărţi
însemnate din avuţia naţională şi din societăţile controlate de IRI. Marile
grupuri industriale au fost în continuare preponderente în industrii precum
construcţia de autovehicule, textile, chimică, electrică dar capitalul privat,
datorită intervenţiei statului în domeniul investiţiilor s-a putut degaja de
sectoarele mai puţin rentabile. Depăşirea crizei economice printr-o politică de
autarhie a însemnat şi mobilizarea resurselor naţionale (de la aurul deţinut de
populaţie la fierul din insula Elba sau modestele rezerve de cărbune din
Sardinia) precum şi reorientarea schimburilor comerciale în profitul aliatului
german devenit principalul client şi furnizor al Italiei. În acelaşi timp, în
octombrie 1936, lira italiană este devalorizată pentru a permite echilibrarea
balanţei comerciale. Bilanţul politicii economice mussoliniene este inegal:
autarhia(autosuficiența economică) nu a reuşit asigurarea independenţei
energetice şi nu a redus penuria de materii prime siderurgice. Bunurile de
consum au fost raţionalizate şi puterea de cumpărare a populaţiei a stagnat,
suprapopularea din sud nu a fost absorbită iar sacrificiile impuse populaţiei au
fost substanţiale. Dezvoltarea economică s-a realizat în favoarea nordului, a
marilor aglomerări urbane şi a porturilor. Însă în această epocă s-au pus bazele
infrastructurii “capitalismului de stat” care va permite miracolul economic
italian de după cel de-al doilea război mondial.

Italia politică externă

1.Războaiele italo-etiopiene
Primul Război Italo-Etiopian a fost un conflict militar dintre Italia și Etiopia
care a avut loc între anii 1895 și 1896. Conflictul și-a avut originea într-un tratat
care, în accepțiunea italienilor, transforma Etiopia într-un protectorat italian.
Italia a fost sprijinită în război de ceilalți membri ai Triplei Alianțe – Imperiul
German și Austro-Ungaria. Spre surprinderea italienilor, împăratul etiopian
Menelik al II-lea a fost sprijinit de inamicii săi tradiționali, astfel încât armata

254
italiană, care a atacat din Eritreea Italiană în 1893, a trebuit să facă față unor
forțe mai puternice decât s-ar fi așteptat. În plus, Etiopia a fost sprijinită de
Imperiul Rus, care a oferit consultanți militari, a asigurat instruirea trupelor și a
vândut arme etiopienilor pe toată perioada războiului. Etiopia a fost sprijinită
din punct de vedere diplomatic și de Franța, care nu dorea ca Italia să devină
competitor colonial în Africa.Luptele au început în 1895, când trupele italiene
au atacat. La început, italienii au înregistrat câteva succese, până când trupele
etiopiene au contraatacat și au asediat fortul Meqele, ai cărui apărători au fost
forțați în cele din urmă să se predea. Înfrângerea italienilor a fost consfințită de
Bătălia de la Adwa, în timpul căreia armata etiopiană a dat o lovitură decisivă
trupelor italiene aflate într-o mare inferioritate numerică. Italienii au fost
obligați să se retragă în Eritreea. În această bătălie, italienii au suferit pierderi de
7.000 de oameni și 3.000 de prizonieri. În plus, 1.200 de ascari din Eritreea au
fost uciși, iar 800 de eritreeni au fost luați prizonieri și mai apoi mutilați de
către etiopieni Pierderile etiopienilor au fost estimate la aproximativ 4.000 de
soldați morți.
Al doilea război italo-etiopian a avut loc între 1935-1936 . Deși Italia era mai
bine înarmată, etiopienii nu au cedat prea repede și abia la sfârșitul lunii
ianuarie 1936 și în februarie italienii obțin succese, dar nu decisive. Etiopienii
aveau în mare parte armament vechi și nu dispuneau de aviație. Astfel, la
sfârșitul lui aprilie s-a văzut clar victoria Italiei, și în luna mai ei au ocupat
capitala Etiopiei, Addis Abeba. Împăratul etiopian, Haile Selassie a fost forțat
să se exileze. Prim-ministrul fascist Mussolini declara triumfător după
înfrângerea trupelor etiopiene, de la un balcon situat în piața Veneției din Roma:
"Etiopia este italiană!". La sfârşitul celui de-al doilea rãzboi italo-abisinian,
italienii ocupã Etiopia vreme de 5 ani, între 1936-41, pânã când sunt alungaţi de
britanici şi forţele patriote etiopiene. Confruntarea de la Adwa poate fi
consideratã un punct de cotiturã în istoria Etiopiei, dar şi în cea europeanã,

255
pentru cã marcheazã declinul Europei ca centru politic mondial. Înfrângerea
unei puteri coloniale şi recunoaşterea suveranitãţii africane devin repere pentru
viitorii naţionalişti în lupta lor pentru decolonizare, ca şi pentru liderii mişcãrii
pan-africane. Etiopia devine un simbol al valorii şi rezistenţei africane, un
bastion al speranţei, dar şi o emblemã a conservatorismului şi naţionalismului
care o vor izola în viitor de inovaţii vestice. Pe de altã parte, înfrângerea italianã
este resimţitã ca o traumã pe care liderii fascişti încearcã sã o rãzbune prin
aventura revanşardã din 1935.

Consecințele acestui război

a.Caderea frontului de la Stresa
Prima fisură a apărut pe 18 iunie 1935, când Marea Britanie a făcut publică
semnarea unui acord naval cu Germania prin care acesteia din urmă i se
recunoştea, încălcându-se din nou Tratatul de la Versailles, dreptul de a deţine o
flotă egală cu 35% din tonajul marinei militare britanice, în vreme ce în materie
de submarine Germania obţinea paritatea. Acordul naval anglo-german însemna
sfârşitul de facto al Frontului de la Stresa întrucât unul din semnatari accepta şi
legitima o nouă fisură în sistemul versaillez.
A doua etapă, mai importantă, a adus tensionarea relaţiilor dintre Italia pe de-o
parte şi Franţa şi Marea Britanie, pe de cealaltă, şi de apropierea treptată dintre
Roma şi Berlin. Unul din preţurile plătite de anglo-francezi pentru politica
antigermană a Italiei a fost reprezentat de concesiile, economice şi nu numai,
făcute lui Mussolini în Etiopia. Interesat mai degrabă de o aventură militară care
să readucă în prim plan vitalitatea Italiei fasciste şi mai puţin de o
„achiziţionare” a Etiopiei prin mijloace diplomatice, Mussolini a ordonat pe 3
octombrie 1935 atacarea Etiopiei. Obligate să opteze între repudierea
principiului securităţii colective sau a potenţialului aliat, Franţa şi Marea
Britanie au ales să acţioneze prin intermediul Societăţii Naţiunilor în cadrul
căreia, pe 18 octombrie, au fost votate sancţiuni economice îndreptate împotriva

256
Italiei. Dezacordurile dintre anglo-francezi (britanicii fiind adepţii unei politici
mai ferme), dar şi dorinţa de a evita o apropiere italo-germană, au avut drept
rezultat ineficienţa sancţiunilor. Disproporţia de forţe şi-a spus cuvântul şi în
primăvara lui 1936 Etiopia era deja înfrântă. Privită în perspectivă, politica
anglo-franceză a fost un eşec din toate punctele de vedere: eşecul sancţiunilor,
dar şi Planul Hoare-Laval de împărţire a Etiopiei, au însemnat compromiterea
ideii de securitate colectivă, fără ca ele să prevină ameliorarea substanţială a
relaţiilor italo-germane şi discreditarea Societăţii Naţiunilor.
Criza etiopiană a creat o nouă breşă de care Hitler a putut profita. Garanţii
Pactului de la Locarno, Marea Britanie şi Italia, erau plasaţi pe poziţii diametral
opuse, iar Mussolini era recunoscător Germaniei pentru neutralitatea
binevoitoare afişată în timpul crizei etiopiene. Ca pretext pentru următoarea sa
mişcare Hitler a folosit procesul de ratificare de către Franţa a tratatului de
asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietic.
b.Apropierea Italiei de Germania datorită neutralității Germaniei în acest război
2.Războiul civil din Spania-1936
În Spania secolului trecut, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a
generalului Miguel Primo de Rivera , stînga triumfă electoral în oraşele mari, în
aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal.
Noua structură parlamentară nu întârzie să profite de context, proclamînd
abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii
următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul
Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în
viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist,
cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936,
mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern
dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”).
Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru

257
Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină. Picătura care a
umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo
Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în
sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală,
generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl
va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din
Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din
noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconquista, răspunzând
sincronic revoluţiei comuniste. Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la
scurt timp de la izbucnirea lui : Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele
naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au
întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul
“Ajutor Roşu”). Marile puteri democratice – Franţa, Anglia şi Statele Unite – au
adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat
(propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în
numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei” . În Franţa, mai ales, propaganda
antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre . Revoluţia comunistă
spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei
franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi
după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere
violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la
orori aproape inimaginabile . Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie
1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv. Se
instituie astfel un regim autoritar – specie de dictatură benignă, cum a fost şi cea
a lui Salazar în Portugalia – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975),
lăsând în urmă o Spanie reconsolidată şi pregătind restaurarea paşnică a
monarhiei (prin tânărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar).Acest

258
război a reprezentat un antrenament pentru forțele implicate -pentru Al Doilea
Război Mondial, tot ce acest război va apropia și mai mult Italia de Germania.
3.Pactul de la Locarno-idem Franța
4. Pactul AntiComintern- a fost un pact anticomunist încheiat la data de 25
noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperialistă, împotriva
Internaționalei a III-a Comuniste, cunoscute și sun denumirea Comintern. Pactul
AntiComintern prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în
cazul vreunei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea
de măsuri pentru securitatea intereselor comune. De asemenea, niciunul dintre
cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și, totodată, Germania
era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko. La
6 noiembrie 1937, Italia Fascistă a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce
a devenit cunoscut, mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

2.GERMANIA
Germania după P.R.M
Republica de la Weimar-Revoluţia din 1918
La sfârşitul lunii octombrie, comandamentul Marinei Imperiale decidea
executarea unui atac sinucigaş al flotei germane împotriva Aliaţilor.
Marinarii din baza navală Kiel au refuzat însă executarea ordinelor şi
autorităţile au arestat un număr de rebeli ceea ce a produs scânteia
necesară revoluţiei. În consecinţă după ce pe data de 3 noiembrie
1918 marinarii manifestează pentru a obţine eliberarea camarazilor
închişi, garnizoana din Kiel trece de partea răsculaţilor. O zi mai târziu,
muncitorii din Arsenal intră în grevă, se formează primele consilii (Räte)
ale muncitorilor şi marinarilor iar revolta se extinde în marile oraşe germane.
Momentul este exploatat cu succes de forţele politice de stânga si pe 7
noiembrie socialistul independent Kurt Eisner proclamă în Bavaria o Republică
259
a Sfaturilor după model sovietic. Stânga socialistă este însădivizată între
majoritatea membrilor Partidului Social-Democrat German (SPD) ce
solicită armistiţiul, amnistierea arestaţilor politici şi abdicarea Kaiserului şi
socialiştii minoritari grupaţi în USPD (organizaţia radicalăSpartakus) ce
propun o revoluţie de tip bolşevic. Divizarea este evidentăpe 9 noiembrie
atunci când revoluţia ajunge la Berlin şi socialistul Scheidemann proclamă
Republica în timp ce spartakistul Liebknecht anunţă Republica Socialistă.
Practic nici o forţă politică nu mai susţinea monarhia şi împăratul Wilhelm
al II-lea abdică. În următoarea perioadă, în timp ce revoluţia socialistă
se organizează, se adânceşte totodată ruptura dintre moderaţi şi radicali.
Astfel între 10-15 noiembrie sunt create peste 10.000 de sfaturi ale
muncitorilor şi soldaţilor în toată Germania iar la Berlin se constituie un
guvern format din 6 comisari ai poporului (3 SPD, 3 USPD) şi condus de
socialistul Ebert. În plus, pe 15 noiembrie se încheie un acord între
patroni şi sindicate prin care se obţine o ameliorare considerabilă a
situaţiei muncitorilor: ziua de lucru de 8 ore, libertatea sindicală,
posibilitatea organizării de comitete de uzină. Reprezentanţii socialişti ai
muncitorilor renunţă în schimb la revendicările privind naţionalizarea. Armata
îşi defineşte poziţia după o serie de negocieri cu guvernul provizoriu,
declarându-se neutră dacă ordinea va fi restabilită. Din 28 noiembrie SPD
începe pregătirile pentru alegerea Constituantei iar la sfârşitul lunii reapar
partidele de dreapta, în timp ce spartakiştii devin liderii extremismului de
stânga. Armata îşi defineşte poziţia după o serie de negocieri cu guvernul
provizoriu, declarându-se neutră dacă ordinea va fi restabilită. Din 28
noiembrie SPD începe pregătirile pentru alegerea Constituantei iar la
sfârşitul lunii reapar partidele de dreapta, în timp ce spartakiştii devin
liderii extremismului de stânga. dizolvarea Comitetului Sfaturilor din Berlin,
aflat sub controlul USPD. Comisarii USPD părăsesc guvernul iar

260
spartakiştii fondează pe 30 decembrie Partidul Comunist. O lună mai
târziu, după ce capitala este cuprinsă de înfruntări violente între
susţinătorii USPD şi cei ai SPD, guvernatorul Berlinului, Noske, îl destituie
pe prefectul comunist al poliţiei. În replică Spartakiştii organizează
manifestaţii ce degenerează în conflicte armate cu forţele de ordine.
Armata este chemată pentru a apăra guvernul şi între 9-12 ianuarie în Berlin
au loc lupte sângeroase în urma cărora insurecţia spartakistă este
înfrântă. Şefii spartakişti Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht sunt arestaţi şi
apoi executaţi. auzele eşecului insurecţiei comuniste erau, în opinia Rosei
Luxemburg exprimată în ziarul Röte Fahne din 14 ianuarie 1919 : “lipsa
de maturitate politică a soldaţilor care au ascultat de ofiţerii lor, satele au rămas
neatinse de revoluţie, conflictele economice aflate încă în stadiul iniţial.”
Noua Germanie şi dezechilibrele sale
Revoluţia din noiembrie plasează Germania în tabăra
democraţiilor atât din punct de vedere politic (republica
parlamentarăreprezintă o ruptură bruscă cu Imperiul autoritar) cât şi din
punct de vedere social (intrarea sindicatelor în viaţa publicăşi apariţia
comitetelor de uzină). Treptat, sub amprenta socialiştilor, începe
reformarea Germaniei tradiţionale, sufragiul feminin, liberalizarea
moravurilor, politizarea tineretului aducând un suflu de libertate ce desparte
noul regim de mediile conservatoare. Republica este însă contestată din
două direcţii: represiunea insurecţiei spartakiste din ianuarie 1919 a separat
comuniştii (şi odată cu aceştia un număr crescând de muncitori) de
republica represivăşi “socialiştii trădători”. În al doilea rând, noul regim este
nevoit să-şi asume responsabilitatea Tratatului de la Versailles, iar dreapta va
dezvolta ideea “loviturii de pumnal dată de socialişti în spatele armatei
germane” ce, fărăa fi înfrântă, a trebuit să se predea. În ciuda pierderilor
teritoriale Germania şi-a păstrat echilibrul şi restrângerea teritorială a

261
avut drept efect accentuarea conştiinţei apartenenţei la o “germanitate” -
comunitatea definitorie de sânge şi limbă- mai largă decât suprafaţa aflată sub
autoritatea Berlinului. În consecinţărevendicarea spaţiilor germane situate în
afara Germaniei a devenit tema naţionalistă majoră după 1919.
Constituţia de la Weimar
Constituţia de la Weimar prevedea egalitatea în faţa legilor, libertăţi
publice, apelul la referendum la iniţiativa a 10% din corpul electoral
considerat suveran (“puterea emană de la popor”). Reich-ul german
devenea o republică cu 17 landuri. Parlamentul era compus din două
adunări: Reichstag (ales prin sufragiu universal pentru 4 ani, vota legile,
controla activitatea executivului) şi Reichsrat (aduna reprezentanţii landurilor,
având însă un rol redus). Puterea executivă era reprezentatăatât de
preşedintele Reich-ului (ales prin sufragiu universal pentru 7 ani, numea
guvernul) cât şi de Cancelar (şeful executivului). Deşi clar de inspiraţie
liberalăşi democratică Constituţia ascundea lacune importante. Neîncrederea
în forma de guvernământ republicanătranspare din folosirea extrem de rară a
termenului (o singură dată) chiar în textul fundamental al statului. În
schimb este preferat constant conceptul tradiţional de “Reich” - stăpânire,
autoritate, imperiu.
Viața politică
Preşedinţii Germaniei de la Weimar

1919-1925-socialistul Friedrich Ebert – a lăsat cancelarul săguverneze

şi nu a intrat în conflict cu executivul.
1925-1934 -mareşalul Hindenburg, monarhist convins, erou al
războiului. Până în 1929 acesta va respecta textul Constituţiei apoi, în
faţa instabilităţii ministeriale va capta din ce în ce mai mult atenţia opiniei
publice. Reales în 1932, va discredita treptat poziţia parlamentului (prin

262
sprijinul acordat unor cabinete minoritare incapabile săguverneze şi să
rezolve gravele probleme economice) în dauna statutului autorităţii centrale.

Partide politice
1. Partidul Socialist-Democrat (SPD)
Este principala forţă politică între 1919 şi 1930, respinge modelul
bolşevic, renunţă la principiul luptei de clasă, îşi propune o politică de
reforme democratice. Imediat după război are peste 1 milion de membrii,
dar influenţa sa va intra treptat în declin, înregistrând 38% din sufragii în
1919 şi 20% în 1932. Din 1923 SPD-ul nu va mai participa efectiv la
guvernare, cu excepţia marilor coaliţii din perioada 1928-1930, dar sprijinul său
parlamentar, neutralitatea sau absenţa sa sunt indispensabile
supravieţuirii cabinetelor minoritare. Lideri: F.Ebert, Scheidemann, Müller.
Baza sa electorală se afla îndeosebi în regiunile industriale.

2. Zentrum
Partid al catolicilor, pe locul I înainte de 1914, după război, ocupăconstant al
doilea loc în preferinţele electoratului. Ostil revoluţiei, acceptănoul regim
şi va participa la toate guvernările. Fiind un partid confesional dispune de
un electorat stabil ce se va dovedi refractar la naţional-socialism. Din
1925 va evolua treptat spre conservatorism şi Cancelarii Zentrumului (în
special Brüning şi von Papen) vor contribui prin practicile guvernamentale
la degradarea democraţiei germane. Lideri: Brüning, von Papen, Wirth.
Zone electorale: nobilimea sileziană, industriaşii din Rhenania,
muncitorii din zona Ruhr-ului, ţăranii bavarezi.

3. Partidul Liberal
Reprezintă aripa stângă a liberalismului german, un partid de personalităţi
şi nu de masă, partizan al unei republici liberale şi parlamentare.
Ostil dictaturii şi violenţei, va participa aproape la toate guvernările

263
perioadei. Conducători: Rathenau, Max Weber. Votat îndeosebi de
burghezia urbană

4. Partidul Comunist (KPD)

Respinge regimul de la Weimar, va încerca în diverse moduri doborârea
acestuia (1920 - insurecţie reprimată în Ruhr, 1921 - grevăgenerală
transformată în insurecţie de asemenea eşuată, 1923 - reuşeşte să impună
guverne comuniste în Saxa şi Thuringia, dar insurecţia ce urmează
destituirii acestora de către autoritatea centrală este înăbuşită în sânge). Din
1925 sub conducerea lui Ernst Thälmann, KPD se supune total
Internaţionalei a III-a aşteptând momentul revoluţiei şi practică, la ordinul
Moscovei, politica “clasă contra clasă” refuzând orice alianţă cu SPD-ul.
Începând cu 1930 îşi va uni în Reichstag vocea cu naţional-socialiştii
împotriva regimului democratic de la Weimar, deşi în stradă se înfruntă
violent. Marchează progrese însemnate la alegerile din 1932 (15% din
electorat), dispune de peste 330.00 de membrii disciplinaţi precum şi de
propriile trupe de şoc - “Frontul Roşu”

5. Partidul Populist
Reprezintă burghezia de afaceri a Germaniei protestante, este ostil socialismului
şi tradiţional monarhist. După 1925 îşi schimbă tactica încercând
“cucerirea” Republicii, practicând o politică ambiguă de raliere şi
susţinere a noilor instituţii. Personalităţi: Stresemann, Schacht,
H.Stinnes, Thyssen. Sprijin masiv din partea marii finanţe şi a marilor
industriaşi.

6. Partidul Naţional-German
Formaţiune politică susţinută îndeosebi de pangermanişti, ierarhia Bisericii
Lutherane şi marii proprietari funciari din landurile estice. Ostil Tratatului
de la Versailles, menţine nostalgia Germaniei Imperiale. Susţin totuşi

264
guvernul în momentele de tensiuni externe (1923 - ocupaţia franceză a
Ruhr-ului). Din 1928 aflat sub conducerea unui mare magnat al presei -
Hugenberg - va aluneca spre extrema dreaptă, colaborând în final cu NSDAP.

Criza economică şi politică 1929 – 1933

În 1930, brusc privată de credite, Germania supraindustrializată nu poate
exporta (datorită recesiunii generale) suficient pentru a plăti importurile
de materii prime. Producţia se prăbuşeşte (în 1932 scade cu 50% faţă de
1929), criza afectează mai ales întreprinderile mici şi mijlocii care cuprindeau
mai mult de 50% din forţa de muncă industrială a Germaniei. Şomajul
creşte rapid (1,5 mil. în 1929, peste 6 mil. în 1931) şi în toate clasele sociale
se dezvoltă o antipatie împotriva capitalismului internaţional, considerat
principalul vinovat al crizei. Dezorientate, forţele politice încearcă diferite
soluţii pentru ieşirea din criză. Marea industrie solicită din 1929 relansarea
investiţiilor prin scăderea fiscalităţii şi economie bugetară, în 1931
încearcă să impunăscăderea salariilor muncitorilor, pentru ca din 1932 să
ceară relansarea economică prin intervenţia masivă a statului.
Sindicatele reclamăindemnizaţii crescute pentru şomaj, marii proprietari
funciari solicităajutoare consistente din partea statului. Partidele de
dreapta se opun creşterii impozitelor care defavorizează electoratul lor în timp
ce partidele de stânga refuză o politică de austeritate deoarece salariaţii
reprezintăprimele victime. Guvernul Brüning (martie 1930 - mai 1932)
încearcă rezolvarea crizei prin creşterea impozitelor, iar din 1931 trece la
măsuri deflaţioniste clasice (scăderea salariilor, preţurilor, chiriilor). De
asemenea preia o parte din capitalul bancar pentru a controla şi proteja
sistemul financiar, instaurează un control asupra schimburilor externe
pentru a reduce importurile. Reuşeşte să echilibreze balanţa comercială,

265
însă nu obţine redresarea balanţei de plăţi. Şomajul este agravat. În aceste
condiţii, Cabinetul Brüning devine minoritar după retragerea sprijinului de
către socialişti (nemulţumiţi de măsurile sale deflaţioniste) şi se sprijină pe
coaliţii efemere, guvernând prin decrete-legi. SPD duce o politică de
absenteism fără a vota proiectele guvernului dar şi fără a-l răsturna.
Parlamentul nu mai legiferează, lupta politică nu mai are substanţă reală,
conflictul se desfăşoară în stradă între miliţiile comuniste şi SA
În perioada martie - aprilie 1932 au loc alegeri prezidenţiale. La capătul
a două tururi de scrutin, Hindenburg este reales cu peste 19 milioane de
voturi în dauna candidatului NSDAP, Hitler, ce obţine mai mult de 13
milioane de sufragii. În mai 1932 guvernul Brüning cade, înlocuit de von
Papen (de asemenea reprezentant al Zentrum-ului). Acesta încearcă să
obţină o majoritate viabilă dizolvând de două ori Reichstagul (iunie şi
noiembrie 1932). La alegerile din iulie 1932 , marcate de incidente sângeroase
între stânga şi naţional socialişti, partidul condus de Hitler (NSDAP) obţine
37% din voturi (peste 14 milioane), respectiv 230 locuri în Parlament. În
noiembrie 1932 partidul nazist înregistrează, din nou, un scor redutabil
(33,1%), la mare distanţă de SPD (20,4%) şi Von Papen propune o
coaliţie cu Partidul Nazist, dar preşedintele Hindenburg se opune. În faţa
refuzului preşedintelui şi incapabil sa rezolve criza economicăşi sa
readucă stabilitatea într-o Germanie răvăşită de violenţe stradale cotidiene,
von Papen demisionează în decembrie 1932. Succesorul său,
generalul Schleicher, vrea să zdrobească atât comunismul cât şi
nazismul prin instaurarea unei dictaturi corporatiste după model italian. Prin
programul său de reforme sociale atrage antipatia capitalismului german ce se
apropie tot mai mult de Hitler şi exercită o presiune crescândă asupra
preşedintelui Hindenburg pentru a-l numi pe conducătorului naţional-
socialist în funcţia de cancelar. În ianuarie 1933 eşecul cabinetului

266
Schleicher este evident şi Hindenburg îl investeşte pe Adolf Hitler în
funcţia de Cancelar al Reich-ului. Instalarea regimului politic nazist
În 1919, în contextul unei vieţi politice agitate şi violente, Partidul
Muncitoresc German, fondat la München de Anton Drexler, se transformăîn
Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Printre noii
săi membrii se numărăşi Adolf Hitler, un fost caporal în armata germană,
recrutat datorită talentelor sale oratorice şi însărcinat cu mobilizarea
soldaţilor împotriva pericolului bolşevic. Partidul se afla la marginea
eşicherului politic şi nu este remarcat de electorat în ciuda mesajului său
de stânga şi a discursului radical. Un an mai târziu, în februarie 1920
este lansat un nou program politic în 25 de puncte. Vag, anticapitalist,
populist programul NSDAP nu reuşeşte să atragă masele. n iulie 1921 Adolf
Hitler se află printre conducătorii mişcării şi trece la reorganizarea
acesteia, înfiinţând ziarul NSDAP “Völkischer Beobachter” (Observatorul
popular) şi organizaţiile paramilitare Secţiile de asalt (SA) conduse de Ernst
Röhm. Discursul partidului devine tot mai agresiv împotriva guvernului, a
formaţiunilor politice democratice şi a comuniştilor. În acelaşi timp partidul
se organizează pe baze ierarhice mai stricte şi începe să atragă figuri politice
importante. În ianuarie 1923 are loc primul congres al NSDAP la care
participăşi generalul Luddendorf, fost comandant al armatei germane în
timpul primului război mondial, personaj emblematic pentru militarismul
şi dorinţa de revanşă specifice epocii. După ce în septembrie 1923 Hitler
anunţă noul program al nazismului (antimarxist, antisemit şi revizionist)
precum şi voinţa sa de a doborî Republica de la Weimar, Partidul
Naţional Socialist încearcă sădea o lovitură de stat în Bavaria. Membrii şi
susţinători ai partidului contesta violent autoritatea guvernului de la Berlin
şi anunţă instaurarea statului naţional-socialist. Desfăşurată între 8-9
noiembrie 1923 şi denumită ironic în epocă “Puciul de la berărie” (locul

267
unde se adunau simpatizanţii NSDAP), tentativa nazistă, lipsită de un
suport real din partea populaţiei eşuează în confruntarea cu autorităţile
locale iar liderii mişcării sunt arestaţi. Judecat în 1924 Hitler este condamnat
la 5 ani de închisoare dar va fi eliberat după 6 luni în urma unei amnistii
generale. În timpul detenţiei va scrie lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea)
în care îşi precizeazăintenţiile ideologice: superioritatea rasei germane,
nevoia de spaţiu vital, concepţiile anti-democratice, revizionismul şi politica
externă revanşardă, exaltarea mistică şi cultul conducătorului,
anticomunismul dar mai ales antisemitismul virulent. În 1925 Hitler îşi
consolidează poziţia în partid, îndepărteazămembrii fondatori şi creează
Secţiile de protecţie ale partidului (Schutzstaffeln - SS). Totuşi, între
1924 şi 1928 NSDAP-ul rămâne un partid periferic, ignorat, în ciuda
unui discurs agresiv, de electoratul german care trăieşte o perioadă de
prosperitate economicăşi stabilitate politică. Spre sfârşitul deceniului,
partidul nazist începe însă a repurta o serie de succese electorale. În
timpul crizei economice, Hitler a văzut oportunităţile deschise şi a
accentuat în discursurile sale (peste 100 în 1929) acuzaţiile la adresa
democraţilor, marxiştilor dar mai ales a evreilor denunţaţi drept principalii
vinovaţi ai problemelor germane. Demagog şi populist, agresiv şi bun
orator, Hitler promitea dispariţia şomajului, garantarea proprietăţii pentru
ţărani, apărarea micilor comercianţi, lupta împotriva socialismului şi a
capitalismului sălbatic, refacerea Marii Germanii fără a ţine cont de
contradicţiile programului său. În 1929 cucereşte câteva municipalităţi în
timpul alegerilor locale pentru ca în anul următor să introducă miniştri nazişti
în guvernul regional al Thuringiei. În această perioadă baza electorală a
partidului se mărise de la 2,3%, 800.000 de voturi şi 12 mandate în
1928, la 18,3%, 6,4 milioane de voturi şi 107 mandate, în 1930.
Ascensiunea politică a nazismului îi oferă lui Hitler în 1931-1932 sprijinul

268
material al mediilor de afaceri (îngrijorate de creşterea substanţială a
electoratului comunist), primind importante subvenţii din partea unor mari
industriaşi precum Krupp sau I.G.Farben. În schimb Hitler îl elimină pe
Gregor Strasser, liderul fracţiunii anticapitaliste din partid. NSDAP dispunea
deja de o forţă considerabilă (peste 1,4 milioane de aderenţi, 350.000 de
membrii SA) şi succesul său se datora susţinerii masive a claselor mijlocii
ruinate, a ţărănimii, precum şi a unei părţi din muncitorimea disperată de
şomaj şi avidă de soluţii radicale. Ideile propagate sunt simple, iar tehnica
de propagandă bine executată (presă, radio, manifestaţii grandioase la
Nüremberg cu ocazia “zilei Partidului”, etalarea sistematică a forţelor
paramilitare, simboluri cu impact vizual puternic – steagul roşu şi crucea
famată) şi arta oratorică a lui Hitler au avut succes în faţa unui electorat
pasionat de imaginea unei Germanii renăscute, puternice şi dominatoare. În
plus, Republica de la Weimar nu reuşeşte să îşi apropie masele, îndeosebi
clasele de mijloc pauperizate, dezamăgite de ineficacitatea liderilor politici
şi îngrijorate de ascensiunea stângii extreme. Proletariatul la rândul său,
nemulţumit de republica burgheză oscilează între socialiştii moderaţi şi
compromişi şi comuniştii radicali. Aceştia însă consideră cădezastrul
economic va crea condiţiile propice revoluţiei bolşevice şi nu cooperează
cu celelalte forţe politice care îşi erodaseră masiv capitalul electoral în
ezitările şi erorile guvernărilor trecute. Iraţionalul, frustările naţionaliste şi
antisemite, erodarea identităţilor sociale şi personale, confuzia valorică, lipsa
unui ataşament profund faţăde achiziţiile democratice, fragilitatea
instituţiilor republicii, violenţa cotidianului toate aceste elemente concură
în 1932 pentru a favoriza cucerirea puterii de către Adolf Hitler şi partidul
Nazist.

Revoluţia legală” (februarie - iulie 1933)

269
La 30 ianuarie 1933, Hitler formează guvernul în care vor intra doar doi
miniştrii nazişti (Goering-Ministerul Aerului şi Frick - Ministerul de
Interne). Pentru menajarea mediilor conservatoare dreapta naţionalistă va primi
portofolii importante (Afaceri Externe - von Neurath, Economie -
Hugenberg). Pentru a obţine ralierea catolicilor, Hitler anunţă intenţia sa
de a “redresa naţiunea” prin restaurarea valorilor familiale şi creştine
(după ce în “Mein Kampf îl denumise pe “evreul” Isus “fondatorul
Internaţionalei Negre”) şi invită la guvernare Partidul catolicilor
însăZentrum-ul refuzăşi Hitler obţine de la Hindenburg dizolvarea
Parlamentului cu scopul de a obţine o majoritate legislativă care să îi
permită guvernarea. Naţional-socialiştii încep să pregătească noile alegeri
fixate pe 5 martie: pe 4 februarie este promulgat “decretul pentru salvarea
poporului german” ce autorizează prefectul de poliţie să împiedice prin
orice mijloace presa şi reuniunile politice ale opozanţilor în cazul
insultării Reich-ului şi a guvernului (era vizată presa de stânga) şi
percheziţiile la sediile partidelor adverse se înmulţesc, iar “legea
revalorizării funcţiilor publice” permitea guvernului să îndepărteze orice
funcţionar sau magistrat de origine evreiască sau cu opinii suspecte.
Regimul nazist avea nevoie de funcţionari supuşi şi până în 1934 toţi
comuniştii şi peste 2.000 de “non-arieni” sunt îndepărtaţi din funcţiile
publice. Epurarea în administraţie va continua şi în 1937 peste 87% din
funcţionarii germani la nivel central erau membrii ai NSDAP, faţă de doar 11%
în 1933. Întărirea mijloacelor de represiune fidele regimului s-a făcut
concomitent prin apelul public la voluntari (22 februarie 1933), creându-se
astfel Secţia Politică a Ministerului de Interne - poliţie auxiliară formată din
membrii SS şi SA, organizaţie transformată în 1934 în Gestapo (Geheime
Staatpolizei - Poliţia secretă de stat). Pe 27 februarie 1933 şomerul, fost
comunist Van der Lubbe incendiază în condiţii neclare clădirea Reichstagului

270
şi, pregătit sau nu de nazişti, evenimentul este exploatat de Hitler pentru a
ataca decisiv partidul comunist. Atentatul a servit drept pretext pentru
“decretul privind protecţia poporului şi a statului” (28 februarie) ce
prevedea suspendarea libertăţilor presei, a reuniunilor şi asocierilor,
instaurarea “detenţiei de securitate” şi apariţia lagărelor de concentrare
(în plină campanie electorală sunt arestaţi peste 4.000 de comunişti,
jurnalele de stânga sunt agresate iar în trei săptămâni mai mult de 20.000
de persoane sunt închise), suprimarea controlului judiciar asupra
arestărilor, restabilirea pedepsei cu moartea pentru delictul de “crimă politică”.
În ciuda acestor măsuri abuzive şi a terorii angajate în campania
electorală nazistă, alegerile din 5 martie 1933 au următoarele rezultate:
NSDAP - 43,9% (288 mandate), PNG - 8%, Zentrum şi alţi democraţi -
18%, SPD - 18% (121 mandate). KPD - 12% (81 mandate). Stânga
acumulase deci 30%, iar Hitler nu avea majoritatea necesară nici
împreună cu Partidul Naţional German. Singura soluţie era obţinerea
sprijinului Zentrumului şi în acest scop Hitler încheie o înţelegere cu
Sfântul Scaun urmată de acordarea unui Concordat papal în iulie 1933. După
alianţa cu Zentrum, Hitler obţine invalidarea mandatelor comuniştilor, ceea
ce slăbeşte mult forţa stângii şi în acest context, la 23martie 1933, prin “legea
pentru eliminarea mizeriei poporului şi Reichului”, Hitler primeşte puteri
depline pentru 4 ani, iar guvernul este autorizat săpromulge legi fără
aprobarea Reichstagului. Mandatul excepţional va fi reînnoit în aprilie
1937 şi 1939, pentru ca în 1943 să fie acordat pe termen nelimitat . Pasul
următor îl constituie atacul împotriva partidelor şi sindicatelor. Partidul
Comunist şi cel Social-Democrat nu sunt încă interzise oficial, dar bunurile şi
ziarele acestora sunt confiscate, membrii brutalizaţi şi arestaţi iar partidele
democrate se auto-dizolvă în perioada iunie-iulie 1933. La începutul lui
mai sediile sindicatelor sunt ocupate de către poliţie, bunurile ridicate,

271
membrii somaţi să se înscrie în Frontul Muncii Naţional-Socialiste.
Partidul Naţional German (aliatul naziştilor) îşi pierde majoritatea
membrilor care trec la NSDAP, formaţiunile sale paramilitare sunt
integrate în SA şi Hugenburg părăseşte guvernul în iunie 1933. Pe14
iulie 1933 este promulgatălegea împotriva reconstituirii partidelor, iar
partidul nazist este singurul autorizat să desfăşoare activitate politică în
Germania rezultatul fiind vizibil în decembrie 1933 când NSDAP
câştigă92,5% din mandatele parlamentare în urma unor alegerilor cu listă unică.
Încă din martie 1933 apare la Dachau primul lagăr de concentrare pentru
opozanţii regimului şi este format un tribunal special pentru crimele politice.
La 1 iulie 1933 Hitler anunţă stabilizarea “revoluţiei” şi debutul unei noi
faze, aceea a formării naţional-socialiştilor.

Stabilirea violentă a dictaturii personale (1934)

În această fază de fapt Hitler se concentrează asupra elementelor potenţial
adverse din propriul partid precum şi spre instaurarea unui control
personal asupra ultimelor structuri instituţionale. În aprilie 1934 se înfiinţează
Curtea Populară Supremă care judecă delictele de înaltătrădare, sentinţele
sale fiind finale iar pe 30 iunie are loc “noaptea cuţitelor lungi” – asasinarea
celor mai importanţi conducători ai grupării paramilitare naziste Secţiile
de Asalt (S.A.). S.A.-ul, condus de Ernst Röhm, rămăsese căminul
efervescenţei revoluţionare a partidului, forţa sa crescândă datorită
recrutărilor masive din rândul tinerilor şomeri devenind tot mai
periculoasă pentru NSDAP. Prin gesturile sale agresive şi permanentele
tulburări ale ordinii publice Rohm intrase în conflict cu armata pe care Hitler
încerca să o fidelizeze. Lichidarea S.A-ului a dat satisfacţie şi
industriaşilor speriaţi de anticapitalismul difuz al şefilor Secţiilor de Asalt
dar şi aparatului de partid şi S.S.-ului. Tot cu acest prilej sunt asasinaţi Gregor
Strasser şi naţional-socialiştii de stânga, von Schleicher (fost cancelar), von

272
Kahr (cel ce înfrânsese puciul de la München, şefi ai Acţiunii Catolice
din Berlin. Oficial, represiunea a făcut 70 de victime dar în realitate
numărul celor asasinaţi a fost între 150 şi 200. Prin acest gest, armata s-
a compromis definitiv şi din august 1934, corpul militar va jura credinţă
lui Hitler şi nu naţiunii germane. Epurarea a reprezentat practic
sfârşitul violenţei stradale “spontane. Pe 2 august 1934, Preşedintele
Republicii, von Hindenburg încetează din viaţăşi Hitler cumulează funcţia
de Cancelar şi Preşedinte sub titlul de Reichsführer iar noua configuraţie a
puterii executive este aprobată de către populaţie cu peste 84% din voturi
în referendumul din 19 august 1934. Dictatura personală a lui Hitler era
desăvârşită. Marea criză economică în Germania -în momentul preluării puterii
de către naziști
Momentul preluării puterii de către nazişti este dramatic din punct de
vedere economic: peste 6 milioane de şomeri, o datorie externăuriaşă,
rezerve monetare limitate. Germania nu poate ieşi din criza economică
prin devalorizare şi inflaţie lejeră datorită atât efectelor asupra datoriei externe,
cât şi a amintirilor încă vii despre inflaţia galopantă a anului 1923 şi
Hitler optează pentru relansarea economică în circuit închis, mobilizându-
se toate resursele naţionale. Redresarea economiei germane se realizează
într-un context specific. Hitler este interesat în primul rând de o politică
externă agresivăşi are nevoie de susţinerea trusturilor şi mediilor de
afaceri germane dar în egală măsură înţelege că stabilitatea internă a regimului
nazist depinde de găsirea unor soluţii eficiente pentru depăşirea crizei
economice. În acest context evoluţia economiei Germaniei naziste va
prezenta următoarele caracteristici:
o economie dirijată pe baza a două planuri cvadrienale:
• Planul Schacht (1933 - 1936) - propune resorbirea şomajului printr-
un vast program de munci publice (autostrăzi, aeroporturi, reînnoirea parcului

273
feroviar, construirea liniei Siegfried). Aceste măsuri, însoţite de o liberalizare
a creditelor, împreună cu restabilirea serviciului militar obligatoriu (1935)
vor duce la scăderea şomajului de la 6 milioane la 1 milion în 1936.
• Planul Göering (1936 - 1939) - are ca direcţii principale
reînarmarea Germaniei şi politica autarhică. În 1938 şomajul dispare, se
instaurează un corporatism al marilor unităţi productive şi cele 7
principale sectoare de producţie sunt supuse autorităţii unui singur
conducător. Conflictele de muncădintre patroni şi muncitori sunt
reglementate de Consilii de Încredere dominate de nazişti. Grevele sunt
interzise, în 1935 apare cartea de muncă un alt instrument de control
al populaţiei. Proprietarii agricoli sunt integraţi într-o Corporaţie
alimentară, iar muncitorii în Frontul Muncii. Concentrarea
intreprinderilor este încurajată, legea din 15 iulie 1933 autorizează
Statul să formeze carteluri obligatorii iar concurenţa iberă este limitată prin
apariţia unui plafon minimal necesar înfiinţării de noi societăţi. Urmarea
este creşterea producţiei industriale cu peste 29% în perioada 1934 - 1937.

economie izolată:
• sunt înfiinţate 25 de departamente specializate pentru limitarea
importurilor şi evitarea ieşirii de numerar. În comerţul exterior se practică
politica de clearing, iar produsele vitale obţinute din import sunt plătite în
Kreditspenmark - o monedă teoretică cu ajutorul căreia furnizorii externi
puteau cumpăra produse germane. Această politică se adresează mai ales
ţărilor din Europa centralăşi Balcani, state ce sunt rapid aservite din punct
de vedere economic. Între 1933 şi 1939 exportul german creşte de la 4,8
la 5,2 miliarde mărci, reprezentând 9% din comerţul mondial. Autarhia
impune o serie de restricţii şi cartelarea alimentelor şi textilelor începe chiar
înainte de război

274
o economie de forţă orientată spre război:
• bugetul militar creşte de 8 ori între 1933 şi 1939 în detrimentul
consumului civil, impozitele se măresc (pentru societăţile comerciale, de
la 20% în 1935 la 40% în 1939), este adăugată taxa pe celibat şi pentru
familiile fără copii. Investiţiile se adresează mai ales industriei grele şi între
1933 şi 1938 investiţiile în acest sector sunt de 4 ori mai mari decât în
industria producătoare de bunuri de consum. Resursele miniere mai puţin
rentabile sunt exploatate direct de către stat. Preţurile se stabilizează, inflaţia
este de 1% pe an, dar puterea de cumpărare stagnează, în 1938
înregistrând nivelul din 1928
Relaţia dintre capitalismul german şi naţional-socialism a avut aspecte
seducătoare (interzicerea grevelor, reducerea rezistenţei muncitorilor,
aservirea sindicatelor, sprijin financiar din partea statului, perspectiva
expansiunii pieţelor) dar şi dezavantaje (blocarea dividendelor,
mărirea impozitelor, interzicerea investiţiilor în industria bunurilor de
consum). Această colaborare a fost însă profitabilă pentru marile trusturi
germane, beneficiul acestora asigurând permanent în jur de 12-18% din
venitul naţional iar pentru 3000 de societăţi mai importante, deşi
impozitele se măresc de 11 ori, profiturile cresc de peste 30 de ori. lianţa
dintre marele capital german şi nazism a condus la înfruntarea dintre
două politici economice cu impact important asupra politicii externe
germane. Planul Schacht era sprijinit de o parte consistentă a marii
industrii a cărbunelui şi oţelului interesată de demantelarea Tratatului
de la Versailles dar şi de menajarea Statelor Unite şi de un război limitat
în Europa Orientală. În antiteză, planul Göering, susţinut de marile bănci
şi de companii gigantice precum I.G.Farben sau Krupp, preconiza măsuri
îndreptate spre dezvoltarea unui arsenal grandios în vederea războiului total.
Având în vedere intenţiile expansioniste ale lui Hitler, a doua variantă a

275
fost în final urmatăşi câştigurile trusturilor germane sunt enorme
(I.G.Farben primeşte între 1936 şi 1937 nu mai puţin de 67% din
investiţiile industriale şi 87% din investiţiile în industria chimică ale statului
german)

Politica antisemită
Superioritatea rasei germane (ariane) era unul din elementele de bază ale
ideologiei naziste şi, în consecinţă, începând cu 1933 institutele de studii rasiale
se înmulţesc, primesc fonduri importante şi imaginează o biologie şi o
antropologie naţional-socialistă. Rasismul german se desfăşoară pe cel
puţin două coordonate principale: îmbunătăţirea rasei ariene prin
favorizarea natalităţii şi eliminarea germanilor “degeneraţi” (sterilizarea
bolnavilor mentali şi gazarea celor incurabili) şi persecutarea, apoi lichidarea,
populaţiilor non-ariene în special a evreilor. Politica antisemită a regimului
nazist începe încă din aprilie 1933 când la ordinul lui Goebbels se
declanşează o campanie de boicotare a magazinelor evreieşti şi violenţele
sunt momentan oprite numai de o opoziţie aproape generalizată. Totuşi, în
aceeaşi lună începe excluderea non-arienilor din funcţiile publice, apoi din
Universitate, din profesile liberale, din viaţa culturală. În septembrie 1933
îşi pierd licenţa de funcţionare 3.000 de doctori, 4.000 de avocaţi, 2.000 de
artişti evrei. Următorul pas se produce în septembrie 1935 când sunt elaborate
legile de la Nüremberg asupra "cetăţeniei Reich-ului şi protejării sângelui şi
onoarei naţiunii germane" prin care evreii pierd naţionalitatea germanăşi
căsătoriile dintre evrei şi arieni sunt interzise. Odată ce regimul îşi impune
autoritatea asupra statului şi societăţii germane nivelul violenţelor împotriva
evreilor a crescut semnificativ şi, după ce la Paris este asasinat un
diplomat german de către un tânăr evreu, naziştii folosesc evenimentul drept
pretext pentru declanşarea unui cumplit progrom. Pe 9 noiembrie 1938 în
"noaptea de cristal" sunt distruse peste 7.000 de magazine evreieşti, aproape

276
toate sinagogile suntincendiate, 91 de evrei sunt ucişi iar comunitatea evreiască
este obligatăsă plătească 1,25 miliarde mărci. Politica antisemită continuă
cu arestări tot mai numeroase şi cu introducerea de măsuri economice
“speciale” pentru populaţia evreiască. eşi există o relativă opoziţie a
societăţii germane faţă de aceastăpolitică, regimul o continuăşi în 1938
aproape un sfert din populaţia evreiască emigraseră. În noiembrie însă
plecarea definitivă a acestora din Germania a fost interzisăşi războiul va
accelera procesul de eliminare a evreilor, trecându-se la un alt nivel, cel al
genocidului care va avea drept rezultat milioane de victime, evrei germani şi
europeni.

Politica externă a Germaniei în perioda interbelică

1. Raporturile între Germania şi Rusia sovietică
În plan diplomatic Germania va complica ecuaţia acestei prime perioade
postbelice după ce între 1922 şi 1932 relaţiile dintre Germania şi Rusia
sovietică (ulterior URSS) au fost direcţionate de Tratatul de la Rapallo din 16
aprilie 1922 şi de Tratatul de neutralitate şi neagresiune din 24 aprilie 1926
-economic. Primul tratat stabilea procedura de reglementare a litigiilor dintre
cele două ţări, renunţarea reciprocă la despăgubirile de război, restabilirea
relaţiilor diplomatice, clauza naţiunii celei mai favorizate, colaborarea
economică. Cel de-al doilea tratat, încheiat pe o durată de cinci ani, prevedea că,
în caz de atac asupra uneia din părţi, cealaltă se angaja să aibă faţă de ea o
atitudine paşnică. Într-una din anexele tratatului, partea sovietică solicita
derogarea de către Germania de la obligaţiile articolelor 16 şi 17 din Pactul
Societăţii Naţiunilor. În caz de conflict între sovietici şi Polonia, sprijinul
Franţei pentru aliatul polon era greu de acordat, Germania fiind neutră. În 1931,
când acest tratat a expirat, între cele două ţări s-a încheiat un protocol de
prelungire, care însă a fost ratificat abia în mai 1933. Cele două tratate au
marcat pentru fiecare stat în parte un real succes politico-diplomatic, scoţându-

277
le din izolarea în care fuseseră aruncate de celelalte mari puteri, le-au creat
facilităţi de cooperare economică şi chiar în plan militar şi au reprezentat un
instrument de presiune şi de şantaj la adresa puterilor occidentale pentru a fi mai
conciliante în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor impuse Germaniei sau
comportamentul faţă de Rusia sovietică. După instalarea nazismului la putere,
relaţiile germano-sovietice s-au deteriorat continuu.
2. Relaţiile franco-germane
Pacea şi securitatea Europei depindeau, între altele, de situaţia relaţiilor dintre
Franţa şi Germania. Deşi Franţa a fost învingătoare în război, economia sa îşi
revenea greu, datoria externă era mare, francul se devalorizase. Salvarea era
văzută în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Aceasta trecea prin
dificultăţi mult mai mari, ruina economică şi falimentul mărcii făcând
imposibilă plata reparaţiilor. Pe de altă parte, climatul social-politic german s-a
deteriorat, au proliferat grupările ultranaţionaliste, revizioniste şi revanşarde,
între care Partidul Naţional-Socialist al cărui lider va fi Adolf Hitler. Pericolul
venea şi din partea stângii, adepţii bolşevismului înfiinţând în ianuarie 1919
Partidul Comunist German. Grupările ultranaţionaliste de dreapta au căutat să
înlăture regimul instaurat în 1919 prin Constituţia de la Weimar, punând la cale
două puciuri, în 1920 şi 1923, care au eşuat. De fapt, imediat după semnarea
Tratatului de la Versailles Germania a lansat un întreg arsenal pentru a submina
clauzele acestuia. Livrările în contul reparaţiilor au fost făcute cu mare greutate,
dar Germania a fost nevoită să cedeze de cele mai multe ori pentru că avea de-a
face, cel puţin până în vara-toamna lui 1921, în majoritatea cazurilor cu un front
unit anglo-francez care nu ezită să dea ultimatumuri şi să utilizeze ameninţarea
forţei. Pe plan militar, Germania de la Weimar făcea tot posibilul pentru a
obstrucţiona activitatea comisiei interaliate de control al dezarmării.
3.Problema germană şi ocuparea Ruhr-ului (1920-1923)

278
Din cauza greutăţilor economice, pe 12 iulie 1922 Guvernul german a înaintat
aliaţilor un moratoriu de şase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument
starea precară a finanţelor germane. În timp ce britanicii reacţionează favorabil,
francezii sunt dispuşi să accepte cererea germană numai dacă sunt oferite o serie
de garanţii (minele din Ruhr). O încercare de soluţionare – Conferinţa de la
Londra (7-14 august) – a dus dimpotrivă la tensionarea relaţiilor anglo-franceze
întrucât englezii încercau să facă presiuni asupra Parisului prin forţarea
chestiunii datoriilor interaliate (încă din iulie Marea Britanie se raliase poziţiei
americane care cerea plata integrală a datoriilor interaliate). Pe 31 august primul
ministru francez Raymond Poincaré a blocat din nou posibilitatea unui
moratoriu, de data aceasta în cadrul Comisiei Reparaţiilor. În contextul
degradării relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Comisia Reparaţiilor
constată eşecul Germaniei în a-şi respecta obligaţiile în domeniul reparaţiilor.
Pe 2 ianuarie este decisă, în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhr-ului cu
titlu de garanţie iar pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrund în zona
Ruhr-ului. Franţa urmăreşte în acest fel să se asigure că Germania îşi va
respecta obligaţiile fixate la Versailles, dar şi să determine partea germană să
adopte o politică favorabilă intereselor franceze. Reacţia germană imediată se
materializează în lansarea unei campanii de rezistenţă pasivă a muncitorilor şi
funcţionarilor din Ruhr care riscă să paralizeze regiunea şi să îi împiedice pe
francezi să obţină orice beneficii de pe urma acestei ocupaţii. În ciuda
rezistenţei, autorităţile de ocupaţie au reuşit relativ rapid să relanseze producţia
de cărbuni şi livrările către Franţa. Aceeaşi rezistenţă, finanţată prin metode
infaţioniste de către guvernul german, a dat naştere teribilei inflaţii ce a marcat
prin consecinţele sale întreaga existenţă a Republicii de la Weimar. Povara
financiară pe care o reprezenta rezistenţa pasivă, dar şi succesul franco-belgian
în a repune în funcţiune industria minieră au făcut ca una din primele decizii ale
noului guvern german condus de Gustav Stresemann să fie întreruperea acestei

279
forme de rezistenţă (26 septembrie 1923). Noul guvern era dornic în egală
măsură să elimine sursele potenţiale de nemulţumire ale populaţiei, date fiind
ameninţările reprezentate de mişcările extremiste de dreapta sau de stânga, dar
şi de apariţia unei mişcări separatiste în Rhenania. Dacă opţiunile guvernului
german erau drastic limitate de criza financiară în septembrie 1923, acelaşi
lucru s-a întâmplat şi guvernului francez care a amânat mult prea mult reluarea
discuţiilor cu partea germană şi a fost forţat să accepte soluţia americană de
mediere care prevedea reunirea unei comisii de experţi sub conducerea
finanţistului american Dawes pentru discutarea problemei reparaţiilor germane.
Ocuparea Ruhr-ului s-a dovedit a fi pentru Franţa un eşec strategic: a tergiversat
negocierile în speranţa obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului ce
părea să se instaleze în Germania şi nu a reuşit să transforme succesul din Ruhr
în avantaje diplomatice. În schimb, a reuşit să se izoleze diplomatic şi financiar,
să transforme imaginea Germaniei din agresor în victimă iar Anglia şi SUA au
preluat în administrare problema reparaţiilor germane.

4.Destinderea raporturilor franco - germane 1924 – 1929

În perioada următoare evoluţia relaţiilor internaţionale va fi marcată de o
relativă destindere favorizată de mai mulţi factori precum: apariţia în prim-
planul diplomatic a unei alte generaţii de oameni politici mai puţin intransigenţi
precum Aristide Briand şi Gustav Stresseman, venirea stângii la putere atât la
Paris, cât şi la Londra (Herriot şi MacDonald) dar mai ales de relansarea
economică şi stabilitatea financiară generalizată. Franţa, mai realistă acum, nu
îşi permite, datorita poziţiei demografice şi economice incomode o altă politică
faţă de Germania decât cea de compromis şi conciliere apropiindu-se de Marea
Britanie în tentativa de integrare a Reichului în ansamblul internaţional. În
acelaşi timp, Germania realizează că nu poate câştiga „războiul rece” cu Franţa

280
iar o politica de temporizare, îi poate aduce mai multe avantaje decât politica de
forţă: evitarea dezmembrării, stabilizarea situaţiei politice şi economice,
revizuirea lentă a Tratatului de la Versailles.
5.Planul Dawes
În acest context Planul Dawes va fi adoptat în cadrul unei noi Conferinţe
desfăşurate la Londra în perioada 16 iulie – 15 august 1924 şi reprezenta
triumful viziunii anglo-americane asupra reconstrucţiei economice a Europei.
Era vorba de un plan provizoriu valabil cinci ani care stipula plata de către
germani a unor sume anuale situate între un miliard de mărci-aur în primul an şi
2,5 miliarde în ultimul. Livrările erau garantate printr-o ipotecă asupra căilor
ferate germane şi erau supervizate de un „agent general al reparaţiilor” instalat
la Berlin şi care avea de facto un grad ridicat de control asupra finanţelor
Republicii de la Weimar. În fine, planul urma să fie pus în mişcare cu ajutorul
mare împrumut internaţional acordat Germaniei. Deşi, iniţial, opoziţia germană
e foarte puternică era evident pentru Stresemann că singura modalitate de a
contracara forţa Franţei era asigurarea sprijinului financiar şi politic anglo-
saxon. Planul Dawes reprezenta o primă revizuire majoră a Tratatului de la
Versailles, el reducând totalul ce trebuia plătit de Germania şi abolind puterea
coercitivă a Comisiei Reparaţiilor .
6.Pactul de la Locarno
7. Planul Young şi sfârşitul reparaţiilor-1929
8.Reînarmarea Germaniei şi reacţia diplomatică franceză
Primul test al acordurilor franco-italiene nu avea să întârzie. Pe 9 şi 16 martie,
Hitler a făcut publică existenţa unei aviaţii militare germane, lucru interzis de
Tratatul de la Versailles, apoi a anunţat introducerea serviciului militar
universal şi crearea unei armate de treizeci şi şase de divizii. Măsura venea la
puţin timp după un nou succes al regimului nazist: plebiscitul din regiunea Saar
(ianuarie 1935), în urma căruia teritoriul respectiv devine parte a Reichului.

281
Acţiunea oferea şansa continuării apropierii dintre Italia şi anglo-francezi. Ca
urmare a unei conferinţe desfăşurate la Stresa în luna aprilie, cele trei state au
condamnat ferm acţiunile germane şi s-au angajat să-şi coordoneze reacţiile în
cazul unor alte violări ale Tratatului de la Versailles. Mai mult, în iunie 1935 au
avut loc conversaţii militare franco-italiene. Cea de-a doua dimensiune a
ofensivei diplomatice franceze viza reconstrucţia sistemului de alianţe din Estul
Europei după şocul reprezentat de pacul germano-polonez. Ocuparea funcţiei de
ministru de externe de către Louis Barthou a marcat o mai mare deschidere a
Parisului spre Uniunea Sovietică, în ciuda opoziţiei interne. Planurile franceze
pentru Europa Orientală aveau două dimensiuni: una multilaterală – crearea
unui „Locarno oriental” – care urmărea integrarea într-un pact modelat după cel
de la Locarno a Germaniei, Uniunii Sovietice, Poloniei şi a statelor baltice;
cealaltă bilaterală – un tratat franco-sovietic.Eșecul Pactului Oriental a fost
determinat de un anunț al Poloniei (septembrie 1934) care refuza tranzitarea
propriului teritoriu de către trupele sovietice în eventualitatea în care Uniunea
Sovietică ar fi fost nevoită să-şi pună în aplicare obligaţiile ce decurgeau din
Pactul Oriental. Asasinarea lui Barthou la Marsilia avea să însemne
abandonarea definitivă a proiectului. Soluţia bilaterală a fost forţată de
reînarmarea deschisă a Germaniei, în ciuda ezitărilor noului ministru de externe
francez P.Laval. Pe 2 mai 1935, Franţa şi Rusia au semnat un pact de asistenţă
mutuală, urmat pe 16 mai de un tratat similar între Uniunea Sovietică şi
Cehoslovacia. Tratatul franco-sovietic nu era completat, însă, de o convenţie
militară şi multe din prevederile sale făceau ca aplicarea sa să depindă de
eficienţa şi deciziile Ligii Naţiunilor. În ciuda deficienţelor tratatului de
asistenţă reciprocă francosovietic, la jumătatea lui 1935 sistemul de securitate
colectivă pare serios consolidat prin aderarea Uniunii Sovietice la Societatea
Naţiunilor (1934), integrarea Moscovei în sistemul francez de alianţe şi prin
colaborarea franco-italiană .

282
9.Remilitarizarea Rhenaniei
Documentul franco-sovietic a fost ratificat pe 27 februarie 1936 şi la puţin peste
o săptămână, pe 7 martie, trupele germane au reocupat Renania, anulând astfel
statutul de zonă demilitarizată al acesteia. Pretextul utilizat a demonstrat că
pactul franco-sovietic, lipsit de sens din punct de vedere practic din cauza
atitudinii poloneze, a jucat un rol crucial în arsenalul propagandistic german.
Reacţia anglo-franceză la cea mai gravă încălcare a Tratatului de la Versailles a
fost surprinzătoare. În vreme ce comandanţii militari francezi se mulţumeau să
constate că remilitarizarea Renaniei nu le afecta în nici un fel strategia militară
defensivă axată pe presupusa invincibilitate a liniei Maginot, guvernul britanic
transmitea Parisului că acţiunea germană nu era considerată a fi o încălcare
„flagrantă” a Pactului de la Locarno. Această lipsă de reacţie a avut un efect
devastator asupra statelor mici aliate ale Franţei. În octombrie 1936, Belgia a
renunţat la alianţa cu vecina sa de la sud şi şi-a proclamat neutralitatea,
agravând astfel situaţia anglo-francezilor în eventualitatea unui conflict cu
Germania. În Centrul şi Estul Europei, chiar dacă state precum Cehoslovacia,
România sau Iugoslavia îşi păstrau formal relaţiile de securitate cu Franţa, în
unele cazuri erau explorate modalităţi de ameliorare a relaţiilor cu al Treilea
Reich. În numai trei ani Hitler reuşise practic să elimine posibilitatea unei
intervenţii militare externe. La est, Polonia devine tot mai cooperantă în
condiţiile în care protecţia Franţei pare a nu mai valora foarte mult. În vest,
neutralizarea Belgiei şi remilitarizarea Renaniei reduc drastic şansele unei
intervenţii militare franceze. Anul 1936 reprezintă momentul în care pregătirile
Germaniei pentru un conflict devin cu adevărat masive. Perioada de
vulnerabilitate s-a încheiat, dar atenţia anglo-francezilor este deturnată de
evenimentele din Peninsula Iberică.
10.Războiul civil din Spania-1936
11. Anexarea Austriei (Anschluss-ul)

283
a. Prima încercare de anexare a Austriei
În iulie 1934, la Viena a avut loc o tentativă eşuată de preluare a puterii de către
naziştii austrieci. Asasinarea cancelarului Engelbert Dolfuss şi apelul lansat de
aceştia pentru asistenţă germană au determinat Franţa şi Italia să treacă în planul
doi tensiunile din bazinul dunărean şi cele din zona mediteraneană şi să se
concentreze asupra unuia din puţinele puncte în care erau în totalitate de acord:
respectarea independenţei Austriei. O demonstraţie de forţă italiană
materializată în concentrarea câtorva divizii la graniţa cu Austria i-a permis lui
Mussolini să-şi aroge întreg meritul pentru eşecul loviturii de stat de la Viena.
Rezultatul cooperării în criza austriacă este semnarea unui acord franco-italian
în ianuarie 1935 care elimină o mare parte a divergenţelor dintre cele două state
– în special cele legate de Africa. Prin acelaşi acord, Italia se obliga să consulte
Franţa în eventualitatea în care Germania încălca noi prevederi ale Tratatului de
la Versailles sau punea în discuţie statutul Austriei -dacă Germania anexa
Austria an ar fi ocupat Tirolul de Sud pe care și-l dorea Mussolini.
b.Anexarea Austriei
Un prim pas spre anexarea Austriei fusese făcut prin semnarea pe 11 iulie 1936
a unui acord germano-austriac, iar pe parcursul anului 1937 presiunile germane
au crescut constant, atingând apogeul în februarie-martie 1938.
În cursul unei întrevederi din 12 februarie 1938 cu cancelarul Schuschnigg,
Hitler a ameninţat cu invazia în cazul în care naziştilor austrieci nu li se
permitea să joace rolul dominant în guvernul de la Viena. Deşi cancelarul
austriac a acceptat cererile germane, ulterior a optat pentru singura soluţie pe
care o mai avea la dispoziţie: tranşarea chestiunii statutului Austriei printr-un
referendum ce urma să fie organizat pe 13 martie. Pentru a nu risca un eventual
rezultat negativ, liderul nazist a ordonat însă invadarea Austriei pe 12 martie,
acţiunea militară fiind legitimată prin organizarea de către nazişti a unui
referendum pe 10 aprilie, votul fiind covârşitor (97%) în favoarea Anschluss-

284
ului. În contextul noilor evoluţii politice, a apropierii dintre Italia şi Germania
dar mai ales datorită obsesivei dorinţe de a evita o înfruntare militară europeană
cu consecinţe dezastruoase liderii Marilor Puteri occidentale s-au limitat la a
protesta diplomatic faţă de anexarea Austriei, fapt care contravenea
angajamentelor existente în tratatul de la Versailles.
12.Criza sudetă şi politica de conciliere-regiunea sudetă -Cehoslovacia
Anexarea Austriei a însemnat reorientarea aproape imediată a politicii externe
germane spre distrugerea statului cehoslovac. O primă criză a intervenit în mai
1938, dar mobilizarea armatei cehoslovace, combinată cu o serie de mesaje
ferme primite din partea Angliei şi Franţei, a amânat deznodământul crizei.
Folosindu-se de minoritatea germană din Cehoslovacia (aproximativ trei
milioane de persoane), Hitler a crescut constant presiunea asupra statului
cehoslovac pe durata verii anului 1938. Tentativele de mediere venite mai ales
din partea Marii Britanii şi concesiile repetate făcute de Cehoslovacia în materie
de tratament aplicat minorităţii germane nu aveau cum să rezolve criza de
vreme ce minoritatea sudetă reprezenta din multe puncte de vedere numai un
pretext pentru liderul nazist. Situaţia este complicată de existenţa alianţei
franco-cehoslovace care ameninţă s ă generalizeze un eventual conflict
germanocehoslovac. În ciuda celor două întâlniri Chamberlain-Hitler de la
Berchtesgaden şi Godesberg din septembrie 1938, criza pare să se îndrepte
rapid spre un conflict deschis şi Führer-ul revendică în mod oficial regiunea
sudetă. Puterile occidentale sunt paralizate datorită dublelor mesaje venite de la
Berlin: ameninţări voalate cu izbucnirea unui nou conflict mondial şi apeluri la
respectarea dreptului la autodeterminare al minorităţii sudete. Marcate încă de
efectele crizei economice care nu le permiteau decât începerea tardivă a
reînarmării, preocupate mai degrabă de problemele şi diviziunile interne,
temându-se de un nou Verdun sau Somme, dar şi de povara apărării unor
imperii pentru care nu mai existau resursele necesare, Marea Britanie şi Franţa

285
au încercat cu orice preţ să evite un conflict cu Germania. În consecinţă primul
ministru britanic Chamberlein a propus o Conferinţă internaţională pentru
discutare problemei sudete. Desfăşurată la München pe 29 septembrie 1936
Conferinţa a reunit reprezentanţii Marii Britanii (Chamberlein), Franţei
(Daladier), Germaniei (Hitler) şi Italiei (Mussolini) nefiind invitaţi delegaţii
Cehoslovaciei şi ai Uniunii Sovietice. În final diplomaţia nazistă şi-a atins
scopurile: regiunea sudetă a fost cedată Germaniei şi s-a stabilit un calendar de
evacuare a zonei. Consecinţele acestei decizii au fost confuze pentru
contemporani deoarece pacea părea salvată dar angajamentele Franţei privind
securitatea micilor state din estul Europei erau discreditate iar Uniunea
Sovietică era profund nemulţumită. Regiunea sudetă fusese prezentată de
conducerea germană drept ultima pretenţie teritorială a Reich-ului şi în
consecinţă această concesie majoră era văzută ca un ultim pas spre reintegrarea
Germaniei în sistemul internaţional, modificat acum în favoarea ei. În ciuda
criticilor ulterioare şi a evidentei imoralităţi a Acordului de la Munchen, este
puţin probabil că în septembrie 1938 starea propriilor programe de înarmare le-
ar fi permis democraţiilor occidentale o soluţie diferită. Mai mult, din punctul
de vedere al politicii britanice, Acordul şi conciliatorismul în general erau
interpretate mai degrabă ca o implicare în rezolvarea problemelor europene
decât ca o retragere spre problemele propriului imperiu.
13.Dezmembrarea Cehoslovaciei și reacțiile franco-britanice
Deşi ar fi trebuit să reprezinte ultima modificare a status quo-ului european,
Acordul de la Munchen(1938) a accelerat procesul de dezintegrare a structurilor
de securitate din Europa Centrală şi de Est. Cehoslovacia nu a pierdut numai
regiunea sudetă, dar în urma primului arbitraj de la Viena a fost obligată să
cedeze regiunea Teschen Poloniei şi părţi ale Slovaciei Ungariei. Dezintegrarea
politică şi teritorială a Cehoslovaciei a antrenat destrămarea Micii Înţelegeri.
Disponibilitatea Franţei de a-şi abandona cel mai puternic aliat din regiune a

286
obligat micile naţiuni să-şi reconsidere relaţia cu aceasta. Incapacitatea Franţei
de a-şi proiecta influenţa în Estul Europei chiar şi în aceste momente de criză a
coincis cu apogeul ofensivei diplomatice şi economice germane menită s ă
elimine şansele unei coaliţii antigermane cu participarea naţiunilor din Europa
Orientală şi să asigure o poziţie preponderentă pentru Germania în viaţa
economică a acestor naţiuni. Procesul de impunere a acesteia a continuat la
începutul lui 1939 cu încălcarea de către Hitler a Acordului de la Munchen prin
invadarea şi dezmembrarea Cehoslovaciei în contextul în care fostele aliate ale
Cehoslovaciei căutau o acomodare cu Germania iar ţara care jucase un rol
important în planurile germane din 1938-1939, Polonia, revenea la o politică tot
mai intransigentă faţă de Germania nazistă, refuzând invitaţiile repetate de
aderare la Pactul Anticomintern şi alinierea la politica antisovietică a
Germaniei. Astfel, după ce la 14 martie 1939 Slovacia condusă de monseniorul
Tiso (susţinut de Germania) îşi proclamă autonomia obligând la reacţie
guvernul cehoslovac, a doua zi trupele germane au intervenit ocupând Praga iar
Cehoslovacia a încetat să mai existe, pe teritoriul săi apărând Slovacia şi
Protectoratul Boemiei şi Moraviei (zona de ocupaţie germană), în timp ce
Ungaria prelua Ruthenia subcarpatică. Intrarea trupelor germane în Praga şi
distrugerea statului cehoslovac precum şi anexarea rapidă a Albaniei de către
Italia (aprilie 1939) au dus la reorientarea rapidă a politicii anglo-franceze de la
conciliatorism la rezistenţă activă. Prioritatea era reconstruirea unui sistem de
securitate în Europa Orientală care să prevină dominaţia germană asupra
regiunii, dominaţie ce ameninţa să răstoarne echilibrul de forţa la nivel
continental. În consecinţă Marea Britanie şi Franţa au încercat să creeze în Estul
Europei un bloc imun la influenţa germană şi au oferit garanţii teritoriale
Poloniei (31 martie), Greciei şi României (în aprilie 1939). Garanţiile oferite
aveau un caracter eminamente politic, nefiind însoţite de discuţii militare şi
fuseseră concepute ca un stimul în vederea coagulării unei grupări a statelor

287
mici din Europa de Est. Din punct de vedere geografic, o asemenea grupare nu
putea să fie sprijinită militar decât de Uniunea Sovietică şi au loc demersuri în
aceste sens. Polonia şi România, însă, refuză orice contact cu Uniunea
Sovietică. În plus, Marea Britanie şi Franţa nu sunt dispuse să meargă până la o
alianţă formală alături de URSS care să protejeze Estul Europei de o agresiune
germană. O asemenea propunere fusese făcută pe 17 aprilie de Stalin care în
aceeaşi zi îl autorizase însă pe ambasadorul sovietic la Berlin să discute cu
oficialii germani oportunitatea unei apropieri sovieto-germane.
14.Pactul Ribbentrop-Molotov – 23 august 1939
La începutul lui mai 1939, Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, a fost
înlocuit cu Molotov. Înlăturarea unui ministru de origine evreiască, foarte
favorabil ideii de securitate colectivă, reprezenta un semnal a cărui semnificaţie
nu a fost ratată de conducerea nazistă. Pe 22 mai, Germania şi Italia au încheiat
Pactul de Oţel, în vreme ce negocierile germano-japoneze pentru crearea unei
alianţe militare împotriva puterilor occidentale a eşuat. Toate acestea păreau să
demonstreze că intenţiile agresive ale Germaniei aveau să se îndrepte spre Vest
după anihilarea Poloniei. În toată această perioadă, presiunile germane asupra
Poloniei sau amplificat, pretextul invocat de această dată fiind chestiunea
Coridorului ce desparte Germania de Prusia Orientală şi oferă Poloniei ieşire la
Marea Baltică prin portul Danzig. Pe 25 iulie, în al doisprezecelea ceas, anglo-
francezii au decis trimiterea unei misiuni militare la Moscova pentru a discuta
problemele tehnice pe care le ridica o eventuală alianţă, însă modul cum Londra
şi Parisul au dat curs acestei decizii (delegaţia a sosit la Moscova cu întârziere şi
era formată din ofiţeri fără mare greutate în structurile militare ale celor două
state care în plus nu primiseră un mandat foarte clar în vederea negocierilor)
avea să-l convingă pe Stalin să accepte primirea în audienţă a ministrului de
externe german Robbentrop pe 23 august. Rezultatul este semnarea în aceeaşi
zi a Pactului RibbentropMolotov. Pactul consta de fapt în două documente:

288
primul, public, prevedea păstrarea neutralităţii dacă una dintre părţi este
implicată întrun conflict. „Protocolul adiţional secret” delimita sferele de
influenţă în Estul Europei, Polonia Orientală, Finlanda, Letonia, Estonia şi
Basarabia intrând în sfera sovietică, în timp ce Polonia occidentală precum şi
generic denumita zonă din vestul Europei urmau a se situa în aria de influenţă
germană.

3.RUSIA
Rusia
Problemele politice ale Rusiei Ţariste
Viteza evoluţiei economice a amplificat însă problemele politice ale regimului
rus şi fractura dintre puterea politică şi ţară s-a mărit. Rusia Ţaristă rămânea un
regim autocratic ce ignora principiile elementare ale democraţiei. Ţarul guverna
prin decrete, susţinut de o birocraţie supranumerică şi coruptă. Nicolae al II-lea
era văzut ca un împărat mediocru, Ţarina, de origine germană, era impopulară
iar episodul Rasputin scosese în evidenţă, printre aristocraţi şi oameni de rând
deopotrivă, tarele familiei imperiale. Puterea legislativă, din 1906 încredinţată
unei adunări alese – Duma – era slabă şi puţin reprezentativă, iar sistemul
electoral rezerva peste ⅔ din voturi marilor latifundiari şi burgheziei urbane ce
formau doar 1% din populaţie. Pe de altă parte, Imperiul rămăsese o „închisoare
a popoarelor”, slavii impunându-şi limba şi religia numeroaselor naţionalităţi
supuse, care la începutul secolului XX au început să-ţi manifeste dorinţa de a se
elibera de sub tutela rusă. Polonezii catolici (6,5% din populaţie), Finlandezii şi
Balticii (5,1%), musulmanii Asiei Centrale şi diferitele etnii caucaziene
(aproape 14%), precum şi cei peste 5 milioane de evrei, victime ale
programurilor naţionaliste, reprezentau în 1914 o sursă de nemulţumire în
creştere. Creşterea economică a amplificat antagonismele sociale. Dezvoltarea
demografică – aproape 3 milioane de locuitori pe an – a agravat nevoia de

289
pământ şi peste 85 de milioane de ţărani săraci detestau şi invidiau privilegiaţii
(culacii şi marii latifundiari) fiind gata să treacă, cu forţa, la împărţirea
pământurilor seniorale. O altă sursă de probleme provenea fără îndoială din
lumea proletară, iar concentrarea muncitorilor a permis o solidarizare sindicală
puternică. Astfel, la 1 mai 1912, izbucneau în centrele industriale nu mai puţin
de 1.140 de greve, iar din iunie 1913 până în iulie 1914 peste 1,7 milioane de
muncitori participau la această formă de luptă sindicală. Burghezia şi
intelighenţia liberală, partizani ai unui regim parlamentar occidental au creat
Partidul Constituţional – Democrat (K.D. – de unde şi numele de „cadeţi”), o
formaţiune politică liberală ce solicita puteri crescute pentru Dumă şi
responsabilitatea guvernului în faţa Adunării, dorind o răsturnare a regimului
autocratic şi chiar a monarhiei în favoarea claselor de mijloc, nu a
proletariatului minoritar sau a ţărănimii radicale. Curentul revoluţionar era
reprezentat de:
Socialiştii-Revoluţionari S.R. – moştenitori ai mişcărilor populistnihiliste din
sec.XIX) – ostili industrializării şi partizani ai confiscărilor marilor domenii şi
exploatării colective a pământurilor, dar divizaţi asupra tacticilor de urmat în:
• grupul maximalist (radicalii ce nu abandonaseră metodele teroriste)
• cel muncitoresc (condus de Kerenski şi favorabil acţiunii prin Dumă
Social-democraţii (SD – apărut în 1898) – considerau că proletariatul în formare
poate reprezenta forţa revoluţionară cea mai eficientă şi sau divizat la rândul lor
în 1903 în:
• bolşevici – conduşi de Lenin ce preconiza un partid minor numeric,
nealiat cu burghezia, dar format din revoluţionari profesionişti, disciplinaţi şi
agresivi, capabili să instituie dictatura proletariatului după revoluţie
• menşevici – ce rămâneau fideli principiilor unei organizări democratice,
de masă şi erau ostili unei revoluţii socialiste premature dorind alianţa cu

290
partidele burgheze pentru răsturnarea ţarismului şi aducea Rusiei în stadiul
potrivit pentru o veritabilă revoluţie muncitorească
Primul Război Mondial şi agravarea problemelor Rusiei
În momentul intrării Rusiei în război mişcarea socialistă era divizată, liderii săi
exilaţi iar populaţia, în ciuda aşteptărilor revoluţionare, a primit declaraţia de
război cu entuziasm. Primele operaţiuni militare împotriva germanilor şi
austriecilor au fost încununate de succes şi premisele unei mişcări revoluţionare
păreau a fi îndepărtate. La sfârşitul verii lui 1914 şi în 1915 situaţia se va
schimba datorită dezastrului militar suferit de armatele ţariste – peste 150.000
de morţi, 700.000 de răniţi, 900.000 de prizonieri, ¾ din artilerie capturată – iar
responsabilitatea acestei catastrofe este aruncată asupra comandanţilor militari
şi puterii politice. Moralul soldaţilor este din ce în ce mai scăzut, locul trupelor
antrenate şi fidele Ţarului este luat de noi contingente (recrutate din rândul
naţionalităţilor puţin ataşate regimului ţarist) şi în consecinţă numărul
dezertărilor şi chiar al auto-mutilărilor creşte substanţial. În plan economic,
războiul aduce cu sine o lipsă majoră a mâinii de lucru (sunt peste 13 milioane
de bărbaţi mobilizaţi) iar industria, orientată masiv spre producţia de război, nu
poate furniza populaţiei bunurile de consum necesare. Ţărănimea livrează cu tot
mai multă reticenţă produse alimentare, preţurile cresc de 4 ori până în 1917 şi
nemulţumirea se apropie de nivelul exploziv. În 1916 grevele s-au înmulţit,
numai la Petrograd înregistrându-se peste 200.000 de protestatari, în timp ce în
toate centrele industriale din Rusia, numărul greviştilor depăşind 1 milion. În
plan politic, anii de război au dus la dispariţia acordului dintre putere şi
burghezie şi la treptata disoluţie a autorităţii imperiale. După ce a preluat
personal conducerea armatei în 1916 şi a înregistrat o nouă serie de tragice
înfrângeri, Ţarul Nicolae al II-lea a fost perceput drept principalul vinovat
pierzând până şi aliaţii cei mai fideli. I se reproşau nu numai insuccesele
militare dar şi germanofilia sa, corupţia curţii imperiale şi dorinţa de a instaura

291
absolutismul. În Dumă, în decembrie 1916, partidele de opoziţie s-au organizat
în Blocul Progresist condus de KD şi au început să ceară tot mai insistent un
regim monarhic constituţional şi formarea unui guvern de coaliţie. La sfârşitul
anului 1916, descompunerea Imperiului Ţarist s-a accentuat, regimul
dovedindu-se lipsit de legitimitate (în condiţiile rupturii politice cu burghezia),
ineficient în a asigura aprovizionarea marilor oraşe (iarna cumplită a contribuit
la deteriorarea situaţiei alimentare) şi incapabil să mai menţină ordinea internă
şi apărarea externă (dezertările în masă ale soldaţilor de pe front).
Revoluţia din Februarie 1917
Deteriorarea situaţiei la începutul anului 1917 nu a fost însă percepută ca atare
de liderii politici ai momentului şi revoluţia a luat prin surprindere mediile
politice. Petrogradul, capitala Imperiului, va fi scena evenimentelor
revoluționare ce vor urma și datorită faptului că aici se găseau atât mari
concentrări industriale cât şi cele mai importante puncte de recrutare şi
mobilizare a soldaţilor pentru front. La mijlocul lunii februarie, datorită unor
dificultăţi de aprovizionare, uzinele Putilov din Petrograd se închid şi mii de
muncitori se află practic în stradă. Pe 23 februarie, tot în acest oraş, are loc o
manifestaţie de proporţii, paşnică însă, principala revendicări fiind legate de
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă. O zi mai târziu însă, în momentul în
care majoritatea uzinelor din Petrograd au intrat în grevă generală,
manifestaţiile s-au radicalizat şi revendicările devin politice: pace şi sfârşitul
autocraţiei. Pe 25 februarie, manifestaţiile ajung în centrul Petrogradului, se
petrec o serie de ciocniri cu poliţia, iar trupele de cazaci, desfăşurate pentru a
opri protestul, fraternizează cu mulţimea. În zilele următoare manifestanţii se
îndreaptă spre Palatul de Iarnă, sunt opriţi de soldaţi şi în faţa presiunii
revoluţionare se ordonă deschiderea focului. Soldaţii refuză dar ofiţerii şi
subofiţerii vor executa ordinul provocând aproape 200 de victime. Guvernul
imperial dizolvă Duma şi proclamă starea de asediu. Practic, acesta este

292
începutul, manifestaţiile se transformă instantaneu într-o insurecţie haotică şi
explozia stradală este de neoprit. Pe 27 februarie soldaţii din mai multe
regimente de gardă se răzvrătesc, fraternizează cu manifestanţii, Arsenalul este
cucerit şi se împart arme (peste 400.000), sunt cucerite o serie de instituţii
publice, închisorile sunt deschise iar Palatul de Iarnă este ocupat fără rezistenţă.
Miniştrii sunt arestaţi, la chemarea Menşevicilor şi a Socialiştilor-Revoluţionari
iar muncitorii şi soldaţii aleg, la fel ca în 1905, un Soviet (consiliu) pentru
preluarea puterii. În componenţa acestuia majoritatea este reprezentată de
menşevici şi S.R., fiind reprezentaţi şi bolşevicii şi anarhiştii. Neliniştiţi de
evoluţia evenimentelor, deputaţii Dumei (în principal liberalii şi consituţionali-
democraţii ‘K.D.’) constituie la rândul lor un comitet revoluţionar recunoscut în
seara de 27 de Soviet. După ce trupele trimise de ţar pentru înăbuşirea revoluţiei
au fost împiedicate de feroviari să ajungă la Petrograd pe 2 martie, abandonat şi
de cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în
favoarea fratelui său Mihail. Acesta a refuzat însă s ă-şi asume responsabilitate
puterii şi principiul monarhic secular se prăbuşeşte. Vestea abdicării este
primită cu entuziasm, Duma numeşte primul guvern provizoriu (Comitetul
executiv provizoriu al Dumei: prim-ministru - prinţul Lvov, ministru de externe
- Miliukov, ministrul justiţiei - Kerenski) şi revoluţia burgheză, aproape pe
neaşteptate este învingătoare, deşi existau în acel moment doi poli ai puterii –
Sovietul (ce reprezenta strada şi explozia populară) şi Guvernul provizoriu
(emanaţia a structurilor politice moderate şi liberale) .

Rusia bolşevică
În aceste condiţii Constituţia din 1918 era expresia noului regim al stângii
radicale. Precedat de o declaraţie a drepturilor “poporului exploatat şi
muncitor”, Actul Fundamental prevedea sufragiul universal mixt dar îi excludea

293
pe membrii clerului, foştii poliţişti şi pe toţi cei care “exploatează munca
altora”. Forumul legislativ suprem era Congresul Pan-rus al Sovietelor care
reunea reprezentanţii sovietelor locale (într-o proporţie curioasă – pentru mediul
urban era prevăzut 1 deputat la 25.000 de locuitori, iar pentru cel rural 1 la
125.000) şi se întrunea de 2 ori pe an. Congresul desemna un Comitet executiv
de 200 de membrii care numea Consiliul Comisarilor Poporului – executivul
într-o piramidă a puterii care făcea posibil controlul exercitat de un grup
restrâns sau chiar un singur om. Imediat după adoptarea în iulie 1918 a noii
Constituţii, fostul ţar şi toţi membrii familiei imperiale au fost asasinaţi. O altă
problemă a noului regim era ieşirea urgentă din război. După ce la 10 februarie
1918 Troţki a anunţat reluarea stării de război între Rusia şi Puterile Centrale,
ofensiva germană de la Baltica până în Ukraina a reînceput însă a fost repede
oprită şi o nouă serie de negocieri a demarat, în condiţiile în care Lenin insista
pentru încheierea cât mai rapidă a păcii. În final pe 3 martie 1918 se încheie
Tratatul de la BrestLitovsk prin care Rusia pierde 800.000 km2 (Ukraina,
Finlanda, Ţările Baltice, Kars, Batum şi Astrahan), 26% din populaţie, 32% din
producţia agricolă, 23% din cea industrială şi 75% din producţia de cărbune şi
fier. Pierderile cumplite au complicat existenţa regimului bolşevic dar
încheierea păcii i-a permis să se concentreze asupra problemelor interne.
Războiul civil şi războiul ruso-polonez
La începutul anului 1918 puterea bolşevică nu controla însă decât o parte a
Rusiei – Nordul şi Centrul până la Volga mijlocie şi o parte din marile
aglomeraţii urbane din Caucaz şi Asia Centrală. Încă din noiembrie 1917, apoi
după lovitura împotriva Constituantei, opoziţia s-a radicalizat la rândul său,
principalele centre militare adverse fiind pe Don şi Kuban, în Ucraina, Finlanda
şi o parte a Rusiei Orientale şi a Siberiei de vest. În cazul cazacilor de pe Don, o
armată profesionistă de 3.000 de oameni condusă iniţial de generalul Kornilov,
apoi de Denikin, va fi centrul unei aventuri militare ce va aduna peste 150.000

294
de soldaţi. Se adaugă Ucraina, unde Rada, parlamentul local nu recunoaşte
Consiliul Comisarilor şi bolşevicii vor ocupa Kievul pentru a fi apoi îndepărtaţi
de trupele de ocupaţie germane. De-a lungul Transiberianului se desfăşoară
epopeea Legiunii cehe, foşti prizonieri de război ce acceptaseră să lupte
împotriva Puterilor Centrale şi vor încerca să se întoarcă acasă luptând
împotriva bolşevicilor. În Siberia, refugiaţii menşevici, KD, conservatori,
monarhişti sunt măcinaţi de intrigi interne şi puterea este preluată de amiralul
Kolceak. În plus, s-a adăugat intervenţia străină: în martie 1918 britanicii
debarcă la Murmansk, urmaţi în august de japonezi şi americani la Vladivostok,
întro încercare disperată de a menţine un al doilea front împotriva Germaniei.
Apoi, după înfrângerea Puterilor Centrale, aliaţii au optat în primul moment
pentru lupta armată împotriva “roşilor” şi o divizie franceză ajunge la Odessa
iar una britanică la Batum (Caucaz). Anul 1919 a fost crucial pentru soarta
regimului bolşevic. Începând din martie “albii” – opozanţii puterii comuniste –
au declanşat ofensive puternice, Kolceak atacând spre Volga, Denikin pe un
front de 700 de km se îndreaptă spre Moscova iar din Ţările Baltice trupele lui
Iudenici atacau spre Petrograd. Datorită nesincronizării acestor ofensive,
precum şi eforturilor extraordinare făcute de Armata Roşie rând pe rând, până la
sfârşitul anului 1920, trupele “albilor” au fost înfrânte. Pe de altă parte, un val
revoluţionar bolşevic (insurecţia spartakistă la Berlin, regimul Bala Kun în
Ungaria, crearea internaţionalei a III-a) ameninţa Europa şi deşi liderii
occidentali au încercat într-o primă fază susţinerea contra-“revoluţionarilor”,
vor adopta în final, speriaţi de revoltele propriilor marinari şi soldaţi ajunşi în
Rusia, politica “cordonului sanitar” – bazată pe puternicul sentiment anti-rus din
statele vecine: Polonia, Ungaria, România şi îşi vor retrage diviziile din Rusia.
O altă problemă pentru Lenin a reprezentat-o războiul împotriva Poloniei, stat
refăcut după încheierea războiului dar care are pretenţii teritoriale faţă de
Ucraina, Bielorusia şi chiar Rusia. La sfârşitul anului 1919 după ce ocupaseră

295
deja, în ciuda opoziţiei Franţei şi Angliei, teritoriul bielorus până la Minsk,
polonezii încep cucerirea Ucrainei (preluată de bolşevici după predarea
Germaniei). În iulie 1920 au fost însă respinşi şi armatele sovietice s-au
îndreptata spre Varşovia. Aici, la 15 august, s-a consumat unul dintre cele mai
importante momente ale perioadei interbelice, Armata Roşie, mult superioară
numeric fiind oprită eroic de trupele poloneze, încheind, cel puţin temporar,
dorinţa de expansiune a regimului bolşevic. În final, Tratatul ruso-polonez
încheiat la Riga în 1921 va pune capăt conflictului dar nu va rezolva definitiv
litigiile teritoriale. Victoria “roşilor” în războiul civil, ce a consacrat
comunismul în Rusia pentru mai mult de şapte decenii, s-a datorat în primul
rând abilităţii extraordinare a lui Troţki de a crea o armată antrenată,
disciplinată capabilă să îşi înfrângă adversarii. În iunie 1918 a fost introdus
serviciul militar obligatoriu şi de la 360.000 de oameni, Armata Roşie va
număra la sfârşitul anului 1920 mai mult de 5,5 milioane de soldaţi conduşi de
comandanţi redutabili preluaţi din armata ţaristă (Tuhacevski, Budionîi etc).
Apoi victoria în războiul civil a fost posibilă şi datorită orientării totale a
economiei spre război, a poziţiei strategice în centrul ţării a bolşevicilor,
propagandei extrem de active (bolşevicii au pozat în apărători ai “Mamei-
Rusia” împotriva străinilor) precum şi unei terori formidabile. Pe de altă parte,
înfrângerea “albilor” s-a datorat unor erori politice grave ale acestora (abolirea
Decretelor din octombrie, asupra pământului şi asupra naţionalităţilor,
interzicerea sindicatelor şi partidelor socialiste chiar nebolşevice, spiritul
naţionalist care a îndepărtat sprijinul balticilor şi finlandezilor) precum şi
divergenţelor substanţiale dintre partizanii reinstituirii monarhiei, cei ai
regimului burghez şi sprijinitorii dictaturii militare.

Succesiunea lui Lenin

296
În mai 1922, Lenin a suferit o congestie cerebrală şi a trebuit să abandoneze
conducerea efectivă a partidului. Succesorii săi posibili erau în principal Troţki
(orator excepţional, erou al revoluţiei şi comandantul Armatei Roşii, exuberant
şi radical, partizan al revoluţiei mondiale şi al unei economii pur socialiste) şi
Stalin (rece, taciturn, disciplinat, birocrat, susţinător al NEP-ului, al partidului
monolitic şi al construirii socialismului într-o singură ţară). Lenin a subliniat în
scrisorile sale testamentare defectele şi calităţile fiecăruia dar lunga agonie şi
moartea sa în ianuarie 1924 a împiedicat o tranziţie eficientă a puterii.
Conflictul dintre cei doi a durat trei ani şi a antrenat şi alţi marcanţi membrii ai
Partidului. Iniţial Stalin s-a aliat cu Kamenev (preşedintele Sovietului moscovit)
şi cu Zinoviev (conducătorul Komintern-ului), apoi datorită opoziţiei
întâmpinate chiar în interiorul acestui grup, Stalin s-a bazat pe oamenii loiali
(Molotov, Kalinin, Voroşilov) progresiv instalaţi în Comitetul Central. Cu
ajutorul acestora, Zinoviev şi Troţki au fost excluşi din partid în 1927 (ultimul
trimis în exil şi apoi expulzat din URSS). În 1929, Rîkov şi Buharin, ultimii
adversari, au fost eliminaţi din funcţiile de partid şi Stalin a rămas singurul
deţinător al puterii. Succesul lui Stalin în bătălia politică pentru succesiune s-a
datorat atât tacticilor angajate de acesta cât şi slăbiciunilor opozanţilor săi.
Devenit în 1922 secretar general al PCUS – practic şeful birocraţiei de partid,
Stalin a înţeles mai bine şi a folosit în avantajul său transformările prin care
trecea partidul. De la 240.000 de susţinători în 1917, PCUS ajungea în 1929 la
peste 1,6 milioane de membrii în majoritate tineri (54% sub 30 de ani), puţin
educaţi (91% din membrii nu aveau decât studii elementare) şi lipsiţi de
experienţă politică. Stalin a continuat campaniile de recrutări politice în această
direcţie, şi şi-a asigurat astfel sprijinul unui contingent numeros, loial şi uşor de
manipulat. Stalin a fost primul care a înţeles că într-un partid centralizat şi
ierarhizat puterea aparţinea de fapt celui ce controla aparatul birocratic, membrii
organismelor permanente. Fiind singurul membru al tuturor organelor

297
conducătoare ale partidului Stalin a asigurat cu răbdare şi perseverenţă
ascensiunea politică a oamenilor fideli, a evitat înfruntările directe şi şi-a gradat
atacurile împotriva opozanţilor, a pozat în arbitru şi în gardian al leninismului
(1924 – „Principiile Leninismului” – în ciuda dorinţelor lui Lenin, Stalin, pentru
a obţine legitimitate personală ca urmaş al acestuia, i-a construit acestuia un
adevărat cult al personalităţii). În acelaşi timp Stalin şi-a asigurat loialitatea
aparatului represiv GPU şi a profitat de imaginea URSS-ului asaltat din afară şi
din interior de forţe ostile pentru a elimina adversarii politici şi a introduce un
regim abuziv, centralizat şi birocratizat aflat sub controlul său.
Stalinismul
Câştigarea luptei politice de către Stalin a însemnat şi o profundă schimbare în
politica economică a Uniunii Sovietice. În iarna anului 1927 dificultăţile de
aprovizionare urbană au reapărut şi limitele liberalizării începeau să se vadă.
Stalin a decis măsuri energice – confiscarea recoltelor, impunerea de impozite
adiţionale şi obligativitatea comercializării produselor agricole, pentru ca în
aprilie 1928 să hotărască colectivizarea progresivă a pământurilor şi eliminarea
culacilor. În paralel, Stalin a preluat practic tezele opozanţilor săi de „stânga” şi
a decis trecerea la o industrializarea rapidă cu ajutorul fondurilor obţinute de la
ţărani fiind decis să atace structurile tradiţionale ale lumii rurale ruse pentru a
furniza industriei oamenii şi capitalurile necesare.
Planificarea industrială
Premisele planificării economice existau deja în Rusia bolşevică din 1918
atunci când se crease Consiliul Naţional al Economiei iar Comisia pentru
planificare, înfiinţată în 1921, a definit până în1928 conţinutul primului plan
cincinal. Stalin a revizuit însă obiectivele fixate de economişti considerându-le
prea timide şi primul plan cincinal, lansat în 1929 conţinea perspective
ambiţioase (a fost dealtfel încheiat în doar 4 ani) necesare pentru depăşirea
înapoierii economice, exact în momentul în care întreaga lume capitalistă intra

298
în Marea Criză Economică. În privinţa industriei s-a prevăzut o rată anuală de
creştere de 17-25% şi o mărire a producţiei globale cu aproape 180% în cinci
ani, prioritatea absolută fiind acordată infrastructurii şi industriei grele (peste
80% din investiţiile totale). Au fost construite şantiere imense (combinatele
siderurgice din Ural şi Siberia, calea ferată pentru Asia Centrală etc),
modificându-se practic geografia Rusiei datorită sutelor de mii de tineri
muncitori ce sunt amplasaţi în aceste noi locaţii. Producţia a fost raţionalizată şi
uzinele grupate în combinate – asociaţii de întreprinderi complementare.
Numărul de muncitori s-a dublat (peste 6 milioane în 1932), s-a introdus o
politică de şcolarizare serală şi a fost stimulată competiţia între muncitori atât
prin mijloace propagandistice cât şi printro remuneraţie diferenţiată în funcţie
de randament. Finanţarea acestui uriaş efort industrial s-a realizat prin
mobilizarea de către stat a noi capitaluri – împrumuturi forţate pe salarii,
mărirea impozitelor, cumpărarea de bunuri agricole cu preţuri mici şi
revânzarea lor cu profit. Practic, în condiţiile lipsei de capital extern,
industrializarea a fost finanţată atât de ţărănime cât şi de proletariat iar industria
bunurilor de consum a fost sacrificată (nu şi-a revenit decât târziu după al doilea
război mondial) în beneficiul industriei grele. De asemenea comerţul cu
amănuntul a fost neglijat (tehnici de vânzare „capitaliste”) iar interesul minor
pentru servicii a făcut ca în 1937 cozile lungi să nu dispară nici după oprirea
raţionalizării (existau doar 137.000 de puncte de vânzare în oraşe).
Al doilea plan cincinal (1933-1938) a fost orientat spre consolidarea industriei
grele. Industria chimică a devenit prioritară pentru a asigura îngrăşămintele
necesare agriculturii, dezvoltarea industriei mecanice a fost accelerată pentru a
se realiza independenţa în materie de echipamente. În sfârşit au fost prevăzute
în plan obiective privind industria bunurilor de consum dar acestea nu au fost
atinse iar transporturile rămân o problemă a Rusiei staliniste. Cel de-al treilea
plan cincinal a fost întrerupt de izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi

299
de necesitatea înarmării statului sovietic. Practic în 1939, URSS-ul era cel de-al
doilea producător mondial de petrol şi al treilea de oţel, avea cele mai mari
centrale electrice din Europa iar geografia sa industrială se descentralizase, tot
mai multe combinate gigantice fiind mutate spre est. Industrializarea rapidă s-a
făcut însă cu costuri umane teribile, numai la Canalul pentru Marea Albă
murind peste 200.000 de oameni.
Colectivizarea
În privinţa agriculturii, decizia lui Stalin pentru colectivizare a fost clară şi dacă
în aprilie 1929 acesta propunea dezvoltarea sectorului colectiv prin sovhozuri
(ferme de stat cu salariaţi agricoli) şi kolhozuri (cooperative de producţie), în
toamna aceluiaşi an Stalin a ordonat „lichidarea clasei culacilor” iar autorităţile
locale au fost somate să confişte bunurile ţăranilor îmbogăţiţi şi să-i expulzeze
în vederea colectivizării. Planul a fost urmat cu promptitudine şi în 1934 mai
mult de 88% din terenuri erau deja integrate kolhozurilor (faţă de 58% în 1930).
„Deculacizarea” – eliminarea clasei culacilor şi cooperativizarea au atins însă şi
ţăranii mijlocaşi, depăşind limitele planificate şi devenind un adevărat război
împotriva ţărănimii. Pentru a-i obliga să intre în cooperativele de producţie şi
să-şi abandoneze pământul şi animalele a fost mobilizat întreg aparatul de
represiune al statului, sate întregi au fost deportate şi bilanţul tragic înregistrat a
fost de peste 3 milioane de morţi. Urmările imediate ale colectivizării forţate nu
au fost însă benefice şi în 1937 recoltele formelor cooperatiste nu înregistrau
decât o creştere cu 10% faţă de nivelul anului 1928, iar în ceea ce priveşte
prelevările acest nivel nu va fi atins decât în 1958. Mai mult în 1932 foametea
făcea mai mult de un milion de victime şi raţionalizarea a trebuit reintrodusă la
sate până în 1935. În faţa acestor realităţi puterea sovietică a făcut unele
concesii. După ce Stalin a criticat excesele, kolhozurile au primit dreptul de a
comercializa excedentul după plata impozitelor, iar din 1933 ţăranii
colectivizaţi au primit în folosinţă o mică parcelă a cărei recoltă putea fi vândută

300
pe piaţa liberă. Bilanţul transformării profunde produse în lumea rurală de
fenomenul colectivizării a rămas încă deschis. Treptat cele 260.000 de
kolhozuri (19,3 mil. familii şi peste 125 mil. ha) au înregistrat o creştere
importantă a producţiei, dar contribuţia terenurilor individuale (mai puţin de 3%
din suprafaţa cultivată) a rămas decisivă, asigurând mai mult de 21% din
producţia globală. Randamentul formulelor cooperatiste era de 7-8 ori mai mic
decât al parcelelor individuale, în ciuda introducerii mecanizării şi modernizării
agriculturii în kolhozuri şi sovhozuri şi chiar dacă în 1939 URSS-ul devenea
unul dintre primii producători la nivel mondial, producţia pe cap de locuitor era
inferioară Europei Occidentale. Colectivizarea a contribuit însă la stabilizarea
regimului politic, milioanele de victime şi periferizarea lumii rurale a permis
eliminarea unei surse majore de opoziţie faţă de comunism şi în acelaşi timp a
eliberat un substanţial volum de mână de lucru pentru industrie.
Marile epurări
Represiunea stalinistă cunoscută sub numele de „marea epurare” a cunoscut mai
multe etape şi a fost îndreptată în primul rând împotriva membrilor PCUS. În
condiţiile controlului total exercitat de Stalin, toate defecţiunile planurilor sale
au fost puse pe seama birocraţiei de partid. Într-o primă etapă, în 1933, sunt
excluşi membrii vechii gărzi acuzaţi de trădare, sabotaj şi spionaj şi împreună
cu ei aproape 22% din membrii de partid pentru motive morale – ineficienţă şi
corupţie, majoritatea fiind executaţi. În iulie 1934 aparatul poliţienesc a fost
profund remaniat şi a apărut NKVD-ul (Comisariatul pentru interior) ce putea
deporta, exila închide şi executa fără judecată persoanele „socialmente
periculoase”. După asasinarea în decembrie acelaşi an a lui Kirov, membru
marcant în Biroul Politic, Stalin a luat o serie de măsuri excepţionale precum
accelerarea proceselor, limitarea drepturilor la apărare şi creşterea numărului de
condamnări la moarte. Între 1936 şi 1938 URSS-ul a trecut printr-un nou val de
epurări. Vâşinski, procurorul general al statului, a formulat teoria complotului

301
general împotriva puterii sovietice şi vechea gardă bolşevică a fost decapitată
până la nivel local iar în 1937 are loc procesul marilor şefi ai Armatei Roşii,
Tuhacevski, Iakir, Blucher, care sunt judecaţi rapid şi executaţi alături de alte
mii de ofiţeri. În acelaşi timp represiunea s-a îndreptat spre membrii
Internaţionalei comuniste – Komintern-ul, iar Gulag-ul, sistemul lagărelor de
concentrare s-a generalizat. Proporţiile valurilor succesive de teroare stalinistă
sunt încă puţin cunoscute şi estimări prudente indică pentru perioada 1936-1939
un număr de 4-5 milioane de persoane ce au suferit de pe urma epurărilor şi cel
puţin 1,5 milioane executate. Practic după ce înregistrase în 1933 3,5 milioane
de aderenţi, în 1939 PCUS mai avea 2,3 milioane de membrii. Dintre aceştia
doar 8% mai erau vechi bolşevici, 20% veneau din timpul războiului civil şi
25% din perioada NEP-ului, restul aproape 47% erau membrii noi intraţi în
partid datorită şi în timpul lui Stalin. Mai mult decât atât, dominaţia
muncitorilor printre cadrele de partid a luat sfârşit, în 1939 aproape 50% din
militanţii fiind funcţionari, partidul transformându-se într-un partid de cadre.
Epurările nu au atins simplii cetăţeni ci cadrele şi militanţii de partid, au lovit
grupurile care se opuseseră lui Stalin şi au condus la înlocuirea vechilor cadre
cu oameni loiali până la fanatism conducătorului partidului. Au urmărit
decapitarea elitei comuniste internaţionale (pentru preluarea controlului asupra
partidelor din străinătate) şi a minorităţilor naţionale (pentru frânarea
particularismelor locale şi rusificarea PCUS). Pe de altă parte, teroarea a fost
generată de o adevărată psihoză a încercuirii apărută după venirea lui Hitler la
putere în Germania cu un mesaj anticomunist virulent şi mai ales după
semnarea în 1936 a Pactului AntiKomintern cu Italia şi Japonia. De asemenea,
marile epurări au făcut parte dintr-un fenomen mai complex, al restabilirii
raţiunii de stat. În ideologia marxistă menţinerea statului era legată de existenţa
unor clase sociale antagonice iar dictatura proletariatului trebuia să fie doar o
stare tranzitorie pentru stadiul societăţii fără clase. După 1934, aneantizarea

302
kulacilor şi ultimelor elemente burgheze ar fi trebuit să conducă la deprecierea
Statului şi implicit la diminuarea puterii personale a lui Stalin. În schimb acesta
a dezvoltat tema „încercuirii capitaliste”, a complotului general şi a justificat
astfel nu numai necesitatea existenţei unui stat puternic, ierarhizat şi disciplinat,
dar şi a unui conducător unic .
Societatea sovietică
În ciuda terorii şi a crimelor comuniste în 1939 în URSS erau înregistrate
aproximativ 170 milioane de persoane, cu 23 mai mult decât în 1920. Rata de
creştere ridicată (30‰) şi mortalitatea scăzută (17,7‰), dublarea numărului de
doctori şi triplarea paturilor de spital contribuiseră la creşterea demografică şi la
prezenţa într-o proporţie majoritară, peste 63%, a tinerilor sub 30 de ani.
Structura populaţiei URSS era în plină schimbare. De la 15% locuitori urbani în
1913, se ajunsese la 63% în 1936, Moscova având aproape 4 milioane de
locuitori. În 1940 erau 31 milioane de salariaţi, dintre care 11 milioane în marea
industrie, de 4 ori mai mulţi decât în 1914. În privinţa condiţiilor de viaţă, 63%
din populaţia Moscovei era cazată încă în dormitoare comune şi nivelul de trai
al muncitorilor fluctuase masiv, depăşind în timpul NEP-ului nivelul din 1914,
pentru a scădea în era planificării şi a se ridica din nou după 1935. În ceea ce
priveşte mediul rural, deşi au apărut elementele modernităţii – electricitatea,
serviciile medicale, radioul – venitul kolhoznicilor a rămas scăzut, 18% din
salariul mediu în 1940, datorită preţurilor reduse fixate de stat. Societatea
sovietică nu era omogenă, plaja de salarizare fiind mai largă decât în perioada
comunismului de război, un salariu mediu însemnând în jur de 120 de ruble, iar
retribuţia unei muncitor „de şoc” (ce depăşea planul) putea ajunge la 2000 de
ruble. Salariul funcţionarilor varia şi el între 150 şi, în cazuri excepţionale 5000
de ruble. Practic o nouă ierarhie socială tindea să o înlocuiască pe cea veche.
Muncitorul manual şi birocratul erau privilegiaţi în detrimentul intelectualului
iar ţăranul era absolut periferic. Statul sovietic stalinist se angajase într-o uriaşă

303
b ătălie împotriva analfabetismului (peste 50% din populaţie în 1922, iar în Asia
Centrală cifrele ajungeau la 90%) şi odată cu planificarea, instruirea copiilor se
accelerează. Practic în 1939 toţi copii până la 14 ani aveau cel puţin o educaţie
elementară, existau 811.000 de studenţi, peste 1 milion de învăţători iar
analfabetismul dispăruse la grupa de vârstă sub 50 de ani. Campania pentru
instruire a fost însoţită însă de propagandă şi de înregimentarea tineretului
( începând de la cea mai fragedă vârstă) în structuri tipice regimului totalitar
(pionieri, comsomolişti. Împotriva Bisericii, regimul sovietic a dus o luptă
crâncenă încă din 1917 atunci când a confiscat toate bunurile acesteia, pentru ca
în 1922 să treacă la o campanie anti-clericală cruntă. După „epurarea” clerului
şi supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse (tradiţional subjugată voinţei statului)
libertatea cultului a fost admisă în 1936, dar nu a fost recunoscută celor 18
milioane de musulmani. Emanciparea femeii a urmat o sinuoasă evoluţie. În
teorie femeia era egală cu bărbatul, dispunea de dreptul la vot, beneficia de
ajutorul unor servicii colective (creşe, bucătării) iar Codul familial din 1918
transforma divorţul într-o simplă formalitate (a urmat un puseu al acestora – 7%
din cupluri în 1936) şi liberaliza avorturile. În timpul NEP-ului însă s-a produs
un recul al liberalizării femeilor, acestea având remuneraţii inferioare şi fiind
minoritare în partid iar noul Cod din 1936 a reglementat complet diferit statul
femeii. Divorţul a devenit restrictiv, libertatea avortului abolită, a fost exaltată
maternitatea „socialistă” şi introdusă o politică natalistă de forţă. După 1934
chiar naţionalismul rus este recuperat, şi la ordinul lui Stalin (aceeaşi psihoză a
inamicului din afară) a renăscut sentimentul patriotic rus prin exaltarea eroilor
de tipul lui Petru cel Mare şi Alexandru Nevski, refolosirea termenilor de Patrie
şi Rusia, reeditarea operelor lui Tolstoi (Război şi Pace - epopeea luptei anti-
napoleoniene) şi filme (Eisenstein cu Alexander Nevski – 1939).

304
Politică externă
1.Pactul Ribbentrop-Molotov
2.Tratatul de la Rappalo din 1922
3. Raporturilor dintre Germania şi Rusia sovietică-1922 si 192
4.Pactul Briand-kellog-1928

Lumea în anii celui de-al Doilea Război Mondial:

Începutul războiului; Atacarea URSS, frontul de Est;
Debarcarea, frontul de Vest; Războiul din Pacific;
Regimul de dominaţie al puterilor ocupante;
Relaţiile internaţionale

Declanşată în urmă cu peste şapte decenii, această mare conflagraţie a cauzat

omenirii pierderi incalculabile în vieţi omeneşti şi valori materiale şi spirituale.
Între principalele cauze care au determinat acest înspăimântător măcel vom
aminti doar câteva. Mai întâi trebuie să ţinem seama de faptul că tratatele de
pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial nu au satisfăcut doleanţele
tuturor actorilor participanţi la această primă mare conflagraţie a Secolului al
XX-lea. De aici, chiar imediat după semnarea acestor tratate, mai de voie – mai
de nevoie, de către reprezentanţii statelor învinse, acestea au promovat imediat
o atitudine politică revanşardă, vindicativă în scopul satisfacerii doleanţelor lor
economice, politice, dar mai ales teritoriale. Totodată, politica conciliatoare a
unor mari puteri europene, Marea Britanie şi Franţa, faţă de politica de înarmare
a unor state învinse şi promovarea de către acestea a unei politici agresive de
305
expansiune teritorială, în frunte cu Germania, au generat un climat de încurajare
a statelor revanşarde. Astfel, la 11 decembrie 1932, Anglia, Franţa, Italia şi
S.U.A. „au recunoscut egalitatea în drepturi a Germaniei în privinţa
înarmărilor”2, ca, puţin mai târziu, la 15 iulie 1933 (după ce în Germania se
instaurase, la 30 ianuarie 1933, regimul nazist în frunte cu Adolf Hitler) să se
semneze la Roma „Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri Anglia,
Franţa, Germania şi Italia”. La puţin timp (14 octombrie 1933), în semn de
„loialitate” faţă de Pactul de Înţelegere şi Colaborare, Germania a părăsit Liga
Naţiunilor iar delegaţia sa s-a retras de la lucrările Conferinţei Internaţionale de
Dezarmare de la Geneva. Cu toate acestea, doi ani mai târziu are loc semnarea
la 18 iunie 1935, a Convenţiei navale anglo-germane prin care se permitea
Reichului să-şi creeze o puternică flotă de război, inclusiv submarine, interzise
Germaniei prin Tratatul de la Versailles, după ce la 16 martie – acelaşi an –
guvernul german a adoptat hotărârea cu privire la introducerea serviciului
militar obligatoriu3 şi crearea unei armate de o jumătate de milion de oameni.
Încurajat în demersul său, Hitler ocupă regiunea renană (încălcând cu bună
ştiinţă prevederile Conferinţei Internaţionale de la Locarno, desfăşurată între 5-
16 octombrie 1925), la 7 martie 1936. La scurt timp (25 octombrie 1936)4, s-au
pus bazele Axei Roma-Berlin prin înţelegerea survenită între Hitler şi
Mussolini, ca o lună mai târziu să se încheie „Pactul Anticomintern” între
Germania şi Japonia. Are loc, apoi, aderarea Italiei la „Pactul Anticomintern” (6
noiembrie 1937), astfel constituindu-se „triunghiul Berlin-Roma-Tokio.” Toţi
aceşti „paşi” făcuţi de conducerea Germaniei naziste demonstrau cum nu se
poate mai clar faptul că aceasta este ferm hotărâtă să aplice în practică
principiile falsei geopolitici naziste a „Spaţiului vital pentru poporul
german.” Acţiunea conciliantă a Marii Britanii, incapacitatea Franţei de a se
opune acţiunilor agresive şi de a-şi menţine poziţiile au provocat o puternică
nelinişte în rândul statelor din centrul şi sud-estul Europei, care îşi

306
fundamentaseră politica lor de securitate şi integritate teritorială pe alianţa cu
Franţa şi Marea Britanie. Referindu-se la această situaţie istoricul francez
Maurice Baumant considera că: „Angajamentele diplomaţiei franceze în această
parte a Europei nu erau susţinute de o concepţie militară şi de măsuri militare
adecvate, Franţa nedispunând de armata politicii sale”5. Completând aprecierile
acestuia, istoricul britanic Arnold J. Toynbee afirma „când Franţa şi Marea
Britanie au fost în mod tacit de acord cu reocuparea militară a Renaniei de către
Hitler în 1936, ele au lăsat în felul acesta Europa de răsărit în mâinile lui
Hitler.” Cu bine cunoscuta sa luciditate politică marele diplomat român Nicolae
Titulescu, referindu-se la atitudinea conciliatoare a Franţei şi Marii Britanii faţă
de măsurile agresive ale Germaniei, mai ales, faţă de ocuparea regiunii Renane
aprecia: „Cred că datoria noastră este să vedem limpede situaţia când Franţa şi
Anglia au înghiţit faptele împlinite ale Germaniei; este riscant a ne aştepta din
partea lor la ceva mai mult decât condamnarea morală a repudierii militare a
tratatelor şi iniţiativa la negocieri.” Mai mult, mergând pe linia toleranţei faţă de
cerinţele revanşarde, revizioniste, ale unor state din Europa, cercurile
guvernamentale britanice şi franceze au continuat să alunece pe panta
concesiilor sfătuind stăruitor statele Micii Înţelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia,
România), să procedeze asemănător, inclusiv faţă de Ungaria, în privinţa
revizuirii clauzelor militare ale Tratatului de la Trianon. Doctrinele lui Hitler
scoteau în evidenţă planul nazist de constituire a unui nou imperiu (Reich)
german, al treilea din istoria Germaniei. Conform concepţiei Führerului, cel de-
al Treilea Reich urma să conducă lumea şi să dureze o mie de ani. Austria
germană trebuia să revină la marea patrie germană. Împlinirea acestui destin
presupunea ca poporul german să dispună de Lebensraum (spaţiu în care să-şi
ducă existenţa). Aşadar naţiunea
trebuia să se extindă. În aceste condiţii expansiunea germană continuă
nestingherită. Astfel, în zilele de 11 şi 12 martie 1938 Germania a invadat

307
Austria. „Anschluss-ul” apropia agresiunea germană spre estul şi sud-estul
Europei sporind considerabil primejdia pentru integritatea teritorială a
Cehoslovaciei, armatele Reichului german concentrându-se (în luna mai 1938)
la graniţele Cehoslovaciei, act care a generat „criza din mai” în problema
cehoslovacă. La scurt timp, în data de 12 septembrie 1938, la un congres al
partidului nazist, Hitler a dat un ultimatum Cehoslovaciei, cerându-i ca în opt
ore să părăsească teritoriile cu populaţie germană. Are loc în zilele de 29-30
septembrie Conferinţa de la München a şefilor guvernelor Angliei, Franţei,
Italiei şi Germaniei (Chamberlain,
Daladier, Mussolini şi Hitler), care a impus Cehoslovaciei să cedeze Germaniei
naziste regiunea sudetă. În negocierile de la München cei patru au convenit
rapid asupra unei soluţii simple. Ei au oferit lui Hitler tot ce-şi dorea, care a
acceptat „în dar” zona Sudeţilor cu fortificaţiile sale. Ei credeau că înţelegerea îl
satisfăcea deplin pe Hitler, care primea ultimul teritoriu european cu populaţie
majoritar germană. Dar, la mijlocul lunii martie 1939, la mai puţin de şase luni
după Conferinţa de la München, Germania a ocupat întregul teritoriu ceh.
Pretenţii cerând unele cedări teritoriale faţă de Cehoslovacia au şi Polonia care a
şi ocupat, începând cu 2 octombrie oraşul Teschen, zona cu acelaşi nume şi
regiunea Friestadt, dar şi Ungaria care a smuls din teritoriul cehoslovac o
suprafaţă de circa 12.000 km2 cu aproximativ 1.000.000 de locuitori. În zilele
de 1-10 octombrie 1938 trupele germane au ocupat regiunea sudetă. Acţiunile
revizioniste continuă. Astfel Germania ridică pretenţii teritoriale faţă de
Polonia, punând pe tapet problema zonei Danzigului, iar la 2 noiembrie 1938
(în urma Primului arbitraj de la Viena), Ungaria a anexat regiunile de sud ale
Ucrainei Subcarpatice şi Slovaciei, ca apoi la 15 martie 1939 să ocupe întreaga
Ucraină Subcarpatică10. Concomitent, la aceeaşi dată, Germania a ocupat
întreaga Cehoslovacie. Actele de agresiune ce au precedat declanşarea celui de-
Al Doilea Război Mondial au continuat. Astfel, la 22 martie 1939, Germania

308
cere să i se cedeze zona şi oraşul Danzig, iar în ziua următoare (23 martie) a
ocupat oraşul Memel (Klaipeda). În scurt timp Italia a ocupat la 7 aprilie 1939,
Albania. Un ultim pas în declanşarea Războiului Doi Mondial a fost făcut la
data de 23 august 1939, când la Moscova s-a semnat Tratatul de neagresiune
sovieto-german (Tratatul Ribbentrop-Molotov) care în anexele sale strictsecrete
stabilea de fapt împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Răsărit.Prin acest
tratat Germania recunoştea interesele Uniunii Sovietice faţă de oserie de teritorii
de la frontiera de Vest a U.R.S.S. (teritoriile Letoniei, Estoniei, Lituaniei,
Bucovinei de Nord şi Basarabiei). Atât dictatorul german cât şi cel sovietic şi-au
dat seama că nu aveau decât de câştigat dacă un timp făceau abstracţie de
ideologiile lor opuse şi cădeau la înţelegere. Germania şi Uniunea Sovietică
voiau să-şi recapete teritoriile cedate Poloniei la sfârşitul Primului Război
Mondial. Ele puteau să şi le recupereze printr-o acţiune concertată. Dacă se
opuneau una alteia, riscau un război costisitor şi-şi reduceau şansele unor
câştiguri teritoriale. Stalin considera că un acord cu Hitler mai prezenta şi un alt
avantaj. El se aştepta ca mai devreme sau mai târziu Germania să atace Uniunea
Sovietică, însă voia să amâne momentul cât mai mult posibil, pentru a-şi pregăti
apărarea. Astfel că la 24 septembrie 1939, ministrul de externe german Joachim
von Ribbentrop şi cel sovietic Vlaceslav Molotov, au anunţat semnarea unui
tratat de neagresiune valabil pe zece ani. Acest tratat a îndepărtat şi ultimul
obstacol în calea atacării Poloniei de către Hitler. Orele de pace ale Europei erau
numărate. În aceste condiţii când Germania se asigurase prin Pactul de
neagresiune cu U.R.S.S. că aceasta nu va interveni împotriva sa în cazul unor
noi cuceriri în estul Europei, Reichul a dat un ultimatum guvernului Poloniei cu
privire la cedarea Danzigului, la 30 august 1939, iar la 1 septembrie acelaşi an a
invadat prin surprindere Polonia. Astfel s-a declanşat cea mai mare conflagraţie
a Secolului al XX-lea şi probabil a Mileniului Doi. Odată cu invazia Poloniei,
Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei, neintervenind în nici un

309
fel în sprijinul Poloniei. Singura măsură luată a fost de a „bombarda” Berlinul
cu afişe ce cuprindeau ameninţări la adresa guvernului german. Acest fapt l-a
convins mai mult pe Hitler că cele două mari puteri europene nu vor veni în nici
un fel în sprijinul Poloniei victima agresiunii germane. Rămasă singură într-un
război disproporţionat ca forţe şi mijloace şi lovită şi dinspre est la 17
septembrie prin invazia în Polonia a Armatei Roşii, Polonia a fost înfrântă în
scurt timp, capitala ţării oraşul Varşovia capitulând la data de 27 septembrie
1939. În aceste condiţii România a acordat sprijinul său necondiţionat
guvernului polonez, Comandamentului Suprem al armatei poloneze care s-au
refugiat pe teritoriul României, bucurându-se de primirea călduroasă şi
compasiunea poporului român.
Teritoriul Poloniei era cât se poate de favorabil pentru experimentarea
Blitzkrieg-ului (războiul fulger), întrucât frontierele ţării aveau o lungime de
aproximativ 5600 km13, iar zona de frontieră cu Germania de circa 2000 km,
fusese extinsă prin ocuparea Cehoslovaciei la aproximativ 2800 km, astfel că
invaziei germane erau expuse atât sudul ţării cât şi nordul orientat spre Prusia
Orientală. Vestul Poloniei ajunsese un promontoriu uriaş azvârlit între fălcile
Germaniei. Războiul declanşat împotriva Poloniei ca urmare a agresiunii
armatelor germane şi sovietice s-a transformat, în scurt timp, într-un Război
Mondial prin constituirea, aproape imediat, a două coaliţii de forţe. Pe de o
parte coaliţia forţelor hitleriste constituită din Germania, Italia, Japonia,
Ungaria, Finlanda, Slovenia, România etc. şi coaliţia forţelor Antihitleriste
formată din U.R.S.S., Marea Britanie, S.U.A., Franţa, Canada ş.a. În scurt timp
în orbita celui de Al Doilea Război Mondial au fost angajate de o parte şi de alta
peste 60 de ţări. În desfăşurarea sa, după aprecierile celor mai mulţi specialişti
militari, istorici militari, sociologi,
polemologi şi politologi a cuprins trei perioade bine distincte.
Prima perioadă a războiului

310
O primă perioadă cuprinde acţiunile dintre 1 septembrie 1939 (marcată de
invazia armatelor Wehrmacht-ului în Polonia, completată cu invazia dinspre est
a Armatei Roşii) şi începutul anului 1943 (încheierea Bătăliei de la Stalingrad).
Principalele operaţii strategice militare şi evenimente politice deosebite din
această perioadă s-au desfăşurat iniţial pe Teatrul de acţiuni militare Est
European şi Nord African, iar, ulterior şi pe Teatrul de operaţii din Pacific. O
primă operaţie ofensivă declanşată prin surprinderea de armatele germane a fost
operaţia ofensivă cu numele de cod „Planul Alb”, pentru care Wehrmachtul a
concentrat 63 de divizii dintre care 6 de tancuri15 cu un efectiv de circa
1.500.000 de oameni, care aveau la dispoziţie 10.500 guri de foc de artilerie din
care 4.500 erau tunuri antitanc, 2.700 de tancuri şi circa 2.000 de avioane.
Forţele poloneze aveau concentrate aproximativ 35 de divizii bazându-se şi pe
faptul că dinspre vest armata germană va fi atacată de forţele anglo-franceze. La
cele 35 de divizii se adăugau două brigăzi motorizate şi 12 brigăzi de cavalerie,
însumând aproximativ 1.000.000 de militari care dispuneau de 900 de tancuri şi
1.000 de avioane. Agresiunea germană s-a declanşat prin înscenarea unui „atac
polonez” asupra postului de radio german de la Gleiwitz, atac executat de trupe
SS16, care au lăsat pe teren cadavrele câtorva deţinuţi de drept comun îmbrăcaţi
în uniformele armatei poloneze. Atacul declanşat de germani la 1 septembrie
ora 4 şi 40 de minute a fost executat cu două grupuri de armate care trebuia să
acţioneze astfel: Grupul de „Nord” dispus în Pomerania şi Prusia Orientală spre
Varşovia şi Grupul de „Sud” care era dispus în Silezia şi Cehoslovacia, pe
direcţia Varşovia unde urma a se realiza joncţiunea scoţând armata poloneză din
luptă.
Acţiunile s-au desfăşurat printr-o lovitură a aviaţiei germane asupra
aerodromurilor poloneze combinată cu o ofensivă terestră. Binomul tancavion a
fost cheia succesului armatei germane care într-o primă etapă (1-7 septembrie
1939) a cucerit principalele regiuni economice din vestul Poloniei. În cea de-a

311
doua etapă (8-14 septembrie), forţele germane au încercuit la vest de Vistula
principalele forţe poloneze. În cea de-a treia etapă (15-22 septembrie), trupele
germane au nimicit sau capturat trupele poloneze încercuite în diferite raioane.
Concomitent, în 17 septembrie se produce invazia dinspre Est a Armatei Roşii,
care în scurt timp a realizat joncţiunea cu trupele germane de-a lungul râului
Saan şi Bugul de Vest. La 28 septembrie 1939, Comandamentul militar al
Poloniei a dat ordinul pentru încetarea focului, resturi ale armatei poloneze,
guvernul polonez şi Comandamentul armatei poloneze, cu o parte din armată, s-
au refugiat pe teritoriul României17. De asemenea tezaurul Băncii Poloniei
(82.403 kg aur) a tranzitat teritoriul României cu toate protestele germane şi la
13 septembrie a plecat spre Occident, România a adăpostit 51 casete cu aur şi
alte valori materiale (totalizând 3.057,450 kg), care au fost depozitate la Banca
Naţională a României, fiind restituite poporului polonez la 17 septembrie 1947.
În cursul războiului germano-polon, armata poloneză a pierdut 66.000 de
militari morţi, 135.000 răniţi şi 350.000 prizonieri în timp ce armata germană a
pierdut 16.343 militari morţi, 27.640 răniţi, 320 dispăruţi18. În urma înfrângerii,
Polonia a fost desfiinţată ca stat, partea de vest a fost anexată de Germania, iar
cea de est de către U.R.S.S. În ceea ce priveşte pierderile celor doi beligeranţi,
există şi alte cifre. Astfel francezul Henri Michel indică pentru armata poloneză
ca pierderi
450.000 de oameni luaţi prizonieri de armata germană şi 200.000 de către
Armata Roşie. În timp ce armata germană a pierdut 8.400 militari, 28.000
prizonieri şi 3.000 dispăruţi. Francezul R. Cartier precizează că pierderile
Poloniei s-au ridicat la 694.000 prizonieri luaţi de armata germană şi 217.000 de
armata sovietică, în timp ce armata germană a pierdut 10.572 militari morţi,
30.322 răniţi şi 3.409 dispăruţi. Mai apropiate de adevăr considerăm datele
furnizate de analistul Kurt Tippelskirch care arată că armata germană a pierdut:
10.600 militari morţi, 30.300 răniţi şi 340 dispăruţi. În timp ce armata Poloniei a

312
avut 66.300 militari morţi, 133.700 răniţi, 420.000 prizonieri19. În aceste
condiţii critice ale Poloniei, România a acordat sprijinul său necondiţionat
refugiaţilor polonezi. Astfel, pe teritoriul României şi-au găsit salvarea guvernul
Poloniei în frunte cu preşedintele ţării, Comandantul Suprem al armatei
poloneze, cât şi un mare număr de militari polonezi. Celelalte regiuni (Lublin,
Cracovia, Kielce, Lodz) şi parte din zona Varşoviei au constituit
„Guvernământul general al Varşoviei”, considerat colonie germană. Războiul
dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică s-a desfăşurat între 30
noiembrie 1939 (odată cu invadarea Finlandei de către Armata Roşie)20 şi 12
aprilie 1940 (odată cu semnarea armistiţiului de încetare a focului), având cauză
refuzul Finlandei de a ceda părţi din teritoriul său pe o adâncime de 20-25 km la
nord de Leningrad şi a bazei navale de la Hangö. Iniţial partea sovietică voia
doar unele ajustări teritoriale încât, graniţa cu Finlanda să poată fi mai bine
apărată. Astfel, „Uniunea Sovietică se oferea să-i cedeze Finlandei ţinuturile
Repola şi Párajárpi – schimb prin care, potrivit Cărţii Albe Finlandeze, aceasta
ar fi primit o suprafaţă de 5.530 km2 drept compensaţie pentru cedarea unor
teritorii însumând 2.760 km2.21” După o rezistenţă eroică Finlanda este
obligată să cedeze Uniunii Sovietice Istmul Karelia, oraşul Vipuri (Vâborg),
parte din Peninsula Râbaci, insulele de la nord de lacul Ladoga şi a
„concesiona” portul Hangö către U.R.S.S. pe timp de 30 de ani. Cucerirea
Poloniei şi lipsa oricărei riposte din partea Franţei şi Angliei l-au încurajat pe
Hitler în politica sa expansionistă. Plănuind o acţiune ofensivă în centrul şi
vestul Europei, el şi-a propus mai întâi asigurarea flancului nordic al
dispozitivului său strategic. Astfel, a luat naştere campania fulgerătoare
împotriva Danemarcei şi Norvegiei, declanşată la 9 aprilie 1940. Cucerirea
Danemarcei a fost încheiată în aceeaşi zi prin ocuparea întregii ţări de către
trupele generalului Von Falkenhorst. Concomitent, Wehrmachtul a întreprins o
amplă operaţie aeriană şi navală combinată cu acţiunile forţelor terestre

313
debarcate pe ţărmurile Norvegiei la Narvik, Trandheim, Bergen şi Oslo, pentru
cucerirea Norvegiei. Intervenţia tardivă a forţelor expediţionare anglo-franceze,
la 14 aprilie 1940, nu a schimbat cu nimic soarta Norvegiei care, la 10 iunie
1940, a capitulat. Ultimele trupe ale Corpului expediţionar anglo-francez s-au
retras din Norvegia la 8 iunie 1940. În Norvegia s-a constituit un guvern al
trădării naţionale Guvernul Quisling – ministru de război care a trădat interesele
ţării. Având de acum flancul drept asigurat Hitler a declanşat, la 10 mai 1940, o
amplă ofensivă în centrul Europei împotriva Belgiei, Olandei şi Franţei în care
scop a concentrat 137 mari unităţi de tip divizie (dintre care 10 divizii de
tancuri, 6 mecanizate şi una de cavalerie) forţe care dispuneau de 2.800 tancuri
şi 4.000 de avioane22. Forţele aliate (olandeze, belgiene, franceze şi britanice)
aveau la rândul lor 158 mari unităţi diferite având în dotare 2.280 tancuri şi
1.350 avioane de luptă23. Dacă din punct de vedere al raportului de forţe acesta
era sensibil egal, sub aspect calitativ, al tehnicii de luptă şi concepţiei strategice
superioritatea era de partea Comandamentului german. Sub aspectul concepţiei
acţiunilor de luptă, partea germană considera că numai acţiunile ofensive
desfăşurate cu forţe blindate mobile pot asigura ruperea apărării pe fronturi
înguste şi pătrunderea în adâncimea apărării adverse pe mari distanţe.
Nbhgty65Acţiunile forţelor terestre urmând a se desfăşura în strânsă cooperare
cu aviaţia de luptă. Führerul decide că ofensiva de rupere a frontului trebuie să
se situeze în punctul cel mai slab al apărării franceze. Acest plan se baza pe o
acţiune rapidă a diviziilor de blindate care urmau să traverseze Munţii Ardeni
străpungând apărarea franceză spre Sedan şi apoi, printr-o largă mişcare de
învăluire să înainteze spre Marea Mânecii pentru a rupe forţele aliate din Nord
de cele din Sud. Concepţia franceză era una pasivă, considerând că o apărare
puternic fortificată putea duce la zădărnicirea ofensivei adverse în care scop a
acordat o mare atenţie liniilor fortificate Maginot şi Daladier. Pentru ofensiva
din 10 mai Înaltul Comandament german a constituit trei grupuri de armate

314
astfel: Grupul de armate „B” comandat de generalul von Bock dispus între
Marea Nordului şi localitatea Aachen, Grupul de armate „A”, comandant
Rundstedt în continuare până la localitatea Saarbrüken şi Grupul de armate „C”,
comandat de von Leeb, între Saarbrüken şi graniţa cu Elveţia. În ce priveşte
forţele franco-engleze au constituit Grupul 1 armate dispus în apărare între linia
fortificată Maginot şi Dunkerque în lungul frontierei franco-belgiene. Grupul 2
armate a ocupat fortificaţiile Maginot (de la graniţa cu Elveţia până la cea cu
Luxemburg). Concomitent, Grupul 3 armate s-a dispus în lungul graniţei cu
Elveţia şi Italia şi în partea de sud a Franţei. Ofensiva pentru cucerirea Franţei s-
a executat în două etape bine distincte, astfel, între 10 mai şi 4 iunie 1940, în
cursul căreia forţele germane au rupt apărarea adversă şi executând o amplă
manevră strategică în lungul ţărmurilor mărilor Nordului şi Mânecii au întors
apărarea adversă. În scurt
timp apărarea franceză a fost ruptă în sectorul Sedan (la 13 mai 1940), a doua zi
(14 mai) Olanda a capitulat, iar la 18 mai Hitler a decretat alipirea la Reichul
german a unei părţi din teritoriul Belgiei, a cărei armată capitulase fără condiţii
la data de 28 mai 1940. În scurt timp, forţele germane ating ţărmul Mării
Mânecii reuşind ca în regiunea Flandra în zona Dunkerque să încercuiască forţe
din Armatele 1, 7 şi 9 franceze, Armata engleză şi Armata belgiană cu un
efectiv de circa 1.000.000 de oameni. Rămâne şi acum o enigmă de ce forţele
germane s-au oprit încercuind o mare cantitate de forţe adverse într-o „pungă”
cu dimensiunile de 40 km 60 km. Cu acest prilej s-a remarcat efortul de-a
dreptul eroic al populaţiei engleze, în special al marinei militare şi civile de a
salva prin evacuare sub pustiitorul bombardament al aviaţiei germane o parte
din trupele aflate în încercuire (au fost salvaţi între 27 mai şi 4 iunie 1940,
337.000 de oameni, dintre care 112.000 francezi). Alte lucrări indică cifre
diferite. Astfel în lucrarea Istoria Secolului XX, 1900-1945, vol. I, Sfârşitul
„lumii europene”, autorii indică următoarele cifre: 200.000 de militari britanici

315
şi 130.000 militari francezi sunt salvaţi de la Dunkerque25. În această acţiune
aviaţia engleză a reuşit să doboare în lupte aeriene 603 avioane germane
pierzând la rândul său 130 de aparate. Pierderile aliaţilor în tehnică de luptă au
fost enorme: 2.400 de tunuri, 700 avioane şi 130.000 autovehicule26. În cursul
celei de-a doua etape (desfăşurate între 5-25 iunie 1940), forţele germane au
întreprins o amplă manevră pe două direcţii convergente, având ca obiectiv
strategic ocuparea Parisului. Armatele franceze au fost repliate pe aliniamentul
cursurilor de apă Sena-Marna şi zona Parisului. La 10 iunie, armata italiană a
invadat sud-estul Franţei, pe axa generală Torino-Grenoble, acţiune respinsă de
armata franceză, trupele italiene fiind alungate dincolo de frontieră. La data de
14 iunie, Parisul a fost declarat „oraş deschis”, iar trei zile mai târziu mareşalul
Pétain (şeful guvernului francez) a cerut armistiţiu, care s-a semnat la 22 iunie
1940, la Rethondes lângă Compiegne, unde la 11 noiembrie 1918 Germania
capitulase fără condiţii semnând armistiţiul. Două zile mai târziu, Franţa a
semnat armistiţiul şi cu Italia. Schimbări succesive ale situației militare în
nordul Africii în perioada septembrie 1940-iunie 1942.
Teritoriul Franţei în proporţie de aproape două treimi din suprafaţaţării devenea
zonă de ocupaţie germană. Franţa urma să întreţină pe teritoriul său o armată
germană de ocupaţie de circa 400.000 de militari, iar 1.500.000 de francezi
urmau să fie menţinuţi în prizonierat până la sfârşitul războiului. În acest
context, viitorul general Charles de Gaulle a lansat din Londra un apel către
poporul francez în vederea continuării luptei până la victoria finală.Înfrângerea
Franţei şi declanşarea „bătăliei pentru Anglia” printr-o amplă ofensivă a aviaţiei
Reichului german începând cu 13 august 1940, s-au repercutat negativ asupra
situaţiei ţărilor din sud-estul Europei care aveau tratate de alianţă şi asistenţă
mutuală cu Franţa şi Marea Britanie. Odată înfrântă Franţa, Hitler pune la punct
pe 16 iulie 1940, operaţia cu numele de cod Seelöwe de debarcare dincolo de
Marea Mânecii. Operaţia este condiţionată de cucerirea supremaţiei aeriene de

316
către Luftwaffe (forţele aeriene germane) a căror misiune era să deschidă calea
unei debarcări pe coastele britanice a nu mai puţin de 13 divizii germane de
elită masate în porturile franceze de la Marea Mânecii. Aproape lipsită de
lucrări defensive a coastei sale dar şi de mijloace de apărare antiaeriană cu totul
insuficiente Anglia dispunea la începutul declanşării ofensivei germane de doar
900 de avioane de luptă faţă de cele 1.200 bombardiere şi 1.000 de avioane de
vânătoare germane. În ceea ce priveşte România, aceasta este supusă unor
presiuni politice şi nu numai de către Germania, Uniunea Sovietică, dar şi de
către Italia, Ungaria şi Bulgaria şi este silită să accepte ultimatumul dat de
Uniunea Sovietică la 26 iunie 1940 privind cedarea de către România a
teritoriului dintre Prut şi Nistru cât şi partea de Nord a Bucovinei şi ţinutul
Herţei, ca apoi prin odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940, prin care
partea de nord a Transilvaniei este încorporată Ungariei, iar la 7 septembrie
acelaşi an prin Tratatul de la Craiova România a cedat Bulgariei partea de sud a
Dobrogei (Judeţele Durostor şi Caliacra). Prin rapturile teritoriale săvârşite de
forţele revanşarde (Uniunea Sovietică, Ungaria horthystă şi Bulgaria) cu
asentimentul tacit al lui Stalin, Hitler şi Mussolini, România a pierdut teritoriul
Basarabiei cu o suprafaţă de 44.500 km2 şi un număr de 3.200.000 locuitori,
Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţei cu o suprafaţă de 6.000 km2 şi 500.000
locuitori, partea de Nord-Vest a Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.492 km2 şi
2.667.000 locuitori şi sudul
Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra) cu o suprafaţă de 6.921 km2 şi 41.000
de locuitori. În total România a pierdut o suprafaţă de 100.913 km2, ceea ce
însemna mai mult de o treime din teritoriul naţional cu un număr de 6.777.000
locuitori, în marea lor majoritate români. Tăvălugul războiului se extinde cu
repeziciune deschizând noi teatre de operaţii militare. Astfel, Italia trece la
ofensivă în Africa Orientală prin atacarea forţelor anglo-egiptene din Eritreea la
15 iulie 1940, iar la 13 septembrie (acelaşi an) armatele italiene au trecut la

317
ofensivă în Libia. La scurt timp (6 noiembrie) forţele italiene sunt respinse prin
puternica ofensivă a armatei engleze în Eritreea. În Europa, Uniunea Sovietică
instaurează puterea sa în Letonia, Lituania şi Estonia între 21 şi 22 iulie 1940.
În extremul Orient, China a început la 20 august 1940, ofensiva Armatei 8
populare de eliberare împotriva ocupanţilor japonezi în provinciile Şensi,
Hubei, Şandun sub denumirea de „Campania celor 100 de regimente”, operaţie
ofensivă desfăşurată de-a lungul a 5.600 km, lupte în cursul cărora au pierit
circa 40.000 militari japonezi. În plan politic lucrurile se agită, astfel, la 2
septembrie 1940, Marea Britanie şi S.U.A. au semnat „Acordul de cooperare în
lupta împotriva
Germaniei hitleriste”. Ofensiva armatelor anglo-americane din nordul Africii,
Sicilia și sudul Italiei. Anglia a închiriat Statelor Unite ale Americii importante
baze maritime în Oceanul Atlantic, primind în schimb, un număr de nave de
război şi alte tipuri de armament. În acest context general, la 6 septembrie 1940,
regele Carol al II-lea al României a abdicat în favoarea fiului său Mihai,
generalul Ion Antonescu fiind investit cu puteri depline pentru conducerea
statului român. De acum România este practic subordonată intereselor
războinic-agresive ale celui de-al III-lea Reich. La 14 septembrie 1940 în
România s-a constituit un nou guvern cu majoritate legionară şi militară, ţara
fiind proclamată „Stat naţional-legionar”. În partea de sud a Europei, se
deschide un nou front ca urmare a agresiunii Italiei împotriva Greciei la data de
28 octombrie 1940. La 27 septembrie 1940, la Berlin s-a semnat „Pactul
Tripartit”30 pe o durată de zece ani între Germania, Italia şi Japonia, astfel sunt
puse bazele unei largi coaliţii revanşarde, vindicative, având drept obiectiv
cucerirea de noi teritorii şi o nouă împărţire a sferelor de influenţă, pieţelor de
desfacere etc. Noul an 1941 cunoaşte noi evenimente politico-militare care vor
avea ca rezultat deschiderea de noi teatre de acţiuni militare şi generalizarea
războiului pe întregul mapamond terestru, aerian şi maritim. Principalele

318
evenimente politico-militare au fost următoarele: a continuat ofensiva aeriană
germană asupra Marii Britanii, vizând într-o primă etapă (10 iunie – 7 august
1940) distrugerea porturilor şi navelor engleze, ca în etapa următoare (8 – 18
august)31, distrugerea bazelor maritime, aerodromurilor, uzinelor de armament
şi avioane, a „sistemelor de radiolocaţie”. În cea de-a treia etapă (19 august – 7
septembrie) a continuat lovirea principalelor
centre, întreprinderi militare, noduri de comunicaţie, aerodromuri; cea de-a
patra etapă (7 septembrie – 12 octombrie) efortul aviaţiei germane s-a
concentrat asupra Londrei, reuşind să producă distrugeri importante. Ultima
etapă a ofensivei germane desfăşurată între 12 octombrie 1940 şi 11 mai 1941,
cuprinde executarea unor acţiuni aeriene germane prin executarea unor
bombardamente de supraveghere a teritoriului Marii Britanii. Nereuşind să
scoată din luptă aviaţia britanică (în timpul ofensivei aeriene asupra Angliei,
Germania a pierdut 2.375 avioane de luptă, în timp ce Anglia a pierdut 733
avioane, echipajele de luptă britanice fiind recuperate în mare măsură) şi să
cucerească supremaţia aeriană, Hitler a renunţat (la 12 octombrie 1940) la
planul său de invadare a insulelor britanice – „Planul Seelöve”, iar la 18
decembrie 1940 a aprobat „Planul Barbarossa” de atacare a Uniunii Sovietice.
În legătură cu pierderile suferite de cei doi beligeranţi în cursul ofensivei
aeriene germane asupra Angliei, acţiune cunoscută şi sub numele de „Bătălia
pentru Anglia”, datele sunt deosebit de diferite. Analistul militar Liddel Hart,
ajunge la concluzia că „În timpul Bătăliei pentru Anglia, din iulie până la
sfârşitul lui octombrie (1940 n.a.) nemţii au pierdut 1.733 aparate de zbor, nu
2.698 cum au pretins englezii. Pierderile RAF (forţelor aeriene militare engleze
n.a.) s-au cifrat la 915 avioane de vânătoare, şi nu 3.058 cât a pretins
inamicul”33, cifre ce le considerăm mai aproape de realitate. De fapt în anul
1940 W. Churchill în „Al Doilea Război Mondial” precizează că Marea Britanie
avea 1.558 bombardiere şi 1.290 avioane de vânătoare. Nevoind a se lăsa mai

319
prejos, Italia fascistă invadează la 28 octombrie 1940 Grecia, reuşeşte să
pătrundă 40 – 60 km în teritoriul Greciei, dar ofensiva italiană este oprită de
forţele greceşti şi Corpul expediţionar englez sprijinite de aviaţia britanică.
Situaţia dificilă a Italiei punea în lumină proastă „Pactul Tripartit” aşa că
Germania se hotărăşte să intervină în Balcani, iar la 6 aprilie 1941, forţele
germane, ungare şi italiene trec la ofensivă pe direcţii convergente spre centrul
Iugoslaviei, care, în scurt timp, este cucerită, dar nu supusă în întregime.
Pe teritoriul ţării se iniţiază o puternică luptă de rezistenţă sub conducerea lui
Iosif Broz Tito care a obligat ocupantul să menţină aici, pe întreaga durată a
Războiului Doi Mondial zeci de divizii. La scurt timp după ocuparea
Iugoslaviei şi împărţirea teritoriului acesteia între Germania, Ungaria, Italia şi
Bulgaria, mişcarea de rezistenţă este tot mai bine organizată, trupele de ocupaţie
germane fiind nevoite ca în anii 1941-1942 să desfăşoare ample operaţii
ofensive împotriva partizanilor al căror centru de rezistenţă a fost, în anul 1942
în zona muntelui Kozara. Dar iată cum este apreciată această situaţie în lucrarea
„Churchill, o viaţă de rebel”: „Pe 6 aprilie, trupele germane au invadat
Iugoslavia şi Grecia. Armatele aliaţilor au dat înapoi, pradă derutei. Trei
săptămâni mai târziu, svastica flutura pe Acropole, iar numărul soldaţilor căzuţi
prizonieri se ridica la zece mii. Înainte de sfârşitul lui mai (anul 1941, n.a.)
trupele germane de paraşutişti luaseră cu asalt Creta, iar aviaţia produsese
pagube masive forţelor navale a Marii Britanii staţionate în regiune.”De
remarcat poziţia fermă a României care deşi invitată să participe la invazia
Iugoslaviei (promiţându-i-se teritoriile locuite de români) a refuzat categoric a
lua parte la agresiune. Urmare a acestor evenimente, în Europa, asistăm la o
serie de hotărâri politico-militare. Astfel, România a renunţat la garanţiile
anglo-franceze (1 iunie 1940), iar în scurt timp, la 12 octombrie 1940, trupele
germane, cu asentimentul guvernului român au pătruns în România, sub
pretextul instruirii armatei române. Puţin mai târziu la 20-24 noiembrie

320
guvernele Slovaciei, Ungariei şi României au aderat la „Pactul Tripartit”. În
România are loc în zilele de 22 – 23 ianuarie 1941 rebeliunea legionară înfrântă
de conducătorul statului cu ajutorul armatei. Un eveniment important pe plan
politic general are loc la data de 13 aprilie 1941 când la Moscova a fost semnat
de către reprezentanţii Uniunii Sovietice şi Japoniei „Tratatul de neutralitate” pe
timp de zece ani. Act de importanţă deosebită întrucât Japonia nu a atacat
Uniunea Sovietică, fapt ce a permis ca Armata Roşie să nu fie angajată simultan
pe două fronturi diametral opuse. Pe Teatrul de operaţii din Europa, armatele
germane ocupă Atena şi întreaga regiune a Peloponezului. Astfel, Germania şi
aliatul său Italia sunt stăpâne pe întreaga Europă de Nord, Centrală şi de Sud.
La 10 mai 1941, Rudolf Hess locţiitorul lui Hitler la conducerea partidului
nazist, a aterizat în Anglia prezentând unui delegat al guvernului britanic
„dorinţa” lui Hitler de a pune capăt războiului, lăsând de înţeles că, în curând,
Germania va ataca Uniunea Sovietică. La 20 mai 1941, a început asaltul forţelor
germane asupra forţelor engleze din insula Creta care este cucerită în întregime
la 31 mai 1941. Ultimele trupe engleze s-au retras în Egipt. Concomitent, pe
Teatrul de Operaţii din Africa de Nord între 10 iunie 1940 şi 18 noiembrie 1941
s-au angajat puternice lupte. Mai întâi, au loc lupte grele pentru stăpânirea
bazinului Mediteranei unde Marea Britanie stăpânea Gibraltarul şi strâmtoarea
omonimă, Canalul de Suez, insulele Malta şi Cipru. În urma ofensivei Italiei din
15 iulie 1940, din Africa de Nord, armatele italiene au ocupat, pornind din
Abisinia, teritoriile Somaliei engleze, parte din Kenya şi parte din Sudan, dar,
lipsită de o susţinere logistică armata italiană este lovită de contraofensiva
engleză declanşată în ianuarie 1941, iar în cursul zilelor de 22 şi 23 ianuarie
englezii cuceresc oraşul Tobruk. Pierderile Italiei în urma contraofensivei
engleze s-au ridicat la circa 130.000 de prizonieri, 1.300 de tunuri şi 400 tancuri
capturi sau distruse. În pericol de a fi alungaţi de pe Teatrul de acţiuni militare
nord african italienii se adresează aliatului german care, în data de 19 februarie

321
1941, începe debarcarea „Africa Korps” sub comanda generalului E. Rommel
pe ţărmul de nord al Africii. La 12 martie „Africa Korps” trece la ofensivă
recucerind oraşul Benghazi. La 31 martie forţele germane au înaintat de-a
lungul ţărmului african al Mediteranei, au cucerit oraşul Dierna (la 8 aprilie
1941) iar după două zile au blocat oraşul Tobruk, au continuat ofensiva, iar la
15 aprilie au fost oprite pe aliniamentul defileului Halfaya. Garnizoana engleză
ce apăra oraşul Tobruk formată din două divizii, aprovizionată de pe mare şi
sprijinită de artileria forţelor navale a rezistat presiunii forţelor germane
respingând toate atacurile forţelor adverse38. Forţele engleze au reuşit să
realizeze joncţiunea cu cele blocate în portul Tobruk la 7 decembrie 1941.
Succesele lui Rommel încurajează naţionaliştii din Irak care declanşează o
răscoală anti-engleză, revolta este repede înfrântă, spatele forţelor engleze fiind
asigurat. Situaţia pe acest front a rămas neschimbată până în toamna anului
1941, când „Africa Korps” a mai primit o divizie de tancuri şi una motorizată.
La 18 noiembrie 1941 Armata 8 britanică trece la ofensivă, face joncţiunea cu
garnizoana asediată de la Tobruk şi respinge forţele germane până pe
aliniamentul de pe care plecaseră la ofensivă (El Agheila). Regrupându-şi
forţele „Africa Korps” declanşează la 26 mai 1942 o nouă ofensivă spre graniţa
Egiptului situată la circa 1.000 de km de la baza de plecare la ofensivă.
Ofensiva înaintează, forţele germane cuceresc oraşul port Tobruk, capturând
două divizii britanice (21 iunie 1942)39. În scurt timp ofensiva germano-italiană
este oprită pe aliniamentul general fortificat de la El Alamein (circa 200 km vest
de canalul de Suez). În noaptea de 30/31 august 1942 forţele britanice
comandate de generalul Bernard Montgomery au fost atacate de forţele
germano-italiene, atac respins de forţele britanice, generalul Rommel („Vulpea
deşertului”) ordonând trecerea la apărare. La 23 octombrie 1942 Armata 8
engleză, după ce primise noi forţe a declanşat la orele 21.40 Operaţia ofensivă
de la „El Alamein” care s-a încheiat la 4 noiembrie 1942 cu înfrângerea

322
completă a forţelor germano-italiene. Operaţia ofensivă de la El Alamein a
constituit una din operaţiile ofensive care au contribuit la producerea cotiturii în
desfăşurarea celui de Al Doilea Război Mondial. La 10 august 1942, premierul
britanic W. Churchill ordonă comandantului Armatei 8 engleze (generalul
Bernard Montgómery) să captureze sau distrugă forţele germano-italiene de sub
comanda generalului Erwin Rommel. În vederea trecerii la ofensivă forţele
engleze dispuneau de 1.000 de tancuri, 300 avioane de luptă, 500 tunuri de
câmp şi 440 tunuri antitanc. Forţele adverse dispuneau de 500 de tancuri
mijlocii şi uşoare şi de 300 tunuri. În noaptea de 30/31 august 1942 generalul
Erwin Rommel a încercat printr-un atac, ruperea poziţiilor engleze de la El
Alamein atac soldat cu un eşec. La 23 octombrie 1942 s-a declanşat ofensiva
forţelor engleze. La această dată cei doi adversari dispuneau de următoarele
forţe şi mijloace.Trupele germano-italiene aveau 6 divizii de infanterie, 4 divizii
blindate şi 2 motorizate cu un total de 600 tancuri.
Forţele engleze dispuneau de 6 divizii de infanterie, 3 divizii blindate şi o
brigadă de infanterie franceză, cu un total de 1.000 de tancuri. Ofensiva engleză
declanşată la 23 octombrie, orele 21.40 în urma unei puternice lovituri de
artilerie (circa 1.200 piese) s-a dezvoltat lent până la 2 noiembrie. Începând cu 3
noiembrie generalul E. Rommel a început retragerea pe întregul front. La 4
noiembrie a avut loc o ultimă confruntare în zona Ghozal. Pierzând circa 10.000
de militari, 15.000 răniţi şi 30.000 prizonieri. Forţele britanice au avut circa
15.000 de oameni morţi, răniţi sau dispăruţi. Bătălia de la El Alamein a durat 11
zile (24 octombrie – 4 noiembrie 1942). Ea a fost preludiul altor bătălii soldate
în final cu alungarea forţelor italogermane din Africa de Nord.
Războiul din Pacific
După agresiunea împotriva Chinei cercurile militariste de la Tokio140 erau
stimulate de evoluţiile din Europa. Venit în fruntea guvernului la 16 iulie 1940,
prinţul Fummumaro Konoye, deşi mai moderat faţă succesorul său Hideki Tojo,

323
a dat expresie acestor interese promovând o politică agresivă în zona
Pacificului,
ceea ce va duce, inevitabil, la un conflict deschis cu Statele Unite. Pentru
toamna anului 1940, reţine atenţia declanşarea războiului din Indochina, la 26
septembrie.
Pe de altă parte, reales pentru al treilea mandat ca preşedinte al Statelor Unite la
5 noiembrie 1940, Franklin D. Roosevelt va fi adeptul unei riposte faţă de
agresiunile din Pacific, ca şi faţă de dominaţia instituită de Hitler asupra
Europei. Sub imboldul şefului de la Casa Albă, la 11 martie 1941, Congresul va
vota legea de împrumut şi închiriere (lend-lease act), document care sprijinea
efortul forţelor ce luptau contra dictaturii, principalul beneficiar fiind Marea
Britanie. Practic, preşedintele era împuternicit să asigure bunuri şi servicii
acelor naţiuni a căror apărare era considerată vitală pentru securitatea Statelor
Unite. Pe acest fond, administraţia Statelor Unite vor lua măsuri pentru a
controla traficul din Atlantic semnând, la 9 aprilie 1941, un acord cu guvernul
danez în exil pentru apărarea Groenlandei, primind în schimb dreptul de a
construi baze aero-navale pe această insulă cu o importanţă strategică deosebită.
Mai mult, la 7 iulie, răspunzând invitaţiei adresate de către cabinetul de la
Reykjavik, trupe americane vor sosi în Islanda, sprijinind astfel corpul
expediţionar britanic. Pe aceeaşi linie se înscrie şi ocuparea Guyanei Olandeze
pentru a preveni ocuparea coloniei de către trupele Axei. De asemenea,
preşedintele Roosevelt va bloca prin decret, la 26 iulie 1941, toate creditele
japoneze din băncile americane. Deși japonezii vor prelua controlul asupra
Indiilor Olandeze de Est, la 2 iulie, americanii vor încerca să evite un război în
Pacificul de Sud, motiv pentru care președintele Roosevelt a inițiat negocieri cu
guvernul Konoye. Departamentul de Stat credea că va putea obţine neutralitatea
niponilor în regiune, în timp ce factori de decizie de la Tokio aveau credinţa că
vor putea învinge Statele Unite într-un conflict naval. La 17 octombrie 1941,

324
prinţul Konoye era schimbat din fruntea guvernului nipon de către generalul
Hideki Tojo, adept deschis al impunerii controlului în Pacific cu orice risc. Tojo
prelua şi conducerea ministerului de război şi punea capăt discuţiilor cu
administraţia Roosevelt. La o lună după schimbarea lui Konoye, ambasadorul
american la Tokio, Joseph C. Grew avertiza deja Departamentul de Stat asupra
unui posibil atac surpriză japonez, fără ca informaţia să fie fructificată. De
altfel, utilizând maşina de descifrat Magic americanii cunoşteau intenţiile
belicoase ale niponilor, dar Roosevelt a preferat să nu ia măsuri de precauţie
declanşând o controversă în rândul istoricilor care nu este soluţionată nici astăzi
pe deplin, mulţi specialişti considerând că preşedintele american aştepta de fapt
atacul, un bun prilej pentru justificarea angrenării în război.
Comandamentul japonez avizase planului atacului din Pacific încă de la 6
septembrie 1941146. Potrivit acestuia într-o primă fază lovitura de la Pearl
Harbor trebuia dublată prin debarcarea simultană în Malaesia, Filipine, Guam,
Hong Kong şi Borneo. După îndeplinirea cu succes a etapei de debut,
agresiunea
trebuia extinsă pe patru direcţii:
- Thailanda, Singapore şi insula Wake;
- Java şi Sumatra;
- China;
- Birmania şi insula Andaman.
La 3 noiembrie, amiralul Yamamoto va semna ordinul de operaţiuni nr.1
privind războiul cu Statele Unite, Marea Britanie şi Olanda, ziua atacului fiind
aleasă tot de şeful marinei imperiale care ştia că amiralul american Kimmel
ordona flotilei sale să revină la baza de la Pearl Harbor la fiecare sfârşit de
săptămână. Atacul surpriză japonez de la Pearl Harbor, locaţia celei mai
importante baze militare americane din Pacific, din dimineaţa zilei de duminică,
7 decembrie 1941, urmat de alte acţiuni similare în Hawai, Filipine, Guam,

325
Insulele Midway, Hong Kong şi Malaya, va produce un imens efect psihologic
în Statele Unite care se vedeau atrase în cel de-al doilea conflict mondial. La 8
decembrie, reacţionând cu promptitudine, Congresul Statelor Unite oficializarea
situaţia de facto de pe frontul din Pacific, declarând război Japoniei. Interesant
este faptul că şi populaţia niponă a aflat vestea tot la 8 decembrie din
proclamaţia împăratului Hirohito. Baza de la Pearl Harbor, situată în insula
Oahu, din arhipelagul Hawai, a devenit ţintă pentru 353 de avioane japoneze,
care au atacat la ora 8 dimineaţă, profitând din plin de elementul surpriză,
americanii fiind total depăşiţi de evenimente într-o duminică pe care sperau să o
petreacă în linişte. În doar 30 de minute, 3.500 de militari şi civili aflaţi la Pearl
Harbor erau ucişi sau răniţi de aviaţia niponă. Întreaga operaţiune a durat doar
două ore. Este meritul comandantului flotei japoneze, viceamiralul Chuichi
Nagumo, care a reuşit să se apropie la circa 450 de kilometri de baza americană
fără a fi detectat, astfel că bilanţul atacului, opt nave de luptă, trei crucişătoare,
trei distrugătoare şi 200 de avioane americane distruse, este explicabil. De
partea cealaltă, Nagumo pierdea doar 30 de avioane şi o sută de soldaţi. Totuşi,
americanii vor reuşi să-şi conserve mare parte din flota Pacificului şi să repare
şase din navele afectate de bombardament. Mai mult, japonezii nu au reuşit să
distrugă rezervele de petrol de la Pearl Harbor, esenţiale pentru alimentarea
navelor şi avioanelor americane din zonă. Surpriza va veni din partea lui Hitler.
Într-un moment când armatele sale se aflau la porţile Moscovei şi el avea
speranţe că până la capitularea Uniunii Sovietice nu va mai trece mult timp,
Führerul, secondat de Mussolini, va declara război Statelor Unite la 11
decembrie. Unii istorici, cum este cazul lui Norman Davies, consideră maniera
în care a reacţionat Hitler după aflarea veştii că japonezii au atacat la Pearl
Harbor drept „un act de supremă nebunie”148. Totuşi, în primele luni după
atacul din 7 decembrie, puterile Axei aveau toate motivele să fie optimiste, mai
ales după ce japonezii vor obţine un succes remarcabil în dauna britanicilor

326
ocupând, la 25 decembrie 1941, Hong Kong. La acea dată ei controlau deja
capitala Thailandei, Bangkok fiind cucerit la 9 decembrie, iar întreaga ţară în
doar două săptămâni (7 – 21 decembrie), insulele strategice Guam, din 13
decembrie, şi Wake (20 decembrie). Au urmat alte succese remarcabile pentru
niponi prin ocuparea capitalei Filipinelor, Manila, apoi a Indiilor Olandeze, a
insulei Solomon şi, mai ales, a portului Singapore, la 15 februarie 1942. De o
importanţă strategică deosebită, oraşul a fost apărat de britanici până la final cu
preţul a circa 60.000 de prizonieri. Exploatând momentul şi avantajul strategic
conferit de ocuparea
Singaporelui, japonezii vor distruge flota unită olandezo-americană din Marea
Java în urma luptelor desfăşurate între 27 februarie şi 1 martie. Mai mult, la 7
martie, englezii erau forţaţi să se retragă din Rangoon, astfel că şi Burma era
ocupată de japonezi. Ne aflăm practic, până în aprilie 1942, în faza de graţie a
atacului japonez. Este momentul când, la 17 martie 1942, generalul Douglas
MacArthur (1880 – 1864), absolvent al celebrei academii militare de la West
Point, cel care devenea în 1935 primul feldmareşal al armatei americane, va
asuma comanda supremă a trupelor aliate din Pacific. Deşi japonezii aveau încă
resurse pentru a continua cu succes ofensiva, trupele lui MacArthur au reuşit un
prim rezultat pozitiv cu prilejul luptelor din Marea de Corali, 4 – 8 mai,
prevenind astfel invadarea Australiei. În ciuda faptului că japonezii au
scufundat portavionul Lexington şi au scos din luptă Yorktown, americanii au
reuşit să-şi menţină supremaţia pe teren şi să determine întoarcerea celor 14
nave nipone care transportau trupele ce trebuiau să ocupe Australia.
Confruntarea nedecisă din Marea Coralilor va rămâne în istorie şi ca un moment
ce va consacra rolul portavioanelor. Vârful ofensivei nipone îl va constitui
atacul de la Midway. Bătălia desfăşurată între 4 şi 7 iunie 1942 este considerată
una din cotiturile decisive ale celui de-al doilea război mondial. Insulele Sand şi
Eastern erau situate aproximativ la jumătatea distanţei dintre Statele Unite şi

327
China, fără a avea vreo importanţă economică, dar compensând cu rolul
strategic major. Deşi au suferit pierderi foarte importante, americanii au reuşit
să-i respingă pe japonezi şi au pus capăt expansiunii acestora din zona
Pacificului. De acum înainte iniţiativa va trece treptat de partea Aliaţilor.
Obiectivul amiralului Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze, era de a
termina ceea ce se începuse la Pearl Harbor, scoaterea definitivă din luptă a
forţelor americane din Pacific, el fiind convins că dacă victoria nu este obţinută
într-un an, şansele de succes dispar într-un conflict de durată. De această dată
însă efectul surpriză nu a mai fost realizat pentru că se reuşise decriptarea
codurilor folosite de marina imperială, astfel că Statele Unite pregătiseră trei
puternice portavioane, Enterprise, Hornet şi Yorktown, la care se alăturau 150
de avioane gata de luptă în Hawai şi Midway, pregătite să intercepteze forţa
expediţionară aflată sub comanda lui Yamamoto.
Luptele din 4 iunie au început la ora 6,30, prin atacul a peste o sută de avioane
japoneze, care aveau baza pe patru portavioane. Fiind detectate din timp de
către americani, care au avut posibilitatea să ridice de la sol propriile aparate,
atacul conceput de Nagano a fost executat practic în gol asupra unor ţinte
neînsemnate. Însă, nici riposta americanului Nimitz nu a dat rezultate pozitive
din prima încercare. Abia după ora 10,20, circa 40 de bombardiere americane
vor da lovitura scoţând din luptă în doar jumătate de oră trei portavioane
inamice, Akagi, Kaga şi Soryu. Rămas singur, portavionul Hiryu a reuşit să
avarieze grav Yorktown, dar va avea şi el aceeaşi soartă în jurul orei 17.
Victoria americană din 4 iunie a creat o superioritate mai ales prin eliminarea
celor patru portavioane japoneze, astfel că multe avioane de tip Zero nu au mai
avut unde ateriza şi s-au scufundat. Deşi şi aceştia vor reuşi să scoată din luptă
U.S.S. Yorktown, torpilat de un submarin, la 6 iunie soarta bătăliei de la
Midway era decisă, deşi Yamamoto nu angajase încă în luptă grosul unităţilor
sale. Ultima confruntare mai însemnată a dus la scufundarea crucişătorului greu

328
japonez Mikuma. La 7 iunie, cele două flotile erau regrupate, niponii
retrăgându-se spre vest, iar americanii spre est. Trecuseră exact şase luni de la
atacul de la Pearl Harbor. Istoricii consideră lupta de la Midway ca pe un
exemplu clasic de victorie decisivă obţinută prin mijloace inferioare
adeversarului. Este şi meritul amiralului Chester W. Nimitz care, în ciuda
faptului că cei Trei Mari luaseră hotărârea să se concentreze cu prioritate asupra
victoriei din Europa, conform principiului Germany First, a dat dovada unei
gândiri strategice deosebite. Desigur, faptul că Yamamoto nu a mai putut repeta
surpriza de la Pearl Harbor constituie însă principala explicaţie a
deznodământului confruntării din mijlocul Oceanului Pacific. Un obiectiv
important pentru americani, după victoria de la Midway, l-au constituit insulele
Solomon. La 7 august 1942, ei declanşau atacul asupra acestui obiectiv şi
reuşeau să cucerească după lupte grele baza japoneză de la Guadalcanal. Abia la
12 noiembrie, după o confruntare navală de trei zile, insulele Solomon vor fi
cucerite de trupele Statelor Unite, în timp de insula Guadalcanal era controlată
în întregime la 8 februarie 1943. O operaţiune care a avut un impact psihologic
deosebit asupra japonezilor a fost atacarea de către americani a convoiului
aerian al amiralului Yamamoto, avionul acestuia fiind doborât, la 17 aprilie, în
jungla din Noua Guinee. Niponii pierdeau unul din cei mai importanţi şi
respectaţi comandanţi şi strategi. Iniţiativa a fost preluată complet de Aliaţi în
vara anului 1943. La 1 iulie era declanşată o ofensivă concertată în sudul
Pacificului, rezultatul fiind recuperarea poziţiilor deţinute de japonezi. La 2
februarie 1944 erau cucerite insulele Marshall, apoi Noua Guinee, la 24 aprilie,
şi insulele Mariane, la 16 iulie. La acea dată americanii deschiseseră deja
campania asupra arhipelagului nipon, moment ce marca faza finală a războiului
din Pacific. La 16 iunie 1944, insulele Kyushu erau bombardate contribuind la
creşterea nemulţumirii populare împotriva conducătorilor care-i târâseră pe
niponi într-o aventură periculoasă. Pe acest fond, la 18 iulie, Hideki Tojo şi-a

329
prezentat demisia fiind înlocuit de generalul Kuniaki Koiso, acestuia revenindu-
i misiunea imposibilă de a salva situaţia. Din păcate pentru japonezi, soarta
conflictului din Asia şi Pacific nu mai putea fi întoarsă. Americanii cuceriseră
definitiv, la 11 august, insula Guam, importantă bază strategică, pentru ca în
urma celei de-a doua bătălii din Marea Filipinelor niponii să fie nevoiţi să se
retragă cu pierderi foarte grele. Momentul va fi exploatat din plin de trupele
Statelor Unite care vor ocupa insula Samoa, la 26 octombrie. La începutul lui
1945 trupele americane se vor confrunta cu rezistenţa fanatică opusă de
japonezi, puşi în postura de a-şi apăra propriul arhipelag. Luptele de la Iwojima,
desfăşurate între 19 februarie şi 17 martie, vor proba din plin faptul că niponii
nu erau dispuşi să cedeze, fiecare metru cucerit fiind scump plătit de soldaţii
americani, atacaţi de piloţi sinucigaşi kamikaze156. Totuşi, trupele Statelor
Unite vor reuşi să ocupe, la 1 aprilie, insula Okinawa. La 5 aprilie, ca un
important efect politic, guvernul condus de Kuniaki Koiso îşi prezenta demisia
fiind înlocuit de o echipă condusă de amiralul Kentaro Suzuki om politic mai
înclinat spre negocieri cu Aliații. Luna mai va marca declanşarea celei mai
puternice ofensive aeriene cunoscută de istorie, ţinta fiind inima Japoniei.
Atacul decisiv din 10 – 19 iulie deşi i-a apropiat pe americani de victorie
continua să ridice problema numărului mare de soldaţi pierduţi zilnic în faţa
atacurilor sinucigaşe ale japonezilor. În aceste condiţii, preşedintele Truman va
aviza folosirea bombei atomice. La 6 august, era lovită şi distrusă Hiroshima,
urmare a raidului avionului ”Enola Gay” de tipul B 29. Având o capacitate de
20 de kilotone, ”Little boy” a provocat distrugeri cumplite materiale, plus
90.000 de morți și 35.000 de răniți. Trei zile mai târziu şi oraşul Nagasaki avea
aceeaşi soartă, de această dată înregistrându-se 80.000 de morți și 60.000 de
răniți.
Avionul folosit la Nagasaki era tot de tipul B-29, iar bomba poreclită Fatboy,

330
era mai puternică decât Little boy, având echivalentul a 21.000 tone TNT.
Explozia s-a produs la ora locală 11,02, la o altitudine de 500 metri. 70.000 de
locuitori, din cei 240.000 au fost uciși pe loc, bilanțul total fiind de 80.000,
ameliorat de condițiile geografice; japonezii nu mai aveau alternative în afară
capitulării, istoriografia consemnând însă o întreaga dezbatere pe tema
oportunității folosirii armei atomice. Fără îndoială că decizia președintelui
Truman, dincolo de argumentul reducerii numărului de soldați americani care
mureau zilnic în fața rezistenței fanatice a niponilor, trebuie privită și în
contextul răcirii relațiilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică din cursul
anului 1945.
Între timp, la 8 august, respectându-şi angajamentul luat la Potsdam, Stalin va
ataca în Manciuria, declarând război Japoniei. La rândul lor, americanii
organizau un masiv atac cu bombe incendiare asupra capitalei Tokio, la 10
august. În aceeași zi, Aliaţii transmiteau deja termenii capitulării necondiţionate
guvernului japonez, care în lipsa oricărei alternative îi va accepta la 14 august.
A doua zi, întreaga ţară afla despre încheierea păcii chiar de la împăratul
Hirohito, care a imprimat pe bandă un mesaj către supuşii lui, care auzeau
pentru prima dată vocea suveranului lor. Totodată şi premierul Suzuki era
înlocuit, sarcina semnării capitulării revenind guvernului condus de prinţul
Narukiho Higashikuni. Prin urmare, la 26 august, trupele americane ocupau
întreg arhipelagul nipon. Documentul semnat la bordul U.S.S. Missouri, în rada
portului Tokio, la 2 septembrie 1945, devenea astfel formalitatea care punea
capăt luptelor cu Japonia. Guvernul nipon îşi asuma înfrângerea prin ministrul
de externe Shigemitsu Mamoru şi comandantul armatei, generalul Umezu
Yoshikiro. După o săptămână, la Nanking a capitulat şi armata japoneză din
China în faţa liderului naționalist Cian Kai Şi. Era ultimul episod al celui de-al
doilea război mondial.

331
Intrată în război cu gândul de a cuceri zona Pacificului şi de a controla Asia,
Japonia termina conflictul îngenuncheată şi ocupată. Liderii militarişti plăteau
astfel un imens tribut ambiţiilor lor nemărginite. Pe parcursul războiului peste
două milioane de soldaţi şi ofiţeri niponi îşi pierduseră viaţa, lângă ei aşezându-
se şi circa 600.000 de civili, victime ale bombardamentelor americane. Industria
era distrusă, iar mândrul Imperiu nipon fusese transformată într-o ruină.
Victoria în Europa
Lovitura de graţie pentru Hitler a fost dată de debarcarea din Normandia, cea
mai amplă operaţiune de acest gen cunoscută în istorie, pentru care au fost
folosite trupe aeropurtate, precum şi marina. Deschiderea celui de-al doilea
front venea într-un moment în care Germania era ameninţată direct de avansarea
Armatei Roşii dinspre Est, când Mussolini nu mai avea nici o putere, iar Japonia
era forţată se apere în propriul arhipelag. Operaţiunea Overlord a fost pregătită
cu multă atenţie pe teritoriul Marii Britanii timp de câteva luni, sub coordonarea
generalului american Dwight Eisenhower, numit în fruntea comandamentului
aliat special pentru această misiune la 7 decembrie 1943. De partea cealaltă,
germanii conduşi de Erwin Rommel nu aveau dubii că vor fi atacaţi, problemele
nerezolvate fiind legate de locul unde se va produce evenimentul şi de maniera
de reacţie. Trebuie subliniat faptul că Hitler a intuit, încă de la 2 mai, că Aliaţii
vor alege Normandia pentru debarcare. De asemenea, Rommel dorea ca, în
această eventualitate, reacţia germană să fie una promptă, în sensul atacării
inamicului chiar pe plajele unde urma să se producă debarcarea. Din păcate
pentru feldmareşal, în momentul debarcării el lipsea de la comanda trupelor
întrucât o avertizare meteo punea sub semnul întrebării orice tentativă de
stabilire a unui cap de pod pe malul Atlanticului. Debarcarea din zorii zilei de 6
iunie 1944 a deschis o săptămână pe parcursul căreia Aliaţii au reuşit să-şi
construiască în Normandia un cap de pod de circa 100 de kilometri, suficient
pentru crearea unei puternice baze ofensive. Nu au lipsit nici elementele

332
neaşteptate, cum ar fi o furtună de trei zile, declanşată la 18 iunie, care a afectat
porturile artificiale ale Aliaţilor şi a întrerupt momentan debarcarea. Pentru o
imagine de ansamblu asupra întregii operaţiuni precizăm că doar în prima sută
de zile pe teritoriul francez au fost lansaţi circa două milioane de soldaţi şi patru
milioane tone de bunuri. Importante au fost şi succesele din primele zile, între
acestea un ecou deosebit având eliberarea porturilor Cherbourg, la 27 iunie, şi
Caen, la 9 iulie. În teritoriile eliberate, la 11 iulie, Statele Unite recunoşteau
Comitetul pentru Eliberare Naţională condus de Charles de Gaulle drept guvern
civil de facto. Răspunsul Führerului s-a materializat în ordinul de atacare a
Londrei cu rachetele V1 şi V2. Rezultatul a fost departe de așteptările lui Hitler.
Mai mult, moralul trupelor germane, deja scăzut, va fi afectat şi de tentativa,
eşuată, de asasinare a lui Hitler, la 20 iulie, de către un grup de ofiţeri superiori.
Colonelul Klaus von Stauffenberg a reuşit să amplaseze o bombă în sala de
consiliu de la Rastenburg, explozia acesteia producând mai multe victime.
Hitler a scăpat însă nevătămat. Multe informaţii converg spre ipoteza că nici
generalul Rommel nu era străin de complot, iar sinuciderea acestuia nu face
decât să alimenteze această speculaţie. După obţinerea breşei pe frontul din
Normandia, Aliaţii au organizat şi realizat cu succes o nouă debarcare în insula
Elba, la 19 iunie, sub conducerea generalului de Lattre de Tassigny, dublată de
o alta în sudul Franţei, operaţiunea Anvil, între Marsilia şi Nice, la 15 august.
Puternica ofensivă aliată va conduce la eliberarea Parisului, la 24 august,
onoarea de a intra primele în oraş revenind trupelor de francezi liberi conduşi de
generalul Jacques Leclerc. Aceeaşi soartă a avut-o şi capitala Belgiei, Bruxelles,
la 2 septembrie, astfel că, la 12 septembrie, trupele americane erau deja la
graniţa vestică a Germaniei. Nu au lipsit nici eşecurile, deosebit de răsunător
fiind cel de la Arnhem, operaţiunea Market Garden cea mai mare acţiune
aeropurtată din istorie soldându-se cu un rezultat negativ după zece zile de
lupte, 17 – 26 septembrie. Hitler va controla Olanda până la 27 martie 1945, iar

333
bazele de lansare a rachetelor V 2 rămâneau intacte. De asemenea, importantul
port Anvers rămânea inutilizabil pentru Aliaţi. Ultima iniţiativă ofensivă a
germanilor pe frontul de vest s-a declanşat în zona munţilor Ardeni, la 16
decembrie182. Acţiunea era încă posibilă şi datorită eforturilor pe care Albert
Speer le făcea în direcţia menţinerii controlului asupra producţiei de război,
construind în acest sens o adevărată reţea industrialăsubterană, aflată la
adăpostul bombardamentelor aliate. Desfăşurată pe un front de 100 de
kilometri, operaţiunea condusă de generalul Model va fi stopată definitiv la 26
decembrie, după o serie de succese ale Wehrmacht-ului, care a pierdut circa
120.000 de soldaţi în această campanie. La 30 ianuarie 1945, Aliaţii
recuperaseră deja întreg teritoriul abandonat la mijlocul lui decembrie însă
pieerduseră timp prețios în cursa cu Stalin pentru Berlin. Anul 1945 a adus
colapsul Germaniei şi sfârşitul nazismului. Pe frontul estic, Armata Roşie va
declanşa o puternică ofensivă în Polonia, la 12 ianuarie, ocupând Varşovia, la
17 ianuarie, trei zile mai târziu avangarda sovietică fiind la doar 50 de kilometri
de Berlin. La rândul lor, după ce au respins ultima tentativă ofensivă a
germanilor din Ardeni, americanii vor trece în Ruhr, la 22 februarie. Ofensiva
declanşată la 23 martie va conduce Aliaţii pe Elba, fluviul fiind atins la 11
aprilie. Până la Berlin mai erau circa 95 de kilometri. La 25 aprilie, la Torgau se
întâlneau cele două mari forţe care au înclinat balanţa războiului mondial,
armatele americană şi sovietică. Totuşi, trebuie menţionat faptul că Hitler nu s-a
împăcat niciodată cu ideea înfrângerii şi că a crezut până în ultima clipă într-o
minune legată de celebrele lui arme secrete, apelând pentru o rezistenţă finală la
Berlin la Hitlerjugend, aruncând în luptă copii de 14 ani. De partea cealaltă,
Stalin va arunca în luptă două milioane de soldaţi şi un impresionant arsenal
pentru cucerirea capitalei Reichului. La 21 aprilie, Konev intra în sudul
oraşului, iar două zile mai târziu Jukov era în partea estică. Totuşi, sovieticii nu
au reuşit să cucerească uşor citadela, considerată de Stalin obiectiv prioritar,

334
peste 300.000 de soldaţi plătind cu viaţa succesul final185. Hitler a luat decizia
de a rămâne în Berlin până la final la 20 aprilie. Părăsit treptat de toţi
colaboratorii, cu excepţia lui Martin Bormann şi Joseph Goebbels, el se va
sinucide împreună cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în ultima zi de viaţă, la 30
aprilie, într-un moment când Armata Roşie se apropiase ameninţător de refugiul
său subteran. Cum era de așteptat, după război, în jurul acestui eveniment a
apărut o întreagă teorie a conspirației fiind destule voci care au susținut, fără a
avea însă nici o probă, că Hitler ar fi reușit să scape din blocada din jurul
Cancelariei și s-ar fi refugiat în America de Sud. Comanda celui de-al Treilea
Reich a fost preluată de amiralul Karl Dönitz, desemnat de Führer drept
preşedinte, şi de Joseph Goebbels, numit cancelar. Moartea lui Hitler devenea
publică la 1 mai. Tot atunci Goebbels se sinucide împreună cu soţia şi copiii, în
timp ce Martin Bormann încearcă să evadeze din încercuire, fiind, cel mai
probabil, ucis în timpul tentativei de trecere a liniilor inamice. Moartea lui
Hitler a marcat finalul rezistenţei germane. Aflat la baza de la Flensburg,
amiralul Dőnitz va lua cuvântul la radio, la 2 mai, anuntând dispariţia
dictatorului şi cerând menţinerea ordinii. Circa un milion de soldaţi germani
erau făcuţi prizonieri în Italia şi Austria, iar, la 7 mai, mareșalul Jodl şi
generalul Friedeburg semnau armistiţiul de la Reims188 în fața Comandantul
trupelor Aliate Bedell Smith. La solicitarea sovieticilor, deși evenimentul de la
Reims fusese prezent și generalul Susloparov, va fi semnat un al doilea act de
capitulare a doua zi, la Berlin, înfrângerea fiind asumată de această dată, în
numele Reichului, de mareşalul Wilhelm Keitel, în calitate de șef al Marelului
Stat Major al Wehrmachtului, asistat de amiralul Hans Georg von Frideburg, în
numele marinei, și de generalul Hans Jürgen Strumpf – din partea aviației, în
faţa Aliaților reprezentați prin mareşalului sovietic Ghiorghi Jukov, generalul
american Carl Spaatz, amiralul britanic Arthur William Tedder şi generalul
francez Jean de Lattre de Tassigny189. Astfel, armata germană era dezarmată,

335
iar Karl Dönitz arestat190. Victoria era anunţată în mod oficial în Statele Unite
prin proclamația președintelui Harry Truman din 8 mai, iar în Uniunea
Sovietică de Stalin, de la Moscova, la 9 mai 1945. Cu începere de la 5 iunie o
Comisie Aliată de Control, în care intrau şefii celor trei mari armate, americanul
Dwight Eisenhower, mareşalul sovietic Jukov şi generalul britanic
Montgomery, va gestiona problema germană, fostul Reich fiind împărţit, până
la 31 decembrie 1947, în patru zone de ocupaţie (sovietică, americană, britanică
şi franceză), Cei Trei Mari fiind de acord să asocieze și Franța în această
operațiune. Sarcinile Comisiei nu erau deloc ușoare, în primul rând fiind vorba
de necesitatea dezanificării Germaniei, proces complex și delicat având în
vedere cei 12 ani petrecuți la putere de Hitler și acoliții săi.

Bibliografie:
1. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol.V, Secolul XX, Institutul
European, Iaşi, 1998
2. Bold, Emilian, Ciupercă, Ion, Europa în derivă (1918-1940). Din istoria
relaţiilor internaţionale, Iaşi, 2002
3. Boniface, Pascal, Relaţiile Est-Vest în perioada 1945-1991, Institutul
European, Iaşi, 1999
4.Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. I, 1919-1947,
Ed.
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006
5. Duroselle, Jean-Baptiste, Andrè Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. II,
1948- până în zilele noastre, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006

336