,,R ELIGIA M ARELUI R ĂZBOI ”
REFLECTATĂ ÎN TEXTELE MEMORIALISTICE
Mihai-Octavian Groza
n MIHAI-OCTAVIAN GROZA
Masterand, Facultatea de Istorie şi
Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu, nr. 1,
e-mail: grozamihai@ymail.com.
Domenii de interes: istoria modernă a
Transilvaniei, naţionalism şi identitate
naţională, istoria culturală a Primului
Război Mondial.
Publicaţii: Documente privind activitatea
Consiliului Naţional Român din Alba-Iulia,
Sebeş: Ed. Emma Books, 2012, 230 p.,
Senatul Militar Român Central al
Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31
octombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-
Napoca: Argonaut, 2015.
“The Religion of the Great War”
as Reflected in Memoirs
Abstract. The current study is a brief introduction to the
cultural history of the First World War, an area less discus-
sed by Romanian historiography, namely the phenomenon
suggestively coined as “the religion of war” (a subject toward
which the Romanian historians still manifest reluctance),
by the historian, Nicolae Bocşan. Based on published
memoirs, but also texts and studies that dealt with the reli-
gious sentiments of Romanians in the Great War, we will
try to frame an own theory regarding the case of Romanians
from the Austro-Hungarian army, while retracing this phe-
nomena. In this sense we try to present the symbolism of
collective prayers during enrollments, military oaths of sol-
diers prior to their departure to the frontlines; various
elements of symbolism. Other elements that we will focus
on are, the meaning of prayer books and religious readings,
and the nature of these religious texts (redeemer, educa-
tional, comprehensive, as means of worship, providential,
etc.). We try to conclude our study with the significance of
the participation of Romanian Transylvanian military prie-
sts in the Great War, as being a significant component of
“the religion of war”.
Keywords. First World War, Transylvania, soldiers, religion,
memoirs, symbol.
86 M I H A I -O C T A V I A N G R O Z A

P
ROBLEMATICA STUDIERII fenomenului ,,religiei Marelui Război” este una
interesantă şi de o mare actualitate, dat fiind faptul că anul acesta celebrăm
centenarul izbucnirii Primului Război Mondial. Din păcate, până în momentul
de faţă, istoriografia românească a ocolit un astfel de subiect, accentul punându-
se mai mult pe o istorie militară, politico-diplomatică şi economico-socială a
războiului şi mai puţin pe o istorie culturală a războiului, a reprezentărilor,
sentimentelor, emoţiilor celor care au trăit perioada respectivă, indivizi simpli,
anonimi, umili, cei care au umplut tranşeele.1 Pornind de la acest considerent, vom
încerca, pe parcursul demersului nostru, surprinderea principalelor elemente
ale ,,religiei războiului”, reflectate în textele memorialistice (cu precădere ardelene
şi bănăţene), pornind de la accentuarea sentimentului religios pe perioada
desfăşurării conflictului, emoţiile, trăirile, convingerile, practicile devoţionale,
elementele de religie populară, semnificaţia acestora, pentru ca în final să ne
ocupăm de prezenţa preoţilor militari pe front, ca parte a fenomenului.
Primul Război Mondial, frontul, tranşeele şi spitalele de campanie au însemnat,
înainte de toate, suferinţă, mizerie şi moarte, toate acestea însoţind soldaţii pe câmpul
de bătălie. Conform opiniei reputatului istoric Annette Becker războiul şi desfăşurarea
acestuia au contribuit la o redeşteptare a sentimentului religios, vorbind despre o
întoarcere la altare, motivând că „frica, în particular aceea a morţii ar fi la originea
acestei reîntoarceri la altare, care pierde astfel orice conţinut religios”.2 Cu siguranţă
această teorie se poate proba şi demonstra în spaţiul francez, laicizat,3 dar pentru
spaţiul transilvănean şi bănăţean, unde religia şi prezenţa preotului ,,este cerută cu
insistenţă în multe din momentele cruciale ale vieţii unei persoane”,4 nu se poate vorbi
despre o reîntoarcere la altare, în condiţiile în care ele nu fuseseră nicicând părăsite.5
Personal, tindem să aderăm la teoria americană, conform căreia ,,există mai multă
religie în tranşee decât oriunde în lume”,6 teorie demonstrată de faptul că aflaţi într-
un spaţiu damnat, al mizeriei, unde iminenţa morţii era prezentă la tot pasul,
majoritatea soldaţilor apelau la divinitate, la rugăciuni sau la lecturarea textelor sfin-

1. Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei, volum II, Noi explorări în istoriografia
contemporană, Cluj-Napoca: Accent, 2009, pp. 141-154.
2. Anette Becker, La Guerre et la foi. De la mort à la mémoire 1914-1930, Paris: Armand Colin,
1994, p. 99; a se vedea şi: Simona Nicoară, O istorie a secularizării. Avatarurile creştinismului
şi triumfalismul mesianismelor noilor ere (secolele XIX-XX), volum II, Cluj-Napoca: Accent,
2006, p. 296.
3. Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Geschichte der Neuzeit. Europa und die Vereinigten Staaten von Amerika.
Innenpolitik, Internationale Konflikte und Beziehungen, Klausenburg: International Book Access,
2009, p. 116, 199.
4. Constanţia Vintilă Ghiţulescu, Focul amorului, despre dragoste şi sexualitate în societatea
românească (1750-1830), Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 209.
5. Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria culturală a Primului Război Mondial: ,,Religia Războiului”.
Studiu de caz: românii ortodocşi din armata austro-ungară”, in Tinerii istorici şi cercetările lor,
Nicolae Dumbrăvescu (coord.), Cluj-Napoca: Argonaut, 2014, pp. 196-197.
6. Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 57.
 ,,Religia Marelui Război” reflectată în textele memorialistice 87

te, toate acestea reflectând ,,nevoia de sprijin moral şi de renovaţie, într-o lume de
criză, care ridica multe semne de întrebare asupra realităţilor prezente şi viitoare”.7
Considerăm că sentimentul religios se naşte spontan, în momentul contactului
cu moartea şi cu greutăţile frontului, inclusiv în cazul indivizilor care nu cunoşteau
acest sentiment înainte. Acesta devine frecvent, producând o serie de mutaţii sem-
nificative în viaţa sufletească a soldatului, care, sub impresia unei vii primejdii
actuale, se îndreaptă spre Dumnezeu.8 Sentimentul religios presupune o legătura
liberă, conştientă şi personală a individului cu Dumnezeu, care se realizează
prin adorare şi prin cult. Citit şi înţeles ca atare, sentimentul religios se înalţă în
această atmosferă tensionată, generată de declanşarea Primului Război Mondial,
în mijlocul tuturor necesităţilor vieţii biologice, fizice, sociale,9 aspect probat prin
lecturarea numeroaselor texte memorialistice, acestea constituind un adevărat
izvor pentru surprinderea experienţei religioase a soldatului român, care ,,de
credinţa în Dumnezeu se leagă cu toată iubirea sufletului său şi credinţa aceasta
îi dă putere, ca să birue toate primejdiile şi toată urgia războiului”.10
Un prim moment important este legat de mobilizarea soldaţilor, care se făcea,
de regulă, în zilele de sărbătoare, când tinerii erau adunaţi la hora satului, aceasta
având un puternic impact asupra recruţilor:

,,Era o duminecă după amiazi în toamna anului 1914. Tot satul era la horă
înaintea bisericii şi-şi petrecea minunat când sosi porunca de mobilizare
dată prin baterea tobei. Se svonise că are să fie războiu, unii mai cetiseră
prin gazete, alţii auziseră din alte părţi că se învrăjbiseră popoarele din
Europa, dar aşa curând să vorbească tunurile nimeni nu se aştepta. În
ziua următoare se adunară la primărie nu numai cei chemaţi şi întregul sat
cu mic cu mare. Intrară apoi în sfânta biserică, li se servi slujba divină iar
cei chemaţi la războiu se împărtăşiră din sfânta cuminecătură”.11

Observăm, aşadar, o primă practică devoţională, legată de frecventarea de către

cei mobilizaţi a lăcaşurilor de cult pentru a primi binecuvântarea şi împărtăşania

7. Toader Nicoară, ,,Repere ale unei istorii a sentimentului religios”, in Viaţă privată, mentalităţi
colective şi imaginar social în Transilvania, Sorin Mitu, Florin Gogâltan (coord.), Oradea-Cluj:
Presa Universitară Clujeană, 1995-1996, p. 169.
8. Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 1922,
pp. 244-246; Gheorghe Negustor, ,,A lupta, a muri, a te mântui- promisiunea vieţii veşnice şi
credinţa soldaţilor: 1914-1918”, in Lucrările Sesiunii Naţionale a Doctoranzilor în Istorie, Mihai
D. Drecin, Ioan Horga, Barbu Ştefănescu (coord.), Oradea: Ed. Universităţii din Oradea, 2009,
p. 375.
9. Ştefan Popa, Războiul şi religia. O sinteză a dimensiunii religioase a conflictelor, Cluj-Napoca:
Ed. Risoprint, 2006, p. 10.
10. Sebastian Stanca, ,,Războiul şi religia”, Telegraful Român, an LXIII, nr. 14, 7/20 februarie 1915.
11. Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica “măruntă” sau istoria ignorată (1914-
1919), Reşiţa: Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, 1995, pp. 22-23.
88 M I H A I -O C T A V I A N G R O Z A

preotului, aceasta constituind conform istoricului clujean Toader Nicoară ,,un

prim nivel al pietăţii populare, care are meritul de a ne certifica existenţa, prezenţa
sentimentului religios”.12
Plecarea soldaţilor pe front este însoţită de unele secvenţe ale ritualului funerar,
efectuate înaintea morţii probabile a acestora, sub forma bocetelor, care au rolul de
a exprima durerea despărţirii. Bocirea la despărţire, expresie a sentimentului religios
popular, reprezintă un gest funerar anticipat de teamă că soldatului îi va lipsi în
momentul necesar.13 Ilustrativ în acest sens, este următorul pasaj redat de Octavian
Tăslăuanu: ,,[…] Despărţirea unui ţăran de nevastă m-a făcut şi pe mine să plâng.
Ţaranca tânără plângea de i se rupea pieptul plin, ce-i sălta ca nişte valuri biciuite de
furtună. Bărbatul voinic se uită la ea şi cu o furie sălbatică se scobora mereu din tren,
o lua de după cap şi plângeau ca nişte copii. La plecare l-au ţinut cu putere tovarăşii
de suferinţă. Voia să se dea jos la nevastă, care acum se bocea îngenuncheată, ca după
mort”.14 Conform Eugeniei Bârlea, conţinutul bocetelor de plecare diferă de la un
soldat la altul, ele făcând trimiteri fie la situaţia grea a soţiilor sau părinţilor rămaşi
acasă, fără sprijin în gospodărie, fie la îndemnarea soldatului să-şi ia mama văduva
cu el, fie la gândul că tinerii plecaţi pe front nu se vor mai întoarce niciodată acasă.15
De asemenea, înrolările, depunerea jurământului de credinţă, plecarea la luptă,
erau precedate de o serie de practici devoţionale, dovadă stând următorul pasaj:
,,[…] Nici nu se întunecase bine când adjutantul colonelului ne-a comunicat
ordinul de zi pentru ziua următoare, după ce ne-a mai comunicat ca părere
personală a lui, că probabil mâine vom intra şi noi în luptă. Această ştire a avut
un efect neaşteptat asupra soldaţilor din batalion. Cum ei erau grupaţi câte
patru înaintea fiecărui cort, dintr-o dată parcă ar fi executat o comandă, toţi
au îngenunchiat în faţa fiecărui cort, câte unul a început să citească din câte
o rugăciune. N-am ştiut niciodată ca într-un batalion să existe sute de cărţi de
rugăciune. Dintr-o dată apare comandantul batalionului nostru călare pe un
cal şi se uită la soldaţii îngenunchiaţi. Gornistul batalionului, văzând pe colonel,
neştiind ce să facă a sunat din goarnă ordinul “Drepţi!”. În aceeaşi clipă, soldaţii
iau poziţii de drepţi, înaintea corturilor. Colonelul se apleacă şi şopteşte ceva
adjutantului, iar acesta cu voce tare, militărească, dă comanda: “Batalion, pentru
rugăciune, îngenunchiaţi!”. Niciodată nu am văzut, nici în vreo biserică, nici
în altă parte, atât evlavie şi atâta credinţă în ochii acestor soldaţi”.16
12. Toader Nicoară, ,,Repere ale unei istorii a sentimentului religios”, p. 174.
13. Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Război Mondial, Cluj-Napoca: Argonaut,
2004, p. 172.
14. Octavian Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de războiu. Ziarul unui ofiţer român în armata austro-
ungară, care a luat parte cu glotaşii români din Ardeal la luptele din Galiţia, Bucureşti, 1915, p.
15.
15. Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale, p. 171.
16. Mihai Petricoane Drugărin, ,,Însemnările unui director de liceu”, in Marele Război în memoria
bănăţeană (1914-1919), Valeriu Leu, Nicolae Bocşan (eds), Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeană, 2012, p. 710.
 ,,Religia Marelui Război” reflectată în textele memorialistice 89

Acest pasaj constituie dovada vie a faptului că în tranşee, pe front, sau în spatele
frontului, există mai multă religie decât oriunde în lume, îngenuncherea ritualică
pentru rugăciune fiind o practică devoţională de o importanţă deosebită, ce poate
fi regăsită în majoritatea textelor memorialistice studiate, ilustrând smerenia
soldaţilor în faţa divinităţii.17
Alături de îngenuncherea ritualică, stă împreunarea instinctivă a mâinilor pen-
tru efectuarea semnului sfintei cruci, acest gest simbolizând invocarea ajutorului
şi protecţiei divine, căci ,,[…] gheaţa inimilor s-a topit ca de puterea unor flăcări
mistuitoare şi izvoarele ochilor s-au desfundat; genunchi, care nu au ştiut să tre-
mure mai înainte, azi se pleacă instinctiv, braţe, care mai înainte nu au ştiut să facă
semnul crucii, azi instinctiv se împreună în semn de rugăciune”.18 Semnul Sfintei
Cruci este prezent în rugăciunea soldaţilor, simpla efectuare a acestuia constituind
o rugăciune. Crucea reprezintă un mijloc psihologic de sugestie, care îndoieşte
şi trăieşte puterile omului, astfel încât în momentele de cumpănă, de restrişte,
aceasta să-l îmbărbăteze şi să-l întărească pe soldat.19 De asemenea, ca expresie a
devoţiunii populare, alături de semnul Sfintei Cruci a stat purtarea şi păstrarea cu
cinste a talismanelor (cruciuliţe de lemn, săculeţi cu busuioc, săculeţi cu tămâie,
mir de la hramul Maicii Domnului etc.) considerate a fi ,,odoare ce formau scut
în faţa morţii”.20
Textele memorialistice ne relevă faptul că soldaţii români din armata austro-
ungară au perceput greutăţile frontului şi moartea ca pe o pedeapsă divină pentru
vărsarea inutilă de sânge, singura modalitate de apărare constând în rugăciunea
zilnică, atât individuală, cât şi colectivă. Conform lui Octavian Tăslăuanu ,,[…]
rugăciunile aveau accente de o adâncă evlavie şi ne trezeau în suflet ecouri misterioase
pline de tristeţe”.21 Rugăciunea, considerată a fi expresia spontană a omului care
vrea mai mult şi mai bine,22 presupune o interiorizare, clădirea unui sanctuar inte-
rior, a unui loc tainic în inima soldatului, din care profunzimea rugăciunii să asigure
o viaţă spirituală sănătoasă. Sugestiv în acest sens ni se pare următorul fragment:
,,[…] Într-adevăr, soldatul are inimă şi are Dumnezeu. Se cutremură şi oftează după
ce a vărsat sânge omenesc, căci e grozav să ştii că ai omorât om. Îngenunchiază
pe pământ rece şi plângând se roagă”.23 Tocmai atingerea acestui nivel îi făcea
conştienţi pe soldaţi de o anumită dualitate: o parte din fiinţa lor era scufundată

17. Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria culturală a Primului Război Mondial: Religia Războiului”,
p. 197.
18. Teodor Mureşanu, ,,Războiul şi credinţa. Reflexii actuale”, Cultura Creştină, nr. 3, 10 febru-
arie 1915, p. 67.
19. Doru Radosav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (secolele XVII-XX), Cluj-
Napoca: Dacia, 1997, p. 273.
20. Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, p. 248.
21. Octavian Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de războiu, p. 45.
22. Fernand Comte, Dicţionar de creştinism. Noţiuni fundamentale ale creştinismului, Bucureşti:
Ed. Niculescu, 1999, p. 263.
23. *** „Cum se roagă ostaşii pe câmpul de luptă”, Unirea, Blaj, an XXV, nr. 7, marţi 26 ianuarie
1915, p. 4.
90 M I H A I -O C T A V I A N G R O Z A

în imediat, se afla mereu în griji şi disperată, iar cealaltă parte observa acest lucru
cu mirare şi compătimire, rugăciunea fiind cea care le alina suferinţa.
Memorialistica a reţinut imaginea rugăciunilor colective, ad-hoc, care, conform
istoricului clujean Doru Radosav, transmit un mesaj devoţional aplicat şi prag-
matic, argumentând ,,un fenomen de clericalizare a pietăţii celor mulţi, întrucât
textul lor este emis de autorităţile bisericeşti”.24 Un astfel de moment este surprins
de preotul militar Coriolan Buracu, care, aflat într-o tabără de prizonieri, nota
următoarele rânduri:

„[…] La serviciul dumnezeiesc care a fost în aer liber au luat parte toţi pri-
zonierii, vreo 500 de oameni. Serviciul a fost celebrat în limbile rusească şi
românească […] A fost o privelişte impunătoare! Am impresia că cei 500 pri-
zonieri, în decursul serviciului dumnezeiesc, au uitat că sunt departe, foarte
departe, de ai lor, fiind acum prizonieri de război într-o ţară străină ospitalieră.
Aceşti prizonieri uitând totul, uitând de ce au fost părtaşi până acuma, în
acele momente, gândul lor era numai la Atotputernicul Dumnezeu”.25

Pe lângă acestea, proximitatea efectuării rugăciunii contribuie la o intensificare

a trăirii religioase, dovadă stând următorul pasaj redat de căpitanul Victor Precup:

„[…] La înaintarea din Polonia rusească am văzut, într-o casă izolată pe o

câmpie, o familie evreiască strânsă la masă, pe care ardeau lumânări. În
mijlocul lor citea un evreu bătrân din Talmud cu glas tare. Actul acesta
religios le-a dat lor liniştea şi încrederea că vor scăpa de pericol: în jurul lor
bântuia, de mai multe ore, o luptă crâncenă. Soldaţii, care în trecere intrau
în casă, o părăseau din propriul lor îndemn, nevoind a conturba”.

Conform lui Dumitru Caracostea, proximitatea unei atmosfere religioase îl transformă

pe soldat, acesta fiind pătruns ,,de un val de umanitate, ceva din potolirea pe care
numai preajma celor sfinte o poate sălăşlui în sufletele pornite spre distrugere”.26
Oficierea slujbelor religioase stă alături de rugăciunea individuală şi de cea
colectivă, accentuând sentimentul religios al soldaţilor mai ales în perioada marilor
sărbători creştine. Ilustrative, în acest sens, sunt următoarele pasaje:

,,[…] În această ocupaţie militară ne pomenim că se apropie sărbătoarea

Naşterii Domnului! Câte amintiri se leagă de această sărbătoare a păcii pe
pământ şi între oameni de bunăvoie […] O plăcută şi înduioşătoare
24. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, p. 110.
25. Coriolan Buracu, ,,Amintiri”, in Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), pp. 546-
547.
26. Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, pp. 252-253.
 ,,Religia Marelui Război” reflectată în textele memorialistice 91

surprindere ne-a pregătit preotul regimentului nostru […] Acest preot, care
atât de bine cunoaşte pe ţăranul nostru, n-a putut întrelăsa un moment aşa
de sărbătoresc, ca Crăciunul, fără a ne procura nouă şi feciorilor noştri
câteva momente plăcute. A instruit câţiva soldaţi şi cu aceştia a umblat pe
întreg frontul regimentului, cântând colinde la toate despărţămintele, ce
erau în linia de foc […] Am avut deci câteva clipe plăcute, care ne-au amintit
de Crăciunul din satele noastre”.

În continuare, acelaşi document preciza următoarele: ,,[…] În ziua primă de Crăciun

s-a oficiat Sfânta Liturghie în o capelă, făcută din ramuri de brad, iar soldaţii noştri
împreună cu soldaţii de la artilerie ce se afla în raionul regimentului nostru, stăteau
jur în prejur şi cu capetele descoperite ascultau evlavioşi sfânta slujbă”.27 Pe aceeaşi
linie, documentul face o serie de trimiteri la oficierea slujbei Botezului Domnului,
aceasta fiind percepută ca taina regenerării sau purificării prin apă şi prin cuvânt.
Prin aceasta, trecutul şi viitorul se unesc, se confundă, botezul realizând ceea ce
el semnifică, moartea păcatului şi regenerarea, purificarea spirituală.28
Aflaţi pe diferitele secţiuni ale frontului, în lipsa preoţilor militari, soldaţii
români apelau la serviciile preoţilor străini, impactul slujbelor religioase fiind
acelaşi asupra acestora, dovadă stând următorul pasaj redat de soldatul Dan Mihai:
,,[…] În ziua de Bobotează am avut slujbă în biserică. Popa au fost slovac şi cânta
slovăceşte, dieci am fost noi cătanele, una cântare se cânta românească şi una
rusească şi pe toţi ne-au miliuit”.29
Momentul oficierii slujbelor religioase reprezintă un moment de respiro între
episoadele tensionate ale conflictului, constituind o oază de linişte şi de siguranţă,
soldaţii fiind transpuşi într-o altă lume, în care greutăţile şi ororile frontului nu
mai contau, reprezentativ, în acest sens, fiind următorul pasaj redat de preotul
militar Coriolan Buracu: ,,[…] Fiind duminică, am celebrat prima slujbă sub cupola
albastră a ceriului. Candelabru a fost soarele. Sunetul clopotelor erau bubuitul
tunurilor, iar altarul un podium decorat […] Când am dat binecuvântarea sub
impresia pătrunzătoare a miilor de flăcăi, la o sută de paşi de noi au explodat câteva
şrapnele şi granate rătăcite. Nu ne-au alterat câtuşi de puţin”.30
O categorie aparte de slujbe religioase, identificate de istoricul Liviu Maior,
sunt cele dedicate eliberării de jurământul faţă de împărat. Pe fondul dezagregării
27. *** ,,Crăciunul şi Boboteaza în tranşee”, în Telegraful Român, an LXIV, nr. 13, 6/19 februarie
1916.
28. Fernand Comte, Dicţionar de creştinism, pp. 83-85.
29. Dan Mihai, Istoria ce am petrecut în crâncenul război, ediţie îngrijită de Viorel Ciubotă, Ioan
M. Botoş, Satu Mare: Ed. Muzeului Sătmărean, 2008, p. 23; o situaţie asemănătoare pomeneşte
şi Coriolan Băran, în amintirile sale (a se vedea: Coriolan Băran, ,,Amintiri”, in Marele Război
în memoria bănăţeană (1914-1919), Valeriu Leu, Nicolae Bocşan (eds), Cluj-Napoca: Presa
Universitară Clujeană, 2012, p. 245).
30. Coriolan Buracu, ,,Amintiri”, p. 531.
92 M I H A I -O C T A V I A N G R O Z A

armatei imperiale austro-ungare şi al conştientizării inutilităţii jertfirii pentru o

cauză străină, preoţii militari români oficiau zilnic un serviciu religios, prin care
îi eliberau pe soldaţi de jurământul depus faţă de împărat. Astfel, asistăm la sfârşitul
loialităţii imperiale, a patriotismului dinastic, prăbuşit sub presiunea celui naţional.31
Tabloul este completat de prezenţa cărţilor de rugăciune (în Special Sfânta
Scriptură) sau a cărţilor cu caracter religios, istoricul Annette Becker considerând
că acestea ofereau soldaţilor prilejul de a reface legătura spirituală cu cei dragi, cu
familia, cu comunităţile din care proveneau.32 Pe întreg parcursul Primului Război
Mondial, cartea de rugăciune a devenit pentru soldatul român din armata austro-
ungară un adevărat tovarăş de suferinţă, aceasta fiind citită în diferite momente,
înaintea atacului, după atac, în pauzele dintre atacuri, în spatele frontului, în spitale
sau în lagărele de prizonieri.33
Lipsa acestor cărţi de rugăciune generează o serie de iniţiative de sensibiliza-
re a opiniei publice în vederea colectării şi expedierii cărţii religioase spre front,
un rol important avându-l asociaţia ASTRA. Nevoia de carte religioasă pe front
constituie un leitmotiv al textelor memorialistice, dat fiind faptul că ,,[…] în timpul
războiului, atât cei de pe front, îngropaţi în tranşee, cât mai ales cei din spitale
aveau nevoie de ceva de citit”.34 Pentru a justifica utilitatea practică a prezenţei
cărţii de rugăciune şi a Sfintelor Scripturi pe front, preotul militar Ioan Dăncilă
afirma următoarele:

,,[…] De la începutul înfricoşătorului războiu mondial, în care să sfâşie

toate popoarele din lumea mare, faţă de cea mai însemnată carte a omenirii,
faţă de Sfânta Scriptură, sa manifestat un interes viu, un interes ce-l putem
observa la toate păturile societăţii omeneşti […] soldatul ce pleacă la războiu
nu-şi uită de sfânta carte, ci pune Biblia în raniţă, lângă alte multe greutăţi
şi o poartă voios, convins fiind, că în primejdii şi clipe de încercare, strângân-
du-o cu drag la peptul obosit, îi va aduce alinare. În spitale, cu rane adânci,
cu mâni tremurânde şi-o ridică la buzele înegrite de durere şi cu ochii scăldaţi
în lacrimi ceteşte din ea fiecare în limba dulce a maicii sale”.35

Mergând pe aceeaşi linie, a dovedirii utilităţii practice a cărţii de rugăciune, preo-

tul militar Coriolan Buracu, nota următoarele:
31. Liviu Maior, Românii in armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucureşti: Ed. Enciclopedică,
2004, pp. 201-203.
32. Annette Becker, La Guerre et la foi, p. 57.
33. Rodica Băluţiu, ,,Atitudinea soldaţilor români faţă de Primul Război Mondial”, Studia Universitatis
Babeş-Bolyai Historia, an XLVI, nr. 1-2, 2001, pp. 111-112.
34. Nicolae Brânzeu, ,,Memoriile unui preot bătrân”, in Marele Război în memoria bănăţeană (1914-
1919), Valeriu Leu, Nicolae Bocşan (eds), Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 483.
35. Ioan Dăncilă, ,,Sfânta Scriptură în războiul mondial”, Telegraful Român, an LXIII, nr. 108, 15/28
octombrie 1915.
 ,,Religia Marelui Război” reflectată în textele memorialistice 93

„[…] Într-o dimineaţă de octombrie eram în serviciu. Noaptea a fost foarte

rece, bruma a căzut în abundenţă. Ca să mă încălzesc, umblam de ici-colo
prin tabără. Deodată zăresc o sentinelă- un glotaş român- care, cu capul
descoperit, ţinând puşca în mâna stângă, iar în cea dreaptă având o carte de
rugăciuni, citea cu evlavie. Parcă era un mucenic. Vreme de câteva momen-
te l-am admirat, apoi mi-am urmat calea. Sentinela următoare, iarăşi un
glotaş român, făcea acelaşi lucru; şi ea era cu capul descoperit, ţinea puşca
în mâna stângă, iar în cea dreaptă cartea de rugăciuni”.36 Pornind de la ace-
ste pasaje, putem constata cum cartea de rugăciune şi Sfânta Scriptură devin
dintr-o carte religioasă, un veritabil talisman, folosit de soldaţi ca scut împo-
triva ororilor frontului, ca modalitate de vindecare sau de alinare a suferinţelor.

În ceea ce priveşte tipologizarea lecturii religioase, putem constata că avem de-a face
cu o lectură intercesoare (lecturarea textelor religioase fiind asociată direct de o
rugăciune), o lectură salvatoare (lecturarea cărţilor de rugăciune fiind considerată
o condiţie a mântuirii), o lectură instructivă (necesară în planul cunoaşterii religioase),
o lectură succesivă (datorită penuriei de cărţi de rugăciune, acestea trebuiau lectu-
rate, pe rând, de majoritatea soldaţilor unei unităţi militare, fiind trecută de la un
posesor la altul), o lectură repetitivă (conţinutul cărţilor de rugăciune fiind reluat
adeseori datorită seducţiei transmise de lecturarea acestora), o lectură ca mijloc de
veneraţie, o lectură providenţială (menită să-l apropie pe soldat de divinitate) etc.37
Dumitru Caracostea afirma că pe parcursul desfăşurării Primului Război Mondial
apar şi o serie de stări sufleteşti, în care sentimentul religios ajunge să fie pus la îndoială,
combătut şi oarecum disipat, sub impresia unor experienţe potrivnice. În această
atitudine se vede un moment de rătăcire, dezechilibru sufletesc, în care conştiinţa
copleşită de orori şi de suferinţe ,,se zbate fără nici o cârmă”. Dar, dacă privim cu
atenţie, putem constata chiar şi în aceste clipe de negare că sentimentul religios nu
dispare, ci, potrivit neliniştii sufleteşti se întoarce la stări rudimentare, superstiţioase,
astfel că ,,din cenuşa vieţii religioase, din pierderea încrederii, se nasc manifestări
menite să arate că, de fapt, elementele vieţii religioase nu pot să fie dezrădăcinate din
suflete: nevoia dăinuie, dar se îndreaptă spre forme rudimentare”.38
Un ultim aspect asupra căruia vom insista, este acela al prezenţei preoţilor militari
transilvăneni şi bănăţeni pe teatrele de operaţiune ale Primului Război Mondial,
ca parte integrantă a fenomenului ,,religiei războiului”.39 Mobilizarea acestor preoţi
36. Coriolan Buracu, ,,Amintiri”, p. 552.
37. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, pp. 59-64.
38. Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, p. 261.
39. Trebuie precizat faptul că prezenţa unor astfel de clerici militari în structurile armatei imperiale
austro-ungare nu datează din perioada Primului Război Mondial, rădăcinile acestui serviciu
datând din secolul precedent, o serie de personalităţi, de talia unui Nicolae Stoica de Haţeg,
Sava Popovici-Săvoiu şi Sava Popovici Barcianu, îndeplinind această funcţie, aceştia având
rolul susţinerii morale şi spirituale a soldaţilor, în direcţia unui randament maxim pe câmpul
94 M I H A I -O C T A V I A N G R O Z A

militari, indiferent de confesiune, se făcea prin intermediul ierarhiilor lor superioare,

care aveau obligaţia să trimită spre ministerul de război listele cu cei recomandaţi
pentru serviciul militar activ. Odată ajunşi pe front aceştia au preluat dificila sarcină
de a susţine moral şi spiritual soldaţii din armata austro-ungară, numeroasele
rapoarte, dări de seamă şi texte memorialistice relevând faptul că într-o lume sfâşiată
de ură şi violenţă, privirile şi speranţele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu
şi slujitorii săi.40 Din lucrările studiate rezultă că preoţii militari români transilvăneni
şi bănăţeni, încadraţi în rândurile armatei austro-ungare, erau asimilaţi ierarhiei
superioare, fiind remuneraţi ca ofiţeri, iar în ceea ce priveşte autoritatea supremă,
aceştia erau puşi sub ascultarea unui protopop militar, cu gradul de colonel, în per-
soana lui Pavel Boldea.41 Clerul militar şi-a adus contribuţia la războiul mondial
prin oficierea slujbelor religioase, în primul rând, prin sprijinirea celor aflaţi în
suferinţă, răniţi sau bolnavi, prin achiziţionarea şi distribuirea cărţilor de rugăciune
(implicând şi asociaţia ASTRA în această acţiune),42 prin organizarea unor cur-
suri de alfabetizare, organizarea şi administrarea unor cămine soldăţeşti, arătându-
se interesaţi de soarta soldaţilor români aflaţi departe de casă şi familie. Astfel,
departe de familii, soldaţii transilvăneni şi bănăţeni văd în preotul militar legătura
cu pământul natal, cu comunitatea din care proveneau.43 De asemenea, preoţii
militari, pe fondul prăbuşirii monarhiei austro-ungare, s-au implicat în recrutarea
şi organizarea detaşamentelor de voluntari, exemplele cele mai grăitoare fiind
cele ale vicarului Iacob Popa, însărcinat cu recrutarea voluntarilor dintre prizo-
nierii ardeleni din Rusia,44 ale lui Laurenţiu Curea, care a avut un rol însemnat în
crearea ,,Corpului de Voluntari Horea” al Legiunii Române din Praga45 şi ale lui
de luptă. Acest serviciu religios fusese reglementat printr-o serie de legi militare, ultima
fiind cea din anul 1912, care la articolul XXX preciza faptul că fiecare preot urma să fie luat în
evidenţa rezervei de honvezi, în caz de război acesta urmând să fie înrolat şi încadrat în struc-
turile armatei austro-ungare (a se vedea: Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria culturală a Primului
Război Mondial: Religia Războiului”, pp. 199-200).
40. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea
României Mari (1916-1919), Bucureşti: Ed. Europa Nova, 2000, pp. 12-17.
41. Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Marele Război, p. 62.
42. A se vedea: Rodica Groza, ,,ASTRA şi soldaţii români de pe front în Primul Război Mondial”,
Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca, nr. XXVIII, 1987-1988.
43. Mihai-Octavian Groza, ,,Preoţii români transilvăneni pe fronturile Marelui Război”, in Scrieri
pe alese. Lucrările Conferinţei Naţionale „O filă de istorie: om, societate, cultură în secolele XVII-
XXI”, Ana Maria Macavei, Roxana Dorina Pop (eds), Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană,
2012, pp. 369-382; Mihai-Octavian Groza, „Despre activitatea preoţilor militari români
transilvăneni în perioada Primului Război Mondial (1914-1919)”, in Administraţie românească
arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, Doru Sinaci, Emil Arbonie (eds), Arad:
„Vasile Goldiş” University Press, 2014, pp. 532-545.
44. Mihai-Octavian Groza, „Cu vicarul Iacob Popa în Rusia pentru cauza românească. Activitatea
de recrutare a voluntarilor dintre prizonierii români transilvăneni (1917-1918)”, Terra Sebvs.
Acta Mvsei Sabesiensis, nr. V, 2013, pp. 419-427.
45. Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa: Ed. Eftimie Murgu, 2010,
p. 573.
 ,,Religia Marelui Război” reflectată în textele memorialistice 95

Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa, însărcinaţi cu recrutarea voluntarilor dintre emigranţii

transilvăneni din Statele Unite ale Americii.46 Apoi, preotul militar Gheorghe Oprean
a fost, în anul 1918, secretarul Senatului Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români,
creat la Viena, ca for militar suprem pentru soldaţii români transilvăneni aflaţi
pe diferitele fronturi, pe lângă acest organism funcţionând şi preoţii Ilie Haciotă şi
Iosif Serafim.47 Odată întorşi acasă, preoţii militari se vor implica activ şi în pregătirea
populaţiei pentru alegerea reprezentanţilor şi pentru participarea la Marea Adunare
Naţională de la Alba-Iulia.
Toate elementele subliniate mai sus constituie dovezi vii ale faptului că, aflaţi
într-un spaţiu damnat, al haosului şi al deznădejdii, soldaţii aveau mare nevoie de
prezenţa sacrului, care să ofere un sens suferinţei lor. Prin intermediul credinţei,
soldaţii au reuşit să refacă puţin din normalitatea cu care erau obişnuiţi în
comunităţile de origine, să inducă încrederea şi speranţa că totul va fi bine şi că
în curând conflictul se va sfârşi.48
Concluzionând, putem afirma că declanşarea şi desfăşurarea Primului Război
Mondial contribuie la o accentuare a sentimentului religios, credinţa fiind cea care
i-a ajutat pe soldaţi să depăşească greutăţile frontului, dorul de casă şi de familie,
deoarece în credinţă stă „[…] tăria noastră în noi înşine, în calităţile sufletului
românesc, minunata clădire din interiorul nostru pe care n-o pot pustii vânturile
cele mai tari dacă nu vrem, dacă nu cedăm din imbold propriu”.49 Departe de a
fi complet, demersul nostru, bazat pe analiza numeroaselor texte memorialistice
ardelene şi bănăţene, adevărate izvoare istorice pentru surprinderea experienţei
religioase a războiului, propune un punct de vedere asupra fenomenului „religiei
Marelui Război”, în speranţa că umilele rezultate la care am ajuns să se dovedească
utile şi altor colegi istorici preocupaţi de istoria culturală a Primului Război Mondial.

46. Mihai-Octavian Groza, „Proiecte privind crearea ,,Legiunii Române din America” şi propa-
ganda în favoarea unirii Transilvaniei cu Regatul României (1917-1918)”, Sentenţia, nr. IV,
2013, pp. 79-91.
47. Mihai-Octavian Groza, ,,Iuliu Maniu şi activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor
şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, Caiete Silvane, nr. 104, 2013, pp.
42-45.
48. Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria culturală a Primului Război Mondial: Religia Războiului”,
p. 207.
49. Ioan Clopoţel, Însemnări pe răboj, Arad, 1916, p. 77.