e NOTĂASUPRA EDITIEIsouseot

Ediția de față contine opera poetică a lui V. Voiculescu tipărită în volume, în peri-
odice sau rămasă în manuscris. Ea reprezintă cel dintii pas, cel esențial, spre alcătuirea
unei ediții critice: stabilirea textului de bază. Tipărirea aparatului critic însoțitor al
ecărui poem a fost aminată pînă la alcătuirea ediției de nitive. Adresată unui public
larg, prezenta editie utilizează permanent criteriile criticii specializate: selectarea, prin
comparație cu variantele, după criterii istorice și lologice, a unui anumit text de bază,
tipărirea lui în condiții care să restituie cit mai adecvat intenția autorului.
i Au fostutilizateurmătoareleedițiiantumedinoperalui V.Voiculescu:
Poezi (fåră editură, fără loc), 1916, 160 pp.
Din Tara Zimbrului și alte poezi, Librăria Fany Şaraga, laşi, 1918, 100 pp.;
Pirgă,Poezii,EdituraCartea
Românească,
1921160 pp.: Iirets pe assi
Poeme cu ngeri, Colectia Cartea Vremii, Editura Fundației Culturale Principele Carol,
[1927], 101 pp.;
Destin, Editura Cartea Românească, [1933], 100 pp.,
Destin, Editura Libräriei «Universala Alcalay, B.P.T. nt. 1403, [1933], 98 pp.
Urcuş. Poeme, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1937, 80 pp.;
Intrezăriri. Poeme, Fundatia pentru Literaturả și Artă Regele Carol I, 1940, 146 pp.;
Poezi, Fundația Regalå pentru Literatură și Artă, 1944, 415 pp.

Din opera postumă a lui V.Voiculescu au fost utilizate următoarele ediți:

Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginară de V. Voiculescu,
Editura pentru Literatură, 1964, XVII+102 pp.;
Poezii I-II, Antologie și prefată de Aurel Rău. Text stabilit de I. Voiculescu şi V. lova,
Editura pentru Literatură, 1968, vol. I- LX+278 pp., vol, II -352 pp.,
s Poezi 1-II, Ediție și prefață de Liviu Grăsoiu. Tabel cronologic de lon Voiculescu și
LiviuGrăsoiu,EdituraMinerva,B.P.T. Nr.1147-1148,1983,vol. I- LX+221pp.;vol. I,
303 pp
Ginduri albe, Ediție și cronologie de Victor Crăciun și Radu Voiculescu, Editura
Cartea Românească, 1986, 556 pp.;
Poezii inedite și corespondentă, Ediție îngrijită, prefață și note de Ileana Ene, Editura
Porto Franco Galați, Muzeul Literaturii Române Bucuresti, 1993, 155 pp.;
Călătorie spre locul inimii, Poeme religioase, Ediție îngrijită și notă asupra ediției de
Radu Voiculescu, Editura Fundației Culturale Române, 1994, 188 pp. ne Eaig

7
fi
fi
fi
 V. VOICUĻESCU - INTEGRALA OPEREI POETICE

Au mai fost utilizate urmắtoarele lucrări în care sînt transcrise poeme de V.

Voiculescu:
Marius Pop, V. Voiculescu in amintirea contemporanilor, Editura Litera, 1989;
Ileana Ene, Farmecul discret al manuscriselor, I-II, Muzeul Literaturii Române, 1998.

Pentru poemele transcrise din periodice, ca și pentru alcătuirea întregii ediții, de un

ajutor neprețuit ne-a fost Bibliogra a V. Voiculescu, I-II, laşi, 1989, alcătuită de Aurora
Alucăi.unt 3sb
TiLa acestea se adaugå propriile noastre cercetări asupra manuscriselor poetului, din
caresetranscriuînedițiadefațăctevapieseinedite. h siosnsiss oait938qno
Pentru poezia antumă a fost aleasă ca ediție de bază ultima ediție de nitivă alcătuită
de scriitor: Poezi, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944.
s G)is
Intrucit s-a urmărit restituirea integrală a operei poetice a lui V. Voiculescu, poemele
neselectate de autor pentru ediția de nitivă au fost restituite diferențiat, prin tipărirea
lor cu un alt corp de literă, poemele antume de nitive se tipăresc cu litere drepte, corp
11,5 puncte; poemele antume publicate în volum, dar netranscrise în ediția de nitivă sau
rămase în periodice se tipăresc cu litere drepte, corp 10,5 puncte. Poemele postume
tipăresc, toate, cu litere cursive. In felul acesta, cititorul va avea în fața ochilor atit inte-
grala operei poetice a lui V. Voiculescu, cit și selecția operată de scriitorul însuşi.
Nu se includ în această editție variante, cu o singură excepție. Unele dintre variante
au apărut, postum, ca opere independente. Am selectat acele texte pe care, prin com-
parație ( nd mai complete, mai elaborate, mai ra nat prelucrate), le considerăm cele
mai apropiate de voința autorului. In mod resc au fost eliminate dintre postume, date
ca inedite, textele pe care le publicase V. Voiculescu însuşi: așa, de exemplu, din lucrarea
V. Voiculescu, Poezi inedite sicorespondentă, editie de Ileana Ene, au fost eliminate toate
poemele apărute în volumele din 1916 și 1918, restituite o dată cu volumele respective.
In cazul în care aceleaşi texte au fost publicate cu titluri diferite în periodice sau în
volum (chiar dacă acesta este postum) a fost preferat titlul din volum: de ex. Toamnă
dulce («Gtndirea», decembrie 1941) apare sub titlul Inscripție pe o zi de toamnă, ca tn
ediția de Poezi din 1968.
9UAu fost, de asemenea, reconstituite versiunile integrale ale unor poeme ce au fost
tipărite și retipărite de editori cu unele omisiuni: poemului Strofe pentru un cimitir al
eroilor i-a fost restituită prima strofă, poemului Minerul - douả versuri omise, la fel poeziei
Facerea; de asemenea, s-au aşezat la locul lor dedicațiile omise. satat
Textele din acest volum sint stabilite prin compararea tuturor variantelor cunoscute.
Alegerea uneia dintre ele reprezintă o responsabilitate pe care editoarea și-o asumă în to-

8
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

talitate. Atunci cînd poemul nu a apărut într-unul dintre volumele citate, sursa este in-
dicată întotdeauna la s rşit; acolo unde nu se dă nici o indicație, imprimarea se face
dupåmanuscris. (0
Nu se includ în această ediție textele Omagiu lui Eminescu, din «Steaua», nr. 5-6, mai-
iunie 1964, pp. 5-7 (antologată de Victor Crăciun în culegerea Dedicații lui Eminescu,
Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă al Județului Botosani, 1972, și în Gnduri
albe, 1989), precum și Generații sceptice, din «Tribuna României», 15 noiembrie 1973, p. 9,
ca și poeziile în limba franceză din revista «Apoziția», München, 1974, întrucit aceste
texte sint contrafaceri. Ele nu aparțin lui V. Voiculescu.
După ce, pe baza criticii de text, am stabilit că aberațiile proletcultiste din respec-
tivele producții nu puteau scrise de poetul care a plătit cu viața dreptul de a rămîne el
însuşi, am întreprins o mică anchetă printre cei care participaseră de foarte aproape la
evenimente. Am obținut mắturii clare: acele texte reprezintă prețul plătit de apropiați ai
poetului unei perioade de maxime constringeri ideologice, pentru ca opera lui V.
Voiculescu să poată publicată și republicată.
Destinul, care i-a rezervat lui V. Voiculescu încercări dincolo de puterea omenească
de îndurare, l-a crutat de această ruşine: poetul a murit fără să ştie ce i se atribuie.

Pentru ca cititorul să înteleagă de ce opera postumă a lui V. Voiculescu apare în for-

ma și în aranjamentul din această ediție este necesară o scurtă prezentare a manuscriselor
voiculesciene.
Vointa poetului a fost ca nimic din ceea ce a scris după 1944 să nu e publicat sub
regim comunist. Ultimele cuvinte, adresate ului său mult iubit, lonică, și notate de
acesta în însemnările (manuscrise ) făcute despre tatăl său, au fost: «lonică, să nu le dai
nimic! Tu nu ştii ce perverşi sînt». Intre 1944 și 1956, scriitorul avusese, în sihăstria sa
din mijlocul lumi,12 ani dintre cei mai fecunzi şi mai înnoitori din întreaga sa carieră
literară. Nimic însà din ce a scris în această perioadă nu a fost pregătit pentru tipar de V.
Voiculescutnsuşi, cu excepția ciclurilor publicate de noi sub genericul [Inaltele nelinişti] -
conform Notei asupra editiei la volumele Poezi 1-lI,1983. El işi transcria pe curat, cu
cerneală, multe poeme, pe care le dăruia prietenilor, le ascundea la aceştia, sau le păstra
pentru sine. Nu stim însă ce ar ales chiar el- din ce în ce mai sever cu sine, dar și
foarte constient de valoarea operei create acum - spre a tipări într-o eventualả ediție.
După moartea poetului, ii săi, lon și Radu, au tipărit textele rămase de la tatăl lor
grupindu-le în douả mari categorii: Ultimelesonetetnchipuiteale bi Shakespeare., operă la
poetul tinea mai mult decît la viața sa, și poezia religioasă, apărută sub titlul unuia
dintre poemele reprezentative ale ciclului: (Clepsidral sau (Călătorie spre locul inimi].
Dupå aceasta, cei care au cercetat manuscrisele voiculesciene au publicat tot: variante,
bruioane,încercărinedusepînả lacapăt etc.s

9
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 V. VOICULESCU - INTEGRALA OPEREI POETICE

Edițiile întocmite de lon Voiculescu și Victor lova, redactor cu o bună experiență edi-
torială, au utilizat un manuscris astăzi dispărut: «Caietul negru». Caietul ( lmat de Liviu
Grăsoiu într-un documentar de televiziune consacrat lui V. Voiculescu) continea poezii
transcrise de autor într-o ultimă versiune. El fusese con scat de Securitate la arestarea
scriitorului, era ştampilat pe ecare lă de M.A.I. şi fusese recuperat din arhivele acestu-
ia, după demersuri impresionante, de lon Voiculescu, după moartea tatălui sảu. A doua zi
după moartea lui lon Voiculescu, «Caietul negru» a dispărut din casa sa. (Conform măr-
turilor lui Andrei Voiculescu, ul lui lon, în interviul ce ni l-a acordat, publicat în
«Adevărul literar și artistic» nr. 408, din 10 martie 1998.) Sumarul «Caietului negru» nu
il cunoaștem precis. Il putem însă deduce din întrebările adresate la anchetă lui V.
Voiculescu (conform documentelor procesului din 1958, publicate în «Adevărul Literar
și artistic», nr. 382, din 24 august 1997); «Se găsesc în acest caiet poezii numerotate de
la 65 la 91» (sic). Aceste poezii, numerotate 65-91, nu puteau decit sonetele.
De asemenea, în caiet presupunem că se a au transcrise ultimele versiuni ale poezilor
religioase publicate de lon Voiculescu în 1968. Din această situație putem trage urmă-
toarele concluzii:
toate textele lui V. Voiculescu tipărite postum au statut de variante;
dintre acestea, sînt preferabile cele publicate de lon Voiculescu, cel care a putut con-
sulta ultima transcriere efectuată de autor.
De aceea, am preferat și noi sả reproducem textele îngrijite de Ion Voiculescu și
Victor lova, chiar dacă toate celelalte variante consultate de noi aveau o altă fomă. De exem-
plu, sonetul (11): «Iubita mea, ai su et adinc întortocheat» a fost tipărit în această for-
mă, deşi în absolut toate variantele văzute de noi gurează «lubitul meu, ai su et adinc
întortocheat». Astfel de situații demonstrează, o dată în plus, cit de necesară esteo ediție
critică a operei lui V. Voiculescu, în care toate cazurile asemenea - numeroase - să e
semnalate
discutate.
și l
Dupå disparitia «Caietului negru» a rămas un singur manuscris care consemnează
vointa ultimă a autorului pină la data alcătuirii lui: manuscrisul dăruit de V. Voiculescu
«Fratelui Andrei Scrima», la plecarea acestuia din România, la 28 noiembrie 1956. Intr-un
carnet, V. Voiculescu a transcris tot ceea ce socotea cả îl reprezintă după publicarea volu-
mului de Poezii din 1944. Sumarul manuscrisului Scrima este esențial întrucit reprezintă,
pentru opera postumă, o selectie echivalentă celei operate n editia de nitivă a antumelor.
Manuscrisul se deschide cu poemul Facerea (la acea dată, singurul text publicat, în
«Gindirea» din mai 1944 si in «Revista Fundatilor Regale» din iulie 1944) si include, ca
penultim text, poemul Emaus, datat 26 nov. 1956, închinat «Părintelui Andrei Scrima,
la plecare». Ultimul poem transcris este Dincolo de carne si stnge, datat 4 noiembrie 1956,
conceput la intrarea trupelor sovietice în Budapesta revoluționară, text ce nu se găseşte
în nici un alt manuscris în afara acestuia, menit să iasă în scurt timp din tară. Asupra

10
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fl
fl
fi
fi
 NOTĂ ASUPRA EDITIEI

manuscrisului Scrima, încă needitat, atît de important pentru cunoaşterea vointei pos-
tume a lui V. Voiculescu, vom mai zăbovi. El este alcătuit de autor în aşa fel încit să îl
înfățişeze cit mai complet și cît mai exact în fatța celui căruia îi era dăruit. Transcrierile
se fac într-un moment [noiembrie 1956] cind cea mai mare parte din opera poetică de
după 1944 era deja concepută. Felul în care işi alcătuieşte V. Voiculescu această antolo-
gie de autor este esential pentru înțelegerea modului în care se raporta la propria operă.
Manuscrisul conține Ultimele sonete ale lui Shakespeare (acesta este titlul sub care apar,
fără mențiunea «în traducere imaginară» și fără cali cativul redundant «închipuite>),
numerotate numai cu cifre romane, de la CLV la CCXIX, am spune astăzi de la (1) la
(65). La transcriere a fost îndepărtat sonetul CCVIII (54), care conținea versul: «Rămíi
cu mine pururi în tîrgul de mizerii», evident neadecvat împrejurării în care cel căruia îi
era adresat pleca.
Numerotarea sonetelor nu corespunde exact celei din edițiile curente, dovadă că po-
etul a continuat sả lucreze asupra ciclului, ce va constituit ca ansamblu unitar atunci
cind toate piesele componente vor gata. (Ultimele două sonete sînt datate 20-21 iulie
1958, cu două săptămîni înainte de arestare. Sint probabil ultimele poezii scrise de V.
Voiculescu.) Sonetele nu constituie însă, în manuscrisul Scrima, un corpus compact, deşi
autorul le-ar putut transcrie separîndu-le de celelalte creații ale sale, întrucît a început
să-și alcắtuiască carnetul-sinteză atunci cînd 65 de sonete erau încheiate. Ele alternează cu
poemelereligioase din cicul [Călătorie spre locul inimiil. Această aşezare dovedeşte că voința
poetului a fost ca aceste două direcții ale personalității și ale expresiei sale literare să e
privite ca unitare. Putem bănui că și în «Caietul negru» aşezarea era aceeaşi, poeziile nu-
merotate de la 65 la 91 alternînd cu celelalte. Este de presupus, de asemenea, că acest
«Caiet negru» a fost conceput în succesiunea manuscrisului dắruit, întrucit numerotează
sonetele în continuare începind cu (65). Dacă el va reapărea la lumină vreodată, aşezind
alături sumarul nanuscrisului Scrima și sumarul «Caietului negru» vom obține sumarul
editiei dorite de V.. Voiculescu pentru lirica scrisă după 1944.
Sonetele din manuscrisul Scrima reprezintă variante ale celor publicate. Deosebirile
sint de vocabular si de punctuatie, si merg uneori pîină la înlocuirea unor versuri întregi.
In versiunea Scrima, este mult mai evident caracterul de mesaj adresat direct, către o
persoană bine determinată, al textelor, prelucrate apoi de poet în sensul unei generalizări
mai putin personale. Citeva exemple:

Sonetul CCXVIII (64)

In edițiile curente (si în cea de față): ob agn. sg
Iti scriu sonete, rivmă pitică și desartă
Cỉnd tu esti întruparea celui mai pur sonet.art

11
fi
fi
fi
fi
fi
 V. VOICULESCU - INTEGRALA OPEREI POETICE

Manuscrisul Scrima:
Iti scriu sonete... rivnă pitică şi deşartă
Cind tu, corp-su et-spirit, eşti cel mai pur sonet.

Sonetul CLXI (7)

Editiile curente:
Căci ele, printr-o vrajă, stnt tnseşi răsturnate
Iubirea și credinta, pe dos și blestemate.
h oagslar 2n yeust
sir ManuscrisulScrima:
Căci ele, printr-o vajă rea-stnseşi răsturnate,t
Iubirea-ti şi credința, pe dos si blestemate.
1931 30u UT
9D
i Deasemenea,datarea textelor este altfel formulată: în editiile curente apardatele: 25
decembrie, 8 noiembrie, 2 februarie etc. In manuscrisul Scrima apar: Crăciunul, Sf.
Arhangheli,IntimpinareaDomnuluietc. a6, etoisai jsisgstcie sucb 2701

Am prezentat - chiar sumarși incomplet - situația principalelormanuscriseale lui V.

Voiculescu pentru ca cititorul să înțeleagă că stabilirea textului de bază al unei ediții a
postumelor este departe de a o lucrare simplă, pe care sả o putem socoti, în stadiul de
față al informației, o operațiune de nitiv încheiată. ieoesletö

Poezile sînt ordonate în felul următor: pentru ecare volum antum se tipăresc întii
textele selecționate de autor în ediția de nitivă din 1944, apoi se tipăresc celelalte texte
în ordinea apărută în ediția princeps a ecărui volum. V. Voiculescu a eliminat tn 1944
numeroase poezii din volumele apărute în 1916 și 1918, citeva din volumul Prgă (1921)
și nici una din volumele Poeme cu mgeri, Destin, Urcus și Intrezăriri. Pentru postume
păstrat ciclurile stabilite chiar de poet pentru o eventuală publicare a creației din perioa-
da 1944-1958, conform Notei asupra ediției din vol. Poezi, 1983, ca și împărțirea con-
sacrată prin repetare între poeziile de inspirație religioasă și Sonete. La sumar apar între
paranteze rotunde titlurile de cicluri stabilite de V. Voiculescu în edițiile princeps, titluri
la care a renunțat în 1944. lehsv
Am inclus în Addenda toate celelalte poezii rămase în periodice sau în manuscris,
nitisi
grupindu-le tematic, iar în cadrul ecărei teme în ordine cronologică. Diferentierea între
antume și postume se face prin tipul de literă. Grupările tematice sint indicate între
paranteze drepte, separate prin spații albe, și urmează grupările stabilite de V. Voiculescu
pentru creația de după 1944: poezi de inspiratie politică și istorică, poezii descriptive,

12
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
 NOTA ASUPRA EDIȚIEI

meditați, poezii de dragoste, la cate se adaugă cele pentru copii și ocazionale (epigrame,
dedicații, scrisori în versuri).int
Poeziile sînt tipărite conform normelor ortogra ce în vigoare, cu excepția folosirii
unitare a lui t. Forma sfnt respectă gra a și pronunția poetului, care rima stnt cu pămint.
3 S-au păstrat toate gra ile ce puteau corespunde unei pronunții: straşina, strimpt, vrăj-
maş, strein, acări etc.
S-au păstrat toate oscilațiile de gra e, întrucit ele ar putut corespunde unor oscilații
de pronunție, cu efecte asupra ritmului și rimei.yoini
S-a păstrat alternanta gra că Isus-lisus.ott
S-au respectat majusculele din text. Se ştie că V. Voiculescu marca alegorizarea noțiu-
nilor prin scrierea lor cu literă mare: Cerul, Uriaşii, Noaptea etc.
Intrucit am hotărit să păstrăm lecțiunea lon Voiculescu-Victor lova în transcrierea
sonetelor, nu am transcris majuscula acolo unde apărea ea în versiunile manuscrise con-
sultate, aşa cum nu am introdus nici alte modi cări (de vocabular, de punctuație) din
aceste versiuni.
Punctuația este, cu foarte rare exceptii, cea folosită de poet. S-au suprimat numai vir-
gula dintre subiect și predicat sau semnele de punctuație redundante, precum alăturarea
virgulei cu linia de pauză. V. Voiculescu foloseştemai mult dect alți poeți linia de pauză
(care înlocuieşte, mai ales în prima perioadă de creație, virgula) și două puncte, ce
marchează adesea trecerea de la planul real la cel metaforic. Am păstrat această punctu-
ație.
Impărțirea în strofe a poeziilor din acest volum respectă ediția de nitivă, edițiile prin-
ceps și manuscrisele. Deosebirile fată de celelalte ediții nu reprezintă erori, ci restituiri.

Roxana SORESCU

Nu am putut alcătui această ediție fără sprijinul, colaborarea, înțelegerea mai mul-
tor persoane, cărora le multumim încă o dată, cu toată recunoştinta:

Domnului Andrei Voiculescu, ul lui lon Voiculescu, care s-a a at tot timpul alături
de noi, cu inteligentă, e cientă, maximă bunăvoință, oferindu-ne pretioase sugestii;
soției sale, doamnei Mimi Voiculescu, care ne-a găzduit la München în timpul
cercetărilor întreprinse în arhiva familiei;
Domnului profesor Andrei Scrima, care ne-a îngăduit să consultăn fotocopia manu-
scrisului dăruit de V. Voiculescu;

13
fi
fi
fi
fl
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 NOTA ASUPRẢ EDITIEI

Intregii echipe a Editurii Anastasia, fără ale cărei eforturi sustinute ediția de Poezi, ca
și ediția de Proză din opera lui V. Voiculescu, nu ar apărut;
Domnului Sorin Dumitrescu, care, în calitate de director, a îndepărtat toate obsta-
colele din calea apariției cărții, iar în calitate de pictor i-a impus viziunea gra că; ;
Doamnei Doina Dumitrescu, care, cu deosebită înțelegere şi ingeniozitate, a găsit
soluțiile gra ce cele mai adecvate textului;
Domnului Răzvan Codrescu, redactorul-șef al editurii, care ne-a susținut cu compe-
tență în eforturile de a restitui integral opera lui V. Voiculescu;
Domnişoarei Marilena Andrei, redactor de carte, care a muncit zi și noapte, compe-
tentă, calmă, e cientă, pentru ca ediția să e demnă de scriitorul editat.1qes
Doamnei Gabriela Ciubuc, care a făcut, cu competență și răbdare, ultima corectură
(operată
meticulosdedomnul
Laurențiu
Becher);sl rot i shitorl ns taussl
DomnuluiValentinDan,carearedactattehniccartea. i el S tloi3u0
R.S.

ast

ostclcr

ase
ol
fi
fi
fi
fi
fi
 i « Cum te zbắtuşi, o, su ete-ngrădit
Cu vesnicii de ceruri și de stele

Este o semeție fără margini a încerca să prezinți, e și într-o schelărie neimplinită,

opera literară a lui V. Voiculescu fără a refäcut, oricit de timid, de imperfect, de soväiel-
marile lui experiențe su eteşti și spirituale. Orizontul cultural, lecturile - foarte
multe mărturisite de însuşi scriitorul, in uentele, preferințele - acestease pot reconsti-
tui, prin strădanii sustinute. Pentru foarte mulți literați ele constituie chiar substanta uni-
versului lor imaginar. Dar nu și pentru V. Voiculescu, pentru care de nirea literară a fost
întotdeauna un derivat al experientei spirituale, al unei experiente ce și-a căutat toată
viata – fără să-șigăsească uşor - calea de comunicare: «Legăturile între artă și credință
sint vechi legături de pură dependentă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credin-
ta, de-a lungul tuturor religilor. De cînd însă arta s-a emancipat, de cind arta a devenit
ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să tie numai ritul
și formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă
pură trădează credința cea pură. Adevărata inspirație religioasă, care mai poate împreuna
arta și credinta, a rămas numai rugăciunea...» (Confesiunea unui scritor şi medic,
«Gindirea», octombrie 1935). Toată evoluția literară a lui V. Voiculescu a fost o necon-
tenită strằdanie de a împăca arta pură și credinta, în cirscumstante în care starea de rugă-
ciune, in nita deschidere spre Unu, să devină comunicabilă prin perfectiunea unei forme
nite. Natura complex contradictorie a celui ce se roagă, aparentele în confruntare dra-
matică ale lumii sensibile tind să se unească în forma apolinic armonioasă a poemului,
devenit astfel un semn vizibil, comunicabil, al coincidentei contrariilor. Este o nevointă,
o ardoare, o asiduitate dincolo de orice etichetare drept «tradiție» sau «modernisn», în
zona rfvnei spre arta arhetipală, atemporală, perenă.
«Am trecut prin toate fazele experienței mistice, de la budism la te0zo e și o curiozi-
tate pe care nu ştiu cum s-o explic m-a împins spre ocultisn și chiar spre cărțile de chi-
romanție. Am avuto foame su etească pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu
vreo faptă mare» (Interviu acordat luiN. Crevedia, «Universul literar», 18 mai 1930).
«Foameasu etească» neostoitả - acestaeste impulsul originar al artei luiV Voiculescu.
Expresia ei formală, puterea ei desugestie - stnt derivate. «Literaturitatea» - caracterul
literar, cu toate componentele lui care tin de voința de structurare, de comunicare suges-
tivă, de utilizare a unui depozit de procedee preconstituite - reprezintă o caracteristică se-
cundară, necesară, dar derivată. Evolutia de la alegorism spre simbolismul sugestiv muzi-
cal, apoi spre barocul metaforizant, unitar cu confesiuneaa-metaforică - evoluție reală in
devenirea unei activităặți poetice incepute în 1901 (la 17 ani) și fncheiate în 1958 (la 74
ostsb sly
15
fi
fi
fi
fi
fl
fl
fl
fl
fl
fi
fi
 ROXANA SORESCU

de ani), contemporană cu toate marile schimbări moderniste ale literaturii, pe care nu le-a
ignorat, chiar dacă nu le-a practicat, înseamnă pentru V. Voiculescu o devenire a modal-
ității în care se comunica, subordonată constituirii interioare a unei realități de comuni-
cat. Artistul a slujit întotdeauna unui su et mistic. Procedeele și substanta nu au fost de
la început unitare, iar anularea scindării se va obține în ultima perioadă de creație,
săvîrşită în izolare interioară, cînd creația-credința și iubirea vor deveni concomitent
trăiri în real și transcenderi ale realului în imaginar. Experienta pe care ne-o comunică V.
Voiculescu este dublă: spirituală și literară, cu realizarea unei căutate complexio opposito-
rum abia în ultimii 12 ani de creație.b 118Ut nnoeit
Evenimentele matriceale ale devenirii personalității sale sint întîi de ordin mistic,
apoi intelectual. «N-am nici un merit să cred, m-am născut așa!» (Confesiune..) La mai
puțin de trei ani a avut sentimentul participării la viața paradisiacă: «...sentimentul unui
copil fericit pe un mal de ori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, aşteptînd ceva
încă și mai minunat» (Confesiunea...). A pornit din punctul cel mai înalt, a murit în
punctul cel mai de jos: în infernul unei suferințe neomenesti. Opusele iau marcat, de la
început, destinul. «Mă vẫd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mină, mergînd
pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verziu, un înger imens, ca un Christ
Pantocrator pe bolta biserici... Intreb şi acum pe sora mea, care nu-și aminteşte și crede
că amvisat», BO22F3 Yi
Christ Pantocrator si îngerii, cu mult înainte de a deveni alegorii poetice, au fost date
ale credinței. Pină la s rşitul vieții, V. Voiculescu a crezut în realitatea îngerilor întilniți
și a fåcut, nemărturisit decit în poezie, acel tip de experientă ce leagă văzutele de
nevăzute, s-a con-topit în lumina taborică. «Su ete, i gata să urcăm Taborul:/ Soarele și
luna au orbit în piscuri/ Cind, Atunci, splendoarea și-a vărsat zăporul/ Peste spăimîntate,
negrele lor discuri.// Si pe noi, schimbații mai presus de îngeri,Vipile sacre slobozi azi
ne lasă./ Doar atît să spunem, tari, fărả de-nfringeri: ,„Noi, copiii Slavei, ne-nturnăm
acasă"> (Taborul). Din momentul în care considerăm acest poem nu o metaforă, ci o re-
alizare a sinelui celui mai adinc, o mărturisire, termenii discuției legate de scrierile lui V.
Voiculescu se inversează: nu va mai vorba de o operă literară, ci de o trăire de tip mis-
tic ce se comunică prin literatură, Această trăire va determina toate viziunile poetice, în-
temeiate pe strădania de re-ligare, de a reuni ca elementele disparate, îndeosebi pe cele
mai îndepărtate, între ele. Ingerii ce au populat poemele lui V. Voiculescu de la volumul
de debut, din 1916, pină la Ulimele sonete... (1958), cind au luat numele unui Apolo-
Dionysos, zeu solar și infernal în același timp, mesagerii transcendentului în temporal,
fäpturilede,legăturăau avut pentrucreatorul lor - în poezie o realitate psihică incon-
testabilă. Numai Dumnezeu poate judeca dacă e vorba de o alterare sau de o supremă îm-
plinire a datelor personalități.

16
fi
fi
fl
fi
fl
fl
fi
 PREFAȚA

Experientța intelectuală matriceală credem a fost - în tinerețe - întlnirea cu

William James: «Instinctul m-a dus la loso e și la meta zică. Din liceu începusem să
citesc lucrări de psihologie și morală. Am ajuns curînd la Schopenhauer și nu-mi pare
rău, el m-a condus la Upanisade si la Buda. Din anii întii de litere, psiho zica si psi-
hopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Höfding, m-au dus la medicină, pe urmele lui
Vaschide, ale lui Pierre Janet și ale lui William James, cu experiența lui religioasă»
(Confesiunea...)
«Nu vă ascund că stiința poate interpreta această întoarcere spre credință ca pe o in-
voluție, 0 regresiune, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat...
Complexe vechi magice, străvechi refulări, ştința lui James William le respecta și le re-
cunoştea puternica lor realitate sacră..mai mult decît stiința de azi a lui Freud»
(Confesiune...). Ne a ăm, cred, în fața unui text revelator al celui ce avea sả scrie poe-
mul Psibanaliză («Mereu visez războaie...»). Inainte de a fondatorul pragmatismului (în
1907), W:lliam James (1842-1910) publicase două lucrări fundamentale de psihologie a
credintei: The Will to Believe and Other Essays in Popular Philosopy, London, New York,
1897 și The Varieties of ReligiousExperience, A Study in Human Nature, London, New York,
1902. Traducerile franceze apăruseră exact în perioada maximei deschideri și nelinişti in-
telectuale a lui V. Voiculescu: Les formes diversesd'expériencereligieuse, Alcan, 1907, și La
Volontéde croire, Flammarion, 1916. Ideea esentială a meta zicii lui W. James este iden-
ti carea realității cu experienta cea mai complexă, ceai mai profundă, cea mai directă,
adică identi carea realității cu viața cea mai intimă a conştiinței. William James con-
struiao loso e prin care viziunile lui V.Voiculescu - ingerii săi - dobindeaurealitate.
Şi nu trebuie să uităm cả losoful era ul lui Henry James, vizionar de tipul Swedenborg.
Cind a fost arestat, V. Voiculescu lucra la o traducere-lectură de identi care cu vizionarul
Swedenborg, cel pentru care timpul şi distantele se anulau. William James demonstra că
«rațiunile inimii», singurele pe, care se putea întemeia credinta, pot lua «forma unui act
de credintă voluntar și deliberat». In domeniul meta zicii nu poate exista veri care ex-
perimentală, nu există deci nici un criteriu al adevărului. Alegerile noastre nu se pot în-
temeia pe logică, ci numai pe o activitate extra-intelectuală, pasională sau volitivă:
dorința de a crede, färă de care viața nu ar posibilă. Pentru el, greşeala și răul nu sint
simple negații ale vieții, ci realități pozitive. Trebuie sả credem că putem îmbunătăți
stările de lucruri, că putem progresa, cả putem domina natura. Pentru James, Dumnezeu
este foarte puternic, dar nu atotputernic, foarte savant, dar nu omniscient, aşa încit are
nevoie de ajutorul oamenilor pentru realizarea binelui. «Vointa de a crede» nu înseamnă
a ne cufurnda în visuri și iluzii, ea e o fortă activă și creatoare, parte integrantă a realității
în care credem. Nu vom discuta aici nici raporturile lui W. James cu prima loso e gnos-
tică, nici cu teologia negativă. Sra observat imediat că ideile lui ar putea la fel de bine
justi ca prezența credinței, ca și absenta

17
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

Poate că și mai importantă a fost perntru poet lectura lucrării despre Diversele forme
experientă religioasă, lucrare în care se fundamentează posibilitatea ca o conştiintă să intro
în comunicare cu alte conştiințe. Experienta religioasă, ca parte a experienței psihice
reprezintă manifestarea unui eu capabil să intre într-o vastă comuniune cu alte persoane
pe temeiul uxului de conştiință care, dincolo de legile xe ale materiei, poate realiza o
interpenetrare spirituală a conştiintelor, fără ca acestea să işi piardã individualitatea.
Interpenetrarea conştiintelor este posibilă ca miracol înfăptuit prin iubire. «In vreme
ce experienta psihologică se limitează la un eu nit, experienta religioasă este martora
ampli cării personalității, printr-un raport de penetrare și de comuniune ce se stabileste
între ea și personalități superioare». Această frază ce conține esenta gîndirii lui W. James
descrie perfect natura unității psihice a operei lui V. Voiculescu, de la Poeme cu îngeri la
Ultimele sonete... Intre Ingerul Nädejdii, Shakespeare, iubitul solar și poet circulă uxul
aceleiaşi conştiințe integratoare. Intre formele experienței religioase analizate de W.
James, bucuria spirituală, profundă și inalterabilă, ca și contrariul ei, sentimentul påcatu-
lui, sint teme rar selecționate de V. Voiculescu. E însă dominant sentimentul că su etul
e alcătuit din douả personalități în opoziție, uneori în luptă, străduindu-se mereu nu săse
reconcilieze, prin eliminarea uneia, ci sả se uni ce prin întrepătrundere. Consecinta va
maniera literară frecventă de a descrie elementele naturii ca pe inte vii în mişcare și în
confruntare dramatică și de a prezenta personi cat-alegoric realitățile su eteşti abstracte,
de a întrepătrunde in imagine sferele realului perceptibil. Este un tip de a construi imagi-
nea întemeiat pe propensiunea psihico-mistică, indiferent dacă la alcătuirea imaginii par-
ticipă sau nu personaje ale ritului religios. Haitele mări – descriere a goanei valurilor în
ritmul unei vînători de animale, ca și pădurile de ginduri ce aşteaptă îngerii cu securi
apartin, structural, tipului de gindire fundamentat pe actul de re-ligare, pe actul religios.
Un pas spre trepta superioară - numită deJames «conversiune»-, substituirea unei per-
sonalități date printr-o personalitate nouă, superioară, act prin care se realizează starea de
s ntenie, va constitui esenta celui mai realizat ciclu de poeme al lui V. Voiculescu, ul-
timul, cel în care se produce identi carea cu iubitul-zeu și cu Shakespeare-Dumnezeu.
Rugăciunea, analizată de James pentru felul în care schimbả direcția preocupărilor și sen-
timentelor omeneşti, schimbind uneori chiar cursul lumii, e realizată de poet mai ales ca
stare de conştiintă prin care omul intră în contact cu puteri superioare naturii sale,starea
prin care intră în comuniune cu Dumnezeu. Eo stare nouă, precedată la V. Voiculescu de
confesiurne în stare de maximă neascundere față de sine.
Intilnirea cu William James i-a oferit lui V. Voiculescu un temei teoretic pentru orga-
nizarea impulsurilor interioare, acționînd spontan, evidente în structurarea mesajului
personal: rugăciurnea, «conversiunea», ciocnirea contrariilor în strădania lor de a se reali-
za ca unitate sînt matricele în care experientele biogra ce personale se exprimă în pro-
funzimea lor. Ele se comunică alegoric și metaforic, ritmat si adesea rimat - adică în for-

18
fi
fi
fl
fi
fi
fl
fi
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
 PREFATA

mă tradițional «poetică», Ca și pentru cărțile s nte, care devin accesibile tuturor prin
forma comunicării, «literaturitatea» lor reprezintă o consecintă, nu un scop al actului de
transmitere a experienței. V. Voiculescu, care ştia din copilărie pe dinafară Vechiul
Testament, cum însuşi mảrturiseşte, a adoptat spontan modelul biblic în structurarea
mesajului sảu personal. Care este acelaşi, în poezie ca și îin proză: diversitatea formelor,
adesea con ictuale, poate redusă, prin con-topirea uxului conştiintei individuale în
uxul universal, la unitate.
A reduce biogra a și opera lui V. Voiculescu la semnele confundate în mentalitatea
comună cu s ntenia-asceză în viată, extazul în literatură - ar însemna să simpli căm
nepermis traseul unei căutări niciodată oprite, care işi trage seva vitală din chiar drama-
tismul alternanței eşecului cu reuşita.
Raportarea poetului la universul literar, la sfera culturii în general și la propria sa
creație în special se face într-un chip neobişnuit pentru epoca și pentru mentalitatea co-
mună în care evolua. După impulsul originar mistic, integrarea în domeniul expresiei este
cea de a doua direcție a spiritului său, ce s-ar cere lămurită. V. Voiculescu a fost, de la de-
butul poetic pînă la ultimul poem scris la senectute, un trăitor în sfera culturii, care a
avut pentru el aceeaşi realitate cu sfera experiențelor biogra ce. Poemele sale se ra-
portează permanent la două coordonate: la spiritul propriu și la expresia literară precon-
stituită. El işi concepe opera ca pe un continuu dialog cu tot cesS-a constituit înaintea ei
ca formå consacrată a comunicării literare. Obişnuita detectare a in uentelor, pastişelor,
împrumutului de teme, de motive, de structurări poetice - într-un anume ritm, într-un
anume tip de strofă - foarte productivă cind este vorba de o activitate ce începe sub
semnul lui Vlahută, Panait Cerna, Iosif, Macedonski, Cosbuc si se încheie sub semnul lui
Shakespeare,după ce trecuse printr-o epocă Valéry - Rilke, dintre marii poeți ai lumii, și
marcat Arghezi - Blaga, dintre contemporanii autohtoni, toate lecturile pe douả coloane
ce se pot cu uşurintă alcătui din opera lui Voiculescu sînt neproductive pentru cunoaşterea
reală a poetului. Interpenetrarea constintelor el o realizează de la tnceput ca intertextualitate.
Nu ne a ăm aici exclusiv în planul elementelor formale ce pot inventate, ci în planul
modelării conştiinței după un anumit tipar. Voiculescu coexistă în modul cel mai real cu
un anumit poet, într-un univers imaginar. In literatura română contemporană cu el nu a
mai făcut nimeni acest tip de experientă. O va relua, ca tehnică a convietuirii culturale,
la două generații distantă, St. A. Doinaş. Deviza ironică, postmodernă a lui «Nimic nou
sub soare»- reluare textuală a unor expresii anterioare și reluare declarată a manierei de
a scrie a predecesorilor --reprezintă detaşarea lucidă fată de un procedeu adoptat și folosit
rațional. Ceea ce Voiculescu fåắcea cu toată buna-credință și angajarea intelectuală, post-
moderni ludici transformă în citare ironică, adesea subversivă. S-a schimbat unghiul de
lectură al predecesorilor de la V. Voiculescu la Mircea Cărtărescu, dar substanța comu-
nicării intelectuale în sfera expresiei a rămasaceeași. &issgisie

19
fi
fl
fl
fi
fi
fi
fl
fl
fl
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

Există însă o particularitate fundamentală în modul în care V. Voiculescu re ectă uni-

versul tematic și imagistic constituit în veacurile de literatură anterioară, particularitate
ce il apropie pe acest poet al tradiției, al preluării adică, într-unul de acută modernitate:
tot ceea ce este re ectat este concomitent modi cat. Cînd a scris, pe teme de război, de
exemplu, după modelul lui Coşbuc, Voiculescu a introdus în dramatismul confruntării un
motiv necunoscut acestuia: solidaritatea în clipa înfrîingerii, nu în momentul victoriei;
sacri ciul fără perspectiva de a răsplătit prin onorurile celui ce rămîne stăpîn. Cind se
va situa în universul spiritual al Sonetelor lui Shakespeare, poetul cel nou nu va traduce
nimic, va scrie cu spiritul aceluia, și nu cu litera lui. Ultimele sonete... nu înseamnă, de
aceea, o noutate în opera poetului, ci numai o perfectionare a unor tehnici de comuni-
care spirituală permanent prezente. Că, nel mezzo del cammin, Arghezi, Blaga, lon Pillat,
Paul Valéry au fost partenerii de dialog se poate demonstra: este su cient să aşezăm ală-
turi Bacantă danstnd și Rada, O, brad frumos și Gorunul, In vie și In vie, sau, dintre artele
poetice Gindului și Testament, Sonetul (I) și Testament ca să observăm imediat răsfrîngerea
diferentiată a temelor și a motivelor: o tristețe funciară, aspră, dirză și concentrată în sine
deviază percepția. De nimeni nu a fost mai apropiat V. Voiculescu, literar vorbind, ca de
Tudor Arghezi; dar în timp ce unul găsise, celălalt căuta încă.
V. Voiculescu a dezvoltat cu predilecție, toată viața, citeva teme literare, care au fost
și ale epocii sale. Cea dintîi - și cea mai legată de relațiile cu lumea exterioară - a fost
preocuparea politică. Ceea ce pentru cititorul de azi este o temả istorică – participarea
României la primul război mondial, de exemplu - pentru poet, medic al răniților,
reprezenta o temă de strictă contemporaneitate. Tratată într-un mod deloc festiv, fără en-
tuziasme de circumstantă: este o temă a solidărității în înfringere și a vieții irosite pentru
un ideal a cărui victorie nu era deloc sigură. Toată poezia română de război pină la
Voiculescu este una a victoriei, chiar obținută cu sacri cii, de la Alecsandri la I.
Nenițescu. Din Tara Zimbruli este un volum al sacri ciului neresemnat, dar nerăsplătit.
Al sacri ciului omului sărman, simplu și cu su etul curat, cu credință în ideea de patrie
ca și în Dumnezeu. Si, de la Rugăciunea lui Eminescu, probabil că nu s-a scris un lamen-
to mai întăritor su eteşte, decit poemul închinat Reginei Maria: «Cind vine clipa
Domnului/ Acum în vremea-nfringerii/ Te pleacă Maicii Domnului/ Să ne trimită în-
geriil/... lar dacă vrei orfanilor/ Tu lacrimile stringe-le,/ Pe-ncet în cursul anilor/ Să speli
cu ele singele». Ultima poezie politică, scrisă după 40 de ani în care fusese alături de tară
toate năzuințele ei, este tot una a înfringerii: a Budapestei revoluționare. Ceea ce pare
azi act temerar răsplătit de istorie, era atunci angajare vitală, färă nici o garanție cả starea
de lucruri se va răsturna. Fără gesturi spectaculoase, V. Voiculescu a fost un luptăor. Din
speța celor care nu-și schimbă idealurile și nu-și pierd nădejdea în clipa grea. Pentru el,
virtutea cardinală a sperantei a existat.

20
fi
fl
fl
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 PREFATĂ

Poezia descriptivă a lui Voiculescu, probabil cel mai original peisagist al nostru, a
evoluat de la viziunea plastică spre sugestia muzicală. Elementele peisajului sint, însă, în-
totdeauna, expresii ale su etului contemplator: materializarea romantică a eu-lui în vizi-
uni obiective se exprimă întotdeauna prin reunirea regnurilor in descriptiv: ceea ce părea
inanimat devine însu ețit: «Sosesc cirezile de nori în goană/ Buluc ca valul/ Cu mugete
și zvoană», Aceasta este matricea metaforică prin care, în descriere, se realizează unitatea
dubleinaturicontemplateși a spirituluicontemplator. ia 1i1 a
t Poezia erotică a lui Voiculescu, ce a debutat convențional şi timid, a început să-și
găsească atitudinile fundamentale abia în volumele de maturitate: Urcus și Intrezăriri,
pentru a culmina în Ultimele sonete.. Două sînt direcțiile ei complementare: o senzuali-
tate arderntă, dominatoare, mereu nesatisfăcută și adorarea mistică. De la început, erosul
a fost legat de actul de creație în poezie. Trupul femeii e «citit» cu simțurile asemerni unei
cărți (Cartea de magie).
R Unitatea frumusetii iubitului-iubitei si a frumusetii poeziei se va dezvolta magistral în
Sonetul (64). Din cele 90 de sonete, 12 sint inspirate de o nță feminină, 43 de un băr-
bat, iar 35 sînt închinate unei entități ce nu poate de nită prin sexualitate, cắci în text
nu apare nici o marcă precisă, după care să putem spune dacă e vorba de un bărbat, de o
femeie sau de o făptură din altă lume. Cele 12 sonete de iubire pentru o femeie sovăie în
portretizarea concretă a acesteia: femeia are cind «plete de beznă», ca în Shakespeare,
«păr tors din noapte» și «verzi ochi atlantici», cînd ochi «negri luceferi», iar obrazul «alb
și magic» se străvede din «castaniul moale cu tărmuri ondulate», este cind «copilă cu sîni
suavi și coade», fecioară de o amețitoare puritate, cind femeie «cu inima stricată», ori
«amantă dirză» ízbucnind pătimaşă «din carnea somnoroasă, din liniştea erbinte».
Numărul mic de poeme inspirate de femeie (12 din 90), inconsecventele în descrierea ei
zică și în situarea în relația cu ea nu pot însemna decit un singur lucru: cả sonetele sînt
închinate elementului feminin în general, întrupat în mai multe făpturi umane, cu în-
fățişări și comportamente diferite. Mai mult, aproape toate poemele închinate femininu-
lui sînt scrise la un timp trecut, la imperfect, ca și cind acestea nu ar decît o anamneză,
o amintire reactualizată pentru a satisface schema shakesperiană, revivi cată de trảirea
unei alte iubiri, aceea copleşitoare. In schimb, portretul zic al tinărului bărbat iubit este
de o perfectă consecventă, în contrast cu personalitatea acestuia și cu yarietatea trăirilor
provocate de el. Elementul esențial al chipului masculin de «o cumplită frumusete» il
reprezintă ochii albaştri, xați din prima clipă în de nitiva lor străfulgerare: <Veneam în-
tia oară; zimbind, citeai alene.. Şi te-ai întors: deodată cu fulgerul orbirii/ Tişniră de
sub puntea arcatelor sprîncene Scăpărător de-albastre şuvoaiele privirii»,
Cel de-al treilea grup de sonete, care nu conțin nici un fel de caracteristicả zică pe
temeiul căreia sả poată identi cată persoanacare le inspiră, sint poeme ale iubiri,

21
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fl
fi
fi
 ROXANA SORESCU

deznädejdii, geloziei, adorării, slavei fără obiect apropiat precizat, insu ate parcă de duh.
Sint și cele mai apropiate su eteşte de rugăciune.
Sonetul CCXVIII (64) aparține spațiului de tranziție dintre întruparea concretă si
lumea ideilor, a trăirilor meta zice. Henry Corbin (Le Paradoxe du Monothéisme, l'Herne.
1981) ar numi acest spațiu «mnundus imaginalis», o lume spirituală, în care «corpurile se
spiritualizează și spiritele prind corp», o lume a corpurilor solide, care posedă «toată
bogăția calitativă a lumii sensibile, însă în stare non-coruptibilă». Această inter-lume e
«locul evenimentelor vizionare și eschatologice». Pentru V. Voiculescu, evenimentul
vizionar il reprezintă metamnorfoza, transsubstanțierea chipului și a trupului omenesc,
pătrunse de duhul ce le transcende, devenite semne ale manifestării divinului în lume.
Nici psihologia, nici istoria, nici sociologia nu mai modelează expresia umană, ea îşi ex-
trage fascinația din capacitatea de a deveni transparentă pentruo lumină care vine de
dincolo de ea. Este lumina care stă în centrul sonetului, înnobilind carnea-soră: «lți scriu
sonete.. rivnă pitică șideşartă, Cînd tu eşti întruparea celui mai pur sonet!/ Nu te-a fäcut
natura; ci, în suprema-I artă,/ Chiar Cel Etern te scrise cu mina de poet. /Ce-adinc rimează-
ți ochii cu cerul vast de vară,/ Şi buzele sînt rima suavei aurori/ lar duhul, panoplie de foc,
fără povară,/ Stă-n carnea cu lumina aşijderea surori../ Cum se mlådie versul grumazului,
răsare/ Un istm de frumusețe, să lege-n armonii/ Nemuritoarea strofă a pieptului, din care/
les brate-ngemănate ca două melodi:/ Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi și iei/ Cu glo-
rioase coapse sonetul cind închei.»
Si poemul acesta, ca și celelalte ale ciclului, pune în scenă două personaje: cel ce spune
«eu> și cel căruia i se adresează. Cel ce spune eu de astă dată se reprezintă scriind sonete,
îşi asumă condiția poetică din primul moment. El este Scriitorul, minat de «rîvnă pitică și
deşartă», caracterizată în cei mai puri termeni ai smereniei creştine, spre Celălalt, care, în
inta lui trupească, este analogon-ul sonetului, Omul-poem depăşeşte, prin artă, natura și
este semnul vizibil al Celui Etern, al divinului manifestat, al unui Dumnezeu-poet. Prin in-
ediul semnului-sonet-fäptură iubită, Creatorul prim, Cel Etern se identi că cu acela ce
scrie acum sonetul. Cei trei - Creatorul, creatura sa –fåptura-sonet și poetul-iși găsesc,în
expresia vizibilă a sonetului care se scrie, unitatea. Poemul se substituie, ca instrument de
accedere a transcendentului, rugăciuni. Condiția rugăciunii, a «rîvnei», ca și condiția
creației, este iubirea. lubireaomeneascăconcentrată asupra fåpturii - creație divină, prin
care omul comunicả cu eternitatea. Primele patru versuri ale sonetului enunță limpede
tema rugăciunii de dragoste, săvirşită de Poet prin intermediul poemului. Ca și cele două
serii de identi cări, cele două renaşteri într-un alt eu pe care se întemeiază unitatea: identi-
carea celui iubit cu sonetul și identi carea Poetului-creator îndrăgostit cu Creatorul
Etern, pe de o parte, iar pe de alta - identi carea făpturij-sonet cu sonetul care se scrie.
Pentru ca lucrul să se săvîrşească este necesară transsubstanțierea trupului de carne.
Elementele descriptive ale portretului inței dragi reprezintă treptele transmutării. Cea din-

22
fi
fi
fi
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
 PREFATA

tii observație: inta iubită nu are atribute sexuale, este asexuată. Ochii, buzele, grumazul,
pieptul, brațele, coapsele pot aparține bărbatului, ca și feme. Cum însă ochii au culoarea
cerului de vară, sînt albaştri, este foarte probabil că obsedanta gură a băbatului L-a inspi-
rat pe poet. De astă dată însă nu tnărul şi frumosul bărbat ce-i smulsese poetului strigăte de
deznădejde («Că m-ai trắdat tot timpul nu-ți socotesc o vină..», «Oricît dedrăgăstoasă ție
iscusita limbä,/ Stiu cînd mă minți...», «Te măsluieşti cu-o artă prea în orăắtoare/... Porți
crima ca pe-o roză în ptă-n chiotoare/ Si vițiile-n tine suavi boboci îşi scot») se a ă în
centrul poemului, ci o altă ipostază a sa: androginul lui Platon, o ință intermundană ce
poate mijloci extazul mistic («Te-ncununam cu gînduri de slavă și mister,/ Ca într-o
liturghie slujită-mpătimir,/ Cerseam extaz cu aripi de ãcări în eter/ S-ajungem ipostaza
de spaime a iubirii...»). Pe cea dintîi treaptă, fäptura iubită devine microcosmosul analog
macrocosmosului; omul-simbol al universului. Analogia este subliniată de repetarea voca-
bulei «a rima», a se potrivi, a se suprapune. Fiinta dez-mărginită, cosmicizată, simbolizează
prin ochi - cerul și prin buze- aurora - elementevestitoare,în imediatulperceptibil, ale
divinului. Cel de-alşaptelea ves al sonetului - miezulsảu - comunicăatotprezentaduhu
lui. Imaterial (fără povară), el este numai ardere, «panoplie de foc». Dar foc care «nu mis-
tuieşte>, focul din care i se arată lui Moise îngerul Domnului, ieşind dintr-un rug (tu ş)
care «ardea și nu se mistuia» (Exodul 3, 1-2). Prin duh se înfåptuieşte transsubstanțierea,
ridicarea materiei în lumină, semni carea divinului: «carnea cu lumina așijderea surori>
devin simbol al spiritului universal și etern. Din această clipă, esențială, forma umană se
înalță pe o treaptă superioară celei a învestirii sale cu rangul de microsimbol al macrocos-
mosului, ea devinė semn al armoniei universale, devine poem viu. Toate apropierile, toate
metaforele (cu ambii termeni prezenți- únul cu funcție de atribut) îşi selectează vocabu-
larul din sfera poeziei și a cintecului: versul grumazului, strofa pieptului, brațele
melodi, coapsele - cele două versuri nale ale sonetului de tip shakespearian (alcătuit
din 3x4+2 versuri, spre deosebire de sonetul italian alcătuit din 2x4+2x3 versuri), toate
devin verigile unui lant al armoniei universale, mărturie perceptibilăsenzorial - prin văz
și prin auz -a Creatorului Etern. Trupul-poem, cu care se identi că prin iubirea-rugãci-
une poetul, cintă slava și gloria lui Dumnezeu. Slava și gloria sint vocabule sinonime, unul
de sorginte slavonă, celălalt latină. «Glorioasele coapse» ce închid «un orizont de
slavă» nu gurează însă, în mod paradoxal, o mărginire, o limitare, ci o deschidere, o
ridicare spre zenitul, spre cerul auroral al versurilor anterioare, o transmutare a nitului
în in nitul luminii divine. «Doxa e slava în sensul foarte misterios dar paradoxal accesi-
bil de lumină increată. Ar cea mai apropiatăîncadrareconceptuală - nu metaforică –
și în acelaşi timp substanțială a slavei. Ortodoxia înseamnă, literal, recunoaştere a ade-
văratei slave. Unii autori (ginditori ruşi din secolele XIX-XX) mergeau pină la a spune că
slava e «trupul» însuşi al Dumnezeirii - e lumina necreată care duce imediat, printr-o co-

23
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

erență lăuntrică incontestabilă, la trans gurare. Ortodoxia rezultă din recunoaştereaade.

văratei lumini» (André Scrima, Timpului Rugului Aprins, Ed. Humanitas, 1996, p. 28).
Duhul- panoplie de foc , rug care nu semistuie, din carepornesc, ca dintr-unsuport
material, ca dintr-o panoplie, săbiile de lumină ce, pătrunse în carne, vor săvîrşi «schim-
barea la față», transformă chipul și trupul omenesc într-o înscriere în materie a Divinului,
devenit astfel vizibil. Finitul, închisul, tncheiatul – forma perfectă a trupului și forma ar-
monioasă a sonetului – se alcătuiesc ca poartă de pătrundere în orizontul etern al slavei.
Care orizont, în chiar clipa cỉnd se constituie se și îndepărtează, îi este luat vizionarului:
<Un orizont de slavă în tine-nchizi și iei», aşezînd omul și poetul în condiția căutătorului
perpetuu, insațiabil, al unui trup trans gurat de lumină și exprimat de poezie.
Sonetele au fost concepute ca o sinteză ce poate descifratả la trei nivele: primul este
nivelul uman, al anecdotei biogra ce, al inregistrării de sentimente și al reacților pa-
sionale; al doilea este nivelul simbolic, tinînd de relațiile afective și intelectuale ale cre-
atorului cu obiectul creației, iar al treilea este nivelul cunoaşterii meta zice, al inițierii în
formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reală din celelalte două, mai
repede accesibile. Geniul lui Voiculescu stă în capacitatea, unică în literatura noastră, de
a face această triadă sensibilă în unitatea ecărui sonet, pe care concomitent il orga-
nizează la nivelul formal al aparentelor după principiul dual al luptei între contrari.
Fiecare sonet în sine, ca și seria sonetelor, devin astfel semni cative ca expresie a unei
viziuni spirituale unitare, concretizate în dubla formă masculină și feminină, cognoscibilā
prin extaz erotic. Sonetele marchează o dramă biogra că, peste care se aşazăo dramă a su-
etului, transgresată de o dramă a spiritului. Desigur, lectura Sonetelor se poate opri la ori-
care dintre cele trei nivele. Toate cele trei posibilități se a ă, ca iluminări disparate, în
întreaga creație anterioară a lui Voiculescu, care le uni că abia în acest testament.
De la începutul carierei sale poetice, V. Voiculescu a recurs la imagini, cel mai
cu caracter alegoric, al căror statut cultural era xat prin utilizare frecventă. Tensiunea
poetică se năştea astfel din reactualizarea sentimentală a posibilităților latente, ascurnse
în ecare dintre imaginile familiare tuturor participanților la un univers spiritual comun.
Este remarcabil faptul că, de la început, Voiculescu s-a orientat spre semnele unei inițieri
spirituale, pe care, întro primă fază, a oprit-o la stadiul în care alegoria se putea traduce
discursiv. Cind vrea så sugereze starea de singurătate erotică, bărbatul se identi că sub-
constient cu obiectul ecărei etape a călătoriei erotice, explicind însă, în această primă
fază, semni cațiile: «Stă su etul cum sta în basme ntina, mărul și cuptorul,/ Stă-n drumul
către S nta Vineri un su et pururi pătimaş..J Trec fete mindre, cu podoabe, dar una nu-i
pricepe dorul,/ De bunăvoie să se-abată, să-i primenescă iar izvorul,/ Sả-l curețe și să-l
aprindā, ca-n basme fata de unchiaş.» (Sta su etul fără iubire vol. Poezi, 1916). Cu vre-
mea, Voiculescu va renunța la tălmăcirea alegorilor, ciştigînd în nedeterminare simbolică.

24
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fl
fi
fl
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 PREFATA

Mentalitatea analogică acționează la nivelul imagini individuale, ca și la acela al

semni cațiilor generale. Această mentalitate va rămine o constantă a gindirii poetului,
schimbindu-se doar natura rezervei de imagini solicitate, renunțindu-se la precizarea uni-
laterală a semni caților și căutîndu-se alegorii cu sferă spirituală din ce în ce mai largā,
aplicabile atit în domeniul sentimental, cit şi în acel pur spiritual.
Etapa următoare a fost reprezentată de întruparea abstracțiunilor, de personi carea
Cugetării sau a Singurătății, în stilul medieval în care personi ca Dürer Melancolia.
Tendința conceptual-didactică, expresia aforistică se precizează pină ce se va xa la două
tipuri fundamentale de alegorii: cele ale Vechiului Testament și cele mitologiei
pägine. Bslssioes
Cu cît înaintează în vîrstă, cu cit aplecarea abstract-conceptuală a începuturilor începe să
se materializeze metaforic, cu atit creşte senzualitatea în poemele lui V. Voiculescu. In pla-
nurile interpretărilor materiale, dublul personaj al lui Shakespearecorespunde unui vechi
entiment al poetului că iubirea carnală este o rătäcire între Sodoma și Gomora, de ale cărei
ispite nici fuga nu aduce izbåvire: «Cetățile îndrăgostirii mele, Cu foc bătute, ard pe rug,/ Se
crapă su etul, cad stele..| Trecutul culpes il aud cum geme/ Cum pilpiie şi-ncearcă să mả
cheme/ Cu glasul tot mai înecat de foc.. Dar cine-ntoarce capul sepreface-n sloi/ Şi simt
că de-aş privi o clipă înapoi/ Aş împietri de-a pururea în loc» (Sodoma - vol. Pirgă,
1921).
Femeia înseamnă delir senzual, chintesentă a tuturor ispitelor, este bacarntă și
Salomee, aducind, cu dansul ei halucinant, uitarea oricăror legi în păcatul extatic. Un
sonet precum Dor de tinerete (Intrezăriri, 1939) ar putea gura fără gres printre ulterioarele
sonete de ispitire: «M-agăt de ramurile tinereții-n cale,/ Sărut dureri cu buzele avide,/
Port scumpe răni ca nişte mari paftale.| Am iar ochi cruzi de limpezi aguride:/ Prin
strimta noapte-a rochii ce te-nchide/ Vắd toată aurora cănii tale.»
De la început, imagistica legată de femeie a împerecheat lumina cu întunericul,
noaptea cu aurora (<Te dezgolescşi-n brațe iți strîng rotunda noapte,/ Lumina cărnii
pipăi cu degete de orb»). Atunci cind gindirea metaforică a acționat invers, întunecimile
lumii, seara și noaptea, s-au feminizat senzual: «Curge singe luminos/ Seara, pătată pe
sini și pe veşmínte,/ Fuge către apus ieşită din minte,/ Pină ce scapă din poală capul fru-
mos:/ Soarele s-a rostogolit dupā colină..» (Fantezie de seară, vol. Poeme cu ngeri, 1927).
Aşadar, înainte cu mult de Ultimele sonete, femeia era gurată prin sinteza de ele-
mente contrastante, de preferintă vizuale, și era substituită, ca principiu, fenomenelor
cosmice.
Identitatea naturi feminine cu delirul simțurilor, cu regenerarea trupească prin eros,
de tipul regenerării naturii care învie din propria-i moarte, dar și identitatea cu principiul
întunecat al alcătuirii lumii, constituie unul dintre cele două motive materiale funda-
mentale ale Sonetelor.

25
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

Dacă în poezia anterioară Sonetelor relația erotică era exclusiv o izbucnire de patimă,
lipsită de altă lege în afara uitării de sine în extazul simțurilor și echivalentă, prin aceas-
ta, cu înaintarea spre iadul lipsit de orice sens moral, în Sonete iubirea trupească urmează
altă lege: legea revenirii asupra sa înseşi, a reînnoirii perpetue: «Din carnea somnoroasă,
din liniştea erbinte,/ Tu izbucneai, amantă, mai dirză ca-nainte...»
Tendința de a găsi corespondența între trupul femeii și elementele universului se
desăvîrşeşte prin identi carea ei cu natura, pătrunderea în formele captivante și ameți-
toare ale lumii materiale. Cunoaşterea echivalează la acest nivel cu posesiunea.
In comunicarea cu femeia, piedica stă chiar în triumfătoarea ei prezentă carnală, în
incapacitatea de a se spiritualiza, resimțită de cel ce aspiră la totalitate, ca înghețare a pa-
timii creatoare într-o împlinire înjumătățită.
Bărbatul din Sonete, gurat cosmic prin părul de soare și ochii de cer, este pus sub
semnul metaforic al spiritualități ce tinde să se materializeze. In felul acesta, dintru în-
ceput el desemnează opusul femeii, dar poartă în sine și posibilitatea comuniunii cu prin-
cipiul contrariu, cu care este echivalent în substanta sa primă. Dacả femeia se situa sub
semnul nopții, al întunericului și nu o dată al gheț, bărbatul este aproape pretutindeni
semni cat de lumina arzătoare a soarelui: «lubirea pentru tine-mi veni nu ca un fur,/ Ci
ca un rege cărui uși largi i s-au deschis;/ Nu strecurată-n noapte prin adincimi de vis,/ Ci
în lumina-naltă a marelui azur./ Abia acum descopăr mărețele-ncăperi/ Ce stau deşarte-n
mine cu-obloane de-nchisoare/ Te aşteptau, să-mi umpli tu, tinărul meu soare,/ Adincul
vast cît lumea cu raze de dureri...»
Două atitudini esențiale sînt generate de natura inefabilă, spirituală și materială, im-
ponderabilă, dar cognoscibilă, a masculinului: adorarea fărả condiții, slăvirea, renunțarea
la sine în extaz și patima posesiunii, nevoia de a domina obiectul adorării, imperioasa
dorintă de a primi tot atît cit se dăruieşte, ca și renuntarea mindră, refugiul în creație,
cỉnd semnele reciprocității în iubire refuză să se manifeste. Tensiunea relațiilor cu băr-
batul se naşte din alternarea îngenuncherii necondiționate cu dorinta pătimaş senzuală,
contrariată cel mai adesea în aspirațiile ei.
Fascinantă în masculin este sinteza pắcatului cu înaltul spirit, a naturii demonice cu
natura angelică, a iadului cu cerul. Asupra unității contrariilor în masculin, Voiculescu
revine mai insistent decit asupra unității lor în feminin, a at net sub dominația materiei,
o materie mereu exaltată, dar lipsită de ispita interdicției, a viciului: «Cit mi-eşti de drag
atuncea! Cum îti iubesc minciuna!/ Intreg te a i-acolo, tu, cel adevărat,/ Tu, candid plin
de viții, amestecind întruna/ Păcatul ce luceşte cu aurul curat../ S-ademenind lumina cu
îngerii per zi,/ In iadul tău tragi cerul si astfel mi-l deschizi...
Componentele fundamentale ale viziunii lui Voiculescu nu s-au schimbat; din 1916
în 1956, ele au rămas lumina și întunericul, raiul şi iadul. Deosebirea stă în transformarea
relației de luptă și excludere în care se a au ele într-o relație de acceptare, de pre-

26
fi
fi
fl
fl
fl
fi
fi
fi
 PREFATA

supunere reciprocă, de solidaritate. Metamorfozei în sistemul de referință corespunde o

metamorfoză în sistemul metaforic: din elemente ale unei alegorii ele devin, prin schim-
textului, metafore simbolice. ntr-un poem precum Despărtire (vol. Poemecu în-
geri, 1927), realitatea gurativă era aceeaşi, semni cația ei era însă precis univocă: «Şi
cum porneai departe și singură, tu cea fắr/ De milă, luînd cu tine în albul steag al mîinii/
Ca-n zări să mi le uturi, năframele luminii,/ Lăsindu-mă, din golul ntinii cu balaur/ Să
mă privească noaptea cu ochii ei de aur,/ Pe cînd, cerind și dindu-și c-un bun rămas
iertarea,/ Se-mbrățişau în urmă iubirea și uitarea.»
In ideea de bărbat din Sonete s şierea morală a unei vieți împlinite după principiul
sau... sau, găseşte soluția existentei împlinite în principiul lui și.. și.
Din acest moment, relația la care se referă Sonetele, ce putea foarte bine să e inter-
pretată ca o relație umană, începe să semni ce mai mult. Ridicarea la nivelul simbolic se
face prin introducerea temei creatorului, corelată cu aceea a timpului devorator, și prin
subordonarea amindurora temei iubirii. Nici această problematică, abstract vorbind,
este nouă în creația lui Voiculescu, nouă ind numai sinteza tematică și ierarhizarea
principiilor. Incă din volumul Prgă (1921), arderea în patimi se asocia cu ideea sterili-
tății în creatie: «Un soare viu de patimi må arde și mă seacă,/ Chemat către lumină, tot
simțul încolțir/ Se zvircole-n adincuri, cerşindu-si dreptul rii/ Dar, făr de reveneală, în
arșită se-neacă.» (Căut pe piatră).
In Soneteiubirea pieritoare în carneestedominată și fåcutăperenă prin creație. In
locul renuntării îndrăgostitului în favoarea poetului, se instaurează dictatura creatorului,
însoțită de o netă conştiintă a superiorității sale asupra oricărei forme de realitate senti-
mentală si senzorială. Pe cît de deznădăjduit putea îndrăgostitul bằnuitor că nu i se
răspunde pe măsură, pe atit de mindru și sigur de sine devine poetul capabil să-și smulgă,
prin arta sa, iubitul din mersul legilor ri. Naturii duble, eteric-luminoase și telurice a
obiectului dragostei îi corespunde o dublă înzestrare a poetului, telurică și or că.
Atributele individuale ale unuia se a ă in ecare moment într-un raport de contrast și
solidaritate cu atributele celuilalt: cînd iubitul este lumină, poetul este ntă de carne și
de singe; cỉnd bărbatul blond este faptură muritoare, cintăretul trebuie să e un initiat
or c. Astfel, în ecare moment al existentei celor doi, principiile contrarii sint uni cate
printr-o relație erotică, eliberată de contingent prin divinitatea unuia dintre parteneri:
«Må-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer Så urc iubirea toată, cum urci o înălțime:/
Sub orice pas să-i crească o nouă adincime/ Şi-ntinderea-i cît lumea s-o-ncercuim cu cer./
Iți dau împărția cea får de vătămare/ In care oști și arme sînt pururi de prisos.. Cind
aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,/ Eu te răscumpăr mortii cu cintec si visare».
Operînd cu acelaşi tip de substituție metaforică prin care echivala relația cu trupul fe-
meii relației cu înfăişările materiale ale cosmosului, Voiculescu operează, în spirit, iden-
ti carea artei cu semnul material al iubirii, cu lumina, iar legătura de iubire a poetului cu

27
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

stăpinul luminii - cu legătura dintre creator și obiectul creației sale. Din necesitateasi-
multaneității contrarilor, care este trăsătura caracteristică a Sonetelor, din clipa cind
scrisul devine o relație erotică, legăura de dragoste trebuie să se transforme în contrariul
sảu, în ură, iar poetului-demiurg trebuie să-i răspundă un iubit de o jalnică umanitate:
«lar îți citesc răvaşul, nu-ndeajuns de lung:/ Vai, tu strecori minciuna şi-n cuminecă-
tură../ Venin îmi este dorul, cả uneori ajung/ Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură..
Depăşirea temporalitătii prin arta izvorită din iubire este derivată în conştiința demi
urgică a poetului: «Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă,| Căci noi și veșni-
ciavorbim
aceeaşi
limbă». T9r isseot sk rl shorot
Personajele dramei pasionale a lui V. Voiculescu sint aceleaşi cu personajele sonetelor
shakespeariene, raportările poetului la ecare dintre ele iși pot găsi termenul de com-
parație în cite o atitudine a marelui Will (chiar dacă, în cele 154 de poeme aleacestuia,
nuantele iubirii, fată de femeie mai ales, cuprindeau și un non-conformism estetic care
lipsește poetului român), temele fundamentale ale celor doi poeți pot caracterizate
prin aceleaşi abstractiuni care sînt conceptele de artă, timp, creatie. Lipseşte însă la
Voiculescu legătura de dragoste dintre bărbatul blond și doamna brună, legătura care, atît
pentru sentimentalitatea, cit și pentru simbolistica shakespeariană, era esențială, iubirea
care uneşte masculinul real cu femininul real, lumina cu întunericul, focul cu gheața, și
din care poetul se vedea exclus nu este decit o singură dată și în treacăt sugerată de tra-
ducătorul imaginar. Voiculescu este, pe rînd, antrenat în cite o relație erotică esențială cu
bărbatul sau cu femeia, cei doi însă nu ajung niciodată sả alcătuiască prin ei inşişi o uni-
tate, în afara re ectării lor in spiritul poetului. Pentru nivelul uman al lecturii Sonetelor,
ceasta înseamnă lipsa motivului poetic al geloziei, disperarea putind atribuită altor
auze: räcelii partenerului, lipsei lui de demnitate, oboselii, dar niciodată trădării in
favoarea celuilalt obiect al adorației poetice. Pentru nivelul simbolic, lipsa legăturii pre-
supune separarea posibilității de a cuceri veșnicia prin artă, rezervată bărbatului, de im
posibilitatea de a înălta femeia prin artă, ei indu-i hărăzită doar imperfecta comunicare
prin simturi. Pentru nivelul meta zic al lecturii această lipsă va echivala cu o revelație.
Structura duală, întemeiată pe existența obiectivă și pe cunoasterea prin eros, a seriei
celor 90 de sonete se re ectă în organizarea internă a ecărui sonet, ca și în structura
imaginii artistice. Bărbatul şi femeia, soarele și noaptea, spiritul și simțurile, cerul și iadul,
iubirea și ura, eternul și temporalul, toți factorii de opoziție de la nivelul ansamblului se
regăsesc în constructia metaforei. Aceasta se întemeiază pe două principii: pe
îngemănarea de atribute contrastante și pe alternarea domeniilor de referință. In-
toarcerea realității în contrariul ei, prin artă, este constanta expresiei poetice: «Să
preaslăvim fugara, și-n loc de răzbunare/ Să stoarcem nemuririi și artei lacrimi, cit/ Să
ceapodoabălumiihidoasaei trăắdare..»sahe o ios 6
28
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fl
fi
 PREFATA

Lectura la nivel meta zic a Sonetelor echivalează cu atribuirea de semni cați trans-
cendente personajelor și relațiilor dintre ele, cu traducerea semnelor metaforice nu după
legile corespondenței cu o realitate materială, ci după acelea ale unei posibile aventuri
spirituale, mascate de o existentă palpabilă. Surprinzătoare în acest testament al lui
Voiculescu (primul sonet reia chiar ideea Testamentului arghezian: «Strămoşii-mi, după
nume, au învîrtit tepoiul,/ Eu mínuiesc azi pana de mii de ori mai grea») nu este sporirea
numărului de corzi ale lirei (în Destin, Urcuş, Intrezăriri, erotica, senzuală şi simbolică, al-
cătuia tematica unei bune părti a poemelor), surprinzătoare este puterea poetului de a nu
renunța la nimic și de a retopi totul, aşa încît întregul să e viabil, indiferent de soarta
uneia dintre părțile lui. Dacă ne-am opri cu lectura la primele două nivele, tot ar rămîne
descrierea universului unui mare poet prin complexitatea și adincimea pasiunii și prin
frumusețea de bronzuri grele a versului. Sonetele reprezintă însă pentru Voiculescu mai
mult: în lumina lor trebuie repusă în discutie toată inspirația mistică a poetului.
O prejudecată a redus mistica lui Voiculescu la gurile parabolice ale creştinismului;
dacă au dispărut îngerii, dacă Dumnezeu nu mai e numit de-a dreptul, ar dispărut a-
tunci și sensul mistic al poemelor sale. Acest sens este departe de a dispărut, dar viz-
iunea poetului despre principiile ultime s-a modi cat substanțial. In aceste ultime sonete
lui V. Voiculescu i s-a revelat posibilitatea comunicării cu o Fiintă Supremă, unitară în
manifestările ei și devenită sensibilă în principiul masculin și în cel feminin al universu-
lui. Că poemele sale spun mai mult decit poate descifra cineva străin de sensurile ultime
ale lumii atrage atenția în citeva locuri el însuşi: «Eu îmi clảdesc sonetul în piscuri; o
cetate/ Cu rimele creneluri și orice vers un zid./ Pe tine, print hermetic, ca-ntr-o eterni-
tate/ Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid.».
Sonetele contin, răspindite printre notatiile concrete si trimiterile la sfera realului,
toate datele care ne permit să acordăm identitate «prințului hermetic». Nu în zadar este
el pretutindeni însotit si gurat de lumină, căci el este însusi zeul soarelui si al luminii,
Apolo, al cărui nume trebuie luat în sensul sảu etimologic, de «tată universal». Atunci
cind poetul işi cheamă iubitul «tînărul meu soare» nu face nici o metaforă, ci il numeşte,
aşa cum atunci cînd îl vede în decorul obişnuit al mitologiei greceşti, în faeton ceresc, nu
face decît să-l descrie.
De aceea pentru a şi-l apropia, fåră nici o exprimare gurată, trebuie să-l coboare din
ceruri: «Cutezător scafandru-n oceanele cereşti,/ Zvîrl duhul meu din duhul etern să ți le
rumpă...».
Momentelor apolinice ale iubitului le corespund momentele umane ale poetului: cînd
poetul însuşi înaintează în inițierea or că, zeul complex și complet devine Dionysos-
Bachus. El nu este numai principiu masculin și înalt spiritual al lumii, ci și spirit care nu
poate renaşte pină nu se împrăştie în formele materiale ale cosmosului și care neagă, prin
moartea sa, forma pură și statornică, limitele apolinice, pentru că numai astfel poate deveni

29
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 ROXANA SORESCU

generator de viață: «Uri perfecțiunea de cum te-am curnoscut,/ Reci limite rigide cu aer de-
nchisoare;/ Viața-i schilodită de ea și visul moare,/ Acolo niciodată tu nu ai -ncăput..
Dar spiritul în tine stăpînitor veghează,/ Nimic nu are voie să intre nechemat; Rizi, ini-
a S-aprinde îndată cuo rază;/ Un semn, și negrul clocot cleştar a înghețat;/ Struneşti ca
Bachus tigrii, și-n lant cu mîndrii lei/ Pe mine, înjugatul la caru-ti, lingă ei..»
Unitatea Apolo-Dionysos este indiciul că trebuie să ne situăm dincolo de mitologia
greacă în forma în care o concepem noi astăzi, ca și dincolo de parabolica creştină, în
plină inițiere or că și pitagoreică, pentru care dubla față a zeului unitar era un principiu.
Intunecata femeie nu poate acum decit simbolul rii veşnic reinnoite, Demeter
Ceres, identică și ea, în dubla natură a femininului, corespunzătoare dublei naturi :
culinului, cu ica sa, Persephone, doamnă a lumii umbrelor și reprezentare simnbolică a
su etului care trebuie să descindả în materie spre a se regenera.
Aşa cumn poetul, spre a păstra unitatea lumii, este Dionysos în fața iubitului-Apolo, si
Apolo în fața iubitului-Dionysos, el trebuie să e Apolo-Dionysos în fața zeitei de carne
Demeter-Persephone. Din conştiința calității sale spirituale proteice, ca și din cea a msi-
unii de a păstra cumpằna universului, se naste sentimentul de detasare superioară fată de
complete întrupări ale principilor lumii. Pentru nivelul meta zic, lipsa uni-
unii erotice a masculinului cu femininul, în afara erotizării lor prin creatorul-poet, sem-
nalizeazả imposibilitatea de a concepe påtrunderea naturii de har, imposibilitatea cores-
pondentei dintre ordinea divină și cea materială în afara ordinii intermediare umane.
Succesiunea de ipostaze ale spiritului poetic reprezintă dovada palpabilă a evolutției sale
prin existențe alternative, spirituale și corporale. El işi împlineşte astfel legea fundamen-
tală a evoluției, care este reîncarnarea. Reincarnare ce se săvîrseşte, dupả ideea platonică,
pină cind se realizează unitatea arhetipală a principiilor contrare, pînă cind androginul
paradisiac se reface în spirit, prin contopirea masculinului si a femininului. Extazul erotic
poate crea sentimentul ultimei reîncarnări, aceea în care se împlineşte unitatea: «Ştiu și-o
oiesc: aceasta mi-e ultima dorință../ Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit».
Transmigrarea spiritului dă cheia titlului volumului: în planul simbolic al creației
umane semnul unitắții, încarnarea transcendentului, a fost Shakespeare, chintesentă a
posibilităților cosmice și a creației artistice. Omul în care Apolo-Dionysos și Demeter
Persephone și-au redobindit unitatea și spiritualitatea divină este autorul Sonetelor. In
căile suitoare și coboritoare ale reincarnărilor, spiritul său complex s-a întrupat peste ani
în alt mare inițiat în misterele cosmice și estetice, în cel ale cărui inițiale, identice cu
cele ale creatorului prim indică, dincolo de orice fortă umană, liația divină: V.V. repre-
zintă scindarea în două a unitarului primordial W. De aceea traducătorul imaginar iden
ti că adesea, în adorare, spiritul shakespearian cu spiritul apolinic. Sonetele sint răsfrin-
gerea în sine a două ipostaze ale spiritului divin: ipostaza arhetipală și ipostaza suprem
că, reuni cate prin iubire. Ceea ce înseamnă că trinitatea Apolo-Shakespeare-

30
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
 PREFATA

Voiculescu nu este decît expresia materială a unei unitäți: «Stric oare faimei tale? Ingă-
duie să-ți spun,/ Oceanule de geniu ce-neci chiar și uitarea,/ Cine-ar putea, cu atît mai
mult un biet nebun,/ Şi în ce chip pe lume să pingărească marea?/ Ti-am bintuit viața,
eu, bădăranul Will:/ Nu am putut ajunge năprasnica-ți mărire!/ Am cutezat atuncea, în-
genuncheat umil,/ Să te cobor... jos... pînă-n adinca mea smerire».
Ar o deformare să ne închipuim că esența meta zică a Sonetelor o constituie eta-
larea principilor inițierii or ce și pitagoreice, cind marele lor interes stă în aventura des-
coperirii unei gnoze, în exersarea artei de a descifra unitatea spirituală a lumi, nu în re-
lațiile cu universul exterior, ci în profunzimile sinelui. Sonetele transformă o doctrină a
cunoaşterii într-o inițiere prin iubire. Starea psihică inițială este extazul de sorginte sen-
zorială, devenit, prin disciplinarea spiritului, modalitate de a comunica cu universul și
unică posibilitate de a realiza unitatea lumii, prin sine. Transa erotică se confundă cu
transa mistică, amîrndouă ind căile de revelare a unei realitắți suprasenzoriale și atem-
porale. h ta is
Imagistica biblică nu a dispărut din Sonete, ea este chiar mai frecventă aici decit în
volumele apărute după Poeme cu ingeri, dar coexistă în simbioză cu imagistica păgînă po-
liteistă, întrucit ea nu mai reprezintă semnul încadrării într-un ritual, ci semnul revelației
de dincolo de orice organizare religioasă. Cả iubirea este singura cale de depăşire a tem-
poralului și a corporalului, singura posibilitate de acces la spiritul universal, asimilabilă,
prin aceasta, tainelor ritualului creştin, Voiculescu o spune neînvăluit: «Oricît ar fățişă,
iubirea-i tot o taină;/ Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;/ Sărutu',-mbrățişarea îi sînt
numai o haină, Cu care se-nveşmîntă în lumea de sub moarte...».
Momentul realizării unității androgine este echivalentul cuminecării: «Nu-ti cer de-
loc credință, mi-e de ajuns iubirea,/ Ca s ntul trup, în orice fărîmă ea e-ntreagăş/ Cu
tine-odată-n brațe am strîns nemărginirea;/ Ce-mi pasă că și alții rîvnesc s-o mai
culeagă».
Inițierea lui Voiculescu are ca punct de contact cu creştinismul identitatea cunoaş-
terii prin iubire cu cunoaşterea revelată, ambele sprijinite psihologic pe starea de transă.
Aşa cum prigonitorului Saul i s-a revelat pe drumul Damascului lumina lui Christos, tot
aşa iubirea realizează pentru poet starea de fericire angelică dinainte de întrupare.
Inițierea prin eros mai coincide cu creştinismul în nevoia de ispăşire prin suferință:
aşa cum, pentru cel ce crede în transmigrarea eternului su et în mereu alte corpuri,
durerile dintr-o viață trupeascả nu reprezintă decit plata celor săvîrşite într-o viața ante-
rioară, creştinismul pregăteşte pe credincios pentru o viață fără durere prin lipsa de pri-
hană a unei existente duse întru perfecționarea spirituală. Voiculescu a fost deosebit de
sensibil la acest punct comun al doctrinei ezoterice și al celei ortodoxe: «Să e dar
lubirea o mască a Durerii! Alt chip al ei cînd poate adoarme și visează» sau «Către
această slavă mă pregăteşti tu oare/ Cu-atitea lungi și aprigi dureri mîntuitoare?»,

31
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
 PREFATĂ

Tragismul existenței stă în imposibilitatea de a aboli vreuna din încercările spiritului

pur de a reveni la el însuşi prin imperfecțiunea materialității. lar speranta stă în supri-
marea spațiului și a timpului în iubirea universală: «Cả mai presus de re, putínd să o răs-
toarne/ lubirea e sămînța eternitāții-n carne».
lubirea reprezintă numai calea gnozei; condițiile revelației se a ă toate în subiect.
Concentrarea asupra sa însuşi este premisa cunoaşterii extatic-erotice. Principiile duble,
asculin si feminin, se a ă amîndouă, descoperite prin iubire, în unitatea individului:
«Alături de lumina creată-n empireu/ lubirea fu o nouă lumină pentru lume;/ De-atuncea
ecare-n opaițu-i de lume/ o poate aprinde singur, el sieşi Dumnezeu»,
Particularitatea inițierii la V. Voiculescu stă în trăirea extazului mistic ca act magic.
Actul magic se săvîrseşte în taină, se a ă la limita interdicției, este esențial subiectiv și
particular. Descoperirea posibilităților magice ale eu-lui este tema subiacentă a Sonetelor,
aşa cum este și tema subiacentă a povestirilor lui Voiculescu, perfect unitare în concepțtia
lor inițială*. Creştinismul lui Voiculescu a devenit dintr-o formă de ritual și de alegorie
morală o tehnică a revelației.
In ultimă analiză,Sonetelesint astfelconcepute încit săreprezinte dramatic oaven-
tură consumată exclusiv în spirit, o situație-limită în domeniul cunoaşterii și al expresiei.
Apolo-Dionysos, Demeter-Persephone, Shakespeare și V. Voiculescu, tetradă sacră, pre-
cum și iubirea care-i leagă, nu reprezintă pentru poet decit ipostazele principale și tem-
porare ale spiritului etern, care este unul în toate. ib RtbRo

Roxana SORESCU

*Opovestire caPescarnulAmin, de exemplu, relatează epic toate momentele de tensiune lirică din Sonete:
unitatea cosmică a materiei și a spiritului, unitatea regnurilor și revelarea ei prin transmigrarea su etelor (le
genda reîncarnării morunului în Amin), constrîngerea de a descoperi căile inițierii prin concentrare spiritualä
în singurătate (Amin se dă de trei ori peste cap în cuget), realizarea unității inițiatice (cufundarea in apă și
contopirea cu morunul); tot așa cum aceeași povestire reprezintă și punctele de vedere ale doctrinei ezoterice
cu creştinismul: numele pescarului semnalizează încheierea tetradei inițiatice prin "adevăratul" ortodox, iniți-
erea prin cufundare în apă echivalează cu taina botezului, iar balta în care spiritul etern comunică cu Amin
nu poate decît balta Nazîrului - corupere autohtonă a Nazarethului apariției lui Isus.
fi
fi
fi
fl
fl
fl
fl