Credintă. Educatie. Traditie, Editura Eurobit, Timișoara, 2021, 353 P.

Preot dr.
VALENTIN BUGARIU
(Coordonator)
Credință. Educație. Tradiție.
Editura EUROBIT
Timișoara, 2021
1
2
Preot dr. VALENTIN BUGARIU
(Coordonator)
Credință. Educație. Tradiție.

Lucrările Colocviilor revistei de cultură și
religie rurală ,,Arhanghelul”
Editura EUROBIT
Timișoara, 2021
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Credinţă - Educaţie - Tradiţie / coord.: preot dr. Valentin
Bugariu. - Timişoara : Eurobit, 2021
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-132-748-8
I. Bugariu, Valentin (coord.)
2
37
39
Editura EUROBIT
Timişoara - Str. Maior Titus Mureșan
Nr. 8, Cam. 2, Tel.: 0744.515.656
e-mail: eurobit91@yahoo.com
www.edituraeurobit.ro
4
CUPRINS
Argument .............................................................................. 9
I. Credință .............................................................................11
Mihaela Coman -
Credință, Tradiție și Educație ............................................ 13
Mirela Ioana Dorcescu -
Părintele Profesor Nicolae Neaga - personaj literar ........... 23
Marius Florescu -
Educația ortodoxă în lumina publicației ,,Învierea” ..........32
Daniel Alic -
Implicarea Episcopiei Caransebeșului în viața socială a
comunităților rurale bănățene la începutul secolului al
XX-lea .................................................................................... 44
Carmen-Maria Liuba -
Imnografia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului ............ 58
Ioan Traia -
Ioachim Miloia, cercetător și protector al monumentelor
istorice din Banat ...................................................................66
Iacob Vasilie -
Jadani - un sat de creștini ...................................................75
Petru Opruț -
Biserica Ortodoxă Română din Zăvoi ................................ 90
Carmen Bulzan, Vasile Suciu -
Încrederea în Biserică și Școală. Perspective de
abordare a încrederii .............................................................100
Valeri Moșescu -
Biserica Ortodoxă Română ,,Sf. M. Mc. Dimitrie” Sărcia ......123
5
Ion Liuba -
Legiferarea monahismului în timpul împăratului
Justinian cel Mare .................................................................126
Ghiță Bejușcă -
Istoricul Ortodoxiei săcălăzene ..........................................136
Veronica Bugariu -
Viața apostolică după Clement Romanul ...............................145
II. Educație ...........................................................................155

Florin-Corneliu Popovici -
Cuvinte - prescuri: mărturii de credință din ,,țara
icoanelor” ..............................................................................157
Maria Alexandra Pantea -
Vasile Goldiș, om al Școlii și al Bisericii (1901-1918) ......166
Cornel Juică -
Școala românească din Macedonia ....................................179
Lavinia Șerban -
Prin Educație prin Credință. Basmul sau Cunoașterea
lui Hristos ..............................................................................190
Iosif Marius Circa -
Școala, o familie creatoare de suflete ...................................200
Doru Gheorghe Popa -
Receptarea Sfintei Liturghii în viața elevilor și frecvența
participării lor la slujba acesteia în Sfânta biserică .............208
Raluca Narcisa Covaci -
Capacitatea de a educa: între aparență și esență ..............215
Maria Pavlovici Pătruț -
Conceptul de CES .................................................................218
Iliia Pavlovici Pătruț -
Educația specială ................................................................221
Ciprian George Fora -
Centrul Româno-German de Pregătire Agricolă din
Voiteg - File de istorie recentă ..............................................234
6
David Nenciu -
Rolul familiei și al religiei în educație ................................238
Virginia Ardelean -
Dezvoltarea învățământului românesc, important
obiectiv al activității Reuniunii învățătorilor din
Episcopia Caransebeșului (1869-1918) ................................240
III. Tradiție ...........................................................................249

Ioan Viorel Boldureanu -
,,Quod lampada tradunt…” ................................................251
Constantin-Tufan Stan -
Cântarea corala pentru copii și tineret și imperativul
respectării tradițiilor culturale românești .............................269
Cătălin Balaci -
Încărcătura simbolică a ornamentelor uzuale de pe
casele bănățene (I) .................................................................275
Gabriela Șerban -
Colecținarul bănățean Constantin Gruescu. „In memoriam”....284
Maria-Chiva Miron -
Tradiții și obiceiuri de Crăciun ..........................................292
Bianca Loredana Bădiță -
Cunoașterea și promovarea tradițiilor și obiceiurilor în
ciclul primar ..........................................................................297
Traian Galetaru -
Pe întinsul Imperiului ,,Suflet Nou”, Soarele nu apune
niciodată ................................................................................300
Alexandra Mircia -
,,Nu fi un părinte risipitor!” ...............................................309
Gheorghe Lungu -
Istoria ziaristicii ..................................................................311
Emanuel Gafița -
Unirea Principatelor Române - 162 de ani ............................314
Valentin Bugariu -
Diaspora ortodoxă română ................................................321
7
8
ARGUMENT
Titlul volumului: Credință. Educație. Tradiție încearcă

se exprime lucrarea pastorală a Parohiei Birda atât în localitatea
de reședință cât și în cea de la Sângeorge unde funcționează
filia parohiei. Această contribuție reprezintă lucrările primei
ediții ale Colocvilor revistei de cultură și religie rurală
,,Arhanghelul” din Birda.
Cum în 2011 anul când actuala biserică de zid din Birda
cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” a împlinit 100 de ani
de la întemeiere nu a fost cu putință o sărbătorire a lăcașului de
cult și a comunității bisericești, ne-am oprit la acest an, când s-au
împlinit 110 ani de la punerea pietrei de temelie în 16 mai 1911.
La sărbătorirea acestui eveniment al făuririi bisericii
noastre parohiale se înscrie și acest volum în care autorii au
devenit cinstitori ai acestui lăcaș, unii colaboratori apropiați,
alții mai îndepărtați fizic dar nu și sufletește. Este încă o
dovadă a împlinirii misiunii Bisericii Ortodoxe Române în
comunitatea sătească, aici unde amvonul a devenit și loc de
învățătură, loc de activități culturale și filantropice.
Aceste contribuții iscălite de diverși specialiști în
felurite domenii de activitate se constituie într-un prim volum
al Colocviilor revistei de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul”
din Birda. Toate aceste comunicări dezvăluie buna legătură a
Parohiei din Birda cu celelalte instituții locale dar și cu alte instituții
culturale și religioase din Banat: Arhiepiscopia Timișoarei,
Universitatea de Vest din Timișoara, Asociația Publiciștilor Presei
Rurale din Banat, Muzeul Satului Bănățean, diverse școli, biblioteci
și parohii din județele Timiș și Caraș-Severin.
Credința. Educația și Tradiția sunt cele trei valori
promovate de Parohie. Credința mărturisită prin slujbele
9
(Laude, Taine, ierurgii) oficiate cu diverse prilejuri, pastorația
colectivă și individuală a enoriașilor care formează Biserica cea
vie și lucrătoare din acest colț de Banat.
Educația a fost promovată atât în mediul virtual, prin
blogul Parohiei și o pagină destinată catehezei copiilor, cât și
cu prilejul întâlnirilor directe între credincioși și preot. Cei
prezenți la Sfintele slujbe au fost întâmpinați cu diverse
cuvântări bisericești (predică tematică, omilie biblică, cateheză,
pareneză și panegiric) prezentate atât clasic, cât și ilustrate cu
ajutorul unor programe ale computerului. Tot cu scop educativ
au fost organizate alte întruniri (Școală de Vară, Ziua Culturii
Române, Unirea Principatelor, Sfinții Trei Ierarhi, Ziua
Diasporei, Ziua Bibliei, Ziua Națională a României, lansări de
carte, Forumul publiciștilor bănățeni ș. a.).
Tradiția întregește propovăduirea Bisericii prin
diversele activități susținute în biserică (Sf. Mucenici, Moșii,
Ziua Universală a Iei, Sânzienele etc.).
Prezența celor trei valori se întrepătrund uneori
dezvăluind atât elementul tradițional (crezut și practicat de
români), cât și credința creștină care a pus în valoare câteva din
aceste elemente, cele însă neconforme cu credința, morala și
disciplina Bisericii au dispărut în cursul veacurilor.
Apariția acestui volum este o mare bucurie, ea întregește
celelalte activități religioase, catehetice, edilitare și filantropice
care au fost înfăptuite de către această parohie prin jertfa
credincioșilor, sprijinul autorităților, dar și prin colaborarea cu
instituții religioase și de cultură bănățene.
Birda, Nașterea Maicii Domnului,

8 septembrie 2021
Preot dr. Valentin Bugariu
10
I. CREDINȚĂ
11
12
CREDINȚĂ, TRADIȚIE ȘI EDUCAȚIE
Mihaela COMAN∗
Abstract: The paper ”Faith, Tradition and Education”

offer a Christian vision over education in general but especially
over the religious one. The author starts from the experiences
of the Holy Parents, St John Chrysostom and Iustin Popovici.
The Serbian theologian states that The Gospel, separated from
culture is but a vain effort.
For a successful educational act in a technological era,
the author chooses a network education summing up Family,
School and Church.
Keywords: church, school, education, orthodox ethics.
Evoluția societății contemporane și transformările

survenite ca urmare a numeroaselor revoluții ideatice a generat
numeroase semne de întrebare. Cultura contemporană reflectă
din plin desacralizarea societăţii. Omul secolelor XIX-XXI este
condus spre un progres tehnologic fără de Dumnezeu, spre
distrugerea armoniei dintre om şi Creator până la deteriorarea
ireversibilă a mediului înconjurător, spre transgresiuni ale eticii
şi moralei creştine, spre războaie, exploatare şi crize...Se mai
poate oare, în aceste condiții, ca tinerii să fie crescuți, formați
și educați sănătos, la trup, dar și la spirit, să aibă parte de o
educație sănătoasă, care să aibă la bază credința în Dumnezeu?
Pornind de la ideea că “Tinerii sunt comoara cea mai de
preț a familiei și a societății. După modelul în care sunt educați
∗
Profesor Limba Română la Școala Gimazială din Birda, jud. Timiș.
13
și mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de
mâine,” Papa Benedict al XVI-lea spune că educaţia este o
urgenţă, o temă universală cunoscută lumii întregi, este o
prioritate mai ales „în vremuri în care predomină fascinaţia
concepţiilor relativiste şi nihiliste despre viaţă şi în care
legitimitatea însăşi a educaţiei este pusă în discuţie”. Tot mai
mult auzim vorbindu-se în aceste zile despre criză, una
economică şi socială, însă criza cea mai mare este una de ordin
moral. Pentru a ieşi din criză trebuie să mergem la rădăcina
crizei morale şi asta înseamnă a reaşeza de urgenţă valorile în
ordinea lor firească. Acest lucru se poate face printr-o bună
educaţie şi prin a-i ajuta pe oameni să refacă o relaţie sinceră
cu Dumnezeu. În acest context suntem şi noi chemaţi astăzi,
mai mult ca oricând, să recunoaştem că „nevoia şi prioritatea
unei educaţii cât mai bune izvorăsc din greutăţile care încearcă
familiile şi relele care încearcă societatea.”
Educația reprezintă temelia formării personalității
umane, fiind indispensabilă nu numai devenirii omului în sine,
ci și societății. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur declara
admirativ că „nu este o artă mai mare ca aceasta”. Educația se
dovedește a fi, într-adevăr, o artă, întrucât este creatoare. Ea nu
creează însă lucruri materiale, ci operele ei sunt caracterele
șlefuite, ca niște diamante, nu de mâna sculptorului, ci de
mintea și inima educatorului.
Din acest punct de vedere, se înțelege că educația nu se
reduce doar la transmiterea unor informații sau a unor abilități
practice. Fără a le exclude pe acestea, educația presupune și
altceva –sau mai ales altceva– și anume: formarea personalității
omului.
Acest rol formator și-l asumă, sau trebuie să și-l asume,
Familia, Școala și Biserica. Importanța familiei în educarea
celor mici în spiritul valorilor religios-morale este covârșitoare.
Familia creștină, formată din bărbat, femeie și copii, constituie
14
mediul cel mai potrivit pentru cultivarea dragostei, înțelegerii,
bunei-cuviințe, blândeții și respectului față de ceilalți. În
familie, copilul crește în comuniunea de credință și de iubire
sfântă față de Dumnezeu, de părinți și de frați, valori care, o
dată învățate în anii copilăriei, vor fi respectate, mai apoi, și în
comunitate, în relațiile cu semenii.
Întrucât se au în vedere sufletele atât de sensibile ale
tinerilor, se înțelege că educația presupune multă înțelepciune,
răbdare și iubire. Astăzi, când societatea trece printr-o profundă
criză spirituală și morală, este absolut necesar ca familia să fie
clădită pe temelii solide, pe principii de viață care să izvorască
din duhul Evangheliei. Tinerii care sunt educați în perspectiva
iubirii infinite a lui Dumnezeu și a vieții veșnice nu se vor
raporta niciodată la această lume ca la ultima realitate, nu-și
vor alipi sufletul de cele materiale și nu vor face din
dobândirea lor un scop în sine, înțelegând că mai important
decât a avea și a stăpâni este a dărui și a se dărui.
Așadar, primii răspunzători de educaţie sunt părinţii,
familia fiind primul şi cel mai important loc unde copilul află
de existenţa lui Dumnezeu, învaţă să-i aducă cult lui Dumnezeu
şi este primul loc unde practică virtuţile sociale. Apoi,
responsabilă este societatea care este obligată să asigure cadrul
necesar desfăşurării activităţii de educaţie şi accesul
nestingherit la mijloacele existente. Misiunea şi răspunderea
părinţilor este preluată de cadrele didactice care încep procesul
educativ al copilului şi care însoţesc individul pe întregul
parcurs şcolar ca educatori şi formatori. Biserica este
responsabilă de educaţie şi trebuie să fie recunoscută ca o
instituţie socială umană capabilă de a educa şi forma persoane
şi personalităţi, având misiunea divină de a vesti calea
mântuirii prin Hristos. Biserica şi educaţia promovată are şi
rolul de a umaniza lumea contemporană.
15
Începută în Familie, educația continuă și se
consolidează apoi în Școală, unde profesorii conlucrează cu
părinții pentru a desăvârși această lucrare atât de importantă.
Școala este cea care asigură cadrul optim desfășurării
procesului educativ, îngrijindu-se ca tinerii să aibă parte de un
program structurat, de resurse și metode adecvate specificului
vârstei, particularităților și abilităților elevilor. Născută în tinda
Bisericii, școala românească a reprezentat dintotdeauna un
spațiu sacru, în care tinerii, îndrumați cu dragoste de către preot
–care de multe ori le era și dascăl– pătrundeau tainele
abecedarului, dar și ale comuniunii cu Dumnezeu. Școala
trebuie să-și continue și astăzi această vocație de a fi „un
laborator sfânt, în care elevii se pot pregăti atât pentru viața din
societatea umană terestră, cât și pentru viața și fericirea veșnică
din Împărăția lui Dumnezeu”.
Școala poate și trebuie să funcționeze ca un catalizator,
un loc de întâlnire și de convergență a întregii comunități
educaționale, cu singurul obiectiv de a modela și ajuta elevii să
crească, să ajungă persoane mature simple, oneste şi
competente, care ştiu cum să iubească cu fidelitate, care ştiu
cum să îşi trăiască vieţile ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu
şi profesiile lor viitoare ca o slujire adusă societăţii.... Şcoala
este unul dintre mediile educaţionale în care omul creşte
învăţând cum să trăiască, cum să devină adult, matur.
Înțelegând uriașa responsabilitate cu privire la educația
tinerilor, de a cărei reușită depinde împlinirea lor ca oameni,
dar și mântuirea lor și a noastră, Biserica a însoțit dintotdeauna
Familia și Școala în demersul de formare a tinerelor generații
în spiritul valorilor fundamentate pe credința Bisericii
Ortodoxe și tradiția vie a poporului român.
Biserica trebuie să fie prezentă în toate şcolile unde sunt
educaţi proprii-i membrii. Formarea profană trebuie însoţită de
16
formarea spirituală, de aceea este necesar ca educaţia religioasă
proprie să se desfăşoare în pluralismul societăţii de astăzi.
Cuvântul credință apare de nenumărate ori în limbajul
curent al oamenilor, dar se pune întrebarea cum poate ea să fie
definită, ce este, de fapt, credința? Aceasta e o întrebare tot mai
des întâlnită astăzi. La televizor, în ziare, în mediul online, la
şcoală, în tramvai, la serviciu, în dezbateri publice se discută
dacă este bine să fii credincios sau nu!
Cea mai cuprinzătoare definiţie a credinţei a lăsat-o,
peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este adeverirea
celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei
11, 1). Simplu şi la obiect. Teologia dogmatică, dezvoltând
definiţia Sfântului Apostol Pavel, spune despre credință că este,
mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu. Este rodul conlucrării
dintre Dumnezeu şi om, dăruită prin harul divin. Credinţa nu
poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi
cunoscut cu mintea, pentru că „lumea, prin înţelepciune, nu L-a
putut cunoaşte pe Dumnezeu” (I Corinteni 1, 21).
Credinţa este un dar al harului Duhului Sfânt. Nu se dă
pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu
este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr
sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar, atât de preţios.
Omul trebuie numai să fie gata să-l primească.
Nu este întâmplător faptul că dumnezeieștii Părinți au
statornicit, în simbolul de credinţă care se rostește la fiecare
Liturghie, cuvântul - „cred”. Este confirmarea faptului că
întreaga noastră viaţă trăită euharistic are drept început
credinţa. Dar cum este această noțiune percepută de un om
obișnuit? Punând această întrebare unui grup ce copii cu vârste
cuprinse între 11 și 15 ani, am primit următoarele răspunsuri: „
Credința, pentru mine, e atunci când noi, oamenii, respectăm
legea Domnului, îi urmăm sfaturile și suntem credincioși. A fi
credincios nu înseamnă să mergi la biserică și să te rogi. Pentru
17
mine termenul credincios înseamnă sa fii trup și suflet întru
Dumnezeu, să-i ascultăm și să-i urmăm legea. Mulți oameni
sunt credincioși doar când au necazuri, și mai puțin atunci când
le merge totul bine. Se spune că în caz că pățim ceva, sau ceva
rău se întâmplă în viața noastră, trebuie să ne rugăm. Nu! Ne
rugăm tot timpul, dacă suntem credincioși cu adevărat. Orice s-
ar întâmpla, trebuie să ne amintim de Dumnezeu tot timpul, nu
doar în momentele grele. Asta înseamnă pentru mine credința”
(Alex, 14 ani).
„Credința nu înseamnă doar să te rogi și să mergi la
biserică. Credința înseamnă frica de Dumnezeu atunci când
greșești și când faci fapte rele. Atunci când ești tânăr nu îți dai
seama cât de important este să fii credincios. Dumnezeu este
cel care ne-a creat și care ne îndrumă pe un drum bun. La
fiecare necaz, Dumnezeu ne ajută și chiar dacă greșim, el ne va
da o șansă nouă. Există multe povești despre oameni care s-au
schimbat datorită lui Dumnezeu. Oameni care nu credeau în
existența lui dar pe care acesta, cu răbdare, i-a iertat” (Andreea,
12 ani).
„Credința este o putere tainică și atunci când prinde
viață în sufletul unui om îl transformă pe acesta mai mult decât
orice altă putere. A fi un om credincios înseamnă a-l primi pe
Dumnezeu în inima ta, înseamnă să-i asculți sfaturile, să-i
respecți poruncile, să-i ajuți pe ceilalți...” (Gessica, 12 ani).
„A fi credincios înseamnă a crede în Dumnezeu, a
merge la biserică, a te ruga, etc... Cred că credința este unul
dintre cele mai importante lucruri în această viață. Să crezi în
Dumnezeu este un lucru care te poate duce în rai. Raiul este
casa Domnului. Eu nu mă cred un om credincios, deși seara și
dimineața mă rog, mai merg din când în când la biserică și nu
înjur. Cu toate acestea nu mă cred un om credincios deoarece
eu cred că doar atât nu ajunge” (Denisa, 12 ani).
18
De credință este, așadar, nevoie în problemele mărunte
ale vieții tot atât de mult ca și în cele mari. În interesele și
activitățile noastre de fiecare zi, puterea lui Dumnezeu care ne
susține devine un lucru real pentru noi, printr-o încredere
neabătută.
Credința poate fi pusă în strânsă legătură cu tradiția.
Daca întelegem tradiția ca pe o sumă de valori, dacă
conștientizăm faptul că ne naștem, trăim și profitam de pe urma
traditiei, în sensul larg al termenului, cel de totalitate a valorilor
acumulate de societate la un moment dat, putem lega traditia și
de credință și de educație.
Transmiterea unei tradiții sănătoase ține, în ultima
instanță, și de calitatea noastră de oameni si de creștini. În
societatea în care trăim, ca urmare a înțelegerii în sens peiorativ
a tradiției, dar mai ales a grabei și presiunilor care ni se fac
pentru introducerea si acceptarea, în societatea românească, a
unor valori care nu o definesc și pe care marea majoritate a
oamenilor nu le acceptă, s-a ajuns la deteriorarea tradiției.
Cuvântul cheie pentru tradițiile românești poate fi
identificat în înțelepciune. Întelepciunea de a-ti chivernisi
aceasta scurta viata astfel încat să poți realiza ceva aici, dar,
mai ales, sa dobândești mântuirea, împărăția lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă o viața morală, creștină, cumpătată, în care
frumosul si armonia își au locul lor, venind să bucure sufletul;
mai ales sufletul încărcat cu atâtea probleme al omului
contemporan. Și este adevărat că obiceiurile populare au
contribuit, într-o oarecare măsură, la laicizarea credinței, asa
cum se manifestă ea mai ales în mediul rural, în popor. În
locurile cu o puternică tradiție populară, unde aceasta a fost
păstrată și transmisă din generație în generație, pe cale
familială, fiind considerată sacră, se poate vorbi chiar despre
existența unui creștinism popular.
19
Nu este deloc neglijabilă componenta misionară și
socială a obiceiurilor la marile sărbători. De aceea, în
creștinismul ortodox românesc actual este imposibilă separarea
netă dintre tradiția populară și sărbătorile creștine sau
obiceiurile vieții de familie. De altfel, încă de la începuturile
sale, creștinismul și-a integrat unele dintre obiceiurile populare,
resemnificându-le și creștinându-le pe cele păgâne și
transformand chiar templele în biserici. În zilele noastre însă,
când dogma creștina cunoaște o largă răspândire, fiind însușită
de cei mai multi dintre romani, credem că întregul arsenal de
obiceiuri populare, alături de cunoașterea directă și mai
aprofundată a credinței, vor trebui să contribuie mai mult la
stimularea râvnei pentru dreapta credința și a efortului pentru
desăvârșirea creștină a practicanților lor. Se spune că orice
știință care nu conduce către Dumnezeu este deșartă.
De asemenea, în zilele noastre, se disociază credința de
cultură, deși începuturile culturii românești și ale celei
europene sunt creștine și o parte însemnată a patrimoniului
cultural național, material și imaterial, are baze creștine.
Sărbătorile importante ale anului, sunt dovezi ale împletirii
dintre credință și cultură, ale modului în care cultura
înfrumusețează formele credinței, iar credința dă sens, în
veșnicie, operelor culturale. Din păcate, este vorba aici de
creația populară, considerată minoră și nedreptățită valoric de
unii oameni de cultură. Totuși, obiceiurile populare ne apropie
mai mult Dumnezeu, ne fac să ne cunoaștem, mai profund,
credința și sensul vieții noastre pe pamânt. Iar dacă obiceiurile
populare ni se par insuficiente pentru păstrarea identității
românești și creștine, Biserica este si a fost, de multe ori, mai
convingatoare decât chiar multe dintre instituțiile statului, ea
putând deveni un actant important în ceea ce priveşte educaţia
şi universul şcolar.
20
Și Școala este pusă în situația de a răspunde
provocărilor lumii moderne, prin promovarea sau nu a unor
categorii de valori în rândul tinerilor. Prin calitatea sa
educațională, școala poate reprezenta unul dintre locurile de
păstrare și transmitere a valorilor identitare. De aceea educația
școlară reflectă stadiul la care a ajuns o societate, valorile care
primează dar și un anumit raport între tradiție și noutate. A
vorbi despre păstrarea și transmiterea tradiției populare în școli
ar însemna, practic, a vorbi de o foarte sumară preocupare, care
figurează prea puțin în programele de învățământ, iar, de multe
ori, nici între activitățile extrașcolare. Învățământul ignoră,
uneori, relevarea valorilor identitare românesti, preferând
introducerea în studiul elevilor a unor valori in vogă și
promovând distracțiile sub orice formă, în locul aprofundării
unor discipline folositoare vieții.
Promovarea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a valorilor
morale este şi importantă şi necesară deoarece după cei şase-
şapte ani de acasă, şcoala este aceea care poate şi trebuie să
completeze, în modul cel mai firesc şi necesar, educaţia
religioasă a copilului. Cunoştinţele de religie oferă elevului
modele de vieţuire, de comportamente universal-valabile, prin
Dumnezeu-Omul, Modelul suprem - Iisus Hristos, Dumnezeul
nostru; oferă prilejul de a cunoaşte importanţa credinţei/
spiritualităţii poporului său (şi a omenirii); le dezvăluie rolul
nedisimulat al valorilor spirituale în conturarea personalităţii
umane. Oferă, de asemenea, prilejul de a cunoaşte şi dobândi
virtuţile cu ajutorul cărora să răzbească în cotidian. La școală,
în orele de religie, elevul îşi va însuşi, motivat şi firesc,
modelele de credinţă şi comportament pozitiv; va învăţa de ce
şi cum să respecte şi pe cei de alte credinţe decât a lui, dar care
promovează aceleaşi principii şi virtuţi morale care izvorăsc
din credinţa în Creator, nădejdea în ajutorul şi dreptatea divină
şi dragostea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu.
21
Există, așadar, o strânsă legătură între credință, tradiție
și educație. Într-o societate umană, oricât de primitivă, de
oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre,
educaţia joacă un rol esenţial, de supravieţuire. Educaţia este o
necesitate, dar la oameni este şi o datorie. Etiologii susţin că,
într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de „educaţia”
progeniturilor, le învaţă să cânte dacă sunt păsărele sau să
vâneze dacă sunt feline.
Baza unei educaţii eficiente, creatoare de cultură şi
civilizaţie autentice este sfinţenia, afirma teologul sârb Sfântul
Iustin Popovici, căci separată de Evanghelie, cultura devine o
tragică sforţare zadarnică. Deci credința modelează spiritul uman.
Basmele românilor ca şi poezia populară românească,
chiar şi atunci când nu se referă, cum o face de regulă, la teme
creştine, au ceva din bunătatea sufletească a creştinului
ortodox, care în orice împrejurare este îngăduitor până şi cu cel
care îi face rău, şi este răbdător, şi aşteaptă cu încredere ca
Bunul Dumnezeu să-i facă dreptate.
S-ar putea spune că această spiritualitate creştin-
ortodoxă, de mare elevanţă, conduce la sacrificii de sine, la
jertfire pentru alţii şi la iertarea duşmanilor.
Vremurile de acum si de altădată au arătat în diferite
situații că, pentru a ajunge la un anumit standard de existență
socială și evoluție umană, este nevoie de credință, pentru că „a
fi sau, mai degrabă, a deveni om înseamnă a deveni religios”
(Mircea Eliade).
Bibliografie:
• Alina Stoica, Alexandru Stoica, Educație și credință spre o
reunificare a valorilor, Bergamo, 2013.
• Ney Bailey, Faith Is Not A Feeling [Credinţa nu este un
sentiment], WaterBook Press, 2002.
• Irineu - Episcop de Ecaterinburg și Irbitk, Mamă, ai grijă!
Călăuziri pentru creșterea și educarea ortodoxă a copiilor, 2001.
22
PĂRINTELE PROFESOR NICOLAE NEAGA -
PERSONAJ LITERAR
Mirela-Ioana DORCESCU∗
Abstract:
The author of this confession manages to draw the soul
portrait of Father Professor Nicolae Neaga. Educated in
Chernivtsi and in the West, Father Neaga became in Sibiu and
Timișoara, the Patriarch of the Theological Schools here where
he taught the Old Testament biblical disciplines, researcher and
prolific publicist to the same extent. The poet Eugen Dorcescu
greeted the rendering of the face of Father Nicolae Neaga, who,
like a disciple, listens to the voice of the Professor in the poetic
interpretation of the didactic-poetic books of the Old
Testament.
Keywords: priest, angel, poet.
Exordiu
Apariție fulgurantă în proza dorcesciană, Părintele

Profesor Nicolae Neaga este unul dintre personajele integral
pozitive ale renumitului scriitor timișorean. În contextul unei
lumi incriminate fără cruțare, emergența spirituală a acestui
caracter câștigă un tot mai uimitor și mai important teritoriu,
cel puțin din punct de vedere artistic. Rarisime sunt în literatură
∗
Conf. univ. dr., Universitatea de Vest din Timișoara.
23
personajele umane fără pată, fără defecte, care nu ratează nimic
și nu dezamăgesc deloc. Tocmai de aceea, un asemenea
personaj incită. Se cere definit și justificat. Încadrat într-o
tipologie. Oricum, remarcat.
Întrucât el contrazice înțepenitele șabloane analitice,
conform cărora un personaj literar pe de-a-ntregul pozitiv ar fi
factice, neverosimil, de vreme ce contrazice flagrant lumea
oamenilor. Or, Părintele Nicolae Neaga nu este doar perfect
credibil, ci și (după imbatabila spusă a lui Aristotel) verosimil
și necesar, dat fiind că sistemul său de reprezentare, de
integrare și de referință e altul: lumea divino-umană. În
viziunea și în interpretarea lui Eugen Dorcescu, Părintele
Nicolae Neaga este un sol, un mesager, un duh slujitor:
anghelos. Prin el (și prin el) se arată puterea lui Dumnezeu de a
vindeca „duhul zdrobit” al Poetului, duh zdrobit adus (și
conștientizat) drept jertfă plăcută Domnului ((cf. Psalmul 50,
18). De aceea, crede Eugen Dorcescu, agreează Dumnezeu o
atare jertfă: fiindcă atunci își poate arăta El, în plină lumină,
mărirea, îndurarea și puterea.
Preliminarii
În primii ani de după Revoluția din 1989 („marea

revoluție capitalistă din decembrie”), Eugen Dorcescu resimte
o puternică inaderență la realitate, perfect motivată în Jurnalul
său, intitulat Îngerul Adâncului (Timișoara, Ed. Mirton, 2020).
Are „duhul zdrobit”. Care sunt cauzele dezamăgirii și
dezgustului? Înșirăm, aleatoriu, câteva: obținerea libertății
noastre prin vărsare de sânge fratern, presupunând încălcarea
poruncilor (v. „Să nu ucizi!” și „Să îți iubești aproapele ca pe
tine însuți!”); instalarea debandadei, a conflictelor, a ororilor;
furtul („Să nu furi!”); degradarea orașului; absența unei
perspective de încredere; imoralitatea și oportunismul;
24
dezbinarea; disprețul față de valori; „bișnița la sol”, dar și la
niveluri superioare; ravagiile produse de „gherila urbană” (ce
ironie amară!) în instituțiile de cultură etc. Adică fațetele
evidente ale acelei „démence universelle”, despre care vorbea
Flaubert, în Éducation sentimentale, punând o etichetă
peremptorie declinului postrevoluționar. Eugen Dorcescu preia
enunțul flaubertian, aplicându-l realităților autohtone. În toiul
unor asemenea evenimente, a căror (i)logică nu s-a lămurit nici
până astăzi, Poetul se retrage din lume, printr-un gest decisiv:
demisia de la conducerea Editurii Facla.
„Nerâvnind la vanitățile materiale ale acestei lumi (mai
ales, în tulburea vreme a «tranziției»), Eugen s-a refugiat (dar,
oare «s-a refugiat» sau o avea înscrisă în ADN-ul său
dintotdeauna?) în comuniunea cu Atotputernicul, găsindu-și
liniștea (salvarea) în acele momente de cumpănă” (Livius
Petru Bercea, Îngerul Adâncului. Persoana umană și istoria
oamenilor).
Intervenția divină în existența cunoscutului Poet
timișorean s-a manifestat, în acea perioadă, prin stimularea
unui alt centru vital: cel „al darului său de har”. Ideea spontană
de a stihui Psalmii marchează un reviriment. Poetul se
angajează total într-un proiect de slujire a lui Dumnezeu,
potrivit talantului încredințat lui. Trăiește, cu fervoare, într-o
metarealitate. Încă de prin anii ’70, Eugen Dorcescu plănuia să
scrie o Metafizică. Acel proiect a eșuat. Nu a încetat însă, odată
cu blocarea acestuia, și dorința scriitorului de a se consacra
metafizicului - ca om („Singurătatea omului metafizic e
comuniunea cu Divinitatea. Solitudinea lui e, de fapt, libertate”
- Îngerul Adâncului, 9 martie 1991) și ca poet („Eu sunt
creștin. Eu sunt poet. Eu sunt poet creștin. Eu sunt poet mistic”
- Îngerul Adâncului, 11 decembrie 1997). În ambele ipostaze,
s-a plasat constant, după Revoluție, pe „o cale regală”, după cum
25
afirmă Mircea Lăzărescu (Îngerul din adâncuri. Sau tulburătorul
Paște al anului 2020, „Timișoara”, 8 mai 2020, p. 6).
Semnele grației divine se multiplică. De pildă, în cursul
versificării Psalmilor, Eugen Dorcescu simte pogorând asupră-
i Duhul, care, pentru o vreme, îi îngăduie să avanseze în
proiectul său spiritual. Florin-Corneliu Popovici s-a referit la
această stare de elevație a Poetului: „... [Eugen Dorcescu]
trăiește pe deplin (uneori contondent, dureros) propria-i
metamorfoză, cu o uluitoare capacitate de muncă și de sinteză,
pe care, invariabil, o pune pe seama harului cu care a fost
investit: la 49 de ani, în numai două săptămâni, reușește
performanța de a versifica 50 de psalmi, într-o primă lucrare de
căpătâi ce-i marchează intens existența” (Și eu am fost în
Abaddon).
Credința, cultura biblică și talentul poetic au ridicat
stihuirea Psalmilor la un asemenea nivel de expresivitate și de
calitate, încât Profesorul G.I. Tohăneanu a văzut în măreața
realizare nici mai mult, nici mai puțin decât „un act patriotic”.
În același sens, Lucian Bureriu a remarcat că, în inspirata
lucrare a confratelui său, „se conservă limba română”.
Mai mult decât atât, după ce a publicat, în două ediții,
Psalmii în versuri (1993, 1997), Eugen Dorcescu a pătruns,
prin „porți împărătești”, într-o altă lume. S-a apropiat de preoți
și ierarhi, fiind apreciat de personalități ale Bisericii Ortodoxe
Române. Iată ce afirmă despre Psalmii în versuri, Mitropolitul
Bartolomeu Valeriu Anania (ilustrul cărturar Valeriu Anania):
„Am deschis cartea, am citit primele pagini și de îndată mi-am
dat seama că autorul –un mare meșteșugar al stihului învățat să
zboare cu aripile larg deschise– nu se mulțumește să versifice
textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române
contemporane și la dimensiunile talentului autentic al unui
scriitor modern” (Valeriu Anania, text de coperta a IV-a la
volumul Eugen Dorcescu, Biblice, Timișoara, Ed. Marineasa,
26
2003). De asemenea, Părintele Nicolae Neaga, citat de Poet în
Îngerul Adâncului, 2 februarie 1996, salută „o capodoperă,
datorată unui mare poet”. Trimiterea bibliografică o găsim mai
târziu: „Părintele Nicolae Neaga a scris o recenzie la Psalmii în
versuri pentru «Altarul Banatului»” (Ibidem, 30 iulie 1997).
Considerăm că una dintre cele mai benefice consecințe
ale stihuirii Psalmilor a fost întâlnirea, cu adevărat
providențială, dintre Eugen Dorcescu și Părintele Nicolae
Neaga, o legendă vie pentru clerul ortodox. Sacerdotul a trăit
100 de ani (1902-2002) – vârsta maximă a omului, după Isus
Sirah. Teolog de renume național, cu studii de specialitate la
Cernăuți, doctorat la Strasbourg și strălucită carieră
universitară la Academia Teologică din Sibiu, de unde a ieșit la
pensie în 1973, Părintele Nicolae Neaga a fost un specialist de
elită în Vechiul Testament, care, în ultimul deceniu al secolului
trecut, nonagenar fiind, ținea încă prelegeri și conferințe la nou-
înființata secție de Teologie a Universității de Vest, publica în
revistele de profil, era o prezență activă în cercurile culturale
ale Timișoarei și, cu toată smerenia sa, se remarca,
pretutindeni, prin orizontul cunoștințelor, prin tăria credinței,
prin serenitatea ce-l defineau. De aceea, avea întotdeauna
rezervat, în mediul teologic și cultural din vestul României, un
loc de cinste. De exemplu, cu prilejul unei sesiuni de
comunicări, îl aflăm în proximitatea Mitropolitului Banatului:
„A fost și o sesiune de comunicări dedicate Psaltirii, la
Universitate, în Aulă, cu participare selectă - inclusiv
Mitropolitul Nicolae și Părintele Nicolae Neaga. Am citit acolo
o comunicare - Psalmii în versuri. Mărturia stihuitorului și
Psalmul 136/137” (Îngerul Adâncului, 28 aprilie 1997).
În schimb, pentru locuitorii urbei de pe Bega, era mai
degrabă un necunoscut. Trecea printre ei, cu discreție, cu
modestie, aproape nevăzut:
27
„Prea puțini, nepermis de puțini, sunt cei care știu, care
pricep cine este ființa fragilă (extrem de puternică însă), ființa
aproape celestă care – așa cum repetă, zâmbind – «face umbră
pământului»” (Scrisori la un prieten, p. 10).
Portretul Părintelui Profesor Nicolae Neaga
Analizând însă impactul Părintelui Nicolae Neaga

asupra propriei deveniri, Eugen Dorcescu vede în bonomul
teolog un mesager al Domnului. De trei ori își exprimă această
percepție:
- „Paralela 45” (1997) și introdusă apoi în volumul
Scrisori la un prieten (Timișoara, Ed. Excelsior, 2000);
- printr-o metaforă in praesentia, într-o structură tipică
definiției: „În imensa și deșarta nebunie a lumii, Părintele
Nicolae Neaga e un înger (s.n. - MID)” (30 iulie 1997). Acesteia i
se adaugă o explicație: „Pentru el, viața e altfel decât pentru
inșii din jur. Fiindcă el e altfel” (Ibidem). Cum altfel? Pur,
candid, cu frăgezimea unui copil. Ideal pentru Împărăția lui
Dumnezeu: „Senin, binevoitor, lipsit complet de patimi, purificat.
[…] Mărunt de statură, cu tenul curat, ca de prunc” (Ibidem);
- printr-o metaforă in absentia, în urma unei identificări
ontologice: „Sunt fericit când mă aflu în preajma acestui
mesager al Înțelepciunii” (Scrisori la un prieten, p. 10).
În paginile de jurnal, publicate sau inedite, ca și în
epistola consacrată Părintelui Nicolae Neaga, se preamărește
forța candorii celui „credincios până la sfârșit”, într-o lume
urâțită, zbuciumată, chinuitoare. Poate că Părintele Neaga nu se
lasă atins de neajunsurile ambianței, fiindcă el, precum Iisus,
„nu aparține lumii acesteia”.
Vitalitatea lui, energia implicării, optimismul și
entuziasmul tuturor întreprinderilor sale trezesc admirație, dar
și uimire, făcând dificilă o tentativă de portretizare: „...
28
personalitate a cărei valoare îmi este cu neputință să o calific și
care, la cei 96 de ani ai săi, e încă de față acolo unde Spiritul
încearcă să se arate sub zgură și reziduuri...” (Scrisori la un
prieten, p. 10).
Din relatările lui Eugen Dorcescu reiese că Părintele
Nicolae Neaga se ivea, de cele mai multe ori, pe neașteptate în
calea scriitorului. Oriunde ar avea loc, dialogurile lor sunt, de
fiecare dată, pline de dragoste și armonie. Le caracterizează
naturalețea, simplitatea și profunzimea. Absența oricărui gând
ascuns. Bucuria.
„Ieri, îndreptându-mă spre Excelsior, l-am văzut în parc
pe Părintele Nicolae Neaga. Am mers la el și am stat puțin de
vorbă. Duminică a împlinit 96 de ani” (Îngerul Adâncului, 30
iulie 1997).
„Îl văd uneori, când e vreme frumoasă, contemplativ,
împăcat, abstras și, evident, neobservat, pe o bancă, în parcul
din centrul orașului. Mă alătur și conversăm câteva minute.
Orice întâlnire de acest fel e purificatoare” (Scrisori la un
prieten, p. 10).
După ce, din proprie inițiativă, Eugen Dorcescu
stihuiește și Ecclesiastul, este pătruns „până în măduvă” de
spiritul acestuia. Havel Havalim descrie, în viziunea Poetului,
întreaga existență umană. Amărăciunea se întețește pe măsură
ce recitește, de numeroase ori, Cartea lui Iov, în ediții diferite,
în vederea unui nou proiect literar. Dar, Părintele Neaga îi
deturnează planurile.
„Ieri, înainte de ora 12, l-am întâlnit la Poșta Mare pe
Părintele Nicolae Neaga. Mi-a spus că a trimis la revistă
recenzia sa la Ecclesiastul în versuri și că va recomanda
studenților cartea. Mi-a reprodus, privindu-mă atent cu ochii
săi luminoși, finalul comentariului: «Autorul să continue cu
celelalte cărți: Pildele»”.
29
Îndemnul clar, rostit cu „ochi luminoși”, din finalul
acestei consemnări are valoarea unui sfat, a unui imbold
duhovnicesc. Salutar. Eugen Dorcescu îi dă imediat ascultare.
De altfel, este fericit să se știe călăuzit de Părintele Neaga. Are
deplină încredere în cunoștințele sale, dar și în bunele intenții,
în intuiția sa infailibilă, simțind că într-o asemenea persoană
umană sălășluiește Dumnezeu. De altfel, el primește acest
îndemn după o înfiorată așteptare. Îi apreciază, pe loc, justețea.
Oportunitatea. Fiindcă Eugen Dorcescu a fost atras
dintotdeauna de sentențe, în special de cele biblice, dar nu se
gândise niciodată până atunci că le-ar putea stihui. Din acel
moment a fost convins de reușită. A vibrat intens la gândul
noului proiect, având certitudinea că Îngerul s-a arătat pentru a-
l călăuzi spre bine, spre valoare.
„L-am ascultat, absorbit, mulțumindu-i, în gând, pentru
sugestie. Da, voi stihui Pildele. Fără ezitări, fără prea multe
amânări” (31 august 1997).
Acestei întreprinderi i se interpune doar scrierea acelei
epistole-portret, închinată Părintelui Nicolae Neaga (v. supra).
La succesiunea celor două evenimente, Poetul se referă în
Jurnal:
„De azi-dimineață, am început stihuirea Pildelor. Ieri
am scris Despre senectutea angelică, un portret al Părintelui
Nicolae Neaga. L-am dus la «Renașterea»” (Îngerul Adâncului,
14 noiembrie 1997).
Misterul ființei ce apare din senin, în clipe de
încercare, și indică direcția salvatoare, ascunde un sens
transcendent. Alteritatea sa depășește orice așteptare
omenească. Blajin, gentil, himeric, spiritualizat, Părintele
Neaga îi insuflă Poetului o tărie și o determinare superioare
celor experimentate până atunci: „... părintele Neaga, apariție
delicată, senină, comunicativă, de o distinsă și întăritoare
sociabilitate, nu a rupt câtuși de puțin legăturile cu lumea, dar
30
le-a înduhovnicit (s.a.- ED), le-a plasat acolo unde le e locul și
menirea” (Scrisori la un prieten, p. 11).
Mi-ar fi plăcut să îl cunosc direct pe Părintele Neaga.
Mi-e și greu să cred că nu l-am remarcat în Universitate, în
oraș. Dar, citind însemnările lui Eugen Dorcescu, m-a frapat
acest personaj, atipic prin imaterialitatea sa și prin puritatea lui
absolută. Totuși, cum am spus, verosimil. Și m-au asaltat
întrebări nenumărate privind natura lui ontologică. În toate
scrierile lui Eugen Dorcescu, limita dintre real și ireal este
extrem de fragilă. Întâlnirile lui cu avatarii și epifaniile sale se
petrec tocmai pe această muchie - ce desparte și unește în același
timp. Deși în plină zi, întâlnirile cu Părintele Neaga par a potența
impresia de irealitate, de evadare, de pendulare între lumi.
Contrastul materie-spirit se adâncește pe măsură ce trec
anii și Părintele pare a se decorporaliza, pare a fi doar duh:
„O lumină, totuși, în fața Poștei Mari - Părintele
Profesor Nicolae Neaga. Are 98 de ani” (6 septembrie 1999,
pagină inedită din Jurnalul lui Eugen Dorcescu).
Astfel încât, în universul discursiv metafizic, concluzia
lui Eugen Dorcescu devine plauzibilă:
„În lumea noastră chinuită, agitată, bântuită de
îndurerări diabolice, în nimicnicia vieții noastre delirante,
părintele Nicolae Neaga este un înger (s.n.-MID)” (Scrisori
la un prieten, p. 11).
31
EDUCAȚIA ORTODOXĂ ÎN LUMINA
PUBLICAȚIEI ,,ÎNVIEREA” /
ORTHODOX EDUCATION IN THE LIGHT
OF „ÎNVIEREA” ISSUE
Marius FLORESCU∗
Abstract: In the context of the Year of Pastoral Care

for Families and Youth1 into Romanian Patriarchate in 2020,
the following study will examine the way in which Învierea
issue of the Archbishopric of Timișoara has treated this topic
during decades. The Învierea’s issues have been extracted from
the collection of the Library of the Diocesan Centre in
Timișoara. The main topic is divided into three subthemes: The
Childhood since Ever; Religion in School, at the Time of
Balance; The Icon of the Child’s Soul.
Keywords: Education, Orthodox, Religion, School,

Children.
Publicaţia eparhială „Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei,

care a intrat deja în cel de-al 30-lea an de apariţie neîntreruptă,
cuprinde pe lângă informaţiile din viaţa bisericească, studii,
articole, meditaţii duhovniceşti care se adresează clericilor şi
credincioşilor, pe teme de teologie, istorie, cultură şi altele.
∗
Preot lect. univ. dr., la Universitatea de Vest din Timișoara, redactor-șef al
revistei eparhiale ,,Învierea” din Timișoara.
1
https://basilica.ro/hotararea-sfantului-sinod-cu-privire-la-anul-omagial-2020/,
accesat la 6 ianuarie 2020.
32
Studiul de faţă îşi propune să surprindă felul în care
tema anului omagial 2020 a fost reflectată de-a lungul vremii în
paginile publicaţiei „Învierea”. Pentru documentare, am folosit
editorial din „Învierea” apărute începând din anul 2000 şi până
în prezent, deci o perioadă de 20 de ani2.
Editorialele care s-au încadrat temei, le-am structurat pe
trei subcapitole, după cum urmează.
Copilăria de azi și de totdeauna
Vremea copilăriei rămâne pentru orice om de pe faţa

pământului un timp magic ce are valoare de simbol. Ea rămâne
întipărită în memorie aproape toată viaţa şi se pare că unele din
experienţele trăite odinioară marchează într-un fel întregul curs
al vieţii omului.
Copiii sunt muguri de lumină şi daruri sfinte, dovezi vii
ale iubirii lui Dumnezeu, pe care trebuie să le preţuim la
adevărata lor valoare şi pentru care trebuie să învăţăm să
mulţumim. Nevinovăţia, puritatea, iubirea şi sinceritatea lor
reprezintă repere importante în drumul nostru spre împărăţia lui
Dumnezeu şi ne pot ajuta să depăşim „cercul strâmt” al unei
societăţi individualiste şi egoiste. Doar copiii pot oferi speranţă unei
lumi secularizate, care tinde să uite moştenirile trecutului, să
pervertească valorile prezentului şi să renunţe la darurile viitorului.
Comunitatea contemporană, chinuită de egoism şi
indiferenţă, a devenit o simplă „existenţă comunitară”, lipsită
de roadele adevăratei comuniuni, bazată pe iubire şi ajutorare.
Într-un spaţiu al profitului necondiţionat, definit prin
transformarea fiinţelor în obiecte sau în cifre cu semnificaţii
economice, copiii devin adesea simple obiecte şi ţinte vulnerabile.
2
Colecția de publicații a Bibliotecii Arhiepiscopiei Timișoarei, ianuarie
2020, fără cotă.
33
Pentru a preveni aceste răni deschise în viaţa familiei -
mediu sfânt al binecuvântării vieţii umane - trebuie să învăţăm
să îi respectăm pe copii şi să îi înţelegem. Mântuitorul Iisus
Hristos i-a primit cu dragoste pe copii şi pe tineri şi i-a ascultat
cu seriozitate. Aceste două coordonate trebuie să caracterizeze
relaţiile autentice şi necesare, desconsiderate, astăzi, sub
pretextul afirmării libertăţii individualiste a omului contemporan.
Instabilitatea familială, divorţul, violenţa, scăderea fidelităţii
conjugale, dispreţul faţă de valorile tradiţionale au condus la
traumele actuale suferite de cei lipsiţi de apărare, drame
ignorate sau considerate simple informaţii oferite de mass-
media. Deşi Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copiilor menţionează „principiul interesului superior al
copilului”, exploatarea, părăsirea, răpirea sau uciderea copiilor
reprezintă păcate săvârşite, în continuare, la adăpostul
indiferentismului, al consumismului şi al profitului material,
trăsături definitorii ale societăţii contemporane.
Alături de părinţii trupeşti, slujitorii sfintelor altare,
părinţi sufleteşti dăruiţi de Dumnezeu, sunt datori să îi
ocrotească pe copii, pe cei mai mici fii ai Bisericii, prin iubirea
părintească, prin sfatul bun, prin îndemnul la viaţă spirituală şi
prin programe pastorale pentru copii şi pentru părinţii lor. După
anii grei ai dictaturii comuniste, când nu aveau dreptul să se
implice în viaţa comunităţilor, preoţii, păstori de suflete,
trebuie să urmeze pilda Bunului Păstor, să îi caute şi să îi
salveze pe cei rătăciţi, căzuţi sau dezorientaţi, într-o lume
stăpânită de materialismul agresiv. Părinţii copiilor trebuie să
redescopere, împreună cu slujitorii Bisericii, grija pentru copii,
puterea rugăciunii curate şi ajutorarea spirituală şi materială a
copiilor, importanţa educaţiei creştine şi frumuseţea iubirii
34
părinteşti, daruri necesare cinstirii altarului sfânt al familiei,
binecuvântat de Dumnezeu şi aşezat la temelia relaţiilor sociale“3.
Într-adevăr, mulţi copii nu pot astăzi să se bucure de
copilărie, fie în ţara noastră, fie aiurea. Pretutindeni însă, adulţii
responsabili, împreună cu forurile competente caută soluţii, aşa
încât să prevaleze în faţa dificultăţilor de tot felul, egalitatea de
şanse la o educaţie, hrană şi o îngrijire cel puţin decente.
În întreaga lume, copilului i s-au creat instituţii speciale
menite să-i protejeze drepturile. Astfel, UNICEF-ul (Organizaţia
Mondială pentru Protecţia copiilor) sau O.N.U. (Organizaţia
Naţiunilor Unite) luptă ca, oriunde s-ar afla, copiii să beneficieze
de un tratament adecvat.
Cu toate acestea, cu tristeţe observăm că în multe locuri
din lume soarta copiilor nu este îmbucurătoare. Un raport al
UNICEF menţiona în urmă cu aproape un an că în unele ţări
africane copiii mor efectiv de inaniţie iar şansele celor care
supravieţuiesc de a ajunge o vârstă rezonabilă sunt limitate. În
Marea Britanie apoi, în perioada 1999-2000 s-au dublat apelurile
unor copii cu tendinţe sinucigaşe la serviciile de asistenţă
telefonică. Aceste tendinţe erau cauzate de stări de intimidare
din partea colegilor, lipsă de afecţiune, stresul dinaintea
examenelor şi altele.
Nu vrem să părem pesimişti dar, aruncând o privire în
ograda proprie, nu putem decât să ne îngrijorăm de ceea ce
vedem. Violenţa de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt
unele dintre cele mai îndrăgite „hobby-uri” ale adolescenţilor
români. Cel puţin aşa spun statisticienii. Desigur, există şi
numeroase excepţii de genul copiilor liniştiţi şi studioşi, dar
culmea este că aceştia sunt ridiculizaţi de colegii sau prietenii
lor care au alte concepţii despre viaţă.
3
Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Ziua internațională a
copilului, 1 iunie 2001.
35
Aici intervine permanenta întrebare (sperăm că nu
retorică): Ce poate să facă Biserica în sensul călăuzirii spre o
creştere ordonată şi sănătoasă a copiilor?
Răspunsul prompt pe care l-ar da oricine ar fi: Biserica
trebuie să se îngrijească de educaţia copiilor prin intermediul
orelor de Religie, care nu sunt doar ore de predat teorie, ci şi
unele în care se deprind multe învăţături morale. Este şi acesta
un adevăr, dar nu e suficient să ne limităm la atât.
Se spune că în vremurile de demult, un părinte care
ducea o viaţă îmbunătăţită i-a spus ucenicului, arătându-i un
pom de înălţime medie, care începuse să prindă rădăcini:
„Smulge acest copac din rădăcină!” Şi nu a reuşit. Apoi i-a
arătat un alt pom mai mic, abia răsădit şi i-a zis: „Smulge acest
copac din rădăcină!” Şi la prima încercare a smuls copăcelul
din pământ. Făcând o paralelă între această povestire şi
educaţia copiilor, am putea spune că de multe ori părinţii sunt
aproape neputincioşi în a schimba comportamentul copiilor
mai mari; alta va fi situaţia însă dacă vor începe să se ocupe de
educaţia lor încă din fragedă pruncie.
Maica Magdalena de la cunoscuta mănăstire „Sfântul
Ioan Botezătorul” din Essex a realizat în urmă cu destui ani un
mic îndrumar pentru părinţi. Acest volum cuprinde tot ce este
necesar pentru o educaţie creştinească a copiilor de azi.
Folosindu-se de un limbaj simplu şi adecvat, maica Magdalena
arată cum dragostea şi încrederea dintre părinţi şi copii pot fi
hrănite şi menţinute de la naştere până la maturitate. Ea acordă
o atenţie specială şi rolului preotului dintr-o parohie, sfaturilor
pe care le poate el oferi deopotrivă părinţilor şi copilului. Este
interesant de notat că autoarea are în vedere şi inevitabilele
influenţe exterioare exercitate asupra copiilor. Puterea şi
influenţa televiziunii, a radioului, a internet-ului, etc, sunt
abordate şi ele cu sfaturi precise şi la subiect, astfel ca părinţii
să-şi poată îndruma odraslele spre o viaţă sănătoasă. Oricâte
36
ispite ar fi însă, „a păstra idealurile Evangheliei şi a trăi
totodată alături de oameni care direct sau indirect o contestă
aceasta e «asceza» adolescenţilor noştri”4.
Creșterea sănătoasă a copiilor are loc doar cu Hristos,
prin Hristos, în Hristos. Participarea la Sfânta Liturghie
însemnează descoperirea lui Hristos, descoperirea Sfinților.
Părinții nu trebuie să uite că prin fiii și fiicele lor se privesc în
oglindă, că atitudinile copiilor sunt atitudinile părinților5.
Biserica, părinţii, societatea şi mai marii ei se preocupă
de educarea şi sprijinirea copiilor. Pe bună dreptate s-a spus că
ceea ce semănăm astăzi mâine vom culege. Să nu precupeţim
niciun efort pentru a le asigura copiilor noştri condiţii decente
de viaţă şi pentru a-i ocroti ca pe cea mai de preţ comoară din
câte se află pe pământ6.
Sfântul Ioan cel cu „gura de aur” spunea: „Nu voi
înceta îndemnându-vă, rugându-vă şi căzându-vă înainte, ca
înainte de toate celelalte să vă puneţi în rânduială copiii (...).
Creşte un atlet pentru Hristos şi fiind în mijlocul lumii, învaţă-l
evlavia din fragedă pruncie”7.
Noi nu completăm cele de până acum decât parafrazând
cuvintele Mântuitorului Hristos, de natură să arate cât de mare
şi sfântă taină este copilăria: „Cine nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luca 18, 17).
4
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi,
Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 82.
5
Alexandru Hrab, Educația creștină a copiilor, ,,Învierea”, nr. 14, august
2013, p. 24.
6
Marin Marius Truiculescu, Moralitatea și învățătura biblică. Cuvinte
pentru tineri și pentru orice creștin, ,,Învierea”, nr. 13, iulie 2013, pp. 2-10.
7
Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, trad. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 106.
37
Religia în școală, la momentul bilanțului
Este suficient să ne mulţumim cu predarea Religiei în

şcoală, ca activitate singulară pentru instruirea copiilor, ca să
nu mai vorbim de cea a tinerilor? Există acum la nivelul
întregii Biserici în desfăşurare programul „Hristos împărtăşit
copiilor”, cu rezultate pozitive la majoritatea parohiilor. În ce
măsură poate suplini acest fapt necesarul?
Mai întâi precizăm că prin cuvântul „Biserică” se
înţelege ansamblul tuturor celor care-L iubesc pe Iisus şi care
doresc să-I urmeze. Misiunea principală a Bisericii este
evanghelizarea şi oferirea unui suport pentru toţi credincioşii
care au ca ideal mântuirea. Prin urmare, copii şi tineri, maturi
sau bătrâni, bărbaţi şi femei, toţi facem parte din această Biserică.
Şi totuşi, copiilor trebuie să li se acorde o atenţie deosebită.
Cercetătorii au constatat că, încă din fragedă pruncie,
un copil începe să-şi pună întrebări esenţiale în raport cu
credinţa. Teologii ar răspunde că fiecare fiinţă posedă ca un dat
nativ ideea de Dumnezeu şi deci predispoziţia spre sacru. Cum
nu ne vom aduce aminte fiecare dintre noi primul chip sub
formă de icoană pe care l-am văzut şi despre care mama ne-a
spus că este „Doamne, Doamne”?
Ca adulţi noi considerăm convertirea ca o schimbare
radicală, comparabilă cu cea a Apostolului Pavel. În copilărie
păcatele nu s-au înrădăcinat, de aceea, momentul Botezului
reprezintă o convertire, o decizie de a-L urma pe Domnul Iisus
toată viaţa. Cu toate că asupra conştiinţei copilului acest fapt
nu are o semnificaţie imediată, nu înseamnă că nu este mai
puţin real şi important ca însemnătate. Un copil care şi-a
închinat viaţa de la frageda vârstă de 7 ani lui Dumnezeu,
simţind o chemare deosebită în acest sens mărturisea: „Înainte
de a decide să-l urmez pe Hristos nu înţelegeam cum este să fii
cu adevărat creştin. Acum înţeleg”.
38
Educaţia religioasă a copilului trebuie să înceapă de la o
vârstă fragedă. Trupul creşte şi se întăreşte, dar dezvoltarea
sufletului este mai rapidă. Copilul începe să vorbească, i se
formează anumite noţiuni, învaţă să gândească, i se întăreşte
voinţa şi începe să acţioneze. Îmbogăţindu-şi cunoaşterea cu
noţiuni despre Dumnezeu, despre scopul vieţii proprii, învaţă
să deosebească binele de rău, trezindu-i-se conştiinţa. Astfel
apar sentimentele ruşinii şi cinstei. Acum este momentul când
„pentru a da orientarea potrivită dezvoltării tuturor forţelor care
înalţă omul până la asemănarea sa cu Dumnezeu, părinţii
trebuie să urmărească atent evoluţia morală a propriului copil.
Educaţia are o dublă misiune: să cultive binele şi să stârpească
răul, de aceea ea trebuie începută la cea mai fragedă vârstă8.
Cum ajutăm copilul să-şi dezvolte relaţia sa cu Dumnezeu?
Pentru că odată ce acesta a intrat în relaţie cu Dumnezeu, noi
trebuie să veghem ca el să continue să meargă pe această cale.
Într-o revistă ce apare în Franţa, am găsit articolul
„Locul copiilor în Biserică”, care insistă asupra datoriei ca „cei
mici să fie învăţaţi şi ajutaţi să crească în rugăciune, în
ascultare de Dumnezeu şi de părinţi, în dragoste şi în
discernământ pentru a alege voia Domnului”9.
Recunoscând că fiecare copil sau tânăr este parte
integrantă a Bisericii, tot atât de importantă ca segmentul
matur, trebuie să desfăşurăm un deosebit efort de schimbare a
mentalităţilor stereotipe şi înguste, spre a realiza astfel
progresul pe care îl dorim Bisericii.
Iar atunci când ne mirăm de ce tinerii iau alte căi străine
Bisericii (fie laice sau religioase) e necesar să ne întrebăm dacă
anunţăm noi cu destulă forţă şi claritate Cuvântul lui
Dumnezeu, adoptând - dacă nu altundeva, cel puţin în afara
8
Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, Educaţia religioasă, învăţături
pentru copii şi tineri, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, p. 6.
9
„Construire ensemble”, nr. 46, septembrie 2002, pp. 6-7.
39
bisericilor - rituri şi formule care să corespundă mentalităţii
tinerilor? Sau, oferim acelora care se zbat în incertitudini şi
singurătate comunităţi suficient de frăţeşti, prieteneşti şi afectuoase?
„În cadrul instituțional al școlii, fiind afectată o oră de
religie din săptămână, se dă posibilitatea școlarilor de a realiza
o comuniune binecuvântată sub conducerea unui profesor de
religie. Aici se face împărtășirea din cuvânt și se prezintă
aspecte din realitatea creației și despre mântuirea omului.
Școlarii sunt în aceeași corabie și se îndreaptă cu dascălul lor
spre noi limanuri de cunoaștere. Ei bat la porțile veșniciei.
Clasa devine pentru o oră biserică, devine casa lui Dumnezeu,
casa în care coboară Dumnezeu și sfinții Săi. Astăzi, Hristos
este acceptat ca Dascăl în școlile noastre românești. Hristos
dorește a Se împărtăși tuturor tinerilor. Însă multi-
confesionalismul desparte unitatea unei clase de școlari. Mai
greu este când unii părinți, care își asumă dreptul chiar și
asupra minții și sufletului copiilor lor, îi condamnă la
necunoașterea lui Dumnezeu. Ce poate fi mai grav în viața unui
copil decât condamnarea la necunoaștere. Hristos dorește
realizarea unei comunități de iubire în duhul păcii, al
respectului și al întrajutorării semenilor”, spunea actualul
mitropolit al Banatului, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan Selejan10.
Icoana din sufletul copilului
Subtitlul de faţă l-am împrumutat de la concursul de

icoane organizat de către Patriarhia noastră în mai multe zone
ale ţării. L-am considerat a fi cel mai nimerit pentru a prefaţa
tratarea unui subiect care a inflamat discuţiile referitoare la
prezenţa Religiei în şcoala publică românească. De fapt, pe
10
† Ioan, Mitropolitul Banatului, Învățământul religios, între comuniune și
segregare, București, octombrie 2015.
40
lângă discuţiile privind oportunitatea predării Religiei în şcoli,
la un moment dat a mai apărut ideea scoaterii simbolurilor
religioase din instituţiile de învăţământ ale Statului.
În noiembrie 2006, la solicitarea profesorului buzoian
Emil Moise, Consiliul naţional pentru combaterea discriminarii
a decis că prezenţa nereglementată a icoanelor şi simbolurilor
religioase în şcolile de Stat ar constitui o discriminare faţă de
persoanele atee, agnostice sau de altă religie sau confesiune. În
consecinţă, Consiliul a dat o decizie prin care Ministerului de
resort i se „recomanda” elaborarea unui set de norme care să
interzică practic prezenţa simbolurilor religioase în şcolile
publice din România. Ca răspuns, acesta (Ministerul) s-a
solidarizat cu Coaliţia pentru respectarea sentimentului religios
şi împreună au dat în judecată decizia cu pricina. Judecând
cazul, recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că
prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice este legală,
ceea ce conferă un statut legal simbolurilor religioase din
cadrul şcolilor de la noi.
Au fost multe discuţii pe această temă, mai toate
soldându-se cu propuneri pro sau contra menţinerii acestor
simboluri în şcoli. Bunăoară, Prea Fericitul Părinte Patriarh
Daniel propunea ca într-un anumit loc din şcoală să se afişeze
toate simbolurile religioase ale confesiunilor elevilor acelei
şcoli. Alţii propuneau ca simbolurile religioase să se păstreze în
clasă numai în funcţie de ponderea confesională a majorităţii
elevilor. Sigur, au fost şi multe alte idei, dar ceea ce e mai
important este că până la urmă simbolurile religioase (în ce ne
priveşte pe noi, icoanele) au rămas în şcoli.
Care este însă pe scurt semnificaţia icoanei şi cum poate
ea să contribuie la formarea religios-morală a copiilor şi tinerilor?
Folosind o formulare mai pretenţioasă, icoana este
„fereastră spre absolut”. În termeni mai populari, icoana este
Sfânta Scriptură zugrăvită. Cu ea se întâlneşte bunul credincios
41
al Bisericii de când vine în lume şi până la suflarea de pe urmă.
Icoana nu are însă numai caracter didactic, ci şi sfinţitor. Omul
credincios primeşte har prin atingerea de o sfântă icoană, prin
sărutarea sau numai atingerea ei. Dar toate acestea nu se fac la
întâmplare, existând mai multe temeiuri scripturistice pentru
cultul icoanelor11.
Cinstirea icoanelor are o bază şi în Scriptura Vechiului
Testament. Astfel, Moise a primit poruncă din partea lui Dumnezeu
să pună chipul heruvimilor la chivotul legii (Exod 25, 18-22;
36, 8), în faţa cărora poporul se inchina căzând cu faţa la
pământ, în faţa cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15), preoţii
tămâiau înaintea lor (Exod 30, 8) şi înaintea lor se aprindeau
candele (Exod 27, 20-21)12. Odată cu întruparea Domnului,
când descoperirea dumnezeiască s-a împlinit, Biserica creştină
a reglementat cinstirea sfintelor icoane intr-un context nou. În
sfânta icoană, Biserica n-a văzut numai o podoabă, ci cuvântul
Sfintei Scripturi însuşi. Sfântul Vasile cel Mare scria în acest
sens: “Ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în
tăcere prin imagine”13.
Urmând legătura strânsă cu viaţa cultică a Bisericii şi
cu evlavia credincioşilor, sfintele icoane au continuat viaţa şi
tradiţia Bisericii exprimând învăţătura ei conform cu posibilităţile
fiecărei epoci. În primele veacuri creştine, adică în timpul
persecuţiilor, iconografia a avut un caracter simbolic şi
alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca peştele,
ancora, mielul etc. Nu lipseau nici reprezentările biblice care,
11
Cunoscutul ieromonah Savatie Baştovoi a tipărit o broşură intitulată Idol
sau icoană (Mănăstirea Noul-Neamţ, Editura Marineasa, Timişoara, 2000,
207 pp.) în care tratează elementele care ţin de teoria icoanei.
12
Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R. Bucureşti, 1981, P. 202.
13
Vasiliada, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București,
2005, p. 5.
42
cu toată naivitatea lor, întăreau pe primii credincioşi şi le întăreau
credinţa în Domnul Dumnezeu. Mai târziu s-a definitivat în
Biserică un stil nou, stilul numit ulterior “bizantin” care a rămas
propriu numai Bisericii Răsăritului creştin14.
Atât de mult s-a identificat icoana cu Ortodoxia însăşi,
încât mulţi teologi creştini care o apreciază s-au aplecat asupra
studierii icoanei, printre ei amintindu-l pe cardinalul Vienei dr.
Christoph Schönborn15.
Revenind la rolul icoanelor în formarea religios-morală
a copiilor şi a tinerilor, este evident că pe lângă cuvântul rostit,
întotdeauna icoana completează informaţiile predate la orele de
Religie. Apoi s-a constatat că pentru mulţi copii şi tineri,
prezenţa unei icoane sau unui crucifix în sălile de clasă îi face
să fie mai temperaţi şi le creează un confort psihic real.
Simbolurile religioase însă nu trebuie să lezeze pe cei
de alte religii sau confesiuni, nici să fie folosite în spaţiile
publice ale şcolilor ca materiale de propagandă religioasă. Tăcute,
smerite, aflate într-un unghier al clasei sau al cancelariei, icoanele
vor însoţi permanent prin persoanele zugrăvite, pe cei care într-un
moment de bucurie sau de tristeţe îşi vor îndrepta privirea asupra
lor şi vor preamări pe Dumnezeul Cel Viu.
14
Un anume Dionisie din Furna a alcătuit oarecând o lucrare deosebit de
valoroasă intitulată Erminia picturii bizantine (Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1979, 341 pp.), în care a cuprins îndrumări despre
cum trebuie pictată icoana bizantină. Sub titlul Truda iconarului (Editura
Sophia, Bucureşti, 2001, 238 pp.), monahia Iuliania din Rusia a încercat şi
ea să dea un îndrumar „pentru iconarii începători”.
15
Icoana lui Hristos (Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, 210 pp.).
43
IMPLICAREA EPISCOPIEI CARANSEBEȘULUI
ÎN VIAȚA SOCIALĂ A COMUNITĂȚILE
RURALE BĂNĂȚENE LA ÎNCEPUTUL
SECOLUL AL XX-LEA
Daniel ALIC∗
Abstract: Over time, the Romanian communities found

in the Church the support and the way to live beautiful. The
Diocese of Caransebes, which had under its supervision a vast
part of Banat’s territories, has always paid attention to the
spiritual and social needs of its faithful. At the beginning of the
twentieth century, through its actions, the Church supported the
modernization and the emancipation of the population, proving
its value as protector of culture and society.
Keywords: Banat, Diocese of Caransebes, Social Activity,

Support, Disease Control.
Instituția Bisericii a fost în decursul istoriei o matcă de

dezvoltare a spiritului omenesc. Chiar dacă, cel mai adesea, se
consideră că formele de organizare bisericească au îngrădit
manifestările omenești, trecutul Bisericii Ortodoxe dovedește
cu documente că eparhiile, mănăstirile, proptopopiate și
parohiile, ca forme concrete de exprimare a deciziei bisericești,
au ajutat întotdeauna la progresul cultural și social al
comunităților. De altfel, a vorbi numai de un urcuș strict
∗
Preot dr., la Parohia Ortodoxă Fabric - Sf. Ilie, lector univ. la Universitatea
,,Eftimie Murgu” din Reșița.
44
spiritual și religios, fără a implica celelate aspecte ce țin de
conviețuirea umană, este utopic și în afara ethos-ului ortodox.
Vorbind de modul în care Biserica a fost părtașă la
înaintarea societății, un bun exemplu ne oferă Banatul, mai
precis partea bănățeană ce intra în componența Episcopei
Caransebeșului acum mai bine de 100 de ani. Observăm și de
aici că Biserica a fost mereu aproape de nevoile credincioșilor
ei și a luptat pentru o înțelegere corectă a realităților sociale,
fară a se desprinde de mesajul ei religios și fară a face
compromisuri la nivelul adevărului de credință păstrat în
tezaurul Tradiției. De aceea, acţiunile îndreptate de Episcopia
Caransebeşului asupra comunităților rurale au avut un caracter
variat, indicând grija centrului eparhial pentru toate categoriile
de vârstă şi pentru toate păturile sociale din Banat.
La începutul secolului al XX-lea, Consistoriul diecezan
a luptat pentru promovarea valorilor morale şi naturale ale
comunităţilor româneşti, căutând să responsabilizeze populaţia
şi implicându-se financiar pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
tuturor credincioşilor. O serie de proiecte ale centrului eparhial
vizau stârpirea unor obiceiuri necreştineşti, care atingeau
demnitatea familiei sau a persoanei, în timp ce o altă parte din
acţiunile de asistenţă socială doreau să adauge un plus de
bucurie şi siguranţă existenţei românilor din Banat.
Preocupați de bunăstarea credincioşilor din eparhie,
episcopii și cei aflați la conducerea Episcopiei Caransebeșului
au iniţiat în primii ani ai secolului al XX-lea numeroase colecte
pentru cei afectaţi de calamităţi naturale şi pentru cei aflaţi în
nevoi, luptând, în egală măsură, împotriva alcoolismului,
concubinajului şi analfabetismului, plăgile cele mai evidente
ale societăţii. Eforturile Episcopiei Caransebeşului de a sprijini
financiar şi moral comunităţile parohiale au cultivat în oameni
spiritul solidarităţii şi al iubirii de aproape, dând şansă celor
înstăriţi să participe activ la acţiunile sociale ale Bisericii.
45
În anii 1909, 1910 și 1912 credincioşii din Banat au fost
loviţi de inundaţii. Pe tot cuprinsul eparhiei Caransebeşului,
sute de oameni au murit, în timp ce alte câteva mii şi-au pierdut
agoniselile de o viaţă sau au ajuns în imposibilitatea de a se
susţine. Episcopia s-a implicat în ajutorarea tuturor acestor
credincioşi, având, datorită rapoartelor întocmite de preoţi,
cunoştinţă despre toate neajunsurile create de viituri.
În luna iulie 1910, Sofronie Nedici, administrator protopopesc
al Bisericii Albe, a comunicat Consistoriul diecezan şi
episcopului Miron Cristea că, urmare a furtunilor, râul Nera a
ieşit din matcă şi „a dus cu sine case, oameni şi alte bunuri,
producând stricăciuni multe.1
Mişcat de necazurile ce s-au abătut asupra eparhiei, în 8
iunie 1910, episcopul Miron Cristea a hotărât trimiterea unei
scrisori pastorale2, cu îndemnuri moralizatoare: „scrutând mai
deaproape viaţa şi faptele fiilor Bisericei noastre din ţinuturile,
cuprinse de mânia lui Dumnezeu, trebue să recunoaştem, că
mulţi -ba foarte mulţi- s-au întors de cătră Dumnezeu şi
Biserica lui, i-au uitat poruncile şi bunele îndemnuri şi s-au
dedat la fapte rele şi potrivnice învăţăturilor noastre creştine”3.
De aceea, episcopul a îndemnat: „să ne întoarcem iar la
Dumnezeu şi la Biserica lui. […] Să îndreptăm rugăciuni din
adâncul sufletului nostru cuprins de pocăinţă cătră cerescul
părinte, ca -deşi lucruri vrednice de pedepsire am făcut şi
dreapta lui judecată ne-a ajuns- totuşi în nemărginita lui
bunătate să ne ierte”4.
1
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Caraș-Severin (în continuare
S.J.A.N. Caraş-Severin), Fond protopopiatul ort. rom. Biserica Albă, dosar
13/ 1910, fila 8.
2
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXV, 1910, nr. 24 din 13 iunie, p. 10.
3
Arhiva Patriarhiei Române (în continuare A.P.R.), Fond Cabinetul
Patriarhal, Patriarhul Miron Cristea, dosar 1/1910, nr. 3205/ 1910, fila 80.
4
Ibidem.
46
În 10 iunie 1910, după trimiterea pastoralei, episcopul
Miron Cristea a făcut un apel către întreaga eparhie, în care a
solicitat tuturor să contribuie, după posibilităţi, la colecta de
ajutorare a celor afectaţi de potop5, informând, că împăratul
Francisc Iosif I „a trimis un ajutor grabnic de 100.000
coroane”6. Pentru a impulsiona colecta organizată pe întreg
teritoriul Banatului, în 20 iunie 1910, în nume personal,
episcopul a făcut şi o donaţie de 1.000 de coroane pentru
fondul de ajutorare a celor sinistraţi7.
În scopul eficientizării acţiunilor umanitare întreprinse
în 1910, a fost organizat un comitet „pentru ajutorarea
nefericiţilor din Banat”. Sediul acestuia a fost la Lugoj,
reşedinţa judeţului Caraş-Severin, iar ca preşedinţi au fost aleşi
episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, episcopul greco-
catolic al Lugojului, Vasile Hossu şi primcomitele dr. Zoltan
Medve8. Asistenţa socială desfăşurată prin acest comitet s-a
bazat, mai cu seamă, pe banii veniţi prin decret de stat şi nu a
administrat colectele realizate prin intermediul Bisericii sau
prin bunăvoinţa unor asociaţii şi reuniuni.
Până la sfârşitul anului 1910, reuniuni, bresle, asociaţii,
partide şi instituţii din Banat şi Transilvania au trimis
Consistoriului diecezan numeroase ajutoare. „Reuniunea
Muncitorilor din Sibiu” a trimis un ajutor de 124 de coroane9,
„Gazeta Transilvaniei” din Braşov a donat 375 de coroane,
„Reuniunea femeilor din Turda” a contribuit cu 138 de
coroane10, institutul de credite „Steaua” din Petrovaselo a
5
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXV, 1910, nr. 35 din 29 august, p. 6.
6
Ibidem.
7
Ibidem, nr. 25 din 20 iunie, p. 6.
8
9
Ibidem, nr. 29 din 18 iulie, p. 4.
10
Ibidem, p. 6.
47
trimis un ajutor de 100 de coroane, institutul de credite
„Sentinela” din Satul-Nou a contribuit cu 200 de coroane,
institutul de credite „Luceafărul” din Vârşeţ a donat 500 de
coroane11, institutul de credite „Concordia” din Uzdin a dăruit
100 de coroane12, institutul de credite „Ardeleana” din Orăştie
a donat 200 de coroane13, asociaţia tinerimii din Hunedoara a
contribuit cu 45 de coroane14, redacţia ziarului Plugarul român
din Timişoara a dăruit 10 coroane15, maeştrii cojocari din
Lugoj au trimis 100 de coroane16, iar Comitetul Partidului
Naţional din Transilvania a donat 2395 de coroane şi 56 de
fileri17.
O importantă sumă de bani a fost strânsă şi datorită
eforturilor preoţilor parohi şi ale comitetelor parohiale.
Amintim de comuna Borlova, care a donat 107 coroane pentru
sinistraţi18, parohia din Sacu care a trimis Consistoriului 172
coroane, comitetul parohial din Agadici, care a donat 85 de
coroane19, biserica din Măidan, care a trimis 57 de coroane,
parohiile Ieşelniţa şi Şipet, care au dat 69 de coroane20,
comitetul din Nicolinţu-Mare, care a dăruit 219 coroane21,
biserica din Reşiţa Montană, care a donat 200 coroane, parohia
din Straja, care a trimis 88 de coroane22 şi bisericile din
11
12
13
Ibidem, nr. 33 din 15 august, p. 5.
14
Ibidem, nr. 39 din 26 septembrie, p. 6.
15
Ibidem, nr. 42 din 17 octombrie, p. 7.
16
17
18
19
20
21
22
48
Racoviţa, Vrani şi Chevereşul-Mare, care au donat peste 214
coroane23.
Suferinţele celor din Banat au impresionat românii de
pretutindeni. Vasile Stroiescu din Elveţia a trimis la 22 iunie
1910 o scrisoare episcopului Miron Cristea, prin care-l înştiinţa
că a citit în presă despre dezastrul inundaţiilor şi îi va trimite
10.000 de coroane pentru a le împărţi celor loviţi de potop,
indiferent de confesiune24. La fondul creat prin generozitatea
acestui mecena au contribuit şi Ioan M. Roşu, avocat în
Biserica-Albă, şi preotul Nicolae Stoica din Şipet25. În acelaşi
an au fost donate sume mari de bani prin mărinimia lui Bănuţ
Crişan şi Mărcuş din Lugoj26, Titu Haţieg din Lugoj27 şi Aurel
Mircea din Craiova28.
Din colectele întreprinse, Consistoriul a adunat până la
finele anului 1910 peste 20.975 de coroane, dar colecta a
continuat şi în anul următor. Administrarea acestor bani a fost
făcută în conformitate cu realităţile din teritoriu şi prin purtarea
de grijă a episcopului Miron Cristea. Pe lângă ajutoarele în
bani, oamenii din eparhie au donat alimente şi haine pentru
sinistraţi, iar câţiva dintre credincioşi şi preoţi s-au oferit a
creşte copii rămaşi orfani în urma inundaţiilor. De pildă,
preotul Ioan Popovici din Iaz a anunţat la 27 iunie 1910, prin
Foaia diecezană, că se obligă a creşte o fată sau un băiat „ de
vr’o 10 ani” dintre cei rămaşi orfani29.
23
24
A. Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Editura
Minerva, Bucureşti, 1984, p. 218.
25
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXV, 1910, nr. 28 din 11 iulie, p. 4.
26
27
28
29
49
Episcopia Caransebeşului a organizat numeroase alte
colecte pentru ajutorarea văduvelor, a orfanilor, a celor bolnavi
şi a celor sărăci, dar şi pentru susţinerea activităţii unor
societăţi şi organisme de caritate. În perioada la care facem
referire s-au înfiinţat fonduri speciale pentru sprijinirea
diferitelor categorii sociale. Astfel, în eparhie au fiinţat: Fondul
preoţesc pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor, Fondul
Balla, Fondul Rajacsics, Fondul Peţa, Fondul Nicolaeviciu,
Fondul Stoian, Fondul Curiac, Fundaţiunea Ioanichcie Neagoe
şi soţia sa Anastasia, Fundaţiunea Liviu şi Ioan Andreeviciu,
Fondul de ajutoare Ioan Popasu şi Fondul Nicolae Popea.
Cel mai prolific fond dintre cele amintite a fost fondul
Nicolae Popea, prin intermediul căruia au fost ajutaţi numeroşi
oameni în vederea deprinderii unei meserii. În anul 1914, din
fondul Nicolae Popea, au fost date 4 burse de perfecţionare
pentru croitori, zidari şi tâmplari, bursele având suma 300 de
coroane pe an30. Anul următor, în 1915, au fost acordate burse
pentru pantofari şi dentişti31, iar în anul 1916 au fost susţinuţi
cei care doreau să deprindă meşteşugul fabricării de lumânări32.
Implicarea Episcopiei Caransbeeșului în viaţa
comunităţilor bisericeşti din Banat reiese şi din grija pe care
acesta a vădit-o în rezolvarea problemelor sociale legate de
proprietate. Întrucât situaţia politică a impus realizarea unor
planuri cadastrale noi pe teritoriul eparhiei, episcopul a trimis
circulare către oficiile parohiale, prin care a responsabilizat
preoţii să vegheze şi să se îngrijească pentru intabularea corectă
30
Idem, XXIX, 1914, nr. 24 din 15 iunie, p. 1.
31
Idem, XXX, 1915, nr. 29 din 19 iulie, p. 2-3.
32
Idem, XXXI, 1916, nr. 27 din 3 iulie, p. 1-2.
50
a averilor comunitare33. În acest context, încă din 1911 au fost
făcute demersuri pentru intabularea cimitirelor ortodoxe ca
parte a averilor parohiale. „În conferinţa preoţească ţinută la 22
october 1911 în Caransebeş la propunerea preotului Ioan
Velovan din Rusca s-a hotărât, ca se ceară de la Ven.
Consistoriu invitaţiuni referitoare: a) asigurarea cimitirelor în
cartea funduară ca proprietate confesională, b) la îngrădirea
cimitirelor conform cerinţelor sanitare”.34 Protopopul
Caransebeşului, Andrei Ghidiu, a transpus doleanţa preoţilor
Consistoriului diecezan, care a făcut, din 1912, numeroase
intervenţii la organismele statului pentru înfăptuirea
intabulării35.
Rezultatele acestor proceduri s-au văzut abia în anul
1915, când episcopul Miron Cristea a şi trimis o circulară către
toate oficiile parohiale din eparhia Caransebeşului în care
subliniază că, prin trecerea cimitirelor în administrarea
parohială, „oficiile vor contribui […] la susţinerea unui drept
natural al comunelor bisericeşti”36. În acelaşi an, la 24
noiembrie, Consistoriul a trimis un nou act prin care a întărit
autoritatea preoţilor în rezolvarea oricăror nemulţumiri legate
de cimitirele parohiale. Aceasta arăta că „în toate cazurile să
insiste asupra esclusivităţii dreptului de proprietate al comunei
bisericeşti asupra cimiterului, pe care îl are în posesiune”37.
33
Vezi, spre exemplu, circularul din 16 octombrie 1917 - Arhiva Episcopiei
Daciei Felix (în continuare A.E.D.F.), Fond protopopiatul Vârşeţ, dosar
80/1917, 6527/16 octombrie 1917.
34
Arhiva Episcopiei Caransebeșului, (în continuare A.E.C), Fond
Bisericesc (III), dosar 464/1911, nr. 1721/26 martie 1916.
35
Ibidem, dosar 620/1910, nr. 116/24 aprilie 1912.
36
Ibidem, nr. 3989/7 august 1915.
37
Arhiva Parohiei Ciortea (în continuare A.P.C.), dosar 1915, 69/29
decembrie 1915.
51
Tot în vederea confirmării dreptului la proprietate, dar
şi pentru prevenirea nenorocirilor ce ar fi putut îngreuna viaţa
credincioşilor, la 18 mai 1912 episcopul a trimis o circulară
prin care a sfătuit populaţia eparhiei să contracteze asigurări
împotriva focului. Miron Cristea a propus comunităţilor din
Banat să se asigure la „Banca generală de asigurare”, întrucât
„atât întemeietorii cât şi conducătorii băncii acesteia sunt toţi
fraţi de ai noştri şi fii Bisericei noastre, cari duc şi ei câte o
lumină la aceleaşi biserici ca şi noi; iar de altă parte din venitul
curat ce-i rămâne băncii la sfârşitul câte unui an, o parte dau tot
aşezămintelor, cari înaintează binele şi cultura noastră
românească”38.
Episcopia Caransebeşului a susţinut şi eforturile de
modernizare a agriculturii, indicând valoarea morală şi socială
a hărniciei şi isteţimii dovedite de poporul român în acest
domeniu39. La 15 martie 1911, cu ocazia organizării unei
expoziţii agricole şi industriale, episcopul a cerut preoţilor „să
îndemne pe toţi fruntaşii şi meseriaşii din comună să iee parte
la expoziţie cu ceea ce vor crede, că au mai bun şi mai frumos,
ca astfel şi poporul nostru să se arete în faţa lumii […] că este
popor isteţ, harnic, priceput în lucrarea pământului şi în
producerea celor mai alese şi nobile roduri şi a celor mai
admirabile lucruri făcute de mână”40.
Activitatea Episcopiei Caransebeşului în slujba
îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale românilor s-a reflectat şi în
preocuparea instituţiei pentru prevenirea şi contracararea
38
A.E.D.F., Fond protopopiatul Vârşeţ, dosar 59/1917, 3749/18 mai 1912.
39
Asupra exploatărilor de pe teritoriul Banatului vezi şi dr. Ovidiu
Laurenţiu Roşu, Comunitatea de avere a fostului Regiment grăniceresc
româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş (1879-948), Editura Cosmopolitan
Art, 2010.
40
A.P.C., dosar 1911, 32/3 mai 1911.
52
bolilor şi epidemiilor. În 12 noiembrie 1910, datorită izbucnirii
unei epidemii de holeră, episcopul Miron Cristea a trimis un
circular prin care a cerut preoţilor din eparhie să vegheze
asupra igienei din comunităţi şi să lupte pentru a preîntâmpina
răspândirea acestei boli. Circularul era însoţit şi de o broşură cu
„Informaţii despre holeră edate de înaltul ministeriu de
interne”, foaie ce arăta simptomele bolii şi modalităţile prin
care putea fi combătută sau prevenită41. La câteva zile după
aceasta, în 15 noiembrie 1910, Miron Cristea a amintit preoţilor şi
învăţătorilor de datoria lor de a ţine prelegeri despre boala de
ochi numită „trachomă sau boala egipteană”. În actul emis au
fost date unele lămuriri despre ce înseamnă această boală, cum
se manifestă şi felul în care cineva se poate molipsi de ea42.
Epidemia de holeră a continuat să se extindă şi în anii
următori, iar Consistoriul diecezan, prin Filaret Musta, s-a
văzut nevoit să retrimită preoţilor un ordin circular prin care
cerea acestora sporirea măsurilor de înlăturare a bolii. Prin
actul cu nr. 2984 din 12 iunie 1911 se dispunea ca „ivindu-se
boala lipicioasă în casă, copii să fie despărţiţi îndată de cei
bolnavi, pentru ca să nu vină în atingere cu aceştia şi cu
lucrurile folosite de ei”43. În acelaşi an, la 3 august, episcopul
Miron Cristea a trimis o notă circulară însoţită de o nouă
broşură asupra holerei şi a pretins preoţilor citirea publică a
acestei broşuri44, iar la 3 septembrie 1913, după ce au fost
raportate Consistoriului diecezan alte cazuri de boală,
episcopul a expediat un nou cuvânt referitor la holeră.
Circularul din 1913 a explicat pe înţelesul oamenilor de rând
41
A.E.C., Fond Bisericesc (III), dosar 498/1910, 8521/12 noiembrie 1910.
42
A.P.R., Fond Cabinetul Patriarhal, Patriarhul Miron Cristea, dosar
2/1910, fila 189.
43
A.E.D.F., Fond protopopiatul Vârşeţ, dosar 56/1911, 2964/12 iunie 1911.
44
A.E.C., Fond Bisericesc (III), dosar 498/1910, 4786/3 august 1911.
53
modul de propagare a bolii, dăruind sfaturi simple pentru
stoparea epidemiei45. Se pare, însă, că, în ciuda tuturor
măsurilor luate de Episcopie, epidemia a reapărut, întrucât şi în
anul 1916 Consistoriul diecezan a împărţit oficiilor parohiale
broşuri privind prevenirea acestei boli46.
În acelaşi an, au fost distribuite populaţiei tipărituri
legate de dizenterie şi tifos intestinal47, iar la 20 septembrie
1916, episcopul Miron Cristea a trimis oficiilor parohiale un
circular referitor la tuberculoză. În ordinul circular, episcopul a
atras atenţia asupra pericolelor nesocotirii acestei boli, cerând
preoţilor „să îndemne pe credincioşi la curăţenie exemplară”48.
De asemenea, Consistoriul diecezan a ales să susţină activitatea
Reuniunii pentru combaterea tuberculozei „József kir. Herezeg
Sanatorium Egyesület”, hotărând ca în 8/21 noiembrie 1916, la
sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, „să se poarte
în sfintele biserici un tas pentru adunarea de dare pe seama
numitului sanatoriu”49.
Tot în scopul prevenirii bolilor contagioase şi a
epidemiilor, la 30 mai 1917, episcopul Miron Cristea a emis un
ordin circular referitor la acoperirea sicrielor şi la obiceiul de a
se săruta mortul. Ordinul arăta că „uzul acesta al sărutării
morţilor este foarte periculos cu deosebire la cazuri de moarte
în urma boalelor epidemice şi lipicioase. Prin sărutare se
molipseşte şi cel sănătos şi astfel boala se lăţesce şi se curmă
viaţa multora”50.
45
Ibidem, 6622/18 septembrie 1913.
46
A.P.C., dosar 1916, 46/3 septembrie 1916.
47
A.E.C., Fond Bisericesc (III), dosar 498/1910, 458/22 mai 1916.
48
Ibidem, 3848/20 septembrie 1916.
49
A.P.R., Fond Cabinetul Patriarhal, Patriarhul Miron Cristea, dosar
9/1916, fila 88.
50
A.E.D.F., Fond protopopiatul Vârşeţ, dosar 203/1917, 4576/30 mai 1917.
54
În anul 1918 eparhia Caransebeşului s-a confruntat cu o
nouă epidemie. Astfel, la 6 noiembrie 1918, episcopul Miron
Cristea a trimis preoţilor din eparhie o notă informativă prin
care îi îndemna să citească credincioşilor sfaturi medicale
pentru prevenirea gripei spaniole şi să le explice metodele
recomandate de doctori pentru vindecarea de această boală.
Circularul a fost publicat în 11 noiembrie şi în Foaia
diecezană, în numărul dedicat comemorării asesorului Ştefan
Jianu, răposat la 2 noiembrie în urma contractării virusului
gripei spaniole51.
Episcopia Caransebeşului a purtat şi o campanie socială
împotriva alcoolismului, căutând să responsabilizeze tinerii şi
credincioşii din Banat. În 10 august 1912, episcopul a trimis un
circular către toate oficiile parohiale în care sublinia că „cea
mai lăţită patimă încuibată în sinul credincioşilor este patima
beţiei sau folosirea preste măsură a spirtului, a alcoholului, care
nu-i alta decât un soiu de venin foarte păgubitor pentru trupul
şi organismul omului”52. În cursul aceluiaşi an, Foaia
diecezană a publicat numeroase articole şi predici împotriva
alcoolismului.
Primul articol pe această temă a apărut în numerele din
12 şi 19 august 191253 şi trata pe larg despre modul în care
patima beţiei se instalează şi despre „stricăciunile” pe care
această patimă le face trupului omenesc. Articolul lega patima
beţiei de bolile contagioase şi de epidemii, subliniind că
„beuturile spirtoase nu numai că dau naştere la o mulţime de
morburi, ci slăbesc corpul în aşa măsură că de omul beutor mai
51
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXXIII, 1918, nr. 44 din 11 noiembrie, p. 4.
52
A.E.D.F., Fond protopopiatul Vârşeţ, dosar 86/1917, 6198/8 septembrie
1912.
53
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXVII, 1912, nr. 33-34 din 12-19 august.
55
uşor se prind şi morburile lipicioase”54. În acelaşi an, în luna
septembrie a fost publicată de preotul Ioan Popovici din Iaz o
predică împotriva beţiei55, iar la 7 octombrie preotul Sinesiu
Bistreanu a publicat o cuvântare cu acelaşi subiect56.
Acţiuni cu scop asemănător au fost întreprinse şi în anul
1915, când la 18 august, episcopul Miron Cristea a trimis un
ordin circular prin care a pretins preoţilor, cateheţilor şi
învăţătorilor să deprindă tinerii cu lupta împotriva viciului beţiei.
Cu această ocazie, episcopul a menţionat şi o listă a lucrărilor şi
broşurilor ce combat alcoolismul apărute până la aceea dată57.
Eforturile centrului eparhial în lupta împotriva
alcoolismului au fost încununate de succes, mulţi dintre
credincioşi renunţând la viciul acesta, în timp ce mulţi dintre
tineri au fost convinşi să se ferească de această patimă. La 4
octombrie 1915, Foaia diecezană a publicat un raport prin care
se arăta că, din 11 iunie, atât producţia, cât şi consumul de
alcool au scăzut58.
Importanţa acordată de Episcopia Caransebeşului
emancipării culturale a populaţiei a fost evidenţiată şi de lupta
centrului eparhial împotriva analfabetismului. Episcopia
Caransebeşului s-a preocupat îndeaproape şi de promovarea
valorii familiei. Ca celulă de bază a existenţei sociale, familia a
fost ridicată prin creştinism la rang de Taină, însemnătatea ei
pentru Biserică fiind confirmată de-a lungul întregii istorii
creştine59. Deodată cu recunoaştere importanţei familiei pentru
54
55
Ibidem, nr. 39 din 23 septembrie, p. 6-9.
56
Ibidem, nr. 41 din 7 octombrie, p. 2-5.
57
Foaia Diecezană, Caransebeş, XXX, 1915, nr. 30 din 8 august, p. 1-2.
58
Ibidem, nr. 40 din 4 octombrie 1915, p. 6-7.
59
Paul Evdokimov, Taina Iubirii - Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere Gabriela Moldovan, Editura Asociaţiei
medicale creştină Christiana, Bucureşti, 1994.
56
viaţa socială şi creştină, Biserica s-a împotrivit exacerbărilor
care atingeau frumuseţea şi temeinicia nunţii, luptând contra
abuzurilor, a abandonului, a divorţului, a desfrânării şi a
concubinajului. Toate acestea s-au făcut spre întărirea
credincioșilor și spre slava lui Dumnezeu.
Din cele expuse mai sus se poate desprinde atitudinea
generală normală și sănătoasă pe care a promovat-o Biserica în
raport cu comunitatea credincioșilor ei. A fost mereu aproape,
a sacrificat timp și reusrse, a luptat și a acționat, a propovăduit
și a educat. Toate acestea au fost împletite cu rugăciunea ce s-a
rostit în altarele bisericilor și în sufletele oamenilor.
57
IMNOGRAFIA SĂRBĂTORII
ADORMIRII MAICII DOMNULUI
Carmen-Maria LIUBA*
Abstract: In Christianity, Mary is commonly referred to

as the Virgin Mary, in accordance with the belief that she
conceived Jesus miraculously through the Holy Spirit without
her husband's involvement. Among her many other names and
titles are the Blessed Virgin Mary (abbreviated as "BVM", or
"BMV" after the Latin "Beata Maria Virgina"), Saint Mary
(occasionally), the Mother of God (in Western Christianity), the
Theotokos (in Eastern Christianity), Our Lady (Medieval Italian:
Madonna), and Queen of Heaven (Latin: Regina caeli). Titles
are in use vary among Orthodox, Catholics, Anglicans,
Lutherans, Protestants, Mormons, and other Christians. The
present study is about orthodox liturgical hymnology of the feast
of The Assumption of Mother of God. The Church's belief in the
efficacy of the prayers of the Virgin Mary presents the Mother
of God closer to her Son and people than the other saints, which
could mean that she has come back to life more intensely than
the other saints. The "All-Presence" of the Birth of God is
visible in the liturgy and in the prayer of the Eastern Church.
Due to the songs of the Birth of God, the Byzantine marial
hymn goes far beyond the strict framework of the Marian feasts
and appears even in the celebration of the holy saints and other
services. There are also many prayers to the Virgin in both
liturgical and personal godliness. It follows that the Mother of
*
Profesor titular de Limba română, gradul I, la Școala Gimnazială Sacoșu
Turcesc, jud. Timiș.
58
Christ is more than present in all public or private offices. This
hymnology reveals the strong relation between Virgin Mary and
her Son, our Lord Jesus Christ.
Keywords: Virgin Mary, Assumption, hymnology, orthodox,

Theotokos, prayers
Marile sărbători închinate Maicii Domnului sunt în

număr de patru şi ele actualizează momentele principale ale
vieţii şi lucrării sale, ce aparţin planului providenţial al
iconomiei mântuirii: Naşterea sa (8 septembrie), Intrarea în
biserică (21 noiembrie), Buna-Vestire (25 martie) şi Adormirea
sa, în 15 august. Pe lângă aceste sărbători există în calendarul
ortodox şi alte zile de pomenire închinate Maicii Domnului, care
pun în evidenţă în mod special calitatea ei de mijlocitoare şi
ocrotitoare a creştinilor. Cele două sărbători ale sfârșitului verii,
adică Adormirea și Nașterea sa, sunt în mod deosebit cinstite în
zona Banatului prin numărul mare de biserici care își celebrează
hramurile, și totodată se țin și „rugile” satelor bănățene, legate
automat de aceste sărbători creștine, numite în popor „Sântă-
Maria Mare” și „Sântă-Maria Mică”.
Întreg cultul ortodox este străbătut de imnologia
consacrată Maicii Domnului, de sărbătorile închinate ei, de
sinaxarele, panegiricile şi cuvântările de laudă, toate completate
în chip fericit de imnografia bisericească. Atât în imnologia, cât
şi în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este înfăţișată
aproape totdeauna împreună cu Fiul ei, Mântuitorul Iisus
Hristos. De altfel, chiar şi sărbătorile cele mai vechi ale Maicii
Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale
Mântuitorului. Datorită acestui fapt, apelativul cel mai des
folosit în cultul ortodox este acela de „Născătoare de
Dumnezeu” (=Theotokos), care pune în evidenţă, mai mult decât
toate celelalte apelative, legătura unică dintre Maica Domnului
59
şi Fiul ei, Mântuitorul Hristos. Aşa este invocată în Sfânta
Liturghie, în marea majoritate a ecteniilor, sau, la fel de direct,
la Utrenie, dupa peasna a 8-a a canonului: „Pe Născătoarea de
Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări cinstindu-o, să o
mărim”. Lumina a cărei Mamă este ea, nu este altcineva decât
Logosul divin veşnic, Cuvântul Tatălui, „Lumina cea adevărată,
care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan I, 9)1.
Dezvoltând în continuare tema prezentată în titlul
lucrării, trebuie remarcată bogăţia liturgică de care se bucură
sărbătoarea Adormirii: postul premergător de două săptămâni,
Prohodul Maicii Domnului, Acatistul Adormirii Maicii
Domnului, cele două canoane de cântări alăturate ale Utreniei
ale Sfinţilor Cosma de Maiuma şi Ioan Damaschin, icoana şi
Sfântul Epitaf al punerii în mormânt a Maicii Domnului.
Sărbătoarea ne arată, în primul rând, legătura profundă
care este între Fecioara Maria şi Fiul ei, Mântuitorul Iisus
Hristos. În ansamblu, sărbătoarea este structurată pe o mare
comparaţie între naşterea lui Hristos din Fecioară şi mutarea
Fecioarei de Fiul ei la ceruri. Această dublă translaţie din cer pe
pământ a Fiului din Maică şi de pe pământ la cer a Maicii prin
Fiul este cheia înţelegerii legăturii profunde între Maica
Domnului şi Iisus Hristos. Aceasta se arată şi în troparul
sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: „Întru naştere fecioria ai
păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu
Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii şi cu
rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”2.
Totodată, legătura între Hristos şi Maica Domnului este
vizibilă în modul în care Ortodoxia leagă taina morţii şi mutării
la viaţa veşnică a Maicii Domnului de taina morţii şi Învierii lui
1
Pr. conf. dr. Ştefan Buchiu, Maica Domnului. O introducere în teotokologia
ortodoxă, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 224.
2
Mineiul pe August, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 162.
60
Hristos din slujba Prohodului: „În mormânt, Viaţă, / Pus ai fost
Hristoase, / Şi-a vieţii Maică-acum intră în mormânt / Şi se
mută la viaţa cea de sus”. Întrucât Domnul prin moartea Sa pe
Cruce a pătimit şi a desfiinţat moartea, era natural să înalţe la
ceruri pe Maica Sa şi să-i dăruiască slava veşniciei3. O numim şi
o cinstim ca pe „Maica Vieţii" pe Preacurata Fecioară deoarece
Cel pe Care L-a născut ea este Viaţa cea adevărată: „Întru El era
viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan I, 4); Domnul Însuşi
zice despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV,
6) sau „învierea şi viaţa”(In. XI, 25). „El este Cel ce S-a făcut,
ca Adam cel de pe urmă, … cu Duh dătător de viaţă” (I Cor.
XV, 45) şi din El „curg râuri de apă vie” (Ioan VII, 38), din
care credincioşii primesc viaţa cea adevărată, viaţa cerească şi
veşnică. De aceea Născătoarea de Dumnezeu, Sfânta Fecioară
Maria, este „Maica Vieţii". Alegerea şi cinstirea ei sunt fără
asemănare. Fiul lui Dumnezeu şi-a luat firea omenească din
fiinţa Maicii Domnului. Şi a fost nevoie de acel „fie” al
Fecioarei din Nazaretul Galileii (Luca I, 38) pentru ca Fiul lui
Dumnezeu să se coboare la noi spre a ne mântui.
„Întru Adormire lumea nu ai părăsit”, îi cântăm în
troparul sărbătorii. Iar laitmotivul celor 12 icoase ale Maicii
Domnului îl constituie cuvintele: „Bucură-te, ceea ce eşti plină
de har, care întru Adormirea ta nu ne laşi pe noi!”. Mărturisim
astfel prezenţa spirituală a Maicii Domnului în lume, purtarea ei
de grijă faţă de oameni, mijlocirea ei în rugăciune pentru binele
şi pentru mântuirea lor. Pe scurt, o mărturisim pe Maica
Domnului şi ca Maică a noastră, plină de grijă şi de dragoste,
izvor nesecat de milostivire pentru toţi cei necăjiţi şi împovăraţi.
Dintre toţi Evangheliştii, Sfântul Evanghelist Ioan ne-o prezintă
pe Maica Domnului în episodul nunţii din Cana, ca mijlocitoare
3
Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt înainte,
Prohodul Maicii Domnului, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 4.
61
în rugăciune către Fiul ei: „... Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama
lui Iisus către El: nu mai au vin. A zis ei Iisus: ce ne priveşte pe
Mine şi pe tine, Femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a
zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune El…” (Ioan II, 1-
11). Iisus binecuvântează nunta prin prezenţa Sa, iar ea
amplifică bucuria prin mijlocirea ei. Fiul n-o poate refuza şi
ascultă de ea, nu caută binele propriu ci arată iubirea de oameni
care este însuşi motivul întrupării Sale. Ea ca mamă cunoaşte
taina întrupării Lui ca iubire pentru oameni. Deci Maica
Domnului este rugătoare nebiruită, nerefuzată, către Fiul ei4.
O parte a imnografiei închinate Adormirii Maicii
Domnului nu face decât să afirme că sufletul Mariei a fost primit
după moarte în slava cerească şi că, chiar după ce a părăsit acest
pământ, Maica Domnului nu a părăsit Biserica văzută,
continuând să mijlocească pentru cei credincioşi Fiului ei.
Condacul sărbătorii zice atât de frumos: „Pe Născătoarea de
Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţe
nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu o au ţinut,
căci pe Maica Vieţii la viaţă o a mutat, Cel ce s-a sălăşluit în
pântecele ei cel pururea feciorelnic.” (Cosma de Maiuma).
Foarte semnificative sunt mărimurile canonului al 2-lea al
sărbătorii care preamăreşte înălţarea cu trupul a Maicii
Domnului: „Îngerii s-au mirat văzând Adormirea Fecioarei.
Cum se mută Fecioara de pe pământ la cer?”5.
În Acatistul sărbătorii, la icosul al 6-lea, se spune:
„Strălucit-a nouă de voie Hristos, Soarele dreptăţii, din
preacuratele tale coapse şi prin buna înţelepciune a predicii
apostolilor lumea s-a luminat, iar pe tine, Maica Lui din neam
în neam te-a preamărit...”. Şi ni se arată în continuare, în
4
Alexis Kniazev, Maica Domnului in Biserica ortodoxă, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 131.
5
Mineiul pe August, p. 169.
62
icosul 7: „Arătat-a făptura nouă, arătându-Se nouă Domnul,
Făcătorul tuturor, prin tine Născătoare de Dumnezeu; iar tu,
având purtare de grijă pentru noi, rudenia ta, care cu cinste
serbăm Adormirea ta”. Legătura nedespărţită dintre Domnul
Hristos şi mama Sa se observă de asemenea şi în cadrul
condacului şi icosului 8: „Ca pe un soare întru cele de sus,
ştiindu-te pe tine, stăpână aleasă, suită de Fiul tău înăuntrul
frumuseţilor celor mai presus de fire şi a bunătăţilor celor
nespuse din ceruri, fiind ţinută cu plăcere în mâinile Lui şi cu
bucurie stând la dreapta Lui cea începătoare de viaţă, pururea
cântăm Lui: Aliluia!”; „Cu totul fiind ridicată la cele cereşti, iar
pe cele pământeşti nelăsându-le Maica lui Dumnezeu, de
mâinile Fiului tău ai fost purtată întru cele nepătrunse, la
Ierusalimul cel de sus, la cetatea cea frumoasă şi cu totul
luminată ai intrat, de heruvimi şi de toate puterile cereşti fiind
înconjurată…”6.
Aceste rugăciuni de mijlocire pe care Biserica le
adresează Maicii lui Hristos sunt mult mai numeroase decât cele
care solicită ajutorul sfinţilor. Credinţa Bisericii în eficacitatea
rugăciunilor Maicii Domnului o prezintă pe Fecioara Maria mai
aproape de Fiul ei şi de oameni decât ceilalţi sfinţi, ceea ce ar
putea să însemne că ea a revenit la viaţă mai intens decât ceilalţi
sfinţi. „Atotprezenţa” Născătoarei de Dumnezeu este vizibilă în
liturgică şi în rugăciunea Bisericii de Răsărit. Datorită cântărilor
Născătoarei de Dumnezeu, imnografia marială bizantină depăşeşte
mult cadrul strict al sărbătorilor mariale şi apare chiar în
oficierea sfintelor taine şi a altor slujbe. De asemenea, există
multe rugăciuni adresate Fecioarei atât în evlavia liturgică, cât şi
în evlavia personală. Rezultă că Maica lui Hristos este mai mult
decât prezentă în toate oficiile publice sau particulare. Această
6
Acatistele Maicii Domnului, Ed. IBMO, Bucureşti, 2013, p. 23.
63
„atotprezenţă” poate fi de asemenea expresia credinţei într-o
nouă viaţă dincolo de mormânt, infinit mai măreaţă şi mai
intensă, care duce pur cu gândul la înviere7.
Concluzii
Totdeauna s-a plecat de la manifestarea locală a unui cult

particular, generalizat apoi în Biserica acelui ţinut sau a acelui
neam, fără ca iniţiativa să fie luată de către conducerea sinodală
a Bisericii, cu ignorarea acestui cult sau în lipsa lui.
La fel de elocvent este şi faptul că troparele închinate
Maicii Domnului, la toate slujbele bisericeşti poarta denumirea
de teotokii, adică tropare ale „Născătoarei de Dumnezeu”. Prin
aceasta se dovedeşte că în cult ca şi în teologie, dimensiunea
hristocentrică a fost şi rămâne primordială în orice formă de
cinstire a Maicii Domnului pe care i-o acordă Biserica, atât în
cultul particular cât şi în cel public.
Cultul ortodox mai surprinde încă un lucru, în toată
dinamica lui, şi anume mişcarea ambivalentă a lucrării
duhovniceşti a Maicii Domnului: ea este permanent în rugăciune
către Hristos Domnul, cerând mila şi ajutorul Lui, şi tot
permanent stă cu faţa spre poporul dreptcredincios, revărsând
harul şi darurile dumnezeieşti, pe care le are, dar le şi primeşte
neîncetat prin Duhul Sfânt de la Mântuitorul, tocmai pentru a le
împărtăşi celor credincioşi.
Cu adevărat s-a observat, pentru Născătoarea de
Dumnezeu, că trecerea din moarte la viaţă şi din timp la
veşnicie, din starea pământească la frumuseţea cerească, aşează
pe Maica Domnului dincolo de Învierea de obşte şi de Judecata
de la sfârşit, dincolo de a doua venire care înseamnă sfârşitul
7
A. Kniazev, op.cit., p.211
64
istoriei lumii. Acolo unde se vor bucura credincioşii, la a doua
venire a Domnului şi la Judecata cea de obşte, se bucură înainte,
prin excelenţă, Maica Domnului. Aşa se explică pentru ce
sărbătoarea este în conştiinţa Bisericii un al doilea Paşti8.
Nu numai virtutea sfinţeniei, ci şi cea a curăţiei
reprezintă lucrarea dumnezeiască a Mântuitorului şi cea
omenească a Maicii Sale. Faptul că este „prea binecuvântată” în
cer şi pe pământ, dar şi calitatea spirituală de Stăpâna -
împărăteasă, pe lângă temeiul biblic-revelaţional la care fac
trimitere, atestă odată în plus, că toată cinstirea Maicii
Domnului, înainte de a fi adusă ei de către credincioşii din
Biserică, îi este împărtăşită de însuşi Mântuitorul Hristos, Fiul ei
şi Dumnezeul nostru, prin Duhul Sfânt.
8
Arhiepiscop Dr. Vasile Costin, Semnificaţia Icoanei Bizantine în
Ortodoxie, Târgovişte, 1997, p. 47.
65
IOACHIM MILOIA, CERCETĂTOR ŞI PROTECTOR
AL MONUMENTELOR ISTORICE DIN BANAT
Ioan TRAIA∗
Abstract: The paper ”Ioachim Miloia, Researcher and

Protector of the Banat Historical Mo uments” written by
professor Ioan Traia succeeds to make known Ioachim Miloia's
contribution to the study of Săraca Monastery history. The
monastery is situated at the border of Feredia village, birth
place of both Ioachim Miloia and the author of the above
mentioned paper.
In the début of his paper, prof. Ioan Traia mentions a
prestigious institution, The Regional Section for Banat of the
Historical Monuments Committee which functioned after the
Union in Lugoj between 1921 - 1929 and then in Timisoara.
The Committee was led in turns by personalities such as:
General Nicolae Cena, publicist Valeriu Braniște, Dean George
Popovici and Archbishop Ioan Boroș. During the chairmanship
of the last, Ioachim Miloia was the vicepresident of the institution.
In 1928 Ioachim Miloia became the first chairman of
the Banat Museum. In this capacity he carried out several researches
of some historical researches. The first one was dedicated to
Săraca Monastery, an old monastic hearth from the 14th
century, which experienced periods of flowering and decay. Miloia
is also the author of a solid study dedicated to the Monastery:
”Săraca Monastery Centre of Religious Culture and Art”.
Keywords: monument, museum, monastery.
∗
Muzeograf. Președintele Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat.
66
Preocuparea pentru cercetarea şi protejarea monumentelor
istorice ale Banatului a fost un obiectiv conştient şi bine precizat
de înaintaşi bănăţeni.
Astfel în ziarul lugojan „Drapelul” din 19 dec. 1902
condus de Valeriu Branişte citim: ,,Monumentele de artă şi
istorie ale unui popor sunt izvoare de putere şi de entuziasm
pentru generaţiile următoare, sunt stâlpi gigantici pe care se
înalţă conştiinţa naţională a unui popor. Noi românii suntem un
popor sărac în monumente de artă. Restriştea vremurilor noastre
în continuă luptă între viată şi moarte, nu a oferit generaţiilor
trecute răgaz ca să se dedice vieţii artistice pe măsura capacităţii,
gustului fin şi ingeniozităţii proprii firei româneşti. Din puţinul
care s-a creat, şi mai puţin ne-a rămas [...] Mai bogaţi suntem
în tezaurul popular, în creaţiunile poetice, care ascunse în
sufletul românului, au rezistat timpurilor vitrege”.
Parcurgând etape, într-o vizibilă creştere valorică, concepţia
înaintaşilor de bună păstrare şi ocrotire a patrimoniului cultural
câştigă teren şi ajunge să fie obiectiv deliberat în gândirea
fruntaşilor bănăţeni.
Imediat după realizarea statului unitar român în noul
climat spiritual şi intelectual general, una din sarcinile ce se
impuneau cu acuitate era aceea de se valorifica tezaurul culturii
noastre istorice naţionale. Era de îndreptat o moştenire tristă
lăsată de vechiul regim austro-ungar. Lucrul pregătit astfel pe
planul conştiinţei se va materializa imediat după Unire prin
rezolvarea problemelor de ordin organizatoric şi declanşarea
sistemului ocrotirii de stat. Pentru acest motiv una din primele
legi votate după realizarea Unirii a fost aceea care viza
conservarea şi restaurare monumentelor istorice. 1
1
Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice publicată în
“Monitorul Oficial” nr. 82, Bucureşti.
67
Un astfel de articol important al legii legiferează
înfiinţarea de secţii regionale ale Comisiei Monumentelor
Istorice în toate provinciile româneşti2.
Pentru Banatul reîntregit a fost înfiinţată în 1921
„Secţia Regională pentru Banat a Comisiunii Monumentelor
Istorice,” care şi-a avut sediul iniţial în oraşul Lugoj până în
anul 1929 când se va muta la Timişoara.
Primul preşedinte al Comisiunii a fost generalul Nicolae
Cena, iar după moartea sa în 1922 preşedenţia a fost preluată
de Valeriu Branişte, una din personalităţile de seamă ale actului
Unirii din 1918. A fost luptător pentru cauza românilor pe care
marele Sfat Naţional ales la Alba Iulia îl numeşte şef al
resortului de învăţământ în Consilul Dirigent şi pe care
Academia Română, îl proclamă membru de onoare pentru
bogata sa activitate publicistică în domeniul istoriei.
George Popovici protopop al Lugojului a fost a altă
personalitate care a deţinut la sfârşitul anului 1927 preşedenţia
Comisiei, era de asemenea un nume care-şi câştigase faima atât
prin tumultoasa sa activitate politico-naţională pentru realizarea
definitivă a actului Unirii, cât şi pentru bogata sa operă istorică
bănăţeană.
Din anul 1927 preşedenţia este preluată de episcopul
greco−catolic Ioan Boroş, om de o vastă cultură istorică şi cu
deosebire specialist în filologie clasică calităţi completate
fericit de o mare ambiţie şi de un real simţ organizatoric.
Unor asemenea personalităţi ale vieţii politice şi
culturale bănăţene le succede Miloia în anul 1929, în
organismul conducător al Comisiunii.
Deşi prin decretul regal preşedinte al Comisiunii
Monumentelor Istorice filiala Banat rămâne în continuare
2
Ibidem, art. 10, p. 11.
68
arhiereul Ioan Boroş, Miloia ca vicepreşedinte va fi adevăratul
conducător şi animator al comisiunii, asta datorită vârstei
înaintate a episcopului, dar şi faptului că Comisiunea
funcţionează în cadrul Muzeului Bănăţean.
Din întreita responsabilitate a lui I. Miloia de conducător
al Muzeului Bănăţean, de vicepreşedinte al Comisiunii
Monumentelor Istorice filiala Banat şi de preşedinte al
Societăţii de Istorie şi Arheologie Timişoara reies şi obiectivele
pe care şi le fixează în activitatea sa. În primul rând
reorganizarea activităţii muzeale bănăţene, apoi de protejare,
conservare şi restaurare a monumentelor istorice şi, nu în
ultimul rând activitati ce vizau sondaje, investigaţii şi săpături
arheologice.
Simpla enumerare a tuturor acestor obiective
impresionează prin curajul şi fervoarea acţiunilor declanşate,
prin cutezanţa perspectivelor propuse într-un interval de timp
atât de limitat. La toate aceste obiective Miloia a participat
personal prin expediţii de cunoaştere, investigaţii şi valorificare
a patrimoniului naţional din Banat.
Menirea acestei cercetări este de a reliefa activitatea de
protejare, conservare şi cercetare a monumentelor istorice
depusă de Miloia şi, de aceea ne vom concentra doar pe acest
aspect din prodigioasa sa stradanie, căutând a scoate în
evidenţă, datorită şi caracterului limitat al acestei lucrări, doar
una dintre cele mai semnificative infaptuiri.
Mânăstirea Săraca
Născut fiind la Ferendia în imediata apropiere a

mănăstirii Săraca din Șemlacu−Mic, Ioachim Miloia a ascultat
din copilărie toate legendele populare ce circulau pe seama
acestei mănăstiri, iar tatăl său învăţătorul Achim Miloia a
menţinut trează în mintea copilului conştiinţa importanţei
69
acestui lăcaş religios şi cultural. Aşa se face că în 1928
devenind director al Muzeului Bănăţean Miloia face imediat o
cercetare la mănăstire, ce a găsit acolo l-a îngrozit încât nu
pregetă să facă pe loc un plan de acţiune.
,,Mănăstirea Săraca este caracterizată cum nu se poate
mai bine de popor, adevărat săracă, uitată de lume. Nesprijinit
de nimeni stingher într-o uşoară vale, stă astăzi cel mai
important monument de artă al Banatului. Din vechea aşezare
călugărească azi n-a mai rămas decât numai biserica propriu-
zisă căreia pietatea populară îi mai aduce prinosul său de
tradiţională închinare odată pe an cu ocazia pelerinajului.
Mâine-zi după încheierea acestui prohod un scrâşnet ruginit al
cheii acoperă cu un liţoliu de uitare pe un an bisericuţa din
Șemlacul-Mic. Acest monument este astăzi cripta familială a
proprietarului Ostoich din localitate, iar veniturile mănoase
încasate cu ocazia pelerinajului le administrează parohia
română din Șemlacul-Mare, care îngrijeşte aşa de bine de
această biserică încât plouă în ea. Figura Pantocratorului din
cupolă dispare încetul cu încetul din această cauză, iar
crăpăturile în zid se înmulţesc şi se lărgesc pe zi ce trece. Se
impune în primul rând clarificarea situaţiei legale a acestei
biserici. Cui aparţine şi cine trebuie să se îngrijească de ea?
Comisia Monumentelor Istorice va trebui să se sesizeze să-i
clarifice situaţia expropriind-o împreună cu puţin teren pe care
să se construiască un modest lăcaş câtorva călugări care s-o
aibă în grijă.
În al doilea rând va trebui să se ia toate măsurile de
restaurare ca monument istoric, «Mânăstirea Săraca» pusă în
lumina ei adevărată să fie unul dintre monumentele cele mai
importante ale Banatului. Construită în stil bizantin această
biserică, scăpată ca prin minune de urgia turcilor şi de cea a
70
restauratorilor habsburgi, stă azi mărturie a unor vremuri de
pronunţat gust artistic şi de mare credinţă strămoşească”3.
Faptul că a căzut departe de centrele ce câştigaseră
importanţă economică şi religioasă după izgonirea turcilor a
fost norocul acestui giuvaier de artă bănăţeană, astfel ascunsă
între colinele Muravei “Mânăstirea Săracă” a scăpat de
renovarea barocă4.
În toamna anului 1929 revine ca să constate reparaţiile
pe care le-a făcut parohia fără să anunţe Comisia Monumentelor
Istorice.
,,Am crezut de, bine a vedea felul cum s-au executat
aceste renovări. Şi aici vor trebui luate măsuri ca mortarul şi
varul ce s-a dat în repetate rânduri deasupra unor picturi de pe
peretele intrării să fie îndepărtat, iar pictura dinlăuntru, cea mai
frumoasă podoabă cunoscută, până acum, a Banatului să fie
curăţită şi restaurată. În acest sens vom face paşii necesari în
primăvară”5.
Pe baza cercetărilor întreprinse la ănăstirea Săraca,
Miloia a publicat un studiu cuprinzător în ,,Analele Banatului
IV 193” sub titlul ,,Mănăstirea Săraca centru de cultură şi artă
bănăţeană” şi tot cu acelaşi titlu o bogată monografie apărută la
Tipografia românească din Timişoara, în anul 1932.
Miloia datează construirea mănăstirii înainte de
ocuparea de turci a Banatului, în sec. al XV-lea probabil de
către despotul George Brancovici sau de urmaşii acestora
presupune el.
3
Ioachim Miloia, Din activitatea Muzeului în ,,Analele Banatului”, I 1928,
p. 130.
4
Ibidem.
5
Ioachim Miloia, Din activitatea Muzeului în ,,Analele Banatului”, 3 1929,
p. 68.
71
A ars şi s-a stricat în decursul ocupaţiei turceşti încât în
a treia decadă a sec al XVIII-lea, Giuricico fiul lui Alexa a
restaurat-o. Atunci a fost pictată în întregime de echipa maestrului
Andrei, ajutat fiind şi de fiul său. Pictura s-a terminat în 1730.
Până în anul 1776 aici au trăit mai mulţi călugări
conducătorul, egumenul era român, iar şcoala era condusă tot
de un român. Mănăstirea a fost desfiinţată prin ordin
împărătesc la 1776, şi şcoala mănăstirească se transformă în
şcoala laică şi rămâne în fiinţă aici până la 1805.
,,Înaintea desfiinţării, mănăstirea a fost în floare având
un efectiv de 8 călugări şi bunuri destul de apreciabile. Dar un
pericol ameninţa toate mănăstirile ortodoxe din Banat. Curtea
imperială caută să împiedice prin toate mijloacele dezvoltarea
lor şi când putea le desfiinţa. Scuză se găseşte întotdeauna, la
fel va fi găsit scuze destule, impregnate întotdeauna de
părinteasca oblăduire a Curţii Cesaro - „crăiesti”. Pe la 1768
calea cea mai bună pentru a lovi în existenţa mănăstirilor
ortodoxe din Banat a fost „temerea” - şi acum părintească - a
curţii ca nu cumva mănăstirile să sufere din cauza numărului
lor prea mare. Parcă şi-a luat pe suflet bunul trai al bieţilor
călugări. Şi atunci a dat ordin în care se spune că numai acele
mănăstiri vor mai putea exista care pot arăta un venit anual de
4 mii de forini, mare sumă şi greu de realizat prin timpurile
acelea. În cazul în care mănăstirile ar avea un venit inferior
sumei amintite să se contopească mai multe formând astfel din
două−trei cu bunurile lor comune, una singură. Pentru ca să
poată hotărî în merit, curtea împărătească cere un tablou al
tuturor mănăstirilor în care urma să se arate starea lor materială
precum şi numărul călugărilor. Se răspunde în 1771 apoi la
1775. Din aceste două tablouri publicate de d-l Radoslav Gruici
profesor la Universitatea din Scoplie, iar celălalt de învăţătorul
arhivar al Mitropoliei din Carlovăţ, Dimitrie Ruvarat foarte
72
preţioase pentru noi ne putem face o icoană clară asupra rolului
ce îl îndeplinea această mănăstire în sec al XVIII-lea”6.
„Ca urmare mănăstirea este desfiinţată, iar în anul 1782
au fost scoase la licitaţie mai multe proprietăţi ale erariului şi
între acestea şi Semlacu Mic. Această proprietate a fost
cumpărată pe un preţ de batjocură de către funcţionarul
judeţului Timiş Ioan Ostoich. A fost vândută şi mănăstirea ca
simplu obiect de inventar. Vicarul Mânăstirii Mesici a încercat
în zadar să protesteze în contra înstrăinării acestor bunuri către
un proprietar lumesc. Mănăstirea şi terenul din jur au rămas
până azi în proprietatea familiei Ostoich, care şi-a făcut
mausoleu din falnica biserică de odinioară”7.
Miloia consideră că mănăstirea aceasta este cel mai
important monument de artă din Banat, atât pentru vechimea
construcţiei prea puţin alterată cât şi pentru pictura ce ne
prezintă sinteza cea mai înaltă a artei de la începutul sec al
XVIII-lea, sinteză ce serveşte ca punct de plecare pentru
cunoaşterea formelor de artă de mai târziu şi de unde pleacă
probabil şi zugravul Nedelcu. Această pictură este strălucit
reprezentată şi cu un autentic simţ artistic în bogata sa
monografie închinată mănăstirii.
Totodată mănăstirea are o netăgădiută importanţă în
istoria învăţământului românesc din Banat, ca un centru unde
găsim una dintre primele şcoli dovedite cu documente în
ţinutul nostru.
Cunoscând, datorită înaltei sale pregătiri istorice şi
artistice importanţa acestui lacaş, valoarea sa, simţindu-se legat
sentimental de aceste locuri Miloia se străduieşte înfruntând
mari greutăţi şi după multe intervenţii reuşeşte să-l convingă pe
6
Ioachim Miloia, „Mănăstirea Săraca” - centru de cultură şi artă
bănăţeană - Timişoara, Tipografia Românească, 1932, p.17.
7
Ibidem, p. 21.
73
proprietarul Ostoich în 1934 să cedeze biserica contra sumei de
150.000 lei acordaţi de Ministerul Artelor prin Comisiunea
Monumentelor Istorice8.
Cu o perseverenţă demnă de invidiat, Miloia a
determinat repartizarea mănăstirii spre administrare Episcopiei
ortodoxe a Caransebeşului, înscrierea sa cu prioritate pe lista
monumentelor istorice, renovarea clădirii şi conservarea
splendidului ansamblu de pictură datorată meşterului zugrav
Andrei şi echipei sale din vremea ultimei renovări din 17309.
Astăzi, Mănăstirea Săraca declarată monument de artă,
restaurată, rămâne pe mai departe obiectul unor viitoare
cercetări de istorie şi artă pentru că subiectului ei nu s-a
epuizat.
Mănăstirea Săraca stă mărturie pentru vremurile care au
trecut şi va rămâne pentru viitoare generaţii modestul muzeu
spiritual al tradiţiei româneşti.
8
Athanase Popa, Mănăstirea Săraca, Timişoara, 1943, p. 8.
9
Mircea Miloia, Aurel Turcuş, Gheorghe Mudura, Nicolae Secară, Omagiu
Ioachim Miloia. Un erudit cărturar (1897-1940), Editura Mirton,
Timișoara, 1997, p. 100.
74
JADANI - UN SAT DE CREŞTINI
Iacob VASILIE∗
Abstract: The first form of national unity of the

Romanians was faith. We call it unity because it has withstood
for centuries, despite numerous setbacks to which it was
subjected, such as the breakdown of some Romanians by the
Orthodox faith and the passage to the Greek-Catholic Church.
Over the years, when the ideal of the administrative unit was
before the Romanian nation, this separation was forgotten.
Even within the orthodoxy, the Romanians from Banat did not
benefit from the few privileges granted by the Vienna Court,
being seized by the "brothers of a law". The Enlightenment
trend, accepted by the great European monarchies, found in the
"garden of nations" personalities who put into practice the great
ideals, for the benefit of the masses. The struggle for faith,
language, and education becomes more important than wealth.
The village of Jadani, today Corneşti, Timis County, has given
Banat such servants. All were church servants. The world of
the Banat village, in general, has given numerous "hostages" of
national emancipation.
Keywords: Village, son, teacher, writer, metropolitan.
Prima formă de unitate naţională a românilor a fost
credinţa. Spunem unitate pentru că a rezistat peste veacuri, în
ciuda a numeroase încecari la care a fost supusă, cum ar fi
ruperea unor români de credinţa ortodoxă şi trecerea la Biserica
Greco-Catolică. Peste ani, când în faţa naţiunii române se afla
∗
Inginer pensionar. Membru în Asociația Publiciștilor Presei Rurale din Banat.
75
idealul unităţii administrative, s-a uitat această separare. Chiar
în cadrul Ortodoxiei, românii din Banat nu beneficiau de
puţinele privilegii acordate de Curtea de la Viena, fiind
acaparate de „fraţii de o lege”. Curentul iluminist, acceptat de
marile monarhii europene, a găsit în „grădina naţiilor”
personalităti care au pus în practică marile idealuri, în folosul
maselor. Lupta pentru credinţă, limbă, şi învăţământ, devine
mai importantă decât cea pentru avuţie. Satul Jadani, azi
Corneşti, Judetul Timiș, a dat Banatului astfel de slujitori. Toţi
au fost slujitori ai Bisericii. Lumea satului bănăţean, în general,
a dat numeroşi „ostaşi” ai emancipării naţionale.
În nordul judeţului Timiş, la 18 Km de Timişoara, la 2
km pe partea dreaptă mergând pe drumul naţional DN 69 spre
Arad, se află satul Corneşti. Băştinaşii continuă să-l numească
Jadani, chiar dacă numele are o rezonanţă maghiară. Aşa-l
numim şi noi în rândurile care urmează.
Prima atestare documentară a Jadaniului este anul 1230.
Documentul regelui Andrei al II-lea din 1230 a enumerat satul
Zsadany printre moşiile dăruite comitelui Nicolae, fratele
episcopului de Strigonia (Esztergom-ul de azi, Ungaria). În
timpul domniei Regelui Bela al IV-lea (1235-1270), se contestă
stăpânirea comitelui Nicolae asupra terenurilor donate în 1230.1
După 790 de ani Jadaniul continuă să existe, biruind în
istoria zbuciumată a locului, purtând stindardul credinţei.
,,Chemarea pământului” mi-a dat curajul de a păşi in
lumea monografiei bănăţene. Scopul a fost de a smulge uitării,
istoria satului natal, Jadani -azi Corneşti- judeţul Timiş, şi
personalităţile care au văzut lumina zilei aici.
De fiecare dată aminteam o ,,personalitate” importantă -
jădăneanţul de rând. Jădăneanţul din amintirile mele, cu palmele
bătătorite şi crăpate de munca grea; Jădăneanţul cu vorbă aspră,
1
www.banattera.eu/magyar/lexikon/htm - accesat 2014.
76
care uneori suduia chiar şi pe Dumnezeu, atunci când dădea de
greu. Jădăneanţul care nu uita să-şi măture curtea şi în faţa casei în
fiecare sâmbătă. Jădănenţul care duminica mergea la biserica să se
împace cu Dumnezeu şi să-i ceară ajutorul. Jădănenţii nu erau
,,oameni cu frica de Dumnezeu”, erau oameni cu dragoste de
Dumnezeu. Faptele lor bune izvorau din credinţa lor.
„Adevărata Biserică este nu clădirea, ci obştea
credincioşilor, cu gândirea, simţirea şi vieaţa lor creştină.
Aceasta dă vieaţa zidurilor fără suflare şi podoabelor fără
glas”2, a spus Mitropolitul Vasile Lăzărescu.
Acesta este jădănenţul care nu a ajuns în vârful
piramidei, dar a sprijinit cu nădejde baza ei. Această
,,personalitate“ a păstrat limba, obiceiurile, iar când ţara i-a
cerut-o i-a împrumutat viaţa sa.
Într-un mediu descris, succint, mai sus, cu asemenea
atitudine faţă de viaţă, a făcut ca din sat să se ridice
personalităţile prezentate mai jos. Aproape toate personalităţile
prezentate, şi-au dedicat viaţa bisericii.
Vom prezenta personalităţţile în ordine cronologică, si
mi-am permis o parafrazare după Aurel Cosma-junior şi i-am
inclus printre bănăţenii de altădată.
Mihail Roșu-Martinovici (1750-1822), teolog, profesor,

scriitor
Părintele Chiril Petrovici, fostul său elev, spune: „Era

cel mai mare pedagog şi teolog al timpului său”3. Sau „a fost
unul dintre cei mai învăţaţi, modeşti şi exemplari bărbaţi ai
2
Borchin Mirela-Ioana Cuvânul Episcopului Vasile Lăzărescu de la
sfinţirea Catedralei Mitropolitane - octombrie 1946; www.Banaterra.eu;
accesat 26.05.2017.
3
Stoicănescu Ștefan - Mihail Rosu Martinoviciu 1750-1822, Timisoara,
1934, p.14.
77
timpului său, petrecea în post şi rugăciuni, şi nu ar fi fost
întrebare pe lume la care nu ar fi ştiut el răspunde”4.
Dimitrie Tichindeal: „Mult făcătorul de bine Mihail
Martinoviciu tălcuitoriul teologiei în
reşedinţa episcopească a Timişoarei,
care ca o albină înteleaptă sburând
prin grădina Dumnedeeştilor cuvinte,
a adunat tot binele din florile cele
alese, şi îndulcindu-ne pre noi cu
mierea înveţăturei sale”.
Aurel Cosma-junior: „Adevărat
apostol al neamului românesc din
Banat, cuprins de dorul de a vedea
mult încercatul său neam, emancipat întru toate şi învăpăiat de
sfânta iubire de neam”5.
În satul Jadani în 4 ianuarie 1750 din părinţi, ţărani
iobagi, s-a născut Mihai Roșu. „la anul 1750, 4 ianuarie, m-au
născut pe mine Mihai...” rezultă dintr-o ,,autobiografie”. Mama
sa, Stanca, era din Jadani iar tatăl său, Martin Roşu, era din
Serdin (Szeredin-maghiară; Schöndorf-germană; azi Frumuşeni),
jud. Arad.
În ce priveşte instruirea tânărul Mihai Roşu, - Barbul
Zbenceanu - a fost primul care a intuit calităţile tânărului
învăţăcel. A fost cel care l-a sfătuit pe Martin Roşu să-l dea pe
Mihai la dascăli renumiţi pentru o instruire temeinică. La vârsta
de 13 ani este dat la biserica din Mehala, pe atunci suburbie a
Timişoarei, începând cu 14 aprilie 1763, la renumitul dascăl
Gheorghe Popovici-ardelean de origine.
Episcoul Vidac intueşte în tânărul Mihail Roşu
Martinovici un om al bisericii, şi este dat la şcoala germană a
4
Idem, p.15.
5
Aurel Cosma-junior, Bănățeni de altă dată, vol. 1, Timisoara 1933, p. 9.
78
coloniştilor aduşi de Maria Terezia. Acum deprinde limba
germană.
Probabil este vorba de gimnaziul condus de călugării
iezuiţi care a funcţionat la Timişoara între anii 1726-17786.
Tânărul Mihai Roşu fiind la anii instruirii, studiază o
prioadă la şcoală mănăstirească de la Partoş7.
Pe la anul 1771 - „murind fiul bisericii Nicoliţă-16
februarie, iar eu fiind în şcoală, preotul Chiril care slujea la
Episcop şi fără voia mea, ei cu sila mi-au dat cheile bisericii
Timişoarii şi mult silindu-mă, toate câte erau acolo au trebuit
sa le iau”, mărturisea el mai târziu.
Mihai Roşu Martinovici era poliglot, cunoştea bine 6
limbi ceea ce l-a ajutat să se informeze, să traducă şi să
transmită cunoştiinţele, neamului său. Vorbea sârbeşte, germana,
italiana, greaca, maghiara şi latina.
În satele româneşti din Banat neştiinţa de carte era la ea acasă.
Spre a se edifica asupra stărilor din împărăţia sa, fiului
Mariei Terezia - Iosif al II-lea de mai târziu, a făcut mai multe
călătorii de informare. În lunile aprilie şi mai ale anului 1768
regentul Iosif a făcut prima călătorie în Banat, trecând şi prin
Valea Almăjului. În raportul înaintat mamei sale el spune:
„despre educaţiunea tinerimii nu poate fi vorba nici la români
nici la sârbi”8. Într-un raport din 1769 prezentat de Daniel
Marginai (Lazarini), administraţiei Banatului, rezulta că la
1000 de locuitori doar unul ştia carte9.
6
I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului
Timişoara. p.119.
7
Nicolae Tincu Velea, Istoria politică bisericească naţională a Românilor
preste tot..., Sibiu 1865, p. 199.
8
Ljubivoje Cerović, Sârbii din România, din evul mediu timpuriu până în
zilele noastre. Traducere din limba sârbă Ivo Muncian, p.105.
9
Protopopescu Lucia, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania
1774-1805, Ed. Didactică şi Pedagogică; Bucureşti 1966, p. 33.
79
Aceste rapoarte au dus la intreprinderea unor măsuri
pentru ridicarea gradului de instruire în rândul ilirilor
(ortodocşilor) din Banat. Curentul iluminist găseşte în
„grădinile naţiilor, sămânţa sănătoasă” din care au „răsărit”
personalităti care au pus în practică aceste idealuri.
Director al şcolilor sârbeşti şi româneşti din Banat a fost
numit în 6 februarie 1773 Teodor Jankovici Mirievo. Minte
luminată, dedicat reformei învăţământului sârbesc şi românesc
din Banat.
Acesta este cel care remarca instruirea deosebită a lui
Mihai Roşu şi îl cooptează în acţiunile didactice care se
impuneau.
În 1776 traduce în limba română manualul „Normalul”
după versiunea în limba slavonă a lui Iancovici, pentru Episcopia
Timişoarei.
În anul 1777 traduce acelaşi manual intitulat „De lipsă
cărticea pentru învăţătorii a Neuniţilor rumâneşti mai mici
şcole”, după lucrarea Nothwendiges Hand-buch für Schulmeister
der illirischen nicht unirten Trivial Schulen. Aceasta era o
versiune simplificată a aceluiaşi Teodor Iancovici.
În perioada 1776-1779, la Timişoara ţine cursuri în
limba română, cu dascălii români-după manulalele traduse.
În 1784 traduce Întru Mărirea Sfintei de o fiinţei de
viaţă făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duchu, carte tradusă şi tipărită la cererea şi cu
sprijinul protopopului Constantin Suboniu.
În 1785 traduce Învăţături creştineşti, carte tipărită cu
sprijinul protopopului Constantin Suboniu.
Pentru pregătirea cadrelor clericale episcopul Petar
Petrovici ia decizia înfiinţării unui curs adresat preoţilor şi
mirenilor şi emite circulara din 29 septembrie 1799.
80
În această circulară se precizează ce trebuie predat la
cursuri:
- Dogmatica bisericii răsăritene;
- Istoria bisericească;
- Canonurile bisericii cu îndelungată tâlcuire;
- Învăţăciunea a datorinţei preoţeşti;
- Tâlcuirea Veacului Nou şi a Vechiului Testament.
Cursurile pentru preoţii români sunt susţinute de Mihai
Roşu Martinovici între 1800 şi 1801.
Activitatea de dascăl a lui Mihai Roşu Martinovici îl
face cunoscut în tot Banatul. Dascălii şi preoţii instruiţi de el îi
duc renumele în toate parohiile ortodoxe, intrând în mentalul
colectiv cu renumele de Dascălul Mihai.
Retras în satul natal, el spune: „Iară eu am rămas în
slujba bisericii Timişorii până în 1794, Noembrie 4 şi atunci
am eşit la acest sat, adică Jadani (Corneşti- n.n.) şi şezând, pe
încet am scris 5 cărţi: Fabulele lui Esop la 1790, Despre lume
adunată, visteria sufletească (1806) - învăţături morale pentru
toată lumea. Calea către mântuire, Cuvântarea firească, acestea
s-au scris la 1810 şi la 1811 - foarte înţelepte cărţi româneşti”.
Aceste lucrari nu au fost publicate. Fragmente au aparut in
periodicele din secolul al XIX-lea.
Referitor la cărţile lui Mihai Roşu, Onisifor Ghibu le
numeşte în 1927 „cărţi de filozofie practică pentru popor”10.
Mihai Roşu Martinovici făcea parte dintr-o generaţie de
luminători, care şi-a făcut merite deosebite prin activitate de
iluminare - culturalizare a societăţii bănăţene.
10
Ghibu Onisifor, ,,Un dascăl bănăţean de acum 100 de ani: C. D. Loga”, în
,,Banatul”, nr.3/ 1927, p. 6.
81
Paul (Pavel) Lăzărescu (1796-1853)
Născut în Jadani în 20 aprilie

1796, din părinţii: tatăl Petru, mama
Maria. A fost botezat în 27 aprilie 1796
de către preotul satului Martin
Simionovici.
La naşterea sa, numele de
familie era Lazar. Nu stim momentul
când s-a trecut la numele de Lăzărescu.
A fost frate cu bunicul viitorului
Mitropolit al Bantului, Vasile Lăzărescu.
A făcut parte din prima serie de elevi de la Şcoala
Regească Preparandială Greacă Neunită a naţiunii române din
Arad.
A fost dascăl şi apoi preot în Lipova, apoi protopop - aşa
cum scrie pe piatra sa de mormânt aflăt în cimitirul din Jadani.
A fost un participant activ la Revoluţia din 1848 din
Transilvania. Mişcarea revoluţionară din Transilvania a avut un
caracter preponderent naţional. Vocile cele mai auzite au fost
ale intelectualilor şi ale preoţimii române. În semn de frondă,
faţă de clericii sârbi, mulţi preoţi români şi-au schimbat numele
sârbeşti în nume româneşti. Era începutul luptei pentru
separarea de Mitropolia de la Carloviţ. În 13 august 1849
episcopul Jivcoviè Pantelimon transmite un ordin de revenire la
vechile nume sârbeşti ale preoţilor. După înfrângerea mişcării
revoluţionare urmează represaliile împotriva fruntaşilor români.
Au fost arestaţi 26 de preoţi români, acuzaţi de episcopul
Jivcoviè Pantelimon de necredinţă faţă de Habsburgi.
După aceste evenimente, Paul Lăzărescu a revenit la
Jadani unde a activat ca preot între 1850-1852. Trece la cele
veşnice în anul 1853.
82
El a fost elevul lui Mihai Roşu Martinovici. Meritul său
a fost că a publicat la Budapesta în 1831 Florariul pentru
folosul tuturor iubitorilor de învăţătură, scris de Mihai Roşu
Martinovici.
În condiţiile anilor 1800, Mihai Roşu Martinovici nu a
îndrăznit şi nici nu avut posibilitătile materiale să publice
această carte. Şi în acest caz considerăm că între Roşu şi Paul
Lăzărescu a existat o învoire în vederea publicării de către
elevul său a lucrării sus amintite. Aşa se explică faptul că
lucrarea publicată are ca autor recunoscut pe Paul Lăzărescu.
Titlul cărţii - Florariul…-
are semnificaţia unei cărţi care
cuprinde învăţături alese asemenea
unui buchet de flori. În germana
Der blumenstrauß Wallach-în
traducere liberă Buchet valah. În
prefaţă se arată că prin şcoală
trebuie format omul cu adevărat
cult, prin „nutrirea sufletească,
care să şteargă tina de pe ochiul
minţii şi întunericul cel cumplit de
la sine, şi să-l alunge”.
Pildele cuprinse în lucrare
sunt inspirate din filozofia indiană, din stilul de viaţa spartan şi
din istoria Romei. Sinteza sfaturilor din Florariu ar fi: „Labor
inprobus omnia vincit!”. „Munca perseverenta învinge orice”
(Virgiliu).
Cartea a apărut într-un moment când cultura românescă
din Banat şi Ardeal a început să se manifeste tot mai puternic.
Paul Lăzărescu prezintă un adevăr dureros: „întunecimea lipsei
de învăţătură este ca un zid”, autorul foloseşte neologismul
,,mur”. Concluzia este că realizările din viaţă se obţin doar prin
„osteneala cea neadormită”.
83
Ioan Ioviță (1842-1867), publicist, scriitor, jurist -
luptător pentru drepturile românilor din Ungaria
Prin formaţie nu era un slujitor al bisericii, dar era un

mesager al credinţei neamului.
S-a născut în 19 august 1842 în Jadani, din parinţii:
tatăl-Andrei, mama-Kumdaria; La botez a primit numele Iova,
devenit mai târziu Ioan. A urmat şcoala în satul natal - în limba
română. A continuat şcoala în limba germană la Lipova. În
1858 a trecut la gimnaziul german din Timişoara.
Cu sprijinul familiei Mocioni pleacă la Pesta să studieze
Dreptul. Aici, pentru a-şi completa veniturile, preda în
particular lecţii de limba română.
La începuturile studenţiei la Pesta, a vut şansa de a-l
întâlni pe Ioanichie (Ioan) Miculescu parohul bisericii ortodoxe
din Pesta. Acesta a fondat şi primul jurnal beletristic român cu
litere latine „Aurora română”, a cărui redactor nominal era.
Numele revistei nu a fost ales întâmplător. Aurora era zeiţa
zorilor în mitologia romană.
Tânărul Ioan Ioviţă a fost introdus într-o familie a
literaturii române din Ungaria alături de Iosif Vulcan,
Vincentiu Babeş, Atanasie Marienescu, Iuliu Grozescu, Carol
Grama, Aron Densuşianu, Mihai Beşanu, Alexandru Românu
(Roman); Vasile Bumbac (Bumbacu), George Marchiş. Putem
spune că şi această familie a contribuit la zorii literaturii
române.
Publică, din anul 1862 articole politice şi încercări
literare în reviste ca: ,,Aurora română”, ,,Concordia”, ,,Albina”,
,,Telegraful român”. Se afirmase ca un publicist talentat,
pasionat de activitatea politică şi culturală pentru apărarea
drepturilor românilor.
În anul 1865 a editat almanahul ,,Muza română” în care
publică poezii de autori români din Ungaria, precum şi
84
traduceri în limba română a unor poeme din literatura
europeană. Apariţia almanahului este apreciată de criticii
vremii ca cea mai bună culegere literară începând din 1853,
atât „în privinţa limbei cât şi a armoniei interne a poeziilor”11.
Caracterizat ca un poet romantic-pesimist, are prilejul
de a consemna o mare victorie a neamului romanesc din Ardeal
- reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei,
după ruperea de Mitropolia sârbă de la Karloviţ.
Evenimentul a prilejuit publicarea poeziei La reînfiinţarea
mitropoliei române:
„Un cânt, o a mea liră! Un cânt de bucurie

Intonă azi cu fală pe al patriei hotar!
Anunţă-n lumea largă, că un popor învie,
Şi uită întristarea, trecutul cel amar!
Dezbracă-ţi doliul negru, şi haina cea de grele,

Căci ora mântuirii acuma a bătut;
Înfrântu-s-a azi jugul si lanţurile grele,
În cari a mea naţiune de seculi a gemut.
Nu vezi entuziasmul şi dulcea bucurie,

Virtutea strămoşească cum luce de frumoasă?
Triumfele mareţe, ce mândră Românie
Pe plaiurile sale le-nnalţă glorioasă? “12
---------------------
11
Besan Mihai. Mus’a Romana, în ,,Aurora Română”, nr.3 din1/13
februarie; nr.4 din 15/27 februarie ; Budapesta 1865.
12
Ioan Iovită, La reînfiinţarea mitropoliei române în ,,Telegraful român”
din 21 feb/ 5 mart. 1865, Sibiu.
85
Vasile Lăzărescu (1894-1969), mitropolit al Banatului
în perioada 1947-1961
Vasile Lăzărescu născut la

1 ianuarie 1894 în Jadani, astăzi
Cornești, județul Timiș - decedat la 21
februarie 1969, Mănăstirea Cernica.
A urmat școala elementară în
localitatea natală, liceul în Timișoara
și Facultatea de Teologie din Cernăuți
unde a obținut doctoratul în anul
1919. A urmat studii de Pedagogie și
Filozofie la Universitățile din
Budapesta, Viena și Cernăuți.
A fost ales profesor de dogmatică, apologetică și morală
la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu (1920-1924),
Academia Teologică din Oradea (1924-1933) și redactor al foii
eparhiale „Legea românească" (1925-1931). A intrat în cler ca
preot celibatar, apoi s-a călugărit în 1928.
Se trăgea dintr-o familie credincioasă de patrioţi
români. Fratele bunicului său a fost Paul (Pavel) Lăzărescu -
protopop în Lipova, prezentat intr-un pasaj anterior.
Numeroşi membri ai familiei Lăzărescu -din partea
Partidul Naţional Român din Ungaria- au participat la
Adunarea de la Alba-Iulia din 1918.
La 21 octombrie 1933 Vasile Lăzărescu a fost ales
episcop al Caransebeșului. Întronizarea a avut loc în 15 Aprilie
1934, asa cum se spune în ,,Foaia Diacezană” nr.16/1934, iar la
12 iunie 1940 devine Episcop al Timișoarei. În mai 1947 este
numit Arhiepiscop al Timişoarei13.
13
I. D. Suciu; R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria
Mitropoliei Banatului, vol I-II,1980, p. 1028.
86
În 11 octombrie 1947 a devenit arhiepiscop și mitropolit
al Banatului.
Mitropolitul Lăzărescu a avut o contribuție deosebită la
finalizarea lucrărilor la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.
În condiţii economice dificile, după război, a ştiut să facă rost
de fondurile necesare.
O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost
canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost
mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de
la moartea sa. Demersurile sale sunt de apreciat, ele
desfăşurându-se într-o perioadă de stalinism feroce, când
creştinii erau prigoniţi chiar prin politica de stat.
A avut contribuții scriitoricești remarcabile în ceea ce
privește doctrina ortodoxă și cea catolică prin lucrări publicate,
articole, traduceri, recenzii, cuvântări, pastorale.
La presiunea autorităţilor comuniste, Mitropolitul
Vasile a fost pus în retragere de către Sfântul Sinod, la 18
decembrie 1961, şi a primt domiciliul forţat la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Cernica de lângă
Bucureşti, ca monah.
Se stinge în 21 februarie 1969, la mănăstirea Cernica şi
este înhumat în cripta familiei din satul natal, Jadani-Corneşti.
În aprilie 1993, conducerea Mitropoliei Banatului, a
organizat ceremoniile de deshumare a osemintelor şi de
transportare a lor în Catedrala Mitropolitană din Timişoara,
unde a fost reînhumat în necropola mitropoliţilor, sub altarul
catedralei. Se dorea a fi o reabilitare morală a mitropolitului.
El nu avea de ce să fie reabilitat moral. Trebuia doar să-
i fie recunoscute meritele.
Între aceste gesturi se înscrie impresionanta ceremonie
de comemorare a 50 de ani de la plecarea la Domnul, care a vut
loc în satul natal Jadani (zi Cornesti, jud Timis) în 21 februarie
2019.
87
Teodor Pacaţian-Ziarist, istoric fondator de gazete
(1852-1941)
Chiar dacă nu s-a născut în Jadani (născut în jud. Arad

localitate Ususău), dar a găsit în Jadani un mediu prielnic
creaţiei şi a rămas ca notar în Jadani între 1876-1883. O
88
personalitate complexă: ziarist, scriitor, istoric, jurist ale cărui
scrieri sunt cuprinse în 44 volume.
Vedem că istoria unor locuri se confunda cu biserica, în
sensul definiţiei date de Mitropolitul Vasile Lăzărescu, pe care
o repet cu bucurie: „Adevărata Biserică este nu clădirea, ci
obştea credincioşilor, cu gândirea, simţirea şi vieaţa lor
creştină. Aceasta dă vieaţa zidurilor fără suflare şi podoabelor
fără glas”14.
14
Borchin Mirela-Ioana Cuvântul Episcopului Vasile Lazarescu de la
sfintirea Catedralei Mitropolitane - octombrie 1946; www.Banaterra.eu;
accesat 26.05.2017.
89
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN ZĂVOI
Petru OPRUȚ∗
Abstract: „The town of Zăvoi is documented at 1430.

In ancient times, on these places was the Roman settlement
Acmonia (Agnavae). In 1824, instead of an old church, a new,
more solid one is built, and the building in the middle of the
commune, the one of today, with the dedication „The
Assumption of the Virgin Mary“, began in 1933 and ended in
1936. It is made of stone. and brick, covered with galvanized
sheet. Its celebration was made later, by the act committed on
August 8, 1948, by Bishop Veniamin Nistor of Caransebes.
The painting is made by Rita Aldea between 2006 and 2008.
The church was consecrated by PSS Lucian, Bishop of
Caransebes, on May 11, 2008.”
Keywords: Zăvoi, Acmonia, Church, Veniamin Nistor,
Lucian Mic
„Oricine crede că Iisus este Hristos este născut din
Dumnezeu, și oricine iubește pe Cel care a născut iubește și pe
Cel ce S-a născut din El.
Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea,
și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră.
Căci Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul
și Sfântul Duh, și Aceștia trei Una sunt“.
Întâia Epistolă sobornicească a Sf. Ap. Ioan
(Cap. 5:1, 4, 7)
∗
Economist, Agenția pentru Protecția Mediului din Timișoara. Redactor-șef
al revistei ,,Glasul Voislovei”.
90
Comuna Zăvoi se află în judeţul Caraş-Severin,
regiunea Banat, România,
fiind formată din satele 23
August, Măgura, Măru,
Poiana Mărului, Valea
Bistrei, Voislova şi Zăvoi
(reşedinţa de comună). Aici
s-au descoperit, în anul 2009,
ruinele unui palat care se
presupune că a fost ridicat de
legionarii romani pentru
împăratul Traian în anul 101.
Numele aşezărilor
bănăţene apar în forme
oficiale în limba maghiară,
germană, sârbă, română,
turcă, osmană, latină, etc.
Schimbările politice majore
suferite de Banat în mileniul al II-lea al erei creştine au făcut ca
diferitele regimuri politice şi administraţiile aferente acestora
să preia ad litteram sau în spiritul limbii şi alfabetului lor, să le
modifice după topicul limbii lor, sau să impună cu totul alte nume
aşezărilor bănăţene existente în timpul acestor administraţii.1
Problemele cele mai mari de identificare au apărut
atunci când administraţiile au procedat la modificări majore ale
numelor de aşezări. Acest fenomen s-a produs în ultimele
decenii ale veacului al XIX-lea atunci când administraţia
1
Ioan Haţegan, Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat, sec. XI-XX,
atestări documentare şi cartografice, apărută sub egida Academiei Române,
Filiala Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“, Editura
ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013, p. 5-6.
91
maghiară a maghiarizat vechile denumiri sau chiar le-a
schimbat cu totul2.
Astfel, până să ajungem la parohie, localitatea Zăvoi,
de-a lungul timpului a avut următoarele denumiri3: Zăvoi,
Zăvoiu, u. Zavoj, Závoly, r. Caransebeş, R. Banat.
• În anul 1430 - Zaboy;
• În anul 1444 - Zawoy;
• În anul 1539 sau 1579 - Also-Zawoy şi Felső-Zawoy;
• În anul 1583 - Zavay;
• În anul 1585 - Felső-Zawoy (Pesty, Szörény II 491-2);
• În anul 1602 - Zawoi, Zavoi;
• În anul 1603 - Zavod;
• În anul 1699 - Zavuj;
• Între anii 1690-1700 - Zavoy, apoi Szavoj;
• În anul 1783 - Szavoj;
• În anul 1785 - Sawai, Savoy;
• În anul 1829 - Savoja (Nagy II 204);
• În anul 1840 - Savoj (Fényes VI 205);
• În anul 1913 - Závoly.
Satul este aşezat în apropierea râului Bistra, la 22 km de
municipiul Caransebeş, spre nord-vest. În anul 1757 avea 20 de
case, în 1910 avea 499 locuitori şi 96 de case, iar în 1935 avea
518 locuitori şi 106 case. Satul a făcut parte din regimentul de
graniţă, Compania a 12-a cu sediul la Ohaba.
2
Ibidem.
3
Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Vol. II,
O-Z, Editura Academiei Republicii Sociliste România, 1968, p. 272. Vezi şi
Ioan Haţegan, Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat, sec. XI-XX, atestări
documentare şi cartografice, apărută sub egida Academiei Române, Filiala
Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“, Editura
ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013, p. 400.
92
Unii istorici susţin că numele acestui sat provine de la
Eugen de Savoya, dar alţii, împreună cu Pesty resping această
părere4. (Căpitanul comandant al companiei 12 Ohababistra
scrie în raportul său din data de 23 martie 1863: „este vrednic
de amintit că în localitatea Zăvoi se pot încă observa de partea
de către Ohaba a comunei Zăvoi urmele şanţului săpat de
Eugen de Savoya în timpul războiului cu turcii şi de la această
împrejurare istorică a primit satul numele de Zăvoiu“).
Comuna apare în documente în secolul al XV-lea, în
dreptul drumului spre Ardeal, pe unde odinioară împăratul
Traian a plecat contra Sarmizegetusei. A fost dată de
Sigismund şi mai apoi de Vladislav lui Nicolae Bizerea, pentru
bravurile sale împotriva turcilor. Populaţia număra 542 de
suflete, toţi români ortodocşi; baptişti sau alţi sectari nu erau
aici în acele vremuri. Parohia a fost filie, ataşată materei Cireşa,
deservită fiind de preotul-capelan Ioan Turcan junior5.
4
Nicolae Cornean (consilier eparhial), Monografia Eparhiei Caransebeş,
Editura autorului-Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1940, p. 631.
5
Ibidem.
93
Biserica şi societatea sunt două realităţi care au
coexistat de secole în devenirea istorică a comunităţilor
româneşti. Episcopia Caransebeșului, cea mai importantă
instituție religioasă a Banatului din perioada dualismului
austro-ungar, a avut prin implicarea ei, nu doar un rol
tradițional în societate, ci și unul dinamic, corespunzător
exigențelor istoriei6. Aceasta pentru că una dintre coordonatele
existenței comunitare pe care le presupune Biserica este grija
pentru viața socială, libertatea și demnitatea fiecărui om. Rolul
Bisericii în împlinirea socială, economică și culturală a
societății s-a evidențiat, mai cu seamă, în perioadele de criză, în
momentele istorice în care comunitatea a fost lipsită de sprijin
din partea autorităților statului sau văduvită de ocrotirea
legilor7.
După cum am precizat mai sus, localitatea este
atestată documentar la 1430. În vechime, pe aceste locuri se
afla aşezarea romană Acmonia (Agnavae). La 1824, în locul
unei biserici vechi, se construieşte o alta nouă, mai solidă, iar
zidirea în mijlocul comunei, a celei de azi, cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului“, s-a început în 1933 şi s-a
terminat în 1936. Este din piatră şi cărămidă, acoperită cu
tablă zincată. Târnosirea ei s-a făcut mai târziu, prin actul
săvârşit în ziua de 8 august 1948, de către episcopul Veniamin
Nistor al Caransebeşului. Iconostasul are câteva picturi
executate de pictorul Petrică Lazăr din Caransebeş8. Preotul din
6
Daniel Alic, Eparhia Caransebeșului în perioada păstoririi episcopului
Miron Cristea (1910-1919). Biserică și societate, Presa Universitară
Clujeană - Editura Episcopiei Caransebeșului, 2013, p. 15.
7
Ibidem.
8
Prot. dr. Ioan Petreuţă, Monografia Arhiepiscopiei Timişoarei şi
Caransebeşului, Monumente istorice-bisericeşti din Arhiepiscopia
Timişoarei şi Caransebeşului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1980, Registru nr. 4, p. 796.
94
materă, încredinţat cu pastoraţia credincioşilor din filie oficiază
pentru aceştia toate serviciile divine publice şi particulare,
făcându-le totodată şi cuvenitele vizite pastorale9. Învăţător în
anul 1808: Moise Ienăşică. Matricolele10 datează din 1920.
Alţi autori şi alte lucrări precizează că în anul 1936, sub
preotul Ioan Turcan s-a zidit11 aci biserică, numai din
contribuţia credincioşilor. Biserica
nu avea pictură. Hramul bisericii a
fost în acea vreme: SS Apostoli
Petru şi Pavel. Până în anul 1940
biserica nu s-a sfinţit încă de
arhiereu12. Şcoală confesională nu a
fost în Zăvoiu.
În anul 1980, Zăvoiul era
încă filia parohiei Cireşa,
protopopiatul Caransebeş, judeţul
Caraş Severin. Familii 190, suflete
1.150. La început era aşezat mai
spre nord de satul actual, în
apropiere de cimitirul vechi, pe locul
numit acum13 „Casa bătrână“. Mutarea pe vatra actuală s-a
făcut probabil în sec. XVIII.
În anul 1992, satul a avut 788 locuitori, din care 689
credincioşi ortodocşi, 15 romano-catolici, 71 penticostali, 3
baptişti. În anul 2002, a avut 717 locuitori din care 602
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Pe turnul bisericii, până în anul 2016, stătea scris anul 1933. Cu siguranţă
în anul 1933 s-a început construcţia iar în anul 1936 s-a terminat de zidit.
12
Nicolae Cornean (consilier eparhial), op. cit., p. 632.
13
Prot. dr. Ioan Petreuţă, op. cit, p. 796.
95
ortodocşi, 10 romano-catolici, 90 penticostali, 3 baptişti, 3
greco-catolici14.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a
fost construită la începutul secolului al XIX-lea şi reclădită
în 1933, cum a stat până odinioară scris pe turla bisericii.
Edificiul este construit din piatră până la nivelul ferestrelor,
restul elevaţiei din cărămidă, acoperit cu tablă galvanizată,
bolta din lemn, iconostasul de zid15. Planul bisericii este de
inspiraţie apuseană (elemente neogotice şi baroce). Biserica are
dimensiunile următoare: 18,25 x 7,80 x 7,70 m. Pictura este
realizată de Rita Aldea între anii 2006-2008.
Biserica a fost sfinţită de P.S.S. Lucian, Episcopul
Caransebeşului, în data de 11 mai 2008.
În anul 2016 s-a reparat turnul bisericii, acesta fiind
învelit cu tablă aurită-oţel inoxidabil acoperit cu nitrură de
titan.
DJANCS deţine registrele de stare civilă pe perioada
1831-1919.
Casa parohială a fost cumpărată în anul 2002, fiind
amplasată lângă biserică.
Cimitirul are suprafaţa de 4000 mp., nu are capelă.
În sat sunt două troiţe, una ridicată în anul 1968 în
memoria fiilor satului căzuţi în cel de-al Doilea Război
Mondial şi alta înălţată în 1988 de mai multe familii.
Parohia nu deţine teren agricol.
Preoţi slujitori ai Parohiei Zăvoi: Ioan Turcan (1919-
1941), Eugen Jurcovschi (1941), Ioan Turcan-fiul (1934-1979),
Mihai Liviu Drăgan (1979-1999), Nicolae Drăghici (1999-
2003), Silviu Cotuna (2003-prezent).
14
† Lucian, Episcopul Caransebeşului, Petru Bona, Parohiile Eparhiei
Caransebeşului, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2012, p. 114-115.
15
Ibidem, p. 115.
96
Parohia Zăvoi16
Protopopiatul Caransebeș, Biserica „Adormirea Maicii
Domnului” - ridicată în anul 1936, categ. II rural A; 173
familii cu 397 credincioşi
Adresa bisericii: 327435 Zăvoi, str. Haţegului nr. 134
Adresa casei parohiale: 327435 Zăvoi, str. Haţegului nr. 137
Paroh: Preot iconom stavrofor SILVIU COTUNA

N: 25.06.1980 - Caransebeș, jud. Caraș-Severin
Hirotonit în anul 2003.
Preot la Zăvoi din anul 2003.
Tel.: 0744190006
E-mail: cotunasilviu@yahoo.com
La cei 590 de ani de la prima atestare documentară a

satului (1430-2020), aceste date istorice pe care le-aţi parcurs
sunt de un real folos pentru Parohia Ortodoxă Română din
Zăvoi cât şi pentru comunitatea de aici.
16
https://www.episcopiacaransebesului.ro/70-parohia-zavoi, site accesat la
data de 31.01.2020.
97
Biserica pentru țăranii bănățeni era centrul vieții lor,
alături de școala confesională, singurele instituții românești de
sub ocupația austro-ungară17. Hramul, sărbătorile, duminicile
erau prilejuri de adunare a românilor în inima satului, o sfidare
a vremurilor și a stăpânirii. Satul tradițional românesc are
dintru început spiritul de organizare liturgic. Fălnicia bisericii
în satele din Banat, nu se înscrie într-o linie a orizontalității, ci
într-o fecundă proiecție a verticalității care o salvează de
17
Valentin Bugariu, Istorie și semn religios, Editura Sitech, Craiova, 2014,
p. 69.
98
banalitatea unei întâmplătoare așezări și o transcrie în
paradigma geometrie cosmicizante18. Dacă spunem că biserica
este inima satului nu înseamnă că ne-am folosit de o simplă
metaforă, ci am afirmat un adevăr cu valențe de dinamică
metafizică.
Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când
ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este
scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește
bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului,
preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi
mare și statornică, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta
cu tărie19.
18
Ibidem.
19
Liviu Rebreanu, Ion (roman), Editura Adevărul Holding, București, 2008,
p. 426.
99
ÎNCREDEREA ÎN BISERICĂ ȘI ÎN ȘCOALĂ.
PERSPECTIVE DE ABORDARE A ÎNCREDERII
Carmen BULZAN∗
Vasile SUCIU∗∗
Abstact: A very current topic: trust is illustrated from a

sociological and theological point of view by two authors, one
a university professor, the other a priest. This theme is
observed from the main social institutions, moving to church
values and their role in society. The study concludes with some
conclusions (suggestions).
Key words: principles, virtues, opinion poll, noology.
Introducere -
Criza de încredere în societatea românească actuală
A ne întreba azi, la 100 de ani de la înfăptuirea idealului

național al Marii Uniri, care mai este încrederea în instituțiile
statului modern, constituite în acei ani, este cât se poate de
firesc. Câte instituții și-au mai păstrat menirea? Câți din cei
care le-au condus sau le conduc azi și-au păstrat spiritul curat?
Pentru că despre valorile în care instituțiile își desfășoară
activitatea și de virtuțile celor care lucrează în ele este vorba
atunci când ne referim la încredere.
Măsura încrederii în instituțiile statului, așa cum ea se
măsoară astăzi prin sondajele sociologice, este dată de
∗
Prof. univ. dr., Universitatea Ecologică din București.
∗∗
Pr. paroh, ic. stavr., Parohia Ortodoxă Giarmata Vii (jud. Timiș).
100
imaginea pe care respondenții o au față de aceste instituții, o
imagine care se formează din percepții, reprezentări, cunoștințe,
experiențe, opinii ale celorlalți, lecturi. Neîncrederea în marea
majoritate a instituțiilor statului, dar și în personalități, manifestată
chiar la nivelul vieții individuale, ne arată că aceste instituții
sunt în criză și că în societate se manifestă o adevărată criză de
încredere la care s-a ajuns treptat, datorită diferenței dintre așteptările
românilor de la acestea și ceea ce instituțiile (Președinția,
Parlamentul, Guvernul, Școala/universitatea, Biserica ș.a.) oferă.
După revoluția din 1989, credibilitatea unor instituții și
a conducătorilor lor s-a manifestat în două sensuri. Unele
instituții au ieșit cu un capital de încredere diminuat, altele și-
au dobândit o falsă credibilitate. Unii au venit imediat după
revoluție să își facă mea culpa în direct, la televiziuni, crezând
că doar așa vor scăpa de dezaprobarea publică pentru că și-au
trădat menirea prin ideologizarea instituției, alții au venit să ne
culpabilizeze pe toți și să ne inducă vina colectivă de a fi tăcut
când trebuia să vorbim, să ne acuze de lipsă de curaj, de
demnitate, pentru că nu ne-am opus unei dictaturi ce interzicea
libertatea de conștiință, a cuvântului, a circulației ș.a. Câți au
avut curajul de a spune „Nu!”? Puțini, și dacă nu au făcut-o, a
fost din teama de a nu fi destituiți din conducerea acelor
instituții, iar atunci când au avut libertatea, mulți dintre aceștia,
implicit instituțiile lor, și-au pierdut credibilitatea. Alte
instituții, prin informațiile manipulatorii pe care unele
televiziuni postdecembriste le-au vehiculat, au dobândit o falsă
credibilitate. Printre acestea, „Armataˮ, care în primii ani de
după revoluție apărea cu cea mai mare încredere în rândul
populației, dar și acum.
Dacă școala nici nu apărea în lista instituțiilor pentru
care se măsura încrederea populației, Biserica a avut un statut
aparte. După 1990, când încep să se înființeze institute de
sondare a opiniei publice care studiază părerea populației cu
101
privire la probleme de interes general, se observă că Biserica a
ocupat constant al doilea loc, după Armată, în încrederea
românilor. Două explicații vin să susțină acest rezultat:
perenitatea ei (fiind cea mai veche „instituție” socială) și
dobândirea libertății de credință, ca o întoarcere la ceea ce a
lipsit românilor în perioada comunistă, nevoia spirituală de
manifestare a credinței în valorile moral-creștine. Este de făcut
o delimitare, pe care sondajele nu o fac întotdeauna. Una este
credibilitatea în instituție, care este purtătoarea unor valori,
idealuri în care se crede pentru că oamenii se regăsesc în ele, și
alta e încrederea în conducerea instituțiilor, care vizează
principiile și personalitatea celui care le conduce.
Libertatea de a crede s-a manifestat în ultimii 30 de ani
prin căutarea acelor instituții care se întemeiază pe valorile
umanismului și a acelor personalități care le reprezintă și care
conferă sentimentul de siguranță, stabilitate, fidelitate,
consecvență și perenitate. Așa se face că valorile: demnitatea,
înțelepciunea, bunătatea, adevărul, dreptatea sunt promovate
doar de câteva instituții în societatea românească de azi, fiind
încă de la înființarea lor o constantă în activitatea lor. Acestea
sunt: Biserica, Academia Română, Universitatea, care, prin
perenitatea și menirea lor, prin conducerea acestora de către
oameni care au crezut și cred cu tărie în valorile umaniste
morale, prin competența lor profesională și prin faptele lor,
conferă credibilitate.
Așa cum spunea Academicianul Ioan-Aurel Pop (Pop
2019), „Universitatea are menirea să cultive încrederea
tinerilor în viitor, în bine și în bunătate, în adevăr și în
dreptate, în iubire și demnitate”1, iar Mitropolitul Andrei
(Andrei 2019) a amintit că majoritatea marilor profesori din
1
Ioan-Aurel Pop - Cuvânt la aniversarea a 100 de ani ai Universității Babeș
Bolyai, noiembrie 2019.
102
1919 aveau „o viață religioasă activă și cercetau duminica
Sfânta Biserică”2.
Valorile, principiile și virtuțile comune unor instituții
care cultivă dezvoltarea spirituală, educă și promovează cultura
identitară trebuie mereu redescoperite, re-apreciate și repuse în
valoare, pentru că universalitatea valorilor stă tocmai în
caracterul lor regenerator.
Cum putem redobândi încrederea în oameni, în
instituții? Răspunsul la această întrebare ne este dat chiar de
academicianul Ilie Bădescu (Bădescu 2012, p. 17): „întâia
provocare a sociologiei de orientare spiritualistă nu sunt
instituțiile, nici structurile, ci cadrele actualizării «latențelor
sufletești», o noțiune care beneficiază de lucrarea în duh a
sintagmei Sfântului Grigorie Palama «energiile necreate».
Sociologia noologică este știința acestor cadre spirituale și a
latențelor sufletești care se actualizează proporțional cu
intensitatea trăirilor spirituale individuale și colective, dar
care se pot și dezactualiza atunci când această intensitate
scade, ori când asemenea trăiri sunt deviate (recanalizate) de
la rânduiala Creației”3.
Partea I - Valorile, principiile și virtuțile care

conferă încredere. O perspectivă teologică-axiologică
1. Definirea conceptului de încredere

DEX consideră încrederea ca o acțiune și rezultatul ei.
Persoana sau instituția de încredere ar fi aceea care prezintă
2
Mitropolitul Andrei - Cuvânt la aniversarea a 100 de ani ai Universității
Babeș Bolyai, noiembrie 2019.
3
Ilie Bădescu - Noologia. Ordinea spirituală a lumii. Sociologie noologică,
I Noologie generală. Sistemul noologiei, Editura Academiei Române,
București, 2012, p. 17.
103
acele calități/însușiri ce conferă un sentiment de siguranță și
care conduce la a-l urma.
Din punct de vedere religios, a fi credincios înseamnă a
crede cu tărie, orbește în Dumnezeu, în biserică, în preot, a te
abandona total, a te lăsa în voia cuiva, a te încredința, a fi fidel
unei idei. Crezul, simbolul credinței, care este rostit în fiecare
Duminică și sărbătoare la Sfânta Liturghie, este o rugăciune a
Bisericii. Credem în Biserică și prin Biserică în Unul
Dumnezeu. Credem în fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Credem că lumina vine din Lumină, adevărul din Adevăr, ființa
din Ființă. Credem, prin fiul lui Dumnezeu, în pururea Fecioara
Maria și în toți sfinții știuți și neștiuți, în sfintele icoane și în
sfintele moaște. Credem în Răstignire și în Înviere, în Sfânta
cruce, în Înălțare și în a doua venire, în dreapta Judecată, în
Împărăția lui Dumnezeu. Credem în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Credem în sfințenia, soborniceasca și apostolica menire a
Bisericii. Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor (există un
Dumnezeu, o credință și un botez, Efeseni, 4, 5). Credem și noi
creștinii, ca și bunicii și străbunicii noștri, în Cine a crezut
Biserica noastră ortodoxă. Cine crede nu are nevoie de dovezi,
deși acestea întăresc credința.
Din punct de vedere sociologic, încrederea este un
fenomen social care se formează în timp și este influențat de o
serie de factori, dintre care se detașează cei de ordin psihologic,
dar și sociali. Încrederea se manifestată în instituțiile sociale și
în oameni.
Credibilitatea, ca însușire a unui lucru de a putea fi
crezut, se câștigă foarte greu, dar se pierde foarte ușor. De ce se
spune că asistăm astăzi la o criză de încredere, că instituțiile
șiau pierdut credibilitatea, că neîncrederea se manifestă între
oameni? Pentru că dacă ai fost mințit o dată de cineva, nu vei
mai crede în altcineva, pentru că mecanismul de apărare la
posibile dezamăgiri te pune în gardă, devii mai prudent.
104
Desigur că a extrapola o experiență negativă suferită din
pricina unei persoane/instituții este nepermis din punct de
vedere logic, dar psihologic intervine instinctul de conservare,
care te apără de eventuale suferințe.
Atunci când ne referim la instituții, criteriile după care
apreciem încrederea sunt: valorile care fundamentează acțiunea
respectivelor instituții, principiile călăuzitoare în activitatea lor,
iar când ne referim la oameni, calitățile/virtuțile celor care
lucrează în acele instituții, dar și elemente de ordin estetic,
funcțional, administrativ etc.
2. Valorile bisericii ortodoxe și ale școlii românești

2.1. Valoare și valorizare
Termenul valoare (lat. Valor-oris, valoare) desemnează
un ansamblu de bunuri materiale şi spirituale. Adesea prin
valoare se înțelege doar valoarea spirituală. Termenul de
valoare are mai multe semnificații. O primă semnificație are în
vedere calitățile pe care le au persoanele, bunurile, activitățile.
Persoanele se exprimă prin calități umane: gândirea,
inteligența, integritatea fizică, curajul, demnitatea, modestia,
onestitatea ş. a. Bunurile economice se exprimă prin: utilitate,
preț, calitate, originalitate, mesaj etc. În concluzie, orice ființă
sau lucru, obiect din natură, societate şi gândire au valoare
pentru că sunt fie rezultatul muncii (valorile materiale), fie
pentru că satisfac o nevoie (valorile utile) sau o așteptare,
aspirație, ideal (valorile ideale).
O altă semnificație provine din procesul de valorizare.
Atribuirea de sensuri şi semnificații oamenilor şi actelor lor,
bunurilor create, instituțiilor presupune un act de apreciere în
funcție de anumite criterii, prin care se evaluează aceste
calități. Aceste două semnificații se regăsesc în două tipuri de
abordare a valorilor. Abordarea obiectivă presupune considerarea
acesteia în sine, independentă de subiectul valorizator.
105
Valoarea este ideală şi absolută, are o esență proprie şi o
existență ideală. Abordarea subiectivă pune problema valorizării
considerând că valorile sunt inventate de oameni. Ele depind de
preferințele individuale și de contextele sociale în care individul
este plasat. Ceea ce este valoros pentru cineva (de exemplu o
carte pentru o persoană instruită) poate fi fără valoare pentru
altcineva (cartea pentru o persoană analfabetă). Dacă psihologia
definește valoarea ca o modalitate de orientare selectivă legată
de preferințele, motivele, nevoile și atitudinile individuale,
sociologia leagă valoarea de norme, obiceiuri, tradiții, ideologii.
Așa cum afirmă psihologul Petre Datculescu
(Datculescu 2006, p. 76), valoarea este o reprezentare mentală
a unui scop pe care ni-l dorim4. Atât valorile personale, cât și
cele universale sunt tot scopuri. Unele, ale individului, ca ființă
diferită de ceilalți, celelalte, ale ființei umane stând la baza
psihologiei colective.
2.2. Încrederea în valorile bisericii ortodoxe și ale

școlii românești
Asemănările și deosebirile dintre biserică și școală sunt
date atât de scopul lor, cât și de valorile și principiile ce le
ghidează în activitate. Analiza comparativă a acestor două
instituții din perspectiva valorilor, principiilor și virtuților celor
care lucrează în ele ne relevă atât principala asemănare:
responsabilitatea, cât și deosebirile în ceea ce privește
înțelegerea fiecărei valori raportată la lumea promisă.
Prezentăm în următoarele 3 tabele valorile, principiile și
virtuțile care conferă oamenilor încredere în biserică și școală:
4
Petre Datculescu - Cercetarea de marketing, Editura Brandbuiders,
Bucureşti, 2006, p. 76.
106
Tabelul nr. 1 - Valorile care fundamentează acțiunea în
cele două instituții
VALORILE BISERICA ȘCOALA
Sănătatea și Sănătatea trupească Sănătatea fizică prin
cumpătarea prin post și cea sport, iar cea mentală
mentală prin prin cunoaștere
rugăciune. (științifică) și alte forme
(filosofia, arta ș.a.)
Credința și Credința în Credința în dezvoltarea
încrederea Dumnezeu, Absolut, umană, în educabilitate,
în Viața de Dincolo, în socializare, în
în Înviere, în adevărul științific.
adevărul revelat ș.a. Încrederea în școală,
educație, educatori, în
valori.
Iubirea Iubirea de Dumnezeu Iubirea de oameni (de
și de toată Creația Sa. copii, adolescenți, tineri,
adulți).
Nădejdea/spe În mântuire. Optimism pedagogic,
ranța gândire pozitivă,
dezvoltare personală.
Adevărul și Adevărul Absolut, Adevărul științific,
dreptatea justiția divină. evaluarea după criterii
obiective
Egalitatea În fața lui Dumnezeu De la naștere, în fața
și a morții. legii, egalitatea de șanse.
Demnitatea Păstrarea spiritului Rezistența la
curat. manipulare, curajul de a
afirma identitatea.
Fericirea Cele nouă fericiri. De a cunoaște, de a
socializa, de dezvoltare
personală.
107
Analiza ne relevă că aceeași valoare poate să se
manifeste diferit în funcție de scopul și obiectivele instituției.
Dar indiferent de formele de manifestare, ambele instituții,
având la bază aceste valori umane principale, contribuie la
dezvoltarea umană.
Important este de văzut cum aceste valori, ca idealuri
abstracte, se transformă în principii care orientează activitatea.
Tabelul nr. 2 - Principii care orientează activitatea

bisericii și școlii
PRINCIPII BISERICA ȘCOALA
(relația preot- (relația profesor-
enoriaș) elev/student)
Relația dintre Supunerea/ascu Libertatea de expresie, a
partenerii ltarea față de cuvântului etc.
comunicării preot.
Tratarea egală Tratarea tuturor Tratarea diferențiată în
și diferențiată ca fiind funcție vârstă, pregătire,
egali/frați. stare de sănătate, status
social etc.
Respectarea Respectul Profesorul și
drepturilor reciproc (preot- elevul/studentul își
omului enoriași). datorează respect reciproc.
Democratizarea relației profesor–elev/student nu este

aplicabilă la relația preot–enoriaș, căci dacă în școală se
încurajează exprimarea liberă a opiniei personale, inițiativa și
creativitatea, în biserică enoriașul ascultă și se supune celor
spuse de preot.
108
Tabelul nr. 3 - Calitățile și virtuțile morale ale
preotului și profesorului
CALITĂȚILE PREOTUL PROFESORUL
ȘI VIRTUȚILE
MORALE
I. Competența Dovedită prin acte și Dovedită prin acte și fapte.
profesională fapte.
II. Trăsături de Concordanța între Concordanța între vorbe și
personalitate vorbe și fapte, fapte,
sociabilitatea, inteligența creativă și
entuziasmul, emoțională, entuziasmul,
oratoria ș.a. avântul creator, libertatea
de expresie.
III. Virtuțile moral-creștine
1. Blândețea și Dovedită în Dovedită în atitudini și
milostenia comunicare și prin comportamente cotidiene.
fapte caritabile. A face bine celor aflați în
dificultate.
2. Responsabi- A fi responsabil față A fi responsabil față de cei
litatea de cei cu care cu care desfășori
desfășori activitatea, activitatea, dar a și
dar a și responsabiliza pe fiecare
responsabiliza pe cu sarcini în colectivul de
fiecare cu sarcini în elevi/studenți.
comunitate.
3. Iubirea de Fraternitatea, a-l A iubi copiii încredințați
oameni iubi pe aproapele ca spre educare ca un părinte,
pe tine însuți. dar nu o iubire
necondiționată, ci în deplin
respect al regulilor impuse
de școală.
4. Mila și A te înduioșa de A fi solidar cu necazurile
compasiunea necazurile celorlalți celorlalți și a le arăta că îi
și a manifesta înțelegi, îți pare rău, îi ești
înțelegere, a trăi alături.
109
empatic pentru a-l
înțelege pe semen
mai bine.
5. Bunătatea A fi înțelegător, a nu A fi obiectiv în evaluare,
fi critic distructiv, a în aprecieri, a nu face rău
nu face rău intenționat.
intenționat.
6. Respectul A respecta viața sub A face educație ecologică,
toate formele ei de a educa pentru respectul
manifestare, a pentru natură, plante,
respecta toată animale, om, viața sub
Creația lui toate formele ei de
Dumnezeu și a manifestare.
omului.
7. Răbdarea A fi răbdător cu A fi răbdător cu celălalt și
celălalt și a suporta a suporta timpul pentru
timpul pentru îndreptare.
îndreptare.
8. Ascultarea A asculta pe celălalt A asculta pe celălalt și a fi
și a fi ascultat. ascultat.
9. Smerenia A fi supus, plecat. A te supune (fără a te
umili) în fața profesorului,
regulilor școlare.
10. Loialitatea A fi corect, cinstit, A fi corect, cinstit, fără să
/ Fidelitatea fără să te abați de la te abați de la normele
normele morale. morale; a fi statornic în
preocupări, în bunele
practici.
11. Recunoș- A exprima prin A fi recunoscător pentru
tința/ cuvinte recunoștința binele făcut;
Mulțumirea și a mulțumi lui a mulțumi prin cuvinte și
Dumnezeu și fapte.
oamenilor pentru
binele ce ți s-a făcut.
110
Patriarhul Daniel (Daniel 2017) spunea în interviul
acordat la 10 de ani de la întronizarea Preafericirii Sale ca
Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie
2007) că „Sfântul Apostol Pavel numește pe creștini împreună-
lucrători cu Dumnezeu (cf. I Corinteni 3, 9). Deci, această
împreună-lucrare a oamenilor cu Dumnezeu se cultivă în
Biserică, deoarece Biserica este icoana și primitoarea
comuniunii şi conlucrării din Sfânta Treime. Viața Bisericii lui
Hristos este în primul rând taina creșterii şi rodirii spirituale în
Hristos. «Eu sunt Vița» - spune Hristos Domnul - «voi sunteți
mlădițele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (…) căci Eu v-am
ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi
roada voastră să rămână» (Ioan 15, 5; 16), punând astfel în
lumină taina rodirii spirituale ca taină a misiunii Bisericii în
lume. Așadar, putem spune că bucuria comuniunii fraterne
favorizează sau inspiră mai multă conlucrare în activitatea
pastorală şi misionară a Bisericii! […] Când vorbim despre
factori favorizanți în lucrarea bisericească, noi spunem că
întotdeauna este nevoie de aceste trei stări duhovnicești: gândul
curat sau intenția sinceră, credința puternică și rugăciunea
stăruitoare ”.
Iar Papa Ioan Paul al II-lea (Ioan Paul 1999, pp. 142-
143) scria referitor la misiunea Bisericii și doctrina ei socială:
„Biserica nu îndeamnă numai la a face binele, ci prin doctrina
ei socială, se îngrijește să-i lumineze pe oameni pentru a-i
orienta în drumul pe care trebuie să-l urmeze în legitima lor
căutare a fericirii și pentru a-i călăuzi în descoperirea
adevărului în mijlocul neîncetatelor oferte ale ideologiilor
dominante. Propunerea creștină este caracterizată de optimism
și de speranță, pentru că se bazează pe om și, dintr-un
umanism sănătos, vrea să-și facă auzit glasul în instituțiile
111
sociale, politice și economice, se inspiră din om și îl consideră
protagonist în construirea societății”5.
Patriarhul Daniel (Daniel 2017) spunea că „biserica
are, prin comunicare socială, o mare putere de a promova
fericirea omului și realizarea sa. De asemenea, avem
chemarea sfântă de a fi apărători ai vieţii, ai identităţii şi
demnităţii persoanei umane, chiar dacă întâlnim suflul rece al
desacralizării unei societăți globalizante, nivelatoare de
identități, cu vădite tendințe de marginalizare a rolului şi
prezenței Bisericii în societate6ˮ.
3. Finalitatea educației făcută de biserică și de școală

Devenirea ființei umane este un proces continuu de-a
lungul vieții. Ea se pregătește zi de zi intenționat sau
neintenționat, căci multipli factori care acționează asupra ei o
fac să se schimbe permanent. Profesorul universitar Carmen
Bulzan (Bulzan, 2006, p. 34) scria că finalitățile bisericii și
școlii, în acțiunea lor de educație și de dezvoltare personală, se
manifestă în tridimensionalitatea persoanei umane, astfel:
„Dimensiunea personală (o persoană echilibrată, cumpătată,
curtenitoare, amabilă, iubitoare, înduhovnicită şi cu
discernământ în a alege corect calea, o persoană care învață
să fie fericită, descoperind motivele fericirii şi în interiorul
ființei sale); Dimensiunea social-comunitară (o persoană
liberă și responsabilă, care respectă legile morale, juridice și
sociale, care are valori și principii de viață, capabilă să
dialogheze cu ceilalți, să trăiască împreună într-un climat de
respect al diferenței și acceptare a diversității, o persoană
5
Papa Ioan Paul al II-lea - Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul
III, București, Editura Enciclopedică, p.142-143.
6
Interviu inedit | Patriarhul Daniel vorbeşte despre misiunea Bisericii în
ultimii 10 ani în Basilica.ro, 29.09.2017.
112
solidară cu ceilalți, capabilă de empatie); Dimensiunea moral-
creștină (o persoană care crede, iubește și nădejduiește, care
își asumă tradiția religioasă și mărturisește credința prin
vorbă și faptă, care nu uită binele ce i s-a făcut și mulțumește,
dar să uite că a făcut un bine și să-l facă mereu fără să aștepte
răsplată)”7.
Partea a II-a - Măsurarea încrederii în biserică și școală.

O perspectivă sociologică-metodologică
1. Operaționalizarea conceptului de încredere

Într-o paradigmă a cunoașterii, conceptul de încredere
prezintă trei dimensiuni: gândirea, simțirea, acțiunea.
1. Ce gândesc despre instituțiile/oamenii în care am
încredere?
Gândesc că: mă reprezintă; este conform/ă unor
așteptări; este actual/ă și de viitor; cei care lucrează în această
instituție sunt competenți; există o concordanță între vorbe și
fapte, dovedite în timp.
2. Ce simt referitor la instituțiile/oamenii în care am
încredere?
Simt: sentiment de siguranță; bucurie, fericire; că
socializez, că nu sunt singur; că mă dezvolt; că mă face mai
bun, mai înțelept.
3. Cum acționez pentru a spori încrederea?
Acționez: prin fapte care să sporească binele colectiv;
promovez (prin comunicare scrisă/orală) imaginea pozitivă;
atrag și pe alții la aceste instituții; aprob și aleg dând vot de
încredere; urmez/respect regulile promovate de instituție.
7
Carmen Bulzan - Formarea civică, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2006,
p.34
113
Încrederea se măsoară cu ajutorul unor scale de măsurare, ca în
exemplul de mai jos:
Scale de măsurare a încrederii
1_________ 2_______ 3________ 4_______ 5
Foarte multă Multă Parțial În mică măsură Deloc sau
1___________2________3_______4________5_________6
Foarte mare măsură Mare măsură Moderat Mică măsură Foarte
mică măsură Deloc
2. Institute de sondare a opiniei publice în România

și credibilitatea în sondajele de opinie
Cine, cum și în ce scop realizează sondajele? Cine dă
publicității rezultatele sondajelor și cum sunt ele interpretate?
Cine comandă sondajele? Iată întrebări care ne pot furniza suficiente
indicii pentru a avea sau nu încredere în sondajele de opinie.
La noi în țară, primul institut de sondare a opiniei
publice a fost IRSOP (Institutul Român de Sondarea Opiniei
Publice), înființat în 1990 de Petre Datculescu, care
funcționează și în prezent. De atunci s-au înființat multe
institute cu acest profil, 24, dintre care doar unele realizează
sondaje de opinie publică, inclusiv exit-polluri (Sociopol,
INSCOP, Avangarde, CURS, CSOP, IMAS, IRES, Metro
Media Transilvania), celelalte fiind specializate în studii de
marketing. De menționat că fiecare televiziune și-a creat
propriul departament care se ocupă cu sondaje prin telefon, ale
căror rezultate nu prezintă o mare credibilitate, pentru că nu
respectă (intenționat sau nu) principiile deontologiei profesionale
și nici exigențele unei cercetări sociologice credibile.
Credibilitatea sondajelor de opinie este dată de:
acuratețea datelor furnizate, mărimea și reprezentativitatea
eșantionului, modalitatea în care se adresează întrebarea în
chestionar, prelucrarea și interpretarea datelor, marja de eroare
ș.a. Abaterile și sursele de eroare sunt multiple și ele se pot
114
corecta respectând regulile unei cercetări științifice oneste.
Când însă erorile sunt intenționate, în scop de manipulare,
atunci respectivul institut își pierde credibilitatea.
3. Factorii de influență care diferențiază încrederea

în cele două instituții
3.1. Factorul social
După 1990, Biserica redevine instituția socială
fundamentală a societății, întrunind aspirațiile credincioșilor
care, în libertatea de exprimare a conștiinței lor, pot să se
manifeste, participând liber la ritualurile Bisericii. Emulația
produsă de libertatea de expresie a creat o mare încredere în
rândul populației, văzând răsturnarea regimului comunist ca pe
o adevărată minune dumnezeiască. Cine ar fi crezut că acesta
va pica, că dictatorul va fi înlăturat de la putere? Numai un
miracol ar fi făcut posibilă dorința românilor, care își
pierduseră orice speranță, dar nu și nădejdea în Dumnezeu.
Imediat după 1990, Biserica a fost o instituţie a rezistenţei în
România, cu o încredere a populaţiei de peste 90% în sondaje,
dar s-a ajuns la 50,6% în 2017 (conform IMAS) și sub 50% în
2019 (conform INSCOP). Trebuie precizat că nu este vorba
despre o scădere în sondaje a credinței, este vorba de o criză de
imagine a Bisericii ca instituție, ca urmare a felului în care
BOR comunică în diferite momente (scandalurile sexuale sau
de corupție în care sunt implicați ierarhi şi preoți, cazul
Colectiv /2017/, Comunicatul BOR din 27 și 28 februarie 2020
care anunța recomandări fără precedent bisericii și enoriașilor,
la posibila epidemie de gripă și efectele coronavirusului asupra
sănătății populației).
Păstrând obiectivitatea analizei, trebuie să recunoaștem
că există unele sondaje viciate, interesate, comandate, că există
un curent antibisericesc și anticlerical ridicat la rang de dogmă
ateistă-materialistă și care urmărește prin orice mijloace și cu
115
orice scop să discrediteze Biserica și pe slujitorii ei. Ne
întrebăm dacă s-au făcut sondaje în anul Centenarului și dacă
da, nu cumva Biserica a fost pe primul loc al încrederii prin
implicarea extraordinară în singurul proiect viabil al națiunii
române pentru marcarea acestui eveniment crucial al țării. Și
dacă este așa, de ce nu au fost date publicității rezultatele? Cui
ar fi convenit această prezentare într-o societate tot mai ateistă?
Un alt exemplu, în susținerea ideii rolului pe care îl
joacă Biserica azi, este cel referitor la pandemie. Biserica s-a
implicat enorm la toate nivelurile, de la Parohie până la
Patriarhie, acordând ajutoare substanțiale, cuantificate în
milioane de euro, în condițiile în care bisericile sunt închise de
două luni, deci nu au nici măcar un leu venit, iar o bună parte
din preoți nu au bani pentru salarizare. Care dintre instituții mai
procedează la fel? Câte instituții mai mobilizează un așa efort
material și spiritual? Oare cum ar arăta acum un sondaj
obiectiv de opinie publică privind încrederea populației în
Biserică?
În ceea ce privește școala postdecembristă, introducerea
învățământului privat în România după 1990 a creat o
polarizare atât a interesului, cât și a încrederii în instituțiile
publice (de stat) și în cele private. Dacă la început s-a
manifestat o neîncredere în instituțiile private, de încredere
bucurându-se instituțiile de învățământ de stat, odată ce au
apărut primele promoții (din învățământul universitar privat),
balanța s-a mai echilibrat, începând să fie căutate aceste
instituții. La aceasta au contribuit cel puțin doi factori:
introducerea taxei de școlarizare și în învățământul public și cel
de-al doilea, existența în învățământul superior privat a
profesorilor care proveneau din instituțiile de stat. A fost un
transfer de încredere și o căutare a acelor unități de învățământ
care aveau o taxă mai mică decât cele de la stat. Calitatea
predării-învățării s-a menținut câțiva ani, când mulți dintre
116
politicienii din guvernele care s-au succedat aveau studiile
făcute la universități private, pierzând astfel din încredere prin
prestația celor care le absolviseră. S-a adăugat și scandalul
Universității „Spiru Haret”, cea mai mare ca număr de studenți,
cu filiale în toată țara și în străinătate și care la evaluarea
ARACIS din 2017 a fost pe punctul de a se desființa. Ministrul
Andronescu, susținută de intelectuali de marcă, a creat un
curent împotriva acestei universități, având repercusiuni și
asupra altor universități care funcționau în sistemul privat.
Dovada cea mai elocventă de tratare diferențiată a
învățământului privat o aduc măsurile discriminatorii pe care
guvernele le-au aplicat, nefinanțând instituțiile private, deși
Legea educației nr. 1/2011 prevedea sprijin financiar și
acestora. Cea mai mare credibilitate au avut-o însă grădinițele
private, care, prin numărul mic la grupă, prin programul
flexibil, prin adaptarea metodelor la formele alternative de
educație europene, au câștigat rapid în încredere, fiind preferate
de familiile cu venituri mari, implicit cu status social înalt, fapt
care a generat o selecție pozitivă a copiilor, a cadrelor didactice
(cu salarii mai motivante decât în învățământul de stat),
asigurându-se o calitate sporită actului educativ.
3.2. Factorul politic

În ceea ce privește Biserica, introducerea disciplinei
Religie în școală a creat o serie de probleme referitoare la
statutul acestei discipline (obligatorie sau opțională), cine predă
și cui, la ce clase ș.a. Referitor la acest aspect, Patriarhul Daniel
(Daniel 2017) spunea că: „Orele de Religie din învățământul
public, programele educaționale dezvoltate de unitățile
bisericești, trebuie susținute într-un efort unitar de a orienta pe
tineri și de a le cultiva încrederea, pentru a iubi valorile
spirituale permanente, dincolo de «moda zilei»”.
117
Nu s-a măsurat încrederea în biserică, nici în școală
după această măsură, cum toate sondajele nu vin să măsoare
decât încrederea într-o instituție, în general, și nu influența
vreunui factor considerat a fi cauza producerii respectivului efect.
Referitor la școală, un rol important în scăderea
credibilității l-au avut doi factori: permanentele schimbări în
sistemul de învățământ referitoare la: structura anului școlar,
introducerea manualelor alternative, renunțarea la uniforma
școlară, introducerea/scoaterea auxiliarelor ș.a. și, al doilea,
politizarea învățământului prin schimbarea (politică) a
miniștrilor, a directorilor de școli, fiecare venind cu concepția
partidului despre școală și învățământ în general și încercând să
și-o impună prin decizii politice care au produs nemulțumiri
permanente în rândul părinților. Schimbările solicitau o rapidă
adaptare și readaptare la noi și noi cerințe, din ce în ce mai
bulversante sub aspectul exigențelor crescute sau scăzute
referitoare la admiteri, evaluări, criterii de promovare pe fondul
unei proaste gestionări a climatului din școală, din ce în ce mai
deteriorat din cauza unei greșite înțelegeri a democrației
(confundarea libertății de expresie cu dreptul de a spune orice,
oricând, oricui, de a face ce se dorește în relația profesor-elev,
profesor-părinte ș.a.).
3.3. Factorul psihologic

Rolul profesorului și al preotului a fost dintotdeauna
acela de a aduce lumina învățăturii. Valorile pe care le
promovează ambele instituții sunt cele morale, care prin
învățare se transformă în principii de viață și se vor regăsi
aplicate în comportamente cotidiene. Ceea ce îi apropie pe
profesor și preot este că ambele categorii socio-profesionale fac
educație, chiar dacă lumile promise sunt diferite: cea terestră,
fizică, și cea de dincolo de lume, metafizică.
118
Cuvântul prin care se transmite învățătura este diferit.
Dacă școala transmite prin cuvânt știința, biserica prin cuvânt
vorbește chiar despre Cuvânt. „Părintele Sofronie deosebește
în învățătură două feluri de cuvânt: cuvântul ce înștiințează și
cuvântul ce împărtășește. Cuvântul care informează și cuvântul
care însuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios, și
cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al
continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii
nedespărțite, trupul lui Hristos”8 (Egger 2014, p. 5).
Dar ceea ce îi unește cel mai mult pe profesor și preot
este o imensă responsabilitate. Aceasta vine din promisiunea
făcută celor care se încredințează lor. Cât de credibilă este
lumea promisă de profesor care îi pregătește pentru a trăi într-o
societate viitoare despre care doar presupune că ar fi aceea la
care aspiră învățământul? Cât de credibil poate fi preotul care îi
pregătește pentru lumea de dincolo? Dar indiferent de arsenalul
cu care fiecare dintre aceste două categorii vine ca să-și
împlinească menirea, ceea ce zidește încrederea este exemplul
personal, al celor care sunt puși să facă ceea ce fac. Încrederea
în Biserică vine din ceea ce preotul spune. Încrederea în școală
vine din ceea ce face educatorul acolo. Dar dacă face contrariul
a ceea ce spune? Mai pot avea încredere enoriașii în preot?,
părinții și elevii în cadrul didactic? Scăderea încrederii în
Biserică și în Școală vine și din neîncrederea în unii slujitori ai
bisericii, în unii dascăli ai școlii. Filosofia și metodele care sunt
promovate pentru atragerea tinerilor la biserică, introducerea
Religiei în școală, acțiunile de voluntariat, acțiunile caritabile și
alte asemenea fapte de viață creștină pot să crească încrederea
dacă sunt făcute cu bună credință de cel care le organizează și
participă voluntar la ele, dar pot să și scadă încrederea dacă cel
8
Arhimandritul Sofronie - Din Viață și din Duh, Alba-Iulia, Editura
Reîntregirea, cu Înainte-cuvântare de Maxim Egger, 2014, p. 5.
119
ce le face o face doar ca să bifeze o sarcină venită dintr-o
ierarhie de respectat, nu de comentat. La fel se petrec lucrurile
și la nivelul școlii.
4. Concluzii. Sugestii
1. Biserica are de ales între a fi conservatoare menirii
cu mijloacele tradiționale sau a se schimba, adaptându-se
societății secolului XXI. Ca să-și păstreze menirea, e nevoie de
acțiune fermă în interior (asigurarea calității resursei umane,
concordanța între vorbe și fapte, intoleranță față de cei ce
greșesc și încălcă repetat și sistematic dogma creștină ș.a.), dar
și în comunicarea cu exteriorul (comunicarea directă cu
credincioșii, sinceritate în arătarea adevărului despre ea,
transparență în veniturile realizate și în cheltuielile făcute,
egală cu alte instituții în dezvoltarea societății, fără a se
considera mai presus de lege, de oameni, în afara societății, cu
un statut aparte).
2. Școala are de ales între a continua o tradiție a
învățământului românesc bazat pe învățământ de masă, gratuit,
asigurare de șanse egale tuturor, acces liber la învățătură sau a
realiza un învățământ selectiv, al elitelor, cu taxe pentru serviciile
prestate; între a încuraja, inclusiv financiar, învățământul privat
și a nu introduce taxe în învățământul de stat, între a promova
cadrele didactice pe criterii meritocratice sau pe alte criterii (de
ex., de partid), între un învățământ tradițional ori bazat pe
tehnologiile moderne. Orice amestec ori cale de mijloc va fi
sortită eșecului.
Pornind de la împrumuturile valorice reciproce pe care
și le fac Biserica și Școala, important este ca acestea să fie
transformate în principii de viață colectivă care să formeze
ființa umană cât mai aproape de idealul propus. Pentru
creșterea încrederii în cele două instituții este necesar ca fiecare
dintre ele să ofere o filosofie de viață creștină, adică:
120
▲ Pulsul emoțional și tainic al trăirii identității cu fața
spre celălalt, într-un „noi” care ne marchează ca
ființe egale în demnitate și în fața lui Dumnezeu;
▲ Altă formă de a gândi și trăi viața împreună, în
comunitate, în înțelegere și toleranță, cu milă și
compasiune față de cel aflat în dificultate,
respingând orgoliile păguboase și trufia;
▲ Repere de evaluare, nu doar a evenimentelor istoriei,
ci și a semnificațiilor lor, nu doar a faptelor, ci și a
intențiilor, a stărilor de trăire.
Redobândirea încrederii oamenilor depinde de
restaurarea echilibrului grav afectat de persistența viziunii
materialiste asupra societății prin redarea locului firesc
factorului spiritual într-o abordare asupra ordinii lumii și a
dezordinilor ei. Ea poate fi făcută printr-o conlucrare a
profesorului cu preotul, a teologului cu sociologul într-o
abordare noologică asupra cadrelor spirituale (biserica, școala)
în care se manifestă latențele sufletești în trăiri individuale și
colective.
Referințe bibliografice:
Bădescu 2012 = Ilie Bădescu, Noologia. Ordinea spirituală a

lumii. Sociologie noologică. I, Noologie generală Editura
Academiei Române, Bucureşti, p.17.
Bulzan 2006 = Carmen Bulzan, Formarea civică, Bucureşti
Editura Meteor Press, p.34.
Datculescu 2006 = Petre Datculescu, Cercetarea de marketing,
București, Editura BRANDBUIDERS, p. 76.
Egger 2014 = Egger Maxim, Înainte cuvântare în
Arhimandritul Sofronie (2014), Din Viață și din Duh, Alba-
Iulia, Editura Reîntregirea, p.5.
121
Ioan Paul al II-lea 1999 = Papa Ioan Paul al II-lea, Planul lui
Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III, București Editura
Enciclopedică.
Mitropolitul Andrei 2019 = Andrei, Cuvânt la aniversarea a
100 de ani ai Universității Babeș Bolyai, https://www.
mitropolia-clujului.ro/gala-centenar-ubb-un-secol-de-la-
infiintarea-universitatii-romanesti-la-cluj/
Patriarhul Daniel 2017 = INTERVIU INEDIT | Patriarhul
Daniel vorbește despre misiunea Bisericii în ultimii 10 ani în
Basilica.ro, 29.09.2017.
Pop Ioan-Aurel 2019 = Ioan-Aurel Pop, Cuvânt la
aniversarea a 100 de ani ai Universității Babeș Bolyai,
https://www.clujulcultural.ro/ioan-aurel-pop-la-100-de-ani-de-
universitate-romaneasca-la-cluj/
Sofronie 2014 = Arhimandritul Sofronie, Din Viață și din
Duh, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, cu Înainte-cuvântare de
Maxim Egger.
122
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
„SF. M. Mc. DIMITRIE” SĂRCIA
Valeri MOȘESCU∗
Satul Sărcia se afla lângă satul Şurian, la locul ce poartă
numele Șâbova, care și astăzi își poartă numele. Primele date
de care se știe sunt din anul 1333 sub numele de Zoruca, iar în
1338 a căpătat numele de Szarchatelek, cătunul Sărcia (S.
Borovzky, Tor. vm, p.113, 305). Prin anii 1760, Sărcia se afla
tot pe locul numit Şâbova, în apropiere de frontiera cu
România, și a aparținut Protopopiatului Ciacova, având o
parohie comună cu Șurianul, iar slujbele erau oficiate de preoţii
Simion Adamovici şi Nicodin Lauşevici. Slujbele erau oficiate
într-o casă închiriată. De acolo sărcienţi, s-au mutat lângă
Timiș, pe locul numit astăzi Mălăiște. Pe locul actual, s-au
stabilit în jurul anilor 1784-1786.
Astfel, în 1794, își construiesc aci prima biserică,
sfințită doi ani mai târziu de preotul Grigorie Petrovici. Era o
biserică de dimensiuni modeste, din lemn și cu un singur
clopot. La 1796 s-a sfințit biserica, iar preot a fost Grigorie
Petrovici. Slujbele religioase în acest lăcaș s-au oficiat până în
anul 1894, când a ars un incendiu năpraznic care a cuprins și o
parte a satului. Pe același loc sărcienții au ridicat în 1896
actuala biserică din material rezistent. Biserica s-a zidit după
proiectul inginerului Paul Răzvan din România. Biserica a fost
ridicată cu contribuția sătenilor, cum cu material așa și cu
lucrări, sub supravegherea preotului Liubomir Nestorovici.
Biserica s-a sfințit, de către episcopul Ioan Meţianu, în ziua Sf.
Ap. Petru și Pavel (1896).
*
Epitropul Bisericii Ortodoxe Române din Sărcia.
123
Are următoarele dimensiuni: lățimea interioară 9 m;
lungimea interioară 18,5; grosimea zidurilor 1 m; înălțimea
interioară 7,8 m; iar înălțimea turnului 36 m. Această biserică,
cu hramul „Sf. M. Mc. Dimitrie” s-a sfințit în anul 1896 (de
către episcopul Ioan Meţianu). Iconostasul este confecționat din
lemn. Autorul picturii iconostasului și a tronurilor este
Gheorghe Popovici din Becicherecu Mare, azi Zrenianin.
La biserica actuală se află și icoane de la biserica veche.
Tot așa s-a reușit a scăpa de foc și cărțile bisericești (Matricole,
protocoale, procese verbale și altele).
Față de prima biserică, care avea doar un clopot, cea
actuală are trei clopote. În Primul Război Mondial autoritățile
austro-ungare au luat două clopote, cel mare și cel
mijlociu. Dar la 1929 au fost cumpărate altele în loc. Pe
clopotul mic scrie: ''Cumpărat pe spesele bisericii G. R. din
Sărcia Română, în anul 1890, sub epitropia lui Eudochiu
Lăpădatu la Turnătoria Antoniu Novotny, Timişoara N.784''.
Pe cel mijlociu și pe cel mare, care au fost cumpărate de la
„Livarna Zvona” din Maribor, scrie: „S-a turnat acest clopot la
anul de la Hristos 1929 pentru Sf. Biserică ort. rom. din Sărcia
Română, cu hramul Sf. M. M. Dimitrie, spre binele lui
Dumnezeu și drept credincioșilor creştini”. Clopotul mic are 35
kg., cel mijlociu 600, iar cel mare 1.000 kg.
Preoţii care au slujit în Sărcia au fost: Simion
Adamovici şi Nicodin Lauşevici (1760-1788), Grigorie
Petrovici (1790-1798), Iancu Trailovici (1798-1810), care
apare şi cu numele de familie Trăilă. Tot pe atunci şi Nicolae
Popovici, Între anii 1803-1818, se aminteşte, și preotul Andrei
Bugariu, originar din Ecica. Prin anii 1850, apare Pavel
Martinovici, Pavel Condan, în 1878, originar din acest sat.
Urmează, în anii 1880, preoţii Liubomir Nestorovici (1884-
1906), iar mai apoi Valeriu Magda, la început diacon, apoi
preot (1894-1901) şi Gherasim Andru (1914-1957), protopop al
124
Protopopiatului Sărcia, Bujorel Lupşici, originar din Deliblata
(1971-1965), Octavian Păuţa, originar din Voivodinţ (1965-
1967) Romulus Ioţa (1971-1977), Ion Sfera, administrator
(1977-1978) şi Constantin Suru (1979-1983). Apoi, biserica din
Sutiesca a fost administrată de preotul Petru Măran din Iancaid
(1983-2000), iar după aceia de preotul Lucian Popa, din Ecica,
preotul protopop Petru Drăghicescu, din Toracu-Mare şi
preotul Gabriel Bandu din Ecica. Azi se administrează de
preotul protopop Cristian Popi din Toracu Mare.
Iconom stavrofor G. Andru a fost protopop al
Protopopiatului Sărcia. În timpul cât a păstorit enoriașii
sărcienţi se amintește despre o vizită la noi a episcopului de
Arad, Grigorie Comşa.
În anul 1996, pe 18 august, Sărcia a avut două
aniversări: aniversarea a 100 de ani ai bisericii actuale și 200 de
ani ai fostei bisericii. Tot atunci s-a sfințit și o Sf. troiță donată
bisericii din Sărcia de către Societatea cultural-patriotică
„Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Pe o plăcuţă, pusă pe troiță,
sărcienţii au scris: „Această troiță a fost donată Bisericii
Ortodoxe-Române din Sărcia de către S. C. P. „Avram Iancu”
din România și s-a sfințit la 18.08.1996.” Această troiță,
sculptată în lemn de stejar, înaltă de patru metri, adevărată
opera, este făcută de marele meșter popular din Maramureș,
Teodor Bârsan.
Pe lângă lucrările obișnuite, sărcienți și-au luat și o
datorie, datoria de a păstra datinile, obiceiurile și limba
română. În momentul de față biserica are legături strânse cu
frații lor din Patria Mamă.
Bibliografie:
• S. Borovzky, Tor. vm, p. 113, 305.
• Bisericile Ortodoxe Românești din Banatul Sârbesc - Costa Roşu.
125
LEGIFERAREA MONAHISMULUI
ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI IUSTINIAN
Ion LIUBA*
Abstract: During the reign of Emperor Justinian the

Great, the relationship between the State and the Church reached
its peak. The one who is often called the last Roman emperor
remained in history through his famous code of laws, because
the Digestes, Institutiones or Novellaes, in fact, reflected the
dream of a universal Christian and Roman order. Entire
fragments of this legislation dealt with issues related to the
Church, discipline and morals, because Justinian always stated in
the official documents, „pious” (pius), emphasizing the
conception of his period on the Church and society. State
intervention (through the emperor) was made through legislation,
including in the field of monasticism. Legislative regulations
were necessary, because from 451, from the Council of
Chalcedon, no canon was brought to place ordinances in the
monastic life. The Justinian legislation contains detailed rules for
the monastic life and for the asceticism of the monks. For
example, each monastery had to be surrounded by a wall, having
at most two small gates, permanently guarded by trusted people,
so that both the entrants and the exits were checked by the
porter. By his laws, the emperor Justinian tried to bring order to
the monastic life, which in his time had become a problem both
in the church and in the state. Moreover, he tried to rebuild the
monasteries' worship and charity sites. Believing and thus
*
Preot, Parohia Ortodoxă Izgar (Protopopiatul Reșița) din Episcopia
Caransebeșului.
126
thinking of the monastic ideal, he erected or rebuilt numerous
monasteries in many lands of the empire, and elsewhere,
according to the testimony of the historian Procopius. Patriarchs,
bishops and senior state officials were responsible for overseeing
the strict application of all provisions concerning monastic life.
Keywords: Legislation, monachysm, Justinian, Codex,

Novellae
Epoca împăratului Iustinian (527-565) a marcat punctul

culminant al intervenţiei imperiale în viaţa Bisericii, împăratul
perpetuând o mentalitate tipic romană, căreia nimic nu îi era mai
străin decât ideea unei autonomii depline a instituţiilor
religioase. Considerându-se apărător al ,,ortodoxiei”, cum de
altfel l-a privit şi Biserica, a intervenit nu o dată pentru a-şi
impune propriile doctrine. Autocratorul s-a ocupat foarte mult de
Biserică, exercitând asupra ei întreaga sa autoritate. Până la
moartea sa, pe 11 novembrie 565, el a luptat fără încetare pentru
bunăstarea statului şi a Bisericii, ajutându-şi supuşii, făcându-se
bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, Care l-a aşezat pe tronul
imperial. Biserica timpurie s-a exprimat prin conducători ai ei
binecunoscuţi şi prin sinoade faţă de persoana şi credinţa lui
Iustinian în general în acelaşi fel. Biserica Ortodoxă îl aminteşte
pe Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare (în calendarul
anual) ca pe un stâlp şi apărător al ortodoxiei şi ca pe un mare
împărat creştin. Recunoaşterea oficială a sa ca sfânt a fost
sărbătorită pentru prima dată de patriarhul Ioan al IX-lea al
Constantinopolului (1111-1134), care a stabilit ziua de celebrare
în 2 august.
El a dat Bisericii cea mai mare influenţă în viaţa de stat
-după cum mărturisesc decretele sale-, şi a fost ocrotitorul ei
faţă de eterodocşi. A controlat ca legile să fie legi pentru toţi, şi
ele să fie observate în Biserică şi stat deopotrivă. În acest
127
înţeles, împăratul a îndeplinit rolul de supremus ecclesiae tutor
- patronul suprem al Bisericii. Mai presus de gloria trecătoare a
armelor şi de alte merite pentru imperiul său, Iustinian a lăsat
două lucruri menite să-i pomenească numele în toate veacurile:
Sfânta Sofia şi codificarea dreptului.1
Toate lucrările juridice publicate pe vremea împăratului
Iustinian, anume Codul, Digestele, Instituţiile şi Novellele, au
primit din partea juriştilor Universităţii din Bologna, începând cu
secolul al XII-lea, denumirea de Corpus Juris Civilis (Colecţia
dreptului civil). În prefeţele acestor culegeri de legi, împăratul
subliniază de fiecare dată trecutul de glorie al poporului roman,
mai ales patriotismul, vitejia lui, în patria cunoscută începând din
secolul al IV-lea cu termenul general de Románia2.
Restaurând dreptul roman, Iustinian a dat cuvenita
importanţă jurisconsulţilor clasici, ale căror opere au ridicat
ştiinţa dreptului roman pe culmi inegalabile. De aici
,,clasicismul” lui Iustinian, adică predilecţia pentru soluţiile
sobre şi ingenioase ale juriştilor clasici şi evitarea
reglementărilor post-clasice. Cu toate acestea, legile sale urmau
să intre în viaţă şi să se aplice la nevoile unei lumi în cea mai
mare parte elenizată. O adaptare la nivelul societăţii din secolul
al VI-lea nu a putut avea loc, deoarece modificările aduse
textelor juridice clasice romane nu au fost şi nici nu puteau fi atât
de adânci încât să le schimbe structura de bază. De altfel,
Iustinian nu dorea să întocmească o lege ,,nouă”, ci doar să
1
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, București, 2000, p.
599; Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare, Sfânt şi împărat, Bucureşti,
Ed Sophia, 2004, p. 44; Pr. Prof. Dr., Iacob Lazăr, Împăratul Justinian ca
legislator bisericesc, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul LXV (1947), nr.
4-9, p. 217.
2
Aurelia Bălan-Mihailovici, Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, Ed. a II-a,
Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, p. 110, 121.
128
restaureze vechiul drept roman. Cu excepţia Novellelor, esenţa
operei sale legislative rămâne romană.
Cel care adesea este numit ultimul împărat roman a
rămas în istorie prin faimosul său cod de legi, căci şi Digestele,
Institutiones sau Novelele, reflectau, de fapt, visul unei ordini
universale creştine şi romane. Fragmente întregi din această
legislaţie tratau subiecte legate de Biserică, disciplină şi morală,
căci Iustinian s-a declarat întotdeauna în documentele oficiale
,,piosul'' (pius), accentuând concepţia perioadei sale asupra
Bisericii şi societăţii3.
După anul 533, când a fost publicată cea de-a doua ediţie
a Codului, până la finele domniei, Iustinian a continuat să emită
noi legi (constitutiones), care se refereau la noile probleme
apărute. Aceste legi au fost numite Novellae Constitutiones -
«Constituţii noi». Ele au fost redactate în cea mai mare parte în
limba greacă, de unde şi numele de Pandekte. Lucrarea se
intitulează “Novellae” nu pentru că ar introduce noi principii de
drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt „noi” din punct de vedere
cronologic, faţă de cele cuprinse în Cod. Cea mai mare parte a
lor se referă la afaceri administrative şi eclesiastice, şi au prin
aceasta un mare interes pentru istoria administrativă a domniei.
Faptul de a fi fost scrise în greacă s-a întâmplat, după cum
explică chiar împăratul, pentru a fi înţelese de tot poporul: ,,non
paterna voce legem conscripsimus sed hac communi et graeca,
ut omnibus sit nota propter facilem interpretationem” - ,,Nu am
scris această lege în limba naţională, ci în limba comună, cea
grecească, pentru ca să fie cunoscută de toţi datorită uşurinţei cu
3
Prof. univ. dr. Vladimir Hanga, Iustiniani Institutiones. Instituţiile lui
Iustinian, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 6; A.B. Mihailovici, op.cit., p.
121.
129
care o vor înţelege”4. În limba latină sunt redactate numai
constituţiile care interesau organizarea centrală a statului şi cele
destinate provinciilor unde se vorbea latineşte. Câteva au textul
bilingv. De altfel, Novelele în număr de 154, nu au fost alcătuite
de însuşi Iustinian, ci de persoane particulare, după moartea
împăratului. Aşa se explică faptul că în Novellae sunt cuprinse şi
constituţiunile abrogate, ceea ce a adus la repetări şi la unele
contradicţii.
Din toată legislaţia lui Iustinian, Novellele au constituit
partea cea mai importantă pentru dreptul pozitiv, deoarece
reformele cele mai însemnate au fost introduse prin intermediul
acestora. Nefiind adunate într-o colecţie oficială sub Iustinian,
ele au constituit abia sub domnia împăratului Tiberiu al II-lea
(578-582) obiectul unei codificări. Acum Novellele, care circulau
în colecţii private, au fost adunate în aşa-zisa ,,Colecţie a celor
168 de Novellae”, care cuprindea pe lângă Novellele justiniene şi
pe cele promulgate în domnia împăraţilor Iustin al II-lea (565-
578) şi Tiberiu al II-lea5.
În preocupările sale legislative, Iustinian a arătat o mare
grijă pentru viaţa monahală din timpul său. Novellele lui cuprind
dispoziţii detaliate privitoare la înfiinţarea, organizarea, averea şi
viaţa mânăstirilor. În timpul domniei sale a crescut numărul
mânăstirilor. Pe la anul 536, în Constantinopol şi în vecinătatea
lui erau 67 de mânăstiri numai pentru călugări. Monahii aveau o
mare influenţă asupra poporului, cât şi asupra înaltei societăţi.
4
N. Bănescu, op.cit., p. 569; Lect.univ.dr. Constanțiu Dinulescu, Bizanţul -
un imperiu guvernat de lege. De la Codex Theodosianus la Corpus Iuris
Civilis, în ,,Revista de Ştiinte Juridice / Revue des Sciences Juridiques’’,
2007, nr. 2, p. 204.
5
Prof. univ. dr. Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.146, 187.
130
Reglementările legislative erau necesare, pentru că din
451, de la Conciliul din Calcedon, nu s-a adus niciun canon
pentru a pune rânduială în viaţa monahală. Însuşi sinodul
calcedonean a stabilit numai principii generale în puţinele
canoane date monahilor. Prin canoanele 4 şi 8, sinodul a căutat
să reducă intoleranţa care ducea la conflicte, aşezând mânăstirile
sub autoritatea episcopilor.
Dar în această perioadă viaţa monahală lăsa de dorit.
Mulţi călugări pribegeau prin ţară, sub pretext de a aduna
donaţii. Adeseori li se alăturau şi elemente dubioase, astfel că
ordinea publică era ameninţată. Iustinian s-a preocupat să
organizeze monahismul, întemeindu-şi reforma aceasta pe
principiile generale enunţate la Calcedon.
Potrivit împăratului, şi conform cu hotărârea
calcedoneană, ca o mânăstire să fie ridicată, se cuvenea să aibe
aprobarea episcopului eparhial. Acesta trebuia să pună temelia
mânăstirii prin consacrarea locului şi aşezarea unei cruci.
Mânăstirea trebuia să aibe cel puţin trei călugări, ctitorul fiind
obligat să dea cât era necesar pentru buna ei întreţinere (Nov.
CXXXII; mai târziu, can. 7 al Sin. VII)6. Erau mânăstiri separate
între sexe, dar existau şi mânăstiri mixte, în care în aceeaşi
clădire, dar în chilii separate, trăiau călugări şi călugăriţe.
Reforma lui Iustinian desfiinţează aceste mânăstiri mixte,
separarea trebuind să se facă după majoritatea membrilor. S-a
reînoit acest ordin prin Nov. CXXIII din 546.
Legea mai menţiona şi case de căinţă (aschitirii), care
adăposteau fete căzute, soţii divorţate şi văduve care s-au dedicat
unei vieţi de pocăinţă. Aceste case, precum şi mânăstirile de
maici, serveau şi ca locuri de primire a femeilor în arest
preventiv. Tot în acestea aveau să fie ţinute diaconesele cu viaţa
6
I. Lazăr, loc.cit., nr. 10-12, p. 277; A. Gerostergios, op.cit., p. 255-256.
131
scandaloasă şi soţiile necredincioase (Nov. CXXXIV). La
organizarea mânăstirilor, Iustinian a dezvoltat numai principiile
fundamentale stabilite de Biserică7.
În capitolul al IX-lea din Novella V (535) se arăta că în
fruntea unei mânăstiri se numeşte un stareţ, egumen sau
arhimandrit, iar alegerea şi numirea unui egumen să se facă de
către episcopul local. Alegerea se cuvenea să se facă după
vrednicia şi priceperea persoanei, şi nu după vârstă sau mulţimea
anilor petrecuţi ca monah. La mânăstirile de maici, apocrisiarhii
(călugări cu experienţă), însărcinaţi cu administraţia, să fie
,,eunuci dacă se poate”- Nov. CXXXIII. Prin Nov. CXXIII (a.
546) se stabilea totuşi ca alegerea stareţului să se facă numai de
către vieţuitorii mânăstirii, pentru ca apoi să fie numit de către
episcopul local. Niciun egumen nu putea avea, deodată, două
mânăstiri sub conducerea sa. Episcopii erau şi judecătorii
ordinari ai călugărilor. Era strict oprit ca monahii, în special
monahiile, să fie judecaţi de către un tribunal civil. Judecătorul
civil care s-ar fi amestecat într-un proces de al călugărilor îşi
pierdea serviciul şi achita şi o amendă de 10 litre aur, conform
Nov. LXXIX din 10 martie 5398.
În monahism putea intra orice persoană care vroia să se
consacre unei vieţi în asceză şi pocăinţă. Chiar şi sclavul putea fi
primit, dar intrat în mânăstire fără voia stăpânului, trebuia să fie
predat înapoi, dacă acesta îl reclama. După trei ani petrecuţi în
mânăstire, sclavul nu mai era dat stăpânului. Pierdea însă
libertatea dobândită prin monahism, devenind iarăşi sclav, dacă
ar fi părăsit mânăstirea - Novella V.
Înainte ca o persoană să poată intra în viaţa monahală se
cuvenea să împlinească anumite cerinţe. Stareţul ţinea candidatul
în mânăstire timp de trei ani, iar dacă în această perioadă
7
I. Lazăr, p. 279.
8
Ibidem; A. Gerostergios, op.cit., p. 257-258.
132
candidatul a arătat ascultare, răbdare şi disciplină, el putea
deveni monah. În acest timp, egumenul trebuia să cerceteze viaţa
anterioară a aspirantului: dacă este liber sau sclav, dacă a intrat
de bună voie. Îndată ce candidatul devenea călugăr, nimeni nu îl
mai putea necăji.
În plus, părinţii nu puteau să scoată cu forţa pe copiii lor
din mânăstiri, nici să îi lipsească de partea legală din moştenire.
Era posibil chiar să se anuleze o logodnă sau o căsătorie dacă
unul dintre cei doi intra în mânăstire. În acest caz, căsătoria se
desfăcea fără scrisoare de divorţ (sine repudio) - Nov. XXII.
Dacă nu ar fi intrat în monahism ambii soţi, cel rămas liber se
putea căsători din nou. Aveau libertatea de a-şi administra
averile în orice fel voiau şi le era permis de lege (Nov. CXXIII şi
V). Dacă călugărul avusese averi înainte de a intra în monahism
sau le primea în timpul vieţuirii în mânăstire, acestea treceau în
proprietatea mânăstirii. Dacă monahul părăsea mânăstirea, urma
ca aceste averi să rămână tot mânăstirii. Dacă cineva intra într-o
mânăstire şi devenea călugăr, nu avea dreptul de a părăsi acea
mânăstire pentru a intra în alta9.
Legislaţia justiniană cuprinde norme detaliate pentru
viaţa monahală şi pentru asceza călugărilor. Fiecare mânăstire
trebuia să fie înconjurată cu un zid, având cel mult două porţi
mici, păzite permanent de persoane de încredere, astfel încât şi
cei care intrau, cât şi cei care ieşeau să fie verificaţi de portar.
Printr-o lege din 27 nov. 531, orice petrecere mai lungă în oraş
se considera suspectă. Un călugăr găsit prin localuri trebuia
predat imediat defensorului cetăţii, şi prin acesta egumenului,
pentru pedeapsa cuvenită - Nov. CXXXIII.
Administrarea bunurilor mânăstirii era în grija stareţului
sau a unui monah desemnat pentru această misiune, iconomul
9
A. Gerostergios, op.cit., p. 258 - 259; I. Lazăr, loc.cit., p. 278.
133
(administrator, intendent). În toate mânăstirile, împăratul
Iustinian a poruncit să se ducă viaţa cenobitică (să fie în comun):
masa, dormitorul. Lucrul călugărilor era cel spiritual, şi o altă
datorie era munca. Responsabilitatea faţă de serviciile religioase,
ordine, disciplină, putea fi încredinţată la patru sau cinci monahi,
mai înaintaţi în vârstă şi educaţie, care erau şi clerici, ca să îi
povăţuiască pe călugării tineri10. Era oprită cu totul intrarea unei
femei într-o mânăstire de călugări, şi viceversa. S-a interzis
întâlnirea călugărilor şi călugăriţelor chiar dacă ar fi fost fraţi sau
consângeni. Monahii de ambele sexe nu se puteau întâlni nici
chiar la înmormântarea unei călugăriţe. Aşadar, Iustinian a
stabilit clausura cea mai severă.
Pentru că monahilor li se cerea să trăiască mereu în
mânăstire, le era cu neputinţă să fie tutori sau protectori ai
vreunei persoane (Nov. CXXIII). Li se interzicea să participe la
spectacole de teatru sau să fie de faţă la jocuri de noroc. În cazul
când se întâmpla ca monahii să greşească, se făceau eforturi
pentru ca acel păcat să nu se mai repete. Călugării care aveau
abateri primeau pedepse după mărimea abaterii. Dacă şi după ce
se luau măsurile cuvenite, stăruiau în încălcarea canoanelor
monahale, ei erau scoşi din mânăstire. Totuşi aceasta era ultima
măsură - Nov. LXXIX.
Legile lui Iustinian prevedeau pedepse aspre contra
călugărilor care părăseau mânăstirea, ca să primească o funcţie
militară sau de stat, şi contra celor ce s-ar căsători (Nov. V). În
cazul violatorilor, legea poruncea pedeapsa cu moartea pentru
cel care răpea sau pângărea o vieţuitoare de mânăstire. Averile
celui aflat vinovat de această crimă erau confiscate şi dăruite
aşezământului unde locuia victima11.
10
Ibidem, p. 261 - 263; I. Lazăr, loc.cit., p. 280.
11
I. Lazăr, p. 281; A. Gerostergios, op.cit., p. 264-265.
134
Prin legile sale, împăratul Iustinian a încercat să aducă
ordine în viaţa monahală, care în timpul său devenise o problemă
atât în Biserică, cât şi în stat. Mai mult, el a încercat să refacă
locaşurile de închinare şi binefacere ale mânăstirilor. Crezând şi
gândind astfel despre idealul monastic, a ridicat sau a refăcut
numeroase mânăstiri în multe ţinuturi din Imperiu, cum ar fi în
Armenia, Asia Mică, Palestina, Fenicia, Sinai, Constantinopol şi
în alte locuri, după mărturia istoricului Procopiu (în De aedificis,
la A. Gerostergios, p. 266). Patriarhii, episcopii şi funcţionarii
înalţi de stat erau datori să supravegheze aplicarea strictă a
tuturor dispoziţiunilor privitoare la viaţa monahală. Legile lui
Iustinian nu au fost temelia comunităţii doar în perioada
menţionată, ci ele sunt şi astăzi un fundament pentru organizarea
vieţii monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe12.
12
Ibidem.
135
ISTORICUL ORTODOXIEI SĂCĂLĂZENE
Ghiță BLEJUȘCĂ∗
Abstract: ,,The History of the Orthodox Church of

Săcălaz” is a courageous paper dedicated to the Orthodox place
of worship from the human settlement near Timișoara. The
author, Ghiță Blejușcă is a self taught with notable
achievements in the field of local monographic research (co-
author of a successful monograph of Săcălaz), member of the
church choir, leader of Cultural Association, publicist, for over
25 years editor of the magazine Foaia Săcălazului and an active
member of the Orthodox congregation.
His present paper highlights the past of the Orthodox
Church from the oldest times up to the present days. The author
uses the church history and the statistics to present the subject.
He presents the history, the line of priests, the most important
results: building of a new and imposing place of worship as
well as the the initiation of the ”Sf. Toma Foundation”, which
offers its beneficiaries a hot meal every day. All these have
been realised with the help of the members of the congregation,
of the town-hall and of other sponsors.
Key words: church, house, priest, foundation, book.
Marii teologi ai neamului românesc din toate timpurile

afirmă fără echivoc, că noi românii ne-am născut creștini de la
începutul începuturilor existenței noastre ca națiune pe aceste
∗
Cercetător local, publicist, secretar al Asociației Publiciștilor Presei Rurale
din Banat.
136
binecuvântate meleaguri. Și românii din Banatul istoric au fost
dintotdeauna de religie creștin-ortodoxă, așa cum erau și frații
lor din Țara Românească, Moldova și Transilvania, cu toate că
de nenumărate ori au fost supuși unor presiuni de către o
stăpânire sau alte de a trece la alte confesiuni religioase.
Dovezi sunt multiple în susținerea acestor afirmații, precum că
românii bănățeni prin credința lor nestrămutată au rezistat
indiferent la ce sacrificii au fost supuși, de către orânduirea
Imperiului Austro-Ungar, de a trece la catolicism. Iar după anul
1690, când Ortodoxia Banatului, Ardealului și Bucovinei
ajunge sub ierarhia Bisericii sârbe, preoții români din
majoritatea localităților românești, sunt înlocuiți cu preoți sârbi
sau cei existenți erau sârbizați. Din moment ce pe plan religios
și spiritual, bisericile ortodoxe românești sunt dominate de
noua putere, inevitabilul se va produce și în școli, în care limba
dominantă va fi cea sârbo-slavonească.
Prin dominația acestor două instituții, Biserică și
Școală, instituții de căpătâi ale populației românești de către
sârbi, se deschide calea de a se domina și pe plan politic. În
mod cert toate acestea s-au petrecut cu largul concurs al
autorităților austriece, care le-a dat sârbilor dreptul de a
conduce pe toți ortodocșii din Imperiul Austriac, ca drept
recompensă pentru că i-au sprijinit pe austrieci în luptele contra
turcilor.
Cât despre sârbizarea preoților români din satele
românești din Banat, considerăm că și la Săcălaz s-a întâmplat
acest fenomen, dacă analizăm originea celor doi slujitori ai
bisericii existenți la strămutarea din 1757: Gheorghe Popovici
și Gheorghe Nicolaevici. Prin eliminarea terminațiilor specifice
numelor sârbești: -ovici și -evici, obținem nume pur românești:
Gheorghe Pop și Gheorghe Nicolae. Aceste constatări,
afirmații sunt susținute de însemnările dascălului Vasile Sturze
Moldoveanul care amintește de Popa Gheorghe în Mineiul
137
bisericii din acea vreme. Iar într-o hartă a Banatului din 1761,
Săcălazul figurează în districtul Timișoarei ca ,,sat românesc cu
o populație de rit ortodox”. De asemenea se știe că românii
săcălăzeni, la părăsirea satului din anul 1767 au lăsat ,,nu
demult construită” și care mai apoi a fost demolată. Dar și
înaintea acestei biserici, probabil au avut un lăcaș de cult unde
se rugau, din moment ce același dascăl Vasile Sturze amintește
la 1705 de existența preotului și a cărții sfinte: Mineiul care ,,a
fost cumpărat de popa Gheorghe, pentru bani 500”, iar în anul
1754 se amintește deja de doi preoți la Săcălaz. Odată cu
strămutarea forțată a românilor săcălăzeni și aducerea în locul
lor a etnicilor germani, Ortodoxia săcălăzeană dispare de pe
acest teritoriu pe o perioadă de mai bine de 170 de ani. În tot
acest timp în Săcălaz, dar mai ales după anii 1800 încep să
apară între șvabi și persoane de alte naționalități. De exemplu
în 1811 existau 40 de români și 40 de țigani, iar în anul 1850
mai existau doar 11 români și 38 de țigani. După deschiderea
căii ferate Timișoara-Kikinda din anul 1857, în Săcălaz începe
să crească numărul persoanelor de origine română. După Marea
Unire de la 1918 instituțiile administrative încep să fie populate
de români. Din câte știm mulții copii săcălăzeni erau botezați la
Utvin sau Beregsău Mare, unde existau biserici ortodoxe. Abia
după Primul Război Mondial, familiile de români venite în
Săcălaz ca funcționari și cu cele ce existau înainte au alcătuit o
filie (anexă de parohie) care a fost administrată când de parohia
din Utvin, când cea din Beregsău Mare. Acest fenomen a avut
loc până în 7 noiembrie 1938 când la inițiativa impegatului de
mișcare Iosif Rudeanu, a părintelui Valeriu Popovici din
Beregsău Mare, a teologului Iulian Zimbreanu și a unui
cetățean Ion Raicu, se face un memoriu semnat de toți românii
din Săcălaz, către Sfânta Episcopie a Aradului, pentru
înființarea unei parohii ortodoxe în comună. Sfânta Episcopie a
Aradului, prin adresa n. 9478 / 1938 aprobă înființarea unei
138
parohii ortodoxe la Săcălaz și îl numește ca administrator al
acesteia pe candidatul la preoție Iulian Zimbreanu.
Parohia nou înființată, nefiind bugetată, iar între timp
teologul Zimbreanu este luat în armată, a rămas și pe mai
departe ca filie a parohiei Beregsău Mare. Prin Jurnalul
Consiliului de Miniștri nr. 950, parohia din Săcălaz, este
recunoscută de stat la poziția nr. 14.106 din anul 1939. Astfel,
în 1 iulie 1940 este instalat primul preot în persoana părintelui
Iulian Zimbreanu, dar ceremonialul inaugurării a avut loc în
ziua sfântă a Nașterii Domnului (Crăciunul) la 25 decembrie
1940 de către părintele protopop al Timișoarei dr. Patrichie
Țiucra. În această zi sfântă s-a ținut și prima liturghie pentru
ortodocșii din Săcălaz, într-o sală de clasă a școlii, unde se
înjghebeze o capelă pentru oficierea slujbelor, deoarece nu
exista biserică. După două săptămâni, mai precis în ziua de 6
ianuarie 1941, în sfânta zi a Botezului Domnului (Bobotează)
se constituie adunarea parohială, alegându-se Consiliul
Parohial. Anul 1944 este anul cel mai critic din viața tinerei
parohii, deoarece credincioșii ortodocși, sunt nevoiți să-și țină
slujbele în sala de așteptare din gară. Apoi din gară, capela se
înființează la școala mică de lângă Căminul Cultural. Bucuria
enoriașilor că aveau un nou lăcaș n-a durat decât trei
săptămâni, deoarece pe teritoriul Săcălazului din 12 și până în
27 septembrie au avut loc lupte crâncene între armata germană
și cea română-sovietică. Capela românilor a fost distrusă și
devastată. În decembrie, părintele Zimbreanu împreună cu
câțiva credincioși ortodocși și-au înjghebat o nouă capelă în
școala mare (actuală). Anul 1945 debutează pentru românii
săcălăzeni cu speranța păcii și refacerea satului distrus de
războiul ce a avut loc.
Odată cu venirea macedonilor din această perioadă
numărul credincioșilor a început să crească, făcând posibilă
cumpărarea de obiecte bisericești (cruce, sfeșnice și prapori).
139
Ziua de 4 iunie 1945 va rămâne pentru totdeauna o zi istorică
din viața ortodocșilor, datorită că pentru întâia oară are loc
hramul bisericii (Ruga), Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).
Tot pentru întâia oară, cu acest prilej au loc primele manifestări
culturale pentru tineri și elevi inițiate de învățătorul Ioan
Damian din Valea Timocului (Serbia).
Din păcate, norii aducători de tristețe se abat din nou
asupra credincioșilor ortodocși, deoarece de la 1 iulie al
aceluiași an, capela de școală a trebuit să fie mutată la casa cu
numărul 245 din strada a III-a, unde a locuit familia Pavel
Nicolae. Această mutare s-a datorat necesităților militare a
trupelor sovietice care au staționat în Săcălaz până în 1958. La
19 decembrie 1945 capela se mută din nou în școală. Anul
1946 debutează cu sărbătorirea Bobotezei. Pentru întâia oară se
iasă cu litia (slujbă religioasă) la cimitir, în a doua zi de Paști și
la câmp în ziua de Rusalii, ocazii cu care părintele Zimbreanu
susține ample cuvântări (predici) despre rolul Bisericii în viața
comunității.
Spre sfârșitul acestui an dar și în anul următor în Banat
sosesc refugiați din Moldova, Dobrogea și Muntenia, datorită
secetei mari ce s-a abătut peste aceste teritorii. Printre
basarabenii sosiți la Săcălaz, s-a aflat și preotul Grigorie
Suceveanu de la parohia Prisecani din raionul Storojineț
(Basarabia), azi în Ucraina.
Prin grija Ministerului Cultelor i se atribuie un post de
preot alături de Zimbreanu, cel care mai târziu, tot în acest an
din motive neștiute își dă demisia în urma căreia pentru câteva
săptămâni, parohia este administrată de preotul profesor
Constantin Comșulea de la parohia Iosefin din Timișoara.
La 30 decembrie 1946, acesta predă toate atribuțiile
administrative și cel bisericești preotului Grigorie Suceveanu,
care la rândul său le va transfera la 1 august 1948 preotului
140
Ștefan Giulvezan (născut în Checea, jud. Timiș) care până
atunci a oficiat la parohia Herneacova încă din 1929.
Din scrierile sale reiese că anul 1948 a fost o mare
sărăcie a obiectelor sfinte, iar sala de clasă de la școală unde se
oficiau slujbele era mică și neîncăpătoare pentru credincioșii
ortodocși. Necazul a fost și mai mare când la 1 septembrie,
directorul școlii Ioan Ispas îl indormează că ,,a primit ordin de
la organele superioare de a nu se mai preda religia în școală, cât
și scoaterea paracliselor din școli”.
Au urmat nenumărate stăruințe a celor doi preoți și a
credincioșilor ortodocși la autoritățile locale pentru a primi un
spațiu unde să-și țină slujbele. Acesea au înțeles doleanțele
credincioșilor și le-au repartizat o parte din Casa Telefoanelor
(fosta cantină IAS demolată în 2003) și în locul ei construindu-
se noua biserică ortodoxă. În numai două luni a fost amenajat
acest spațiu și în 5 decembrie 1948 preoții Grigorie Suceveanu
și Ștefan Giulvezan, în prezența unui număr mare de enoriași
sfințesc noul lăcaș. La 1 iunie 1949 parohia prin grija
primarului de atunci, Andrei Popescu, primește întreaga clădire
a Casei Telefoanelor, pentru a se repara și amenaja și casa
parohială, unde va locui preotul Ștefan Giulvezan.
În 1950, cu banii adunați de la credincioși se cumpără
toate Mineiele, un Apostol nou, Triod și Octoih Mare, iar
pictorul Ilie Vasu de origine macedonă pictează chivotul și
toate prăznicarele. Viitorul an 1951, va fi un an al declinului
deoarece familiile de macedoni (288 familii) și basarabeni au
fost deportate în Bărăgan chiar în noaptea de Rusalii, în 17
iunie.
Au mai rămas în jur de 20 de familii de ardeleni, 4
familii de macedoni și cele de țigani (rromi) care mai
frecventau biserica ortodoxă ce au făcut front comun cu preotul
Giulvezan. Însă și acesta este transferat începând cu 1
noiembrie 1955 la Iecea Mare, după care urmează o mare
141
fluctuație de preoți la parohia Săcălaz. Dar să amintim lista cu
numele celor ce au slujit și slujesc în altarul bisericii ortodoxe
din Săcălaz: Iulian Zimbreanu - 1 aug 1940 - 15 nov. 1946,
Constantin Comșulea și Victor Vlăduceanu (adminiustrator
parohial) - 16 nov. 1946 - 31 dec. 1946, Grigorie Suceveanu -
30 dec. 1946 - 30 dec 1948, Ștefan Giulvezan - 23 apr. 1948 -
31 oct. 1955, Petru Vasiescu - 1 nov. 1955 – 31 ian. 1956,
Dimitrie Ania - 1 feb. 1956 - 31 martie 1960, Dimitrie
Lezinescu - 1 apr. 1960 - 30 apr. 1967, Ilie Serafin - 1 mai
1967 - 30 sept. 1967, Tiberiu Mărgineanțu - 1 oct. 1967 - 30
iun. 1979, Petru Toma - 1 iulie 1979 - până în prezent, Costin
Bălașa - 21 nov. 2005 - 31 aug. 2014 și Maftei Ionel - 1 sept.
2014 - până în prezent. Dintre toți acești slujitori ai altarului
bisericii noastre, preotul Maftei Ionel este singurul care este fiu
al Săcălazului. El s-a născut la 15 sept. 1970, părinții fiind
originari din județul Iași.
Un mare rol pentru Ortodoxia săcălăzeană l-a avut
preotul Tiberiu Mărgineanțu, care în perioada celor 12 ani cât a
păstorit enoriașii săcălăzeni a dat dovadă de multă energie și
preocupare în mobilizarea credincioșilor pentru a construi
biserica, în care și astăzi se oficiază slujbele. El a fost cel care
dintr-o casă veche, care a fost lăptărie, apoi baie comunală, a
reușit să o transforme în biserică. A fost o muncă imensă,
istovitoare pentru credincioșii ortodocși, dar cu atât mai mare a
fost satidfacția și bucuria când, în 7 iunie 1970, la sărbătoarea
,,Pogorârea Sfântului Duh”, hramul bisericii, a avut loc
sfințirea de către Înalt Preasfinția Sa Nicolae Corneanu,
mitropolitul Banatului.
Preotul Tiberiu Mărgineanțu s-a născut în satul
Herendești, jud. Timiș - protopopiatul Lugojului, în data de 7 /
9 oct. 1897. Școala primară o frecventează la Oravița. A urmat
liceul de stat din Timișoara, apoi se înscrie la teologie la
Caransebeș. În 1918 termină cursurile și primește calificativul
142
de absolvire. Tot în același an a dat examenul pentru candidații
la preoție și a obținut calificativul general ,,foarte bine”,
primind și atestatul de calificare.
În decembrie 1919 a fost ales să fie preot la Șemlacu
Mare, iar în ianuarie 1923 este ales să fie preot la Opatița, unde
se spune că a fost ,,un preot luminat, cultivat, întreaga mișcare
culturală la Opatița este legată de numele său”. Pe lângă
activitatea bisericească, el a îmbrățișat și activitatea
publicistică. Dintre vrednicele sale scrieri amintim Monografia
comunei Opatița, apărută în 1929 și micromonografia de 17
pagini: Scurt istoric al satului Săcălaz apărută în 1976. După
plecarea din Săcălaz din iunie 1979 se retrage la Timișoara
unde va și trece la cele veșnice. De la 1 iulie a aceluiași an
parohia ortodoxă din Săcălaz este preluată de preotul Petru
Toma (născut în aprilie 1953 în Bazoșu Nou), pe care o
păstorește și azi.
În cei aproape 36 de ani de când este în Săcălaz, preotul
Petru Toma s-a preocupat în primul rând de reamenajarea,
reconstrucția casei parohiale care a fost aproape nelocuibilă și
fără curent electric. Apoi în 1982 a turnat un clopot nou de 296
kg. de la un atelier din Jimbolia, a reamenajat, curtea și grădina
bisericii. Dar cea mai prodigioasă perioadă din activitatea lui
va fi după 1989, când începe să predea Religia la școala din
localitate și când, în 1992, face demersuri la autoritățile locale
în calitate de preot, dar și de consilier local, solicitând în
numele credincioșilor ortodocși o locație pentru începerea
construcției unei biserici noi, mult mai mare, mai încăpătoare,
deoarece a crescut foarte mult numărul locuitorilor de rit
ortodox, după plecarea definitivă a celor de etnie germană.
Totodată solicită să primească clădirea de lângă biserică, unde
au fost dormitoare pentru lucrătorii de la Gostat. Solicitarea
acestei clădiri a fost cu scopul de a o amenaja și a o transforma
în cantină a bisericii.
143
Primește această clădire în mai 1995 pe care începe să o
amenajeze, paralel cu înființarea ,,Fundației Sfântul Toma”,
având ca obiect întrajutorarea celor nevoiași, iar în fiecare
duminică să le ofere câte o masă caldă la prânz. Inițiativa a dat
roade și iată că și după 20 de ani se păstrează. Această cantină
arată că la ora actuală ca un local modern cu bucătărie, veselă,
mobilier, magazie, birou, grup sanitar etc.
Dar pentru a ajunge la acest nivel înalt al confortului,
Administrația locală a Comunei a investit sume enorme de bani
atât în cantină, cât și în biserică. Investirea de bani pentru
cantină a fost motivată și pentru faptul că în afara agapelor,
Rugilor și parastaselor, aici apelează și Primăria și Consiliul
Local, cu diferite ocazii, atunci când vin delegații din Serbia,
Germania, Austria etc. Revenind la locația pentru biserica
nouă, după ,,lupte interminabile” pentru un loc central, peste
drum de cea romano-catolică, s-a ajuns în final să se demoleze
fosta cantină IAS și ce coincidență, unde a funcționat biserica
ortodoxă din perioada 1948-1968. În oct. 2003 se începe
demolarea, iar în anul următor, la 16 mai, se îngroapă hrisovul
ce consfințește acest loc pentru începerea noii biserici. Tot
atunci P. S. Lucian Lugojeanul, episcop-vicar de la Mitropolia
Banatului împreună cu preoții Petru Toma și Costin Bălașa și
în prezența autorităților locale, dar și a unui număr de locuitori
și invitați se sfințesc și cele trei clopote noi turnate în
Maramureș (de 500 kg., 460 kg. și 350 kg.). Lucrările propriu-
zise ale bisericii încep în 10 august 2006, când începe
excavarea terenului pentru turnarea temeliei. Prin construirea
noii biserici cu o capacitate de aproximativ 600 persoane, noi
ortodocșii săcălăzeni vom lăsa urmașilor, urmașilor noștri
dovada credinței în Hristos și cu siguranță vom rămâne în
paginile istoriei locale. Așa cum spune cronicarul Grigore
Ureche: ,,Sensul participării la istorie a unui popor îl dau peste
veacuri monumentele sale”.
144
VIAŢA APOSTOLICĂ DUPĂ
CLEMENT ROMANUL
Veronica BUGARIU∗
Abstact: The inset ”The Apostolic Life after Clement

the Roman”is part of the effort of reevaluationof the patristic
literature. The main chapters of the paper are dedicated to the
life, work and doctrine of the Apostolic Saint.
Keywords: epistle, bishop, Church, resurre.ction of the dead.
Clement Romanul, părinte din veacul apostolic ne

înfăţişează în opera sa câteva învăţături creştine care îmbină
doctrina creştină cu viaţa practică cotidiană a creştinilor din
veacul apostolic.
Viaţa
Despre biografia Sfântului Clement avem foarte puţine

date şi pe care le avem sunt lapidare. Prima ştire sigură datează
de pe la anul 170 când Dionisie, episcopul Corintului într-o
misivă adresată omologului său roman, Sotir (166-175)
vorbeşte despre singura scriere considerată de literatura
patristică ca fiind autentică clementină, Epistola către
Corinteni în astfel de termeni: ,,Astăzi am sărbătorit sfânta zi
de duminică, când am citit scrisoarea voastră; vom continua să
∗
Bibliotecar, Parohia Ortodoxă Birda, jud. Timiș.
145
o citim mereu pentru zidire sufletească, aşa cum de altfel facem
şi cu prima epistolă pe care ne-a scris-o Clement”.1
Sfântul Clement avea o faimă în patristica vremii,
adesea Clement Alexandrinul îl împodobeşte chiar cu calificativul
apostol, în timp ce Origen îi zice numai ucenic al apostolilor2.
Faima îi era dublată de autoritate, Clement Alexandrinul,
Origen şi Eusebiu al Cezareii relatează că Scrisoarea adresată
Bisericii Corintului se citea într-un foarte mare număr de
biserici chiar de pe vremea sa; de aceea a fost înglobată în
codicii Bibliei. Cel mai vechi manuscris care conţine Epistola
este Codicele Alexandrin, secolul V în care ea este aşezată la
sfârşitul Noului Testament. Al doilea manuscris grec este
Manuscrisul Ierusalimitean 54, scris în 1056 de notarul Leon3.
Origen şi Eusebiu susţin că Clement e personajul de
care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni,
când zice: ,,te rog de asemenea şi pe tine, adevăratule Sizig4,
ajută-le şi tu, ca unora care laolaltă cu mine s’au luptat întru
1
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, 23, 11, după Scrierile
Părinţilor Apostolici, traducere, note şi indici de Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1995, p. 42. (Se va prescurta în continuare Scrierile Părinţilor…).
2
Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 110-111. (Se va prescurta
în continuare Patrologie).
3
Dumitru Fecioru, Introducere, la vol. Scrierile Părinţilor…, p. 41-42.
4
Syzygos în greceşte înseamnă tovarăş de jug. Unii traducători îl redau ca
atare (soţ, însoţitor, tovarăş, asociat, împreună-lucrător), în timp ce alţii îl
tratează ca pe un nume propriu. Textul de faţă optează pentru cea de a doua
soluţie, având în vedere şi faptul că Pavel face uneori jocuri de cuvinte pe
nume proprii, cum este acela al lui Onisim (vezi Filimon 10-11 şi nota).
Adjectivul (adevărat, veritabil) - om care-şi merită numele - vine în sprijinul
acestei opţiuni. (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 1686.
146
Evanghelie, aşa cum şi Clement şi ceilalţi împreună-lucrători
cu mine, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (4, 3).
Sfântul Clement a fost al treilea episcop al Romei, după
Lin şi Anaclet5, între anii 92-101. Irineu relatează că Clement a
văzut pe ,,fericiţii apostoli şi a stat de vorbă cu ei”6.
Însoţitor al Apostolului Pavel în misiunea sa din
Macedonia, a murit de moarte bună potrivit lui Eusebiu. Există
însă şi actele martirice ale Sfântului Clement, de provenienţă
târzie. După aceste acte, Clement ar fi fost prins şi aruncat în
închisoare pentru că făcuse numeroase convertiri printre
membrii aristocraţiei romane. Refuzând să sacrifice zeilor,
împăratul Traian l-a exilat în Chersonul Tauric. Acolo se aflau
mulţi creştini care erau folosiţi în mine; Clement şi-a continuat
printre ei predica evanghelică însoţită de minuni. Auzind
Traian de aceasta, a poruncit să fie aruncat în mare cu o ancoră
de gât. După ce acest ordin a fost executat, marea s-a retras la o
distanţă de trei mile şi creştinii găsiră în locul unde murise
Clement un templu de marmură, în interiorul căruia era un
sarcofag, în care se afla trupul sfântului. În fiecare an, de ziua
morţii lui, marea se retrăgea timp de şapte zile şi creştinii
mergeau să se închine Sfântului Clement. O altă istorisire
adaugă că în 863 Sfântul Chiril, apostolul slavilor, a descoperit
în Cherson moaştele Sfântului Clement, pe care le-a dus la
Roma, unde se găsesc şi acum7.
La sfârşitul veacului al IV-lea s-a ridicat la Roma o
biserică în cinstea Sfântului Clement. Biserica Apuseană îl
prăznuieşte pe 23 noiembrie, iar cea Ortodoxă pe 24 noiembrie.
5
Ioan G. Coman îl notează Anenclet, cf. Patrologia, p. 111.
6
Adv. Haer., III, 3, 3, după Scrierile Părinţilor…, p. 42.
7
Dumitru Fecioru, Introducere, la vol. Scrierile Părinţilor…, p. 43.
147
Opera
Singura lucrare pe care literatura patristică i-o atribuie

în mod cert este Epistola către Corinteni scrisă la sfârşitul
persecuţiei lui Domiţian între 96 şi 98.
Scrisoarea cuprinde: o introducere (cap. I-III), două
părţi (partea întâi cap. IV-XXXVI, partea a doua cap. XXXVII-
LXI) şi o concluzie (cap. LXII- LXV).
Eusebiu crede că Scrisoarea lui Clement a făcut multe
împrumuturi Scrisorii către Evrei a Sfântului Pavel, atât sub
raportul ideilor, cât şi sub acela al expresivităţii; uneori
expresiile sunt textuale; prin aceasta se dovedeşte că Scrisoarea
către Evrei nu este o lucrare nouă, şi în consecinţă, pe bună
dreptate ea a fost rânduită între operele marelui Apostol8.
Sub numele Sfântului Clement au mai circulat şi o a
doua Scrisoare către Corinteni, apoi o serie de scrieri lungi
cuprinzând Dialogurile lui Petru şi Apion. La acestea s-au
adăugat şi alte apocrife: Pseudo-Clementinele, un roman
apostolic, compus din 20 Omilii şi 10 cărţi de Recunoaşteri,
care povestesc călătoriile lui Petru, luptele sale cu Simon
Magul şi convertirea lui Clement; Două scrisori către fecioare;
Apocalipsa lui Petru prin Clement; Constituţiile apostolice prin
Clement; Scrisoarea lui Petru sau Canoanele lui Clement9.
Comunitatea din Corint era o veche biserică creştină,
amintită de Pavel şi Hegesip. La început Clement face un
laudatio al faptelor frumoase săvârşite de creştinii de aici:
,,Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-a lăudat virtutea şi
credinţa voastră tare? Cine n-a admirat evlavia voastră în
Hristos şi plină de bunătate? Cine n-a propovăduit chipul de
8
Ioan G. Coman, Patrologie, p. 113.
9
Ioan G. Coman, op. cit., p. 112.
148
mare cuviinţă al iubirii voastre de străini? Cine n-a fericit
cunoştinţa voastră desăvârşită şi sigură. Făceaţi totul fără să vă
uitaţi la faţa omului; umblaţi în poruncile lui Dumnezeu,
supunându-vă conducătorilor voştri şi dând cinstea cuvenită
preoţilor voştri; celor tineri le dădeaţi sfatul să trăiască
cumpătat şi curat; femeilor le porunceaţi să săvârşească totul cu
conştiinţa nepătată, curată şi sfântă, iubindu-şi după cuviinţă
bărbaţii lor; le învăţaţi să-şi gospodărească aşa cum se cuvine
casa, în buna rânduială a ascultării, păstrându-se curate la suflet
şi la trup. Vă smereaţi cu toţii, fără să vă mândriţi; doreaţi mai
mult să vă supuneţi decât să comandaţi; doreaţi mai mult să
daţi decât să primiţi; vă erau îndestulătoare mijloacele de trai
cele date vouă de Hristos şi căutaţi cu luare aminte la ele;
primeaţi cu râvnă în inimile voastre cuvintele lui Hristos, iar
patimile Lui erau înaintea ochilor voştri. Trăind aşa, pace
adâncă şi minunată vi se dădea tuturora şi dor nesăturat pentru
facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfânt era deplină peste
voi toţi”10.
După o astfel de introducere măgulitoare, Sfântul
Clement trece la tema Scrisorii şi anume trece în registrul
scrierii câteva păcate care au răcit inimile aprinse de lumina
credinţei ale corintenilor: îngâmfarea, pizma, gelozia, cearta,
răzmeriţa, persecuţia şi revolta, războiul şi captivitatea. Pentru
a se face uşor înţeles foloseşte un limbaj catehetic cu largi
digresiuni în literatura biblică, veterotestamentară, dar şi
pomeneşte de suferinţele îndurate de Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel. ,,De aceea să părăsim grijiile deşarte şi zadarnice şi să
vedem îndreptarul cel slăvit şi sfânt al tradiţiei noastre; să
vedem ce este bun, ce este plăcut şi ce este primit înaintea
Celui ce ne-a făcut pe noi. Să privim cu ochii deschişi la
10
Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), I, 1-2, cap II, 1-2, în vol.
Scrierile Părinţilor…, p. 50-51. (Se va prescurta în continuare Epistola…).
149
sângele lui Hristos şi să cunoaştem cât este de scump lui
Dumnezeu şi Tatălui Lui, că, vărsându-se pentru mântuirea
noastră, a adus har de pocăinţă întregii lumi. Să străbatem cu
mintea toate generaţiile şi să vedem că, din generaţie în
generaţie, Stăpânul a dat loc de pocăinţă celor ce vor să se
întoarcă la El”11.
Oferă şi remediul însănătoşirii morale a creştinilor prin
îndemnuri la armonie, supunere, smerenie şi disciplină. Primul
medicament este smerenia, modestia, temelie sigură a celorlalte
virtuţi: Să ne smerim, aşadar, fraţilor, lepădând orice mândrie,
îngâmfare, neînţelepciune şi furie şi să facem ceea ce este scris.
Că zice Duhul cel Sfânt: ,, Acestea zice Domnul: Înţeleptul să
nu se laude întru a sa înţelepciune, puternicul să nu se laude
întru a sa putere, iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui,
ci’ntru aceasta să se laude cel ce se laudă: întru’nţelegerea şi
cunoaşterea că Eu sunt Domnul”12. […] Cu această poruncă şi
cu aceste îndemnuri să ne întărim pe noi înşine, ca să ne
purtăm cu smerenie, supunându-ne sfintelor Lui cuvinte”13.
Un al doilea îndemn este ascultarea şi sărăcia de bună
voie, imitând pe cei vechi: ,,Să imităm pe aceia care au umblat
în piei de oaie şi cojoace, predicând venirea lui Hristos, adică
pe Ilie, Elisei, încă şi pe Iezechiel, pe profeţi şi pe lângă aceştia
şi pe cei care au primit o bună mărturie de la Dumnezeu”14.
Un alt sfat îl reprezintă înfrânarea sexuală (castitatea) şi
creşterea creştinească a copiilor: ,,Să arate purtarea cea
vrednică de iubire a castităţii, să vădească voinţa cea curată a
blândeţii lor, să facă, prin tăcere, cunoscută bunătatea limbii
loc şi să-şi arate dragostea lor, nu după simpatii, ci să o ofere
11
Clement Romanul, Epistola…, VII, 2-5, după Scrierile Părinţilor…, p. 54.
12
Ieremia 9, 22-23.
13
Clement Romanul, Epistola…, XIII, 1; 3, după Scrierile Părinţilor…, p. 58.
14
Clement Romanul, op. cit., XVII, 1, după Scrierile Părinţilor…, p. 61.
150
tuturora cu cuvioşie, în chip egal, tuturor celor ce se tem de
Dumnezeu. Copiii noştri să aibă parte de creşterea cea întru
Hristos; să înveţe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu
şi ce poate dragostea curată în faţa lui Dumnezeu; să înveţe că
bună şi mare este frica de Dumnezeu şi că mântuie pe toţi cei
care trăiesc în cuvioşie în Dumnezeu, cu cuget curat”15.
Doctrina
a.) Învierea morţilor

Problema învierii morţilor a intrat, probabil, şi ea în
ansamblul disputelor de la Corint. Învierea noastră din morţi e
garantată de învierea Domnului Hristos; aşa cum Dumnezeu
L-a înviat pe El, ne va învia şi pe noi: ,,A ieşit semănătorul şi a
aruncat în pământ pe fiecare din seminţe; acestea, căzând în
pământ, uscate şi goale, putrezesc; apoi măreţia purtării de
grijă a Stăpânului le înviază din stricăciune; şi dintr-o sămânţă
cresc mai multe şi fac rod”16. Pentru a fi înţeles se foloseşte tot
de conversaţia euristică a cateheticii primare comparând
învierea creştinilor cu mitul păsării Fenix care renaşte din
propria-i cenuşă. Acest mit precreştin este preluat de la Sfântul
Clement şi de alţi scriitori creştini: Tertulian, Origen, Chiril al
Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Rufin, Epifanie al
Salaminei, Eusebiu al Cezareei şi Lactanţiu.
Sfântul Clement identifică locul de baştină a acestei
păsări ca fiind Arabia. Teologia egipteană reţine figura zeului
autoprodus Benu, reprezentat adesea ca bâtlan. Apariţia
acestuia în mediul acvatic este echivalent începutului facerii
lumii. Şi el şi fenixul erau fii Soarelui, potrivit legendei şi
Cărţii egiptene a morţilor: ,,Eu sun Benu, cel ce provine din
15
Ibidem, XXI, 7-8, după Scrierile Părinţilor…, p. 65.
16
Ibid., XXIV, 5, p. 66.
151
Dumnezeu. Eu sunt mărturia a cărei încarnare este însuşi trupul
meu. Cine e prin urmare acesta? Este Osiris, Benu (Fenixul)”17.
b.) Dumnezeu Tatăl, Hristos Fiul şi Sfântul Duh
Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi Proniatorul a toate:
,,Tu, prin lucrările puterii Tale, ai făcut cunoscută alcătuirea
veşnică a lumii. Tu, Doamne, ai zidit lumea, Tu, Cel ce eşti
credincios în toate neamurile, drept în judecăţile Tale, minunat
în putere şi măreţie, înţelept în a zidi şi priceput în a întemeia
cele zidite de Tine, bun în cele văzute şi credincios celor ce
cred în Tine…”18.
Hristos Domnul este înfăţişat fără dezvoltări ample, ci
pregnant şi substanţial, uneori în formule de câteva cuvinte.
Iisus este prezentat ca Fiu sau copil al lui Dumnezeu şi Domn
al nostru, fără alambicări teologale19.
Clement profesează o hristologie ortodoxă, atribuindu-I
lui Hristos demnitatea divină şi preexistenţa din veci. Ideea că
trebuie să-L concepem pe Hristos ca Dumnezeu şi judecător al
viilor şi morţilor este completată de ideea că Hristos este
descoperitorul adevărului, răscumpărătorul nostru din păcat,
Domnul cel viu, sceptrul maiestăţii lui Dumnezeu20.
În ceea ce priveşte divinitatea Mântuitorului, acelaşi
Clement îl numeşte pe Hristos ,,Domnul Iisus Hristos”, însă
distinct de Tatăl: ,,un singur Dumnezeu, un singur Hristos”21.
17
Claudiu T. Arieşan, De Ave Phoenice, în vol. G. I. Tohăneanu 70, Editura
Amphora, Timişoara, 1995. p. 27-28.
18
Clement Romanul, Epistola…, LX, 1, după Scrierile Părinţilor…, p. 89.
19
Ioan G. Coman, Patrologia, p. 121.
20
Constantin Voicu, Hristologia Părinţilor Apostolici, în vol. Studii de
Teologie Patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p.6.
21
Clement Romanul, Epistola…, XLVI, 6, după Scrierile Părinţilor…, p.
80.
152
Sfântul Duh e pomenit de câteva ori, dar nu în cadrul
relaţiilor trinitare, deşi e menţionat împreună cu celelalte
persoane. Duhul Sfânt aduce pacea peste Biserica Corintului
(cap. II, 2), prin El vorbesc aleşii Domnului (prooroci, apostoli,
slujitori ai harului, învăţători. (cap. VIII, 1).
Atitudinea noastră faţă de Tatăl, de Fiul şi de Sfântul
Duh trebuie să corespundă lucrării lor în lume: ,,Să ne alipim,
dar, de aceia cărora li s-a dat de la Dumnezeu harul. Să ne
îmbrăcăm cu unirea, smerindu-ne, înfrânându-ne, depărtându-
ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind drepţi prin fapte, nu prin
cuvinte”22.
c.) Eclesiologia
Învăţătura despre Biserică este la fel de neorganizată,
Părintele apostolic defineşte biserica pe pământ ca ,,locaş al lui
Dumnezeu”, loc al Pocăinţei prin excelenţă, al ierarhiei
bisericeşti şi al comuniunii frăţeşti în Liturghie. O frumoasă
definiţie dă trupului tainic al Domnului pe pământ: ,,Cei mari
nu pot fi fără cei mici şi nici cei mici fără cei mari; este o
legătură între toţi şi sunt de folos unul altuia”23.
În concluzie, Clement Romanul dezvoltă o teologie
apostolică dreptcredinciosă în care apar distinct despre înviere,
Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Biserică toate îmbrăcate
în haina vieţii duhovniceşti cotidiene de rugăciune, fapte bune,
ascultare şi împlinire a poruncilor.
22
Clement Romanul, op. cit., XXX, 3, după Scrierile Părinţilor…, p. 69.
23
Ibidem, XXXVII, 4, după Scrierile Părinţilor…, p. 74.
153
154
II. EDUCAȚIE
155
156
CUVINTE-PRESCURI: MĂRTURII DE
CREDINŢĂ DIN ,,ŢARA ICOANELOR”
Pe cărarea Raiului,
Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul † Ioan,
Arhiepiscop al Munţilor,
realizate de prof.dr. Luminiţa Cornea,
Ediţia a doua, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Sophia, 2014, 359p.
Florin-Corneliu POPOVICI∗
Avbstract: On the Path of Heaven, a volume of

spiritual conversations with His Eminenece Mitropolitan Ioan
written by Prof. Dr. Luminița Cornea. Through its theme and
approach the volume is addressed both to clerics and laymen.
It is a real handbook on how to how ”to get the human
citizenship of the Kingdom of God, of Heaven”(p.170).
Keywords: Heaven, path, God, faith, saving.
,,Banatul va fi pentru mine pridvorul Raiului”. Dincolo

de semnificaţia metaforică a acestor cuvinte pline de har
(rostite în discursul de întronizare în demnitatea de Arhiepiscop
al Timişoarei şi de Mitropolit al Banatului, la data de 28
decembrie 2014), a dorinţei şi a încrederii manifeste de a
vieţui, de a păstori şi de a propovădui învăţătura creştin-
∗
Dr. bibliotecar la Biblioteca Mitropoliei Banatului.
157
ortodoxă într-un topos învestit cu valenţele sacralităţii,
sălăşluieşte nostalgia după şi ,,dorul de Rai” (p. 279) al
Înaltpreasfinţiei Sale Ioan Selejan. Binecuvântata obsesie a
Raiului, a Căii drepte deschise de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, este osatura pe care se construieşte cartea de
convorbiri duhovniceşti intitulată sugestiv Pe cărarea Raiului,
carte ce vede lumina tiparului pe vremea când Înaltpreasfinţia
Sa îndeplinea misiunea sacră de Arhiepiscop al Covasnei şi
Harghitei. Indiferent însă de avansarea ierarhică pe înaltele
trepte ale preoţiei ale aceluia căruia îi place să se
autodenumească sugestiv ,,Ioan al Munţilor”, ,,Ioan din
Carpaţi” -p.154 (de unde proverbiala-i modestie şi identificarea
cu poporul său, semn al apartenenţei la spaţiul- ,,Grădină a
Maicii Domnului” -carpato-danubiano-pontic), mesajul (regăsibil
de altfel în toate predicile şi în cuvintele Sale de învăţătură)
este unul universal, pacifist, autentic şi de strictă actualitate.
Pe cărarea Raiului are o structură circulară, în sensul
că debutează cu discuţii despre pace, lumină şi credinţă şi se
încheie cu ataşamentul afectiv al Înaltpreasfinţiei Sale faţă de
copii, simbolul candorii, al purităţii şi al inocenţei: ,,Hristos a
venit ca să Se joace cu copiii. Aceasta a fost prima lucrare a lui
Hristos pe pământ: să Se joace cu copiii. Jocul acela sfânt şi
nevinovat pe care l-aţi făcut (la care aţi participat) şi cei care
acum sunteţi maturi. Astăzi nu vă mai jucaţi unii cu alţii. Oare
de ce? Pentru că nu mai este puritatea, iubirea şi cuminţenia
copiilor” (p. 216). Între aceste repere majore, vorbe de o înaltă
ţinută morală şi spirituală ale îmbogăţitului în Iisus Ioan
Selejan, omul ce-şi duce viaţa între Dumnezeu şi neamul său
românesc: despre aproapele nostru, despre iubirea creştină,
despre rugăciune, despre cumpătare, despre acatiste, despre
provenienţa păcatelor, despre cinstirea icoanelor, despre
semnificaţia Crucii, despre calităţile creştinului care năzuieşte
la Rai, despre lepădarea de sine, despre ritualul Sfintei
158
Liturghii, despre intrarea Mântuitorului în Ierusalim, despre
rolul femeii în Biserica Ortodoxă, despre cinstirea Sfintei
Fecioare, despre Naşterea Domnului şi a Maicii Domnului,
despre Înviere, despre Pogorârea Duhului Sfânt, despre
Schimbarea la Faţă, despre Învăţături la diverse pericope
evanghelice, despre sfinţi, despre Rai şi iad, despre cinstirea
bătrânilor, despre familie şi valorile ei perene, despre viaţa ca
dar divin, despre martirii creştini, despre tricolor, români şi
basarabeni etc.
Pe cărarea Raiului se adresează slujitorilor lui
Dumnezeu, dar şi deopotrivă oamenilor de rând, mirenilor
făcători de bine şi de pace (pacea ca armonie între popoare, dar
şi ,,pace lăuntrică şi duhovnicească”- p.10-11), accentul
punându-se pe iubire, pe credinţă, pe rugăciune, pe smerenie,
pe grija faţă de aproapele. Înaltpreasfinţia Sa Ioan Selejan
îmbină cugetările sapienţiale cu mesajul accesibil, ,,poporan”,
pe înţelesul tuturor. Pildele, învăţăturile, sfaturile şi
îndemnurile personale vin dintr-o neţărmurită dragoste pentru
oameni, icoane ale lui Dumnezeu: ,,trebuie să avem o viaţă
echilibrată între cele trupeşti şi cele duhovniceşti” (p.17),
,,acesta este un dar de la Dumnezeu să poţi vorbi cu El la orice
oră din zi şi din noapte.” (p. 22), ,,rugăciunea nu este altceva
decât întoarcerea privirii tale, a ochiului inimii tale către
Dumnezeu.” (p. 24), ,,Sfânta Cruce este stindardul creştinilor.”
(p. 31), ,,fiecare drum spre biserică înseamnă un pas către Rai”
(p. 34), ,,Maica Domnului a fost scara prin care a coborât
Hristos, din înaltul cerului, până aici la noi, pe pământ.” (p.
39), ,,să nu ne ascundem, deci, în peştera păcatului, să ne lăsăm
aflaţi de Hristos şi să nu mai fugim de El!” (p. 92), ,,omul nu
este un eşec al creaţiei, ci crinul Raiului [...]” (p. 102),
,,ascultaţi de iubire, pentru că nu avem altă definiţie despre
Dumnezeu decât că este iubire!” (p. 176).
Înaltpreasfinţia Sa Ioan Selejan ne învaţă să păşim
smeriţi pe ,,drumul Crucii” (p.39), să ne rugăm cu inima şi nu
159
cu buzele, să privim Crucea nu ca pe două simple bucăţi de
lemn puse laolaltă, ci ca pe simbolul Jertfei supreme a
Mântuitorului, să devenim ,,fiii patriei Iubirii celei de Sus!” (p.
177), să ne iubim şi să ne cinstim mamele, părinţii, copiii,
moşii şi strămoşii (tuturor acestor categorii sociale aducându-
li-se un omagiu şi un elogiu aparte). Înainte de a fi Prelat, Ioan
al Munţilor e fiu, frate, prieten al lui Dumnezeu. La acestea se
adaugă calitatea de român veritabil, de suflet ales care
vibrează la destinul poporului său. Îmbrăcat în Hristos,
hristocentric, Înaltpreasfinţia Sa, ,,om al virtuţii şi al luminii (p.
101), model de umanitate şi de credinţă, ne îndeamnă să ne
reorientăm privirea de pe coordonatele profanei orizontalităţii
terestre pe verticala sacralităţii celeste, să privim cu îndrăzneală
şi cu încredere deplină în sus, spre locul de unde ne vin îngerii,
sfinţii, izbăvirea şi mântuirea, să pendulăm între Bethleem şi
Golgota. Cugetările sale care trădează curăţenie trupească,
morală şi sufletească, depăşesc pe-alocuri prin intensitate şi
prin vibraţie, puterea oricărei metafore: ,,Crucea rămâne, peste
veacuri, cel mai bun teolog care ne va mărturisi mereu cum s-a
împlinit Jertfa şi cum s-a jertfit Iubirea” (p.32), ,,Crucea nu e o
figură de stil.” (p. 33), ,,Botezul nostru creştinesc este o naştere
de Sus [...]” (p. 98), ,,viaţa nu este un obiect de consum.” (p.
98), ,,cultura fără Dumnezeu nu poate ţine loc de Liturghie, iar
muzeul, loc de biserică [...]” (p. 101), ,,Moartea este atee, este
străină de Dumnezeu.” (p. 130), ,,Suntem chemaţi noi toţi să
dobândim cetăţenia de om al Împărăţiei lui Dumnezeu, al
Raiului.” (p. 170).
Mărturisind un botez, un crez şi o credinţă,
Înaltpreasfinţia Sa se mărturiseşte, dovadă fiind desele referiri
la viaţa şi la bogata sa activitate misionară. Cuvintele Sale nu
sunt doar cuvinte frumoase şi profunde, ci cuvinte de lumină,
cuvinte-prescuri, dantelării duhovniceşti. Mărturisind, dăruind
şi în acelaşi timp dobândind, Ioan al Munţilor, cu a sa credinţă
160
echivalentă cu măreţia Carpaţilor, duce mai departe Cuvântul
Nemuritor, cuvântul ziditor.
Pe cărarea Raiului poate primi oricare dintre
următoarele accepţiuni: carte-izvor, carte despre ,,Cartea vieţii
lui Hristos” (p. 154) (care este Crucea), manual despre cum ,,să
dobândim cetăţenia de om al Împărăţiei lui Dumnezeu, al
Raiului.” (p. 170), carte a bucuriei declanşate de întâlnirea
fericită cu Dumnezeu, carte de dragoste (Dumnezeu înseamnă
Iubire), carte de re-lectură (lectura repetată, întru învăţare şi
punere în practică a celor învăţate), cartea de pe noptieră, carte
memento, carte despre întoarcerea ,,Acasă”, carte despre
locuire (în credinţă, în trup, în duh, în Iubire), carte despre
redobîndirea identităţii (sacrale) pierdute (o identitate fără
ortodoxism este o identitate precară, incompletă, scindată,
schizoidă), manual de construire (a propriei vieţi, din
,,cărămizile” puse la dispoziţie de Constructorul-Dumnezeu),
manual de arhitectură şi de mobilare-înnobilare interioară,
pledoarie pentru ,,a fi” (în Dumnezeu), carte despre Viaţă,
salbă de nestemate duhovniceşti, colecţie de vorbe de duh,
carte-oglindă de-a lungul drumului propriei noastre vieţi, carte-
reper, punct de sprijin şi balsam sufletesc, mărturisiri fără
anateme, carte de tip năvod (care prinde şi ne prinde), a. b. c.
soteriologic, carte a purtării de grijă, a restaurării omului căzut
în păcat, carte de ascultare, carte de dezîntemniţare, carte
eliberatoare, carte de ,,bucate” duhovniceşti, carte de călătorie
(duhovnicească).
Totodată, Pe cărarea Raiului poate fi privită ca un
compendiu de pedagogie spirituală, ca o lecţie extinsă de iubire
de Dumnezeu, de semeni şi de Patrie, ca un şirag de tâlcuiri şi
de cuvinte de mângâiere, ca o pledoarie pentru schimbare
sufletească şi schimbarea simbolică la faţă, ca o pedagogie a
îndumnezeirii, ca o carte anti ,,gârbovire” în credinţă, ca o carte
tămăduitoare, ca o carte-dezlegare de lumea păcatului, ca o
carte care mărturiseşte părtăşia cu Hristos.
161
Mitropolitul Ioan Selejan este drumeţul însetat de Cale,
cel care aruncă mreje duhovniceşti în folosul omului, cu
binecuvântarea Domnului. Înainte de a fi scrisă, Pe cărarea
Raiului este o carte spusă, o carte mărturisită, vorbită (de unde
şi impactul major al cuvântului rost(u)it), o carte ce vine în
prelungirea firii blajine, a personalităţii marcante şi a misiunii
sacre a Înaltpreasfinţiei Sale. Pe cărarea Raiului conţine un
mesaj optimist, al încrederii neţărmurite în resursele omului, în
capacitatea sa de adecvare, de revenire la ,,matcă”, de repunere
în contextul credinţei. Ioan al Carpaţilor ne invită la
despresurarea hotarelor inimii, la dezîmpietrire şi la primirea în
suflet a lui Hristos. Pledoaria sa este una în favoarea
despătimirii, a necăderii în păcatul anihilator de fiinţă. Sfaturile
pe care acesta ni le dă sunt dovada unui altruism nemărginit:
,,Să nu ne rugăm fals!“(p. 201), ,,Să nu ne hrănim cu roşcove,
ci cu Hristos, din potirul iubirii Sale!” (p. 203), ,,Hristos ne
sărută pe noi, nu noi pe El.” (p. 209), ,,Să nu fim creştini de o
zi, ci să fim creştini în toate zilele vieţii noastre!” (p. 215)
Desele etimologii explicate cititorilor de către Înaltpreasfinţia
Sa Ioan Selejan şi raportarea diverselor cuvinte de provenienţă
străină la limba română, grija Sfinţiei Sale ca vorbele-i pline de
miez să fie înţelese cum se cuvine (,,Ce învăţăm de aici?” - p.
219), fac din Pe cărarea Raiului un manual de lingvistică
aplicată, dar şi de pedagogie şcolară ex-catedra: ,,Ce înseamnă
cuvântul <<creştin>>? Cum se <<traduce>> în limba română?
Luăm ca la şcoală: Hristos se traduce în limba română
<<Uns>>.” (p. 215); ,,Vindecarea, scriem ca la şcoală, ca într-o
ecuaţie duhovnicească, egal cu credinţa plus puterea lui
Dumnezeu. (p. 221)
Pe cărarea Raiului face accesibil umanului cuvântul
Împărătesc, cel care vindecă omul bolnav în credinţă. Îndemnul
adresat nouă la apucarea Căii Regale este totodată un binevenit
prilej de sinceritate, de primenire interioară şi de autoevaluare,
162
motivaţia necesară pentru a îndrăzni să ne privim fiecare dintre
noi cugetul, vorba, fapta şi felul cum ne raportăm la credinţa
ortodoxă. Înaltpreasfinţia Sa nu ne trimite să căutăm în van
idealul sau iluzoriul, ci pe însuşi Hristos, pe Dumnezeu care se
află în imediata noastră apropiere, în tot şi în toate, mai
aproape decât am putea crede vreodată. Căci în momentul în
care îl vom găsi pe Dumnezeu şi ne vom alătura Lui, din tot
sufletul şi cu inima larg deschisă, recompensa va fi totală: ,,Nu
moartea este veşnică, ci viaţa este veşnică.” (p. 221).
Carte cu apă vie, Pe cărarea Raiului este o pledoarie ca
omul, ,,chipul lui Dumnezeu” (p. 224), ,,o mare bibliotecă
cosmică” (p. 304), cel care ,,nu este rodul unei ficţiuni care
sfârşeşte în cenuşă” (p. 305), să nu se mai lase desfigurat,
schimonosit de păcate. Ioan al Munţilor ne explică pe îndelete
pericopele evanghelice într-un stil accesibil, clar, pe un ton de
poveste (în genul snoavelor româneşti istorisite de bunici
nepoţilor la gura sobei), îndemnându-ne în acelaşi timp să ne
dorim ,,doriri sfinte” (p. 229), să ieşim din starea de muţenie (a
nevorbirii cu şi a ignorării lui Dumnezeu), să ne bucurăm şi să
nu rămânem ascunşi în spatele uşilor închise, să manifestăm
,,ruşine sacră faţă de păcat” (p. 303): ,,Cum trebuie să fie
întoarcerea noastră la Hristos? Degrabă.” (p. 228).
Înaltpreasfinţia Sa ne trece prin întreaga istorie a creştinismului
în ritm de psalmi, realizând o expunere sintetică, originală:
,,după a mea părere, Raiul este locul necuvintelor omeneşti
[…], este locul negrăirii omeneşti, este locul trăirii plenare în
iubirea nemărginită a Sfintei Treimi-Dumnezeu.” (p. 278).
Un loc aparte în predicile Înaltpreasfinţiei Sale Ioan
Selejan îl ocupă mama creştină (a se vedea binomul de
inspiraţie eminesciană ,,dulce Rai” - ,,dulce mamă”) şi ideea de
Patrie (Mama simbolică), ambele purtând virtuţiile sacralităţii,
ambele fiind născătoare de prunci, viitori cetăţeni potenţiali ai
Raiului: ,,M-aş adresa iubitei mame creştine şi i-aş spune: dacă
163
nu ţi-ai iubit, într-o zi, fiul sau fiica, şi ai văzut cât de răscolită
este inima şi cât freamătă sufletul tău, înseamnă că ai făcut o
experienţă, măcar o clipă trecătoare, din trăirea iadului. Când
nu mai poţi să-ţi iubeşti fiii, când nu mai poţi să-ţi iubeşti
aproapele, când nu mai poţi iubi pe Dumnezeu şi tot ceea ce te
înconjoară, de la firul de iarbă şi până la floarea de cireş,
înseamnă că experiezi, încă din viaţa aceasta, iadul, eşti în
pridvorul lui. Aşa cum trăind în Hristos, iubind aproapele,
iubind floarea de măr şi de cireş şi pe aproapele tău, te afli în
pridvorul Raiului, te afli în biserica întemeiată de Hristos, pe
crucea Golgotei. (p. 280-281)
Bătrânii ocupă şi ei un loc central în sufletul şi în
vorbele Mitropolitului Banatului, bătrâni pe care se cuvine să-i
iubim, să-i respectăm, să-i cinstim şi să le urmăm îndeaproape
sfaturile şi poveţele, fiindcă ei sunt sarea pământului, săracii cu
duhul, izvorul de înţelepciune, piatra bazală pe care stă
construit întreg neamul: ,,Cine sunt şi ce reprezintă aceşti
bătrâni? Ei sunt suma inteligenţei şi înţelepciunii la acel
moment al societăţii umane. Bibliotecile de pe această planetă
au adunat în ele miliarde de volume de ştiinţă, cultură şi
spiritualitate, dar aceşti bătrâni, pe lângă valorile civilizaţiei
umane, poartă în ei darul lui Dumnezeu - viaţa. Litera este
moartă, cuvântul este viu, căci credinţa vine din auzite (Rom.
10, 17). Ce nu poartă în ea o carte şi poartă un bătrân este
iubirea de Dumnezeu şi de semeni.” (p. 295).
Înaltpreasfinţia Sa Ioan Selejan este un săditor, un
sămănător de credinţă ortodoxă pe care ne îndeamnă părinteşte
să o menţinem nealterată. De dreapta credinţă se leagă
indisolubil şi patriotismul, iubirea de ţară (sinonimă cu iubirea
de pridvor de Rai), unde ardeleanul fiu Ioan Selejan,
descendent direct din ţărani - ,,oameni sfinţi” (p. 326), act de
profundă legitimare, are drepturi depline de cetăţean al unui
,,popor ales şi binecuvântat de Dumnezeu […]” (p. 265): ,,În
164
Transilvania, a fi ortodox este sinonim cu a fi român.” (p. 320);
,,Putem realiza o corelaţie între steagul nostru cu trei culori şi
Sfânta Treime: trei este Treimea -Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
trei sunt marile provincii româneşti: Ardealul, Moldova şi Ţara
Românească. Astfel ţara noastră a fost întemeiată în numele
Sfintei Treimi şi este binecuvântată de Sânta Treime până la
sfârşitul veacurilor.” (p. 349); ,,Eu am considerat drapelul
românesc a fi icoana României” (p. 350); albastrul ,,reprezintă
Ardealul, pentru că el este mai sus, mai spre nord, este mai
aproape de cer [...]. Albastrul reprezintă provincia Transilvania,
simbolizează setea de libertate a oamenilor, cunoscând că în
Ardeal a fost aproape o mie de ani multă sete de libertate.
Apoi galbenul ar reprezenta Ţara Românească, pentru
că, mai ales vara, dacă cobori pe Valea Prahovei şi te uiţi într-o
parte şi în alta, până la Dunăre, toată Ţara Românească este
galbenă de aurul binecuvântat de Dumnezeu al grâului, din care
bunele noastre creştine mame frământă o prescură pentru
Sfânta Liturghie şi pâine pentru copiii lor. Culoarea roşie
reprezintă Moldova, pentru că în Moldova, cel puţin după
părerea mea, s-a vărsat cel mai mult sânge pentru credinţă şi
pentru neam şi ţară.” (p. 352)
*
Câteva cuvinte de apreciere şi de mulţumire se cuvin
adresate şi doamnei profesor doctor Luminiţa Cornea,
iniţiatoarea şi realizatoarea convorbirilor duhovniceşti cu
Înaltpreasfinţitul Ioan, cea care, cunoscând îndeaproape uriaşa
personalitate şi rodnica activitate misionar-duhovnicească a
Sfinţiei Sale, a dus la bun sfârşit proiectul unei cărţi necesare
în peisajul ortodoxismului românesc şi nu numai, adresând
întrebări inspirate, lămuritoare, cu o înlănţuire logică şi legică,
şi dând astfel posibilitatea Înaltpreasfinţiei Sale de a ne oferi un
regal de învăţături de credinţă şi de iubire a lui Hristos-Dumnezeu.
165
VASILE GOLDIȘ, OM AL ȘCOLII ȘI
AL BISERICII (1901-1918)
Maria Alexandra PANTEA∗
Abstract: Son of a priest, Vasile Goldiș enjoyed a good

education, and through his activity he served both the school
and the church, institutions he considered the basis of
Romanian society. He knew very well the problems that school
and church had to face. He began his activity as a teacher in
Caransebeș and then in Brașov and in 1901 he settled in Arad,
becoming” man of the church” and supporting the Romanian
confessional education that had to face the Hungarisation policy.
Keywords: teacher, school, book, school principal,

secretary.
Fiu de preot, Vasile Goldiș s-a bucurat de o educație

aleasă, iar prin activitatea sa a slujit școala și biserica, instituții
pe care le considera baza societății românești. A fost un bun
cunoscător al problemelor cu care se confruntau școala și
biserica. Și-a început activitatea ca profesor la Caransebeș și
apoi la Brașov, iar din 1901 s-a stabilit la Arad, devenind „om
al bisericii” și susținând învățământul confesional românesc
care trebuia să facă față politicii de maghiarizare.
În 1901 Vasile Goldiş ajunge la Arad și îşi începe
activitatea în cadrul Episcopiei arădene conduse de unchiul
său, episcopul Iosif Goldiș. Prin decizia Consistoriului din
∗
Dr. Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad.
166
14/27 aprilie 1901 a fost ales secretar al Episcopiei. În
procesul-verbal al şedinţei se arată: „consistoriul cu totalitatea
voturilor alege de secretar consistorial în mod definitiv pe
profesorul Vasile Goldiş cu salariul anual de 2400 coroane,
salariu care se va pune în curgere cu ziua când va intra în
funcţie”. Începând cu data de 1 iunie 1901, Vasile Goldiş
devine secretar al Episcopiei şi depune jurământul. În 21 iunie
1901 episcopul Iosif Goldiș îl numeşte în funcţia de „rector al
cancelariei consistoriale cu dreptul de a dispune asupra
personalului din cancelarie şi de a lua toate măsurile
trebuincioase în interesul serviciului”1.
Timp de trei decenii Vasile Goldiş a activat în jurul
Episcopiei arădene și s-a remarcat ca un susținător al școlii și
bisericii. Este cel care a redactat şi semnat majoritatea
proceselor-verbale ale şedinţelor consistoriului plenar şi
senatului şcolar. În 1902, Vasile Goldiş, prezent la dezbaterile
sinodului, a luat cuvântul şi a subliniat rolul important al
bisericii, care „a fost scutul apărător al neamului nostru” și
locul de „mângâiere şi călăuză”.
În calitate de secretar al Episcopiei, Vasile Goldiş s-a
implicat în problemele finanţării şcolilor confesionale
românești într-o perioadă în care autoritățile maghiare puneau
în practică o dură politică de deznaționalizare.
În perioada 1901-1904 Vasile Goldiș era implicat în
problema organizării învăţământului şi a fost numit director
interimar al Şcolii de fete din Arad. Era o perioadă dificilă
pentru școala de fete, din cauza măsurilor luate de autoritățile
maghiare, care prin ordinul din 1901, au interzis calificarea ca
învăţătoare la Preparandia din Arad. În acest context școala
trebuia reorganizată, un rol important avându-l Vasile Goldiș,
1
Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Arad, Fond Vasile Goldiş, dos. 1.
167
care considera că prin măsurile luate de autorităţile de la
Budapesta a avut loc „cotitura de moarte pentru Şcoala de fete”
şi se loveşte și în interesele „bisericii strămoşeşti”2. Secretarul
consistorial considera că intelectualii arădeni trebuie să se
îngrijească de situația școlii de fete, astfel încât acestea să poată
avea acces la educație. La sfârşitul anului şcolar 1901-1902 a
realizat un raport unde arată că școala a fost frecventată de 71
de eleve, dintre care au terminat anul şcolar. Vasile Goldiş a
ajuns la concluzia că este necesar un „proiect pentru
reglementarea acestei şcoli”3. Problememle școlii sunt amintite
în scrisoarea din 5 august 1902, trimisă lui Vasile Mangra,
căruia Vasile Goldiș îi propune „un plan de reorganizare al
şcolii”. Vasile Goldiş arată că situaţia dificilă a şcolii se
datorează și unora dintre cadrele didactice.
Situaţia şcolii a fost dezbătută în mai multe ședințe ale
sinodului eparhial. În 1904 a fost organizată o comisie formată
din Vasile Goldiş, Roman Ciorogariu, Petru Pipoş, Nicolae Oncu.
La sfârşitul anului şcolar 1903-1904, Vasile Goldiş a
realizat un raport, unde arată școala a fost frecventată de 43 de
eleve. Secretarul consistorial arată că numărul elevelor era
redus ca „urmare a anchetelor făcute de reprezentanţii
guvernului iar şcoala a devenit subiectul cercetărilor făcute de
autorităţile de la Budapesta”4. Pentru salvarea şcolii, Vasile
Goldiş propune să se înceapă demersuri pentru a se putea
„înfiinţa în Arad o şcoală civilă de fete”. În urma intervenţiilor
sale, Consistoriul a decis în 1904 „zidirea unui edificiu
2
Eugen Gagea, Vasile Goldiș studii și documente, vol. II, Arad, Ed. „Vasile
Goldiș” University Press, 2015, p. 55.
3
Eugen Gagea, Vasile Goldiș studii și documente, vol. II, Arad, Ed. „Vasile
Goldiș” University Press, 2015, p. 55.
4
Eugen Gagea, op. cit., p. 57
168
corespunzător pe seama şcoalei civile greco-ortodoxe române
de fete din Arad împreună cu un internat pentru 80 de fete”5.
În octombrie 1903 Vasile Goldiş era delegatul
Episcopiei Aradului la Congresul Naţional Bisericesc, când a
fost adoptat un nou plan de învăţământ. Acesta a fost pus în
practică începând cu anul şcolar 1904-1905. În calitate de
secretar al episcopiei s-a ocupat de punerea în practică a
măsurilor luate atât de episcopie, cât și de mitropolie. În acest
sens i-a cerut învățătorului Iosif Moldovan, care era
preşedintele Reuniunii învăţătorilor, să dezbată în timpul
conferinţelor planul de învăţământ şi să realizeze un raport
unde să fie trecute „atât părţile bune cât şi cele eventual
defectoase sau propunerile privind schimbarea”6.
Pentru a identifica și rezolva problemele școlilor
confesionale românești Vasile Goldiș a participat la unele din
dezbaterile organizate de Reuniunea învăţătorilor. În 1902
Vasile Goldiş asista în calitate de comisar consistorial la
adunarea generală a „Reuniunii învăţătoreşti din protopopiatele
arădene”7, care a avut loc la Hălmagiu. Vasile Goldiş a ținut un
discurs de deschidere a lucrărilor. Cu această ocazie s-a
discutat despre necesitatea unui nou plan de învățământ și s-a
decis să se elaboreze „un plan detaliat privitor la cercul de
activitate şi la modul de salarizare a comisarilor”8. S-a mai
discutat şi despre neînţelegerile care pot să apară între preoţi şi
învăţători. La sfârşitul dezbaterilor, Vasile Goldiş se declară
5
Arhivele Arhiepiscopie Ortodoxe Române Arad, Fond acte şcolare, dos.
220-IV-1904, f. 418.
6
Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Arad, Fond acte şcolare, dos.
276-IV- 1900.
7
***Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea
fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură, Arad, 1986, p. 259.
8
Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Româna Arad, Fond acte şcolare, dos.
228-IV-1890, f. 28.
169
mulţumit şi „constată că reuniunea prosperă, spre fala bisericii
şi scumpei noastre naţiuni”. În raportul înaintat Consistoriului
Vasile Goldiş arată că pentru o bună funcţionare a reuniunii
aceasta trebuie să „intre în legături tot mai strânse cu
Venerabilul nostru Consistoriu”. În acest scop cere ca la
dezbaterile reuniunii să participe şi un reprezentant al
consistoriului, „căruia să i se dea loc în adunarea generală la
dreapta preşedintelui”. Vasile Goldiş cere consistoriului ca „din
când în când” să discute și „deliberările adunărilor generale ale
Reuniunii”.
Ca urmare a propunerilor lui Vasile Goldiș în şedinţa
consistoriului din 15/28 februarie 1903, a fost dezbătut raportul
prezentat de Vasile Goldiş care a participat la dezbaterile
Reuniunii învăţătorilor din protopopiatele bănăţene din 16/29
ianuarie. Consistoriul arădean a decis „aprobarea hotărârilor
reuniunilor învăţătorilor bănăţeni”9 prin care era ales Traian
Putici ca preşedinte al reuniunii. În raportul său, Vasile Goldiş
arată că noul preşedinte avea sarcina de a „lua dispoziţiile de
lipsă pentru mersul regulat al afacerilor Reuniunei”10.
Contribuţia lui Vasile Goldiş la dezvoltarea
învăţământului românesc este recunoscută de episcopul arădean
Ioan I. Papp, care într-un document din 1905 aminteşte că în
lipsa unui referent şcolar care să se „ocupe de corespondenţa cu
inspectorii regeşti şi cu consiliile administrative” Vasile Goldiş
s-a ocupat de corespondenţă şi este răsplătit de episcop cu „o
remuneraţie de cinci sute de coroane”11. Din 1905 Vasile
Goldiş a fost numit de episcopul Aradului în funcţia de referent
şcolar şi avea obligaţia de a inspecta anual Institutul
9
200-IV-1900, f. 486.
10
Ibidem.
11
Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Arad, Fond Vasile Goldiş, dos. 1.
170
Pedagogic-Teologic în calitate de reprezentant al Consistoriului
arădean. Potrivit documentelor, Vasile Goldiș este numit
pentru a se ocupa cu „afacerile didactice şi pedagogice cu
dreptul de a asista la prelegerile, la conferinţele didactice
referitoare la chestiunile institutului”12. Vasile Goldiş trebuia să
realizeze inspecţii anuale, apoi să prezinte un raport
consistoriului pe baza căruia să se găsească soluţii pentru o mai
bună funcţionare a institutului. În calitate de comisar al
institutului, Vasile Goldiş a colaborat cu directorul Roman
Ciorogariu şi au căutat soluţii pentru dezvoltarea institutului într-o
perioadă în care autoritățile maghiare luau o serie de măsuri de
deznaționalizare a românilor.
În anii care au urmat Vasile Goldiş, în calitate de
secretar al episcopiei, a sprijinit activitatea şcolii şi a contribuit
la menţinerea şcolii, în ciuda măsurilor dure ale autorităţilor
maghiare. În 1907 protesta în parlamentul de la Budapesta
împotriva legii Apponyi.
În 1908, Sinodul eparhial arădean a hotărât crearea unui
Fond diecezan bisericesc cultural cu scopul de a ajuta şcolile
sărace care nu își puteau plăti învăţătorii. Un rol important i-a
revenit lui Vasile Goldiș, care se ocupa cu gestionarea fondului
și a realizat numeroase rapoarte care au fost trimise
episcopului. În scrisoarea din aprilie 1910 prezintă situaţia
fondului. Arată că s-au întocmit liste „unde apar 498 de
donatori care au donat în total 45392 coroane”13.
În 1909 Vasile Goldiş se implică în realizarea unei
anchete „pentru susţinerea şi progresul Şcoalei civile din
Arad”14. În urma anchetei s-a decis a se cere consistoriului
12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 157.
14
220-IV-1904, f. 833.
171
zidirea unui edificiu corespunzător pe seama Şcoalei civile
greco-ortodoxe române împreună cu un internat pentru 80 de
persoane.
În 1912 era printre participanții la sărbătorile Centenarului
Preparandiei arădene, a reprezentat al Societăţii pentru crearea
unui fond de teatru român, dar şi al Astrei arădene. În discursul
său Vasile Goldiş arată rolul important al preparandiei arădene,
școală românească unde timp de un secol s-a predat în limba
română, în ciuda măsurilor luate de autorităţi. Intelectualul
arădean, prin discursul său, scoate în evidenţă rolul important
al preparandiei arădene, arătând că „statul acest îl alcătuiesc
mai multe popoare cu egală îndreptăţire la cultură şi se
consacră principiului că fiecare popor numai în limba sa poate
şi trebuie să fie cultivat”.
În 1913 Vasile Goldiş era implicat în organizarea
examenelor de „calificaţiune” de la Institutul Pedagogic-
Teologic din 16/29 decembrie 1913. În noiembrie 1913
secretarul episcopiei anunţă direcţiunea școlii că ministrul de
culte şi instrucţiune publică l-a numit în funcția de comisar
ministerial, pe „Ilustritatea Sa D. Dr. Iosif Siegescu comisar
aulic şi profesor de universitate”15. În documente Vasile Goldiş
este menţionat ca preşedinte al comisiei, din care mai făceau
parte Iosif Siegescu, comisar ministerial, şi profesorii Roman
Ciorogariu, Nicolae Mihulin, Avram Sădean, Silviu Beşan,
Sabin Evuţian, Trifon Lugojan. După terminarea examenului,
Iosif Siegescu, comisar ministerial, constată că „examenul
teologilor n-a reuşit”16. Comisarul ministerial mai arată că este
necesar ca teologii să fie mai bine pregătiți, iar profesorii
trebuie să dea o mai „mare importanţă planului de învăţământ”.
15
69- IV-1913, f. 6.
16
Ibidem.
172
În raportul realizat de Vasile Goldiş, reprezentantul consistoriului,
se arată că „elevii teologi s-au prezentat fără pregătirea
cuvenită, ceea ce atinge nu numai demnitatea Institutului
teologic, dar şi nivelul la care trebuie să se ţină examenele”.
În iunie 1914 Vasile Goldiş era trimis de Consistoriul
Arad la Budapesta pentru că „numeroase acte înaintate de
Consistoriul Arad guvernului rămâneau nerezolvate. Ajuns la
Budapesta ca reprezentant al românilor din Episcopia Aradului,
a purtat tratative cu politicienii maghiari. Întors la Arad, a
realizat un raport pe care l-a trimis episcopului. Vasile Goldiş
aminteşte că a cerut explicaţii ministrului instrucţiunii în
legătură cu „sistarea ajutorului de stat pentru consistoriu”17.
Liderul arădean a cerut ca românii să nu mai fie numiţi în
actele oficiale cu termenul de „vlahi” şi a obţinut promisiunea
ca din toamna anului şcolar 1914-1915 să fie numiţi de
ministru la recomandarea episcopului „profesori de limba
română pentru şcolile medii din Timişoara”18. La Budapesta
secretarul Episcopiei arădene a discutat şi despre situaţia
Preparandiei. Potrivit celor mărturisite în raportul său
„ministrul nu a admis calificarea învăţătoarelor la şcoala
preparandială, dar a promis că va da tot ajutorul pentru
înfiinţarea unei şcoli pedagogice de fete şi chiar va aloca
fonduri pentru edificarea unui internat”19, cu condiţia ca istoria
şi geografia să se predea în limba maghiară.
În timpul războiului, Vasile Goldiş, în calitate de
secretar al Episcopiei, a trimis numeroase memorii miniştrilor
cultelor şi instrucţiunii publice Béla Jankovich şi Albert
Apponyi, dar şi prim-ministrului Tisza István, prin care
17
Petru Chiş, Vasile Goldiș activitatea școlară în contextul imperativelor
naționale, Arad, Ed. „Vasile Goldiș” University Press, 2000, p. 84.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
173
prezenta situaţia grea a românilor şi a școlilor românești care
ajunseseră atât fără învățători, cât și fără banii necesari pentru a
funcționa.
În 1915 Vasile Goldiş a intervenit la Budapesta pentru a
cere acordarea ajutorului de stat pentru 12 şcoli din Episcopia
Aradului. În ciuda demersurilor făcute, autorităţile au declarat
că domnul ministrul de finanțe „a dispus cruţarea cea mai
severă a banilor statului şi astfel ajutorul se dă numai unde este
absolut indispensabil”20. În același an, 1915, Vasile Goldiş a
realizat un raport privind situaţia şcolilor şi a poporului din
Episcopia Aradului. S-a bazat pe rapoartele realizate de
protopopi în februarie 1915, unde era precizat numărul
analfabeților din fiecare protopopiat. Vasile Goldiş se arăta
îngrijorat că poporul român nu este destul de educat şi nu poate
prospera. Aprecia că de situaţia dificilă a românilor este
responsabilă clasa politică de la Budapesta, care nu „a înţeles a
netezi acestui popor calea progresului, iar biserica lui
strămoşească se pare că nu are putere să o facă”. Problema
analfabetismului a fost reluată de Vasile Goldiş în raportul din
1916, unde arăta că românii au ajuns într-o situaţie dificilă din
vina legislaţiei maghiare şi a autorităţilor. Vasile Goldiș
prezenta lipsurile cu care se confrunta învăţământul românesc,
constatând că din cauza războiului „chiar şi pregătirea
tineretului care frecventează şcolile este nesatisfăcătoare”.
În 1916 Vasile Goldiș era împuternicit de episcopul
arădean a redacta un memoriu care a fost trimis ministrului
Cultelor şi Instrucţiunii, Béla Jankovich. În memoriu se cereau
lămuriri autorităţilor pentru situaţia unor învăţători care
fuseseră internaţi în lagăre, fiind suspectaţi de „lipsă de
fidelitate”. Liderul arădean cerea anchetarea fiecărui deţinut în
20
Ibidem, p. 86
174
parte. Se mai afirma că poporul român din monarhie duce greul
războiului, dar „tot mai mulţi cetăţeni de naţionalitate română
sunt privaţi de drepturile cetăţeneşti, arestaţi, internaţi şi trataţi
cu deosebită brutalitate”21. Vasile Goldiş prezenta și situația
dificilă în care ajunseseră familiile românilor internaţi în
lagărele maghiare. În urma acestor memorii, autorităţile
maghiare au fost obligate a lua unele măsuri, au eliberat zece
persoane şi au „suspendat alte interdicţii personale pe raza
consistoriului arădean”22. A urmat un alt memoriu, care a fost
trimis autorităților maghiare în 16 mai 1917, prin care se cerea
a se lua măsuri pentru grăbirea anchetelor celor internaţi.
Numirea în 1917 a unui comisar guvernamental pe
lângă Institutul Pedagogic-Teologic a determinat protestul lui
Vasile Goldiș, care considera această acțiune drept un „pas
important în politica de maghiarizare a învăţământului
românesc, care ar fi putut duce la predarea unor materii în
limba maghiară”. Demersul lui Vasile Goldiş nu a rămas fără
urmări, pentru că secretarul Episcopiei a fost sprijinit şi de
profesorii Institutului Pedagogic-Teologic, care au redactat un
memoriu în care se arăta că prin numirea comisarilor
ministeriali autorităţile „depăşesc limita fixată prin lege,
vatămă în urmare însăşi legea, vatămă drepturile autonome ale
corpului didactic ale bisericii noastre ca susţinătoare de şcoli,
iar prin faptul că, creează o biconducere în întreg organismul
şcolar, destramă educaţia integrală.”23. Poziţia adoptată de
Vasile Goldiş şi de profesorii arădeni a făcut ca autoritatea
comisarului guvernamental să nu fie recunoscută.
21
Gh. Şora, Vasile Goldiş militant pentru desăvârşirea idealului naţional,
Timişoara, Ed. Facla, 1980, p. 185.
22
Ibidem, p. 186.
23
*** Mărturii..., Arad, 1986, p. 352.
175
În 1917, Preparandia din Arad se confrunta cu o mare
problemă, pentru că ministerul cultelor şi instrucţiunii publice
oprea deschiderea anului şcolar 1917-1918 în cazul şcolilor
pedagogice româneşti. Vasile Goldiş a redactat două memorii
care au fost trimise Mitropoliei de la Sibiu. În memoriile
trimise Mitropoliei protestează împotriva măsurii luate și
vorbește de abuzurile autorităţilor de la Budapesta, care
nesocotesc „caracterul naţional al sfintei noastre biserici”24. În
urma demersurilor Mitropolia din Sibiu a trimis un memoriu la
Budapesta, fapt ce a determinat deschiderea anului şcolar şi
salvarea şcolilor pedagogice româneşti. Situaţia din 1917 a dus
la o grupare a intelectualilor arădeni în jurul lui Vasile Goldiş,
care au semnat „actul de solidarizare”25. Actul prevedea luarea
unor măsuri pentru îndepărtarea neajunsurilor din viaţa bisericească.
Alegerea lui Vasile Mangra ca mitropolit la Sibiu a
complicat lucrurile. În primăvara anului 1918, cu aprobarea
noului mitropolit, autoritățile de la Budapesta au numit
comisari guvernamentali care trebuiau să asiste la şedinţele
adunărilor eparhiale, fapt ce a dus la ştirbirea autonomiei
bisericii. La Arad a fost numit în funcția de comisar al
guvernului prefectul Barabás Béla care avea ca misiune să-şi
exercite „dreptul de dispoziţie asupra sinodului eparhial”26. În
şedinţa a treia a Sinodului Eparhial din 1/14 mai 1918,
episcopul anunţă măsurile luate de ministrul Apponyi.
Episcopul protestează în numele sinodului şi arată că sunt
încălcate mai multe puncte din Statutul Organic, „atât din punct
de vedere al dreptului canonic cât şi cel al dreptului public”.
24
Gh. Şora, Vasile Goldiş militant...p. 183.
25
Pavel Vesa, Protopop Gherghe Ciuhandu, Arad, Ed. Arhiepiscopiei
Aradului, 2011, p.227.
26
Protocolul şedinţei Sinodului Eparhial, Arad, Tiparul Tipografiei
Diecezane, 1920, p. 16.
176
Vasile Goldiş, în calitate de secretar al Episcopiei, a protestat
împotriva numirii unui comisar care să supravegheze modul în
care decurg lucrările Congresului bisericesc al Episcopiei din
Arad. Politicianul arădean arată că prin măsura luată de guvern
se încălca autonomia bisericească. În ciuda măsurilor luate de
autorităţi, episcopul Papp a convocat lucrările adunării
eparhiale în duminica Tomii din 1918, fiind prezent şi
reprezentantul guvernului maghiar. Episcopul a ținut o
cuvântare, apoi a luat cuvântul Vasile Goldiș, iar episcopul „l-a
luat de braţ pe comisar, l-a scos din sală, explicând că s-au
terminat dezbaterile pe anul curent”27. Gestul episcopului a fost
considerat în epocă ca fiind un „act de demnitate şi hotărâre în
apărarea drepturilor bisericii naţionale”28. A urmat redactarea
unui memoriu de episcopul Papp, trimis ministerului de la
Budapesta, prin care episcopul arată că prim-ministrul Apponyi
a luat aceste măsuri prin care „ştirbeşte direct şi fără nici un
temei legal autonomia bisericii, drept garantat prin legile
patriei, este o jignire pe cât de directă pe atât de dureroasă a
sentimentului nostru patriotic, este o judecată şi o osândă prin
vot de neîncredere”29. În memoriul trimis episcopul mai
precizează că biserica nu se amestecă în politică şi este loială
tronului, pentru că arhiereii depun jurământ în faţa regelui
având obligaţia de a fi credincioşi „înaltului tron casei
domnitoare şi patriei”30.
În toamna anului 1918, secretar al episcopiei arădene,
Vasile Goldiş a fost unul dintre artizanii României Mari. Este
27
Gh. Liţiu, Episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului 1903-1925 în
„Mitropolia Banatului”, anul XIX, 1969, nr. 1-3, p. 97.
28
Caius Cruţar, Activitatea episcopului Ioan Ignatie Papp în perioada
premergătoare unirii în „Aradul şi Marea Unire” (coordonator Al. Roz),
Arad, Ed. Universităţii „Vasile Goldiş”, 1999, p. 209.
29
Protocolul şedinței..., p. 262.
30
Ibidem, p. 263.
177
cel care a contribuit la mobilizarea preoţilor şi învăţătorilor.
Caius Turic, preot în Ciaba, amintește în însemnările sale că
„preoţii din Consistoriul Arad ţin legătura cu Vasile Goldiş care îi
îndeamnă să participe la adunarea naţională de la Alba-Iulia”31.
Prin activitatea sa, desfăşurată atât ca profesor cât și ca
secretar consistorial, Vasile Goldiş a slujit interesele poporului
român, a contribuit la luminarea românilor, la emanciparea lor
şi la realizarea Marii Uniri. Vasile Goldiş rămâne în istorie ca
un important om al „şcolii şi bisericii”, cel care considera că
„şcoala şi biserica sunt într-un stat instituţiile cele mai
importante din punct de vedere al viitorimei”.
31
Vasile Goldiş studii şi documente, Arad, Ed. Gutenberg Univers, 2013, p.
96.
178
ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DIN MACEDONIA
Cornel JUICĂ∗
Abstract: Priest Cornel Juică from the Episcopate

”Dacia Felix” from Serbia offers the paper ”Romanian School
in Macedonia”where he mentions the efforts made by Romania
to support the Romanians who live in Macedonia. Here, at
Bitola there was a Romanian high school. Along with this
prestigious cultural institution there also existed The Literary
Society Bolintineanu. In his paper the author advocates for the
preservation of the national existence of the Romanians in
Macedonia through language, faith and school.
Keywords: province, school, teacher, society.
„Să nu se uite că Aromânii sunt uniți cu Daco-Românii

prin limbă, datini, obiceiuri; prin vicisitudinile asemănătoare
ale trecutului fructuos, care nu i-a putut răpune ca pe alții ce
respiră același aer ca și ei; să nu se uite că acești Aromâni au
nevoie de ajutor, de sacrificii din partea Românilor din
Dacia!” (Pericle Papahagi)1
Acolo, unde trăiesc, în patria de suflet, sau în afara ei,
românii au și o viață culturală. Românii balcanicii, fiind
păstori, au avut, în trecut, o bogată cultură folclorică.
∗
Preot, Episcopia ,,Daciei Felix” - Serbia.
1
Pericle Papahagi (1872-1943), personalitate de marcă a folcloristicii și
dialectologiei române. De origine aromână, a contribuit, prin lucrările sale
la cunoașterea dialectelor aromân și meglenoromân, precum și a culturii
populației de origine română din sud- estul Europei, care au fost și au rămas
o realitate etnică în Balcani, „permanent refuzând să dispară din istorie”.
179
Expansiunea orașelor, aparte cea a Moscopolei, încă din
secolul al XVI-lea, a facilitat unui număr însemnat de confrați
de-ai noștri, numiți aromâni sau români din Balcani,
macedovlahi, macedoromâni, să învețe în școli din Occident,
devenind intelectuali de seamă, în diferite centre culturale
europene.
Nicolae Bălcescu i-a numit „avanpostul românismului”.
Despre ei au scris I. H. Rădulescu, I. Ghica, Chr. Tell, aparte
Dimitrie Bolintineanu.
Trăind în contact direct cu grecii, mulți dintre aromâni
au studiat în, pe-atunci celebra „Noua Academie” grecească din
Moscopole, începând cu prima jumătate a sec. al XVlll-lea. De
pildă, Riga Velestianu a fost un cunoscut poet creștin, Dosu a
fost scriitor; Botli, jurist de seamă; Postolaca, celebru director
de muzeu, în capitala Greciei. Multe familii, grație bunei lor
stări materiale, și-au putut permite formarea de biblioteci, cu
cărți de circulație în epocă.
În studiile de istoria românilor din Peninsula Balcanică
(ale lui Nicolae Iorga, din anul 1919; precum și în cele ale lui
C. C. Giurescu, aparte, Istoria învățământului din România,
București, 1971 găsim informații despre primele ajutoare ale
statelor românești acordate școlilor românești din afara țării-
mamă, începând cu sec. al XVII-lea, de pe timpul lui
Alexandru Mavrocordat. Înființarea de școli, în a doua jumătate
a sec. al XIX-lea, la românii de la sud de Dunăre a fost
pregătită de apariția unor cărți cu caracter istorico-lingvistic;
abecedarul aromânesc, publicat la Viena (1797) de Constantin
Ucuță, cu substanțiala susținere financiară a marchizului Marcu
Puiu-Markides Poulicu. La Paris în anul 1808, Constantin Roja
a publicat, influențat de ideile Școlii Ardelene, Cercetări
asupra românilor sau așa-numiților valahi care locuiesc
dincolo de Dunăre; M.G. Boiagi, a tipărit, în urmă cu 200 de
ani prima gramatică a aromânei, Gramatica aromână sau
180
macedo-valahă,2 introducere asupra limbii române și a poziției
ei față de limba greacă.
Ideea deschiderii de școli în limba română pentru
românii din Balcani a fost agreată de conducătorii revoluției
pașoptiste. Atanasie Panu a și redactat un program în acest sens
și a instituit un fond de donații pentru „activitățile de
redeșteptare a românilor balcanici”, în istoria cărora a început
o nouă etapă, aceea de „renaștere”, primele manifestări
conjugându-se cu acțiunea nord-dunăreană de creare a statului
român modern.
În anul 1860, la București, s-a înființat Comitetul
Macedo-Român, având ca scop principal pegătirea înființării de
școli și biserici pentru românii din Imperiul Otoman. În fruntea
acestui Comitet a fost numit Dimitrie Cazacovici, iar în anul
1863 lărgindu-și componența cu distinse personalități: D.
Bolintineanu, C. A Rosetii, M. Kogălniceanu, I. Ghica, V. A.
Urechia.
Pe timpul domniei lui A. I. Cuza (1859-1866),
arhimandritul Avericlie de la Muntele Athos i-a cerut fonduri
domnitorului pentru înființarea de școli în Macedonia.
Primele școli românești, în sudul Balcanilor, au apărut
pe timpul când Dimitrie Bolintineanu a îndeplinit înalta funcție
de ministru al învățământului3.
2
În versiunea greacă și germană, ca răspuns la pretențiile unor intelectualii
greci de a face din limba lor o limbă universală a popoarelor ortodoxe,
cărora li se cerea să renunțe la limbile lor materne „barbare și murdare”,
Boiagi apără demnitatea limbii lui materne.
3
Între anii 1852-1853, D. Bolintineanu a călătorit în Macedonia. Cităm
câteva din impresiile unui intelectual de seamă, de la mijlocul sec. al XIX-
lea: „Pentru mine înțeleg simțul naționalității dintr-un punct de vedere
practic și poetic. Practic, căci credem că spre a îmbunătăți soarta națiunii
din care facem parte. Poetic?... Aceasta este un simțământ ce nu se explică.
Sub aceste cugetări arunc ochii către un popor de un milion de români
181
În anul bugetar 1864, Ministerul Instrucțiunii Publice a
destinat suma de 14.000 de lei drept ajutoare școlilor și
românilor din Peninsula Balcanică. În anul următor, ajutorul a
fost de 20.000 de lei, fiind menit pentru construirea unui
internat, la București, pentru copiii românilor din Balcani.
Dimitrie Atanasescu, proprietarul unui atelier de
croitorie, entuziasmat de apelul Comitetului Macedo-Român
către tinerii români din afara patriei de suflet, de a veni, la
București să se instruiască pentru profesia de învățător, în
Macedonia, a sosit în România și, după ce a absolvit Liceul
„Matei Basarab”, pe data de 2 iulie 1864, a înființat, în localitatea
Târnova prima școală românească din Peninsula Balcanică.
Evenimentul, inedit în istoria învățământului românesc,
a trezit un entuziasm de proporții naționale iar apelurile de
ajutoare, înspre țara-mamă intensificându-se prin cereri pentru
trimiterea de instructori, căci numărul celor care doreau să
frecventeze școlile românești, să se lumineze, prin intermediul
școlii, a crescut considerabil. Ascensiunea învățământului
românesc din Macedonia nu s-a petrecut fără probleme: grecii
n-au privit cu prietenie entuziasmul național al românilor
(aromânilor) cu care conviețuiau.
Pe lângă Biserica „Sfinții Apostoli” din București,
călugărul Avericlie a organizat o școală pentru pregătirea
învățătorilor care-și vor desfășura activitatea în Macedonia,
având un sprijin substanțial al organelor de stat și al unor
personalități de seamă din acea perioadă: I. C. Massin, V. A.
Urechia, N. Cretzulescu.
risipiți în Macedonia, Tesalia, Epir și alte locuri ... este civilizația lumii
vechi, doborâtă, dar neînvinsă; este ruina antică a unui monument ce
reclamă geniul omenesc”.
182
Această instituție școlară a funcționat până în anul
1871, când s-a desființat, iar elevii au fost repartizați la două
licee bucureștene de prestigiu: „Sfântul Sava” și „Matei Basarab”.
Pe data de 12 septembrie 1878, Turcia a acordat,
oficial, drept românilor de a avea școli în limba lor maternă.
Ordinul 303 al marelui vizir Savfet Pașa a confirmat acest
drept. La redactarea acestui document a contribuit, din plin,
Apostol Mărgărit, o personalitate de primă mărime și dintre
cele mai merituoase pentru învățământul românesc din
Peninsula Balcanică4.
Apostol Mărgărit a fost supranumit, la figurat,
adevăratul „apostol” al învățământului românesc din Peninsula
Balcanică.
Dar, indiferent de baza juridică, piedici emancipării
culturale a românilor, prin școală și biserică, se puneau, pe
toate căile posibile.
4
Redăm spre ilustrare textul acestui ordin viziral, din 1878 prin care se
permite exercitarea liberă a culturii și învățământului în limba națională
pentru românii din Imperiul Turcesc.
„Sublima Poartă a fost înștiințată, pe de o parte că românii din Epir, din
Tesalia, din Macedonia... doresc să învețe carte în propria lor limbă și să
intemeieze școli, și pe de altă parte, că clerul grecesc îmboldit de duhurile
întunericului, împinge pe autoritățile locale să le pună felurite piedici și
chiar să persecute profesorii români.Văzând totuși că în Imperiul nostru nu
este îngăduit nimănui să împiedece mersul și deplina exercitare a culturii și
a învățăturii școlare veți binevoi a face cunoscut funcționarilor civili ce
aveți sub ascultarea Excelenței voastre, că ei nu trebuie să apese pe nici unul
din locuitori și să nu se împotrivească, fără pricină, la orice exercițiu al
cultului și al învățăturei, iar când ar cere trebuința să apere chiar și să ajute
pe învățătorii români. Despre aceasta am făcut cunoscut prin o scrisoare
vizirială și valiului din Ianina, precum prin aceasta înștiințez pe Excelența
voastră. Savfet”
(Theodor Burada, Cercetări despre școliile românești din Turcia, București
1890, pagina 53 în Românii de la sud de Dunăre, Documente, Arhivele
Naționale ale Romîniei, București 1997, pagina 159 ).
183
În anul 1878, Guvernul României l-a numit pe Apostol
Mărgărit în funcția de inspector general al școlilor românești
din Balcani. Numărul acestor instituții de învățământ a crescut
simțitor. Ele au înregistrat frumoase succese în comparație cu
școlile grecești. Iar învățătorii au apelat, permanent către
organele școlare din țară pentru a le trimite cărți, căci scopul le-
a fost să le asigure elevilor lor un învățământ pragmatic și de
bună calitate.
Ministerul Instrucțiunii Publice, persoane și societăți
culturale au răspuns pozitiv acestui apel de suflet: cartea
românească a fost tot mai prezentă în bibliotecile școlilor din
Macedonia.
Tot din 1878 datează și un raport al inspectorului A.
Mărgărit către Ministerul Instrucțiunii Publice, în care s-a
accentuat necesitatea înființării unei școli superioare în Bitola.
În urma pregătirilor efectuate, începând din 1880, la Bitola și-a
început activitatea Liceul român, cu 55, respectiv 70 de elevi;
prima fază fiind cea a gimnaziului. În primul an școlar a
funcționat doar o singură clasă. În anul 1887 s-au completat
toate cele 7 clase. Primele cadre didactice ale acestui liceu au
fost V. Glodariu și Radu Corvin. În anul 1882 a fost înființat și
un internat.
Pentru elevi, Ministerul Instrucțiunii Publice a acordat
burse, de pildă, în anul școlar 1905/ 1906, burse au primit 100
de elevi, dar suplimentar au fost întreținuți încă 35-40 de elevi.
Despre Liceul românesc din Bitola s-a afirmat că a fost
„cel mai înalt așezământ de cultură românească din
Macedonia, cei mai mulți institutori și conducători ai
românilor și-au făcut studiile aici”5.
5
Adina Berciu-Drăghicescu, Românii din Balcani, cultură și spiritualitate,
sfârșitul sec. al XIX-lea începutul sec. al XX-lea, Editura Globus 1996, pag.
147- 148.
184
Primul director al Liceului a fost Ion Gheorghiade
Murnu, personalitate de aleasă ținută și competență, înzestrat
cu o vastă cultură, care, la scurt timp a „ridicat prestigiul
școlii”, reușind „să atragă asupra acesteia atenția tuturor
românilor care se ocupau de mișcarea culturală din Macedonia” 6.
În istoria de trei decenii a acestei instituții școlare de
interes național au intervenit și momente dificile; în 1883,
declanșându-se un conflict de proporții, care a rezultat cu o
scindare între profesori și inspectorul A. Mărgărit. În anul
1894, s-a hotărât mutarea Liceului într-un local neautorizat de
Minister. În doi ani școlari au funcționat două licee diferite,
unul aparținând Ministerului Instrucțiunii Publice, altul Eforiei
(condus de D. Cosmescu).
Neînțelegerile au fost depășite în anul 1897, iar din anul
1898, din România au sosit cataloage, registre, matricole;
regimul de muncă și viață din liceu fiind reglementat după
legile școlare din țara-mamă.
Pe data de 31 decembrie 1899, în calitate de director al
Liceului român din Bitola a fost numit Pericle Purcea, iar
profesori, în acel timp au fost: N. Papahagi (care a îndeplinit și
funcția de director-adjunct al internatului), Pinetta Temistocle,
N. Caracotta, Toma Constantinescu, Gr. Teodorescu.
Având în vedere faptul că un număr mare dintre
absolvenții acestui liceu au optat pentru cariera didactică, din
anul 1899, s-a hotărât ca elevii din ultima clasă de liceu să-și
desfășoare activitatea practică cu elevii școlii primare din
localitatea de unde provin, ca aplicare la cursul teoretic de
pedagogie.
Începând cu anul 1900, s-a procedat la o reorganizare a
școlilor românești din Bitola (atât cursul primar, cât și cel
6
Op. cit. pag. 148.
185
secundar) în sensul că de-atunci a funcționat o singură instituție
școlară, ceea ce a contribuit la progresul și prestigiul Liceului,
instituție importantă pentru păstrarea identității naționale,
religioase și culturale a aromânilor din Balcani, care, infinit
superiori altor etnii, cu care conviețuiau au pus bazele
comerțului din orașe, constituind burghezia comercială și
financiară a Europei Centrale și Sud-Estice.
La majoritatea materiilor predate, nu fără dificultăți,
profesorii s-au condus după programele de învățământ din
România. În numeroasele rapoarte trimise de conducerile
Liceului, pe parcursul anilor, se amintește numărul elevilor,
concretizat pe clase, obiecte de învățământ. Limba statului era
limba turcă, se învăța și limba greacă, elevii erau tratați de
naționalitate română, originari din Turcia.
Pe lângă Liceul român din Bitola, din anul 1899, a
funcționat Societatea literară Bolintineanu, înființată cu scopul
de a le extinde cunoștințele elevilor, înșușite la cursuri (prin
expunerea compunerilor și diferitelor lucrări intelectuale),
„prin expunerea compunerilor și diferitelor lucrări
intelectuale”. În cadrul ședințelor literare, elevii își citeau
lucrările originale, recitau poezii în limba română literară sau
în dialectul aromân, se puneau în scenă mici piese de teatru.
Cu elevii de la Colegiul Traian din Drobeta Turnu-
Severin, acești elevi din Bitola au întreținut o bogată
corespondență, schimbând cu ei idei, gânduri, sentimente,
comunicându-le informații inedite despre viața și obiceiurile
din localitățile aromânești de unde proveneau.
Școala normală profesională de fete din Bitola
În urma neînțelegerilor dintre Apostol Mărgărit și

Eforia Centrală Școlară (înființată în 1895) care a dus la
separarea corpului didactic românesc din Macedonia, s-a
186
hotărât înființarea unei școli de fete, cu un colectiv profesoral
aparte (sub administrarea Eforiei și cu consimțământul consulului
român), la Bitola.
Este cunoscut că până în 1879, la Bitola a funcționat o
școală primară mixtă. Din dispozițiile Guvernului României,
aceasta s-a despărțit în două, prin înființarea unei școli de fete.
În anul 1893 s-a format cursul normal pregătitor pentru
institutoare, iar în 1899 a luat naștere Școala normală
profesională cu patru clase, iar elevele locuiau la internat.
Înte anii 1900-1906, la școala de aplicație erau 180 de
eleve, iar la școala normală 326 de eleve.
Planul și programele de învățămînt erau aceleași ca la
școlile normale din România. Faptul că și fetele au prezentat
interes pentru emanciparea culturală, prin intermediul școlii,
pentru a-și însuși profesia de învățătoare, a bucurat foarte mult
atât pe românii din Balcani, cât și autoritățile din România.
G.C. Ionescu a precizat, referitor la această împrejurare:
„Cu atât mai mult ne bucură faptul că elevele din Bitola au
început să vie în număr mai mare la școala noastră, cu cât se
știe că propaganda națională și a obiceiurilor în familie se
face cu mai mult succes de mame.”
Pe lângă obligațiile școlare, concretizate pe diferite
obiecte de învățământ, normalistele din Bitola au desfășurat și
o rodnică activitate extrașcolară, la muzică, desen, lucru
manual. Reușite au fost expozițiile cu „obiecte prea frumos
lucrate”. Normalistele au fost din Bitola, Salonic, Crușova,
Perlepe, Magarova, Târnova, Avdela, Belcamen. Pe parcursul
anilor, din România au sosit pentru normaliste, cărți și material
didactic necesar.
Despre învățământul românesc din Macedonia mai
trebuie precizat și faptul că „nu toate școlile și inițiativele
culturale la aromâni au fost finanțate din bugetul României.
Aromânii înstăriți le-au donat mereu sume importante. De
187
pildă, școala din Gopeși, azi în Macedonia, cu aproape 100 de
elevi, în jurul anului 1890 a fost finanțată de un negustor din
orășelul pindean Metsobon. În timp ce membri familiilor
meșovite Stournaras, Tossitzas și Aberoph erau celebre pentru
fundațiile lor grecești din Atena și aiurea ...”7.
La începutul Primului Război Balcanic, Ministerul
Instrucțiuni Publice a avut pe lista sa de plată 300 de învățători
și învățătoare, care instruiau aproximativ 4.000 de elevi.
Sediul Inspectoratului General pentru învățământul
românesc din Turcia a fost la Istanbul; și primul inspector fiind
Apostol Mărgărit, până în anul 1902, când s-a pensionat.
Limba de comunicare în școlile din Macedonia a fost
limba română literară; aromâna s-a folosit doar ca limbă
intermediară, în faza incipientă a învățării citit-scrisului. În
licee s-a învățat și limba turcă, latină, franceză, greacă, uneori
germana și italiana.
În toiul Primului Război Mondial s-au pricinuit mari
pagube localităților aromânești. Statul Sârbilor, Croaților și
Slovenilor, ulterior Iugoslavia, a desființat școlile românești de
pe teritoriul său, încă în anul 1918.
Matilda Caragiu-Marioțianu, în lucrarea Dodecalog (în
Aromânii, istorie, limbă, destin, coordonator Neagu Djuvara,
Editura Fundatiei Culturale Române, București, 1996, pag.
170-183), de fapt 12 adevăruri despre aromâni și macedovlahi,
afirmă că aceștia sunt în țările balcanice în care trăiesc
„minorități în raport cu populația majoritară”.
În anul școlar 1914-1915, în Macedonia au funcționat
91 de școli primare, cu 111 institutori, 76 instituoare, 53 de
preoți, 1 liceu, 2 școli comerciale, 1 școală normală de fete,
7
Max Demeter Peyfuss, Aromânii în era naționalismelor balcanice,
AROMÂNII, istorie, limbă, destin, coordonator Neagu Djuvara, Editura
Fundatiei Culturale Române, București,1996, p. 138-139.
188
conform informațiilor culese din lucrarea lui Sandu Cristea-
Timoc, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane),
Astra Română, Timișoara 1994, pag. 30).
Bibliografie:
• Sandu Cristea-Timoc, Tragedia românilor de peste hotare -
Editura Astra Română, Timișoara 1994.
• Dr. Adina Berciu- Drăghicescu, Românii din Balcani, Cultură
și spiritualitate, sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea, Editura
Globus, 1996.
• Aromânii, istorie, limbă, destin, Coordonator Neagu Djuvara,
Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.
• Românii de la sud de Dunăre, documente, Arhivele Naționale
ale României, București, 1997.
189
PRIN EDUCAȚIE SPRE CREDINȚĂ. BASMUL
SAU CUNOAȘTEREA LUI HRISTOS
Lavinia ȘERBAN∗
Abstract: Teacher Lavinia Șerban is the author of the

paper Through Education to Faith. The Fairy Tale or the
Knowledge of Christ. In the first lines she tells us: ,,Education
is part of us. We are what we learn”. Along the paper, the
author offers the Romanian literature as a support for the
Christian faith, to tell us in the conclusions of the paper
that:”we can say that literature can play an important role in the
process of educating children in the spirit of goodness, truth
and justice, in the formation of positive attitudes such as
honour, courage, the spirit of sacrifice, dignity, attitude towards
work, in shaping and cultivating our faith and specificity as a
people”.
Keywords: teacher, literature, faith, fairy tale, writer.
Educaţia este o parte din noi. Suntem ceea ce învăţăm.

,,Priveşte-l pe omul care râvneşte să fie nemuritor! îi
spuse cu amărăciune soţiei sale Utanapiştim. (...) Atunci,
zărind în depărtare zidurile înalte şi trainice ale cetăţii sale, cel
care s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii, întrucât a
văzut totul până la marginile pământului şi s-a pătruns de taina
tuturor lucrurilor, tresări străfulgerat de gândul că nemurirea
oamenilor stă în faptele lor”1. Educaţia sădeşte în noi dorinţa
∗
Profesor de Limba şi literatura română, Gradul didactic I, Liceul de Arte
Plastice Timişoara.
1
Epopeea lui Ghilgameş, Editura Institutului European, Iaşi, 1999, pp. 75, 78.
190
de depăşire a propriilor limite, dorinţă intrinsecă, organică a
fiinţei umane. Suntem creatori pentru că suntem creaţi de un
Creator al unei lumi desăvârşite, dar purtăm în noi nostalgia
absolutului.
Educaţia, îndeosebi cea morală ocupă un loc deosebit
datorită rolului pe care-l joacă în afirmarea şi integrarea în
societate a copilului. Dimensiunea morală a educaţiei
reprezintă o componentă esenţială atât a procesului instructiv-
educativ, cât şi a acţiunii exercitate de familie, mediul social,
colectivul de copii, având ca scop formarea conştiinţei şi
conduitei civilizate a preşcolarului în conformitate cu normele
sociale şi cu particularităţile de vârstă. Domeniul educaţiei
morale este delicat şi de aceea cere competenţă şi artă pentru a
soluţiona numeroasele probleme pe care le ridică formarea
profilului moral al unui copil.
Despre educaţia morală, istoria pedagogiei consemnează
o diversitate de definiţii, începând cu filosofia şi inserţiile
pedagogice din acest domeniu şi cu primii filosofi cum ar fi
Socrate, Platon, Aristotel, din cadrul filosofiei antice. Pentru
Socrate, respectiv pentru Platon, educaţia morală este un fel de
terapie, îndeplinind deci o funcţie terapeutică, acordând unele
circumstanţe unor greşeli şi fapte reprobabile săvârşite de om.
Pornind de la ideea că oamenii greşesc din ignoranţă, că
necunoaşterea binelui este cauza pentru care se fac greşeli,
aceşti mari filosofi considerau că este suficient să explicăm ce
este binele, pentru ca oamenii să-l şi înfăptuiască, deşi tot din
antichitate s-a cristalizat şi dictonul: ,,văd binele, îl aprob, dar
urmez răul”. Socrate si Platon rămân întemeietorii primei mari
metode de educaţie morală -metoda însuşirii morale- prin care
ei socoteau că se pot planta sau cultiva virtuţile în spiritele
oamenilor.
Pedagogul Ioan Nicola afirmă faptul că pedagogia
îndeplineşte un rol de necontestat în formarea personalităţii
191
copilului şcolar, viitor adult al unei societăţi într-o continuă
formare. Alături de definiţia dată pedagogiei, întâlnim şi
termenul de paideia: ,,Într-o accepţiune mai largă, literatura de
specialitate uzitează şi un alt termen, de origine greacă -
paideia. În limba greacă, cuvântul este folosit şi în sensul de
educaţie, dar şi cu o arie mai largă şi totodată mai adâncă, în
sensul de cultură a spiritului, acţiune de introducere a
tineretului în cultură”2. Educaţia clasică, şcolară, pur
informaţională trebuie să fie completată de cea moral-
spirituală, formativă, pentru că numai aşa se poate atinge
idealul educational, adică formarea unui om complet.
Mai departe, acelaşi pedagog detaliază conţinutul
educaţiei morale, care se concretizează în: idealul moral, valori
morale, norme morale, reguli morale, aspiraţii morale, relaţii
morale, stiluri comportamentale şi atitudini morale. Idealul
moral este reprezentat de ceea ce este caracteristic ca imagine a
perfecţiunii din punct de vedere moral, de către membrii
societăţii sub formă de model. Idealul moral este nucleul în
jurul căruia acţionează celelalte elemente componente ale
sistemului moral. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi
exigenţe generale, ce se impun comportamentului uman în
virtutea idealului uman. Normele şi regulile morale sunt
considerate ca fiind prelungiri ale valorii morale, având
semnificaţie de prescripţie cu caracter de obligaţie şi/sau
permisiune pentru comportamentul moral şi sunt elaborate şi
aplicate de societate. Aspiraţiile morale reprezintă un aspect
care se reflectă prin ceea ce suntem şi ceea ce putem fi. Implică
şi o opţiune pentru anumite valori şi norme morale, anumite
gesturi şi comportamente. Relaţiile morale se realizează atât
longitudinal, cât şi transversal între componentele morale, dar
2
I. Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, 2000, Bucureşti,
p. 8.
192
şi între indivizi, precum şi între societate şi indivizi şi indivizi
şi societate. Această relaţie se înfăţişează sub aspectul intern
obiectiv, cât şi sub aspectul psihologic. Aşadar, componenta
morală în actul instructiv-educativ este deosebit de important,
pentru că omul viitorului trebuie să fie şi, dar mai ales, un om
moral.
De aceea, rolul educaţiei în actul de credinţă credem că
este crucial. Vorbind de educaţia instituţionalizată - şcoala ca
instituţie publică -, sau de o educaţie nonformală privind
diverse aspecte ale realităţii şi realizată în felurite moduri,
educaţia stă la baza credinţei autentice. În acelaşi sens afirmă şi
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel3, şi anume că şcoala
reprezintă un spaţiu ce-i poate oferi tînărului rampa de care are
nevoie pentru a se împlini, fiind ,,un laborator sfânt, în care
elevii se pot pregăti atât pentru viața din societatea umană
terestră, cât și pentru viața și fericirea veșnică din Împărăția lui
Dumnezeu”. Mai departe, între componentele educaţiei, cea
morală ocupă un loc deosebit datorită rolului pe care-l joacă în
afirmarea şi integrarea în societate a copilului. Educaţia morală
este un proces continuu, toate disciplinele de învăţământ cu
situaţiile educative specifice având o contribuţie în sfera
morală. Comportamentul moral se bazează pe cunoştinţe,
sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuinţe, o voinţă
puternică, încât urmărirea şi formarea acestora pretinde nu
numai un program bine articulat, ci şi un sistem coerent de
metode şi procedee prin care să putem preveni apariţia unor
eventuale obstacole şi să asigurăm realizarea la nivel ridicat a
tuturor obiectivelor urmărite. A fi bun, de exemplu, este o
consecinţă a unui caracter nobil, indiferent din ce strat social
provine o persoană.
3
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Credinţa şi educaţia, principalele
lumini ale vieţii, Editura Basilica, Bucureşti, 2019, p. 8.
193
Această trăsătură morală nu este, neapărat, o consecinţă
a actului şcolar, dar poate fi modelat de instituţia şcolii, creând
un spirit vizionar care, de ce nu, poate schimba destine.
Credem că moralitatea ca trăsătură specifică fiinţei
umane, dublată de o educaţie ştiinţifică riguroasă este capabilă
a înălţa omul spre ceruri.
Cartea reprezintă baza educaţiei. Octavian Paler evocă
imaginea mamei, o imagine luminoasă care aminteşte credinţa
omului simplu: ,,Probabil, multe din problemele mele actuale
n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om religios. Pe ea,
moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de
moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în
ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe
Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează
să mai existe mâine. Numai până acolo poţi să iubeşti, să
visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru
totdeauna nefăcut”4. Însă chiar şi la baza unei simple credinţe
stă imaginea Cărţii: ,,În orice caz, Thomas d’Aquino se înşela
zicând: Mă tem de omul unei singure cărţi”. Mi-ar fi plăcut să
moştenesc împăcarea cu sine de care a fost în stare mama”5. Şi
tot Cartea ca bază a educaţiei morale este cea care ne
eliberează: ,,La puţină vreme după ce am fost mutat de la
internat, am descoperit marile biblioteci din Bucureşti (…) şi,
astfel, după-amiezile mele, goale până atunci, au căpătat un
sens. Mi le petreceam răsfoind prin fişiere, uimit de jungla
ameţitoare a titlurilor, apoi, bineînţeles, în sălile de lectură.
(…) Aşa a început totul. (…) Au fost nişte ani la care nu mă
pot gândi decât cu un amestec de melancolie, uimire şi
recunoştinţă. Căci, fără ei, adolescenţa mea ar fi rămas teribil
de fadă. Niciodată n-am fost capabil de o asemenea libertate,
4
O. Paler, Deşertul pentru totdeauna, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 87.
5
Ibidem.
194
de atâta uitare de sine”6. Lectura ne oferă acea libertate a
spiritului pe care nu o putem regăsi în altă parte. În acest sens
insistăm pe rolul lecturii în viaţa omului ca făcând parte
fiinţială din conceptul de educaţie.
Aşadar, de la educaţie spre credinţă nu mai e decât un
pas. Să luăm, de pildă, actul de predare al basmului la clasele
mici. De ce este important basmul? Pentru că micii nostri elevi
sunt invitaţi să viseze. „La masa vremii s-au zdrobit grămadă/
grăunţele atâtor ani trecuţi./ Uitate au fost poveştile în ladă,/ cu
Feţi, cu zmei, cu năzdrăvanii iuţi./ Dar este dat – nevoie nu-i să
stărui/ cu voi, cu toţi, din nou să ne-ntâlnim,/ când un copil în
viaţa fiecărui/ ne-ndeamnă-n basm din nou să poposim”7.
Credem că, în contemporaneitate, valorile culturale,
comportamentele, relaţiile dintre oameni se înnoiesc, se modelează,
se completează, se şterg ori se îmbogăţesc concepte etice
tradiţionale. Basmul, prin forma şi tonul lui familiar, lipsit de
emfază, îi captivează pe ascultători, îi face să simtă exact ce se
potriveşte cu viaţa lor reală, trag învăţături, creează asocieri
care îi ajută să-şi dezlege nedumeririle. Asimilarea unor reguli
sau norme morale se poate lesne realiza prin intermediul
basmului, al povestirilor şi poveştilor. Modelele oferite prin
intermediul personajelor îndrăgite de copii vor ghida nu numai
imaginaţia copiilor, ci şi comportamentul lor moral. Educaţia
morală prin basm a copiilor este nu numai posibilă, ci şi
necesară. Moravuri şi năravuri, temperamente şi caractere,
sentimente de iubire şi ură, conflicte sociale, ei le percep din
atmosfera basmului.
S-a pus problema fantasticului pe care îl conţine
basmul, susţinându-se că i-ar îndepărta pe copii de problemele
6
Ibidem, pp.186-188.
7
T. Constantin, Sfat cu făpturile basmului în *** Antologie de texte literare
pentru grădiniţă, Editura Aramis, București, 2013, p. 232.
195
realităţii şi că ar avea influenţă negativă asupra cititorilor şi
ascultătorilor.
Din cauza acestei concepţii greşite, susţinătorii ei au
căutat să elimine pentru o bună perioadă de timp basmele din
programele şi manualele şcolare, încercare ce nu a reuşit în
totalitate şi doar pentru o scurtă vreme. Cu o claritate care nu-şi
găseşte pereche în alt gen al artei narative, basmele dezvăluie
ceea ce sunt, de fapt, în adâncul lor, personajele principale.
Copiilor le este oferită o formă accesibilă de cunoaştere a oamenilor,
care-i poate ajuta foarte mult să-şi dezvolte sentimentul dreptăţii
şi al nedreptăţii. Este bine cunoscut faptul că îmbinarea realului
cu fantasticul încântă pe copii şi răspunde visului şi imaginaţiei
lor atât de active. Cine priveşte un basm doar ca pe un produs
subiectiv al fanteziei, bun doar pentru adormit copiii sau să le
umple timpul, nu va putea crea niciodată acea atmosferă de
care are nevoie ca să poată respira sufleteşte.
Fantasticul din basme este o extensiune a realului,
reprezentând de fapt, o expresie a celor mai puternice năzuinţe
ale poporului. Copiii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele
pentru că ele răspund necesităţii de a şti, de a cunoaşte, de a
înţelege cum se împlinesc năzuinţele spre mai bun, spre frumos.
Arhitectura rigidă a basmului prin împărţirea personajelor în două
grupe distincte, totdeauna în luptă, pune în evidenţă principiul
său etic: victoria inevitabilă a binelui asupra răului. Acest
principiu moral i-a hărăzit o viaţă eternă.
Acţiunea basmului plină de întâmplări neaşteptate îl
câştigă pe copil din prima clipă. Întâlnim aici o şcoală a
înaltelor sentimente omeneşti. Copilul care ascultă un basm
trăieşte cu intensitate nu numai momentele acţiunii, ci şi
sentimentele care animă pe eroii povestirii. Simpatia şi
compasiunea pentru cei ce suferă, entuziasmul pentru
îndrăzneala vitejilor, mulţumirea şi bucuria pentru victoria lor,
sunt numai câteva din simţămintele pe care le naşte basmul în
sufletele celor mici.
196
Dacă vrem să le oferim o educaţie potrivită vârstei
copiilor, inclusiv celor cuprinşi în şcoala primară, să le oferim
frumuseţea basmelor şi a legendelor. Ele reprezintă un tezaur
de înţelepciune şi de fantezie. Setea de imagini a copiilor este
nepotolită. Dacă vrem să nu-i obosim pe copii din punct de
vedere intelectual, ci să protejăm capacitatea lor de asimilare,
trebuie să le dăm posibilitatea de a recepta imagini autentice
ale fanteziei. Pentru părinţi şi educatori, se impune sarcina de a
se ocupa cu o nouă înţelegere de această lume de imagini, căci
copiilor le poate fi transmis, într-un mod plin de viaţă, numai
ceva de al cărui adevăr sunt ei înşişi convinşi. Un creştin poate
transmite adevărul biblic foarte uşor, pentru că sufletele copiilor
sunt pure şi pot primi cu frumuseţea copilăriei adevărurile
eterne ale lui Hristos care le pot fi pavăză în labirintul vieţii.
Lectura basmelor deschide o întreagă lume în sufletele copiilor,
o lume create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Din naştere, copilul este dotat cu multă fantezie şi
capacitate imaginativă. Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă
realitatea într-o lume plină de farmec. Tot datorită ei, el are şi o
capacitate de a visa, de a iluziona şi de a conferi lumii
încojurătoare o aură pe măsura dorinţelor lui. Datorită capacităţii
copilului de a intra în pielea personajelor, de a se identifica de
obicei cu eroii cărţilor citite, el îndrăgeşte tocmai eroii memorabili
din aceste opere. Să luăm, de pildă, basmul Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de moarte, având ca temă călătoria.
Călătoria eroului este complexă, plină de semnificații. Lazăr
Șăineanu l-a integrat în tipul „zânelor promise” din ciclul
„juruințelor”, afirmând că „sub forma-i integrală, pare a fi
necunoscut în literatura folclorică europeană”8. După ce tânărul
în vârstă de 15 ani află că tatăl său nu-i poate îndeplini
promisiunea făcută la naștere, aceea de a-i dărui tinerețe fără
8
Lazăr Șăineanu, op. cit., p. 247.
197
bătrânețe și viață fără de moarte, hotărăște să plece singur în
căutarea promisiunii, sau în căutarea Ființei, așa cum se
exprimă filozoful român Constantin Noica9. Observăm faptul
că tânărul primește identitate, adică numele de Făt-Frumos
abia atunci când știe ce vrea. Numele său este reflectarea
caracterului său aarmonios, sau divin așa cum frumos și simplu
îl numește Dumitru Stăniloae: „Fiind adevăratul om, Făt-
Frumosul basmelor românești, care se transcende continuu, era
o frumusețe fermecătoare, plină de armonia tuturor darurilor,
fiind mai tare și mai frumos ca zmeii uriași, hâzi și
unilaterali”10. Mai departe, renumitul teolog ortodox român
aseamănă călătoria lui Făt-Frumos cu o „transcendere
continuă” care trebuie înțeleasă ca o „mișcare neîncetată a
omului creat spre Dumnezeu”. Așadar, mitul călătoriei este
mitul cunoașterii de sine, asemănător episodului biblic al
întoarcerii fiului risipitor. Pentru că întoarcerea acasă după o
lungă și înstrăinată călătorie este efectul pierderii și al regăsirii
de sine. Iar așa cum spune Dumitru Stăniloae, călătoria înspre
sine este proprie omului, o continuă întrebare: „Omul, mai ales,
vrea să se facă pe sine cum dorește, sau cum crede că trebuie să
fie. El știe de sine și se vrea pe sine, dar nu se cunoaște în
întregime; și se vede că este într-un fel, dar vrea să dezvolte
acest fel al lui de a fi, sau să se schimbe”11. Călătoria inițiatică
presupune perfecționarea spirituală, o împlinire interioară: „Dar
în toate aceste preocupări de sine are ca temelie știrea de sine și
ca motiv întrebarea despre ce este și ce trebuie să devină. (...)
Mai ales, în persoanele mai reflexive, nemulțumirea cu ceea ce
știu de ele și cu ceea ce văd că sunt, e produsă de o insuficiență
9
Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, Editura Humanitas,
1996, p.
10
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Vol. I, Editura
Cristal, București, 1995, p. 57.
11
Ibidem, p. 59-60.
198
pe care și-o cunosc. (...) Dar tocmai prin întrebarea continuă
despre sine și prin răspunsurile nesatisfăcătoare, se transcende
mereu pe sine. Se transcende în sensul că el caută o împlinire și
un răspuns dincolo de sine, neaflând de sine răspunsul deplin”12.
Coroborând cele scrise până aici, putem afirma că
literatura poate juca un rol deosebit în procesul educării
copiilor în spiritul binelui, adevărului şi dreptăţii în formarea
unor atitudini pozitive cum sunt cinstea, curajul, spiritul de
sacrificiul, demnitatea, atitudinea înaintată faţă de muncă, în
conturarea şi cultivarea credinţei şi a specificului nostru ca
popor. Marele nostru poet Vasile Alecsandri spunea că aceste
creaţii sunt „pietre scumpe în sânul poporului, de aceea ele
trebuie căutate şi ferite de noianul timpului şi al uitării”13.
Marele învăţat Simion Mehedinţi spunea: „Copii şi tineri, suiţi
cât mai des pe potecile munţilor, ascultaţi Mioriţa. Trageţi cu
urechea la doinele care se aud din desişul codrilor şi veţi
înţelege ce comoară de simţiri se ascunde în sufletul poporului
nostru”14. Literatura noastră populară este una din cele mai
bogate şi mai frumoase din lume, originile ei pierzându-se în
vremurile îndepărtate ale istoriei, transmiţându-se din generaţie
în generaţie pe cale orală, fiind strâns legată de istoria
poporului român, promovând o credinţă autentică transpusă în
formele literaturii populare. Binele şi Răul se luptă de la
începutul lumii, iar copilul învaţă că Binele iese mereu
învingător, aşa cum Hristos a învins Moartea. Prin intermediul
producţiilor populare, copiii cunosc năzuinţele, aspiraţiile,
spiritualitatea, optimismul poporului nostru şi condamnarea
nedreptăţii.
12
Ibidem, p. 60.
13
Vasile Alecsandri, Opere, vol I, E. D. P., Bucureşti, 1990, p. 7.
14
Ioan Andrău, Elementele teoriei literare, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1986,
p 106.
199
ȘCOALA, O FAMILIE CREATOARE DE SUFLETE
Iosif Marius CIRCA∗
Abstact: A pleading for education comes from an old

schoolmaster from this corner of the country, Iosif Marius
Circa. The approach for an effective education is presented in
parallel with examples from the history of pedagogy and
solutions to improve the didactic process.
Keywords: teacher, school, pedagogy, game.
„Sufletul copilului nu este un vas ce trebuie umplut, ci

un cămin ce trebuie încălzit.” - Plutarh
Un atare subiect și abordarea în sine a acestuia

presupun responsabilitate, cunoaștere, experiență în domeniu și
o solidă documentare concretă. Asta am încercat să fac și eu în
eseul care urmează. Din convingerea unora, din înțelepciunea
altora, precum și din stagiul meu la catedră, am închegat acest
material care se vrea doar o umilă părere a unui fost dascăl
despre școală, despre rolul ei și despre relația profesorului-
educator cu sufletul școlarului pe care trebuie să-l modeleze.
Într-adevăr, școala este instituția socială care are
menirea să cultive umanitatea, dar pentru a reuși, ea trebuie să
trateze mai profund fenomenul educativ și să-și propună
transformarea elevului, nu poleirea lui, pentru că „a fi elev nu
este o profesie, ci numai o ucenicie pentru însușirea profesiei
∗
Profesor de Limba Română. Redactor-șef adjunct al revistei ,,Vatra
satului” din Ferendia (jud. Timiș).
200
de om”1. De aceea, școala se autocaracterizează nu prin ceea ce
face între pereții ei, ci prin rezultatele vizibile în viață, fiindcă
ce transmitem școlarilor, cunoștințele, nu constituie un scop în
sine, ci mai ales un material de exercițiu pentru dezvoltarea
sufletească a acestora.
Dreptate avea Montaigne când afirma că scopul
educației prin școală nu este acela de a forma „un cap plin, ci
un cap bine făcut”. Adică, nu programe școlare stufoase și
varietate mare de discipline, unele nepotrivite vârstei, ci o
selecție pedagogică a materialului educativ, care să nu
demoralizeze elevul, ci să-l cointereseze și să-l ajute concret în
formarea lui ca om.
Importanța educației prin școală, alături de „cei șapte
ani de-acasă”, făcuți de părinți responsabili, nu doar de bunici,
sau de alte rude rămase cu pruncii, este foarte bine definită de
prof., fost rector al Universității tehnice din Cluj-Napoca, Radu
Munteanu, care desprinde posibile răspunsuri la întrebarea:
Cum ar fi o lume fără școală, adică fără educație? Iată
gândurile filozofice ale universitarului: Inteligența fără școală
te face pervers, justiția fără școală te face implacabil,
diplomația fără școală te face ipocrit, succesul fără școală te
face arogant, bogăția fără școală te face avar, supunerea fără
școală te face servil, sărăcia fără școală te face orgolios,
frumusețea fără școală te face ridicol, autoritatea fără școală
te face tiran, munca fără școală te face sclav, vorbele fără
școală te fac introvertit, legea fără școală te supune, politica
fără școală te face egoist, credința fără școală te face fanatic,
iar crucea fără școală reprezintă tortura”.
Astăzi, în materie de știință, progresele omului sunt
considerabile, însă, în ceea ce privește educația, lucrurile lasă
1
Dumitru Teodosiu, „Mai aproape de elevi.”, 1972
201
mult de dorit. Omul mai puțin educat, cu o moralitate scăzută,
devine vulgar și aspru în gândire și în fapte. La fel gândește și
japonezul Tetsuo Yoshida când afirmă că: „Sunt numai două
probleme globale ale omenirii, energia și educația. Energia
este baza existenței materiale, iar educația, a celei sociale”.
Nimeni nu se mai îndoiește de faptul că într-o societate umană,
educația joacă un rol important și esențial. Ba mai mult! La
oameni ea este nu doar o necesitate, ci și o datorie.
Acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de filozofie,
psihologie și pedagogie a Academiei Române, referitor la
această temă, ne amintește că, până în 1948, România avea un
sistem educațional bazat pe principii pedagogice preluat din
țările europene, Austria, Germania etc., unde își făceau studiile
corifeii Școlii Ardelene și mulți tineri din Țările Române, iar
elevația învățământului românesc a cunoscut apogeul între cele
două războaie mondiale, după contribuția hotărâtoare a lui
Spiru Haret.
Înainte, primele clase erau rezervate exclusiv pentru
citit, scris, socotit, vorbit, cântat, noțiuni de geografie, istorie și
credință. Iar una din disciplinele care nu lipsea era „cei șapte
ani de-acasă”. Ne aducem aminte de școlile de ucenici (12-16
ani), când adolescentul devenea calfă și, având o meserie, putea
fi încadrat ca muncitor calificat. Apoi, după examenele de
absolvire, mulți dădeau admitere și, prin această selecție,
deveneau elevi la liceele industriale de profil (metalurgic,
lemn, textile, sportiv, sanitar, agricol etc.). Numai că, după
1990, acestea s-au desființat. Atunci, după 12 ani de instruire și
de educație, o parte era triată printr-o admitere foarte severă
pentru învățământul superior. În paralel, restul școlarilor urma
liceele real sau umanist, apoi bacalaureatul pe profilele sale. De
reținut, că, în ciuda unor implementări comuniste, în acei ani,
ne-am făcut cunoscuți ca unii dintre cei mai buni în disciplinele
tehnico-științifice și culturale din lume.
202
Astăzi, observăm că, la evaluările naționale și la
bacalureate, avem o situație dezastruoasă. E firesc să ne
întrebăm și noi: Ce s-a întâmplat? S-a prostit un popor întreg?
Nu, dar a decăzut învățământul foarte mult, ca sistem și ca
organizare, suferind mai ales calitativ. Cu această constatare a
academicianului, suntem și noi de acord. A dispărut selecția,
diversitatea. Nu mai există școli de ucenici, iar unele licee
industriale (zise tehnologice) nou apărute bâjbâie și nu-și
găsesc cadența. De ani de zile, atâția miniștri ai învățământului
au făcut mereu modificări de natură politică în primul rând și,
în loc să corecteze greșelilie predecesorilor, au îngroșat
numărul acestora, întârziind inexplicabil de mult implementarea
unor reforme viabile, practice, educative și progresiste. De o
lungă perioadă tot căutăm variante, ne jucăm cu soarta acestui
neam și „experimentăm” fără rezultate.
La noi, însă, după așa-zisa revoluție, se merge pe
principul implementării unor reforme după modelul unor state
total diferite de al nostru. Să nu uităm că unele reforme
preluate au produs dezastre în țările care le-au aplicat. Mai trist
este că nu am păstrat și dezvoltat nici ce a fost bun în sistemul
nostru de învățământ, rămas de la Spiru Haret și de la alții.
Acest joc, aceste schimbări de ochii lumii, fără efecte
pozitive, făcute de rotația politicienilor, au însemnat și
înseamnă nu progres, ci o evidentă frănă în educația prin
formele de învățământ. Efectele lor sunt vizibil reliefate în
rezultatele alarmante la evaluările naționale la sfârșitul clasei a
VIII-a și la bacalauret, când promovabilitatea nu trece de 60%
sau 70%, iar noi, culmea, ne declarăm mulțumiți.
Dar mai alarmant este nivelul de educație obținut prin
sistemul actual de școlarizare. Este adevărat că destul de mulți
școlari de la gimnaziu sau de la liceu se detașează ca fiind
foarte bine pregătiți, cu o aleasă educație și cu un
comportament exemplar, dar, în multe unități de învățământ,
203
situația școlară este alarmantă, iar procesul de învățare-educare
devine dificil. Știm că unele școli trebuie păzite de organele de
ordine. Actele de vandalism, indisciplina, obrăznicia, violențele,
beția, consumul de droguri, lipsa de respect, nu numai că sunt
efectele unei educații necorespunzătoare, ci și motive care
împiedică orice reglementări.
Desigur, cauzele sunt destul de multe și perpetuarea lor
are înfluiențe negative în procesul de educație-învățare și
pregătirea copilului pentru societate. Ce e de făcut? După
părerea noastră, în afară de faptul că sistemul în sine trebuie
adaptat la specificul nostru național, iar reformele trebuie
diferențiate după posibilitățile economice, cu respectarea
tradițiilor naționale, culturale și religioase, nu copiate fără
discernământ de la alte țări, azi, ar trebui să se pună bază pe
educația copilului în primul rând, apoi pe instruire. Ne obligă la
acest demers constatarea că: „Nu știința (inteligența), ci
caracterul primează în viață”.
După acest criteriu s-au orientat și înaintașii noștri,
când au pus accent în planul educației și pe școala bisericească.
Uităm că primele unități de învățământ au fost ale bisericii,
dovadă și denumirea de „dascăl” moștenită și utilizată cu un
afișat respect până azi. Nu mai e nevoie să amintim că școala
bisericească elementară a fost pentru mult timp singura de
maturitate spirituală pentru toți elevii, fie că deveneau dascăli
sau preoți. „Cei șapte ani de acasă și cele patru clase
bisericești au fost temelia educației creștine a populației
românești, care, deși a participat la revoluții, la războaie, n-a
avut niciodată un comportament sălbatic de care au dat dovadă
alte popoare.”, constată, pe bună dreptate, academicianul.
Iată de ce mi se pare că, dacă nu facem școală în
biserică, atunci măcar orele de religie din școală să fie făcute
cu responsabilitatea și mândria că fără ele nu putem cunoaște
istoria și cultura continentului nostru, iar prin religie promovăm
204
valorile familiei, ospitalității, dreptății, păcii, solidarității,
înțelegerii și comuniunii între oameni. Mi-aduc aminte că am
mai prins, încă înainte de 1948, perioada când orele începeau
cu o rugăciune, când deasupra catedrei, pe perete, era crucea
ocrotitoare. Altfel spus, religia, dacă se fac orele cu seriozitate
și cu drag, are un rol major în educație: cultivă bunătatea,
omenia, iubirea față de D-zeu și de semeni, recunoștința față de
generațiile trecute, respectul pentru azi și viitor.
Desigur, ca ființă biologică, omul este senzual și
anarhic, însă el se spiritualizează, se disciplinează ca urmare a
culturii și a educației primite. Un rol hotărâtor, cu certitudine, îl
are aici profesorul-educator. Îmi amintesc că în planurile de
lecții pe care le întocmeam în primiii ani de învățământ,
completam o rubrică în care precizam și scopul educativ al
lecției. Ora în sine, prin lecția predată și nu numai, trebuia să
aibă un efect pozitivo-educativ asupra școlarului. Și, dacă, zi de
zi, câteva minute din lecție sunt rezervate educației, respectului,
convorbirilor amicale, părintești, frățești sau prietenești, ele se
întorc cu aceeași bunătate asupra noastră. Sentimentele
reciproce trebuie să fie sincere, curate ca într-o familie.
Numai că și noi la rându-ne e necesar să fim dascăli,
dar și părinți pentru cei din bănci. Bine zicea Jean Paul că:
„Școlarul (copilul) nu are nevoie de morală, ci de modele”.
Dar și omul, adultul, chiar cel mai mizerabil, are nevoie de
afecțiune, de sprijin, nu de batjocură și pedeapsă, cu atât mai
mult copilul, școlarul. Ca să aibă încredere în noi, trebuie să ne
facem mici ca ei, să le fim mereu aproape, să ne aștepte cu drag
la oră, să fim corecți și nepărtinitori în apreciere, să fim
punctuali, să ne cerem la rându-ne scuze, dacă greșim cu ceva,
să iertăm, și, desigur, să fim model și în ținută și
comportament, pentru că școlarul ne copiază și chiar ne judecă.
Apoi nota se motivează, ea trebuie să stimuleze, nu să deprime,
iar dojana să contribuie la îndreptarea elevului, nu la revoltă și
205
la răzbunare. Dascălul adevărat este, în același timp, și
educator. Greșim și noi deseori. Cu atât mai mult copiii, dar
abaterile lor trebuie îndreptate mai mult cu mărinimie, decât cu
răzbunare. Știu că este mai greu să fim aproape de copiii de azi,
care sunt dependenți de laptop și de telefonul mobil. Acestea
însă nu au suflet, provoacă stări, situații, dependență, ele sunt
materiale, nu ființe nobile precum dascălul și familia. Aici
intervine calitatea de profesor-educator a celui de la catedră.
Vom câștiga enorm în procesul educației și al instruirii,
dacă vom fi mereu aproape de copii. Ne vor asculta sfaturile,
îndemnurile și pretențiile, vor învăța, dragii mei, de rușine, nu
din constrângere. Astfel educația, făcută ca-n familie, va
înnobila sufletul curat al copilului. Să nu uităm că nu elevii
sunt pentru noi, ci noi suntem pentru elevi. Adică noi, ca
educatori, suntem înzestrați cu răbdare, cu vocație, cu dăruire și
cu spirit de sacrificiu profesional.
Deci nu e nevoie de constrângere prin forță, prin
pedepse, prin tratare cu indiferență (cu atât mai mult azi, când
mulți părinți, în loc să sprijine educatorul, îl împiedecă și-l
amenință), pentru că nici animalele nu se dresează prin frică, ci
e necesară apropierea de școlari și munca diferențiată cu
aceștia. Să nu așteptăm controale, inspecții periodice, care, să
fim sinceri, sunt necesare, însă la noi nu se mai fac, ci să
împlinim totul din conștiință.
Prof. D-tru Teodosiu, în vol. „Mai aproape de elevi”
afirmă că „Am încredere în oamenii cărora le repugnă
brutalitatea, fiindcă aceștia simt cu adevărat condiția umană și
în sufletul lor vibrează intens coarda onoarei”. Același autor,
în volumul cu titlul de mai sus, premiat de Academia Română
în 1937, explică însă faptul că suveranitatea profesorului nu
trebuie înțeleasă greșit și precizează că: „Drepturile profesorului
pe plan didactic sunt datorii, că notarea elevului nu este numai
un drept, ci și o datorie și că disciplinarea școlarului e la fel.
206
Prof. trebuie să fie drept în aprecierile pe care le face și să
răspundă de actele sale. A nu fi punctual la ore, a ține lecția
superficial, a brusca și a umili pe cei din bănci, a-i scoate din
clasă și a nu-i primi în numele acestei suveranități, înseamnă
un abuz oribil și un fals grosolan. Ele se datorează, în primul
rând, crizei de autoritate și slăbiciune a profesorului, și nu
trebuie uitat că omul este un animal mândru și brutalitatea îl
înrăiește, în loc să-l îmbune”.
Numai că, avertizează Aristotel, atenție la timpul liber,
căci nesupravegherea lui duce la neutralizarea oricărui efect
bun al școlii: „ În timpul liber, când școlarii sunt cu adevărat
ei înșiși, când își manifestă sincer felul lor de a fi, de a petrece,
de a munci, de a se comporta, se poate constata, în cea mai
mare măsură, gradul lor de cultură și de educație”. Acum, în
perioada adolescenței, sufletul tinerilor clocotește de zorii unei
vieți noi, când, precum puii, ei își deschid aripile pentru primul
zbor într-un necunoscut ispititor.
Iată de ce e lesne de dedus că educația trebuie așezată
pe locul pe care-l merită, căci ea este forța care transformă
omul. În munca dascălului, să nu lipsească omenia, iubirea și
grija pentru sufletul copiilor. Pe acei care sunt posedați de
pustiul sufletesc, și au fruntea îngustă, dar prețioasă, nu-i
putem numi dascăli, ci „antipedagogi” fără inimă. Iar pe elevi îi
sfătuim să-și îngrijească sămânța nobilă a omeniei, care se
găsește în conștiința multora.
Voi încheia cu o cugetare a profesorului premiat de
Academie: „ Când profesorii vor fi mai aproape de elevi, când
vor dispărea violența verbală și gestul brutal, când se va
renunța la pedeapsă și se va apela la simțul demnității și la
rațiune, când vor fi evidente noblețea muncii, a cinstei și a
politeții prin exemplul educatorilor înșiși, atunci se va
statornicii un climat cu adevărat propriu educației omului”.
207
RECEPTAREA SFINTEI LITURGHII ÎN VIAȚA
ELEVILOR ȘI FRECVENȚA PARTICIPĂRII LOR
LA SLUJBA ACESTEIA ÎN SFÂNTA BISERICĂ
Doru Gheorghe POPA∗
Abstract: The reception of the Holy Mass in the pupils

life offers notes of originality addressing the topic in question.
The value and the importance of the Holy Mass is revealed by
the writings of the Holy Parents,while the ”frequency”of the
children s presence at the common prayer is illustrated by the
personal record of each pupil made by the Religion teacher.
Keywords: Holy Mass, prayer, sharing with the Holy

Sacraments.
Săvârşirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea

darurilor de pâine şi vin în dumnezeiescul Trup şi Sânge al
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar ca scop, sfinţirea
credincioşilor care, prin împărtăşirea cu acestea, dobândesc
iertarea păcatelor şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor.
Mijloacele, care pregătesc şi înlesnesc îndeplinirea acestui
efect şi acest scop, sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta
Scriptură şi, în general, toate cele ce se săvârşesc şi se rostesc,
cu sfântă rânduială, înainte şi după sfinţirea darurilor1.
∗
Profesor de Religie, gradul I, Școala Gimnazială Birda, jud. Timiș.
1
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, trad. Ene Branişte,
Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997. p. 7.
208
Slujba Sfintei Liturghii îi sfinţeşte pe credincioşi într-un
îndoit chip: pe de o parte curăţind sau purificând sufletele şi
pregătindu-le astfel să primească cu vrednicie sfinţirea cea
mare, care se primeşte prin împărtăşanie, iar pe de altă parte,
prin semnificaţia sau simbolismul acestei rânduieli adică prin
aceea, că în Sfânta Liturghie vedem închipuit pe Hristos,
lucrarea şi Patimile Lui pentru noi2.
Rugăciunile, cântările şi tot ceea ce se săvârşeşte sau se
rosteşte în slujba Sfintei Liturghii după rânduiala sfântă ne
sfinţesc şi ne fac în stare, pe de o parte să primim cu vrednicie
sfinţirea, iar pe de alta să o putem păstra şi rămâne cu ea.
În primul rând ne sfinţesc prin însăşi puterea pe care o
au rugăciunile, cântările şi citirile. Astfel rugăciunile ne întorc
gândul către Dumnezeu mijlocindu-ne iertarea păcatelor.
Cântările, de asemenea, Îl fac să Se milostivească şi să Se
îndure de noi, precum ne spune psalmistul David: „Înalţă lui
Dumnezeu jertfă de laudă (de cântare)… şi te voi izbăvi şi Mă
vei preamări”3. În sfârşit, citirile din Sfânta Scriptură, care ne
învaţă atât bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât
şi dreptatea şi judecata Lui, sădesc şi aprind în sufletele noastre
nu numai iubirea, ci şi teama faţă de El, făcându-ne astfel mai
zeloşi întru păzirea poruncilor Sale. Toate acestea, la un loc,
îmbunătăţesc sufletul şi apropie de Dumnezeu, atât pe preot,
cât şi pe credincioşi, făcând şi pe unul şi pe ceilalţi destoinici
pentru primirea şi păstrarea Cinstitelor Daruri, care este scopul
ultim al Sfintei Liturghii. Dar ele pregătesc îndeosebi pe preot
să săvârşească cu vrednicie Jertfa (sfinţirea Darurilor), care este
scopul cel dintâi al Sfintei Liturghii. De aceea vedem, în multe
2
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae
Cabasila, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1997. p. 190.
3
Psalm 48, 14 - 15.
209
din rugăciunile Sfintei Slujbe, cum preotul se roagă în taină ca
să nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa, ci să slujească
Tainei cu suflet curat, cu limbă şi cu mâini curate. Iată, deci,
cum sunt pregătiţi pentru lucrarea sfântă, prin însăşi puterea
cuvintelor rostite şi cântate.
În al doilea rând, rugăciunile, cântările şi toate cele ce
se săvârşesc în Sfânta Slujbă, ne sfinţesc prin aceea că într-
însele noi vedem cu închipuirea pe Hristos, lucrarea şi Patimile
Lui pentru noi. Într-adevăr, atât în cântări şi în citiri, cât şi în
toate cele săvârşite de sfinţiţii liturghisitori în cursul întregii
slujbe este simbolizată lucrarea izbăvitoare a Mântuitorului:
partea întâi a Sfintei Slujbe ne arată începutul acelei lucrări, cea
de a doua pe cele următoare, iar cea de a treia, sfârşitul lucrării
mântuitoare a lui Hristos. Aşa încât urmărind cu privirea
acestei părţi ale slujbei, putem avea în faţa ochilor toată
lucrarea mântuirii. Căci sfinţirea Darurilor - adică Jertfa însăşi -
amineşte Moartea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului, deoarece
Cinstitele Daruri se prefac în Însuşi dumnezeescul Trup, cu
care El a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer; cele
dinainte de Jertfă închipuie cele petrecute înainte de moartea
Domnului, adică întruparea, ieşirea la propovăduire şi arătarea
cea deplină în lume; iar cele de după Jertfă arată „făgăduinţa
Tatălui”, cum a numit-o Domnul Însuşi4, adică Pogorârea
Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, întoarcerea neamurilor la
Dumnezeu şi părtăşia lor cu Acesta, printr-înşii.
Astfel, întreaga slujbă este ca o icoană care înfăţişează
un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se
perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părţile ei, de la
început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească.
Aşa, de pildă, antifoanele care se cântă la începutul Sfintei
4
Luca 24, 29; Fapte 1, 4.
210
Liturghii, precum şi cele ce se săvârşesc şi se rostesc mai
înainte, la Proscomidie, închipuie cea dintâi treaptă din lucrarea
mântuitoare a lui Hristos; iar cele de după antifoane, adică
citirea din Sfânta Scriptură şi celelalte, închipuie treapta următoare.
Toate cele ce se săvârşesc la Sfânta Liturghie ne
înfăţişează lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, în
faţa ochilor noştri duhovniceşti, având rostul să ne sfinţească
sufletele şi astfel să devenim vrednici de primirea Sfintelor
Daruri. Căci după cum, odininoară, această lucrare a izbăvit din
moarte, tot aşa şi acum, fiind mereu contemplată, ea îmbunătăţeşte
şi apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în faţa ochilor.
Atunci când era propovăduită, ea sădea în sufletele celor ce nu
o cunoscuseră cinstirea lui Hristos, credinţa şi iubirea, pe care
aceia nu le aveau mai înainte; iar acum, fiind contemplată cu
toată osârdia de către cei ce deja au crezut, nu creează în suflet
acele frumoase simţiri, ci numai le păstrează pe cele existente,
le împrospătează şi le sporeşte, făcându-ne mai tari în credinţă
şi mai fierbinţi în evlavie şi în iubire. Căci dacă a făcut să
răsară simţăminte noi, cu mult mai uşor poate să le păstreze, să
le întreţină şi să le învioreze pe cele vechi. Dar tocmai acestea
sunt simţămintele cu care se cuvine să ne apropiem de cele
Sfinte şi fără de care ar fi o nelegiuire chiar şi numai să privim:
evlavie, credinţă şi dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu.
De aceea trebuie să se înfăţişeze în rânduiala Sfintei
Liturghii o astfel de privelişte, care să poată să sădească în noi
aceste simţiri, încât să ne facă nu numai să ne închipuim cu
mintea, ci oarecum să vedem cu ochii sărăcia Celui ce
stăpâneşte toate, pribegia pe pământ a Celui ce este în tot locul,
ocările îndurate de Cel binecuvântat, Patimele Celui fără
patimă; să vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost răsplătit
cu atâta ură, cât S-a smerit pe Sine Cel care este necuprins de
fire, cât a pătimit şi câte a făcut, pentru ca să ne pregătească
nouă, Masa dumnezeiştilor Daruri. Şi, astfel, cutremuraţi de
211
măreţia mântuirii noastre, pătrunşi de marea îndurare a lui
Dumnezeu faţă de noi, să-L adorăm pe Cel ce S-a milostivit şi
ne-a mântuit în acest chip, să-I încredinţăm sufletele, să-I
dăruim viaţa şi să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui şi
aşa pregătiţi, să ne apropiem cu credinţă şi cu dragoste de focul
Sfintelor Taine.
Iar pentru aceasta nu este de ajuns să înveţi odată şi
apoi să cunoşti cele ce a făcut Domnul, ci trebuie ca în timpul
Sfintei Liturghii să ne aţintim spre ele cu ochii cugetului şi să
le contemplăm, alungând cu tărie orice gând străin, dacă vrem
să dobândim pregătirea sufletească despre care am vorbit în
vederea sfinţirii. Pentru că noi suntem înrâuriţi de gândurile ce
ne stăpânesc şi trăim acele stări sufleteşti pe care le pot naşte
acele gânduri. De aceea s-a şi izvodit o astfel de reprezentare
simbolică (a faptelor Mântuitorului), care pe de o parte, să ni le
amintească nu numai prin cuvinte, ci să ni le şi aducă pe toate
sub ochi, iar pe de alta să se vadă de-a lungul întregii slujbe;
pentru ca prin ea să se lucreze mai uşor asupra sufletelor şi să
ni se ofere nu numai o simplă privelişte, ci să ne insufle şi o
simţire, deoarece acea vedere se întipăreşte mai adânc în noi,
datorită ochilor; dar totodată să nu se dea loc uitării (neatenţiei)
şi nici mintea să nu fie lăsată să alerge spre alte lucruri, până ce
ne vom apropia de Dumnezeiasca Masă5.
Ora de Religie este un moment în care elevii au
posibilitatea de a se întâlni cu Domnul nostru Iisus Hristos dar
şi să afle cum trebuie să se pregătească fiecare pentru viaţa de
veci. Întâlnirea cu Hristos a elevilor se realizează încă de
timpuriu: în familie unde realizează primele deprinderi de a se
ruga, de a merge la Sfânta Biserică unde este întâlnirea în mod
direct şi unirea cu Hristos prin Sfintele Taine (Sfânta Împărtăşanie).
5
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, pp. 8 - 13.
212
Am încercat pe parcursul anilor ca ora de Religie să nu
se termine atunci când sună clopoţelul ci să fie o continuitate a
ei în Sfânta Biserică dar şi pe tot parcursul anilor de şcoală ca
atunci când sunt majori-absolvenţi ai liceului să plece din
Şcoală cu anumite deprinderi religioase şi morale şi să fie
conştienţi că pentru a se mântui trebuie să aibe o relaţie
deosebită cu Dumnezeu şi o viaţă trăită conform adevărurilor
de credinţă. Elevii au înţeles că învăţătura religioasă trebuie să
străluceasă în faptele lor aşa cum spune Domnul nostru Iisus
Hristos ,,Credinţa fără fapte moartă este”, să fie ca o făclie
nestinsă până la sfârşitul veacurilor.
Ca şi profesor de Religie m-am străduit să-mi determin
elevii să pun în practică partea teoretică de la ora de Religie: să
particip cu elevii la Sfânta Liturghie, acţiuni de voluntariat,
concursuri, excursii etc.
Pentru a observa participarea elevilor la Sfânta Biserică
şi la alte activităţi am realizat un catalog personal unde am
trecut elevii pe clase. Aşa cum disciplina Religie se predă doar
o oră pe săptămână, fiecare profesor care predă disciplina
Religie are nevoie de mai multe clase pentru realizarea normei
didactice. De aceea, şi eu sunt încadrat cu norma în două Şcoli:
Liceul Teoretic Gătaia/Şcoala Gimnazială Comuna Birda. La
liceu am 10 clase cu un număr de 191 de elevi, la Gimnaziu am
4 clase cu un număr de 77 de elevi iar la Primar 6 clase cu un
număr de 90 de elevi. Din însemnările mele din catalogul
personal a reieşit că 50% dintre elevi au participat frecvent la
Sfânta Biserică aşa cum am stabilit cu ei la începutul anului
şcolar, sau împărtăşit cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele
lui Iisus Hristos, au participat la acţiunile de voluntariat,
concursuri şi excursii din tot sufletul ca nişte adevăraţi creştini.
Cealaltă parte de 50% dintre elevi au participat, dar nu în mod
constant, adică nu la toate activităţile. Cu toate acestea, mă
declar mulţumit în sufletul meu că şi aceştia au participat
213
măcar odată la una dintre acţiuni, chiar dacă unii dintre ei au
făcut-o doar ca să primească o notă sau alţii dintre ei, din
curiozitate. Eu cred că este un început şi pentru aceşti elevi mai
puţin silitori dar am credinţa în Bunul Dumnezeu că şi ei pe
viitor o să fie mai responsabili să participe la toate acţiunile pe
care o să le facem.
În încheiere a-şi vrea să mărturisesc că pentru orice
activitate propusă de noi ca dascăli de Religie şi teologi trebuie
să punem suflet în tot ceea ce facem, să punem dragoste şi
multă dăruire ca elevul să se simtă iubit şi să simtă dragostea
lui Dumnezeu care se revarsă asupra noastră cuprinzându-ne pe
toţi ca nişte copii ai Săi.
214
CAPACITATEA DE A EDUCA:
ÎNTRE APARENȚĂ ȘI ESENȚĂ
Raluca Narcisa COVACI∗
Résumé: L'article intitulé „La capacité d'éduquer: entre

l'apparence et l'essence” met en évidence quelques problèmes
concernant la définition de l'éducation, le manque de
l'éducation dans des situations variées, ainsi que les modalités
dans lesquelles on peut trouver la solution de tous ces
problèmes. La societé de nos jours se confronte avec des
situations difficiles, ce n'est pas facile aujourd'hui, de faire
l'éducation des enfants et des jeunes, en général. C'est
pourquoi, il faut trouver la capacité de comprendre les raisons
qui produissent toutes ces déficiences.
Cuvinte cheie: definiție, educație, dascăl, copil, probleme.
Cum am putea da o definiție a noțiunii de educație?

Într-un mod foarte simplu, s-ar spune, căutând în dicționarul
explicativ al limbii române cea mai complexă definiție care să
redea sensul cel mai profund al cuvântului.
Dar este oare suficient? sau poate o întrebare mai
corectă ar fi: o definiție de dicționar a educației, fiind vorba
chiar despre cea mai complexă, este în măsură să redea cele
mai ascunse laturi ale unui concept care, de cele mai multe ori,
depășește granițele simplei cunoașteri?
∗
Prof. Dr., Școala Gimnazială „Anghel Saligny” Banloc și Școala Gimnazială
Livezile, jud. Timiș.
215
Răspunsul ar fi, cu siguranță, unul negativ. Mai mult, în
meseria de dascăl, întrebarea care se pune nu este legată doar
de definiția educației, ci și de modul în care capacitatea de a
gândi și influența, creează caractere, oameni care la rândul lor
vor fi capabili să educe și să mențină în ordine o societate
modernă și independentă.
În profesia de dascăl este necesară înțelegerea profundă
a lipsei educației și completarea unor lacune de comportament
în așa fel încât să realizăm o critică constructivă care, pe viitor
să fie de folos persoanelor în cauză. Totodată, trebuie să ținem
cont de natura și cauzele unei lipse de educație acute, în cazul
unor elevi.
Spre exemplu, dacă un elev este mai tot timpul tăcut și
refuză să răspundă la ore, acest comportament este tratat adesea
ca fiind o lipsă de educație, fără să încercăm să aflăm motivele
reale pentru care elevul în cauză manifestă un comportament
neadecvat. De cele mai multe ori, acești copii prezintă anumite
frustrări legate de mediul familial sau de anturajul în care se
învârt, ceea ce îi determină să se închidă în ei și să refuze orice
modalitate de comunicare. În aceste cazuri, dacă tratăm
problema ca pe o simplă lipsă de educație, fără să încercăm să
înțelegem deficiențele în profunzime, riscăm să piedem
definitiv acel copil. De cele mai multe ori, acești copii au
tendința de a se izola și de a înregistra eșecuri la învățătură.
Problemele din mediul familial și anturajul nepotrivit
pot creea un alt caz de lipsă de educație și un alt tip de elev,
elevul hiperactiv. În aceste cazuri lipsa de educație este văzută
drept o mobilitate excesivă din partea elevului, alături de o
lipsă de respect verbală. Și de această dată, este necesară, atât
din partea școlii, cât și din partea familiei, o cercetare amplă
legată de cauzele unor astfel de comportamente și încercarea de
corectare a acestora prin metode cât mai eficiente.
216
Și nu în ultimul rând, atunci când ne referim la lipsa de
educație, trebuie să luăm în discuție și copiii care fac parte din
medii defavorizate, copii care, fie nu au părinți, fie trăiesc în
condiții greu de imaginat, fapt care duce, în unele cazuri, la o
indiferență, față de școală și față de societate în general.
Consider că fiecare copil trebuie să înțeleagă anumite
lucruri, începând de la noțiunile cele mai simple, până la cele
mai complicate sisteme de înțelegere și receptare. Cred că este
important ca unui copil să i se explice clar motivele pentru care
trebuie să salute pe stradă, să spună „mulțumesc pentru masă”,
sau să se spele pe dinți înainte de culcare. Și cred că pentru a se
cunoaște și respecta aceste lucruri simple este necesar aportul
întregii societăți, precum și înțelegerea profundă a laturilor
educației.
217
CONCEPTUL DE CES
Maria PAVLOVICI PĂTRUȚ∗
Abstract: The educational process in and outside the

school (through different extracurricular activities) includes a
maximum threshold which is the inclusive education, but with
possibilities to improve it beyond its theoretical form , through
creativity.
Keywords: school, pupils, teaching-learning.
„Conceptul de cerinţe educative speciale a fost introdus

în terminologia UNESCO în anul 1990 şi desemnează acele
necesităţi educaţionale complementare obiectivelor generale
ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată
particularităţilor individuale şi/ sau caracteristicilor unei
anumite deficienţe de învăţare, precum şi o intervenţie
specifică”1. „Această sintagmă -CES- se referă la cerinţele în
plan educativ ale unor categorii de persoane, cerinţe consecutive
unor disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală, senzorială,
psihomotrică, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiţii
psiho-afective, socio-economice sau de altă natură cum ar fi
absenţa mediului familial, condiţii de viaţă precare, anumite
particularităţi ale personalităţii copilului etc) care plasează
∗
Profesor învățământ primar, gradul I la Școala Gimnazială din Mașloc, jud.
Timiș.
1
Olga D. Moldovan, Dana Bălaş Timar, (2006), Psiohopedagogia copiilor
cu handicap de vedere, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, p.14.
218
elevul într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur”2.
Noţiunea de CES „desemnează necesităţile educaţionale
complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare,
necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor
individuale şi/sau caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de
învăţare), precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/
recuperare corespunzătoare”3.
Cerinţele educative speciale solicită abordarea actului
educaţional de pe poziţia capacităţii elevului deficient sau aflat
în dificultate de a înţelege şi valorifica conţinutul învăţării şi nu
de pe poziţia profesorului sau educatorului care desfăşoară
activitatea instructiv-educativă în condiţiile unei clase omogene
sau pseudo-omogene de elevi. Evident că această sintagmă
poate avea înţeles pentru fiecare elev în parte, în sensul că
fiecare elev este o individualitate şi, la un moment dat, într-un
domeniu sau altul al învăţării, reclamă anumite cerinţe
educaţionale specifice pentru a putea înţelege şi valorifica la
maximum potenţialul său în domeniul respectiv. Spre exemplu,
un elev care întâmpină dificultăţi de învăţare la matematică sau
fizică - unde sunt necesare, în special, anumite categorii de
operaţii ale gândirii la care elevul respectiv este deficitar -
poate obţine rezultate foarte bune la disciplinele din celelalte
arii curriculare, chiar peste media clasei. La fel se poate spune
despre un elev coleric sau hiperkinetic care nu-şi poate
concentra atenţia prea mult timp în clasă, dar care poate înţelege
cu uşurinţă conţinutul lecţiilor în momentele sale de atenţie.
Totuşi, termenul de cerinţe educaţionale speciale este
utilizat mai ales în domeniul psihopedagogiei speciale unde
2
Doru Vlad Popovici, (2007), Orientări teoretice şi practice în Educaţia
Integrată, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, p.15.
3
Traian Vrasmas, (2001), Învăţământul integrat şi /sau incluziv, Editura
Aramis, București, p.27.
219
semnifică necesitatea unor abordări diferenţiate şi specializate a
educaţiei copiilor cu deficienţe, a celor cu afecţiuni neuropsihice,
neurofiziologice sau somatice a celor cu dificultăţi de învăţare
persistente şi, mai recent, a celor supradotaţi.
Această expresie desemnează acele cerinţe sau nevoi
specifice faţă de educaţie, derivate sau nu dintr-o deficienţă,
care sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor generale
ale educaţiei pentru un copil. Dacă aceste cerinţe speciale nu
sunt abordate adecvat, nu se poate vorbi în mod real de
egalizarea şanselor, participare şi integrare şcolară şi socială.
Conceptul de „cerinţe educative speciale” aspiră la
depăşirea tradiţionalei separări a copiilor pe diferite categorii
de deficienţe, printr-o abordare noncategorială a tuturor
copiilor. Copiii cu deficienţe/ handicap au aceleaşi trebuinţe de
bază în creştere şi dezvoltare ca toţi copiii: nevoia de afecţiune
şi securitate, de încredere în sine, de responsabilitate şi
independenţă. Ei au în acelaşi timp însă anumite necesităţi
particulare, specifice.
O formulă alternativă, folosită în mod sinonim cu
„cerinţe educative speciale” este „cerinţele/ nevoile speciale”,
sintagmă al cărei înţeles este de multe ori mai întins, incluzând
pe lângă copii cu deficienţe sau cu tulburări de învăţare şi copii
din medii sociale şi familii defavorizate, copii delincvenţi sau
uneori copii din anumite grupuri etnice.
220
EDUCAŢIA SPECIALĂ
Iliia PAVLOVICI PĂTRUȚ∗
Abstract: The author insists upon a topical theme:

Special Education. In order to be more specific we start from
the methods offered by psycho-pedagogy which help us
through specific methods and contents to be be better understood
by those who form this group of pupils with special needs.
Key words: education, pupils, understanding.
Expresia de „educaţie specială” este folosită din ce în ce
mai des în locul celei de „învăţământ special”. Învăţământul
special se referă la educarea copiilor cu deficienţe prin
intermediul unor instituţii şcolare speciale, de regulă separate
de celelalte unităţi şcolare.
„Există două sensuri în care conceptul de educaţie
specială poate fi definit:
▪ în sens restrâns, poate fi definită ca fiind un mod de
educaţie specializată destinată persoanelor cu handicap.
▪ în sens larg, se poate spune că educaţia specială este
un tip de educaţie destinată persoanelor care nu reuşesc să
atingă în cadrul învăţământului obişnuit nivelele educative şi
sociale corespunzătoare vârstei”1.
Educaţia incluzivă
Incluziunea socială este un fenomen mai deplin decât
integrarea socială a diverselor persoane, în sensul că se referă
la absolut toţi indivizii unei societăţi date şi este considerată
∗
Preot gradul I, dr. la Parohia Ortodoxă Mașloc, jud. Timiș.
1
Neamţu, A. Gherguţ, (2001), Psihopedagogia specială, Ghid practic
pentru învăţământ, Editura Polirom, Iaşi, p .66
221
singura care merge până la capăt, oferind efectiv şanse,
oportunităţi, drepturi şi obligaţii egale tuturor persoanelor
dintr-o comunitate, indiferent de mărimea acesteia.
Şcoala incluzivă este maximal cuprinzătoare în ceea ce
priveşte diversitatea elevilor ei, mergând de la deficienţii cu
cele mai severe probleme, acceptând fără rezerve şi indivizii cu
deficienţe comportamentale oricât de grave, ajungând până la a
include în procesul instructiv-educativ, şi elevii supradotaţi, pe
care îi favorizează în consecinţă ceea ce şcoala integrată nu face.
Şcoala incluzivă este total incompatibilă cu şcoala specială,
pe care practic o dezafectează, nemaifiind posibilă coexistenţa,
cu atât mai mult colaborarea cu aceasta, cum se întâmpla cu
şcoala integrată, încă dispusă la asemenea concesii2.
Un obiectiv central al şcolii incluzive îşi propune
eliminarea oricărei etichetări, clasificări şi ierarhizări valorice
sau performanţiale ale elevilor săi, care sunt priviţi ca diferiţi
pur şi simplu în sensul de diverşi, avându-şi fiecare şansele şi
oportunităţile lor, oferite tocmai de şcoala însăşi.
Educaţia integrată este privită ca un proces cu o
evoluţie total diferită de cea tradiţională în care au loc
reformulări de concepte şi teorii legate de normalizare ca un
proces prin care se asigură accesul la tiparele existenţiale şi la
condiţiile de viaţă cotidiană pe cât mai apropiat posibil de
caracteristicile de viaţă obişnuite, pentru toate categoriile de
persoane, astfel încât să se aibă în vedere nu numai felul în care
persoana/ copilul cu dizabilităţi se adaptează la mediu ci mai
ales la felul în care mediul este pregătit să primească şi să
integreze aceste categorii de persoane.
Incluziunea este adeseori asociată cu copii care au
dizabilităţi, sau care au „nevoi educaţionale speciale”. De fapt
incluziunea se referă la educaţia şcolară a tuturor copiilor şi
tinerilor, conform conceptului „şcoală pentru toţi”.
2
D. V. Popovici, (2007), Orientări teoretice și practice în Educația
integrată, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, p.75
222
Oferă posibilitatea autoevaluării şi a consemnării
progresului dobândit în atingerea idealului „şcoală pentru toţi”,
proces important din multiple perspective: a personalului angajat,
a elevilor, a părinţilor precum şi a altor membri şi organizaţii din
comunitate. Şcoala incluzivă presupune o examinare detaliată a
modului în care barierele în calea învăţării şi participării la
educaţie pot fi reduse din calea fiecărui elev3.
Iniţiativele actuale de îmbunătăţire a sistemului
educaţiei incluzive se transformă în modalităţi interactive
croite pe valorile incluziunii. Ele nu sunt o alternativă care să
vizeze creşterea performanţelor şcolare, ci un ansamblu de
propuneri menite să întemeieze educaţia elevilor pe relaţii de
colaborare, pe îmbunătăţirea mediului de învăţare şi predare. În
atingerea acestor deziderate, abordările psihopedagogice
încurajează conturarea unei perspective asupra învăţării în care
copiii şi tinerii sunt implicaţi activ integrând ceea ce li se predă
cu propria lor experienţă de viaţă. Este un document practic,
care analizează toate aspectele din şcoală relevante pentru
incluziune: pregătirea şi atitudinile personalului, amenajarea
clădirii şi a claselor şcolare, precum şi terenurile de joacă,
atragerea elevilor la transpunerea în practică a valorilor incluziunii.
Demararea procesului integrării ca şi al studiilor pe
această temă, continuă şi în prezent, când putem afirma că pe
baza acumulării unei experienţe teoretice şi practice s-a
conturat o concepţie şi o strategie mai clară, cu specific
românesc din care au fost dominante tradiţii, principii şi valori
ale şcolii româneşti susţinute de echipe de cadre didactice,
părinţi, pedagogi, cercetători şi reprezentanţi ai unei organizaţii
a persoanelor cu dizabilităţi, a şcolilor publice cu o bogată
experienţă în încurajarea implementării educaţiei incluzive.
3
D. V. Popovici, (2007), Orientări teoretice și practice în educația
integrată, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, p.73-83.
223
CENTRUL ROMÂNO-GERMAN DE
PREGĂTIRE AGRICOLĂ DIN VOITEG -
FILE DIN ISTORIA RECENTĂ
Ciprian George FORA∗
Abstract: The Romanian-German Professional and

Vocational Training Center in the Domain of Agriculture from
Voiteg, is today an modern organization, non-profit, with a
main objective initiated almost a century ago, objective
updated, respectively developed, so as to insure a better
theoretical and practical specialization in agriculture and not
only, of the people from the village. The expected result is to
obtain qualified professional personnel, well adapted to the
present conditions, that can be productive and competitive in
the labor market. At the same time, we respond to the regional
request coming from the economic environment regarding the
qualification of the personnel in the rural area. The history of
this place is one with ups and downs, with periods of glory and
fall, as you will can see during the paper. In the last two
decades it was started reconstruction and then ensuring the
functioning of the training center so today three big projects are
being implemented simultaneously. The first one is related to
the qualification of the employees in the field of agricultural
mechanization, because today's farm has an important
component related to existing machines and equipments, they
being adapted to the present agricultural structure. Among the
∗
Conf. Univ. Dr. Ing. - Universitatea de Științe Agricole și Medicină
Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României” din Timișoara.
224
training topics we can mention: the use and maintenance of
tractors; optimal use of digital systems in tractors; use and
maintenance of machines for applying plant protection
products; use and maintenance of grain harvesting machineries
and equipments. The second project, developed in partnership
with the School`s Inspectorate of Timiș County, it is closely
linked to the preparation of pupils in the dual system. The
chosen field is that of agricultural mechanic, domain needed
for high-performance agriculture. In addition to use and
maintenance, an important part is to repair of these equipments,
and the need to have qualified personnel in this direction is
obvious. A third project, equally important, is the cultural
development of the young generation by organizing artistic
activities and creative workshops. All these aspects are
presented in detail in the following material, that we invite you
to read.
Keywords: school, agriculture, tradition, history.
Puțini mai știu astăzi că, la ieșirea spre Folea, dinspre

drumul mare al Timișoarei, a existat odinioară „Akerbauschule
Voiteg” devenită ulterior „Deutsche akerbauschule Voiteg”
(figura 1). Acum aproape un veac, în 1926, se punea temelia
unei „ferme școală”, așa cum i-am spune noi astăzi, în care
tinerii de la sat să învețe cum să cultive pământul, cum să
îngrijească animalele, să împletească armonios pregătirea
pentru activitatea zilnică a țăranului acestor meleaguri cu
dezvoltarea culturală și sportivă.
225
Fig. 1. Școala agricolă germană din Voiteg (vedere din 1936)
(fotografie după original din arhiva personală)
Școala Agricolă Voiteg, a fost constituită cu mari

eforturi de țărani sub forma unei societăți pe acțiuni. Valoarea
unei acțiuni a fost echivalentul a 100 kg grâu, și anume a una
mie lei, iar plata putea fi făcută în trei rate anuale. Cursurile au
început în 1927, iar durata unui curs era de șase luni,
desfășurate în perioada de iarnă. La scurt timp, în 1929, a urmat o
lovitură puternică pentru asociație datorită crizei economice
globale cunoscute sub numele de „marea criză mondială”, când
valoarea acțiunilor a scăzut dramatic, de la 1000 lei la 200-300 lei,
iar datoriile au crescut enorm. Soluția salvatoare privind dotarea
cu mașinile și utilajele agricole atât de necesare, a venit în 1934
din partea landului Baden-Württemberg, prin Universitatea din
Hohenheim de lângă Stuttgart, condusă de rectorul Prof. Dr.
Adolf Münzinger, un apropiat al unuia dintre cei mai mari
agronomi ai României, Acad. Gheorghe Ionescu Șișești. Cei doi
s-au cunoscut în perioada când Gheorghe Ionescu Șișești a fost
la studii doctorale la Universitatea din Hohenheim, fiind foarte
226
apreciat de profesorul Adolf Münzinger datorită calităților sale.
Prin urmare, acceptarea școlii din Voiteg la nivel național drept
școală privată de agricultură recunoscută de stat cu predare în
limba germană, a venit în baza acestei relații de cooperare
dintre cei doi, în 18 iunie 1932, prin hotărârea ministerială nr.
132.813, perioadă în care Acad. Gheorghe Ionescu Șișești a
fost ministru al agriculturii românești. Un rol aparte în
înființarea și funcționarea optimă a școlii l-a avut diplomatul în
agricultură domnul Johann Wendel, director și învățător al
școlii, care a modernizat curricula școlară urmând modelul
cursurilor de la universitatea din Hohenheim, a extins cursurile
la două semestre de iarnă când se preda teoria și la două
semestre de vară când se aplicau practic cunoștințele teoretice
însușite. Din perioada de glorie a școlii este prezentat în figura
2 un frumos și sugestiv tablou al absolvenților.
Fig. 2. Tabloul absolvenților 1938-1939 (în mijloc directorul școlii

Johann Wendel) (Engelmann, 1993)
227
Un punct de cotitură pentru locul despre care vorbim
acum a însemnat anul 1945, când prin decret regal, Regele
Mihai I al României a pus la dispiziția Institutului Agronomic
din Timișoara, la înființare, întregul patrimoniu al vechii școli
agricole germane din Voiteg, însemnând clădiri și terenuri
agricole, spre a fi folosit drept centru de practică pentru
studenții de la agronomie. O inițiativă extraordinară, fără de
care tânărul nostru institutul ar fi avut mari lipsuri privind
posibilitățile de pregătire practică de calitate a viitorilor
ingineri agronomi. Din păcate, la scurt timp, în 1949, odată cu
naționalizarea, universitatea pierde dreptul asupra acestei
„comori”, care devine gospodărie agricolă de stat și apoi
întreprindere agricolă de stat, timp de peste 5 decenii.
Anul 2000, a adus schimbări majore în ceea ce privește
„soarta” acestui loc, când, sub patronajul rectorului
Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a
Banatului din Timișoara, domnul Acad. Păun Ion Otiman,
întreaga proprietate a revenit universității. Apoi a urmat în mod
natural întrebarea „ce facem cu acest loc?”∗, mai ales că în
urma unei lungi perioade de timp de folosință (1949-2000),
fără investiții în întreținerea clădirilor, acestea erau într-o
condiție improprie funcționării. Așadar, în primul rând trebuiau
găsite soluții de reconstrucție, într-o perioadă financiară nu
tocmai satisfăcătoare. La inițiativa și cu spijinul, Prof. Dr. Dr.
H.c. Karl Fritz Lauer, colegul de facultate și prietenul de o
viață a domnului rector, a urmat o vizită în Germania care a
deschis calea spre reconstrucția clădirilor găsindu-se acolo,
drept model, școala Deula din Kirchheim unter Teck (Landul
Baden-Württemberg). De ce spun că „a deschis calea”? Din cel
∗
Anni Engelmann, 1993: Woiteg - Wojteg - Vojtek - Woitek - Voiteg.
Geschichte einer Banater Gemainde. Ed. Artprint, București.
228
puțin 2 motive și anume: primul este acela că în urma vizitei
făcute de domnul rector, domnia sa a găsit numeroase
similitudini între ceea ce dorea să edifice la Voiteg și ceea ce
exista deja în Germania acelor zile și al doilea este că în urma
eforturilor diplomatice făcute de domnul profesor Lauer, Statul
Baden-Württemberg, prin ministerul german al agriculturii, a
trimis primele fonduri nerambursabile pentru începerea
reconstrucției, însă doar după o analiză atentă, la fața locului,
făcută de o comisie de specialitate comună, formată din experți
proveniți din Baden-Württemberg și Bavaria. Poate fi
menționat aici faptul că în urma vizitei comisiei la Voiteg, au
urmat dezbateri cu păreri pro și contra reconstrucției, decizia
fiind una greu de luat. Membrii din Baden-Württemberg au
susținut demersul, iar cei din Bavaria, au adus argumentele lor
prin care investiția nu era necesară. Așadar, în final, s-a luat
decizia „pentru”, având argumente solide de utilitate a
demersului drept „proiect pilot pentru România” și prima
treime din fonduri a fost asigurată sub această formă sub
coordonarea domnului ministru al agriculturii din Baden-
Württemberg Willi Stekele și al consulului general al
Germaniei în România domnul Klaus Peter Marte. Au urmat
noi și mari eforturi, prin care domnul rector Otiman a găsit
resurse la ministerul educației din țara noastră pentru restul de
două treimi din banii necesari și au început lucrările care au
durat din 2002 până în 2008. S-au reconstruit în prima etapă
(2002-2006) aproape din temelie: clădirea principală (parter,
etajul unu și mansarda), rezultând 10 săli (laboratoare), grupuri
sanitare pe fiecare etaj, 13 camere de cazare la mansardă cu
baie proprie, însumând 30 de locuri; clădirea administrativă
(parter, etajul unu și mansarda). A doua etapă de reconstrucție
(2006-2008) a fost coordonată cu grijă de domnul rector Prof.
Dr. Dr. H.c. Alexandru Pavel Moisuc. Astfel, au fost
reconstruite din temelie 3 ateliere spațioase, cantina din două
229
corpuri și „casa paznicului”. O mare nerealizare a proiectului
rămâne reconstrucția „casei directorului”, o problemă
nerezolvată până în zilele noastre. Legat de „casa directorului”
trebuie subliniat faptul că unul dintre directorii de seamă ai
școlii agricole germane din Voiteg, a cărui realizări le-am
menționat anterior, a fost domnul Johann Wendel, cofondator
și învățător al școlii, care a locuit aici timp de peste un deceniu
și care a îndrăgit din inimă acest loc, dormindu-și somnul de
veci în curtea școlii sale.
Rolul Consulatului Republicii Federale Germania la
Timișoara în reconstrucția și apoi funcționarea centrului de
pregătire din Voiteg a fost unul deosebit de important,
remarcându-se încă de la început eforturile făcute de excelența
sa domnul consul Rolf Maruhn a cărui „proiect de suflet” a fost
în perioada sa de activitate la Timișoara. În zilele noastre se
îngrijește de dezvoltarea noastră excelența sa domnul consul
Ralf Krautkremer, personalitate care rămâne în permanentă
legătură cu noi și care ne sprijină cu toată deschiderea ori de
câte ori este nevoie.
Odată cu refacerea clădirilor (figura 3), noi întrebări
s-au deschis în mintea și inima celor implicați: „ce putem face
pentru ca activitatea să înceapă?”, „cine va asigura fondurile
necesare funcționării?”, „cu ce personal se va lucra?” și multe
altele. Soluția care s-a găsit a fost aceea de a constitui o
asociație compusă din 3 parteneri: Universitatea de Științe
Agricole și Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al
României” din Timișoara, reprezentată prin rector (rectorul
universității ocupă funcția de președinte al asociației: primul
președinte a fost domnul Prof. Dr. Dr. H.c. Alexandru Pavel
Moisuc, urmat de domnul Prof. Dr. Paul Pîrșan, actualmente de
domnul Prof. Dr. Cosmin Alin Popescu), Școala Deula Baden-
Württemberg, reprezentată prin director (directorul ocupă
poziția de membru în adunarea generală a asociaților, primul
230
membru fiind domnul Dr. Georg Haller, iar în prezent domnul
Rudiger Heining), Forumul Democrat al Germanilor din Banat,
reprezentată prin director (directorul ocupă poziția de membru
în adunarea generală a asociaților, primul membru fiind
domnul Prof. Dr. Karl Singer, iar în prezent domnul Prof. Dr.
Ioan Fernbach), asociație care și-a început activitatea în anul
2007 sub numele de Centrul Româno-German de Pregătire și
Perfecționare Profesională în Domeniul Agriculturii din
Voiteg, a cărui director sunt de la înființare până în prezent. De
altfel, implicarea mea în acest proiect a început din anul 2006,
când domnul profesor Lauer, conducătorul meu de doctorat,
m-a invitat să preiau această responsabilitate.
Fig. 3. Centrul Româno-German de Pregătire și Perfecționare

Profesională în Domeniul Agriculturii din Voiteg în anul 2019
(fotografie originală din arhiva personală)
231
Așadar, se intră într-o nouă etapă care trebuia să atingă,
încetul cu încetul, dezideratul propus acela de a deveni în timp
„o sursă regională importantă de informare și pregătire la cel
mai înalt nivel pentru spațiul rural, în special pentru tineri”.
Mă aflam în situația de a găsi soluții pentru pornirea proiectului
cu resurse financiare practic inexistente. Din aproape în
aproape, discutând cu fermierii, am identificat că este necesar
ca fermierii să poată folosi noile mașini și utilaje agricole în
siguranță și la capacitate maximă, fapt confirmat și de domnul
rector Prof. Dr. Paul Pârșan, care a sprijinit această inițiativă.
Primul proiect major cu tema „pregătire prin bună
practică”, a însemnat dezvoltarea primului curs și anume acela
de mecanizator agricol, la care fermierii erau invitați să
cunoască detalii importante pe această temă și să învețe cum
trebuiesc utilizate și îngrijite respectiv reparate corect și la timp
mașinile și utilajele din fermă. Înainte de a începe cursurile am
solicitat sprijinul Ministerului Agriculturii din Baden-
Württemberg pentru a ne finanța pregătirea profesională a
lectorilor care urmau să predea la Voiteg. Acest lucru s-a
realizat în anul 2007, când domnul Dr. Georg Haller, directorul
Deula Baden-Württemberg, a pregătit pentru noi un curs
intensiv de 2 săptămâni, curs special pentru tema noastră.
Alături de mine au participat următorii colegi: Conf. dr. Sorin
Bungescu, Ing. Stelian Groza, Ing. Octavian Iftimie, Ing. Iosif
Pantea, Ing. Milan Craia, Ing. Lila Ciulu, Ing. Silvia Pătruică,
Ing. Mitică Leșan și Gheorghe Butnaru. Traducerea a fost
asigurată de domnul profesor Lauer și de domnul Walter Stahli.
Întorcându-ne în țară cu bagajul de cunoștințe acumulat am
început cursurile (figura 4). Din anul 2008, când a avut loc
primul curs și până în prezent, au participat la cursul de
mecanizator agricol un număr de 412 fermieri, în principal din
Banat, dar și din alte zone ale țării. La acesta s-au adăugat pe
parcursul timpului și alte cursuri: cursul practic de tractoare și
232
GPS-uri pentru tractoare (16 absolvenți); cursul practic de
mașini de aplicat produse fitosanitare (78 absolvenți); cursul
practic de mașini și echipamente de recoltat cereale (15
absolvenți). Cu fondurile obținute din cursurile oferite a fost
asigurată îngrijirea campusului din Voiteg și s-a pregătit
pornirea și apoi funcționarea celui de-al doilea proiect în anul
2018, după parcurgerea, timp de 2 ani, a numeroase consultări
cu inspectoratul școlar al județului nostru.
Fig. 4. Instantaneu din timpul pregătirii fermierilor

Al doilea proiect cu tema „cu meseria de mecanic

agricol ai viitor”, adresat elevilor absolvenți de 8 clase, a
însemnat o nouă provocare pentru noi. Sprijinul a venit de
acestă dată din partea domnului rector Prof. Dr. Cosmin Alin
Popescu, care înțelegând importanța demersului a dat „undă
233
verde” acțiunilor și s-a implicat în desfășurarea lor în
momentele de dificultate. Propuneam elevilor pregătire
profesională în sistem dual (pregătire teoretică cât este necesar
și pregătire practică cât mai multă). În parteneriat cu Liceul
Tehnologic „Casa Verde” din Timișoara, în anul școlar 2018-
2019, s-a pornit prima clasă cu 26 de elevi, iar în anul școlar
2019-2020, a doua clasă cu 24 de elevi. Pregătirea teoretică a
elevilor se realizează la liceu, la Timișoara, iar pregătirea de
specialitate la centrul nostru de pregătire din Voiteg (figura 5).
Suplimentar elevii merg în practică la cele 15 ferme partenere
ale proiectului. Pe termen scurt avem obiectivul de a asigura o
clasă pe ciclu de studii (IX-XI) și permanentizarea ei. Pe
termen mediu și lung dorim diversificarea meseriilor pentru
care pregătim elevii. Împreună cu partenerii noștri am reușit
dotarea la standarde europene a primului laborator modern de
mecanică agricolă din regiunea noastră, în care elevii găsesc
cele mai bune condiții de învățare și dezvoltare de competențe
și deprinderi profesionale, atât de importante pentru meseria
care le va asigura viitorul. Unul dintre cei mai importanți
sprijinitori ai noștri rămâne tot un cetățean german, în persoana
domnului Dr. Marcel Wiessehof care, în momentele de
cumpănă a fost alături de noi din toate punctele de vedere.
Finanțatori speciali ai școlii au mai fost printre alții, compania
Mewi, compania Ipso și compania Claas, care apreciază astfel
eforturile noastre. Un rol aparte rămâne atribuit universității
care an de an sprijină, atât cât se poate, activitatea desfășurată
la centrul de pregătire din Voiteg.
234
Fig. 5. Instantaneu din timpul pregătirii elevilor
Al treilea proiect cu tema „Ziua Pământului Bănățean”

(figura 6), este unul de importanță culturală pentru elevii
școlilor de la sat. Acest proiect a fost inițiat din dorința de a
păstra tradiția rurală în rândul tinerilor și a dascălilor lor.
Proiectul, ajuns la a V-a ediție, se bucură de sprijinul
Consiliului Județean Timiș, dorindu-se a fi un model
multicultural. În activitatea noastră ne bucurăm în permanență
de sprijin duhovnicesc și de cuvânt de învățătură din partea
preoților bisericilor ortodoxe din vecinătate, în special din
partea Pr. Dragan Giorgiev, Pr. Valentin Bugariu, Pr. Sebastian
Andrei Petrescu. Lucrarea de față vine drept răspuns la invitația
primită de a participa la Colocviile Revistei de Cultură și
Religie Rurală „Arhanghelul”. Credință. Educație. Tradiție.,
aflat la prima ediție, invitație pe care o onorăm cu plăcere.
235
Fig. 6. Instantanee din timpul ediției a IV-a și a V-a
a Zilei Pământului Bănățean
(fotografii originale din arhiva personală)
236
În curând, Școala Agricolă din Voiteg, va împlini 100
de ani de la înființare și trebuie să rămână o școală de elită a
agricultorilor, un model demn de urmat. De-a lungul anilor prin
multă muncă în această școală s-au împlinit vise, s-au format
oameni și caractere. Noi, generațiile de azi, prinși la rândul
nostru în vâltoarea vremurilor în care trăim, avem datoria de a
respecta eforturile și dorințele făcute de zeci de oameni de
mare valoare, aminitiți sau nu în lucrarea nostră, care au crezut,
au luptat, s-au sacrificat și au sperat într-un gând comun: hrana
sănătoasă de pe masa noastră trebuie produsă la sat de oameni
bine pregătiți teoretic și mai ales practic, cu bună credință,
încrezători în cunoștințele și deprinderile lor. Să arătăm,
așadar, că agricultura țării noastre are viitor, un viitor aflat în
mâini bune.
237
ROLUL FAMILIEI ȘI ROLUL RELIGIEI
ÎN EDUCAȚIE
David NENCIU∗
Educatia reprezintă totalitatea metodelor aplicate cu

scopul dezvoltării și formării unor însușiri morale. Aceste
calități au rolul de a ajuta persoanele dintr-o comunitate să
relaționeze și să comunice într-un mod civilizat. Majoritatea
oamenilor își dobândesc aceste însușiri pe parcursul copilăriei
datorită familiei și a persoanelor din jurul lor. Prima etapă a
educației are loc în primii 7 ani de viața când copilul învată de
la părinți cum trebuie să se comporte în general. În următoarea
etapă copilul intră într-o colectivitate, școala, unde este nevoit
sa comunice cu profesorii și cu ceilalți elevi. Acesta își
formează un grup de prieteni și învată să îi respecte.
În familie copilul se dezvoltă, devenind astfel o ființă
socială. Familia are cea mai puternică influență asupra
copilului. Acesta trebuie să găsească exemple demne de urmat
în familia din care provine. Din această cauză membrii familiei
trebuie să își unească forțele pentru a duce procesul de educare
la sfârșit. Pe parcurs ce copilul interactionează și cu alte
persoane decât membrii familiei, acesta poate găsi și exemple
negative în oamenii pe care îi întâlnește. Părinții acestuia
trebuie să îi explice într-un mod ușor de înteles, faptul că nu
toți oamenii sunt educați, dar el trebuie să fie diferit față de
acești oameni și să dea dovadă de o educație exemplară.
Religia are de asemenea un rol semnificativ în educația
copilului deoarece aceasta reprezintă partea spirituală a
∗
Elev, clasa a IX-a la Colegiul ,,Ana Aslan” in Timișoara.
238
educației lui. La scoală, profesorul de religie îi învață pe copii
Învățăturile Domnului. Acestea reprezinta cele mai bune
exemple din care copilul are doar de învațat.
Copilul învață de mic să se roage fapt care îl ajută să își
dezvolte credința și gândirea pozitivă. Prin informațiile primite
de la profesorul de religie sau de la Biserică, acesta vede și o
parte divină a lumii în care exista speranța și bunătate.
În opinia mea, familia și religia au un rol semnificativ
în viața unui copil. Acestea reprezentând primele două
colectivități în care intră copilul. Când se naște se alătură
familiei iar la botez se alătură Bisericii.
În primul rând, cu ajutorul familiei copilul este integrat
în Biserică prin Taina Sfântului Botez. Nașii lui au rolul de
parinți spirituali, aceștia ocupându-se de educația spirituală a
copilului. Împreună cu parinții, nașii îi arată copilului cum
trebuie să se comporte în biserică și îl învață să se roage.
În al doilea rând, familia implementează bazele
educației copilului de când acesta începe să vorbească. El este
învățat să își respecte părinții, bunicii, și ceilalți membrii ai
familiei. Copilul trebuie să învețe bunele maniere din familie
pentru a se putea descurca în societățiile în care va intra.
În concluzie, familia si religia au un rol extrem de
important în educarea si dezvoltarea personalității unui copil.
Acestea stând la bazele educației încă din antichitate.
239
DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
ROMÂNESC, IMPORTANT OBIECTIV AL
ACTIVITĂȚII REUNIUNII ÎNVĂȚĂTORILOR
DIN EPISCOPIA CARANSEBEȘULUI (1869-1918)
Virginia ARDELEAN∗
Abstract: The meeting of teachers from the Diocese of

Caransebeș was a professional organization of teachers from
this part of the Romanian country who campaigned for the
development of confessional education, the improvement of the
Romanian language, Romanian spelling and spelling. Through
direct meetings and the elaboration of documents in the form of
papers, scientific presentations and dissertations, valuable
methodological formulations for the scientific development of
the Romanian school were brought.
Keywords: association, diocese, teacher.
Ideea și îndemnul înființării unei asociații a învățătorilor

români în dieceza Caransebeșului a aparținut episcopului Ioan
Popasu, care era convins că organizarea învățătorilor într-o
asociație reprezintă un important factor al progresului.
Îmbrățișând ideea de a se înființa Reuniunea, Ioan
Popasu a avut intuiția de a sesiza înaintea altora că această
instituție putea fi canalizată nu numai spre ridicarea măiestriei
profesionale sau apărarea drepturilor materiale. Ea trebuia să
devină, în fața pericolului de deznaționalizare promovat după
∗
Prof. dr. Episcopia Caransebeșului.
240
1867, o tribună de consolidare a românismului în Banat1.
Învățătorii organizați într-o reuniune pot înlătura orice atac
îndreptat asupra existenței și autorității lor2.
În ciuda legilor maghiare antiromânești, predarea-
învățarea limbii române în școala confesională a reprezentat o
modalitate certă de menținere a identității naționale.
Disciplinele care alcătuiau „limba maternă” în școlile
românești: scrierea, citirea, gramatica, compunerea, precum și
problemele legate de ortografie și de manualele școlare, au stat
în atenția adunărilor generale ale Reuniunii cât și în atenția
despărțămintelor3.
Începutul s-a făcut la 25 sept. 1872, cu prilejul adunării
generale de la Bocșa Montană, când Ioan Marcu a prezentat
dizertația „Despre necesitatea şi datorința de a ne cultiva
limba”4: „Noi, românii de azi, voind a fi mădulari și factori
folositori ai poporului și națiunii noastre, ce interes, ce
datorință mai sântă trebuie să nutrim în piepturile noastre,
dacă nu a dezvolta toate puterile spirituale şi morale spre
cultivarea limbei și […] spre înflorirea și promovarea
culturei…”5.
În anii următori tematica modalității predării limbii
române a intrat mereu în preocuparea conducerii Reuniunii,
problemele fiind analizate atât în adunările generale cât și în
activitățile desfășurate de despărțăminte.
1
Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995, p. 105.
2
Pavel Jumanca, Vechile organizații profesionale învăţătoreşti, în „Altarul
Banatului”, II, 3-4/1945, p. 141.
3
Petru Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Editura Facla,
4
„Familia”, XI (1875), nr. 43, p. 501-503, apud P. Oallde, op. cit., p. 241.
5
P. Oallde, op. cit., p. 241.
241
Pentru exemplificare, câteva aspecte:
Nr. Data și locul Tema și autorul Forma de Nr. notei

crt. activității manifes- bibliogra-
tare fice
1. 25 Sept. Necesitatea și datorința de a disertație 6
1872 ne cultiva limba de înv. Ioan
Bocșa Marcu, învățător în Bocșa
Montană Montană
2. 26 VIII / 7 Despre îmbinarea ortografiei expunere 7
IX 1879 etimologice cu cea fonetică, științifică
Făget de prof. la Preparandia Arad, („unu
Atanasiu Sandor tractatu”)
3. 14/26 VIII Tractat practic din referat 8
1889 legografie, propunând litera metodic
Făget a în legătură cu celelalte
vocale de înv. Pantelimon
Giurgioniu, învățător în
Hanzeşti
4. 17/29 X Metodul de observat la disertație 9
1893 trătarea bucăților de cetire:
Bocșa 1. din punctul de vedere al
Montană cetirii logice şi al
reproducerii
2. din punct de vedere
gramatical de Dimitrie
Petroviciu, învățător în
Socolar
6
George Joandrea, Primii şase ani…, în F.D., XXV (1910), nr. 48, p. 2;
Almanach…, p. 45-46.
7
Ioan Marcu, Protocolul adunării generale a IX-a…, Arad, 1880, p. 39-51.
8
Ioan Marcu, Protocoalele adunărilor generale XVI-XXII…, Lugoj, 1894,
p. 58-59; F.D., IV (1889), nr. 38, p. 2.
9
Ioan Marcu, Protocoalele…, Lugoj, 1894, p. 96; F.D., VII (1892), nr. 18,
p. 7-8.
242
5. 10/22 IX Despre modificarea unor disertație 10
1895 caractere în scrierea
Caransebeș românească de Ilie Trăilă,
avocat în Oraviţa Montană
(membru fondator)
6. 20 IX 1898 Simplificarea grafici[i] şi disertație 11
Vârșeț ortografi[e]i de Ilie Trăilă
7. 20 VIII 1906 Limba maternă ca bază a disertație 12
Băile învățământului în școala
Herculane poporală de George Joandrea
8. 29 VIII/11 Gramatica lui Ianache disertație 13
IX 1910 Văcărescu de George Joandrea
Panciova
9. 28 VIII/10 În ce măsură contribuie disertație 14
IX 1911 învățământul limbii materne
Băile la dezvoltarea cugetării de
Herculane înv. Petru Bandu, învățător în
Reșița Montană
Preocupările privind perfecționarea predării limbii

române se evidențiază și prin studii apărute în presa vremii. În
studiul „D’ale ortografiei românești”, prof. Enea Hodoș de la
Institutul Pedagogic Diecezan susține: „… În ortografia
română, după lupte înverșunate între etimologiști și fonetiști,…
principiul fonetic s-a adoptat pretutindeni la români”15. Studiul
a favorizat ample dezbateri în rândul învățătorilor. Învățătorii
Constantin Liuba16, Teodor Petrișor17, în numele colegilor, sunt
10
Almanach…, p. 63.
11
F.D., XI (1896), nr. 1, p. 6-7; F.D., XIII (1898), nr. 12, p. 1-2.
12
F.D., XXI (1906), nr. 44, p. 4.
13
F.D., XXV (1910), nr. 36, p. 4
14
F.D., XXVI (1911), nr. 36, p. 5
15
Enea Hodoş, D’ale ortografiei româneşti, în F.D., VI, nr. 7/1891, p. 5.
16
F.D., VI, nr. 9/1891, p. 5.
243
cu totul de acord cu punctul de vedere exprimat de prof. Enea
Hodoș, exprimându-și opinia în paginile Foii Diecezane.
În aceeași idee privind grafia şi ortografia românească
s-au remarcat studiile avocatului Ilie Trăilă de la Oravița
(membru fondator al Reuniunii). Comitetul Reuniunii, după o
adâncă și minuțioasă analiză, a hotărât ca „elaboratul” său
„Despre necesitatea unor corecturi în grafia și ortografia
noastră” să fie trimis la Academia Română, la București,
singura „… care este competentă să decidă valoarea acestui
studiu”18.
Preocupări privind grafia şi ortografia românească s-au
evidențiat și în perioada următoare. Astfel, înv. Gheorghe Jianu
din Oravița Română îşi exprimă opinia în referatul „Stabilirea
unei ortografii unificate obligatoare pentru toate școalele
noastre din dieceza Caransebeșului”19, „elaborat” apreciat de
învățătorii participanți la adunarea generală din 23 aug. 1899
de la Orșova.
Toate aceste preocupări au demonstrat interesul pentru
perfecționarea cunoașterii limbii române. Ca o încununare a
acestor preocupări, Consistoriul diecezan, ca senat școlar, în
ședința din 2 XI 1906, a hotărât și a dispus introducerea
ortografiei Academiei Române la Institutul pedagogic diecezan
şi „în toate şcoalele din dieceza Caransebeșului”20.
În primii ani ai secolului XX sporește interesul pentru
cuprinderea în activitățile Reuniunii și a despărțămintelor care
au făcut parte din Granița militară. În protopopiatele Panciova,
17
F.D., VI, nr. 12/1891, p. 5.
18
Protocoalele adunărilor generale ținute la Lugoj şi Vârșeț în anii 1897 şi
1898, Caransebeș, 1899, p. 15.
19
Rapoartele adunărilor generale ținute în anii 1899-1902, Caransebeș,
1904, p. 6, apud P. Oallde, op. cit., p. 244.
20
F.D., XXI, nr. 47/1906, p. 6.
244
Mehadia, Bozovici s-a evidențiat interesul învățătorilor de a
participa la activitățile Reuniunii învățătorilor, lăsând la o parte
opreliștile din timpul administrației militare.
Remarcăm activitatea de mare amploare care s-a
desfășurat la Panciova, la 11.IX.1910, la care au participat cca
500 persoane21. Au participat ca invitați delegații Reuniunilor
învăţătoreşti „surori” din dreapta și stânga Mureșului,
reprezentantul Înaltului Guvern, protoprezbiterul Trifon
Miclea, reprezentantul Consistoriului Diecezan, referentul
școlar Ștefan Jianu, președintele Reuniunii sud-ungare a
învățătorilor de stat şi comunali.
Cu acest prilej, Conferința ținută de învățătorul George
Joandrea din Lugoj, „Gramatica lui Ienache Văcărescu”, a avut
un puternic ecou asupra participanților. Autorul face o
incursiune în istoria şi cultura neamului românesc, încheind cu
testamentul literar al lui I. Văcărescu:
„Urmașilor mei Văcăreşti
Las vouă moștenire:
Creșterea limbii românești
Şi-a patriei cinstire”.
Datorită succesului înregistrat se propune ca această
conferință să fie premiată din fondurile Reuniunii.
Desigur, prezentarea acestei teme reprezenta un act de
mare curaj, în condițiile în care legislația maghiară îngrădea tot
mai mult drepturile românilor.
Prezența a numeroase teme privind perfecționarea
cunoașterii limbii române, atât în activitatea adunărilor
generale cât și în adunările despărțămintelor demonstrează
interesul tuturor învățătorilor dar și al intelectualilor de frunte
ai locului de a fi la curent şi de a aplica cele mai noi orientări
21
F.D., XXV, nr. 36/1910, p. 4.
245
ca urmare a cercetărilor specialiștilor. Apreciau păstrarea
permanentă a legăturii cu „patria de origine”, Academia
Română fiind considerată supremul for științific.
... Și toate acestea, în plin proces de sporire a influenței
maghiare asupra învățământului.
Reuniunea a avut un rol foarte important în dezvoltarea
învățământului românesc, în perfecționarea pregătirii didactice
și metodice a învățătorilor, în susținerea şi rezolvarea
problemelor sociale ale membrilor ei. Prin dizertații, prin
referate, prin lecții practice demonstrative, prin dezbateri,
Reuniunea a creat și întreținut o orientare pedagogică generală
la o ridicată cotă calitativă, favorabilă predării tuturor
obiectelor de învățământ. Reuniunea a manifestat un interes
special pentru limba maternă. Ion Ionaşiu, unul din președinții
Reuniunii, recomanda învățătorilor „cu deosebire a cultiva
limba curat românească în școala”.22
Succesele predării-învățării limbii române în școlile
episcopiei au fost constatate din plin cu prilejul examenelor
școlare anuale. Presa vremii ne oferă destule mărturii în acest
sens.
La Ohaba-Mâtnic, în 1899, „au excelat elevii cu
răspunsurile lor de cetire”.23
La mai toate școlile confesionale gr. ort. române din
sudul Banatului, în 1910: „Limba română, în acest an, s-a
propus mai bine decât în anii trecuți […] Literatura s-a propus
în toate şcoalele […] Din stilistică şi ortografie s-au dat
rezultate satisfăcătoare. Gramatica s-a predat cu multă
râvnă”24.
22
Ioan Marcu, Raportul…, în Almanach…, p. 57.
23
F.D., (XIV)/1906, nr. 4, p. 1.
24
Educatorul” (II) 1910, nr. 9, p. 158
246
Chiar și în condițiile cu totul neprielnice ale școlilor de
stat, limba română a înregistrat victorii impresionante, datorate
priceperii și zelului național al învățătorilor și profesorilor
bănățeni.
La examenul de limba română de la Gimnaziul (de stat)
din Caransebeș (clasele superioare ale profesorului Cornel
Corneanu), în 1915: „Succesul examenului a fost desăvârșit
[…] Direcțiile literare ale literaturii noastre mai noi, poeții,
scriitorii noștri moderni și operele lor au fost caracterizate cu
multă dibăcie […] Caracterizarea cântecului, odei, elegiei,
epigramei, baladei, romanței etc. se făcea pe baza recitării
poeziilor celor mai alese din autorii noștri moderni și clasici.
Iar în clasa a V-a, pe lângă fixarea regulilor stilistice,
referitoare la podoabele de stil şi la compozițiuni, elevii au
trădat o cunoaștere perfectă din operele mai de seamă ale lui
Creangă, Alecsandri și Coșbuc”25.
Succesele obținute au fost pe măsura scopurilor şi
sarcinilor obiective ale luptei naționale; activitățile concrete la
clasă cu elevii ale învățătorilor şi profesorilor au generalizat în
episcopie limba literară unică, au consolidat unitatea spirituală
cu românii din celelalte provincii românești.
În 1878, renumitul învățat Simeon Mangiuca afirma cu
admirație: „Nu numai din jurnale, dar şi din experiența
personală s-a putut multă lume convinge şi încredința cum că
reuniunile de învățători români … au făcut astfel de mari
progrese în cultură, încât întrec şi covârșesc în proporțiune
progresele tuturor altor reuniuni de învățători din patrie”26. În
anul 1897, profesorul Patriciu Drăgălina consemnează
următoarele: „corpul didactic al diecezei noastre nu e
nicidecum inferior altor corporațiuni de asemenea natură. Cine
25
F.D., (XXX)/1915, nr. 20, p. 7.
26
Protocolul..., Reșița Montană 1879, p. 13.
247
voiește a se convinge de acest adevăr n-are decât să se prezinte
într-o adunare a învățătorilor noștri şi să asculte disertațiunile
sublime, care le cetesc membrii ei. Prestațiunile lor avântate ţin
concurență cu productele altor reuniuni învăţătoreşti din țară”27.
Un adevărat „portret” al învățătorului român confesional,
membru al Reuniunii învățătorilor din dieceză este prezentat de
protopopul Ioan Pinciu 215 - comisar consistorial la adunarea
generală a Reuniunii învățătorilor ținută la Ciacova 21-22 sept.
1907: „învățătorul... e un spirit avântat, însuflețit, care trăiește
pentru chemarea sa şi muncește cu succes ca sublima țintă a
școlii să se atingă. Adevăratul învățător… din toate puterile se
silește să țină pas cu spiritul timpului.”28
Având în vedere întreaga ei activitate, prin numeroasele
ei acțiuni de culturalizare, ca și datorită faptului că din
rândurile sale făceau parte nu numai învățători, ci și alte
categorii socio-profesionale, Reuniunea a devenit o veritabilă
societate culturală29. „Adunările ei generale sunt adevărate
sărbători culturale”30.
Învățătorii români din dieceza Caransebeșului se
mândreau cu organizația lor: „Reuniunea noastră învăţătorească
este cea mai puternică dintre reuniunile similare din patrie”31.
Prin activitatea sa bine organizată și de mare intensitate
și elevație pedagogică, Reuniunea învățătorilor gr. ort. din
dieceza Caransebeșului a promovat constant un spirit înnoitor,
favorabil celor mai îndrăznețe cuceriri ale științei pedagogice
din vremea respectivă.
27
F.D., (XII)/1897, nr. 44, p.5
28
F.D., (XXII), nr. 39/1907, p. 2-3.
29
P. Oallde, op. cit., p. 239.
30
Gheorghe Jianu, Cărare nouă, în „Educatorul”, I (1909), nr. 1, p. 1.
31
Ibidem.
248
III. TRADIȚIE
249
250
,,QUOD LAMPADA TRADUNT…”
Ioan Viorel BOLDUREANU∗
Abstract: The enlightened Word of Order here and in

places everywhere, which calls us and (re) unites us both in this
year's Symposium - entitled Faith, Education, Tradition - and
in the book we hope to emerge from today's utterances, looking
for both (and utterances and the proper book) the meaning, this
seems to be discernible in a Crâmpei of Latinity left, behold,
persevering in memory and put the title of my present
communication: Quod lampada tradunt.
Keywords: bachelor's thesis, traditional culture,

ethnographic atlas
Luminatul Cuvânt de Ordine de aici și din locurile de

pretutindenea, ce ne cheamă și ne (re)unește atât în Simpozionul
din acest an - intitulat Credință, Educație, Tradiție - cât și în
cartea pe care o nădăjduim a se ivi din rostirile de acum,
căutându-le amândurora (și rostirilor și cuvenitei cărți) noima,
aceasta pare a se desluși într-un Crâmpei de latinitate rămas,
iată, stăruitor în memorie și pus de titlu comunicării mele
prezente: Quod lampada tradunt.
În sprijin vin nu doar nesperata-mi și neașteptata ținere-
de-minte, ca toiag și punte către o înfelungă zăbavă printre
titluri de cărți, nume de autori și iscoditori de idei și gânduri -
începută cam de pe când, în urmă cu aproape jumătate de veac,
prinsesem a rostui teza primei mele licențe -cea în filologie- la
∗
Prof. univ. dr., Universitatea de Vest din Timișoara.
251
Universitatea din Timișoara, intitulată Surse ale esteticului în
cultura populară (1973).
Statornic și sedentar în loc și gând de felul meu, după
cam un deceniu, am trecut a doua licență, cea în filosofie, la
Universitatea din Cluj, cu teza intitulată Dimensiuni ale
creativității estetice (1982). Aceste două teze au stat statornic
de temelie pentru cartea Eseu despre creativitatea spiritului.
Surse arhaice pentru Aistheis, Cuvânt înainte de I.P.S. Nicolae,
Mitropolitul Banatului, Editura Eminescu, București, 1997.
Apoi, zorindu-mă, de parcă aș fi ascultat porunca din
ucazul ,,Cincinalul - în patru ani - jumătate!” (ciupind câte ceva
timp și din precedentele două-trei), am susținut doctoratul în
filologie la Universitatea din Timișoara cu teza Folcloristica
bănățeană și ideologia Școlii Ardelene (1985), care s-a
finalizat (după doi-trei ani) într-o carte intitulată Cultura
românească în Banat (Secolul al XIX-lea), care însă n-a putut
să apară decât după 1989 (ca și cea de la ,,Eminescu”, dar
Cultura românească… ceva mai devreme, în 1994 - la Editura
Helicon, Timișoara).
După 1989, două (ambele profund bănățene) mi-au
devenit preocupări de căpătâi. Cea dintâi, încă din 1991,
literatura dialectală bănățeană, singura existentă în întreaga
literatură și cultură română, iar a doua, de prin 2010 când am
gândit, am elaborat proiectul și mi-am format și organizat
echipa de zece specialiști pentru realizarea Atlasului etnografic
al Banatului Istoric proiectat în 11 volume, din care al nouălea
este în curs de apariție la Editura Eurostampa din Timișoara.
Echipa Atlasului este, în sine profesionist grăitoare; în afară de
doctorand, și de doi specialiști de la Muzeul Banatului, din
Universitatea de Vest, opt cu grade didactice diferite, iar cinci
sunt chiar conducători de doctorat în filologie, antropologie și
studii culturale, geografie și etnomuzicologie. Cât despre
celălalt pilon al preocupărilor mele fundamentale bănățene,
252
literatura dialectală bănățeană, pe lângă ce aproape o sută de
volume (de la plachete și volume laureate la culegeri de
Nominalizați la Concursul ,,Marius Munteanu”) și până la
marea Antologie a literaturii dialectale bănățene (poezie,
proză, teatru) 1891-2017 apărută în două ediții la Editura
Universității de Vest, mai adaug precizarea că despre această
literatură au fost susținute și validate două teze de doctorat, iar
despre fenomenul corelativ al Condeierilor bănățeni a fost
elaborată și în faza de susținere publică încă o teză – tuturor
celor trei eu fiindu-le conducător.
Este mai mult decât firească o întrebare formulată
apăsat: ,,De ce spune toate astea Boldureanu însuși?”. Este
evident că proverbiala glumă despre ,,lăudăroșenia
bănățeanului” ar părea încununarea neseriozității.
Dar dacă Boldureanu se pronunță (rostit sau în scris)
despre unicități (încă) necunoscute (sau nu îndeajuns cunoscute),
ele pot ușor (a)părea incredibile, apoi (tot mai radical)
inandmisibile. Paradoxal este faptul că inadmisibilitatea
radicalizată până la intoleranță absolută) vine tocmai de la
,,tradiționalistă” și / sau în numele Tradiției, iar încă mai
radical și mai intolerant - de la ,,marile ideologii” ale
patriotismului, raționalismului, etnocentrismului, xenofobiei și
altele. Așa că parafrazând aici chiar ,,vorba bănățeanului”: Nu
că m-aș lăuda, numaʼ mi-s tare fălos; și d-aia încă mă rog să
fiu credzut nu baș numai pă cuvânt, dar pe ce scriu, căci pe-
alea chiar le cam știu (fiindcă am știut să le caut, să le găsesc
știind ce caut și ce să caut - de-aia le-am și găsit și le-am și
înțeles).
Dând de știre toate acestea și mai ales scriindu-le, mă
simt onorant să particip la simpozionul nostru (tocmai pentru
că îl simt și al meu) - căci la fel ca anul trecut, și anul acesta,
mă simt onorat să particip la Congresul al II-lea al latinității
253
limbii și culturii române din toamna acestui an, organizat de
Filiala Timișoara a Academiei Române.
Așadar și aici și acolo - și acolo și aici, respectuos
propun în esență aceleași referințe și idei. De aceea, în timpul
ce mi-a rămas aici pentru vorbire, voi glosa asupra lor plecând
de la crâmpeiul de proverb latin ,,quod lampada tradunt”.
Pornind de la forma verbală tradunt, e vorba, din cât ne
dăm seama de un sinonim morfologic al latinei preclasice, care
a răsunat printr-o consonanță veche de milenii cu rădăcini în
bătrâna Civilizație și Cultură Europeană cea anterioară
invaziilor europene, această civilizație și cultură a Vechii
Europe putând fi substratul cel mai adânc1, care poate fi
fundament comun pentru civilizația (și limba) etruscă, pentru
că și la etrusci (moștenit direct de latini) apoi de italieni există
rădăcina (etimonul) etrusc - braca - care a dat în italiană și în
română un verb asemănător ca înțeles și ca ,,aspect sonor”
(fonetic) îmbrăca.
Doar că în străromână (daco-romane dinaintea invaziei
slavilor (sec. VI-VII) și aproape sigur în Banatul istoric al
acelei perioade (această provincie aflându-se în altă arie a
Tracilor - anume cea traco-iliră) în ocupația oieritului,
diferența dintre păcurarii traco-iliri din Vechiul Banat istoric
și oierii geto-daci (viitorii ciobani) diferența o făcea
transhumanța, modalitate nepracticată nici în străvechime, nici
în trecut, nici în prezent în Banatul Istoric.
Așadar doar păcurarii bănățeni și strămoșii lor care
iarna rămâneau și rămân și astăzi iernând în sălașele de lângă
staule (,,saivane”) se îmbrăcau (mai ales în nopțile de iarnă)
,,încălțându-și” picioarele în lungile mâneci ale bundei și
învelindu-și trunchiul cu poala acesteia. Iată cum în Banatul
1
Marija Gimbutas, Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul
european, Editura Meridiane, București, 1989, p. 76-77; 79-82.
254
Istoric s-au moștenit atât cultura (limba), cât și (încă mai direct
și în mai strânsă (,,materială” continuitate) și o ,,unicitate” a
civilizație (în modul de ,,practicare” a oieritului păcurăresc
netrashumant bănățean).
Să revenim – fiind necesară o anume reiterare de traseu
- la perechea de paronime (trádere - tradére probabil cu origine
fie diferită (în etruscă și în latina ,,romană” - din Latium, zona
Romei), fie din două niveluri cronologic diferite ale latinei,
astfel că prin disociere / disjuncție semantică trádo, trádere să
însemne ,,a transmite” iar tradére ,,a trăda”, cel de-al doilea
verb tradére neprezentând relevanță și interes în această
analiză; se cuvine, însă, a menționa că forma verbală tradunt
ține de paradigma morfologică a verbului tradére (,,a
transmite”, ,,a înmâna”, ,,a da în mână” ca în alergarea la
ștafetă). Așadar, subliniere semantică: înspre înainte, ,,spre
viitor” – în niciun caz nu înapoi, ,,spre trecut”, căci obiectul
purtat vine din trecut, cu întreaga lui natură (materială,
funcțională – purtătoare de reguli - și simbolică, însă mai ales
prin cea simbolică vocația Obiectului ștafetei vizează exclusiv
viitorul. Sărind câțiva pași în argumentare, putem spune
(sperăm fără a greși prea mult) că tradiția religioasă, chiar în
formularea supremă de Sfânta Tradiție chiar dacă sensul ei
simbolic vizează mistic Cealaltă vreme a vieții noastre, în
Această vreme a vieții noastre, însăși Sfânta Tradiție păstrează
sensul de mergere spre viitor prin Ea însăși și împreună cu Ea
ne poartă într-acolo și pe noi și Credința însăși. Fără îndoială,
acest lucru nu înseamnă nicidecum că Sfânta Tradiție nu are
propria-i istorie și că învățămintele acestei istorii nu-și
împlinesc rostul în Această vreme a vieții noastre decât
mergând tot numai spre viitor.
Iar înspre viitor vine creștinismul (cel ,,mai târziu” - de
după Marea Schismă) Catolic - cel Apostolic - și vine, mai
dintâi pornit, Creștinismul - cel Apostolicesc și Sobornicesc -
255
Ortodox (cel al ,,Dreptei Credințe”, Pravoslavnic) referindu-ne
aici doar la cultul / ritul celor două mari Biserici ale
Creștinătății ca Religie Universală (definte ca atare în primul
rând - în ceea ce aici privește taxonomia - Sfânta Tradiție.
De aceea, în continuare (după logica cercetării
culturologice) se cuvine să examinăm tradiționalitatea ,,la ea
acasă”, adică în acel tip fundamental de culturi în care
tradiționalitatea împreună cu familia ei lexicală (de cuvinte
derivate direct din ea / sau ea dintr-unul din ele și care toate au
referențialitate internă câmpului (sferei) semantice proprii.
În acest caz -spre exemplu- familia lexicală (,,de
cuvinte” are următoarea compunere: tradiție [subst. de preferat
numai la singular, căci la plural - ,,tradiții” dezvoltă
refrențialități externe câmpului (,,sferei”) semantice, de
exemplu tradiții ale limbajului patologic, kitschului pseudo-
artei etc.]; tradițional (adverb) doar când refrențialitatea
rămâne înlăuntrul câmpului față de referentului verbal la care
se raportează. ,,Poți sau nu poți să simți / trăiești tradițional
(faptul); tradițional, -ă, -li, -le (adjectiv); tradiționalitate -
sfârșit al seriei al familiei lexicale. Tradiționalism aparține și a
referențialității semantice, familiei lexicale, însă ca
referențialitate se raportează smantic la un raport (clasă)
extranee, așadar, după opinia noastră nu îndeplinește ambele
condiții și cea lexicală și cea semantică (experimentarea
,,îndepărtării” se constată și prin aceea că nici termenul inițial
tradiție nici cel final al seriei - tradiționalitate se comportă
doar ca singular, câtă vreme tradiționalism acceptă pluralul
fără probleme, ieșind, prin urmare, în afara sferei semiotice de
referință.
Dacă descrierea lexical - semantică scoate la iveală
destule situații și comportamente echivoce, nici dificultățile
seriei tradiție-tradiționalitate pe axa paradigmatică, adică
dimensiunea cronologică a culturii nu lipsesc.
256
Dintre cele două tipuri fundamentale ale culturii
umanității cultura (culturile) de tip folcloric sunt cele ,,mai
direct” definite / caracterizate de continuitate, iar continuitatea
este, la rândul ei, funciarmente ,,asociată”, este (aproape)
cogeneră seriei tradiție - tradiționalitate, ,,asociere” de cea mai
mare importanță în îndeplinirea funcției continuității de a fi
forța motrice a culturii (culturilor) de tip folcloric este
înfățișată în trei cărți ale noastre: (1). Cultura tradițională
orală. Teme, concepte, categorii, Editura Marineasa, Timișoara,
p. 24-27 (Figura 2, p. 25) [manual universitar]; (2).
Folcloristică și etnologie, Editura Mirton, Timișoara, 2003, p.
16-19) [Mic tratat]; (3). Cultură populară bănățeană, Editura
Mirton, Timișoara, 2006, p. 7-13.
Este bine să fixăm aici - în acest amănunt al studiului
nostru - o (primă) bornă în traiectul comun și solidar al
tradiției / tradiționalității culturii (culturilor) de tip folcloric
(una dintre cele două tipuri fundamentale - cealaltă ramură
fiind cea a culturii constituite, academice, ,,majore”) și al
Sfintei Tradiții Creștine, subliniind faptul că ambele tradiții se
caracterizează dintru început prin continuitate și prin sens
prospectiv, îndreptat spre viitor (așadar nu îndreptat spre
trecut, retroactiv, retrograd). Și ne face bucurie să arătăm încă
o aleasă calitate nu doar similară, ci esențialmente comună
acestor două mari tradiții: ambele își poartă povara (poate
grea, dar sigur onorantă și chiar înălțătoare în cazul Sfintei
Tradiții Creștine). Dar ambele mari tradiții ale culturii și
spiritualității omenești își poartă și își sporește fiecare - din
trecut spre viitor - comoara. Aici suntem datori cu două
precizări: sublinierea încă o dată a faptului că tradiția /
tradiționalitatea are în chip generic sensul mereu îndreptat spre
viitor; și a doua precizare - că, în ontologia culturii2 - Sfânta
2
George Uscătescu, Ontologia culturii, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1987, p. 72 și urm.
257
Tradiție Creștină (și analogic religiile - cele universale mai cu
seamă, cele cu Teologii înalt elaborate, dar nu doar prin
acestea) se află pe componenta, pe dimensiunea cea mai înaltă
a culturii constituite, majore; însă prin marea sa vocație, prin
misionarismul său, Sfânta Tradiție este mereu - coborâtoare la
nivelul culturii etnografice ,,populare” - pentru a ne exprima în
termeni culturologici.
Și fiindcă am ajuns în acest moment al studiului nostru,
atingând vocația mereu - coborâtoare a Sfintei Tradiții înspre
mediile populare ale culturii etnografice, ea se întâlnește și se
reunește sinergic, iarăși cu Tradiția / Tradiționalitatea culturii
folclorice, care în perioada ei cea mai nouă (din vremea
ultimelor 8-10 generații (aproximativ 150-200 de ani) chiar așa
se și numește: cultură tradițională, care este cultura folclorică
a perioadei arătate mai sus (această denumire și perioada
respectivă sunt convențional stabilite și numite - însă de
specialiștii în materie și se stabilizează în această calitate și în
aceste condiții până la o nouă schimbare, pe baza unei noi
argumentări).
Și pentru că - aidoma Sfintei Tradiții a credinței creștine
și a tradiției / tradiționalității culturii folclorice în sinergia
lucrătoare a acestor componente ale tradiției se află - istoricește
concrescută - și educația concentrată și concretizată instituțional
prin școală, ajungem la scopul final al întreprinderii noastre în
slujba cărui scop se pune ea. Prin urmare, ne vom asuma
examinarea modului cum s-au corelat sinergic cele trei componente
ale culturii în înfăptuirea scopului final - care este, în cazul de
față - educația culturală și spirituală acolo unde toate trei
componente își au locul de întâlnire mediul culturii etnografice
și al civilizației tradiționale - în special și concret din spațiul
bănățeam actual, de istorie recentă, cea a ultimelor două - trei
decenii.
258
Astfel, mediul educațional instituționalizat este (pe
componenta lui ,,imaterială”) în linii mari corespunzător însă
mai trebuie îmbunătățit sub aspect organizațional cât și
structural-funcțional.
Preobleme mai speciale și poate mai grave sunt cele
care vin din resuscitarea unor neajunsuri din trecut care pot
submina și deforma mediul educațional actual și de viitor.
Sursa acestor neajunsuri este persistența în mentalul comunitar
a unor reziduri de ideologii retrograde (raționalism și
patriotardism ostentativ, accente și puseori xenofobe), ori niște
stereotipii și deprinderi formale ,,translatate” mecanic și
disfuncțional de la ,,montajele literar-artistice” ale serbărilor și
concursurilor pionierești (și chiar ale ,,brigăzilor artistice de
agitație”) - ,,transpuse” mai mult decât transparent (chiar
supărător și vătămător) în momente, înscenări și ,,dramatizări”
(inclusiv cu tematică religioasă) la actualele serbări și concursuri
școlare - ezităm și chiar evităm - să cităm și să exemplificăm aici).
Credem că zestrea Banatului Istoric în privința
orizontului mental comunitar tradițional de aici este atât de
bogată și, mai ales, de bine și de complex structurată, încât
merită să facem aici un succint recurs / excurs privind treptele
de aculturație care există în Banatul Istoric și care exced nu
doar ,,purității etnice” de aici (mai ales în comunitățile rurale
din Banatul Montan, unele cu peste 90% populație
românească3. Potrivit acestei serioase și documentate surse
zona Carașului din Banatul Montan românesc a avut, la
recensământul din 1920 următorul ambitus de populație
românească.
- În tot Carașul: 97,7 % români;
- Ciclova Română: 100 % români;
3
Trăilă Tiberiu Nicola, Închinare eroilor cărășeni din Marele Război,
Editura ArtPress, Timișoara, 2018, passim.
259
- Ciclova Montană (înființată în 1718): 95,6% români;
- Oravița, oraș: 46,3% români; 40,4% germani.
De aici putem trage concluzia că în cea mai
reprezentativă zonă pentru purismul etnic românesc, din cea
mai reprezentativă zonă (sub acest criteriu) din întregul
Banatul Istoric, ,,purismul etnic” nu este semnificativ în, prin,
și pentru sine.
Iar micul excurs: Instaurarea dualismului austro-ungar
după 1867, Banatul Istoric devenise în chip organic o provincie
în geografia umană a zonei caracterizată printr-o
multiculturalitate complexă, și prin urmare, specială:
plurietnicitate; multiconfesionalitate (inclusiv ,,extracreștină”)
și - iarăși cu totul special - inexistența (semnificativ
irelevantă) binomului majoritate-minoritate pentru Banatul
Istoric în întregul lui. Astfel se constituie fenomenul de
aculturație organică multiplă și de mare complexitate, la care
raportarea mai sus numită devine imperios necesară în orice
analiză serioasă - fie ea și succintă - precum este și demersul
punctual de aici. Așadar, revenim la secvența din tema noastră
care ne duce spre încheierea ei: Tradiția (,,Tradiționalitatea”)
în Educație și Credința (,,Biserica Creștină”).
Punctul de plecare al concluziei noastre se află în
punctul unde tradiția (și familia ei de cuvinte) ,,se află la ele
acasă”, în cultura (culturile) de tip folcloric, simplu spus în
folclor, iar de aici, recolerate (distilate, filtrate, interpretate -
reafirmând că principala, definitoria calitate a tradiției /
tradiționalității de însumare și corectă asumare este
continuitatea. Însă continuitatea este ab initio forța motrice,
motorul niciodată oprit al tuturor culturilor folclorice ale
Pământului, din toate timpurile și toate locurile.
Concluziei noastre îi rostuim, așadar, menirea de luare -
aminte asupra primejduirilor, contursiunilor și deturnărilor ori
falsificărilor de sens (și mai ales de noimă) ce se pot infiltra
260
înăuntrul tradiției ducând la kitschizarea, falsificarea tradiției și
a tradiționalițată, iar aceste detunărnări se pot răsfrânge și
asupra ,,vecinătăților” în care tradiția și tradiționalitatea astfel
contrafăcute sunt luate de bune. Cele mai expuse la asemenea
primejdii și riscuri pot fi chiar educația și religia prin
,,contextualizarea (pseudo) folclorică. În ce privește este bine
să spunem că unul dintre rosturile și scopurile de primă
importanță în au simpozionele, consfătuirile și congresele pe
aceste teme.
Sfânta Tradiție în metafora înțelesului Flacăra Neștearsă
Înainte-purtătoare și Întru Duh Sfânt - călăuzitoare: Sfânta
Tradiție - Lampada Tradunt.
În Postscriptum-ul acestei a doua părți a studiului
nostru, spre bună luare – aminte a unor răsturnări sau deturnări
de sens (făcute cu bună-știință dar rea-credință) a Tradiției
făcute ,,la ea acasă”, chiar în folclorul românesc (de fapt sub
pretextul și mistificarea lui) vom aduce în rezumat câteva
snoave - unele ,,prelucrate” prin manuale pentru clasele
primare sau prin cărți pentru copii - snoave ,,prelucrate” care,
mai apoi, ,,din gură-n gură ca-n folclor ,,chiar s-au întors în
folclor și s-au răspândit în popor. Și asta încă înainte de
începutul secolului XX, dar și în perioada interbelică – inclusiv
pe când Ministerul Școalelor erau miniștri luminați, astfel că
unii scriitori mari - de la Creangă la Delavrancea și-au adus
obolul.
Dăm câteva exemple de snoave (sau pretexte) care
,,reîntoarse” astfel au circulat în popor chiar și după jumătatea
secolului trecut, uneori ca ,,snoave orășănești” - adică bancuri.
Povestirea lor de mine ad-hoc aici mă scutește de
pedanteria formulării unor concluzii, dar înainte de a le
prezenta este necesar să vin cu o privire de specialitate, potrivit
căreia corpusul snoavei bănățene îi este principiul străin
,,umorul negru” astfel că gama sentimentelor care definește aici
261
această specie folclorică merge de la umorul blând (bazat pe
jocuri de cuvinte cu două sau chiar mai multe înțelesuri), apoi
de aici ironia (arareori știchiuitoare și directă) mai mult aluzivă
și meșteșugit echivocă până la limita umorului tăios. Fără să
cădem în pedanterie latinist-protocronistă, e mult să sperăm că
,,starea sufletească” a snoavei bănățene ,,de la Râm se trage”,
dar n-ar fi greșit s-o spunem, totuși, cu educația școlară, cu
,,știința de carte”, cu ,,poliglotismul” de aici și cu
multiculturalitatea veche a culturii ernografice bănățene, cea
existentă încă din perioada premodernă a istoriei Banatului
(începută de prin secolul al XVII-lea) iar nu de ,,noul
multiculturalism”, generat din 1867 în momentul de început al
dualismului austro-ungar, cel recunoscut și de alți specialiști,
pe care noi înșine l-am menționat în studii de acest fel. Însă l-
am perceput (priceput) și, ca urmare, l-am pus sub o încadrare
mai aspră: multiculturalismul (purtând în el germenii
maniheizării) a dus la pulverizarea imperiilor coloniale după
Primul Război, dar și al celui țarist, și, iată, și al celui austro-
ungar. Însă tot un astfel de ,,multiculturalism nou” a dus la Al
Doilea și este pe cale să (con)ducă la al treilea: Al Quiela
(Daesh), Al Șaptelea Califat al Islamului.
Banatul Istoric a cărui veche interculturalitate, fiind una
naturală, organică, a putut să dezvolte ,,etaje” superioare, tot
mai înalte într-o continuitate unică, existentă în cultura
etnografică a provinciei, trepte pe care le-am numit:
interculturalitatea și infraculturalitatea, care, comunitară fiind,
a putut să dezvolte încă o treaptă, cea a indraculturalității
individuale4.
Adnotăm aici că infraculturalitatea individuală fiind de
fapt una ,,infrapersonală”, în Banatul Istoric dezvoltă și ,,formă
4
Ioan Viorel Boldureanu (coord.), Atlasul etnografic al Județului Timiș,
vol. IV, zona Lugoj, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 212-230.
262
paradoxală: cea infracomunitară în care ethosul comunitar l-a
potențat adâncindu-se în sine, s-a autoenclavizat”, deborând un
paradoxal exotism instantaneu, într-un fel de implozie similară,
într-un fel cu cea a supernovelor. Este cazul unui sat mic și
(foarte) nou: Pădureni Ucrainești5. Un caz similar din Banatul
,,Sârbesc” este satul cât se poate de mic Mesici, de aprox. 280
de locuitori, covârșitor românesc - în oglindă - Pădurenii
Ucrainești, covârșitor ucraineni, iar ambele comunități
întrunesc și ,,absorb în sine” trăsăturile ,,externe”: întrunesc
integral paradigma aculturației (toate treptele ,,culturalității” și
în același timp, își in-propriază ,,purismul etnic”: ucrainenii își
,,înghit” patronimul se căsătoresc cu oricare etnie
înconjurătoare soții vorbindu-și ,,la fel de bine” reciproc limba
maternă a celuilalt - simetric - la Mesici (aici, cumva
excentric), etnicul sârb din căsătorie trebuie să fie ,,sârb-sârb”
și, în căsnicie și în sat, să ajungă a vorbi ca soțul român
bănățean (desigur, acest ehiper condiții sunt deziderative -
așadar rămân mereu deschise pentru întreaga microcomunitate.
Legătura ostenitorului intermezzo sperăm să
strălumineze, să ,,translucidezeze” cauza, motivul, rațiunea
pentru care snoava din folclorul Banatului Istoric nu atinge
morbiditatea ,,mortală” a sarcasmului. În afârșit, să vedem - pe
scurt - Exemplurile (termen pe care în foloseau bătrânii
cărturari-culturali bănățeni) sunt enarate (al termen de-al lor)
pe cât e posibil în limba română.
,,Un sătean, paore nu prea bogat, având nu prea puțini
copii și nepreaputând să le aibă seama fiecăruia, unul s-a-
mbogățit ca prin minune. Tatăl, luându-și seama, s-a răstit: Măi
copile, ce-ai făcut?! Zău că-mi vine să te omor! Să te omor?
Omoară-mă, tată... Iacă nu te omor. Numaʼnici să te dau la
dracu nu pot... Că doară de la el ai învățat să te-mbogățești
5
Ioan Viorel Boldureanu (coord.), op. cit., p. 224-230.
263
peste noapte. Așa că n-am încotro mi-s musai să te las în grija
Domnului, că n-ai vrea să te trimet la mumă-ta...”.
Iar pentru comparație -în sensul arătat mai sus- să luăm
două snoave. Prima, cea din Ispărăvile lui Păcală: ,,Ajungând
ca din întâmplare argat la un popă, Păcală primește poruncă:
Băiete, când m-oi trezi mâine dimineață să găsesc făcută o
cărare până la staulul oilor așa: D-oi călca pe dânsa cu stângu,
s-o găsesc a fi moale, să nu mă scuture a-mi sparge inima; iar
d-oi călca cu dreptu, să fie tare sub picior ca piatra, să-mi încep
ziua cu încredere și curaj. Zis și făcut: Dis-de-dimineață popa
găsi poteca făcută, tocmindu-i-se bine la pas. Și zise:
- Bre, Păcală, că bine făcut-ai bine cărarea aiasta.
Daʼam de-ani nimerit: stângu pe moale, dreptu pe tare, stângu
pe moale, dreptu pe tare, tocma pe porunca mea!... Ho, părinte,
iaca t-oi spune: peste noapte am tăiat toate oile: pentru pasu
stâng, am pus-o cu burta-n sus, pe dreptu am pus-o... și Păcală
nu mai ajunse a rosti vorba, că popii îi plesni inima și se frânse
ca o lumânare de ceară...”.
A doua, tot de pe acolo pe scurt: ,,Într-un sat - ca toate
satele de pe la noi - trăia un om atâta de leneș că nu-i mai
pureau sătenii nimic alta decât a-l spânzura.
L-au urcat în car, l-au așezat pe un scaun zdravăn, de
bătut rufele la spălat, de-ăl cu picioare lungi să-l vadă lumea
ș-au îndemnat boii la deal către spânzurătoarea de la hotaru a
trei sate de megieși. Pe drum se-ntâlniră cu o caleașcă
boierească, iar în caleașcă - o cucoană, tânără, frumoasă și
miloasă, că văzându-l, opri caleașca întreba:
- Daʼ unde duceți pe omuʼ ista?
- Ia, îl ducem pe deal și l-am spânzura - să moară de
ștreang, că de foame, dacă n-a murit.
Cucoana, miloasă, cică:
- Omule, ț-oi da, iacă am în pucsă niște posmagi de cei
buni, boierești să mănânci să nu mori flămând când te-or
spânzura. Iar osânditul, deschizându-și cătinel ochii, cică:
264
- Daʼ muieți ți-s posmagii, cucoană?...
Iar Cucoana cea tânără, frumoasă și miloasă porunci cu
o voce haiducească: Bice, vizitiu! Că noi acem de lucru. Și
uitându-se către car peste umăr, porunci boierește: În ștreang
cu el!”.
Venind spre marea literatură română modernă a secolului
XX, doi scriitori - dramaturgul Victor Ion Popa și prozatorul
Liviu Rebreanu au perceput riscul unor deviații în mentalul
României Întregite, unde -evident- majoritară era (și este!)
etnia română.
Victor Ion Popa exprimat cu talentul său dramaturgic
tabloul estetic subtil convingător al unei urgențe a ethosului
național al României Mari - echilibrul unei democrații moderne
și armonizarea ,,sentimentului național” cu acea democrație.
Așa au apărut - cu destinația conștiinței și opiniei publice
Take, Ianke și Cadâr - ,,românul”, ,,grecul” și ,,turcul”, vecini
de-o vecie în sensul cel mai concret - metaforic simțit a fi și
trebuind a fi de prin zona Brăilei - simțind a fi și trebuind a fi
proiecția unei vecinătăți învăluite în tihna duios șăgalnică a
bucuriei. Dintr-o altă zonă, mai tensionată etnic și rasial, Liviu
Rebreanu aduce un elan epic profund omenesc, care face din
personajul Ițic Ștrul un pilduitor erou al unei epoci dramatice și
sfâșietoare care poate fi oricând translată pe scenă și - pilduitor
- într-o metaforă a unei istorii viitoare - dezirabilă și fremătând
de noblețe - de aceea, efectiv nuvela lui Rebreanu a fost
transpusă dramaturgic nu doar pe scena teatrului, dar și în
teatrul radiofonic chiar și în anii postbelici ai istoriei noastre.
Și totuși, din punct de vedere educațional instituțiile
tradiționale predilecte pentru educație -ȘCOALA și
BISERICA- și pentru minte și pentru suflet, n-au putut să fie
îndestulătoare pentru ca în ,,folclorul școlăresc” să nu apară
,,snoave” după care copilul Ioji, Ioșca, Vili ori Hanți să fie
proști nu pentru că așa i-am făcut părinții - ci pentru că părinții
265
lor sunt ,,unguri” (bozgori ori boanghene) ,,nemțălăi” ori
,,săsălăi”, ci pentru că ei și părinții lor sunt nu înțeleg de te-
ntrebi de sunt tembeli ca grecoteii sau sunt turci de nu pricepi.
Un gând: Diferența dintre snoavele din folclorul bănățean și
cele din folclorul panromânesc care nu poate explica faptul că
numai cultura etnografică a Banatului Istoric a dezvoltat o
literatură (singura!) dialectală - cea bănățeană?
Și o încheiere autobiografică: Ca dascăl din 1973 până
încă în prezent, mai întâi pun la socoteală câteva sute de
școlari (preuniversitari) și din 1974 măcar vreo sută cinzeci-
două de (elevi) universitari pe an; apoi trec la treptele / etajele
de sus, prenumărându-i iarăși mai întâi pe cei vreo sută, o sută
cinzeci de profesori (din preuniversitar care și-au pregătit
lucrările de gradul didactic I sub îndrumarea sau la care am fost
președinte de comisie la susținerea examenului. Și în sfârșit -
să ajung la duzina (și mai bine) de ani - din 2007 - de când am
fost brevetat Conducător de doctorat având în îndrumare și
educație superindividualizată cam vreo sută doctoranzi pe care
i-am condus până la susținere publică oficială, la care mai sunt
de contabilizat poate cam cinzeci de comisii de susținere
publică în care am fost referent, precum și vreo zece la studii
postoctorale, pe care i-am avut în mentorat.
În plus - dacă tot e vorba de Banatul Istoric și de cultura
lui specifică (mai ales cea etnografică) - de aproape trei decenii
mă ocup (și mă preocupă) literatura dialectală bănățeană și
fenomenul Condeieri bănățeni, tematică în care am condus trei
doctorate, iar de prin 2010 am inițiat Proiectul Atlasul
etnografic al Banatului Istoric în 11 volume (9 deja editate), a
cărui echipă de cercetare și elaborare o coordonez. Spun toate
acestea (și le repet ori de câte ori simt că e necesar) nu din vreo
vanitate sau din ,,făloșenia” bănățeanului, care zice: ,,Nu mă
laud că mi-s bogat ori că Banatu nostru-i bogat, numa mi-s
fălos că aici iernile nu-s cam niciodată prea grele, că - multă
266
nea și că soarele - iarnă, vară răsare și se cam arată la vremea
lui, adică, mai scurt: Nu mă laud că am multe poame, numa mi-
s fălos că s-ar copt la vreme, sau și mai simplu: Nu mă laud,
numai mi-s fălos!”.
Banatul Istoric are încă din străfunduri rădăcinile a
numeroase unicități care - prin anumite combinații, consonanțe
și sinteze ajuns la alte unicități (și arareori, ca pretundeni în
lume, la singularități, care nu sunt bune - pentru că se
însingurează până se sting. De aici sedenteritatea milenerară a
bănățeanului care stă la temelia marii lui temeri știe cel mai
cumplit blestem: Stingerea neamului. De aceea pe la mijlocul
anilor 90 profesorul Carl Mathias Vocht de la Universitatea
Leipzig - Dresda a elaborat proiectul infrastructurii culturale a
Europei de la Salamanca la țările baltice în care Banatul Istoric
are cea mai densă infrastructură culturală etnografică din
centrul și sud-estul european.
Iar principalul motiv pentru care Timișoara a fost
desemnată pentru 2020 Capitală Culturală Europeană este că
Timișoara este capitala Banatul Istoric.
Încă din perioada de început a preconizatului proiect al
cercetării infrastructurii culturale a Europei -din Portugalia
până în țările baltice, Banatul Istoric- după indiciile
previzionate - a fost considerat ca deținătorul celei mai dense
rețele ale infrastructurii culturale din Europa Centrală și de
Sud-Est. Cercetările noastre - având ca obiect cultura etnografică
a Banatului Istoric argumentează și par să confirme indiciile
previzionate. Baza acestei argumentări pleacă de la faprul că
poziția culturii etnografice este dată de esența ei:
tradiționalitatea. Aceasta asigură continuitatea culturii
(culturilor) folclorice din toate timpurile și din toate locurile;
tradiționalitatea este totodată și forța motrică (motorul,
propulsorul) care face cultura (culturile) folclorică să aibă viața
și firea ei proprie, să se dezvolte în matricea vieții și firii ei
267
proprii, să se dezvolte și să progreseze, să meargă înainte în
matca ei priginară. Tradiționalitatea poartă întreaga povară a
plămădirii, filtrării și cizelării valorilor specifice și conforme
cu matca originară a culturii folclorice respective, pe care - în
curgerea îndelungată a vremii certifică, autentifică valorile
create, astfel că însuși matca, matricea devine matrice stilistică.
Nu este prea dicifil, dar este de dorit sau măcar
plauzibil să întrevedem categoria teoretică pe care Lucian
Blaga a formulat-o în filosofia culturii pentru a conceptualiza
maxima cuprindere a zariștei viitoare garantată și rezervată
acelei matrici stilistica și creaților în cultură specifice și
inconfortabile ei. De aceea am putut cu temei spune în prezentul
studiu că prin sensul prospectiv, îndreptat spre viitor
tradiționaliatea netulburată duce povara tradiției într-acolo
preschimbând-o în aur.
Un asemenea miracol se întâmplă în cultura etnografică
a Banatului Istoric în perioada modernă a ultimelor trei - patru
secole în care cultura etnografică a fost continuu și temeinic
(adică la temelie) susținută și propulsată de cultura tradițională
orală care este cultura de tip folcloric a epocii moderne din
ultimele secole (în care cultura etnografică bănățeană a
dezvoltat - ca orice cultură a lumii atemporale din această
categorie, forme de ,,cultură populară”, noncongruente în
raport cu tipul de cultură etnografică tocmai datorită
temeinicului filon de substrat al culturii tradiționale.
Kitchizarea apărută ca formă parazitară generată de cultura
populară de aici (din Banatul Istoric) nu este neapărat ,,mai
mare” cantitativ, dar (calitativ) contrastul este deosebit de
puternic (după cum am arătat și am argumentat-o pe larg în
cartea noastră (manual universitar) Cultură populară
bănățeană, Editura Mirton, Timișoara, 2004.
268
CÂNTAREA CORALĂ PENTRU COPII ŞI
TINERET ȘI IMPERATIVUL RESPECTĂRII
TRADIŢIILOR CULTURALE ROMÂNEŞTI
Constantin-Tufan STAN∗
Abstract: Music is part of the education and at the

same time of the Romanian tradition. The author, well-known
teacher and musicologist starts on the footsteps of Ion Vidu,
who with the help of the Lugoj Protopopiat offered children
and youth musical education classes, helped them to organise
choirs and to learn the art of conducting. Unfortunately we
notice a throwback in the musical education with serious
consequences which finally lead to the inability of the young
generation to express themselves using music.
Keywords: music, choir, melody.
Marile probleme ale muzicii corale, cu puternice

reverberaţii în contemporaneitate, au debutat odată cu nefastele
ingerinţe în structura învăţământului artistic, operate în anul
1979, când, sub pretextul eficientizării procesului de
învăţământ (în fond, o meschină problemă de economisire a
unor fonduri, în contextul falimentului economiei de tip
centralizat), s-au desfiinţat numeroase instituţii de învăţământ
artistic (inclusiv muzical) din sistemul educaţional preuniversitar
şi superior. Ulterior, noua politică s-a aplicat şi învăţământului
de cultură generală, prin reducerea orelor de muzică, inclusiv a
∗
Doctor în muzicologie, profesor de pian la Școala Gimnazială de Muzică
„Filaret Barbu” Lugoj.
269
celor destinate ansamblului coral. S-a atentat, astfel, la o
modalitate specifică de manifestare a sensibilităţii şi a
aptitudinilor artistice ale copiilor (într-un domeniu în care
România era şi continuă să fie un portdrapel pe plan european)
într-un cadru instituţionalizat, cu repercusiuni negative,
manifestate tot mai pregnant în ultimele decenii, privind
structurarea unor rudimente de cultură estetică. Restrângerea
dramatică a segmentului populaţional disponibil la percepţii
artistice superioare, bazate pe rigorile artei culte, a determinat,
prin consecinţă, stratificarea unor noi realităţi atitudinale şi
comportamentale, a unei mentalităţi tributare zonelor subculturale,
gregare, de inspiraţie stalinistă, în care procesul stabilirii unor
criterii privind receptarea şi evaluarea artistică (prin emiterea
unor judecăţi de valoare) a devenit superfluu.
Lipsite de un cadru instituţionalizat, generaţii întregi de
elevi au fost frustrate de beneficiile bucuriilor spirituale
generate de o educaţie şi instrucţie sistematice, chiar dacă, într-
o oarecare măsură, sub auspiciile instituţiilor rămase încă în
activitate, s-a format o adevărată pleiadă de viitori mari
muzicieni. Toate aceste tribulații şi-au pus pecetea asupra
evoluţiei intelectuale şi spirituale a tinerilor, favorizând
proliferarea diletantismului, promovând amatorismul şi prostul
gust. Unii dintre foştii elevi ai aşa-zisei „epoci de aur” au
îmbrăţişat diverse cariere tehnice (inginerie, arhitectură,
proiectare etc.), fără a beneficia de cele mai elementare noţiuni
de estetică, design ambiental şi industrial, mediu ergonomic
etc. Prin comparaţie, să specificăm că la Politehnica Regală din
Londra, viitorilor ingineri li se predau cursuri de estetică,
tocmai pentru a potenţa virtuţile estetice ale oricărui prototip
ingineresc şi a echilibra astfel „confruntarea” dintre frumos şi
util, dintre ştiinţă şi artă, iar în Franţa, muzica (inclusiv cântul
coral) este privită ca o disciplină fundamentală, cu puternice
conotaţii intelectuale, care, promovată în învăţământul primar,
270
contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului
(sub chiar această sintagmă, muzica figurează la loc de cinste
în programele şcolare).
Regresul muzicii corale pentru copii şi tineret în
amintita perioadă, chiar dacă, graţie unor entuziaşti şi devotaţi
slujitori ai artei sunetelor (cărora comunităţile locale ar trebui
să le fie mereu recunoscătoare), au fost organizate festivaluri şi
emulaţii artistice (care nu au putut înlocui însă valenţele unui
sistem educaţional muzical instituţionalizat), a avut consecinţe
dramatice pe termen lung. Câteva dintre funcţiile ansamblului
coral, practicat în învăţământul gimnazial şi liceal, au fost
disipate şi chiar anulate: a) funcţia solidarităţii şi a armoniei
sociale (prin cântarea plurivocală, armonică sau polifonică -
vezi, în acest sens, opiniile lui George Călinescu (Opinii libere
şi fugare despre Banat), publicate în 1929 în revista
timişoreană „Banatul”; b) funcţia individualităţii, bazată pe
resorturile organice stabilite cu ansamblul - suportul armonic
(cu potenţe excepţionale în configurarea rolului solistic, cu
numeroasele sale responsabilităţi); c) perspectiva planurilor
sonore suprapuse, aflate în perpetuă mişcare şi oscilaţie, slujind
plenar întru realizarea întregului; d) funcţia estetică; e) funcţia
etică; f) funcţia spirituală (cu componenta sa sacră) şi, nu în
ultimul rând, g) funcţia patriotică, cea care, prin abordările
repertoriale şi suportul literar al textelor, imprimă un anumit
etos şi specificitate culturală şi lingvistică. Din păcate, după
Revoluţie, într-un firesc proces de defetişizare şi demitizare a
resorturilor unei epoci revolute, printr-un nedorit exces (recul),
noţiunea de patriotism a căzut într-o nefericită desuetudine.
Problemele actuale ale muzicii corale pentru copii şi
tineret se regăsesc tocmai în aceste funcţii, golite astăzi, din
păcate, de conţinut, într-un sistem de învăţământ încă
insuficient finanţat şi lipsit de flexibilitate, cu evidente
reminiscenţe ale sistemului educaţional de tip sovietic (este
271
cazul învăţământului instrumental, zona din care provin, din
cadrul instituţiilor muzicale preuniversitare).
O problematică insuficient dezbătută, cantonată în
aprecieri şi concluzii derizorii, o reprezintă baza de selecţie
pentru perspectiva creării de competenţe artistice în rândul
copiilor şi a tineretului, dar şi pentru o viitoare
profesionalizare. Din păcate, se marşează încă pe ideea
restrângerii bazei de selecţie (cifre de şcolarizare reduse,
finanţări destinate unor grupuri restrânse de elevi, în cazul
organizării unor competiţii artistice sau demarării unor proiecte
de anvergură). În învăţământul de cultură generală, știința
muzicii continuă să fie o cenuşăreasă, încă privită ca un obiect
de dexteritate, fără prea mare importanţă pentru componenta
educaţională a actului de persuasiune didactică. Cu doar o oră
alocată săptămânal în planurile de învăţământ (în Republica
Serbia sunt alocate două ore, pentru a nu mai aminti de ţările
potente economic), cu perpetua perspectivă de a perturba orice
iniţiativă vizând constituirea unui ansamblu coral (orele sunt
fie facultative, fie incluse în categoria disciplinelor opţionale),
niciuna dintre funcţiile muzicii corale amintite nu poate fi
activată, pentru a contribui la conturarea unui profil complex al
elevului, într-o societate dominată implacabil de spectrul globalizării
şi al dispariţiei graniţelor (fizice şi spirituale), implicit de
pericolul desacralizării, al marginalizării şi provincializării.
Cred că o autentică reformă în domeniul muzicii corale
ar putea fi iniţiată (continuată?) sub oblăduirea bisericii (şi aici
mă refer la biserica ortodoxă, pentru că, în cazul altor culte,
există deja pertinente semnale ale unui reviriment în această
direcţie), într-un demers asemănător celui susţinut cu atâta
fervoare, la începutul veacului al XIX-lea, de atâţia preoţi şi
învăţători modeşti, dar luminaţi de sfânta înţelepciune
populară. În sânul bisericii ar trebui constituite, într-un cadru
organizat, semiinstituţionalizat, formaţii corale adresate unor
272
diferite categorii de vârstă (copii, tineri, adulţi), prin angajarea
unor profesori şi dirijori licenţiaţi. În acelaşi timp, ar fi
benefică preluarea modelului, impus deja în unele locaşuri de
cult ortodoxe - este cazul Catedralei Ortodoxe Române din
Gyula, Ungaria - privind practicarea muzicii instrumentale, ca
o imperioasă necesitate de reformare a muzicii cultice de rit
oriental.
În anul 1912, ca un preambul destinat propagării
iniţiativei de organizare a unui nou curs de dirijat, sub
auspiciile Oficiului Protopresbiteral Român Greco-Oriental din
Lugoj, în colaborare cu Ioan Vidu, în Suplimentul la nr. 37 din
1912 al ziarului „Drapelul”, p. 7, a fost publicat un apel
(întocmit, probabil, de Valeriu Branişte, directorul publicaţiei).
Acesta îndemna la progres cultural şi la respectarea tradiţiilor
culturale româneşti conservate în sânul bisericii, instituţie
fundamentală a spiritualităţii româneşti. Iată o secvenţă amplă
a apelului, cu conotaţii uimitor de actuale, sugestive pentru
mesajul prezentei aserţiuni:
„Cu bucurie aducem vestea că, cu începere de la 1 iulie
st. vechi a.c., dl I. Vidu va deschide un curs de muzică pentru
dirigenţii de coruri, care curs va dura o lună de zile. Acest curs,
care este reclamat din mai multe părţi, va aduce un mare folos
poporului în ale muzicei vocale la poporul nostru. Atragem
atenţiunea comunelor interesate şi le recomandăm cu toată
căldura să nu întrelase de a folosi ocazia. Avizăm mai ales pe
domnii preoţi, căci astăzi avem multe coruri, cari, îndeosebi în
cântarea bisericească, mai mult dărâmă decât zidesc; aceasta,
din cauza lipsei de pricepere a dirigenţilor. Domnii dirigenţi să
nu ia în nume de rău această afirmare a noastră, căci nu e
păcatul lor atunci când ştim că, pe lângă toată strădania lor, nu
li s-a dat putinţa de a se perfecţiona deajuns în acest ram de artă
plăcut lor. Vorbim de cei cu inimă pentru progres, şi nu de cei
neglijenţi, cari, deşi poate li s-a dat ocazia să se perfecţioneze,
273
dar ignoranţa i-a dominat. Nouă, românilor, şi aşa numai o
fortăreaţă culturală ne-a mai rămas: biserica. Credem că avem
datorinţa sântă de a susţine această fortăreaţă cu toate atributele
unei fortăreţe adevărat culturale. În ziua de astăzi, oştirile se
folosesc cu totului de alte arme, mai perfecţionate, ca cele ale
trecutului. Tot aşa stă lucrul şi la armele culturei. Cântarea şi
modul ei de ezecutare nu mai poate rămânea în starea ei
primitivă. Emulaţia în cultură este războire, şi cel ce războieşte
cu arme primitive rămâne învins. Şi bisericile se războiesc, şi
să nu uităm enunciaţiunea spiritului bisericesc, care strigă:
«Lăudaţi pe Dumnezeu, Cântaţi lui Dumnezeu cântare nouă...».
Tema muzicei bisericeşti este o temă mare pentru noi, despre
care nu putem vorbi în cadrul unui anunţ ca acesta. Tot de aşa
importanţă este tema muzicei naţionale. Viitori elevi ai cursului
dlui Vidu vor avea ocazia ca să-şi câştige noi orizonturi în
domeniul muzicei bisericeşti şi naţionale”.
Galopanta manelizare a vieţii sociale şi culturale din
prezent constituie marele pericol care atentează la însăşi fiinţa
naţiunii. Este momentul ca, printr-un demers concertat, cu
implicarea autenticilor oameni de cultură, să fie potenţată
tradiţia muzicii corale pentru copii şi tineret.
274
ÎNCĂRCĂTURA SIMBOLICĂ A
ORNAMENTELOR UZUALE DE PE
CASELE BĂNĂȚENE
(I)
Cătălin BALACI∗
Abstract: The decor of the living house from the Banat

pusta was influenced in the past by various elements, the main
ones being the displacement of the German ethnics in the 18th
Century and the rural settlement planning applied by the
Hapsburg authorities also in the 18th Century. The main two
types of plaster decoration were solar symbols and the “tree of
life” pattern and those de corations are still present today,
maybe with their original symbolic meaning forgotten.
Keywords: ornaments, symbols, gable.
Casa (ca spațiu de locuit) a fost în esență un obiect

uzual și mai puțin un vector al fiorului artistic sau o metodă de
exprimare artistică. Ornamentele caselor au derivat în marea lor
majoritate din practici magico-religioase cu rol apotropaic,
ulterior ele au migrat spre o formă de expresie artistică în
majoritatea cazurilor după ce încărcătura simbolică a fost uitată.
În momentul actual o parte a caselor de locuit din
câmpia bănățeană încă mai poartă ornamentația originală a
clădirii așa cum au intenționat-o meșterii constructori și
prezentul semnal încearcă să aducă în ochii publicului interesat
∗
Muzeograf dr., Muzeul Satului Bănățean din Timișoara.
275
motivele pentru care aceste ornamente au apărut pentru început
și care a fost semnificația (simbolică) a folosirii lor.
Privitorului i se arată în momentul actual, într-o
plimbare prin mai toate satele Banatului de câmpie, un peisaj
aparte, case vechi dărăpănate alături de case vechi renovate
(mai toate fără gust, în culori fistichii de la verde crud trecând
prin roșu intens și ajungând la albastru) și de case noi fiecare
de altă formă, înălțime și dispunere aspectul satelor fiind
complet alterat față de planul sistematizărilor austriece. Trebuie
amintit că majoritatea așezărilor din pusta bănățeană sunt
rezultatul direct al procesului de sistematizare aplicat cu
deosebită conștiinciozitate de către habsburgi, proces
desăvârșit la începutul secolului al XIX-lea1 și că satele
bănățene sistematizate s-au păstrat relativ neatinse până la
sfârșitul secolului XX când mișcările de populație și o relativă
bunăstare economică, dublate de un dezinteres profund al
autorităților locale, au dus la modificarea radicală a aspectului
satului bănățean de câmpie, transformându-l mai degrabă într-o
mahala de oraș (pompos denumită acum cartier rezidențial). De
la jumătatea secolului al XIX-lea și până în primele decenii ale
secolului al XX-lea în arhitectura caselor satelor bănățene
începe să se impună casele cu frontoane bogat ornamentate,
acestea vor deveni etalonul caselor aparținătoare unor familii
mai înstărite. Moda aceasta pătrunde în Banat mai ales prin
activitatea armatei habsburgice, a statului austriac și a bisericii
romano-catolice. Spre exemplu, după 1779, o dată cu
reînființarea celor trei comitate bănățene, în orașele de
reședință ale acestora se vor constitui așa-numitele oficii de
urbanism care vor veghea cu tenacitate la respectarea normelor
de construcții elaborate de capitala imperiului; de aici derivând
1
C. Balaci, M. Crînguș-Balaci, Arhitectura populară bănățeană și
sistematizările austriece, MSR (8) 2008, p. 23.
276
un aspect ce va deveni mai târziu caracteristică a satelor
bănățene: o anume șablonizare manieristă a decorului și a
tipologiei planimetrice a clădirilor 2.
Imagine a unei ulițe a unui sat sistematizat

(după W. Konschitzky)
Din punct de vedere al decorului majoritatea caselor ce

se găseau într-un sat de pustă a Banatului se asemănau foarte
mult, probabil datorită faptului că în secolul al XIX-lea
majoritatea meșterilor constructori de case din Banat sunt de
origine șvabi și își impun modelele de decor3 fapt confirmat și
de actele maghiare din perioada dualismului când, spre
exemplu, casele coloniștilor maghiari de la Babșa sunt
construite de meșteri germani de la Darova4. Oricare ar fi
motivul decorul în relief de tencuială este extrem de răspândit
în Banatul secolelor XIX–XX, inițial doar la frontonul de la
2
N. Săcară, Bisericile de lemn ale Banatului, Timişoara 2003, p. 13.
3
W. Konschitzky, Arhitectura populară din Banat, Timișoara 2006, p. 81.
4
N. Săcară, Valori ale arhitecturii populare românești, Timișoara 1982, p.
157.
277
stradă și mai apoi extins și la fațada lungă dinspre curte5.
Motivele ornamentale cele mai frecvente sunt cele cu
simbolistică solară evidentă și mai puțin evidentă cărora li se
alătură arborele vieții în toate ipostazele lui, mai apar și o
sumedenie de alte motive ornamentale însă ele nu se regăsesc
plenar, ci sunt răspândite neuniform, probabil reflectând mai
degrabă gustul proprietarului decât mentalul colectiv.
Ornamentele care apar frecvent sunt încetățenite în
mentalul colectiv cu o încărcătură simbolică pe care fiecare o
recunoaște similar și în genere sunt forme geometrice și
geometrizante cu predominanță circulare/semicirculare (sau
cercuri/semicercuri care înscriu un punct, un triunghi, un romb,
o floare/rozetă, patru romburi etc. care în mod evident au o
simbolistică solară) și reprezentări ale arborelui vieții.
Aproape la fel de răspândite însă cu forme mult mai
variate de exprimare sunt ornamentele cu încărcătură simbolică
religioasă care pornesc de la cruci simple, cartușe ce înscriu
literele IHS sau INRH până la cartușe ce înscriu formule de
binecuvântare creștină a caselor, acesta fiind un specific
aproape exclusiv svăbesc6. O altă categorie de ornamente cu
încărcătură religioasă specifice șvabilor bănățeni o reprezintă
potirele și sfeșnicele la care se pot adăuga reprezentările
antropomorfe ale unor capete de îngeri7 interpretare discutabilă
pentru că aceste capete par mai degrabă preluări din decorul
laic și clasicist urban.
Revenind la ornmentele cu încărcătură simbolică solară
(ele fac obiectul primei părți a demersului, ornamentele cu
arborele vieții reprezentând a doua parte a acestuia, subiect al
unui articol viitor) observăm că de departe ele sunt cele mai
5
Ibidem, p. 142.
6
W. Konschitzky, Arhitectura ... , p.148.
7
Ibidem, p.150.
278
frecvente și răspândite atât în perioada de maxim apogeu al lor
(secolele XIX-XX) cât și în prezent.
Reprezentările solare sunt cele mai frecvente ornamente
simbolice bănățene, în toate domeniile artei populare. Sunt
extrem de frecvente și de diversificate începând de la cercul
simplu și ajung la forme geometrice complexe înscrise unul în
celălalt. De cele mai multe ori, deși semnul solar stă în spatele
a multe decoruri, el nu mai este interpretat ca atare. Ca
ornamente solare distingem cercul cu toate formele sale
decorative (cercul simplu, cercurile concentrice, cercul cu
punct, cercul cu cruce, cercul împărțit în trei sau opt, cercul
antropomorf), semicercul cu toate formele sale, rombul și
triunghiul8. Rombul este direct preluat din decorul lemnului
unde este folosit ca și substitut al cercului solar, acolo unde
acesta nu poate fi reprezentat direct9.
Mai jos voi prezenta două exemple concrete de motive
ornamentale solare care încă se mai găsesc in situ, în primul
caz – fericit am avut de-a face chiar și cu o renovare a fațadei
care a păstrat decorul original iar în al doilea caz avem de-a
face cu o construcție nerenovată de cel puțin 50 cînd încă mai
era locuită de proprietarii de origine, Banatul fiind supus unui
proces de migrare a șvabilor bănățeni după cel de-al doilea
război mondial proces ce a dus la depopularea completă a
satelor șvăbești către sfârșitul secolului XX când locul șvabilor
a fost luat de etnici români veniți din Maramureș, Transilvania
și Moldova. Această schimbare a proprietarilor este și ea una
dintre cauzele modificărilor suferite de satele din câmpia
Banatului la începutul secolului XXI, pe care o aminteam mai
sus.
8
Ibidem, p. 137.
9
N. Săcară, Valori ... , p. 157.
279
Clădire surprinsă în comuna Becicherecul Mic în anul 2007
cu ocazia cercetărilor de teren efectuate de Muzeul Satului
Bănățean (foto C. Balaci)
Clădire surprinsă în satul Bulgăruș în anul 2009 cu ocazia

cercetărilor de teren efectuate de Muzeul Satului Bănățean
(foto C. Balaci)
280
Ambele construcții au fost alese pentru că reprezintă,
tipologic, modelele cele mai răspândite atât din punct de vedere
al modelului cât și al decorului de tencuială iar aceste două
modele (cu variații foarte mici) sunt reprezentative pentru
starea actuală a acestui tip de case și pentru gradul de
deteriorare suferit de clădiri de-a lungul timpului.
Prima casă în mod cert a avut pe fronton înscris numele
proprietarilor care au construit-o dar el a fost demantelat cu
ocazia lucrărilor de renovare10 cînd restul decorului a fost
păstrat. În partea superioară a frontonului care este înscris în
curentul neo-clasicist, curent care a urmat la modă după
frontonul de inspirație barocă austriacă în satele bănățene se
observă foarte clar ornamentul solar compus din patru romburi
așezate în cruce sub care se vede arborele vieții într-o
reprezentare schematizată.
Rombul în sine este extrem de prezent în arhitectura
lemnului de tradiție românească de unde se pare că a fost
preluat și de șvabi.11 Rombul este un simbol extrem de folosit
încă din perioada neolitică și prin consens în antropologie12
motivul rombului a fost legat de societățile matriarhale și ar
reprezenta matricea vieții, în paralel un sens secundar care
ulterior s-a generalizat și i-a luat locul celui preistoric îl
reprezintă rombul format din două triunghiuri isoscele
adiacente la bază care sugerează cerul și pământul unite de
soare.13 Dacă în ceea ce privește romburile sculptate din
arhitectura lemnului nu ne putem pronunța exact care a fost
10
Informație obținută de autor de la proprietara actuală a casei, proprietarii
de origine fiind șvabi (cf. inform. Biriș Monica, proprietara casei).
11
N. Săcară, Valori ... , p. 128.
12
H. Breuil, The Men of the Old Stone Age, New York 1965, p. 135.
13
J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dictionar de simboluri, București 1994,
vol. 3, p. 169-170.
281
încărcătura simbolică primară în ceea ce privește decorul în
relief de tencuială suntem destul de siguri că avem de-a face cu
un simbol solar mai ales că el este așezat într-un cerc imaginar.
În al doilea caz avem o clădire care și-a păstrat relieful
de tencuială al proprietarilor originari, în mod cert anul de pe
fațadă este și anul construcției (1908) iar în momentul actual
casa este nelocuită și supusă degradării din cauza lipsei de
interes. Din nou în registrul central superior avem reprezentat
un simbol solar, neechivoc, un punct înscris în patru cercuri
concentrice. Este evident simbolizat soarele ca centrul/ focarul
și principiul emanației în esență soarele ca izvor al lumii.
De multe ori vom întâlni pe frontoane simbolurile
solare alăturate celor creștine și uneori chiar suprapuse, astfel
se găsesc destul de răspândite crucile care au la bază un
semicerc simplu sau cu raze ori cruci la care se adaugă
deasupra o rozetă sau un cerc sau un triunghi ce înscrie un cerc
ele nefiind altceva decât așa numitul „ochi al lui Dumnezeu”
asociat în tot spațiul creștin cu soarele, un sincretism cu origini
medievale timpurii14. În esență tot ce numim noi simbol solar
în ornamentica bănățeană de zid nu poate reprezenta un cult al
soarelui ci este o formă creștinată a acestuia fiind indubitabil
legat de cultul creștin (fie el catolic, protestant sau creștin
ortodox) de aceea el este acceptat cu atâta ușurință de către toți
locuitorii Banatului indiferent de etnie.
Bibliografie:
• Balaci Cătălin, Crînguș-Balaci Mariana, Arhitectura populară
bănățeană și sistematizările austriece, Memoria Satului Românesc (8)
2008, p. 23-28.
• Breuil Henri, The Men of the Old Stone Age, New York, 1965,
p. 135.
14
Ibidem, vol. 2, p. 180.
282
• Chevalier Jeain, Gheerbrant Alain, Dictionar de simboluri,
București, 1994, vol. 1-3.
• Konschitzky Walter, Arhitectura populară din Banat, Timișoara,
2006, p. 81.
• Săcară Nicolae, Bisericile de lemn ale Banatului, Timişoara,
2003, p. 13.
• Săcară Nicolae, Valori ale arhitecturii populare românești,
283
COLECȚIONARUL BĂNĂȚEAN
CONSTANTIN GRUESCU
IN MEMORIAM1
Gabriela ȘERBAN∗
Abstract: This time we are following the footsteps of

an autodidact, this time we speak about the author of this
paper, a mineral collector. Constantin Gruescu from Ocna de
Fier opened in his own house a a collection of minerals
gethered while he was working as miner in the iron mines near
his residence town. Constantin Gruescu was one of the close
friends and contributors of Tata Oancea at the magazine
”Vasiova” where he published his poem ”Mărioara de
Bocșa”(1943). Later, as an adult, he became a contributor at
the magazine ”Bocșa Culturală” and close friend of its
promoter, Gabriela Șerban.
Keywords: museum, collection, minerals, poetry,

magazine.
1
În 24 ianuarie 2020, la Ocna de Fier, a fost condus pe ultimul drum
colecționarul Constantin Gruescu, la vârsta de 95 de ani. Din păcate, puțini
au fost cei care și-au luat rămas bun de la nea Costică. Între cei prezenți îi
putem aminti pe: Claudiu Pasăre (Reșița), Nicolae Sârbu (Reșița), Martin
Olaru (Reșița), Gheorghe Popovici (UEM Reșița), Ion Bobeică (Reșița),
Florin Safer (Reșița), fam. Vela (Reșița), Gabriela și Tiberiu Șerban
(Bocșa), Dan Liuț (Bocșa), Ion Petrișor (Bocșa), Nicolae Anțilă (Bocșa),
Dana Bălănescu (Reșița) și câțiva consăteni în frunte cu primarul Petre
Panescu. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți coordonați de P.On.
părinte protopop Gheorghe Șuveți.
∗
Bibliolog și manager al Bibliotecii Orășenești ,,Tata Oancea” din Bocșa,
jud. Caraș-Severin.
284
„...Florile din grădina mea sunt curate ca și
transparența cuarțului de la Dognecea, serioase ca ametistul
de la Ocna de Fier, împurpurate de modestie ca realgarul de la
Moldova Nouă, vesele ca malahitul de la Petru și Pavel și
gingașe chiar în sobrietatea granaților negri melaniți de la
bătrâna carieră juliana...”
Ne amintim cu atâta drag vorbele înțeleptului
Constantin Gruescu, nea Costică al nostru, colecționarul de la
Ocna de Fier, plecat de curând „în lumea cea fără de dor”,
lăsând în urmă amintiri alese, precum și îndemnul pentru
generațiile viitoare „întru păstrarea bogățiilor nestemate
moștenite, întru continua cercetare a adâncurilor pentru ca și
alte comori să iasă la lumină, spre mândria și bucuria ochilor
noștri, ale fiilor și nepoților acestui pământ românesc”.
Constantin Gruescu, tehnician miner de profesie și

renumit colecționar mineralog de la Ocna de Fier, s-a născut în
12 aprilie 1924 la Dognecea și s-a stins în 22 ianuarie 2020 la
Ocna de Fier, județul Caraș-Severin.
După căsătoria cu tanti Mia –cea care i-a fost alături
zeci de ani iubindu-l și sprijinindu-l până în anul 2016 când s-a
stins din viață– s-a mutat la Ocna de Fier unde, din 1945
colecționează eșantioane minerale, iar în 1950 a încropit un
muzeu de mineralogie estetică a fierului, muzeu care astăzi este
285
recunoscut la nivel internaţional. Colecţia lui Constantin
Gruescu numără peste 2000 de exponate, cristale şi minerale de
valoare, unele fără egal pe plan mondial.
Nea Costică a fost un autodidact. A absolvit şapte clase
şi trei cursuri de specializare, dar a studiat numeroase tratate de
mineralogie româneşti şi străine. Profesia de bază: controlor
tehnic în siderurgie şi minerit. Deţine nenumărate titluri şi
distincţii de mare onoare şi apreciere a muncii şi pasiunii sale.
A donat din colecţia sa minerale pentru multe muzee din ţară şi
străinătate: Brăila, Constanța, Caransebeș, Galați, Iași, Reșița,
Timișoara, Caen–Franța. În prezent, la Bocşa se lucrează la
amenajarea unui spaţiu dedicat mineralelor lui Constantin
Gruescu cu intenţia de a se înfiinţa un muzeu de specialitate
care să-i poarte numele.
286
Din anul 2004 Constantin Gruescu este Cetățean de
onoare al județului Caraș-Severin, iar din 2006 deține titlul de
Cetățean de Onoare al orașului Bocșa. De-a lungul vieții lui
Constantin Gruiescu i-au fost decernate diferite ordine și
medalii, diplome și însemne de recunoștință: din partea
Președinției României a fost recompensat, în data de 4 martie
2003, cu Crucea Națională „Serviciul Credincios”, cls. a III-a,
a fost ales Cetățean de Onoare al județului Caraș-Severin (19
aprilie 2004), al Municipiului Timișoara (27 aprilie 2004), al
comunelor Ocna de Fier (26 februarie 2003) și Dognecea (10
mai 2002), Membru de Onoare al Universității „Eftimie
Murgu” din Reșița (21 decembrie 2011) și al Comunității
Românilor din Uzdin / Serbia (23 aprilie 2002). A primit,
printre altele, Diploma de Membru de Onoare al Muzeului
Banatului din Timișoara (20 iulie 2007) și Diploma „Prieten
prin excelență al etniei germane din Banatul Montan” (12
aprilie 2013).
A fost membru al Societății Române de Științe
Naturale, al Asociației Internaționale a Mineralogilor din Basel
/ Elveția, al Societății Culturale „Plai Mioritic” din Iași și
al Societății Române de Geografie.
Pasionat de scris, Constantin Gruescu are lucrări de
profil publicate în România, Ungaria, Austria; dar a fost și un
mare iubitor de muzică, de poezie, de artă, apropiindu-se de
importanți scriitori și artiști plastici, reușind să adune în ”Casa
Binelui” de la Ocna de Fier și o importantă colecție artă
(pictură, sculptură etc.), precum și o bibliotecă impresionantă.
Ca pasionat de muzică, avea un glas frumos, o voce
bună și, fiind un creștin ortodox practicant, adesea îl găseam
cântând în strana Bisericii din Ocna de Fier.
De asemenea, a fost un pasionat al condeiului, a
cochetat și cu poezia, multe dintre creațiile sale găsinde-se în
pagini de revistă sau carte. Prima poezie publicată a fost cea
287
dedicată lui tanti Mia și apărută în revista „Vasiova” a lui Tata
Oancea în 1943:
Mărioara dela Bocșa
Măi bocșană Mărioară

Ochii tăi fermecători
Simt în piept cum îmi strecoară
Ai amorului fiori.
Într'o seară 'ncântătoare

La un foc ca din povești
Contemplam cu admirare
Ochii tăi cei îngerești.
Când pierdut în depărtare

Singuratec și străin
Mi-ai ieșit gingașă'n cale
Ca o floricea de crin.
Și din clipa aceea dragă

Nu știu cum, dar bine simt
Inima cum strâns mi-o leagă
Dragostea cu'n fir de'argint.
Iar în greul depărtării

Când voi fi departe iară
Tu să nu mă dai uitării
Mă bocșană Mărioară!
Bocșa Izvor 28 iulie 1943

Constantin Gruiescu
(„Vasiova” anul XV, nr. 13 -17, Timișoara,
1 iulie-1 septembrie 1943, p. 6)
288
Volume la care Constantin Gruescu este fie autor, fie
coautor, fie personaj principal, fie povestitor, nu sunt multe,
dar cele existente sunt deosebit de frumoase și importante: L-
am cunoscut pe Tiberiu Bottlik. Timişoara. ArtPres. 2004;
Nestemate ale Banatului Montan. Reşiţa. Banatul Montan.
2005; Sânziene (versuri). Reşiţa. Casa Revoluţiei. 2005;
Florile din grădina mea...Les fleurs de mon jardin.... DCCPCN
Caraş-Severin. 2006 și cea de-a II-a ediție în 2008; Lumina din
adâncuri. Fabuloasa viaţă a lui Constantin Gruescu. (coautor).
Deva. EMIA. 2006; Cu focul inimii stingând flăcări vrăjmaşe:
amintirile unui fost pompier militar. Reşiţa. Neutrino. 2007.
Referinţe despre Constantin Gruescu și Muzeul de
Mineralogie Estetică a Fierului: Mic dicţionar al
personalităţilor culturale din Caraş-Severin/ Gheorghe Jurma.
Reşiţa. 1976; La paradisul mineral Gruescu/ Nicolae Sârbu.
Reşiţa. Timpul. 2001; Crucea lumii/ Rodica Mihu. Reşiţa.
Modus P.H. 2006; Stânci şi minerale în istoria Banatului
montan. Muzeul de mineralogie estetică „Constantin
Gruescu”/ Nadia Potoceanu manager proiect implementat de
Fundaţia Activity; Cărăşeni de neuitat XII. / Petru Ciurea şi
Constantin Falcă.Timişoara: Eurostampa, 2011; Biblioteca,
între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă
publică la Bocșa/Gabriela Șerban.-Reșița: TIM, 2013 (Bocșa-
istorie și cultură; 30); Bocșa: Viziuni=Bokschan:
Visionen/coordonatori și prefață Gheorghe Jurma și Erwin
Josef Țigla. Reșița: „Banatul Montan”, 2014.
289
În 22 ianuarie 2020 s-a stins o legendă a Banatului,
lăsând în urmă o minunată colecție de minerale, mult mai
săracă acum, fără custode; lăsând în urmă cărți și tablouri;
lăsând în urmă vise. Multe, prea multe vise! Lăsând în urmă
pagini despre ce a însemnat omul și colecționarul Constantin
Gruescu și Muzeul lui numit „Casa Binelui”. Pagini întregi de
gânduri ale diverșilor vizitatori, personalități sau oameni
simpli, cu toții iubitori de frumos, chemați de strălucirea
florilor de mină. Dar și de bunătatea lui nea Costică. Cine l-a
cunoscut pe Constantin Gruescu nu avea cum să nu-l placă sau
să nu-l țină minte! Impresiona prin bunătate, prin calm, prin
căldura vocii și prin dragostea cu care vorbea despre florile
sale. Era un bărbat frumos, frumusețe păstrată și la bătrânețe,
290
menținută, probabil, de tinerețea sufletului, dar și de energiile
care l-au înconjurat toată viața.
Nu-l putem evoca pe Constantin Gruescu și să nu
amintim despre descoperirea sa, despre macla coaxială a
cuarțului cu concreșteri radiale, crucea triplă creștină, tripla
maclare a cuarțului, un mineral de categoria 4X, un mineral de
o perfecțiune absolută, cu aspect tridimensional, spațial, neatins
de un alt mineral, unicat cunoscut pretutindeni în lume ca
„Macla Gruescu”.
Este imaginea care deschide prima carte dedicată lui
Constantin Gruescu și Muzeului său, volumul sugestiv intitulat
„La Paradisul Mineral Gruescu” semnat de scriitorul Nicolae
Sârbu, o carte care se vrea, potrivit autorului „o recunoaștere, o
invitație și o provocare la meditație. O contribuție modestă la
valorizarea, printr-o mai bună cunoaștere, a unei adevărate
comori minerale. Un punct de reper și un ghid de folos pentru
atunci când vă doriți să savurați frumosul natural, în starea lui
cea mai cuprinzătoare și mai pură”. O „carte-poem-reportaj-
album” după cum o numește criticul Ada D. Cruceanu, „...un
dramatic memento, ea invertariază nume sonore - din țară și
din afara acesteia - care au trecut pragul Casei de la numărul
113 din satul bănățean, au admirat Colecția mineralogică
Gruescu, au studiat-o - ca atare, au „exploatat-o” în folos
științific, desigur - ca, până la acest moment, muzeul-centru de
studii să fie, în fapt, încremenit în proiect!”
Proiecte și vise pe care Constantin Gruescu, părăsind
această lume, le-a lăsat urmașilor... Le-a lăsat celor care, într-
un fel sau altul, vor duce mai departe amintirea Muzeului de
Mineralogie Estetică de la Ocna de Fier aflat în Casa Binelui
de la numărul 113.
291
TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE CRĂCIUN
Maria-Chiva MIRON∗
Abstract: The Christmas traditions represent today an

invaluable treasure which offers data about the life of the
Romanian peasant governed by the popular calendar.
Christmas was expected after a period of fast and with a ritual
of returning to the hearth through the sacrifice of the pig (on
20-th December Ignat day), the Christmas tree, carols and
caroling.
Keywords: tradition, heritage.
Argument
Tradiţia şi obiceiurile populare au constituit de-a lungul

vremii o modalitate de păstrare a identităţii naţionale. Cunoaşterea
şi respectarea valorilor unui popor a generat ideea formării unei
gândiri şi conştiinţe naţionale, prin implementarea tradiţiilor şi
obiceiurilor în educarea copiilor de vârstă preşcolară și școlară.
Folclorul întregeşte şi creşte valoarea fiinţei naţionale a
poporului nostru. Aşa cum nu poate fi vorba de viitor dacă nu
ai un trecut, tot aşa nu poţi vorbi despre un popor dacă nu îi
cunoşti creaţia populară şi folclorul care îi umple sufletul.
Copiii sunt cei care ne urmează, ei merg mai departe,
sunt paznicii comorii din sufletul nostru şi mesagerii bucuriei
de-a trăi frumos, firesc, bănăţeneşte - români, maghiari, germani,
sârbi etc.
∗
Prof. învățământ primar, gradul I, Școala Primară Sângeorge, jud. Timiș.
292
Colindul este una din cele mai cunoscute obiceiuri de
iarnă. Mai demult, cetele de colindători erau formate din copii
care, după miezul nopții de 24 spre 25 decembrie, umblau din
casă în casă, aducând urări de sănătate, fericire și noroc
gospodarilor pe care îi colindau.
Originea lor se pierde în vechimile poporului nostru.
De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase și au căpătat o
mare varietate pe întreg teritoriu țării. Ele degajă atmosfera de
sărbătoare și buna dispoziție cu care toți românii întâmpină
Sărbătoarea Nașterii Domnului. Evocând momentul când, la
nașterea lui Iisus, steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi s-a
ivit pe cer, copiii merg din casă în casă cântând colinde și
purtând cu ei o stea.
De asemenea, se spune că în Noaptea Sfântă a Nașterii
Sale s-au deschis cerurile pentru a coborî Duhul Sfânt deasupra
Fiului lui Dumnezeu și în grajd unde inițial era întuneric, s-a
făcut lumină și bucurie. Această sărbătoare este anunțată prin
obiceiul drag copiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti
Nașterea Mântuitorului.
Sărbătoarea Nașterii lui Iisus este una specială pentru
toți creștinii din întreaga lume. Deși tradițiile și-au mai pierdut
din esență, frumusețea datinilor bănățene fac din Banat un loc
unic în România, unde românii, ungurii, sârbii, bulgarii, nemții
și alte minorități celebrează Crăciunul în armonie. În unele sate
din Banat încă se mai păstrează tradițiile vechi, sacrificarea
porcului, împodobirea bradului și mersul cu colinda, așa că la
colindat nu merg doar copiii, ci și cetele de tineri, numiți
,,pițărăi”. De obicei, în prima zi de Crăciun se merge cu
,,Steaua”, pentru a le aminti bănățenilor de cei trei magi care au
urmat un astru până la locul unde s-a născut pruncul Iisus
.,,Irozii” sau ,,Viflaimul” sunt scenete prin care copiii refac
povestea nașterii lui Iisus. Se spune că cei care primesc
colindătorii vor fi binecuvântați și vor avea noroc tot anul ce
293
vine. Sunt zone în țară unde tradiția Crăciunului încă se mai
păstrează cu sfințenie și se transmite nealterate din generație în
generație. Oamenii de la sate au obiceiuri specifice de la care
nu se abat de aceea, în prag de sărbători, auzim de tradiții și
superstiții de care mulți dintre noi n-au auzit niciodată.
Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de
brad este un obicei relativ nou, preluat pe la jumătatea
secolului al XIX-lea de la țările germane. Prin forma sa
triunghiulară, bradul simbolizează Sfânta Treime, iar
podoabele cu care bradul este împodobit semnifică bogăția și
cunoașterea, ca și pomul sacru din Grădina Edenului. În zilele
noastre, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre
cele mai iubite datini, atât în mediul rural, cât și urban, odată
cu așteptarea în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. Copiii știu că
Moș Crăciun aduce cadouri mai multe celor care au fost foarte
cuminți. Acesta este un argument foarte serios și este o
motivație puternică pentru copii, care se străduiesc să devină
mai cuminți, mai harnici și mai ascultători pentru ca la anul
viitor să primească mai multe daruri.
Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie,
încă se mai practică prin satele noastre, pe acolo unde
gospodarii cresc porci în propriile curți, pentru ca la Sărbătorile
de iarnă să aibe carne proaspătă din care să-și prepare
tradiționalele mâncăruri românești: tobă, caltaboși albi și cu
sânge, jumere, cârnați și cotoroage. Porcul după ce este
înjunghiat, gazda care adună sângele pentru sângerete, așa
murdară de sânge pune câte o picătură pe fața copiilor din
gospodărie ca să fie tot anul roșii în față și sănătoși. Apoi
porcul este pârlit cu paie, spălat și tranșat. După tranșarea și
sortarea cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul
sacrificiului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la
tăierea porcului.
294
Una dintre tradiții este ca, în Ajunul Crăciunului
gospodarii să-și strângă de prin sat toate lucrurile pe care le-au
dat cu împrumutul, și în ajunul de Crăciun nu se dă nimic cu
împrumut pentru că cei care iau cu împrumut fac asta numai ca
să aibe noroc la hoții în anul viitor adică îți fură norocul din
casă. De asemenea, tradiția spune că cei care dau lucruri din
casă, alungă norocul din casă. În unele sate, în vasul cu apa, în
care familia se spală, se pun nuci, pentru ca oamenii să fie
sănătoși peste an. Tot la sate încă se mai păstrează obiceiul ca
în Ajunul Crăciunului cetele de colindători să meargă din
poartă în poartă ca să vestească venirea pe lume a Pruncului
Iisus. Se spune că tinerii mascați care însoțesc aceste cete au
darul de a alunga spiritele rele și că cei care nu îi primesc vor
avea un an sărac și numai ghinion.
Un alt obicei este acela ca cel mai vârstnic membru al
familiei să arunce în fața colindătorilor cu grâu și porumb
pentru ca la anul să aibe o recoltă bogată. Bătrânii spun că,
dacă boabele peste care au trecu colindătorii vor fi amestecate
cu sămânța pe care o vor pune în brazdă, vor avea o recoltă
foarte bună în anul următor. Un alt obicei spune că sub masa pe
care se vor așeza bucatele de sărbători se pun într-un coș cu
paie: știuleți de porumb, grâu și floarea-soarelui, atunci tot anul
va fi liniște, înțelegere și bogăție în casă. Aceste semințe se dau
mai apoi animalelor din gospodărie.
Se spune că în dimineața de Crăciun e bine să ne
spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care
punem o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curați ca
argintul, feriți de boli și plini de bani. După Crăciun să nu mai
fie lăsați copiii să mai zică colindul, că fac bube.
Bătrânii povestesc că la miezul nopții, înspre Crăciun,
apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.
Sărbătoarea Nașterii Domnului este celebrată de creștinii
din întreaga lume, fiecare țară având însă propriile datini și
295
obiceiuri. Semnificația sau originea multora dintre ele s-au
pierdut în negura vremurilor, dar frumusețea lor dau un plus de
mister Sărbătorilor de iarnă.
Bibliografie:
• Alexandra Jivan, Călin Rus, Smaranda Vultur (coord.),
Minorități: identitate și coexistență, editată de Institutul Intercultural
Timișoara, 2000;
• Valeriu Leu, Memorie, memorabil, istorie în Banat, Editura
Marineasa, Timișoara, 2006;
• Valeriu Leu, Cartea și lumea rurală din Banat, 1700-1830,
Editura Banatica, 1996.
296
CUNOAȘTEREA ȘI PROMOVAREA
TRADIȚIILOR ȘI OBICEIURILOR ÎN
CICLUL PRIMAR
Bianca Loredana BĂDIȚĂ∗
Abstract: Knowledge and promotion of the traditions

and customs at the primary school represent a didactic project
signed and sealed between School and Church in a story like
topos at the Șoșdea of Ion Ciucurel or Viorel Marineasa. For
the author, tradition is the link between education and the
ancestral land which can offer at any moment more and more
new models to follow.
Keywords: Church, education, Christmas.
Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, din

bucurie sau durere, din năzuințele și dorurile românului, din
setea de liniște sau din dragostea pentru frumos, elementele de
cultură și tradițiile transmit valori și creează punți de legătură
între generații.
Obiceiurile și tradițiile sunt un domeniu important al
culturii populare românești. Ele au rolul de a regla și consolida
relațiile comunitare, fiind respectate cu strictețe de toți membrii
societății.
Rolul nostru al dascălilor, este de a-i face pe copii să
învețe, să prețuiască și să respecte obiceiurile și tradițiile
∗
Profesor învățământ primar, grad didactic I, Școala Gimnazială Măureni-
structura Școala Gimnazială ,,Ioan Ciucurel”, Șoșdea, jud. Caraș-Severin.
297
poporului în care s-au născut, să iubească meleagurile natale,
portul românesc și sărbătorile care ne aduc în suflete atâta
bucurie. În acest sens am realizat un proiect educațional în
parteneriat cu biserica ortodoxă „Cunoașterea și promovarea
tradițiilor și obiceiurilor în ciclul primar” proiect ce vizează
clasa Pregătitoare a Școlii Gimnaziale „Ioan Ciucurel” Șoșdea,
județul Caraș-Severin, clasă pe care o coordonez.
Proiectul are ca scop stimularea interesului pentru
tradiţii şi obiceiuri iar ca obiective specifice: colectarea de
materiale documentare despre evenimente specifice locului
natal; prelucrarea acestor informatii în vederea realizarii unei
expoziții; cunoașterea rolul bisericii în viața satului românesc;
o bună colaborare cu Biserica-Școală-Familie; manifestarea
interesului pentru datinile şi obiceiurile calendaristice creştine;
stimularea potenţialului artistic şi creativ al copiilor .
Activitățile propuse în derularea acestui proiect sunt:
Concert de colinde, Sfânta Împărtășanie, Hristos a înviat!
(încondeiat ouă, desene și picturi tematice), Ziua eroilor
neamului (depuneri de flori la monumentul eroilor din
localitate).
Deoarece elevii participă la activitatea de cateheză la
biserica din localitate, am organizat acest proiect și pentru a-i
determina să caute, să-i întrebe pe preot și oamenii mai
vârstnici despre tradiţii și obiceiuri. Am căutat oameni în vârstă
care să vorbească copiilor despre satul Șoșdea, despre tradiţii,
despre obiceiuri, să ne înveţe atât pe noi cadrele didactice cât şi
pe elevii noştri cântece, obiceiuri specifice zonei deoarece
cunoscând rădăcinile satului se vor cunoşte pe ei. Copiii trebuie
să înţeleagă că aceasta este moştenirea pe care ei vor trebui să o
transmită copiilor lor.
Satul, ȋnseamnă un spaţiu bogat ȋn tradiţii, ȋn cântece,
poezii şi datini, ȋn hărnicie, veselie şi omenie. Este acel loc
minunat, ȋncântător, frumos ȋnzestrat, plin de valori morale şi
298
spirituale. La sat fiecare anotimp are frumuseţea şi importanţa
lui: iarna ne bucurăm de nașterea lui Iisus Hristos, primăvara
ne dezmorţim simţurile prin parfumul florilor proaspete care
vestesc Învierea lui Iisus Hristos, vara ne adunăm la hora
satului îmbrăcați in costumele populare păstrate de străbunii
noștri și împletim cununi din sânzâiene, iar toamna ne copleşim
cu tot felul de roade bogate şi sănătoase la care avem acces din
plin.
Tradiţiile satului românesc se mai păstrează şi astăzi,
chiar dacă nu atat de mult ca în vechime. Oamenii satului au în
sufletul lor bucuria muncii împlinite. Prin muncă, stăruinţă şi
puteri, omul din satul românesc reuşeşte să fie om în adevăratul
sens al cuvântului.
Tradițiile și obiceiurile satului pot deveni o poveste pe
care o putem scrie cu ajutorul copiilor sub forma unor creaţii
literare şi plastice.
299
PE ÎNTINSUL IMPERIULUI „SUFLET NOU”,
SOARELE NU APUNE NICIODATĂ
Traian GALETARU∗
Abstract: Professor Traian Galetaru, editor and hard

worker of the Banat Village Magazine ”New Soul” from
Comloșu Mare, Timiș County offers a history of this
publication which celebrated this year 87 years since its debut
on August 15, 1939 under the auspices of the priest Dr. Ștefan
Cioroianu and the lawyer Dr. Andrei Bălan from the locality.
The magazine had 4 distinct series: the interwar one
(1934-1939), 45 issues with national participation. Traian
Herseni, Dimitrie Gusti, Mihail Sadoveanu or Ionel
Teodoreanu climbed the columns of the newspaper. The
second series, school (1970-1989) led by Prof. Traian Galetaru,
the third (1980) in the form of a volume printed in 800 copies
and the current series in monthly publication (1993-present).
The longest-lived rural publication enjoys a worldwide
circulation being sent to 6 continents, in 27 countries and 32
counties of Romania
Keywords: village, rural publication, book, series,

teacher.
Este îndeobşte cunoscută în istoria medievală orgolioasa

afirmaţie atribuită în mod tradiţional lui Carol Quintul (1519-
1556), regele Spaniei şi împărat romano-german: „Pe întinsul
∗
Prof. Lb. și literatura română, pensionar. Secretar de Redacție al revistei
,,Suflet nou” (Comloșu Mare, jud. Timiș).
300
imperiului meu soarele nu apune niciodată”.1 Spiritul afirmaţiei
sugerează vastitatea, întinderea parcă nemărginită; dar litera ei?
Cât adevăr obiectiv înmagazinează ea şi câtă dorinţă acerbă de
hiperbolizare? Aceeaşi idee imperială absolută, acelaşi vis al
imperiului universal sunt surprinse - acum cu mijloace poetice
- de Mihai Eminescu în cealaltă parte de lume:
„Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde”.
Cu menţiunea necesară că ambele imperii (apusean şi

răsăritean) au fost plămădite prin violenţă, crimă, jaf şi sânge,
ca orice formaţiune statală imperială din istorie.
„Suflet nou” - cea mai longevivă publicaţie

românească din lume din mediul rural”
Într-un sat plin de „ciudăţenii” de la marginea de vest a

României, la 15 August 1934, tocmai de Sf. Maria-Mare, se
săvârşea „minunea”: apărarea primului număr al revistei Suflet
nou, publicaţie care, la 15 August 2019, îşi aniversa 85 de ani
de la debut. Atunci, un mănunchi de entuziaşti intelectuali
devotaţi satului au pus piatra de temelie a unei publicaţii care,
peste decenii, avea să devină un veritabil fapt social în
accepţiunea durkheimiană a sintagmei:
„Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu,
capabil să exercite asupra individului o constrângere
1
Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, Istorie. Manual pentru clasa a X-a,
Edit. Lice All, 1999 (2003), p. 49.
301
exterioară; sau care este general pentru o întreagă societate
dată având totuşi o existenţă proprie independentă de
manifestările sociale individuale”2.
Aceştia au fost întemeietorii: preot dr. Ştefan Cioroianu
- protopopul ortodox al Comloşului, Al. Movilă - primpretor al
plasei Comloşu Mare, preot Gheorghe Cotoşman, G. Ciolac -
primarul comunei, dr. Andrei Bălan - avocat, Ion Ureche -
student3.
După informaţiile pe care le deţinem, credem că Suflet
nou din comuna Comloşu Mare, judeţul Timiş, este cea mai
longevivă publicaţie românească din lume, din mediul rural.
Aceasta, numai dacă acceptăm extinderea sensului definiţiei
unei ,,publicaţii”: „ceea ce este tipărit (carte, revistă, ziar etc.);
tipăritură4, incluzând termenului orice apariţie destinată lecturii
publice. Atunci, putem afirma că ea, PUBLICAŢIA comloşeană,
a apărut în 4 serii, astfel:
Suflet nou (1934-1939) - seria I, interbelică, revistă
lunară, fondată la 15 August 1934; director fondator: av. Dr.
Andrei Bălan; au apărut 45 numere în 5 ani. În afara
întemeietorilor menţionaţi, revista a beneficiat de colaboratori
iluştri: Traian Herseni, Dimitrie Gusti (sociologi), Romulus
Vulcănescu, Peter Neagoe, Mihail Sadoveanu, George Mihail
Zamfirescu, Ionel Teodoreanu, Sandu Teleajen, Aurel Bugariu,
Pericle Martinescu, Mihai Avramescu, Ilie Ienea5 etc.
(scriitori), Vasile Ijac, Filaret Barbu (compozitori), apoi ţăranii
2
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Edit. Științifică, Bucureşti,
1974, p. 67.
3
Rev. ,,Suflet nou”, an. I, nr. 1, miercuri 15 August 1934, p. 3.
4
Florin Marcu, Constantin Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. a II-a,
revăzută şi adăugită, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 582.
5
Mircea Şerbănescu, „Revista «Suflet nou»”, în vol. Timişoara, memorie
literară, Edit. Augusta, Timişoara, 2000, pp. 240-243.
302
scriitori Ghiţă Bălan Şerban, Petru Petrică, Pavel Blidaru,
Maria Dogariu6 şi mulţi alţii.
Suflet nou (1970-1989) - seria a II-a, gazetă şcolară de
literatură, dactilografiată şi ilustrată; redactori: prof. Traian
Galetaru, prof. Maria Pink, prof. Iulian Ţihoi; au apărut 135 de
numere în 19 ani.
Suflet nou (1980) - seria a III-a, caiet literar-artistic, 64
pagini, volum tipărit la Întreprinderea Poligrafică Banatul,
Timişoara, tiraj 800 de exemplare (!); coperta: Constantin
Răducanu (Lugoj); redactor: Traian Galetaru (Comloşu Mare);
responsabil volum: Aurel Gheorghe Ardeleanu (Timişoara);
coordonator literar: Mircea Şerbănescu (Timişoara).
Suflet nou (1993-prezent) - seria a IV-a, actuală, revistă
lunară. A apărut la 12 ianuarie 1993 şi a fost difuzată, în sat, în
15 ianuarie cu prilejul aniversării zilei de naştere a lui Mihai
Eminescu, zi în care a fost prezentată, în direct, la Radio
Timişoara, de subsemnatul. Iniţial, foaie volantă a Căminului
Cultural, șapirografiată, apoi xeroxată. Ulterior, tipărită la
editurile: Timpolis, Dragoprint, Marineasa, Eurostampa, Legart
din Timişoara. Consiliul de redacţie actual: ec. Ioan Olărescu
(redactor-şef), ing. Gavril Balog (redactor-şef adj.), prof.
Traian Galetaru (secretar de redacţie), ing. Codruţ Balog
(secretar tehnic), prof. Adela Belu (director şcolar), preot Călin
Cojocaru, teol. Gheorghe Covaciu, preot prot. Dumitru Crișan,
prof. Alina Pascu, prof. Ana-Maria Şandor, ed. Eleonora Ţihoi
- redactori; Vasile Barbu (Uzdin, Serbia), Constantin Falcă
(Timişoara), Sergiu Dema (Jimbolia), Ioan Vasile Indricău
(Timişoara), Petru Lăpugean (Bocsig, Arad), Elena Munteanu-
Lera (Timişoara), Valerică Niculescu (Jimbolia), Gheorghe
6
Traian Galetaru, „«Suflet nou», revistă a satului bănăţean”, în vol. Suflet
nou. Caiet literar-artistic, Întreprinderea Poligrafică Banatul, Timişoara,
1980, pp. 6-8.
303
Novac (Timişoara), Felicia Mioc-Novacovici (Gârbovăţ,
Caraş-Severin), Pavel Panduru (Prigor, Caraş-Severin), Ioan
Pascal (Arad), Maria Pink (München, Germania), Dănilă
Surulescu (Timişoara), Lavinia Şerban (Ianova, Timiş), Viorel
Ulieriu (New York, SUA) - colaboratori. Toţi aceştia sunt
continuatorii.
Până în martie a.c. au apărut 330 de numere ale noii
serii, vreme de 28 de ani, fără întrerupere. Totalizând, vom
obţine 511 numere în cei 52 de ani de apariţie a celor 4 serii.
S-o numim performanţă? Dumneavoastră, cititorii şi colaboratorii,
veţi aprecia.
Difuzarea internaţională a primei serii
Cu câţiva ani buni în urmă, am aflat la doamna av.

Maria Bălan (soţia ing. Ionel Bălan, decedat, şi nora ţăranului
scriitor Ghiţă Bălan-Şerban, 1907-1975) agenda directorului
fondator al primei serii, av. Dr. Andrei Bălan, care conţine
numele persoanelor, localităţile şi ţările în care se difuza revista
comloşeană în perioada interbelică: Austria, Germania,
Polonia, Iugoslavia, România, SUA. Difuzarea primei serii era
„doar” internaţională: 6 ţări, 2 continente, 175 de localităţi în
total. De menţionat că vechea agendă, cea a directorului
fondator Andrei Bălan, nu este una alfabetică nici în privinţa
numelor, nici în privinţa localităţilor, iar în unele locuri scrisul
şi corecturile sunt ilizibile. Dacă am greşit cu numărătoarea, ne
cerem scuze, dar erorile eventuale nu sunt semnificative.
Difuzarea mondială a seriei actuale
Dar această „minunăţie” a statului şi multe altele îmi

erau total necunoscute până în toamna anului 1970, deşi
funcţionam la şcoala din Comloş deja de trei ani. Atunci, în sat,
304
s-a petrecut încă o „minunăţie”: sosiseră două importante
delegaţii scriitoreşti din Timişoara şi... tocmai din Cluj. Nici
până azi n-am reuşit să dezleg „misterul” vizitei clujenilor
tocmai la Comloşu Mare, la frontiera României cu fost
Iugoslavie. O bănuială totuşi îmi permit. Probabil, avusese loc
un schimb de experienţă între cele două asociaţii scriitoreşti, iar
timişorenii vruseseră să le prezinte clujenilor un sat românesc
din judeţ cu bogate tradiţii culturale culte. Dintre oaspeţi, îmi
amintesc doar câteva nume: poetul Anghel Dumbrăveanu
(preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), Mircea
Serbănescu (prozator), Ion Arieşanu (redactor-şef al revistei
Orizont), Damian Ureche (poet), Dumitru Radu Popescu
(preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca), Augustin
Buzura (prozator), Victor Felea (poet). În finalul întâlnirii,
ţăranul Ghiţă Bălan-Şerban (6 clase confesionale ortodoxe) a
susţinut o impresionantă alocuţiune adresată oaspeţilor cu
accente pe poetul Iulian Grozescu (1839-1872) şi pe revista
Suflet nou. Cunoscându-l, Timişorenii au reacţionat ponderat,
dar clujenii au rămas impresionaţi, stupefiaţi de limbajul elevat
al ţăranului. Primul care s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat
îndelung pe scenă a fost tocmai şeful delegaţiei clujene,
scriitorul D. R. Popescu, acesta solicitându-i ţăranului
comloşean colaborarea la revista Tribuna, ceea ce s-a şi
întâmplat. Atunci a apărut ideea continuării trudei înaintaşilor,
a întemeietorilor, apărând astfel încă trei serii ale prestigioasei
reviste interbelice.
Ca longevitate şi arie de răspândire, actuala serie a
publicaţiei o depăşeşte cu mult pe cea iniţială, a
antemergătorilor noştri, dar ca valoare intelectuală şi
culturală… ne străduim să-i mulţumim pe înaintaşi, a căror
uimitoare moştenire o continuăm. Astfel, vreme de mai bine de
un sfert de veac (28 ani), am încercat -şi am reuşit- să-i dăm
actualei reviste o difuzare mondială, din care doar Antarctica
(continentul cel alb) lipseşte. Noua serie a revistei este
305
expediată pe 6 continente, în 27 ţări, în 32 de judeţe ale
României, în 230 localităţi, după cum urmează: AFRICA DE
SUD, ANGLIA, AUSTRALIA, AUSTRIA, BELGIA,
BRAZILIA, CANADA, ELVEŢIA, FRANŢA, GERMANIA,
GIBRALTAR, IRLANDA, ISRAEL, ITALIA, JAPONIA,
MEXIC, OLANDA, R. MOLDOVA, ROMÂNIA (judeţele:
Alba, Arad, Argeş, Bihor, Botoşani, Braşov, Bucureşti, Buzău,
Caraş-Severin, Cluj, Constanţa, Dâmboviţa, Dolj, Giurgiu,
Gorj, Harghita, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Maramureş,
Mehedinţi, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava,
Teleorman, Timiş, Tulcea, Vâlcea), SCOŢIA, SERBIA,
SLOVACIA, SPANIA, S.U.A., SUEDIA, UCRAINA, UNGARIA.
Era păcat de Dumnezeu să nu continuăm!
După cum vedeţi, stimaţii noştri cititori, colaboratori,

donatori şi sprijinitori, comloşeni şi necomloşeni, bănăţeni şi
nebănăţeni - cu riscul şi plăcerea repetiţiei - paşnicul „Imperiu
cultural mondial «Suflet nou» s-a extins în 32 de judeţe ale
României şi în 27 de ţări din lume, peste 6 continente, 4 oceane
(Atlantic, Pacific, Indian şi cel Îngheţat de Nord) şi 6 mări
(Marea Japoniei, Marea Chinei, Marea Caspică, Marea Neagră,
Marea Nordului şi Marea Baltică). Şi această PERFORMANŢĂ,
agreată sau contestată, recunoscută sau nu, demnă de „Cartea
Recordurilor”, ni se datorează nu doar nouă, celor care
alcătuim şi trudim la revistă, ci şi Dumneavoastră, celor care ne
citiţi şi ne ajutaţi. O fierbinte şi meritată mulţumire, oriunde
v-aţi afla. Rugăminte noastră - insistentă - dacă veţi fi de acord,
este să ne daţi încă o mână de ajutor în LĂRGIREA
GRANIŢELOR IMPREIALE, adică să ne trimiteţi şi alte
adrese ale unor potenţiali cititori: fie din ţările în care expediem
revista, fie mai ales din ALTE ŢĂRI, în care „Revista satului
bănăţean”, cea mai longevivă publicație românească din lume
(din mediul rural), încă nu a pătruns. Încercarea merită făcută,
306
căci Comloşu Mare este o „Axis Mundi”! Ca atare, caldul
nostru îndemn lansat din „capitala imperială” este:
Aveţi revistă, v-o păziţi
Ca un lăcaş de muze.
Prin ea sunteţi deja vestiţi
Prin ţări departe duse.
(Prelucrare după Iancu Văcărescu, 1792-1863)
Încât, parafrazându-l pe Carol Quintul, putem zice şi

noi: „Pe întinsul imperiului «Suflet nou», soarele nu apune
niciodată”. Primii noştri cititori, care zâmbesc cu ochii cârpiţi
încă de somn razelor aurii ale astrului zilei, sunt japonezii (din
Ţara Soarelui-Răsare) şi australienii. Când soarele e la nămiezi
la ei, el răsare în Europa şi Africa de Sud. Apoi, apune în
Japonia şi Australia, europenii şi africanii se pregătesc de
prânz, iar americanii abia încep să-l zărească ivindu-se pe bolta
cea cerească. Apune soarele şi pe bătrânul continent, dar este
sus în cele două Americi. După asfinţitul american, urmează
răsăritul japonezo-australian şi totul se reia conform predicţiei
împăratului romano-german.
În condiţiile vocaţiei „imperiale” a revistei, la care nici
nu visau întemeietorii săi, rămâne de actualitate îndemnul
redactorului-şef: „Dacă nu am reuşit să ne ridicăm la înălţimea
cerinţelor tuturor cititorilor, facem un nou apel cu acest
important prilej către toţi comloşenii şi mulţi alţii care ne-au
împărtăşit în paginile scrise idealurile şi sentimentele lor, să
participe cu idei noi, cu opinii şi experienţa proprie la
îmbogăţirea conţinutului ideatic şi educaţional al revistei”7.
7
Ioan Olărescu, „Revista «Suflet nou» pentru sufletul cititorilor”, în revista
,,Suflet nou”, seria a IV-a, an. XI, nr. 1 (124), ianuarie 2003, p. 1.
307
Concluzii
După toate aceste „succinte” informaţii, apare retorica

întrebare: Nu „era păcat de Dumnezeu să nu fi continuat”?8.
Ne-am continuat înaintaşii, în unele privinţe (probabil
calitative) le-am rămas datori, în altele (cele cantitative) i-am
depăşit. Dar, prin tot ceea ce facem, nutrim ca ideal absolut
(intangibil) să ne apropiem cât mai mult de performanţele lor.
Deocamdată, după mai bine de un sfert de secol de strădanii
continue, am izbutit se reînscriem comuna Comloşu Mare, a
întemeietorilor, în circuitul cultural-publicistic al satelor
bănăţene fruntaşe. În finalul intervenţiei noastre, aducem
cuvenita recunoştinţă d-lor: ing. Ovidiu Ştefănescu (primar), şi
Consiliul Local (sponsorii actuali), ing. Gavril Balog şi A. A.
„Comloşana” (sponsori pe o perioadă de 6 ani), precum şi
numeroşilor donatori pentru generosul act cultural promovat,
pentru umărul cald pe care-l simţim aproape demersului nostru.
8
Traian Galetaru, „Era păcat de Dumnezeu să nu fi continuat”, în vol. lui
Artur Silvestri Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru Omul
Român, Edit. Carpathia Press, Bucureşti, 2005, pp. 46-49.
308
NU FI UN PĂRINTE RISIPITOR!
Alexandra MIRCIA∗
E atât de greu să pui în cuvinte sentimentele legate de

copii! Nu există cuvinte destul de înalțătoare încat să redea
superlativul a tot ce înseamnă copilul! Probabil doar limbajul
îngeresc cuprinde simțămintele, trăirile, inocența, plinătatea
răspandite de sufletul pur al unui copilaș! Raiul! În curăția lui,
copilul știe să se bucure de prezent, fără a-l frământa trecutul și
fără a-l îngrijora viitorul. El acceptă cu naturalețe minunile.
Încercă să ții un copil în brațe și vei descoperi adevărată
terapie. Te-ai gândit tu, părinte de copil, să-l imiti? Pe el, pe
copilul tău! Să-i imiți simplitatea, naturalețea, bucuria, credința?!
Fii părintele pe care vrei să-l imite copilul tău!
Cu adevărat „copilul dă naștere părinților”! (Stanislav
Jerzy Lec).
Spunea Nicolae Iorga: „copilul nu datorează păriților
nașterea, ci creșterea”. Tu, părinte, știi ce vrei de la copilul tău?
Crește-l simplu. Crește-i sufletul, în primul rănd! Educă-l cu
dragoste, dar și cu strictețe, căci Dumnezeu e bun, dar e și
drept! Mustră-l! Dar nu îl umili! Oare va învăța smerenia dacă
îl faci ținta criticilor, a neputințelor tale de părinte impulsiv?!
Învață-l cum să se ridice, nu cum să își ascundă ochișorii plânși
în palme! Copilul are nevoie permanentă de încurajare, de
cuvinte frumoase, de îmbratișare, de încredințarea că este iubit!
Lumea zilelor noastre e tăvălug. Fie te lași strivit de presiunea
lui, fie alergi în fața lui. Ai această datorie, de părinte, să alergi
pe calea rânduită ție și să nu te oprești. Să devii atlet. Al lui
∗
A studiat Géopolitique la Université Paris-Sorbonne.
309
Hristos! Iar dacă tu, parinte, vei răspândi lumina și copilul tău
va străluci! Stați în preajma Luminii!
Cu adevărat „copiii au nevoie mai mult de modele decât
de critici”. (Carolyn Coats)
Cum să iubești florile, dar să nu te bucuri de prezența
unui copil? Cum să protejezi animalele, dar să rămâi mut la
strigătul unui copilaș? Cum să admiri lumea, dar să nu te
uimești de coroana creației lui Dumnezeu? Nu există copil care
să nu merite iubirea! Copilul are nevoie de prezența reală a
părintelui său, nu de înlocuitori! Fă-ți timp! Investește calitate
în timpul petrecut împreună, dăruiește-i sentimentele tale cele
mai alese, alimentează-i încântarea, fii părtaș gingășiei sale!
Pregătește-i o astfel de avere și el va fi pregătit pentru viață!
Momentul copilului este acum și aici. Tu, părinte de copil, nu
mai încerca să îți programezi viața, nu mai amâna metanoia,
căci timpul nu se oprește, nu te așteaptă...
Cu adevărat „cel mai bun lucru pe care poți să-l
cheltuiești pentru copiii tăi este timpul tău”...(Louise Hart)
Nu te amăgi, ceea ce semeni acum, vei culege mai
târziu! Nu fi un părinte risipitor! Ca să nu crești un fiu
risipitor...
310
ISTORIA ZIARISTICII
Gheorghe LUNGU∗
Abstract: The local periodical is part of the village

culture of yesterday and today. In its columns vibrates the
community life with its joys and sorrows. Professor Gheorghe
Lungu, well-known teacher and publicist from Banat has been
coordinating the periodical ”Foaia Săcoșană” since 2011. The
publication offers the dwellers of Sacoșu Mare exactly this
possibility of uncovering their local history, culture and
traditions.
Keywords: teacher, editor, magazine, village.
Istoria revine ca misiune specială istoricilor. Ei sunt

cercetătorii abilitați să ne spună despre originea și trecutul
societății omenești. Dar există și domenii separate cărora
trebuie să le cunoaștem istoria pentru a le putea înțelege.
Noi în calitate de publiciști avem ca bază de folosire, în
exprimare și mai ales în scriere, cuvintele. Este, nu mai puțin
adevărat, că la început a fost „CUVÂNTUL”, așa cum se zice
în Cartea Cărților. Iată, că nu vorbim despre altceva decât
despre istorie. Dacă ne referim la medicină ca domeniu
științific la început a fost durerea. Pentru înlăturarea ei a fost
nevoie de terapie. Și așa mai departe...
Și acum să revenim la istoria ziaristicii. Folosesc
această expresie, deoarece la început a fost „ZIARUL”, știrea
∗
Profesor gradul I, Limba română. Redactor-șef al publicației ,,Foaia
Săcoșană” din Sacoșu Mare, jud. Timiș.
311
zilnică. Această idee ne duce la Cetatea Eternă - ROMA.
Fondatorul primului ziar la Roma a fost Caius Iulius Caesar,
care în timpul cosulatului său a propus ca unul dintre senatorii
tineri, de regulă un fost questor, învrednicit cu funcția de
secretar să redacteze darea de seamă și s-o afișeze zilnic într-un
loc central, unde se afișau și legile. Această publicație se
numea „ACTA DIURNA”, adică Știrile Zilnice.
Acest lucru a avut un efect neașteptat și cu mult mai
mare decât ce credea Caesar, căci populația din Roma trecea pe
acolo și citea cu mult interes tot ceea ce se prezenta în material
despre situația și interesul cetățenilor. Despre toate acestea
vorbește Suetoniu, mare demnitar și scriitor, spunând că
ordinul a fost ca toate procesele-verbale ale ședințelor senatului
să fie redactate și publicate: „Instituit ut senatus diurna
confierent publicarentur”1.
Aș insista pe termenul de „ziar” folosit în presă, alături
de publicație sau periodic, pentru că el provine în mai toate
limbi din „ZI”: În românește: zi-ziar; în franțuzește: jour-
journal; în italiană: giorno-giornale; în germană: zeit-zeiung.
În presa românească sunt cunoscute primele ziare
românești apărute în:
Țara Românească (Muntenia): ,,Curierul românesc”, la
București, În anul 1829, sub conducerea lui Ion Heliade
Rădulescu;
Moldova: ,,Albina românească”, la Iași, în același an
(1829), la inițiativa lui Gheorghe Asachi;
Ardeal: ,,Gazeta de Transilvania”, la Brașov, în anul
1838 sub ințiativa marelui cărturar ardelean George Barițiu.
Anii trec și presa românească se dezvoltă în toate
timpurile, dar în urma evenimentelor din luna decembrie a
1
Constantin Iosif Drăgan, Istoria românilor, Editura Europa Nova, Lugoj,
capitolul „Presa vremii”, p. 73-74.
312
anului 1989 apar publicațiile sătești. În acest sens în Timișoara
ia naștere Asociația Publiciștilor Presei Rurale din Banat.
Urmează să ia ființă multe ziare rurale. La această Asociație
este afiliată și publicația ,,FOAIA SĂCOȘANĂ”, pe care cu
onoare o conduc, menționând că și ea are istoricul ei.
În ziua de 29 septemrie 2011 la ora 10 am avut o
întâlnire la Muzeul Satului Bănățean de la Pădurea Verde din
Timișoara cu preotul Vasile Suciu, secretar pe vremea aceea și
muzeograful Ioan Traia, președinte. Scopul acestei întâlniri a
fost să discutăm despre Forumul Publiciștilor Presei Rurale din
Banat. Eu am făcut parte în calitate de membru din 12 februarie
2011 al acestei Asociații, însă n-avem FOAIE, adică ZIAR. Cu
alte cuvinte eram publicist, fără publicație. Aici și atunci mi-a
venit în gând ceva: Ce-am gândit și ce-am gândit?... Să scot o
FOAIE!... Foaia satului meu: Sacoșu Mare, județul Timiș, cu
scop informativ.
Am discutat și-am stabilit numele periodicului:
,,FOAIA SĂCOȘANĂ”. De asemenea i-am dat un motto din
Octavian Goga: „Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul
meu din deal”, ceea ce se potrivește perfect localității Sacoșu
Mare. Am mai avut o ultimă discuție în ziua de de 5 octombrie
2011 cu muzeograful Ioan Traia și-am stabilit programul,
formatul, precum și conținutul celor patru pagini. Se va
distribui gratuit și va apărea trimestrial în 200 de exemplare,
după cerințe.
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am reușit să scoatem la
lumina tiparului periodical ,,FOAIA SĂCOȘANĂ”, ANUL I,
Nr. 1, 2011 la Editura EUROBIT. Data exacta a primului
număr a fost 28 octombrie, iar cel de-al doilea 20 decembrie
2011. De atunci a apărut regulat trimestrial până-n anul acesta:
ANUL DOMNULUI 2020.
313
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
- 162 DE ANI -
Emanuel GAFIȚA∗
Abstract: The Union of the Romania Principalities of

1859 is a moment of joy and an opportunity to remember. It is
the first union of two Romanian entities that resisted in time.
Along a number of pages the author explains the international
and national frame of the moment when Moldova and Țara
Românească got united.
Keywords: principalities, union, prince.
Anul acesta, la 24 ianuarie s-au împlinit 162 de ani de

la Unirea Principatelor Române, sub un singur domnitor,
Alexandru Ioan Cuza.
În secolul al XIX-lea, visul unirii politice a românilor
de pretutindeni a devenit tot mai puternic și a ajuns să se
impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut
și Nistru de către Imperiul Țarist, la 16/28 mai 1812, a iscodit
și mai mult conștiințele pentru intensificarea eforturilor în
scopul plămădirii statului național român.
Adresându-se epistolar boierilor în 5/17 aprilie 1821,
Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura cu „dumnealor
boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege și
supt aceeași stăpânire și ocrotiți de aceeași putere”. Mai zicea:
„urmează să știm cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de
aici ca fiind la un gând și într-un glas cu Moldova, să putem
∗
Preot militar dr. al Garnizoanei Lugoj.
314
câștiga, deopotrivă, dreptățile acestor principaturi, ajutându-ne
unii pe alții”.
Cărturarii români vroiau unirea celor trei țări românești.
Imaginea Daciei vechi, a țării lui Burebista și Decebal, ce se
întindea pe ambele laturi ale Carpaților, domina spiritele. În
1818, eruditul Dionisie Fotino publică Istoria vechii Dacii iar
Mihail Kogălniceanu în 1840 publică la Iași Dacia literară.
Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu
munteanul Nicolae Bălcescu, au început să tipărească, din
1845, la București, Magazinul istoric pentru Dacia, editat în
cinci volume.
Populația din Țara Românească cerea domnitorului
Gheorghe Bibescu printr-un memoriu să lupte pentru
înființarea regatului dacic. Numele strămoșilor ajungea să aibă
semnificația unui adevărat program politic: înfăptuirea statului
românesc unitar, care răspundea unei necesități politice,
economice, sociale și culturale. În modul acesta se instaura
unirea vamală dintre Țara Românească și Moldova, aplicată de
la 1 ianuarie 1848, precedată de convenția de comerț din anul
1835.
În anul 1842, tinerii din Țara Românească au oferit
tronul acestei țări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care
însă a refuzat să-l primească, de teama intervenției Imperiului
Țarist.
Unul dintre țelurile partidei naționale din Moldova,
publicate de către Mihail Kogălniceanu în august 1848, la
Cernăuți (Bucovina) era Unirea Principatelor.
În vremea domnilor pământeni Barbu Știrbei, în Țara
Românească, și Grigorie Al. Ghica, în Moldova, în anii 1849-
1856, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românești. Astfel,
Barbu Știrbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir,
zicea: „Pentru a fi interpretul credincios al opiniei publice,
trebuie să adăugăm că dorințele unanime ale vlaho-
315
moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un
singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din
familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruța cu adevărat o
țară ce a suferit de încercările alegerilor și prefacerilor”.
Într-un memoriu trimis Conferinței de pace de la Paris,
la sfârșitul războiului Crimeii (1856), Grigorie Al. Ghica
solicita unirea Principatelor Române. Recunoscând acest gest,
divanul Moldovei declara: „Măria ta ai pregătit calea către
mântuirea țării noastre, căci ai sprijinit și ai pledat înaintea
areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de
mărire, de glorie și de temeinică așezare a acestei țări”.
Noile divanuri ad-hoc din Principatele Române, alese în
septembrie 1857, după înțelegerile de la Osborne, dintre
Împăratul francez Napoleon al III-lea și Regina Victoria a
Angliei, solicitau Porții Otomane și Puterilor garante:
respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei
lor în cuprinderea vechilor capitulații încheiate cu Înalta Poartă
în anii 1393, 1460, 1511 și 1634; unirea principatelor într-un
singur stat, cu numele România; prinț străin, ales dintr-o
dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea tronului și a cărui
moștenitori să fie crescuți în religia țării noastre; neutralitatea
Principatelor; putere legiuitoare încredințată unei Obștești
Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
Prin Conveția prevăzută de Tratatul de la Paris, la 7/19
august 1858 s-a decis: Țara Românească și Moldova vor purta
numele de Principatele Unite; la Focșani va funcționa o
Comisie Centrală care va pregăti legile; tot la Focșani va exista
o Curte de Casație comună și armatele vor primi o organizare
identică spre a forma, la nevoie, una singură; fiecare țară va
avea domnul său, care va cârmui și administra cu ajutorul
miniștrilor și va exista o adunare legislativă. În acest fel,
Convenția devenea noua Constituție a Principatelor Țara
Românească și Moldova. Conform noii Constituții, moldovenii
316
au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859 pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza. În Țara Românească se vorbea
la început de Gheorghe Bibescu și de Barbu Știrbei, foști
domni pământeni. Învingând elementele conservatoare,
reprezentanții partidei naționale au izbutit să aleagă ca domn, la
24 ianuarie/ 5 februarie tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Un ziarist al vremii, George Valentinianu nota: „Tot
Bucureștiul era în picioare, de la Filaret și Dealul Mitropoliei
până la Băneasa, mișcat de această veste salvatoare și strigând
din rărunchii inimii: Trăiască Unirea! Trăiască Cuza Vodă!
Trăiască Roșii și Albii! Trăiască boierii și poporul! Bucuria era
în culme. Toți își deteră mâna și se sărutară ca niște frați. Nu
mai erau resimțite sentimente separatiste, nu mai erau partide
(...)”. Lacrimi de bucurie ieșeau din ochii tuturor. A fost unul
din rarele momente de concordie națională pe care le-au trăit
românii în istoria lor.
Prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza,
care a provocat o mare însuflețire în Moldova, Țara
Românească și Transilvania, înaintașii noștrii au știut să
împace textul Convenției de la Paris (din 7/19 august 1858), cu
dorința țării întregi. Astfel, lupta pentru unirea Principatelor
Române a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere
însemnând începutul procesului de construire, pe baze
moderne, a statului național român.
Cu privire la atmosfera în care s-a votat Unirea
Principatelor Române, H. Churchill, consulul britanic de la
Iași, menționa la 6 februarie 1859: „Alegerea lui Alexandru
Ioan Cuza, în Țara Românească, a creat un mare entuziasm
aici. Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unirea care
va fi înfăptuită, dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În
jurnalele din Moldova s-a declarat clar că dacă Poarta va
îndrăzni să refuze învestitura, românii îi vor respinge
317
autoritatea și, de la primul până la ultimul, își vor apăra
drepturile până la capăt”.
Evenimentul a avut un mare ecou și peste hotare,
stârnind comentarii elogioase în Franța, Marea Britanie și
statele italiene. Sugestivă pentru entuziasmul populației românești
de pretutindeni, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este
telegrama trimisă domnului de locuitorii județului Fălciu:
„Fapta pe care Măria-Voastră ați isprăvit, slobozind neamul
românesc din boieresc, munca silită... este atât de mare cât nu o
poate scrie niminia. Dumnezeul părinților noștri păstreze zilele
Măriei Tale ferice. Îl rugăm să ia din zilele noastre și a copiilor
noștri și să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la
sfârșit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim
Părintele cel bine Voitor și slobozitorul nemului țărănesc”.
În anii domniei sale (1859-1866), Alexandru Ioan Cuza
a reușit să desăvârșească Unirea Principatelor și să dea noului
stat, România, o organizare modernă. Rămânea generațiilor
viitoare să acționeze pentru obținerea independenței de stat
(1877-1878) și înfăptuirea Marii Uniri (1918)1.
Situația politică din vremea lui Cuza a fost una
tensionată. În primii trei ani ai domniei (până în ianuarie 1862)
au fost înlăturate 15 guverne (9 în Muntenia și 6 în Moldova)2
și au avut loc alegeri pentru 5 adunări legiuitoare. În cea de-a
doua etapă a domniei, ulterioară unificării administrative a
celor două țări, România a fost condusă de 6 guverne, perioada
1
Colonel (ret.) Constantin Chiper, „Unirea Principatelor Române”, în
Observatorul militar, Nr. 3/2020, p. 24.
2
Victor Slăvescu, Finanțele României sub Cuza-Vodă, vol. II, București,
Editura Fundației Culturale Magazin Istoric (=Civilizația bancară
românească III), 2003, p. 251, apud Paul Brusanowski, Stat și Biserică în
Vechea Românie între 1821-1925, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2010, p. 47.
318
cea mai îndelungată fiind a lui Mihail Kogălniceanu (11
octombrie 1863 - 26 ianuarie 1865).
Motivația frământărilor a reprezentat-o instabilitatea
clasei politice. După perioada feudală, în preajma unirii s-a
desprins doar așa numita Partidă națională, care nu era de fapt
un partid politic cu o viziune distinctă. Drept urmare, după
Unire, în Principate s-au plămădit în cadrul Partidei naționale
trei facțiuni ideologice: conservatoare, moderată și radicală, în
funcție de viziunea referitoare la legile agrară și electorală.
Conservatorii îi reprezentau pe vechii moșieri, ce susțineau
păstrarea tradițiilor de dinainte de 1848, militând pentru ca țara
să fie condusă de către clasa superioară iar nu de „gloată”.
Conservatorii din Moldova erau mai influenți decât cei din
Muntenia. Liberalismul, ca existență politică, era o noutate a
vremii, fiind constituită din noii boieri ce trăiau din agricultură,
comerț și mica industrie, apoi din intelectuali (școliți în
Occident) ce vroiau liberalizarea instituțiilor. După 1862 s-au
desprins două viziuni liberale: moderații și radicalii. În Țara
Românească erau majoritari liberalii radicali, conduși de C. A.
Rosetti, în vreme ce în Moldova, liberalii moderați, printre care
și Mihail Kogălniceanu.
În prima parte a domniei lui Cuza, Adunările legislative
din ambele Principate au fost dominate de conservatori,
conduși de Barbu Catargiu (asasinat în iunie 1862). În același
timp, Guvernele au fost în majoritate compuse din liberali. În
22 ianuarie 1862 Cuza îl numește pe liderul conservatorilor,
Barbu Catargiu prim-ministru în primul guvern unit al
Principatelor. În același timp, Cuza, deși cu vederi mai mult
liberale, nu a vrut să se conformeze unei Adunări legislative
fluctuante. A dat greș în planul său de învrăjbire a partidelor,
astfel că acestea, deși cu poziții diferite, s-au unit împotriva lui
constituind așa zisa „monstruoasa coaliție”. Discuțiile lungi și
contradictorii din Adunare l-au determinat pe Cuza să emită
319
decretul de dizolvare a Adunării la 2 mai 1864. Având în
vedere că deputații au refuzat să părăsească sala Adunării,
Mihail Kogălniceanu, susținător al domnitorului, i-a scos cu
forța armată din clădire.
Domnitorul a emis o proclamație către țară, argumentată
prin necesitatea de a contracara „opoziția implacabilă” a unei
„oligarhii turbulente”. A mai anunțat că va supune votului
popular o nouă lege electorală și o nouă constituție. Prin
Statutul votat (noua Constituție), Cuza și-a subordonat organele
legislative și executive. Adunarea a rămas ca un birou de
înregistrare și confirmare a deciziilor domnitorului. „Statutul
păstra astfel formele parlamentare, dar, de acum încolo, domnia
personală reprezenta esența constituționalismului românesc”3.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a luat sfârșit datorită
monstruoasei coaliții, în 11/23 februarie 1866, atunci când
militarii au pătruns în palat și l-au arestat. Nu s-a împotrivit ci a
semnat documentul de abdicare. Ultimii ani din viață îi petrece
în Austria, unde se stinge în 18734.
3
Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, (traducere românească de George G.
Postra și Delia Răzdolescu), București, 1998, apud Paul Brusanowski, Stat
și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, p. 48.
4
Paul Brusanowski, Stat și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925,
pp. 47-48.
320
DIASPORA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
Valentin BUGARIU∗
Abstract: In the Homage Year of the Romanian pastoral

care abroad, we turned our souls to the Romanians from the Diaspora
in America and Europe. The Romanian Orthodox Church contributed
through clergy and believers, culture and Christian life to the
organization of the Romanian diaspora.
Keywords: Diaspora, emigrants, priest, diocese, Sunday

school, publication.
1. Diaspora românească din America. Mărturia

Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania
În Anul Omagial al pastorației românilor din afara

granițelor țării, ne-am propus să ilustrăm secvențial istoricul
formării diasporei românești și contribuția Bisericii Ortodoxe
Române, la cristalizarea acestor comunități din afara granițelor
țării. Primul episod îl dedicăm diasporei românești din America
și ne vom sprijini pe mărturia Mitropolitului Bartolomeu
Valeriu Anania al Clujului, care timp de zece ani (1966-1976)
a contribuit la susținerea religioasă și culturală a acestei
diaspore românești din Statele Unite și Canada. Prilejul
pomenirii contribuției Înaltului Ierarh al Bisericii noastre se
datorează și împlinirii anul acesta, 2021 a zece ani de la
trecerea la cele veșnice (31 ianuarie) și o sută de ani de la
naștere (18 martie).
∗
Preot gradul I, dr. la Parohia Ortodoxă Birda, redactor-șef al revistei de
cultură și religie rurală ,,Arhanghelul” din Birda, jud. Timiș.
321
Din punct de vedere religios, termenul de diasporă
desemnează un concept biblic bine cunoscut cu referire la
diaspora iudaică din antichitate. În Noul Testament se face
referire la o așa numită diasporă a primilor creștini: „Deci au
zis iudeii, între ei: unde are să se ducă Acesta, că noi să nu-l
găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați între elini și va
învăța pe elini?” (Ioan 7, 35).
În zilele noastre, diaspora nu mai poate fi analizată doar
ca o categorie istorică referitoare la migranții care își părăsesc
țara de origine pentru a se refugia din motive politice,
economice sau religioase într-o altă țară1.
Cel dintâi român cunoscut care a pășit pe pământul
american a fost preotul ardelean Samoilă Dămian, în prima
jumătate a veacului al XVII-lea. Lui i-a urmat în secolul
următor, George Pomuț care a luat parte la războiul de
secesiune (1861-1865) și care pentru merite deosevite a ajuns
general de corp de armată și consul al Statelor Unite în Rusia2.
Fenomenul propriu-zis al emigrării către America a
început în ultima parte a secolului al XIX-lea când din totalul
celor plecați, 90% au fost din provinciile românești ocupate de
Imperiul Austro-Ungar: Transilvania, Banatul și Bucovina.
Într-un studiu din 1930 al marelui nostru istoric Nicolae
Iorga, se afirmă că în America s-au aflat aproximativ 120.000
de suflete românești, iar după mărturia lui Andrei Popovici,
1
Florin-Spiridon Croitoru, „Diaspora românească - realitate proeminentă și
provocare misionară”, în vol. „Simpozionul de Știință, Teologie și Artă,
ediția a XIV”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, p. 208 (Se va
prescurta în continuare „Diaspora românească…).
2
Aurel Jivi, „Comunități ortodoxe române în America”, în „Îndrumător
bisericesc”, Timișoara, 1982, p. 285 (Se va prescurta în continuare:
„Comunități ortodoxe române…).
322
consul român în Statele Unite timp de 16 ani peste Ocean au
fost 150.000 români în Statele Unite și 15.000 în Canada3.
Românii veniți din Banat și Transilvania s-au îndreptat
spre oțelării și minerit, iar cei din Dobrogea și Bucovina către
zonele rurale din Alberta - Canada, unde au organizat ferme4.
După cercetările întreprinse de sociologi, românii au
ajuns pe pământ american în trei etape: una la sfârșitul
secolului al XIX-lea, a doua în timpul regimului comunist și
ultima după 1990.
În primul val avem o creștere semnificativă de la 99 de
emigranți în 1899 la 12.000 (în 1907), fiind urmată de o
scădere în 1910 când s-au înregistrat 14.199 de români. În anii
următori, această oscilare a numărului de persoane plecate în
Statele Unite continuă ajungându-se la o scădere drastică în
1919 (89 emigranți), succedată de o creștere la 5.925 (în anul
1921), ceea ce determină un total de 143.610 de emigranți5.
Majoritatea comunităților s-au strâns în jurul bisericilor,
creîndu-și școli de Duminică și apoi publicații, unele efemere,
altele de durată. Pe lângă biserici au luat naștere adevărate
centre de cultură, civilizație și tradiții românești, totodată locuri
de recreație și odihnă6.
Prima biserică ortodoxă română a fost cea din Boianul
Bucovinei, din localitatea Boian - Alberta, în apropiere de
3
Cornel Nemeș, „Emigrări ale românilor din Transilvania pe continentul
american în secolele XIX-XX”, https://www.dacoromania-alba.ro/nr14/
emigrari.htm, accesat în 19.01.2021.
4
Claudiu Cotanu, „Românii ortodocși din America”, în „Revista română de
studii literare”, nr. 16 / 2019, p. 222 (Se va prescurta în continuare
„Românii ortodocși…”).
5
Roxana Luiza Stamate, „Migrația externă din România din perioada
interbelică și în perioada post decembristă” (mss.), 2018, p. 4 (Se va
prescurta în continuare „Migrația externă din România…”).
6
Emilian M. Dobrescu, „Comunitățile de români din afara granițelor țării”
(I), în „Revista română de Sociologie”, nr. 3-4 / 2008, p. 278.
323
Edmonton din Canada. Din 1901 a apărut o biserică de lemn cu
hramul „Sf. Maria” și o școală care adăpostește astăzi Muzeul
Emigrației românești din Canada.
Cea dintâi parohie organizată a fost cea de la Regina din
1902 cu hramul „Sf. Nicolae”. Pentru nevoile credincioșilor au
fost trimiși din România 4 protosingheli care au slujit în
Canada.
Cel care a început organizarea parohiilor din Statele
Unite a fost preotul ardelean Gheorghe Hențea. Dacă părintele
Hențea a făcut misiune pe cont propriu, în 1904 Mitropolia
Ardealului l-a trimis în Statele Unite pe preotul Zaharia Oprea.
Prima parohie ortodoxă română este cea din Cleveland
în 1904. Aceasta a fost păstorită din 1905 de preotul Moise
Balea. Prin părintele Moise Balea au luat naștere patru noi
parohii: „Sf. Cruce” din South Sharon, „Sf. Petru” din
Yougston-Ohio, „Sf. Gheorghe” din Indiana Harbor și cea din
Indianapolis. În America au mai fost trimiși alți doi preoți,
Trandafir Scorobeț (1907) și Simion Mihălțan. Primul a
înființat parohia „Sf. Nicolae” din Alliance-Ohio, iar Simion
Mihălțan a păstorit până la moarte (1963) parohia din Indiana
Harbor. O realizare a preotului Scorobeț a fost organizarea
Congresului parohiilor românești în 1928-1929, primul pas în
înființarea Episcopiei.
În 1909 Mitropolia Ardealului l-a trimis în America pe
preotul Ioan Podea care a activat în Clevéland. Preotul Podea a
reorganizat parohiile din Erie, Martins Fery și Newark.
La 29 iulie 1913 a luat naștere Protopopiatul Ortodox
Român din America, iar din 1918 românii ortodocși din
America au intrat sub jurisdicția Mitropoliei de la București.
În anul 1929 erau 34 de parohii cu 34 de biserici și 16
case parohiale. În Canada erau 15 parohii. Pentru toate aceste
comunități creștine în 1928 a luat ființă Episcopia Ortodoxă
Română din America.
324
Primul episcop titular a fost ales arhimandritul Policarp
Morușca care a păstorit până în 1939 cu frumoase realizări.
Episcopul Morușca a înființat așezământul de la Vatra
Românească care a cuprins o mănăstire, sediul Episcopiei, o
casă pentru bătrâni și o tabără pentru copii și tineri7. În timpul
episcopatului întâiului ierarh Eparhia a avut 6 protopopiate cu
44 de parohii și 62 de filiale, 43 de biserici, 5 paraclise
deservite de 34 de preoți8.
Debutul celui De-al Doilea Război Mondial și
instaurarea comunismului în România a dus la sciziunea
Episcopiei românești. Episcopul Policarp Morușca a venit în
România la o ședință a Sfântului Sinod în 1939 și nu s-a mai
putut reîntoarce la credincioșii români din Statele Unite și
Canada.
În timpul regimului comunist din România, zeci de mii
de familii au părăsit țara, stabilindu-se în alte părți ale lumii,
contribuind și aceștia la crearea unor noi comunități
românești9.
În anul 1947 Congresul bisericesc întrunit la 28 martie
în Detroit a cerut autonomia administrativă față de Patriarhia
Română. Abia în 1950 a fost ales cel de-al doilea episcop
eparhiot în persoana secretarului eparhial Andrei Moldovan,
care a păstorit până la moarte în 1963. Noul episcop a fost
contestat de o parte a preoțimii condusă de preotul Ioan Truța.
Așa a fost investit episcopul Valerian Trifa care a condus
7
Claudiu Cotanu, „Românii ortodocși…”, p. 222; 224-225.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Policarp_Moru%C8%99ca, accesat în
19.01.2021.
9
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994, p. 496-497.
325
Episcopia de la Vatra românească până la retragerea sa din
1984 când i s-a retras cetățenia americană.
Viorel Trifa a venit în America în 1951, ca redactor al
ziarului „America”. Nicio biserică ortodoxă nu a acceptat să-l
hirotonească pe necunoscutul candidat. În disperare de cauză,
Trifa a consimțit să primească hirotonia de la așa-numitul
„arhiepiscop” John Theodorovico, din Philadelphia, lider al
sectei ucrainene a samosfeaților, adică a autohirotoniților, și
capătă numele de Valerian. În 1952 Valerian ajutat de
influentul protopop Ioan Truța ajunge la Episcopie și-l alungă
pe episcopul Andrei Moldovan de la Vatra10.
De acum credincioșii ortodocși români vor avea două
Episcopii la Vatra și Detroit, doi ierarhi, două centre eparhiale
și două reviste care se aflau -după mărturia Mitropolitului
Bartolomeu- „în plin război mediatic”. Dacă revista „Solia” de
la Vatra a fost acuzată ca fiind legionară din cauză că Valerian
Trifa în tinerețe a fost comandant legionar, revista „Credința” a
Episcopiei Ortodoxe Misionare Românești din America a fost
denunțată a fi comunistă prin faptul că Episcopia din Detroit
păstorită de Andrei Moldovan era sub jurisdicția Patriarhiei
Ortodoxe Române.
În această situație conflictuală la care se adaugă și
trecerea la cele veșnice a episcopului Andrei Moldovan a ajuns
în Statele Unite, diaconul Bartolomeu Valeriu Anania în 1966
și a rezidat aici pînă în 1976 ,,cu toate drepturile și obligațiile
unui cetățean american, în afară de cele politice11.
Abia ajuns în Statele Unite, diaconul Bartolomeu a fost
numit de Episcopia Misionară din Detroit ca director al
cancelariei și redactor al revistei „Credința”, misionar și
îndrumător al școlilor duminicale.
10
Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 368.
11
Valeriu Anania, Memorii, p. 359.
326
Prima nevoie a fost alegerea și întronizarea unui nou
episcop. Patriarhul Justinian Marina l-a plecarea în America i-a
încredințat misionarului Bartolomeu Anania o Biblie pe care
i-o ceruse arhimandritul Victorin Ursache, fost stareț al
Mănăstirii Neamț, fost preot la Așezământul românesc din
Ierusalim și profesor de dogmatică la Seminarul Teologic Sf.
Tihon din South Canaan, Pensylvania.
Arhimandritul Victorin a condus o mică asociație prin
care s-au strâns ajutoare pentru așezământul românesc din
Ierusalim, al cărei casier era bănățeanul Condrea Bizovi din
Detroit. În casa acestuia redactorul Bartolomeu l-a reîntâlnit pe
Victorin și „acolo l-am convins, într-o noapte lungă, să accepte
candidatura pentru scaunul episcopal vacant, totodată
informându-l confidențial că după alegere, la capătul celor șase
luni, eu îmi voi considera misiunea încheiată și mă voi întoarce
în țară”12.
Alegerea de episcop a Arhim. Victorin Ursache s-a
făcut în ziua de 23 aprilie, iar hirotonia a fost săvârșită în 7
august 1966 în biserica Sf. Gheorghe din Windsor, și a fost
oficiată de Arhipepiscopul Iakivos din New York și doi ierarhi
ai Patriarhiei Ierusalimului.
Pe tot parcursul activității misionare de aici au existat
șicane din partea ierarhului de la Vatra care considera Episcopia
românească din Detroit „o agentură comunistă, camuflată sub
egidă bisericească, cu rolul de a-i aservi pe românii americani
regimului comunist din România și, prin aceasta, de a submina
democrația americană”13.
O altă delațiune s-a petrecut în 1971 când prin stăruința
arhim. Bartolomeu Anania s-a achiziționat o modernă
tipografie așezată la demisolul casei Episcopiei. Cu dorința de
12
Valeriu Anania, op. cit., p. 375.
13
Ibidem, p. 380.
327
a se informa a venit la numai câteva zile de la instalare
conducătorul tipografiei Episcopiei de la Vatra. După alte
câteva zile... o altă vizită „ne-am pomenit cu un inspector de la
primărie care deținea informația că noi am încălcat legea care
interzive amplasarea unei instațații de tip industrial într-o casă
locuită”14.
Chiar și împotriva părintelui Anania s-a petrecut o altă
delațiune în parohia Hamilton din Canada cu prilejul instalării
noului preot. După o intervenție la radio, arhim. Bartolomeu
Anania a fost denunțat Ambasadei Române din Washington că
a negat existența libertății religioase în România.
Cea mai dragă misiune a părintelui Anania a fost cea
culturală și misionară. În paginile Memorii-lor, entuziastul
misionar parcurge la volanul autoturismului distanțe
apreciabile de la coasta vestică la cea estică a țării, în Canada
pentru oficierea Sfintei Liturghii, a unei Cununii, la slujba
hramului, la instalarea unui preot, implicat în ridicarea unei săli
românești în Detroit. Revista „Credința” și calendarul anual
„Credința” au fost publicațiile în paginile cărora fără vreo
cenzură părintele Anania a publicat materiale deosebite. Iată o
mostră: „Puțin sunt cei care știu, chiar și astăzi, că în primul
Calendar editat de mine, cel pe 1966, am publicat în premieră
absolută Schitul de ceară al lui V. Voiculescu, după
manuscrisul pe care mi-l încredințase Ionică, fiul său, o
povestire care în niciun caz n-ar fi putut să apară în România
de atunci. În unsprezece ani am editat unsprezece almanahuri,
și cred că aceasta a fost singura mea pasiune culturală în tot
acest răstimp”15.
Dacă la începutul pastorației episcopului Victorin,
Episcopia Misionară număra 17 parohii, la plecarea părintelui
14
Ibid., p. 381-382.
15
Ibid., p. 393.
328
Anania în 1976, Episcopia a avut 33 de parohii. Pentru toate
aceste reușite Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat
Episcopia Misionară la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul la
demnitatea de arhiepiscop.
Despre misiunea parohiilor românești din Diaspora și
de sprijinul dat de Patriarhia Română avem mărturia unui
slujitor al altarului: „Sărbătorile de Paști, Crăciun și Anul Nou,
hramul bisericii și zilele naționale sunt marcate prin predici,
conferințe, programe artistice și cuvântări la radio, petreceri și
festivaluri, fericite prilejuri în care se manifestă unitar
apartenența la aceeași credință și neam.
An de an parohia primește de la Patriarhia Română
ajutoare materiale pentru înzestrarea lăcașului de cult,
întreținerea preotului și a casei parohiale. Icoane, veșminte,
cărți de cult, sfeșnice, policandre, clopot de 200 kg., scaun
arhieresc, artizanat, costume naționale, cărți pentru biblioteca
parohială, reviste și ziare bisericești16.
Potrivit șematismului la sfârșitul comunismului în
România pe continentul american erau: o misiune, 80 de
biserici, din care 44 în Statele Unite, 34 în Canada, 2 în
America de Sud17. La acestea se adăugau două așezăminte
monahale în Statele Unite: Schitul „Sf. Iocob” de la Praire
Farms și Mănăstirea „Schimbarea de Față” din Elewood City,
Pennsylvania. Bisericile au fost deservite de 64 de preoți (38 și
un ieromonah în Statele Unite, 24 în Canada, 2 în America de
Sud). 11 parohii au fost vacante din care 7 în Statele Unite18.
16
Dumitru Găină, „Ortodoxia românească din Australia și Noua Zeelandă”,
în „Îndrumător bisericesc”, Timișoara, 1982, p. 294.
17
Parohii românești funcționau în Caracas (Venezuela) și Buenos Aires
(Argentina).
18
Cf. Aurel Jivi, „Comunități ortodoxe române…”, p. 287-290.
329
Românii au avut până în 1989 biserici în 23 de state
americane, 16 în Statele Unite, 5 în Canada, 1 în Argentina și 1
în Venezuela. Cele mai multe lăcașuri de cult au fost în statul
canadian Saskatchevan cu 13 biserici, urmat de două din
Statele Unite: Michigan și Ohio cu 9 biserici.
În Statele Unite ale Americii mai mulți teologi români
și-au desăvârșit studiile teologice. E și cazul bănățeanului
Aurel Jivi care a beneficiat de o bursă de documentare în
Istoria Bisericii la „Episcopal Theological School” din
Cambridge-Massachusetts și la „Mc. Cormik Theological
Seminary” din Chicago, unde a obținut diploma de master cu
teza: „Orthodox Theological Education in America”, 1973, 60
p (mss. dactilo.). Reîntors din America tânărul asistent
universitar a elaborat teza de doctorat cu tema: „Ortodoxia în
America și problemele ei” (1980, 203 p.) care a fost apreciată
de conducătorul științific al tezei ca fiind o lucrare de pionierat:
„Până în prezent nu avem o lucrare în vreo limbă de circulație
internațională care să prezinte științific și unitar și, pe cât
posibil, complet, istoricul și situația actuală a Bisericilor
Ortodoxe existente azi în Statele Unite ale Americii și în
Canada. […] D-l Jivi are meritul deosebit că ne prezintă, pentru
prima oară într-o lucrare unitară, istoricul și situația prezentă a
tuturor Bisericilor Ortodoxe din America, cu multiplele lor
probleme. Și meritul este mai mare pentru că lucrarea se
impune printr-o cercetare temeinică, bine documentată și adusă
la zi, autorul folosind cele mai bune studii și articole referitoare
la Bisericile Ortodoxe din America, în limbile română, engleză,
franceză, germană, rusă, precum și materialul existent în arhiva
Administrației Patriarhale Române și Arhiva Arhiepiscopiei
Sibiului”19.
19
Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ediție îngrijită, biobibliografie și
note de Valentin Bugariu, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 7-8.
330
Până în 1989 în America rezidau două eparhii românești,
Episcopia Ortodoxă Română din America condusă după
retragerea lui Valerian Trifa de Nathaniel Popp din 1984 până
astăzi, și Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română condusă
de Victorin Ursache care a păstorit din 1966 și până în 2001.
În șirul personalităților ecleziastice românești de peste
Ocean se rânduiesc mai mulți nevoitori:
Maica Alexandra (1909-1991) a fost fiica cea mai mică
a Regelui Ferdinand și al Reginei Maria. În Exil a intrat în
monahism la o mănăstire ortodoxă din Franța, iar în America a
fondat Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City
(Pennsylvania) a cărei stareță a fost 24 de ani (1967-1991)20.
Arhimandritul Vasile Vasilachi (1909-2003) a fost
secretar patriarhal (1040-1944), predicator al Catedralei
patriarhale, redactor al revistei „Biserica Ortodoxă Română”,
stareț al Mănăstirii Antim (1944-1948). În 1969 a plecat în
Statele Unite unde a slujit în patru parohii: Southbridge-
Massachusetts (1969-1977), Detroit-Michigan (1977-1979),
Windsor-Ontario (1979-1984) și „Sf. Nicolae”, New York
(1984-2003). A fost vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
din America. A publicat predici, lucrări de popularizare și
lucrări în America între care amintim: Pentru ce suntem
ortodocși (1989) și Întreita iubire: de Dumnezeu, Biserică și
Neam (1989)21.
Arhimandritul Roman Braga (1922-2015) a absolvit
cursurile Facultății de Teologie din București cu mențiunea
„Magna cum laude” (1947) și apoi a obținut certificatul de
20
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana,_Principes%C4%83_a_Rom%C3%A2niei,
accesat în 19.01.2021.
21
Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a, Editura
Andreiana, Sibiu, 2014, p. 684-685 (Se va prescurta în continuare
Dicționarul teologilor…).
331
profesor pentru Limba Română și Religie. A fost închis de
autoritățile comuniste apoi eliberat a condus câteva parohii din
Ardeal. A fost misionar în Brazilia unde a slujit pentru
comunitatea ortodoxă română de aici (1968-1972). Chemat de
episcopul Valerian Trifa în America s-a ocupat de educația
copiilor și tinerilor, a slijit în câteva parohii și în mănăstirea de
maici condusă de Maica Alexandra. A pubicat în cursul anilor
mai multe articole în revista eparhială „Solia”22.
Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), după
absolvirea Institutului Teologic din București a fost numit
profesor de Noul Testament și Limba Franceză la Seminarul
Teologic din București. A fost arestat pentru predicile în care
protesta împotriva demolării bisericilor și închis. Eliberat în
1984 s-a stabilit în Statele Unite fiind preot în Washigton DC.
Între lucrările publicate amintim Homo americanus. O
radiografie ortodoxă (2002)23.
Gheorghe Alexe (1925-2013) a activat din 1969 în
cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Misionare din America. Aici a
redactat mai multe reviste printre care și „Credința”, împreună
cu Bartolomeu Anania între 1970-1976. Din 1976 a fost
secretarul Departamentului Publicații al Arhiepiscopiei. A
înființat Societatea corală și culturală „România” din Detroit-
Michigan (1971) care a oferit peste 100 de concerte de colinde,
muzică bisericească bizantină și populară românească, însoțite
de conferințe24.
Dumitru Ichim (n. 1944), doctor în teologie în America,
preot în Kitchener, Ontario, Canada (1974-2014). A publicat
mai multe volume de versuri.
22
https://doxologia.ro/arhimandritul-roman-braga, accesat în 19.01.2021.
23
Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor…, p. 110.
24
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 18.
332
Cea de-a treia etapă a migrației către America este cea
de după Revoluția din 1989. După 1996, se amplifică numărul
celor orientați spre America, astfel că în statisticile de imigrare
au arătat că până în 2009, 100.290 de români au primit statutul
de rezident permanent în Statele Unite, iar în Canada în
perioada 1990-2008 au fost puțin peste 80 de mii25. Plecarea
populației tinere către America dar și alte state europene a creat
dezechilibre în societatea românească, mai cu seamă prin
accelerarea fenomenului de îmbătrânire a populației.
Despre nereușită unei emigrări ne relatează o mărturie
din presă intitulată: „Povestirea unei mame”:
„O mamă a venit să îşi caute fiica, pe care o
ştia bolnavă şi singură la Montréal. Nişte
oameni de suflet, români inimoşi, au găzduit-o
pe mama îndurerată şi au ajutat-o, după puteri,
în cautările sale. Şi asta, fără a avea mari
posibilităţi financiare - ba chiar, având maşina
la reparat multă vreme, au folosit autobuzul şi
metroul în drumurile pe care le-au avut de făcut.
Cu permisiunea celor implicaţi, vom folosi
numele lor reale....
Istoria începe în 2002, când familia Cătălina
Mirela Solomon şi Sebastian Constantin,
originari din Galaţi, emigrează în Canada. Ei se
stabilesc la Montréal şi încearcă să îşi
construiască un viitor mai bun decât ceea ce le
oferea România... Din păcate, Cătălina Mirela
(absolventă de studii superioare în domeniul
chimiei alimentare şi pictoriţă pasionată) nu
reuşeşte să depăşească şocul emigrării şi începe,
pe fondul unor nereuşite din viaţa profesională,
25
Roxana Luiza Stamate, „Migrația externă a României…”, p. 8.
333
să dea dovadă de tulburări psihice. Reîntoarsă în
România, la părinţi, în 2004, femeia pare a se
reface încet-încet, dar întrerupe, fără ştirea
părinţilor, tratamentul prescris de medicii la
care cu greu acceptase să apeleze. Refuză
internarea, după care, trecând peste voia
părinţilor, se întoarce în Canada, deşi relaţia cu
soţul ei mergea din ce în ce mai rău. Se
instalează singură, oficializând o despărţire care
avea să ducă în cele din urmă la divorţ.
Lucrează şi urmează, în paralel, cursurile
unei şcoli de asistenţă dentară, dar speranţele
ulterioare de a găsi o slujbă „bună” nu i se
îndeplinesc, ceea ce îi accentuează problemele
psihice. Pe care -previzibil- nu şi le recunoaşte.
Că starea ei este gravă o arată faptul că a fost
internată în spital (de unde a fugit de trei ori) şi
că a fost reţinută de poliţie. O demonstrează şi
acţiunile penale intentate de Cătălina Mirela
Solomon împotriva... premierului Canadei şi al
Quebecului şi a primarului Montréalului,
vinovaţi, în opinia femeii, de o „conspiraţie
ocultă” împotriva ei. În toamna anului 2005,
fără slujbă şi fără un venit stabil, îşi pierde
locuinţa şi devine sans-abri. De atunci, începe
să-i viziteze pe soţii Liliana şi Neculai
Dumitraşcu, care îşi dau, încet-încet, seama că
femeia este într-o situaţie gravă. «Venea de câte
2–3 ori pe săptămână, îmbrăcată cu aceleaşi
haine, apoi nu mai venea 2-3 săptămâni.
Era tot timpul cu bagaje la ea, când ploua
era cu hainele ude, ne-am dat seama că nu avea
unde să stea, dar nega, ori de câte ori spuneam
aşa ceva», povesteşte Liliana Dumitraşcu. În
334
disperare de cauză, familia Dumitraşcu o anunţă
pe mama femeii, Maria Solomon, care îşi lasă în
România soţul bolnav şi îşi pune la bătaie toate
economiile, pentru a veni în Canada, să-şi caute
şi să-şi ajute fata. Ajunge în Canada în mai
2006, se instalează la familia Dumitraşcu şi, cu
ajutorul acesteia, încearcă să-i facă o „surpriză
plăcută” fiicei, pregătind o revedere neaşteptată.
La vederea mamei ei, Cătălina fuge însă ca în
gaură de şarpe. De atunci, nu a mai trecut pragul
familiei Dumitraşcu. Toate încercările de a o
găsi au dat greş, deşi căutările s-au făcut şi cu
sprijinul fostului soţ al Cătălinei (actualmente
recăsătorit); nici ajutorul cerut poliţiei nu a dat
rezultate. În prezent, bătrâna Maria Solomon
este obligată, de terminarea banilor, să se
întoarcă în România. Fără a fi reuşit însă să-şi
vadă fiica decât câteva secunde - şi asta este
marea ei durere. Maria Solomon este neliniştită
la gândul că fiica ei, care pare perfect normală
la o primă vedere, ar putea păţi ceva, pentru că
nu este, totuşi, în deplinătatea facultăţilor
mintale. O poveste tristă, al cărei final încă nu a
fost scris; nu ne rămâne decât să sperăm că el va
fi cât mai bun cu putinţă, în condiţiile date26.
Revenind la subiectul actelor de confirmare a originii
românești, găsim potrivit ca Legea privind sprijinul acordat
românilor de pretutundeni să prevadă în mod expres
posibilitatea ca asociațiile recunoscute ale românilor și
structurile BOR din afara granițelor țării să poată elibera, la
cerere, certificate de origine sau de identitate română.
26
Emilian M. Dobrescu, „Comunitățile de români din afara granițelor țării
(II)”, în „Revista Română de Sociologie”, nr. 3-4 / 2008, p. 454-455.
335
Pentru nevoile spirituale ale românilor se ocupă
Episcopia Ortodoxă Română cu sediul la Vatra. Aici, pe lângă
arhiepiscopul Nathanaiel a păstorit și un episcop-vicar Irineu
Duvlea (2002-2017) și Andrei Hoarște (din 2020) și
Arhiepiscopia Ortodoxă Română condusă din 2001 de
Arhiepiscopul Nicolae Condrea. Din 2006 arhiepiscopul
Nicolae a primit un episcop-vicar în persoana lui Ioan Casian
de Vicina (2006-2016). Arhiepiscopia a fost ridicată la rangul
de Mitropolia Ortodoxă Română a celor Două Americi și o
eparhie sufragană nouă: Episcopia Ortodoxă Română a
Canadei păstorită de Preasfințintul Ioan Casian.
Potrivit datelor celor două eparhii românești din
America în Statele Unite, Canada și America Latină
funcționează 169 de unități bisericești (catedrale, mănăstiri,
parohii, misiuni deservite de 234 de clerici (activi și
pensionați). La acest număr se mai adaugă încă trei biserici în
Brazilia: Itabera Goias, Rio de Janeiro și Sao Paolo27.
În Episcopia Ortodoxă Română din America sunt: patru
mănăstiri și un centru eparhial și 102 parohii, din care în
Statele Unite sunt 67 și 35 în Canada28.
Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi
dispune de o Arhiepiscopie în Statele Unite, o Episcopie în
Canada: 4 catedrale și 2 mănăstiri (câte două în Statele Unite și
Canada), 41 de parohii (21 în Statele Unite și 20 în Canada), 11
misiuni (9 în Statele Unite, 2 în Canada), o parohie în
Venezuela și o misiune în Argentina29.
27
Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare I, Editura Biblioteca
Bucureștilor, București, 2010, p. 289.
28
https://roea.org/deaneries, accesat în 20.01.2021.
29
https://www.mitropolia.us/index.php/ro/structura/director-parohii, accesat
în 20.01.2021.
336
Cel mai cunoscut teolog român din America din zilele
noastre este preotul Theodor Damian. Născut în 1951 în
Botoșani. A urmat studii teologice la București și Bossey,
masteratul la Princeton University și Fordham University din
New York. Preot la Ibănești și Hănești (1973-1978), protopop
de Dorohoi (1978), preot la biserica ortodoxă română din
Lausanne, Elveția (1980-1981), secretar de redacție al ziarului
„Telegraful Român” din Sibiu (1983-1986), profesor la
Filosofie și Etică la Andrey Cohen College din Statele Unite
(din 1992), preot la biserica „Sf. Petru și Pavel” din New York,
întemeietor și director al Institutului Român de Teologie și
Spiritualitate Ortodoxă din New York (din 1993). A condus
mai multe reviste, iar astăzi conduce revista trimestrială
„Lumină lină”. Pe lângă studii de specialitate a mai publicat și
poezie în mai multe volume30.
Prin întreaga sa activitate religioasă, culturală și
filantropică, Biserica Ortodoxă Română din America prin
slujitorii ei (ierarhi, protopopi, arhimandriți, preoți și diaconi) a
oferit comunităților românești sentimentul de a fi acasă prin
zestrea sufletească a poporului român (limbă, rugăciune,
tradiții), lăcașul bisericesc (Eparhie, mănăstire, catedrală,
parohie) a fost și a rămas familia românilor din diasporă.
2. Diaspora istorică
Potrivit unui autor31 diaspora românească prin stabilirea

noilor frontiere, prin păstrarea identității naționale dar și prin
emigrare spre America, Europa și alte locații. Astfel avem în
imediata apropiere a fruntariilor țării o Diasporă istorică
formată în primul rând de românii care trăiesc astăzi în
30
Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor…, p. 201-202.
31
Florin Croitoru, „Diaspora românească...”, p. 207.
337
Basarabia, Ucraina, Ungaria și Serbia, dar și de comunități
compacte de aromâni, vlahi și istroromâni în Peninsula Balcanică.
Basarabia
Regele Burebista care în fruntea statului geto-dac

centralizat a avut stăpânire în teritoriile de dincolo de Prut și
Nistru, până la gurile Bugului (Olbia)32. Prin secolele XII-XIII
izvoarele rusești cum ar fi Cronica rusească a lui Ipatie
mențioanează pe firul unor documente poloneze pe așa numiții
bolohoveni prin care erau atestați românii în documentele
medievale latine. Existau chiar formațiuni statale sub forma
unor cnezate și voievodate care acopereau nordul țării
(Cnezatul Haliciului), cel al berladicilor până spre Nistru și țara
Șepenițului care includea cetatea Hotinului. Alte cnezate
existau în stânga Prutului, în stepa Bugeacului, Codru, Orhei și
Lăpușna33. Cu timpul parte a Țării de dincolo de Prut a căzut
sub turci, în vara anului 1484 oștile lui Baiazid al II-lea au
cucerit Chilia și Cetatea Albă (Akerman) care au fost transformate
în raiale osmane, apoi în 1538 a fost cucerită Tighina.
Sub presiunea otomană din raiaua Bender o parte din
populația românească a trecut dincolo de Nistru, în așa numitul
hanat al Crimeii34.
Moldova prin domnitorul Gheorghe Ștefan (1653-1658)
cerea țările ocupate de turci, cetățile Chilia, Cetatea Albă și
Tighina, împreună cu ținutul Bugeacului marelui cneaz Alexei
Mihailovici ca cetățile ,,să le înapoieze țării Moldovei pentru
totdeauna”.
32
Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului
românesc, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 22 (Se
va prescurta în continuare Basarabia…).
33
Mircea Păcurariu, Basarabia…, p. 24.
34
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 25.
338
După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a
primit o parte din regiunea de stepă din nordul Mării Negre și a
ocupat în 1782 Crimeea. În urma războiului dintre Rusia și
Turcia din anii 1768-1774, Turcia a acceptat prima
dezmembrare a Moldovei, Austria a obținut în 1775, nordul
Moldovei, inclusiv Suceava. Austriecii au numit teritoriul
proaspăt anexat Bucovina, după bogatele păduri de fag
(Bukow). Prin ocuparea Ucrainei hanului în 1788, Rusia a
devenit vecină cu Moldova de-a lungul Nistrului, de la Hotin la
Cetatea Albă.
Acceași stăpânire rusească s-a oglindit în viața
bisericească. Din 1808 printr-un ucaz al țarului, Gavriil
Bănulescu-Booni a fost numit „exarh” al bisericilor din
Moldova, Valahia și Basarabia și a condus efectiv Mitropolia
Moldovei timp de patru ani.
Din 1812 prin Tratatul de Pace de la București încheiat
între turci și ruși, teritoriul dintre Prut și Nistru cu Tighina și
Hotin au fost anexate de Rusia țaristă.
Din punct de vedere al istoriei creștinismului avem
câteva obiecte paleocreștine, apoi o Biserică organizată care și-
a avut jurisdicția din Cernăuți, orașul Iași și cetățile Basarabiei,
Hotin, Soroca, Orhei și Lăpușna, trecute apoi sub jurisdiția
Eparhiei Rădăuților. Eparhia Romanului se întindea și peste
Fălciu, Tighina, Cahul, Chilia, Cetatea Albă. Sub turci,
parohiile românești din Ismail, Reni, Căușeni au fost puse sub
jursdicția Mitropoliei Proilaviei. Eparhia împreună cu cea a
Dristrei a intrat în componența Arhiepiscopiei Chișinăului. În
nordul țării a funcționat vremelnic (1767-1771) Episcopia
Hotinului, iar după desființare, parohiile au fost arondate
episcopului de Rădăuți35.
35
Ibidem, p. 35-38.
339
La Dubăsari a funcționat o tipografie românească care a
imprimat mai multe cărți didactice și religioase între care
pomenim un Bucvar ortodox (1792). Tot în dreapta Prutului au
fost atestate mai multe chilii și bisericuțe apoi mănăstiri la
Vărzărești în sec. XV, Căpriana în Lăpușna în sec al XIII-lea.
Atât Ștefan cel Mare cât și Constantin Brâncoveanu au ridicat
în cetățile Basarabiei, paraclise și bisericuțe în Chilia, Cetatea
Albă, Hotin și Ismail.
O statistică ilustrează existența în 1912 pe lângă
mănăstiri și schituri a 775 de biserici parohiale în care au slujit
12 protopopi36.
Sub ocupație rusească țara a fost împărțită în 12
ținuturi, la rândul lor în ocoale formate dintr-un număr de sate,
iar cârmuirea țării a fost încredințată unui guvernator și un „sfat
obștesc”.
Potrivit unui recensământ din 1817 au fost înregistrate
96.526 familii, ceea ce reprezenta un total de aproximativ
482.630 locuitori din care pe naționalități erau 419.240 români
(86%) urmați de ucraineni, evrei, lipoveni, greci, armeni,
bulgari și găgăuzi37.
Din 1812 s-a înființat un Seminar duhovnicesc și apoi o
bibliotecă. Odată cu biblioteca în 1814 a lua naștere din
tipografia bisericească.
Înstrăinarea românilor s-a făcut pas cu pas atât în ceea
ce privește naționalitate cât și jurisdicția bisericească. În 1837,
77 de biserici de dincolo de Nistru au fost încredințate
Episcopiei Chersonului cu reședința la Odesa în timp ce
Eparhia Chișninăului a rămas cu jurisdicția asupra bisericilor
dintre Prut și Nistru38.
36
Ibid., p. 43.
37
Ibid., p. 48.
38
Ibid., p. 63.
340
În 1858 erau în eparhie 865 de biserici de mir, dintre
care 314 din piatră și 551 din lemn, la care se adaugă 38 de
paraclise și 34 de biserici în cele 21 de mănăstiri de atunci39.
După sfârșitul războiului Crimeii au fost retrocedate cele trei
județe sudice Cahul, Bolgrad și Ismail, iar pentru acești
credincioși a fost înființat un Consistoriu duhovnicesc cu sediul
la Ismail. Acesta prin semnătura lui Al. I. Cuza s-a transformat
în Episcopia Dunării de Jos.
După unirea Basarabiei cu România, Arhiepiscopia
Chișinăului a fost înălțată în 1928 la rangul de Mitropolie a
Basarabiei care a avut două două eparhii sufragane, cea a
Cetății Albe - Ismailului și cea a Hotinului. În ceea ce privește
învățământul teologic a fost înființată Facultatea de Teologie
de la Chișinău și două seminarii la Ismail și Edineți. Pentru
nevoile credincioșilor a fost fondată revista „Luminătorul”
(1908-1944).
Nu de același tratament s-au bucurat românii din
Transnistria ocupată de sovietici. Tot sovieticii au anexat în
1940 „din greșală” ținutul Herța, cu o suprafață de circa 400
km2, 9 comune și 26 sate, cu aproximativ 40-50.000 de
locuitori. Ținutul alături de județele din sud, Cetatea Albă și
Ismail, cel din Nord, Hotin și Bucovina au fost înglobate
Ucrainei.
După o intensă politică de desnaționalizare în care au
fost folosite atât metode pașnice: limba rusă ca limbă oficială,
organizarea teritorială de origine rusească, promovarea în
funcții de conducere doar a etnicilor ruși dar și violente cum au
fost deportările a aproximativ 850.000 români în Siberia și
Federația Rusă. Astfel conform recensământului din 1989 în
39
Ibid., p. 69.
341
Basarabia mai erau 2.794.749 români (64,5%) față de 86% în
1817.
În anul 1992 mai erau 853 de biserici ortodoxe, 7
mănăstiri de maici și 4 de călugări, 14 biserici și o mănăstire de
rit vechi. În toată perioada de la sfârșitul celui De-al Doilea
Război Mondial și până la căderea comunismului a fost o
presiune asupra vieții bisericești concretizată în persecuții.
Numai după 1957 au fost închise 300 de biserici și 20 de
mănăstiri și schituri40.
Din anul 1992 a fost reactivată Mitropolia Basarabiei
care depinde canonic de Patriarhia Română. Aceasta are pe
lângă Arhiepiscopia Chișinăului și două Episcopii de Bălți
(fostă a Hotinului) și a Basarabiei de Sud (a Cetații Albe-
Ismaiului).
Potrivit recensământului populației din 2004 în
Republica Moldova, din totalul de 3.938.679 locuitori, 73.529
s-au declarat români (1,9%), iar 2.742.005 moldoveni (69,5 5)41.
Transnistria a rămas sub controlul Rusiei prin
cantonarea aici a Armatei 14 rusă. Cu acest sprijin s-a
autodeclarat Republica Moldovenească Nistreană cu capitala la
Tiraspol. Statul însă nu a fost recunoscut de nimeni cu excepția
Rusiei. Principala zonă cu populație românească este în
regiunea Dubăsari-Grigoriopol. Recesământul din 2004 a găsit
în Transnistria 177.382 de moldoveni care reprezintă 31,9%
din totalul populației42.
40
Ibid., p. 125; 130.
41
Daniel Cain, Armand Goșu, Cornel Sigmirean, Annemarie Sorescu –
Marković, Românii de lângă noi, Editura Corint Junior, București, 2013, p.
95 (Se va prescurta în continuare Românii…).
42
https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldoveneasc%C4%83_Nistrean
%C4%83, accesat în 12.03.2021.
342
Românii din Ucraina
În Ucraina românii trăiesc în fostele teritorii anexate

după cel De-al Doilea Război Mondial în Transcarpatia,
Bucovina, în ținutul Herța și în cele trei județe basarabene din
sus precum și în nordul Basarabiei în regiunile Odesa, Nicolaev
și Herson. Partea de nord a Maramureșului istoric (Transcarpatia)
care reprezenta 2/3 din Maramureș cu 6.873 km2 a revenit după
Primul Război Mondial Cehoslovaciei, apoi din 1939 Ungariei,
iar după cel De-al Doilea Război Mondial, Uniunii Sovietice.
La recesământul din 2001, în Transcarpatia au fost
înregistrați 32.152 români (2,3%) din populația regiunii. Un centru
românesc important este la Solotvino (Slatiba), veche așezare, în
care din cei 10.000 de locuitori, circa 60% sunt români43.
Provincia Bucovina este o creație austriacă realizată
prin anexarea de către Habsburgi a unei părți din Țara de Sus a
Moldovei cuprinzând la 1775 zonele Rădăuți, Suceava,
Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret, Cernăuți,
Cozmeni, Vășcăuți, Storojineț44.
Bucovina a intrat în componența Uniunii Sovietice. Se
cunoaște un episod care s-a consumat în noaptea de 1 aprilie
1941 la Fântâna Albă, când au fost uciși de soldați ai NKVD-
ului peste 2.000 de români. Regiunea Cernăuți cu un teritoriu
de 8.100 km2 a fost creată la 7 august 1940 și are în
componență nordul Bucovinei, ținutul Herța și o parte din
județul Hotin45.
43
Daniel Cain, Armand Goșu, Cornel Sigmirean, Annemarie Sorescu -
Marković, Românii…, p. 164.
44
Marković, op. cit., p. 164-166.
45
Ibidem, p. 166-167.
343
Potrivit recesământului din 2001 doar 19,8% sunt
români și moldoveni (114.555 s-au declarat români și 67.225
moldoveni). Și totuși în regiunile de graniță, românii sunt
majoritari în raioanele Huța, Noua Suliță, Adâncata și cu o
mare pondere în Storojineț46.
Românii de aici au fost păstoriți de Episcopia Bucovinei
care în 1786 era împărțită în șase prototopopiate și două
vicariate protopopopești cu 239 de parohii. În anul 1873
Episcopia a fost ridicată la rangul de Mitropolie cu două
eparhii sufragane în Dalmația și Istria, cu reședințele la Zara și
Raguza. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-a înființat
prestigioasa Facultate de Teologie din Cernăuți, revista
facultății „Candela” a apărut 50 de ani.
O altă comunitate importantă numeric de vorbitori de
limbă română trăiește în regiunea Odesa. Jumătate din această
regiune a intrat în componența Republicii Moldovenești din
Transnistria, iar cealaltă jumătate s-a unit cu Basarabia.
Românii sunt în scădere în regiune conform datelor
recensământului din 2001 când au fost înregistrați 123.751
moldoveni față de 144.534 în 1989. În regiunea Nicolaev erau
în 2001, 13.171 moldoveni, în Kiovogrod 8.274, Donețk -
7.171 și Dnepropetrovsk - 4.39847.
Românii din Ungaria
În anul 955 românii s-au stabilit la periferii (probabil în

partea estică a Câmpiei Ungare, separați și izolate). Accentuarea
faptului că românii au rămas separați și izolați, credem, se
datorește limbii, credinței și obiceiuirilor specifice lor48.
46
Ibid., p. 167.
47
Ibid., p. 167-168.
48
Teodor Misaroș, Din istoria comunităților bisericești ortodoxe române
din Ungaria, f. ed., Giula, 2002, p. 16.
344
Numărul românilor a crescut covârșitor după năvălirirea
tătarilor din anul 1241. La începutul secolului al XV-lea,
numărul românilor din Ungaria a crescut prin colonizarea unui
număr considerabil de români din zona Crișului Alb.
O prezență masivă a macedoromânilor în Ungaria s-a
petrecut în veacul al XVIII-lea când orașul Moscopole a fost
distrus. În 1769 a fost distrus orașul Moscopole și, după toate
probabilitățile, și alte localități românești. Macedoromânii au
trecut într-un număr mare în Imperiul Habsburgic, în special în
Ungaria49.
La biserica greco-valahă din Pesta a slujit între 1809-
1845 Ioan Teodorovici, vestit cărturar iluminist, care după
1820 a deținut și funcția de cenzor și corector al Tipografiei din
Buda. În domeniul lingvisticii numele părintelui Teodorovici
stă legat de apariția Lexiconului de la Buda (1825). Din acest
neam al aromânilor s-a ivit familia Mocioni și Sfântul Andrei
Șaguna care s-a născut la Miskolc.
Pentru românii din Ungaria, Biserica a fost un scut al
naționalității comunităților românești. Cele mai vechi mărturii
le avem în acest sens din timpul ocupației turcești (1566-1695),
mitropolitul Sofronie era ierarhul cetăților Lipova și Giula.
Cu timpul parohiilor au fost organizate într-un vicariat
și episcopie din 1999 când a fost instalat primul episcop
eparhiot în persoana dr. Sofonie Drincec care a fost urmat din
2007 de actualul ierarh, Siluan Mănuilă. După înființarea
Mitropoliei Ardealului în 1864 prin aromânul născut la Mișcolc
din cele 17 comunități ortodoxe românești, nouă au fost
arondate Aradului, iar opt Vicariatului din Oradea. În 1938 s-a
înființat Protopopiatul Ortodox Român din Ungaria condus de
preotul Simion Cornea. A doua etapă a devenirii eparhiale s-a
49
Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, f.
ed., Giula, 2000, p. 5.
345
petrecut în 1946 când a luat naștere Consistoriul Ortodox
Român de la Giula apoi vicariat și episcopie.
La recensământul din 2001, în Ungaria erau înregistrate
7.995 de persoane care s-au declarat români, iar 8.842 de
cetățeni recunoșteau ca limbă maternă limba română. În
schimb, 9.162 de cetățeni din Ungaria se declarau că se
regăsesc în tradițiile și valorile culturale românești50. Evoluția
demografică a românilor atestă o permanentă descreștere a
românilor din Ungaria. Astfel că dacă în primul deceniu
interbelic erau în Ungaria 50.000 de români, în 1970 au mai
fost 12.624 de români pentru ca în 1990 numărul lor să fie de
10.740.
Alte instituții românești sunt alături de parohii, Liceul
Nicolae Bălcescu din Giula (1949), Uniunea Culturală a
Românilor din Ungaria care reunește astăzi 11 asociații locale
și 8 fără statut juridic. În anul 1991 a fost înființat Institutul de
Cercetări al Românilor din Ungaria care este condus de dr.
Maria Berényi, iar în domeniul presei activează de 60 de ani
revista „Foaia Românească”.
Românii din Serbia
Românii din Voivodina au fost colonizați pe acest

teritoriu în cea mai mare parte din secolul al XVIII-lea și în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, în special din răsăritul
Banatului. În funcție de originea locuitorilor, putem împărți
localitățile din Voivodina în câteva grupe. Prima grupă este
formată din localitățile din jurul orașului Vârșeț „de la codru”,
în care trăiește populație bănățeană autohtonă și care sunt
considerate cele mai vechi localități românești din Voivodina.
50
346
Grupa a doua este formată din localitățile din câmpia
Banatului, așa-numitele „sate de pustă” în care trăiesc tot
români bănățeni, a treia grupă în jurul Alibunar populată de
români ardeleni, cei olteni în jurul Sân-Mihaiului și cei din
Crișana la Toracu Mic.
Aici, în câmpie, au venit în principal români bănățeni și
ardeleni și, prin urmare, cei din Panciova sunt mai molcomi,
mai înceți. Sunt foarte gospodari și au un deosebit simț practic.
Prețuiesc meseriile concrete și aducătoare de bani. Codrenii,
așezați mai aproape de munte, sunt un amestec de bănățeni și
bufeni. Prin urmare codrenii au o fire iute, sunt buni de gură și
petrecăreți. O situație aparte o reprezintă timocenii, români de
pe valea Timocului. Sunt muncitori și zgârciți51.
Românii și-au organizat Biserică proprie în toate
localitățile populate de ei, realizări monumentale în stil
arhitectural baroc, cu pictură și activități felurite: cor, fanfară,
case naționale, reviste ș. a.. Biserica a fost organizată într-un
vicariat apoi episcopie cu sediul la Vârșeț condusă de dr. Daniil
Stoenescu primul chiriarh al Eparhiei. Astăzi Episcopia are 7
protopopiate, șase în Voivodina și unul în Timoc: Vârșeț,
Panciova, Toracu Mare, Alibunar, Cuvin și Dacia Ripensis.
Românii din Timoc cunoscuți și sub denumirea de
românii din Serbia răsăriteană, vlahi sau rumâni, sunt o
comunitate preponderent rurală, amplasată în triunghiul
teritorial cu baza de nord pe Dunăre, pe segmentul cuprins între
localitățile românești Baziaș și Calafat și care au drept axă
principală râul Timoc. Cei de la câmpie se numesc țărani,
deoarece își au originea în Țara Românească, iar cei de la deal
și munte ungureni, fiindcă strămoșii lor au sosit aici, în cea mai
51
Ioan Flora, „România îi uită pe românii din Banatul sârbesc, așa cum se
uită, uneori, pe sine”, https://ris.org.rs/ioan-flora-un-roman-din-banatul-
sarbesc/, accesat în 19.02.2021.
347
mare parte, din zonele aflate sub stăpânire austro-ungară.
Țăranii vorbesc subdialectul muntean, iar ungurenii, mult mai
numeroși pe cel bănățean 52.
Potrivit recensământului din 2011 erau în Serbia 74.630
de români și 89.333 de vorbitori de limbă valahă din care
29.604 vorbitori de limbă română și 30.520 de români din
Voivodina.
Românii din Croația, Macedonia, Albania și Grecia
În Croația se află români de „viță veche”, istroromânii

care formează cel mai mic grup de români sud-dunăreni. La
nivelul anului 2011 mai erau doar 29 de persoane din această
comunitate. Însă în veacul al XIX-lea, Mitropolia Bucovinei
avea ca sufragane două episcopii în Dalmația și Istria. Cea din
urmă și-a avut reședința la Raguza (actualul oraș Dubrovnik),
locul de baștină al Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș,
ocrotitorul Banatului (1568-1656), mama sfântului, Ecaterina,
a fost o evlavioasă ortodoxă53.
O minoritate aromână trăiește în Macedonia. Înainte de
Primul Război Mondial în jurul orașului Bitola erau comune
curat românești (Gopeș, Moloviștea și Crușova). Până în 1918
au fost închise 24 de școli românești iar din cele 10 biserici mai
funcționa biserica din Bitolia dar preotul acesteia nu a avut
dreptul de o boteza sau sfinți casele credincioșilor54.
Cele mai mari comunități din republică sunt întâlnite în
Skopje (2.257), Știp (2.074), Bitola (1.270) și Crușevo (1.020).
52
Daniel Cain, Armand Goșu, Cornel Sigmirean, Annemarie Sorescu –
Marković, Românii…, p. 136-137.
53
Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul
Banatului, Editura Tiparnița, Arad, 2016, p. 21 și urm.
54
348
O altă comunitate aromână se află în Albania, al doilea
leagăn al aromânilor. La sfârșitul veacului al XIX-lea a fost
consemnată prezența lor, în peste 200 de localități. Aceștia sunt
cunoscuți sub numele de „fârșeroți” și puteau fi întâlniți în
nordul țării, grupați în jurul orașelor Durrës și Tirana, în centrul
țării - în câmpia Muzachia, din apropierea Mării Adriatice,
precum și în sud la lacurile Prespa și Ohrid, în apropierea
orașului Korce. Fârșeroții din sudul Albania sunt considerați de
Tache Papahagi drept „adevărații nomazi ai neamului românesc”55.
În perioada interbelică în Albania au viețuit 40.000 de
suflete, iar la recensământul din 2011 au mai fost 8.266 de
persoane. Cele mai mari comunități por fi întâlnite la Korce
(2.677 de persoane) și Fier (1.553 de persoane).
În prezent, statul român susține școala și grădinița de la
Divjaka, unde învață aromâna și româna peste 60 de copii.
Singurul lăcaș în care se slujește în aromână este biserica
„Schimbarea la Față” din Korce aflată sub jurisdicția
Patriarhiei Române.
Și în Grecia macedoromânii și meglenoromânii sunt
localizați cu preponderență în nord (Pind, Epir, Tesalia,
Macedonia grecească). S-au deschis pentru acești români, școli
și biserici care au fost închise la sfârșitul celui De-al Doilea
Război Mondial. Astăzi potrivit estimărilor mai sunt 200.000
de aromâni.
Românii din Bulgaria
Românii de aici s-au bucurat de libertate față de

ceilalalți români din Peninsula Balcanică. Dacă în perioada
55
Marković, op, cit., p. 12.
349
interbelică erau 150.000 de români, la recensământul din 2011
mai sunt 3.684 de vlahi, în timp ce 891 s-au declarat români.
Pentru români funcționează parohia „Sf. Treime” din Sofia.
3. Diaspora din Europa
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au luat naștere

mai multe biserici românești în diferite orașe ale Europei.
Negustorii români din Lvov au înființat o capelă ortodoxă în
1787. Cu sprijinul Fondului religionar din Bucovina s-a ridicat
tot aici o biserică nouă în stilul bisericii Bălașa din București.
Episcopia Bucovinei a trimis aici mai mulți slujitori. Pentru o
scurtă perioadă de timp a funcționat o capelă românească la
Lipsca (Leipzig) între 1858-1881. Pentru studenții români de la
Paris a fost înființată o capelă care a fost pusă sub juridicția
Mitropoliei Ungrovlahiei. În locul capelei cu cheltuiala statului
român a fost amenajată o biserică dominicană care a fost
adaptată ritului ortodox.
La Viena la sfârșitul secolului al XIX-lea erau trei
biserici ortodoxe. Una sârbă, alta greacă de care au aparținut
macedoromânii și albanezii și una românească închinată Sfintei
Treimi. Grecii însă i-au alungat pe români care au trebuit să-și
făurească o capelă care a fost sfințită în 1907. Ea era pusă sub
ascultarea Mitropoliei Bucovinei și funcționează până astăzi56.
O altă biserică românească a funcționat o vreme la Poznan (azi
în Polonia) unde a și activat cunoscutul cărturar Constantin
Ucuta Moscopolitanul.
A doua etapă de consolidare a diasporei românești a
avut loc în perioada regimului comunist. Mitropolitul Visarion
56
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994, p. 402.
350
Puiu a înființat Episcopia românilor ortodoși pentru Germania
și Austria. Problema care l-a obsedat tot timpul în timpul cât a
locuit la Viena, Maguzzano și Paris a fost una singură: unirea
tuturor românilor din exil în jurul Bisericii Ortodoxe57. Prin
grija vlădicii Visarion a fost hirotonit un episcop-vicar în
persoana lui Teofil Ionescu (1896-1975). La această Sfântă
Taină a slujit și arhiepiscopul Jean Maximovici de Bruxelles.
În 2005 Patriarhia Română a deținut 27 de parohii fiind
devansată de cea rusă și grecească. În Franța preoții au sprijinit
pe enoriași să-și păstreze vie limba și cultura58.
Eparhia Patriarhiei Române a fost reorganizată după
1974 și extinsă în 1994 pentru a include Europa Occidentală și
de Sud (Franța, Elveția, Spania, Portugalia, Italia, Marea
Britanie, Irlanda, Olanda și Belgia) și a devenit Mitropolie din
2001. Începând din anul 1998 eparhia este condusă de
Înaltpreasfințitul Iosif Pop ajutat de doi episcopi-vicari. Din
1994, la Rosiers, lângă Paris, a fost fondată o mănăstire de
maici de tradiție românească59.
O personalitate a diasporei din Franța este preotul
Marc-Antoine de Beauregard, preot de origine franceză (1977),
protopop și consilier eparhial. Întâlnirea cu Patriarhul Justinian,
cu profesorul de teologie Dumitru Stăniloae și duhovnicul
Sofian Boghiu l-a determinat să urmeze studii de teologie
încununate cu susținerea doctoratului. De la părintele Marc-
Antoine de Beauregard avem o Mică Dogmatică vorbită.
Dialoguri la Cernica cu părintele Dumitru Stăniloae.
57
Cristinel Ștefan Tănasă, Visarion Puiu. Biografia unui mitropolit, Editura
Doxologia, Iași, 2017, p. 114.
58
Christine Chaillot (coord.), O scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe din
Europa Occidentală în secolul XX, trad. Emil Mărginean, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, p. 35; 37-38 (Se va prescurta în continuare
O scurtă istorie a Bisericii…).
59
Christine Chaillot (coord.), O scurtă istorie a Bisericii…, p. 43; 47.
351
În Insulele Britanice funcționează din 1965 o parohie
românească organizată de preotul profesor Vintilă Popescu.
Patriarhia Română are în Regat 4 preoți, 3 diaconi și 3 parohii60.
Astăzi Mitropolia are o Arhiepiscopie la Paris și două
episcopii a Italiei și cea a Spaniei și Portugaliei.
Peninsula italiană a cunoscut cea mai spectaculară
creștere a parohiilor după imagrația masivă a românilor de
după 1989. În anul 2005, românii erau aproximativ 300.000 de
români organizați în 41 de parohii și în care slujeau 45 de
preoți. Tot la nivelul aceluiași an în Spania erau 18 parohii
românești în 18 orașe spaniole cu 17 preoți.
Pentru statele scandinave o activitate meritorie a avut-o
preotul prof. Alexandru Ciurea (1971-1979) care a înființat trei
parohii românești. Astăzi pentru credincioșii români activează
episcopul dr. Macarie Drăgoi.
Pentru Europa Centrală și de Nord activează Mitropolia
Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord cu
trei eparhii: Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburgului,
Centrul Bisericesc Ortodox Român din München și Episcopia
Europei de Nord. Eparhia este condusă de Mitropolitul dr.
Serafim Joantă ajutat de un episcop-vicar și unul titular pentru
Scandinavia. Mitropolia are 24 de parohii și 80.000 de
membri61.
În Austria a fost înființată o biserică românească la
începutul secolului XX, parohia a fost recunoscută în 1967 ca
instituție de servicii publice. Parohia a fost consolidată prin
efortul preotului profesor Gheorghe Moisescu (1960-1974), iar
astăzi paroh este dr. Nicolae Dura din 1993. Parohia editează și
o revistă și desfășoară alte activități catehetice cu tinerii și
credincioșii. Tot în Austria mai sunt și alte parohii românești la
60
Christine Chaillot (coord.), op. cit…, p. 67.
61
Ibidem, p. 97.
352
Salzburg, Graz, Linz și Knittelfeld. În 2001 s-au pus bazele
unei noi biserici la Viena cu hramul Sf. Ap. Andrei.
În Elveția în ultimii ani, clericii Patriarhiei Române au
fost, probabil, cei mai dinamici dintre ortodocșii din Elveția.
După Geneva și Lausanne, aceștia au înființat parohii în
Zürich, Berna, Basel, Lugano, Martigny, Neuchâtel, Coire și
Saint-Gallen62.
Concluzii:
Diaspora românească s-a format în primul rând prin

pierderea unor teritorii din imediata apropiere a actualelor
granițe (Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc și cel unguresc,
Cadrilater), prin emigrație la sfârșitul veacului al XIX-lea și
începutul celui următor în cazul românilor din America și
Europa.
Biserica Ortodoxă Română a contribuit la păstrarea
identității de neam, limbă și credință a românilor care trăiesc
dincolo de fruntariile țării. Prin mitropolii, episcopii,
protopopiate și parohii, românii creștin-ortodocși sunt
organizați în comunități românești în care se vorbește, se simte
și crede românește.
62
Ibid., p. 109.
353

Credintă. Educatie. Traditie, Editura Eurobit, Timișoara, 2021, 353 P.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Credintă. Educatie. Traditie, Editura Eurobit, Timișoara, 2021, 353 P.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preot dr.

Credință. Educație. Tradiție.

Credință. Educație. Tradiție.

I. Bugariu, Valentin (coord.)

II. Educație ...........................................................................155

III. Tradiție ...........................................................................249

Titlul volumului: Credință. Educație. Tradiție încearcă

Birda, Nașterea Maicii Domnului,

Preot dr. Valentin Bugariu

Abstract: The paper ”Faith, Tradition and Education”

Keywords: church, school, education, orthodox ethics.

Evoluția societății contemporane și transformările

Keywords: priest, angel, poet.

Apariție fulgurantă în proza dorcesciană, Părintele

În primii ani de după Revoluția din 1989 („marea

Portretul Părintelui Profesor Nicolae Neaga

Analizând însă impactul Părintelui Nicolae Neaga

Abstract: In the context of the Year of Pastoral Care

Keywords: Education, Orthodox, Religion, School,

Publicaţia eparhială „Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei,

Copilăria de azi și de totdeauna

Vremea copilăriei rămâne pentru orice om de pe faţa

Este suficient să ne mulţumim cu predarea Religiei în

Icoana din sufletul copilului

Subtitlul de faţă l-am împrumutat de la concursul de

Abstract: Over time, the Romanian communities found

Keywords: Banat, Diocese of Caransebes, Social Activity,

Instituția Bisericii a fost în decursul istoriei o matcă de

Abstract: In Christianity, Mary is commonly referred to

Keywords: Virgin Mary, Assumption, hymnology, orthodox,

Marile sărbători închinate Maicii Domnului sunt în

Totdeauna s-a plecat de la manifestarea locală a unui cult

Abstract: The paper ”Ioachim Miloia, Researcher and

Keywords: monument, museum, monastery.

Născut fiind la Ferendia în imediata apropiere a

Abstract: The first form of national unity of the

Mihail Roșu-Martinovici (1750-1822), teolog, profesor,

Părintele Chiril Petrovici, fostul său elev, spune: „Era

Născut în Jadani în 20 aprilie

Prin formaţie nu era un slujitor al bisericii, dar era un

„Un cânt, o a mea liră! Un cânt de bucurie

Dezbracă-ţi doliul negru, şi haina cea de grele,

Nu vezi entuziasmul şi dulcea bucurie,

Vasile Lăzărescu născut la

Chiar dacă nu s-a născut în Jadani (născut în jud. Arad

Abstract: „The town of Zăvoi is documented at 1430.

Paroh: Preot iconom stavrofor SILVIU COTUNA

La cei 590 de ani de la prima atestare documentară a

Abstact: A very current topic: trust is illustrated from a

Key words: principles, virtues, opinion poll, noology.

A ne întreba azi, la 100 de ani de la înfăptuirea idealului

Partea I - Valorile, principiile și virtuțile care

1. Definirea conceptului de încredere

2. Valorile bisericii ortodoxe și ale școlii românești

2.2. Încrederea în valorile bisericii ortodoxe și ale

Tabelul nr. 2 - Principii care orientează activitatea

Democratizarea relației profesor–elev/student nu este

3. Finalitatea educației făcută de biserică și de școală

Partea a II-a - Măsurarea încrederii în biserică și școală.

1. Operaționalizarea conceptului de încredere

2. Institute de sondare a opiniei publice în România

3. Factorii de influență care diferențiază încrederea

3.2. Factorul politic