Credință - Cunoaștere - Educație 2016

Asociația Profesorilor de Religie „Sf.
Paraschiva”
Bacău
SIMPOZIONUL JUDEŢEAN
„CREDINŢĂ-CUNOAŞTERE-EDUCAŢIE”
-sinteza lucrărilor prezentate în cadrul

Simpozionului-
Editura Casa Corpului Didactic Bacău

BACĂU, 2016
ISBN 978-606-619-230-9
Asociația Profesorilor de Religie „Sf. Paraschiva” Bacău
Simpozionul judeŢean „CREDINŢĂ, CUNOAŞTERE,
EDUCAŢIE”
CREDINȚĂ, CUNOAȘTERE, EDUCAȚIE
(coordonator) TEODORA PLĂEȘU
ISBN 978-606-619-230-9
2
EDUCAŢIE”
CUPRINS:
Dr. Livia Liliana Sibişteanu, PUTEREA CUVÂNTULUI ŞI A

ÎNVĂŢĂTURII LA ANTIM IVIREANUL ....................... p. 6
Prof. dr. Bogdan Botezatu, SFÂNTUL IERARH MARTIR
ANTIM IVIREANUL – MUCENIC ȘI MĂRTURISITOR
AL DREPTEI CREDINȚE ............................................. p. 19
prof. Adrian-Viorel Nechita, ANTIM IVIREANUL, CTITOR
DE ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ ...................................... p. 43
Preot Profesor Răzvan Constantin Gînscă, CONTRIBUŢIA
LUI ANTIM IVIREANU LA DEZVOLTAREA CULTURII
ROMÂNE (A LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE)
........................................................................................... p. 49
Prof. Teodora Plăeşu, SFÂNTUL IERARH ANTIM
IVIREANUL, MODEL DE IERARH ............................. p. 61
Prof. Avîrvarii Elena, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ÎN SLUJBA LUMINĂRII NEAMULUI ......................... p. 65
Pr. Prof. Daniel Popa, CÂTEVA DOVEZI ALE ŞTIINŢEI ÎN
SPRIJINUL CREDINŢEI ................................................ p. 80
Prof. Cristian Popa, TENDINŢE ALE LIMBII ROMÂNE
LITERARE ACTUALE ................................................... p. 88
Prof. Nica Henorel, ICOANA – VALOARE EDUCATIVĂ ŞI
IZVOR DE RUGĂCIUNE ............................................. p. 101
Prof. Otilia Bârgăoanu, EDUCAŢIA RELIGIOASĂ,
MANDAT AL BISERICII ............................................ p. 110
Prof. Ioana Andrei, ROLUL EDUCAȚEI RELIGIOASE ÎN
FORMAREA MORAL-SPIRITUALĂ A OMULUI ..... p. 117
Pr. prof. Adrian Bârdan, EDUCAȚIA SPIRITUALĂ ... p. 128
Profesor pentru învăţământul preşcolar Popa Andreea-Maria,
DESPRE EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ......................... p. 132
Educ. Felicea Cozma, CREDINȚA LA POPORUL ROMÂN
......................................................................................... p. 141
3
EDUCAŢIE”
prof. Mihaela Alupei, SĂ VORBIM DESPRE SUFLETUL

COPILULUI! ................................................................ p. 145
Prof. Timaru Oana- Gabriela, INTERFERENŢE ALE
EDUCAŢIEI ÎN MEDIUL FAMILIAL ŞI ÎN CEL ŞCOLAR
......................................................................................... p. 150
Profesor consilier școlar Purcaru Ioana - Dana,
NECESITATEA COLABORĂRII DINTRE FAMILIE,
ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ ÎN PRIVINȚA EDUCAȚIEI
COPILULUI ................................................................... p. 161
Prof. Chirica Mihaela, CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ ŞI
DUHOVNICEASCĂ ÎN CADRUL OREI DE RELIGIE
.............................................................................................. p. 163
Prof. Veronica Gavriliu şi consilier școlar Duță Elena-Laura,
SĂ CREŞTEM COPII INTELIGENȚI PE PLAN
EMOŢIONAL! ............................................................... p. 170
Prof. Simona Sachelaru, CREATIVITATEA ÎN ŞCOALĂ
......................................................................................... p. 176
Prof. Monalisa-Laura Gavriluţ, TEHNICI INOVATIVE
BAZATE PE ÎNVĂȚAREA CREATIVĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂN-
TUL PRIMAR ................................................................ p. 184
Prof. înv. primar Simona Sofrone, METODE/TEHNICI DE
CUNOAȘTERE A POTENȚIALULUI CREATIV AL
PREȘCOLARULUI/ ȘCOLARULUI MIC ................... p. 191
Prof. drd. Ana-Nela Popoveniuc, VALENŢELE
EDUCATIVE ALE DISCURSULUI RELIGIOS ÎN
CLASELE PRIMARE .................................................... p. 198
Ivu Cristina, Bîrleanu Monica-Eugenia, COMUNICAREA ÎN
ŞI CU FAMILIA............................................................. p. 210
Prof. înv. primar Ciubotaru Rodica, FORMAREA BILITĂȚI-
LOR PERSONALE ȘI SOCIALE ALE ȘCOLARILOR MICI
IN CADRUL ORELOR DE DEZVOLTARE PERSONALĂ
ŞI EDUCAŢIE CIVICĂ ................................................. p. 216
Prof. Raluca Nicolau, DUMNEZEU CUVÂNTUL
REVELAT OMULUI PRIN SCRIPTURI ..................... p. 227
4
EDUCAŢIE”
Prof. Mioara Mărcuţă, DUMNEZEU DUHUL SFÂNT

......................................................................................... p. 236
Prof. Cristina Mihaela Gorbănescu, OMUL,
ÎMPLINITORUL CREAȚIEI ........................................ p. 243
Prof. Carmen Zaharia, TIMPUL VIEŢII NOASTRE .... p. 249
Prof. Stoica Mădălina Georgeta, ARMONIA DINTRE
ȘTIINȚĂ, CREDINȚA ȘI C ULTURĂ .......................... p. 255
Educ. Elena Rusu, EDUCAȚIE PRIN CREDINŢĂ ...... p. 259
Educ. Sica Rachieru, CĂUTĂRILE OMULUI ÎNTRE
RELIGIE, CUNOAŞTERE ŞI EDUCAŢIE .................. p. 265
Prof. Înv. Primar Anca-Nicoleta Gașpar, COOPERARE
BENEFICĂ ÎNTRE FAMILIE, ŞCOALĂ ŞI BISERICĂ ÎN
DOMENIUL EDUCAŢIEI ............................................ p. 277
Pr. Ghineț Sebastian, FORMAREA RELIGIOASA A
TINERETULUI CREȘTIN ORTODOX ..................... .......... p. 282
Prof. Ghineț Carmen, ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ESTE ÎN
SUFLETUL NOSTRU, DE ACEEA SE CUVINE SĂ-L
CUNOAȘTEM MAI MULT PE DUMNEZEU ..................... p. 287
Înv. Ciochină Aurora, PROCESUL EDUCAŢIONAL CENTRAT
PE VALORI: DREPTATE/NEDREPTATE .......................... p. 291
Prof. Maricica Balint, METODĂ PRIN CARE SCĂPĂM DE
STRES ...................................................................................... p. 297
Educ. Iustina Boambă, PROIECT DE LECŢIE „MOȘ NICOLAE –
PRIETENUL COPIILOR” ................................................... p. 300
Prof. Boambă Elena, PLAN DE LECŢIE clasa a IV-a: „Teorie-
solfegiu-dicteu” ................................................................. p. 306
Prof. Eustina Gianina Damaschin, RECICLAREA
MATERIALELOR, ACTIVITĂȚILE PRACTICE ȘI EDUCAȚIA
PENTRU UN MEDIU SĂNĂTOS ...................................... p. 310
Prof. Florentina Vieru, DUMNEZEU ŞI MATEMATICA .... p. 318
Prof. Carmen Busuioc, DESPRE EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ .................................................. p. 322
Prof. înv. primar Leontina Boghiu şi Prof. înv. primar Serafina
Ambăruş Bînţu, ROLUL PARABOLELOR ÎN DEZVOLTAREA
PERSONALĂ A COPIILOR .............................................. p. 328
Prof. înv. primar Mona Avram, ROLUL RELIGIEI IN EDUCATIA
UNUI COPIL ..................................................................... p. 335
5
EDUCAŢIE”
PUTEREA CUVÂNTULUI ŞI A ÎNVĂŢĂTURII LA

ANTIM IVIREANUL
dr. Livia Liliana Sibişteanu
„Nu este sărac cel care nu

are tată, ci cel care nu are
învăţătură.”
Antim Ivireanul
Civilizaţia şi cultura medievală românească este

dominată de sincretism, determinat de interferenţa de
stiluri în arhitectură şi în pictura religioasă, de idei în
literatură şi religie. Românii, aflaţi la periferia zonei
bizantine dar şi a celei romanico-gotică-renascentistă , au
creat o sinteză originală şi creatoare a celor două lumi:
occidentală şi orientală, manifestată în toate domeniile
vieţii materiale, politice şi spirituale.
Medievalismul românesc este o „epocă de veghe şi
reculegere” (A.Tănase). Aşezaţi „în calea răotăţilor” (I.
Neculce), românii, conduşi de puterea laică şi de cea
ecleziastică, trebuiau să lupte pentru apărarea
independenţei şi a identităţii religioase, să respingă
atacurile tătarilor, turcilor, maghiarilor şi polonilor,
6
EDUCAŢIE”
trebuiau să apere creştinismul de răspândirea

islamismului. De asemenea, Biserica avea misiunea de a
înlătura fărădelegile şi moravurile uşoare. Societatea
românească era bolnavă, de la vârf la bază, de la laici la
clerici. Cetăţile, tărgurile, oraşele şi satele erau bântuite
de făcătorii de rău: marginali sau proscrişi proveniţi din
toate straturile sociale, infractori de tot felul, cerşetori,
nomazi, militari mutilaţi, fugari, vagabonzi, prostituate,
proxeneţi, nebuni, vrăjitoare, la care se
adăugau răspopiţii, domnitorii care înfăptuiau fărădelegi,
calicii care erau izolaţi în cartiere specifice bolii
contagioase pe care o aveau (ciumă, holeră, lepră) şi
marea masă a populaţiei rurale şi urbane analfabetă.
Unde era omul evlavios, cu credinţă în Dumnezeu, în
acel Ev Mediu creştin, majoritar ortodox, cu locaşuri de
cult la tot pasul? Ştia omul ce este răul, ce este păcatul?
Cine să-l înveţe? În biserici se slujea în slavonă sau în
latină. Ce înţelegea omul de rând din morala creştină?
Cine îi putea da speranţă în triumful binelui? Religia era
calea cea mai bună spre învăţătură spre apărarea
identităţii creştine şi a gliei. De aceea, prima cale de
învăţătură religioasă a fost pictura murală din biserici.
Credinciosul, intrat cu smerenie în biserică, neînţelegând
nimic din slujba rostită în alt grai, se uita pe pereţi şi
vedea imagini, care-i relatau ca o poveste episoadele
naraţiunii biblice. Criticii de artă vorbesc de
autohtonizarea picturii medievale româneşti. De
exemplu, la Densuş (sec. XI-XIII) zugravul Ştefan l-a
7
EDUCAŢIE”
pictat pe Iisus îmbrăcat în ie, iar la Voroneţ (sec. XVI),

Dragoş Coman a înlocuit harpa lui David cu o cobză,
trâmbiţele cu cimpoaie, vălurile cu ştergare
moldoveneşti, iar în imaginea „Naşterea lui Iisus”,
păstorul este un cioban moldovean, o femeie este
îmbrăcată în costum românesc, iar în alte scene
recunoaştem costumele dregătorilor şi ale oştenilor
moldoveni din acea epocă. Sfinţi îmbrăcaţi în straie
româneşti îi găsim pictaţi în majoritatea bisericilor din
lemn. În biserica astfel împodobită, de dimensiuni mici,
se crea o intimitate, o comunicare ca aceea dintre un
tată şi fii săi. Credincioşii simţeau că alături de ei stau
Tatăl lor împreună cu Iisus, prorocii şi sfinţii,
sprijinându-i, ajutându-i şi alinându-le suferinţele.
De asemenea, pictura medievală românească are şi un
profound caracter naţional şi patriotic. Masa din
tablourile „Cina cea de taină” nu este dreptunghiulară
ca în reprezentările picturii occidentale, ci este
triunghiulară (Bălineşti, Lăpuşna), hexagonală
(Strehaia), rotundă (Clocociov), iar în Iadul din
„Judecata de Apoi”, alături de păcătoşi, iar uneori alături
şi de papistaşii reformaţi (Arbore), sunt chinuiţi tătarii şi
turcii. În „Asediul Constantinopolui” de la Humor, se
ilustrează asediul oştirilor persane din anul 626 învinse
de împăratul Heraclius, numai că în locul perşilor apar
turcii, asupra cărora se prăvălesc din cer pietre şi limbi
de foc. Toma din Suceava a pictat această scenă după
căderea Constantinopolului din anul 1453, transmiţând
8
EDUCAŢIE”
prin victoria creştină din anul 626 un mesaj patriotic

pentru apărarea libertăţii, încurajând lupta antiotomană,
dând speranţa unei victorii. Menţionăm că în majoritatea
bisericilor este pictată „Cavalcada Sfinţilor militari” ca o
autentică ilustrare a caracterului de cruciată a politicii
domnitorilor şi voievozilor români.
Imaginile nu mai erau suficiente într-o epocă în care
apăruseră ideile Reformei, propovăduite în limbile
naţionale, în care fărădelegile se înmulţeau. De aceea,
învăţătura prin cuvânt devenise o necesitate, începând cu
secolul al XVI-lea. Se creau portrete de voievozi eroi şi
se pregăteau preoţi învăţaţi. Secolul al XVI-lea a fost sub
semnul cunoscutei cărţi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Teodosie”, tradusă la scurt timp din limba
slavonă în limba română, continuat în secolele următoare
cu scrierile lui Matei al Mirilor, Petru Movilă, Varlaam,
Dosoftei, Nicolae Mavrocordat, Azarie şi alţii.
Se proiecta portretul unui voievod care trebuia să fie un
om „desăvârşit şi întreg”, cumpătat, modest, plin de
prevedere, înţelept, care să fie un exemplu pentru
boierime, care la rândul ei trebuia să fie model pentru
plebea de rând. Se forma un anumit tip de preot confesor
(cum îl definea, în anul 1632, Eustaţie Logofătul în
„Pravila aleasă”, tradusă de Malaxos), „ce cercetează
toate lucrurile omului, cele trupeşti şi sufleteşti, cele
ascunse şi văzute, câte se găsesc în inima şi sufletul
omului”.
9
EDUCAŢIE”
Putem spune că întreaga Europă era sub puterea

cuvântului, care devenise un crez în răspândirea
învăţăturii binelui. Au fost înfiinţate şcoli de retorică,
unde se făceau ascultaţi predicatori renumiţi: Ilie Miniat,
Bossuet, Bourdaloue, Fléchier, Massillon. În Ţara
Românească, Constantin Brâncoveanu, alături de
Stolnicul Cantacuzino, adună la curtea sa şi la Academie,
venerabile feţe bisericeşti, cuvioşi patriarhi din
Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia ca
Dionisie al IV-lea Seroglanul, Dositei al Ierusalimului,
Hrisant Nottara, Gherasim Palladas, Athanasie al IV-lea
Dabbas, dacăli învăţaţi, cronicari şi poeţi precum
Antonio-Maria del Chiaro, Mitrofan Grigoras, Ioan
Comen, Gheorghe Trapezuntul, Maxim Peloponezianul
(Florin Faifer), ambasadori şi agenţi secreţi, medici,
astrologi şi artişti, precum zugravii Pârvu Mutul, Preda.
Printre aceştia, se afla şi Antim din Iviria (după unii
biografi ar fi avut rădăcini româneşti şi trăise o vreme în
Moldova) despre care se spunea că este priceput în arta
tipografică. S-a dovedit a fi, deopotrivă, xilograf,
miniaturist, caligraf, zugrav de biserici, sculptor,
topograf, scriitor, orator ecleziatic. A învăţat repede să
cunoască societatea românească aflată într-o perioada de
înalţare în unele domenii şi de prăbuşire în altele, în care
învăţaţii căutau căile pentru triumful binelui, a înţeles că
numai cunoscând mentalitatea românilor şi năravurile
lor, poate face ceva pentru îndreptare. A cunoscut toate
mijloacele de îndreptare ale înaintaşilor săi, folosindu-le,
10
EDUCAŢIE”
la rândul său: pictura, cartea dar mai ales cuvântul rostit.

El a dorit, ca prin învăţătură, omul să atingă un ideal
moral, să devină ceea ce a vrut Dumnezeu să fie,
creându-l după chipul şi asemănarea Sa. De aceea, a
cerut fiecăruia să-şi „înfrumuseţeze icoana cea
sufletească şi cât va putea să o asemene icoanei
ziditorului său”. Îşi începe lucrarea cu îndreptarea
clericilor, unde observă „atâta prostie, atâta
neînvăţătură”, tipărind cărţi de învăţătură pentru dânşii:
„Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai
de folos pentru învăţătura preoţilor”, „Învăţături
creştineşti”, „Eortologhion”, „Învăţătură pe scurt pentru
taina pocăinţei”. A folosit imaginea şi cuvântul în
miniaturile pe care le-a realizat, în cronograful (lucrare
unică în cultura noastră) „Chipurile Vechiului şi Noului
Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se
află în Sfânta Scriptură şi în Biblie şi în Evanghelie şi
adunare pe scurt a istoriilor ce s-au făcut pe vremea lor ”,
cuprinzând 23 de file de text şi 503 de portrete
diferenţiate prin fizionomie şi veşminte, realizate de
preotul Nicola, care a fost tipărit la Târgovişte în anul
1709 şi descoperit, dintr-o întâmplare, la Kiev, de către
Ştefan Berechet. Această lucrare este o îmbinare între
istoria biblică şi cea profană, prezentându-ne faptele de
la Facerea Lumii, la vieţile profeţilor, regilor,
împăraţilor, patriarhilor, relatându-ne despre ocuparea
Ierusalimului de către Nabucodonosor, despre căderea
Troiei, despre Darius, Alexandru Macedon, Cleopatra,
11
EDUCAŢIE”
Întemeierea Romei, despre Zoroastru, profeţia Sibililor,

Euripide, Sofocle, Platon, Aristotel. Toate înfrângerile şi
decăderile popoarelor care se considerau nemuritoare
sunt explicate prin căderea în păcat, care a atras justiţia
divină, ca o măsură nu numai punitivă dar şi pilduitoare.
Dacă înaintașii săi, Coresi, Varlaam, Dosoftei,
Damaschin, au trades şi au tipărit în limba română
scrierile religioase, Antim Ivireanul a compus opere
literare legate de realitatea românească, fiind „ctitor de
limbă”. El a înlocuit în biserică, în zilele marilor
sărbători, „Cazaniile” cu predicile în limba română
(„Didahii”), prin care transmitea credincioşilor valorile
creştine şi realiza „o comunicare a sufletelor”, bazându-
se, după remarcă A. Tănase, „pe adâncimea psihologică,
pe darul observaţiei realiste, pe expresia patetică ce
muşcă sufletele”, el fiind „nu numai un adânc analist al
sufletelor omeneşti , dar şi un descriptiv al naturii:
furtuni pe mări, peisajul scăldat în lumina soarelui,
tainele nopţii răscolite de lună, pasărea codrului şi
freamătul ei sînt fragmente poetice presărate în predicile
lui”. Aşa cum zugravii epocii, prin pictura bisericească,
transmiteau mesaje patriotice, naţionale şi el, prin
didahiile sale, apăra valorile şi credinţa creştină
ortodoxă, contribuind la lupta oricărei forme de asuprire
străină (să nu uităm faptul că în această perioadă,
începuse în Transilvania ofensiva de catolicizare a
românilor, de formare a Bisericii Unite, de distrugere a
mănăstirilor ortodoxe, de prigonire a preoţilor şi
12
EDUCAŢIE”
credincioşilor ortodocşi). Antim Ivireanul a înţeles

importanţa pe care o are cuvântul rostit în învăţătura şi
educarea omului, a ştiut ca în didahiile sale să aleagă din
Sfânta Scriptură acele fapte cărora le putea da o finalitate
moralizatoare, pentru a îndrepta fărădelegile din epoca
sa. Românii nu erau nici mai răi nici mai buni decît alte
popoare dar aveau (şi mai au) o trăsătură a caracterului
lor, remarcată şi de Anton-Maria del Chiaro, secretarul
florentin al lui Constantin Brâncoveanu, în carte sa
despre Valachia: violenţa de limbaj. El evoca că
libertăţile de limbaj, mai ales cele referitoare la lucrurile
sfinte, erau la îndemâna oricui, indiferent de vârstă şi
erau socotite „dovezi de bărbăţie”. Acest păcat l-a
constatat şi Antim Ivireanul, care în „Învăţătură pe scurt
pentru taina pocăinţei”, îl sfătuia pe duhovnic să-l
îndrepte pe om care poate greşi din mai multe cauze:
„din slăbiciune”, din „neştiinţă”, din „firea cea rea”.
„Firea cea rea” e obiceiul cel rău care îl face pe păstorit
să injure, să fie mai rău decât păgânul. În îndemnul său
către credincioşi spre ascultarea poruncii şi învăţăturii lui
Dumnezeu, el zugrăveşte în fapt, într-o frază lungă,
năravurile oamenilor din acele vremuri: „gândeşte cum
nici o poruncă şi o învăţătură a lui Dumnezeu n-ai păzit;
cum că ţi-ai spurcat sufletul cu curvii, sodomiii,
soblazme, cu beţii şi multe mâncăruri, mâinele tale cu
pipăiri grozave, cu strâmbătăţi, cu râzuri, cu ucideri şi cu
altele; auzurile tale cu cântece şi cu cuvinte spurcate şi
cu clevetirile celorlalţi; ochii tăi cu necuvioase vederi şi
13
EDUCAŢIE”
semne curveşti; limba cu sudălmii, cu pâri şi cu clevete

la fraţii creştini, cu jurăminte şi mărturisiri
necuviincioase şi cu hule care le obiciuesc a le zice
oarecare spurcate guri şi înjură legea, crucea, pravila,
preoţii, tainele şi acel înfricoşător nume al lui
Dumnezeu”, după care, moralizează, apelând la
reflectare asupra propriei conştiinţe şi a aceleia de neam:
„N-avem nici credinţe, nici nădejde, nici dragoste şi
suntem mai răi, să iertaţi, decât păgânii (…) şi puteţi
cunoaşte aceasta că ieste aşa cum zic, că ce neam înjură
ca voi de lege, de cruce, de cumunicătură, de colivă, de
prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie, de toate
tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim”. De
aceste metehne şi de altele pe care le surprinde,
societatea românească nici astăzi nu s-a vindecat!
Antim Ivireanul le-a arătat preoţilor cât este de
important rolul lor în comunitate, cât de important este
cuvântul lor în transmiterea învăţăturii Domnului,
singura cale de cunoaştere a binelui, pentru credincioşi.
„Drept aceia păstorul care vrea să păstorească pre lege şi
pre dreptate trebuie pururi să ţie toiagul în mână, adică
dogma şi după vremi să pedepsească pre oi şi să
gonească hiarele (…) ca să ţie oile şi să le păzească cu
sănătatea cea duhovnicească, adică cu învăţătură”
(„Învăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae”). Îi
povăţuia pe duhovnici cum să procedeze la spovadă. La
începutul spovedaniei, aceştia trebuiau să-i
responsabilizeze pe credincioşi, ca aceştia să-şi asume
14
EDUCAŢIE”
greşelile, spunându-le: „nimic să nu te sfieşi sau să te

ruşinezi, nici să te spăimântezi şi să ascunzi ceva către
mine, ci cu îndrăzneală să-mi spui toate câte ai greşit, ca
să primeşti ertăciune de la Domnul nostru Iisus Hristos”.
După acestă introducere, duhovnicul trebuia să-i întrebe
dacă trăiesc în preacurvie, dacă au păcătuit cu rudele sau
cu fina, naşa, dacă au căzut în sodomie sau cu vreun
dobitoc ori pasăre, dacă au căzut în păcat cu femeia sa
„peste fire sau înafară de fire” sau înainte de căsătorie, în
timpul logodnei, dacă au omorât pe cineva cu voie sau
fără de voie, dacă au furat, au afurisit, au înjurat sau au
jurat strâmb, dacă au făcut farmece cu ceară sau cu
plumb, dacă au fost la vrăjitori, dacă au ocărât părinţii,
vreun om sau călugăr, dacă au postit, dacă au hulit şi alte
întrebări, care nu erau altceva decât fapte săvârşite în
acele vremuri de români. La sfârşit, duhovnicii trebuiau
să dea poveţe şi să dea canoane după gravitatea faptei.
(„Începătură şi învăţătură pentru spovedanie”)
În toate predicile sale, le arată oamenilor că pocăinţa
este calea cea dreaptă spre desăvârşire creştinească,
pentru că acesta este „un dar de mântuire făcut de
Dumnezeu doar oamenilor, pentru că aceştia au minte,
cuvânt şi voinţă”. Prin pocăinţă, aceştia vor avea o
inimă iscusită, care să „rămână nemişcată de la bine”,
vor putea „să prefacă trufia în smerenie, iubirea de argint
în milostenie, păcatul cel trupesc în curăţenie, zavistia în
dragoste, lăcomia în post, mânia în blândeţe şi lenea în
rugăciune şi între alte fapte bune”, se vor lepăda de toate
15
EDUCAŢIE”
„necurăţile” şi se vor „îmbia cu armele luminii”.

(„Învăţătură asupra pocăinţei”) Îi învaţă pe urmaşii celui
îngropat, că au datoria de a-şi pomeni strămoşii, de a le
face milostenii, care le sunt „mai de folos decât
lacrimile”, căci acestea „nici nu-i pot să-i întoarcă din
viaţa cea veşnică, nici să-i scoată din gropi.” („Învăţătură
când faci parastas”). De Crăciun îşi invita credincioşii la
„ospăţ sufletesc”, unde înlocuieşte băuturile şi bucatele
cu „cuvântul de bunavestire” şi cu „cuvântul cel mare de
bucurie” dăruindu-i lui Iisus în locul bogăţiilor,
„credinţă dreaptă, dragoste curată”, „nădejdea cea bună,
căci El iaşte toată nădejdea lumii”. („Cuvânt de
învăţătură în a 25 a lunii decembrie, la Naşterea
Domnului nostru”). Le spunea credincioşilor că
Dumnezeu a rânduit posturile, nu pentru Dânsul, ci
pentru „folosul oamenilor, ca să lăsăm răutăţile, pentru
ca să înfrânăm patimile, pentru ca să supunem trupul,
pentru ca să facem lucruri creştineşti şi plăcute lui
Dumnezeu: să hrănim pe săraci, să miluim pe cei străini,
să ertăm pe cei greşiţi, să arătăm dragoste către
Dumnezeu şi către vecinul nostru, iar mai vârtos pentru
ca să curăţim cugetele noastre de tina păcatului.”
(„Cuvânt de învăţătură la Dumineca Floriilor”).
Observăm că îşi începea predicile cu captarea atenţiei
auditoriului, lăudându-le înţelepciunea, arătându-le
dragostea pe care le-o poartă şi intenţiile sale bune.
„Astăzi n-am a spune alt nimic înaintea dragostei
voastre ca să vă ospătez sufleteşte, fără numai puţine
16
EDUCAŢIE”
cuvinte de învăţătură carele mă rog să le asculţ tot cu

dragoste, neuitându-vă atât la neputinţa şi neştiinţa
învăţăturilor mele, cât la pohta şi dragostea ce am de-a
pururi către înţelepţiia voastră”. („Cuvântul de învăţătură
la Dumineca lăsatului de brânză”). Este multă
diplomaţie, dragoste şi modestie în aceste vorbe. Era dur
dar îşi iubea semenii. În „Aceasta o am zis când m-am
făcut Mitropolit” spunea că Iisus şi apostolii Săi nu s-au
folosit în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, de
bogaţi, împăraţi, de arme, de cruce, ci de „semnul păcii,
propovedind, nu cu sunet de tobe şi de surle, ci numai cu
neputincioasă limbă şi neînvăţată (…) şi fulgerând, nu
zic cu fulgerul săbiilor celor ascuţite, ci numai cu
strălucirile unei vieţi bune (…) făr′ de sânge, făr′
vătămare, calcă şi supune păgănătatea, biruiesc iadul,
sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui
Hristos şi credinţa, cât iaşte intins pământul şi lumea”.
Antim Ivireanul, în predicile sale, nu a ameninţat pe
credincioşi cu pedeapsa divină, cu chinurile iadului,
pentru că el a urmărit ca oamenii să fie buni în firea lor,
nu de teamă, ci prin propria voinţă şi conştiinţă, pentru
că a dorit prin învăţăturile sale să modeleze creştini
iubitori de oameni, cucernici, paşnici, blânzi , curajoşi şi
bogaţi sufleteşte. „Să nu lunecăm cu firea spre lucrurile
cele deşarte ale lumii, pentru că sunt toate trecătoare şi
mincinoase. Să ne ferim de ucideri, de curvii şi de
preacurvii, beţii şi de apucături. Să nu ţinem pizmă rea să
ne vindem cu pâra, unul pe altul, cu cruzie de inimă şi cu
17
EDUCAŢIE”
nemulostivniciia, pentru ca să ne păgubim şi să ne

sărăcim unul pe altul.” („Cuvânt de învăţătură la
Bogoiavlenie”)
Bibliografie:
1. Antim Ivireanul, Didahii, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983; postfaţa şi bibliografia de Florin Faifer;
2. Dan Horea Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea
romînească veche, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;
3. Alexandru Tănase, O istorie umanistă a culturii
române, Editura Moldova, Iaşi 1966.
18
EDUCAŢIE”
SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM

IVIREANUL – MUCENIC ȘI
MĂRTURISITOR AL DREPTEI
CREDINȚE
Prof. dr. Bogdan Botezatu
Motto: „De câte ori

va voi cineva să deschidă cartea
suvenirurilor literare ale nației
române, numele lui Antim tipograful
se va prezenta cu onoare printre
cele dintâi. Istoria propășirii
noastre naționale îl va aminti în
veci cu laude și-i va acorda în tot
timpul glorioasele prerogative ce se
dau acelora care știu a se pune în
capul luminării unui popor”.
(Alexandru Odobescu)
Anul 2016 a fost declarat de către Sfântul Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al
educației religioase a tineretului creștin ortodox și Anul
comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul
și al tipografilor bisericești .
Mitropolitul cărturar Antim Ivireanul (1650-
1716/1705-1708 – Episcop al Râmnicului; 1708-1716 –
Mitropolit al Ungrovlahiei), un „ierarh misionar și
19
EDUCAŢIE”
martir”,1 și-a desfășurat activitatea într -un mediu propice

pentru cultura românească, mediu determinat de perioada
domniei lui Constantin Brîncoveanu (1654-1714/1688-
1714 - domnitor). Cu toate acestea, Țările Române
treceau în acea perioadă prin momente dificile din punct
de vedere politic, dar și religios, realități ce au dus, în
cele din urmă, la moartea martirică a marelui ierarh.
Dorința lui nestrămutată de a vedea neamul românesc
liber și independent a plătit -o cu prețul vieții. Activitatea
diversă a Sfântului Antim s-a desfășurat în condițiile
apăsătorului jug al tiraniei și exploatării turcești, la care
s-au mai adăugat sărăcirea țării de biruri și corvezi,
învrăjbirea între boieri și jugul robiei țăranilor. În timpul
domniei lui Constantin Brîncoveanu, într-o epocă scurtă,
dar semnificativă pentru trecutul cultural, când a activat
Antim Ivireanul, Țara Românească se afla prinsă în
jocul diplomatic al marilor puteri europene, îndeosebi al
celor înconjurătoare, ale căror interese politice și
religioase contradictorii se încrucișau și se ciocneau pe
teritoriul ei.2
Întreaga sa viață reprezintă pen tru noi, cei de
astăzi, o pildă, atât prin viața sa sfântă, încununată prin
moarte martirică, dar și prin efortul deosebit depus în
vederea instruirii clerului și credincioșilor români.
1
A se vedea pe larg ***, Sfântul Antim Ivireanul – Un Ierarh
misionar și Martir – (evocări), Volum publicat cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. BASILICA, București, 2016.
2
Diac. prof. Ioan RĂMUREANU, Antim Ivireanul, luptător pentru
Ortodoxie, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV, (1956),
nr. 8-9, p. 831.
20
EDUCAŢIE”
Faptul că nimic nu este întâmplător este

demonstrat de trăirea alături de o serie de personalități cu
care a fost contemporan, personalități de neam român, ca
stolnicul Constantin Cantacuzino, frații Radu și Șerban
Greceanu, cronicarul Radu Popescu, episcopii Mitrofan
și Damaschin de la Buzău.
Parcursul său este uimitor, din smerit călugăr-
tipograf, a ajuns să dețină cele mai însemnate rosturi în
viața cultural -bisericească a Țării Românești .3 Acest
parcurs a fost ghidat de un fir „roșu ”, acela al efortului
neprecupețit de a contribui la trezirea conștiinței
poporului, atât prin condei, cât, mai ales, prin exemplul
vieții sale jertfelnice.
Este îndeobște cunoscut, așa cum menționam
anterior, că activitatea ierarhului misionar și martir
Antim Ivireanul s-a suprapus cu domnia lui Constantin
Brîncoveanu (1688-1714), geniul acestui domnitor, el
însuși martir al Bisericii noastre dreptmăritoare, creând
condițiile optime dezvoltării vieții culturale. Înțelegând
necesitatea cooptării în slujba Bisericii a unor oameni
erudiți, Sfântul voievod îl aduce în Țara Românească pe
viitorul Mitropolit al Ungrovlahiei, Sfântul Antim
Ivireanul (probabil prin anii 1689-1690 n.n.). Deși străin
de origine, acesta s-a identificat cu aspirațiile și
interesele Bisericii și ale neamului românesc. Blândețea
sa, fermitatea, curăția vieții, cultura sa deosebită și, mai
ales, onestitatea cu care a apărat drepturile Bisericii
3
Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. 2 (SECOLELE XVII ȘI XVIII), Edi ția a II-a, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1994, p. 141.
21
EDUCAŢIE”
noastre l-au așezat între ierarhii de seamă ai Ortodoxiei

și i-au înscris numele în calendarul sfinților români.4
Mitropolitul Antim a activat ca ierarh și în timpul altor
doi domnitori ai Țării Românești, Ștefan Cantacuzino și
Nicolae Mavrocordat.
Astăzi, când se duce o luptă fățișă împotriva
Bisericii Ortodoxe Române, suntem datori să luăm
aminte la un îndemn transmis de către cercetătorul
Teodor M. Popescu, acela de a coborî figura lui din
lumea celor drepți, între noi cei de astăzi, de a -l privi în
perspectiva timpului trecut, de a-l prețui spre învățătura
și cu folosul cu care sunt priviți oamenii de seamă, a
căror viață și lucrare s-au contopit pentru totdeauna cu
destinele neamului și ale Bisericii Ortodoxe Române.5
Este cert că viața Sfântului Antim Ivireanul s -a
desfășurat ca o binecuvântare, ca un dar de mare preț al
proniei divine, pentru noi, în sânul neamului românesc.
Prea smeritul întru monahi, așa cum frumos
poate fi caracterizat Ierarhul Antim Ivireanul,
propovăduia pe calea tiparului, învăța, sfătuia, mustra,
îndrepta și întărea duhovnicește pe cititorii săi. În
activitatea sa sfântă și sfințitoare, Sfântul Antim își
punea toată dragostea, bunătatea și dorința de a face
bine. Prin tot ce a dăruit și a luminat, Antim se aseamănă
întru totul cu faptele Apostolilor, fapte mântuitoare atât
4
***, Sfântul Antim Ivireanul – Un Ierarh misionar și Martir –
(evocări), Ed. BASILICA, București, 2016, p. 6.
5
Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol și mucenic al dreptei
credințe, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIV, (1956),
nr. 8-9, p. 853.
22
EDUCAŢIE”
pentru sufletul său, cât și pentru sufle tele altora. El

tipărea spre cea de obște folosință.6
CONTRIBUȚIA LUI ANTIM IVIREANUL L A

GENERALIZAREA FOLOSIRII LIMBII ROMÂNEȘTI
ÎN BISERICĂ
Înaintaș în scaunul vlădicesc de mitropolit al
Ungrovlahiei (cu sediul la București, începând cu 8 iunie
1668, prin decizia dată printr-un hrisov de către Radu
Leon) i-a fost bătrânul mitropolit Teodosie al
Ungrovlahiei (20 mai 1668-iunie 1672/1679- 27 ianuarie
1708).7 Conform datelor existente se știe că ierarhul
Teodosie întâmpinase greutăți în traducerea cărților. 8 Ori
tocmai aici intervine rolul providențial pe care avea să -l
îndeplinească Sfântul Ierarh Antim, ambiția sa și
priceperea făcând să depășească aceste bariere. Ierarhul
cunoștea foarte bine limba greacă, atât cea cultă, cât și
cea populară, iar în Țara Românească învățase românește
și slavonește, aceasta din urmă încă fiind utilizată în
slujba noastră bisericească. Majoritatea cercetătorilor9
socotesc că ieromonahul Antim, venit ca mirean la noi, a
6
Nicolae Dobrescu, Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul
Ungrovlahiei, București, 1910, p. 119, apud Teodor M. Popescu,
art. cit., apud ***, Sfântul Antim Ivireanul – un Ierarh misionar și
Martir – (evocări), p. 92.
7
Pentru mai multe detalii despre acest ierarh a se vedea N.
Șerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Țării Românești 1668-
1672;1679-1708, în rev. „Studii Teologice”, an IV, (1952), nr. 5-6,
pp. 330-351.
8
Fanny Djindjihașvili, Antim Ivireanul cărturar umanist, Ed.
Junimea, Iași, 1982, p. 62.
9
Conform Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 142.
23
EDUCAŢIE”
învățat temeinic limba română, dar și meșteșugul

tiparului tot la noi, în tipografia domnească din
București, aflată sub conducerea fostului episcop de
Huși, Mitrofan (trecut la 10 iunie 1691 în scaunul
vlădicesc de la Buzău). Această numire a determinat
încredințarea conducerii acestei tipografii în grija
ieromonahului Antim.
Antim era deținătorul unei culturi vaste pentru
acea vreme și avea co nvingerea fermă că poporul dorea
să asculte sfintele slujbe în biserică în limba maternă.
Marea problemă era neînțelegerea, de către oamenii din
popor, dar și de către preoți, a limbilor slavonă și greacă,
limbi în care se țineau slujbele. Antim gustase el însuși
din amarul robiei, așadar năzuia ca poporul care -l
primise cu atâta căldură să nu mai fie rob, întru cele
sufletești, unor concepții depășite de vreme .10
Anterior păstoririi sale în scaunele vlădicești de
la Rîmnic și București, ca episcop și mitropolit, se
făcuseră primii pași de a se ține slujba în graiul
poporului (Apostolul, Evanghelia și Cazania). Antim
continuă, cu multă ambiție și trudă, generalizarea
folosirii limbii românești în Biserică. Lucrările care
demonstrează acest punct al studiului de față sunt:
1693 - Evanghelia greco – română - București,
realizare tipografică de seamă, având frumoase gravuri,
frontispicii și viniete lucrate cu o măiestrie aparte, cu o
„postfață” scrisă de el. Lucrarea conține, pe două
coloane, textul grecesc și cel românesc, texte care
demonstrează că sunt identice. Sfântul Ierarh ridică
10
Fanny Djindjihașvili, op. cit., p. 62.
24
EDUCAŢIE”
limba română la cinstea de a fi pusă alături de limba în

care fusese scrisă Evanghelia în original.11
1694 – Psaltirea – București, în limba română,
cu o prefață (dedicație) către Constantin Brîncoveanu,
căruia i-a închinat și câteva „versuri la stema țării”,
semnate de „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul”.
Anul 1694 aduce cu sine întreruperea activității
tipografice din București, pentru o perioadă de timp.
Ieromonahul Antim a fost trimis, conform informațiilor
existente, la Snagov, luând cu el o parte din utilajul
tipografic de la București. Antim apare în documentele
vremii și ca egumen al acestei mănăstiri, mănăstirea
Snagov devenind, astfel, un nou centru tipografic. Acest
nou centru tipografic a avut avantajul de a fi dotat cu
posibilități de imprimare în mai multe limbi, ceea ce a
reprezentat un ajutor pentru creștinii ortodocși aflați sub
stăpânirea turcească. Doar între anii 1696-1701 au fost
imprimate 15 cărți: 7 în limba greacă, 5 în limba română,
1 slavonă, 1 slavo-română și 1 greco -arabă.
1697 – Evanghelia – Snagov;
1698 –Acatistul Născătoarei de Dumnezeu –
Snagov;
1699 – Carte sau lumină cu drepte dovediri din
dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării
papistașilori – Snagov, lucrare polemică a lui Maxim
Peloponezianul, lucrare ce fusese tipărită, în limba
greacă, la București. Erau combătute foarte clar cele
patru puncte „florentine”, accentul fiind pus pe
problematica referitoare la primatul papal.
11
Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 59, apud Fanny Djindjihașvili, op.
cit., p. 62.
25
EDUCAŢIE”
1700 – Învățături creștinești – Snagov, o lucrare

cu caracter didactic-moralizator, imprimată de un ucenic
de-al Sfântului Antim Ivireanul, anume Gheorghe
Radovici.
1701 – Floarea darurilor – Snagov, o carte cu
con ținut moralizator, scrisă în Italia, dar cu o largă
circulație în limba română.
Demn de remarcat e un aspect deosebit de
important, acela că lucrările din 1700 și 1701 erau
traduse din grecește de ieromonahul Filotei Sfetagorețul,
identificat cu „Filotei, sin Agăi Jipei”, autorul primei
Psaltichii românești cunoscute.
Anul 1701 aduce încetarea definitivă a activității
tipografice la Snagov, fiind reluată la București. Între
anii 1701-1705 se desfășoară cea mai prodigioasă și
fecundă perioadă în ce privește activitatea atât de dragă
sufletului său, aceea a tipăriturii cărților și a artei. Între
acești ani reușește să imprime 15 cărți, dintre care 2 în
românește, 1 slavo -română, 1 greco-arabă și 11 în
grecește.
1703 – Noul Testament – București, prima ediție
a acestei cărți în limba română, în Țara Românească, la
baza ei stand textul ediției din 1648 de la Alba Iulia.
1703 – Acatistul Maicii Domnului – București,
condacul „Apărătoarei Doamne” fiind cântat.
1703 – Ceaslov slavo-român – București, o
lucrare deosebită care demonstrează, prin geniul
ierarhului Antim, că limba română este adecvată și
cântărilor psaltice. În paginile acestei cărți se găsesc și
părți în limba română ce trebuiesc cântate.
a. Antim – Episcop al Râmnicului
26
EDUCAŢIE”
Anul 1705 aduce o schimbare majoră în viața lui

Antim Ivireanul. După înlăturarea episcopului Ilarion
(18 iunie 1693-martie 1705), a fost ales, la 16 martie
1705, „egumenul chir Antim de la Snagov”, conform
actului de alegere din Condica Sfântă. La data de 17
martie 1705 este hirotonit întru arhiereu, desigur de către
mitropolitul Teodosie și de alți arhierei aflați în
București în acea perioadă. În această localitate a
înființat o tipografie – prima în acest oraș - cu o parte din
utilajul românesc și grecesc folosit la Snagov. În mai
puțin de trei ani a tipărit la Rîmnic 9 cărți, dintre care 3
grecești, 3 slavo-române și 3 românești.
Antim începe acum seria unor tipărituri
românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii
române în biserică. Este etapa în care pășește și mai
hotărât pe calea naționalizării serviciului divin.12 În
această perioadă exista un risc major prin amenințarea
care afecta acest proces de înlocuire a limbii slavone în
cult cu limba română, proces început cu mai mult de un
veac și jumătate înainte. Riscul acesta era reprezentat de
influența din ce în ce mai crescută a culturii și a
ierarhilor greci la noi, ca și prin numeroasele cărți
grecești tipărite în țările române, multe chiar sub
coordonarea lui Antim. Un impuls sufletesc în această
acțiune de „ generalizare/naționalizare ” a folosirii limbii
române în cultul bisericesc a venit și din lecturarea unui
fragment din Epistola I către Corinteni XIV,19: Dar în
Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea,
ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într -o
12
Fanny Djindjihașvili, op. cit., p. 63.
27
EDUCAŢIE”
limbă străină,13 dar și răspunsul memorabil pe care l-a

dat Teodor Valsamon patriarhului Marcu al Alexandriei,
cu privire la limba în care poate fi slujită Sfânta
Liturghie. Sunt texte reproduse în primele pagini a două
dintre cărțile tipărite de el (cele două Molitfelnice,
tipărite la Rîmnic – 1706 și la Tîrgoviște - 1715).
La începutul păstoririi sale de la Rîmnic a
continuat vechea tradiție existentă din timpul
mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei, adică imprimarea
unor cărți bilingve, cu tipicul, lecturile biblice și
sinaxarul în românește, iar cântările și rugăciunile în
slavonește. Astfel de lucrări sunt:
1705 – Antologhionul – Rîmnic;
1705 – Octoihul mic – Rîmnic;
1705 – Învățătură pre scurt pentru taina
pocăinții – Rîmnic, o mică lucrare originală de care să se
slujească preoții în lucrarea lor pastorală – liturgică;
1706 – Slujba Adormirii Născătoarei de
Dumnezeu cu paraclisul – Rîmnic.
Tipărirea de cărți liturgice numai în limba
română începe după anul 1705, Antim introducând în
limba română multe dintre cărțile de bază ale slujbelor.
1706 – Evhologhion sau Molitvelnic – Rîmnic, o
carte foarte interesantă, având două volume distincte:
volumul I este un Liturghier, iar volumul II
Molitvelnicul propriu-zis. Așa cum arată Părintele
academician Mircea Păcurariu, strălucit cercetător al
Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, acest caz este
13
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 1306.
28
EDUCAŢIE”
nemaiîntâlnit în istoria vechilor tipărituri bisericești.14

Trebuie reținut că aceasta este prima ediție românească a
Liturghierului în Țara Românească. Traducerea sau
revizuirea traducerilor anterioare: Coresi, Dosoftei și
cele în manuscris, a fost făcută de însuși Antim
Ivireanul. Referitor la Molitvelnic, acesta reprezintă tot o
primă ediție românească în Muntenia. Cheltuiala
necesară tipăririi acestui Molitvelnic a fost suportată în
totalitate de Antim. În privința conținutului, trebuie
arătat că la conținutul obișnuit al acestei cărți îi adaugă și
alte rugăciuni, des folosite de preoți la slujbe în biserică.
Era o carte scrisă în graiul înțeles de slujitorii bisericești
și de credincioși, o carte foarte căutată, ceea ce a
determinat să nu mai fie găsită, în câțiva ani.
b. Antim – Mitropolit al Ungrovlahiei
Activitatea de românire a slujbelor bisericești
este continuată de Antim și din scaunul vlădicesc de
mitropolit al Ungrovlahiei. Murind bătrânul mitropolit
Teodosie, la 27 ianuarie 1708, vlădica Antim de la
Rîmnic a fost chemat să-i ia locul. Prin diata lăsată,
Teodosie își arăta dorința ca urmașul său în scaunul
mitropolitan să fie însuși Sfântul Antim, vrednicul și
neobositul episcop de la Rîmnic. Este un aspect
consemnat de Logofătul Radu Greceanul, martor al celor
petrecute atunci, însemnând în Cronica sa cele cu privire
la această alegere.15
14
Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 146.
15
Radu Greceanu, Începătura istorii vieții luminatului și prea
creștinului domnului Țării Românești , în vol. Cronicari munteni,
Mihai Gregorian (ed.), vol. II, București, 1961, p. 159, apud Pr.
Niculae Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul (1716 - 1966), în
29
EDUCAŢIE”
Aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, dată la

21 februarie 1708, a consfințit „strămutarea” canonică de
la Episcopia Rîmnicului în scaunul mitropolitan, iar în
ziua următoare, fiind și Duminica Ortodoxiei, a fost
instalat în scaunul de întâistătător al Bisericii din Țara
Românească.
Ca și la Rîmnic, activitatea lui Antim Ivireanul ca
mitropolit poate fi urmărită sub mai multe aspecte:
îndrumător al activității unor noi tipografii, traducător de
cărți liturgice în românește, îndrumător al clerului, ctitor
de locașuri sfinte, chivernisitor al bunurilor Mitropoliei
și patriot luminat, cu dragoste adâncă față de poporul
român și de patria sa adoptivă.
O primă măsură a fost mutarea tipografiei de la
Rîmnic la Tîrgoviște. În acest oraș activitatea tipografică
era întreruptă de peste o jumătate de secol, dar, prin
implicarea Sfântului Antim, au văzut acum lumina
tiparului 18 cărți, după cum urmează: 5 în grecește, 1
slavo-română (1714 - Ceaslov), 1 slavo-română-greacă
(1713 – Catavasier, cu tipicul în românește, iar cântările
în slavonește și grecește, dar cu litere cirilice) și 11
românești.
Cărțile românești sunt:
1710 – Învățătură bisericească la cele mai
trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților
– Tîrgoviște, o lucrare originală;
1713 – Pilde filosofești – Tîrgoviște, traducere
din limba greacă, după Maximele unor vechi filosofi;
rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVIII, (1966), nr. 9-10, pp. 771-811,

citat în ***, Sfântul Antim Ivireanul – un Ierarh misionar și Martir
– (evocări), …, p. 60.
30
EDUCAŢIE”
1714 – Capete de poruncă la toată ceata

bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din
preoți și din diaconi, deplin și cu cinste, datoriia
hotarului său, - Tîrgoviște, lucrare originală, în fapt o
broșură cu 12 îndatoriri pentru preoți.
Cărți de slujbă tipărite în românește:
1710 – Psaltirea – Tîrgoviște;
1712 – Octoihul – Tărgoviște, primul tipărit în
limba română, având rolul de a fi carte de strană, dar și
carte de școală;
1713 – Dumnezeieștile și sfintele Liturghii –
Tîrgoviște, lucrare ce reprezenta o nouă ediție a celei din
anul 1706;
1713 – Evhologhion adică Molitvelnic –
Tîrgoviște;
1714 și 1715 – Catavasierul – Tîrgoviște;
1715 – Ceaslovul – Tîrgoviște.
Scoaterea de sub tipar a cărților din 1714 și 1715,
de două ori, urmărea posibilitatea acordată credincioșilor
și preoților pentru a putea citi în ele, într-un grai înțeles
de toți, atât de cei de la strană, cât și de credincioși, în
propriile lor case.
Textele publicate de Antim în unele dintre cărțile
de cult publicate, în special Octoihul (1712) și
Liturghierul (1713), sunt aproape neschimbate până
astăzi în ceea ce privește limba.
În anul 1715 a mutat tipografia de la Tîrgoviște la
București, unde a tipărit o lucrare în limba greacă,
Sfătuiri creștine -politice către domnitorul Ștefan
Cantacuzino. Aici au mai apărut două lucrări, în
grecește. E vorba de lucrarea patriarhului Dositei al
Ierusalimului, Istoria patriarhilor Ierusalimului, sub
31
EDUCAŢIE”
îngrijirea și cu cheltuiala patriarhului de atunci Hrisant

Notaras, meșter tipograf fiind preotul Stoica Iacovici,
Antim nefiind nici măcar amintit în acest caz. În anul
1716 a apărut, tot în grecește, lucrarea Istoria sfântă
adică iudaică a lui Alexandru Mavrocordat. Această
carte a apărut în tipografia nouă de la București, care a
luat ființă în mănăstirea Tuturor Sfinților (Antim),
ctitoria sa.
Cu această lucrare se încheie activitatea
tipografică a lui Antim Ivireanul, ierarhul martir și
mărturisitor profund al dreptei credințe. În decurs de un
sfert de veac (1691-1716), a tipărit sau a supravegheat și
coordonat tipărirea a 63 de cărți, dintre care 39 au fost
lucrate de el însuși. 21 de cărți au fost tipărite la
București (1 la tipografia de la mănăstirea Antim), 15 la
Snagov, 9 la Rîmnic și 18 la Tîrgoviște. După criteriul
limbii în care au fost tipărite, avem 30 în grecește, 22 în
românește, 1 în slavonește, 9 bilingve (6 slavo-române; 2
greco-arabe și 1 greco-română) și 1 trilingvă (greco -
slavo-română). Deasemenea, 8 tipărituri de ale sale
aveau prefețe sau dedicații se mnate de el, iar câteva
aveau „versuri la stema țării”, scrise tot de el și închinate
lui Brîncoveanu.
Cărțile tipărite de acest vrednic ierarh, sau cu
binecuvântarea sa, erau de o mare diversitate: cărți de
slujbă, cărți ale Sfintei Scripturi (Psaltirea și Noul
Testament), cărți de doctrină teologică ortodoxă,
cuvântări bisericești, cărți de învățătură pentru preoți,
lucrări de filosofie, cărți populare etc.
Este indiscutabil că prin cărțile românești scoase
de sub tipar de către talentatul ierarh, s-a pus temelia
trainică a vechii limbi românești. Înseamnă că
32
EDUCAŢIE”
mitropolitul Antim Ivireanul a slujit neamul românesc, în

primul rând, pe calea tiparului, aducând cuvânt de
învățătură, de îndreptare și de întărire duhovnicească
pentru credincioșii săi. Deja se observă în opera lui
Antim o exprimare literară care devine tot mai limpede,
mai expresivă, aproape de limba populară. Mihail
Sadoveanu exprima o opinie, referitor la scrisul
tipăriturilor lui Antim, conform căreia a ajuns să
vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă
dintre a tuturor cărturarilor epocii.16
Istoricul Constantin Erbiceanu, analizând
tipăriturile Sfântului ierarh Antim Ivireanul, arată că în
cărțile lui Antim se întâlnește o limbă naturală
românească, cu o frază curgătoare și cu material
lingvistic întrebuințat și priceput de toți .17 Sunt însușiri
care fac din limba cărților lui Antim o limbă plăcută,
ajunsă de numeroase ori model pentru urmași. Adeseori
în cărțile de slujbă bisericească ce s-au tipărit de la
Antim încoace, întâlnim, cu imperceptibile schimbări,
limba din tălmăcirile sale.18
De Sfântul Ierarh Antim Ivireanul se
leagă, prin activitatea sa tipografică, strădaniile depuse
de el pentru introducerea completă și definitivă a limbii
române în slujbele bisericești. Această introducere a
16
M. Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, comunicare ținută la
Academie, în „Contemporanul”, nr. 6/436, 11 februarie 1955, p. 3.
17
Antim Ivireanu, Predice, „Notițe biografice despre mitropolitul
Ungrovlahiei” de episcopul Melchisedec (p. IX), apud Fanny
Djindjihașvili, op. cit., p. 64.
18
C. Erbiceanu, Cel dintâi „Octoih” imprimat în Valahia în
românește, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an XVI, (1892-
1893), nr. 11, februarie, pp. 802-803.
33
EDUCAŢIE”
limbii române în slujba bisericească se prezintă ca un

proces firesc, ca o dezvoltare normală, lentă și
echilibrată. Știm că primele încercări de a prinde în slovă
tipărită unele vechi traduceri românești care circulau în
manuscris se datorează lui Filip Moldoveanul și lui
Coresi, în Transilvania. La sud de Carpați, în Țara
Românească, tradiția slavonă fiind mai puternică, acest
proces a fost mai încet. Sub mitropolitul Ștefan, pe la
mijlocul secolului al XVII-lea, se tipăresc în românește
rânduielile tipiconale, sub Teodosie, în ultimele două
decenii ale aceluiași secol XVII, se introduc lecturile
biblice în românește (Apostolul, Evanghelia, paremiile,
sinaxarul). Urmau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a
preotului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a
avut un rol esențial, deosebit, mitropolitul Antim. După
etapa în care a tipărit și el acele cărți bilingve, pe care le -
am amintit anterior, vlădica Antim a făcut pașii hotărâți
în „românizarea” slujbelor.
ANTIM IVIREANUL, MĂRTURISITOR ȘI
LUPTĂTOR PENTRU ORTODOXIE
Spiritul Sfântului Antim Ivireanul s-a dezvoltat
într-o atmosferă de apărare a Ortodoxiei care era
deosebită. În secolul al XVII-lea se cunoaște prea bine
faptul că, atât în Muntenia, cât și în Moldova, începuse o
mișcare puternică de apărare a Ortodoxiei, mai întâi
împotriva calvinismului, care se înrădăcinaseră peste
Carpați, în Transilvania, apoi împotriva catolicismului,
către finalul aceluiași secol. Această mișcare a implicat
patriarhi și înalți ierarhi de la Constantinopol,
Alexandria, Antiohia și Ierusalim, ierarhi ce se întruneau
în Țara Românească la curtea Sfân tului Constantin
Brîncoveanu, strălucită curte de Patriarhi, Mitropoliți și
34
EDUCAŢIE”
Episcopi,19 acest domnitor cucernic și hărăzit de

Dumnezeu să poată să atragă prin bogăție și dărnicie.
Ortodoxia era apărată printr-o mișcare de tipărire
a unor lucrări teologice în limba greacă pe teritoriul Țării
Românești, fapt motivat de dominația musulmanilor sub
care se aflau grecii ortodocși. Nu existau nici mijloace
materiale, tehnice și financiare, dar nici permisiunea
stăpânirii islamice pentru tipărirea cărților. Propaganda
Apusului, catolică și protestantă, urmărea acapararea
valorilor ortodoxe, valori ce trebuiau apărate cu orice
preț, inclusiv cu cel al vieții.
Sfântul Antim Ivireanul nu era străin de această
luptă sau strădanie pentru apărarea Ortodoxiei. El însuși
a tipărit la Snagov, în anul 1699, în limba română, cu
cheltuiala Sfântului Constantin Brâncoveanu, ca să dea
pravoslavnicilor această carte vrednică de papa
ereticul20, cum spune o însemnare din ea din stihuri, care
poartă titlul Carte sau Lumină cu drepte dovediri din
dogmele Besearicii Răsăritului asupra dejghinări
papistașilor, descoperită și așeza tă de prea învățatul
ieromonah Maxim Peloponniseanul, lucrare ce are un
cuprins asemănător cu lucrarea publicată, în limba
greacă, în tipografia domnească din București, în 1690,
cu titlul Manual contra schismei papistașilor.
Cu scopul apărării dreptei credințe, Sfântul Ierarh
Antim Ivireanul a tipărit lucrarea lui Sevastos
Trapezuntiul Kimenitul, ce poartă titlul Învățătura
dogmatică a prea sfintei Biserici răsăritene și
19
Petre V. Haneș, Studii și Cercetări, Imprimeria Statului,
București, 1927, p. 141.
20
Diac. prof. Ioan RĂMUREANU, art. cit., p. 835.
35
EDUCAŢIE”
universale, în care se dezbat probleme teologice,

dogmatice și liturgice.
Desemnarea ca episcop la Râmnic l-a ajutat pe
Antim să poată să lupte și mai mult pentru apărarea
Ortodoxiei, având ca ajutor de mare preț tiparul. La
Râmnic a tipărit una dintre cele mai frumoase și
importante tipărituri ale sale, care se poate compara cu
cele mai reușite din tipăriturile Apusului din vremea
aceea, cu titlul Tomul bucuriei, operă ce cuprinde diferite
scrieri împotriva latinilor. Tipograful Gheorghe
Radovici, ucenic al Sfântului Antim Ivireanul, a tipărit,
în anul 1710, la Tîrgoviște, lucrarea Panoplia dogmatică,
scriere care urmărea același scop de combatere a
ereticilor.
Există numeroase alte cărți în care se cuprinde
învățătura ortodoxă, cărți tipărite, fie de către Sfântul
Antim, fie de ucenici de-ai săi, în limba greacă, cu
scopul de a fi folosite în întreaga creștinătate de Răsărit.
E vorba de o activitate tipografică prodigioasă care s-a
desfășurat în Muntenia secolului al XVII-lea, în special,
o activitate impresionantă care îl evidențiază în mod
deosebit pe Antim Ivireanul și întreaga Biserică
Ortodoxă Română.
Un sprijin deosebit a fost acordat de vlădica
Antim și românilor ortodocși din Tran silvania. Mărturie
stau sutele de cărți tipărite de Sfântul Antim Ivireanul,
cărți care se păstrează până astăzi în numeroase parohii
românești din Transilvania și Banat (Carte sau lumină, o
lucrare polemică în care erau combătute cele patru
puncte „florentine”, românii transilvăneni de confesiune
creștin -ortodoxă fiind amenințați de acțiunea prozelitistă
desfășurată de catolici; 1699 – Bucoavnă și
36
EDUCAŢIE”
Chiriacodromion, carte de predici pentru duminicile de

peste an, – Alba Iulia, lucrări tipărite de către Mihail
Ștefan, ucenic al lui Antim trimis în mod special).
Întreaga corespondență cu credincioșii șcheieni a
ierarhului muntean, care avea, ca mitropolit, și calitatea
de „exarh al Plaiurilor”, luând sub oblăduirea sa
duhovnicească și pe credincioșii din Brașov și Țara
Bîrsei, care nu au mai recunoscut pe ierarhul Atanasie
Anghel, cel care s-a rupt de Biserica Ortodoxă,
demonstrează sprijinul puternic față de românii din
Transilvania.
Pe aceeași linie de mărturisitor și luptător pentru
Ortodoxie se înscrie și activitatea de patriot luminat,
mitropolitul Antim dovedindu-se un apărător puternic al
intereselor Bisericii și ale neamului românesc. Această
calitate este demonstrată de forța cu care a apărat
drepturile Bisericii sale asupra mănăstirilor închinate
Sfântului Mormânt, împotriva patriarhului Hrisant al
ierusalimului care dăduseră o poruncă de neacceptat,
aceea prin care călugării greci din acele mănăstiri să se
considere legați direct de Sfântul Mormânt și să nu mai
pomenească la slujbe pe ierarhul locului.
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a fost și un
luptător decis împotriva opresiunilor turcești, ideea sa
fiind aceea a unei apropieri de Rusia lui Petru cel Mare.
Războiul ruso-turc din 1711 demonstrează această
atitudine. A existat, pe baza acestei opinii și, mai ales, a
uneltirilor unor contemporani, probabil patriarhul
Hrisant, mitropolitul Mitrofan de Nissa sau unii boieri, o
neînțelegere între Antim și domnitorul Constantin
Brâncoveanu, peste care s-a trecut, ierarhul mucenic
putând să-și continue activitatea până la moartea lui
37
EDUCAŢIE”
Constantin Brâncoveanu (1714), apoi sub urmașul său

Ștefan Cantacuzino (1714-1715), ucis la Constantinopol
în 1716.
Anul 1716 reprezenta intrarea în al nouălea an al
păstoririi sale ca mitropolit. După ce a ajuns la
conducerea țării primul domn fanariot, Nicolae
Mavrocordat, strămutat din Moldova, înlocuindu-l pe
Ștefan Cantacuzino, au început zile dificile și pentru
bătrânul mitropolit. Același an 1716 a reprezentat și
începutul unui nou război între turci și austrieci,
vinovăț iile de care era acuzat Constantin Brâncoveanu
fiind aduse și lui Ștefan Cantacuzino, anume o apropiere
prea mare de austrieci.21 Mitropolitul Antim a fost
categorisit, după întoarcerea lui Nicolae Mavrocordat în
scaunul de domnitor al Țării Românești în p rima
jumătate a lunii septembrie 1716, drept un „potrivnic” al
acestui conducător fanariot. Aceste aspect au dus la
pedepsirea aspră a tuturor potrivnicilor săi, ierarhul
martir fiind scos din rândul arhiereilor și caterisit. Actul
de alegere al urmașului său în scaunul de mitropolit al
Țării Românești, Mitrofan de Nissa, consemnat în
Condica Sfântă¸ arată foarte clar că Antim a fost
condamnat de mânia împărătească la exil în Muntele
Sinai, pentru uneltirile lui în contra domnitorului
Nicolae voievod și pen tru alte vini politice.22 A fost o
sentință nedreaptă, mai mult decât atât, lovită de
21
A se vedea pe larg Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Ed.
Academiei Române, București, 1997, p. 353 -371.
22
Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 158.
38
EDUCAŢIE”
nulitate,23 document ce arată adevăratele motive ale

caterisirii sale. Sentința a și fost ridicată în mod oficial
de Sinodul patriarhal, prezidat de Patriarhul ecumenic
Athenagoras, la 8 martie 1966. Istoricul Anton Maria del
Chiaro, în Istoria sa (e vorba de Istoria revoluției
moderne a Țării Românești), scria că a fost ridicat într-o
noapte și pornit spre locul de surghiun, fiind escortat de
ostași turci. Acești soldați, străini de neam și de credință,
l-au ucis pe drum pe vrednicul ierarh, aruncându-i trupul
fie în râul Marița, care străbate Bulgaria și se varsă în
Marea Egee, fie în afluentul acestuia Tungea, în
apropiere de orașul Enos (dincolo de Adrianopol). Cert e
că nu se cunoaște data exactă a uciderii sale. Acest
eveniment atât de crud a avut loc după data de 22
septembrie 1716, deoarece la acea dată vlădica Antim
semna un document care făcea referire la o serie de
datorii ale sale.24
Astfel a pierit luminatul și vrednicul Antim al
Ungrovlahiei, ucis din ordinal turcilor, ca și marele lui
binefăcător, Constantin Vodă Brâncoveanu.
CONCLUZII
23
Prof. Iorgu D. Ivan, Nulitatea actului de caterisire a
Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XII, (1967), nr. 1-3, pp. 147-179, articol prezentat la Cancelaria
Sfântului Sinod, pentru dosarul „Mitropolitul Antim Ivireanul”, la
data de 4 septembrie 1966.
24
Asupra opiniilor unor istorici privind data și împrejurările ucid erii
Mitropolitului Antim Ivireanul al Ungrovlahiei, vezi Pr. Niculae
Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul (1716-1966), în rev.
„Mitropolia Olteniei”, an XVIII, (1966), nr. 9-10, pp. 802-803/771-
811.
39
EDUCAŢIE”
Faptele descrise pe parcursul acestui studiu ne

aduc în față un portret moral al lui Antim care este ușor
de reconstituit, ținând cont de aspectele parcurse, atât cât
ne sunt cunoscute. A fost un mare credincios, milostiv,
generos, un teolog desăvârșit, foarte erudit, priceput în
toate, un bun administrator, mare orator și mare patriot.
A fost o persoană demnă, impulsivă, hotărâtă, de
necontrazis în chestiunile în care adevărul era evident,
drept, curajos.
Cu toate că provenea dintr-un alt neam,
mitropolitul Antim și-a pus cunoștințele și talentul în
slujba Bisericii și a poporului nostru. A fost o
personalitate de mare complexitate, tiparul fiind
principala preocupare prin care și -a arătat slujirea
neamului nostru românesc. A fost un învățător
desăvârșit, a îndreptat și întărit duhovnicește pe cei pe
care-i păstorea, pe clerici și pe credincioși, dar și pe
credincioșii de limbă greacă, arabă și georgiană. Prin
activitatea sa de excepție a ridicat Ortodoxia românească
la un nivel deosebit din punct de vedere valoric, în fața
celorlalte popoare cu aceeași credință creștin-ortodoxă.
De activitatea sa tipografică se leagă marele său
merit cu care a „făcut” istorie, acela de a desăvârși
procesul de românizare a slujbelor bisericești și de
făuritor al limbii liturgice românești, utilizată până
astăzi.
Ca ierarh (episcop și mitropolit), Antim a fost
model de adevărat păstor de suflete, care și-a pus sufletul
pentru credincioșii săi. Dovada acestor însușiri ne este
dată de toate cărțile sale de învățătură pentru preoți și
credincioși, de predicile sale pătrunzătoare la mintea și
inima ascultătorilor, predici ziditoare și înălțătoare, cu un
40
EDUCAŢIE”
bogat conținut moral -religios. Nu a ezitat să înfiereze

păcatele vremii. Testamentul său reflectă spiritul său
caritabil, un testament de mare frumusețe și care
impresionează prin conținut. Dar ceea ce îl înscrie
definitiv în istoria Bisericii noastre este moartea sa
mucenicească, datorată curajului de a se fi opus în mod
fățiș pericolului și opresiunii reprezentate de turci și de
regimul fanariot. Sunt fapte care ne permit să-l
considerăm pe Antim Ivireanul drept cel mai de seamă
mitropolit al Țării Ro mânești din toate timpurile .
Concluziile amintite anterior sunt mărturiile vii
ale unei personalități complexe, remarcabile, a Sfântului
Ierarh și ale admirației și cinstirii de care s-a bucurat și
anterior canonizării sale, act ce s-a petrecut în data de 21
iunie 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române l-a trecut în rândul sfinților, fiind prăznuit în
fiecare an, la data de 27 septembrie.
Bibliografie:
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortod oxe
Române, București, 1991.
2. ***, Sfântul Antim Ivireanul – Un Ierarh
misionar și Martir – (evocări), Ed. BASILICA,
București, 2016.
3. Djindjihașvili, Fanny, Antim Ivireanul cărturar
umanist, Ed. Junimea, Iași, 1982.
4. Erbiceanu, C., Cel dintâi „Octoih” imprimat în
Valahia în românește, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română”, an XVI, (1892-1893), nr. 11, februarie, pp.
800-804.
41
EDUCAŢIE”
5. Haneș, Petre V, Studii și Cercetări , Imprimeria

Statului, București, 1927.
6. Ivan, Prof. Iorgu D., Nulitatea actului de caterisire a
Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. „Mitropolia
Ardealului”, an XII, (1967), nr. 1-3, pp. 147-179.
7. Păcurariu, Preot Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. 2 (SECOLELE XVII ȘI
XVIII), Ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1994.
8. Popescu, Teodor M., Antim Ivireanul, apostol și
mucenic al dreptei credințe , în rev. „Biserica
Ortodoxă Română”, an LXXIV, (1956), nr. 8-9, pp.
853-863.
9. Rămureanu, Diac. Prof. Ioan, Antim Ivireanul,
luptător pentru Ortodoxie, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română”, an LXXIV, (1956), nr. 8-9, pp. 831-853.
10. Sadoveanu, M., Limba povestirilor istorice, în
„Contemporanul, nr. 6/436, 11 februarie 1955, pp. 3-
5.
11. Șerbănescu, Pr. Niculae, Mitropolitul Antim Ivireanul
(1716-1966), în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVIII,
(1966), nr. 9-10, pp. 771-811.
12. Idem, Mitropolitul Teodosie al Țării Românești 1668-
1672;1679-1708, în rev. „Studii Teologice”, an IV,
(1952), nr. 5-6, pp. 330-351.
13.Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei
Române, București, 1997.
42
EDUCAŢIE”
ANTIM IVIREANUL, CTITOR DE

ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ
Prof. Nechita Adrian-Viorel
Colegiul Național Pedagogic „Ștefan Cel Mare” Bacău
Chip ilustru al epocii brâncovenești, Sfântul

Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost unul dintre cei mai
vrednici mitropoliți ai Țării Românești. Înzestrat de
Dumnezeu cu numeroase daruri, Sfântul Antim, georgian
de neam, dar român după suflet, a strălucit în
binecuvântatul pământ al Basarabilor. Apariția sa
providențială și deloc întâmplătoare la curtea Sfântului
Voievod Constantin Brâncoveanu, un adevărat Mecena
al culturii vremii, a reprezentat un moment de cotitură în
viața spirituală și culturală a Țării Românești, dar și a
românilor din celelalte provincii istorice, mai ales prin
activitatea tipografică și culturală desfășurată.
Preocupat să creeze o cultură autentic
românească, domnitorul Constantin Brâncoveanu a
urmărit în mare măsură și dezvoltarea învățământului din
Țara Românească, lovit de lipsa acută de școli și de
profesori. Astfel, pentru a veni în ajutor celor ce doreau
să studieze, în 1694, domnitorul a întemeiat Academia
Domnească de la Sfântul Sava, cu predare în greaca
veche, la conducerea căreia l-a numit pe învățatul
Sevastos Kimenitul din Trapezunt. Tot în timpul său,
funcționa Școala domnească de „slovenie” de la biserica
43
EDUCAŢIE”
Sfântul Gheorghe vechi, iar spătarul Mihail Cantacuzino

a înființat școala de la Colțea 25.
Deși în acea perioadă, limba slavonă cunoștea o
perioadă de decădere, pe fondul activității numeroaselor
personalități eclesiastice de cultură și limbă greacă
invitate în Țara Românească de domnitor, ieromonahul
Antim Ivireanul va tipări la Snagov, în 1697, „Dreapta
alcătuire a gramaticii slavonești, dată acum la tipar cu
voia Prea luminatului Domn a toată Țara Românească Io
Constantin Basarab Voevod cu binecuvântarea
Preasfințitului Kyr Teodosie, cu mila lui Dumnezeu
Mitropolitul acestei țări. În anul de la nașterea lui Hristos
1697”26. Adresându-se domnitorului Constantin
Brâncoveanu asupra necesității Gramaticii slavone,
Antim mărturisește în prefața acesteia: „ De aceea, dacă
cuiva i se pare, cu atât mai mult nouă trebuie să ni se
pară a fi folositoare, deoarece în bisericele dumnezeești
noi ne-am obicinuit a ceti slavonește; dar necunoscând
această limbă, care ne este străină, nu a noastră, puteam
de multe ori să cădem în greșeli. Știind voi aceasta, iar
noi cititorii având nădejde în Dumnezeu, nădejdea
noastră a căpătat un bun sfârșit în binecuvântata domnie
25
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Importanța Sfântului Antim Ivireanul
pentru Biserica și cultura românească, în Mitropolia Banatului, an
XVI (1966), nr. 7-9, p. 494.
26
Pr. Prof. Dănuț Manu, Mitropolitul Antim Ivireanul, ctitor al
literaturii române vechi, în Glasul Bisericii, an LVI (2000), nr. 9-12,
p. 90.
44
EDUCAŢIE”
a voastră, căci vedem înrădăcinarea acestei semințe bune

în țara noastră și ajutorul dumnezeesc adăogându-se la
silința voastră neobosită, când cu îndurare (milostivire)
și cu iubire de Hristos, afară de alte binefaceri, ai
întemeiat și școală pentru învățarea (îndreptarea) limbei
slavonești pentru copiii de vârstă fragedă” 27. Se pare că
această Gramatică slavonă ar fi servit drept manual în
cadrul Școlii de slovenie.
Mai puțin cunoscute sunt însă strădaniile
personale ale mitropolitului în dezvoltarea
învățământului. Ele datează începând cu anul 1705 și
implicit cu alegerea sa ca episcop de Râmnic, în locul
episcopului Ilarion, caterisit pentru învinuirea de a fi
filocatolic și de a nu fi luat măsurile necesare pentru a
contracara prozelitismul catolic din eparhie28.
Astfel, după alegerea sa în scaunul Râmnicului,
episcopul Antim a deschis în anul 1705, la Râmnicu
Vâlcea, o „școală de pomană” (gratuită) pentru copii.
Aici îl va aduce ca dascăl pe Ivan Făgărășanul de la
școala din Câmpulung-Muscel.
După alegerea sa ca mitropolit al Țării
Românești , în 1708, Antim va întemeia la Câmpulung,
cu purtarea de grijă și cu cheltuiala sa, o a doua școală
27
Antim Ivireanul, Precuvântare la gramatică, în vol. Antim
Ivireanul, Didahii, Ed. Minerva, București, 1983, p. 195.
28
Pr. Prof. Dr. Ioan Dură, Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-
1707) și ierarhii Râmnicului, Ilarion și Antim Ivireanul, în Biserica
Ortodoxă Română, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 480.
45
EDUCAŢIE”
gratuită. Dascăl avea să fie același Ivan Făgărășanul.

Printre elevii acestei școli se vor număra transilvănenii
Radu Tempea II, viitor protopop al Brașovului și autor al
„Istoriei sfintei beseareci a Șcheilor Brașovului 1392-
1742”, precum și Teodor Baran, diplomat în Moldova, la
curtea lui Grigorie Ghica, preot și traducător din slavonă
în română. Ambii au fost hirotoniți de mitropolitul
Antim29.
Aceeași grijă față de educația copiilor se vede și
în testamentul sfântului ierarh Antim, „Învățături pentru
așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților, adică
Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala
mănăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să facă pre
an la săraci și la lipsiți din venitul casei”. Astfel,
capitolul 6 din acest Așezământ prevedea ca din patru în
patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și
15 ani, cărora să li se dea șase bani pe zi pentru mâncare
și îmbrăcăminte la Paști. Unul dintre preoții mănăstirii
avea obligația să îi învețe carte și alte rânduieli ale
bisericii, în limbile română și slavonă. Tinerii care
doreau să se facă preoți, trebuiau să rămână în mănăstire
patru ani, ceilalți doar doi ani. Antim mai rânduia ca
tinerii, când vor dori să se însoare, să primească de la
mănăstire 15 taleri, iar cei care doreau să se facă preoți
29
Pr. Vasile Oltean, Antim Ivireanul și românii ortodocși din Șcheii
Brașovului, în Biserica Ortodoxă Română, an XCIX (1981), nr. 3-4,
pp. 409-410.
46
EDUCAŢIE”
încă un ajutor de 13 taleri30. Aceste străduințe ale

mitropolitului Antim vin să întregească activitatea sa
educațională realizată prin tipărirea a 63 de cărți dintre
care 22 în limba română.
Prin tipar, prin școlile deschise, prin ctitoria sa de
la Mănăstirea Tuturor Sfinților, prin operele scrise și prin
cuvântările rămase, Sfântul Ierarh Antim ni s-a
descoperit așadar ca o personalitate de prim rang a
culturii românești, alături de Sfinții Mitropoliți Varl aam,
Dosoftei și Petru Movilă, precum și ca un chip luminos
al spiritualității noastre ortodoxe. De aceea, avem datoria
de a-i urma și noi modelul de slujire pentru a cultiva în
inimile elevilor noștri dragostea de carte, de Dumnezeu,
de Biserică ș i de neam, într-o lume în care „valorile”
mercantilismului sunt tot mai prezente.
Bibliografie:
1. ***, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești,
EIBMBOR, București, 1987.
2. Antim Ivireanul, Didahii, Ed. Minerva, București,
1983.
3. Dură, Pr. Prof. Dr. Ioan, Patriarhul Dositei al
Ierusalimului (1669-1707) și ierarhii Râmnicului,
Ilarion și Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxă
Română, an CXXIV (2006), nr. 1-3, pp. 474-490.
30
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. II, ed. a 2-a, EIBMBOR, București, 1994, p. 155.
47
EDUCAŢIE”
4. Manu, Pr. Prof. Dănuț , Mitropolitul Antim Ivireanul,

ctitor al literaturii române vechi, în Glasul Bisericii,
an LVI (2000), nr. 9-12, pp. 80-115.
5. Oltean, Pr. Vasile, Antim Ivireanul și românii
ortodocși din Șcheii Brașovului, în Biserica
Ortodoxă Română, an XCIX (1981), nr. 3-4, pp. 407-
414.
6. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. II, ed. a 2-a, EIBMBOR,
București, 1994.
7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Importanța Sfântului
Antim Ivireanul pentru Biserica și cultura
românească, în Mitropolia Banatului, an XVI
(1966), nr. 7-9, pp. 493-515.
8. Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2002.
48
EDUCAŢIE”
CONTRIBUŢIA LUI ANTIM IVIREANU

LA DEZVOLTAREA CULTURII ROMÂNE
(A LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE)
Preot Profesor Răzvan Constantin Gînscă

Şcoala Gimnazială Helegiu
„Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi

învaţă necontenit şi pe alţii”
Nicolae Iorga
„Cultura (conform Dicţionarului explicativ

al Limbii române) cuprinde totalitatea valorilor materiale
şi spirituale create de omenire în procesul practicii
social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru
crearea şi comunicarea acestor valori”.
În „Dicţionarul Enciclopedia română”, ediţia
1930, Cluj, Antim Ivireanu este prezentat ca „cel mai
însemnat” scriitor al literaturii vechi româneşti din epoca
Brâncoveanu (+1716), georgian din naştere din ţinutul
Iviriei. Adus de Brâncoveanu în Muntenia pe la 1690, ca
meşter tipograf, se călugăreşte la Snagov, schimbându-
şi numele de Andrei în Antim. Conduce tipografia
Mitropoliei („Tipografia Domnească”) căpătând litera
arabă, chirilică, grecească şi lucrători buni.
Ajunge egumen la Snagov, episcop al
Râmnicului şi în 1707, mitropolit al Ungrovlahiei,
rămânând cu acest rang până la 1716 când noul domn
49
EDUCAŢIE”
Nicolae Mavrocordat îl alungă din scaun, îi ia darul

călugăriei şi exilându-l, pune să fie omorât în drumul
spre Schitul Sinai, unde trebuia să fie dus. A fost cel mai
mare orator bisericesc al nostru, ţinând predici la
mitropolia din Bucureşti între anii 1709-1716.
Alocuţiunea pe care Antim a rostit-o cu
prilejul urcării sale în scaunul mitropolitan, este un mod
de modestie şi umilinţă şi o dovadă că Ivireanu se
identificase cu suferinţele prin care trecea ţara sub
dominaţia turcească, aspirând la scuturarea jugului
robiei. Comparându-se cu oamenii simpli, păstori şi
pescari...aleşi de Iisus ca apostoli, mitropolitul declară că
nu vine cu fulgerele mâniei, ci cu duhul păcii, năzuind
făr de rane, făr de sânge, făr de vătămare să calce şi să
supună păgânătatea, să stingă înşelăciunea şi să
izgonească minciuna:
...nu este minune, iubiţii mei ascultători şi cinstiţi şi de
neam boieri, de m-au rânduit şi pre mine Dumnezeu şi
m-au pus, om mic fiind şi smerit, păstor mic la mică
turmă, la dumneavoastră, pre care eu nu vă am, nici nu
vă ţin turmă mică, ci mare pentru buna închinăciune şi
dreaptă credinţă, care o păziţi curată şi nespurcată,
fiind înconjuraţi şi îngrădiţi între hotarele celor străini
de feliu şi împresuraţi de atâtea nevoi şi scârbe, ce vin
totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul
acesta.
Din această autoprezentare, Ivireanu
dovedeşte că are o bună cunoaştere a stării sociale, a ţării
50
EDUCAŢIE”
stăpânite de turci şi că aderă cu dragoste la necazurile

poporului nostru şi apoi la apărarea dreptăţii spre
mântuire şi la eliberarea noastră. Cu chiar exagerată
modestie sau umilinţă se obligă în faţa lui Dumnezeu să
ne ajute ataşându-se la luptă cu toate greutăţile în folosul
mântuirii.
Deşi mic, spune Ivireanu, Dumnezeu n-au căutat la
micşorarea şi nimicnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia
mea, n-au socotit prostia şi neştiinţa mea...şi au acoperit
către oameni toate spurcăciunile şi fărădelegile mele,
care sunt mai multe decăt perii capului meu şi decât
nisipul mării, şi m-au trimis la dumneavoastră să fiu
păstorul, părintele sufletesc, rugătoriu către Dumnezeu
pentru buna sănătate şi spăşenia dumneavoastră şi a
cinstitelor dumneavoastră case, purtătoriu de grije la ce
a fi spre folosul mântuirii, şi să vă fiu de mângâiere la
scârbele robiei...şi dimpreună cu dumneavoastră să
pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi vremea; pentru
care lucru am datoria să priveghez cu osârdie şi făr de
lene ziua şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul şi
spăşenia tuturor de obşte.
Năzuind la mântuirea ţării de păgânătate,
Antim nu uită popoarele creştine din Orient şi trimite în
Siria şi în Gruzia tipografii şi litere turnate şi chiar o
Evanghelie şi un Liturghier. El intervine în tratativele cu
ruşii răspunzând cerinţelor de provizii pentru trupe
năzuind chiar la un contract cu Petru cel Mare pentru
grăbirea războiului cu turcii, alianţă pe care Brâncoveanu
51
EDUCAŢIE”
o ocolea. Dar se vede că neplăcerile care au urmat pentru

Antim Ivireanu au dovedit că biserica şi-a depăşit
limitele, angrenându-se într-o politică care ţinea de
hotărârile domnitorului şi nu de ale mitropolitului.
Ivireanu va fi ameninţat cu demisia, fără explicaţii.
Bănuind învinuirile care i se aduceau mitropolitului, el
se dezvinovăţeşte cu argumente convingătoare, susţinând
că n-a clevetit contra Domnitorului, vorbind totdeauna şi
din datorie, ca un păstoriu sufletesc, că n-a venit în ţară
de bunăvoie, n-a visat să se facă episcop, că mitropolia
n-a luat-o nici cu mită, nici cu rugăciuni, că de când e
lumea, răutatea şi zavistia nici au lipsit, nici va lipsi, că
poate fi confruntat oricând cu cei ce l-au pârât, că dacă
a făcut datorii în casa mitropoliei, nu are vină, precum
Domnitorul însuşi nu e vinovat că ţara are datorii la
turci... Cât despre demisie, o va da, dar numai
silit...pentru că mitropolitul are datoria până la vărsarea
sângelui să nu-şi părăsească turma.
Felul de apărare şi demnitatea şi chiar curajul
în relaţie cu domnitorul ne dovedesc cinstea şi
moralitatea profesională pentru care ne poate fi un model
de urmat. În final însă Antim apelează la conştiinţa
Domnitorului să cumpănească bine faptele:
Iar măria ta, fă ca un domn creştin şi milos şi nu mă lăsa
să ies obidit şi cu lacrimi pe obraz, că va fi păcat...
Acest apel a avut ecou în sufletul domnitorului, care a
închis procesul iar Antim Ivireanu şi-a păstrat
demnitatea de mitropolit chiar şi după mazilirea lui
52
EDUCAŢIE”
Brâncoveanu-dovedind înalta moralitate, înţelepciune şi

responsabilitate în faţa poporului înrobit social şi moral.
Aceste înalte trăsături ale mitropolitului reies mai mult în
evidenţă în activitatea sa de tipograf şi traducător de cărţi
de rit creştin.
Opera de traducere era foarte grea,
transpunerea textului din limba slavonă în limba română
era dificilă fiindcă pentru pasajele cântate în serviciul
divin nu se găseau cuvintele care să ţină ritmul melodic
al muzicii bisericeşti şi nici termenii corespondenţi
pentru subtilităţile dogmatice. Limba slavonă nu mai era
înţeleasă nici de clerici, iar limba română nu era încă
deplin pregătită să-i ia locul. Pentru a ridica măcar
vremelnic nivelul bisericii şi al clerului, Brâncoveanu
întemeiase o şcoală de învăţare a limbii române de către
copiii de vârste fragede. Pentru aceasta chiar Antim
Ivireanu tipăreşte la Snagov în anul 1697 „Gramatica
slavonească” pe care o găseşte cu atât mai necesară cu
cât, scria el în prefaţă, citind în slavoneşte, în această
limbă străină putem de multe ori să cădem în greşeli.
Limba noastră maternă, însă nu era pregătită să intre în
altar. Sub influenţa marilor patriarhi şi cărturari greci de
la curtea domnească, începe să se introducă în biserici
serviciul divin în limba greacă, care nici ea nu era
înţeleasă de masele populare şi nici de cler. Limba
română trebuia să-şi croiască drum către altar şi să
devină limba serviciului divin din biserici.
53
EDUCAŢIE”
Munca începută astfel în veacul al XV-lea în

ţinuturile Maramureşului şi continuată în toate
provinciile româneşti, dusese la introducerea parţială a
limbii române în biserici. Cărţile de ritual trebuiau
transpuse şi în limba poporului şi în această strădanie se
desfăşoară de la o vreme activitatea lui Antim Ivireanu.
DIDAHIILE sunt o suită de predici cu
caracter moralizator în care apar accente critice cu
privire la lăcomia turcilor şi a marii boierimi, din
perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu şi care se
ţineau în biserici. Antim Ivireanu se consideră un doctor
sufletesc şi de aceea face din literatură o armă ideologică
creştină folosind imagini pline de tâlc într-un stil vioi şi
idei precise cu accentuat spirit critic la adresa
moravurilor şi instituţiilor epocii. Ele sunt pagini de
literatură realistă, fiindcă eroii, tema, subiectul-sunt luate
din viaţa socială. Mitropolitul Antim Ivireanu este deci
primul care rupând cu tradiţia, se urcă în amvonul
mitropoliei, în zilele marilor sărbători ca să grăiască
poporului său în limba lui-română-drept de la suflet la
suflet.
El ştie să găsească cuvinte mişcătoare de
mângâiere care răsunau adânc în suflete, alinând
necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele discrete
aluzii la lăcomia nesăţioasă a turcilor care nu mai
conteneau cu biruri. Puternică impresie a produs
domnului şi boierilor adunaţi la biserica mitropoliei clipa
solemnă când, ridicând privirea spre cer, privirea
54
EDUCAŢIE”
rugătoare cerea Sfintei Fecioare să dea luminatului

nostru domn puterea... ca să apere ţara de lupii cei
văzuţi şi nevăzuţi...şi să păzească această boierime de
toate primejdiile şi să le dea dragoste, unicime, sporiu şi
ajutor întru toate. În predicile sale, el căuta să înfrâneze
răul şi să promoveze binele într-un limbaj atrăgător. Însă
valoarea predicilor se impune prin claritatea planului,
precizia ideii şi formei, vioiciunea stilului. Atenţia
mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă spre
năravurile rele care duc la decădere şi pe care se străduia
să le stârpească. Condamnă năravul urât al poporului
nostru-sudalma. Cu adâncă indignare, Antim Ivireanu se
ridică în predicile sale, rostite de pe înălţimea amvonului
mitropoliei, împotriva acestui norod care se coboară în
faţa străinilor, întrebând: Ce neam înjură ca noi de lege,
de Cruce, de Cuminecătură, de morţi , de pomeni, de
lumânare, de mormânt, de cununie, de colivă, de
prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate
tainele bisericii ? Şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine;
cine dintre păgâni face aceasta? Sesizează mâhnit că
autoritatea bisericii începe să scadă: Lumea se duce mai
des pre la cârciume, pre la hore şi pre la jocuri decât la
biserică, iar când vin, în loc să asculte slujba şi în loc să
se împărtăşească cu hrana cea duhovnicească, vorbesc şi
râd şi fac cu ochiul unul altuia, mai rău decât la
cârciumă.
Mitropolitul mai condamnă cu energie
lipsa de respect faţă de cele sfinte, atacând făţărnicia şi
55
EDUCAŢIE”
bigotismul acelor boieri care găsesc mijloace de a ocoli

taina spovedaniei, având câte doi duhovnici (la oraş şi la
sat) neguţătorind şi meşteşugind taina spovedaniei. El nu
cruţă nici pe frumoasele jupânese din vremea lui
Brâncoveanu, îmbrăcate după moda grecească de lux, cu
haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monede
de aur... de la curtea domnească.
De la înălţimea vremurilor sale Antim
Ivireanu pune degetul pe rana de care sângera poporul
său. În epoca în care el păstorea, luptele sângeroase
dintre partidele boiereşti şi patimile dezlănţuite de ele,
deşi păreau domolite, mocneau în adânc şi aveau să
târască în curând în volbura lor, nu numai persoana şi
copiii domnitorului ci şi autonomia ţării.
În altă predică el condamnă obiceiul de a
pârî pe fratele creştin, pentru ca să-l păgubească şi să-l
sărăcească, să se lase de acel lucru, că toate păcatele pe
care le va face după spovedanie, se vor ierta, iar acel
păcat al pârei nu se va ierta niciodată că este mai mare
decât uciderea. Dar dacă va veni la spovedanie şi va
făgădui...cum că nu va mai pârî pe nimeni în viaţa lui...
voi preoţii să-i daţi iertăciune, iar dacă nu va vrea să
părăsească pâra, să-l lipseşti de sfânta taină.
Mitropolitul critică aspru şi pe cei care nu respectă
sărbătorile. El porunceşte negustorilor şi meseriaşilor să
nu se lăcomească la bogăţii- şi de sărbători să închidă
prăvăliile şi să nu vândă sau să cumpere, să nu lucreze
pentru că: vă voi pedepsi bisericeşte cu pravila... şi încă
56
EDUCAŢIE”
pe cei care se vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu se vor

supune dreptăţii şi poruncii bisericeşti îi voi pedepsi
chiar şi cu domnia.
Antim Ivireanu, ca şi Dosoftei, n-are darul
povestirii, predicile sale conţinând prea puţine pasaje
epice. În schimb pasajele sale lirice abundă într-o mare
bogăţie de figuri de stil: metafore, epitete, comparaţii, ca
de exemplu în „ACATIST” în care este lăudată Fecioara
Maria, ea fiind:
 „aleasă ca soarele-pentru că este încununată cu
toate razele darurilor dumnezeşti;
 frumoasă ca luna-pentru că lumina ei sfântă
stinge celelalte stele;
 aleasă ca revărsatul zorilor pentru că ele au gonit
noaptea şi au adus în lume ziua cea purtătoare de
viaţă;
 ca izvorul- care adapă sufletul creştinilor;
 ca un crin...ca o icoană însufleţită a frumuseţii
cereşti;
 ca o fântână pecetluită- din care au curs izvorul
vieţii- Hristos.”
Cu acelaşi talent el foloseşte procedeul retoric
al interogaţiei şi al repetiţiei cadenţând frazele. De
exemplu pentru post:
 Ce folos are trupul să fie deşert de bucate, iar
sufletul a-l umple cu păcate?
57
EDUCAŢIE”
 Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de vinul

mâniei?
 Ce folos a nu mânca carne şi cu hulele a rupe
carnea fraţilor nostri?
Acelaşi procedeu va folosi şi pentru durerea
lăsată celor apropiaţi, de moarte – care ar fi
întristat chiar şi pe creştinii prezenţi la slujba din
biserică, gândind la nimicnicia vieţii trecătoare:
- unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a
sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a
dumnezeieştei puteri ?
- unde este podoaba darurilor celui
dumnezeiesc? unde este slava, unde sunt
frumuseţile lui cele minunate carele se arată
mai luminat decât soarele?
Din aceste câteva exemple observăm cu ce
talent a şlefuit Antim limba română, realizând o
literatură religioasă, un strălucit instrument de a educa
poporul în spiritul creştin al moralităţii, al sensibilităţii şi
al respectului pentru cele dumnezeieşti, pentru credinţa
creştin ortodoxă, pentru legile ei scrise şi nescrise. Antim
Ivireanu şi-a întrebuinţat toată agoniseala unei vieţi de
muncă fără răgaz în opere de binefacere. Face în
Bucureşti şase edificii printre care şi măreaţa şi frumoasa
mănăstire în onoarea tuturor sfinţilor – „biserica Antim”.
Pentru întreţinerea ei a adăugat danii numeroase de
moşii, mori, stupi şi dobitoace de tot feliu. Prin
„Testament” (prin care se vede cât de strâns a fost legat
58
EDUCAŢIE”
de neamul şi pământul românesc) lasă case pe lângă

biserici pentru slujitorii acestora...milostenii pentru
săraci, pentru întemniţaţi, pentru călători străini, pentru
hrana acestora; pentru îngroparea cerşetorilor, pentru
plata unor şcolari şi pentru dascălii acestora, pentru două
tipografii în literele greacă şi română toate rămânând ca
o pildă pentru clerul român care era preocupat numai de
strângerea averilor – acest străin de origine care s-a
identificat cu neamul nostru- lăsându-ne mari valori
materiale şi spirituale.
Prin tema urmărită în această lucrare am
arătat îndeosebi contribuţia lui Antim Ivireanu la izbânda
limbii române asupra celor două limbi străine de cult-
slavona şi greaca;
Ca Mitropolit, prin principala sa operă
„Didahiile” contribuie la dezvoltarea literaturii române,
cultura îmbogăţindu-se şi prin alte activităţi;
Este creatorul limbajului liturgic în limba română –
introdusă definitiv în biserici până în prezent;
A fost primul cleric român, care fără a
ieşi din marginile din marginile funcţiei sale de
mitropolit a reuşit să pătrundă prin elocvenţă sacră – mai
adânc în sfera literaturii propriu-zise prin DIDAHII
dovedindu-se şi cel mai bun orator religios;
De formaţie umanistă, el a fost autor,
traducător,tipograf, gravor, xilograf, un iscusit caligraf,
bun desenator şi chiar pictor (a pictat o pânză
iconografică, înfăţişând persoane biblice de la Adam
59
EDUCAŢIE”
până la Hristos cu 503 portrete, patru miniaturi cu

subiecte din Vechiul şi Noul Testament).
Este întemeietorul tipografiei în limba
arabă şi georgiană – tipărind primele cărţi bisericeşti cu
litere mobile- din lume, cu caractere arabe.
Prin munca lui istovitoare şi multe
realizări Antim Ivireanu a dat o strălucire deosebită
domniei lui Brâncoveanu şi pentru că l-a ajutat, ca,
potrivit unei tradiţii mai vechi a domnilor Basarabi, să ia
sub oblăduirea lui creştinătatea ortodoxă reprimată sub
jugul şi vitrega stăpânire a turcilor.
Amândoi, şi Brâncoveanu şi Antim
Ivireanu au avut sfârşit tragic, iar pentru credinţa lor au
fost canonizaţi ca martiri de Biserica Ortodoxă Română.
Bibliografie:
1. Alexandrescu, Emil, Analize şi sinteze de literatura
română, Editura Moldova, Iaşi, ediţia a II-a,1994;
2. Buna cuviinţă-oglindită în Proverbe şi Maxime din
toată lumea, culese de Gh. Paschia, Bucureşti,1963;
3. Cugetări greceşti- Colecţia Cogito, Editura
Albatros,1981, Bucureşti;
4. Dicţionarul Explicativ Român, Editura Academiei
R.S.R., bucureşti,1973;
5. Dicţionar de Teologie ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1994;
6. Cartojan,Nicolae, Istoria literaturii Române vechi,
Editura Minerva, Bucureşti 1980;
7. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la
origini până la 1830;
8. Minerva - enciclopedie Română, Editura Comitetului
de redacţie al Enciclopediei Române, „Minerva”,
Cluj, 1930.
60
EDUCAŢIE”
SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL –

MODEL DE IERARH
Prof. Teodora Plăeşu
Între personalităţile marcante ale neamului nostru

se numără cu siguranţă şi Sfântul Ierarh Martir Antim
Ivireanul, de la a cărei naştere în veşnicie se împlinesc
anul acesta 300 de ani. Importanţa Sfântului Antim
Ivireanul şi motivul cinstirii sale se dovedeşte din mai
multe motive.
Primul motiv este cel pedagogic, în sensul că
Antim Ivireanul ne dă pildă în ceea ce priveşte viaţa de
creştin, de călugăr, de ierarh, de cărturar şi bun român.
De creştin pentru că deşi a îndurat o viaţă grea de mic
copil, nu s-a răzvrătit faţă de Dumnezeu, ci şi mai mult
şi-a pus viaţa în mâna Domnului, cu nădejdea că Domnul
va rândui ce e mai bine pentru el. De asemenea, a fost un
bun creştin prin grija neîncetată faţă de poporul oropsit,
în slujba căruia a fost până la moarte. De călugăr, pentru
că a slujit de tânăr în mănăstire, învăţând taina smereniei
şi a rugăciunii, lucru demonstrat şi de cărţile pe care le-a
tipărit şi care sunt de mare trebuinţă călugărilor. De
ierarh, pentru că şi-a păstorit turma încredinţată lui cu
responsabilitate, căutând să înveţe poporul ştiinţă de
carte, grija pentru mântuirea sufletului şi zidirea
sufletească. Dovada acestui fapt o găsim în colecţia sa de
61
EDUCAŢIE”
predici intitulată „Didahii”, în care osândea păcatele

vremii şi-i certa mai ales pe boieri, de la care cera mai
mult, pentru că ei conduceau ţara. Ne-a rămas de la
păstorirea sa şi ctitoria bucureşteană care îi poartă
numele, ridicată în anii 1713-1715, după planurile
întocmite de el însuşi. Până astăzi acest aşezământ
cultural păstrează testamentul său cu prevederi pentru
ajutorarea copiilor săraci, dornici să înveţe carte, a
oamenilor nevoiaşi, a fetelor sărace şi străinilor. Antim
Ivireanul ne dă exemplu şi de patriotism, pentru că, deşi
era străin de neamul nostru, şi-a pus întreaga viaţă şi
strădanie în slujba propăşirii naţiei române, fapt
demonstrat de predicile şi realizările sale cărturăreşti.
Al doilea motiv este ţine de civilizaţia
românească, în sensul că a fost un bun tipograf, a dus o
muncă prodigioasă pe tărâmul tiparului din convingerea
că progresul neamului românesc şi al Bisericii Ortodoxe
de pretutindeni depinde de tipăriturile cultice şi nu
numai, în limba maternă a fiecărui popor. Multe din
cărţile tipărite de el au fost premiere româneşti, cărţi ce
au facilitat introducerea limbii române în Biserica
noastră, ca tot românul să înţeleagă ceea ce se slujeşte în
biserică şi să poată spori pe calea duhovnicească spre
mântuire. Nu s-a limitat numai la tipografia în care a
lucrat el însuşi, ci a înfiinţat şi alte tipografii: Snagov,
1696, Râmnic, 1705, Târgovişte, 1708, Bucureşti, 1715,
astfel ca tot mai multe biserici să poată avea propriul
Liturghier, Molitvelnic (1706), Psaltirea, Octoihul,
62
EDUCAŢIE”
Catavasierul. Astfel, ceea ce se începuse în timpul lui

Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino (când apare de sub
tipar în 1688, poate şi prin munca tânărului Antim,
Biblia de la Bucureşti), se continuă prin osârdia
Sfântului Antim Ivireanu, contribuind la făurirea unei
limbi liturgice româneşti, care dăinuie până astăzi31.
Antim Ivireanul nu uită nici de semenii săi de
aceeaşi limbă, georgiană, de care s-a despărţit atunci
când a fost luat în robie de către turci. El tipăreşte pentru
ei un Liturghier greco-arab, în 1701 şi un Ceaslov greco-
arab, în 170232.
Al treilea motiv de cinstire este mucenicia sa.
Antim Ivireanul era un om înţelept, profund şi ştie foarte
bine care sunt urmările faptelor lui. A ştiut foarte bine că
mustrarea domnului Constantin Brâncoveanu poate duce
la pierderea unei prietenii frumoase, de mai multe
decenii, şi poate chiar şi pierderea funcţiei de ierarh şi a
celorlalte privilegii ale statutului său social. Dar a riscat
totul pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi
activitatea sa în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui. A
ştiut că domnul fanariot Mavrocordat va face jocul
Înaltei Porţi şi cu toate acestea nu a încetat a îndemna
poporul credincios din Mitropolia Ungrovlahiei
arhipăstorită de el, cu cuvântul şi cu fapta să- şi păstreze
31
Păcurariu, preot profesor Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2000, p. 222.
32
Ibidem, p. 221.
63
EDUCAŢIE”
şi să mărturisească credinţa strămoşească. A ştiut prea

bine că îndemnând poporul să-şi păstreze identitatea
naţională riscă să fie caterisit, arestat şi chiar ucis. Aşa s-
a şi întâmplat: învinuit pe nedrept de uneltire cu
austriecii, este arestat şi dus în exil spre Mănăstirea
Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, unde nu mai
ajunge pentru că soldaţii turci care îl escortau îl omoară
şi îl aruncă într-un râu împreajma oraşului Adrianopol.
Pilda sa este utilă tuturor tinerilor care doresc o carieră
politică sau funcţii înalte, pentru a învăţa că funcţia, cu
cât este mai înaltă, cu atât mai mult cere spirit de
sacrificiu, iar cine nu este dispus să se jertfească pentru
mai binele poporului, să nu caute funcţii şi măriri.
Canonizat în 1992 de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Antim este cinstitr
în fiecare an pe data de 27 septembrie.
64
EDUCAŢIE”
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN

SLUJBA LUMINĂRII NEAMULUI
Prof. Avîrvarii Elena

Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Prin însăși dogmatica sa, Biserica Ortodoxă este o

instituție cu evidente scopuri educaționale, rol pe care și
l-a asumat cu responsabilitate, implicându-se în
organizarea, coordonarea și chiar finanțarea
învățământului. De multe ori ierarhii Bisericii Ortodoxe
Române au colaborat cu domnitorii sau conducătorii
vremii și au inițiat un proces de reformare a
învățământului, în vederea ridicării nivelului cultural al
clerului și al păstoriților, în directă legătură cu nivelul de
trai și bunăstarea societății. Cunoscătorii istoriei
neamului românesc știu faptul că domnitorii români
însemnați au fost secondați de mari ierarhi, care ulterior
au fost trecuți de Sfântul Sinod al Bisericii Ortod oxe
Române în rândul sfinților. Putem menționa așadar
legăturile dintre domnitorul Mircea cel Bătrân și Sfântul
Cuvios Nicodim de la Tismana, dintre Sfântul Domnitor
Neagoe Basarab și Sfântul Nifon, Patriarhul
Constantinopolului, dintre Sfântul Domnitor Constantin
Brâncoveanu și Sfântul Antim Ivireanul, dintre Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare și Sfântul Cuvios Daniil
Sihastrul, dintre domnitorul Vasile Lupu și Sfântul
Varlaam, Mitopolitul Moldovei etc.
65
EDUCAŢIE”
Unde putea să înceapă Biserica activitatea

învățătorească, dacă nu în bisericile și mănăstirile sale?
În întreaga Europă, de fapt, cultura popoarelor a luat
naștere și a evoluat vreme îndelungată în cadrul tainic al
lăcașurilor sfinte. Sorbona, cea mai veche universitate a
Europei, poartă până astăzi numele teologului care a
fondat-o, Robert de Sorbon. Dimensiunea creștină a
culturii și societății europene își revendică autoritatea
prin denumirile păstrate până azi: instituțiile culturale și
sociale, întemeiate de Biserică, au fost așezate sub
patronajul sfinților. Nici cea mai laicizată țară europeană,
Franța, nu a reușit să șteargă amprenta creștină din
istoria sa, multe orașe franțuzești și multe străzi
pariziene purtând, de secole, nume de sfinți.
Cu cine putea să înceapă Biserica activitatea sa
învățătoreasc ă, dacă nu cu ierarhii săi? Numai oamenii
învățați ai Bisericii puteau să conștientizeze setea de
cultură și nevoia de lumină a maselor. De la călugării
simpli, până la cei cu importante funcții în administrația
Bisericii, episcopi și mitropoliți, toți s-au implicat, în
cadrul vieții mănăstirești, într-un proces de renaștere
spirituală, care a condus la culturalizarea clerului și a
credincioșilor. La baza acestui proces a stat organizarea
școlilor cu predare în limba română, precum și
traducerea și tipărire a de cărți de folos, pentru cler și
credincioși, în limba neamului.
Pedagogii români au recunoscut contribuția
Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei la
66
EDUCAŢIE”
dezvoltarea învățământului românesc și a culturii

naționale, contribuție care le-a îmbogățit cu forța morală
a religiei, cu spiritul și virtuțile evanghelice. De la
început s-a urmărit nu doar informarea, ci mai ales
educarea, formarea caracterului moral al persoanei
umane și multă vreme religia a ocupat prima poziție din
catalog.
Întotdeauna tinerii au avut nevoie de modele pe
care să le admire și să le urmeze. Din păcate, modelele
veritabile nu sunt atât de accesibile, mass-media
vehiculând modele false și valori artificiale, în locul
celor veritabile. Istoria bisericii noastre ne oferă ca
model oameni care au dus o viață conformă cu poruncile
Evangheliei și au cunoscut succesul, recunoașterea și
recunoștința din partea contemporanilor și a urmașilor.
Din paginile istoriei Bisericii Ortodoxe Române se
cunoaște că Biserica și -a asumat rolul important de
transmitere a învățăturii, iar până la apariția școlilor și a
unui sistem de învățământ organizat, la români se făcea
carte în tinda bisericii, care a ținut mult timp loc de „sală
de clasă”. Mănăstirile deveneau veritabile școli, călugării
îndeletnicindu-se cu scrierea, copierea și mai târziu cu
traducerea și tipărirea de cărți. Această realitate a fost
oglindită de marele istoric român A. D. Xenopol, care
afirma: „de la constituirea statului până la Vasile Lupu,
nu existau în țara Moldovei decât școli bisericești.
67
EDUCAŢIE”
Aceste școli erau alipite pe lângă biserici, cu deosebire

pe acolo pe unde se afla câte un dascăl cărturar”33.
Dascălii și ierarhii cărturari erau oameni culți, cu
orizonturi largi, familiarizați cu progresele din domeniul
educațional din alte țări, care dețineau vaste cunoștințe
din diferite domenii și erau, totodată, buni cunoscători ai
limbilor folosite la acea vreme, cum ar fi elina, greaca,
franceza și slavona.
Aceste aspecte au fost abordate și în tratatele de
istorie pedagogică românească, unde școlile sunt
consemnate sub numele de școli mănăstirești. Veacuri
de-a rândul, școlile mănăstirești au fost principalele
centre de instruire. Cele mai importante funcționau la
mănăstirile Putna, Neamț, Moldovița, Agapia, Secu, Trei
Ierarhi, Șcheii Brașovului, Ieud, Vad, Cozia, Tismana,
Peri, Hurezi34.
Mănăstirea Putna era cel mai înfloritor centru de
cultură din mediul rural. Acolo funcționa o școală slavo-
română care a devenit apoi un fel de școală domnească, o
academie teologică organizată în timpul lui Vartolomei
Măzăreanu, după modelui Academiei de la Kiev.
33
Michail I. Michăileanu, Viața și activitatea Mitropoliei Moldovei
și Sucevei Iacob II Stamate, București, 1895, p. 52 -53 apudPr.
Prof. Dr. Ion Vicovan, Mitropolitul Iacob Stamate, „Pestalozzi al
românilor”, și preocupările sale pentru învățământ în Teologie și
Viață, 2000, an 10, nr. 1-6, p. 220;
34
Ștefan Pascu, Istoria învățământului din România, Vol. 1, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 254 -255;
68
EDUCAŢIE”
La mănăstirea Neamț funcționa o școală

mănăstirească complexă cu mai multe secții: de învățat
carte (școală română-greacă-slavă), de traducători (de
limbă greacă și slavonă), de copiști, de tipografi,
miniaturiști și gravori. Activitatea culturală de aici s-a
intensificat odată cu instalarea călugărului Paisie
Velicicovschi, în anul 1779. Acum începe o bogată
activitate de traducere în limba română și slavonă a
lucrărilor scrise în limba greacă. Pentru o mai bună
cunoaștere a limbii grecești, starețul Paisie a trimis mai
mulți călugări la școala de la Mănăstirea Sfântul Sava
din București. Important este faptul că multe din cărțile
scrise și tipărite la Neamț erau cărți de învățătură și
școală: lexicoane, gramatici, retorici, psaltichii35.
La Mănăstirea Agapia funcționa o școală cu
predare în limba greacă pentru maici, unde un dascăl
bâtrân le învăța limba elină și limba greacă.
Ierarhii Bisericii Ortodoxe au militat pentru
ridicarea nivelului cultural al păstoriților lor și s-au
implicat în organizarea și susținerea financiară a școlilor
cu predare în limba română. Tot ei au încercat să facă
trecerea de la învățământul elitist, la care aveau acces fiii
preoților și ai dregătorilor, la învățământul de masă.
Iluștrii ierarhi cărturari s -au implicat activ în reformarea
învățământului.
35
Ibidem, p. 255;
69
EDUCAŢIE”
În Moldova, Iacob I Putneanul (1750-1760)

beneficiase de hotărârile Așezământului domnesc din
1747, pe când era episcop la Rădăuți și organizase acolo
o școală episcopală. În cadrul școlilor episcopale, care
funcționau în grecește, slavonește și românește, studiul
nu se limita doar la scris și citit, Ceaslov și Psaltire, ci
cuprindea și noțiuni de cronologie, istorie, geografie și
aritmetică. Școlile episcopale au fos t reorganizate sub
influența școlii de la mănăstirea Putna, pe care ierarhul o
va restructura, transformând-o într-o Academie
duhovnicească. Interesul ierarhului față de cultură rezultă
și din îndemnul adresat părinților pentru a-și trimite
copiii la școală36.
Preocupările culturale ale mitropolitului au fost
oglindite în predoslovii, pastorale și cuvinte de
învățătură. Observând lipsa manualelor din școli, în 1755
tipărește Bucvarul, punând astfel la dispoziția dascălilor
și învățăceilor cartea de căpetenie, destinată „tuturor
celor ce vor să învețe cu slove slavonești” și să așeze la
baza educației „învățătura cinstită din copilărie” 37.
Scriind în predoslovia Bucvarului său „Toată obișnuința
vieții omenești stă spre hrană, o iubitorilor de Hristos.
Creșterea pruncească atârnă cine ce fel de copil este,
36
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002, p. 68-69;
37
Teoctist, Mitopolit al Moldovei și Sucevei , În slujba ortodoxiei
românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a
culturii române, Ed. Mănăstirea Neamț, 1978, p. 41 -42;
70
EDUCAŢIE”
aceiași dacă se face mare, de este învățat, din copilărie

întru învățătură cinstită și întru frica de Dumnezeu (care
este începutul înțelepciunii), se cade a nădăjdui că acela
va fi cu bună creștere și dacă va fi mare”38, Mitropolitul
Iacob Putneanul dă sfaturi asemănătoare cu ale marelui
teolog Ioan Gură de Aur: „Să ne străduim, așadar, să le
dăm copiilor noștri educație creștină, cu încredințarea că,
atunci când vor avea evlavie și iubire de Dumnezeu, se
vor deosebi și în viața pământească prin virtuțile lor.
Căci toți îl respectă pe omul virtuos și bun, chiar dacă ar
fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc și-l urăsc pe ce
rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat (...) nu le lăsați deci
bogății, ci învățătură și virtuți” 39.
Bucvariile sau Bucoavnele au fost primele cărți
propriu-zise pentru școală. Din ele, copiii deprindeau nu
numai cititul și scrisul, ci și primele învățături de
credință. Educația se făcea în spirit creștin, urmărindu -se
formarea caracterului religios-moral al copiilor.
Academia duhovnicească de la Putna s-a bucurat
de un deosebit interes din partea mitropolitului Iacob
Putneanul, în urma retragerii lui acolo. Transformarea
școlii de la Putna în Academie constituie începutul unei
epoci glorioase în istoria culturală a mănăstirii. La
inițiativa mitropolitului Iacob și a arhimadritului
38
Ibidem, p. 77;
39
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed. Cartea Ortodoxă-
Egumenița, Galați, 2007, p. 123-125;
71
EDUCAŢIE”
Vartolomeu Măzăreanu, Academia a fost organizată

după modelul celei de la Kiev întemeiată de Petru
Movilă. Dintr-o scrisoare adresată de arhimandrit
monahului Teodosie Scânteie, aflăm disciplinile care se
predau: „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul moldovenesc
și rusăsc, Alcătuirea scrisorilor în moldovenește,
Gramatica, Geografia, Retorica, Piatra scandelei, Istoria
Bisericii după Eusebiu și alți istorici de la începutul
creștinătății și Scurtata teologie platonească, dar mai cu
seamă cântarea svântă, cum mai măiastră nu se poate
alta”40.
Academia duhovnicească de la Putna a contribuit
și la pregătirea logofeților Moldovei. Interesante sunt și
metodele practicate în învățare, accentul fiind pus atât pe
memorizare, cât și pe înțelegere. În școală învățau
oameni de toate vârstele, care la absolvire primeau o
carte, adică un atestat41.
Domnitorii înșiși le încredințau mitropoliților
supravegherea școlilor și a dascălilor. Domnitorul
Grigore Ghica a deschis în 1727 o școală pe cheltuiala sa
la Iași și printr-un hrisov stabilea înființarea unor școli
pe lângă episcopiile de Roman, Rădăuți și Huși, care se
vor afla sub oblăduirea episcopilor. Domnitorul Grigore
Calimachi (1761-1764, 1767-1769), a întărit hrisovul
40
Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002, p. 72;
41
Ibidem;
72
EDUCAŢIE”
școlilor din Iași și l -a însărcinat pe mitropolit „cu

purtarea de grijă și cercetarea asupra dascălilor, ca să
pună nevoința asupra ucenicilor, să-i învețe și să-i
procopsească cum se cade”42.
Preocupări pedagogice speciale în vederea
îmbunătățirii sistemului de învățământ a avut
Mitropolitul Iacob II Stamati (1792-1803), care poate fi
considerat un adevărat reformator al învățământului din
Moldova. Remarcabile sunt îndrumările pedagogice
cuprinse într-un document elaborat de el și rămas în
istorie sub numele de Anaforaua mitropolitului Iacob
Stamati. Anaforaua, adică o dare de seamă, memoriu sau
raport, a fost redactată, „după luminată poruncă”, în
aprilie 1800 și prezenta starea școlilor din Moldova , în
special a Academiei domnești din Iași, scopul fiind spre
mai bună starea și statorniciea acestui deobștie folositor
lucru (n.n.școala )43.
Raportul, structurat pe 9 puncte sau ponturi, a fost
elaborat de membrii Epitropiei școlilor, din care făceau
parte mitropolitul și alți trei boieri mari. Este prima dată
42
Michail I. Michăileanu, Viața și activitatea Mitropoliei Moldovei
și Sucevei Iacob II Stamate, București, 1895, p. 55 apudPr. Prof.
Dr. Ion Vicovan, Mitropolitul Iacob Stamate, „Pestalozzi al
românilor”, și preocupările sale pentru învățământ în Teologie și
Viață, 2000, an 10, nr. 1 -6, p. 222;
43
Diac. Dr. Alexandru Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni-Iacov
Stamati, Ed. Atelierele grafice Alexandru A. Țerek, Iași, 1946, p.
118;
73
EDUCAŢIE”
când, într-un document oficial, sunt făcute recomandări

didactice, pedagogice și practice referitoare la
desfășurarea procesului instructiv-educativ44.
În memoriul prezentat domnitorului, mitropolitul
Iacob Stamati compara sistemul de învățământ din
Moldova cu cel al altor popoare, recomandând, de
exemplu, studiul limbii greacești, dar criticând aspru
metodele utilizate atunci în predarea ei. Mitropolitul
Iacob este adeptul unui învățământ modern, baz at pe
principii și metode specifice, de aceea prezintă folosul
învățământului intuitiv și concretizează principiile în
exemple, recomandând ca învățarea să pornească de la
cele știute. Ia poziție împotriva abuzului de memorizare,
specific acelei epoci și s usține necesitatea predării
științelor (geometrie, matematică, filosofie), întrucât el
credea că „o academie fără epistimuri este ca o casă fără
ferești” 45.
Anaforaua mai reglementa durata școlii,
examenele și vacanțele, propunea limba latină pentru
predarea dreptului și limba greacă pentru celelalte
discipline, prevedea drepturile și îndatoririle elevilor,
sarcinile păzitorului cărților școlii și atribuțiile
44
N. C. Enescu, Data anaforalei Mitropolitului Iacob II Stamati
privitoare la școlile din Moldova , în MMS, în XLVII, nr. 3-4,
1971, p. 192 apud Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Mitropolitul Iacob
Stamate, „Pestalozzi al românilor”, și preocupările sale pentru
învățământ în Teologie și Viață, 2000, an 10, nr. 1 -6, p. 222;
45
Trinitas, Vol. 2, Iași, 2002, p. 97-98;
74
EDUCAŢIE”
epitropilor școlari, datori să supravegheze acest „de

obște folositor lucru al patriei și lui Dumnezeu plăcut ”46.
Dorind să ridice nivelul și eficiența sistemului de
învățământ moldovenesc, Mitropolitul Iacob Stamati
face recomandări competente cu privire la toate
problemele școlii și sfătuiește ca în școli să se cultive
dragostea față de Dumnezeu și de țară47.
Preocupările în domeniul educației s -au
concretizat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și
începutul secolului următor, în apariția unor lucrări de
pedagogie. Prima de acest fel, Pedagogia lui Iosif
Mesiodax, dacul din Moesia, era un studiu în limba
greacă asupra educațieicopiilor care a și fost publicat la
Veneția în anul 1779 48.
De menționat este și preocuparea călugărului
Grigorie, numit ulterior mitropolit al Țării Românești cu
numele Grigorie al IV-lea Dascălul, în domeniul
învățământului, gândirea sa pedagogică fiind teoretizată
într-o lucrare de pedagogie, intitulată „Pedagogie
creștină, adică tratat despre bunacălăuzire a copiilor,
creșterea și alcătuire care trebuie să fie dată de părinții
cucernici și de virtuoșii dascăli scrisă de cel între monahi
46
Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Mitropolitul Iacob Stamate, „Pestalozzi
al românilor”, și preocupările sale pentru învățământ în Teologie
și Viață, 2000, an 10, nr. 1-6, p. 226;
47
Ibidem;
48
Nicolae Iorga, Un pedagog moldovean pela 1800, în Academia
Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom. XIII. Mem
14, p. 315;
75
EDUCAŢIE”
prea mic Grigorie din Țara Moldovei și revăzută cu

îngrijire de cel între cei mai buni dascăli dumnealui
Nicodim din Naxos pentru folosul întregii lumi
ortodoxe”. Manuscrisul de 57 de pagini, alcătuit undeva
între anii 1792-1812, prezintă ideile pedagogice în mod
sistematic și face referire numai la problemele de
educație și învățământ specifice școlii, fiind considerat
una din primele lucrări de pedagogie școlară sistematică
redactată de un român.49
Ca adept al iluminismului, autorul recomanda
scrierea unor cărți de folos pentru ridicarea nivelului de
cultură al poporului. Bun cunoscător al operei Sfântului
Ioan Hrisostom, din a cărui operă a și tradus, călugărul
cărturar îi sfătuia insistent pe părinți să -și trimită
devreme copiii la școal ă, la vârsta la care pot fi modelați
cu ușurință, așa cum ar proceda un îmblânzitor cănd vrea
să dreseze puiul de animal sau grădinarul care mută un
copac tânăr, arătând că scopul educației era nu doar
informativ, ci mai ales formativ, părinții și mai ales
profesoriifiind modelele de la care elevii urmau să
deprindă „literele, pietatea și virtutea, o credință dreaptă
și moravuri cu adevătat creștine”50.
49
N. C. Enescu, S. Iancu, Grigorie Dascălul și gândirea lui
pedagogică, în Comunicări prezentate la sesiunea științifică din
13-15 martie 1965, Universitatea „Al. I.Cuza” Iași, p. 60;
50
Nicolae Iorga, Un pedagog moldovean pela 1800, în Academia
Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom. XIII. Mem
14, p. 320;
76
EDUCAŢIE”
Urmând recomandarea dascălului, făcută la

terminarea școlii, de a purta de grijă sufletului,
singurului lucru nepieritor, educația în spiritul valorilor
creștine începută de învățăcei în școală va fi continuată
de ei tot restul vieții lor 51.
Înțelegând faptul că realitățile vremii cereau un
sistem de învățământ bine organizat, în planul de
învățământ recoma ndat de Grigorie își găseau loc de
cinste și discipline laice, precum gramatica, filozofia și
științele, pe care cărturarul le prețuia. Se prevedea, de
asemenea, un orar al zilei școlare, format din lecții cu
durata de 60 de minute, separate prin pauze; prin această
mențiune, pedagogia lui Grigorie depășea nivelul
timpului său, deoarece lecțiile din cadrul academiilor
domnești durau o oră și jumătate și nu erau totdeauna
urmate de pauze52.
Preocuparea pentru folosirea metodelor didactice
adecvate și pentru respectarea unor principii didactice cu
justificări psihologice interesante denotă faptul că
Grigorie Dascălul împărtășea idei pedagogice
asemănătoare sau identice cu ale unor importanți
pedagogi apuseni, precum Comenius și Bassedow, idei
pe care care le exprimă într-un stil personal53.
51
Ibidem, 322;
52
N. C. Enescu, S. Iancu, art. cit., p. 64;
53
Ibidem, p. 67;
77
EDUCAŢIE”
În semn de recunoaștere pentru activitatea

pastorală, culturală și duhovnicească, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a aprobat trecerea în rândul
sfinților a ierarhilor ortodocși care și-au pus întreaga
viață în slujba luminării neamului.
Bibliografie:
A. Izvoare:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed.
Cartea Ortodoxă-Egumenița, Galați, 2007;
B. Cărti:
2. Arăpasu,Teoctist, Mitopolit al Moldovei și
Sucevei, În slujba ortodoxiei românești, a
năzuințelor de unitate națională și de afirmare a
culturii române, Ed. Mănăstirea Neamț, 1978;
3. Ciurea, Diac. Dr. Alexandru, Figuri de ierarhi
moldoveni-Iacov Stamati, Ed. Atelierele grafice
Alexandru A. Țerek, Iași, 1946;
4. Michăileanu, Michail I., Viața și activitatea
Mitropoliei Moldovei și Sucevei Iacob II
Stamate, București, 1895;
5. Pascu, Ștefan, Istoria învățământului din
România, Vol. 1, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1983;
6. Vicovan, Pr. Prof. Dr. Ion, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Vol. 2, Iași,
2002.
C. Periodice:
7. Enescu, N. C., Data anaforalei Mitropolitului
Iacob II Stamati privitoare la școlile din
Moldova, în MMS, în XLVII, nr. 3-4, 1971;
78
EDUCAŢIE”
8. Enescu, N. C., Iancu,S., Grigorie Dascălul și

gândirea lui pedagogică, în Comunicări
prezentate la sesiunea științifică din 13-15 martie
1965, Universitatea „Al. I.Cuza” Iași, p. 60;
9. Iorga, Nicolae, Un pedagog moldovean pela
1800, în Academia Română, Memoriile Secțiunii
Istorice, Seria III, Tom. XIII. Mem 14.
10. Vicovan,Pr. Prof. Dr. Ion, Mitropolitul Iacob
Stamate, „Pestalozzi al românilor”, și
preocupările sale pentru învățământ în Teologie
și Viață, 2000, an 10, nr. 1-6;
79
EDUCAŢIE”
CÂTEVA DOVEZI ALE ŞTIINŢEI ÎN

SPRIJINUL CREDINŢEI
Pr. Prof. Daniel Popa
Educaţia presupune un efort de introducere a

celor tineri în paradigmele de cunoaştere, dar şi de
simţire şi trăire specifice unei comunităţi. Aşadar,
perimetrul cultural nu se reduce numai la ştiinţă, artă,
filosofie, ci presupune şi fondul atitudinal de credinţe al
unei comunităţi. În viziunea teologică, credinţa exprimă
certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu. Între
cunoaştere şi credinţă însă, nu se instalează raporturi de
opoziţie sau de contradicţii, ci relaţii de continuitate,
complementaritate şi susţinere reciprocă. Căutarea
adevărului şi căutarea sau găsirea lui Dumnezeu sunt
atitudini perfect compatibile, care, în mod concret ar
trebui să caracterizeze fiecare fiinţă în parte. Sunt situaţii
în care , aceste acte, profesate unilateral, conduc mai
degrabă la dezagregare existenţială. Fericitul Augustin
spunea: „Dacă nu veţi crede nu veţi înţelege” dar, pe de
altă parte credem ceea ce înţelegem.54
Ştiinţa în lumina ultimelor descoperiri nu poate
decât să reveleze Creaţia lui Dumnezeu şi să furnizeze
religiei datele care să-i întărească demersul. Omul de
54
Cucoş, Constantin, 1999, Educaţia religioasă, Iaşi, Editura
Polirom, p. 91-92;
80
EDUCAŢIE”
ştiinţă cel mai obiectiv, cu cât pătrunde mai adânc în

tainele Universului, cu atât se apropie mai mult de
divinitate, iar discursul religios contemporan trebuie să
ţină pasul cu tot ce este nou şi modern în câmpul
ideologiei ştiinţifice actuale.55 „Cunoaşterea obiectivă,
adevărul obiectiv sunt termeni convenţionali, care nu au
decât o semnificaţie secundară. Cunoaşterea ştiinţifică
obiectivă are o importanţă ştiinţifică enormă pentru om
şi pentru relaţiile lui cu universul. Dar ea nu are în
vedere decât secundarul şi nu primordialul, iar critica
filosofică e cea care-i conferă lumii adevăratul ei sens, ce
poate scăpa specialiştilor în ştiinţă”, spunea Berdiaev.56
Numeroşi oameni de ştiinţă sunt împinşi astăzi spre
credinţă de însăşi activitatea lor. Dacă este adevărat că
universul are un început, după cum cad de acord astăzi
cosmologii moderni, atunci începutul universului implică
o cauză transcendentă universului. Dacă legile fizicii
sunt ajustate foarte fin pentru a face posibilă viaţa, după
cum descoperă fizicienii contemporani, atunci există pe
semne un Creator care le-a ajustat astfel. Dacă celula
conţine informaţie, aşa cum arată biologia moleculară,
faptul acesta sugerează creaţie inteligentă.
Teoria Big Bangului
55
Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă Conţinut şi forme de
realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 90;
56
Berdiaev, Nikolai, 1994, Adevăr şi revelaţie, Editura de Vest,
Timişoara, p. 47;
81
EDUCAŢIE”
„La început a fost o explozie”, explică în

„Primele trei minute ale universului” fizicianul Steven
Weinberg, laureat al premiului Nobel. „Nu o explozie ca
pe Pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi
răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult
aerul înconjurător, ci o explozie care a avut loc simultan
peste tot, umplând de la început tot spaţiul, unde fiecare
particulă a fost proiectată departe de orice particulă....
materia aflată în expansiune era alcătuită din particule
elementare, electroni ... pozitroni ... neutrini ... interesant
este că existau şi fotoni. Universul era plin de lumină”.57
Dar ce ne spune Sfânta Scriptură despre aceasta? În
primul rând ne spune că Dumnezeu a creat lumea prin
Cuvântul Său, iar prima manifestare a actului creator a
fost: „Să fie lumină!” Nu este surprinzător că fizica
cuantică a ajuns astăzi la acelaşi adevăr al revelaţiei, cum
că temeiul ultim al lumii noastre sensibile este energia,
adică lumina!58
Dar ce anume a provocat apariţia bruscă a
universului? Este întrebarea pe care şi-o pun oamenii de
ştiinţă. Iar răspunsul porneşte de la argumentaţia că tot
ce începe să existe are o cauză. Lucrurile nu vin în
existenţă fără o cauză, din nimic. Când Albert Einstein a
elaborat teoria generală a relativităţii, în 1915, şi a
57
Steven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Editura
Politică, Bucureşti, trad. Gheorghe Stratan, p. 22-23;
58
Pr. Gheorghe, Popa, Lege şi iubire, 2011, Editura Doxologia,
Iaşi, p.14;
82
EDUCAŢIE”
început să o aplice universului, în ansamblul său, a

constatat cu surprindere că teoria sa nu permitea
existenţa unui univers static. Potrivit ecuaţiilor din teoria
sa, universul ar trebui să sufere fie o explozie, fie o
implozie. În anii 1920, matematicianul rus Alexander
Friedman şi astronomul belgian George Lemaître au
reuşit să elaboreze modele teoretice pe baza teoriei lui
Einstein şi au prezis că universul se află în expansiune.
Asta înseamnă, desigur, că dacă ne-am întoarce în timp,
am ajunge la un moment originar unic al universului,
înainte de care acesta nu exista. Astronomul Fred Hozle
a poreclit acest moment Big Bang, Marea Explozie şi aşa
i-a rămas numele. Big Bang-ul n-a fost însă un
eveniment accidental, ci unul planificat, aşa încât să facă
posibilă apariţia vieţii inteligente. 59 Care ar fi aşadar,
caracteristicele cauzei care a declanşat totul? Cauza
spaţiului şi a timpului trebuie să fie necauzală,
neîncepută, atemporală, aspaţială şi imaterială, o fiinţă
personală înzestrată cu voinţă liberă şi cu putere uriaşă,
adică Dumnezeu.
Mărturia Fizicii:
Robin Collins, un reputat filosof american şi
profesor universitar este şi un avocat proeminent în
filosofia argumentului de reglaj fin al universului pentru
existenţa lui Dumnezeu, potrivit căreia faptul că legile şi
59
Lee, Strobel, Pledoarie pentru Creator, 2010, Editura „Cartea
Creştină”, Oradea, p.123;
83
EDUCAŢIE”
constantele fizicii sunt reglate fin pentru existenţa vieţii,

conduc la o cauză inteligentă în spatele universului.60
Ajustarea fină a universului se referă la echilibrul
extraordinar dintre legile şi parametrii fundamentali ai
fizicii şi condiţiile primare ale universului. Mintea
noastră este incapabilă să perceapă precizia unora dintre
aceste echilibre. Rezultatul lor este un univers care
prezintă exact condiţiile necesare pentru întreţinerea
vieţii. Coincidenţele sunt pur şi simplu prea frapante ca
să fie rodul întâmplării, amprenta proiectului fiind
copleşitoare. Ca viaţa să existe,aproape tot ce ţine de
structura de bază a universului trebuie să atingă o stare
de echilibru foarte delicat, ca pe muchie de cuţit, acesta
este rezultatul descoperirilor ştiinţifice a ultimilor zeci de
ani. Coincidenţele sunt mult prea uimitoare pentru a le
pune pe seama hazardului ori pentru a pretinde că nu
există nici o explicaţie. Valorile parametrilor de
funcţionare sunt stabilite cu pre mare precizie ca să fie
rodul unui simplu accident, iar producerea unui univers
apt să susţină viaţa reclamă calibrarea precisă a peste
treizeci de parametri fizici sau cosmici diferiţi.
Referindu-se la forţa de gravitaţie, unul din aceşti
parametri, dacă ea s-ar modifica, R. Collins face
următoarele aprecieri: „animalele cu o talie apropiată de
cea a omului ar fi strivite... într-o lume imaginară unde
forţa de gravitaţie este puternică, chiar şi insectele ar
60
https://en.wikipedia.org/wiki/Robin_Collins;
84
EDUCAŢIE”
avea nevoie de picioare groase care să le susţină şi niciun

animal n-ar putea atinge dimensiuni cu mult mai mari
decât cele ale insectelor. De fapt, o planetă unde atracţia
gravitaţională ar fi de o mie de ori mai puternică decât pe
pământ ar avea un diametru de doar 12 metri, insuficient
pentru a dezvolta un ecosistem. În plus, dacă forţa
gravitaţiei ar creşte de numai trei mii de ori, stelele cu
durata de viaţă mai mare de un miliard de ani –
comparabile cu soarele nostru, a cărui durată de viaţă
este de zece miliarde de ani – n-ar putea exista.”61
Mărturia Biochimiei:
Charles Darwin în „Originea speciilor” a spus:
„Dacă s-ar putea demonstra că există vreun organ
complex care nu s-a putut forma prin nenumărate
modificări mici şi succesive, teoria mea s-ar prăbuşi cu
totul”62
Un sistem sau un dispozitiv are o complexitate
ireductibilă atunci când este alcătuit dintr-un număr de
componente diferite care conlucrează toate împreună
pentru a îndeplini sarcina sistemului, iar dacă s-ar
îndepărta o singură componentă, sistemul nu ar mai
funcţiona. Un sistem de o complexitate ireductibilă este
foarte puţin probabil să fi fost alcătuit piesă cu piesă
printr-un proces darwinist, pentru că sistemul trebuie să
61
Lee Strobel,op.cit. p.151-154;
62
Charles Darwin, Originea speciilor, Bucureşti, Editura
Academiei ... 1957, p. 164;
85
EDUCAŢIE”
fie complet ca să poată funcţiona. Evoluţia nu poate

produce o singură maşinărie biologică de complexitate
ireductibilă, pentru că procesul e mult prea complicat.
Probabilitatea ... este infimă. Şi un asemenea sistem nu-l
poţi produce direct prin nenumărate modificări mici şi
succesive, pentru că oricărui sistem i-ar lipsi o
componentă şi în consecinţă nu ar funcţiona. Nu ar avea
nici un temei ca să existe.Iar selecţia naturală opereazăm
asupra unor sisteme care funcţionează deja.63 Michael J.
Behe, profesor universitar la Universitatea Lehigh,
Pennsylvania, USA, promotor al teoriei designului
inteligent şi al complexităţii ireductibile, demonstrează
in cartea Darwin Black Box (Behe 1996) pe baza
studiului asupra cililor, nişte perişori de forma unor bice
care se regăsesc în exteriorul celulei, mecanisme
biologice foarte complexe alcătuite din circa două sute
de particule proteice, că părţile lor componente luate
individual nu ar putea să funcţioneze separat şi nici nu ar
putea fi explicate prin evoluţie ci numai un Proiectant
Inteligent care a aşezat toate părţile la un loc şi le-a făcut
să funcţioneze ca un tot, ca nişte vâsle mici care mişcă
celula.64 O demonstraţie similară o face profesorul şi în
ce priveşte flagelul bacterian.
ADN - ul: La începutul anilor 50, americanul
James D. Watson şi britanicul Francis Crick, laureaţi ai
63
Lee, Strobel, op.cit.,p. 228-229;
64
https://en.wikipedia.org/wiki/Michael_Behe;
86
EDUCAŢIE”
Premiului Nobel, sunt consideraţi drept primii care au

descifrat structura de dublă spirală a ADN – ului. Cei
1,80 m de ADN care sunt strâns înfăţuraţi în fiecare
celulă din cele o sută de mii de miliarde de celule ale
trupului nostru, asigură informaţia genetică necesară
creării tuturor proteinelor ce alcătuiesc organismul
uman. De fapt, fiecare dintre cele treizeci de mii de gene
conţinute în cele douăzeci şi trei de perechi de
cromozomi ai noştri, poate genera 20500 de tipuri
diferite de proteine. Capacitatea uimitoare a ADN-ului
de a conţine această cantitate de informaţie este
codificată cu o precizie extraordinară într-un alfabet
chimic format din patru litere: A,C,G şi T.65 Dean
Kanyon, un alt profesor emerit la San Francisco State
University, în urma anilor petrecuţi în laboratoarele de
cercetare ajunge la concluzia că doar o formă foarte
înaltă de inteligenţă ar fi putut crea un aparat celular atât
de complicat. Noul domeniu al geneticii moleculare ne
pune la dispoziţie dovada cea mai elocventă că pământul
este rezultatul unui proiect inteligent.66
Aşadar, ştiinţa este astăzi un partener sustenabil
al religiei pe calea descoperirii lui Dumnezeu din
Creaţie. Revelaţia naturală a lui Dumnezeu ne vorbeşte
mai mult ca oricând prin ştiinţă despre existenţa Lui, iar
discursul educaţional religios nu poate decât să
65
https://ro.wikipedia.org/wiki/ADN;
66
https://en.wikipedia.org/wiki/Dean_H._Kenyon;
87
EDUCAŢIE”
folosească cu succes toate datele care converg spre

existenţa lui Dumnezeu şi apoi să aducă şi celelalte date
ale spiritualităţii pentru ca omul să se desăvârşească, să
ajungă la o asemănare cât mai mare cu Dumnezeu.
TENDINŢE ALE LIMBII ROMÂNE

LITERARE ACTUALE
Cristian Popa
Școala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău
Limba română actuală, după Valeria Guţu

Romalo, reprezintă o etapă din evoluţia limbii române, a
cărei durată variază în funcţie de modul de fixare a
limitelor ei, limba română actuală reprezintă etapa cea
mai recentă a limbii române contemporane. Şcoala este
cea care dezvoltă vorbitorilor conştiinţa diferenţelor
posibile dintre modalităţile de expresie recomandate de
norme şi deprinderile lingvistice dobândite.
Varianta literară contribuie la statutul limbii
române standard, aceasta fiind rezultatul extinderii
variantei literare şi la comunicarea curentă, neoficială şi
familiară. Astfel, varianta literară reprezintă un sistem
de variante socioprofesionale, corelate prin limbajul
standard, şi de variaţii între solemn, oficial, colocvial şi
familiar.
88
EDUCAŢIE”
Două aspecte sunt vizibile în configurarea

variantei literare a limbii actuale, preponderenţa stilului
ştiinţific, acesta cunoscând o dezvoltare deosebită prin
îmbogăţire, diversificare şi primenire, precum şi zona
lexicală a politicului unde au apărut numeroase
schimbări lingvistice. Astfel termeni tehnici apar în
publicistică, literatură chiar şi în critica de artă.
Sintagma limba de lemn a fost des utilizată în
ultimele două decenii, ea trimiţând la stereotipie şi
sărăcie de vocabular şi în mare parte era asociată
societăţii totalitare. Însă, astăzi se pare că limba de lemn
din perioada comunistă s-a transformat, fiind înlocuită cu
noua limbă de lemn a societăţii capitaliste şi a societăţii
„corect-politice”. Astfel apar schimbări semantice dar şi
de percepţie a cuvintelor. Cuvinte ca activist, comunist,
bolşevism, tovarăş, etc., au conotaţie negativă, pe când o
serie de termeni au fost „reabilitaţi”: capitalism, profit,
proprietate particulară, etc.
Limba română se caracterizează, aşa după cum
observă lingvistul G. Ivănescu în „Istoria limbii
române”, prin faptul că în faza de creare a limbii literare
a împrumutat elemente lexicale din latină, apoi a
împrumutat elemente neologice din limbile romanice
ceea ce a dus la existenţa a două stiluri în limba română:
unul cu termeni autohtoni şi altul cu termeni neologici
inutili.
Astăzi trecem printr-un nou proces de refacere şi
transformare a limbii române, influenţele externe fiind
89
EDUCAŢIE”
vizibile. O dată ar fi prezenţa anglicismelor la o scară

largă în vorbirea mai ales a tinerilor dar şi în presă,
apariţia limbajului SMS, limbaj influenţat de noile
tehnici ale comunicării, de apariţia Internetului şi a
mijloacelor moderne de interacţiune (chat, forum, reţele
de socializare, messenger).
Limbajul SMS s-a dezvoltat datorită dezvoltării
tehnologiilor informaţiei şi a comunicaţiilor. Noile
tehnologii de comunicaţie au tendinţa de a înlocui
mijloacele clasice de informare, spaţiul virtual
dezvoltându-se rapid astfel încât publicaţiile tipărite au
migrat în spaţiul on-line, devenind o alternativă de
informare la cea clasică, iar o parte din publicaţii chiar
au ajuns să publice doar pe Internet. Ca atare, mediul
on–line este un mediu extrem de dinamic, dialogul pe
diferite platforme de chat cerând o viteză de reacţie
crescută, accelerată, fiind un dialog în timp aproape real,
trebuie să răspunzi imediat interlocutorului, această
nevoie de sincronizare ducând la scurtarea mesajului, la
nevoia de abrevieri, mesajul neputând fi editat decât
parţial. Se întâmplă acest lucru datorită legii minimului
efort, utilizatorii dorind să transmită cat mai multe
informaţii într-un interval de timp foarte scurt, acest
lucru fiind în favoarea creaţiei lingvistice.
Abuzul utilizării neologismelor este vizibil în
domeniul ştiinţei şi tehnicii, în comerţ, politică şi cultură.
De asemenea sursele de împrumut s-au diversificat,
limbile romanice sunt concurate de engleză, şi într-o mai
90
EDUCAŢIE”
mică măsură de limba germană. Termenii din limba

engleză au invadat limba română încă din ultimele
decenii ale sec. XX, ei fiind prezenţi în limbajul
jurnalistic, în limbajul sportiv, limbajul televiziunii şi al
filmului, al modei. Odată cu extinderea utilizării
calculatorului termenii informatici sunt utilizaţi pe scară
largă, o parte din ei au intrat în dicţionare.
Procesul de adaptare a neologismelor este unul ce
necesită timp, fenomenul de adaptare a neologismelor
recent atestate în lexicul limbii române sunt prescriptive,
ele recomandă un anumit mod de exprimare. Ştefania
Isac arată în articolul său Dublete lexicale vs adaptarea
neologismelor, cazul unor neologisme cum ar fi pick-up,
recomandat iniţial a fi pronunţat [pic up], azi Dex-ul
recomandă pronunţia [pic ap]. Tendinţa actuală din
limba cultă este orientată spre preluarea termenului străin
cu ortografia şi pronunţia originară (design, site) dar
există şi ezitări între variante care urmează scrierea şi
variante care reflectă pronunţia: camping, training,
manager, brainstorming. La fel este cazul dubletelor:
sandviş-sendvici, clovn-claun, fotbal-futbol. Vorbitorul
adult priveşte cu neîncredere apariţia dubletelor
româneşti, acest fenomen dând naştere unor sinonime
lexicale prin îmbinări terminologice: bodyguard-gardă
de corp, congresman-parlamentardin SUA, scotch-hârtie
adezivă.
Pe lângă neologisme nu lipsesc din limba română actuală
cuvintele neaoşe, arhaismele, uneori fiind utilizate alături
91
EDUCAŢIE”
de neologisme şi termeni tehnici: a operei de tălmăcit,

întâlnirea muzicii cu poezia în acest lăcaş al muzelor,
prăznuirea actului Unirii, o măsură statornicită de
proiect, a aspiraţiei sale înditruite, a unui pătrar de
veac, destinul personajelor grăieşte, şi-a găsit sălaşul
potrivit, mai este un calup de probleme pe care le-am
pregătit, etc.(Valeria Guţu Romalo)
Dinamismul extrem al evoluţiei limbii române
poate fi observat dacă vom analiza limbajul presei scrise
şi audiovizuale, aici întâlnim manifestări diverse, şi se
pot observa cel mai bine inovaţiile lingvistice, acestea
putând deveni apoi normă sau dimpotrivă, vor rămâne un
fenomen lingvistic trecător, o modă lingvistică, aşa cum
de altfel a observat profesorul G. Gruiţă în cartea sa
„Moda lingvistică 2007”.
Mijloacele moderne de transmitere a informaţiei
pot deveni un reper în impunerea sau dezaprobarea unor
abateri de la norma lingvistică, mai ales prin prezenţa
anumitor emisiuni conduse de lingvişti sau specialişti de
notorietate.
Un aspect controversat la ora actuală ar fi lipsa
consensului în privinţa lui î şi â, sînt şi sunt, o oarecare
dezordine persistă deşi lucrurile se pare că se îndreaptă
spre adoptarea noii ortografii, acest fapt datorându-se
şcolii care impune acestă nouă normă, încet dar sigur.
Valeria Guţu Romalo consideră că adoptarea noii norme
ortografice din 1993 este din perspectiva evoluţiei
istorice a ortografiei româneşti un regres atât ştiinţific,
92
EDUCAŢIE”
cât şi din punctul de vedere al accesibilităţii sistemului

ortografic. Proiectul de reformă a ortografiei a fost
primit negativ de majoritatea specialiştilor români din
toate centrele universitare.
Limba română este o limbă fonologică, se
întemeiază pe principiul fonetic-fonologic, cu alte
cuvinte, „scriem cum pronunţăm”, dar în realitate, apar o
serie de discrepanţe între ortografiere şi pronunţarea
literară. Valeria Guţu Romalo consideră că deprinderile
ortografice sunt în general fixate datorită şcolii, pe când
normele ortoepice, normele pronunţării corecte sunt
respectate mai degrabă sporadic şi aleatoriu.
Asocierea literei e cu a diftongului [ie] rezultă
din regula ortografică în care principiul etimologic
tradiţional a prevalat asupra celui fonologic şi priveşte
paradigma verbului a fi şi unele forme ale pronumelor
personale: eu, el, ei, ele. Greşeala apare din cauza
faptului că în limba română segmentele fonice [e] şi [ie]
nu au rol distinctiv.
O altă literă complexă este litera x, în cuvinte ca
axă, axiomă, excepţie, corespunde secvenţei fonice [cs],
iar în cuvinte ca exact, a exala se recomandă rostirea
[gz].
Alte cuvinte în care normele ortoepice sunt
nesocotite sunt împrumuturi care încep cu grupuri de
consoane având s şi ş la iniţială: stofă/ştofă,
strangula/ştrangula, stand/ştand. În cazul cuvintelor
93
EDUCAŢIE”
împrumutate din germană, regula românească urmează

pronunţarea în limba de origine: şpalt, ştaif, ştab, şpan.
Prin analogie, împrumuturile din alte limbi, litera s se
pronunţă [s]: stres (it.),standard(engl. sau fr.), strangula
(it.).Prezenţa variantelor poate fi rezultatul unei posibile
etimologii multiple (stofă poate proveni din it. Stoffa, dar
poate fi şi din germ. Stoff.).
Alte cuvinte cu variante de rostire: desinenţă,
premisă, disertaţie, filosofie.
Particularitatea limbii române este de avea accent
liber, accentul poate fi asociat cu oricare din silabe. În
unele situaţii, poziţia accentului are rol de a distinge
omonime: companie, haină, august, mobilă, mozaic.
Cuvântul profesor acceptă două variante de accentuare:
profesor/profésor, diferenţele de accentuare se pot datora
modelului accentual al limbii sursă.
Numele de familie denumind profesiuni,
Croitoru, Dulgheru, Cojocaru cunosc variante în care
sufixul păstrează forma etimologică –ariu/-eriu, ca
Pescariu, Dogariu, Ciubotariu. Rostirea corectă
(Pescàriu) este concurată de varianta Pescaríu sub
influenţa altui grup din onomastica românească
(Dumitriu, Gheorghiu).
În limba română actuală vom analiza, din
perspectiva presei îndesosebi, mai multe aspecte care
arată dinamismul limbii, dezvoltarea acesteia din
ultimele decenii. (G. Gruiţă)
94
EDUCAŢIE”
O serie de unităţi lexicale consacrate cu un

anumit înţeles, le întâlnim azi folosite cu sensuri noi,
sensuri adăugate după un model străin.
Astfel, interviu pe lângă sensul clasic de convorbire are
şi sensul de întrevedere, întâlnire.
Verbul a realiza cu sensul de a înfăptui i se
adaugă sensul a-şi da seama, a înţelege,a conştientiza.
A nominaliza cu sensul de a numi i s-a adăugat
sensul de a propune.
Actor îşi îmbogăţeşte semantica căpătând sensul
de făptuitor, autor al unei acţiuni.
Locaţie ajuns la noi prin intermediul limbii
franceze însemnând închiriere, sub influenţa limbii
engleze a căpătat sensul de zonă, sector, amplasament,
sediu.
Un alt fenomen interesant este migrarea
metaforelor sportive spre spaţiul public. Astfel vom
întâlni în limbajul cotidian, mai ales în discursul presei
despre politică: a intra în finală, un preşedinte-jucător, a
o da în bară, a scoate la înaintare, a lăsa în ofsaid, a fi
faultat, băiat de mingi, a ridica mingea la fileu, joc de
gleznă.
Un promume controversat ar putea fi dânsul,
acesta exprimă, conform modei lingvistice actuale,
politeţea. Lingviştii îl consideră ca o inovaţie apărută în
Ardealul de Nord, Bucovina, Moldova de Nord, apărut
într-un document pe la 1600. El a apărut prin limba
scrisă, iniţial fiind sinonim cu pronumele EL. Apoi
95
EDUCAŢIE”
devine o formă pronominală caracteristică persoanelor.

Etapa următoare ar fi adăugarea sensului de reverenţă pe
la sfârşitul sec. al XIX-lea. În sec. XX, lingviştii Al.
Niculescu şi Alexandra Roceric arătau depăşirea
sinonimiei el = dânsul, acesta din urmă aşezându-se în
categoria pronumelor de politeţe. Astfel, ei vorbesc de
constituirea sistemului ternar al politeţii şi la persoana a
III-a (el-dânsul-dumnealui), după modelul deja existent
la persoana a II-a (tu-dumneata-dumneavoastră).
Dânsul este folosit ca pronume de politeţe de
către persoane avizate, culte, chiar de filologi, la
televiziune în emisiuni culturale sau politice.
Sistemul ternar al politeţii astăzi ar fi: el-
dânsul/dumnealui-domnia sa.
Dânsul are triplă valoare :
 Varianta regional-arhaică, neliterară în raport de
sinonimie cu el (Am vrut să leg câinele, dar
dânsul m-a muşcat.)
 Varianta oficializată în raport de sinonimie cu el,
fără conotaţii de politeţe (Pe el l-am propus, dar
dânsul a refuzat.)
 Varianta în ofensivă-pronume de politeţe
dânsul=dumnealui (L-am invitat pe d-l Popescu,
dar dânsul n-a putut veni.)
În privinţa topicii numelor şi a prenumelor
există alternanţe care pot crea confuzii. Astfel, avem
numele unui fost procuror al României care apare în
96
EDUCAŢIE”
presă când Tănase Joiţa când Joiţa Tănase. Regula de

bază e sugerată chiar de transparenţa numelor: pre-
nume + nume de familie opusă structurii nume+post
nume, preferată de unguri sau turci. O cauză ar fi actele
administrative (certificate, diplome, legitimaţii sau chiar
cataloage) unde ordinea e nume – prenume. Această
variantă echivala până acum cu anonimitatea, în schimb
structura prenume-nume era rezervată celebrităţilor.
Neglijenţa onomastică poate fi considerată o lipsă de
respect pentru limba normată, ignoranţă chiar
discriminare.
În ceea ce priveşte verbele, s-a observat
fenomenul migrării verbelor de conjugarea a II-a spre
conjugarea a III-a, fenomen stopat la ora actuală. Astfel
întâlnim exprimări de genul va apare sau mi-ar place
mai rar decât în trecut. Verbele a preceda şi a succeda au
cochetat iniţial cu conjugarea a III-a (a precede, a
succede). În DOOM 2 se recomandă paradigma de
flexionare de conjugarea I: el precedă, ei succedă.
Verbul a presta, un verb tranzitiv ( a presta un jurământ)
este folosit şi fără complement direct (A continuat să
presteze în fluierăturile publuicului.) Verbul instranzitiv
a apela e folosit tranzitiv. (A fost apelat de prietenii
familiei)
Mai întâlnim fenomenul desreflexivizării uneori sub
influenţa limbii engleze (a-şi asuma, a-şi aroga, a se
interfera), fenomen apărut şi la cuvinte mai vechi (să nu
descurajeze, să nu demobilizeze). Unele construcţii fixe
97
EDUCAŢIE”
trec din registrul familiar în registrul curent (a da cu

subsemnatul, a da bine).
Limba română actuală se pare că tolerează
unele pleonasme des întâlnite în exprimare :
De ani de zile, tânjesc după acest subiect (anul
încorporeză ziua, de zile apare redundant)
Variante: ani buni, doi ani de zile - nu e simţit
întotdeauna ca inutil întrucât această exprimare arată
aprecierea subuiectivă a vorbitorului că numeralul
respectiv înseamnă mult. Al. Graur consideră
construcţiile de acest gen construcţii corecte.
Pleonasme care sunt pe cale să iasă din uz:
avansaţi înainte, un mic detaliu, a-şi aduce aportul, îşi
are propria sa glorie. Există şi o categorie a pleonasmelor
solemne : Cetăţene X, de bună voie şi nesilit de nimeni
iei în căsătorie pe cetăţeana Y ?
Pleonasme de tip parlamentar : După părerea
mea, cred că n-aveţi dreptate. După părerea d-voastră,
care credeţi că este principalul motiv al organizării de
alegeri anticipate ?
Al. Graur în «Capcanele» limbii române, arată sintagme
care sunt eronat considerate a fi pleonasme: exact la fel.
De asemenea construcţiile cu complement intern nu sunt
pleonastice: am mâncat o mâncare gustoasă, am visat un
vis frumos, etc.
Alte construcţii pleonastice: prefer mai bine să, refuză să
accepte (a refuza=a nu accepta), panaceu universal, un
procent de 10 la sută, aspecte privind cutare problemă
98
EDUCAŢIE”
(aspect=infăţişare, privire), o gamă variată de

sortimente (aceeaşi idee e exprimată de trei ori). (Al.
Graur)
Un aspect ce merită discutat este cel al
cacofoniilor. Definiţia dată de DEX este următoarea :
cacofonie= asociaţie neplăcută de sunete, suprapunere de
sunete discordante ; lipsă de armonie.(kakos= rău,
phonos= sunet).
Vorbitorii de limba română se împart în două
categorii, cei care ţin seama de etimonul grecesc şi au în
vedere orice îmbinare ce sună dizgraţios, şi cei care pun
cacofonia cu un cuvânt aparţinând limbajului copiilor.
In limba română probabilitatea unor îmbinări
nearmonioase este crescută : îmbracă cămaşa, ridică
capul, încalcă canoanele, se joacă cu focul.
Autocontrolul lingvistic duce la o anumită spaimă
anticaofonică, această teamă ducând şi ea la crearea de
alte greşeli de limbă, astfel a apărut locuţiunea
comparativă ca şi, utilizată cu scopul de evita unele
caofonii, ea s-a extins în exprimarea cotidiană şi în alte
situaţii improprii.
În construcţii de genul : L-am cunoscut ca şi
comandant, cacofonia este înlocuită de o cacologie
(greşeală de construcţie). În exemplul arătat, locuţiunea
comparativă nu e echivalentul prepoziţiei ca, în calitate
de. Această greşeală de construcţie este utilizată şi în
contexte nesuspectate de cacofonie : Infracţiunea de
99
EDUCAŢIE”
calomnie, ca şi delict de presă, va fi scoasă din Codul

Penal- Adevărul.
Pentru evitarea cacofoniilor a apărut şi virgula
anticacofonică, scrisă sau vorbită.
Sensibilizarea excesivă pentru aspectul cacofonic aduce
daune morale unor nume proprii sau unor toponime.
În abordarea cacofoniei trebuie să avem simţul
măsurii fiindcă nu există în limba română cinci sau şapte
cacofonii inevitabile ci mii de contexte cacofonice, mai
mult sau mai puţin evitabile.
Bibliografie:
1. Guţu Romalo, Valeria Corectitudine şi greşeală :
limba română azi, Humanitas, Bucureşti, 2008.
2. Gruiţă Gligor, Moda lingvistică 2007 : norma,
uzul şi abuzul, Paralela 45, Piteşti, 2006.
3. Graur Alexandru, «Capcanele » limbii române,
Humanitas, Bucureşti, 2009.
4. Ivănescu Gheorghe, Istoria limbii române,
Junimea, Iasi, 1980.
5. Mitterand, Henri, Les mots français, PUF, Paris,
1965.
6. Ştefania Isac, Dublete lexicale vs adaptarea
neologismelor în Limba română azi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2007.
100
EDUCAŢIE”
ICOANA – VALOARE EDUCATIVĂ

ŞI IZVOR DE RUGĂCIUNE
Nica Henorel
Lic. T. „N. Bălcecu” Cluj
Religia, ca disciplină de învăţământ, are, pe lângă

aspectul informativ şi un aspect formativ, iar acest aspect
formativ constă în activarea facultăţilor sufleteşti ale
elevilor în vederea formării deprinderilor religios-morale şi
aplicării în viaţa cotidiană a cunoştinţelor dobândite.
Educaţia religioasă – alături de muzică, poezie şi
pictură - se adresează sufletului (inimii), trăirii intimităţilor
omeneşti, pe când toate celelalte materii se adresează în
special gândirii, raţiunii sale. De aceea, când ne vom referi
la icoană şi la rolul său în viaţa omului, vom încerca să
arătăm că ea se adresează deopotrivă senzorialului şi
senzitivului. Însă, dacă ar rămânea numai la acest stadiu,
icoana ar fi doar o simplă operă de artă, fie ea şi
excepţională, care şi-ar atinge mai mult sau mai putin
scopul ; pe când, în fapt, ea mai aduce şi UN ALTCEVA,
acel CEVA, care se transformă în trăire religioasă:
RUGĂCIUNEA.
Dintre materialele ilustrative cu care ar trebui să
fie dotat orice Cabinet de Religie, sau măcar Şcoala, face
parte şi ICOANA. Aceasta se constituie într-unul dintre cele
mai importante instrumentare necesare în procesul de
101
EDUCAŢIE”
învăţământ, alături de Sfânta Scriptură şi manual, pentru a

înţelege fenomenul religios.
Icoana ajută deopotrivă profesorul şi elevul,
devenind un liant între cei doi în procesul de învăţământ.
Pentru profesor icoana devine un suport
material, în instrumentarul de lucru didactic, dar în
acelaşi timp pentru că el îndeplineşte şi rolul de liant
între Biserică şi Şcoală, icoana este pentru el şi un obiect
de cateheză al Bisericii pe care o reprezintă.
În schimb, pentru elev, icoana are valoare de
simbol devenind în acelaşi timp şi un ghid de lucru alături
de, şi împreună cu manualul de religie, fiind „utilizate la
susţinerea informaţiei oferite de textul de bază, pentru
rezolvarea cerinţelor unor aplicaţii, sau putând oferi noi
perspective de abordare a conţinuturilor”.
„Icoana, ( din perspectiva educaţională ) este o
carte de credintă. Prin limbajul liniilor şi culorilor ea
descoperă învăţătura dogmatică, morală şi liturgică a
Bisericii”. Liniile şi culorile se constituie într-un limbaj
codificat, care se dezvăluie „doar celor iniţiaţi”, aşa cum cei
din vechime îşi ascundeau identitatea lor de creştini în
spatele unui simbol - - ihtis -.
Pentru vremurile noastre pline de rătăcire,
icoana este un dar, ce ne poate ajuta să găsim un înţeles
vieţii. Ea ne oferă o altă viziune asupra lumii... Deloc
întâmplătoare, redescoperirea contemporană a icoanei ne
călăuzeşte către sensuri noi - pentru noi cei de acum.
102
EDUCAŢIE”
Icoana ne grăieşte nu numai despre dragostea dintre oameni

şi despre restaurarea lumii, ci şi, mai ales, despre vocaţia
fără de pereche a omului... Mai presus de timpuri, amestec
al tuturor timpurilor şi spatiilor, ea se adresează tuturor
vârstelor şi tuturor nemurilor. Contemplată cu ochii
sufletului, icoana se vădeşte a fi spatiu de întâlnire, de
dialog, de împărtaşanie... Ea sfinţeşte locul care o
adăposteşte; preacinstită, ea preschimbă fiecare locuinţă -
fie ea şi şcoala - într-o biserică domestică.
Şi pentru icoană această valoare este valoarea ei
existenţială, valoare ce se confundă cu însăşi fiinţa ei şi fără
de care ea n-ar mai fi cu adevărat icoană. Căci, chiar dacă ar
rămâne cu celelalte calităţi valorice ea ar deveni un simplu
obiect, fie el şi artistic, dar care, ca orice simplu obiect, nu
îşi mai îndeplineşte menirea morală ultimă, de înălţare a
umanităţii până la Sfinţenie. Va rămâne deci un obiect cu
valoare artistică de decor, fără un scop soteriologic, aşa cum
trebuie să fie o icoană. Şi pentru care de fapt a fost creată...
De aceea, vorbind de icoană, trebuie să subliniem
încă o dată că prima şi ultima valoare a icoanei, valoare
exprimată în lumina ADEVĂRULUI este şi trebuie să
fie întotdeauna valoarea harică. Fără de această valoare
intrinsecă a ei, şi fără de care nici nu s-ar putea defini
icoana, ca obiect auxiliar al cultului şi cale harică ce ajută
în drumul nostru spre mântuire, nici nu putem vorbi de
icoană.
Valoarea icoanei rezidă în ultimă instanţă din
aceea că ea este de fapt o reprezentare a Sacrului, a
103
EDUCAŢIE”
prezenţei harice a lui Dumnezeu în Biserică şi prin ea în

lume, ba mai mult decât atât, ea este o prezenţă energetică a
lui Dumnezeu în lume fără a face însă o amestecare valorică
şi ontologică cu lumea. Iar totuşi... atunci când până la urmă
aceasta se realizează, ea se numeşte cu majuscule:
MINUNE...
Există încă un aspect deosebit de relevant în
privinţa rostului icoanelor în cadrul Bisericii. Este vorba de
funcţia lor pedagogică. Credincioşii nu se pot închina
fără a fi învăţaţi cum să facă acest lucru şi fără a fi
învăţaţi credinţa care justifică închinarea.
În această ordine de idei, icoana nu este numai un
mediu al închinării ci şi un obiect cu intenţii pedagogice
vizibile. Fără a reduce icoana la un simplu instrument al
promovării învăţăturii de credinţă, recunoaştem rolul ei
eminent de transmitere a „ştiintei sacre”. Iar în fond şi la
urma urmei „Idealul educatiei creştine este în ultimă
instanţă vieţuirea după voia lui Dumnezeu”.
Icoana este în acelaşi timp o Evanghelie în
culori, aşa cum şi Evenghelia este o icoană verbală a lui
Hristos. Icoanele „sunt ferestre sau ochi prin care
Dumnezeu ne priveste pe noi şi noi Îl privim pe El”.
Ortodoxia nu poate fi concepută fără icoane,
căci acestea sunt tot ce este mai specific ei. Lipsită de
icoane, aceasta ar fi sluţită în însăşi fiinţa ei, căci
respingând icoana, respingem de fapt argumentul
apariţiei ei: Întruparea Mântuitorului, iar respingand
104
EDUCAŢIE”
aceasta, respingem însăşi argumentul posibilităţii

mântuirii noastre.
Pe de altă parte, icoana este totodată şi un izvor
(argument) extern al manifestării în credinţă. Este şi „o
formă smerită, tăcută, inofensivă de mărturisire a credinţei.”
Pentru că icoana de pe pereţii şcolilor, este răspunsul
acestui tineret faţă de dragostea lui Dumnezeu.
Icoana este cea mai bună formă de educaţie,
este o învăţare a iubirii. Civilizaţia „betonului” nu poate
oferi o soluţie de educaţie pentru tineret. Dar credinţa îl
poate ajuta în viaţă, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este
și ea o expresie a credinţei. Şi nimeni nu are dreptul să ne-o
ia. Este ca şi cum ne-ar lua ochii.
În absenţa credinţei, o icoană pe un perete nu
stârneşte nimic în sufletul omului. Decât cel mult respect
şi admiraţie pentru artist şi opera lui...Biserica nici nu
pierde credincioşi dacă dispar icoanele din clase, nici nu
câştigă alţii, dacă icoanele sunt păstrate în şcoală... „De
aceea putem spune că morala fără religie este o simplă
filosofie... Şi chiar dacă ar fi cea mai frumoasă filosofie şi s-
ar constitui în cel mai complet şi reuşit sistem filosofic al
tuturor timpurilor, totuşi, acest sistem n-ar putea fi
niciodată ideal din punct de vedere moral, dacă raportarea
acţiunilor sale nu s-ar face în concordanţă cu preceptele
creştine, care Îl situează pe Dumnezeu deasupra a tot şi
toate după cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Alfa şi
Omega, Începutul şi Sfârşitul...”.
105
EDUCAŢIE”
Icoana e un semn al adunării-împreună a corpului

social. Este în fapt un SIMBOL... Iar Simbolul înseamnă a
aşeza împreună, a uni, iar icoana şi celelalte simboluri
religioase sunt factori de unitate ce construiesc corpul
social, îl unifică în jurul unui principiu, unei credinţe,
unei învăţături. Deşi icoana este mai mult decât simbol,
ea funcţionează şi ca simbol. Aceasta este un mijloc de
învăţământ care facilitează transmiterea şi asimilarea
informaţiei didactice, care îl ajută pe profesor (preot) în
predare, iar pe elev (credincios) în învăţare. Dar icoana nu
trebuie percepută ca un mijloc izolat de educaţie religioasă,
deoarece ea se află într-o permanentă interacţiune cu
mediul, atât prin rolul ei de mijlocitoare între noi şi
Dumnezeu, prin harul pe care îl deţine, cât şi prin faptul ca
ea este o poartă de trecere în dincolo, într-o lume care
fascinează, dar şi intrigă în acelaşi timp.
Profesorul are menirea de a face ca icoana să
fie o imagine oferită la un text de bază, putând oferi în
acelaşi timp prin intermediul acesteia, rezolvarea unor
cerinţe sau a unor aplicaţii, cât şi oferirea de noi
perspective de abordare a conţinuturilor.
Într-o altă ordine de idei, icoana se constituie
într-un bogat material instructiv-educativ pentru elevi.
Aceasta este o adevarată carte deschisă pusă la
îndemana tuturor. Prin pictura ei, icoana le vorbeste
despre viaţa de dincolo şi de aspectele mai puţin
cunoscute ale acesteia. „Prezenţa icoanelor în nişte clase
de şcoală este cât se poate de binevenită: ea face parte din
106
EDUCAŢIE”
cateheza implicită...”, pentru că „iconografia bizantină nu

înfăţişează figuri, ci idei. Mai precis: idei prin mijlocirea
figurilor”- ne zice I.P.S. Bartolomeu Anania în cartea sa
„Cerurile Oltului”.
Elevul memorează astfel vizual noile cunoştinte
dobândite, având în acelaşi timp şi un ajutor dublu: în
înţelegerea mai uşoară a noilor precepte şi cunoştinte
predate, dar şi în memorarea cognitivă a acestora prin
intermediul imaginilor; putându-le reapela din memorie ori
de câte ori este nevoie. Îl ajută şi în memorarea şi
recunoaşterea fizionomiei sfinţilor, constituindu-se din
acest punct de vedere într-o fotografie peste timp. Tot prin
intermediul ei, elevii vor înţelege perioada istorică în care
se desfăşoară acţiunea la care se referă scena biblică, putând
vizualiza caracteristicile specifice perioadelor istorice
respective (clădiri, îmbrăcăminte, obiceiuri etc.), icoana
fiind astfel şi o radiografie a timpului istoric.
În cadrul orelor sale, profesorul de religie va
încerca să conştientizeze în elevii săi, noţiunea de
rugăciune. Asta nu înseamnă neapărat, că privirea unei
icoane aduce cu sine şi rugăciunea necondiţionată.... Nu...
Dar minima decenţă care se cere în astfel de situaţii este
obligatoriu a fi insuflată elevilor, chiar dacă de cele mai
multe ori ei vin cu acest bagaj de cunoştinte din familie.
De cele mai multe ori este de ajuns să priveşti o
icoană în timpul rugăciunii tale, pentru a te simţi intim cu
Dumnezeu. Altfel, rugăciunea devine ceva exterior, ceva ce
nu îşi găseşte un suport psihologic de care să fie strâns
107
EDUCAŢIE”
legată, devenind cel mai des un act pur formal. Privind însă
o icoană, înveţi să te rogi, iar „un om care ştie să
vorbească cu Dumnezeu aşa cum s-ar cădea să vorbească nu
mai este un om, este un înger”. Or, de multe ori, înveţi să
te rogi privind icoana, aşa cum Sf. Apostoli priveau pe
Mântuitorul atunci când Se ruga. Icoana Îl coboară pe
Dumnezeu în mijlocul nostru, fixându-L permanent pe
pământ cu ajutorul chipului realizat în Biserica Sa.
Icoana devine o anticameră a lui Dumnezeu,
căci pregăteşte prin a sa vizualizare, sufletul, pentru pasul
pe care trebuie să-l facă mai departe prin rugăciune. Se va
ajunge la o conlucrare atât de strânsă între ele încât nu vom
mai şti la un moment dat unde începe rolul icoanei şi unde
sfârşeşte cel al rugăciunii sau unde începe cel al rugăciunii
şi unde sfârşeşte cel al icoanei. Ne vom găsi în situaţia
omului simplu şi cu adevărat credincios care simte în
interior imboldul firesc de a se ruga în faţa icoanei, fără
a găsi alt sens al ei decât acela de chemare la rugăciune.
De realizare a sensului ei ca anticameră a lui Dumnezeu. Şi
aşa completând chipul icoanei cu glasul rugăciunii noastre,
vom realiza pe deplin actul de împreună lucrare a noastră cu
cel al sfinţilor, ducând mai departe până la desăvârşire
comuniunea cu ei pentru mărirea lui Dumnezeu.
Icoana este deci o rugăciune mută către
Dumnezeu, o rugăciune a sacrului către Însuşi Izvorul
Acestui Sacru, o rugăciune a unei conştiinţe către Suprema
Conştiinţă. Icoana este rugăciunea care mijloceşte pentru
o altă rugăciune. Ea preia rugăciunea credinciosului
108
EDUCAŢIE”
îndreptată către sfinţi sau Dumnezeu şi o duce mai departe,

însoţind-o pe tot parcursul cu harul ei sacru, făcându-se
astfel mijlocitoare între profan şi sacru, alăturându-se
rugăciunii omeneşti cu rugăciunea ei proprie.
Este fenomenul asemănător cu cel al sfintelor
moaşte, care independent şi indiferent de rolul pe care îl
dăm acestora în viaţa noastră, prin credinţa sau interpretarea
noastră, ele nu încetează de a fi purtătoare de har şi
sfinţenie, indiferent de loc şi timp; şi în acelaşi timp de a
răspândi în jurul lor buna mireasmă a lumii de dincolo. Şi
dacă noi nu o simţim, vina este în exclusivitate a noastră,
căci am devenit prin modul nostru de viaţă şi gândire, ne-
simţitori la cele suprasensibile şi sfinte, „asemenea
păgânilor în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la
cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina
necunoştinţei care zace în noi din pricina împietririi inimii
noastre, petrecând în nesimţire”, cum zice apostolul.
Însă considerând icoana o simplă imagine
comemorativă sau evocativă, îi vom deturna sensul
făcând din ea o imagine cadru asemeni celei a
cinematografului sau televizorului.
Bibliografie:
Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi Educaţia, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Educatia 21, nr.1/2004 Univ. Babeş-Bolyai, Catedra de
Ştiinte ale Educaţiei, Casa Cărţii de Ştiintă, Cluj-Napoca,
2005.
109
EDUCAŢIE”
Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, Bucureş-

ti, 2001.
M. Quenot, Sfidările Icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti,
2004.
Dan Ciachir, Cronica Ortodoxă, vol.I, Ed. Timpul, Iaşi,
1994.
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ,
MANDAT AL BISERICII
Prof. Otilia Bârgăoanu

Şcoala Gimnazială „Ghiţă Mocanu” Oneşti
În România, istoria educaţiei se împleteşte cu istoria

Bisericii. Astfel, primele centre de cultură, adevărate forme
de învăţământ, în fază incipientă, au fost mănăstirile şi
bisericile.
Generalizarea învăţământului românesc în mediul rural
s-a realizat cu ajutorul constant al preoţilor şi al dascălilor
de ţară, după cum aflăm din paginile memorabile ale
literaturii noastre, care evocă buchisirea după Ceaslov şi
alte cărţi de cult. La astfel de şcoli au învăţat Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Octavian Goga şi mulţi alţii.
În lume, printre cele mai prestigioase instituţii de
învăţământ, începând cu grădiniţele şi terminând cu
universităţi de vârf, sunt cele patronate de diverse Biserici
şi confesiuni creştine, care urmăresc, prin educaţie,
progresul spiritual şi devenirea echilibrată şi responsabilă a
absolvenţilor lor, ca persoane de nădejde pentru construirea
unor societăţi performante şi armonios dezvoltate.
110
EDUCAŢIE”
În prezent, Biserica Ortodoxă Română participă la

procesul educaţional prin prezenţa orei de religie în şcoală,
precum şi a formelor de învăţământ teologic integrate
structurilor învăţământului de stat mediu şi superior. Lipsa
spaţiilor adecvate a împiedicat până acum o implicare mai
energică în acest domeniu, multe dintre cele confiscate de
vechiul regim nefiind încă restituite. Cu toate acestea, a
început deja, la mai multe eparhii din ţară, înfiinţarea de
Şcoli Ortodoxe: Şcoala „Varlaam Mitropolitul“ din Iaşi,
Şcoala „Sfântul Antim Ivireanul“ din Timişoara, Colegiul
Naţional Ortodox din Cluj-Napoca etc.67
Educaţia religioasă pe care fiecare copil o primeşte în
şcoală este o etapă importantă a formării sale spirituale, dar
doar o etapă. În mod tradiţional, educaţia religioasă a
creştinului începe în prima copilărie, iar debutul acesteia este
marcat de momentul primirii Sfintei Taine a Botezului.68
Primii dascăli spirituali sunt de cele mai multe ori
părinţii şi bunicii, iar în mod firesc şi naşii, acolo unde
aceştia nu sunt doar de convenienţă. Graţie lor, copilul învaţă
primele rugăciuni, dobândeşte cunoştinţe catehetice
elementare şi alături de ei participă la slujbele bisericeşti,
familiarizându-se cu cultul divin public.
67
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt rostit cu
ocazia serbării organizate întru cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi de către
Şcoala Gimnazială „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Bucureşti, în Aula Magna
„Teoctist Patriarhul“ a Palatului Patriarhiei, 30 ianuarie 2014.
68
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi
metodice, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 44.
111
EDUCAŢIE”
Nu există copii care să nu aibă întrebări legate de

religie. Fie că e vorba de viaţa Mântuitorului Iisus Hristos,
fie că e vorba de anumite evenimente descrise în Biblie, fie
că e vorba despre cele 10 Porunci, copiii întotdeauna au
întrebări chiar dacă despre acestea toate abia urmează să se
vorbească peste câteva lecţii.69
Deci, Religia, nu este o disciplină care cumva ar putea
deveni neinteresantă pentru elevi. Religia este disciplina
care vine să plinească acea parte din interiorul omului care
în permanenţă îl caută pe Dumnezeu. Uneori chiar şi omul
matur simte că s-a depărtat de Dumnezeu şi caută să revină
în grija Tatălui, aidoma fiului risipitor, şi cu atât mai mult,
un copil care este curat cu inima crede în Dumnezeu nu
doar atunci când are nevoie de El.
Omul are o constituţie dihotomică, el este atât trup cât
şi spirit. Adeseori trupul omului este o oglindă a sufletului
lui. Clădirea unei case înseamnă formarea unor principii de
viaţă sănătoase, iar principiile sănătoase odată zidite în
stâncă, adică pe o temelie durabilă, nu pot fi zdruncinate
atât de uşor.
Omul este persoană şi se află în relaţie cu semenii săi,
într-o comuniune de persoane. Este necesar şi în acelaşi
timp şi posibil să se afle în relaţie cu Dumnezeu în Treimea
Persoanelor Sale Sfinte. Relaţia este posibilă şi devine
69
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt rostit cu
ocazia serbării organizate întru cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi de către
Şcoala Gimnazială „SfInţii Trei Ierarhi“ dIn Bucureşti, în Aula Magna
„Teoctist Patriarhul“ a Palatului Patriarhiei, 30 ianuarie 2014.
112
EDUCAŢIE”
reală prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care Se face om

şi este şi Dumnezeu. Relaţia se realizează în chip absolut în
Persoana divino-umană a Mântuitorului, în ipostaza Sa.
Deschide posibilitatea împlinirii ei tuturor creştinilor, care
conştientizează această stare creată, integrându-se în ea. Se
realizează în chip real şi direct prin lucrarea sa harică, prin
energiile necreate ale lui Dumnezeu.70
Cuvântul „ortodoxie" cuprinde două noţiuni: prima -
dreapta învăţătură despre Dumnezeu, om şi mântuire, iar
cea de a doua — dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Slăvirea
lui Dumnezeu este strâns legată de învăţătura despre
Dumnezeu, de aceea Sfinţii Părinţi au dus lupte eroice ca să
păstreze mărturisirea dreptei credinţe. Fiind pervertită
credinţa, mântuirea omului se pierde. Precum
recomandările medicului au în vedere omul sănătos şi vor
ca la această stare să-l aducă pe cel bolnav, tot astfel şi
poruncile lui Hristos ne arată firescul şi desăvârşitul mod de
viaţă. Pentru a ajunge la sănătatea duhovnicească, credinţa
ortodoxă ne arată modalitatea vindecării şi cum să ne
eliberăm de jugul păcatelor şi al morţii. Iar atunci când este
alterată credinţa, este ineficientă şi metoda de vindecare, de
exemplu, acest lucru îl întâlnim în alte confesiuni şi religii.
De aceea, Sfinţii Părinţi au luptat pentru păstrarea credinţei
autentice.
70
Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939,
p. 399.
113
EDUCAŢIE”
Omul a fost creat ca să aibă comuniune adevărată cu

Dumnezeu. Sfântul Nicolae Cabasila scrie: „Am primit
gândire ca să-L cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm
spre Acela, am avut memorie, ca să Îl purtăm pe Acela”. Să
ne ajute Bunul Dumnezeu să ajungem şi noi la acest urcuş
duhovnicesc: “Să trăim cu Dumnezeu în fiecare clipă”.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta să-L
cunoască, să-L iubească şi să se împărtăşească de viaţa
dumnezeiască. Omul este chemat să proslăvească numele
lui Dumnezeu prin toate: şi prin viaţă sfântă şi prin fapte
bune şi exemplu bun în viaţa socială, şi prin activitatea sa
ca cetăţean şi ca membru al Bisericii; cu toată fiinţa sa - şi
cu trupul şi cu sufletul său - omul trebuie să fie crainicul
măririi lui Dumnezeu pe pământ. Sfântul Apostol Pavel
priveşte pe fiecare creştin ca pe omul ce aparţine lui
Hristos: „voi însă sunteţi ai lui Hristos”71; fiecare pas al
vieţii omului, fiecare faptă îşi are scopul său, nu în sine, ci
în Hristos.
Iată principiul de care trebuie să se conducă creştinul.
„Şi tot ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, în numele
Domnului Iisus Hristos să faceţi, căci Domnului Iisus
Hristos slujiţi.”72
Succesiunea ciclică a darului vieţii umane - „sacru“,
după expresia părintelui John Breck - se regăseşte ilustrată
paradigmatic în viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu
71
I Co 3, 23.
72
Col 3,17; 23,24.
114
EDUCAŢIE”
întrupat, Iisus Hristos. El se descoperă oamenilor drept cel

mai preţios dar acordat vreodată de Dumnezeu cel în
Treime, întrucât, prin întruparea Sa, restaurează legătura
edenică, ruptă de păcatul adamic.73
Scopul vieţii creştine constă în dobândirea Duhului
Sfânt, adică îndumnezeirea omului. Pentru a se uni cu
Dumnezeu, creştinul trebuie să lupte cu răul (patimile şi
viciile) şi să dobândească virtuţile creştine.
Omul trebuie să corespundă destinaţiei sale - aceea de a
fi Biserică a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului
trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu, vorbele lui -
asemenea Cuvântului lui Dumnezeu, duhul lui să fie unit cu
Duhul lui Dumnezeu, calităţile lui să fie asemenea cu cele
ale lui Dumnezeu.
În faţa provocărilor actuale, se impune cu necesitate
afirmarea identităţii ortodoxe, ca sistem religios unitar şi
unificator al tuturor existenţelor umane în Hristos
Mântuitorul şi Domnul. Echilibrul sinergic între
transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu se susţine în
teologia ortodoxă graţie doctrinei privind energiile divine
necreate. Mântuirea se obţine prin conlucrare cu harul
73
http://ziarullumina.ro/Semnificaţii teologice ale darului/Repere şi
idei/pr. lector dr. David Pestroiu/21 decembrie 2008, accesat
21.10.2013.
115
EDUCAŢIE”
dumnezeiesc, săvârşind binele, în marea familie creştină –

Biserica.74
Misiunea Bisericii, dată de Hristos cu o învăţătură
precisă, cu o sarcină soteriologică, obligatorie pentru toţi
credincioşii, şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este
aceasta: ca în sufletul creştinilor să fie sădită şi cultivată
conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o
persoană care există pentru veşnicie. În fiecare creştin
Hristos repetă mântuirea Sa de pe cruce, iar fiecare
credincios trebuie să se identifice complet cu Hristos.
Biserica lui Hristos devine un drum către Hristos şi
cuprinde o modalitate nouă de viaţă pentru credincios,
precum şi o realitate duhovnicească.75
74
David Pestroiu, Pr. lector dr., Misiunea Bisericii Ortodoxe în
postmodernitate, în cadrul simpozionul internaţional: Biserică şi
misiune în contextul interculturalităţii, Constanţa, 2008, p. 13.
75
Rezuş, pr. prof. dr. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1989, p. 564.
116
EDUCAŢIE”
ROLUL EDUCAȚEI RELIGIOASE

ÎN FORMAREA MORAL-SPIRITUALĂ A
OMULUI
Prof. Andrei Ioana,

Şcoala Gimnazială „Al. I. Cuza” Bacău
Idealul evanghelic al împărăţiei lui Dumnezeu

nu se poate înfăptui decât prin educaţie, prin
moralizare, înnobilare şi desăvârşirea oamenilor. Iisus
Hristos, „făcându-Se pricina mântuirii oamenilor,
rămâne, în acelaşi timp, şi educatorul desăvârşit al
urmaşilor Săi. El s-a întrupat şi cu scopul de a Se face
educator al oamenilor şi a trebuit să ducă la ultima
desăvârşire chipul educatorului creştin”76.
Educaţia permanentizează ceea ce este mai
nobil în sufletul creştin şi proiectează în veşnicie ceea
ce morala creştină a realizat mai bun, iar aceasta
numai când conţinutul ei continuă să-şi ia izvor din
Dumnezeu pentru înnobilarea credinciosului. A fi om
înseamnă a avea un caracter desăvârşit, o personalitate
morală.
Educaţia este „iniţiere în viaţa şi învăţătura
creştină, şcoală prin credinţă şi har, conştiinţă şi
76
Pr. Prof. Dumitru Călugăr, Catehetica, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005, p. 95;
117
EDUCAŢIE”
virtute, iubire şi muncă, solidaritate şi răspundere

morală”77.
Temeiul principal al implicării Bisericii în
realizarea educaţiei îl constituie însăşi formarea sa,
existenţa sa ca Trup al Mântuitorului Iisus Hristos.
Credinţa noastră îl are în centrul ei pe Iisus Hristos,
Dumnezeu Omul, Învăţătorul Suprem care dă putere,
sens şi viaţă creştinilor: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”
(Ioan 14, 6).
Iisus Hristos este prototipul de perfecţiune al
creştinului: „Mulţimile stăteau uimite de învăţătura
Lui, căci îi învăţa ca unul ce are putere şi nu ca
învăţaţii lor” (Matei 7, 29). Termenul „putere” poate
însemna ştiinţa deplină a sufletului omenesc şi a
limitelor lui, cunoaşterea mijloacelor de a îndruma
viaţa omului pe dreapta cale, dragostea faţa de fiinţa
umană, îngăduinţă şi smerenie78.
Identificarea Învăţătorului cu învăţătura Sa este
o pildă pentru toţi cei care fac educaţie. El nu a
teoretizat învăţătura Sa, ci a trăit-o, a pus-o în aplicare
cu fiecare cuvânt, cu fiecare gest.
Întreaga operă didactică a Mântuitorului
reprezintă o îndrumare către un ţel de perfecţiune
77
Ilarion V. Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române a Ardealului, Arad, 1994, p. 254;
78
Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 44;
118
EDUCAŢIE”
umană în consens cu principii general valabile de

educaţie şi cunoaştere: ridicarea de la concret la
abstract, prin folosirea pildelor şi a discursului
alegoric, respectarea particularităţilor de vârstă ale
ascultătorilor, trecerea treptată de la uşor la greu, de la
apropiat la îndepărtat, de la simplu la complex etc. Şi
totul se fac prin milă şi înţelegere: „Milă voiesc şi nu
jertfă, că n-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei
păcătoşi spre a lor mântuire” (Matei 9, 13). Discursul
argumentativ este întotdeauna contextualizat, prin
diverse exemplificări, plugarilor le vorbeşte despre
semănat, podgorenilor despre vie, pescarilor despre
tâlcul pescuitului, celor mai învăţaţi li se adresează
prin desfăşurarea unor parabole mai complexe: Pilda
talanţilor, a grâului şi neghinei, a grăuntelui de muştar,
a semănătorului, a samarineanului milostiv, a
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Predica de
pe Munte etc.
Educaţia, în general, este posibilă în toate
perioadele vieţii omeneşti. Însă, sufletul cel mai
propriu pentru educaţia religioasă este sufletul curat al
copilului, la orice vârstă. Acest suflet primeşte, în
curăţia sa, adevărul cel veşnic al evangheliei şi se
zideşte prin el spre Hristos, spre împărăţia lui
Dumnezeu. Numai cei ce primesc Cuvântul şi
Împărăţia lui Dumnezeu cu inimă curată ca a copiilor
vor şi intra în ea: „Cine nu va primi împărăţia lui
119
EDUCAŢIE”
Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10,

15).
Educaţia religioasă este posibilă numai dacă
Hristos Însuşi este primit în sufletul omului şi dacă
acest suflet lucrează împreună cu Hristos la
desăvârşirea sa. Aceasta nu înseamnă altceva decât
libertatea creştinului de a alege ceea ce îi este mai
propriu sufletului său curat şi bun: lumina lui Hristos.
Creştinul poate deveni astfel şi mai bun, ca, încetul cu
încetul, prin educaţie religioasă „să poată ajunge la
deplina verificare a adevăratelor virtuţi creştine, ce
sunt cu putinţă sufletului omenesc, în permanentă
revenire”79.
Mântuitorul Iisus Hristos accentuează deosebit
necesitatea colaborării în El şi cu El când zice:
„Rămâneţi întru Mine şi eu întru voi. Aşa cum mlădiţa
nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne întru Mine.
Eu sunt viţa; voi mlădiţele cel ce rămâne întru Mine şi
Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). El acceptă libertatea
de voinţă a omului căci în alt loc spune: „Iată, stau la
uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu, şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
79
Pr. Mihail Bulacu, Educaţia Creştină pentru copii şi tineret, după
Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Prinos la sărbătorirea a 80 de ani de
vârstă – I.P.S. Patriarh Nicodim”, Bucureşti, 1946, p. 123.
120
EDUCAŢIE”
(Apocalipsă 3, 20). Deci El bate la uşa fiecărui suflet

creştin şi aşteaptă să fie primit, ca în felul acesta să
fructifice viaţa duhovnicească. Viaţa creştinului
trebuie să fie o continuă reeditare a vieţii
Mântuitorului, a exemplului Său personal. Modelarea
vieţii urmează după exemplul vieţii lui Iisus ar
însemna două lucruri fundamentale: mistuirea iubirii şi
trăirea fără păcat80.
Un rol însemnat în educarea caracterului
religios-moral îl are familia creştină, climatul religios-
moral al familiei este hotărâtor în dezvoltarea
personalităţii copilului: „Este un fapt de necontestat că
fiecare copil se naşte şi cu predispoziţia religioasă că
face parte din zestrea nativă sau ereditară. De
dezvoltarea acestuia este îndatorată familia, deoarece
copilul este un dar al lui Dumnezeu şi de devenirea lui
psiho-fizică şi religioasă este răspunzătoare familia
atât în faţa lui Dumnezeu cât şi în faţa societăţii. Ea
este primul factor sau prima forţă educatoare a
copilului şi a tânărului, dar mai ales familia creştină,
care, aureolată prin ridicarea căsătoriei la rangul de
Taină, şi prin preţuirea deosebită acordată Sfintei
Familii a Mântuitorului, devine o mare forţă de
educaţie”81.
80
Pr. Prof. Dumitru Călugăr, op. cit., p. 75;
81
Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu, Subiectul de educat, în „Îndrumări
metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1990, p. 65;
121
EDUCAŢIE”
Pentru copil familia este prima şcoală a vieţii,

el are încredere desăvârşită în părinţi şi primeşte
sfaturile ce i le dau aceştia cu convingerea că sunt cele
mai bune. De aceea părinţii au o mare responsabilitate
în educarea copiilor. A naşte un copil este darul lui
Dumnezeu, dar a-l educa bine, ţine în mare măsură de
voinţa omului.
Educaţia sănătoasă în familie îl fereşte pe copil
de primejdiile acestei vieţi, îl pune la adăpost de
valurile tentaţiilor.
Nu trebuie uitat nici faptul că la copii înclinaţia
de a imita este foarte mare – copilul face cam ce a
văzut la părinţii săi, deci educaţia se face şi prin faptă.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în acest sens:
„copilul are nevoie de un mod de vieţuire, nu de
cuvinte; îi trebuie deprinderi virtuoase, nu subtilităţi şi
sofisticării intelectuale; are nevoie de fapte, nu de
vorbe”82.
Nu-i de ajuns ca doar părintele să fie virtuos, ci
trebuie să sădească şi în sufletele copiilor dragostea de
virtute. Părinţii sunt responsabili de faptele copiilor
până ce aceştia ajung să distingă binele de rău, dar şi
după aceasta le revine o parte din vină dacă nu le-a
oferit o educaţie sănătoasă în copilărie.
82
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia
copiilor, trad. Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa, Timişoara,
2005.
122
EDUCAŢIE”
Educaţia începe în familie se continuă în şcoală

şi durează toată viaţa în Biserică.
Şcoala face legătura dintre copilul lipsit de
educaţie creştină în familie şi Biserică, al cărei
membru este prin Botez.
La nivelul acestei instituţii, educaţia religioasă
ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin
caracterul programat, planificat şi metodic al
activităţilor instructiv-educative. Conţinuturile
religioase care se transmit sunt selectate cu grijă după
criterii psiho-pedagogice, activităţile educative se cer a
fi structurate, respectându-se principiile didactice, sunt
dimensionate cele mai eficiente metode de predare-
învăţare, cunoştinţele specifice, valorile şi conduitele
religioase vor trebui să fie apreciate şi evaluate83.
De ce este necesară educaţie religioasă mai
ales în cadrul şcolii sub forma orei de religie? Faţă de
celelalte materii, religia îşi are izvorul nu în
cunoaşterea umană, ci în revelaţia dumnezeiască.
Religia dă o viziune integrală asupra lumii, asupra
omului şi menirii Sale, asupra relaţiei lui cu ceea ce-l
înconjoară. Educaţia religioasă îi oferă copilului
înţelegerea menirii sale: aceea de acreşte continuu
către Dumnezeu, prin educarea caracterului şi voinţei,
prin formarea personalităţii religioase. Educaţia
83
Constantin Cucoş, op. cit., p. 26;
123
EDUCAŢIE”
religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală84 şi

o îndatorire impusă de Mântuitorul Iisus Hristos care a
spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, ca a
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19,
14). După cum s-a observat de un cercetător şi
gânditor creştin, Vasile Băncilă există o „înrudire de
structură între sufletul copilului şi realitatea religioasă
... Copilul e în chip natural, ca formă psihologică, mai
apropiat de idealismul religiei echivalându-se, de unde
înalta valoare a realismului religios şi profunda
realitate a idealismului său. Copilului i se deschid mai
uşor canaturile ferecate, care obişnuit ne despart de
perspectivele celuilalt tărâm, sufletul său e mai
accesibil dialecticei de sublimare şi mântuire pe care o
reprezintă religia. Acolo unde adulţii cei mai iniţiaţi în
ştiinţa religioasă şi cei mai însetaţi de elanuri mistice
abia izbutesc să pătrundă după trudnice încercări,
copiii pot intra uşor, ca într-o graţie, ca într-o livadă a
lor. În religie, copilul se trăieşte pe sine în chip
natural. Nu religia, ci lipsa de religie e o viaţă
artificială pentru copil. Dacă i se ascunde religia, el se
poate chiar îmbolnăvi şi în orice caz duce o viaţă falsă
84
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ora de religie în trecut şi astăzi,
în „Altarul Banatului”, Editura Mitropoliei Banatului, nr.46, 1995,
p.168;
124
EDUCAŢIE”
- falsă chiar din punctul de vederea al psihologiei

copilului”85.
Dimensionată şi realizată în acord cu
necesităţile psihice specifice fiecărei vârste în parte,
educaţia religioasă are mai întâi o funcţie informativă,
respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de
cunoştinţe specifice, cu caracter religios, teologic,
dogmatic, liturgic, de istoria şi filozofia religiilor, dar
şi un pronunţat caracter formativ, de interiorizare şi
traducere în fapte de viaţă a normativelor religioase.
Astfel ora de religie trebuie să creeze în
sufletul copilului disponibilitatea de a primi învăţătura
creştină, precum şi dorinţa ferventă de a împlini
această învăţătură.
Educaţia religioasă în şcoală îl îndreaptă pe
copil către Biserică. Intrând într-o şcoală în care are
acces la educaţie religioasă, copilul poate păşi mai
departe cu siguranţă pe poarta Bisericii, devenind
membru activ al acesteia. Un alt factor care
completează opera educativă începută de părinţi şi se
dovedeşte a fi o modalitate complementară alături de
şcoală, în materie de formare spirituală şi educaţie
morală este Biserica „Nu există mântuire în afara
Bisericii: slujirea Cuvântului trece mai întâi prin
85
Pr. Prof. Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 26;
125
EDUCAŢIE”
slujirea Sfintelor Taine şi se încheie prin slujirea

întrupării”86.
Forma principală de educaţie religioasă prin
Biserică o reprezintă participarea la ceremoniile
religioase şi în deosebi la Sfânta Liturghie. Cultul
Bisericii mijloceşte trăirea credinciosului în
Dumnezeu, putându-se astfel dezvolta potrivit
învăţăturilor şi poruncilor Mântuitorului Iisus Hristos.
Iar faptul că toţi credincioşii se împărtăşesc cu acelaşi
Hristos, dintr-un singur potir, într-o singură formă,
contribuie la realizarea unităţii de simţire, de voinţă,
de acţiune, în comunitatea creştină (I Corinteni 10,
16).
Astfel, educaţia în familie, şcoală şi Biserică
urmăreşte să formeze oameni cu caracter moral
sănătos, oameni evanghelici, oameni ordonaţi
folositori Bisericii şi societăţii.
Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romăne,
Bucureşti, 1990;
2. Pr. Mihail Bulacu, Educaţia Creştină pentru copii şi
tineret după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Prinos la
sărbătorirea a 80 de ani de vârstă – I.P.S. Patriarh
Nicodim, Bucureşti, 1946;
86
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1992, p.176.
126
EDUCAŢIE”
3. Pr. Prof. Dumitru Călugăr, Catehetica, Editura

Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005;
4. Constantin Cucoş, Educaţia Religioasă, Editura
Polirom, Iaşi, 1999;
5. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1992;
6. Ilarion V. Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei
Ortodoxe Române a Ardealului, Arad, 1994;
7. Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ora de religie în
trecut şi astăzi, în „Altarul Banatului”, Editura
Mitropoliei Banatului, nr.46, 1995;
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări
despre educaţia copiilor, trad. Pr. Marcel Hancheş,
Editura Marineasa, Timişoara, 2005;
9. Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu, Subiectul de educat, în
„Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea
religiei în şcoală”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1990.
127
EDUCAŢIE”
EDUCAȚIA SPIRITUALĂ
Pr. Prof. Bârdan Adrian Constantin

Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău
„Deprinde pe tânăr purtarea pe care trebuie să o aibă;

iar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”
(Proverbe 22, 6)
Etimologic, cuvântul educație provine din limba

latină și poate fi tradus în două sensuri:
a) educo, educare – care înseamnă creștere, hrănire,
îngrijire;
b) educo, educere – cu sensul de a scoate din, a
ridica, a înălța, fiind o acțiune de transformare
pozitivă a persoanei umane, de la un stadiu
inferior la un stadiu superior87.
Omul cât trăiește învață, spune un proverb
românesc. Astfel, omul învață să obțină performanță în
acțiunile sale, învață să supraviețuiască și să
conviețuiască alături de alți oameni, integrându -se în
societate. Pentru o mai bună conviețuire este nevoie de
cunoaștere: pe de o parte, cunoașterea de sine, după cum
susține Socrate, iar pe de altă parte, cunoașterea celuilalt.
Educația este așadar un proces permanent, de
modelare și auto-modelare la care ne supunem. În
87
Cerghit, I., Curs de pedagogie, Tipografia Universităţii Bucureşti,
București, 1988, p. 12;
128
EDUCAŢIE”
copilărie educația ne este transmisă mai întâi în sânul

familiei prin cei șapte ani de acasă și apoi la școală.
Când devenim maturi și suntem conștienți de noi înșine
și de acțiunile noastre, avem posibilitatea de a ne
autoeduca. Sfântul Vasile cel Mare spune în cuvântul său
Către tineri88 că trebuie să adunăm în sufletul nostru de
la toți oamenii pe care îi întâlnim partea bună, pozitivă,
care ne îmbogățește spiritual, după cum albina culege
ceea ce este mai bun – nectarul – din orice floare pe care
o întâlnește.
Renumitul pedagog ceh Comenius spunea despre
educație: „Arta artelor este să-l formezi pe om, cea mai
instabilă şi mai complicată fiinţă dintre vieţuitoare.
Acesta este rostul educaţiei, acela de a-l ajuta pe om să
se întoarcă la perfecţiunea veşnică din care a purces şi pe
care şi-a alterat-o prin păcatul originar”89.
Dezvoltând această definiție, putem înțelege că
educația nu înseamnă doar o formare intelectuală a
omului, ci înseamnă și o modelare spirituală a sa.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și după
asemănarea Sa și toată creația Sa a fost bună foarte
(Facere, cap. 1)90. Prin neascultarea sa, omul a căzut în
păcat și a fost dat afară din Rai. Această neascultare a
88
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, col. PSB, vol. 17,
EIBMBOR, București, 1986, p. 566-582;
89
Komensky, J., A. Texte alese, Ed. de Stat Didactică şi Pedagogică,
București, 1958;
90
Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMO, București, 2008;
129
EDUCAŢIE”
primilor oameni, a fost numită păcat originar și înseamnă

înclinația omului de a face rău, de a nu respecta
poruncile lui Dumnezeu și de a se comporta ca un
needucat. Așadar, și din punct de vedere spiritual, putem
vorbi despre o educație: pe de o parte abținerea de la
înfăptuirea răului și pe de altă parte, canalizarea tuturor
energiilor cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu,
spre săvârșirea binelui și spre lucrarea virtuților, toate
acestea având ca scop iluminarea și îndumnezeirea
omului, după cum ne învață Spiritualitatea Ortodoxă 91.
Educația spirituală este de fapt un permanent
progres duhovnicesc al omului pentru a împlini voia lui
Dumnezeu și a dobândi harul Duhului Sfânt 92. Acest
urcuș duhovnicesc din abisul patimilor care răcnesc în
jurul nostru ca niște lei vrând să ne piardă 93 până pe
piscul virtuților, este un drum anevoios și greu de urmat,
solicitând mult efort din partea omului, în urma căruia
vine și cununa de la Dumnezeu.
În zilele noastre parcă este tot mai greu să facem
un bine cât de mic. Nu mai avem timp, energie, resurse
și răbdarea necesară ca să vorbim cu Dumnezeu prin
rugăciune sau să oferim un zâmbet celor dragi. Suntem
în continuă agitație. Vrem să fim atenți peste tot și să
împlinim multe sarcini în același timp - multitasking –
91
Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii
Ortodoxe, EIBMBOR, București, 2002, p. 6;
92
Sf. Serafim de Sarov spunea că scopul omului în viață este
dobândirea Sfântului Duh;
93
I Petru 5, 8;
130
EDUCAŢIE”
dar în realitate nu putem face lucrurile decât pe rând și

din păcate, nu le putem săvârși atât de bine pe cât ne-am
dori și pe cât ar trebui. Multe câte se întâmplă în jurul
nostru parcă sunt făcute să ne îndepărteaze de
Dumnezeu, de cei din jur și de noi înșine. Să încercăm să
ne educăm duhovnicește, în primul rând prin spovedania
pe care trebuie să o facem cu toată sinceritatea, de
fiecare dată când simțim nevoia, nu doar în perioadele de
post. Apoi prin Sfânta Împărtășanie, căci Trupul și
Sângele Domnului Hristos sunt merinde pentru viața
veșnică94; prin post și mai ales prin rugăciune, pentru că
o putem rosti oricând, oriunde ne-am afla, fie cu voce
tare, fie în gând: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” sau putem
să ne rugăm mai pe scurt: „Doamne, miluiește -mă.
Doamne, iartă-mă. Doamne, ajută-mă”.
Să ne propunem, deci, să ne educăm mai întâi
duhovnicește îngrijindu-ne de suflet și să il punem pe
Dumnezeu întotdeauna pe locul întâi în viața noastră,
căci așa ne învață și Mântuitorul Hristos, Pedagogul
desăvârșit „ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”
(Matei 6, 33); sau în altă parte tot Fiul lui Dumnezeu ne
întreabă: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau
ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,
6).
94
Rugăciunea a VI-a din Rugăciunile de înainte de împărtășanie;
131
EDUCAŢIE”
DESPRE EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

Profesor pentru învăţământul preşcolar Popa Andreea –
Maria
Grădiniţa cu program prelungit Numărul 18,
structură a Şcolii Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”
Bacău
„Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare

decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos
pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în
vederea accederii la lumea viitoare“ (Sf. Ioan Gură de
Aur). „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care
aceasta îşi pregăteşte tineretul“, afirma, încă din secolul
al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus. În ceea ce
putem numi generic educaţia XXI, putem lua ca reper
segmentul istoric temporal al începutului de secol şi
mileniu în care ne aflăm, mai ales având în vedere
perspectiva a ceea ce va urma în deceniile viitoare. Dacă
ar fi să căutăm şi să stabilim pe ce cărări tainice a pornit
prefacerea de sub ochii noştri şi cum părinţii sunt
independenţi şi rămân totuşi solidari cu copiii lor, ar fi să
rămânem prea mult într-un domeniu nesigur. Aş putea
spune că toată dezordinea şi răutatea date pe faţă de
actuala generaţie sunt, parţial, o moştenire, dar provin şi
din jalnicul materialism contemporan“.
Apoi nu trebuie să uităm că tinerii de azi sunt
viitorii membri maturi ai Bisericii. Ei sunt viitorii
132
EDUCAŢIE”
credincioşi, preoţi, monahi, ierarhi sau …viitorii

duşmani ai Bisericii. De educaţia iniţială depinde într-o
foarte mare măsura ce cale vor urma. În sfârşit, în al
treilea rând, ştim cu toţii că tinerii au, în general, nevoie
de modele, de exemple din realitatea de zi cu zi, care să
le călăuzească viaţa. Ori noi, prin mesajul ce-l
propovăduim, putem să le oferim exemple de urmat. Cei
trei factori importanţi în educaţie – familia, şcoala şi
Biserica – trebuie să aibă acelaşi scop: formarea
personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan
religios, pentru că elevul educat în spiritul
responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al
dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela
armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul Iisus
Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei factori
există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia
venind s-o completeze pe a celuilalt.
Astfel că, elevul educat în spiritul
responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al
dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează
armonios şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus,
Care „creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune,
şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (Luca 2, 40), aşa
cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima
şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.
Avem foarte multe exemple de sfinţi tineri care,
dacă ştim să le prezentăm corect, pot să devină
lucrătoare. Pastoraţia tinerilor devine lucrătoare prin
133
EDUCAŢIE”
strădania preotului. Este nevoie să fim foarte atenţi cu

elevii şi tinerii, fiecare parohie şi comunitate creştină
trebuie să aibă grijă de ei, căci o Biserică fără tineri este
ca o familie fără copii, nu au un viitor sau au un viitor
predictibil. Şcoala împreună cu maica ei, Biserica,
cultivă modul de cunoaştere prin comuniune, de unire a
inteligentei cu iubirea, a ştiinţei cu spiritualitatea, a
acţiunii cu sfinţenia vieţii. În acest sens, studiul religiei
este o necesitate cultural – educaţională. Nu poţi avea o
cultură completă fără Religie întrucât valoarea eternă a
persoanei umane nu poate fi redusă la eficiența ei
utilitaristă din societatea vremelnică. Atât Biserica, cât şi
Şcoala sunt chemate să ofere copiilor şi tinerilor nu
numai ştiinţă şi educaţie, ci şi sens sau speranţa pentru a
trăi viaţa în comuniune de iubire şi preţuire reciprocă.
Lipsa acestora face astăzi ca mulţi copii să fie abandonaţi
de părinţii lor, care se confruntau cu grave probleme ale
vieţii au plecat la muncă în străinătate. Unii copii se
îmbolnăvesc trupeşte din cauza lipsurilor materiale, iar
alţii se îmbolnăvesc sufleteşte, din cauza dorului de
părinţi şi absenţei lor afective. Împreună, Biserica şi
Şcoala trebuie să preţuiască, să formeze şi să ajute copiii
şi tinerii de astăzi, ca aceştia, la rândul lor, să cultive cu
încredere şi iubire valorile credinţei şi ale culturii
creştine, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus
Hristos:”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă
134
EDUCAŢIE”
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5),
adică nimic bun.
Cultura este un element esenţial în viaţa omului,
fără ea omul nu ar avea sens, ceea ce dezvăluie adevărata
valoare omului, este cultura şi religia. Copiii şi tinerii ca
persoane umane în creştere sunt darurile cele mai
preţioase ale lui Dumnezeu pentru Familie, Biserică,
Şcoală şi Patrie, dar şi pentru umanitatea întreagă, care
fără naşterea de copii nu-şi mai poate continua existenţa.
Însă aceşti copii şi tineri în creştere fizică şi spirituală,
trebuie educaţi cu multă atenţie, iubire şi răbdare.
Educaţia creştină a copiilor şi tinerilor este o lucrare
sfântă care necesită multă dăruire de sine şi multă
înţelepciune. Tocmai din acest motiv, cea mai de seamă
moştenire pe care o pot lăsa părinţii, duhovnicii şi
profesorii copiilor şi tinerilor este credinţa în Dumnezeu,
trăită ca iubire de Dumnezeu şi de aproapele, ca rodire a
Botezului şi binecuvântare a Familiei. Aceste două aripi
sunt strâns legate una de alta, căci însăşi cuvântul
cultură, exprimă înţelesul cuvântului cult, adică ceea ce
ţine de viaţa sacramentală a bisericii. Prin actele cultice,
omul primeşte viaţa veşnică şi cultură, însă printr-o
cultură fără cult, omul primeşte doar cunoştinţe
trecătoare şi efemere. Aceasta ne-a demonstra-o şi
secolul luminilor, favorizând apariţia umanismului, în
sec al XIV-lea, ce milita pentru dezvoltarea multilaterală
a personalităţii umane, şi a iluminismului, în secolul al
XVIII-lea ce reprezenta o mişcare ideologică şi cultural-
135
EDUCAŢIE”
literară. Acestea toate au culminat cu proclamarea

raţiunii umane ca reper de cunoaştere şi definire,
suprimând raţiunea divină. Nu trebuie să uităm că
primele centre culturale, primele şcoli, au fost amplasate
în jurul mănăstirilor, ele devenind focare ale culturii,
având Biserica şi pe Hristos cel jertfit în mijlocul
complexului monahal,adică în mijlocul culturii, adică pe
,,Învăţătorul divin”, şi nu raţiunea lumii acesteia. Şcolile
mănăstireşti au fost, secole de-a rândul, principalele
focare de instruire, aşa încât „în veacurile XV-XVI se
bucura de faima mai ales cele de la Neamţ şi Putna în
Moldova şi din Şcheii Braşovului în Transilvania”. Pe
lângă unele mari mănăstiri se formează adevărate centre
de cultură, sprijinite de domnie, cum a fost mănăstirea
Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar şi Mănăstirea Hurezi a
lui Brâncoveanu, ambele în egală măsură şcoli, ateliere
artistice, tipografii, adică laboratoare în care se
„prelucra” limba poporului, cultura lui şi tocmai prin ele
se transmitea credinţa ortodoxă şi conştiinţa unităţii de
neam.
Apoi vedem că primele cărţi, din această lume
universală a cărţilor, au văzut lumina zilei în tiparele
mănăstireşti, şi nu în ultimul rând trebuie să urmărim şi
faptul că Sfânta Scriptură, Cartea cărţii, este cartea ce-a
mai citită din lume. Aşa că cultura fără cult şi religie nu
poate exista. Mult timp, în tara noastră cele doua
instituţii erau atât de strâns legate încât activitatea
religioasă se îngemăna cu cele de învăţare a scrisului,
136
EDUCAŢIE”
cititului şi studiul cărţilor sfinte şi laice. Nu întâmplător,

cuvântul Dascăl are, după cum se ştie, doua semnificaţii:
cea de cântăreţ bisericesc şi cea de învăţător. Din aceste
rânduri deducem că şcoala îşi are rădăcini în Hristos şi
Biserica Sa. Cultura şi şcoala fără Hristos sunt ca cerul
fără soare, ca pământul fără viaţă şi ca oceanul fără sare.
Căci religia lui Hristos nu este o poezie metafizică, ci o
realitate, o forţă divină care întoarce sufletul omului spre
valorile etice, estetice şi filosofice ale spiritului; o forţă
care dă directivele morale şi prin aceasta un mare aport
culturii şi suport sufletului. Religia ne orientează spre
descifrări mai adânci şi mai autentice. Si de aceea, în
vâltoarea vieţii în progresul ştiinţei, religia este busola de
orientare şi puterea universală, permanentă şi dinamică a
culturii şi a sufletului”. În şcoală, Hristos asigură ştiinţei
suportul de care are nevoie. „Ştiinţa fără conştiinţă este
ruina sufletului” – spunea Francois Rabelais.
De unde observăm că astăzi avem nevoie mai
mult ca oricând de predarea religiei în şcoală? Răspunsul
aceste întrebări este realitatea vieţii cotidiene de astăzi cu
care toţi intrăm în contact. În primul rând din simplu fapt
al neascultării copiilor faţă de părinţi, din numărul mare
de omoruri, din numărul de sinucideri, din numărul mare
de avorturi, acestea s-ar putea prelungi la multe altele,
cauza tuturor este lipsa de credinţă faţă de Dumnezeu şi
din neascultarea şi nerespectarea părinţilor şi a celor mai
mari rânduiţi să ne conducă. Dacă-L va izgoni pe
Dumnezeu din Sânul ei, şcoala va suferi de incapacitatea
137
EDUCAŢIE”
de a forma oameni, fiindcă omul rămâne sau se formează

ca om deplin numai în relaţia cu Dumnezeu. Unde nu
este Dumnezeu nu este nici om. Renunţând la
Dumnezeu, omul renunţă la calitatea de chip al lui
Dumnezeu, întunecă chipul din el care îl afirma ca om.
Aşa cum spune teologul Panayotis Nellas, „când îl neagă
pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuşi şi se
autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în
valoare la infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi se
întregeşte în veşnicie.” Or, gustul viciat devine
mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile,
consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul
unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă,
nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei
profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de
a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea
de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz,
libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a
afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul
mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea
copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi
ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi
anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a
impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi
ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina
bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot
felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să
facă ce vrea … Nu este liber cel care poate să facă şi să
138
EDUCAŢIE”
spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce

trebuie şi ceea ce este cuviincios. Avem o lege pentru
protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul
ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde
funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de
sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească
vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege
antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege
anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul
antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea
imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu
poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt
sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu
în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii,
dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului
moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii
împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără
remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine
studiate care distruge conştiinţa tinerilor. Zadarnic
curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu
oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
Educaţia religioasă este una din laturile educaţiei,
alături de educaţia intelectuală, de cea estetică, fizică sau
civică şi de aceea trebuie studiată alături de acestea.
„Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de
necesitatea religiei în viaţa omului, deoarece numai
religia poate răspunde la întrebările ultime ale existenţei
umane. Scopul educaţiei religioase este realizarea
139
EDUCAŢIE”
caracterului religios-moral al elevului, care să-l conducă

la desăvârşirea creştină”. Societatea din ce în ce mai
secularizată, în care lumea se îndepărtează de valorile
tradiţionale, încearcă, sub paravanul libertăţii de
conştiinţă, să arunce pe viitorii cetăţeni în negura
necunoaşterii, prezentată într-o aură pozitivă.
Bibliografie:
1. Cucoş, C., Introducere la Educația religioasă.
Repere teoretice și metodice, ediția a doua,
revizuită și îmbogățită, la Editura Polirom, Iași,
2009,
2. Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi
complementare, Editura Polirom, 2008 ,
3. Cucoş, Constantin, Pedagogie şi axiologie,
Editura Pedagogică şi Didactică, 1995,
4. Derrida, Jacques, Credinţă şi cunoaştere,
Editura Paralela 45, 2003.
140
EDUCAŢIE”
CREDINȚA LA POPORUL ROMÂN
Educatoare Cozma Felicea

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”
Grădinița cu Program Normal nr. 6 Buhuși, jud. Bacău
Poporul creștin s-a născut creștin, el este singurul

popor latin de credință Ortodoxă și totodată, cel mai
vechi neam creștin din această parte a Europei.
Biserica Ortodoxă a fost pentru poporul nostru
adevărat centru de menținere și perpectuare spirituală.
Biserica este sfântă a Domnului, unde
credincioșii vin să se roage și să as culte sfintele slujbe,
care sunt expresia vie a cuvântului lui Dumnezeu.
Biserica este un loc sfințit unde Dumnezeu întotdeauna
este de față, în chip nevăzut, binecuvântând pe cei care
iau parte la sfintele slujbe și rugăciuni, care se săvârsește
aici. Dar pentru ca tradiția dea merge la biserică și de a fi
un bun creștin să poată dăinui în timp, trebuie ca noi,
educatoarele, să sădim încă de la vârsta preșcolară, în
sufletul copiilor dorința de a fi religioși, respectând
tradiția strămoșească.
Caracterul este zestrea morală cea mai prețioasă a
omului, fundamentul personalității umane.
Descoperim că marile personalități ale
pedagogiei au înțeles că în munca de formare a
personalității omului nu se poate nimic fără ideea de
Dumnezeu.
141
EDUCAŢIE”
Dumnezeu nu numai că nu trebuie ascuns

copiilor, ci trebuie să-i ajutăm să-l descopere, fapt ușor
de realizat atunci când ne gândim la structura lor
sufletească.
Educația religioasă, pentru a fi eficientă, trebuie
să înceapă de timpuriu.
Copiii, prin natura lor, sunt buni, iar când
greșesc, ei încearcă să repare ce-au făcut cerându-și
iertare și dorind această iertare din tot sufletul. Ei vor
împăcarea cu cei din jurul lor. Prin natura sa, copilului i
se pot forma sentimente religioase, el fiind receptiv la
învățurile adulților.
Din perspectiva moralei creștine, Iisus Hristos a
fost cel mai mare pedagog pe care l-a cunoscut
omenirea. În propăvăduirea Sa, El a îmbinat cuvântul cu
fapta, a făcut cunoscut adevărul lumii, binele, dreptatea.
Bun, blând și ie rtător, Mântuitorul a iubit și S-a jertfit
pentru oameni, iar în copii a văzut exemplul de virtute,
de sinceritate, de omenie și de bunătate, oferindu-le
model celor ce vor mântuirea.
Noi, educatoarele, îi învățăm pe copii să-și facă,
sfânta cruce pe care noi creștinii, o cinstim în mod
deosebit pentru că pe ea a fost răstignit. MântuitorulIsus
Hristos, jertfindu-se pentru mântuirea noastră.
Îi învățăm pe copiii să -și facă semnul crucii cu
evlavie, cuviincios, fără grabă, pentru că și facerea
semnului crucii este o rugăciune.
142
EDUCAŢIE”
Le spunem copiilor să meargă la biserică în zilele

de duminică și de sărbătoare, împreună cu părinții sau cu
bunicii. Dar pentru ca mersul la biserică să se facă cu
plăcere, copiilor trebuie să le trezim sensibilitatea și
interesul, să nu fie siliți de nimeni să intre în lăcașul
sfânt al lui Dumnezeu.
Pe Dumnezeu nu-L auzim vorbind, cu toate că El
ne vorbește tuturor, pretutindeni. Primul și cel mai
important mijloc prin care ne vorbește este Cuvântul lui
Dumnezeu pentru noi.
Dumnezeune vorbește și prin preotul de la
biserică, care ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu, să
ne rugăm Lui și să ne bucurăm lucrând pentru El.
Cuvintele preotului sunt cuvintele lui Dumnezeu și
trebuie să le ascultăm și să le respectăm.
De asemeni îi învățăm pe copii să se roage.
Rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu.
Când ne rugăm, ne aude și primește rugăciunea pe care o
facem din toată inima noastră. Copiii trebuie să fie siguri
că Dumnezeu îi iubește necondiționat chiar și atunci
când nu înțeleg de ce nu le răspunde la rugăciune. El
trebuie să creadă că Dumnezeule le cunoaște nevoile și
că granițele dragostei Sale pentru ei nu s -au micșorat
deloc.
În iureșul realizărilor tehnicii, religia constituie
un factor de echilibru pentru a menține valorile sufletești
și culturale deoarece religia sau credința în Dumnezeu
143
EDUCAŢIE”
este o componentă fundamentală a culturii oricărui popor

și sursa de inspirație și progres al lui.
Dacă noi educatoarele vom reuși, ca prin
activitățile cu conținut moral-religios pe care le
desfășurăm în grădiniță, să-i facem mai iubitori și să-i
convingem că cei care se încredințează în mâinile
Domnului vor deveni desăvârșiți așa cum El însuși este
desăvârșit în dragoste, în înțelepciune, în bucurie, în
frumusețe și în nemurire, înseamnă că ne-am îndeplinit
pe noi, „Fiindcă atât de mult a iubit lumea că a dat pe
singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viață veșnică”.
144
EDUCAŢIE”
SĂ VORBIM DESPRE SUFLETUL

COPILULUI!
Prof. Mihaela Alupei

Şc. Gimnazială „Ştefan cel Mare”,
Loc. Zemeş, Jud. Bacău
Profesorul de religie este cel mai apropiat de

sufletul copilului prin natura sa de pedagog, psiholog şi
cunoscător al laturii umane spirituale.
Ştim că în acest secol mulţi copii sunt însinguraţi
şi apropiaţi de calculator mai mult decât de părinţi... Cel
mai trist este când vezi că un copil cuminte şi silitor nu
mai zâmbeşte şi nu mai găseşte bucurie în jur, fiind
presat probabil de programă, de părinţi competitivi sau...
de ordinea în care se strigă premiile... Asta în cazul în
care are ambii părinţi acasă; dacă nu, este şi mai rău.
Apropó de toate cursurile şi eforturile ce se fac
acum pentru o şcoală prietenoasă, un al doilea cămin al
copilului, şi activităţile ce presupun implicarea activă a
acestuia - sunt binevenite pentru scoaterea lui dintr-o
lume virtuală şi redarea acestuia colectivului şi societăţii.
Copilul trebuie să contribuie la înfrumuseţarea
şcolii şi casei în care trăieşte prin lucrări proprii: desene,
tablouri, răsaduri, flori, pomi, quilling, felicitări, etc… El
trebuie să descopere o lume frumoasă şi prietenoasă în
cabinetul de religie, în laboratorul de biologie, de fizică,
în curtea şcolii, în curtea casei sau în grădina din faţa
145
EDUCAŢIE”
blocului. Profesorul este coordonatorul, este

PEDAGOGUL, este cel care-l ajută să trăiască şi să se
integreze în această lume în care şi adulţii de multe ori
clachează.
Părintele Pantelimon de la M-rea Oaşa observă:
„Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu
cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se
spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că
suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi
din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi
primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum
plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de
comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe
ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte,
prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită
de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să
încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe
care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi
unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp,
cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de
munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar
mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie,
nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul
acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă
dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din
creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl
privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne
146
EDUCAŢIE”
exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi

pe Dumnezeu.”
Akedia este indiferenţa vinovată a omului faţă de
latura sa spirituală, incapacitatea temporară sau
permanentă de a-L adora pe Dumnezeu cu acelaşi
entuziasm şi prospeţime ca la început, indiferenţa faţă de
cunoaşterea mistică a Sfintei Treimi accesibilă prin
rugăciune curată, despătimire, pentru stabilizarea minţii
şi fiinţei sale spirituale, în relaţia cu Dumnezeu. Aceasta
duce la depresie, boala secolului.
Un copil nu poate fi conştient de îndepărtarea de
Dumnezeu sau de lupta cu gândurile, el trebuie îndrumat
de către psiholog şi profesorul de religie, care observă
comportamentul lui - însingurarea, dezinteresul,
retragerea într-o lume imaginară. Acest copil trebuie
antrenat în activităţi de grup şi îndrumat spre biserică şi
rugăciune. Lui şi celorlalţi trebuie să li se arate
frumuseţea vieţii oglindită în muzică, pictură, natură. I se
poate recomanda să zâmbească mai des sau poate fi
întrebat în particular ce supărări are… Nu trebuie să fim
indiferenţi!
Referitor la programa noastră de religie care mi
se pare (nu numai mie, ci şi colegilor) foarte teoretizată
în ce privește temele de studiu pentru învăţământul
primar („Ce fac eu pentru biserica mea?”, „Dumnezeu
ne ajută să Îl cunoaştem şi să Îl iubim”,„Viaţa pe
pământ şi Împărăţia lui Dumnezeu”,„Alegerea binelui în
viaţă”,„Respectul faţă de sine şi faţă de
147
EDUCAŢIE”
ceilalţi”,„Fiecare om își caută propria cale prin

viață”,„Viața în armonie cu ceilalți, îndemn al lui
Dumnezeu” – unele, adevărate teme de filosofie ce pot fi
dezbătute la clasele VII-VIII, clasele liceale şi chiar la
nivel universitar, în antiteză, bineînţeles, cu modul facil
de tratare al lor în manualele Editurii Corint, pe care le
primim gratuit în şcoli.
Ce e de făcut?!... Rămân lecţiile la dispoziţia
profesorului şi cele de evaluare, în care se pot vizualiza
filme frumos realizate despre crearea lumii, Noe, Moise,
Iosif, alte personalităţi din Biblie, viaţa şi minunile
Mântuitorului Iisus. Desenele animate creştine vor ajuta
elevii de la clasa pregătitoare sau clasa I să se apropie de
această materie mai puţin palpabilă.
Biblia povestită copiilor (cu imagini) este un
material didactic util şi plăcut. Aşadar, avem metode de
a intra în lumea spirituală a copiilor şi de a-i ajuta să
înţeleagă această materie deloc facilă, cu rădăcini în
filosofie.
Colindele sunt un alt prilej de bucurie și de
apropiere de lumea inocentă a copilăriei- atât cât mai
este, în realitatea de azi. Propun o alternativă la lumea
distructivă, consumeristă (majoritatea oamenilor nutresc
o dorință puternică pentru bunuri de consum și aspiră la
o viață centrată pe această dorință, crezând că o astfel de
viață le va satisface nevoile emoționale într-o mai mare
masură decat simpla satisfacere a nevoilor materiale) și
egoistă.
148
EDUCAŢIE”
Noi, dascălii de religie, știm cel mai bine că a-ți

ajuta aproapele înseamnă a-l ajuta în primul rând la nivel
spiritual.
Bibliografie:
1. Ieromonah Bunge Gabriel- Akedia, Edit. Deisis, Sibiu,
1999.
2.http://altarulcredintei.md/parintele-pantelimon-de-la-
manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-
si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/.
149
EDUCAŢIE”
INTERFERENŢE ALE EDUCAŢIEI ÎN

MEDIUL FAMILIAL ŞI ÎN ŞCOLAR
Prof. Timaru Oana- Gabriela

Colegiul Tehnic “Dimitrie Ghika” Comăneşti
Familia sau prima şcoală spirituală, morală şi

culturală în care intră omul de la naştere până la sfârşitul
existenţei sale lumeşti, are menirea de a asigura
menţinerea continuităţii fiinţei umane în lume, garantând
sentimentul siguranţei, menţinerii şi dezvoltării
personalităţii, atât în plan spiritual, cât şi în cel material.
Rolul familiei nu se mai poate limita doar la
asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, ci trebuie
văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului
şi un continuator al cerinţelor impuse de practica
educaţională instituţionalizată şi piaţa muncii.
Familia care contribuie sau nu la educaţia copilului,
poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii, dar şi
viitorul copilului.
Mediul familial oferă copilului primele „informaţii
despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de
conduită”, dar şi climatul socio-afectiv necesar
satisfacerii trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.
Marele pedagog Pestalozzi afirma că: „Omul
devine om numai prin educaţie, iar educaţia la rândul ei
150
EDUCAŢIE”
trebuie să-l silească să urmeze mersul naturii, oricât de

departe ne-ar conduce”.
O instituţie de formare a caracterului, deloc de
neglijat, Biserica, are capacitatea de a face cunoscut
familiilor credincioase harul lui Dumnezeu, de a-şi
împlini cu dragoste menirea ei, de a colabora cu şcoala,
şi cu alte medii sociale, culturale sau de formare a
tinerei generaţii. Părinţii îndemnaţi de sentimentul iubirii
jertfelnice sunt capabili să creeze copilului condiţii
benefice pentru siguranţa şi dezvoltarea spirituală şi
psihofizică a lui. Familia, centrul universal al omului,
poate să ofere modele relaţionale şi comportamentale
pozitive implicând în mod direct pe copil în societate.
În familiile de tip nucleu, (mama, tata şi copiii),
mama are un rol predominant; ea este cea care începe
educaţia, în primul an de viaţă al copilului, nu numai în
hrănirea lui, ci şi în realizarea celorlalte aspecte ale
educaţiei, între care căldura sufletească şi formarea
deprinderilor elementare . Aceasta îi face cunoştinţă cu
primele reguli, cu primele forme ale moralei creştine şi
civice, munca în gospodărie, determinînd sentimentul de
corectitudine şi respect faţă de tot ce este în jurul său.
Astfel, prima persoană pe care o va iubi copilul este
mama. Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este
esenţial influenţată de relaţia sa cu mama. Semnificaţia
pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii şi
motivaţia de a realiza ceva în viaţa sa, depind de mamă.
151
EDUCAŢIE”
Astfel, dragostea mamei proiectează permanent

sentimentul de siguranţă ce lucrează începuturile
adaptării copilului la exigenţele sociale. O mamă care nu
ştie să iubească, îşi subestimează copilul, sentimentul de
nesiguranţă al copilului este prezent în viaţa sa, şi acesta
îl face să se teamă de lume, punând sub semnul îndoielii
însăşi dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. Acest rol
de mentoră, are o deosebită strălucire în primii ani de
viaţă ai copilului.
Pe măsură ce copilul urcă pe treptele superioare ale
existenţei umane, tatăl preia atribuţiile educative într-o
măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor
este relativă, căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în
exercitarea influenţelor educative, fetele rămânând în
seama mamelor, iar băieţii intrând în sfera de influenţă a
taţilor. Rolul tatălui are la început manifestări în bună
parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte caracterul
esenţial. Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să
pierdem din vedere că tatăl are de jucat şi un rol direct.
Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învăţa
să se adapteze fără să se simtă ameninţat sentimentul
său de siguranţă.Tatăl îşi exercită funcţia sa esenţială pe
care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie
şi mai ales faţă de copil, o ordine a realităţii, diferită de
aceea pe care o reprezintă mama. Copilul învaţă că tata
munceşte şi tocmai acestei munci depusă de tata la
serviciu i se datoreşte siguranţa zilei de mâine şi
plăcerile din afara programului, care vin din timp în timp
152
EDUCAŢIE”
să dea culori variate existenţei curente. Rolul său de a

manageria prin exemplul personal, îi dă un prestigiu
considerabil. Acest personaj elocvent, purtând aureola
autorităţii, a forţei şi a puterii, este respectabil şi
atrăgător, copilul nutrind sentimente de adorare faţă de
el, dorind să-i semene.
Rolul bunicilor în familiile cu copii mici, poate
avea influenţe benefice în educaţie. Acest lucru se
întâmplă în acele familii în care bunicii îşi înţeleg corect
rolul de colaboratori ai părinţilor. Atunci când bunicii
fac „exces de zel”, tratându-şi copiii ca pe nişte copii,
influenţa bunicilor este negativă, prin faptul că distrug
autoritatea părinţilor. În afară de ajutorul real şi eficace
pe care îl pot aduce părinţilor angajaţi în lupta pentru
existenţă, susţinându-i şi secundându-i în sarcina lor
educativă şi înlocuindu-i câteodată temporar, ei
îndeplinesc faţă de copii o funcţie dublă. Fiind
reprezentanţii trecutului, ei picură în sufletele micuţilor
noţiunea de perenitate a vieţii şi de înlănţuire a
generaţiilor. Pe lângă imaginea adulţilor în plină înflorire
şi activitate, copiilor nu le strică să cunoască şi pe aceea
mai senină şi mai paşnică oferită de adultul care
înaintând în viaţă, priveşte existenţa de pe o poziţie mai
retrasă.
Aceştia au timp mai mult să-l asculte pe nepot,
să-i răspundă sau să-i istorisească întâmplări din viaţa
sa.Tatăl prin viaţa personală oferă proceduri de lucru, în
timp ce bunicul istoriseşte cum se proceda odinioară,
153
EDUCAŢIE”
transmiţând astfel o înţelepciune şi un element

contempla-tiv care nu sunt lipsite de valoare. Există şi
bunici cărora nu le lipsesc aptitudinile pedagogice, şi
cele care au legătură cu viaţa bisericească. Astfel de
bunici sunt un ajutor real atât pentru părinţi şi copiii, cât
şi pentru lumea în care trăiesc.
Cu toate acestea, ponderea cea mai mare în procesul
educaţional a copiilor le revine părinţilor (sau tutorelui).
Pentru definirea unei personalităţi de succes, familia
trebuie să colaboreze cu Biserica (pentru a primi ajutorul
lui Dumnezeu în lucrarea de edificare a personalităţii
copilului şi nu numai), cu Şcoala (pentru a se ridica la
standardele impuse de societate), şi alte instituţii de
formare profesională a copilului pentru o lume
democrată ce-i conferă posibilităţi multiple de afirmare.
Din cele afirmate mai sus, familia îndeplineşte multiple
roluri: unul spiritual, moral, educativ, cultural, altul
juridic şi economic.
Ea constituie un izvor de modele pe care le oferă
copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura
societăţii. Stăruind asupra modelelor în procesul de
educaţie, psihologul M. Peretti afirmă că: „formarea
personalităţii nu e realizată prin cărţi, şcoală şi
intervenţiile autoritare ale tatălui faţă de copilul mare, ci
se consolidează în urzeala relaţiilor trăite în copilărie,
adică în relaţiile de comportament cu persoanele întâlnite
zilnic, cu modul lor de a explica, de a înţelege, de a
expri-ma sentimente, preocupări preferinţe”, de a-şi
154
EDUCAŢIE”
cunoaşte fiecare obligaţiile din familie.

Capacitatea copilului mic de a recepta şi fixa imagini,
cuvinte şi impresii, de a trăi intens situaţii din viaţa reală
depăşeşte în mod obişnuit pe aceea a adultului. O
explicaţie a acestei receptivităţi intense ar fi aceea că în
cazul copilului, curiozitatea este departe de a fi saturată,
totodată universul obiectiv care confruntă această
curiozitate păstrează în infinite detalii caracterul de
noutate. Foarte importanţi sunt şi prietenii copilului,
cercul de joacă, care gravitează în jurul familiei.
Atât familia, cât şi amicii oferă micuţului prima
experienţă de comportament social.
Cu toate că funcţia culturală a familiei stă la baza
activităţii de educare a copiilor, ea nu trebuie confundată
cu misiunea educativă. Rolul ei educativ, presupune o
acţiune dirijată şi are astfel caracter universal. Familia se
caracterizează prin operativitate, având ca finalitate
integrarea eficientă a persoanei în societate; însă acest
lucru nu se realizează prin însuşirea cvasi-mecanică a
unor modele, ci prin formarea copilului, în funcţie de
personalitatea lui. Copilul trăieşte şi acţionează având
conştiinţa apartenenţei la un grup. Acestă acţiune nu se
mărgineşte la asigurarea unui sistem de proceduri în
relaţiile dintre persoană şi societate care să dea acestuia
din urmă minimul de stabilitate necesar pentru
conservarea ei, ci urmăreşte crearea de persoane bine
pregătite, care să aducă o contribuţie favorabilă societăţii
în care trăieşte.
155
EDUCAŢIE”
Rolul părinţilor este foarte important

caracterizându-se prin fermitate, nu prin severitate sau
brutalitate, prin răbdare şi dragoste, nu prin laxitate şi
indiferenţă faţă de copii. Părinţii trebuie să-i ajute pe
copii să-şi descopere propriile caracteristici ale
personalităţii lor, talente, obiective, şi metode de lucru
pentru a ajunge la performanţă. Schimburile afective
sunt necesare acestei construcţii progresive a
„personalitaţii copilului”. Schema fundamentală a
mediului familial, a creşterii copiilor se formează pe
modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor
dintre aceştia şi copil.S-a constatat că cea mai mare parte
dintre părinţi educă aşa cum au fost educaţi.
Astfel, copilul încet, încet va avea intenţia de a le
face pe plac părinţilor, acceptând interdicţiile şi trecând
de la perioada lui de „negaţie”, la aceea de „afirmare”.
Dacă tentativa de stăpânire a adultului asupra copilului
este totală, fără spaţiu de libertate, personalitatea acestuia
va fi zdrobită sau chiar va risca să prelungească această
perioadă de opoziţie. Dacă i se interzice ceva copilului,
nici părinţii nu trebuie să facă acel lucru, pe
considerentul că sunt maturi. Cu răbdare şi fermitate
făcându-se eforturi repetate de a-i spune care sunt
interdicţiile şi limitele, copilul va înţelege că respectând
acele reguli se va respect pe el însuşi.Va înţelege că
aceste norme sunt valabile pentru oamenii care au
succes. Un program zilnic respectat, devenit rutină, va
156
EDUCAŢIE”
avea urmări pozitive asupra dezvoltării psiho-fizice a

copilului.
Vasile Pavelescu scria: „Viaţa de familie oferă o
nouă treaptă de maturizare şi diferenţiere afectivă, prin
nota de respect faţă de autoritatea paternă şi dragostea
faţă de fraţi şi surori...O familie dezintegrată, lipsită de
afecţiune şi încredere în copil este traumatizantă pentru
copil şi îl face să privească societatea cu teamă,
neîncredere şi suspiciune. Primele reacţii de neadaptare,
justificate de conştiinţa de a fi frustrat, se nasc în
asemenea climat de dezechilibru, de tensiune şi conflicte
familiale”.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria si gândirea. Părinţii trebuie să aibă
răbdare cu copiii, să le explice acele probleme sau
situaţii de viaţă pe care nu le înţeleg, să îi înveţe lucruri
folositoare. În perioada şcolară mică, familia vine în
sprijinul şcolii, susţinând „gustul pentru citit şi învăţat”
al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii
copilului de a citi, de a învăţa, de a fi în trend cu
standardele societăţii. Prin carte se moşteneşte de la
înaintaşi şi se transmite urmaşilor patrimoniul cultural al
civilizaţiei naţionale şi universale, pus în conexiune cu
patrimoniul civilizaţiei tehnologice. Acestă activitate
trebuie să devină preocupare cotidiană fundamentală,
întrucât contribuie la îmbogăţirea vieţii spirituale şi
culturale a fiecăruia dintre noi. Familia constituie primul
157
EDUCAŢIE”
mediu de viaţă socială şi culturală, iar prin valorile pe

care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării
intelectuale, morale, estetice tehnologice şi practice.
Oferind şcolărelului cartea de lectură, părintele, prin
provocarea acestuia de a povesti, de a comenta şi de a
aprecia ceea ce l-a impresionat, va realiza natural şi
firesc, primul exerciţiu de formare a judecăţii estetice.
În preadolescenţă este posibilă o deviere de la
subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei
fragede. El va obţine rezultatele şcolare în funcţie de
modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare.
Atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc, să nu-l
ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze
deloc de rezultatele şi purtarea acestuia.
Orice greşeală a părinţilor, mai ales în cazul când este
repetată des, duce la apariţia unor trăsături morale
negative, care se fixează cu timpul. În familie se
formeaza cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
decenţa în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini,
modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un
exemplu pentru copil. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să
se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor
din jur.
Educarea acestor calităţi presupune combaterea
izolării şi a individualismului, a indiferenţei faţă de om,
a nesincerităţii şi a necinstei.Una din cele mai frumoase
158
EDUCAŢIE”
calităţi care împodobesc personalitatea omului este

modestia. Omul modest ştie să-şi aprecieze meritele la
adevărata lor valoare, fără a face caz de ele şi a căuta să-i
pună în inferioritate pe alţii. Modestia rezultă dintr-o
mare exigenţă faţă de sine şi din respect pentru calităţile
celorlalţi oameni. Copilul însă nu are posibilitatea să se
autoaprecieze just şi trebuie ajutat. Multe greşeli se fac
tocmai pentru că părinţii supraapreciază sau
minimalizează calităţile copilului. Obiectivitatea este
absolut necesară, deşi orice părinte este înclinat, într-o
măsură mai mare sau mai mică să facă aprecieri
subiective. Mulţi dintre părinţi reuşesc să-şi cunoască şi
să-şi aprecieze corect copilul, încurajându-i calităţile
reale şi corectându-i greşelile.
Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă
cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi
armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a
copilului. Indiferent de modul de organizare, mediul
familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective
intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de
a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a
imaginii de sine şi despre lume. Colaborarea familiei cu
şcoala şi biserica este o parte componentă a sistemului
general al activităţii educative. Şcoala nu poate corecta
singură greşelile de educaţie ale părinţilor. Ceea ce
îndreaptă şcoala poate să fie anulat de metodele greşite
folosite în continuare de familie, dacă aceasta nu
colaborează şi cu biserica- mama creştinătăţii. Este
159
EDUCAŢIE”
nevoie de o unitate de exigenţe şi de măsuri, şi aceasta

face absolut necesară colaborarea dintre familie, biserică
şi şcoală. Numai împreună pot corecta tot ce s-a greşit
până acum, punând temelia unei educaţii morale
sănătoase.
Atitudinile părinteşti determină pe copii să se
diferenţieze unii de alţii pentru că particula-rităţile pe
care le prezintă se manifestă clar şi coerent în
comportamentul cotidian pe care subiecţii îl oferă prin
unele teste de personalitate.
Bibliografie:
A. S. Makarenko, Carte pentru părinţi, E.D.S.P.,
Bucureşti, 1961.
V. Pavelescu – Invitaţie la cunoaşterea de sine, Ed.
Stiinţifică, Bucureşti, 1970.
Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990.
Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor,
Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1981.
160
EDUCAŢIE”
NECESITATEA COLABORĂRII DINTRE

FAMILIE, ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ ÎN
PRIVINȚA EDUCAȚIEI COPILULUI
Profesor consilier școlar Purcaru Ioana-Dana

C.J.R.A.E. Bacău
Școala Gimnazială „Ciprian Porumbescu” Comănești
„Cea mai bună moștenire pe care pot să o dea

părinții copiilor este buna creștere. Aceasta are mult mai
mare valoare decât toate bogățiile și bunurile
pământești.” (Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului)
Ieromonahul Serafim Rose afirma: „felul în care
copilul apreciază literatură, muzica, istoria, arta,
filosofia, știința și, bineînțeles, viața și religia trebuie să
vină în primul rând nu de la școală, ci de acasă și de la
Biserică, altfel copilul va primi o educație greșită”.
Colaborarea familiei cu școala și cu Biserica în
lucrarea îndrumării religioase a copiilor este de dorit în
cea mai înaltă măsură și în multe cazuri, este
indispensabilă.
Părinții și profesorii de religie sunt datori să
meargă mână în mână și în procesul învățământului
religios, și în călăuzirea copiilor la o viață evlavioasă:
mai mult, părinții trebuie să ducă greul acestei lucrări, iar
profesorii de religie și ceilalți dascăli le sunt doar
ajutoare. De altfel, părinții sunt datori să facă asta nu
161
EDUCAŢIE”
doar cât timp sunt copiii la școală, ci și după ce au

terminat-o.95
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este
lipsa de modele vii. Danion Vasile în lucrarea Cum să
ne creștem copiii sublinia faptul că „tinerii simt nevoia
să imite, să copieze anumite gesturi și atitudini. Dar, din
nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire și de deviere de la viața
cuviincioasă”.
Pentru orice creștin, modelul este Hristos și
fiecare trebuie să fie conștient de acest adevăr. Dar e
destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuși
Fiul lui Dumnezeu, acestuia îi va fi mai ușor să se
apropie de sfinți. Cunoașterea vieților sfinților are un rol
foarte important în formarea personalității tinerilor.
Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele.
Bibliografie:
Vasile, Danion, Cum să ne creștem copiii, Ed.
Lucman, București, 2006.
Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului Despre
ție
educa , Ed. Sofia, București, 2003 .
95
Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație
162
EDUCAŢIE”
CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ ŞI
DUHOVNICEASCĂ
ÎN CADRUL OREI DE RELIGIE
Prof. Chirica Mihaela
C.N. Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău
Ideea mutării centrului de greutate de pe latura

informală pe cea formală şi rolul important al cadrului
didactic care trebuie să pună înainte de toate consilierea
educaţională este subliniată de prof. Vasile Timiş. În ultimul
deceniu, evoluţiile sociale, rapide şi imprevizibile, au
vizat importanţa, rolul şi funcţiile profesorului. Dascălii
competenţi sunt conştienţi de necesitatea utilizării
strategiilor, metodelor activ-participative şi a materialelor
instructive auxiliare, necesare depăşirii obstacolelor
cognitive. Este imperios necesar să incorporăm în
activităţile practice rezultatele teoriilor recente ale
cogniţiei şi inteligenţei; este necesară motivarea elevilor
pentru învăţare, precum şi menţinerea interesului chiar şi
în situaţii de eşec temporar; se impune ca activităţiiie
didactice „să vină în sprijinul diversităţii şi dinamicii
rapide a vieţii sociale, să fie centrate pe soluţionarea de
situaţii-problemă din viaţa reală”, având ca scop reducerea
ponderii eşecului şcolar. Reforma învăţământului în
România subliniază importanţa comutării accentului de
pe latura informativă a procesului educaţional pe cea
163
EDUCAŢIE”
formativă. Ion Bria consemnează: „Elevii vor fi învăţaţi

şi conştientizaţi asupra faptului că prin cunoaşterea lui
Dumnezeu, prin trăirea şi mărturisirea credinţei, ajungem
la un mod de viaţă care corespunde cu Adevărul: Eu
pentru aceasta am venit, ca oamenii să aibă viaţă şi s-o
aibă din belşug (Ioan 10,10). Credinţa constituie o
„experienţă conştientă şi personală a tainei lui Dumnezeu
celui viu şi veşnic.” Viaţa veşnică aceasta este: să Te
cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
lisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Aşa se
explică, existenţa unei legături strânse între credinţă,
trăirea credinţei prin cult şi modul de a vieţui printr-o
anumită formă de spiritualitate.
Tot mai mult se vorbeşte despre consiliere „ca
modalitate de sprijin a persoanei care întâmpină
dificultăţi în existenţa cotidiană”. Prin consiliere se pot
clarifica anumite probleme, se poate da o speranţă, se pot
găsi unele soluţii adecvate. Între diferitele tipuri de
consiliere: educaţională, profesională, informaţională,
vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea
duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere
sintagma „consiliere duhovnicească” corespunde cu
consilierea pastorală pe care o realizează preotul în
relaţia cu enoriaşii săi. Consilierea duhovnicească poate
fi realizată atât de părinţi, dar mai ales de profesorul
de religie, „care împreună cu preotul duhovnic poate
contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a
164
EDUCAŢIE”
înţelege unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea

elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme”.
În general, prin consiliere înţelegem rezolvarea
unor probleme sau sfătuirea cuiva în privinţa carierei.
Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu
doar rezolvarea situaţiilor de criză, ci urmăreşte şi
dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici
religioase. Profesorul de religie poate influenţa pozitiv
elevii în ceea ce priveşte felul lor de a vedea pe
Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin. Din acest
motiv, consilierea duhovnicească trebuie văzută din mai
multe aspecte. Amintim câteva dintre ele:
Experienţa duhovnicească - viaţa în Hristos -
nu este un simplu refugiu pentru neştiutori şi
neputincioşi. Dimpotrivă, elevii pot fi conştientizaţi de
faptul că; „în cel mai autentic înţeles, viaţa
duhovnicească este o alternativă dinamică şi plenară
de existenţă, un mod sănătos şi viguros de a gândi şi
acţiona, într-o perspectivă optimistă, entuziastă şi de
pace sufletească.” Viaţa duhovnicească nu trebuie
concepută doar ca un mod de refugiu, ci ca izvorul
unor bucurii perpetue.
Preotul şi profesorul de religie au obligaţia de
a face din ora de religie o oră de consiliere şi
îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre
împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă
responsabilă şi mai plină de sens. O educaţie
responsabilă a copiilor nu se poate face în afara unei
165
EDUCAŢIE”
dimensiuni duhovniceşti a acesteia. Într-o lume care îşi

zice a fi creştină, nu putem face educaţie fără credinţa
în Mântuitorul lisus Hristos şi fără ajutorul lui
Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă că
„adăpostul nostru este neîncrederea în sine; scutul este
încrederea şi ferma nădejde în Dumnezeu; povăţuitorul
nostru este meditarea la suferinţele Domnului;
încingătoare este abţinerea de la patimile trupeşti;
încălţămintea este umilinţa şi cunoaşterea propriilor
neputinţe; pavăza, lupta în ispite; sabia este sfânta
rugăciune; hrana care ne întărteşte împotriva inamicilor
este continua participare la dumnezeiasca împărtăşire; iar
ocheanul cu care se poate vedea inamicul este continua
formare a minţii de a recunoaşte faptele în chip just şi
deprinderea continuă.” Părintele Schmemann aprecia
că „renaşterea adevărată a Bisericii va începe cu
renaşterea euharistică.”
Lipsa de orientare şi dificultăţile întâmpinate de
elevi nu pot să nu-l îngrijoreze pe preot şi profesorul de
religie. Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi
rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi
cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea personalităţii,
modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, „omul
cel vechi se răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou
să învieze cu Ei şi să trăiască pentru Dumnezeu” (Romani
6, 5-11). Scopul „orelor de consiliere nu este doar
cunoaşterea elevului de către profesor, ci şi acela de a
facilita autocunoaşterea”. Ideea de transdisciplinaritate,
166
EDUCAŢIE”
ideea de interdisciplinaritate atât de vehiculate în zilele

noastre pledează pentru acest echilibru între cunoaştere şi
autocunoaştere. „Stilul de lucru, experienţa de cunoaştere a
elevului, cultura dascălului au influenţe formative
puternice.” Învăţământul tradiţional se focalizează pe
aspecte cognitive ale elevului, nu pe cele afective,
formative. Prin acest sistem se urmăreşte acumularea
de cunoştinţe secvenţial în cadrul disciplinelor şcolare şi
nu interdisciplinar. Astfel, se distanţează latura cognitivă
a persoanei de cea afectivă şi comportamentală.
Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar
formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea
de persoane cu putere de adaptare la solicilăriile sociale
şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o instituţie socială
cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi
psihologice ale elevilor.
Disciplina de consiliere şi orientare „oferă
cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu
doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci
şi cu cea afectivă şi motivaţională, atitudinală şi socială.”
Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi
urmează scopul primordial de proces formativ centrat
pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând
societăţii persoane competente pentru viaţa privată,
profesională şi publică. Prin consilere si orientare
înţelegem prin „relaţia şi răspunsul oferit altei persoane
în aşa fel încât acea persoană să fie ajutată să-şi exploreze
gândurile, sentimentele şi comportamentul”, să capete o
167
EDUCAŢIE”
înţelegere mai clara despre sine, să ia hotarâri mai

potrivite şi să acţioneze într-un mod adecvat situaţiilor
date. „Eficienţa orelor de îndrumare duhovnicească şi
consiliere este asigurată de felul în care „profesorul
reuşeşte să îmbine măiestria şi tactul pedagogic cu
cunoaşterea psihologică a elevilor săi”.
Sfântul loan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi
spunând: „Fiecare din voi, părinţi şi mame, aşa cum îi
vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu multă
luare-aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate
statui (care sunt copiii). Căci pictorii, punându-şi în
fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se
cuvine. Iar sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru,
îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa şi
voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre aceasta toată
zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi
ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte; şi priviţi la ele în
fiecare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare au din fire,
ca să o sporiţi, şi ce deficienţă din fire, ca să o suprimaţi”;
„ajutaţi pentru a trezi şi spori sensibilitatea lui, dându-i prin
aceasta puterea sa se ridice din ele”.
Bibliografie:
1. M.E.C., Management educaţional pentru instituţiile
de învăţământ, Bucureşti, 2001, p.301.
2. Timiş Vasile, Misiunea Bisericii si educatia,
Consilierea educatională , Editura Cartea Creştină,
Oradea,1994, p.61.
3. Bria Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim,
168
EDUCAŢIE”
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,

Bucureşti,1987, p. 6.
4. Plosca Marin, Consilierea de grup în „Revista
de consiliere educaţională”, Centrul Judeţean de Asistenţă.
5. Schmemann Alexandre, Euharistia. Taina împărăţiei.,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 224.
6. Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 54.
7. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Teologie Dogmatica
Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic si de Misiune
al B.O.R., Bucureşti 1997, p. 90.
8. Baban A., Consiliere educaţional, Editura Psinet,
Cluj-Napoca, 2001, p.12.
169
EDUCAŢIE”
SĂ CREŞTEM COPII INTELIGENȚI PE

PLAN EMOŢIONAL!
Prof. consilier școlar Duță Elena-Laura
Prof. Veronica Gavriliu
În lumea în care trăim, copiii se maturizează mult

mai repede decât s-a întâmplat vreodată. Ei sunt expuşi
tentaţiilor de tot felul, iar acest context îi predispune la
greşeli. Ei ajung astfel să încalce regulile nu pentru că
sunt copii răi, ci pentru că nu sunt pregătiţi să facă faţă
multitudinii de experienţe pe care le trăiesc pentru prima
dată.
A fi părinte nu înseamnă să devii doar cel mai
bun prieten al copilului tău, ci părintele este instanţa
care-i impune reguli, ancora de care el se agaţă şi,
uneori, chiar „personajul negativ”.
Cultivarea inteligenţei emoţionale este un aspect
important al unei relaţii iubitoare, bazate pe încredere şi
sinceritate. În aceste vremuri pline de contradicții, e bine
să fii un părinte care dă dovadă de inteligenţă
emoţională.
O capcană frecventă este aceea că părinţii se
concentrează pe rezultatele şcolare, pe performanţele
intelectuale ale copiilor lor. Dar s-a demonstrat că o
persoană care are suficiente cunoştiţe şi idei inteligente,
însa nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze
170
EDUCAŢIE”
emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în

încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o
carieră profesională de succes.
Psihologul american Daniel Goleman consideră
inteligenţa emoţională un amestec de stăpânire de sine,
motivaţie, empatie, gândire liberă, tact, diplomaţie, fiind
cheia succesului personal şi profesional.
Ea este abilitatea de a recunoaşte, identifica, apoi
conştientiza, exprima şi controla emoţiile.
Educaţia bazata pe inteligenţă emoţională trebuie
sa ţină cont de presiunile la care sunt supuşi părinţii zi de
zi şi să le ofere un mod de rezolvare realist.
În zilele noastre, timpul părinţilor este din ce în
ce mai preţios şi ei nu-şi pot permite să piardă vremea şi
energia emoţională în relaţii proaste cu copii scăpaţi de
sub control şi lipsiţi de responsabilitate.
E bine de reţinut că un copil care nu se poartă
„cum trebuie”, el încearcă de fapt fără succes să-şi
însuşească un mod de a trăi în această lume, ceea ce
înseamnă a învăţa autodisciplina, responsabilitatea,
inteligenţa socială și emoțională.
A fi părinte înseamnă să-ţi asumi rolul de lider al
casei, să-i ajuți pe copii să-şi formeze echilibrul
emoţional. Este adevărat că părinţii nu se nasc, ci ei
devin părinţi; nimeni nu-i învaţă pe oameni să fie părinţi.
Ne întrebăm uneori care este rolul părinţilor pe
acest pământ. Acela de a-și face griji?... Părinţii folosesc
cuvinte ce exprimă îngrijorare care, deşi spuse cu bune
171
EDUCAŢIE”
intenţii, conduc de multe ori la confuzii si tulburări

emoţionale.
Exemple: „Nu mai ţii minte că te-am rugat să pui
afişe pe frigider şi să notezi tot ce ai de facut? De câte ori
trebuie să-ţi spun ca să mă asculţi?”
-„N-o să ajungi niciodată nicăieri dacă mă minţi
şi nu-ţi faci ordine în camera aia care o să ajungă ca un
grajd. Cum o să te descurci la facultate, când o să fii
departe de casă?”
-„De-asta are probleme fratele tău – prea multe
plimbări, mereu la telefon. Niciodată nu a învăţat
suficient.”
-„Când eram de vârsta ta, eram în stare să-mi fac
lecțiile, să am o slujbă şi să ajut la treburile casei. Nu -mi
pierdeam vremea afară, cu prietenii. ”
Iată ceea ce se petrece, probabil, în mintea
copiilor în aceste situații:
-„Pe baza experiențelor din trecut, aș estima că
trebuie să-mi spui un lucru în medie de 4-5 ori ca să
existe 50% șanse să mi-l reamintesc. Numărul descrește
dacă folosești notițe și, la vârsta mea, răspund destul de
bine și la stimulente cum ar fi o gustare, niște bani etc.”
„Nu toți suntem binecuvântați cu o memorie
verbală extraordinară.”
-„Dacă n-o să ajung niciodată nicăieri, atunci
chiar că n-are niciun sens să-ți faci griji în legătură cu
munca sau camera mea. Mulțumesc! Deja mă simțeam
172
EDUCAŢIE”
prost că nu reușesc, dar mai aveam speranţă că puteam să

găsesc o soluţie. Acum nu mai e cazul!”
-„Fratele meu? Ce are el de-a face cu ce vorbim
noi? Eu sunt eu, nu sunt nimeni altcineva. Cred că și tu
ești tu. Ce-ar fi să încep și eu să-ți povestesc despre
părinții prietenilor mei, despre ce fac ei și ce nu fac, de-o
să-ți vină să te urci pe pereți...”
-„Tu ești de-a dreptul perfect, nu-i așa? Nu
hoinăreai niciodată, întotdeauna munceai. Cum eu nu pot
să fiu atât de bun ca tine, o să încerc pur și simplu să nu
te mai ascult și să fiu la fel ca și ceilalți copii.”
Cam asta se petrece în mintea copiilor care aud
des cuvintele care exprimă îngrijorarea. E adevărat că
atunci când părinții se simt supărați și frustrați, ei spun
lucruri pe care ar vrea apoi să le „retragă”.
În asemenea situaţii, cel mai indicat este să ne
păstrăm calmul și să respectăm „Regula de aur de 24
karate”.
-Regula de aur 24 karate spune: ”Poartă-te cu
alții așa cum ai vrea să se poarte ei cu tine!”
Aplicată în inteligenţa emoţională, aceasta sună
în felul următor:
„Poartă-te cu copiii tăi așa cum ți-ai dori să
se poarte alții cu ei!”
-Părinții să -și trateze copiii așa cum ar vrea să-i
trateze și ceilalți din jur.
173
EDUCAŢIE”
Această regulă spune să încercăm să intrăm în

pielea copiilor noştri, să ne controlăm impulsurile și să
recunoaștem când situația ne depășește.
E bine să îi privim prin niște ochelari cu lentile
roz, să îi privim cu iubire, cu voie bună, să le vedem
calitățile.
Furia, frustrarea, tristețea influențează negativ
procesul de învățare al tinerilor.
Este necesară dezvoltarea stăpânirii de sine, a
autocontrolului și a capacității de a rezista primului
impuls și tentațiilor de moment.
Reacțiile părintești necontrolate determină
aceleași reacții la copii și astfel se ajunge la o „spirală a
urletelor”. Este esențial, chiar și pentru puțin timp, să ne
detașăm după o discuție mai aprinsă şi să încercăm să le
înțelegem sentimentele. Care este punctul lor de vedere
asupra celor întâmplate? Ce simțeau ei? E posibil ca dvs
să fi interpretat greșit situația?
Pentru a ghici care sunt sentimentele lor, este
esențial să depistați indiciile nonverbale. Ce vă spune
limbajul lor corporal? Care este expresia feței? Fiți atenți
și la tonul vocii, nu doar la cuvintele pe care le rostesc.
Nu uitați că adesea cea mai bună apărare este
atacul, iar copiii sunt ofensivi pentru că se simt vinovați
sau triști. Dacă vă depășiți propria enervare, aveți șanse
mari să purtați o discuție constructivă cu ei.
Copiii trebuie învățați să-și fixeze scopuri și să-și
contruiască planuri realiste pentru a le atinge. Acest
174
EDUCAŢIE”
lucru se face folosind inteligența emoțională, ținând cont

de sentimentele, opiniile celorlalți. E de preferat ca
părinții să-și asculte cu atenție copiii pentru a lua
deciziile potrivite.
Şi nu uitaţi:
„Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor.”
(Daniel Goleman)
Bibliografie:
- Goleman, Daniel – „Inteligența emoțională”,
Ediția a III-a, Ed. Curtea Veche, București, 2008.
- Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B. –
„Inteligența emoțională în educația copiilor”, Ed.
Curtea Veche, București, 2011.
- Buzan, Iulia – „Un copil inteligent emoțional”,
pe www.la-psiholog.ro
- www.suntparinte.ro – „Călătoria inimii: Învață -l
pe copil despre emoții”
175
EDUCAŢIE”
CREATIVITATEA ÎN ŞCOALĂ
Prof. Sachelaru Simona
Şcoala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Multimea definiţiilor date creativiăţii diferă în

funcţie de prioritatea abordării, după cum pun accentul
pe: produsul creat, procesul creator sau persoana
creatoare.
Creativitatea este, în esenţă, un proces complex, o
activitate psihică complexă, care se finalizează într-un
anumit produs, este capacitatea omului de a realiza noul,
sub diferite forme: tehnică, teoretică, stiinţifică, socială,
artistică, de a releva aspecte deosebite, necunoscute ale
realităţii, de a elabora căi şi soluţii originale de rezolvare
a problemelor şi de a le exprima în forme personale
inedite.
Creativitatea se finalizează într-un produs de o
valoare individuală, dar mai ales socială, superioară.
Termenul creativitate îşi are originea în latinescul
creare, însemnând a naşte, a crea, a zămisli, a făuri.
Termenul a fost introdus de G.W. Allport (1938), în
urma înţelegerii faptului că „substratul psihic al creaţiei
este ireductibil la aptitudini şi presupune o dispoziţie
generală a personalităţii spre nou, o organizare a
proceselor psihice în sistemul de personalitate”.
Creativitatea este definită ca „reprezentând cel mai
înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena
176
EDUCAŢIE”
şi focaliza toate celelalte niveluri de conduită biologică

şi logică (instincte, deprinderi, inteligenţă), precum şi
gândirea, memoria, atenţia, voinţa, afectivitatea, în
direcţia pentru care individul este pregătit şi care îl
preocupă, în vederea realizării unor produse ce se
caracterizează prin originalitate, noutate.
Creativitatea este un proces prin care spiritul
uman, depăşeşte realitatea prezentă şi descoperă
adevăruri si realităţi noi. Ea a constituit şi constituie
condiţia sine qua non a progresului cunoaşterii, a
transformării lumii.
Blocajele creativităţii:
1. Blocaje de tip emoţional (teama de a nu greşi, de a nu
părea extravagant, teama de a fi în minoritate,graba de a
accepta prima idee, tendinţa exagerată de a-i întrece pe
alţii etc.);
2. Blocaje de ordin cultural (conformismul, neîncrederea
în fantezie etc.);
3. Blocaje de ordin perceptiv (incapacitatea de a se
interoga asupra evidentului, o incapacitatea de a distinge
între cauză şi efect, de a defini a problemă sau refuzul de
a sesiza etc.);
4. Blocaje metodologice (fixitatea funcţională, rigiditatea
algoritmilor anteriori, critica prematură).
Mediul şcolar deţine recordul în privinţa unor
practici contraindicate pentru dezvoltarea creativităţii şi
activismului elevului în învăţare:
177
EDUCAŢIE”
• transmiterea, în permanenţă, a cunoştinţelor „de-a gata”

construite;
• lipsa de flexibilitate şi de toleranţă faţă de răspunsurile
personale ele elevilor;
• descurajarea ideilor proprii ale elevului şi a
nonconformismului;
• hipercriticismul şi sarcasmul cadrului didactic;
• lipsa de entuziasm şi comoditatea profesorului,
implicarea activă a elevului în sarcină, solicitând şi din
partea profesorului efort de participare şi de cooperare;
• rigiditatea stilului de predare;
• uniformizarea şi lipsa tratării diferenţiate;
• accentul pe cantitate şi nu pe calitate, în furnizarea şi
reproducerea cunoştinţelor din partea elevului;
• interese reduse din partea educatorului în a stimula
creativitatea elevilor pentru a evita abaterea de la
scenariul didactic presabilit;
• evitarea folosirii metodelor interactive de stimulare a
creativităţii pentru a nu crea „dezordine” în clasă.
Activităţile propuse elevilor în scopul sporirii
gradului de implicare activă şi creativă în şcoală trebuie
să asigure:
1. Stimularea gândirii productive, critice, divergente;
2. Libertatea de exprimare a cunoştinţelor, a gândurilor,
a faptelor. În acest sens, apar ca adecvate activităţile care
cer spontaneitate şi contribuie la dezvoltarea
independenţei în gândire şi acţiune;
178
EDUCAŢIE”
3. Utilizarea talentelor şi a capacităţilor specifice fiecărui

elev;
4. Incitarea interesului către nou, necunoscut şi oferirea
satisfacţiei găsirii soluţiei după depunerea unui efort de
căutare de către elev;
5. Exersarea capacităţilor de cercetare, de căutare de idei,
de informaţii etc.;
6. Dezvoltarea capacităţii de organizare de materiale, de
idei, prin întocmirea de portofolii asupra activităţii
proprii;
7. Organizarea de discuţii pe anumite teme, iniţierea de
jocuri;
8. Educarea capacităţii de a privi altfel lucrurile, de a-şi
pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite, de a
genera ipoteze multiple.
Pentru a stimula activismul şi creativitatea
elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi
activ, să manifeste un comportament şi o atitudine
pozitivă în acest sens. Instruirea interactivă şi creativă
redimensionază rolurile şi ipostazele cadrului didactic.
Astfel, profesorul este chemat să-şi redimensioneze
continuu rolurile şi ipostazele, manifestând un
comportament deschis, o atitudine pozitivă, flexibilă,
reflexivă, promovând o învăţare interactivă şi stimulând
potenţialul elevilor săi.
Metode de stimulare a creativităţii elevilor
Brainstormingul
179
EDUCAŢIE”
Activitatea de brainstorming începe cu

prezentarea clară a problemei care va fi dezbătută şi li se
cere participanţilor să formuleze idei cu privire la situaţia
pusă în discuţie. Fiecare elev trebuie să spună tot ce îi
trece prin cap în legătură cu problema în cauză.
Conducătorul şedinţei trebuie să urmărească respectarea
regulilor şi să noteze toate ideile enunţate într-un loc
vizibil.
Peste 1-2 zile de la desfăşurarea şedinţei,
comitetul de evaluare analizează şi selectează ideile
valoroase, propunând soluţii finale pentru problema
dezbătută. La nivelul clasei de elevi se poate alege
soluţia optimă la sfârşitul orei, mai ales atunci când
metoda este folosită ca exerciţiu de stimulare a
creativităţii prin intermediul activităţilor din cadrul
orelor de dirigenţie sau a celor desfăşurate în cadrul unor
cercuri pe materii.
Metoda Phillips 6-6
Această metodă poate fi aplicată cu succes
grupurilor şcolare, presupunând participarea unui număr
mai mare de persoane, de la 30 până la 60. Participanţii
se grupează în subgrupuri de câte 6 persoane, care vor
discuta problema dată timp de 6 minute. Fiecare grup îşi
alege un lider, care notează ideile emise şi soluţiile la
care s-a ajuns în urma discuţiilor. După cele 6 minute,
liderul exprimă soluţia la care a ajuns grupul său, aceste
soluţii notându-se într-un loc vizibil pentru toţi
180
EDUCAŢIE”
participanţii. Urmează discuţia finală prin intermediul

căreia se va alege cea mai viabilă soluţie.
Discuţia Panel
Tema în cauză se discută de către un grup restrâns-numit
panel (juraţi)- format din 5-7 elevi. Ceilalţi elevi din
clasă ascultă în tăcere ceea ce se discută, dar pot
interveni numai prin bileţele (de culori diferite) trimise
„juraţilor”, conţinând întrebări, sugestii sau păreri
personale. După primirea acestor bileţele, panelul reia
discuţia, în funcţie de conţinutul acestora. După ce
grupul de juraţi a epuizat repertoriul ideativ, persoanele
din clasă pot interveni şi direct pentru soluţionarea
problemei. În finalul dezbaterilor, conducătorul grupului,
în colaborare cu panelul, realizează o sinteză a ideilor
exprimate şi formulează concluziile.
Jocul de rol
Derivată din psihodrama lui Jacob Levy Moreno,
metoda ia forma unei improvizaţii teatrale, pe o temă
dată. Jocul de rol poate fi folosit la toate nivelurile de
vârstă. Jucând roluri sociale şi profesionale, elevii pot să-
şi verifice propriile calităţi de expresie, dar şi orientarea
vocaţională, descoperind noi modalităţi ale rolului însuşi.
După ce rolul respectiv a fost jucat, urmează o discuţie
în care se comentează jocul, interacţiunea umană, şi se
formulează concluzii sociale şi educative.
Sinectica
181
EDUCAŢIE”
Această metodă a fost creată de psihologul american W.

Gordon şi are la bază două principii:
- transformarea straniului în familiar;
- transformarea familiarului în straniu, prin
distanţarea de problemă;
Etapele pe care trebuie să le parcurgă grupul sinectic
sunt:
- prezentarea temei de rezolvat;
- redefinirea problemei de către grup aşa cum a
înţeles-o fiecare elev, ceea ce presupune
transpunerea straniului în familiar;
- refacerea drumului invers, participanţii având
sarcina de a transforma familiarul în staniu, adică
să se îndepărteze de problemă pentru a o regândi,
din acest unghi de vedere;
- revenirea la problemă prin reconvertirea
straniului în familiar;
- evaluarea soluţiilor finale şi adoptarea celei care
corespunde cel mai bine scopului propus.
Folosind şi aceste metode, fiecare cadru didactic
contribuie la educarea şi dezvoltarea creativităţii elevilor.
În concluzie, pentru a dezvolta gândirea creativă,este
important să încurajăm exprimarea liberă, să stârnim
curiozitatea elevilor, să favorizăm schimbul de idei, de
experienţe. Şcoala nu trebuie să se limiteze doar la a
transmite cunoştinţe, ci,mai ales, să-şi asume şi rolul de
a-i ajuta pe elevi să-şi descopere propriile potenţialităţi.
Bibliografie:
182
EDUCAŢIE”
 Paraschiva Alina–Maria, Psihologia educaţiei,

Editura Printech, 2006;
 Ligia Sarivan, Iulian Leahu, Mihaela Singer,
Daniela Stoicescu, Adriana Ţepelea, Predarea
interactivă centrată pe elev, Bucureşti, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării – Unitatea de Management a
Proiectului pentru Învăţământul Rural, 2005;
 Mihaela Roco, Creativitate si inteligenţă
emoţională, Iaşi, Ed. Polirom, 2004;
 Venera – Mihaela Cojocariu, Educaţie pentru
schimbare şi creativitate, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003.
183
EDUCAŢIE”
TEHNICI INOVATIVE BAZATE PE

ÎNVĂȚAREA CREATIVĂ ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
Prof. Monalisa-Laura Gavriluț

Școala Gimnazială ,,Spiru Haret” Bacău
Motto:
Oamenii ar fi mult mai creativi dacă li s-ar
explica în ce constă, de fapt, creativitatea.
(A. Haven)
Trecerea de la programa analitică la programa

flexibilă, de la modelul curricular, centrat pe conţinuturi,
la cel centrat pe obiective, capacități a generat o serie de
incertitudini legate de practica educatorilor. În mare
parte, acestea îşi au originea în schimbarea de rol a
educatorului, de la cel care execută „deciziile centrale”,
la cel care decide responsabil în ce priveşte realizarea
procesului de predare -învăţare - evaluare pe baza unei
programe flexibile.
În contextul noului curriculum, conceptul central
al proiectării didactice este demersul didactic
personalizat, iar instrumentul acestuia, unitatea
tematică sau cea de învăţare. Vorbim, aşadar, de
gândire flexibilă şi de autonomie profesională, ceea ce
trebuie să fie reperele profesionistului în educaţie, care
nu se fereşte să-şi exprime independenţa în adoptarea
184
EDUCAŢIE”
deciziilor, care are capacitatea să se adapteze la situaţii

noi.
Consider, însă, că orice demers nou, în contextul
eficientizării predării, trebuie analizat funcţie de
rezultatele anterioare, iar testarea practicilor
educaţionale, bazate pe autoanaliză, trebuie să
funcţioneze.
Reflexivitatea învăţătorului asupra activităţii
desfăşurate are rol reglator în raport cu proiectarea
activităţii, permite flexibilitatea gândirii, creativitatea şi,
implicit, creşterea capacităţii adaptive la „imprevizibil”,
premisă a autonomiei profesionale.
În condiţiile unei lumi în permanentă mişcare,
educaţia trebuie să-şi construiască propriul drum.
Modelul învăţătorului profesionist necesită formarea şi
dezvoltarea competenţelor profesionale, astfel încât
predarea să aibă o viziune novatoare.
Gagné apreciază că profesorul este organizatorul
(managerul) condiţiilor de învăţare, iar Giordan
subliniază că rolul profesorului este „primordial şi de
neînlocuit”.
De aceea, autonomia profesională presupune o
conduită creativă a învăţătorului, originalitate în actul
didactic. El trebuie să aibă disponibilitate pentru
depistarea capacităţilor creatoare ale elevilor, aceasta
presupune cunoaşterea potenţialului lor creativ prin
observaţie, convorbire, chestionar, analiza rezultatelor
activităţii, teste de creativitate şi gândire divergentă.
185
EDUCAŢIE”
Învăţătorul trebuie să găsească modalităţi de

cultivare a creativităţii astfel încât să încurajeze
gândirea creatoare şi efortul suplimentar, creând o
atmosferă neautoritară, să utilizeze întrebări
deschise, care să conducă spre explorarea noului,
dezvoltând curiozitatea. Promovând o astfel de relaţie de
cooperare, reuşim să creăm elevilor noştri o atitudine
pozitivă care duce la prevenirea şi înlăturarea
factorilor de blocaj ai creativităţii printre care:
conformismul, algoritmii învăţaţi, obstacolele emotive.
Proiectarea şi dezvoltarea curriculară a activităţii
de instruire şi educaţie oferă posibilităţi de stimulare a
capacităţilor creative ale elevilor dacă învăţătorul
foloseşte metode şi tehnici activ - participative, care-i
determină pe elevi să caute, să exploreze, să gândească,
ajungând la iniţiativă proprie şi muncă independentă, la
încrederea în forţele proprii, reacţie pozitivă la
solicitările mediului.
Ca dascăli moderni, credem că şcoala trebuie să
devină un ansamblu de ateliere de lucru diversificate şi
de tutorat sistematic, idee anticipată de către Mircea
Eliade, care dorea ca şcoala să fie „templu şi laborator”
în care cadrul didactic să fie agent al schimbării,
competent pentru practica reflexivă şi autonomie
profesională.
Vă prezint un exerciţiu de stimulare a
creativităţii, bazat pe metoda cadranelor, ciorchinele
ca metodă nelineară de brainstorming, învăţarea pe
186
EDUCAŢIE”
centre de interes/ brainstorming, jocul de rol,

diagrama Venn, Gândiţi/Lucraţi în
echipă/Comunicaţi, cvintetul, pe suportul versurilor
„Iarna”, de Elisaveta Novac (la clasa a IV-a):
Proiect de lecţie (E.R.R.)
Obiectul – Limba şi literatura română
Subiectul – Iarna, de Elisaveta Novac
Tipul lecţiei – Predare-învăţare-evaluare
Clasa a IV- a A, Şcoala „Spiru Haret”, Bacău
Motivaţia - această lecţie este importantă deoarece ajută
elevul să se înscrie într-un traseu al căutării şi găsirii de
soluţii noi pentru înţelegerea mesajului transmis de
textul liric, pentru cultivarea şi stimularea potenţialului
creativ. Am pus accent deosebit pe înţelegerea
semnificaţiei imaginilor artistice care pot trezi trăiri
emoţionale puternice. Prin sarcinile propuse se dezvoltă
gândirea critică şi calităţile ei, imaginaţia, se antrenează
vocabularul elevului, capacitatea lui de a lucra
individual, în pereche, în echipă.
Obiective operaţionale – să fructifice experienţa
personală pentru a exprima păreri, opinii, gânduri în
legătură cu un textul liric;
- să lectureze independent textul ;
- să desprindă informaţii de detaliu într-un text
citit ;
- să valorifice, în enunţuri proprii, idei, cuvinte şi
expresii din textul liric;
- să acţioneze individual şi în echipă ;
187
EDUCAŢIE”
- să fie capabil să-şi exprime opiniile personale.

Condiţii prealabile:
1. Elevii trebuie:
- să cunoască vocabularul limbii române pentru a
citi şi înţelege textul ;
- să stăpânească instrumente de gândire critică;
- să ştie să exploreze un text liric.
2. Elevii trebuie să manifeste capacitatea:
- de a lucra în colaborare;
- de a-şi asuma responsabil efortul de învăţare.
Evaluarea:
De conţinut:
-cadranele;
-creaţiile proprii;
De utilizare a proceselor gândirii:
- implicarea elevilor în rezolvarea sarcinilor în cadrul
ERR
- argumentarea răspunsurilor date.
Resursele şi managementul timpului:
a) Resurse procedurale – metode tradiţionale şi
alternative (exerciţiul, explicaţia, analiza, metoda
„Ciorchinelui” , jocul de rol, diagrama Venn,
Gândiţi/Lucraţi în echipă/Comunicaţi, cvintetul,
metoda cadranelor);
b) Resurse umane – 34 de elevi;
c) Resurse de timp – 100 de minute.
188
EDUCAŢIE”
Lecţia propriu-zisă
1) EVOCAREA
- prezentarea, pe calculator, a unui material în
Power-Point despre anotimpul de iarnă
Brainstormingul în grup:
- idei, gânduri, sentimente sugerate de anotimpul
iarnă
2) REALIZAREA SENSULUI
Elevii audiază recitarea poeziei „Iarna”, de
Elisaveta Novac.
Se realizează o analiză a procedeelor artistice
prezente în poezie, cu accent pe enumeraţie.
Se aplică Gândiţi/Lucraţi în echipă/Comunicaţi
G1 – Găsiţi cuvintele-cheie din poezie.
G2 – Ce sentimente se desprid din poezie?
G3 – Care este mesajul transmis?
G4 – Relataţi din experienţa voastră ce ştiţi
despre anotimpul de iarnă.
G5 – Găsiţi enumeraţiile din poezie.
G6 – Găsiţi epitetele şi personificările.
Liderii grupelor prezintă lucrul pe grupe, care va
fi sistematizat în cadrane (aplic metoda cadranelor)
3) REFLECŢIA – se realizează prin lucru pe centre
de interes (teoria inteligenţelor multiple)
G1 – Realizaţi un joc de rol între toamnă şi iarnă.
G2 – Scrieţi asemănări şi deosebiri între iarna
prezentată de poetul Vasile Alecsandri şi cea
prezentată de Elisaveta Novac (diagrama Venn)
189
EDUCAŢIE”
G3 – Compuneţi un text despre iarnă, în versuri

sau în proză.
G4 – Realizaţi un cvintet despre anotimpul de
iarnă.
G5 – Transpuneţi în desen anotimpul de iarnă aşa
cum este el înfăţişat în poezia Elisavetei Novac.
G6 – Alcătuiţi linia melodică pentru versurile
poeziei.
După lecţie
Extensie
Scriere liberă (la alegere):
1. Imaginează-ţi o iarnă cu fulgi roz. Descrie
acest anotimp.
2. Tu eşti fulgul de nea, oprit din zborul alb
în geana unui om de zăpadă. Povestea ta
este povestea iernii...
Chestionar
Răspunde, cu sinceritate, la următoarele întrebări:
1. Ce aţi învăţat din această lecţie?
.....................................................................................
.....................................................................................
2. Ce v-a plăcut cel mai mult în această lecţie?
.....................................................................................
3. Ce nu v-a plăcut?
.....................................................................................
4. Ce propuneri aveţi pentru orele de limba şi
literatura română?
.....................................................................................
190
EDUCAŢIE”
METODE/TEHNICI DE CUNOAȘTERE A
POTENȚIALULUI CREATIV AL
PREȘCOLARULUI/ ȘCOLARULUI MIC
prof. înv. primar Sofrone Simona

Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău
1. Tehnica Mai multe capete la un loc (Numbered

Heads Together (Kagan, S. 1992) poate fi considerată
ca o variant a problematizării, dar la care se indică forma
de organizare a elevilor în diferite momente ale
demersului de căutare a soluţiei. Tehnica are mai multe
etape:
 Comunicarea sarcinii de lucru: Număraţi până la
patru/trei pentru a forma grupurile. Memoraţi
numerele proprii. La următoarea situaţie-
problemă căutaţi mai întâi individual un răspuns,
timp de un minut, şi scrieţi acest răspuns în caiet.
Un elev din grup trage biletul cu situaţia
problemă.
 Activitate individuală
 Activitate în grupuri: Expuneţi fiecare
explicaţiile sau soluţiile găsite în grupul vostru.
Comparaţi răspunsurile şi adoptaţi soluţia optimă
sau explicaţia considerată ca fiind ştiinţifică.
191
EDUCAŢIE”
 Activitate frontală: Toţi elevii cu un anumit

număr vor prezenta pe rând clasei răspunsul la
care a ajuns grupul lor.
2. Metoda riscurilor sau a obstacolelor
Prin această metodă (Niculescu, 2000) se identifică
obstacolele sau riscurile existente sau prezumate, reale
sau imaginare, care se pot ivi în proiectarea sau punerea
în practică a unei activităţi. Prin metoda riscurilor sau a
obstacolelor elevii învaţă să gândească pozitiv şi să
încadreze o problemă într-un cadru mai larg,
conştientizează că orice acţiune implică anumite riscuri
şi că acestea pot fi diminuate sau evitate dacă se iau
anumite măsuri. Ei identifică o mulţime de consecinţe
ale activităţii care urmează a fi desfăşurată şi care pot fi
evitate printr-o anticipare sau proiectare riguroasă.
Metoda riscurilor sau a obstacolelor are mai multe etape:
 Comunicarea sarcinii de lucru. Specificaţi
fiecare ce riscuri sau dificultăţi, chiar imaginare
sau neverosimile, apar sau pot apărea.
 Brinstorming frontal (cinci minute). Cadrul
didactic scrie toate ideile pe tablă.
 Clasificarea riscurilor după diferite criterii. Se
vor grupa riscurile identificate de elevi în câteva
categorii. Elevii sunt solicitaţi să propună câteva
categorii potrivite. Cadrul didactic va scrie pe
tablă criteriile şi le va marca pe lista întocmită
anterior.
192
EDUCAŢIE”
 Identificarea soluţiilor: Formaţi grupuri de câte

şase. Timp de cinci minute fiecare grup va
discuta o sumă de riscuri şi va căuta soluţii de
rezolvare.
 Activitate frontală: Fiecare grup prezintă soluţiile
identificate şi le argumentează. Se discută cum
anume pot fi prevenite riscurile identificate.
3. Minicazurile
În cadrul acestei tehnici, participanţii identifică şi
prezintă situaţii şcolare, pozitive sau negative. Integrarea
tehnicii minicazurilor în lecţie implică parcurgerea mai
multor etape:
 Comunicarea sarcinii de lucru
 Activitate în grupuri
 Activitate frontală de discutare a minicazurilor
 Alegerea unor minicazuri pentru aprofundare
 Formularea unor decizii: Profesorul citeşte
minicazul. Timp de cinci minute, fiecare elev va
răspunde, în scris, ce ar face în situaţia
prezentată.
 Activitate frontală de lecturare şi de discuţie
asupra deciziilor: Se discută despre avantajele şi
dezavantajele fiecărei decizii, consecinţele
fiecărei decizii. Dacă se discută în grupuri, în
cadrul acestora este desemnat un observator care
va concluziona asupra modului de desfăşurare a
discuţiei.
193
EDUCAŢIE”
Această tehnică este valoroasă deoarece elevii

identifică minicazurile în mediul în care trăiesc şi ele
reprezintă situaţii cu care există posibilitatea reală să se
confrunte pe parcursul vieţii.
Metode de dezvoltare a creativității preșcolarului/
școlarului mic
1. Sinectica
Sinectica, view point (punct de vedere) sau
metoda asocierii libere a iderilor a fost creată în 1961 de
profesorul William J. J. Gordon, când a înfiinţat primul
grup sinectic la Universitatea Harvard. Denumirea de,
view point este dată de metodei de Gordon pentru că
reyultatul discuţiei unui grup sinectic este o soluţie care
rezolvă o problemă. Termenul de sinectică provine din
grecescul synecticos, sugerează principiul fundamental al
metodei: asocierea unor idei fără legătură aparentă între
ele.
Membrii grupului sinectic satisfac două
cerinţe fundamentale:
- reprezentativitatea, adică manifestă interes
deosebit faţă de domeniul ştiinţific din care este selectată
problema care va fi rezolvată;
- constituţia emoţională echilibrată, adică nu se
bucură excesiv pentru recompensă şi nici nu
sedemobilizează la eşec.
Aplicarea acestei metode presupune
parcurgerea unor etape:
 Prezentarea problemei şi analizarea ei. După
194
EDUCAŢIE”
prezentarea sintetică a problemei pentru care se caută

soluţii, problema este fragmentată în unităţi, iar acestea
sunt analizate riguros. Pe parcursul analizei se pot sugera
anumite soluţii sau idei de principiu pentru găsirea
soluţiei.
 Excursia sinectică. În această etapă se urmăreşte
detaşarea de problemă prin înlăturarea ideilor
preconcepute care influenţează procesul de creaţie. În
această etapă se propun soluţii care vor fi formulate la
sfârşitul şedinţei într-o formă adecvată realităţii.
 Elaborarea unui model pe baza soluţiei propuse.
 Experimentarea modelului.
 Aplicarea modelului.
2. Tehnica 6 – 3 – 5 (6 persoane, 3 idei, 5 minute)
vizează producţia de idei, de soluţii la probleme,
dezvoltarea creativităţii elevilor.
Etape:
 Comunicarea sarcinii de lucru: Formaţi grupuri
de câte şase şi în fiecare grup alegeţi un moderator sau
coordonator. Timp de cinci minute discutaţi în fiecare
grup. După ce primul grup notează ideile, daţi foaia
următorului grul pentru a complete ideile sale ş.a.m.d.
până ce fişa trece pe la toate grupurile.
 Discuţii în interiorul subgrupurilor: Fiecare grup
discută timp de cinci minute.
 Activitatea frontală: Cadrul didactic citeşte ce au
195
EDUCAŢIE”
scris participanţii pe foi şi discută cu elevii pentru a

decide împreună care dintre idei să fie însuşite.
3. Tehnica „percutării” descrisă de Peretti et al. (2001).
Etape:
 Discuţia în grupuri: Fiecare grup discută
subiectul propus şi elaborează mesajele.
 Discuţia în cadrul grupului mare: Cereţi
un prim mesaj percutant, cu durată de unu
până la trei minute, din partea fiecărui
grup şi adresaţi-l grupului care a fost
desemnat ca destinatar. După primirea
răspunsurilor,solicitaţi al doilea rând de
mesaje percutante.
Tehnica „percutării” are mai multe avantaje:
redactarea unor mesaje incitante de către fiecare grup,
destinate celorlalte grupuri, asigurarea unui anumit
echilibru în participarea fiecărui grup, determinarea
fiecărui grup să se implice în activitate în mod creative.
4. Comunicarea rotativă descrisă de Rodica Mariana
Niculescu, se aseamănă cu tehnica percutării. Această
tehnică presupune mai multe etape:
 Discuţia în grupuri: În fiecare grup elevii
discută subiectul propus şi elaborează
mesajul.
196
EDUCAŢIE”
 Expedierea mesajelor: Fiecare grup

trimite acum mesajul.
 Discuţia în grupuri: În fiecare grup elevii
analizează şi compară conţinutul acestor
mesaje cu ideile propunerii şi redactează
concluziile care vor fi expediate mai
departe.
 Discuţia frontală: Câte un reprezentant
din fiecare grup va prezenta câte o
concluzie la care a ajuns grupul său.
Bibliografie:
 Dulamă, M. E., 2003, Modele strategii şi tehnici
didactice activizante, Ed. Clusium.
 Kagan, S., 1989, 1992, Cooperative
Learning, San Juan Capistrano, C.A.
 Niculescu, R. M., 2000, Formarea formatorilor,
Ed. All, Bucureşti.
 Peretti, A. De, Legrand, J. A., Boniface, J. 2001,
Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi.
197
EDUCAŢIE”
VALENŢELE EDUCATIVE ALE

DISCURSULUI RELIGIOS ÎN CLASELE
PRIMARE
Prof. drd. Ana-Nela Popoveniuc

Şcoala Gimnazială Ion Creangă Bacău
În evidenţierea valenţelor educative ale

discursului religios ca discurs didactic specializat,
utilizat în predarea disciplinei Religie în clasele primare,
se impune o conturare a conceptului de discurs. În
ultimii ani, acest concept a devenit un factor de referinţă
în fundamentarea şi adaptarea contextuală a totalităţii
intervenţiilor din spaţiul educaţional, atât la
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor, cât şi
la nevoile şi interesele acestora. Numeroase lucrări şi
studii fundamentează o imagine complexă, dinamică, a
conceptului de discurs, din perspectiva mai multor
discipline: lingvistica, logica, sociologia, psihologia,
teoria comunicării, filozofia limbajului şi chiar filosofia
umanului în general, retorica şi teoria argumentării.
Având ca punct de plecare faptul unanim
recunoscut de cercetători privitor la apartenenţa
discursului domeniului pragmaticii, îl înţelegem prin
următoarele definiţii: „O enunţare ce presupune un
locutor şi un auditor, precum şi intenția locutorul ui de a-l
influenţa pe celălalt” (Benveniste), înlănţuire cu scopuri
198
EDUCAŢIE”
semnificative a unor cuvinte din limbă (Cesare Segré),

activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment
particular, de un stimul, prin care un locutor comunică
cu un interlocutor, utilizând semnale verbale organizate
după un cod comun (Gardiner, după Moeschler, Reboul),
combinaţii în care subiectul vorbitor utilizează codul
limbii în vederea exprimării gândirii sale personale
(Buyssens), legătură dintre conceptele ce se prezintă
înveşmântate în formă lingvistică, cu scopuri
semnificative (Starobinski), loc al creativităţii, al
contextualizărilor imprevizibile ce conferă noi valori
unităţilor limbii (Maingueneau), realitate lingvistică
eterogenă, conceptualizată din perspective teoretice
diferite, care au fost generate de necesitatea de a
surprinde limbajul în acţiune, limba ca activitate, cu
toate ipostazele sale (Rodica Mărioara Nagy) sau spaţiu
de confluenţe şi interferenţe; structură profundă a
textului căruia îi asigură linearizarea (Daniela Rovenţa-
Frumuşani).
În ceea ce priveşte studiul discursului, cel care
consacră acest nou domeniu de interes, explicând în
lucrările sale procedee de analiză lingvistică şi modalităţi
de descifrare a sensului, este S. Zelling Harris (1952),
numindu-l analiza discursului, în timp ce alţi cercetători
preferă sintagma gramatica discursului. Un rol central în
dezvoltarea domeniului, atât prin lucrări teoretice, cât și
prin cercetări, îl ocupă Michel Foucault. Pragmatica
foucauldiană este o pragmatică generală a enunţului, dar
199
EDUCAŢIE”
şi o pragmatică a condiţiilor în care se produce acesta.

Toate abordările ulterioare îşi au originea în ideile lui
Michel Foucault.
Oferirea de funcţii diferitelor elemente textuale
îşi are tradiţia la fondatorii Şcolii de analiză a discursului
de la Birmingham, M Coulthard şi J. Sinclair. Unul
dintre subiectele tratate în profunzime de reprezentanţii
Şcolii de la Birmingham este discursul didactic.
Activitatea de pionierat a teoretizării
componentelor educative, identificate sub denumirea de
discurs pedagogic, este întreprinsă de Basil Bernstein.
Acesta se concentrează pe laturi specifice acestui tip de
discurs: activitatea de transmitere-receptare de mesaje
cognitive, contextul educaţional şi cadrul instituţional în
care se desfăşoară instruirea, schimbările generate ca
urmare a acţiunii educatorilor asupra educaţilor
(caracterul perlocuţionar al actului educativ).
Utilitatea analizei acestui tip de discurs are
legătură cu evaluarea şi eficientizarea metodelor de
predare şi este în strânsă interdependenţă cu situaţiile
contextuale în care se utilizează limba. B.Bernstein
include în discursul pedagogic atât cunoştinţele
transmise de profesor, priceperile şi deprinderile pe care
acesta urmăreşte să le formeze elevilor (pe care le-a
numit instruire), cât şi contextul în care acestea au loc,
relaţiile şi ordinea socială pe care le generează (pe care
le-a denumit reglator).
200
EDUCAŢIE”
Activitatea profesorului constă, înainte de a

construi un demers didactic eficient, în a construi relaţii
de comunicare eficiente cu elevii săi. Profesorul de
religie va construi aceste relaţii prin intermediul actelor
de vorbire. Oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin
intermediul actului de vorbire, acesta fiind unitatea de
vorbire minimală. Actele de vorbire au trei componente:
componenta locuţionară, componenta ilocuţionară şi
componenta perlocuţionară. Pentru a le clasifica, J.
Searle propune cinci clase de bază: acte reprezentative
(asertive): afirmaţia, sugestia, insistenţa, deducţia,
inducţia, presupunerea, reproşul, etc.; acte directive:
ordin, poruncă, rugăminte, întrebare, cerere, acte
comisive (promisive): promisiune, jurăminte,
angajamente; acte expresive: mulţumiri, felicitări, scuze,
condoleanţe, plângeri; acte declarative: „a declara
război” ; „a declara şedinţa deschisă”.
Activităţile din spaţiul şcolar aparţin unui gen
discursiv specializat şi au ca obiectiv producerea unor
schimbări majore asupra receptorilor (materializate sub
formă de cunoştinţe, pricepri, deprinderi, competenţe).
Noţiunea de discurs didactic denumeşte, la modul
general, totalitatea componentelor din cadrul procesului
de învăţământ văzut ca relaţie predare-învăţare-evaluare.
În această sferă se înscriu şi activităţile desfăşurate la ora
de religie.
Schimbările pe care le urmăreşte discursul
didactic religios sunt de natură normativă, reglatorie, de
201
EDUCAŢIE”
valorizare a moralei creştine. Pentru formarea

competenţelor şi a comportamentelor specifice se vor
urmări recunoaşterea unor elemente de bază ale credinţei
religioase, descrierea aspectelor de bază ale acesteia, prin
apelul la experienţa proprie, dar şi explicarea lor.
Observarea caracteristicilor comportamentale ale unui
bun creştin, valorificând situaţii din viaţa de zi cu zi, va
conduce la identificarea caracteristicilor sale
comportamentale.
Înscrierea discursului religios utilzat în mediul
şcolar în sfera discursului didactic este evidentă
urmărind definiţiile şi conceptele formulate de pedagogi.
Indiferent de sintagma utilizată pentru denumirea
conceptului: comunicare pedagogică, (Constantin Cucoş,
1996), comunicare educaţională, (Laurenţiu Şoitu, 1994,
Ion Ovidiu Pânişoară, 2004), comunicare didactică,
(Olga Ciobanu, 2003, Dumitru Orosan, 2006), limbaj
educaţional, (Constantin Sălăvăstru, 1995), discurs
didactic, (Daniela Rovenţa-Frumuşani,1995, Elena
Dragoş, 2000, Ion Albulescu, 2006 şi 2009), definiţiile
formulate au aceeaşi semnificaţie: transmiterea unor
informaţii, conforme cu obiective prestabilite stipulate
de acte normative, în context instructiv-educativ
instituţionalizat, cu o dominantă explicativă bazată pe
demersuri acţionale de tip feed-back.
Conform profesorului Vasile Dospinescu
„discursul didactic oferă imaginea unei întreprinderi în
care sunt reînvestite […] cunoştinţe care nu pot fi
202
EDUCAŢIE”
consumate decât după ce au fost reciclate,

recondiţionate, într-un sens, reambalate, etichetate, cu
termen de garanţie a calităţii şi a duratei folosirii.”96
Activitatea de învăţare reprezintă un proces
complex, în care sunt declanşate operaţiile gândirii, în
care educabilii îşi pun propriile întrebări, formulează
propriile idei sau teorii, sunt parte integrantă a actului de
comunicare. Identificarea unor modalităţi optime de
realizare a comunicării didactice poate fi anevoioasă,
căci, după cum susţine L. Şoitu, fiecare selectează şi
interpretează elementele care îi sunt transmise în funcţie
de orientarea gândirii şi de interesele sale.97
„Comunicarea didactică antrenează întregul
potenţial discursiv, precum si întreaga personalitate a
participanţilor. Ea reprezintă un transfer complex,
realizat prin mai multe canale, între indivizi sau grupuri
ce îsi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători
si receptori.”98
„Prin comunicare omul modern se analizează pe
sine, îi analizează pe cei cu care se află în interacţiune şi
– în ultimă instanţă – poate găsi un mod propriu de
investigare a lumii care îl înconjoară. Comunicarea
96
Dospinescu, V., Semiotică şi discurs didactic, 1998, Bucureşti,
EDP, p.121.
97
Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2001.
98
Radu Ion, 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE,
p. 200.
203
EDUCAŢIE”
eficientă vine în sprijinul unui spectru larg de utilizatori:

studenţi, cadre didactice, manageri, formatori, traineri
din organizaţii etc. Însă dincolo de aceasta, sferă a
profesioniştilor din aria comunicării, cartea de faţă
urmăreşte integrarea fiecărui cititor într-un demers de
profesionalizare a comunicării, proces cerut de către
societatea contemporana.“99
„Orice discurs are inscripţionată pe suprafaţa sa
amprenta semiotică a instituţiei. Dar nici unul nu are o
amprentă instituţională mai pregnantă, mai autoritară,
mai vigilentă decât aceea pe care o exhibă discursul
didactic, nu atât prin conţinuturile vehiculate, cât prin
formele sale” (V.Dospinescu, 1998)
„Obiectul de valoare, deşi este atribuit
Destinatarului, rămâne în conjuncţie cu Expeditorul” (A.
J. Greimas, 1973).
„Discursul didactic nu vorbeşte despre lume
decât făcând trimitere la lumea şcolară în care este prins”
(D. Maingueneau, 1984).
Pentru a stabili caracterul didacticist al unui
discurs, Rodica Nagy precizează unele elemente de
identificare: „Astfel, se poate vorbi despre o tentă
didacticistă atunci când în diverse tipuri de discurs îşi fac
loc generalizarea, modul explicativ, informaţiile
ştiinţifice, definiţiile, exemplele etc., moduri/structuri
99
Pânişoară, I. O., 2003, Comunicarea eficientă – metode de
interacţiune educaţională, Iaşi, Editura Polirom.
204
EDUCAŢIE”
discursive la care enunţătorul apelează cu intenţia,

implicită sau explicită, de a instrui, de a transmite
cunoştinţe prin care să modifice statutul destinatarului în
ceea ce priveşte credinţele, atitudinile, comportamentul,
acţiunile.”100
Asemenea discursului didactic în general,
discursul religios este un discurs ştiinţific specializat. La
nivelul acestuia se disting diferenţe între limbajul laic şi
cel religios, prin prezenţa unor coduri specifice ce
urmăresc persuadarea învăţăturilor biblice cu ajutorul
forţei argumentative. Preocupările cu privire la discursul
religios s-au manifestat cu precădere în domeniul
lexicului specific şi au condus la editarea unor dicţionare
religioase şi a unor studii de lexicologie biblică,
începând cu anii 60-70 ai secolului al XX-lea.
Profesorul de religie, şi nu numai acesta, va
urmări totodată evidenţierea unor modele de credinţă,
aplicând în mod autonom reguli de comportament moral-
creştin în diferite contexte de viaţă, reale sau imaginare,
dar şi explicând importanţa unor evenimente religioase
din viaţa comunităţii şi a societăţii (cu trimitere la rolul
diferitelor sărbători şi evenimente cu conţinuturi şi
semnificaţii religioase, cu incidenţă asupra vieţii familiei
şi comunităţii). De asemenea, educarea atitudinilor de
acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe
100
Nagy, R., 2015, Dicţionar de analiză a discursului, Iaşi, Ed.
Institutul European, p.123.
205
EDUCAŢIE”
şi convingeri, cunoaşterea şi folosirea adecvată a

limbajului din sfera valorilor religioase, precum şi
formarea virtuţilor creştine şi consolidarea
comportamentului moral-religios sunt tot atâteaa
obiective prevăzute şi detaliate în programele şcolare în
vigoare pentru disciplina Religie la clasele I-IV.
Elementele ce înscriu discursul religios în sfera
discursului specializat ţin de caracterul arhaic al acestuia
şi fac referire la măsura în care limbajul utilizat păstrează
distanţa faţă de vorbirea curentă, păstrând însă
implicarea afectivă şi emoţională, făcând apel la
necesitatea unui echilibru între tradiţie şi modernitate,
sacralitate şi accesibilitate. Carecterul normativ al
discursului religios rezultă din tipul de comunicare
instituţionalizată din cadrul Bisericii.
La clasele primare, opţiunea părinţilor pentru
participarea copiilor la ora de Religie are la bază
numeroasele beneficii pe care aceştia le cunosc, în
principal din punct de vedere afectiv, emoţional şi
comportamental. Nivelul spiritual al acestei discipline,
transmis cu tact şi dăruire de către profesor, poate
declanşa trăiri generatoare de echilibru pentru copiii şi
tinerii ce îşi caută drumul şi propria identitate.
Frumuseţea orelor de Religie, construite pe
interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate, permite
accesul elevilor la cultura laică şi creştină, le deschide
orizonturi noi de cunoaştere a propriei persoane, dar şi a
206
EDUCAŢIE”
lumii în care trăim, a legilor creştine valabile de mii de

ani, după care funcţionează întreaga societate.
Bibliografie:
 ADAM, JEAN MICHEL, 1990, Éléments de
linguistique textuelle. Théorie et pratique de l'analyse
textuelle, Liège, Mardaga.
 ADAM, JEAN MICHEL, 2008, Lingvistica
textuală. Introducere în analiza textuală a discursurilor,
traducere de Corina Iftimia, prefață de Rodica Nagy,
Iași, Ed. Institutul European.
 ALBULESCU, ION, 2006, Pragmatica predării.
Activitatea profesorului între rutină şi creativitate,
Bucureşti, Editura Paralela 45, p. 176.
 ALBULESCU, ION, ALBULESCU, MIRELA,
2006, Pedagogia comunicării, ClujNapoca, Editura
NAPOCA STAR, p. 168.
 ANSCOMBRE, J. CL. et DUCROT, O, 1983,
L'argumentation dans la langue, Bruxelles, Mardaga,
col. Philosophie et langage, p. 184.
 BENVENISTE, EMILE, 1966, Problèmes de
linguistique générale. cap. Les niveaux de l'analyse
linguistique, Paris, Gallimard, p. 118-131 (republicat în
1974).
 BUYSSENS, ERIC, 1967, La communication et
l'articulation linguistique, Bruxelles, Presses
Universitaires Bruxelles.
 CĂLUGĂR, DUMITRU, 2002, Catehetica, Cluj-
207
EDUCAŢIE”
Napoca, Editura Renaşterea.

 CHIVU, GHEORGHE, 1997, Civilizaţie şi
cultură. Consideraţii asupra limbajului bisericesc
actual, Bucureşti, Editura Academiei Române.
 CUCOŞ, CONSTANTIN, 1996, Pedagogie,
ediţia I, Iaşi, Editura Polirom, col. Psihologie, Ştiinţele
educaţiei, p. 231
 DOSPINESCU, VASILE, 1998, Semiotică şi
discurs didactic, Bucureşti, EDP, p. 121.
 FÂRTE, GHEORGHE, 2004, Comunicarea. O
abordare praxiologică, Iaşi, Editura Demiurg.
 FOUCAULT, MICHEL, 1969, L'Archéologie du
savoir, Paris, Edition Gallimard.
 GOLU, MIHAI, 2005, Dinamica personalităţii,
Bucureşti, Editura Paideia.
 HARRIS, ZELLIG S, 1969, Analyse du discours,
în Langages, Armand Colin.
 MAINGUENEAU, DOMINIQUE, 1990,
Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordas.
 MOLDOVEANU, VISARION, 2008,
Ecumenismul în întrebări şi răspunsuri pe înţelesul
tuturor, Bacău, Editura Vicovia.
 MORRIS, CHARLES, 2003, Fundamentele
teoriei semnelor, tr. Delia Marga, Cluj-Napoca, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene.
 MUNTEANU, EUGEN, 1995, Lexicologie
208
EDUCAŢIE”
biblică românească, Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”.
 NAGY, RODICA, 2015, Dicţionar de analiză a
discursului, Iaşi, Ed. Institutul European, p.123.
 PÂNIŞOARĂ, ION-OVIDIU, 2004,
Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, p. 344.
 REBOUL, ANNE, MOESCHLER, JACQUES,
2010, Pragmatica discursului, Iaşi, Istitutul European.
ROVENŢA-FRUMUŞANI, DANIELA, 1995, Semiotica
discursului ştiinţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, p.
255.
 SEGRÉ, CESARE, 1966, Discurs în Istorie –
Cultură − Critică, Bucureşti, Ed. Univers, ediţia în
limba română.
 VÂLCU, ANGELICA, 2003, Funcţionarea
discursului specializat, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”.
209
EDUCAŢIE”
COMUNICAREA ÎN ŞI CU FAMILIA
Ivu Cristina
Bîrleanu Monica-Eugenia
Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău
„O bună educaţie religioasă trebuie să-i conducă

pe elevi, încât acesta să aibă, măcar câteodată, obsesia
altui tărâm, ideea altei existenţe infinit mai înaltă şi mai
frumoasă, ce tronează peste noi şi este raţiunea noastră
ultimă de a exista.” (V. Băncilă - „Iniţierea religioasă a
copilului”)
Copilăria este perioada vieţii când Dumnezeu
doreşte să construiască încăperile templului în care să
locuiască atunci când copilul va fi adult. Părinţii au acest
mare privilegiu, dar şi marea responsabilitate de a
proiecta planul acestui templu-imaginea de sine a
copilului.
Una din cele mai puternice influenţe asupra
evaluării şi imaginii de sine ale unui copil o are
atmosfera din familie. Atmosfera dintr-o casă poate fi
caldă, calmă, îngăduitoare, relaxată, prietenoasă, bazată
pe comunicare. Copilul care creşte acolo se va dezvolta
frumos, armonios, promiţător. Ştie că se poate baza pe
sprijinul şi încurajările părinţilor şi îşi va folosi toată
energia pentru a se desăvârşi în toate domeniile vieţii
sale.
Doris Law Nolte exprima foarte bine influenţa pe
care o are mediul familial asupra unui copil în poemul
210
EDUCAŢIE”
„Copiii învaţă ceea ce trăiesc”:

„Dacă un copil trăieşte auzind mereu critici,
el învaţă să condamne.
Dacă un copil trăieşte într-un mediu ostil,
el învaţă să lupte.
Dacă un copil este mereu batjocorit,
învaţă să fie timid.
Dacă un copil este învăţat să-i fie mereu ruşine,
el învaţă să se simtă mereu vinovat.
Dacă un copil trăieşte printre oameni îngăduitori,
învaţă să aibă răbdare.
Dacă un copil este încurajat,
învaţă să aibă încredere.
Dacă un copil este lăudat,
învaţă să aprecieze.
Dacă un copil trăieşte între oameni cinstiţi,
învaţă să fie drept.
Dacă un copil trăieşte în siguranţă,
învaţă să fie credincios.
Dacă un copil trăieşte într-o atmosferă de
prietenie,
Învată să găsească dragostea în lume”.
Există un decalog al comunicării:
 Nu poţi să nu comunici!
A comunica înseamnă:
 Stimă şi cunoaştere de sine
 Conştientizarea nevoilor celuilalt
 A şti să asculţi
211
EDUCAŢIE”
 A înţelege mesajul
 A răspunde la ele
 A înţelege o relaţie
 A şti să-ţi exprimi sentimentele
 A accepta conflictele
 Asumarea rezolvării conflictelor
De dorit este ca orice orice părinte să realizeze o
comunicare cât mai apropiată cu copiii săi. Părinţii
trebuie să cunoască şi să poată înţeleagă proprii copii.
Nu este suficient să fii acasă cu copiii, ci să vorbeşti cu
ei, pentru a afla problemele cu care ei se confruntă.
Se impune tot mai mult o schimbare în educaţie, în
relaţia dintre părinte şi copil. Ea presupune ca relaţia
părinte-copil să se bazeze pe înţelegere şi sprijin
reciproc. Atât părinţii cât şi copiii îşi asumă
responsabilitatea pentru comportamentul acestora din
urmă.
Din cauza unor deficienţe de comunicare, se simte
lipsa de încredere, absenţa unei legături strânse şi
afectuoase, pot să apară probleme grave datorate mâniei
pe care o simt copiii şi care fac ca aceştia să sfideze
părinţii şi normele morale: absentează, vorbesc urât,
jignitor, se bat, pleacă de acasă.
Dificultăţile în comunicare apar datorită unor
modalităţi ineficiente în comunicare: critica, etichetarea,
folosirea nepotrivită sau în exces a întrebărilor,
ameninţări, a da ordine, argumentarea logică impusă.
Importantă este existenţa unei legături personale, de
suflet cu copiii. Numai în acest fel îi pot învăţa ce este
respectul faţă de ei înşişi, faţă de alţii, şi vor putea să-şi
212
EDUCAŢIE”
asume responsabilitatea pentru modul în care se

comportă. Această responsabilitate include şi pe cele
dintre fraţi,colegi de clasă. Dacă părinţii îşi tratează
fiecare copil cu respect, dragoste adevărată, dacă îi
îndrumă mereu, pot fi minimalizate conflictele între
copii. Comunicarea între membrii unei familii este cu
totul benefică dacă se bazează pe empatie.
Empatia există atunci când îl respect pe celălalt,
îmi ascultă opiniile, mă înţelege, mă va ierta dacă
greşesc cu ceva, mă simt ca o carte deschisă faţă de el,
nu trebuie să fiu „perfect” atunci când sunt cu el, nu mă
va ignora în ceea ce are de gând să facă, crede în mine,
îmi cere o părere, povesteşte despre preocupările lui, ne
placem reciproc, ne simţim bine împreună, îi înţeleg
punctul de veder chiar şi atunci când nu sunt de acord cu
el/ea, iert.
Părinţii trebuie să dovedească flexibilitate în
privinţa exprimării. A fi flexibil înseamnă a nu porni de
la premisa că un copil nu are dreptate şi că numai
viziunea părinţilor este singura care necesită atenţie.
Pentru ca un copil să se dezvolte corect, părinţii
nu trebuie să uite că orice copil are nevoie de dragoste
necondiţionată. Întrebarea pe care o pun adesea copiii
părinţilor este: „Mă iubeşti?”. Dacă părintele răspunde
„Te iubesc!” , copilul nu simte că a primit răspunsul
necesar, deoarece copiii se exprimă comportamental şi ei
au nevoie să le demonstrăm dragostea pentru a crede că
sunt iubiţi cu adevărat.
Chiar şi atunci când un copil greşeşte, acesta
simte dorinţa de a fi iubit. Asta presupune că părintele
trebuie să accepte şi modul în care îşi manifestă mânia
nu ca ceva de dorit, ci ca pe ceva perfectibil, numai aşa
213
EDUCAŢIE”
pot fi ajutaţi să renunţe la manifestările de-a dreptul

„copilăreşti”.
În familie, copilul va învăţa să fie ascultător din
fragedă pruncie. Ascultarea nu trebuie să fie o privare a
libertăţii, dă copilului capacitatea de a face faţă
încercărilor, de a trece prin experienţa eşecului mai uşor.
Din punct de vedre duhovnicesc trebuie să-l învăţăm ce
înseamnă răbdarea, puterea de îndurare. Copiii vor
învăţa din exemplul părinţilor cum să reacţioneze în
situaţii dificile.
Simţul răspunderii va fi dobândit de copil doar
dacă va fi antrenat în activităţi diverse în familie, astfel
nu vor putea trăi doar pentru ei şi vor aprecia munca
părinţilor.Tot exemplul părinţilor va insufla copilului
trăsăturile creştine de ajutorare a celor aflaţi în nevoi,
implicându-i în faptele lor de milostenie acasă, în
comunitatea creştină. Cam tot ceea ce părintele face, este
imitat de copil. Dacă în familie este un climat sănătos,
dacă între vorbele şi faptele părinţilor este concordantă,
copilul va învăţa să fie sincer, să săvârşească faptele
bune, „asemenea celor din jurul său”.
Pentru formarea omului de mâine este necesară o
strânsă colaborare a şcolii cu familia şi Biserica. Familia
reprezintă un sprijin real în activitatea de educare a
şcolarilor.
Constantin Cucoş, în lucrarea „Educaţia
religioasă” aduce un argument psihologic, faptul că o
astfel de educaţie invită la reflecţie, evidenţierea eului,
autocunoaştere, ceea ce înseamnă o conturare a
persoanei din perspectiva unor standarde valorice
superioare. Astfel, religia poate deveni un prilej de
214
EDUCAŢIE”
fortificare interioară, de descoperire a sinelui şi menirii

în viaţă.
Cea mai bună ocrotire pentru copiii noştri este ca
ei să aibă parte de experienţa iubirii calde, autentice,
creştine, în comunitatea din care ei fac parte.
Bibliografie:
 Ioan Bontaş, Pedagogie, Bucureşti, Editura All.
 Constantin Cucoş, Educaţie religioasă, Iaşi,
1999, Editura Polirom.
 Dolta Francoise, Despre educaţie şi copilărie,
Cluj, 1994.
 Gheorghe Dumitriu, Comunicare
psihopedagogică, Bacău, 2002.
215
EDUCAŢIE”
FORMAREA ABILITĂȚILOR
PERSONALE ȘI SOCIALE ALE
ȘCOLARILOR MICI IN CADRUL
ORELOR DE DEZVOLTARE PERSONALĂ
ŞI EDUCAŢIE CIVICĂ
Prof. înv. primar Ciubotaru Rodica

Şcoala Gimnazială „Alecu Russo” Bacău
Cunoașterea personalității elevului reprezintă

principala sarcină a educatorului, copilul fiind centrul
lumii școlare, subiect și nu simplu obiect al educației.
Activitatea de învățare își propune formarea și
dezvoltarea de capacități, competențe, abi lități,
comportamente, atitudini și însușirea de cunoștințe. La
baza activității de învățare trebuie să stea interesele și
nevoile educaționale ale elevilor, pentru a contribui
eficient la dezvoltarea personalității acestora și
integrarea lor activă în viața socială și profesională.
Cunoștințele reprezintă „produse ale cunoașterii
umane (reprezentări, concepte, legi științifice, reguli de
acțiune, norme sociale, principii morale, etc.) car e
comun conținuturile învățării ” (Mircea Ștefan, 2006).
Cunoștințele se însușesc în structuri organizate ca
elemente ale disciplinelor școlare, ale domeniilor
216
EDUCAŢIE”
experiențiale. (Ex: cunoștințe despre obiecte, fenomene,

animale, cunoștințe matematice, etc.).
Deprinderile sunt componente automatizate ale
activității, caracterizate prin desfășurarea în afara sau
prin reducerea controlului conștient, realizare spontană și
facilă. Rezultă din exersare repetitivă și se fundează pe
un stereotip dinamic sau pe matrice funcțională în care
sunt reunite veriga aferentă și cea efectorie a reflexelor.
(Ex: alcătuirea de propoziții, deprinderi motrice,
priceperi și deprinderi practice, etc.).
Capacitățile reprezintă un sistem de însușiri
funcționale și operaționale care permit posibilitatea
reușitei, chiar a obținerii unor performanțe deosebite
într-un domeniu de activitate. Capacitatea depinde de
premisele naturale, dar și de experiențele de învățare.
(Ex: capacitatea intelectuală, capacitatea comunicativă,
capacitatea de memorare, capacitatea de punere în
practică a cunoștințelor achiziționate, etc.).
Atitudinile reprezintă modalități de raportare
comportamentală cognitivă și afectivă la diferite aspecte
ale realității. (Ex: atitudinea față de învățare, față de
muncă, etc. ).
Abilitatea reprezintă capacitatea de a aplica și de
a utiliza cu ușurință, rapid, eficient cunoștințe pentru a
duce la îndeplinire sarcini și pentru a rezolva probleme.
„Abilitatea nu se confundă cu deprinderea, bazându-se
pe plasticitatea neuropsihică, și nu se reduce la
cunoștințe întrucât reprezintă o condiție pentru formarea
217
EDUCAŢIE”
și utilizarea optimă, în situații noi, a deprinderilor și

cunoștințelor.” 101 (Ex: abilitatea emoțională, abilitatea
socială, abilități intelectuale, etc.).
În societatea contemporană, tipurile
fundamentale de învățare au evoluat de la a învăța să știi,
a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu ceilalți,
la a învăța să fii (UNESCO, 1996).
Disciplina Dezvoltare personală urmărește
formarea și dezvoltarea capacității de autoînțelegere,
autocunoaștere și autodezvăluire a copiilor. Necesitatea
acestei discipline rezultă din următoarele aspecte:
 Copiii crescuți într-un mediu stimulativ
au o dezvoltare cognitivă, emoțională și socială
accelerată în comparație cu cei crescuți într -un mediu
restrictiv. Calitățile unice pe care le are fiecare p ersoană:
aptitudini, abilități, talente, nevoi, valori, interese, stilul
de viață încep să se creioneze din perioada copilăriei
timpurii.
 Sub formă de joc, copiii învață cum le
place mai mult să învețe, ce este încrederea în sine, cum
să-și exprime emoțiile, modalitățile concrete de a
relaționa cu familia și prietenii, achiziționează cunoștințe
despre meserii, exersează diferite abilități, își formează
abilități și chiar atitudini despre muncă.
 Metodele și tehnicile folosite vor avea
drept scop: explorarea de situații noi,
101
P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 9.
218
EDUCAŢIE”
provocarea unor comportamente și emoții pentru

diagnosticarea unei probleme, antrenarea în găsirea
soluțiilor. Tehnicile pot fi adaptate situației și pot fi sub
forma exercițiilor de familiarizare a participanților între
ei, de cunoaștere și intercunoaștere, de comunicare
verbală/nonverbală, de empatizare, de rezolvare de
probleme, luarea deciziilor, scenarii metaforice, jocuri de
rol, etc.
Scopul acestei discipline este dezvoltarea
capacității copiilor de a trăi împreună cu ceilalți prin
însușirea și aplicarea normelor de conduită necesare în
diferite contexte de viață, alfabetizarea moral-civică a
copiilor, dezvoltarea unor atitudini pozitive față de
propria persoană și față de ceilalți. În activitățile de
dezvoltare personală toți copiii sunt considerați speciali
și valoroși pentru că sunt unici, ei învățând să ia decizii
responsabile.
Educația civică înseamnă educarea persoanei
pentru a trăi alături de ceilalți în societate, ceea ce
include comportamentul politicos, normele de igienă, de
circulație publică, de pază contra incendiilor, etc.,
dobândirea de către elevi a cunoștințelor și
competențelor necesare unui cetățean pentru participarea
la viața la publică.
Elementul fundamental al problematicii educației
civice în ciclul primar este conceptul de viață social-
cetățenească în ansamblul ei. Înțelegerea acestui concept
se realizează prin dobândirea unor noțiuni, cunoștințe
219
EDUCAŢIE”
prin intermediul cărora copiii să înțeleagă diversele

manifestări de comportament civic în viața cotidiană (în
familie, în școală, în societate, respectarea semenilor,
valoarea muncii legată de diferite ocupații, etc.) sau
noțiuni care au în vedere familiarizarea copiilor cu
instituțiile statului, cu acțiunile acestora, cu structura de
guvernare în țara noastră, cu locul țării noastre între
celelalte state ale lumii.
Educația civică urmărește un tip de instruire și de
comportament proprii ce presupun un proces psihologic
de înțelegere și apreciere a ceea ce este drept și nedrept,
permis și interzis, legal și ilegal în conviețuirea socială.
Această disciplină este și un demers interdisciplinar și
intercultural care solicită deschidere, comunicare și
flexibilitate, cultivându-se în același timp.
Necesitatea disciplinei Educație civică se
corelează cu începerea, de timpuriu, a socializării
copilului. Școlarul mic aparține unor grupuri precum:
familia, grupul de joacă, clasa de elevi, între ele și
membrii acestor grupuri stabilindu-se relații specifice.
Formarea abilităților și capacităților civice sunt
deosebit de importante datorită caracterului aplicativ al
educației civice și permit viitorului cetățean să identifice,
să descrie, să structureze, să interpreteze, să explice, să
compare și să evalueze informații și idei din sfera
civicului și politicului pentru a le înțelege și a le integra
în propria experiență.
220
EDUCAŢIE”
Ca și în cazul disciplinei Dezvoltare personală

formarea abilităților și capacităților civice necesită
asocierea procesului de învățare cu experiențe care
implică afectivitatea școlarului mic. Aceste experiențe
pot rezulta din activități de învățare care se bazează pe
utilizarea jocului, vizionare de filme, etc.
Aceste două discipline au un accentuat caracter
explorator și practic -aplicativ și presupune implicarea
directă a elevilor. Elevii conștientizează, exersează
abilități și atitudini într-un mediu prietenos de învățare,
devin responsabili pentru modul în care se implică în
jocurile și activitățile propuse. De aceea, strategiile
recomandate pentru orele de Dezvoltare personală și
Educație civică sunt cele activ-participative.
O activitate poate debuta cu un scurt
brainstorming care valorifică ideile creative și
experiențele anterioare ale copiilor, iar metodele și
tehnicile art-creative permit utilizarea unei palete largi și
inventive de resurse care antrenează și motivează
copilul. De aceea sunt recomandate:
 Crearea unor produse mari, colorate care
să valorifice imaginația și creativitatea copilului;
 Jocul de rol și simularea (dramatizare,
teatru) pregătesc copilul pentru situații reale de viață și
facilitează dezvoltarea comunicării verbale și non-
verbale, a empatiei, a toleranței, lucrul în echipă;
 Problematizarea oferă oportunitatea de a
221
EDUCAŢIE”
căuta soluții pentru diferite situații de tip investigativ și

de a stimula curiozitatea naturală a copilului;
 Exercițiile și jocurile vor îmbina
mișcarea, verbalizarea, manipularea de obiecte;
 Conversația euristică, dezbaterea și
discuțiile de grup permit copiilor să se raporteze, să
învețe și să valorizeze atât experiențe personală, cât și
experiența fiecărui copil;
 Tehnicile gândirii critice (turul galeriei,
ciorchinele, jurnalul cu dubă intrare, pălăriile gânditoare)
asigură exprimarea propriilor opinii și creează premisele
dezvoltării asertivității;
 Utilizarea unor secvențe din filme sau a
imaginilor din planșe / cărți de povești reprezintă
suporturi intuitiv-concrete indispensabile învățării la
vârste școlară mică.
Metodele de predare-învățare trebuie să fie alese
astfel încât să stimuleze formarea abilităților,
atitudinilor, competențelor și cunoștințelor necesare
dezvoltării unei învățări independente și de lungă durată.
Utilizarea metodelor active contribuie la dezvoltarea
capacității de comunicare, la crearea unui cadru
educațional care încurajează interacțiunea pozitivă,
motivarea și angajarea copilului în procesul de
participare și cooperare în grupurile de apartenență, oferă
exemple de urmat și de promovat în aplicarea normelor
222
EDUCAŢIE”
elementare de conduită, a unor comportamente moral-

civice.
Astfel, metode de predare-învățare eficiente la
Dezvoltare personală sunt:
 Învățarea prin descoperire realizată în
contexte familiare copilului (Ex);
 Conversația euristică bazată pe un dialog
dinamic și constructiv cu elevii clasei;
 Jocul de rol bazat pe empatie;
 Dramatizarea care creează situații noi și
concrete de învățare.
Strategiile și metodele activ -participative care se
pot folosi la Educație civică sunt:
 Învățarea prin cooperare, care dezvoltă
capacitatea elevilor de a lucra împreună;
 Metodele ”Știu/Vreau să știu/Am învățat”
și SINELG și care au la bază folosirea cunoștințelor
anterioare ale elevilor;
 Cadranele - modalitate de sintetizare a
unui conținut informațional solicitând participarea
elevilor în înțelegerea lui adecvată;
 Jocul didactic, care are multiple valențe
formative și exercită o puternică influență asupra
copilului în vederea învățării școlare;
 Brainstorming-ul motivează învăţarea
223
EDUCAŢIE”
elevilor în sensul că reprezintă formularea a cât mai

multor idei legate de rezolvarea unei situaţii – problemă
conturate;
 Studiul de caz prin care elevii își pot
dezvolta abilitățile de analiză a unor situații reale din
viața de zi cu zi;
 Problematizarea ce permite folosirea
experienței proprii în mod creativ și inovator;
 Ciorchinele - metodă de brainstorming
neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei;
 Jurnalul cu dublă intrare - prin această
metodă elevii stabilesc o legătură strânsă între text şi
propria lor curiozitate şi experienţă;
 Turul galeriei presupune evaluarea
interactivă şi formativă a produselor realizate de grupuri
de elevi;
 Cubul – metodă ce permite diferenţierea
sarcinilor de învăţare, stimulează eficienţa învăţării şi
gândirea logică. Etc.
O strategie de lucru în clasă este tranziția de la
lucrul individual (câteva minute necesare autoexplorării),
lucrul în diadă, triadă, lucrul în grupe mici (4-6 copii
aleși pe diferite criterii) și finalizând de fiecare dată cu
discuții în grupul mare al clasei, prin analiza exercițiului.
Disciplinele Dezvoltare personală și Educație
civică au un accentuat caracter practic-aplicativ și
presupun utilizarea unor strategii didactice care permit
224
EDUCAŢIE”
alternarea formelor de activitate, care pun accent pe

abordări flexibile și parcursuri diferențiate și utilizarea
unor metode active care contribuie la formarea
abilităților personale și sociale ale elevilor.
Ascultarea activă, observarea, furnizarea de
informații, feedback pozitiv, formularea întrebărilor sunt
câteva abilități pe care elevii și le formează în cadrul
orelor de Dezvoltare personală și Educație civică .
Cadrele didactice le propun elevilor să se cunoască pe
sine, să ia decizii autonome, să își asume
responsabilități, să coopereze și să relaționeze cu ceilalți,
să-și dezvolte creativitatea pentru a putea face față unor
situații de viață diverse.
Bibliografie:
1. Organizarea interdisciplinară a ofertelor de
învățare pentru formarea competențelor cheie la
școlarii mici, program de formare continuă de tip
„blended learning” pentru cadrele didactice din
învățământul primar, suport de curs, 2013.
2. Consiliul Naţional pentru Curriculum, Programe
şcolare pentru clasa a III-a, Educaţie civică,
Bucureşti, 2004.
3. Edu Civică, auxiliar elaborat prin metode
interactive, Editura Edu, Târgu Mureş.
4. Iepure, Ileana; Moţianu, Adriana; Popovici, Geta;
Tomoiu, Maria; Borovic-Ivanov, Darius;
Chiriţescu, Dorina (coord.), Educaţie civică,
225
EDUCAŢIE”
ghidul învăţătorului, Editura Atelier Didactic,

Bucureşti, 2005.
5. Pacearcă, Ştefan; Gavrilă, Roxana, Educaţie
civică, suport didactic, Akademos Art, Bucureşti,
2007.
6. Pârâială, Viorica; Pârâială, D. Dumitru; Buduroi,
Aglaia; Bejan, Camelia, Educaţie civică, clasa a
IV-a, auxiliar pentru elevi şi cadre didactice,
Editura Euristica, Iaşi, 2008.
226
EDUCAŢIE”
DUMNEZEU CUVÂNTUL
REVELAT OMULUI PRIN SCRIPTURI
Prof. Nicolau Raluca

Școala Gimnazială „Miron Costin” Bacău
Dumnezeu a creat lumea materială, contingentă

pentru a putea măsura astfel abilitățile, percepțiile,
capacitățile, simțurile și cunoașterea omului, căci omul
este din lume, dar și de la Dumnezeu. Omul este pus la
grea încercare atunci când trebuie să stăpânească
întreaga creatură văzută a lui Dumnezeu. Dar trece de
această probă a cunoașterii dovedind că este în armonie
cu natura dar și cu Dumnezeu, așa cum ne relevă
existența edenică. Totuși, simțurile omului sunt înșelate
căci nu folosește prerogativele superioare cu care a fost
înzestrat de Creator, adică sufletul și simțurile sufletești.
Pierde, astfel, o parte din darurile prețioase ale ființei
umane, care îl înnobilau și rămâne doar un simplu
muritor (la izgonirea sa din Rai); redus la esență și cele
cinci simțuri în legătură cu lumea natural ă, precum Cain
și Abel; înstrăinat de ceilalți semeni și incapabil de
comunicare (vezi Turnul Babel); omul nu se mai
regăsește pe deplin deoarece nu își mai cunoaște
corespondentul etern, pe Fiul.
Limba, urechea și oricare dintre simțurile noastre
au stabilite măsuri, reguli și limite, iar dacă s-ar găsi
vreodată cineva care ar încerca să depășească aceste
227
EDUCAŢIE”
limite, atunci acesta s-ar afla dincolo de puterea proprie

unei ființe omenești. Este ceva mai dulce decât lumina?
Este ceva mai plăcut decât o rază de soare? Deși este un
lucru dulce și plăcut lumina soarelui peste măsură devine
de nesuportat și chinuitoare pentru ochi. Ochii obosiți
primesc ocrotirea pleoapelor pe timpul nopții, astfel se
odihnesc ca să pregătească simțul vederii pentru
contemplarea zilei următoare.102
Astfel omul este perfect echilibrat din punct de
vedere al relației cu lumea înconjurătoare, iar mediul
natural îi oferă elementele esențiale necesare vieții:
lumină, căldură, apă, hrană. Omul este fericit din punct
de vedere material prin efortul pe care îl depune constant
pentru a ajunge la rezultatul dorit. Doar că fericirea nu
mai este completă fără Dumnezeu care să îi ofere
confirmarea omului.
Și cum se revelează Dumnezeu omului vom
încerca să lămurim în cele ce urmează.
Din perspectivă biblică, vederea lui Dumnezeu
reprezintă culmea Revelației. Poziționarea în câmpul
vederii oferea omului posibilitatea de a se împărtăși
nemijlocit de cunoaștere. Din acest motiv constatăm că,
nu întâmplător, Moise (Iș 33,17-23), psalmiștii (Ps.
26,13-14; 30,16; 79, 4, 8, 20) și ulterior Apostolul Filip
(In 14, 8-9) au cerut să vadă fața lui Dumnezeu.
102
„Despre necunoașterea lui Dumnezeu”, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Editura Herald, București, 2007, p .105.
228
EDUCAŢIE”
Cunoașterea pe care ei ar fi dobândit -o dacă Domnul le-

ar fi îndeplinit cererea, ar fi fost desăvârșită. Însă această
manieră de cunoaștere față către față nu poate fi realizată
deplin decât în veșnicie. Ca atare, aici omul vede
adevărurile dumnezeiești ca prin ghicitură, percepe
realitățile ca prin oglindă într-o formă reflectată, pe când
dincolo le va cunoaște deplin (1 Co 13, 12). Cu toate
acestea, chiar dacă nivelul de învățare/înțelegere prin
vedere este limitat, el rămâne, totuși, principala sursă de
cunoaștere. 103
La început era Cuvântul și Cuvântul era la
Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru
început la Dumnezeu. (Ioan 1, 1)
Astfel, începe Sfântul Evanghelist Ioan scrierea
sa despre viața Mântuitorului înfățișându-ne: zorile
conștiinței universale cu privire la existența lui
Dumnezeu, intuiția dimensiunii veșnice a Împărăției
cerești, percepția auditivă a cunoașterii și învățăturii
transmise creaturii Sale prin viu grai și scriptură, așa
cum ne exemplifică însuși Apostolul și Evanghelistul
Ioan .Sfântul Ioan realizează direct legătura dintre
Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul – Cuvântul. Această
legătură între cele două Persoane divine o deducem
indirect din cuvintele Mântuitorului: Înainte de a fi
Predarea pozitiv-creativă a Religiei – ciclul primar, Perfecționarea

103
cadrelor didactice din învățământul preuniversitar care predau

disciplina religie, Caracteristicile stilurilor VAK
229
EDUCAŢIE”
Avraam sunt Eu (Ioan, 8, 58), unde Mântuitorul face

referire directă la părintele iudeilor, Avraam, tatăl a
mulțime de popoare, dar indirect percepem trimiterea pe
care Mântuitorul o face către Dumnezeu-Tatăl.
Demonstrând astfel că „Cel necauzat … participă la
slava Celui fără de început (Celui fără de cauză),
adăugându-I-se nașterea,…”104
Dacă apostolii, care zi și noapte L -au auzit
vorbind și L -au văzut săvârșind minuni, cărora le -a
descoperit îndeosebi multe taine, cărora le-a dat o putere
atât de mare încât să învie și morți, pe care i-a făcut atât
de desăvârșiți, încât pentru el au lăsat totul, ei bine dacă
apostolii, care au ajuns la o atât de înaltă virtute și
filozofie, n-au putut înțelege toate în ainte de Pogorârea
Duhului Sfânt, cum ar fi putut iudeii,…, care întâmplător
au văzut și au auzit faptele și cuvintele Domnului, cum
ar fi putut fi convinși că Hristos nu -i străin de
Dumnezeul tuturora, dacă Domnul nu S-ar fi pogorât,
prin tot ce spunea și grăia, până la puterea lor de
înțelegere? 105
„Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea
prin cuvântul lui Hristos.” (Rom 10, 17). Reflectând la
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, putem înțelege faptul
104
„Cele cinci cuvântări teologice”, Sfântul Grigorie de Nazianz, a
patra cuvântare teologică, Editura Anastasia, 1993, p. 77.
105
„Scrieri” partea a treia, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la
Matei, Omilia XVI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 197 .
230
EDUCAŢIE”
că auzirea este o componentă esențială în acțiu nea de

revelare a lui Dumnezeu. Fără această structură,
comunicarea cu Logosul este imposibilă. Omul nu poate
fi părtaș la comuniunea dialogică cu Dumnezeu dacă nu
intră mai întâi în câmpul auzirii. De abia atunci ajunge el
să pășească cu adevărat pe calea cunoașterii, unde
Domnul se descoperă treptat celui ce se străduiește să
întrupeze cuvintele Sale (transformându-le în fapte). Ca
atare, auzirea despre care vorbește Apostolul neamurilor
nu este o acțiune simplă ci, mai degrabă, un fenomen
complex ce presupune înțelegere, ascultare și
materializare a realității rostite. Fără aceste aspecte,
auzirea este limitată, cuvântul dumnezeiesc nu pătrunde
în sufletul omului și, ca atare, nu poate rodi viață.
Această realitate poate fi sesizată în tâlcuirea pe care
Mântuitorul o oferă parabolei semănătorului. Toate cele
patru categorii de oameni la care se referă Domnul aud
cuvântul Împărăției însă nu toți se raportează corect la el.
Unii nu-l înțeleg, alții îl primesc cu bucurie, dar ulterior
se smintesc, ceilalți nu-l lasă să rodească, iar cei din
urmă îl primesc, îl înțeleg și îi fac loc în inima lor pentru
a aduce rod însutit (Mt. 13,19-23).106
Pentru a transmite cu ușurință învățătura Sa,

106

disciplina religie, Caracteristicile stilurilor VAK
231
EDUCAŢIE”
Mântuitorul a folosit cel mai frecvent metoda de învățare

implicită. Fără să solicite un efort prea mare din partea
ascultătorilor, Domnul reușea să-i determine pe oameni
să înțeleagă mesajul său dumnezeiesc datorită modului
inedit în care le prezenta noua Sa învățătură. În acest
sens, putem aminti parabolele care erau inspirate din
viața lor cotidiană. Ca să înțeleagă bine modul în care
Dumnezeu se raportează la cei care rătăcesc de la calea
cea bună, Mântuitorul le-a vorbit ascultătorilor despre un
păstor grijuliu care pornește în căutarea oii care s-a
depărtat de turmă. Israeliții, fiind un popor cu origini
nomade, au perceput fără nici un efort că Dumnezeu îi
caută pe fiecare dintre ei, atunci când rătăcesc. Chiar și
în discuțiile pe care le-a avut cu diverse persoane,
Domnul a avut grijă ca aceștia să ajungă la concluzii
într-un mod natural care nu implica un efort vizibil.
Însă, pe cât de ușor reușea să convingă inductiv
pe oamenii simpli că El este Hristosul, pe atât de greu îi
era să-i determine pe farisei și cărturari să creadă în El și
în învățătura Sa. Cu aceste categorii elitiste ale poporului
Domnul folosea mult mai frecvent metoda explicită.
Aceștia cunoșteau Legea și, ca atare, Mântuitorul folosea
silogisme pentru a-i convinge de veridicitatea
afirmațiilor Sale. Acest demers însă era anevoios! 107

107

disciplina religie, Învățarea implicită vs. explicită
232
EDUCAŢIE”
„…fiul tunetului a rostit: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a

văzut vreodată; Fiul Cel Unul –Născut, cel care se află
în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Noi trebuie să
învățăm cum a făcut cunoscut acest lucru Fiul Unul-
Născut al lui Dumnezeu.
„Iisus a răspuns și a zis: Căci nimeni nu l-a văzut
pe Tatăl în afara celui care este Dumnezeu; acesta l-a
văzut pe Tatăl” (Ioan, 6, 46).
Vedere înseamnă aici cunoaștere.
Nu a spus doar că „Nimeni nu l-a văzut pe Tatăl” și apoi
să fi tăcut; dimpotrivă, pentru ca nimeni să nu creadă că
s-a spus aceasta numai referitor la oameni, dorind, în
schimb, să arate că nici îngerii și nici puterile de sus nu
se găsesc în altă situație, a făcut acest lucru limpede
printr-o adăugire.108
Prin aceasta nu este exclus Fiul, dar nici Duhul
Sfânt de la cunoașterea a bsolută, numită aici vedere.
Precum cuvântul nostru, pornind după fire din
minte, este vestitorul (îngerul) mișcărilor ascunse ale
minții, la fel Cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaște după
ființă pe Tatăl - așa cum cunoaște Cuvântul Mintea care
L-a născut, pe care nu-L poate cunoaște niciuna dintre
108
„Despre necunoașterea lui Dumnezeu” , Sfântul Ioan Gură de Aur,
Editura Herald, București, 2007, p. 106
233
EDUCAŢIE”
făpturi fără de El, descoperă pe Tată pe care L-a

cunoscut.109
„Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut. Întru El era viața și viața era
lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și
întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan, 1, 3-5)
Că El a făcut pe om a arătat-o lămurit și cu
vindecarea orbului…Că El a creat lumea pe cele din ea a
arătat-o prin pescuirea minunată, prin prefacerea apei în
vin, prin înmulțirea pâinilor, prin potolirea furtunii pe
mare, prin întunecarea soarelui în timpul răstignirii și
prin multe altele.110
Gesturile, atitudinile, faptele și minunile pe care
Mântuitorul Iisus Hristos le-a săvârșit în activitatea Sa
pământească au pus adeseori la grea încercare logica
umană. Chiar și Apostolii, după ce au stat vreme de
aproximativ trei ani în preajma Domnului, au fost puși în
fața unor situații în care percepția logică le era total
depășită. 111
E vorba de Dumnezeu întreg, când nu vom mai fi
109
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, Editura Harisma,
București, 1993, pp.187 -188.
110
„Scrieri” partea a treia, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei,
Omilia XVI, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994, p. 197.
111
disciplina religie, Caracteristicile stilurilor VAK.
234
EDUCAŢIE”
multipli, prin mișcare și pat imi, ca acum când nu avem

nimic al lui Dumnezeu, sau foarte puțin, ci vom fi
întregi, asemenea lui Dumnezeu (I In. 3, 2), încăpând în
noi pe Dumnezeu întreg și numai pe El. Aceasta este
desăvârșirea spre care tindem. 112
În Hristos, care este Dumnezeu și Cuvânt al
Tatălui „locuiește, după ființă, toată plinătatea
dumnezeirii”. Iar în noi locuiește plinătatea dumnezeirii
după har, atunci când adunăm în noi toată virtutea și
înțelepciunea, nemailipsindu-ne în nici un chip, după cât
e cu putință omului, nimic din imitarea adevărată a
modelului.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât pentru
noi din iconomie până la cele mai de jos părți ale
pământului și s -a înălțat mai presus de toate
cerurile…Dacă pentru aceea s-a făcut Fiu al Omului și
Om, Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu și Tată, ca
să facă Dumnezei și fii ai lui Dumnezeu pe oameni, să
credem că vom ajunge acolo unde este însuși Hristos.113
112
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, a
patra cuvântare teologică, Editura Anastasia, 1993, p. 76.
113
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, Editura Harisma,
București, 1993, pp.187 -188.
235
EDUCAŢIE”
DUMNEZEU DUHUL SFÂNT
Prof. Mărcuţă Mioara

Şcoala Gimn. „N. Iorga” Bacău
„Duhul este Cel Ce dă viaţă; trupul nu foloseşte

la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt
viaţă.” (Ioan 6, 63)
Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi este

Sfântul Duh, sfinţitorul şi desăvârşitorul creaţiei. El este
egal şi de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi are toate
atributele dumnezeieşti. Lui I se cuvine aceeaşi închinare
şi cinste ca Tatălui şi Fiului şi când dăm slavă Tatălui şi
Fiului, dăm slavă şi Sfântului Duh, căci este nedespărţit
de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi.
În Crez spunem: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul
de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a
grăit prin prooroci.” Sântul Ioan Damaschinul afirmă
acelaşi lucru.114
Sfântul Vasile cel Mare a susţinut în mod
elaborat faptul că Sfântul Duh este Dumnezeu. Pentru că
a utilizat în cadrul unei slujbe formula doxologică „Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (la sărbătoarea Sf.
Evpsihi, 7 septembrie 374), prin care Sfântul Duh este
pus pe aceeaşi treaptă cu Fiul şi cu Tatăl, Sf. Vasile cel
114
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 22.
236
EDUCAŢIE”
Mare a trebuit să dea explicaţii scriind astfel, lucrarea

Despre Sfântul Duh. Cei care negau egalitatea Sfântului
Duh cu Tatăl şi cu Fiul pierduseră din vedere faptul că,
trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Mântuitorul
Hristos le-a dat porunca de a boteza omenirea „În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Mt. 28,
19)
Pentru a înţelege mai bine expresia „de la Tatăl
purcede”, Sfântul Atanasie face o analogie (asemănare)
cu Adam, Eva şi Set: „Adam este nenăscut, fiul lui e
născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip” (mod). Iar
Sf. Atanasie afirmă că purcederea Sfântului Duh din
fiinţa Tatălui „este alt mod de existenţă necruprins de
minte şi necunoscut, ca şi naşterea Fiului”. Sf. Ioan
Damaschinul spune că „naşterea Fiului din Tatăl şi
purcederea Sfântului Duh sunt simultane”.
La creaţie Duhul Sfânt a umplut de viaţă cele
făcute, căci „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor.” (Facere 1, 2), iar Mântuitorul spune că „Duhul
este Cel Ce dă viaţă.” (Ioan 6, 63). Duhul Sfânt a grăit
prin gura proorocilor, care au pregătit omenirea pentru
primirea Mântuitorului şi tot El S-a pogorât la „plinirea
vremii” asupra Sfintei Fecioare Maria, când L-a zămislit
pe Domnul Iisus. Îngerul Gavriil i-a zis Sfintei Fecioare:
„Bucură-te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu
tine”... „Duhul Sfânt este peste tine şi puterea Celui
PreaÎnalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va
237
EDUCAŢIE”
naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.” (Luca 2,

28-35)
Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul
Sfânt avem intrare la Hristos; Hristos e uşa spre Tatăl,
iar Duhul Sfânt e cheia
care deschide această
uşă. Nu poate nimeni
pătrunde la Tatăl decât
prin Fiul şi prin Sfântul
Duh. Iisus zice:
„Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine.”
La Botezul
Domnului, Duhul Sfânt
S-a pogorât asupra
Iordanului în chip de
porumbel, sfinţind
totul.
La Cincizecime, El S-a pogorât sub formă de
limbi de foc. Atunci S-a întemeiat Biserica prin predica
Sfinţilor Apostoli. Pogorârea se poate explica prin
efectele sale. Astfel, observăm că Sfântul Duh se
pogoară din cer peste lume, iar efectul lucrării sale este
prefacerea. I-a prefăcut pe sfinţii Apostoli care au primit
putere de sus pentru îndeplinirea misiunii lor sfinte.
Sf. Ciprian al Cartaginei şi Eusebiu de Cezareea
consideră că Sfântul Duh este chipul Bisericii. Sf.
Ciprian al Cartaginei spune : „De aceea Duhul Sfânt a
238
EDUCAŢIE”
venit în chip de porumbel (Mt. 3, 16, Mc. 1, 10 etc):

pasăre simplă şi plăcută, fără fiere amară, fără muşcături
sălbatice, fără violenţă, fără să sfâşie cu unghiile,
apropiată de oameni: soţ şi soţie în acelaşi cuib, îşi
clocesc puii împreună, zboară împreună, trăiesc în pace
giugiulindu-se şi fiind strâns legaţi unul de altul. Această
simplitate trebuie să fie cunoscută şi în Biserică, această
unire trebuie să existe, adică dragostea frăţească să fie ca
a porumbeilor, prin blândeţe şi încredere, oamenii să fie
la fel ca mieii şi oile”.115 Eusebiu de Cezareea consideră
că „numai datorită unei puteri cereşti şi unui ajutor de
sus a putut străluci asemenea razelor soarelui în toată
lumea învăţătura mântuirii”.116
Sf. Ioan Gură de Aur este cel care a afirmat că
Pogorârea Sfântului Duh este ziua de naştere a Bisericii
creştine: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul
nostru, cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat,
trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai
vânat, iubitorule de oameni, slavă Ţie!” Aşa glăsuieşte
troparul acestui mare praznic al Bisericii noastre,
Cincizecimea sau Rusaliile.
Prin Sfântul Duh, Hristos e prezent între noi până
la sfârşitul veacurilor.
115
Despre Unitatea Bisericii Ecumenice, în Apologeţi de limbă
greacă, PSB, vol 3, p. 440.
116
Eusebiu de Cesareea, Istoria Bisericească, PSB, p. 89.
239
EDUCAŢIE”
Fără Duhul Sfânt credinţa nu poate fi trăită.

Pe măsură ce omul sporeşte în credinţă, primeşte
darurile Sfântului Duh: „dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea poftelor, curăţia.” (Galateni 5, 22)
Duhul Sfânt vorbeşte tainic omului, îl învaţă, îl
sfinţeşte, îl curăţeşte, îl călăuzeşte, suspină, se
întristează, creează. Când El pătrunde în om, se face
cunoscut ca o prezenţă suavă, gingaşă, tandră,
inspiratoare, uneori mustrătoare, alteori mângâietoare.
Prin rugăciune Sf. Duh se coboară în suflet şi îl
luminează, îl înalţă, îl înnobilează pe om. Prin lucrarea
Sfântului Duh, prin rugăciune, sufletul se uneşte cu
Dumnezeu.
Duhul Sfânt sfinţeşte toate prin harul
dumnezeiesc, prin Sfintele Taine. În timpul Sfintei
Liturghii, la rugăciunea preotului, harul Sfântului Duh se
coboară în chip tainic asupra darurilor de pâine şi vin
aduse de credincioşi, prefăcându-le în Însuşi Trupul şi
Sângele Domnului Iisus Hristos. Duhul Sfânt îi sfinţeşte
şi pe credincioşii din Biserică, de aceea e atât de
necesară prezenţa la sfintele slujbe! Duhul Sfânt ne
învaţă toate, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte, ne ajută să
nu mai facem păcatul, răul. Sf. Serafim de Sarov spunea
că scopul vieţii creştinului este dobândirea Sfântului
Duh. Să devenim plini de Duhul Sfânt!
Sfântul Atanasie cel Mare consideră hula
împotriva Sfântului Duh drept necredinţă în Dumnezeu.
240
EDUCAŢIE”
Necredinţa în lucrarea lui Dumnezeu înseamnă a atribui

totul forţelor naturii. Pe acestea, oamenii le-au
personificat adeseori crezând în zei.
Păcatul împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici
în veacul de acum nici în cel viitor.
Prin Sfântul Duh, sfinţii şi–au sfinţit viaţa, trăind
în curăţia inimii prin lipsa de păcat. Sfântul Duh pe
toţi ne invită la sfinţenie. Sfinţii Părinţi au văzut
sfinţenia într-o mare asemănare a omului cu
Dumnezeu prin curăţirea sufletului de păcate şi prin
dobândirea virtuţilor dintre care cea mai mare este
dragostea.
Darurile Sfântului Duh ne îmbie lăuntric, prin
conştiinţă şi din afară prin Cuvântul Bisericii, la
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Omul nu se poate mântui în afara Bisericii, în
afara comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin
propriile sale puteri, omul nu se poate mântui, ci doar cu
ajutorul harului Duhului Sfânt primit în Biserică, la care
se adaugă credinţa şi faptele bune.
Bibliografie:
 Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt,
PSB, vol. 12, 19988, pp. 41-43.
 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed.
Apologeticum, 2004, p. 22-26.
 Biblia sau Sfânta Scriptură
 PSB, vol. 16, 1988, p.100.
241
EDUCAŢIE”
 Istoria Bisericească, PSB, p. 69.

 Sfântul Irineu, Contra ereziilor, PSB,
vol. 23, p. 43.
242
EDUCAŢIE”
OMUL, ÎMPLINITORUL CREAȚ IEI

Gorbănescu Cristina Mihaela
Liceul Tehnologic Dărmănești
Întreaga existență umană se raportează la

Dumnezeu și tot ceea ce face omul trebuie să fie
ilustrarea chipului lui Dumnezeu în el. Omul nu poate fi
înțeles decât în raport cu Dumnezeu. Doar p rintr-o re-
ntoarcere a omului la Dumnezeu acesta poate să își
găsească sensul și să conștientizeze importanța lui în
cadrul creației.
În ceea ce privește structura omului,
aceasta este una dihotomică, trup și suflet. Omul este
creat ca un tot unitar și t rupul și sufletul primindu -și
existența în același timp. Prin trup omul este legat de
materialitatea acestei lumi iar prin suflet el este în
legătură cu veșnicia lui Dumnezeu. Firea umană trebuie
să se deschidă primirii lui Dumnezeu prin ferirea de
păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă ideea creației
simultane a celor două structuri ale omului. El susține că
dacă unul dintre aceste două componente, trupul sau
sufletul ar fi fost create separat atunci ar fi pătimit noua
specie117. Sufletul străbate trupul și împreună cu acesta
însumează persoana umană. Între cele două părți ale
omului există o legătură ontologică.
117
Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 294.
243
EDUCAŢIE”
Omul este cel care face legătura între

Dumnezeu și creație, prin faptul că sufletul său este parte
din divinitate iar trupul său este templu al Duhului Sfânt.
Prin Taina Sfântului Botez, omul primește haina de
lumină a energiilor necreate și devine membru activ al
Bisericii lui Hristos. În afara lui Hristos, omul este doar
o materie alterabilă, supusă pieirii și care nu are țel
hristomorf. Prin unirea baptismală, omul are acces la
cunoașterea lu Dumnezeu și prin aceasta intră în legătură
cu ceilalți membrii ai Bisericii care-i devin frați prin har.
Ființa umană este destinată îndumnezeirii,
lucru care se realizează prin sinergia divino-umană.
Omul are acces la cunoașterea lui Dumnezeu prin
comuniunea euharistică și prin slujirea aproapelui care
este condiție esențială a restabilirii chipului primordial.
Fiecare este chip al lui Dumnezeu și prin comuniunea
intrăm în comuniunea indirectă cu Creatorul.
Capacitatea omului de a cunoaște este
înscrisă ontologic în ființa acestuia și prin aceasta își
lărgește orizontul existenței sale. Dumnezeu i-a oferit
omului capacitatea de a explora întregul univers cu
condiția ca acesta să fie Împărat al creați ei și să o
transforme pe aceasta în locul Împărăției Sale. Nimic nu
ar putea omul să facă dacă nu ar avea credință.
Credința, după cum spune și Sfântul
Apostol Pavel este: încredințarea celor nădăjduite,
244
EDUCAŢIE”
dovedirea lucrurilor celor nevăzut118. Omul prin

intermediul credinței are acces la misterul divin și
totodată își fundamentează și existența prin raportarea la
Creator. Credința este virtutea prin intermediul căreia,
omul depășește condiția de ființă limitată și explorează
universul divin în cadrul căruia existența sa prinde
contur.
Menirea omului în societatea actuală, pe
lângă împlinirea destinului soteriologic, este de a
promova adevăratele valori și a forma caractere.
Caracterul fiecăruia este rodul efortului uman bazat pe
muncă, credință, și binecuvântarea lui Dumnezeu care
desăvârșește toate. Într-o societate în care soarta Bisericii
este tulburată de viforul civilizației și al modernității care
descalifică individul ca ființă umană, acesta trebuie să se
formeze cultural și spiritual. Formarea culturală a omului
se datorează în principal familiei care este prima
comuniune în care omul trăiește și mai apoi școlii ca
factor de educare.
Capacitatea de cunoaștere a omului ține
și de credința lui în Dumnezeu care este Izvorul
cunoașterii și al binelui. Formarea culturală a omului se
definitivează prin formarea spirituală. Societatea de
astăzi oferă omului multe posibilități de a se forma ca
ființă cultă dar fără a învăța să iubească și să dăruiască -
capacități dezvoltate de credință. A educa pe cineva
118
Evrei 11, 1.
245
EDUCAŢIE”
înseamnă și a-l determina să ofere și să împărtășească

din cunoștințele sale și altora.
Această funcție de educare este atribuită
școlii care trebuie să fie în strânsă relație cu Biserica și
Familia. Această colaborare este optimă pentru formarea
benefică a viitorului om de bază al societății. Biserica
este marea familie a creației, Școala este locul unde
socializează copilul iar familia este Biserica de acasă.
Totul trebuie să se raporteze la Biserică al cărui cap este
Hristos, Arhetipul formării fiecăruia dintre noi.
Pentru a fi împlinitor al creației, omul
trebuie să se împlinească atât cultural cât și spiritual.
Împlinirea culturală a omului începe din vremea prunciei
când acesta este caracterizat de inocența vârstei și de
puritate sufletească. În perioada copilăriei, trebuie să se
țină cont, în procesul formării copilului de cultivarea
adevăratelor valori. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de
Aur afirmă că: învățăturile care li se dau intră ușor în
sufletul lor și se imprimă ca și sigiliul pe ceară în
sufeletul lor, este momentul critic de care depinde viața
lor întreagă să aleagă viciul sau virtutea. Dacă, deci, de
la început și din primii ani, sunt întorși copiii de la păcat
și sunt puși pe calea dreaptă, și se va imprima lor
obiceiul bun care va rămâne în ei ca o a doua natură, ei
246
EDUCAŢIE”
nu vor fi duși de la sine la rău, obiceiul îi va reține și va

antrena la bine.119
Sufletul fiecărui copil este un univers pe
care Dumnezeu ne permite să-l explorăm și să-l
împodobim cu luceferii cunoașterii și cu razele Luminii
cerești. Creația depinde de om și de aceea, un om care
este format și educat poate, prin forțele sale și cu ajutorul
lui Dumnezeu să îndumnezeiască cele ce i-au fost date în
stăpânire. La formarea oricărui copil sunt implicați mai
mulți factori fiecare cu rolul și importanța lui. Familia
este principalul factor în cadrul căruia copilul vede
modelul de iubire, de dăruire și de grijă față de celălat.
Părinții sunt oamenii pe care Dumnezeu îi
oferă copilului ca dar al existenței sale prin intermediul
cărora, acesta devine o persoană umană ce are o
identitate civilă, eclesială și mai ales morală. Identitatea
morală a fiecăruia este generată de educația primită și de
valorile morale. Aceștia au datoria morală de a-și educa
copiii pentru împlinirea poruncilor divine și pentru
păstrarea identității și unității naționale.
Școala are și ea rolul ei mai mult în
formarea culturală prin deschiderea de noi perspective
pentru viitor. Aici cadrele didactice sunt adevărați
făuritori de suflete care sădesc în fiecărui copil dorința
de cunoaștere și sensibilitatea față de creația lui
Dumnezeu și față de semenii care sunt frații noștri întru
119
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan,
Omilia III, Editura Pelerinul Român, Satu Mare 1997 p. 16.
247
EDUCAŢIE”
Hristos. Cea care desăvârșește însă procesul formării

omului este Biserica care reprezintă marea familie a lui
Dumnezeu. Hristos, care este Capul ei, se unește cu
fiecare dintre noi și ne transformă ontologic prin arderea
patimilor și oferirea bucuriilor cerești.
Ca o concluzie a celor prezentate, omul
este inelul de legătura dintre creație și Dumnezeu și
desăvârșirea lui este cea care duce creația la
îndumnezeire-țelul spre care se îndreaptă întreg univesul.
Bibliografie:
1) Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.M.B.O.R.,
București, 2013 .
2) Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la
Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român,
Satu Mare, 1997.
3) Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua,
E.I.M.B.O.R, București, 2006.
4) Pr. Prof. Dr. Ioan Teșu, Familia contemporană
între ideal și criză , Doxologia, Iași, 2011 .
248
EDUCAŢIE”
TIMPUL VIEȚII NOASTRE
Prof. Carmen Zaharia

Colegiul Tehnic ”Ion Borcea” Buhuși
Recent am vazut un film S.F. care m-a

pus pe gânduri. Nu e un film nou, ci din 2011 și se
numește „In time” („În timp”). Este descrisă o societate a
viitorului în care oamenii sunt toți tineri – maximum 25
de ani-, fiind modificați genetic. Foarte frumos, dar după
această vârstă, fiecare trebuie să muncească pentru a
primi o zi, o oră de viaț ă. Timpul este moneda de
schimb. Pentru orice. Evident, există și hoți de timp,
există bogații care sunt, practic, nemuritori și săracii care
trăiesc, la propriu, de la o zi la alta. Oamenii sunt nevoiți
să muncească pentru a trăi, altfel mor brusc. Filmul nu
este o capodoperă și nu meritele artistice m-au
impresionat, ci ideea de timp ca monedă de schimb. Cum
ar fi să mergi la magazin și să cumperi o pâine care să
coste două minute din viața ta? De aici – ideea de timp
pierdut și timp câștigat. Ce facem cu timpul nostru? Eu
am impresia că trăim ca în filmul pe care tocmai l-am
prezentat și iată de ce.
La întrebarea „Ce are omul mai de preț?”,
răspunsul vine de la Domnul Iisus Hristos: sufletul.
Nimic nu poate fi mai valoros și de aceea, î n viața
noastră trebuie să prețuim toate ale sufletului nemuritor
249
EDUCAŢIE”
și nimic din ce este material, pieritor. Mai există și

altceva poate la fel de prețios? Timpul. Nu poate fi
cumpărat, dar poate fi pierdut sau câștigat. Timpul ar
trebui petrecut spre binele, folosul sufletului.
Omul a fost creat de Dumnezeu să fie bun și să
facă binele. Liberul arbitru îi oferă posibilitatea omului
să fie, dacă dorește, rău și să facă răul. (Recent am auzit
ceva înfiorător de la doi adolescenți din clasa a XI-a:
„Noi suntem hate-ări, doamna!”, adică profesia lor este
aceea de a urî. Am aflat cu stupoare că acesta este un nou
„trend”, modă, printre tineri și se manifestă prin atitudine
belicoasă, jignitoare la adresa celorlalti, mai ales dacă
„ceilalți”sunt retrași, timizi sau chiar și fără motiv). De
asemenea, Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne rugăm
neîncetat, pentru a ne feri de ispite, pentru că e folositor
sufletului, pentru a petrece timpul cu folos. A petrece
timpul cu folos. Așa fac puținii aleși. Dar noi, ceilalalti?
Mereu suntem în criză de timp. De ce? Cum folosim
timpul vieții noastre? Vine imediat răspunsul: avem
serviciu. E foarte bine: muncim pentru pâinea cea de
toate zilele. Doar că unii confundă lucrurile și muncesc
de dragul muncii; munca devine scop în sine: trăiesc
pentru a munci, nu muncesc pentru a trăi. De ce nu e
bine? De cele mai multe ori, munca e răsplătită cu bani:
muncești mai mult, ești plătit mai bine. Și ce faci cu
banii? Păi, casă, mașină/mașini, tot felul de lucruri de
care ne putem lipsi, călătorii, vacanțe și alte asemenea.
Dar, dacă cea mai mare parte a timpului o petrecem la
250
EDUCAŢIE”
serviciu, ce ne mai rămâne? Timpul liber? Suntem

îndemnați să ne petrecem timpul în mod plăcut, nu cu
folos. Ce înseamnă asta? A petrece timpul în mod plăcut!
Nu avem atâta timp al vieții noastre „de vânzare”, cât
timp „plăcut” există pe piață spre „cumpărare”. Să
vedem: petrecem timp cu familia la mall! Frumos, cu
familia. Ce e rău în asta? Cu familia și/sa u cu prietenii la
mall. Sigur, între timp poate mai vezi ceva de cumpărat,
la modă, de proastă calitate, plătit cu ce? Cu bani munciți
în timpul cel mai valoros al nostru – cele opt ore zilnice,
uneori nouă, zece, chiar 16 că e închidere de lună.... Până
la urmă, cu ce plătim? Cu timp. Ce plătim? Ceva de
îmbrăcat și ceva timp plăcut. Entertainment – un cuvânt
la modă. Se poate traduce cu ceea ce considerăm a fi
„divertisment”, adică distracție. Suntem ahtiați după așa
ceva: toată televiziunea este construită pe acest principiu
al oferirii de distracție – entertainment - de tot felul:
filme, reality-show-uri, concursuri fără miză etc. Puținul
timp „liber” rămas este „vândut” pentru a „cumpăra”
entertainment. Ne organizăm viața în funcție de aceste
emisiuni: Hai mai repede acasă că în această seară este
emisiunea „Chefi la cuțite” sau „Supr aviețuitorul”. –
lista poate continua cu orice emisiune doriți/preferați.
Mașini de tocat timp, adică timpul vieții noastre. Cât
costă o emisiune? Enorm: cel puțin 3 ore, unele 4,5 ore.
Merită? Unii vor spune: da, pentru că ne destinde, ne
relaxează după o zi de muncă. Poate fi adevărat. Cu ce
rămânem după asta? Cred că e cea mai bună întrebare.
251
EDUCAŢIE”
La ce/cui folosește? Cei mai mulți consideră că e o

formă plăcută de a petrece (a se citi „a pierde”) timpul.
Și ajungem la un alt cuvănt la modă: „plăcere”. Nu „de
folos”. Ceva ce provoacă plăcere, nu ce este de folos.
Bineînțeles, când e vorba de plăcere, vorbim despre
egoism, despre ceea ce îmi face mie plăcere și sunt
capabil să „vând” timpul meu prețios pentru „ plăcere” și
atât. Foarte prețioasă plăcerea, mai ales că ne
alimentează egoismul. Mai nou, vindem timpul nostru
pentru a „naviga” pe net sau pentru Facebook.
Socializare, veți zice. Cu folos? Nu, pentru plăcere. Este
plăcut, interesant, captivant. Ne alimentează din nou
egoismul – ne facem selfie să ne vadă toată lumea ce
frumoși suntem, ne pozăm în diferite locuri exotice pe
care le vizităm. Ne alimentează și aplecarea spre
judecarea celorlalți: pe facebook, orice poate spune
orice, oricui, fără consecințe prea mari, mai ales că nu e
de față persoana pe care o judecăm. Ce fel de socializare
e aceasta pe bază de like-uri și de share-uri? Falsă,
evident, ca tot ceea ce „facem” în spațiul virtual.
Să recapitulăm: vindem timpul nostru pentru
muncă din ce în ce mai multă și mai presantă (cei ce
lucrează în multinaționale nici nu mai au timp liber),
pentru a cumpăra lucruri inutile, pentru plăcere,
indiferent în ce fel s-ar obține ( și nici nu am discutat
despre vicii). Omul a inventat tot felul de lucruri pentru
a-și ușura munca și pentru a economisi timp: mașina de
spălat rufe/vase, automobilul pentru deplasare rapidă,
252
EDUCAŢIE”
telefonul pentru a comunica la distanță, aparate casnice

de tot felul și toate acestea pentru mai mult timp liber.
Bine, unele s-au transformat în tocătoare de timp
(cronofage): deplasarea cu mașina într-un oraș mare
consumă timp, nu-l economisește. Dacă avem mai mult
timp liber ce facem cu el? Iată: îl irosim pe
activități/lucruri nefolositoare, dar care aduc plăcere.
Fără folos.
Veți întreba cum poate fi petrecut timpul cu folos
sau cum poate fi câștigat? Primul care răspunde este
cronicarul Miron Costin în Predoslovia operei „De
neamul moldovenilor”: „Cea mai de folos zăbavă este
cetitul cărților”. Așa este, doar că acum se pune
problema selecției. Astăzi, nu orice carte e de folos
sufletului și de aceea ar trebui s ă fim atenți ce cărți
recomandăm copiilor, tinerilor – care mai citesc, desigur.
Există cărți care pervertesc și, de aceea, nu aduc folos
(două exemple ar fi „Harry Potter” sau „50 Shades of
Gray”) și nu voi insista asupra lor. Timpul petrecut citind
cărți de folos este un timp câștigat.
Cum mai poate fi petrecut timpul spre folosul
sufletului? Prin rugăciune, desigur. Aşa ne îndeamnă
Sfinții Părinți. Dar cine are timp și dispoziție pentru
rugăciune în lumea asta nebună? Când încep să mă rog,
toate planurile și problemele nerezolvate î mi vin în
minte, cu tot cu soluții; îmi revine brusc memoria și știu
instantaneu ce am uitat să fac și e urgent să rezolv.
Preoții se „adaptează” și îndeamnă la rugăciune mai
253
EDUCAŢIE”
scurtă, dar „din inimă”; alții, însă, îndeamnă la r ugăciune

neîncetată, chiar și atunci când lucrăm. E un bun
exercițiu. Cel mai sigur e să facem timp pentru rugăciune
salvând din timpul pe care-l consumăm pentru plăcerea
noastră, pentru entertainment. Dar e foarte greu. Eu știu.
Însă cel mai sigur câștigăm timp participând la Sfânta
Liturghie; acel timp este cel mai de folos sufletului și nu
se „contabilizează”- este câștigat!
Într-o lume care ne cere timp pentru toate
nimicurile trecătoare, să ne amintim că alegerea este a
noastră. Cum vă veți petrece timpul rămas până la
sfârșitul vieții voastre?
254
EDUCAŢIE”
ARMONIA DINTRE ȘTIINȚĂ,

CREDINȚA ȘI CULTURĂ
Prof. Stoica Mădălina Georgeta
Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău
Armonia între ştiinţă, credinţă şi cultura

comportamentului uman sunt laturi independente ale
spiritului uman. Aceste laturi sunt înclinate spre
cunoaştere, spre lume şi spre sprijin divin. Însă armonie
între ele se poate obţine doar atunci şi numai atunci,
când educaţia fiinţei umane nu exclude nici una din
aceste laturi.
Când vorbim despre credință , știință, cultură, ne
referim la niște noțiuni fundamentale pentru orice
societate, în special pentru una care încă se declară a fi
creștină. Toți au auzit de credință, şi mai puțină lume
este cu adevărat credincioasă; mulţi trec prin diverse
școli, dar nu toți sunt cu carte; tindem spre cultură, însă
nu toți dau dovadă de ținută și verticalitate.
Spiritualitatea, ştiinţa, cultura nu reprezintă un dar
divin, ci se cultivă, se cresc, se educă de om. De aceea se
pot lesne observa lacunele comise. Una este a pretinde,
alta e să fii cu adevărat trăitor, versat și cult.
Este foarte dificil să uneşti aceste noțiuni, care nu sunt
contradictorii, ci au menirea să fie într-o simbioză. Atâta
doar că omului contemporan, în special celui post-
255
EDUCAŢIE”
sovietic, i s-a vorbit doar despre componenta materială a

vieții. Astfel, oamenii au tins și mai râvnesc să cunoască
și să dobândească cele pământești și mulți au reușit de
minune. Însă, spre regret, în procesul de creștere şi de
formare a personalității umane nu se vorbește de
dimensiunea lăuntrică, veșnică și divină, sădită odată cu
zămislirea noastră biologică. Omul de astăzi crede doar
în ceea ce se vede și se mănâncă, cunoaște doar pe
orizontală și este dresat în niște formule de politețe.
Educaţia ca şi cultura, ele fiind inseparabile,
reprezintă prima lege a unei societăţi. Ea reprezintă
mijlocul de formare a capacităţii umane în permanentă
devenire şi de antrenare spirituală şi materială a unei
colectivităţi. Aceasta, deoarece oamenii se antrenează
prin tradiţie în arte, comerţ, industrie, politică, precum şi
în vicii sau virtute. Dacă scopul dreptului, ca ştiinţă a
dreptăţii şi lege de funcţionare, legitimare şi
fundamentare a statului este să producă legi, instituţii,
norme diferite, scopul educaţiei este de a crea adevărata
virtute morală şi socială, prin modele umane diferite.
Educaţia prin definiţie înseamnă formarea
psihologică şi morală a individului uman şi mai apoi
instruirea intelectuală prin transmiterea unei informaţii
brute sau neutre. Copilăria, experienţa, jocul, crea-
tivitatea, comunicarea, caracterul sunt elemente în
serviciul libertăţii noastre. În acest sens viaţa noastră
psihică si morală poate evolua şi progresa la infinit. Dacă
progresul intelectual obţinut prin instruire reprezintă un
256
EDUCAŢIE”
proces de învăţare, progresul moral obţinut prin formare

şi autocultivare, reprezintă un proces de dezvăţare.
Din păcate educaţia în unele state s-a transformat
într-un ritual mecanic şi într-un fel de îndoctrinare, de
limitări dogmatice, care nu duc la o conştientizare a
valorii, utilităţii şi semnificaţiei ontologice a informaţiei,
a direcţiei activităţii personaliste de cunoaştere.
O stiinţă unitară despre om va trebui să înglobeze
toate stiinţele speciale printr-o sinteză creativă care să
studieze sub toate aspectele omul si mai ales condiţia
existenţială a omului în societate. Trebuie îmbinate în
vederea unei educaţii cultural-stiinţifice noi, filosofia,
sociologia, etica, estetica, pedagogia, psihologia,
politologia, dreptul social, etc., cu cercetările în
domeniul medicinii, psiho-fiziologiei, neurologiei,
geneticii, etiologiei, căutându-se a se identifica tot ce
este nou, fără nici un fel de preconcepţie individualistă
sau pseudomentalistă.
Cultura este un produs al naturii umane, iar perfecti-
bilitatea indivizilor şi societăţilor constă în activitatea
creatoare desprinsă din viaţa culturală, care prin educaţie
şi autoeducaţie poate da nastere unei civilizaţii
superioare bazate pe virtute socială, bogăţie economică
nelimitată şi înţelepciune politică.
Ceea ce urmează, e să revenim la trunchiul credinței
și prin aceasta vom cunoaște izvorul și, respectiv, sensul
vieții omenești, care este cea mai înaltă formă a culturii.
Omul trebuie să cunoască de unde vine, pentru ce și
257
EDUCAŢIE”
încotro se îndreaptă, astfel va pricepe cum să-și

rânduiască viața.
Este important să înţelegem că educaţia nu exclude
credinţa şi că nu putem vorbi de o cultură complexă şi
globală care să nu includă şi credinţa, sistemul religios la
care fiecare fiinţa umană aderă. De asemenea credinţa nu
poate fi completă fără educaţie şi fără cultură. Cele trei
elemente sunt imperios necesare pentru dezvoltarea
armonioasă a omului şi ele sunt cele care asigură că
omul trece realitatea prin gândirea sa critică şi este
capabil să ia decizii informate.
De principiu problema nu este în sistemul de
învățământ care se declară a fi unul laic, ci în oamenii
de astăzi, care pur și simplu nu pot fi numiți religioși, cu
atât mai puțin creștini. A fi religios înseamnă a avea
„legătură liberă și conștientă c u Dumnezeu”, iar a fi
creștin înseamnă a trăi după învățătura lui Hristos, după
Evanghelie.
258
EDUCAŢIE”
EDUCAȚIE PRIN CREDINŢĂ
Educatoare Rusu Elena

Grădinița cu Program Normal nr. 6 Buhuși
Jud. Bacău
„Lăsați pruncii și nu-i opriți pe ei a veni la Mine,

că a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor....” (Matei
1914, 183).
Sunt cuvintele Mântuitorului, ale Celui ce a fost
numit de către Apostolii Săi, și apoi de o întreagă istorie
creștină, Învățătorul, cel prin care binele, frumosul,
moralitatea, credința și iubirea și-au desăvârșit interesul.
Pentru a-l face pe copil să ajungă la valori esențiale ale
umanității este necesară educația religioasă încă din
grădiniță. Copilul încă de mic, vine în contact cu
realități, simbo luri și manifestări religioase ale căror
semnificații, în înțelesul lor cel mai simplu, este bine să
le cunoască. Mai întâi în familie, apoi în grădiniță,
preșcolarii învață să-și manifeste într-un anumit fel
sentimentele, își formează deprinderi de conduită cu
ajutorul cărora să devină persoane deschise comunicării
cu Dumnezeu și cu semenii.
Mediul familial oferă primele ocazii de stabilire a
unor relații sociale, de comunicare afectivă și verbală cu
cei din jur.
259
EDUCAŢIE”
Activitatea din familie prezintă primul moral care

stimulează inițiativa copilului în acțiuni umane. Chiar și
când copilul rupe învelișul familial, desfășurând
activități și în alte medii sociale, părinți, frați și alte rude
apropiate continuă să exercite o influență deosebită,
având o contribuție evidentă, în mersul devenirii
copilului.
Climatul familial de care beneficiază copilul își
pune amprenta pe punctualitatea sa. Unui climat familial
sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu
adânci implicații pozitive. Intervenția educativă a
părintelui vizează respectarea particularităților nu numai
de vârstă ci și individuale, ce se cer cunoscute. Și nu
numai cunoscuți ci ținut seama de ele, în procesul
formării și dezvol tării pesonalității copilului și mai
târziu a tânărului.
Familia este mediul de formare și dezvoltare al
adevăratelor virtuți și totodată drum spre îndumnezeire
împreună cu Hristos.
În acest sens Sfântul Ion Gură de Aur spunea:
„Se cuvine, dar ca și părinți, tata și mama să nu se zbată
să lase copiilor numai bani mulți și avuție multă, ci mai
ales cum să-i poată să-i facă bogați în modestie, în
bunătate și în înțelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de
prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se
dorească după bunătate, după iubire și modestie.”
Părinții au fost, sunt și vor fi cei dintâi educatori
ai copiilor lor. Ei completează iubirea, răbdarea și
260
EDUCAŢIE”
jertfelnicia cu o autoritate naturală, pe care numai ei o

pot avea.
„Familia este școala în care ești deopotrivă
profesor și elev. S-a spus adeseori și se spune și astăzi că
nimeni pe lume nu poate înlocui părinții în afară de
educare a copiilor lor. Oricât de pregătiți ar fi persoanele
acelea care sunt puse să facă educație în familii, în
grădinițe, în școli și în alte instituții creștere și educare,
instituții întemeiate de biserică, de stat sau asociații ele
rămân totdeauna niște persoane care încearcă să
suplinească lipsa părinților. Părinții au fost și vor fi
întotdeauna cei mai ideali educatori. Toate cercetările
pedagogice arată că educația copilului se face în primul
rând în cei șapte ani de acasă.
Educarea copiilor este considerată drept o sferă
grandioasă, ce are ca scop dezvoltarea armonioasă a
personalității umane, punând accentul cuvenit atât pe
latura spirituală, cât și pe cea materială și că este o
datorie sfântă a părinților, care necesită o atenție
deosebită, o datorie față de Dumnezeu și de societate,
datorie de la care nu le este îngăduită nici o abatere și
nici o greșeală.
Responsabilitatea educației religioase creștine
revine prin excelență Bis ericii, Mama tuturor celor
născuți prin botez la viața harică... Cum familia este,
biserica de acasă, părinții au dreptul și responsabilitatea
educației religioase, dat fiind faptul că, prin dreptul firii,
ea are cea dântâi responsabilitatea și posibilitatea
261
EDUCAŢIE”
formării copiilor, transmințându -le patrimoniul valorilor

spirituale pe care ea însăși le-a trăit și le trăiește și în
cadrul cărora s-a constutuit și dăinuiește ca familie.
Educația copilului în spiritul credinței și a
cunoașterii este foarte importantă la vârsta preșcolară,
deoarece după cum se vor deprinde de mic și când se va
face mare, precum copacul: dacă-l vor îndrepta cineva
atunci când este mlădiță, va rămâne drept, iar dacă -l va
lăsa strâmb, atunci când se va întări, nu se va mai putea
îndrepta, ci se vor frânge. Dacă sufletul tânăr primește
pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai putea să le
șteargă, atunci când ele se vor întări ca ceara sigilului.
Educația religioasă contribuie la realizarea
educației integrale a omului, deoarece, proie ctată cu
pricepere și interes, poate include educația intelectuală
prin informarea copiilor, educația estetică și ceea ce se
denumește uneori cu titlul generic de noile educații,
educația pentru pace și cooperare, educația sanitară
modernă, educație pentru timpul liber. Una dintre
sarcinile educației religioase rezidă în formarea bunului
creștin, capabil de a cunoaște și a venera valorile sacre.
Suntem creștini, prin integrarea noastr ă într-o tradiție și
apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creștini prin
condițiile conduite învățate zi de zi. Principalele metode
și procedee de educație religioasă care se pretează la
vârsta preșcolară sunt: explicația, povestirea,
conversația, exemplul, jocul de rol, formularea unor
credințe, comunicarea persuasivă, sugestia, instructajul.
262
EDUCAŢIE”
Activitățile de educație religioasă pot fi organizate sub

formă de: observări, lecturi după imagini, povestiri,
convorbiri, memorizări, activități muzicale, activități
artistice-plastice activități practice, eseuri, teatru de
păpuși, vizionări de filme. Educația religioasă are o
dublă menire: pe de o altă parte să anuleze pornirile rele,
iar pe de altă parte să le cultive pe cele bune.
Educația moral – religioasă trebuie și poate fi
începută de la cea mai fragedă vârstă, pentru ca primii
ani ai copilăriei sunt hotărâtori pentru evoluția ulterioară
a individului. Dacă nu plouă primăvara, degeaba va
ploua mai târziu. Nu religia, ci lipsa acestuia este o viață
anticipată pentru copil, deoarece sufletul copilului se
înrudește structural cu reali tatea religioasă: „Adevăr vă
spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un
copil nu va intra în ea”.
Educația, ca fenomen social și general uman, are
diverse forme, direcții și idealuri. Educația religioasă dă
posibilitatea omului să-i facă o viziune de ansamblu
asupra sa, a destinului său asupra lumii.
Educația religioasă este cu atât mai necesară, cu
cât ea vizează chemarea eternă a omului și mântuirea sa,
conștiința religioasă și trezându -se „la limita superioară a
oricărei dezvoltări mentale.
Spuneam la începutul materialului că, mediul
familial oferă primele ocazii de stabilire a unor relații
socialle, de comunicare afectivă și verbală cu cei din jur.
263
EDUCAŢIE”
După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală,

funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă
cu aceeași importanță, realizându-se însă, într-o ipostază
nouă, de interacțiune a funcției educative din familie, cu
funcția educativă a instituțiilor de învățământ. Ca și
cadru didactic, consider că ținta educației prin credință
este de a realiza educația religioasă a copiilor ținând cont
de posibilitățile de înțelegere ale acestora, ținta reușind
să diferențieze după aspecte: aspectul informativ care
vizează captarea de către copii a unor cunoștințe
specifice și aspectul educativ care se concretizează în
înființarea, dezvoltarea și întreținerea sentimentului
religios la preșcolari. Acțiunile și activitățile derulate în
procesul instructiv – educativ au format și vor continua
să formeze copiilor morala creștină: iubirea aproapelui,
bucuria de a face fapte bune, dorința de a-i ajuta pe cei
aflați la nevoie, cultivarea cinstei, a modestiei, a
optimismului, a încrederii în sine și în semenii noștri.
Cunoașterea – credință – educația prin credință –
un proiect care asigură formarea în sufetul copiilor a
unor impresii, deprinderi de conduită creștină și
sentimente cu ajutorul cărora ei să devină pesoane
deschise comunicării cu Dumnezeu și cu semenii.
În Vechiul Testament se spune că „Omul se
cunoa după copiii pe care i -a lăsat în urmă”, așadar, să
ște
ne străduim să lăsăm în urma noastră copii buni, copii
înțelepți, iar Solomon spunea în Pildele sale: „Începutul
înțelepciunii este frica de Dumnezeu”.
264
EDUCAŢIE”
CĂUTĂRILE OMULUI ÎNTRE RELIGIE,

CUNOAŞTERE ŞI EDUCAŢIE
Educatoare Sica Rachieru

Grădinița cu Program Normal nr. 6 Buhuși
Jud. Bacău
MOTTO:
(H. R. PATAPIEVICI – Omul recent.
O critică a modernităţii din perspectiva întrebării:
«Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?»)
„Omul recent este o critică a modernităţii, care nu

se mulţumeşte nici cu proclamaţiile suficiente ale
postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului.
Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii şi
delatorii tradiţiei, în sufletele noastre tânguiesc toate
bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când
trupurile noastre au progresat în afară. «Omul recent»
încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipseşte,
modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva.
Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să
putem regăsi în neghiobia trufaşă a timpului pe care-l
trăim – întreg, viu, bun şi frumos – creştinismul tuturor
timpurilor.
Să fim moderni, dar – „NIHIL SINE DEO!“
265
EDUCAŢIE”
DEMERS ARGUMENTATIV
(Post) Modernitatea pare să fi condamnat
civilizaţia de tip european îndeosebi la o existenţă cât se
poate de instabilă, la stiluri de viaţă aflate sub semnul
modelor şi efemerităţii. Timpul specificităţilor a trecut o
dată cu apariţia fenomenelor legate de mondializare şi
globalizare. Pentru pedagogul de astăzi, realitatea se
prezintă drept un univers caracterizat de polimorfism
simbolic. Raporturile interumane cunosc o redefinire
semiotică prin accentuarea cotidianului şi a „localului“,
prin constituirea în jurul afinităţilor religioase, culturale,
sexuale, preocupaţionale – exprimând astfel ataşamentul
la un „Weltanschauung“, ca expresia unei propuneri
asupra lumii la nivelul codurilor simbolice.
Amnezic, ipohondru, diletant şi nihilist,
postmodemismul – „copilul teribil“ al anilor 2000–2020
dă glas majorelor obsesii de care suferă lumea actuală:
- o lume secularizată, demitizată, în care frica de moarte
(„Todesangst“) a atins praguri destructurante, toate
acestea pe fondul uitării, persiflării alterităţii divine sau
al negării cu înverşunare a însăţi ideii de divinitate;
- o lume în care totul se subordonează legii sacre a
„consumului“, în care banul hotărăşte valorile şi
ierarhiile;
- o lume în care sensul vieţii este adesea negat, în care
cuceririle ştiinţifice şi cele politice fac labilă frontiera
dintre normal şi anormal, dintre convenţional şi
neobişnuit;
266
EDUCAŢIE”
- o lume guvernată de mecanismul „orb“ şi intransigent

al legilor pieţii, care dă naştere unui fenomen
consumatorist sui generis ce tinde să caracterizeze
relaţiile sociale în secolul care abia a început;
- o lume obsedată de informaţie, care pune în mişcare şi
se lasă antrenată într-un mecanism devorant mass media,
extins la scară planetară;
- în fine, o lume aflată în imposibilitatea comunicării
emoţiilor şi stărilor sufleteşti profunde, suferindă de
frustrare, separaţie anxiogenă, obsesivitate
destructurantă, de gregarizare.
(Post)Modernitatea nu a făcut decât să
fragmenteze socialul prin îndepărtarea de „rit“, făcând
un apel compensatoriu la un soi de hermeneutici
reducţioniste, pentru a redobândi măcar parţial sensul şi
inteligibilitatea unei lumi în derivă axiologică.
Se observă tot mai clar o acută tensiune între
tradiţie şi modernitate, o relativizare a valorilor creştine
consacrate, un conflict păgubos între generaţii, evident
mai ales între relaţiile părinţi-adolescenţi.
Andre Malraux profetiza triumfător că „secolul
XXI ori va fi religios ori nu va fi deloc“. Însă, într-un
atare context este inevitabilă interogaţia: Va fi religios
„sănătos“, adică va cunoaşte o creştere spirituală firească
şi ziditoare pentru omul modern, sau va veni cu
nenumărate substitute religioase, sincretisme, conform
sintagmei tot mai des uzitate: „Religie, da – Dumnezeu
nu!“?
267
EDUCAŢIE”
Reprezentările religioase actuale situate la nivelul

imaginarului social asigură posibilitatea reconstrucţiei
mentale a lumii acestora, o grilă de lectură a vieţii lor
psiho-sociale prin intermediul limbajului simbolic.
Despre credinţă-cunoastere şi educaţia social-morală
Credinţa religioasă este o dimensiune
fundamentală a exprimării şi afirmării identităţii
individuale şi de grup, deşi ea este, în societatea
modernă puternic secularizată, o opţiune personală. În
acelaşi timp, religia, ca fenomen social şi istoric,
transpare atât din viaţa reală, cât şi din studiul ei ca fapt
social. Multă vreme s-a crezut cu fermitate că procesul
progresiv de secularizare, globalizare, mondializare va
conduce treptat la dispariţia completă a factorului
religios din viaţa actorilor sociali. Acest crez nu a fost
doar o teză ideologică împărtăşită de criticii marxişti şi
de alţi critici ai religiei, ci părea să fi devenit chiar un
principiu experimental. Între timp s-a dovedit că
lucrurile stau cu totul altfel. Religia nu dispare simplu, ci
îşi deplasează direcţia inclusiv spre structura socială,
reapărând în alte locuri şi forme decât cele de până
acum: de pildă, nu mai apare corelată cu marile instituţii
tradiţionale, ci ca un protest împotriva lor. Ca un alt
exemplu, ea nu se mai corelează cu lumea celor adulţi, în
calitatea lor de cetăţeni, ci se prezintă ca o „formă de
268
EDUCAŢIE”
revoltă religioasă a copiilor/tinerilor împotriva acestei

lumi a adulţilor.“1
Întrucât religia este strâns legată de transcedental,
studiul sociologic al acesteia nu poate evita întrebarea
dacă analiza implicaţiilor sociale ale religiei integrează şi
sacrul. O abordare „neutru-axiologică“ implică atât
cercetări ale modului în care indivizii sociali caută să dea
sens realităţii existenţiale, cât şi propensiunile spre
aderente la sisteme religioase, inclusiv spre apartenenţe
la un mod de gândire non-religios.
Judecata sociologică asupra semnificaţiei sociale
a religiei găseşte în gândirea savantului Mircea Eliade o
confirmare indiscutabilă. Istoricul religiilor concepe
sacrul ca pe un element intrinsec conştiinţei, ceea ce vine
să nege demersul raţionalist care vede fenomenul
religios ca un stadiu preştiinţific al evoluţiei omenirii.
Religia, afirma Eliade, presupune şi afirmă transcendera
profanului, oferindu-i omului posibilitatea să perceapă
sacrul.2 Nu este lipsit de interes că orice credinţa
religioasă se manifestă ca mod de identificare a propriei
identităţi în relaţiile cu grupurile de referinţă. Ori, sacrul,
dimensiune imanenta a fiinţei umane, reverberează firesc
în întreg spaţiul omului, inclusiv în cel social. Căutarea
1
apud M. Mildenberger, Die religioese Revolte. Jugend zwischen
Flucht und Aufbruch (Revolta religioasă. Adolescenţii între evadare
şi revoltă), Frankfurt am Main, 1999, p. 121.
2
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura „Humanitas“, Bucureşti,
1992, p. 108.
269
EDUCAŢIE”
de răspunsuri în grupurile de referinţă relevă nevoia de a

comunica despre sine şi ceilalţi în alt cadru decât cel
căruia îi aparţine.
Cercetările empirice au demonstrat existenţa unei
legături pozitive între participarea la viaţa religioasă şi
valori umane precum fericirea personală, sănătate fizică
şi longevitatea.3 Sunt de notorietate tezele care susţin că
instituţiile religioase şi credinţa constrâng pe oameni să
adopte comportamente cum sunt, de pildă, dieta şi
sancţionarea/renunţarea la unele practici negative
(alcoolismul), recomandate de către unele grupuri
religioase care promovează valori legate de sănătate.
Grupurile religioase sunt văzute ca instituţii de control
social, ele având un rol integrator.
Cercetările pe tema comunicării dintre generaţii
şi sistemele alternative de formare au acordat o atenţie
specială religiei. Aceasta a fost cercetată, pe de o parte,
ca un mod alternativ de educaţie, pe de altă parte, ca
modalitate şi liant al comunicării dintre generaţii. Cu
precădere a fost investigat rolul religiei în conservarea
tradiţiei, cunoaştera opiniilor despre intensitatea
influenţei religiei în educarea individului, precum şi
impactul ei cu familia în momentele legate de sărbătorile
religioase. În acest fel, religia este văzută în relaţie cu
alte instanţe de socializare sau cu alte sfere ale vieţii
3
Ellen L. Idler, Religion, Health and Nonphisical Senses of Self,
Londra, 1998.
270
EDUCAŢIE”
umane şi sociale, ceea ce permite evaluarea acesteia într-

un sistem (pentru că, numai în acest mod, este posibilă o
apreciere adecvată asupra semnificaţiei religiei pentru
omul contemporan).
Fenomenul religios, cu multitudinea formelor
sale de manifestare, religia în sine a fost considerată ca
simbol al tradiţiei. Tradiţionalismul este asociat, cel
puţin în arealul românesc, cu orientarea către valorile
religioase.4 Spiritualitatea şi cultura unei comunităţi
naţionale sau etnice îşi conservă tradiţiile, în chip direct,
prin credinţele şi comportamentele religioase ale
membrilor săi. Tradiţia este un ansamblu de valori,
norme, principii, concepţii, instituţii şi acţiuni durabile în
timp, transmise de la o generaţie la alta şi cu influenţa
modelatoare asupra concepţiei şi conduitelor individuale
şi colective. Tradiţia este, prin acţiunea agenţilor sociali,
un factor al evoluţiei sociale a unei societăţi, în aceeaşi
măsură ca şi religia.
În reprezentările sociale ale mentalului colectiv,
două instituţii fundamentale pentru spaţiul românesc
contribuie, la conservarea tradiţiei româneşti: biserica şi
familia. Religia şi biserica, prin urmare, reprezintă cu
predilecţie domeniul sau instituţia de manifestare şi de
conservare a tradiţiei. Alături de acestea există şi alte
câmpuri spirituale şi sociale considerate ca domenii de
4
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura „Albatros“,
Bucureşti, 1997, p. 59.
271
EDUCAŢIE”
păstrare a tradiţiei: moral, familial, cultural, educaţional.

Religia exprimă cu prioritate faţă de alte sfere ale vieţii
sociale disponibilitate la tradiţie, ca determinantă şi
depozitară sui-generis a tradiţiei. Actorii sociali
influenţaţi de virtuţile educative ale religiei văd în
aceasta o cale de perpetuare a tradiţiilor specifice
cultului şi a tradiţiilor caracteristice unei comunităţi sau
ca domeniu ce reverberează tradiţiile ca urmare a
întemeierii şi existenţei ei pe acestea.5
Aprecierea culturii ca domeniu al tradiţiilor este
asociată, în mai mare măsură, cu familia sau cu şcoala ca
instituţii de păstrare şi perpetuare a tradiţiilor româneşti.
Dacă tradiţia românească se distinge, în viziune a
subiecţilor sociali, ca datini legate de viaţa specifică
românilor, familia este acceptată ca instituţie disponibilă
pentru îndeplinirea misiunii de conservare a tradiţiilor
naţionale. Putem conchide precum Marcel Gauchet că:
„nimic nu ni se datorează din ceea ce există. Felul nostru
de a trai, regulile şi obiceiurile noastre, ceea ce ştim,
toate le datorăm altora, unor forte de altă natură decât
noi, Strămoşilor, Eroilor, Zeilor care le-au stabilit sau
instaurat. Noi nu facem decât să-i urmăm, să-i imităm
sau să repetăm ceea ce ei ne-au învăţat.“6
5
Constantin Cuciuc, Introducere în sociologia religiei, Editura
„Gnosis“, Bucureşti, 1995.
6
Marcel Gauchet, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 35.
272
EDUCAŢIE”
Cercetările empirice din domeniul psihologiei

familiei, respectiv educaţiei au evidenţiat cu claritate
semnificaţia familiei în educare şi formare pentru toate
vârstele şi ocupaţiile. S-a consemnat totodată
preeminenţa bisericii şi a familiei în conservarea
tradiţiilor româneşti, un argument puternic în susţinerea
tezei despre rolul celor două instituţii ca factori ai
socializării în spiritul valorilor autohtone.
Astfel încât, orice schimbare generată de factorul
religios sau din perspectiva acestuia se întemeiază, în
fondul ei, pe tradiţii. Pentru ca însăşi dogma religioasă
(în cazul cultului creştin-ortodox confesiune
reprezentativă numeric în cercetarea de faţă – „Sfânta
Tradiţie“ şi învăţăturile „Sfinţilor Părinţi“ –
„Apoftegmata Patrum“) este sursă a oricărei schimbari
de esenţă socială şi calitativ-umană. Chiar dacă trecutul
este repudiat, cel puţin la nivelul unor grupuri, îndeosebi
elitiste, sau există tendinţa de contestare a spaţiului
axiotropic românesc în raport cu alte spaţii spirituale,
există un trend fundamental al tradiţiei, intrinsec
spiritualităţii româneşti, integrat în structurile de
profunzime ale mentalităţii colective. Acest trend a fost
asociat cu modelul tradiţiei strămoşeşti, ca o componentă
organică a identităţii naţionale româneşti. În cazul
tinerilor, cu precădere al copiilor se constată actualmente
fenomenul îngrijorător al indiferenţei intelectuale,
obţinerii şi preluării informaţiilor într-un mod cât mai
facil, adesea fără o implicare a gândirii personale, fără
273
EDUCAŢIE”
internalizare şi efort cognitiv, estompându-se astfel, cu

precădere, spiritul critic.
Relevant pentru un „modus vivendi“ al copiilor
de astăzi poate fi răspunsul lui Nae Ionescu (Profesorul)
la o întrebare adresată de Mircea Eliade: „ [...] la d-ta
cred că e vorba de altceva: d-ta consideri Ortodoxia ca
un liman la care speri să te întorci după o serie de
aventuri pe mare. Dar la liman nu te întorci de bunăvoie,
ci numai când scapi dintr-un naufragiu sau ca să eviţi un
naufragiu... Pentru d-ta, existenţa înseamnă, în primul
rând, o serie de aventuri spirituale. Cred că te înşeli, dar
asta n-are importanţă. Important e ce vei face d-ta,
înainte şi după ce vei înţelege că te înşeli.“7
Bibliografie:
1. Adler, A. (1981): Cunoaşterea omului, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti;
2. Allpont, G. W. (1981): Structura şi dezvoltarea
personalităţii, EDP, Bucureşti;
3. Anghelescu, A. (1993): Psihologia religioasă a
copilului şi adolescentului, Atelierele tipografice
„Presa“, Brăila;
4. Bădescu, Ilie (2002): Noologia-Cunoaşterea
ordinii spirituale a lumii, Ed. „Valahia“, Bucureşti;
7
Mircea Eliade, Itinerariul spiritual: tânăra generaţie, în Profetism
românesc, Editura „Roza Vânturilor“, Bucureşti, 1990.
274
EDUCAŢIE”
5. Centrul de Studii şi Cercetări pentru Probleme de

Tineret, Postmodernismul şi generaţia tânără
Raport de cercetare;
6. Crainic, Nichifor (1997): Ortodoxie şi etnocraţie,
Ed. „Albatros“, Bucureşti;
7. Cuciuc, Constantin (1995): Introducere în
sociologia religiilor, Ed. „Gnosis“, Bucureşti;
8. Durkheim, Emile (1995): Formele elementare
ale vieţii religioase, Ed. „Polirom“, Iaşi;
9. Eliade, Mircea (1990): Itinerariul spiritual:
tânara generaţie în Profetism românesc, Ed. „Roza
Vânturilor“, Bucureşti;
10. Eliade, Mircea (1992): Sacrul şi profanul, Ed.
„Humanitas“, Bucureşti;
11. Gauchet, Marcel (1995): Dezvrăjirea lumii. O
istorie politică a religiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
12. Meslin, Michel (1993): Ştinţa religiilor, Ed.
„Humanitas“, Bucureşti;
13. Mildenberger, M. (1999): Die religioese
Revolte.Jugend zwischen Flucht und Aufbruch,
Frankfurt am Main, (Revolta religioasă. Adolescenţii
între evadare şi revoltă);
14. Miftode, Vasile (2003): Metodologie sociologică,
Ed. „Lumen“, Iaşi;
15. Simmel, Georg. (1996): Religia, Ed. „Dacia“,
Cluj-Napoca;
16. Weber, Max (1998): Sociologia religiei, Ed.
„Teora“, Bucureşti;
275
EDUCAŢIE”
17. Zamfir, Cătălin (1993): Dicţionar de sociologie,

Ed. „Babel“, Bucureşti;
18. Zlate, Mielu (1998): Eul şi personalitatea, Ed.
„Trei“, Bucureşti.
276
EDUCAŢIE”
COOPERARE BENEFICĂ ÎNTRE

FAMILIE, ŞCOALĂ ŞI BISERICĂ
ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI
Prof. Înv. primar, Anca-Nicoleta Gașpar

Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Educația este forma cea mai înaltă în lucrarea de

modelare și formare a caracterului și personalității
copiilor și tinerilor. Din acest motiv educația ar trebui să
fie prioritatea fundamentală a oricărei societăți care
dorește progresul spiritual și bunăstarea materială a
poporului.
Din nefericire, educaţia este şi ea afectată de
criza spirituală şi morală din societatea românească.
Lipsa de valori perene, de repere credibile şi de motivaţii
solide din societatea și școala românească a atins cote
alarmante. Se pare că acumularea de valori intelectuale
este tot mai mult înlocuită cu acumularea de bunuri
materiale, încât astăzi nu mai valorează mult o cultură
aleasă, ci doar o avere frumoasă. Iar dictonul cine are
carte are parte nu mai este valabil, deoarece oamenii
bine pregătiţi sunt prea puţin plătiţi. Prin urmare,
acum cine are carte pleacă departe, adică în străinătate.
Pe de altă parte, abandonul școlar, destrămarea
familiilor, sărăcia, şomajul, plecarea părinților la
muncă în străinătate, delicvenţa şi violenţa juvenilă,
277
EDUCAŢIE”
nesiguranţa zilei, incertitudinea viitorului, se constituie

în tot atâtea cauze ale crizei educației în școală și în
familie.
Pentru a opri această degradare spirituală şi
socială sunt imperativ necesare măsuri legislative şi
sociale, dar şi o înnoire spirituală a mentalităţii şi o
cultură a valorilor morale, după cum ne învaţă Sfântul
Apostol Pavel când zice: să nu vă potriviți cu acest veac,
ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți
care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și
desăvârșit (Romani 12, 2).
În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă
este esenţială cultivarea unei legături statornice şi a unei
cooperări rodnice între Biserică, Familie şi
Şcoală, precum şi valorificarea contribuţiilor specifice
acestora. În contextul actual, marcat de tendinţe
ideologice individualiste şi secularizante care erodează
valorile consacrate ale familiei tradiţionale, este cu atât
mai necesară această conlucrare benefică între instituţii
fundamentale. Mai precis, în societatea de consum din
zilele noastre, marcată tot mai mult de o mentalitate care
orientează copiii, adolescenţii şi tinerii spre senzaţionalul
artificial şi profitul material, este esenţială cultivarea
unei educaţii credibile axată pe luminile călăuzitoare ale
vieţii, atât la nivel personal, cât şi la nivel comunitar.
Aceste lumini sunt: credinţa în Dumnezeu şi valoarea
unică şi eternă a persoanei umane, creată după chipul
lui Dumnezeu - Izvorul vieţii veşnice, iubirea
278
EDUCAŢIE”
generoasă a omului ca bază a comuniunii umane în

familie şi în societate, cultivarea creativităţii pentru
îmbogăţirea tezaurului peren al umanităţii şi cultivarea
responsabilităţii pentru natură ca dar al lui Dumnezeu
oferit generaţiilor umane prezente şi viitoare.
Prin educaţia religioasă este
evidenţiată complementaritatea dintre spiritualitate şi
ştiinţă, dintre credinţă şi cultură, reliefându-se şi
dimensiunea formativă a acesteia, nu doar
informativă. Educaţia religioasă oferă un orizont
spiritual cuprinzător sau integrator, un liant care
relaţionează şi integrează cunoştinţele de la celelalte
discipline, spre a forma împreună un reper spiritual
luminos şi edificator pentru viaţă, trăită în comuniune de
iubire şi coresponsabilitate pentru binele comun.
Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca
izvor de bucurie şi de iubire statornică în familie, în
prietenie şi în societate. El se hrăneşte adesea cu iluzia
că sufletul omului poate fi umplut cu lucruri materiale
limitate şi cu senzaţii efemere, sufocând astfel dorinţa
acestuia de viaţă şi iubire eternă.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe
părinţi zicând: „Învaţă-ţi copilul să nu pună preţ nici pe
bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de
aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi un
279
EDUCAŢIE”
înţelept”120. Acelaşi Sfânt Părinte spune că rostul vieţii

pământeşti trecătoare este acela de-a ne pregăti pentru
viaţa cerească netrecătoare: „Ce câştig avem de pe urma
vieţii acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm
pe cea viitoare”?121
Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre
spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și
Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi
ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și
valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-
i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi
de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi
responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.122
Predarea Religiei în Şcoală are valenţe
educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa
copiilorși a tinerilor, demonstrat şi de studiile
educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie
contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei
contemporane de identitate şi de orientare, întrucât
120
http://basilica.ro/cooperare-benefica-intre-familie-scoala-si-
biserica-in-domeniul-educatiei-105503.html; Sfântul Ioan Gură de
Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 427.
121
Idem, Omilii la Matei, Omilia a XC-a, III, în colecţia „P.S.B.”,
vol. 23, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 103.
122
„Lumină pentru viață. Importanța orei de Religie pentru educația
copiilor și tinerilor” - Apelul Consiliului Consultativ al Cultelor din
România.
280
EDUCAŢIE”
propune modele viabile de bunătate, sfinţenie și

conviețuire umană.
Pentru Biserică şi Societate, Familia are un rol
esenţial în stabilirea reperelor valorice ale copiilor.
Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia
unui aparat instituţional, birocratic şi impersonal.
Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ
pentru cultivarea iubirii conjugale, a iubirii părinteşti, a
iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi
comuniune în familie duce la înstrăinarea între membrii
acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la
divorţ, care au efecte dramatice pentru copii, la
abandonul şcolar, la alcoolism şi la alte rele.
În faţa crizei economice actuale cu efecte
negative pentru Familie şi Şcoală, Biserica îi cheamă pe
părinţi, învăţători şi profesori la o conlucrare
permanentă, în spiritul comuniunii fraterne şi al
solidarităţii practice, ca educaţia copiilor să devină o
preocupare comună majoră. Prin parteneriatele dintre
parohie şi şcoală, parohiile sunt chemate să ajute cât mai
mult copiii săraci să înveţe carte, pentru viaţă, unind
credinţa cu ştiinţa şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună.
Educația constituie o parte componentă a
existen ței socio-umane. Adică ea a apărut odată cu
apariția omului și va dispărea odată cu dispariția lui. Din
acest motiv educația, în procesul evoluției societății, se
supune legilor generale de dezvoltare a ei.
281
EDUCAŢIE”
FORMAREA RELIGIOASA A
TINERETULUI CREȘTIN ORTODOX
Pr. Ghineț Sebastian

Parohia Boiștea II - Dărmănești
Cele mai mari bogații pe care le au oamenii sunt

copiii. De aceea considerăm că formarea duhovnicească
a tinerilor este prioritară, este de actualitate și de foarte
mare importanță. O racordare a educației copiilor la
Dumnezeu, la eforturile personale de sfințire pot face din
copilul de astăzi un creștin adevărat, un slujitor al lui
Dumnezeu și a neamului nostru. Știm foarte bine ce
trebuie să facem, dar metodele de aplicare a celor știute
către tinerele vlăstare sunt de cele mai multe ori
nepotrivite, sunt greu de aplicat. Exemplul personal îl
consider cel mai potrivit mijloc, el antrenează pe cei din
jur la o trăire religioasă adevărată. Constatăm cu durere
că în duminici cei care se îndreaptă spre Biserici pentru a
participa la Sfânta Liturghie sunt oamenii vârstnici,
bunicii, nicidecum părinții cu copiii. Nu este suficient să
constatăm, ar fi bine ca Biserica și Școala și nu în
ultimul rând Familia să conlucreze pe această latură a
formării religioase a copiilor. Trebuie să avem în vedere
că așa cum formăm copilul, așa îl vom avea. Iar Sfântul
Grigorie de Nazianz spune: „Arta artelor și știința
științelor este să-l formezi pe om, cea mai instabilă, dar
și cea mai de preț ființă dintre creaturile lui Dumnezeu.“
282
EDUCAŢIE”
Educația religioasă a tinerilor trebuie să -i preocupe pe

părinți de când aceștia sunt mici, pentru că în accepția
Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai prielnică perioadă
pentru a primi învățătură pentru suflet este copilăria:
„Tocmai asta e vârsta la care copiii voștri au nevoie să
audă vorbind despre Dumnezeu. La vârsta asta mintea
lor e ca un aluat fraged și asimilează repede tot ce li se
spune. Cuvintele li se întipăresc ușor în minte, ca o
pecete de ceară topită. De altfel, acum începe viața lor să
se încline spre virtute sau păcat. De acum, la acest
început, îi îndepărtează cineva de păcat și îi duce pe
calea virtuții, le creează obișnuința de a merge numai pe
această cale, pe care o ajung să o considere cea firească.
Astfel, nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că
obiceiul deja dobândit îl va ține în lucrarea faptelor
bune.“
Părintele Nicolae Tănase în cartea Să nu-L
răstignim iarăși pe Hristos are câteva idei care ne pun pe
gânduri în ceea ce privește educația religioasă a copiilor,
întrebându-ne „Cum rămânem creștini ortodocși
trăitori?“ Răspunsul îl dă tot sfinția sa: „Problema e: cine
se mai duce la Liturghie? Dumneavoastră da. Nepoții
dumneavoastră vor mai merge? Poate. Dar strănepoții?
Nu. De ce? Păi nu mai are cine să-i crească. Dacă copiii
noștri nu mai merg la biserică, nepoții noștri vor mai
283
EDUCAŢIE”
merge? Poate, așa, de tradiție.“123 Așadar cât mai putem

să ne silim să fim oamenii lui Dumnezeu, să ne
manifestăm după puterea noastră, să fim modele pe cât
posibil pentru copiii noștri și să-i învățăm că Biserica
noastră „se comportă ca o mamă iubitoare, foarte rar ca
una mustrătoare.“124
Din dorința de a apropia cât mai mult pe copii de
Sfânta Biserică în acest an, „Anul omagial al educației
religioase a tineretului creștin ortodox și Anul
comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul
și al tipografiilor bisericești din Patriarhia Română“ am
realizat mai multe activități în timpul liber al elevilor. Au
fost organizate mai multe agape pentru ei, unde li s-a
explicat că agapă nu înseamnă pomană, milostenie,
înseamnă manifestarea dragostei: agapă – agapi –
dragoste, iubire. Agapa este un bun prilej de a se
cunoaște copii între ei și a se respecta, și de a comunica
cu preotul. Înaintea fiecărei agape s-au prezentat
momente duhovnicești legate de evenimentele religioase
ale săptămânii sau ale anului, respectiv despre Sfântul
Antim Ivireanul – fiu al Georgiei și părinte al Țării
Românești. S -a scos în evidenț ă faptul că Sfântul Antim
Ivireanul a venit în Țara Românească ca un monah
123
Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăși pe Hristos,
Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 208.
124
Ibidem, p. 197.
284
EDUCAŢIE”
smerit, tipograf și a devenit păstor, învățător și luminător

al neamului românesc.
În luna august 2016 s-a organizat o „Școală de
vară“ sub genericul „Vestitorii Ortodoxiei la poalele
Nemirei“. Cu acest prilej 60 de elevi au participat la
activitățile organizate de biserica noastră în colaborare
cu Școala Gimnazială Nr. 2 Dărmănești. Activitatea
„Școlii de vară“ a fost o reușită, a fost o punte de
comunicare între Școală, Biserică și Familie, a
demonstrat că elevii pot trăi frumos timpul copilăriei. În
una din zilele alocate „Școlii de vară“ elevii au beneficiat
de o excursie în zona Neamțului, excursie numită „Pe
urmele sfinților nemțeni“.
În altă ordine de idei, elevii Școlii Gimn aziale Nr.
2 Dărmănești au pregătit și au prezentat enoriașilor
frumoase momente religioase-artistice cu ocazia
sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică, cu ocazia
sărbătorii Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul
României și cu ocazia împlinirii a 98 de ani de la Marea
Unire de 1 Decembrie.
Am enumerat doar câteva din activitățile
desfă șurate în Parohia Boiștea II - Dărmănești, activități
ce au avut drept scop o mai strânsă apropiere a
tineretului de Sfânta noastră Biserică, pentru că, cultul
divin ortodox este, în esență, un mijloc divin de educare
a copiilor. Fiecare avem datoria de a face eforturi
deosebite să regăsim calea colaborării autentice bazate
pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copil,
285
EDUCAŢIE”
să facem loc unei relații deschise, favorizante schimbului

și comunicării de idei.
După desfășurarea activităților cu copiii parohiei
în acest an calendaristic constat că se poate contribui la
maturizarea spirituală a persoanelor și în acest mod și că
achizițiile comportamentale vor duce spre ținta finală un
comportament bun, milostiv și iubitor, clădit pe
învățătura Domnului Iisus Hristos.
286
EDUCAŢIE”
ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ESTE ÎN

SUFLETUL NOSTRU, DE ACEEA SE
CUVINE SĂ-L CUNOAȘTEM MAI MULT
PE DUMNEZEU
Prof. Ghineț Carmen

Școala Gimnazială Nr. 2 Dărmănești
Sfântul Apostol Pavel spune că: „Împărăția lui

Dumnezeu nu este mâncare și nici băutură, ci este pace,
dreptate și bucurie în Duhul Sfânt.“ (Rom. 14, 17) Dacă
reușim să cunoaștem corect cele trei cuvinte esențiale ale
versetului, vom reuși să trăim în liniște, pentru că toți
știm cât de bine este acolo unde este pace, iar acolo unde
este dreptate nu este umilință și nici suferință, iar la
ultimul cuvânt „bucurie“ considerăm că inima este
lipsită de întristare și supărare.
Dacă am arde răutatea din noi și am căuta să
cunoaștem cu adevărat voia lui Dumnezeu, am deveni
fiecare în parte o împărăție a lui Dumnezeu. Dumnezeu
ne vrea pe fiecare în ipostaza unui copil fără răutate, de
aceea se impune ca educația tineretului să înceapă cât
mai degrabă, cred că chiar din pântecele mamei lui.
Referitor la educația copiilor în cadrul familiei, Sfântul
Ioan Gură de Aur scria: „Toate să ne fie secundare față
de îngrijirea copiilor și față de datoria de a-i crește întru
învățătura și cercetarea Domnului. Dacă copilul se va
287
EDUCAŢIE”
învăța a fi filosof încă de la început, atunci el a câștigat o

bogăție mai mare decât orice bogăție din lume și o slavă
mai puternică decât orice.“125
După cum bine știm, copiii sunt darul lui
Dumnezeu „mângâiere foarte mare în stricăciunea
survenită a morții oamenilor […] încât în locul celor care
mor să învieze alții.126 Fiind darul lui Dumnezeu, ei
trebuie să primească o educație bazată pe învățăturile
creștine pentru că „atunci când vor avea evlavie și iubire
de Dumnezeu, se vor deosebi și în viața pământească
prin virtuțile lor. Căci toți îl respectă și-l prețuiesc pe
omul virtuos și bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac;
dimpotrivă îl scârbesc și-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar
fi el cel mai bogat.“127
Cel mai important lucru care trebuie sădit în
mintea și în inima fiecărui copil este să aibă credință în
Dumnezeu, că de acolo ne vine ajutorul. Sfântul Ioan
Scărarul ne spune: „Credința este aripa rugăciunii – căci
neavând-o pe aceasta se va întoarce iarăși în sufletul
meu. Credința este starea neîndoielnică a sufletului;
suflet neclătinat de nici o împotrivire. Credincios nu este
125
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXI la Efeseni, în Comentari
sau explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de arhim.
Theodosie Athanasiu, Iași, 1902, p . 215.
126
Idem, Cuvinte de aur, p. 187.
127
Ibidem, p. 123.
288
EDUCAŢIE”
cel ce socoteşte că Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede

că va primi toate câte cere de la Dumnezeu“.128
Recunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade,
scria: „orice om se naște cu simțul sacrului, numai că
trebuie să-l cultive … Dacă nu-și cultivă acest simțământ
al sacrului, va rămâne un om infirm toată viața.“ 129
Din câte citim ne dăm seama că Dumnezeu ne
dăruiește credința, deci credința este darul lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Luca, ucenicii I se adresează
Mântuitorului zicând: „Doamne, sporește-ne credința!“
(Luca 17, 5) Așa ar trebui să cerem și noi permanent și s-
o cultivăm după puterea minții noastre. Să ne alăturăm
tatălui copilului care a fost vindecat la poalele Muntelui
Taborului de către Domnul Iisus Hristos: „Fie-ți milă de
noi!“ Iar Iisus a zis: „De poți crede, toate sunt cu putință
celui ce are credință. Și îndată, strigând tatăl copilului, a
zis cu lacrimi: Cred Doamne, ajută necredinței mele!“
(Marcu 9, 18-24) Dumnezeu a revărsat bunătatea Sa
cerească asupra copilului și l-a vindecat, deoarece a
văzut încrederea mare pe care o avea tatăl față de
Dumnezeu. Omul care iubește pe Dumnezeu este o
binecuvântare pentru semeni și societate. Î n toată
lucrarea lui stăpânește corectitudinea, modestia, adevărul
și dreptatea. Toate aceste calități sunt rezultatul dragostei
128
Sf. Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia IX, București, 1980, p . 409.
129
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I,
București, 1991, p . 5.
289
EDUCAŢIE”
față de Dumnezeu și față de semeni. Acestea sunt rodul

unei educații alese primite în familie și mai apoi în
școală, și rodul rugăciunii curate. Sfântul Maxim
Mărturisitorul în ce privește rugăciunea spune: „cel ce
iubește pe Dumnezeu acela se roagă cu totul
neîmprăștiat. Și cel ce se roagă cu totul neîmprăștiat
acela Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat. Nu se roagă
însă neîmprăști at cel ce are mintea pironită de ceva din
cele pământești.“ 130
Pacea și liniștea sufletului o dobândim numai
iubindu-L pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. O
atitudine bună de dragoste și iertare să adoptăm
permanent și să urmăm sfaturile celui mai înțelept om al
Vechiului Testament, Solomon, care zice: „Doamne,
sărăcie și bogăție nu -mi da, ci dă-mi pâinea care-mi
este de trebuință. Ca nu cumva săturându -mă, să mă
lepăd de Tine și să zic: Cine este Dumnezeu? Și iarăși ca
nu cumva sărăcind, să m-apuc de furat și să defaim
numele Domnului meu.“ (Pilde 30.8-9).
Așadar să învățăm noi și să-i educăm și pe copiii
noștri că drumul spre înălțare nu trece decât prin
smerenie, simplitate și modestie.
130
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete de dragoste, în Filocalia
II, Sibiu, 1947, p. 39.
290
EDUCAŢIE”
PROCESUL EDUCAŢIONAL CENTRAT

PE VALORI: DREPTATE/NEDREPTATE
Înv. Ciochină Aurora

Şcoala Gimnazială ,,Spiru Haret”
Bacău
Definirea valorii
O precizare ce ne atrage atenţia cum că Valorile
pot răspunde şi unor necesităţi sociale: Din multele
definiţii care au circulat şi mai circulă încă, am reţinut că
valoarea (estetică, artistică) poate fi definită prin
împlinirea conştientă sau spontană, a unor idealuri sau
aspiraţii umane, raportate la legile progresului şi la
realizările umane.
Valoarea ar reprezenta, aşadar :
- scopuri
- dorinţe
- intenţii
De la bun început trebuie să facem distincţia între
două categorii de Valori:
- valori materiale şi
- valori spirituale, între care există o
interdependenţă, o interacţiune implicită.
- de grup
- de clasă
- de epocă
- de ideologie s.a.m.d., fiecare dintre
aceste categorii sociale constituindu-şi propriile sale
291
EDUCAŢIE”
criterii de valoare, lucru lesne de verificat şi pentru trecut

cât şi pentru prezent.
Dificultatea definirii termenului valoare este
adeverită chiar de faptul că însăşi definiţia valorii este …
o valoare! În mod curent se obişnuieşte să se afirme că
valoarea este ceva (un lucru) util, necesar, de preţ, sau o
calitate a unui lucru, o calitate care corespunde
necesităţilor, aşteptărilor, idealului uman, naţional, social
etc.
Dacă prin lucru înţelegem doar ceea ce se află în
afara omului, trebuie să acceptăm că şi valoarea este
ceva care se află în afara omului, prin urmare sensul
vieţii umane ar fi aproprierea-însuşirea-acapararea cât
mai multor valori, iar esenţa educaţiei axiologice ar fi
reprezentată de un sistem de acţiuni ordonate teleologic
pentru formarea-dezvoltarea la indivizii umani a
capacităţilor de a-şi apropria-însuşi-acapara un număr cât
mai mare de valori.
Valorile însă nu sunt indiferente faţă de indivizii
umani, grupurile sociale etc., despre valori se afirmă că
acestea, ca să fie definite ca atare, trebuie să corespundă
aşteptărilor, idealurilor omului, grupului etc. Prin
urmare, este corect să se definească valoarea ca un lucru
care face parte nu doar din exteriorul omului,ci şi din
interiorul acestuia, adică ca pe un lucru care aparţine
interior-exteriorului omului.
T.Vianu a definit valorile ca pe obiecte ale
dorinţei, ceea ce înseamnă că valoare în sine nu există;
există dorinţa noastră pentru ceva pe care îl definim ca
valoare.
În sensul indicat, ar trebui să se recunoască că în
afara omului nu există valori; valorile pot fi numite
292
EDUCAŢIE”
valori doar prin raportarea lucrurilor la om (în sens

filosofic lucruri sunt nu numai obiectele materiale dar şi
ideile, sentimentele, calităţile etc.). Metalele şi pietrele
preţioase, de ex., despre care se consideră că sunt valori
,,în sine”, nu sunt valori decât în contextul acelor
convenţii care acceptă ca acestea să reprezinte alte
obiecte şi valori necesare omului pentru viaţa biologică,
socială şi spirituală: în schimbul unei cantităţi de aur se
poate obţine o cantitate de alimente, necesară vieţii
biologice; se pot obţine studii profesionale pentru
inserţia oportună a individului în societate ca
producător de valori materiale şi/sau spirituale; se poate
obţine dreptul de a citi cărţi, de a asista la spectacole de
teatru, la concerte, de a contempla peisaje îndepărtate de
locul de trai etc.
Faptul că aurul este unul din metalele care nu se
supune coroziei este indiferent faţă de om. Însă această
calitate a aurului a devenit cu adevărat o calitate abia în
momentul în care omul şi-a raportat-o la propriile nevoi
şi idei despre util şi frumos.
Astfel fizicul, materia, în interacţiune cu
metafizicul, spiritul produc valoarea.
Deşi în mod curent se obişnueşte să se spună că
omul „însuşeşte valorile”, aceasta nicidecum nu
înseamnă că acţiunea de însuşire ar reprezenta o simplă
mişcare, o deplasare a unei valori dintr-un loc aflat în
exteriorul omului către om. Verbul a însuşi redă tocmai
acţiunea omului pentru a face ca ceva, anume în
procesul acţiunii declanşate de om, să devină o calitate,
o însuşire a omului. Or, într-o formulă mai simplă, a
însuşi sau a apropria, echivalează cu elaborarea,
producerea, crearea valorii de către om.
293
EDUCAŢIE”
Esenţa valorii este în atitudinea polară a omului:

ceva poate reprezenta o valoare doar ca obiect al binelui
sau răului, frumosului sau urâtului, dreptăţii sau
nedreptăţii, permisivităţii sau interdicţiei, utilului sau
inutilului etc.
Constatăm astfel că definirea valorii nu este
indiferentă nici faţă de educaţie în general, prin care se
înţelege un sistem de acţiuni ordonate epistemologic,
teleologic, conţinutal (=axiologic) şi tehnologic de
formare-dezvoltare a fiinţei umane, fiecare din
componentele definitorii ale educaţiei fiind o valoare, ca
şi acţiunea de a educa. Prin urmare educaţia este prin
definiţie o valoare, s-ar putea spune, valoarea umană
supremă, căci datorită educaţiei omul devine om (I.
Kant).
Actual, educaţia axiologică presupune nu numai
o educaţie în interiorul valorilor etice, religioase şi
estetice, ci în universul tuturor valorilor.
Constituirea valorilor
Iniţial, la începuturile evoluţiei sale istorice,
omul şi-a elaborat două abordări cu privire la valori.
Anumite lucruri materiale (pietrele, crengile,
apa, focul, iarba, fructele, pomuşoarele, rădăcinile
comestibile, insectele, păsările şi animalele etc.) au
obţinut valoare pentru om prin faptul că acesta le-a
descoperit utilitatea vitală, adică au fost conştientizate
ca lucruri fără de care viaţa omului nu putea fi.
Faţă de aceleaşi lucruri, precum şi faţă de
fenomene ale naturii (căldura soarelui şi adierea
vântului, frigul şi întunericul nopţii şi răsăritul soarelui
care le urma, senzaţia de răcoare şi împrospătare a apei
etc.) faţă de fenomene ale propriei vieţi (visele, emoţiile,
294
EDUCAŢIE”
sexualitatea etc.) omul şi-a creat o atitudine care depăşea

cadrul strict utilitar, considerându-le valori contextuale
existenţei sale.
Acestea erau/sunt valorile existente, care au
devenit ca atare datorită raportării omului la lucrurile şi
fenomenele indicate mai sus.
Ulterior, omul a început să creeze valori: au
apărut astfel lucruri, obiecte, chiar plante şi animale
inexistente în natură. Unele aveau utilitate practică şi
valoare estetică; altele aveau doar valoare estetică,
juridică, morală etc.
În timpuri diferite oamenii au acordat prioritate
şi/sau au creat sisteme de valori diferite, fiecare tip de
societate fiind marcat şi de anumite tipuri de valori.
Societatea antică şi cea medievală s-au constituit
pe valorile/au constituit valorile etern-umane –
Adevărul, Binele, Frumosul şi sentimentul Sacrului.
Societatea acestor timpuri se subordona statului „divin”.
Societatea modernă a avansat drept cele mai
importante valorile sociale, statul subordonându-se
societăţii care reprezenta întreaga umanitate.
Societatea socialistă a exagerat importanţa
valorilor politice, cărora li s-a subordonat aproape în
totalitate.
Dezideratul societăţii democratice contemporane
este acceptarea oricăror valori, în interacţiune
armonioasă, persoana, grupul social, popoarele fiind în
drept să acorde priorităţi acelor valori pe care le cosideră
mai importante, fără însă a dăuna prin opţiunea făcută
altor persoane, grupuri sociale, popoare etc.
295
EDUCAŢIE”
Bibliografie:
1. Cîrtiţă-Buzoianu, C., (2011), Etică şi
deontologie profesională, Ed. Alma Mater,
Bacău.
2. Cojocariu, V. M., (2004), Fundamentele
pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-
ului. Texte şi pretext, Ed. V & Integral, Bucureşti
3. Cojocariu, V. M., Dămian, I., (2008),
Fundamentele pedagogiei. Texte în contexte, Ed.
V & Integral, Bucureşti.
4. Pânişoară, I. O., (2015), Comunicare eficientă,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Râmbu, N., Tirania valorilor, (2006), Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Chirițescu, D., Teșileanu, A., (2005),
Fundamente ale democrației, Ed. Silex,
Bucureşti.
296
EDUCAŢIE”
METODĂ PRIN CARE SCĂPĂM DE
STRES
Prof. Maricica Balint
Şcoala Gimnazială Ion Creangă
Dacă vom data o căutare pe Wikipedia vom găsi

următoarea definiție a stresului: „Stres sau stress,
reprezintă simdromul de adaptare pe care individul îl
realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care
cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță,
solicitare.
Datorită ritmului alert la care a ajuns omenirea este
din ce în ce mai greu în zilele noastre să fii calm, să ai
pace, liniște interioară. Spunem că, o arată și faptele,
omul zilelor noastre este din ce în ce mai stresat, mai
lipsit de speranță, mai lipsit de sens. Totuși, o mare parte
dintre oameni a ajuns la concluzia că trebuie să facă ceva
pentru a-și rezolva problemele legate de pierderea
sensului. Mulți au început să caute diferite căi pentru a
ajunge la pacea interioară. Actuale sunt metodele
psihologice și tehnicile de relaxare, dar calmul mult dorit
nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul
unui drum spiritual.
Calmul interior este cel care aduce pacea, frica
dispare, omul este regenerat este în armonie cu sine
297
EDUCAŢIE”
însuși. Pacea și liniștea interioară sunt date de prezența

lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Augustin în
celebrul său citat: Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și
neliniștită este inima noastră până când nu se va odihni
în tine (Confesiuni I, 1).
Drumul spiritual pe care trebuie să-l parcurgă cel
care dorește să obțină armon ia cu sine însuși a fost trasat
de monahii primelor veacuri, care aveau drept scop să
conducă omul la odihna în Dumnezeu. Sfaturile lor pline
de înțelepciune sunt redescoperite astăzi de către
psihologi. Calea spirituală trasată în antichitatea Bisericii
de către monahi, care conduce omul la întâlnirea cu
Dumnezeu este și terapeutică. Trebuie să amintesc aici
în mod deosebit pe sfinții părinți ai Bi sericii: Iustin,
Clement Alexandrinul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de
Aur dar și pe filosoful stoic Epitect care și -au adus
contribuția pentru găsirea și deschiderea acestei căi
spirituale. Acești maeștri spirituali au găsit o serie de
metode care ajută la găsirea păcii și liniștii interioare,
pentru că, nu este suficientă simpla decizie a voinței.
Una dintre aceste metode este meditația creștină,
care leagă ritmul respirației de cuvinte. Respirația
orientează conștiința spre viața interioară astfel apare
calmul. Totodată respirația ne ajută să depășim nivelul
intelectului adică al minții conștiente și ne face să
pătrundem în sufletul nostru, în mintea supraconștientă
acolo unde este prezent și unde locuiește Dumnezeu.
298
EDUCAŢIE”
Mintea supraconștientă este un spațiu de l iniște, de

tăcere care nu este de creat, el preexistă în noi, suntem
asemenea lui Dumnezeu, așa cum ne spune Biblia. Aici
nu sunt prezente gândurile, sentimentele, pasiunile,
rănile noastre, dar foarte mult timp suntem separați de
acest spațiu interior, trăim mai mult în exterior.
Meditația ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spațiu
al liniștii și al păcii. Mintea supraconștientă este
întotdeauna contopită cu Inteligența Divina și acționează
mereu după cum acționează Inteligența Divină.
Pentru a a ajunge la starea de calm interior trebuie
să ieșim din intelect, unde suntem neliniștiți, legând
respirația de o rugăciune (expresie). De exemplu
inspirând: Doamne, și expirând: Te rog, fii cu mine în
această zi sau putem spune rugăciunea inimii: Doamne,
iartă-mă pe mine păcătosul sau Doamne, îți mulțumesc
că EȘTI cu mine . Respirația trebuie să fie profundă, așa
cum am învățat la școală la orele de sport.
Este suficient ca în fiecare dimineață să intrăm în
acest spațiu pentru câteva momente și nimic nu ne va
mai tulbura în timpul zilei, nu vom mai fi stresați orice s-
ar întâmpla în jurul nostru.
Bibliografie:
Anselm Grun, Invitație la seninătatea inimii .
299
EDUCAŢIE”
PROIECT DIDACTIC
Grădinița: Nr. 26 Bacău
Grupa: mare
Propunător: Boambă Iustina
Tema de studiu: „Cu ce și cum exprimăm ceea ce
simțim?”
Tema proiectul: „Vin sărbătorile de iarnă!”
Tema săptămânii: „Moș Nicolae – prietenul copiilor”
Domeniul experiențial : Om și societate
Subiectul ludic: „Legenda lui Moș Nicolae”
Modalitatea de realizare: educație religioasă, lectura
educatoarei
Obiectiv de referință:
Formarea virtuților creștine și cultivarea
comportamentului moral - religios (bun, cuminte,
ascultător etc.)
Obiective operaţionale:
O1: să cunoască obiceiurile și tradițiile specifice
poprului român legate de sărbătoarea religioasă „Sfântul
Nicolae”;
O2: să enumere comportamentele pozitive
necesare pentru a primi cadouri de la Moş Nicolae
(cuminte, ascultător, bun etc.) și cultivarea dorinței de a
face fapte bune;
300
EDUCAŢIE”
O3: să fie capabil să trăiască emoţii în funcţie

de conţinutul prezentat.
Strategii didactice:
Metode şi procedee: conversaţia, lectura,
explicaţia.
Mijloace de învățământ:
- „Legenda lui Moş Nicolae”, carte ilustrată,
CD audio, radio cu CD
Modalități de realizare frontală
Durata: 30 minute
Bibliografie:
- Curriculum pentru învățământul preșcolar
(3-6/7 ani), MECT, București, 2008;
- Îndrumător elemente de educație religioasă
pentru învățământul preșcolar, MEN,
București, 1999;
- Piramida cunoașterii – repere metodice în
aplicarea curriculumului preșcolar, Editura
Diamant, Pitești, 2014.
Desfășurarea activității
Etape-
le Strategii
Conţinutul ştiinţific Evaluare
activi- didactice
tăţii
1. Se asigură condiţiile conversaţia aprecierea
Moment necesare pentru buna verbală
organiza desfăşurarea curentă
301
EDUCAŢIE”
toric activităţii (aerisirea

sălii de grupă,
aranjarea
mobilierului pentru
activitate, pregătirea
materialelor necesare
desfăşurării
activităţii),
introducerea
organizată a copiilor
în sala de grupă.
2. Introducerea în surpriză aprecierea
Capta- activitate o fac prin verbală
rea procedeul surpriză:
atenţiei audierea cântecului conversația
„Știi la noapte cine
vine?”
- De ce credeți că am
ascultat această
melodie?
3. Astăzi am să vă conversaţia
Anunţa citesc o poveste
rea foarte frumoasă,
temei numită „Legenda lui
Moş Nicolae”. Voi
repeta titlul cu 2-3
copii pentru fixare.
302
EDUCAŢIE”
Trebuie să ascultaţi
cu mare atenţie
această poveste, ca
să o spuneţi şi voi
părinţilor, fraților,
surorilor voastre şi
bunicilor voştri.
4. Voi lectura povestea lectura Chestiona-
Desfăşu clar, accesibil şi textului rea orală
rarea expresiv, pentru a
activită- putea trezi emoţii şi
ţii pentru a asigura
motivaţia învăţării.
Expresivitatea
expunerii o voi
realiza prin Problemati-
modelarea vocii, zarea
schimbarea ritmului
vorbirii pe parcursul
expunerii, pauze
logice, accentuări şi
scăderi ale
intensităţii vocii,
repetiţii, mimică şi
gestică.
Cu ajutorul
întrebărilor, copiii
vor expune
303
EDUCAŢIE”
conţinutul povestirii
conform planului
principal de idei,
redat de ilustrațiile
textului. Se va
insista pe mesajul
educativ al poveştii.
5. Este reamintit titlul conversaţia Chestiona-

Feed- legendei, mesajul rea orală
back educativ:
-Cum se numeşte
povestea pe care aţi
ascultat-o astăzi? problemati-
-Ce am învăţat noi din zarea
această poveste?
-Când vine Moş
Nicolae la noi?
Cum trebuie să ne
comportăm pentru a
primi daruri în
cizmulițe?
6. Se fac aprecieri asupra aprecieri
Încheie felului cum s-au verbale,
rea comportat copiii în stimulente
activită timpul activităţii.
ţii
304
EDUCAŢIE”
LEGENDA LUI MOȘ NICOLAE

de preot profesor Sorin Filip
Toți copiii au auzit și știu despre Moș Nicolae. Bătrân

cu barbă albă, călătorește prin toate casele cu copii, pe căi
nevăzute, și aduce tuturor celor cuminți și buni daruri. Este
foarte bătrân pentru că s-a născut cu multe sute de ani în
urmă, într-o familie de oameni credincioși care îl iubeau pe
Dumnezeu. Toată copilăria și-a petrecut-o alături de părinții
lui, pe care nu i-a supărat niciodată, cu vreo faptă rea sau cu
vreo minciună. Îi plăcea foarte mult școala, fiind silitor și
ascultător.
După moartea părinților, el de-acum preot, a împărțiț
toată averea săracilor, celor lipsiți, dar toate aceste fapte le
făcea pe ascuns. El dorea ca faptele sale bune să nu fie
cunoscute de toți oamenii. În orașul în care trăia el se afla, pe
acea vreme, un om sărac care avea trei fete. Acesta nu avea
bani cu ce să le cumpere cele trebuincioase pentru căsătorie.
Aflând acest lucru, Sfântul Nicolae luă într-o noapte o pungă
cu galbeni și furișându-se pe întuneric, o aruncă pe fereastră
în locuința săracului, după care se întoarse grăbit la casa lui.
Dimineața la sculare, când săracul găsi pung a cu galbeni, nu
mai știa ce să facă de bucurie. Îi mulțumi lui Dumnezeu, se
rugă pentru binefăcătorul său necunoscut, cumpără cele
trebuincioase și-și căsători fiicele. De atunci, Sfântul Nicolae
a rămas și este și astăzi prietenul, ocrotitorul și binefăc ătorul
copiilor. În fiecare an, de 6 decembrie, el aduce copiilor
cuminți daruri în ghetuțe, iar celor neascultători câte o
nuielușă.
305
EDUCAŢIE”
PLAN DE LECŢIE
Prof. Boambă Elena
Colegiul Național de Artă G. Apostu Bacău
Disciplina: Teorie - solfegiu - dicteu

Unitatea de învăţare: Tonalitatea
Subiectul: Gama Si bemol major.
Clasa: a IV-a
Tipul lecţiei: De însuşire de cunoştinte
Obiective operaţionale:
- să cunoască şi să utilizeze corect termeni
specific muzicali;
- să recunoască intervalele muzicale;
- să descopere problema noua în exemple
muzicale şi să execute elementul nou în contextul celor
cunoscute;
- să descopere problema nouă în exemplele
muzicale și să execute elementul nou în contextul celor
cunoscute
- să marcheze ritmul în solfegii în măsurile de
3/4 și 4/4;
- să intoneze conştient, curat, la înălţimea
reală, solfegiile aplicative;
- să-şi însuşească temeinic, prin efort propriu,
solfegiile noi;
306
EDUCAŢIE”
Metode şi procedee: exerciţiul muzical, explicaţia,

demonstraţia, conversaţia, observaţia, problematizarea,
cântarea în grup şi individual
Material muzical şi mijloace de învăţământ: manual,
caiet de muzică, pian, creion, solfegii, dicteu
Desfăşurarea activităţii:
1. Pregătirea pentru lecţie
Activităţi introductive:
- organizatorice
- muzicale – exerciții de recunoaștere auditivă a unor
intervale
2. Reactualizarea cunoştinţelor
- recapitularea noţiunilor teoretice
- solfegierea cântecelor avute de studiat
3. Anunţarea subiectului lecției:
Gama Sib Major
4. Dirijarea învăţării
- voi nota titlul lecției pe tablă
- voi scrie scara muzicală care pleacă de pe nota
SI bemol, vom numerota treptele, vom marca locul
semitonurilor și vom construi împreună gama
descoperind împreună semnele de alterație pe care le
scriem apoi la armură, precum și intervalele modale: 3M,
6M și 7M:
307
EDUCAŢIE”
- voi întreba elevii ce trepte formează arpegiul

unei game, după care le cer să dicteze notele care
formează arpegiul gamei Si bemol major:
- vom intona împreună gama Si bemol major în

urcare și în coborâre, arpegiul, precum și intervalele
modale.
- voi întreba elevii cum se face acordajul pentru
cântarea unui solfegiu în tonalitatea Si bemol major.
Vom scrie pe tablă cele două variante de acordaj:
308
EDUCAŢIE”
5. Realizarea performanţei în învăţare

- intonarea gamei Si bemol major, a arpegiului și a
acordajului gândind fiecare notă ca fiind pătrime, apoi
optime, apoi șaisprezecime
- cântarea solfegiilor de la pagina 123
- dicteu muzical în măsura de 3/4 în tonalitatea Si bemol
major
6. Tema pentru acasă
- construiți acordurile în stare directă de pe treptele
principale ale gamei Si bemol major.
309
EDUCAŢIE”
RECICLAREA MATERIALELOR,
ACTIVITĂȚILE PRACTICE ȘI
EDUCAȚIA PENTRU UN MEDIU
SĂNĂTOS
Prof. Eustina Gianina Damaschin
Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Educația secolului al XXI-lea se axează pe o

serie de competențe care vizează formarea unui om care
să se poată adapta condițiilor diverse de viață și de
muncă. Punându-se adesea accentul în lumea în care
trăim pe cantitatea din ce în ce mai redusă de resurse
naturale comparativ cu numărul tot mai mare de locuitori
ai planetei, educația în școală vizează și o componentă
ecologică.
Astfel, în cadrul activităților didactice se pune
accentul pe importanța recuperării și reciclării
materialelor care pot fi reutilizate/reciclate evidențiind
importanța pe care recuperarea unor materiale și
reintroducerea lor în circuitul economic o are pentru a
păstra un mediu mai sănătos care să permită o evoluție
firească a omenirii, în armonie cu natura.
În procesul instructiv-educativ este eficientă
utilizarea metodelor de învăţământ interactive, care
reprezintă modalităţi sistemice de lucru, ce servesc
profesorului în activitatea de instruire şi elevilor în cea
310
EDUCAŢIE”
de învăţare, capabile să conducă spre realizarea

obiectivelor pedagogice propuse. Din perspectiva
profesorului metodele interactive servesc la organizarea
şi conducerea unei acţiuni sistemice prin care elevii
devin elementul activ în procesul didactic. Din
perspectiva elevului, utilizarea acestor metode reprezintă
modalitatea de a parcurge calea spre cunoaştere, spre
dobândirea de noi comportamente, priceperi şi
deprinderi prin solicitarea gândirii, imaginaţiei,
creativităţii.
Prin metodele interactive utilizate de profesori la
orele de fizică, chimie, biologie, informatică, educație
tehnologică, discipline tehnice de specialitate, instruire
practică, se realizează o observare dirijată independentă,
se caută găsirea soluţiilor noi, se realizează lucrări
practice și experimente, aplicaţii de laborator. Aceste
metode dezvoltă spiritul de observaţie, gândirea logică şi
creativitatea, spiritul analitic, ducând la descoperirea
legăturilor dintre fenomene.
Educația tehnologică este o disciplină școlară din
trunchiul comun prin ale cărei obiective este vizată
formarea unor competențe variate: de la cele m ai simple,
legate de cunoașterea și înțelegerea unor termeni de
specialitate, până la cele de proiectare și execuție de
produse, în conformitate cu modulele studiate și nivelul
de înțelegere și de aplicare a cunoștințelor în domeniul
practic.
311
EDUCAŢIE”
De aceea, în cadrul orelor de educație

tehnologică adesea folosirea metodelor tradiționale de
predare-învățare este dublată de un proces de activizare a
lor, atfel încât ele capătă o perspectivă interactivă.
Fiind o disciplină cu un pronunțat caracter
aplicativ care valorizează cunoștințe din domenii diferite,
educația tehnologică vine să stimuleze activitatea de
cooperare a elevilor dintr-un colectiv de elevi. Lucrările
practice de tip „realizarea unei machete” reflectă
importanța lucrului în echipă, a cooperării, a
responsabilizării fiecăruia dintre membrii echipei care
are ca sarcină de lucru realizarea respectivei lucrări
practice.
Dacă unele dintre temele de studiu îmbracă forma
lucrărilor practice, orele de educație tehnologice
valorifică și „avalanșa” de terme ni și conținuturi care
contribuie la dezvoltarea gândirii critice, a reflecției
personale, a vocabularului de specialitate, ceea ce
reprezintă un element extrem de important în formarea
ca cetățean responsabil a elevului de gimnaziu.
Dacă sunt conținuturi care se „învață” mai bine
prin realizarea de lucrări practice (realizarea produselor
din diferite materiale - lemn, țesături, tricoturi, metale,
cauciuc, materiale plastice sau sticlă), altele se bazează
pe conversație și pe studiul de caz (teme legate de
protecția consumatorilor).
Pentru că educația pentru mediu se referă și la
recuperarea materialelor și reciclarea lor, fie prin
312
EDUCAŢIE”
predarea lor la anumiți agenți economici care le

transformă în alte produse prin procese tehnologice
complexe, fie prin găsirea unor noi utilizări, în școli
putem interveni în stimularea creativității elevilor prin
găsirea unor soluții noi pentru utilizarea unor materiale
recuperate. Din diverse recipiente, putem realiza cu
ajutorul unor operații simple obiecte de decor pentru
diferite ocazii, putem realiza obiecte de birou (suporturi
pentru creioane, pentru obiecte mici din recipiente de
plastic sau metal, din role de carton, etc) sau din resturi
textile diverse articole (genți mai mici sau mai mari,
suporturi pentru baie, portofele sau huse), din hârtia
specială pentru ambalaje, foile diverselor reviste sau a
ziarelor ornamente de tip origami sau quilling, felicitări
pentru diverse ocazii, pungi pentru cadouri sau orice alt
tip de produs cu o încărcătură estetică deosebită.
313
EDUCAŢIE”
În momentul în care aceste produse realizate de

elevi sunt oferite altor persoane, utilizarea lor zilnică sau
scoaterea lor la vânzare în așa numitele „târguri”
organizate la nivelul unităților școlare sau, ocazional, în
spații comerc iale care găzduiesc manifestări din cadrul
unor proiecte educative, contribuie și la dezvoltarea
spiritului antreprenorial al elevilor.
314
EDUCAŢIE”
Cât privește aspectul economic al realizării

lucrărilor practice, dacă se vor folosi materiale reciclate,
„costul” materiilor prime va fi unul redus, deși vor fi
folosite și materiale noi. De altfel, este imposibil ca la
realizarea unui produs într-o activitate școlară să nu se
folosească și materiale noi sau materiale care necesită o
„investiție” inițială (foarfece simple sau cu model, lipici,
uneori pistol de lipit cu silicon, bandă adezivă sau dublu
adezivă, cutter, perforatoare, pamblici și benzi
decorative, hârtie colorată).
Din punct de vedere al dezvoltării spiritului
tehnic putem spune că orele în care elevii sunt puși în
situația de a realiza diverse produse cu utilitate practică
contribuie la formarea unor deprinderi de execuție a unor
operații tehnologice simple: învață tăiatul, asamblatul
unor componente, asigurarea unui finisaj de calitate
produselor realizate.
În final, prezint câteva dintre lucrările realizate de
elevi pe parcursul orelor de educație tehnologică.
315
EDUCAŢIE”
316
EDUCAŢIE”
Activitățile practice de realizare de produse sunt

activități pe care elevii le preferă tocmai pentru că le
permit mult mai mult decât alte activități didactice
manifestarea creativității și valorificarea abilităților lor
tehnice.
317
EDUCAŢIE”
MATEMATICA ŞI DUMNEZEU
Prof. Vieru Florentina
Şcoala Gimnazială ,,Ion Creangă’’ Bacău
Motto:
,,Matematica este limba cu care
Dumnezeu a scris universul”
Galileo Galilei
Întrebaţi elevii „ce este matematica?” ar putea

răspunde prin definiţia celebră, dată de Lucian Blaga:
„Matematica este o limbă şi o ştiinţă.”
Cu toţii am învăţat măcar o parte din limbajul
specific matematicii şi astfel, subscriem că matematica
este o limbă cu circulaţie universală. Când scriem cifra
1, indiferent de limba naţională, de dialect, de vârstă,
sex sau rasă, cu toţii avem aceeaşi reprezentare pentru 1,
toţi ne gândim la acelaşi 1. Ce minunat fapt să ne putem
exprima uniţi şi gândi acelaşi lucru! Mai sunt şi glume
în România, de genul: „matematica este o limbă străină
pentru mine”- răspund astfel de regulă, cei care nu
înţeleg la timp şi prea bine noţiunile, deci se recunoaşte
chiar şi aşa, că matematica este o limbă. Că matematica
este o ştiinţă, o recunoaşte şi DEX-ul : matematica =
ştiinţă care studiază mărimile, relaţiile cantitative
şi formele spaţiale cu ajutorul raţionamentului deductive
ntităţile de natură abstractă, precum şi relaţiile
dintre acestea. Fiind ştiinţă, ea se studiază riguros, în
318
EDUCAŢIE”
temei logic şi deductiv, prin instrumente specifice

operând cu noţiuni de bază.
„Matematica este o formă de poezie care
transcende poezia prin aceea că proclamă adevărul; o
formă de raţionament care transcende raţionamentul prin
aceea că vrea să înfăptuiască adevărul pe care îl
proclamă; o formă de acţiune, un comportament ritual,
care nu găseşte împlinire în faptă, ci trebuie să proclame
şi să elaboreze o formă poetică a adevărului”-
definiţie de Salomon Bochner131 în Rolul matematicii în
dezvoltarea ştiinţei.
La începutul carierei mele, ca profesor de
matematică, le spuneam elevilor mei : matematica poate
fi definită ca materia care se bazează pe mult bun simţ,
ceea ce spune demonstrează cu adevărat pentru a-i
descuraja să trişeze cu reguli şi teoreme inventate la
iuţeală şi care nu pot fi dovedite. Nu ştiam atunci că de
fapt exprimam un mare adevăr: matematica este creaţie a
lui Dumnezeu şi nu poate fi decât bun simţ. Matematica
este mărturia unei armonii fără de care nimic nu poate
exista, a unei rânduieli fundamentale. Matematica se
regăseşte în toate fundamentele lumii, în mişcarea
aştrilor sau în creşterea ierbii, în lumini, umbre şi unde,
în tot ceea ce există.
131
http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Salomon+Bochner&d=Rolul
+matematicii+%EEn+dezvoltarea+%BAtiin%FEei
319
EDUCAŢIE”
O lume fără matematică este o lume haotică.

O lume cu matematică – oricât de complexă ar fi aceasta
şi oricât de greu de înţeles – este o lume în care există o
ordine, o rânduială, un rost. Acel rost este Dumnezeu,
Creatorul a celor vazute şi al acelor nevăzute- realitatea
şi abstractul, pe care Albert Einstein îl defineşte:
Dumnezeu este un adevăr universal şi tot el spunea că:
ştiinţa fără religie este neconvingătoare, iar religia fără
ştiinţă este oarbă. Când vorbeşti despre matematică sau
despre Dumnezeu, poate fi monoton, neinteresant sau,
dimpotrivă, să trezească entuziasm, depinde de
auditoriu, deci chiar şi în această direcţie matematica şi
Dumnezeu se regăsesc.
Există întrebarea dacă matematica ţine de cultură
şi de ce merită învăţată.
Răspunzând simplist, aş formula că, ea te ajută
să discerni între cele trecătoare, că există ceva veşnic.
Ea te învaţă că există în lume o armonie şi o frumuseţe
care vin de undeva din afara lumii. Studiind matematica,
poţi intra într-un proces de cunoaştere a lui Dumnezeu,
cunoaşterea frumuseţii veşnice şi a adevărului suprem.
Dacă mintea trebuie pusă la adăpost de gânduri şi de
închipuiri, în vederea rugăciunii curate, matematica te
ajută la formarea supleţei gândului, a interiorizării
veghetoare şi la simplificare.
Trăim într-o lume încât aş striga oricând cu
bucurie: „Dumnezeu este Matematician!”
320
EDUCAŢIE”
Dumnezeu este mai presus de toate, Tatăl nostru!

Creatorul nostru drag, care din iubire ne-a făcut pe toţi şi
toate!
Dumnezeu este Mântuitorul nostru, care a venit în lume
să-i mântuiască pe toţi, de la cel mai bun până la cel mai
păcătos!
Închei declarând :
Matematica este doar un detaliu al relaţiei mele cu
Dumnezeu!
321
EDUCAŢIE”
DESPRE EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN

ȘCOALA ROMÂNEASCĂ
Prof. Carmen Busuioc

Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” Bacău
Educaţia trebuie să răspundă provocărilor unei

lumi în care s-au pierdut şi se pierd repere, iar sistemele
etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri
noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai
flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să
facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la
incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să
contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la
redefinirea unor noi sisteme de valori. Cele mai multe
dintre valorile şi morala admise de către orice societate
îşi au originea în învăţăturile religioase.
Majoritatea ţărilor europene recunosc importanţa
religiei în procesul de devenire a fiinţei umane,
atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul de
învăţământ obligatoriu. În 75% dintre statele Uniunii
Europene, religia este predată sub forma învăţăturii de
credinţă a religiei tradiţionale, iar în 25% sub forma
istoriei religiilor. Astfel, în majoritatea ţărilor europene,
importanţa educaţiei religioase este recunoscută la nivel
de politici educaţionale, motiv pentru care întâlnim
religia, sub diferite denumiri, în planurile de învăţământ
322
EDUCAŢIE”
din aproape întreaga Europă. Dimensiunea naţională a

prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a
acestei probleme să fie una diversă, cu rădăcini adânci în
spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări.
Educaţia religioasă constituie un mijloc de
promovare a drepturilor omului, în baza valorilor şi a
atitudinilor pe care aceasta le propune. Dreptul la
gândire, conştiinţă şi religie este un drept fundamental al
omului, reglementat prin: „Declaraţia Internaţională a
Drepturilor Omului“ (1948) art. 18, Protocolul Adiţional
al „Convenţiei Europene a Drepturilor Omului“ (1950)
art. 2, din „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene“ (2010) art. 14, alin. 3, iar prin art. 22 se
afirmă faptul că „Uniunea Europeană respectă
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică“. În
legislaţia internaţională se recunoaşte dreptul cultelor de
realizare a educaţiei religioase la copii şi tineri. Toate
documentele internaţionale reprezintă un cadru de
referinţă pentru politicile naţionale în domeniul instruirii
religioase. Nu sunt impuse soluţii uniforme pentru
educaţia religioasă din sistemele de învăţământ, ci se
lasă la libera alegere fiecărei naţiuni, după specificul ei,
să realizeze această educaţie atât de necesară.
În scurta analiză pe care o facem problematicii
educaţiei religioase în învăţământul public românesc,
avem în vedere mai întâi legea fundamentală a statului
de drept, Constituţia României (art. 32, alin. 7), şi Legea
nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
323
EDUCAŢIE”
general al cultelor, care subliniază faptul că libertatea

exprimării sau învăţării propriei religii nu poate fi
îngrădită de nimic, accesul la educaţia religioasă
trebuind să existe în toate instituţiile de învăţământ
public.
În România, disciplina religie este inclusă în
planul de învăţământ de la clasa pregătitoare şi până la
ultima clasă de liceu. De altfel, educaţia religioasă a fost
o constantă de-a lungul timpului: Regulamentele
organice din Muntenia (1833) şi din Moldova (1834),
considerate a fi primele documente de politică
educaţională din spaţiul românesc, valorizau rolul
moralei creştine în educaţie şi asigurau educaţiei
religioase un loc important în curriculumul şcolar, până
la decretul privind reforma învăţământului din 1948.
Odată cu instaurarea în România a regimului
totalitar, Biserica şi educaţia religioasă au avut foarte
mult de suferit, iar după anul 1989, în urma redobândirii
libertăţii religioase, prin reintroducerea religiei în
învăţământul de stat public, s-a revenit la normalitate,
reparându-se o nedreptate şi un abuz istoric.
Necesitatea religiei în viaţa omului determină,
implicit, necesitatea unei educaţii religioase care să
înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia
dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia,
umanitatea din noi. Importanţa religiei în viaţa copilului
este susţinută de teoreticienii şi practicienii din domeniul
educaţiei, în scopul formării unei personalităţi
324
EDUCAŢIE”
armonioase. La debutul şcolarităţii, disciplina religie

constituie un important context de învăţare, care
valorifică în plan educativ „marile întrebări“ ale copiilor,
experienţele de viaţă ale acestora, atât de importante
pentru dezvoltarea morală şi pentru exersarea
deprinderilor de socializare, pentru formarea
comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu
valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de
conţinuturile învăţării.
În prezent România cunoaşte o încercare de
redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
„parteneriat pentru educaţie“, un dialog deschis, lucid,
responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie,
Biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide
spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a
osmozei şcoală-comunitate, în perspectiva înţelegerii
şcolii ca un centru cultural şi civic, centru complex de
învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.
Cooperarea activă a şcolii cu ceilalţi factori educaţionali
- familia, Biserica - trebuie să conducă la realizarea unor
parteneriate viabile, de natură să permită o abordare
pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Dacă
unul din cei trei factori esenţiali ai educaţiei religioase
nu colaborează la maxima capacitate, nu putem realiza o
educaţie religioasă autentică, de aceea, rolul părinţilor ca
parteneri direcţi ai şcolii şi ai Bisericii este unul
definitoriu şi covârşitor.
325
EDUCAŢIE”
Educaţia religioasă este o acţiune amplă,

orientată în diverse direcţii, dar care îşi are scopul şi
rolul bine definit, acela de a da celui educat o înfăţişare
şi o structură deosebită, prin dobândirea virtuţilor.
Principala direcţie a educaţiei religioase constă în
formarea bunului creştin. Reverberaţiile ei se prelungesc
în timp, peste generaţii, valorile religioase odată
interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă şi generează
speranţe şi căutări profunde.
Părinţii aşteaptă din partea şcolii, a sistemului de
învăţământ public, o ofertă educaţională care să includă
educaţia religioasă ca factor de apropiere faţă de
adevăratele valori şi tradiţii religioase şi culturale, de
echilibru şi echitate faţă de asaltul nonvalorilor morale
din societatea noastră şi faţă de promovarea din ce în ce
mai agresivă a violenţei şi imoralităţii prin mass-media.
În zilele noastre, sunt persoane care, din rea
voinţă sau ignoranţă, cu reminiscenţe din regimul ateu,
nu ţin cont de interesul dezvoltării holistice a copilului,
exprimată de marii psihologi şi pedagogi ai lumii, de
realităţile învăţământului religios european şi mondial,
de legislaţia internaţională şi naţională privind libertatea
religioasă şi educaţia religioasă în sistem
instituţionalizat, de istoria, cultura şi spiritualitatea
poporului român, de vocea şi voinţa părinţilor şi de
nevoia copiilor de a avea o legătură cu manifestările
religioase înscrise în fiinţa omului. Aceste persoane
denigrează fără nici un fundament etic, moral, istoric,
326
EDUCAŢIE”
legal, fără nici o remuşcare faţă de eroii şi martirii

neamului românesc care şi-au jertfit viaţa pentru credinţa
strămoşească, pentru limba şi cultura acestei ţări
(amintind aici pe Sfântul Voievod Martir Constantin
Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi), considerând că
formarea copilului poate fi lipsită de latura spirituală,
fără să aducă o argumentare serioasă, reală şi justă în
favoarea afirmaţiilor lor.
Putem conchide cu afirmaţia atât de actuală şi de
valabilă că „nu este surd mai mare decât cel ce nu vrea
să audă“, să înţeleagă realităţile vieţii autentice creştine
şi adevăratele valori nemuritoare care zidesc şi întăresc o
societate mai bună.
327
EDUCAŢIE”
ROLUL PARABOLELOR ÎN DEZVOLTAREA

PERSONALĂ A COPIILOR
Prof. înv. primar Ambăruş-Bînţu Serafina

Şcoala Gimnazială „Ştefan Luchian“ Moineşti și
prof. înv. primar Boghiu Leontina,
Şcoala Gimnazială „Ion Creangă“ Bacău
Educația religioasă se realizează în școală, în fiecare

zi, ori de câte ori avem ocazia. Începem dimineața cu
Rugăciunea Domnească, cu rugăciunea înainte de ore și
cu Imnul de Stat al României. În acest fel cerem ajutorul
lui Dumnezeu și, îndreptați spre icoană, Iisus, prietenul
nostru, pregătește sufletele copiilor pentru a primi
învățăturile necesare, atât la disciplinele de bază, la
Comunicare în Limba Română și Matematică și
Explorarea Mediului, cât și la Dezvoltare personală,
Muzică și Mișcare , Arte Vizuale și Activități Practice și
la Educație religioasă.
Elevii noștri sunt atenți la provocările pe care noi le
lansăm în fiecare oră. Valorificăm conținutul po veștilor
învățate, precum „Pinocchio” de Carlo Collodi, în care
personajul devine un băiat adevărat datorită faptelor
bune săvârșite față de tatăl său, se luptă cu minciuna, cu
lenea, manifestă compasiune față de prietenii de joacă și
ascultă glasul greierașului care este propria conștiință.
Cenușăreasa este exemplul de hărnicie și de bunătate
care reușeș te să-și facă o viață mai bună, chiar dacă la
328
EDUCAŢIE”
început perspectivele ei nu erau strălucite. Albă-ca-

Zăpada este un alt personaj cu care copiii se identifică. În
fata răutății mamei vitrege găsește sprijin la cei cei șapte
pitici și norocul îi zâmbește când revine la viață din a
treia încercare, a mărului otrăvit și povestea are un final
fericit.
Cele mai frumoase, dar și cele mai dificile
povești sunt parabolele spuse de Iisus. Toți căutăm
secretul vieții veșnice. De aceea, când a fost întrebat ce
trebuie să facem ca să dobândim acest secret,
Mântuitorul a spus prin cuvintele învățătorului: „Să-L
iubești pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și
din toate puterile. Și iubește-l pe aproapele tău ca pe tine
însuți”. A venit o altă întrebare: „Cine este aproapele
meu?”
Răspunsul este parabola „Samariteanul milostiv”
(Luca 10, 25-37).
„Un om mergea de la Ierusalim la Ierihon. Pe
drum a fost atacat de bandiți. Ei i-au luat tot, l-au bătut și
l-au lăsat aproape mort. Pe același drum a venit și un
preot. El a văzut rănitul și a mers mai departe. A trecut
pe acolo și un levit , l-a văzut și nu s-a oprit. În sfârșit, a
venit și un om din Samaria - un străin. El a văzut rănitul
și i s-a făcut milă. S-a apropiat de el, i-a spălat rănile și i
le-a pansat. Apoi l-a așezat pe animalul său și l -a dus la
un han. Acolo s-a ocupat de el. Înainte de a-și continua
drumul, a doua zi dimineața. I-a dat hangiului bani și i-a
zis: Ai grijă de rănit! Dacă cheltuiești mai mult cu el, îți
329
EDUCAŢIE”
voi plăti când voi trece pe aici la întoarcere.” Cine s-a

purtat ca aproapele acelui om? Răspunsul este cel de-al
treilea, samariteanul milostiv. Și noi, la îndemnul lui
Iisus Hristos trebuie să facem la fel: să nu fim indiferenți
la suferința celuilalt, să ne apropiem de Dumnezeu
făcând fapte de milostenie, dăruind ceva din puținul
nostru și vom fi surprinși de fericirea aproapelui nostru
pe care l-am ajutat. În fiecare zi putem fi ca samariteanul
milostiv, iar implicarea în proiectele comunitare realizate
cu prilejul Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, când putem
fi mai buni, când îi putem ajuta pe cei mai puțini
norocoși decât noi, ne umple sufletele de lumina și
bucuria venirii lui Iisus. Este cel mai bun exemplu pentru
că s-a dăruit pe sine pentru binele și mântuirea noastră.
Parabola sau pilda este o scurtă istorioară prin
care se exprimă adevăruri și învătături c u caracter
religios sau moral. Ea evoca scene din viața cotidiană
pentru a extrage semnificații cu valoare morală,
adevăruri cu caracter general. Cuvântul „parabolă” este
de origine grecească și înseamnă comparaţie, asemănare.
Prin exemple luate din viaţa de zi cu zi, Mântuitorul îi
făcea pe oameni să înţeleagă lucruri mai greu de înțeles.
Aceste povestioare au mare efect asupra lumii
copiilor, dar şi asupra dezvoltării acestora. Influenţele
parabolelor nu sunt valabile doar în rândul celor mici, ci
şi asupra celor mari. Cine nu îşi aduce aminte de o
istorioara anume pe care o îndrăgea când era mic?
Fiecare din noi ne identificam undeva într-o poveste. Ne
330
EDUCAŢIE”
regăsim într-un personaj, iar faptul că toate poveştile se

termină frumos ne induce subtil puterea realizării de
sine.
Parabolele nu îl critică, etichetează, somează pe
copil spre schimbare, ci favorizează identificarea
copilului cu anumite personaje şi implicit transpunerea
soluţiei din povestire şi în situaţia sa.
Parabolele, ca si poveştile ii ajută pe copii să
crească frumos şi armonios, ajută la dezvoltarea şi
îmbogăţirea imaginaţiei, oferă un moment de relaxare, îi
ajută să înveţe mai multe lucruri despre ei înşişi şi despre
lume în general, îi ajută să ia decizii proprii, să înveţe
diferenţa dintre bine şi rău, să facă judecăţi de valoare, îi
învaţă ce înseamnă prietenia; ba chiar îşi aleg personaje
de poveste care să le fie prieteni. Ele pot avea o forţă
metaforică foarte mare şi implicit un impact puternic
asupra cuiva.
Unele parabole pot primi conotaţii terapeutice şi
devin astfel mijloace de a ne adresa copilului fie pentru a
transmite anumite modele comportamentale si valori
morale, fie pentru a înlătura anumite comportamente
indezirabile.
Poate cea mai impresionantă parabolă care s-a
rostit vreodată este Parabola fiului risipitor. Dacă
suntem sinceri cu noi înșine, în istoria aceasta ne regăsim
fiecare, pentru că fiecare ne-am îndepărtat pentru un
timp mai scurt sau mai lung de Tatăl nostru ceresc,
331
EDUCAŢIE”
fiecare am risipit mai puţin sau mai mult din valorile

care ne-au fost încredințate.
O scurta povestioara cu multe învataminte este
„Povestea copacului generos”.
Era odată un copac care iubea un copil. Copilul
venea să-l viziteze în fiecare zi. Strângea frunze, se
adăpostea în coroana lui pentru a se juca precum un
rege al pădurii. Se căţăra pe trunchi şi se legăna prins în
ramurile lui. Copilul mânca fructele, apoi se juca şi se
ascundea. Când era obosit, copilul adormea la umbra
copacului, în timp ce ramurile cu frunze îi cântau un
cântec de leagăn. Copilul iubea copacul din toată inima
sa mică. Şi copacul era fericit. Dar timpul trecea şi
copilul creştea .Acum când copilul era mare, copacul
rămânea adesea singur.
Într-o zi copilul veni să-l vadă şi îi spuse
copacului că este trist deoarece nu are bani. Copacul îl
sfătui să îi adune fructele pe care mai apoi să le vândă
în oraș.
Atunci copilul se căţără în copac, strânse toate
fructele şi plecă cu ele. Şi copacul fu fericit.
Dar a trecut mult timp fără ca băiatul să se
întoarcă. Şi copacul s-a întristat.
Într-o zi copilul a revenit şi copacul tremura de bucurie
şi emoţie. Îi zise să-și facă un leagăn în ramurile sale.
Băiatul îi spuse că vrea o casă în care să stea. Copacul
îi dărui ramurile sale din care să-și facă o colibă.
Copilul a tăiat ramurile şi le-a luat cu dânsul pentru
332
EDUCAŢIE”
construirea casei. Şi copacul fu fericit. Dar mult timp

copilul nu mai veni. Când se întoarse,copacul era aşa de
fericit, încât abia mai reuşea să vorbească. Omul îi
spuse că dorește o barcă pentru a pleca în lume.
Copacul îi dărui trunchiul din care omul își făcu o
barcă, fără a sta pe gânduri.
A trecut mult timp după aceea până „copilul” s-a
întors .
- Nu mai am nevoie de multe, spuse copilul. Doar
de puţină linişte pentru a sta şi pentru a mă odihni. Mă
simt foarte obosit.
- Ei bine, spuse arborele, un buştean vechi este
ceea ce-ţi trebuie pentru a sta şi a te odihni. Apropie-te,
copilul meu şi stai, stai şi odihneşte-te!
Aşa a făcut copilul. Şi copacul fu fericit!
Copacul dă rând pe rând împuţinându – se din
iubire faţă de copil, aşa cum părinţii, educatorii şi toţi
formatorii din viaţa noastră ne împart din darurile lor
necondiţionat. Copilul cu cât creştea, cu atât era mai greu
de mulţumit, dar revenea cu devotament la singurul său
prieten şi mereu venea cu o nouă cerere. Tot ceea ce ne
înconjoară are o anumită valoare. Aceste obiecte diferă
foarte mult, în funcţie de materialul din care sunt
confecţionate, în funcţie de utilitatea lor. Unele obiecte
sunt indispensabile vieţii, pe când altele, deși considerate
ca având o valoare foarte mare, pot să ne lipsească și
totuși să fim foarte fericiţi.
333
EDUCAŢIE”
Parabolele reprezintă şi un izvor important pentru

deblocarea creativităţii şi intuiţiei, dar oferă şi
oportunitatea înţelegerii şi exprimării de sine. Domnul
Iisus găsea calea de a ajunge la fiecare inimă prin faptul
că folosea o varietate de parabole pline de înțelesuri.
Nici unul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să fie
neglijat sau uitat. Chiar și cei mai umili și mai păcătoși
auzeau în învăţătura Sa un glas care le vorbea cu duioșie.
Mereu vom învăţa fără încetare noi și noi lecţii
ale adevărului ceresc și vom crește spiritual, în
asemănarea cu modelul sfinţeniei Sale.
334
EDUCAŢIE”
ROLUL RELIGIEI IN EDUCATIA UNUI COPIL
Prof. înv. primar Mona Avram
Religia este legatura sfânta dintre Dumnezeu şi

om, dintre persoana umană şi Părintele ceresc, trăită
prin vointă, raţiune şi sentiment.
Religia este darul lui Dumnezeu către om, prin
care El se face cunoscut. Copiii nu ar şti nimic despre
părinţi dacă aceştia nu li s-ar face cunoscuţi; niciodată nu
ar şti ce e iubirea tatălui sau a mamei dacă nu s-ar trezi şi
nu ar creşte cu această iubire. Religia o avem de la
Dumnezeu, prin iubire şi descoperire, în scopul mântuirii
şi desăvârşirii. Noi n-am fi ştiut nimic despre Dumnezeu,
dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar
fi descoperit.
Prin educaţia în spirit religios ne informăm cu
privire la propriile referinţe religioase şi în acelasi timp
ne formăm conduite pe măsura valorilor sacre
interiorizate. Altfel spus, ne dezvoltăm o componentă
esenţială a fiinţei noastre, şi anume simţul religios care,
alături de celelalte simţuri, este indispensabil vieţii
umane. Omul întreg, omul normal este acela care are şi
îşi dezvolta toate simţurile, inclusiv simţul religios, darul
iubirii lui Dumnezeu. La orele de religie elevul îşi
desăvârşeşte cultura generală, află cunoştinţe specifice
de istorie a religiilor, ia cunoştinţă de mentalităţi şi
335
EDUCAŢIE”
atitudini care ar trebui să caracterizeze viaţa de zi cu zi,

ajunge la o credinţă bine informată şi consolidată.
Educaţia religioasă este cea care îi spune elevului
că Dumnezeu este Bunătate, Răbdare, Toleranţă,
Respect, Buna Credinta, Blandete, Responsabilitate; intr-
un cuvânt, Dumnezeu este Iubire, iubire care reglează
raporturile persoanei umane cu semenii.
Educaţia religioasă urmăreşte formarea şi
desăvârşirea caracterului moral religios, „îndumnezeirea
omului”. Din faptele morale vedem limpede aportul
considerabil pe care Biserica l-a adus, fără încetare, de-a
lungul veacurilor, progresul social de care este organic
legată misiunea ei sacră, trecută, prezentă şi viitoare. De
aceea, dintotdeauna ea sprijină, dezinteresat şi nelimitat,
orice lucrare, orice plan ce se desfăşoară pentru a face pe
om mai bun şi mai fericit. Între religie şi morală este un
raport de reciprocitate. Când suferă una, suferă ambele,
când prosperă una, prosperă amândouă. Religia e
inspirare: influenţează gândurile şi sentimentele nobile,
morala e expirare, căci rodeşte faptele bune şi ambele
redau viaţă în splendoarea ei divină şi în continuitatea ei
biologică şi istorică – respiraţia.
Religia nu numai constată răul, ci indică şi
remediul mântuirii: ajutorul de sus, harul prin care ne
întărim, ne purificăm, ne îndreptăm şi astfel devenim
părtaşi naturii divine. „Educaţia religioasă este
producerea şi dezvoltarea sentimentului superior de
336
EDUCAŢIE”
legatură între om şi ceva mai presus de omenire, mai sus

de toate interesele trecătoare”.
Omul fără de religie nu este un om dezvoltat
normal, deoarece religia este cea care îl desăvârşeşte. De
aceea, se impune predarea religiei în şcoli, pentru ca
tinerii să-L cunoască pe Dumnezeu şi să se formeze în
spiritul credinţei şi al iubirii faţă de El şi faţă de
aproapele. Doar astfel generaţia de mâine va fi o
generaţie caracterizată de credinţă, de nădejde şi de
dragoste în Dumnezeu, o generaţie „sănătoasă”. Doar aşa
vom putea fi mândri că suntem urmaşi ai marilor şi
sfinţilor voievozi români Ştefan cel Mare şi Constantin
Brâncoveanu.
Rolul disciplinei religie este mult mai important
decât ar părea la prima vedere şi aceasta deoarece, pe
lângă însuşirea principalelor învăţături de credinţă,
reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii
Ortodoxe, elevii dobândesc şi deprinderi, obişnuinte
spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi,
mai responsabili. Elevii vor înţelege treptat şi în mod
liber ca toate acestea sunt un rezultat al dragostei lui
Dumnezeu pentru oameni şi răspunsul credinciosului la
chemarea divinităţii.
Vârsta copilăriei reprezintă terenul cel mai bun
pentru a semăna Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece este
un teren curat. Este vârsta la care orice rugăciune mică
este trăită, prinde viaţa pe buzele curate ale micuţilor
creştini. Săptămânal, profesorul de religie trăieşte
337
EDUCAŢIE”
bucuria reciprocă a revederii cu elevii săi de care se

apropie cu tact şi multă dragoste, astfel încât, în timpul
orelor de religie, elevii, eliberaţi de grijile cotidiene,
ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi învaţă să-L urmeze.
Educaţia moral –religioasă trebuie să înceapă
încă din primii ani de viaţă în familie. Apoi se continuă
potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se
forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de
conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o
adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi
cu semenii.
338

Credință - Cunoaștere - Educație 2016

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Credință - Cunoaștere - Educație 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asociația Profesorilor de Religie „Sf.

-sinteza lucrărilor prezentate în cadrul

Editura Casa Corpului Didactic Bacău

CREDINȚĂ, CUNOAȘTERE, EDUCAȚIE

(coordonator) TEODORA PLĂEȘU

Dr. Livia Liliana Sibişteanu, PUTEREA CUVÂNTULUI ŞI A

prof. Mihaela Alupei, SĂ VORBIM DESPRE SUFLETUL

Prof. Mioara Mărcuţă, DUMNEZEU DUHUL SFÂNT

PUTEREA CUVÂNTULUI ŞI A ÎNVĂŢĂTURII LA

dr. Livia Liliana Sibişteanu

„Nu este sărac cel care nu

Civilizaţia şi cultura medievală românească este

trebuiau să apere creştinismul de răspândirea

pictat pe Iisus îmbrăcat în ie, iar la Voroneţ (sec. XVI),

prin victoria creştină din anul 626 un mesaj patriotic

Putem spune că întreaga Europă era sub puterea

la rândul său: pictura, cartea dar mai ales cuvântul rostit.

Întemeierea Romei, despre Zoroastru, profeţia Sibililor,

credincioşilor ortodocşi). Antim Ivireanul a înţeles

semne curveşti; limba cu sudălmii, cu pâri şi cu clevete

greşelile, spunându-le: „nimic să nu te sfieşi sau să te

„necurăţile” şi se vor „îmbia cu armele luminii”.

cuvinte de învăţătură carele mă rog să le asculţ tot cu

nemulostivniciia, pentru ca să ne păgubim şi să ne

SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM

Motto: „De câte ori

Anul 2016 a fost declarat de către Sfântul Sinod

martir”,1 și-a desfășurat activitatea într -un mediu propice

Faptul că nimic nu este întâmplător este

noastre l-au așezat între ierarhii de seamă ai Ortodoxiei

pentru sufletul său, cât și pentru sufle tele altora. El

CONTRIBUȚIA LUI ANTIM IVIREANUL L A

învățat temeinic limba română, dar și meșteșugul

limba română la cinstea de a fi pusă alături de limba în

1700 – Învățături creștinești – Snagov, o lucrare

Anul 1705 aduce o schimbare majoră în viața lui

limbă străină,13 dar și răspunsul memorabil pe care l-a

nemaiîntâlnit în istoria vechilor tipărituri bisericești.14

Aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, dată la

rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVIII, (1966), nr. 9-10, pp. 771-811,

1714 – Capete de poruncă la toată ceata

îngrijirea și cu cheltuiala patriarhului de atunci Hrisant

mitropolitul Antim Ivireanul a slujit neamul românesc, în

limbii române în slujba bisericească se prezintă ca un

Episcopi,19 acest domnitor cucernic și hărăzit de

universale, în care se dezbat probleme teologice,

Chiriacodromion, carte de predici pentru duminicile de

Constantin Brâncoveanu (1714), apoi sub urmașul său

nulitate,23 document ce arată adevăratele motive ale

Faptele descrise pe parcursul acestui studiu ne

bogat conținut moral -religios. Nu a ezitat să înfiereze

5. Haneș, Petre V, Studii și Cercetări , Imprimeria

ANTIM IVIREANUL, CTITOR DE

Chip ilustru al epocii brâncovenești, Sfântul

Sfântul Gheorghe vechi, iar spătarul Mihail Cantacuzino

a voastră, căci vedem înrădăcinarea acestei semințe bune

gratuită. Dascăl avea să fie același Ivan Făgărășanul.

încă un ajutor de 13 taleri30. Aceste străduințe ale

4. Manu, Pr. Prof. Dănuț , Mitropolitul Antim Ivireanul,

CONTRIBUŢIA LUI ANTIM IVIREANU

Preot Profesor Răzvan Constantin Gînscă

„Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi

„Cultura (conform Dicţionarului explicativ

Nicolae Mavrocordat îl alungă din scaun, îi ia darul