02 Anuarul Etnografic Bucovina Fat Frumos II 2 2000

https://biblioteca-digitala.
ro
FĂT - FRUMOS
ANUARUL MUZEULUI ETNOGRAFIC AL BUCOVINEI
SUCEAVA
https://biblioteca-digitala.ro
MINISTERUL CULTURII
MUZEUL ETNOGRAFIC AL BUCOVINEI
SUCEAVA
ANUARUL
FAT - FRUMOS
ANUL li, NR.2
EDITURA „SUCEAVA"
- 2000 -
Coordonator: MARIA MĂRGINEANU
Redactor: 'vlOLETA MARIANCIUC
Coperta: IRINA ŢIBULCĂ
Tehnoredactare computerizată: MIHAELA ŢIBICHI
BIBLIOTEC
A
INV.
Jf.f
3:)
ISBN: 973-97840-9-7
Corespondenţa se va adresa la
MUZEUL ETNOGRAFIC AL BUCOVINEI
Suceava, str. Ciprian Porumbescu, nr. 5, cod poştal 5800
tel.: 030-21408 I, fax: 030-522979
e-mail: muzet@warpnet.ro
SUMAR
MIHAI IACOBESCU: Cuvânt înainte ................................................................................................................. 7
I. ISTORIA CUL TURU
NICOLAE COJOCARU: Cultul creştin -temei istoric în geneza şi evoluţia

culturii populare române .............................................................................................. 11
PAVEL ŢUGUI: Populaţia localităţilor
de pe Valea Sucevei în anul 1774 şi
structura ei social-etnică .............................................................................................. 21
VIOLETA MARIANCIUC: Societatea „Şcoala Română" în perioada 1883 -1918
(activitatea personalităţilor culturii bucovinene pentru promovarea
tradiţiilor româneşti) ..................................................................................................... 33
NICOLAE COJOCARU. Fenomenul de întemeiere a aşezărilor pastorale în Bucovina ...................... 63
li. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR
MARY B. KELLY. Femeile vlahe: continuitate culturală, schimburi culturale .................................... 69

MIHAI CAMILAR Unele realităţi etnoistorice, antropogeografice şi etnografice în relaţiile
tradiţionale dintre vatra şi moşia satului bucovinean ............................................ 81
DANIELA BĂW Arhitectura populată tradiţională din1iord-vestul României. Gospodăria
ţărănească din zona etnografică Codru, judeţul Satu Mare ................................ 109
AUREL PREPELIUC: Habitat şi arhitectură populară pe Valea Moldoviţei ......................................... 121
NICOLAE COJOCARU. Cercetările lui Romulus Vuia în Moldova şi Bucovina .................................. 129
CASIAN BALABASCIUC: Lemnul - utilitate de prim rang în gospodăria ţărănească ......................... 133
MARIA MĂRGINEANU. Ornamentica obiectelor din lemn în Bucovina (ornamentica
artei populare în lemn din Bucovina) ...............................................................:...... 139
NICOLAE COJOCARU. ,,Lemnul sfânt" în arta şi tradiţia românească ................................................ 151
MARIA CRUŞNINSCHr. Consideraţii istorice şi etno-demografice asupra etniilor din Bucovina ... 159
MARIA OLENICr. Unitatea portului popular românesc ......................................................................... 173
NIADI CERN/CA: Imaginarul magic în terapeutica tradiţională ......................... .................................. 183
ION POPESCU - SIRETEANU. Etimologia cuvântului flăcău ......................................................... ......... 187
ELENA CIOBANU. Calendarul popular -obiceiuri şi tradiţii ................................................................ 195
JUSTINA HUMĂ: Contribuţii la cunoaşterea obiceiurilor de nuntă în zona Rădăuţi,
în prima jumătate a secolului XX .............................................................................. 197
ION POPESCU - SIRETEANU. Voinicia şi cuvântul voinic ........................................................ ............ 203
PETRU HuRJur. Valori estetice în scrisorile din armată şi din război ............................................... 231
IUL/A BRÂNZĂ: Gospodăria ţărănească -spaţiu de desfăşurare a jocurilor cu măşti .................. 243
GRAŢIAN JUGAN. Satul Sadova 0udeţul Suceava). Repere spirituale ............................................... 249
III. MUZEOLOGIE
MARIA BoRZAN. Biserica -mărturie a spiritualităţii româneşti.

Biserica Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul din secţia în aer liber
a muzeului din Reghin ................................................................................................ 265
DOINA PETRESCU, MARIA DIACONESCU. Bisericile de lemn din comuna Cobia -o posibilă
rezervaţie de arhitectură tradiţională cu un real potenţial turistic ..................... 283
GEORGETA SIDORIUC. Ţesături decorative din colecţia muzeului din Rădăuţi ............................... 291
IV. CONSERVARE ŞI RESTAURARE
MARIA PAPUC. Documentare -ţeserea în patru iţe ............................................................................. 297

DAN FĂRTĂIŞ: Restaurarea şi conservarea elementelor din piatră la
monumentele în aer liber ........................................................................................... 301
CRISTIAN OVIDIU Buz1LĂ: Biserica din Topla. Lucrări de conservare-restaurare ............................ 305
ELENA MARTINEAC. Restaurarea unor cămăşi femeieşti din colecţia Muzeului Etnografic
al Bucovinei .................................................................................................................. 311
LIDIA ROMAŞCU. Plante din flora României folosite pentru obţinerea coloranţilor vegetali,
cu referire la culoarea galbenă şi implicaţiile ei în aria etnografică ................... 315
ELENA TODAŞCĂ: Investigaţii fizice la biserica de lemn Sf. Mercurie, Rădăşeni,
judeţul Suceava ........................................................................................................... 321
V. MEDALIOANE
MARIA OLENICr. ln memoriam Lucia Stroescu ...................................................................................... 331

PETRU RUSŞINDILAR'. Familia Morariu. Prezenţă notabilă în spiritualitatea românească
a Bucovinei ................................................................................................................... 333
MARIA OLENICr. Mary B. Kelly -cercetătoare americană în România ............................................. 337
VI. NOTE, RECENZII
EMIL/AN DREHUŢĂ: Prezent şi perspective în economia rurală din România .................................. 341
MIRCEA FOTEA: Paul Leu, ,,Ctitorul etnografiei române", I, li, Editura Euroland,
Suceava, 1999 .............................................................................................................. 345
OCTAVIAN NESTOR'. Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare" la 140 de ani de la înfiinţare ................. 353
OCTAVIAN NESTOR'. Paul Leu „Ctitorul etnografiei române", I, li, Editura Euroland, Suceava .... 357
DIANA CÂMPAN. Ilie Moise, ,,Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori."
Înapoi la esenţe ............................................................................................................ 361
CUVÂNT ÎNAINTE
Într-o zonă istorico-geografică în care mărturiile trecutului, atât de

bogate, diverse, mirifice, se intersectează şi armonizează cu valorile
atât de abundente şi concludente ale unui tezaur etnologic, ce ilustrea
ză şi înnobilează matricea, vitalitatea, perenitatea existenţei noastre, ca
popor şi făuritor de cultură şi civilizaţie, continuarea cercetărilor şi
abordărilor desfăşurate şi onorate cândva, cu o tulburătoare pasiune şi
profesionalitate, de titani, precum Simion Florea Marian şi Artur
Gorovei, reprezintă un act cultural temerar şi de o semnificaţie extrem
de complexă. A încerca să sondezi, să cercetezi şi să sintetizezi noi
laturi şi dimensiuni ale acestui neam, după un Simion Florea Marian şi
Artur Gorovei, ei înşişi fii ai acestei zone, a căror trudă şi operă, imense
cât o Himalaie, par, uneori, greu şi chiar imposibil de urcat, de esca
ladat, înseamnă, într-adevăr, un act de curaj. Dar, în realitate, nimeni n
a putut cuprinde şi surprinde totul, întregul ; sunt încă lucruri care pot fi
completate, dezvoltate şi câteodată, chiar corectate în această curgere
necontenită a veşniciei umane; căci veşnicia, care s-a născut - aşa
cum o constata Lucian Blaga - la sat, este şi ea mişcătoare, schimbă
toare, înnoitoare - şi trebuie mereu explorată, descifrată, evaluat.
Tocmai de aceea, apariţia şi persistenţa seriei noi a revistei "Făt
Frumos"- care reînnoadă firul celei scoase, între anii 1926-1944, sub
conducerea lui Alexandru Leca Morariu, aşa cum încearcă s-o facă şi
"Codrul Cosminului", reapărut în 1995 la Suceava şi ajuns recent la
tomul al cincilea - reprezintă acte culturale majore de curaj şi de conti
nuitate, reprezentative, a căror evoluţie şi valoare ştiinţifică depind de
iniţiatorii şi susţinătorii lor înşişi, ai acestor reviste.
Relevăm dintru început faptul de mare însemnătate şi actualitate, că,
odată cu activitatea dificilă, complexă, ea însăşi curajoasă, de-a amenaja,
valorifica şi conserva un impresionant şi relevant complex muzeistic în aer
liber, al lumii rurale din Bucovina, colectivul de specialitate de la Muzeul
Etnografic al Bucovinei reuşeşte să tipărească cel de-al doilea număr al
revistei "Făt-Frumos", cu o structură diversă, bogată, reprezentativă,
grupând în paginile ei studii şi articole semnate de muzeografi, profesori,
preoţi, cercetători, publicişti, scriitori de la Suceava, dar şi dintr-o zonă
cu mult mai largă şi chiar din laşi şi Bucureşti - ceea ce vădeşte şi
ecoul şi înrâurirea benefice, avute de primul număr al revistei.
Sunt încă specialişti în acelaşi domeniu la Facultatea de Litere din
Suceava, ca şi mulţi oameni oneşti şi modeşti, cu preocupări similare la
Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Gura Humorului, Vatra
Dornei, Siret, Solca şi în împrejurimile acestora, care ar putea şi ar
trebui să păşească, să îndrăznească, să brăzdeze şi să însămânţeze
acest primitor, generos "ogor" al spiritualităţii sucevene.
Să urăm harnicului colegiu de redacţie, colaboratorilor şi revistei
însăşi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte !
Prof. univ. dr. MIHAI IACOBESCU
I. ISTORIA CULTURII
Cultul creştin - temei istoric în geneza şi evolufia culturii populare române
CULTUL CREŞTIN - TEMEI ISTORIC ÎN GENEZA ŞI

EVOLUŢIA CULTURII POPULARE ROMÂNE
Nicolae COJOCARU
În istoria sa îndelungată cultura populară a valorificat numeroase

credinţe şi manifestări religioase sau a însoţit rituri şi ritualuri religioase,
contribuind astfel la marile sinteze spirituale ale poporului. Mircea
Eliade în câteva dintre lucrările lui fundamentale1 a arătat simbioza
străveche dintre diferite culturi şi religii, impactul credinţelor populare
asupra modului de manifestare folclorică, actele de tradiţie fiind încăr
cate de mister şi devenind ritualuri cu multiple semnificaţii religioase,
mitice, culturale.
Cultura noastră populară, care se întemeiază pe un fond spiritual
ancestral, face parte din acele culturi care stau pe o vatră preistorică -
antichitatea traco-dacă (unul din cele şapte spirite mari ale lumii vechi:
China, India, Tracia, Asiro-Babilonienii, Egipt, Grecia şi Aztecii). Acest
lucru este un temei pentru a raporta evoluţia formelor şi manifestărilor
populare la forme de tradiţie foarte vechi sau mai târzii, în funcţie de
vârsta obiceiurilor şi mărturiilor istorice despre ele. Un moment de refe
rinţă în această evoluţie îl reprezintă cultura română. Astăzi a devenit
limpede în urma cercetărilor, că structura noastră latină a contribuit cel
mai mult la formarea şi dezvoltarea repertoriului popular din faza de
romanizare şi până la formele evoluate, capabile să supravieţuiască
istoriei şi influenţelor străine care s-au succedat în timp. Nici goţii, nici
hunii, gepizii, avarii, slavii sau ungurii din epoca migraţiilor, nu ne-au
lăsat urme semnificative în cultura populară, pentru că nu au avut
timpul, nici forţa spirituală de a le introduce în masa poporului localnic.
Un exemplu grăitor în acest sens este că multe necropole ale străinilor
în Dacia din această perioadă, se găsesc izolate de aşezările autoh
tone, dovedind că ei s-au aşezat izolat şi trăiau separat de populaţia
romanizată, care îşi avea credinta şi obiceiurile ei.
În procesul etnogenezei poporului român un factor esenţial pe
care l-au vehiculat romanii în Dacia este creştinismul - forţa spirituală
11
Nicolae COJOCARU
care a dus la disoluţia imperiului roman antic2 -, care a contribuit la

naşterea unui alt imperiu măreţ - Imperiul bizantin sau latin de răsărit.
Pe pământul românesc oamenii trăiau adunaţi în obşti guvernate de
cutume strămoşeşti şi apăraţi de Dumnezeu. Forma de organizare era
în general satul, nume vechi care vine de la fossatum, spune Nicolae
Iorga şi înseamnă "loc înconjurat cu şanţuri"3• În vetrele săteşti
delimitate astfel geografic şi spiritual s-a dezvoltat în împrejurări adesea
foarte vitregi, cultura noastră rurală, cultură specifică pentru o lungă
perioadă de timp poporului român. Pentru a ilustra situaţia satului
arhaic românesc, dau imaginea pe care o face Nicole Iorga, poate nu
atât ca document, cât mai ales ca o imagine sugestivă a epocii: "Satul
se ascunde în văile păzite care nu se văd, în hăţişul bălţilor care taie
drumul străinilor; ici şi colo în muntele înalt, până la care nu poate
răzbate decât cine-l cunoaşte bine; în şes aproape de râuri, satele se
făceau una cu pământul, coborându-se în peşterile bordeielor, sau se
răzimau de frunzişul apărător al pădurii fără drumuri. Ele aveau o
bisericuţă de lemn şi un popă care ştia ce este o carte şi învăţase să
citească şi uneori chiar să scrie"4•
Prezenţa bisericii în popor a fost marcată de-a lungul timpului de
existenţa cultului. Cultul creştin, ca mod de viaţă religioasă a Bisericii în
sens de comunitate a credincioşilor, reprezintă forma sa activă existen
tă de la începutul creştinismului. Termenul de cult vine din verbul latin
colo-caiere, cultum care înseamnă "a cinsti", "a onora", "a împodobi"5.
Termenul nu a fost folosit numai în creştinism. Religiile păgâne toate
s-au întemeiat pe ideea de cinstire a unor zeităţi, de a împodobi aceste
forme religioase cu ritualuri sacre. La păgânii antici, religia nu cerea pie
tate ci doar conformism, spre deosebire de creştinism unde cultul se
întemeiază pe pietate. Chiar în forme populare cinstirea celor sfinte are
la bază pietatea populară.
Termenul de cult s-a consacrat în creştinism, devenind propriu
acestei religii în toată istoria sa. În accepţia teologică actuală cultul
cuprinde în acest caz obiectivele cele mai însemnate ale Bisericii:
slujbe religioase de cinstire a lui Dumnezeu, lăcaşurile de cinstire -
bisericile, zilele de cinstire - sărbătorile, obiectele de cinstire - cultul
icoanelor, Sf. Cruci, moaşte etc. În sens restrâns, cultul se referă la
serviciile religioase ale Bisericii.
Pentru religia populară, cultul reprezintă şi o formă de manifestare
tradiţională a creştinilor, unde cele sfinte se întâlnesc cu propriile
gesturi şi ritualuri tradiţionale, unele laice, chiar precreştine, încât ade
sea nu se ştie unde se sfârşeşte eresul şi unde începe credinţa
adevărată, zice Dimitrie Cantemir în Descripţia Moldaviae.
Creştinismul, prin formele sale de cult, a exercitat o influentă în
egală măsură cu alţi factori istorici în constituirea tradiţiilor româ�eşti.
12
Cultul creştin - temei istoric în geneza şi evolujia culturii populare române
Rolul său n-a fost întotdeauna evidenţiat, considerându-se că s-ar

reduce la o simplă tolerantă din partea Bisericii asupra obiceiurilor aşa
zise "păgâne". În realitate însă contribuţia creştinismului la crearea
fondului spiritualităţii româneşti este mult mai valoroasă. Poporul român
s-a născut creştin, aşa cum o dovedesc mărturiile istorice. Este cunos
cut că suntem printre cele mai vechi popoare creştine din Europa. În
acelaşi timp creştinismul nostru are o puternică marcă de tradiţie.
N-am avut aici în veacuri primare, misionari oficiali trimişi cu acte
solemne să ne creştineze. La noi au venit să ne predice Evanghelia
misionari zeloşi, mulţi anonimi, care s-au dăruit cauzei evanghelice în
simplitatea şi modestia lor. După puţinele mărturii pe care le avem,
creştinismul a pătruns la noi încă din veacul apostolic prin predica Sf.
Apostol Andrei. Învăţatul Origen (185-253) scrie astfel despre răspân
direa Evangheliei prin Apostoli: ''Toma a mers să predice parţilor; Matei
a mers în Etiopia, Bartolomeu în vestul Indiei, Ioan în Asia, Andrei în
Sciţia, Petru în Pont, în Galatia, Bithynia în Capadokia, Paul a dus
Evanghelia lui Iisus peste tot, de la Ierusalim până în lliria ... " (ln
explanatione Genesis) 6. Asupra faptului că Ap. Andrei a predicat în
Sciţia sunt şi alte referiri istorice. P. S. Epifanie Norocel a sintetizat într
un amplu studiu menţiunile autorilor bisericeşti despre această proble
mă remarcând că de numele Sf. Andrei se leagă creştinismul în Tracia7 ,
Sciţia8 , sau Gothia9 , "nume sub care trebuie să înţelegem regiunea de
est a Daciei Carpatice"10.
Deşi pătrunderea creştinismului la străromâni s-a făcut de timpu
riu, mai ales în centrele urbane, în cetăţi şi polisuri, răspândirea în
masă a durat mai mult timp, datorită condiţiilor vitrege, locuri greu
accesibile, sate izolate, expuse tuturor prejudiciilor, dificultăţilor limbii
apostolului (greacă) care nu era cunoscută de majoritatea localnicilor.
Ţinuturile Scythiei Minor au cunoscut o creştere mai accentuată şi
datorită populaţiei greceşti venită pe mare, coloniştilor care aduceau
din Elada cuvântul apostolic al Sf. Pavel, legăturile acestora cu lumea
elenistică şi romană. Cel puţin în prima etapă, creştinarea Daciei s-a
făcut de la ţinuturile pontice ca apoi, în etapa următoare, cam între anii
350-450, ţinuturile din stânga Dunării să fie creştinate în masă cu
ajutorul misionarilor veniţi din părţile Traciei de răsărit şi îndeosebi din
sudul Dunării, unde se întemeiaseră deja episcopii la Tomis,
Durostorum, Naissus, Oescus, Ratiaria care căutau să răspândească
noua credinţă 11. Referitor la aceasta, istoricul P. P. Panaitescu remarcă
un fapt deosebit de important că "misionarii trecuţi în nordul Dunării
urmăreau creştinarea «barbarilor», ei nu ştiau aşadar la temelia creşti
nismului daco-roman"; acesta este "urmare firească a continuitătii
imperiale (romane n.n.) la nordul Dunării în veacurile IV-Vl" 12. Uneo'ri
aceşti misionari îşi găseau moartea în mijlocul năvălitorilor păgâni, cum
13
Nicolae COJOCARU
s-a întâmplat de pildă cu Sf. Sava zis Gotul, înecat în râul Buzău, în
anul 372, din ordinul regelui Atanaric al vizigoţilor 13.
Un rol deosebit în răspândirea creştinismului în cele două Moesii
- Dacia Aureliană şi Dacia Pontică, aşa cum au fost numite în vechime,
l-a avut Niceta (367-414) episcopul Remesianei (azi localitatea Bela
Palanka, din apropiere de oraşul Niş) 14, despre care unii afirmă că este
străromân 15. Acesta a predicat timp de aproape o jumătate de veac în
limba latină, iar faptul că era înţeles de populaţia nord-dunăreană,
dovedeşte că aici romanizarea era destul de înaintată. Mulţi locuitori ai
satelor erau încă păgâni. Istoricul C. C. Giurescu afirmă că însuşi ter
menul păgân, derivând din latinescul paganus, înseamnă "locuitor al
satului" al unui pagus. (Istoria Românilor, voi. I, Bucureşti, 1974, p.
116). Un factor decisiv în organizarea Bisericii la noi l-a avut înteme
ierea Bizanţului sub Constantin cel Mare în 303. Modelul bizantin a fost
repede împrumutat de creştinii dunăreni care încurajaţi de politica bise
ricească dusă de împărat au început să-şi construiască primele biserici
(bazilici) mai întâi în Dobrogea şi pe malurile Dunării, mai puţin expuse
barbarilor năvălitori, apoi şi în interiorul fostei Dacii. Acest lucru a avut
ca urmare dezvoltarea vieţii bisericeşti sub toate aspectele. Din această
perioadă provin o mulţime de vestigii arheologice care atestă nivelul
ridicat de evoluţie a creştinismului în Dacia. Numai în Dobrogea s-au
descoperit 33 de bazilici paleocreştine, pe teritoriul aceleaşi provincii
existând în sec. al IV-iea trei episcopate (Darostorum, Histria, Callatis)
şi o Mitropolie (la Tomis) 16. Avem indicii despre existenţa unei organi
zaţii similare atât în Muntenia şi Moldova, cât şi în Transilvania, Banat
şi Oltenia 17• Preţioasa descoperire creştină de la Biertan ar atesta
numel.e unui episcop Zenovius, care se crede că a fost primul episcop
în păr!ile Banatului.
ln acelaşi timp, cultul era bine dezvoltat folosind modelul bizantin.
De aici ne-au venit primele Cărţi de slujbă în limba greacă. Sf. Ioan
Cassian, "călugăr de origine scită" prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur,
patriarh al Constantinopolului a trimis episcopului Teotim de la Tomis
rândurile liturgice. Se ştie că Ioan Cassian împreună cu Gherman au
luat apăratea Sf. Ioan Gură de Aur când era amenintat 0 cu exilul,
mergând cu scrisori la papa Romei. În biserici se oficiau slujbe regulate
şi alte rânduieli de cult: botezuri, cununii, înmormântări, pomeniri,
sfinţiri, care au marcat momentele mai de seamă din viaţa credincio
şilor, încadrate cu timpul de obiceiuri tradiţionale. Prezenţa baptiste
riilor la unele bazilici (Argamum, Tomis, Callatis, Tropaeum Traiani)
indică peste tot oficierea botezului. Un mare baptiseriu a existat şi la
Alba Iulia de prin sec. VI. În acest timp exista în credinţa creştină
instituţia năşiei la Botez, cu unele obiceiuri. Faptul este atestat istoric.
Voievodul Albei, Gyula, a primit botezul, poate chiar în baptisteriul de la
14
Cultul creştin - temei istoric in geneza şi evoluJia culturii populare române
Alba Iulia, după ritul ortodox, naş fiind împăratul Bizanţului Constantin
al IX-iea Porfirogenetul, care i-a trimis daruri, ajutoare militare şi
economice 18. Rezultă de aici că la botez era obiceiul de a se face daruri
finului sau familiei acestuia şi se lega o rudenie spirituală puternică.
Canonul 72 de la Sinodul Trullan prevede că naşii trebuie să fie
ortodocşi, ceea ce era respectat şi în ţinuturile noastre.
De asemenea, creştinii se căsătoreau. Ceremoniile cuprindeau
mai întâi momentul logodnei. O înscripţie de la Ulmetum aminteşte de
doi logodnici care au decedat împreună, probabil într-un accident 19.
Ritualul logodnei, pe lângă cel religios, va fi cuprins câteva tradiţii fireşti
care au rolul de a face legătura între cei doi tineri: peţitorii care cereau
mireasa, termen latin de la petitores care înseamnă "cei care cer", apoi
oraţia de la cuvântul latin oratio - cuvântare, vorbire, prin care tânărul
prezenta ceremonial dorinţa sa în faţa viitorilor socri (latin socer). De la
logodnă tinerii purtau numele de logodnici. Apoi ei primeau cununia.
Inscripţiile descoperite în această perioadă amintesc frecvent de soţi
creştini. Pentru cununie se întâlnesc în texte cuvântul coronatus (latin)
care înseamnă "cununat, încununat", ceea ce corespunde cununiei
creştine20.
O instituţie veche în cadrul cununiei este cea a nunilor, Evanghelia
aminteşte că la Nunta din Cana era un nun. Deşi moştenirea acestei
rânduieli de tradiţie este din vremea lui Iisus Hristos de origine
mozaică. Totuşi instituţia nunului a pătruns şi în tradiţia cununiei creş
tine, unde a căpătat pe lângă un rol religios, o valoare în rudenia spiri
tuală cu familia mirilor, rudenie marcată până azi de anumite obiceiuri,
prin care se păstrează legătura încheiată ritual.
Prezenta naşului de cununie (nunul), ca şi celui de botez este
dovedită pentru epoca străromână de cărţile bisericeşti de ritual. În cele
mai vechi rânduieli ale Cununiei şi Botezului, în Evhologiul grecesc şi
slav, apar naşii, respectiv nunii21 . Participarea lor la viaţa finilor se face
mai ales în cadrul ceremonial al tradiţiei. Nu cunoaştem pentru această
vreme în afară de cult, amănunte despre obiceiurile care au marcat
relaţiile despre naşi şi fini. Dar cum însăşi instituţia năşiei sau nunului a
pătruns în ritualul bisericesc din domeniul trecutului, trebuie să vedem
în spatele ei permanent existenţa unor obiceiuri populare care i-au dat
valoare prin concepţia în care au încadrat-o, modul de păstrare în viaţa
familială şi mai ales prin formele rituale şi ceremoniale care au
evidenţiat-o, cum e de pildă rolul nunului de supraveghetor şi condu
cător al nunţii, care are vechimea creştinismului cum rezultă chiar din
textul Evangheliei.
Privită în general, nunta s-a constituit în jurul momentului de cult -
cununia creştină, după modelul nunţii din Evanghelie cu mire, mirea
să, nun, nuntaşi, ospăţul ceremonial cu consumarea de băuturi,
15
Nicolae COJOCARU
subordonarea finilor naşilor şi alte datini legate de păstrarea relaţiei de

afinitate. Motivaţia creştină a dat cale liberă tradiţiei de a completa
ceremonialul marital cu manifestări şi gesturi proprii pentru a împodobi
pe de o parte ceremonia în chip sărbătoresc, iar pe de altă parte pentru
a marca ritual trecerea tinerilor prin treptele iniţierii care o presupune
căsătoria. Pentru că în substrat, oamenii trăiesc nunta cu o mulţime de
credinţe, chiar superstiţii care ies la iveală prin acte şi rituri aproape
religioase, unele poate chiar precreştine. Ele întreţin cultul popular
pentru fertilitate, locul sacru al casei; simboluri arhaice privind tinereţea,
fecioria, actul de întemeiere al familiei, al casei noi, în sens de viaţă în
vatra căsătoriei.
Obiceiuri funerare au păstrat într-o măsură mai mare caracterul
popular prin faptul că aici au existat încă în perioada precreştină bogate
rituri şi ritualuri menite să valorifice concepţia despre viaţi şi moarte,
chiar ideea de nemurire ori reînviere la nivelul credinţelor epocii. Tracii,
scrie Herodot, expuneau mortul timp de trei zile şi îl jeleau, apoi îl
înmormântau (Istorii IV). Riturile funerare reconstituite prin cercetări
arheologice erau însoţite de anumite practici tradiţionale: ofrande,
ospeţe funerare, depunerea de obiecte pentru viaţa sufletului în "lumea
de dincolo", bani etc.
Romanii au dus în Dacia obiceiul cortegiului de acasă până la
mormânt, numit procesiune solemnă (in processione solemni) cum
atestă o inscripţie din perioada daco-romană. Biserica a adăugat ca
rânduială de cult Panihida, termen ce vine de la cuvintele greceşti
"panihis" (rravuxis) (format din rras = tot şi vu� = noapte) şi aow = cânt,
şi înseamnă priveghere sau slujbă pe toată noaptea, deoarece slujba
numită Panihidă înlocuieşte priveghiile adică rugăciunile şi cântările
pe care primii creştini le făceau în Biserică în ajunul sărbătorilor mari
sau în case la căpătâiul celor decedaţi, mai ales în vremea persecuţiilor
când morţii se îngropau noaptea, de frica păgânilor22 . De asemenea, s
a oficiat încă din primele veacuri o slujbă a înmormântării. Istoricul
Ammianus Marcellinus, sec. IV, în cartea Istorie romană vorbind des
pre moartea împăratului Valentinianus, undeva în sudul Dunării, spune
că acesta a fost înmormântat cu slujbă şi discursuri de cinstire a
memoriei împăratului. Aceste rânduieli de cult s-au aplicat populaţiei
indiferent de starea socială şi în Dacia.
Riturile funerare creştine dovedesc credinţa vie a celor încreştinaţi
în menirea lor nouă de ucenici ai lui Hristos. Cultul morţilor a căpătat în
primele veacuri o amploare nemaiîntâlnită până atunci prin cultul
martirilor. În Dacia au existat martiri din timpul persecuţiei lui Diocle
ţian sec. III, dintre care Kiril, Chideas şi Tasios din Axiopolis, Epictet şi
Astion din Halmyris (lângă Histria), iar mai nou descoperiţi sunt cei
patru martiri din cripta de la Niculiţel (Zoticos, Filipos, Atalus şi
16
Cultul creştin - temei istoric în geneza şi evoluJia culturii populare române
Camasios), martirizaţi poate în timpul lui Decius (250-251) în cetatea

Noviodunum apoi aduşi şi reînhumaţi în subsolul bazilicii de la Niculiţel.
Un alt martir a fost ceva mai târziu Sf. Sava de la Buzău, din perioada
stăpânirii vizigoţilor, pe care l-am mai menţionat. Zelul acestor credin
cioşi, tăria cu care au întâmpinat suferinţa şi moartea a ridicat munţi de
admiraţie din partea celorlalţi creştini care le-au cinstit trupurile sfârtecate
de chinuri sau de fiare, locul martirului şi chiar obiectele lor. Actele
martirice sunt din acest punct de vedere pagini de eroism creştin, dar
conţin şi mărturii despre unele tradiţii ale epocii, cum este de pildă
Martiriul Sf. Dasius din Du rostor care vorbeşte despre serbarea
Calendelor (Saturnaliilor) la Dunăre în sec. IV23 .
Cinstirea martirilor a adăugat la cele câteva sărbători mai vechi
Duminica, Paşti, Epifania, Rusaliile care se ţineau în ţinuturile noastre,
sărbători sau zile de cult închinate sfinţilor martiri. Sărbătorile creştine
în general au devenit momente de cult şi tradiţie. Creştinismul a oferit
acestor zile suportul de viaţă spirituală care a generat apoi manifestări
mai simple, forme de cult popular, chiar dacă unele au rădăcini în
practici mai vechi. Obiceiurile calendaristice poartă totuşi pecetea con
cepţiei creştine. Aşa s-au născut Colidatul de Crăciun, Udatul de
Bobotează, umblatul cu ajunul, Ouăle roşii şi Pasca de Paşti, Moşii,
obiceiurile creştine de Florii, Rusalii, de Sânziene (drăgaica). ln sec. al
XVII-iea călătorul sirian Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie
Za' im, menţionează că de Florii se împărţeau la slujbă ramuri de salcie
şi făclii ca la Paşti. (Călători străini despre ţările române, voi. VI,
Bucureşti, 1 976). Tot el descrie umblatul cu icoana de Crăciun, când şi
lăutarii seara cutreierau Iaşiul în cete, cu făcliile, tobe, fluiere şi
trâmbiţe, mergând pe la casele mitropolitului, boierilor şi la cei de rând.
De Sânziene se menţionează în zona Sucevei că fetele împletesc
cununi de flori şi busuioc pentru a şi le pune pe cap, obicei întâlnit până
în ţara Moscovei, deci la slavii de răsărit (p. 90). De asemenea riturile
agrare de la "pornitul plugului" la obiceiurile cununii de secerat, obiceiu
rile fertilizării semănăturilor prin rituri religioase creştine au inspirat acte
de cult; ieşirea preotului în ţarini, ruga de ploaie, sfinţirea plugului prin
stropirea cu apă sfintită şi tămâierea lui, binecuvântarea grâului pentru
semănat. În obiceiurile pastorale prezenţa cultului creştin marca înce
putul stânelor primăvara, când preotul sfinţea stâna, ocolul şi strunga,
cu care ocazie s-a dezvoltat obiceiul măsu rişului, existent până azi la
oierii din Transilvania.
Unele sărbători poartă amprenta sincretismului religios prin contopirea
imaginii creştine a unor sfinţi ca: Sf. Gheorghe, Sf. Ioan Botezătorul, cu
unele personaje din mitologia populară. Astfel că Sf. Gheorghe a
asimilat imaginea cavalerului trac, devenind un erou al creştinătăţii,
chipul luminătorului în credinţă. De aici a trecut şi în literatura populară
17
Nicolae COJOCARU
devenind Făt-Frumos, personajul atât de familiar al basmelor noastre.

Aceasta corespunde conceptual şi imaginistic eroului religios. El este
mereu un om virtuos, drept, credincios, exponent al binelui, un adversar
al răului moral şi metafizic, de aceea biruie întotdeauna tot felul de fiinţe
malefice: zmei, balauri care sunt o metamorfozare a imaginii diavolului
din religia creştină. De asemenea, personajele sfinte menţionate ca şi
altele Sf. Petru, Sf. Ilie, Sfintele femei mironosiţe au intrat în credinţe,
legende, snoave şi poveşti populare. Sigur la acest lucru au contribuit
mult într-o perioadă târzie Cărţile apocrife şi populare, dar în principal
ele s-au dezvoltat din povestirile biblice.
Se impune a fi amintit faptul că unele obiecte ale cultului creştin
au trecut în mediul popular (icoane, steaua, sfeştocul de busuioc,
crucea, apa sfinţită) preluate ca obiecte de recuzită în cadrul unor
obiecte folclorice. Altele au fost substituite prin simboluri naturale:
biserica de brazi la păstorii de munte, spovedania la brad, împărtăşania
cu muguri, cununia la salcie a fetei însărcinate, botezul făcut de un laic
în condiţii de necesitate. Aceste adaptări ale formelor de cult la
structura vieţii - rituale populare nu reprezintă o diminuare a mesajului
creştin ci dimpotrivă, ele dovedesc capacitatea creştinismului de a
deveni activ chiar prin rituri şi simboluri de tradiţie, proprii mediului
variat al oamenilor şi ocupaţiilor acestora, cum am văzut elementele
cultului creştin au pătruns în cele mai diverse compartimente ale culturii
populare sau au înlesnit evoluţia acesteia de-a lungul veacurilor. De
asemenea ele materializează concepţii şi influenţe populare unele
foarte vechi. Astfel, Clădirile de cult, bisericile din lemn au preluat
modelul constructiv al vechilor case ţărăneşti, adaptându-l la "casa lui
Dumnezeu". Louis Reau, profesor la Sorbona, scrie în cartea sa L'art
roumain ( Paris, 1946, p. 32), că la noi biserica este la origine o casă
ţărănească mai mărită. Bisericile din lemn existente până azi sunt
expresia cea mai concludentă a arhitecturii populare din diferite epoci.
De asemenea, iconografia de cult conţine foarte multe elemente
luate din tradiţia vremii. Aici aş menţiona, dintre acestea, mai valoros,
motivul arborele lui lesei, reprezentat în pictura exterioară de pe pere
ţii mănăstirilor din Bucovina. Se şti� că pictura exterioară este specifică
lăcaşurilor din această parte a ţării. Materialele folosite nu sunt după
reguli bisericeşti canonice deoarece Patriarhia de la Constantinopol
care a tutelat spiritual arta creştină în Răsărit în epoca medievalităţii, nu
are în Erminia iconografică acest sector exterior. El s-a născut aici, la
noi, folosind imagini religioase, de cult (sfinţi, proroci, martiri), dar şi
imagini istorice (asediul Constantinopolului, chipuri de filosofi), imagini
populare (arborele lui lesei, dragoni, balauri), imagini eshatologice
(judecata de apoi, scara cerului şi vămile văzduhului). Imaginile inspi
rate din cultura populară valorifică idei şi motive conturate într-o lungă
18
Cultul creştin - temei istoric în geneza şi evoluJia culturii populare române
perioadă de timp pe baza unor proc ese culturale de mare c omplexitate

şi profunzime. Balaurii populează di n epoc i străv ec hi mitologia popu
lară, iar î n c reştinism identificarea cu diavol ii fiind c ea mai frecventă.
Arborele lui lesei s- a dezvoltat din c onc epţia arborelui cosmic c are îşi
are originea după unii în cruce, după alţii în stâlpul întemeierii bătut la
formarea unui sat, sau în arborele neamului văzut plastic , cu c erte ase
mănări în motivul arborelui" cu sfinţi, din miniaturile unor manusc rise
medievale. Prin fixarea în imaginistica de cult a motiv elor de tradiţie,
însuşi termenul c reştin dev ine mai intim, mai aproape de sufletul nostru
n aţional.
Cultul prin acc eptarea sau preluarea elementelor populare a
salvat o serie de motive, datini, credinţ e mai vec hi, chiar păgâne, care
s-au "creştinat" schimbându-şi structura şi ment alitatea. El a oferit
suportul c eremonial şi de conc epţie pentru ca multe obic eiuri să-şi
continue existenţa, atunc i când credinţ ele precreştine au fost înlocuite
prin c reştinarea în masă a străromânilor.
De asemenea, din cult au pătruns în traditie 0 multe expresii devenite
foarte populare. În ciclul calendaristic, la sărbători întâlnim salutarea "H ristos
a înviat'' de Paşti, "H ristos s-a înălţat'' de Înălţarea Domnului, "Kirie eleison"
(Doamne miluieşte) de Bobotează, devenită în rostire populară "Chiral eisa"
sau în unele locuri "Chiralesa", "Chiuralesa". Colindatul la rândul său
păstrează variate descrieri biblice de la Naşterea Domnului la Botez şi
Cosmogonie.
Di n obic eiurile familiale sunt expresii la cele populare: "Dumnezeu
să-l ierte" şi "bogdaproste" care înseamnă "Mulţ umire lui Dumnezeu
pentru milostenie" , pomană, utilizată la ospeţele de înmormântare,
pomenire sau la Moşi, apoi mai rar "De numele lui Dumnezeu şi de su
fletul lui cutare . . . " expresie cu c are se oferă darurile din ofrande.
La nuntă oraţia la iertăc iunea mirilor din Bucovina, are în centrul
ei desc rierea imaginii c osmogonic e şi antropogenezei după temeiul
biblic , provenită din c itirile de cult.
Ac estea dov edesc că la noi Dumnezeu se descoperă în toate şi în
c ele religioase şi în c el e ale poporului de rând, în cultură, tradiţie, art ă
populară. El este intim legat de viaţa spirituală înc ât adesea e greu de
făc ut o separaţie între elementele creştine şi laic e din cultura populară.
Este însă ev ident că elementele creştine de cult au stat multe la
originea datinilor româneşti sau au influenţ at benefic evoluţia lor de- a
lungul vremii. Ele contribuie la desc ifrarea semnificatiilor, ' rostului
ceremonial sau ritual al unor ac te de traditie în c ontextul istoriei culturii
româneşti, î n viziunea ac elui, "creştinism popular" care ne este propriu
de veac uri .
19
Nicolae COJOCARU
Note:
1 . Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Payot, Paris 1 983; Le Mythe de !'Eternei

Retour, Gallimard, 1 949, Aspects du Mythe, Gallimard 1 963, Mythes reves et
mysteres, Paris, 1 957, De Zamolxis a Gengis-Khan, 1 970, Le sacre et le
profane, Gallimard, 1 972, ş.a.
2. Cf. Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, 1 986, p. 82-83
3. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, voi. I I I , p. 346
4. Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, ediţie de Victor Iova, Bucureşti, 1 978, p .
1 0-1 1
5. Ioan Nădejde, Dicţionar latin-român, la'ş i , p. 1 09
6. În Fontes ad historiam Dacoromanae pertinentes, I , Buc., 1 964, p. 71 7
7. Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Buzău,
1 986
8. Synaxarium Ecclesine Constantinopolitanae, ed. Delehaye, Bruxelles, 1 902 col.
265-266; apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Noi contribuţii privind pătrunderea
creştinismului la Traco-Geto-Daci, în "Ortodoxia" an XXVI (1 974), nr. 1 , p. 1 70
9. W. Curetan, Ancient Syhiac Documents, London, 1 864, p. 34.V. şi D. M . Pippidi;
Contribuţia la istoria veche a României, ed. a I I-a, Buc., 1 967, p. 489
1 O. Pr. Prof. Ion Rămureanu, op. cit., p. 1 69
1 1 . Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1 980, p. 1 49
1 2. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, p. 1 01
1 3. V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,
Bucureşti, 1 91 1 , p. 1 37
1 4. Pr. Prof. Dr. Ioan G . Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromană,
Bucureşti, p. 93
1 5. Cristian C. Ghenea, Din trecutul culturii muzicale româneşti, Bucureşti, 1 965, p.
32
1 6. Epifanie Norocel, op. cit.
1 7. Mircea Rusu, Paleocreştinismul nord-dunărean şi etimologeneza românilor, în
"Anuarul l nst. De Arh.", Cluj-Napoca XXVI, 1 983-1 984, Ed. Acad., p . 39-40
1 8. Dr. Petru I. David, Rotonda, în Mg. Ist., an XVI I (1 983), p. 1 1
1 9. I . Barnea. Creştinismul în Scythia Minor după înscripţii, în "Studii teologice", nr.
1 -2/1 954, p. 1 09
20. Sorin Stati, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, Ed. Acad.
Rom. , Bucureşti, 1 961 , p. 1 23
21 . Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghica specială, Bucureşti, p. 450
22. A se vedea de ex. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la martiri, Migne, Patrologia
graeca, t . 1 .col. 665
23. Actele martirice, Ed. Institutului Biblic al B.O.R. Bucureşti, 1 982, p. 241
20
Populajia in localităJile de pe Valea Sucevei în anul 1 774 şi structura ei social-etnică
POPULAŢIA IN LOCALITĂŢILE DE PE VALEA SUCEVEI

ÎN ANUL 1 774 ŞI STRUCTURA El SOCIAL-ETNICĂ
Pavel ŢUGU I
Cercetătorii rom âni şi străini au avut până de curând, drept reper

statistic, consi derat pri m ul document i stori c ce înregi strează stări le
sociale şi demografice din Nordul Moldovei , arie i ntrată în i storia
modernă sub num ele de Bucovi na, recensăm ântul efectuat în a doua
parte a anului 1 774 şi prim ele l uni din anu l 1 775, de administraţia
mi li tară austriacă, condusă de generalul Gavrii l baron Spleny de
Mi haldy. Materi alul a fost publi cat, m ai târziu de Daniel Werenka1 şi
reprodus, apoi, şi de Johann Polek2 .
Documentele "Spleny" au constitui t preocupările constante ale
cercetătorilor rom âni, începând cu D. O nci ul, T. V . Ş tefa nelli,
Constantin Morariu şi până la Dimi trie Dan şi, m ai cu seam ă, I on Nistor
şi dr. Aurel Morari u. U n com entari u pertinent, întem eiat pe datele ates
tate de recensămi ntele Spleny şi Enzenberg, a publicat în anul 1 99 1 , dl .
acad. V ladi m i r Trebici3 . Până în anul 1 980, chestiunea privitoare la
populaţ ia Bucovi nei di n anii 1 774-1 775, aşa cum fusese ea prezentată
şi definită pe categori i sociale şi etnice de I on Ni stor4 şr cei lalţi
cercetători români şi străini , părea pe deplin lămuri tă.
Totuşi , preocupările m ele legate de trecutul fam i li ei luraşc ,
ascendenţi i dinspre m am ă ai lui Mihai Em inescu5 , apoi ai poetului A. E.
Baconsky , au scos la iveală în 1 980 existenţa unor docum ente deosebit
de im portante şi anum e Recensămi ntele populaţiei Moldovei din anii
1 772 şi 1 774, editate de Academ i a de Ş tiinţ e a R. S. Moldoveneşti,
Institutul de I storie, sub titlul: Moldova din epoca feudalism u l u i . V olu
m ul VII, Partea I şi Volum ul V II, Partea li , ediţi e alcătuită, cuvântul i ntro
ductiv şi com entari ile de P. G. Dimi triev, sub redacţi a lui P. V. Sovetov,
candidat în ştii nţe i storice, Editura "Ş ti inţa", Chişinău, 1 975, documente
trecute cu vederea de istorici i şi dem ografii noştri şi de cei din ţările
vecine cu noi. Am utilizat copi os date din cărţile editate la Chişinău în
lucrarea m ea Eminescu - Creangă. Docµmente - biografice
- .
inedite,
//
21
Pavel ŢUGUI
predată la Editura Eminescu în anul 1985 şi apărută abia la începutul

anului 1996. La aceeaşi sursă a apelat şi Ion Roşu care, mai norocos, a
publicat la "Cartea Românească" în anul 1989 lucrarea: Legendă şi
adevăr în biografia l ui M. Eminescu. Originile, fapt ce m-a obligat să
reiau manuscrisul de la Editura Eminescu, să comentez şi să fac trimi
terile de rigoare ia studiul lui Ion Roşu, ceea ce a determinat amânarea
tipări"rii lucrării aproape cinci ani. Am reuşit, totuşi, să public în Steaua
din iunie 1987 studiul A. E. Baconsky: ascendenţii şi începuturile
literare, în care am folosit date din cărţile apărute la Chişinău.
Pentru că nici unul dintre specialiştii demografi de la noi n-a
cercetat recensămintele din 1772-1774, am redactat în 1987-1989 două
lucrări, cu posibilităţile mele de istoric literar: Populaţia Bucovinei
între anii 1 772-1 774 şi Ceangăii într-un recensământ din 1 774.
Apariţia lor a fost amânată de redacţiile periodicelor de la Academie,
astfel că de-abia în 1990, redacţia revistei Academica le-a preluat şi au
apărut, primul în numărul din februarie 1992, iar cel de-al doilea în
numărul din iulie 1992, datorită sprijinului d-lui Maciu şi al conducerii
Academiei Române, academicienii Mihai Drăgănescu şi Eugen Simion.
Apariţia primului studiu a provocat controverse aprinse, deoarece
unii cercetători de marcă ai istoriei Bucovinei din Bucureşti, Cernăuţi şi
Chişinău, fără să cerceteze recensămintele din 1772-1774, au respins
datele şi concluziile mele, între altele şi pentru că ele anulează afirma
ţiile specialiştilor, inclusiv ale lui Ion Nistor, despre numărul locuitorilor
pe ţinuturile ocupate de austrieci în 1774-1775, precum şi structura
etnică a populatiei. Observatiile n-aveau nici un suport ştiintific, ci
1
numai motive obiective, unele în afara chestiunii. În articolul nos'tru am

arătat, pornind de la documentele publicate în 1975 la Chişinău, că
populaţia ţinuturilor ocupate în 1775 de austrieci nu era de 75.000 de
locuitori, ci de peste 84.51 4 suflete, iar densitatea populaţiei era, în loc
de 8,06 locuitori/km2 , 8,28 locuitori/km2 . Criticile nedrepte formulate la
adresa studiului s-au poticnit în momentul când revista Der
Sudosdensche Buchenland deutsche zeitung din Munchen, nr. 5 din
15 mai 1992, a publicat o recenzie despre revista Academica, în care
se remarca: "... un remarcabil articol al lui Pavel Ţugui - Populaţia
Bucovinei între anii 1 772-1 774 ... Articolul surprinde în mod plăcut
prin poziţia sa obiectivă, prin distanţa faţă de orice prejudecăţi naţiona
liste etc., etc.".
Datele pe care le-am prezentat în Academica sunt reluate şi
considerate esenţiale de dl. prof. univ. dr. Mihai lacobescu, în cartea sa,
prima sinteză modernă despre istoria Bucovinei, intitulată modest Din
istoria Bucovinei, Editura Academiei Române, Bucureşti 1993, p. 152.
Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772 şi 1774 s-au
realizat de reprezentanţii Divanului Moldovei şi ai serviciilor administra-
22
Popula/ia in localităţile de pe Valea Sucevei în anul 1 774 şi structura ei social-etnică
tive ale armatei ruseşti în timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774,
în urma unui ordin al comandantului armatei ruse P. A. Rumianţev.
Responsabilitatea coordonării recensămintelor de către Divanul
Moldovei i-a revenit generalului-maior rus cu administraţia, A. V.
Rimski-Korsakov. Din aceste motive am numit recensămintele efectuate
de Divanul Moldovei şi generalul Rimski-Korsakov. Scopul lucrărilor
era de a cunoaşte " pe ce surse materiale şi umane se poate baza
comandantul rus în lupta împotriva Imperiului Otoman". Divanul
Moldovei a numit dregătorii care să efectueze recensămintele iar, înce
pând cu 20 noiembrie 1772, A. V. Rimski-Korsakov primeşte materialele
primelor lucrări. Colectarea tabelelor se încheie în mai 1773. Tabelele
conţin cifre sintetice: ţinuturile, localităţile şi numărul gospodăriilor.
Se pare că Rimski-Korsakov n-a fost mulţumit de lucrare, astfel că
a elaborat cu membrii Divanului Moldovei o tematică nouă şi a ordonat
un nou recensământ. Tabelele urmau să cuprindă numele şi prenume
le capilor de familie, ocupaţia, etnia, dacă sunt birnici sau scutelnici,
văduve (femei) sărace etc. Această lucrare foarte importantă a centra
lizat-o Rimski-Korsakov în lunile mai-iunie 1 774 şi multe tabele poartă
numele dregătorilor moldoveni care le-au întocmit. Acum tabelele sunt
scrise în limba română (bineînţeles cu litere chirilice) _
Din păcate, unii recenzori moldoveni n-au ţinut seama de instruc
ţiunile primite de la Divan şi autorităţile militare ruseşti, încât pentru
ţinuturile Sucevei, Fălciu, Tutova şi Soroca au înregistrat doar loca
lităţile, numărul caselor pe categorii fiscale (birnici şi scutelnici),
etnia, nu însă şi numele şi prenumele capilor de familie.
Moldova avea, în anii 1772-1774, 24 ţinuturi, cu subunităţi admi
nistrative, numite ocoale, ocoalele cuprinzând sate şi târguri.
Dintre ţinuturile Moldovei, Câmpulung-Suceava - aşa este denu
mit spre a se deosebi de Cîmpulung-Cernăuţi (şi nu "Rusesc", cum este
înregistrat de Spleny) nu este împărţit în ocoale, nu apare nici un boier
sau proprietate de mănăstire, astfel confirmându-se comunicarea lui D.
Cantemir, care scria în Descriptio Moldaviae (1716) că " ... fac la un
loc un fel de republică". Aici şi în 1774 sunt înregistrate 1 5 sate, cu
1785 case (familii), din care 1578 reprezintă birnicii, deci aveau avere
şi plăteau biruri. Sunt scutiţi de biruri 32 familii de români şi 35 de
ţigani, "liudi ot mănăstirea Moldoviţa". Extrem de interesante pentru
onomastică şi antroponimie sunt numele de familie înregistrate în
ţinutul Câmpulung. Pe cât de harnici, responsabili şi corecţi au fost
recenzorii ce au lucrat în ţinuturile Câmpulung-Suceava, Cernăuţi,
Hotin etc., pe atât de comozi şi superficiali au fost cei care au lucrat în
Ţinutul Suceava. Lucrarea pentru Ţinutul Suceava a fost realizată de
doi reprezentanţi ai Divanului Moldovei, ale căror nume n-au putut fi
descifrate de redactorii cărţii, de la Academia de Ştiinţe din Chişinău6 .
23
Pavel ŢUGUI
Recenzorii respectivi nu au înregistrat. numele şi prenumele capilor de

familie, astfel că valoarea lucrării scade în bună măsură.
În continuare, prezentăm tabelele satelor şi târgurilor de pe
Valea Sucevei, din recensământul efectuat în anul 1774, deci înainte
de raptul austriac al Nordului Moldovei. Pe aria Văii Sucevei - ambele
maluri cu văile afluenţilor râului - Divanul Moldovei a delimitat trei
ocoale: Ocolul Vicovilor, Ocolul Mijlocului (din jurul târgului) şi aşa
zisele Sate cu salvogvardia preînălţatului Graf - din jurul Episcopiei
Rădăuţi. Precizez că Rădăuţi nu era, în 1 77 4 târg, ci un sat mai mare.
Prima localitate de pa Valea Sucevei era Straja. Aşezările de pe
cursul superior al Sucevei sunt înregistrate în Ocolul Cîmpulung
Cernăuţi ("Rusesc"), între care mai aproape de Valea Sucevei este
Plosca. Localitătile Seletin şi Izvoarele Sucevei nu sunt mentionate.
În genere, satel� de huţani, vreo opt la număr, sunt înregist;ate pe
obcinile din Valea Ceremuşului şi gravitau, administrativ şi economic,
spre Berhomete şi alte localităţi de pe Valea Siretului, toate în cadrul
Ocolului Berhometelor din Ţinutul Suceava şi nicidecum în Ţinutul
Cernăuţi. (Pe atunci nu exista un ocol sau ţinut Storojineţ).
Prima observaţie ce se impune priveşte organizarea ţinuturilor şi,
cu deosebire, a ocoalelor, pornind de la realităţile geografice - văile
râurilor şi pârâurilor. De pildă, Ţinutul Câmpulung-Suceava, pe râul
Moldova şi afluenţii lui din cursul superior şi mijlociu; Ocolul
Berhometelor pe Valea Siretul ui; Ocolul Vicovilor, foarte mare pe
Valea Sucevei; Ocolul Mijlociu pe Valea Sucevei - cursul inferior,
până la confluenţa cu râul Siret, etc.
Recensământul din 1 774 prezintă o "formaţie" administrativă sui
generis - "Satele cu salvogvardia preînălţatului Graf", cu centrul în satul
Rădăuţi (încă nu devenise târg). Din cele 12 sate, 5 făceau parte din
Ocolul Vicovilor, iar 7 din Ocolul Mijlociu. De reţinut că locuitorii din
aceste 12 localităţi fuseseră scutiţi de orice obligaţii faţă de armata
rusă, având misiunea să constituie "gvardia" locală (moldoveană) care
să păzească "înălţătorul Graf", adică pe "contele" rus care conducea
armata rusească de pe teritoriul Moldovei, cunoscutul general ţarist P.
A. Rumianţev, al cărui cartier general fusese stabilit în Rădăuţi, lângă
Episcopie, la Nord având "paznici" pe locuitorii din Frătăuţi, la Sud pe
cei din Bosanci, spre Vest pe locuitorii din Pîrteşti, iar dinspre Botoşani,
salvogvardia din Buninţi şi Mitocu.
Ocolul Vicovilor - Valea Sucevei - cuprindea 31 localităţi, dintre
care 4 sunt înregistrate sub titluri deosebite: Liudi ot mănăstirea
Putnii, de bună seamă locuitorii din Putna; Ţiganii mănăstirii Putnii,
probabil stabiliţi pe Dealul Leahului, în Voitinel; Liudi Homorului, vreo
1O case între lazlovăţ şi Solca; Ţiganii mănăstirii Solca, din localitatea
Solca.
24
Populajia in localităfile de pe Valea Sucevei în anul 1774 ş, structura ei social-etnică
Localităţile din Ocolul Mijlocului, în total 18, sunt grupate în jurul ,

târgului Suceava. Trebuie să atrag atenţia asupra unor denumiri. De
pildă Mihoveni este înregistrat "Mivoveni"; Răuseni apare "Răusăni";
Udeşti apare "Uideşti" - a nu se confunda Uideşti din Sud; apare
"Gutui" (cătunul) Mitropoliei din Lisaura; lţcani se scrie "laţcani";
Vereşti se scrie "Bereşti"; se înregistrează o localitate - sat - Zamca.
De reţinut că se înregistrează între "satele cu salvogvardia ... ":
"Mănăstirea Solca" pentru "Solca"; "Mănăstirea Burdujeni" pentru
Burdujeni; "Mănăstirea St. Ilie" pentru Sfântu-Ilie.
De la sine înţeles că cele două tomuri cu recensământul din 1774
reprezintă o sursă excepţională pentru studiile de onomastică, toponi
mie, istoria dreptului administrativ în Moldova etc.
Câteva observaţii asupra proprietăţii terenurilor. Aveau proprietă\i
mănăstirile: Putna, în satul cu acelaşi nume, în Vicovul-de-Sus, în
Voitinel (ţiganii) şi în Frătăuţi, vreo 107 familii, locuitori pe moşia
mănăstirii; Suceviţa în Volovăţul (77 familii) ; Solca în satul cu acelaşi
nume şi o aşezare de ţigani pe terenurile din vecinătate; Homer, în
Pîrteşti; Dragomirna în Dobrănăuţi, Buninţi şi Mitocu; Burdujeni în
satul cu acelaşi nume şi Sf. Ilie.
Mitropolia Sucevei avea proprietăţi în Vicovul de Jos, Cutul
Lisaura, Salcia şi Bosanci. Episcopia Rădăuţi avea proprietăţi în
Rădăuţi şi în Satu-Mare. Proprietăţi boiereşti sunt înregistrate în
satele: Horodnicul, Satu-Mare, Meleşeuţi, Soloneţul, Româneşti,
Costîna, Pătrăuţi, Mivoveni, Scheia, Teşăuţi, Ruşii, Cutul
Mitropoliei Lisaura, laţcani şi Liteni. Prezenţa mazililor şi ruptaşilor cu
proprietăţi este consemnată în: Comăneşti, Pîrhăuţi, Călineşti,
Găureni, Botoşinti, Lisaura, Vereşti şi târgul Suceava.
În cele 60 s�te şi târgul Suceava, de pe valea râului cu acelaşi
nume, au fost înregistrate în anul 1 774, 3370 case (familii). Acestea nu
cuprind însă familiile de boieri, prelaţii de la Mitropolie şi Episcopie,
călugării şi călugăriţele din mănăstiri şi sihăstrii.
Comparând numărul caselor (familiilor) înregistrat de recensă
mântul Divanului Moldovei şi generalul Rimski-Korsakov (1774) cu cel
înregistrat de generalul austriac Spleny (1775), reiese că în unele
localităţi de pe Valea Sucevei, Spleny micşorează numărul familiilor.
Astfel, satul Horodnic apare la Spleny cu 72 case, deci cu 9 în minus
faţă de "Rimski-Korsakov"; Bădeuţi cu 6 case mai puţin; Calafindeşti
nu este înregistrat de Spleny (31 case); Frătăuţi, minus 9 familii;
Rădăuţi, minus 48 case (familii) ; Volovăţul, minus 24 case; Solca,
minus 8 case. Surprinzătoare este deosebirea dintre recensământul
"Rimski-Korsakov" şi cel al lui Spleny în ce priveşte casele (familiile) din_
târgul Suceava. Spleny înregistrează doar 59 de case, deci minus 306
faţă de cele înscrise de Divanul Moldovei, ceea ce arată superficiali-
25
Pavel ŢUGUI
t2.tea şi incorectitudinea recensământului lui Spleny din 1775. Despre

acestea am redactat o amplă cercetare privind diferenţele dintre
recensămintele "Rimski-Korsakov" şi "Spleny".
Din cele 3370 case (familii) sunt înregistrate ca birnici (deci
aveau o stare materială acceptabilă) 940 case (familii), iar restul de
2430 familii sunt trecute la categoria "scutelnici" (scutiţi( Un interes
deosebit prezintă repartizarea scutiţilor de bir pe profesii şi etnii.
Subliniem că toate casele (familiile) din "Satele cu salvogvardia preînăl
tatului Graf" - 12 la număr -, din jurul Rădăutilor, sunt trecute la
�cutelnici - în total 1 231 case (familii). În aceste localităţi nu apar
birnici. De pildă, 616 scutiţi aparţin mănăstirilor Putna, Suceviţa,
Homer, Solca, Dragomirna, Burdujeni, St. Ilie, Episcopiei şi boierului
Toader Vârnov (satul Liteni), iar alte 374 familii sunt scutite "cu
salvogvardia".
Din totalul celor 2430 case (familii) înregistrate între "scutelnici",
2 1 7 case reprezintă femei sărace (văduve) ; 1 49 de popi şi dascăli; 70
de familii argaţi (slugi) ; 1 9 case ale arnăuţilor, băranilor şi volintirilor,
precum şi 28 familii de "îmblători". Bunăoară, în satul Straja sunt
înregistrate 13 familii "îmblători", oameni ai "ofiţerului ce şade" în Straja
şi "cară proviant de la Piatra", deci se ocupau cu aprovizionarea satelor
din zona Vicovelor. Apar şi vreo 19 familii de "bărani şi arnăuţi
isprăvniceşti", reprezentanti ai administratiei tării.
În Suceava sunt în�egistrate 66 �as� ale "negustorilor pentru
armată", precum şi 43 familii de străini, probabil negustori sau călători
pe drumul spre Sudul Moldovei şi îndărăt.
Recenzorii moldoveni au consemnat şi familiile de alte neamuri
(etnii). De pildă, în târgul Suceava apar în 1774 - 1 05 case (familii) de
evrei şi 80 case (familii) de armeni . În satele de pe Valea Sucevei nu
apar evrei, ala cum sunt înregistrati în numeroase sate din alte tinuturi
ale Moldovei . În schimb, existau pe lângă mănăstiri şi moşiile boiereşti,
295 case (familii de ţigani). Recenzorii din 1774 au ţinut să înregistreze
şi existenţa a 1 1 case (familii) de "turci botezaţi".
Dacă în ţinuturile Cernăuţi, Hotin, Botoşani etc. apar numeroase
familii de mazili ori ru ptaşi, în localităţile de pe Valea Sucevei sunt
înregistrate numai 22 case (familii), ceea ce ne face să susţinem că în
veacurile anterioare - XI II-XIV - populaţia de pe Valea Sucevei, îndeo
sebi în localităţile de la poalele Obcinelor, avea un regim social şi eco
nomic asemănător cu cel al locuitorilor din Ţinutul Câmpulung-Suceava,
de pe valea râului Moldova şi afluenţii lui. De asemenea, trebuie să
reţinem că recensământul lui Rimski-Korsakov, ca şi cel al lui Spleny,
nu înregistrează pe Valea Sucevei aşezări răzăşeşti, aşa cum apar ele
în alte zone ale Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru.
26
Populafia in /oca/JtăJile de pe Valea Sucevei în anul 1 774 şi structura ei social-etnică
În încheiere, trebuie să fac o corectură şi completare a datelor

înregistrate de recenzorii Divanului Moldovei în anul 1774, cu privire la
casele (familiile) din câteva localităţi de pe Valea Sucevei. Completările
rezultă din compararea datelor din recensământul "Rimski-Korsakov" cu
cel al lui Spleny. Astfel, numai peste vreo cinci luni oamenii lui Spleny
înregistrează mai multe familii (case) decât anterior recenzorii Divanului
Moldovei: în satele Straja + 5 case; Vicovul de Sus + 20 case;
Vicovul de Jos + 6 case; Satu-Mare + 3 case; Dărmăneşti + 5 case;
Şcheia + 3 case; Zamca + 3 case, în total 45 �e case (familii). Ca
atare, reiese că în anul 1774-1775, în cele 60 sate şi târgul Suceava de
pe valea râului Suceava existau 341 5 case (familii). Dacă înmulţim cu 5
- conform principiului universal acceptat - reiese că în cele 61 localităţi
de pe Valea Sucevei trăiau în anul 1774 circa 17.075 suflete, la care
trebuie adăugaţi călugării şi călugăriţele (circa 300 suflete) , cele 17
familii boiereşti nominalizate, prelaţii de la Mitropolia Suceava şi
Episcopia Rădăuţi şi diferiţi dregători - reprezentanţi ai Divanului
Moldovei la conducerea ţinutului, ocoalelor şi târgului Suceava.
Problemele populaţiei din ţinuturile numite mai târziu "Bucovina",
înfăţişate în recensământul moldo-rusesc din 177 4 şi comentate de
subsemnatul, au fost reluate de dl. Constantin Ungureanu - Populaţia
Bucovinei în preajma anexării ţinutului de către Austria, în Revista
de Istorie a Moldovei, Chişinău, Anul VII, nr.1 (25), 1996, p. 18-29.
Apreciind meritele autorului în lărgirea comentariilor despre datele din
recensământul din 1774, subliniez că el (recensământul), a fost realizat
de Divanul Moldovei, împreună cu reprezentanţii armatei ruse, încât nu
este recensământ "rusesc" ci "moldo-rusesc". La p. 26, C. Ungureanu
arată că, din cele 365 case din Suceava, 25 erau de "armeni străini şi
45 de alţi străini", încât a considerat "pentru Suceava mai reală suma
de 295 de familii". Observaţia trebuie privită cu rezerve. "Străinii"
puteau fi atunci acei locuitori care încă nu obtinuseră aprobarea
Divanului Moldovei de şedere definitivă în târgul Suceava. Între
scutelnicii din târg apar "2 negustori din laşi", astfel că recenzorii ar fi
scris despre cei "25 armeni străini" şi "45 străini" de unde au venit ei la
Suceava, dacă ar fi fost familii pasagere.
27
Pavel ŢUGUI
Tabelul l ocalitătilor din Valea Sucevei

(conform recensământului d i n 1 774)
- Ocolul Vicovilor -
1. Straja - 40 case din care: - 26 birnici;

- 14 scutelnici: 13 oameni ai ofiţerului ce şade acolo
şi cară proviant de la Piatra, 1 ţigan;
2. Vicovul de Sus - 60 case din - 42 birnici;
care: - 1 8 scutelnici: 7 scutiţi ai Sihăstriei Putnei, 2 scutiţi
ai Sihăstriei Ursoaiei, 4 popi, 4 femei sărace, 1
ţigan;
3. Liudi ot mănăstirea Putnei - - 20 birnici;
20 case din care:
4. Vicovul de Jos - 95 case din care: - 80 birnici;
- 15 scutelnici: 5 popi, 3 scutiţi ai mitropolitului Iacob,
3 femei sărace, 4 ţigani;
5. Ţiganii mănăstirii Putnii - 87 - 87 scutelnicj;
case din care:
6. Horodnicul - 81 case din care: - 81 scutelnici: 8 popi, 1 3 femei sărace, 60 scutiţi ai
spătarului Enăkaki;
7. Satu-Mare - 21 case din care: - 21 scutelnici: 1 5 ai spătarului Enăkaki, 2 ai
episcopului, 3 femei sărace, 1 ţiqan;
8. Badeuţi - 18 case din care: - 6 birnici;
- 1 2 scutelnici: 7 popi, 2 turci botezaţi, 1 femeie
săracă, 2 nevolnici;
9. Meleşeuţi - 45 case din care: - 45 scutelnici: 20 scutiţi ai armaşului Dimitrache
Schilit, 20 ai lui Hristolu ol visterie, 2 femei sărace, 1
popă, 1 turc;
10. Pîrlişeni - 1 4 case din care: - 1 0 birnici;
- 4 scutelnici: 3 popi, 1 turc botezat;
1 1. Crăiniceşti - 31 case din care: - 25 birnici;
- 6 scutelnici: 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat;
12. lazlovăţul - 44 case din care: - 40 birnici;
- 4 scutelnici: 2 popi, 2 femei sărace;
1 3. Botoşana - 70 case din care: - 63 birnici;
- 7 scutelnici: 6 femei sărace, 1 popă;
14. Ţiganii mănăstirii Solcăi - 23 - 23 scutelnici;
case din care:
15. Comăneşti - 38 case din care: - 20 birnici;
- 1 8 scutelnici: 2 mazili, 2 ruptaşi, 6 argaţi ai mazili-
lor şi ruptaşilor, 5 femei sărace, 2 popi, 1 tiqan;
28
Populafia in localităfile de pe Valea Sucevei în anul 1 774 şi structura ei social-etnică
1 6. Liudi Homorului - 1 O case din - 1 O scutelnici ai spătarului Enăkaki;

care:
1 7. Bălăceana - 42 case din care: - 40 birnici;
- 20 scutelnici: 1 popă, 1 femeie săracă;
18. Soloneţul - 21 case din care: - 21 scutelnici: 1 mazil, 1 5 scutiţi ai postelnicului
Iordache Milo, 2 arqati, 2 popi, 1 femeie săracă;
19. Todireşti - 20 case din care: - 20 birnici;
20. Pîrhăuţi - 43 case din care: - 20 birnici;
- 1 3 scutelnici: 2 mazili, 1 ruptaş, 4 argaţi, 4 femei
sărace, 2 popi;
21 . lacobeşti - 21 case din care: - 20 birnici;
- 1 scutelnic;
22. Româneşti - 32 case din care: - 30 birnici;
- 2 scutelnici: 1 slugă a logofătului Balş, 1 femeie
săracă;
23. Calafindeşti - 31 case din care: - 25 birnici;
- 6 scutelnici: 3 popi, 3 femei sărace;
24. Şărbăuţi - 27 case din care: - 25 birnici;
- 2 femei sărace;
25. Călineşti - 21 case din care: - 17 birnici;
- 4 scutelnici: 3 mazili, 1 popă;
26. Călineştii lui lonaku-căpitan - 25 - 25 birnici;
case din care:
27. Găureni - 1 7 case din care: - 9 birnici;
- 8 scutelnici: 2 ruptaşi, 4 argaţi, 2 femei sărace;
28. Mărăţăi - 29 case din care: - 28 birnici;
- 1 femeie săracă;
29. Dărmăneşti - 37 case din care: - 32 birnici;
- 5 scutelnici: 4 femei sărace, 1 popă;
30. Costîna - 49 case din care: - 49 scutelnici: 25 slugi şi argaţi ai spătarului Ilie
Krîstia, ai slugerului Ion şi ai Mariei, fata lui Abaza
logofăt, 5 scutelnici ai postelnicului Iordache Milo,
1 O ţigani, 5 femei sărace, 4 popi;
31 . Botoşinţi (din Ocolul - 7 birnici;
Berhometelor) - 1 6 case din care: - 9 scutelnici: 3 ruptaşi, 3 argaţi la ruptaşi, 1 popă;
29
Pavel ŢUGUI
Ocolul Mijlocului
32. Poiana Pustie - 35 case din care: - 30 birnici;

- 5 scutelnici: 2 femei sărace, 1 popă, 2 nevolnici;
33. Pătrăuţi - 56 case din care: - 30 birnici;
- 26 scutelnici: 1 6 scutiţi ai Nejeloaei, ai Micleascăi
şi ai Cerchezoaei, 6 popi, 3 femei sărace, 1 tiQan;
34. Mihoveni - 40 case din care: - 40 scutelnici: 21 panţiri, 5 scutiţi ai doftorului
Petrache, 3 argaţi, 5 femei sărace, 2 popi, 3 ţigani, 1
nevolnic;
35. Bârnova - 6 case din care: - 5 birnici;
- 1 femeie săracă;
36. Şcheia - 25 case din care: - 20 birnici;
- 5 scutelnici: 4 scutiţi ai logofătului Balş, 1 femeie
săracă;
37. lpoteşti - 21 case din care: - 1 7 birnici;
- 4 scutelnici: 4 femei sărace;
38. Teşăuţi -- 44 case din care: - 23 birnici;
- 21 scutelnici: 10 slugi ai stolnicului lanaki Conta, 7
femei sărace, 2 oooi, 2 tiaani;
39. Săcuriceni - 12 case din care: - 1 2 dârvari isprăvniceşti scutiţi;
40. Răusăni - 9 case din care: - 6 birnici;
- 3 oooi scutiti;
41. Hilişăni - 4 case din care: - 4 case scutelnici: 2 femei sărace, 1 diacon, 1 turc
botezat;
42. Rusii (Suceava) - 151 case din - 23 birnici;
care: - 1 28 scutelnici: 20 slugi, 30 scutiţi ai stolnicesei
Ilincăi, 30 ai agăi Iordache Balş, 1 9 femei sărace, 25
tiaani, 4 oooi;
43. Uideşti (Udeşti) - 1 05 case din - 85 birnici;
care: - 20 scutelnici: 5 popi, 8 femei sărace, 1 marchitan,
1 tiQan, 5 nevolnici;
44. Cutul Mitropoliei din Lisaura - 29 - 20 birnici;
case din care: - 9 scutelnici: 4 argaţi ai lui Filip şi Grigore Oprea, 2
argaţi ai Mitropoliei, 2 argaţi ai Voitoaei - maziliţă
săracă, 1 femeie săracă;
45. laţcani - 47 case din care: - 1 3 birnici;
- 34 scutelnici: 1 1 panţiri isprăvniceşti, 3 pescari
isprăvniceşti, 2 argaţi ai lui Şăptilici, 2 popi, 1 dascăl,
7 scutiţi ai călugărilor de la Eţcani, 3 femei sărace, 5
nevolnici;
30
Populaţia in localităţile de pe Valea Sucevei în anul 1 774 şi structura ei social-etnică
46. Zamca - 7 case din care: - 2 birnici;

- 5 scutelnici - nevolnici;
47. Salcia - 41 case din care: - 16 birnici;
- 25 scutelnici: 14 scut�i ai Mitropoliei, 4 argaţi ai
paharnicului Balş, 6 femei sărace, 1 popă;
48. Vereşti - scris "Bereşti" - 1 4 case - 7 birnici;
din care: - 7 scutelnici: 2 argati ai mazilului, 1 mazil, 2 femei
sărace, 1 nevolnic, 1 tiqan;
49. Târgul Suceava - 365 case din - 365 scutelnici: 105 evrei, 80 armeni, 39 ţigani ai
care: Mitropoliei, 43 străini (?), 66 negustori pentru
armată, 1 4 femei sărace, 7 popi, 5 mazili ruptaşi, 2
îmblători, 2 bărani, 2 groseri (întemniţaţi);
Satele cu salvogvardia preînălţatului Graf
50. Frătăuţii - 147 case din care: - 147 scutelnici: 1 07 ai mănăstirii Putna, 29 cu
salv vardia, 7 femei sărace, 4 o i;
51 . Rădăuţi - 180 case din care: - 180 scutelnici: 108 cu salvogvardia, 24 ai Episco
iei, 7 o i, 4 călu ări e, 7 femei sărace, 30 i ani;
52. Volovăţul - 141 case din care: - 141 scutelnici: 77 ai mănăstirii Suceviţa, 1 4 femei
sărace, 42 cu salv vardia, 4 o i, 4 i ani;
53. Mănăstirea Solca - 93 case din - 93 scutelnici: 48 ai mănăstirii, 37 cu salvogvardia,
care: 4 o i, 4 femei sărace;
54. Pîrteşti - 79 case din care: - 79 scutelnici: 43 ai Mănăstirii Homor, 32 cu
salv vardia, 2 o i, 2 femei sărace;
55. Dobrănăuţi - 75 case din care: - 75 scutelnici: 55 ai Mănăstirii Dragomirna, 1 5 cu
salvo vardia, 3 o i, 2 femei sărace;
56. Buninţi - 51 case din care: - 51 scutelnici: 23 ai Mănăstirii Dragomirna, 1 9 cu
salvogvardia, 2 puşcaşi, 2 volintiri, 2 femei sărace, 1
nevolnic;
57. Mitocu - 1 23 case din care: - 123 scutelnici: 37 ai Mănăstirii Dragomirna, 56 cu
salvogvardia, 4 popi, 3 femei sărace, 21 ţigani, 1
nevolnic;
58. Mănăstirea Burdujeni - 75 case - 75 scutelnici: 34 ai mănăstirii, 17 cu salvogvardia,
din care: 9 o i, 7 femei sărace, 1 u ca , 7 i ani;
59. Mănăstirea Sf. Ilie - 39 case din - 39 scutelnici: 15 ai mănăstirii, 4 cu salvogvardia, 2
care: i, 3 femei sărace, 1 u ca , 1 4 i ani;
60. Bosanci - 1 59 case din care: - 159 scutelnici: 1 1 1 ai Mitropoliei, 1 7 cu
salv vardia, 1 4 o i, 1 0 femei sărace, 7 i ani;
61 . Liteni - 69 case din care: - 69 scutelnici: 42 ai lui Toader Vâmav, 8 femei
sărace, 4 i, 12 i ani;
31
Pavel ŢUGUI
Note:
1 . Daniel Werenka, Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch
6sterreich (1 774-1 775), Czernowitz, 1 895
2. Johann Polek, Jahrbuch des Bukowine Landsmuseums, I, 1 895, Czernowitz
3. Vladimir Trebici, Partea cea mai veche şi mai frumoasă a Moldovei, revista
Academica, an I, nr. 6, 1 991 , p. 1 6 şi 31
4. Ion Nistor, Românii şi Rutenii în Bucovina. Studiu istoric şi statistic, Bucureşti,
Librăriile Socec şi C . Sfetea, 1 91 5, 21 O pagini
5. Pavel Ţugui, Eminescu - Creangă. Documente biografice inedite, Editura
Vestala, Bucureşti, 1 996
6. Bunăoară, recensământul Ţinutului Hotin înregistrează şi numele şi prenumele
capilor de familie, iar documentul este semnat de Constantin Balş, paharnic, Ştefan
Hurmuzachi, vornic, Vasile Carp, sluger, Ion Radu (indescifrabil) şi Ion Miclescu!
(indescifrabil) - Cf. Moldova în epoca feudalismului, Volumul VII, Partea l i ,
Editura "Ştiinţa", Chişinău, 1 975, p . 1 83
7. A se vedea situaţia concretă în tabelele anexate, ce fac parte din lucrare
8. A se vedea compoziţia etnică a populaţiei Bucovinei, în Pavel Ţugui, Populaţia
Bucovinei între anii 1772-1774, revista Academica, Bucureşti, Anul l i , februarie, nr.
4 (1 6), 1 992, p. 4-5
32
Societatea "Şcoala Română" în perioada 1883-1918
SOCI ETATEA "ŞCOALA ROMÂNĂ" ÎN PERIOADA 1 883- 1 9 1 8

(activitatea personalităţilor culturii bucovinene pentru
promovarea tradiţiilor româneşti)
Violeta MARIANCI UC
CONDITIILE
' APARITIEI
' SOCIETĂTII
'
După anul 1774 românii bucovineni au fost puşi în situaţia de a
lupta cu toate forţele pentru păstrarea fiinţei naţionale, a graiului româ
nesc împotriva tendinţelor de germanizare, rutenizare a învăţământului,
considerând că o cale importantă pentru realizarea acestui deziderat
trebuia să fie ridicarea nivelului cultural al maselor.
Pentru a înţelege mai bine rolul Şcolii Române, activitatea desfă
şurată în domeniul cultural din Bucovina, este necesară o privire retros
pectivă asupra situatiei învătământului după anexare.
În anul 1774 e�istau p� teritoriul Bucovinei opt şcoli mai importante,
din care şase "curat româneşti". Acestea erau: o şcoală episcopală la
Rădăuţi, câte o şcoală domnească la Mănăstirea Putnei, Suceava,
Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Rusesc şi Cernăuţi1 . Pe lângă
acestea existau o şcoală greacă şi una latinească, ambele în Suceava2•
În a doua jumătate a secolului al XVI II-iea şi începutul secolului al
XIX-iea -un rol important îl vor deţine dascălii ambulanţi şi şcolile
existente pe lângă mănăstiri, mai ales prin cultivarea graiului românesc.
Din cele prezentate se poate deduce că administraţia germană nu a
găsit o populaţie "fără studii sau altă educaţie" 3 , de unde ar fi rezultat
necesitatea înfiinţării de şcoli, bineînţeles cu predare în limba germană.
Dar cum şcoala era considerată ca o armă politică, rezultatul a fost
înfiinţarea încă din anul 1781, la Suceava, a primei şcoli germane din
ţară4 . Tot în anul 1871 o altă măsură, luată în scopul deznaţionalizării
treptate, a fost scoaterea Bisericii ortodoxe de sub jurisdicţia Mitropoliei
de la laşi şi subordonarea acesteia celei de la Karlowitz, înfiinţându-se
şi Consistoriul ortodox, ce avea ca sarcină administrarea şcolilor din
Bucovina.
33
Violeta MARIANC/UC
Această primă perioadă, 1774-1786, a administraţiei militare este

văzută diferit de cei ce au studiat mai îndeaproape situaţia învăţămân
tului românesc. Astfel introducerea studiului limbii germane, scoaterea
treptată de sub influenţa bisericii sunt considerate fapte pozitive şi, mai
ales, păstrarea încă a limbii române în şcoli, chiar şi în cele noi
înfiinţate: în 1783 iau fiinţă două şcoli normale în limbile germană şi
română, la Cernăuţi şi la Suceava. Un alt fapt pozitiv este preocuparea
pentru formarea cadrelor didactice prin înfiinţarea în 1783 a � colii
normale din Suceava, dar care avea ca limba de predare germana (din
această cauză se va desfiinţa în anul 1804). Toate aceste elemente
împreună cu o organizare metodică după modelul austriac al şcolilor,
îmbunătăţirea programei de studiu a elevilor vor constitui un pas înainte
pentru învăţământul românesc.
Perioada 1786 - 1844, în care Bucovina se află alipită provinciei
Galiţia (practic până în anul 1850), va avea în general consecinţe
nefaste, mai ales după 1793, când se desfiinţează obligativitatea
învăţământului. Astfel, dacă în anul 1792 existau treizeci şi două de
şcoli, în anul 1804 nu rămân decât paisprezece6 , administraţia
poloneză manifestând total dezinteres faţă de nivelul cultural al
românilor, luând şi o serie de măsuri care să ducă treptat la
deznaţionalizare, mai ales după 1816, anul când şcoala devine
dependentă de Consistoriul catolic din Lemberg. De la această dată se
constată o decădere cu consecinţe negative asupra învăţământului
românesc, o îndepărtare a elevilor de şcolile ce devin în majoritate
româno-catolice. Învăţătorii români vor fi înlocuiţi cu cei ruteni sau
germani, nefiind de acord să depună jurământul de renunţare la religia
ortodoxă. Ca urmare a acestui fapt au existat o serie de acţiuni de
protest ale preoţimii ortodoxe prin protopopul Mihai Vorobchievici,
episcopul Eugen Hacman care a şi propus printr-un memoriu din 15 mai
1837 (aprobat abia în 1844), măsuri ca: înfiinţarea unei şcoli de
învăţători la Suceava, trecerea şcolilor cu predare în limba română sub
control ul Consistoriului ortodox7 • Deşi aceste acţiuni au avut efect
pozitiv, numărul şcolilor de la sate a crescut lent: dacă în 1817 existau
20 de şcoli, în 1830 erau 42, iar în 1850 - 50 de şcoli8 •
Limba română nu era admisă nici în şcolile medii şi superioare
existente: gimnaziul din Cernăuţi (1808), Institutul de studii teologice
ortodoxo-orientale înfiinţat în anul 18279 •
Din această perioadă datează şi începutul rutenizării
învăţământului primar. Ca urmare a colonizării unor teritorii bucovinene
şi a politicii duse de administraţia străină în scopul deznaţionalizării
românilor, se înfiinţează o serie de şcoli rutene, depinzând de numărul
celor româneşti: în 1865 existau 13 şcoli primare rutene, ajun� ând la 50
în 1875, în timp ce şcolile româneşti erau în număr de 13 1 • Această
34
situaţie va fi promovată şi de autorităţile habsburgice, corespunzând

întru-totul politicii antinaţionale.
Sub impulsul mişcărilor revoluţionar� de la 1 848, guvernul
austriac este nevoit să acorde o serie de impulsuri populaţiei româneşti
din Bucovina, concretizate în domeniul învăţământului prin: trecerea
administraţiei şcolare la Consistoriul ortodox, înfiinţarea de inspectorate
şcolare pe lângă fiecare protopopie 1 1 , permiţând astfel mărirea reţelei
şcolilor primare româneşti (de fapt în majoritatea satelor acestea nu
existau înainte de legea învăţământului din 1 869 1 2 ) .
Un eveniment important l-a constituit înfiinţarea Liceului ortodox
oriental în Suceava, cu clase paralele româneşti, în anul 1 860. Deşi a
fost aprobat ca fiind ortodox-oriental, limba română nu a fost introdusă
la predare decât în 1 88 1 , când este admisă şi prima clasă paralelă
românească 1 3 , aceasta sub pretextul lipsei profesorilor români, a
manualelor, dar şi a greutăţilor materiale ale elevilor, majoritatea
provenind din mediul sătesc.
Legea învăţământului din 1 869 prevedea trecerea învăţământului
public sub controlul statului, deci eliberarea de sub tutela bisericii.
lnvăţământul primar este unificat, iar autorităţile şcolare provinciale
decideau asupra limbii de predare folosite.
Sub impulsul luptei naţionale ce ia un avânt deosebit în a doua
jumătate a secolului al XIX-iea, aportul adus de o serie de personalităţi
bucovinene, grupate în jurul unei societăţi ce pr.omovau dezvoltarea culturii,
determină amplificarea retelei învătământului românesc de toate gradele.
Între anii 1 880-1 890 se înfiinţează 36 de şcoli primare1 4 , iar în situaţia
învăţământului mediu şi superior, înainte de 1 883, se prezenta astfel: la
Cernăuţi exfotau Şcoala reală superioară din 1 863, Şcoala normală
superioară din 1 870, Şcoala agronomică din 1 873, Şcoala industrială şi
comercială , Universitatea din 1 875; la Suceava Liceul ortodox-oriental din
1 860; la Rădăuţi în 1 872 ia naştere un liceu real15 .
După cum firma Iorgu Toma în monografia dedicată jubileului
societăţii din 1 908 "acest număr considerabil de şcoli mai înalte l-ar
putea seduce pe un necunoscător să creadă, că grija ocârmuirii pentru
dezvoltarea noastră culturală merită toată lauda şi că nemulţumirea
noastră n-a fost decât ingratitudine" 1 6 , realitatea fiind că toate aceste
şcoli în care germana era singura limbă acceptată, erau considerate
adevărate "institute de germanizare" 1 7 ale populaţiei româneşti. Deşi
majoritatea au fost înfiinţate la propunerea românilor, acestea nu
serveau scopurilor naţionale de a păstra spiritul românesc viu, în aceste
condiţii vitrege.
Intelectualitatea bucovineană va lupta pe calea memoriilor, petiţiilor
pentru crearea de şcoli româneşti, efortul lor fiind răsplătit prin aprobarea
claselor paralele în limba română, din anul 1 881 , la liceul din Suceava.
35
Violeta MARIANCIUC
În aceste condiţii vitrege, în anul 1883 va lua naştere Societatea

Şcoala Română la îndemnul unor inimoii români, profesorul Ştefan
Ştefu reac, consilierul T.V. Ştefanelli, ş.a., pentru promovarea cultu rii, a
elementului românesc în toate domeniile vieţii bucovinene.
ARHIVA SOCIETĂTII DE LA FONDUL MEMORIAL DOCUM ENTAR

SIMION FLOREA MARIAN
Arhiva societăţii a intrat în posesia Fondului memorial documentar

Simion Florea Marian prin donaţia profesorului nonagenar llarion
Berezniţchi. Acest fapt a constifuit o nouă posibilitate de aprofundare a
problematicii privind acest aspect al vieţii culturale româneşti din
Bucovina.
În perioada 1883-1918, documente prinse în arhivă cuprind pro
cesele-verbale ale şedinţelor Comitetului central şi ale adunărilor gene
rale. Iorgu Toma, în prefaţa monografiei sale, aminteşte că pentru peri
oada 8 februarie 1896 - 14 ianuarie 1899 şi 15 martie - 9 septembrie
1902 aceste procese-verbale lipsesc, până la noi însă pierzându-se
toate de la 8 februarie 1896 până la 9 septembrie 1902.
Alte documente sunt: Statutu l societăţii tipărit la Cernăuţi,
Rapoartele anuale pentru 1883/84, 1884/85, Raportul asupra activităţii
în perioada 4 octombrie 1913 - 31 decembrie 1919 tipărit la Tipografia
"Şcoala Română", Raportul din perioada invaziei ruseşti, o serie de
documente privind situaţia financiară a societăţii.
Studierea acestor documente, corelate cu celelalte informaţii
existente, ne permit să considerăm că Societatea Şcoala Română din
Suceava poate fi pusă alături, cu statut de egalitate, de celelalte socie
tăţi care au activat în Bucovina, remarcându-se importanţa sa deose
bită pe tărâmul promovării învăţământului românesc primar şi mediu,
prin susţinerea elevilor români fără posibilităţi materiale, prin formarea
de elemente româneşti, care să pătrundă în toate sectoarele vieţii
economice, politice, culturale, administrative.
În toată perioada activităţii sale, societatea, şi-a u rmat îndeaproa
pe scopurile propuse, de a ridica nivelul cultural al maselor, de a păstra
şi dezvolta limba şi cultura românească, de a forma intelectuali,
meseriaşi care să preia pârghiile vieţii economice, cultu rale în acest
străvechi teritoriu , pur românesc.
SCOPUL ÎNFIINTĂRII
' SOCIETĂTII
'
Din cele prezentate se poate deduce situaţia grea a învăţământului
românesc din Bucovina la sfârşitul secolului al XX-iea. Politica habsburgică
de introducere obligatorie a limbii germane în şcoli, ignorarea graiului
36
naţional al majorităţii populaţiei au dus la îndepărtarea românilor, mai ales a

celor de la sate, de cele ce-ar fi trebuit să fie principalele focare de cultură,
şcolile. Pe lângă aceste neajunsuri se adăugau şi numărul mic al şcolilor
primare, inexistenţa şcolilor pentru pregătirea cadrelor didactice româneşti
şi, nu în ultimul rând, greutăţile materiale ale românilor de a-şi întreţine copiii
la şcoli.
Activitatea u·nor adevărati români bucovineni, ce considerau că
I
"unica stavilă contra deznaţionalizării noastre este şcoala româneas-

că"1 8, a dus la înfiintarea Liceului ortodox-oriental în Suceava în anul
1860, iar din 1876 ' s-au aprobat memoriile depuse pentru crear9'i
claselor paralele româneşti, fapt pus în practică abia în anul 1881 19 .
Având ca model rezultatele pozitive obţinute de Societăţile
Deutscher Schulverein şi Matika Skolska ce promovau interesele ger
manilor şi cehilor in imperiu, Teodor V. Ştefanelli şi Ştefan Ştefu reac,
încă din perioada studiilor la Viena, hotărăsc să înfiinţeze o societate
românească care să menţină viu spiritul naţional.
Teodor V. Ştefanelli, citat de Iorgu Toma, precizează că:
" . . . aceasta a fost cauza şi îndemnul înfiinţării Societăţii Şcoala Română,
cu scopul de a aduna elevii inteligenţi de pe la sate, de a-i ajuta şi de a
i susţine la şcoală, de a-i pregăti pentru examenele de primire în şcolile
secundare, de a-i priveghea în şcoală şi în afară de şcoală, de a lăţi
astfel cultura în masele mari ale poporului şi de a forma un material bun
şi rodnic pentru toate pătu rile din viaţa publică"20. lată exprimat în
câteva cuvinte scopul pentru care la 2/"l4 septembrie 1883 are loc
şedinţa generală de constituire a societăţii când cei cincizeci de partici
panţi au devenit membri activi.
Bineînţeles că, guvernul a încercat să �ădărnicească această
acţiune, tărăgănând aprobarea statutelor ce au fost prezentate încă din
anul 1882, pretextând necesitatea modificării unor articole cum ar fi
înfiinţarea de filiale fără consimţământul autorităţilor (deşi statutele erau
alcătuite după modelul societăţilor germană şi cehă sus amintite). Dar
intelectualii bucovineni, mai ales Ştefanelli şi Ştefureac care considerau
filialele ca un mijloc foarte i111portant pentru lărgirea activităţii în toată
provincia, nu au renunţat la respectarea articolelor, guvernul fiind nevoit
să aprobe prin actul de la 24 august 1883, naşterea Societăţii Şcoala
Română.
STATUTU L SOCIETĂTII
Un document important aflat în arhivă îl constituie statutul

societăţii, tipărit în anul 1883 la Tipografia arhiepiscopală din Cernăuţi.
Principalele articole se referă la scopul so_cietăţii şi mijloacele de
realizare a acestuia, drepturile şi îndatoririle membrilor, administrarea şi
Violeta MARIANCIUC
modul de organizare, precum şi o serie de prevederi ce reglementează

posibilitatea înfiintării şi activitatea filialelor.
În primul a'rticol este precizat clar scopul pentru care a luat
naştere Şcoala Română "... de a lucra pentru înaintarea învăţământului
la poporăţiunea românească din Bucovina"2 1 principalele căi pentru
înfăptuirea acestui obiectiv fiind: sprijinirea înfiinţării şcolilor primare şi
secundare; ajutoare, premii acordate elevilor silitori dar fără mijloace
materiale, editarea de manuale necesare, înfiintarea unor biblioteci care
să stea la dispoziţia elevilor22 . Pentru înfăptuir�a acestor prevederi era
însă necesară o bază materială, statutul preconizând realizarea
acesteia din taxele membrilor, din donaţii, organizarea unor colecte,
tombole, activităţi cultural-artistice, ale căror fonduri să contribuie la
atingerea scopului principal al societăţii.
Astfel că, având în vedere aceste mijloace modeste, începutul
activităţii Şcolii Române va întâmpina o serie de greutăţi, dar cu atât va
fi mai mare meritul pe care societatea îl va avea în promovarea
învăţământului românesc, prin învingerea piedicilor, prin acţiunile sale
de a câştiga noi membri interesaţi în dezvoltarea culturală a poporului
român. Datorită posibilităţilor materiale reduse, în primii ani societatea
îşi va concentra activitatea asupra secţiilor române de la liceul din
Suceava "făcând din ele un focar de cultură naţională, Siajul
Bucovinei"23 .
Treptat, odată cu creştere interesului românilor faţă de scopurile
promovate, acţiunile se vor extinde asupra tuturor problemelor de ordin
cultural.
Membru al societăţii putea deveni orice persoană civilă, societate,
comună având obligaţia de a plăti anticipat taxa de cel puţin 1 florin,
sau, pentru a deveni membru pe viaţă, 1O florini (20 coroane) 24 •
Principala îndatorire a membrilor (societăţile fiind reprezentate prin
delegaţi) era de "a sprijini moral şi material scopurile societăţii"25 .
Fiecare membru avea dreptul de a lua parte la şedinţe, de a face
propuneri având posibilitatea de a alege şi de a fi ales, luând act de
toate hotărârile adoptate.
Forul suprem de conducere al societătii îl constituia Adunarea
generală anuală, în cazuri deosebite p'utând fi convocată Adunarea
generală extraordinară. Statutul tipărit în anul 1883 prevedea ca
acestea să se ţină în Suceava, dar, în Adunarea generală din 1
noiembrie 1887, a intervenit o modificare: posibilitatea convocării
· adunărilor şi în alte localităţi urbane sau rurale, tocmai pentru a trezi
interesul faţă de scopurile societăţii, de a câştiga noi membri, pentru
extinderea activitătii sale în toată Bucovina.
În cadrul Ad�nării generale, Comitetul era obligat să prezinte un
raport care să oblige principalele înfăptuiri din anul precedent, se
38
Societatea "Şcoala Română" în perioada 1883- 1918
analizau eventu alele propuneri făcu te de membrii societăţii, se alegea

Consi liu l de control ( cu sarcina de a menţine o balanţă echili brată între
venitu ri şi cheltu ieli) şi Ju riu l ce se ocu pa cu rezolvarea di ferendelor
ivite, având pu tere de decizie definitivă. O rganul su prem administrativ
era Comitetu l central format din doisprezece membri: preşedintele, doi
vicepreşedinţi, doi secretari, casieru l, controloru l ( ce verifica activitatea
casi eru lu i), bibliotecaru l ( fu ncţie introdu să după ce· propu nerea lu i T. V .
Ş tefanelli d e a se constitu i o " bibliotecă pentru tineret"26 a fost pu să în
aplicare) a căru i activitate începe du pă aprobarea modificării statu tul u i
în cadru l Adu nării generale di n 1 7/29 septembrie 1 88427 şi patru
membri fără funcţie.
Ş edinţele Comi tetu lu i central nu erau reglementate, acestea
ţi nându -se du pă necesităţile ivite.
Din analiza procesel or-verbale cu prinse în arhivă dedu cem că
cel e mai pu ţi ne şedinţe au fost în anu l 1 889 - patru , o activitate
intensă, dovedită de cele dou ăzeci şi cinci de procese-verbale,
desfăşu rându -se în anu l 1 908 cu prilej u l organizării ju bileu lu i societăţii.
S tatu tu l cu prinde o serie de articole ce reglementează înfiinţarea,
condu cerea, dreptu ril e şi îndatoririle fili alelor, rezu ltând importanţa
deosebită ce se acordă acestei forme de răspândire a cu ltu rii, în speci al
dezvoltarea învăţământu lu i, în cadru l maselor largi ale popu la ţi ei
româneşti, "de a propaga interesu l pentru scopu rile soci etăţi i"� 8 •
Filialele se pu teau înfiinţa acol o u nde existau cel pu ţin cincisprezece
m embri , condu cerea având-o prezi diu l ales anu al, format di n minimu m
trei membri: preşedi nte, secretar, casier ( pentru fil ialele cu mai mu lti
membri prezidiu l pu tea avea şase persoane29 ) . Îndatoririle acestora.
erau de a spri jini "elevii sărmani de la gimnaziile româneşti şi de la
şcolile primare"30 , de a prezenta dări de seamă de dou ă ori pe an. În
Adu narea generală din 29 septembrie 1 884 se adau gă textu lu i ini ţial al
statu tu lu i precizarea că aju toru l trebu ie exti ns asu pra elevilor de la alte
şcoli31 , ( cu m ar fi cele profesionale} , lărgindu -se astfel aria de activitate
atât a filialelor cât şi a secţiei centrale di n Su ceava. O nou ă completare
este aprobată la 1 noi embrie 1 887 referindu -se la posibilitatea societăţii
de a dizolva acele filiale ce nu -şi respectă îndatori rile32 .
Analizând docu mentel e existente pu tem preciza că acţiu nile
întreprinse de Ş coala Română pentru înfi inţarea de filiale a dat roade
bu ne doar în primii ani , greu tăţile ivite determinând renu nţarea
definitivă, în anu l 1 894 la această prevedere. Dacă în anii 1 883-1 884
au lu at naştere şapte filiale - la Vama, Cîmpu lu ng, Rădău ţi, Costîna,
Crasna, Pu tna, V atra Dornei, - du pă zece ani exi stau · nou ă, aju ngând
ca în 1 908 să nu mai fu ncţi oneze decât patru . De altfel şi în Raportul
din anii 1 833/1 884 şi 1 884/1 885 ( docu ment tipărit, aflat în arhivă) se
artă că în comparaţie cu alte societăţi ca Deu tscher S chu lverein sau
39
VioletaMARIANCIUC
Matika Skolska, situaţia Şcolii Române era dificilă. În anul 1883

societatea germană avea şapte sute douăsprezece filiale, iar în anul
1885, nouă sute cincizeci şi şapte, în timp ce Matika Skolska n umăra
peste cincisprezece mii de membri, acestea fiind sugestive comparân
du-le cu cei patru sute patruzeci şi nouă de membri din anul 1885 ai
Şcolii Române33 . Bineînţeles că trebuie avută în vedere situaţia
materială privilegiată a cehilor şi germanilor, ca şi cea culturală, repre
zentată prin şcoli în limbile naţionale, societăţi etc.
Privind însă obiectiv documentele existente vom încerca să
demonstrăm că Şcoala Română îşi va îndrepta atenţia şi spre alte
domenii, rezultatele fiind cu mult peste modestele speranţe de început
ale inimoşilor fondatori.
Analizând principalele prevederi ale statutului34 putem aprecia ca
o concluzie, bazele moderne ale organizării societăţii, în care fiecare
membru putea contribui la o mai rodnică activitate în folosul
învăţământului. Sigur că articolele erau alcătuite într-o formă modernă
conformă situatiei în care se afla Bucovina, de provincie sub stăpânirea
austriacă. În ci�da acestui fapt, realizările obţinute dovedesc larga arie
a preocupărilor Şcolii Române în orice problemă culturală ce privea
populaţia românească.
MEMBRII SOCIETĂTII
Ştefan Ştefureac, unul dintre întemeietorii societăţii, arăta în
raportul prezentat la Adunarea generală din 1 noiembrie 1887 că situa
tia cultu rală a românilor din Bucovina era din cele mai dificile, din două
�ute mii de locuitori doar trei mii ştiau carte35 , datorită condiţiilor vitrege
în care se afla populaţia sub ocupaţia străină. Această situaţie se va
reflecta negativ şi în numărul mic de membri care în anul 1885 era de
patru sute patruzeci şi nouă, în 1887 - patru sute cincizeci, ultimele
date fiind din 1911, când existau o sută de membri cu cotizaţie de peste
20 coroane şi o sută optzeci şi şase de membri cu cotizaţie anuală36 .
Bineînţeles că rolul principal în întreaga activitate îl va avea
intelectualitatea românească (profesori, învăţători, preoţi) , dar trebuie
de remarcat şi interesul manifestat de alte clase şi categorii sociale ·
pentru înfăptuirea scopu rilor societăţii. Din păcate date referitoare la
componenţa socială nu avem decât în raportul tipărit în 1885, care
precizează că din cei 449 membri, 170 erau ţărani, 117 preoţi şi
funcţionari, 49 profesori şi învăţători, 25 negustori, 19 studenţi, un
avocat, un medic şi doar 8 boieri (din care doar trei erau români) 37 .
Şcoala Română a adunat în jurul ei o serie de personalităţi
marcante ale vieţii cultu rale din întreaga Bucovină, amintindu-i aici doar
pe T. V. Ştefanelli, judecător, S. FI. Marian, Constantin Cosovici, Vasile
40
Bumbac, Lazăr Vicol, G. Tofan, profesori la liceul din Suceava, toţi

făcând parte şi din conducerea societăţii.
Pe lângă aceştia au contribuit prin donaţii de cărţi, bani, publica
rea unor articole de popularizare în presa vremii sau prin participarea
directă la festivităţile organizate, intelectuali din toate teritoriile româ
neşti: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Gh.
Lahovary, secretar al Societăţii de geografie.
Colaborarea cu alte societăţi bucovinene ( unele devenind mem
bre ale Şcolii Române cum ar fi "Junimea" din Cernăuţi38 ) mai ales prin
organizarea de activităţi cultural-artistice pentru strângerea de fond uri,
a permis realizarea unui front comun pus în slujba promovării culturii
româneşti. Amintim în acest sens Societatea Concordia din Cernăuţi,
Societatea doamnelor române din Bucovina, Societatea plugarilor
români din Stroieşti.
Revenind la membrii activi, participanţi direcţi la înfăptuirea sco
pu rilor propuse de "înaintare a elementului naţional"39 trebuie să
recunoaştem că numărul lor a fost destul de mic comparativ cu numărul
populaţiei româneşti. Dar cu atât sunt mai mari meritele Societăţii
Române care a reuşit să învingă acest neajuns precum şi greutăţile
făcute de autorităţi.
CONDUCEREA SOCI ETĂTII
Comitetul central, organul administrativ suprem format din

doisprezece membri era ales din trei în trei ani. Excepţie a făcut
comitetul ales în anul 1905 a cărui activitate s-a desfăşu rat până în
1 907, la 1 ianuarie 1908 fiind ales altul cu ocazia jubileului a douăzeci
şi cinci de ani, cu scopul de a organiza sărbătoarea acestui important
eveniment, funcţionând doar până în decembrie 1908. (În introducere
am precizat că arhiva nu dispune de documente pentru perioada
februarie 1896 - septembrie 1902. Totuşi Iorgu Toma în monografia sa
prezintă şi componenţa comitetelor din acest interval cu schimbările
su rvenite pe parcursul timpului). Din arhivă putem deduce că noua
conducere aleasă în decembrie 1908 s-a menţinut până în 191040 (şi nu
până în anul 1911 cum ar fi fost firesc conform statutului), dar din
păcate nu ne putem pronunţa asupra motivelor întrucât procesele
verbale nu argumentează această hotărâre.
De asemeni după alegerile în Adunarea generală din 6 octombrie
1913, date concludente asupra membrilor comitetului central nu mai
există. De altfel izbucnirea primului război mondial a determinat un
regres al activităţii societăţii, dar nicidecum o stagnare totală după cum
demonstrează raportul tipărit asupra întregii perioade octombrie 1913 -
decembrie 1919.
41
Violeta MARIANCIUC
Analizând componenţa celor trei organe de conducere principale

(comitetul central, consiliul de control, juriul) putem preciza că şi din
acest punct de vedere Şcoala Română, între 1883 şi 1918, a cunoscut
două perioade distincte: 1883-1913 şi 1914-1918.
ln prima perioadă de la înfiinţare şi până la izbucnirea războiului,
societatea şi-a concentrat activitatea pentru îndeplinirea scopurilor
propuse, pentru înaintarea învăţământului românesc. Aceasta s-a
înfăptuit şi prin menţinerea între 1883-1913 a unei conduceri unitare, a
unui nucleu de intelectuali români care în ciuda greutăţilor ivite vor face
din Şcoala Română o promotoare a culturii naţionale.
Centralizând datele existente precizăm în continuare referiri doar
la câteva personalităţi bucovinene.
Simion Florea Marian pe lângă realizările importante pe care le-a
avut în domeniul etnografiei, recunoscute pe plan naţional, a desfăşurat
o bogată activitate în folosul promovării culturii româneşti în Bucovina.
A fost unul din întemeietorii Revistei Politice din Suceava, a contribuit la
înfiinţarea Societăţii sucevene Clubul Român. S-a alăturat de la început
lui T. V. Ştefanelli şi Ştefan Ştefureac, ideilor nobile de a pune bazele
Şcolii Române, activând în conducerea societăţii până în anul 1907,
când s-a stins din viaţă, (datorită unor neînţelegeri demisionează din
comitet, dar pentru scurt timp între 1904-1905) 41 . La 30 decembrie
1883 devine secretar al Bibliotecii de petrecere, învăţătură pentru tine
retul român42 , în folosul acesteia donând exemplare din cărţile publi
cate: "Poezii populare", "Cromatica poporului român", "Tradiţiuni popu
lare" etc. A fost preşedinte al societăţii în perioada 1905-1907.
Ştefan Ştefureac, în urma studiilor la Facultatea de filologie şi
filozofie din Viena, este numit profesor la Liceul o rtodox-oriental din
Suceava. Este unul din fondatorii Şcolii Române, căreia i se va consa
cra toată perioada din 1883 şi până la moartea sa în 1893. Între anii
1883-1889 a fost preşedinte al societăţii, iar în semn de preţuire a
întregii sale activităţi va fi întemeiată Fundaţia Ştefan Ştefureac.
Constantin Cosovici şi-a adus o importantă contribuţie atât ca
profesor de matematică şi fizică, cât şi animator al vieţii culturale buco
vinene. După absolvirea studiilor la Viena în 1881, este numit profesor
la Liceul ortodox-oriental, din 1908 fiind directorul acestuia. Un rol
important l-a avut în realizarea unor manuale de matematică şi fizică
publicate în limba română, contribuind astfel la promovarea scopurilor
Şcolii Române, unde a activat de la înfiinţare până în anul 1905, fiind
preşedinte între 1901-190543 •
În continuare vom aminti doar pe: dr. Animpodist Daşchevici
profesor, membru în conducerea societătii între anii 1883-1908; Vasile
Bumbac a cărui activitate în folosul Şcolii Române s-a desfăşurat între
anii 1883 şi 1905; Lazăr Vicol, profesor, aflat în conducere până în
1 Ă93, când este transferat la Cernăuţi.
42
Bineînţeles că toţi cei amintiţi sunt doar câţiva dintre cei care şi-au
dedicat o mare parte din viaţă promovării culturii naţionale.
Pentru cea de-a doua perioadă distinctă, între anii 1914-1918
datele referitoare la conducerea societăţii lipsesc. Că acesta şi-a
continuat totuşi activitatea, în ciuda condiţiilor vitrege, o dovedesc
procesele-verbale ale celor trei şedinţe din anii 1914, între anii 1915-
1917 ţinându-se doar câte una pe an. Procesele-verbale din anul 1918
poartă denumirea de "convorbiri confidenţiale", faRt lesne de explicat
având în vedere pregătirea importantului eveniment ce se profila atât în
inimile cât şi în faptele tuturor românilor, Marea Unire.
PRIVI R E GENERALĂ ASUPRA ACTIVITĂTII SOCIETĂTII I I
Raportul publicat în anul 1919, ce face analiza activităţii între 4

octombrie 1913 şi 31 decembrie 1919, precizează că până în anul 1914
scopul societăţii s-a concentrat asupra: întreţinerii şi lărgirii internatului
(înfiinţat în anul 1906); lupta împotriva tendinţelor de germanizare şi
slavizare a învăţământului; sprijinirea elevilor români pentru terminarea
studiilor; elaborarea de manuale; organizarea şi dezvoltarea activităţii
librăriei şi tipografiei Şcolii Române. După 1914 s-a desfăşurat o
intensă "activitate patriotică (în ciuda bănuielilor autoritătilor şi mai ales
a temutului colonel Fischer ) de colaborare cu România"4,4.
Activitatea între 1883-1913 s-a îndreptat în mai multe direcţii, în
principal pentru dezvoltarea învăţământului românesc de toate gradele,
iar pe planul al doilea (dar nu mai puţin important) Şcoala Română s-a
ocupat de orice problemă de ordin cultural (promovarea limbii naţionale,
întreţinerea legăturilor cu alte societăţi din toate teritoriile româneşti).
Pentru dezvoltarea învăţământului, în primii ani de activitate
datorită fondurilor reduse, Şcoala Română acordă doar ajutoare în bani
şi rechizite în special elevilor români ai liceului din Suceava. Dar
numărul acestora fiind destul de mic, societatea publică în presa vremii
o serie de apeluri către învăţătorii, preoţii de la sate pentru "luminarea
populaţiei în privinţa claselor paralele a gimnaziului din Suceava"45 . Din
fondurile existente se promite acordarea unor premii acelor învăţători
care se vor ocupa de pregătirea elevilor pentru examenele de intrare în
liceu 46 , această acţiune prelungindu-se până la deschiderea cursului
pregătitor în Suc·eava, în anul 1895.
Odată cu creşterea posibilităţilor materiale ale societăţii (şi după
modificarea statutului ce prevedea susţinerea elevilor români de la orice
şcoală) ajutorul Şcolii Române se îndreaptă şi asupra altor categorii de
elevi sau studenţi, care să se întoarcă după studii şi să promoveze
dezvoltarea culturală a românilor. Vor beneficia de acesta elevii de la
şcolile de împletit coşărci din Storojineţ, şcoala de muzică din Sucea.va,
43
Violeta MARIANCIUC
precum şi studenţii de la facultăţile din Cernăuţi, Viena, l nnsbruck, u nii

devenind personalităţi de seamă ale vieţii bucovinene: Leonida
Bodnărescu, Arhip Roşca pictor, G. Tofan, Ilie E. Torouţiu, Nicolae
Grămadă47 , amintind aici doar câţiva din cei care, datorită Şcolii
Române vor putea să-şi termine studiile.
Tot în sensul promovării învăţământului, T. V. Ştefanelli propune,
în anul 1883, înfiinţarea unei biblioteci care să cuprindă pe lângă
manualele româneşti (în majoritate realizate de membri ai societăţii şi
care vor avea un rol important în promovarea limbii române, constituind
şi adevărate documente de epocă) şi cărţi de beletristică, ştiinţifice,
traduceri, care să lărgească orizontul cultural al românilor. Astfel,
"Revista Politică", la publicarea primei traduceri româneşti, redactată de
societate şi datorată lui T. V. Ştefanelli, broşura Loango de Fr.
Hoffman, face elogiul acestei iniţiative48 . Dintre realizatorii de man uale
româneşti vom aminti pe: dr. Samuil lsopescu, profesor de istorie
geografie, Ştefan Ştefureac, Gherasim Buliga, profesor la liceul din
Suceava apoi la Cernăuţi, dr. Eusebie Popovici, profesor.
O altă orientare a activităţii a fost promovarea învăţământului
primar, prin subvenţionarea înfiinţării de noi şcoli săteşti la Hatna,
deschisă în 1907, sau şcolile primare din Suceava, una pentru băieţi cu
clase paralele şi una pentru fete de trei clase, ambele inaugurate în
190649 .
Poate una din cele mai importante realizări ale Şcolii Române, în
u rma propunerii profesorului Gherasim Buliga50 , a fost înfiinţarea
internatului de băieţi putând fi pusă în practică după ce preotul Vasile
Cocîrlă donează 20.000 florini (40.000 coroane) 5 1 tocmai în acest scop.
Societatea, pentru a elogia acest act de nobleţe sufletească şi pentru a
face cunoscută întregii Bucovine fapta preotului din Ruşii Moldoviţei,
editează pe cheltuiala sa un număr festiv al "Gazetei Bucovinei"52 ,
internatul purtând numele binefăcătorului său. Din motive obiective, de
ordin material în primul rând, deschiderea internatului se face abia în
anul 1906, când au fost primiţi din şaizeci doar douăzeci şi nouă de
elevi53 , director fiind numit Severin Procopovici, profesor, iar medic
Aurel Grigorovici54 .
Hotărârea Şcolii Române de a cumpăra o librărie şi o tipografie,
urmărea îndeplinirea cu ajutorul acestora, a unui triplu scop: realizare.a
unor fonduri pentru întreţinerea internatului, formarea de tipografi, librari
români şi poate cel mai important scop propagarea limbii şi literatu rii
naţionale55 . G. Tofan remarcă importanţa acestei iniţiative, subliniind că
este prima librărie românească din imperiu şi a doua tipografie pusă în
slujba promovării culturii56 .
Astfel s-au tipărit manuale pentru învăţământul de toate gradele,
iar activitatea de editare a cărţilor în limba română a determinat
44
strângerea legăturilor cu o serie de personalităţi atât din Bucovina cât şi

din celelalte teritorii. De la această tipografie se aproviziona şi catedra
de limbă şi literatură română de la Universitatea din Cernăuţi, titular
fiind Sextil Puşcariu57 •
O direcţie importantă a activităţii între 1883-1913 a fost şi alcătui
rea unui front comun pentru promovarea culturii naţionale, împreună cu
celelalte societăţi bucovinene.
Activitatea desfăşurată între anii 1914-1918 se caracterizează în
principal prin promovarea ideilor de unitate naţională, printr-o intensă
activitate patriotică. Astfel raportul tipărit î� anul 1919 precizează
direcţiile de activitate; ajutorarea răniţilor din război, transformarea
internatului în spital, se constituie un comitet de ajutor, se strâng
contribuţii, ofrande din partea populaţiei. Se hotărăşte înfiinţarea unui
orfelinat în colaborare cu Societatea pentru cultură şi literatură din
Cernăuţi58 , în anul 1919. Arhiva cuprinde, pentru această perioadă şi
documente referitore la evaluarea pagubelor cauzate de pătrunderea
soldaţilor ruşi între 191 6-1918.
Aşa cum am amintit, privirile românilor în această perioadă se vor
îndrepta tot mai insistent către România, pentru înfăptuirea visului de
veacuri, Unirea Cea Mare.
ACTIVITATEA SOCIETĂTII
' ÎN DOMENIUL ÎNVĂTĂMÂNTULUI
'
Sintetizând scopul Societăţii în domeniul învăţământului, I. G.
Sbiera nota în 1885: "Comitetul ştie că nu se poate mântui şi îmbunătăţi
existenţa naţională şi individuală fără ştiinţă şi s-a propus de aceea să-l
înveţe pe popor carte prin societatea noastră"59 , iar pentru realizarea
acestui deziderat se vor concentra toate eforturile Şcolii Române.
Principalele direcţii de acţiune vor fi: întemeierea de noi şcoli mai ales
în domeniul învăţământului primar, acordarea de ajutoare elevilor săr
mani, înfiintarea internatului de băieti, elaborarea de manuale în limba
română, crearea de biblioteci.
În anul 1911 ia naştere o şcoală particulară la Măriţei60 şi, încă din
anul 1 883, Constantin Morariu a donat societăţii o traducere tipărită
după Goethe, iar veniturile obţinute să fie folosite pentru înfiinţarea unei
şcoli de fete în Bucovina, constituindu-se astfel Fondul Negruţiu
Morariu şi prin participarea editorului cu o importantă sumă (400 coroa
ne vor fi trecute în fondul Societătii pentru cultură şi literatură din
Cernăuţi pentru internatul de băieţi6' ) . Această activitate depindea în
primul rând de bunăvoinţa autorităţilor, astfel că posibilităţile de acţiune
ale societăţii erau mult reduse. Iar dacă în privinţa înfiinţării de noi şcoli
se iveau piedici, Şcoala Română se va îndrepta spre promovarea şi
dezvoltarea învăţământului în şcolile existente. Atenţia cea mai mare a
45
Violeta MARIANCIUC
fost acordată Liceului ortodox-oriental din Suceava. Datorită ajutoarelor

materiale distribuite elevilor români de la gimnaziu, numărul acestora a
crescut de la nouăzeci şi trei în anul şcolar 1 883/1 884, la două sute
douăzeci şi unu în 1895/1896, pentru ca în 1908/1 909 numărul lor să
fie patru sute optzeci şi doi62 , sumele acordate de societate ca ajutoare
ridicându-se de la 500 coroane la 2000 coroane anual, în funcţie de
posibilitătile existente.
În �nul 1 905, comitetul societăţii hotărăşte, în spiritul aceloraşi
nobile scopuri, înfiinţarea unei "mese studenţeşti" gratuite pentru elevii
sărmani gimnaziali, fondurile provenind din organizarea unor activităţi
culturale realizate cu sprijinul Societăţii "Junimea" din Cernăuţi, a
trupelor de teatru din România conduse de A. Bobescu şi a Societăţii
academice "Bucovina"63 . Până în anul 1 906 mijloacele materiale oferite
drept ajutor pentru liceul sucevean s-au ridicat la 1 8.100 coroane64 , iar
între 1910-1913 la 7.ooo· coroane65 .
Pe lângă stimularea activităţii învăţătorilor de la sate, prin
acordarea de premii, Comitetul central va acţiona şi pentru formarea de
noi cadre didactice. O serie de elevi silitori vor beneficia de ajutoare
materiale pentru a putea urma Şcoala normală din Cernăuţi. Între anii
1884-1 895 (când filiala din Cernăuţi preia această sarcină) societatea a
cheltuit numai pentru aceştia 1O.OOO coroane66 . Vor mai beneficia de
sprijin Şcoala reală agronomică din Suceava, Şcoala de prelucrarea
lemnului din Câmpulung (prima şcoală profesională din Bucovina). La
Adunarea generală din 1 noiembrie 1892 se acordă ajutoare la şase
elevi ce frecventează Şcoala de muzică din Suceava.
O serie se studenţi ca Petru Leahu, ce studia medicina la
lnnsbruck, Aurel lgnătescu de la Academia Comercială din Viena, vor
primi sume anuale de la Şcoala Română pentru a-şi termina studiile.
Numai pentru studenţii facultăţilor de filozofie din Cernăuţi şi Viena s
au cheltuit până în anul 1 906, 1 1.000 coroane67 .
Una din cele mai importante realizări în domeniul învăţământului
a fost înfiintarea
' Internatului de băieti' din Suceava. Având în vedere
numărul destul de mic al şcolilor medii, imposibilitatea populaţiei de la-
sate de a-şi întreţine copiii la studii, această acţiune a Şcolii Române a
fost binevenită, înlesnind accesul la cultură a elevilor din diferite zone
ale Bucovinei. La deschiderea festivă din 1 noiembrie 1906, Simion
Florea Marian afirma " ... un internat în Suceava, vechea capitală a
Moldovei, în care se află un liceu cu paralele româneşti, care sunt în
timpul de faţă cercetate aproape de patru sute de elevi români, a fost şi
este de neapărată trebuinţă"68.
Pentru buna funcţionare a internatului a fost elaborat, la 23
octombrie 1906, un regulament ce cuprindea condiţiile de primire,
îndatoririle şi drepturile elevilor. Scopul acestuia era de "a oferi elevilor
46
locuinţă şi masă, instrucţiune şi supraveghere"69, se primeau numai

băieţi, iar în cazul unei conduite nedemne puteau fi eliminaţi. Conduce
rea era asigurată de director, administrator, iar inspectorul internatului
controla întreaga activitate, prezentând raporturi Comitetului centtal al
societăţii.
Am amintit că, în 1906, au fost primiţi douăzeci şi nouă de elevi,
iar an de an Şcoala Română a căutat să mărească capacitatea
internatului şi să obţină noi fonduri pentru întreţinerea acestuia, calcu
lându-se că pentru patruzeci de elevi sunt necesare 1O.OOO coroane.
Astfel, datorită eforturilor depuse de societate, în anul şcolar 1909/191O
au fost primiţi cincizeci şi doi de elevi, din care treisprezece gratuit, iar
în luna noiembrie au mai fost admişi douăzeci şi trei, deci un total de
şaptezeci şi cinci elevi, din care nouăsprezece gratuit. În procesul
verbal al şedinţei din 28 august 1913 sunt trecute listele cu cei şaizeci
şi patru de elevi ai internatului, din care cincisprezece primiţi gratuit, iar
patruzeci şi opt cu taxe între 40 coroane şi 1O coroane. Din aceste date
prezentate, luând în considerare şi posibilităţile materiale ale societăţii,
putem deduce eforturile susţinute ale Şcolii Române de a crea condiţii
pentru cât mai mulţi elevi dornici să urmeze liceul, de a dobândi un cât
mai larg orizont cultural. Pentru aceasta societatea a publicat în presa
vremii o serie de apelu·ri către populaţie pentru obţinerea de noi fonduri,
aşa cum este cel din 1 martie 1913, în care se aminteşte "activitatea
necurmată" desfăşurată de Şcoala Română pentru "ca să oţelească şi
să sporească puterile trebuincioase (ale populaţiei - n.n.) în lupta grea
pentru existenţa naţională".
O altă piedică în calea dezvoltării învăţământului românesc din
Bucovina anexată, pe care societatea a căutat să o înlăture, a fost cea
a lipsei manualelor didactice în limba română. Şcoala Română a sesi
zat atitudinea autorităţilor de a folosi acest fapt ca un nou obstacol în
introducerea limbii majorităţii populaţiei ca limbă de predare în şcoli.
Astfel că, încă de la începutul activităţii sale, va căuta să înlăture acest
neajuns. O serie de membri activi vor lua asupra lor această sarcină, de
a redacta sau de a traduce manuale pentru învăţământul primar şi
mediu, ce vor fi editate de societate, în ciuda atitudinii ostile a autori
tăţilor care vor tărăgăna aprobarea tipăririi lor. Între autorii prolifici ai
acestei acţiuni amintim pe Ştefan Ştefureac cu manuale ce citire pentru
gimnaziu, Constantin Cosovici, manuale de geometrie, aritmetică, fizică
pentru licee, dr. Samoil lsopescu cu manuale de geografie şi istorie, dr.
Eusebie Popovici cu manuale de latină.
Pentru a înlesni accesul elevilor la manualele româneşti, imediat
după înfiinţarea sa, societatea hotărăşte inaugurarea Bibliotecii cărţilor
didactice, în special în folosul liceului din Suceava. Pe lângă manualele
editate de societate, biblioteca se va îmbogăţi şi prin donaţiile făcute fie
47
Violeta MARIANC/UC
de membri ai Şcolii Române, fie de foşti elevi ai liceului. Un rol impor

tant l-a avut biblioteca pentru promovarea limbii române în condiţiile
grele în care se afla Bucovina, când pericolul germanizării şi slavizării
era tot mai evident. O activitate lăudabilă a desfăşurat profesorul Lazăr
Vicol, bibliotecar al societătii între 1884-1898.
Am amintit că T.· V. Ştefaneili propune înfiinţarea unei noi biblio
teci care să cuprindă şi cărţi ştiinţifice, beletristice, reprezentative
pentru cultura naţională şi străină. Pe lângă traducerile realizate de
membrii societăţii, un rol important pentru îmbogăţirea fondului de cărţi
l-au avut donaţiile făcute de S. FI. Marian , S. Cobilanschi, Societatea
pentru cultură şi literatură din Cernăuţi, I. G. Sbiera şi de intelectuali
români din celelalte teritorii: D. Onciul, Teodor Bujor, s.a. Dacă în an ul
1891 biblioteca dispunea de 214 volume, 63 broşuri în 339 exemplare,
în anul 191O existau 1729 cărţi în cadrul bibliotecii didactice, 370 cărţi
ştiinţifice, "Biblioteca de petrecere şi învăţătură pentru tineretul român"
având în total 13.217 exemplare70 , fapt înlesnit şi de preluarea librăriei
şi tipografiei Otto Binder din Suceava de către Şcoala Română, în anul
1903, care se vor numi de acum Editura, tipografia şi librăria "Şcoala
Română".
Societatea a tipărit lucrări ale lui V. Alecsandri, Creangă, Vlahuţă,
Coşbuc ale unor edituri cu renume ca "Minerva", făcând cunoscute
operele scriitorilor români din toate teritoriile. În cadrul librăriei se aflau
colecţii ale periodicelor româneşti "Albina", "Convorbiri literare", "Viaţa
Românească", "Luceafărul", "Junimea literară", etc. Din conducerea
Editurii au făcut parte personalităţi ca: dr. Eusebie Popovici, dr. Dragoş
Bumbac, Iancu I. Nistor, G. Tofan, Severin Procopovici.
. ALTE PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂTII

� PENTRU PROMOVAREA
CULTURII ROMANEŞTI
În raportul publicat în 1919. se arată că "...şaisprezece ani de zile

ea (librăria n.n.) a fost un focar nestins de cultură naţională; ... ea a
răspândit gustul şi priceperea de carte românească nu numai la noi în
ţară, dar şi peste hotarele Carpaţilor. Când ungurii ţineau straşnic
închise frontierele pentru români ca nu cumva să se facă contrabandă
de scriere românească, multe sute de mii de cărţi româneşti, prin
mijlocirea librăriei Şcolii Române şi-au aflat, pe furiş, calea în ţara şi în
sufletul fraţilor din Transilvania"71 .
Pe lângă faptul că tipografia societăţii a contribuit la apărarea
limbii şi culturii românilor din imperiu contra tendinţelor de deznaţionali
zare, a întărit legăturile ce existau între toţi românii, indiferent de
graniţele artificiale interpuse de-a lungul istoriei, făcând posibilă unita
tea de gând şi faptă pentru realizarea Unirii din anul 1918.
48
Pentru lărgirea ariei sale de activitate ia naştere la 1 iulie 1908 o

filială a librăriei la Cernăuţi, facilitând astfel răspândirea unui număr
mult mai mare de cărţi ale literaturii române şi universale.
Un rol important îl vor avea legăturile Şcolii Române cu celelalte
societăţi, atât din Bucovina cât şi din alte teritorii româneşti, pentru
răspândirea culturii în rândul populaţiei, preconizându-se obţinerea de
noi mijloace materiale care să fie folosite pentru realizarea nobilelor
scopuri.
Iorgu Toma aminteşte în monografia sa că, la propunerea Şcolii
Române, la 26 iulie 1889, T. T. Burada, profesor la Conservatorul din
laşi, susţine un concert în faţa iubitorilor muzicii din Suceava72. Au mai
fost invitate Reuniunea de cântare Ciprian Porumbescu din Suceava
(înfiinţată în anul 1903), Corul mitropolitan din l aşi, condus de Gavril
Musicescu.
Erau organizate reprezentaţii teatrale în interpretarea teatrelor de
amatori din Bucovina, dar şi a trupelor reunite din România, cum ar fi
cea condusă de Agatha Bîrsescu.
Activităţile cultural-artistice cu tradiţie se desfăşurau cu ocazia
Sânzienelor, la care-şi dădeau concursul principalele societăţi din
Suceava: Şcoala Română, Societatea doamnelor române, Reuniunea
de cântare Ciprian Porumbescu, dar şi Societatea Armonia, Junimea
din Cernăuţi.
Astfel s-a încercat crearea unui cadru cultural, atât pentru păstra
rea tradiţiilor de veacuri ale românilor, cât şi pentru cultivarea gustului
populaţiei. Iar în toate aceste acţiuni Şcoala Română a deţinut un loc
important, membrii săi aflându-se totdeauna în frunte când era vorba de
orice problemă culturală ce privea poporul român, mai ales în domeniul
învăţământului.
Am încercat pe baza documentelor şi a puţinelor a rticole existente
să reconstituim activitatea desfăşurată de Societatea Şcoala Română
în perioada 1883-1 918.
Locul Societăţii Şcoala Română se află în primele rânduri, alături de
celelalte societăţi bucovinene, animate de dorinţa păstrării şi afirmării
spiritului naţional românesc, în condiţiile vitrege în care se afla teritoriu.
Realizările deosebite, cum ar fi înfiinţarea de şcoli primare tocmai
acolo unde se simţea acut nevoia acestora, la sate, acordarea de ajutoare
unui număr mare de elevi care astfel au putut urma şcoli secundare sau
superioare, elaborarea de manuale în limba română, atât de necesare, şi,
nu în ultimul rând, înfiinţarea internatului din Suceava, ne îndreptăţesc să
acordăm societăţii locul cuvenit. Şi cu atât mai mare îi este meritul având în
vedere posibilităţile materiale de care a dispus, lupta susţinută pentru
adunarea fondurilor de care avea nevoie. Şi toate aceste realizări doar în
decursul a treizeci şi cinci de ani!
49
Violeta MARIANC/UC
Un rol deosebit l-a avut şi Tipografia "Şcoala Română" (unde s-au

tipărit majoritatea manualelor şcolare) care a publicat şi răspândit prin
librăria societăţii, opere ale scriitorilor români din toate teritoriile, fiind
un adevărat focar de cultură românească. Tot în cadrul tipografiei s-au
promovat meseriaşi români, ştiut fiind faptul că şi pârghiile vieţii econo
mice erau tot în mâna străinilor.
Personalitătile bucovinene ce au activat în fruntea societătii au
constituit o bună 'garanţie pentru realizările obţinute. Aceştia şi-au 'adus
contribuţia la întreaga viaţă culturală românească.
Iorgu Toma şi Constantin Berariu, în anul 1892, pun bazele
"Încercărilor literare" din Cernăuţi. În 1904 apare "Junimea literară" sub
redacţia lui G. Tofan, la care colaborează S. FI. Marian, T. V. Ştefanelli,
Vasile Bumbac. Majoritatea membrilor Şcolii Române vor activa şi în
rândul altor societăti din Suceava sau Cernăuti.
O activitate rodnică, scopul principal fiin'd realizarea unităţii naţio
nale, se va desfăşura după 1914, când societatea era numită de autori
tăţile austriece "cuib de viespi veninoase"73 tocmai datorită propagandei
clandestine făcută în rândul tuturor românilor, de a acţiona pentru
reîntregirea naţională. O parte din membrii Şcolii Române vor trece în
România, iar cei rămaşi vor încerca să facă faţă prigoanei autorităţilor.
După 1918, "neîmpiedicată şi neîncătuşată de o stăpânire străină şi
vitregă, ea (societatea - n.n) va putea răspândi şi adânci lumina
cunoştinţei şi dragostei de carte de neam şi ţară până în păturile cele
mai largi ale poporului, ca acesta să se ridice a fi un reprezentant
vrednic de cultură şi civilizaţie latină"74 •
Note:
1 . Iorgu Toma, Şcoala Română. Societate culturală în Suceava, Suceava, 1908, p.7
şi dr. Aurel Morariu, Bucovina 1 774-1 91 4, Bucureşti, 1 915, p.53
2. Iorgu Toma, op. cit., p.7
3. dr. Raimond Kaindl, Geschichte der Bukovina, Cernăuţi, 1898, citat de I. V. Goraş,
Învăţământul românesc în ţinutul Sucevei 1 775-1 918, Suceava, 1975, p.58
4. Iorgu Toma, op.cit., p.10
5. I. V. Goraş, op. cit., p.38-39
6. Iorgu Toma, op.cit., p.12
7. I. V. Goraş, op. cit., p.58-59
9. Ibidem, p.14
1O. Ibidem, p.18
11. I. V. Goraş, op. cit., p.95
1 2. Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina 1 775-1 91 8,
Cernăuţi, 1 926, p.1 46
50
1 3. George Tofan, Istoricul Societăţii Şcoala Română din Suceava în Românii din
Bucovina. Privire asupra dezvoltării culturale şi economice 1775-1906.
Cernăuţi, 1 906
1 4. 1 . V. Goraş, op. cit., p.1 1 5
1 5. Iorgu Toma, op. cit., p.21
16. Ibidem
1 7. Ibidem, p.32
1 8. George Bogdan-Duică, Bucovina - Notiţe politice asupra situaţiei, Sibiu, 1 895,
p. 1 06
1 9. G. Tofan, op. cit., p.66
21 . Statutul Societăţii Şcoala Română, Tipografia arhiepiscopală Cernăuţi, 1 883
22. Ibidem
23. G. Tofan, Scrisori din Bucovina, 25 de ani de activitate culturală. Jubileul
Şcoalei Române (1 883-1908), Viaţa Românescă, 4/1 902
24. Statul societăţii Şcoala Română, Tipografia arhiepiscopală Cernăuţi, 1 883
25. Ibidem
26. Proces-verbal al şedinţei Comitetului central din 1 1 /23 nov. 1 883
27. Proces-verbal al şedinţei Comitetului central din 1 7/29 sept. 1 884
28. Statutul Societăţii Şcoala Română. Tipografia arhiepiscopală, Cernăuţi, 1 883
29. Ibidem
30. Iorgu Toma, op. cit., p. 83
31 . Proces-verbal al Adunării generale din 29 sept. 1 884
32. Proces-verbal al Adunării generale din 1 nov. 1 887
33. Raportul Societăţii Şcoala Română pe anii 1883/1 884 şi 1 884/1 885, Tipografia
arhiepiscopală, Cernăuţi, 1 885
34. Deşi I orgu îoma aminteşte în monografia sa de cele mai noi ediţii ale statutului
tipărite în anii 1 895 şi 1 903 (p.85), nu putem să ne referim decât la ediţia din 1 883
întrucât este singura care a ajuns până la noi.
35. "Revista politică", nr. 1 3, 1 887, p.3
36. Proces-verbal al Adunării generale din 29 oct. 1 91 1
37. Raportul Societăţii Şcoala Română pe anii 1 883/1 884 şi 1 884/1 885, Tipografia
arhiepiscopală, Cernăuţi
38. Ibidem
39. Proces-verbal al Adunării generale din 1 0/22 nov. 1 885
40. Proces-verbal al Adunării generale din 1 5 mai 1 91 O
41 . Iorgu Toma, op. cit., p . 1 44
42. Proces-verbal al şedinţei din 30 dec. 1 883
43. Iorgu Toma, op. cit., p . 1 69
44. Raportul asupra activităţii comitetului în perioada 4 oct. 1 91 3 - 31 dec. 1 91 9,
Tipografia "Şcoala Română", Suceava, 1 91 9
51
Violeta MARIANC/UC
45. Proces-verbal al şedinţei comitetului din 3/15 nov. 1 885

46. "Revista politică", nr.2, 1886, p.10
47. Eugen Dumitriu, op. cit., p.61
48. "Revista politică", nr.1, 1886, p.11
50. Proces-verbal al Adunării generale din 1 nov. 1891
51. Proces-verbal al şedinţei comitetului din 4 sept. 1 893
52. "Gazeta Bucovinei", an III, nr.74, 1 oct. 1893
54. Ibidem, p.100
55. Ibidem, p.104
56. G. Tofan, Istoricul Societăţii Şcoala Română din Suceava în Românii din
Bucovina. Privire asupra dezvoltării culturale şi economice, p.69
57. Statutul Societăţii Şcoala Română. Tipografia arhiepiscopală, Cernăuţi, 1883
58. Raportul asupra activităţii comitetului 4 oct. 191 3 - 31 dec. 1 919, Tipografia "Şcoala
Română", 191 9
59. I. G. Sbiera, în Proces-verbal a l Adunării generale din 10/12 nov. 1 885
60. Proces-verbal al Adunării generale din 22 oct. 1 911
61. Iorgu Toma, op. cit., p.11 3
62. G. Tofan, Scrisori din Bucovina 25 de ani de activitate culturală. Jubileul
Şcoalei Române (1883-1 908) în "Viaţa Românească", 4/1 902, nr.1 2, p.1 1 6
64. G. Tofan, op. cit., p.60
65. Proces-verbal al Adunării generale din 4 oct. 1 913
67. G. Tofan, op. cit., p.62
68. "Junimea literară", an IV, nr. 6-7/1 907, p.1 63
70. Proces-verbal al Adunării generale din 15 mai 1910
71 . Raport asupra activităţii comitetului în perioada 4 oct. 1 91 3 - 1 3 dec. 1919.,
Tipografia "Şcoala Română", 1 91 9
73. Raportul asupra activităţii comitetului în perioada 4 oct. 1 913 - 31 dec. 191 9,
Tipografia "Şcoala Română", 1919
74. Ibidem
52
ANEXA I
Manuale publicate de membrii societăţii
I. Lucrări originale:
1) Samoil lsopescu, Elemente de geografie comparativă, (cursul I) Cernăuţi, 1882

2) Samoil lsopescu, Manual de istorie universală, (partea I) Cernăuţi, 1886
3) Samoil lsopescu, Manual de geografie, (cursul I) Cernăuţi, 1887
4) Samoil lsope�cu, Manual de geografie, (cursul li) Cernăuţi, 1887
5) Samoil lsopescu, Manual de istorie universală, (partea li) Cernăuţi, 1891
6) Samoil lsopescu, Manual de istorie universală, (partea III) Cernăuţi, 1 892
7) Ştefan Ştefureac, Carte de cetire, voi. III, Suceava, 1 885
8) Ştefan Ştefureac, Carte de cetire, voi. III, Suceava, 1 886
9) Ştefan Ştefureac, Carte de cetire, voi. III, Suceava, 1890
10) Ştefan Ştefureac, Carte de cetire, voi. li, Suceava, 1 890
1 1 ) Gherasim Buliga, Carte de cetire germană, Cernăuţi, 1897
1 2) Gherasim Buliga, Carte de cetire germană, Cernăuţi, 1906
li. Traduceri:
1) Animpodist Deschievici:
a) Alois Pokorny, Zoologia ilustrată, Cernăuţi, 1885
2) Constantin Cosovici:
a) Franz cav de Mockznik, Învăţământul geometric intuitiv (partea I), Cernăuţi,
1 887
b) Franz cav de Mockznik, Învăţământul geomefric intuitiv (partea li), Cernăuţi,
1887
c) Franz cav de Mockznik, Manual de aritmetică, Cernăuţi, 1 882
d) lgnaz G. Wallentin, Elemente de fizică, Viena, 1 903
3) Constantin Procopovici:
a) Alois Pokorny, Mineraloglea ilustrată, Cernăuţi, 1 887
4) Dimitrie lsopescu:
a) Franz cav de Mockznik, Manual de aritmetică, Suceava, 1899
53
Violeta MARIANCIUC
Manuale apărute în editura Societăţii Şcoala Română
I. Lucrări originale:
1 ) Eusebie Popovici, Curs pregătitor pentru examenul de primire în gimnaziu in

limba română (partea I), Suceava, 1 896
2) Eusebie Popovici, Curs pregătitor pentru examenul de primire în gimnaziu in
limba română (partea l i), Suceava, 1 896
3) Lazăr Vicol, Vocabular şi comentar la biografiile lui C. Nepos (partea I),
Suceava, 1 898
4) Lazăr Vicol, Vocabular şi comentar la biografiile lui C. Nepos (partea li),
Suceava, 1 898
5) Severin procopovici, Vocabular şi comentar la Memorabilia Alexandri Magni,
Cernăuţi, 1 898
6) Gherasim Buliga, C. Julii Caesaris commentarii de bello gallico, (partea I)
Suceava, 1 899
7) Samuil lsopescu, Manual de istorie universală (partea I), Suceava, 1 899
8) Samuil lsopescu, Manual de istorie universală (partea li), Suceava, 1 900
9) Samuil lsopescu, Manual de istorie universală (partea III), Suceava, 1 901
1 0) Eusebie Popovici, C. Julii Caesaris commentarii de bello gallico (partea li),
Suceava, 1 900
1 1 ) Severin Procopovici, Comentar la T. Liviu, Suceava, 1 903
1 2) Eusebie Popovici, Comentar la Tit Liviu ab ubre condita, Suceava, 1 903
li. traduceri:
1 ) Lazăr Vicol:
a) K. Schmith, O. Gehlen, V. Thumser, Gramatica latină elementară, Suceava,
1 896
b) I. Hauler, Elementar latin, Suceava, 1 896
c) I. Hauler, Elementar latin, Suceava, 1 897
d) K. Schmith, O. Gehlen, V. Thumser, Sintaxa limbii latine, Cernăuţi, 1 897
2) Eusebie Popovici:
a) I. Hauler, Exerciţii ·pentru sintaxa latină, (partea I), Suceava, 1 896
b) I. Hauler, Exerciţii pentru sintaxa latină, (partea li), Suceava, 1 897
3) Constantin Procopovici:
a) Alois Pokorny, Botanica ilustrată, Suceava, 1 897
54
ANEXA li
Componenţa Comitetului Central al societăţii
1 883 - 1886
Preşedinte
Gh. Cav. De Popovici
Vicepreşedinte I Vicepreşedinte
Teodor V. Ştefanelli St. Ştefureac
Secretar I Secretar li
Constantin Scînteuţă dr. Amnipodist Daşchievici
Casier Controlor
Andrei Paşcan Simion FI. Marian
Biblio tecar
Lazăr Vicol
Membri fără funcţie specială:

Baronu l Ion Capri, N icolae Gallin, dr. Samoil lsopescu, Galac tion M leşn iţă, Ion Sandru
1 886 - 1 889
Preşedinte
Gh. Cav. De Popovici
Vicepreşedinte I Vicepreşedinte li
Teodor V . Ştefanelli St. Ştefureac
Anastasie Pridie Constantin Cosovici
Casier Con trolor

dr. Amnipodist Daşch ievici S imion FI. Marian
Biblio tecar
Lazăr Vicol

Dr. Matei Lupu, dr. Ion Lu tia, Andrei Paşcan, Ilie de Zopa
55
Violeta MARIANCIUC
1 889 - 1 892
Preşedinte
Dumitru cav. De Costin
Constantin Cosovici Emanuil Ciuntu leac
Dr. T. V. Tarnavschi Simion FI. Marian
Cas ier Controlor

dr. A. Daşchievic Anastasie Pridie
Bibliotecar
Lazăr Vicol

Dr. Ion Lutia, Andrei Paşcan, Ştefan Ştefureac, I lie de Zapa
1 892 - 1 895
Preşedinte
Vicepreşedin te I Vicepreşedinte li
C-tin . Cosovici E. Ciuntuleac
Dr. V. Tarnavshi Gherasim Bu liga
Casier Controlor
dr. A. Daşchievici V. Bumbac
Biblio tecar
Lazăr Vicol

S. FI. Marian, Andrei Paşcan, St. Ştefureac, Epam inonda Voronca
56
1 895 - 1 898
Preşedinte
Vicepreşed inte I Vicepreşed inte li

C-tin . Cosovici E. C iuntu leac
Dr. V. Tarnavsh i Gherasim Buliga
Casier Con trolor

dr. A. Daşchievici V . Bumbac
Bibliotecar
Lazăr Vicol

Dr. Ion Lutia, S . FI. Marian, A. Paşcan, Eusebie Popovici
1 898 - 1 901
Preşedinte
C-tin . Cosovici S . FI. Marian
E. Popovici Iancu cav. De Cuparencu
Casier Con trolor

Bibliotecar
Gh. Bu liga

Dr. I. Lutia, Andrei Paşcan, Ion Pohoaţă, Varteres cav. De Pruncul
57
Violeta MARIANC/UC
1 901 - 1 904
Preşedinte
C-tin. Cosovici
S. FI. Marian V. cav. De Pruncul
E. Popovici Severin Procopovici
Casier Controlor
Bibliotecar
Iancu cav. De Cuparencu

Ilie Dan, Andrei Paşcan, Mihai Sîrbu, Epaminonda Voronca
1 904 - 1 905
Preşedinte
C-tin Cosovici
Atanasie Pridie V. cav. De Pruncul
E. Popovici S. Procopovici
Casier Controlor
Bibliotecar
Gh. Mihuţă

Vasile Burduhos, Ilie Dan, M. Sîrbu, E. Voronca
58
Societatea "Şcoala Română" in perioada 1883-1918
1 905 - 1 908
Preşedinte
S. FI. Marian
S. Procopovici E. Voronca
Amfilofiu Turtureanu Vasile Buruhos
Casier Controlor
Iancu N istor Ion Hostiuc
Bibliotecar
Gh. Tofan

Eugen Borezat, Gh. M ihuţa, dr. Romul Reuţ, Amfilofiu Turcan
1 908 - 1 910
Preşedinte
lpolit Vorobchievici
Vicepreşed inte I Vicepreşed inte 1 1

S. Procopovici M . Sîrbu
Octavian Scarlat E . Popovici
Casier Controlor
Ioan Bileţch i Dim it rie Cărbune
Bibliotecar
Eugen Botezat

George cav. De lacubovici, N. Don isă, Orest Tarangul, Alecu Apreotesei
59
Violeta MARIANCIUC
1 91 0 - 1 91 3
Preşedinte
E. Popovici
G . M ihuţă Claudiu Ştefanelli
C- tin Lucaci O. Tarangul
Casier Con trolor

G. Palamarciuc N. Tarasevici
Biblio tecar
E. Botezat

G. Piersec, E. Tarnavschi, D. Cărbune, N. Donisă
de la 6 oct. 1913
Preşedinte
E. Popovici
Vicepreşedinte I Vicepreşed inte li

I. cav. De Cuparencu N. Tarasevici
D. Cărbune Ioan Avram
Casier Con trolor

E. lliuţ E. Tarnavschi
Bibliotecar
G. Heiniuc
60
Societatea "Şcoala Română" in perioada 1883-1918
BIBLIOGRAFIE
Documente:
Arhiva Societăţii Şcoala Română (Fondul memorial documentar S. FI. Marian)

Situaţia financiară a Societăţii Şcoala Română, Tipografia Şcoala Română,
Suceava, 1 91 0
Statutul Societăţii Şcoala Română, Tipografia Arhiepiscopală, Cernăuţi, 1 883
Protocol asupra evaluării pagubelor produse de soldaţii ruşi Între 20 iunie 1916 -
februarie 1918
Raportul Societăţii Şcoala Română pe anii 1883/1884, 1884/1885
Raportul asupra activităţii comitetului În perioada 4 oct. 1913 - 31 dec. 1919,
Tipografia Şcoala Română, Suceava, 1 9 1 9
Periodice:
"Deşteptarea", Cernăuţi
"Gazeta Bucovinei", Cernăuţi, 1 89 1
"Junimea literară", Cernăuţi, 1 91 O
"Revista politică", Suceava, 1 886 - 1 891
Studii şi articole speciale:
Dimitriu E . , Societatea Şcoala Română din Suceava (1 883-1 91 8), în "Anuarul

Muzeului Judeţean Suceava" nr . IX, 1 982
Tofan G . , Istoricul Societăţii Şcoala Română din Suceava, în Românii din
Bucovina. Privire asupra dezvoltării culturale şi economice 1 775 - 1 906,
Cernăuţi, 1 906
Tofan G., Scrisori din Bucovina. 25 de ani de activitate culturală. Jubileul Şcoalei
Române 1 883 - 1 908, în "Viaţa Românească" nr. X I I , 1 909
Toma I., Şcoala Română. Societate culturală în Suceava, Suceava, 1 908
Lucrări generale:
Bogdan-Duică G . , Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei. Sibiu, 1 895

Cărăuşu M . , Simion Florea Marian - schiţă biografică, în "Anuarul Muzeului
Judetean Suceava" nr. IV, 1 977
Dimitriu E., Simion Florea Marian - comemorarea marelui etnograf şi folclorist, în
"Anuarul Muzeului Judeţean Suceava" nr. IX, 1 982
Goraş I . V., Dezvoltarea învăţământului în timpul Sucevei 1775 - 1918, Suceava,
1 975
lacobescu M., Dimitrie E., Cărăuşu M., Scrisori de la Sextil Puşcariu în "Anuarul
Muzeului Judeţean Suceava" nr. V, 1 978
61
Violeta MARIANCIUC
Iorga N . , Aportul Bucovinei în cultura românească, Cernăuţi, 1 925

Iorga N., Neamul românesc în Bucovina
Loghin C . , Istoria literaturii române din Bucovina 1 775-1918, Cernăuţi, 1 926
Morariu A., Bucovina 1 774-1 914, Buc. 191 5
Negură I . , Societatea pentru cultură şi literatură română din Bucovina, în "Anuarul
Muzeului Judeţean Suceava" nr. IV, 1977
Ureche L., Situaţia învăţământului românesc in Bucovina în perioada administra
ţiei militare austriece (1 775 - 1 786), în "Anuarul Muzeului J udeţean Suceava"
nr. IV, 1 977
Ursulescu N . , Tudor V. Ştefanelli, în "Anuarul Muzeului Judeţean Suceava" nr. IV,
1977.
62
Fenomenul de intemeiere a aşezărilor pastorale în Bucovina
FENOMENUL DE ÎNTEMEIERE A AŞEZĂRILOR

PASTORALE ÎN BUCOVINA
Nicolae COJOCARU
Întemeierea aşezărilor în spaţiul românesc a constituit pentru o

lungă perioadă de timp, un eveniment important marcat de împlinirea
unor acte şi ritualuri tradiţionale, menite să dea noii vetre de locuit un
caracter fast şi durabil, să obţină consacrarea teritoriului pentru oamenii
săi, cu tot complexul vieţii materiale şi spirituale.
Considerat în concepţia populară ca un act de creaţie, de început
de viaţă nouă, cu toate semnificaţiile profunde pe care le poartă, feno
menul înfiinţării de aşezări noi s-a manifestat totuşi diferit după zone,
condiţiile de relief, poziţie geografică, starea socială a locuitorilor şi
chiar tradiţia pământeană, toate influenţând decisiv acest proces istoric.
La baza lui, stă pretutindeni o necesitate obiectivă, aceea de înfiinţare a
unor noi vetre de locuit, care începând din veacurile îndepărtate ale
epocii voievodale, până târziu în sec. al XVI I I -iea şi al XIX-iea, au
reprezentat atât un mod de teritorializare a ocupaţiilor pe trenuri noi,
mai la "lărgime", cât şi extinderea spaţiului sătesc, ca urmare a creşterii
numărului populaţiei rurale, folosind teritorii încă neocupate la acea
dată, silişti, terenuri libere sau locuri din "pustie", în afara proprietătilor.
În Bucovina înmulţirea satelor s-a făcut în general în 'patru
moduri: prin descălecare, prin roire, prin extensiune, prin diviziune.
În cele ce urmează voi stărui doar asupra unui singur mod de
întemeiere, specific zonei montane cu profil pastoral al ocupaţiilor, şi
anume acela al înfiinţării aşezărilor prin roire.
Din mărturiile vremii rezultă că în munţii Bucovinei au existat din
vechi timpuri sate statornice, pentru zona Câmpulungului numirea de
"republică" indicând faptul că aici fiinţa o confederaţie de obşti săteşti
libere, rareori supuse domnilor, cum menţionează Dimitrie Cantemir, în
cartea sa Descrierea Moldovei 1 .
Aceste aşezări, unele poate chiar preexistente Descălecatului, se
găseau de obicei în josul văilor, în locuri prielnice de hrană şi adăpost.
63
Nicolae COJOCARU
Cu timpul însă, creşterea populaţiei săteşti, mai ales după ocuparea

provinciei şi anexarea ei Imperiului austro-ungar, precum şi prin venirea
după 1718 a bejenarilor din Ardeal, a determinat roirea unor familii
locale către alte teritorii de aşezare, ceea ce a dus la întemeierea unor
sate noi, cu specific pastoral.
Din cercetările pe care le-am efectuat asupra acestei probleme, am
constatat că roirile pastorale la noi s-au făcut, unele în teritoriul satului
matcă, prin aşezarea unor localnici pe ţarini, către margini, iar altele au ieşit
din hotarul sătesc, înfiinţând vetre de aşezare în locuri noi, mai izolate, prin
poieni de pădure, pe curături sau pe înăltimile muntilor.
În ambele cazuri, motivul principal rămâne cel al ocupaţiei, ieşirea
pastorală către locuri bune de aşezare şi păşunat.
În sec. al XVII I-iea roirile din sate sunt mai frecvente, consemnate
acum şi în documente de cancelarie în legătură cu proprietăţile mănăstireşti.
Mănăstirile reclamă că prin aşezarea unor familii pe locurile lor de ţarină şi
de fânaţ li se încalcă terenurile pe care le aveau în stăpânire.
Astfel în documentul din 1 iulie 1756, dat ca răspuns la reclamaţia pe
care o face la domnie egumenul mănăstirii Moldoviţa, voievodul Constantin
Racoviţă porunceşte: "Cinstit şi credincios boiariului domnii mele, dumnealui
Dinul Cantacuzino biv vei paharnic, ispravnicul Câmpului Lungu.
Îţi facem ştire că s-au jăluit domnii mele rugătoriul nostru
Gheorghe igumenul şi cu tot soborul de la mănăstirea Moldoviţa, zicând
precum nişte oameni: Vasile Negură şi Lupul Checheriţă şi cu alţii de ai
lor şi-au făcut descălecătură de şedzut unde niciodeneoară n-au fost
vatră de sat sau sălişte, în mijlocul ţarinii, care-i pricinuiescu mare
stricăciune moşii mănăstirii Vămii. Şi i-au zis igumenul să se mute ori în
Vamă, unde iaste varta satului cea di baştină, ori de nu vor să se aşeze
în Vamă, să se mute în Câmpulungu". 2
Pentru cunoaşterea fenomenului de roire pastorală în această
perioadă, grăitor este şi un alt document, din ianuarie 1768, în care
boierii de la curte fac cunoscut do,mnitorului că: "Din luminata poruncă a
măriei tale am cercetat jalba ce-au dat la măria ta egumenul de la
mănăstirea Voroneţul ot Suceavă, arătând prin jaloba sa cum că unii
din câmpulungeni care şed pe moşia mănăstirii s-ar fi obicinuit di au
ieşit di prin cătunurile ce şedea mai înainte şi s-au aşezat câti 2-3
, oameni prin poienile cele ce sântu pentru fânaţuri cu şidere lor şi calcă
locul cel de fânaţu cu bucatele lor''. (Semnează vei logofă!, I . Balş vei
vornic, Vasile Roset Hatman, Constantin vei spătar ş.a.). l n răspunsul
domniei la cercetarea cazului se arată că, cei care au peste 3 ani de
când sunt mutaţi pe acel loc, să rămână aşa, iar ceilalţi nou veniţi să se
întoarcă în satele lor. 3
Pe lângă cazurile de întemeiere a aşezărilor prin roirile pastorale
pe terenuri străine, fără a avea mai întâi dreptul de proprietate asupra
64
----------------
Fenomr::n• 1/ de întemeiere a aşezărilor pastorale în Bucovina
lor, în Bucovina au existat şi întemeieri de sate-roi prin aşezarea

locuitorilor din satele mai vechi pe pământuri devenite proprietate după
desfiinţarea unor mănăstiri de către regimul austro-ungar. Un aseme
nea exemplu ni-l oferă înfiinţarea satului Botuş, (comuna F undu
Moldovei) , pe fosta moşie a mănăstirii Solca. Odată cu desfiinţarea
mănăstirii, prin actul din 5 octombrie 1785, terenul de la Botuş este
hotărnicit4 şi pe el s-au aşezat apoi locuitori din împrejurimi, cei mai
mulţi din F undu Moldovei, formând un sat-roi care a primit numele de la
toponimicul existent.
Alte aşezări pastorale înfiinţate prin roire sunt: Măgura şi Lupcina,
Păltiniş, Gemenea, Ciumârna, Poiana Mărului (Suceviţa). Unele sate au
fost întemeiate şi populate de ardeleni, mai ales în zona Dornelor,
acestea fiind după Someşan: Coşna, Teşna, Poiana Negrii, Poiana
Stampei, Şarul Dornei, Neagra Şarului, 5 sau de un spor de populaţie
alogenă, mai ales aici fiind h utu l i i .
Înfii nţarea aşezărilor pastorale comportă unele observaţii şi
asupra modului de întemeiere.
În general formate în devenire, acestea nu erau declarate în fiinţă cu
act oficial, cum se făcea descălecarea satelor sau a siliştilor mai vechi în
epoca voievodală. De altfel, ele nici nu parcurgeau tradiţionalele etape ale
riturilor de întemeiere. Pământul era descălecat dar nu de obşte sau de
stăpânul ei, de întemeietor, ci de fiecare familie în parte.
În regiunile de munte ale Bucovinei, ca şi în Munţii Apuseni, cum
observă Valer Sutură: "La originea lor (a aşezărilor) se află aşezări mai
vechi din josul văilor, din sectoare cu versanţi mai evoluaţi. Sub
impulsul factorilor economici şi demografici, acestea au oferit un spaţiu
tot mai restrâns pentru aşezare şi procurarea celor necesare traiului, de
aceea ele au devenit curând nuclee de roire în două direcţii: în altitu
dine, spre plaiurile nivelate de ciclurile terţiare şi în susul văilor spre alte
sectoare lărgite". "Cu timpul, acestea au devenit aşezări permanente
pentru o parte din tineret, care şi-au durat aici gospodării noi". 6
Acest tip de aşezări, reprezintă tot ultima fază de populare a mun
telui, aşa cum de altfel cele noi descălecate, constituie o ultimă fază de
populare a câmpiilor. 7
În constituirea aşezărilor pastorale roite, începutul îl forma,
aşadar, nu pregătirea vetrei de habitat în hotarele ei, ca în cazul satelor
descălecate, ci construirea primelor gospodării ţărăneşti (unele sezo
niere sau, poate chiar provizorii). Locuinta preceda astfel consacrarea
terhoriului sătesc, ceea ce nu comporta � organizare ab i nitio a obştii.
Fiecare locuitor nou venit cuprindea cât avea nevoie din pământuri şi
pădure, participând apoi formal la viaţa aşezării. De aceea aici lipsea
obişnuitul gard al ţarinii, fiecare fiind stăpân pe moşia lui, organizată în
formă proprie de folosire şi apărare.
65
Nicolae COJOCARU
Acest statut juridic a făcut ca multe din aşezările pastorale roite

din Bucovina să nu fie atestate până târziu în actele oficiale de cante
larie, ca sate, cu toate că unele ştiri sporadice menţionează prezenţa
locuitorilor aici cu mult înainte de această dată, chiar pe înălţimi, colibe
în muntii Bucovinei fiind semnalate de unii călători străini încă înainte
de secolul al XVl l-lea. 8
Aşadar, în C?'O ncluzie, formarea satelor pastorale în zona de
munte a Bucovinei a constituit un fenomen aproape general în veacurile
trecute, când au luat fiinţă prin desele roiri de pe vetrele de obârşie
spre teritorii -noi o mulţime de sate şi cătune, care, pe valea superioară
a Moldovei, cum remarca Romulus Vuia reprezintă o variantă specifică
a satelor risipite la noi, neîntâlnită în alte părti ale tării. 9
Întemeierea aşezărilor montane roite a av�t un caracter evident
pastoral. Prin constituirea lor s-a încheiat de fapt expansiunea aşeză
rilor spre înălţimi şi în susul văilor, luând în stăpânire în acelaşi timp, în
folosul obştilor săteşti, noi teritorii de aşezare şi păşunat, din văile
apelor până pe crestele munţilor. De asemenea, fenomenul înmulţirii
satelor vădeşte o realitate istorică, este un document etnic şi etnografic
în procesul de devenire rurală în zona Bucovinei. El ne dă mărturie că
aici au existat sate autohtone străvechi, cu datini şi cutume specifice,
de la care apoi s-au desprins nuclee de aşezări noi, în continuarea
firească a unui proces logic de răspândire şi evoluţie umană în această
parte a ţării.
Note:
1 . Dimitrie Cantemir, Descrierea Motvei , postfaţă şi bibliografie de Magdalena

Popescu; Bucureşti, t973, p. 224
2. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVII-iea, voi. 1 1 , Moldova,
Bucureşti, 1966, p. 329
3. Ibidem, p. 434-435
4. Vezi, Fr. Ad. Wickenhauser, Moldova oder Beitrage zu einem Urkundenbuche
fur die Moldau und Bucovina. Wien, Anexa nr. 100
5. Someşan, Viaţa umană în regiunea muntelui Căliman, în "Lucrările lnstit. de
geografie al Universităţii din Cluj", 1 938, p. 10-64
6. Valer Sutură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978,
p. 63
7. Vezi şi V. Mihăiescu, O hartă a principalelor tipuri de aşezări rurale din
România , în "Buletinul Societăţii de geografie" XLVI, Bucureşti, 1927, p. 66
8. Călători străini despre ţările române, voi. 1 1 1, Bucureşti, 1 971 . P. 2 1 4
9. Romulus Vuia, Aşezări ş i locuinţe ale ţăranilor români din Moldova nord•
vestică, în "Sovietscaia Etnografia", 1962, nr. 3, p. 90-91
66
l i . STUDII D E
ETNOG RA FIE ŞI FOLC'LOR
Femeile valahe: continuitate culturală, schimburi culturale
F E M E I LE VLAH E: CONTI N U ITATE C U LTURALĂ,

SC H I M B URI C U LTURALE
Mary B. KELLY
"În toată regiunea Balcanilor nu se Întâlneşte o stirpe mai plină de

m·ister şi mai aparte ca cea a Vlahilor''
Brailsford, p. 1 75
Pe tot cuprinsul istoriei lor, Vlahii, au fost victimele plăsmuirilor şi

neînţelegerii - iar istoria lor scrisă, exceptând câteva fragmente, este·
de dată relativ recentă. Primele documente atestă o cultură vlahă în
secolul al X-lea, dar evident, vechimea Vlahilor ca popor, este mult mai
mare. Învăţaţii consideră că un amestec de populaţii tracice în regiunea
sudică a Balcanilor, cu trupele romane invadatoare, a dus la apariţia
limbii Vlahilor. Chiar şi această limbă însă - un dialecf al românei care
este înrudit cu latina clasică - a fost fixată în scriere abia la începutul
secolului nostru . Timp de veacuri însă, înaintea acestui fapt, în ţările
unde erau înconju raţi de alte grupuri etnice "generaţii în şir de copii ai
acestor Greci artificiali au învăţat odată cu laptele pe care l-au supt
limba lor maternă, o limbă ne-helenică". (Brailsford, pag. 183). ln
această limbă vlahă şi-au înveşmântat gândurile lor cele mi adânci şi
au dat glas emoţiilor lor cele mai puternice.
Datorită deprindeJ"rlor lor nomade, delimitarea şi definirea Vlahilor
rămâne o problemă mereu actuală. Circulând mult şi străbătând astfel o
serie de ţări cu limbi diferite, ei au adoptat uneori religia şi limba zonelor
prin care au trecut. Aşa se face că întâlnim sate vlahe la nord până în
Moravia, chiar deasupra Vienei, iar cărările lor montane se resfiră la
sud de-a lungul curburei carpatice înspre Polonia, Ucraina şi România.
De acolo, aşezările Vlahilor din sud împânzesc; munţii Bulgariei şi
lugoslaviei. Din Balcani şr până în Rodopi cetele vlahe s-au lăsat spre
Grecia stabilindu-se în cele din urmă în Muntii Pindului. Winnifrith
estimează',pumărul vorbitorilor de Vlahă din ziua ' de azi la cincizeci ·de
.
69
Mary B. KELLY
mii . El atrage atenţia că n umindu-se ei înşişi aromâni şi fiind denumiţi

cuţovlahi de către greci, ţinţari de către sârbi şi macedo-români de către
români. . . din punct de vedere practic este indicat să le spunem tuturor
Vlahi". (pag. 1) Drept care voi adopta această denumire pe parcursul
articolului de faţă.
Cauza acestei răspândiri atât de întinse trebuie căutată în primul rând
în ocupaţia vlahilor şi anume păstoritul oilor şi caprelor în turme. Acestea din
urmă fiind mari, au trebuit în permanenţă găsite locuri de păşune atât vara
cât şi iarna. Vlahii se deplasau vara sus la munte în căutarea ierbii
proaspete, rătăcind uneori întregul anotimp pe cărările montane. Alţi vlahi se
deplasau doar de la păşunile de şes spre satele lor de munte unde-şi lăsau
femeile şi copiii, în vreme ce bărbaţii se avântau mai departe spre păşunile
alpine dimpreună cu turmele. Iarna sensul mişcării pastorale se schimba,
puhoaie de turme şerpuind spre sud la · vale spre a nu fi surprinse de
căderea zăpezii. Oprindu-se în sate sau la marginea oraşelor, vlahii
reveneau la reşedintele lor de iarnă sau se cantonau cu familiile lor în tabere
de iernat alcătuite din adăposturi superficiale în formă de coş, ridicate de
femeile lor. Lucy Garnett descrie o astfel de tabără vlahă la porţile
Salonicului după cum urmează: "La chiar poalele turnurilor şi bastioanelor
pitoreşti . . . femeile şi fetele mulg oi şi capre şi pregătesc cina. Ele
construiesc colibe din crengi împletit� şi-şi instalează stânia sau ţarcurile
înlăuntru cărora turmele sunt mânate în fiecare dimineaţă la ora mulsului; tot
acolo îşi chivernisesc căşăria pentru mai multe luni bune de activitate".
(Garnett, pag. 4) ·,
Aceste adăpostu ri improvizate, construite în întregime de către
femei prin împletirea de ramuri, aveau o înfăţişare cu totul singulară.
Cam de cinci metri. înălţime şi cu o circumferinţă cam tot de atâta,
aceste structuri în formă de iurtă adăposteau câte o familie. Femeile
ridicau colibe mai mici oilor fătătoare sau fabricării brânzei. Şi cu toate
că munceau din greu, femeile se bucurau de u n statut deosebit din
punct de vedere social şi exercitau o influenţă nemaiîntâlnită la suratele
lor în acele vremuri. Pe la 1860 Garnett le descrie existenta ca fiind
marcată deopotrivă de răspunderi şi de independenţă. (pag.9) Bărbaţii
lipseau bună parte anului de acasă, dar fiecare bucată de pământ a
gospodăriei trebuia cultivată, bucatele trebuiau strânse de pe câmp, iar
proviziile de iarnă trebuiau cu dichis pregătite. Trebuia de asemenea
avut grijă de animale, oile trebuiau tunse, iar lâna pregătită pentru
ţesut, câte un război aflându-se în fiecare casă. Femeile vlahe confec
ţionau vestita stofă de lână, mult apreciată pentru calităţile ei de către
navigatorii greci. Dar femeile vlahe erau nu mai puţin dibace la munca
în aer liber ca băciţe. Cât păzeau oile, torceau sau tricotau pentru ca,
apoi, să vâ� stofa sau obiectele de îmbrăcăminte. Granett ne infor
mează că din banii realizaţi astfel îşi cumpărau podoabe "pe care le
70
purtau cu încântare dumineca sau în zilele de sărbătoare". (pag. 1 O)

Nici n u-şi precupeţeau ele timpul - relatează ea mai departe - să-'şi
brodeze cu lână sau fir de borangic, vopsite tot de către ele în culori vii
pitoreştile lor costume strămoşeşti. Femeile vlahe sunt în final caracte
rizate de către autoarea mentionată ca fiind "extrem de frumoase, cu
trăsături regulate, cu părul şi ochii de culoare închisă, cu mâini şi
picioare delicate". (pag. 1 1 )
U n subiect atât de amplu, acoperind o arie geografică şi culturală
atât de întinsă şi care a fost tratat într-un număr atât de mare de limbi
este într-adevăr copleşitor. În acest articol, aşadar, am hotărât să-mi
restrâng consideraţiile asupra textilelor, domeniu care pentru mine com
portă un i nteres deosebit, oprindu-mă totodată asupra vieţilor şi contri
buţiilor femeilor vlahe care le confecţionează. Mai mult, cercetarea mea
se va limita la cultura vlahă din afara fru ntariilor României, cu excepţia
acelor populaţii vlahe relativ de curând stabilite în România. (de pildă în
Dobrogea).
Două au fost trăsătu rile care mi-au atras luare-aminte asupra
activităţii depuse de femeile vlahe. Prima priveşte conservatorismul
extrem al femeilor vlahe, atât în ce priveşte modul lor de viaţă şi felul lor
de a vorbi , cât şi l ucrul lor în domeniul textil. A doua trăsătură, care
poate părea unora cumva în contradicţie cu prima, o constituie relativa
libertate de mişcare şi i nteracţiu n e a femeilor vlahe, atât în i nterioru !
comunităţii lor cultu rale cât şi în raport cu alte categorii de femei.
Extrem de tradiţionaliste, femeile vlahe sunt vestite pentru conser
varea limbii lor. "O forţă conservatoare în Răsărit . . . aceiaşi de la o graniţă la
alta" - aşa le descrie Brailsforth (pag. 1 76). Mai înainte de toate, femeile
vlahe se îngrijesc de copii lor să înveţe limba vlahă, limbă care la rândul lor
au învăţat-o de mici copile de la mamele lor, instruire fără de care atât limba
cât şi cultura vlahă,ar fi fost sortite dispariţiei. Poetul Dimitrie Bolintineanu a
fost izbit de acest tradiţionalism încă de pe la mijlocul secolului trecut când
notează: "dacă vreodată acest popor se va elibera de servitute, dacă
vreodată va intra în posesiunea unei limbi cultivate, a unei literaturi, într-un
cuvânt a unei istorii proprii, acest lucru îl va datora femeilor lor''. (Citat
retradus - din Garnett, pag. 1 2) dar şi când examinăm activitatea textilă,
motivele au o înfăţişare pregnant arhaică, fapt care le deosebeşte de
grupurile etnice înconjurătoare. De pe pânzele vlahelor ne întâmpină în
culori vii, de contrast, motivele simbolice ale soarelui şi ale arborelui vieţii,
precum şi o imagistică curbat-romboidală ce semnalează prezenţa unqr
zeităti feminine arhaice.
Deşi îmbrăcămintea lor diferă de la o localitate la alta, toate cos-
tumele femeilor vlahe utilizează saiase (broboade) închise la culoare şi
veste de lână fără mâneci, deschise în fată. De asemenea se folosesc
cantităţi impresionante de podoabe. S-ar cere făcută remarca că toate
71
Mary B. KELLY
populaţiile nomade îşi transportă întreaga avuţie montată pe femeile

tribului, dar în acelaşi timp trebuie să observăm că femeile vlahe îşi
confecţionau ele însele multe din podoabe, asemenea articolelor de
îmbrăcăminte, demonstrând un gust deosebit prin modul în care îmbi
nau culorile vii cu mărgelele mate pentru a obţine opere de artă de o
forţă şi i ntensitate neobişnuite.
Dar, ne putem întreba, dacă femeile erau tradiţionaliste, cum de
erau capabile să intre în raporturi atât de fructuoase cu celelalte femei
prin ale căror oraşe treceau? Wace citează un proverb grecesc: "Când
se adună cinci femei vlahe se face o piată", fapt care atestă interesul şi
plăcerea de a cumpăra şi de a vinde a �lahilor. Într-adevăr, acei Vlahi
care n u erau păstori erau adesea negutători , călătorind la mari distante,
u neori preţ de mai mulţi ani la rând. ' Într-un celebru cântec grec, ' o
grecoaică nefericită, soţie de Vlah, se tânguie astfel: "de ce m-ai dat tu
mamă de nevastă unui vlah? Doişpe ani lungi în Valahia şi doar trei
seri la el acasă!" (Garnett, pag. 51)
Nu doar bărbaţii, ci şi femeile neguţătoreau, vânzând la diferite
târguri faimoasa lor lână neagră, şi pelerinele lor de lână şi bunurile lor
tricotate. Iar banii rezultaţi, după cum am văzut deja din informaţiile
furnizate de Garnett, erau adesea cheltuiţi de femei pentru achiziţio
narea de podoabe sau articole de îmbrăcăminte. Femeile vlahe au
învăţat limba culturii dominante pentru a putea face negoţ şi, chiar şi
relativ recent, în 1 920, A. Hatzimichali le fotografia în portul strămoşesc
desfăcându-şi produsele pe străzile Kardiţei. Participând din plin la
economia liberă a pieţii nedi rijate, femeile vlahe găseau prilejuri să intre
în relaţie cu femeile localn ice nu doar în calitatea lor de furnizoare, ci şi
de e".(perte în materie de costume, motive şi tehnici de lucru .
. Libertatea femeilor vlahe prin raport cu cele împământenite deve-
nea clar vizibilă în zona Balcanilor, aflată timp de cinci sute de ani sub
control otoman . Femeile vlahe dispuneau de libertate şi în sânul fami
liilor lor, în multe situaţii controlând gospodăriile şi trebu rile familiale
pentru perioade mai lungi sau mai scurte, pe durata absenţei bărbaţilor
lor de acasă. Aşa se face că ele se constituiau în factori de decizie şi
cu autoritate în cadrul gospodăriei, pe perioade mai îndelungate decât
suratele lor din comunităţile aşezate. De asemenea se bucurau de o
libertate economică sporită, putând dispune de fonduri realizate din
textilele pe care le creau desfăcându-le apoi pe piaţă.
Să aruncăm o privire fugară mai întâi înspre cultu ra vlahă la sud
de Du năre u nde trăiesc compact cei mai mulţi -membri ai acestei
comunităţi. Ne rezervăm totodată dreptul să abordăm vlahii trăitori la
nord de România într-un viitor articol. Este suficient să ne aruncăm
ochii pe o hartă spre a u rmări lanţurile muntoase ce se răsfiră spre sud,
pentru a da de aşezările vlahe. Mai jos de Dunăre aşadar, se întind
72
Balcanii şi, dincolo de ei, Munţii Rodopi, făcându-se astfel o punte între
România şi Grecia. Şi de-a lungul acestor cărări de munte, nesfârşite
turme au peregrinat continuu. Fiecare stână sau familie lărgită trecând
de o mie de oi s-a aflat în căutare de păşu ne proaspătă. Colindând
drumeagurile de munte, nu era nimic extraordinar înainte de anul 1900,
ca turmele să cutreiere ţărmurile Mării Negre iarna, pentru ca vara · să
pască în Munţii Pindului din nordul Greciei.
După Primul Război Mondial, când graniţe�e s-au închis, mărimea
turmelor s-a micşorat. Au scăzut şi turmele vlahilor datorită reformelor
funciare din Grecia de după Revoluţie. Întrucât pământurile comu nelor
s-au împărţit agricultorilor individuali şi întrucât păstorilor fără pământ li
s-au acordat drepturi comunale, u n număr restrâns de păşuni au rămas
disponibile pentru turmele foarte mari aşa că stânile, fie au trebuit să
şi reducă n umărul de oi, fie au trebuit să plătească sume mai mare
pentru d reptul la păşunat. Astfel, inevitabil, vlahii au început să se
împământenească. Astăzi, deşi u nele sate îşi menţin turmele, cea mai
mare parte au abandonat, până în ju rul anului 1968, practicile lor
transhumantice.
Vlahii îşi aveau satele propriu-zise sus la munte, fie jos la câmpie,
acolo u nde şi-au păstrat reşedinţa. Aceste case erau păzite iarna de
bătrânele şi de bătrânii care nu mai puteau călători la mari distanţe. Dar
în timpul primăverii, când vlahii se întorceau, satele prindeau iarăşi
viată. Se sădeau grădinile, femeile îşi desfăşu rau războiul de tesut,
copiii învăţau. În vreme ce păstorii se pregăteau să u rce cu turmele tot
mai sus spre păşu nile alpine, se găsea timp şi pentru vestitele hore,
târgurile forfotitoare, nunţi şi nedeile estivale. Aşa se întocmea u n sălaş
vlah - u n loc cu apă limpede şi rece, un loc în care te puteai bucura în
linişte şi pace. Dar când se instalau ploile reci de august şi septembrie,
u rmate de zăpadă, vlahii îşi adunau turmele şi se îndepărtau spre
păşu nile mai aproape de poale. Uneori coborau până la casele lor din
zona deluroasă, aşezate în buza oraşelor de acolo. Dar se întâmpla ca
adesea să-şi petreacă iarna în păşu ni arendate, vieţuind în· locuri
străine, înconjuraţi de oameni care cu greu le tolerau prezenţa.
Să ne întoarcem însă la femeile vlahe şi la munca desfăşu rată de
ele. Am ales trei zone pentru a exemplifica tradiţiile şi activităţile textile:
1. Femeile arvatinovlahe sau caraguiene din Grecia Centrală,
2. Femeile vlahe macedo-române din Grecia de Nord,
3. Femeile vlahe megleno-macedonene din Dobrogea.
Costumele grecoaicelor sunt extrem de atrăgătoare oricum, dar
vederea u nei caragunience în portul tradiţional îţi taie respiraţia. Docu
mentele etnografice (fotografii) şi costumele însele demonstrează o mă
reţie neaşteptată la nişte păstori nomazi. De fapt, caragunii au încetat
să mai fie păstori în sensul strict al noţiunii. Originari din Albania,
73
Mary B. KELLY
caragunii au început cam prin secolul al XI I I -iea să se deplaseze

dimpreună cu turmele la sud spre Munţii Pindului. Diferiţi de cutovlahi în
aceea că vorbeau atât albaneza cât şi limba vlahă, ei şi-au păstrat
intacte tradiţiile. Şi, cu toate că în cele din urmă, au învăţat pe lângă
cele două limbi şi greaca, ei nu s-au amestecat cu alţi vlahi sau greci.
Erau de asemenea renumiţi pentru vitejia şi curajul lor.
Soarta caragunilor s-a schimbat când turcii au pătruns în Grecia.
Atunci ei au coborât din satele lor de munte şi, având ceva cunoştinţe
agricole, au început să se îngrijească de gospodăriile rurale ale turcilor
mai înstăriţi. În jurul anului 1911, când Turcii au fost alungaţi, pămân
turile le-au revenit lor. Deşi aceşti vlahi iniţial au locuit în case făcute
din crengi împletite, asemenea altor vlahi, încetul cu încetul ei au durat
sate care astăzi sunt oraşe în toată puterea cuvântului. Întâlnim cara
guni în jurul oraşelor greceşti Kardiţa şi Palamas. Statutul lor de
proprietari şi hărnicia lor le-a conferit o relativă bunăstare.
Acest lucru se poate vedea, fără doar şi poate, din fotografiile
splendide ale mireselor descrise mai sus, precum şi din faptul că, în
general, femeile erau mai toate deosebit de atrăgătoare. Ele au conti
nuat să-şi poarte costumul tradiţional o bună parte a secolului al XX-iea
şi Angeliki Hatzimichali le-a fotografiat, îmbrăcate cum erau în şorţurile
lor lungi şi viu colorate, cu vestele brodate şi cu pălăriile lor inconfun
dabile, în pieţele din Kardiţa anului 1920. Autoarea ne înfăţişează de
asemenea mirese împodobite cu sandale şi agrafe minunate, cu pălării
rotunde uriaşe, debordând de franjuri şi de monezi, cu mânecile lor
răsfrânte şi viu colorate şi cu şorţul ornamental triunghiular, împodobit
cu imagini reprezentând zeiţe ce apar şi în împletirea cosiţelor şi în
broderii. Nu mai puţin strălucitoare, văzută din spate, mireasa avea
lungi lanţuri de podoabe, ce i se lăsau din plete, şi o tunică bogat
împodobită. Dacă examinăm cu atenţie broderiile minuscule de pe
mâneci şi din jurul poalelor, constatăm că sunt din belşug prevă-zute cu
motive decorative întâlnite şi în alte regiuni ale Europei Răsăritene,
precum figuri în "S" sau arbori ai vieţii.
Când tânăra se mărită, mai întâi, de ziua nunţii, îşi punea
caragunica. Pentru acest eveniment purta un văl roşu pe faţă şi o
pălărie matelată din aluat acoperit cu pânză roşie. Uneori se mai tolo- .
sea şi o basma mare, iar cosiţele erau savant împletite. Toate acestea
ţineau de găteala capului care era apoi înconjurată cu eşarfe, ciucuri şi
podoabe. Se distinge mai cu seamă salba înfăşurată sub un anume
unghi, fapt care conferă costumului un aer stilistic propriu. Giuvaerurile,
un dar al mirelui, sunt de asemenea deosebite. Porţiuni 1 1.mgi de lanţ
sunt prinse de costum cu agrafe împodobite cu motive nupţiale şi cu
simboluri ale zeităţilor feminine. Costumul se întregeşte cu cercei, un
lung colan lăsat de-a lungul spatelui şi brăţări .
74
Femeile valahe. continuitate culturală, schimburi culturale
Mai la miazănoapte şi răsă

rit, femeia macedo-vlahă arată
cumva diferit. Comunitatea căreia
îi aparţine se compune încă din
păstori nomazi trăindu-şi o parte
din an, cel putin, în aşezările lor
montane. În ;ostumul vlah din
Drama observăm culorile mai întu
necate, specifice zonelor nordice.
Ciorapi tricotaţi după un model
complicat înfăţişează simboluri
proteguitoare. Asemeni surorilor ei
caragunience, macedoneanca
poartă o vestă fără mâneci denu
mită flocata. Papantoniou crede
că acest element "aparţinea costu
maţiei originale" pentru că apare
atât de frecvent. Acest fapt, la
care se adaugă culorile mai întu
necate şi complicatele piese ale
giuvaer.urilor, pare să fi fost aduse
de către vlahi la vremea lor în
Grecia. Cu siguranţă, această ves
tă fără mâneci deschisă la piept se
întâlneşte mai cu seamă de-a lun
gul actualei frontiere nordice a
Greciei. Peste acest veşmânt fe
meile îşi puneau un şorţ roşu ţe
sut, cu tiv, şi îndeobşte prevăzut
cu mici motive geometrice prote
guitoare. Un brâu lucrat din metal
încingea talia, iar pe piept stăteau
prinse podoabe din mărgele con
fecţionate de femei. Motivele pe
care le reprezentau în mărgele Costum tradiţional de mireasă cu toate
erau în esenţă solare, iar fotogra bijuteriile din centrul G reciei.
fiile din secolul XIX-iea arată că
femeile purtau până la patru-cinci asemenea coliere în acelaşi timp.
Asemeni caraguniencelor, macedonencele purtau pălării răsfrânte.
Vlahii munteni sunt înfăţişaţi în fotografiile vechi (din anul 1912) prinşi
în hore uriaşe. De la şaptezeci şi cinci la o sută de inşi ne apar jucând
dranele, înconjuraţi de munţi înalţi. În astfel de ocazii vlahii încheiau
logodne cu fete, care se împodobeau mai ceva ca miresele şi, când bătea
75
Mary B. KELL Y
soarele, veşmintele lor strălucitoare îţi luau ochii. Serres ne prezintă mirese
călare luând parte la o lungă procesiune de cununie, ascunse sub văluri
roşii şi vestindu-şi prezenţa printr-un stindard caracteristic.
Al treilea grup de care ne ocupăm sunt vlahii din Dobrogea. Ei
proveneau din zona montană a Greciei şi din Munţii Rodopi. După
Primul Război Mondial, în urma unui acord, mai multe comunităţi de
megleno - şi de macedo-vlahi au venit în nord pentru a coloniza zona
de litoral a României. Astăzi, aproximativ patruzeci de mii, locuiesc încă
acolo, păstrându-şi particularităţile şi obiceiurile folclorice, deşi nu se
mai ocupă cu păstoritul. Firea conservatoare a populaţiei vlahe ni se
dezvăluie clar acum căci, deşi înconjurate de aproape un secol de
satele româneşti, ei şi-au păstrat trăsăturile lor u nice. În România,
vlahilor li se spune macedo-români sau aromâni. Cultura lor pastoral
montană conţine multe elemente din tradiţiile romane şi bizantine care
răzbat cu pregnanţă în arta populară pe care o practică.
La acest grup ''tesutul este o activitate covârşitoare ca importantă"
(Guduvan, pag. 36). Într-adevăr, într-un interior, obiectele ţes�te
aproape că ţin loc de mobilă, atât de numeroase şi de variate sunt. Pe
duşumele, covoare mari, pe pereti scoarte tot atât de ornamentate
acopereau toate suprafeţele din caiă. În vremuri de demult casa însăşi,
un cort, era confecţionată dintr-un material textil ţesut în casă. Perne şi
sulu ri uriaşe ţineau loc de scaune ziua; velinţele de pat şi păturile se
transformau în aşternut pentru culcare, pe timp de noapte. Efectul
produs de aceste textile din lână moale era un amestec de căldură,
cu loare şi frumos. Culorile natu rale ale lânei se amestecau cu culori vii
ca de nestemate pentru a crea capodopere textile. O cuvertură mare
împodobită cu chilim are la centru un romb îngrădit de un chenar dintat.
În interiorul său este reprezentată o zeiţă cu braţele lăsate pe lângă
trup, iar deasupra, fiica ei este întâmpinată de păsări. "Călăreţi" bicefali
privesc spre figura centrală. Pe chenarul exterior se află alte zeiţe
protectoare şi figuri romboidale. Toate aceste motive sunt arhaice; ele
trimit înapoi în timp, la motivele protecţiei şi fertilităţii din neolitic.
(Guduvan , pag. 59).
Costumul femeiesc se distinge prin caracteristicile semnalate
anterior: culori mai mult închise, volume bine individualizate şi forme
clar conturate. Giuvaeru rile, întotdeauna prezente în estetica vlahă,
joacă şi aici u n rol. Argintul şi aurul împrumută un aer somptuos
costumului. Podoabele din mărgele de sticlă sunt şi ele prezente.
Asemeni mireselor din sud, miresele macedonene poartă pe cap o
coroană de argint, o salbă, lanţuri de aur sau de argint şi mărgele.
Cingătorile au catarame din metal, sunt gravate şi asortate cu cerceii şi
colanele. Portul tradiţional se mai întâlneşte şi astăzi în Dobrogea cu
prilejul sărbătorilor şi nedeilor.
76
La nord de România, lanţul car

patic s e curbează s trăbătând Ucraina,
Polonia, Sl ovacia şi Cehia. În cel e din
urmă aces t "C" atinge Moravia. Pe
toată întinderea acestei semil une întâl
nim urmele paşilor vlahilor. Numele s a
telor şi oraşelor vl ahe strălucesc pre
cum stelele, presărate de-a l ungul po
tecil or de munte. Ş i aici, istoriceşte
vorbind, vl ahii au fos t păs tori. De pil dă,
satele denumite WaJ acki în Pol onia,
Spisske Valachy, Valeska ş i Vlachovo
în Slovacia, iar în Moravia, Val asska
Bys trice, Valasska pol ank şi Valasske
Senice. Mara Popp delimitează întin
derea aces tor aşezări pe hartă. Ornamente pentru cap cu broderii
Sutherland afirmă că, l a un mo din zona Slovaciei
ment dat, în s ecolul al X I I I -i ea ciobani
vlahi s au români s -au deplas at s pre nord în Rutenia ş i apoi în Sl ovacia
ş i Moravia. Lor l i s -a permis s ă col onizeze pământuril e neocupate afl ate
la mare altitudine în Munţ ii Sl ovaciei conform cu ceea ce s -a numit
Valasski prave, "l egea vl ahă", care îi obliga s ă apere graniţele, s ă
al erteze s atele în vreme de primejdie ş i să păzeas că căile de negoţ în
schimbul dreptului de fol os inţă a pământuril or. Se pare că l imba vlahă
era în acele vremuri vorbită nu numai de români ci ş i de către rus ini.
Aceas tă combinaţie de cultură pas torală vlaho-română ş i-a . lăs at
amprenta asupra limbii sl ovace. Mul ţi termeni ce s e referă l a ciobănit
sunt de origine românească: koliba, brindza ş i valaska - toporul cu
coada lungă - s unt câteva exempl e.
Ademeniţi inlţial de puternicii s enatori feudal i s ă s e s tabil eas că în
Munţ ii Moraviei în s ecolul al XIV-i ea, muntenii s-au pomenit ades ea în
dispută cu proprietarii de pământuri de acol o. Deoarece vlahii erau
s emi-nomazi, ei s e afl au în afara razei de acţiune a organel or respec
tive. Ei plăteau doar birul vlah în l ocul împovărătorului s is tem medieval
de înrobire a iobagilor. O rganizaţi pe grupuri de familii ciobăneş ti, cu
câte un baca s au s taros te în frunte , vl ahii produceau l ână, brânză ş i
produs e textile, produse din piele ş i lemn. Scăpaţi de legile res trictive,
ei erau priviţi ca oameni el iberaţi cu "drepturi valahe". Unul din aces te
drepturi le permitea s ă-ş i aleagă proprii lor conducători, ducii vlahi, care
s trângeau impozitele, recompens au pe proprietarii de pământ ş i
aplanau disputele dintre ei. Î n Moravia vlahii au jucat un rol d e căpe
tenie în bătăl iile Războiului de Treizeci de Ani. Libertătil e lor amenintau
îns ă autoritatea feudal ă ş i, în cel e din urmă, s-a p�odus o s erie ' de
77
Mary B. KELLY
ciocniri şi răscoale. Vlahii erau renumiţi pentru vitejie şi-şi datorau

izbânda în luptă armei lor tradiţionale valasky - toporul cu coadă lungă.
Aceste răscoale au început în anul 1621 şi treptat, au atras multe din
aşezările montane în conflictul armat. Deznodământul tragic s-a produs
în anii cincizeci ai secolului al XVI I-iea şi a constat din înfrângerea
forţelor vlahe şi executarea mai multor căpetenii vlahe.
Astăzi, Moravia are poate cea mai mare concentraţie de localităţi
vlahe din Europa Răsăriteană. O -întreagă regiune din jurul oraşului
Vsetin este denumită Valahia moravă (Valassko) şi o serie de oraşe
din zonă au radicalul "valah" în numele lor. Aici, în Muntii Beskid, cel
mai mare masiv din lanţul carpatic, se pierd paşii vlahilor. Încă de la
mijlocul secolului al XIX-iea, etnograful Bartos a identificat limba vlahă
ca reprezentând cultura unei comunităţi distincte în Moravia. Tot el a
remarcat că vlahii încă mai purtau costumele lor tradiţionale în al
optulea deceniu al secolului trecut. Astăzi un muzeu folcloric din
Roznov este dedicat prezentării tradiţiei şi culturii vlahilor.
Asemenea verilor lor din România şi de departe la sud, vlahii din
Europa Răsăriteană erau recunoscuţi pentru meşteşugul lor popular:
textile rafinate, argăsitul blănurilor, prelucrarea lemnului şi confecţio
natul podoabelor populare. Toate acestea se datorau în parte naturii
ciobănitului, îndeletnicire care cunoaşte îndelungi perioade de timp
disponibil. Bărbaţii s-au concentrat asupra cioplirii şi prelucrării lem
nului, de la ei provenind acele bogat încrustate căni de lemn din care,
conform tradiţiei , se bea chefirul făcut din lapte de oaie. Prelucrarea
metalelor şi a blănurilor erau de asemenea îndeletniciri bărbăteşti cu
rezultate frumoase în podoabele tradiţionale, atât pentru bărbaţi cât şi
pentru femei şi, în cojoacele îmblănite şi ornamentate atât de specific
pentru întreaga arie carpatică. Buciumele din lemn, mai ales cele
denumite fugara, erau nespus de frumos modelate şi încrustate.
Extrem de utile, ele se puteau auzi pe o rază de zece kilometri şi
puteau astfel servi pentru a suna alarma în caz de primejdie.
Femeile nu se lăsau nici ele mai prejos. Cât timp oile stăteau în
ţarc, tradiţia cerea ca femeile să toarcă. Din acest fir ele ţeseau de
mână pânza de lână sau de in pentru hainele şi aşternutul familiei. O
ţesătură deasă de lână ieşea din războaiele lor spre a feri de frig
familia în timpul iernii. Costumul femeii vlahe din Moravia se compunea
dintr-o fotă ţesută manual din lâna propriilor oi. La aceasta se adăuga o
ie de in ţesută tot manual, împodobită cu o broderie. Şorţurile albastre
fac şi ele parte din tradiţia de aici. Acest meşteşug, pe cale de dispa
riţie, implica vopsirea rezistentă a pânzei în indigo, în modele mici. La
Valassko, femeia se duce la biserică cu o ghirlandă de flori de piept.
Ciorapii tricotati manual, pantofii de piele şi cojocul tot din piele
completau cost�mul de sărbătoare. În regiunea Tesin, femeile înstărite
78
îşi ornau portul cu giuvaeruri bogate făcute din filigran de argint. Nu ne
a surprins să vedem că aceste agrafe aveau lanţuri lungi şi anexe ce
aduceau cu monezile de mici dimensiuni.
În concluzie, femeile vlahe au consemnat şi au diseminat tradiţiile
lor culturale. Astfel, traditiile textile străvechi, care în mod normal ar fi
I
rămas în interiorul unei zone etnice mici şi izolate, au fost transportate

în ambele sensuri de-a lungul lanţurilor muntoase. Motive precum Zeea
Mumă a Ruşilor călătorea spre sud pe un ştergar brodat şi putea poposi
la capătul drumului pe fota unei mirese grecoaice, în vreme ce, tot aşa
de bine, motivul persan al arborelui vieţii îşi putea croi drum spre nord
până întâlnea zeghea unui păstor nomad. Femeile conservau şi în
acelaşi timp transmiteau altor femei întâlnite pe drum preţioasa lor moş
tenire. Aceasta este contribuţia adusă culturii de către femeile vlahilor.
În româneşte de Ştefan Stoenescu
B i bl i og rafie:
Baca, Leo and Helene Cincebeaux. "Who are the Valachs?" in Morava Krasna, Vol.2,
No.3, 1 995 2-5.
Baran, Ludovik. J. Stankova, text Lidove Umeni. Panorama, Prague. 1 987.
Bartos, Frantisek. "Morava Narodpis" in Ottuv Slovnik Naucnz Voi. 17 640-4.
Beza, M. Papers on the Rumanian People and literature. McBride, Nast and Co.
London. 1 920.
Bibliografie Macedo-Română. Biblioteca Română, Freiburg, Germany. 1 984.
Brailsford, H.N. Macedonia, ltţs Races and their Future. Methuen, London. 1 906.
Caftanzo, Roxanne. "The household formation pattern of a Vlach mounzain community
of Greece: Syrrako 1 898- 1 929" in Journal of Family History 79-98. Voi. 1 9 , No.
1 , 1 994.
Catalog: Folk Art Museum, Napflion, Greece. 1 968.
Campbell, J.K. Honour, Family Patronage. Clarendon, Oxford. 1 964.
Dunăre, Nicolae. Civilizaţie tradiţională românească în Curbura Carpatică Nordică,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1 984.
Dvoichenko-Markov, Demetrius. "The Vlachs: The Latin Speaking Population of Eastern
Europe" in Byzantion Voi. 34. 1 984. 508-526.
Fermor, Patrick Leigh. Roumeli, Travels in North Greece, NY. 1 966.
Mani. Penguin, 1 958.
Garnett, Lucy and Stuart-Glennie. The Women of Turkey and Their Folklore David
Nutt, London. 1 890.
Guduvan, Alexandru. Arta Populară a Românilor din Dobrogea. Editura Meridiane,
Bucureşti, 1 979.
Hannan, Kevin. "Moravia's Ethnographic regions" in Morava KrasnaVol. 1 , No. 2, 1994 2-5.
79
Mary B. KELLY
Haselova, Vera and J . Vajdis. Folk Art of Czechoslovakia. Arco, NY 1 974.

Hatzimichali, Angeliki. The Greek Folk Costume. Benaki Museum/Melissa Pub. Hse.
Athens. Voi 1 and 2, 1 979.
Leake, William Martin. Travels in North Greece. Voi. 4 London, 1 835.
Lear, Edward. The Journals of a Landscape Painter. Bentley, London, 1 852.
Maggs Barbara. "Th ree phases of Prim it iv ism in Portraits of 1 8c Croatia" in Slovonic
and East European Review. Voi. 67, No. 4 Oct. 1 989 546-563
Papanton iou, I . Greek Costumes. Peloponnesian Folklore Foundation. Nafp lion, 1 981 .
Macedonian Costumes. Peloponnesian Folklore Foundation, Nafplion, 1 992.
Popp, Mara N. "Urme româneşti în viaţa pastorală a Carpaţilor Polonezi" Buletinul
Societăţii Regale Române de Geografie, Tomul Liv. Atelierele Grafice SOCEC
I Co. SA, Bucureşti, 1 936.
Plessingerova, Alena. Lidove Kroje. Press foto, Prague. fără an.
Schein, Muriel Dimen. "Change and Continuity in a Greek Mountain Village (Fouka)"
1 970. Teză de doctorat în antropologie, nepublicată. Columbia University.
University Microfilms, Ann Arbor, Mi. 1 973.
Smart, Laura E. The Durham Collection. Caldetdale Museum, Bankfield Museum Notes
3rd Series, No. 4, 1 977.
Stika, laroslav. Moravske Vlassko. Profil, Ostrava. 1 973.
Sutherland, Anthony. "Slovakia's Mosaic" in Jednota, 20 Sept. 1 995, 1 4.
Wace, A.J.B. and M.S. Thompson. The Nomads of the Balkans. Methuen, London.
1 972 (retip. Publ. Iniţial în 1 91 4)
Walker, Mary Adelaide. Through Macedonia to the Albanian Lakeas. Chapman and
Hali, london . 1 864.
West, Rebecca. Black Lamb and Grey Falcon. Viking, N.Y. 1 941 .
Winifrith, T.J. The Vlachs, a History of a Balkan People. Duckworth, London. 1 987.
Zora, Popi. · Embroidery and Jewelry of the Greek Nation. M inistry of Culture and
Science, Athens. 1 981
Mary B. Kelly este ciobăniţă, torc ătoare, ţesătoare, p ic toriţă,

p rofesor de arte p lastice la un colegiu şi autoarea luc rării Goddess
Embroideries in Eastern Europe (Broderii înfăţişând Zeea M umă în
Europa Răsăriteană) p rec um şi a numeroase articole p ublicate în
reviste de sp ecial itate şi în reviste dedic ate domeniul ui textilelor.
Ş tefan S toenesc u
80
I.rele realităţi etndstaice, antrc,pJgx:gafice şi etrcgafice în relcţiile tradţiCXJale cintre vatra şi m::şia salliLi /LtcxMnean
UNELE REALITĂŢI ETNOISTORICE,

ANTRO POGEO G RAFICE ŞI ETNOGRAFICE ÎN RELAŢIILE
TRADIŢIONALE DINTRE VATRA ŞI M OŞIA SATULUI
BUCOVINEAN
Mihai CAMI LAR
Teritoriul bucovinean a cunoscut un proces de locuire statornică,

cu o anumită dinamică în cadrul hotarelor străvechi, vetrele satelor de
aici fiind din totdeauna adevărate puncte de concentrare, omogenizare
şi sinteză demografică.
Precizăm de la început că, pentru înţelegerea realităţilor etnocul
turale de mai târziu, (când, după ocupaţia austriacă, partea de nord a
Moldovei va fi cunoscută oficial sub denumirea de Bucovina), vom
aborda manifestările antropogeografice, etnoistorice precum şi reali
tăţile etnografice, într-o evoluţie firească pe întreaga durată a Evului
Mediu, cele aparţinând epocii moderne din secolele XVIII - XIX fiind
tratate în mod deosebit.
Rolul pe care l-au avut văile râurilor (Suceava, Moldova,
Moldoviţa, Humorul, Suha, Soloneţul, Bistriţa) în dezvoltarea unei locuiri
durabile în zonă şi facilitarea unui contact destul de timpuriu şi chiar
permanent al locuitorilor de aici cu zone culturale mai apropiate sau mai
îndepărtate, este de necontestat. Dezvoltarea unor aşa numite "cnezate
de vale" 1 , cu mult înaintea formării statului feudal Moldova, a dus la
apariţia unor aşezări stat9rnice şi a unor relaţii între comunităţi, o acţiu
ne complexă şi reciprocă a factorilor economici şi demografici, a unor
realităţi etnografice.
Fixarea vechilor vetre de locuire nu poate fi pusă în discuţie decât
în legătură cu formele de relief, cu condiţiile climatice şi sursele de apă,
vetrele satelor luând fiinţă pe locuri ferite de vânturi, inundaţii şi de
invadatori. Schimbarea formei, structurii şi mărimii vetrelor de locuire
este rezultatul nu numai al adaptării omului la condiţiile locale de mediu
ci, mai ales, a transformării treptate a acestuia (mediu local), umanizării
ţinuturilor "pustii", creând progresiv în timp, posibilitatea de evoluţie a
81
Mihai CAMILAR
formelor de aşezări până în zilele noastre. Acţiunea antropică a fost

condiţionată la rândul ei şi de factori istorici, de perfecţionare uneltelor
de lucru şi de sporirea treptată a forţelor de producţie.
Rezultatele cercetărilor arheologice din zonă ne confirmă pentru
mileniul întâi, o locuire destul de slabă2 , dar care combat totuşi teoriile
privind depopularea totală a acestui teritoriu. Aceeaşi locuire sporadică
se înregistrează şi pentru începutul mileniului al doilea, iar primele
documente scrise de mai târziu nu oferă decât o imagine parţială a
realităţilor demografice, ele menţionând doar acele sate care şi-au pier
dut statutul vechilor proprietăţi de obşte sau când elementele locale
feudale îşi exercită autoritatea.
Aşezarea ru rală trebuie privită prin prezenţa şi intercondiţionarea
unor componente teritoriale şi sociale care definesc sistemul comple
xului ru ral respectiv. Astfel, în studiul de faţă, vom aborda vatra satului
ca loc în care s-a format şi a evoluat comunitatea rurală locală, locul în
care se află locuinţele şi construcţiile gospodăreşti, iar ţarina sau
moşia, ca spaţiu în care populaţia şi-a desfăşu rat activitatea de bază
(cultura plantelor, creşterea animalelor şi alte îndeletniciri), dar nu
trebuie omisă populaţia, ca factor ce a dus în timp la transformarea şi
modificarea configuraţiei interioare a habitatului rural.
Relaţia aşezare-moşie trebuie făcută cu multă atenţie deoarece,
în cele din u rmă, se impune o anumită structură a acesteia, dată de
densitatea complexelor gospodăreşti pe unitatea de suprafaţă, forma
de proprietate, nivelul tehnicii agrare, ducând şi la apariţia unor tipu ri
categoriale sau aspecte spirituale ce aparţin domeniului de studiu al
etnologiei.
Satul bucovinean trebuie privit şi studiat prin prisma tuturor atribu
telor sale esenţiale de natură istorică, socială, economică, etnografică,
ce alcătuiesc un tot unitar, realizat într-un teritoriu determinat. Pe bună
dreptate, Simion Mehedinţi afirmă că "satele sunt grupări de locuinţe şi
oameni care îşi scot mijloacele de existenţă dintr-un spaţiu social
determinat", iar dispunerea locuinţelor în vatra satului este impusă de
"felul muncii, pentru a lăsa toată ţarina liberă pentru necesitatea asola
mentului"3 .
Unitatea habitatului rural trebuie privită în evoluţia sa istorică,
pornind de la primele forme de organizare a vetrei, cu zona de locuinţe,
cu reţeaua căilor de acces, cu dotări social-cultu rale sau economice
(biserică, mori, pive, ferăstraie, crâşme etc.), cu spaţiile libere cultivate,
totul î� strânsă relaţie cu prezenţa omului în spaţiul moşiei.
ln Bucovina există în evoluţia satului o puternică diferenţiere sub
raportul gradului de concentrare, precum şi aspecte locale în relaţie cu
moşia sa. Oricum, în studiul nostru , vatra va fi privită ca o realitate
edilitară, cu aspect prelungit uneori şi în moşia satului, iar moşia ca o
82
/JJe/e realilăJi elndstetice, antrq:x:grgafice şi etrogafice în relcţiile traciJicme dntre vatra şi rn::şia sattiu b.JcrA,inean
realitate economică reieşită din vastul complex ocupaţional, formând

împreună o realitate etnografică, ca o deţinătoare a tezaurului civiliza
tiei traditionale.
' Fo'losind izvoarele arheologice, documente scrise, toponimia,
documente de oralitate la care se adaugă realitatea din teren, se poate
propune regăsirea unor realităţi, de multe ori ocolite de istoriografia
teritoriului în studiu, realităţi care şi-au avut locul într-o cursivitate isto
rică. O astfel de abordare a habitatului rural traditional , ar aduce întele-
'
suri şi determinări care, dacă ar fi ocolite sau neînregistrate, ar însem-
na mari prejudicii aduse specificului local în domenii ca: evoluţia şi
tipologia aşezărilor, corelaţia spaţială dintre aşezare şi moşie, tehnici şi
instrumentar agrar, arhitectură populară, instalaţii tehnice populare,
ocupaţii tradiţionale, elemente etnografice din moşia satului, elemente
de ceremonial (schituri, cruci, troite) , datini şi obiceiuri, etc.
În decursul istoriei, în cadru'! relaţiilor dintre vatra şi moşia satului,
factorul economic trebuie privit ca reprezentând finalitatea de manifes
tare a altor factori ce reflectă raporturi de interferenţă dintre populaţie şi
mediul natural, iar pe de altă parte, dintre condiţiile istorice şi cele
social-politice.
Pentru început, în justificarea alegerii iniţiale a vetrelor de locuire,
apelăm la factori istorici, deoarece se ştie că, în trecut, se evita expu
nerea localităţilor în preajma marilor drumuri (drumul ce făcea legătura
dintre Transilvania sau Maramureş cu Moldova, vechiul drum tătăresc),
pe unde penetrau şi invadatorii. Astfel , o ţărănime liberă, la început din
zonele împădurite, a preferat locuri ferite şi izolate, stabilindu-se în
curăturile făcute în păduri, formând nuclee de locuire cu o economie
autarhică.
Punctul de plecare în reconstituirea cadrului antropogeografie al
teritoriului l-a constituit informaţiile de ordin documentar, arheologic şi
topografic4 . Pentru Evul Mediu este specific în dinamica procesului
intern al evoluţiei vetrelor, o dezvoltare în limitele hotarului, "roirea" sa
telor în cadrul aceluiaşi hotar, precum şi o locuire temporară în vederea
creşterii animalelor sau pentru obţinerea de noi terenuri (fâneţe, păşuni,
teren arabil) 5 •
Studiind · structura vetrelor de sate începând cu Evul Mediu, atât
cât ne este permis de sursele arheologice, se constată că pentru
secolele XIV-XV, locuinţele erau răsfirate în cadrul vetrei pe o rază de
circa 400-500m6 • Coroborând rezultatele cercetărilor arheologice cu
prime atestări documentare ale satelor, se remarcă o densitate de
locuire mai mare în zona de podiş a teritoriului bucovinean, cu o extin
dere destul de lentă în partea de nord-vest, în special în secolul al
XVl l l-lea7 . Astfel, dacă pentru podişul Sucevei se aproximează cifra de
219 aşezări8 , pentru partea montană a Bucovinei se estimează cam
83
Mihai CAMILAR
cincisprezece sate9 , la care se adaugă şi prezer:iţa unor aşezări de tip

sălaş cu gospodării dispersate cum ar fi: la 1490 - "casa lui Benea" sau
la 1534 "Sălaşul lui Hlibu" şi ţarcul "Sălaşul Mare" 1 0 •
Odată cu creşterea numerică a populaţiei începe în mod firesc şi
un proces de populare lentă dinspre răsărit către apus, de acoperire
demografică a noi suprafeţe din vechiul areal "pustiu".
Din momentul constituirii vetrelor de locuire statornică sau vremel
nică, acestea devin adevărate complexe ocupaţionale, cu o economie
închisă şi presărată cu o suită de practici şi obiceiuri agropastorale,
grefate pe un calendar popular conturat după îndelungi observaţii.
Multe sate beneficiază de o documentare certă, uneori ulterioară
începutului înfiinţării lor, iar lipsa documentelor pentru altele este supli
nită de legende sau întâmplări care, de-a lungul anilor, au rămas
puncte de sprijin inatacabile privind începutul şi istoria localităţilor
respective. Uneori înfiinţarea satelor este pusă pe seama unor perso
naje eponime (eroii ep·onimi) , chiar şi domnitorul vremii fiind invocat de
tradiţie ca fiind întemeietorul satului sau, folosindu-se sinonimia dintre
numele satului şi cel al familiilor mai vechi, sunt identificati întemeietorii.
În teren mai întâlnim destul de multe nuclee de familii din vatra satelor,
care s-au grupat pe criterii de rudenie în aşa numitele coturi, cuturi,
fundături, membrii acestora considerând că strămoşii lor au fost primii
locuitori ai aşezării respective 1 1 •
Din documentele medievale referitoare la înfiintarea satelor aflăm
că suprafata destinată în acest scop era proportion'ală cu puterea de
muncă a comunităţii respective. În limbajul vechilor documente apare
formula " ... iar hotarul acelui pustiu să fie cât va fi deajuns pentru un
sat" 1 2 sau "şi hotarul satului aceluia ... să fie cât va putea să stăpâ
nească din destul" 13 . De multe ori se lua în considerare raportul dintre
populaţie şi mărimea hotarului specificându-se "... cât vor putea să
trăiască 20 de case" 14 . Astfel, în anul 1502, Ştefan cel Mare dăruieşte
"săliştea tătărească" ca să se întemeieze un sat, precizându-se în
document că "... hotarul acelui pustiu să fie cât va putea fi de agiuns la
un sat de 20 de case" 15 . În alte documente întâlnim şi danii pentru
întemeierea unor sate mai mari, "ca să se aşeze cât vor putea hrăni 30
de case îndeajuns" 16 .
De multe ori apar hotărnicii sub forma " ... iar hotarul acelui sat să
fie cu toate hotarele vechi, pe unde au fost din veac" 17 , ceea ce
confirmă existenţa aşezării cu mulţi ani înainte. Folosind ca indice
demografic cifra cinci, echivalentă cu numărul membrilor unei familii din
acele timpuri, putem destul de uşor să aproximăm cifra medie a
populaţiei unui sat precum şi a întregului teritoriu (pe baza numărului
loc�lit_?ţilor atestate documentar).
ln feudalismul timpuriu, vetrele satelor erau alcătuite din locuinte
de suprafaţă şi semibordeie grupate în crânguri, în cadrul hotarul�i
84
/JJele realifăJi elncistcxice, anlrqx:g3ogafice şi etrogafice în relcţiile tradJicmle lintre vatra şi rrr:şia saturi /:xxxJvinean
putând fi întâlnite 2-3 asemenea grupări 1 8 , fiecare crâng având în jur de

3-5 case concentrate în "cuiburi", răspândite pe circa 200-300 de
metri 1 9 . În secolul al XI V-iea se întâlnesc vetre răsfirate pe o suprafaţă
mai mare20 când deja satele încep să se extindă în moşia respectivă
(locală).
La începutul constituirii vetrelor de sat, gruparea caselor se făcea
pe criterii de rudenie, în familii-nucleu, din care se desprindeau familiile
tinere21 , aspect perpetuat până târziu, în secolul al XI X-iea şi chiar
începutul secolului al XX-iea, când în sate întâlnim părţi (coturi, cuturi)
care poartă numele unor familii dominante22 .
Din punct de vedere etnologic, privind prin prisma tradiţiei, la
începutul localizării unei vetre de sat, aceasta cuprindea teritoriul pe
care-l delimita prin înconjurare un om călare sau pe jos, într-un anumit
timp, în cadrul unui ceremonial, sau de distanţa străbătută de un voinic
al comunităţii" de la un punct fix (centrul viitoarei vetre), având în spate
un sac cu pământ. Traiectoria parcursă constituia raza vetrei de locuire
care, de cele mai multe ori, avea forma rotundă, uneori fiind înconjurată
de un şanţ de apărare. La înfiinţarea vetrelor de locuire mai întâlnim şi
obiceiul stâlpirii prin ritualul folosirii unui stâlp de lemn sau a unei pietre,
fixarea lor fiind în centrul viitoarei vetre23 . În informaţia etnografică sau
istorică apare şi stabilirea vetrei prin tragerea cu arcul de la un punct
fix 24 , ritualuri asemănătoare cu aruncarea ciomagului sau a securii
întâlnim atât la delimitarea prisăcilor cât şi a locurilor de case, când se
arată că "şi-a cumpărat o casă cât a ţinut şi cât poţi zvârli cu securea în
toate părţile"25 .
ln decursul istoriei aşezările au primit amprenta generală a terito
riului în toate formele de manifestare. Populaţia satelor a desfăşurat
încă de la începutul formării vetrelor de locuire, o continuă acţiune de
transformare, aici având loc interacţiunea nemijlocită dintre om şi
natură, în efortul general de adaptare activă şi de exploatare a elemen
telor naturii în vederea obtinerii terenurilor necesare pentru constructii
şi pentru practicarea agric�lturii. Întotdeauna evoluţia aşezărilor a fost
în relaţie directă cu mişcarea demografică care, la rândul său, era
strâns legată, şi în raporturi directe cu modul de exploatare a ţarinei.
Stăpânirea devălmaşă a teritoriului a asigurat în timp un proces
de extindere treptată a vetrei vechi în defavoarea moşiei satului. Acest
proces a favorizat şi apariţia mai multor vetre succesive în cadrul
aceluiaşi hotar. Tinerii căsătoriţi părăseau vechea vatră şi îşi întemeiau
gospodării într-o altă parte dar pe hotarul aceleiaşi comunită'i rurale,
astfel ajungându-se la "roirea" satelor când aceasta se făcea pe hotarul
local şi nu mai departe ("roirea prin alipire"). Întemeierea de nuclee de
locuire pe criterii de rudenie poate fi pusă şi pe seama libertăţii de
defrişare, oriunde şi oricând, când se înfiinţa un cătun de câte 4-6
85
Mihai CAMILAR
gospodării, automat luând fiinţă şi un neam. Uneori, noile vetre de

locuire luau fiintă ' la o distantă
' mai mare de vechea vatră a satului, fiind
înregistrate sub denumirea satului matcă urmat de specificarea - moşie:
Baişeşti - moşie (12 locuitori), Balaceana - moşie (16 locuitori), Berchişeşti
- moşie (21 locuitori), llişeşti - moşie (18 locuitori), Drăgoieşti - moşie (13
locuitori) etc. 26 Formarea noilor vetre de locuire prin roirea în cadrul hotarului
local face să apară denumirea de ... "sus şi de jos" (Vicovul de Sus -
Vicovul de Jos, Pârteştii de Sus - Pârteştii de Jos), realitate deja existentă la
ocuparea Bucovinei de către Austria27 , sate înregistrate în scriptele vremii cu
tarină, păduri şi uneori cu biserici.
' În cadrul vetrelor de sate, la un moment dat, din cauza factorului
demografic proprietăţile se fragmentează pentru locurile de case noi,
când suprafeţele grădinilor se segmentează iar gospodăriile se restrâng
pe unitatea de suprafaţă. Dar uneori, pentru a se păstra partea cultiva
bilă din intravilan, sau pentru a se evita aglomeraţia de gospodării în
sensul "de a avea lărgime", familiile tinere ocupau teritoriul din imediata
apropiere a vetrei vechi, în defavoarea moşiei, satul sporind astfel în
suprafaţă prin "înmugurire treptată". Este o realitate vizibilă şi astăzi în
aşezările rurale din Bucovina, în care, către periferie, se întâlnesc prin
grădini exemplare de arbori specifici pădurilor locale (corn, alun, ulm,
fag, carpen), unele exemplare având peste 150 de ani, martori ai
expansiunii vetrei în moşia satului. În aceste sate apar frecvent părţi
locuite sub diverse denumiri: cotul de sus - cotul de jos (Ţibeni), cotul
de jos, vatra satului (Zahareşti), Frasinul de Sus - vatra - obârşia
(Frasin), Lisaura nouă - Lisaura veche (Lisaura), Joseni - Suseni
(Stupea), Bahna de jos - Bahna oe sus (Marginea) 28 etc.
Alteori, părţile de sat amintesc de modul cum s-a format vatra, fie
peste alte aşezări dispărute (sălişti) fie prin modul cum s-a obţinut
terenul: Brădet (Horodnic de Jos), Ciungir (Mănăstirea Humorului),
Runc (Pârteştii de Sus), Toloacă (Plăvălari), Sălişte (Zahareşti) 29 .
Una dintre mărturiile ce atestă urme vechi de locuire a spaţiului şi
a acţiunii omului în hotarul satului, o constituie toponimul "sălişte", care
desemnează "locul pe care a fost altă dată un sat"30 • Documentele
medievale atestă cele mai vechi sălişti cum ar fi Săliştea lui Dieniş
(1415) 3 1 şi Săliştea lui Dobre (1428) 32 . Amintirea săliştilor s-a păstrat şi
mai târziu în toponimie cum ar fi: Săliştea şi Săliştioara Veche -
Berchişeşti (1784), denumiri de sălişte întâlnindu-se şi în satele
Botoşana, Cajvana (1768), Lucăceşti (1742), Dorna Candreni (1809),
lpoteşti (1716), Mihoveni (1783), Pârteştii de Jos (1788), Udeşti (1750),
Reuseni (sec. XIX), Zahareşti (sec. XIX) 33. Dar cele mai multe toponime
- sălişte - păsjrate şi astăzi în satele bucovinene, sunt locuri de ţarină
sau de fânaţ (Siret, Soloneţ, Botoşana, Lucăceşti, Stroieşti, . Tişăuţi,
Zahareşti, Udeşti, Reuseni) 34 .
86
/.hie rea/ilăJi elncistcrice, an/rqx)g:icgafice şi e/rol;falice în relcţiile traciJicme cirtre vatra şi m:şia saturi bm.,;nean
Un loc cu totul aparte îl ocupă în spaţiul bucovinean, formarea şi

evoluţia aşezărilor huţăneşti. La venirea lor în Bucovina (secolul al
XVI II-iea), huţulii au pătruns adânc în munţi lăzuind terenuri întinse35 ,
intrând într-un permanent conflict cu stăpânii braniştilor. Defrişând
păduri şi creând poieni care vor deveni locuri pentru fânaţ şi păşuni,
hutulii au întretinut prin pendulare, o relatie vie între vatră şi moşia 0
aşezărilor. În bazinele hidrografice ale Sucevei, Moldoviţei şi Bistriţei, ei

s-au răspândit pe un teritoriu destul de larg, în cele mai ascunse şi
îndepărtate locuri, formând nuclee de locuire de câte 2-4 familii36 , care
ulterior, au devenit sate mai mari. Numărul localităţilor huţăneşti a cres
cut timp de 100 de ani de la venirea lor în Bucovina, încât pe o hartă
austriacă editată în secolul al XIX-iea apar, numai pe valea Sucevei un
număr de 14 sate ( Izvoarele Sucevei, Bobeica, Şipote, Benski, Ober
Brodina, Unter Brodina, Kununski, Uima, Brodina de Jos, Paltin,
Nisipitu, Sadă u , Măgura, Oestin)37. Cele mai multe aşezări huţăneşti
sunt de tip cătun, risipite prin munţi, risipirea localităţilor fiind ceva spe
cific acestui grup comunitar.
Un aspect de luat în considerare în relaţiile dintre vatră şi moşie,
considerat de documentele vremii şi tradiţie, este şi tehnica agimen
surală, întâlnită în distribuirea pământurilor din cadrul structu rii de pro
prietate sau categorie de folosinţă (păduri, fâneţe, livezi, teren arabil)
când sunt amintite unităţi de măsură precum lanţul, pasul, stânjenu:,
şucul38 . La nivelul anului 1900 se întâlnesc măsu rători exacte cu
prăjina, otgonul sau falcea39 . Semnele de hotărnicie, marcate fie în
vatră sau moşie, erau naturale (râuri, copaci simpli sau însemnaţi) 40 ,
precum şi antropice (movile, pari, stâlpi, cruci, şanţuri, borne) 41 •
Prezenţa tuturor categoriilor de folosinţă a teritoriului atât în vatră
(grădini, livezi) , cât şi în moşia satului, ne duce cu gândul la sistemul
devălmăşiei, practicată ani la rând, când se stăpâneau în comun
câmpul, apele, păşunea, iar ca stăpânire individuală ceea ce se obtinea
prin muncă: curăturile, pământul obţinut prin desţelenire, prisăcile, �iile,
poienile şi casa cu construcţiile fiecărei gospodării42 .
Relaţia dintre vatra şi moşia satului trebuie privită sub toate as
pectele, prin parcurgerea unor trepte obligatorii din cadrul vechilor obşti
săteşti, în special când agricultura şi păstoritul se extind ca arie
productivă. Sporirea mijloacelor de existenţă s-a făcut în mod exceden
tar prin acţiunea omului în hotarul satului, prin obţinerea a noi suprafeţe
de cultură, prin cu rături, defrişări, runcuiri, poieniri, desţeleniri, totul
făcut prin munca colectivă sau individuală. Dacă pentru secolele XIV
XV, documentele atestă în jur de 120 de acţiuni de defrişare43 numai în
zona de podiş, numărul acestora se va mări în mod simtitor. Odată cu
creşterea demografică în partea montană, când aşezările cresc de la
15 (consemnate la începutul feudalismului) la 24 şi apoi la 46 de sate44 ,
87
Mihai CAMILAR
creşte şi numărul acţiunilor de defrişare, astfel că, numai în anul 1894,

pe teritoriul localităţilor Mălini şi Broşteni, numărul acestora să ajungă la
3745 . Informaţia de natură documentară sau etnografică vine să arate
modul cum se proceda în cazul amintitelor acţiuni, mai ales pentru
perioade perceptibile, când sunt destul de frecvente curăturile, ciungă
turile, lăzuirile, lăsate un anumit timp ca păşune sau fânaţ, iar desţele
nirea ulterioară fiind complementară primelor. Pentru a fi mai bine
înţeleşi vom da explicaţia măcar parţială a acestor operaţii antropice,
prin care oamenii locului penetrau în moşia satelor pentru obţinerea de
noi terenuri agricole.
A ciungi însemna a tăia copacii dintr-o pădure până aproape de
rădăcină, rămânând pe loc trunchiurile care se numeau ciungi, iar locul
astfel defrişat se numea ciungătură, întrebuinţat imediat ca păşune46 .
Dacă peste puţin timp aceste trunchiuri se scoteau după putrezire,
însemna că se lăzuia, iar locul era folosit apoi ca fânaţ47 . Curătura
presupune "locul unde pădurea s-a tăiat (curăţat)" şi destinat fără alte
faze intermediare, arăturii48 . Lazurile sunt terenurile de fânat obtinute în
urma ciunguirii pădurii sau chiar un teren de curând desţele�it49 , iar
arşiţa era locul unde s-a distrus pădurea prin ardere 50 .
Toponimia locală din satele bucovinene a păstrat destul de bine
amintirea acestor operaţii de obţinere a noi terenuri, pentru diverse
forme de folosinţă, dar spaţiul limitat al acestui studiu nu ne îngăduie
decât o citare parţială. Astfel, în Mănăstirea Humorului, Doroteia,
Straja, Vama apar în topografia locală locuri cu fâneţe sub denumirea
de runc, secătură51 , poieni la Doroteia, Gura Humorului, Mănăstirea
Humorului, Straja, Stulpicani, Suceviţa, Vatra Moldoviţei52 şi aproape în
toate satele.
Darea în folosinţă pentru arătură a acestor terenuri se făcea
uneori, după multă vreme, când se intra cu plugul mare tras de şase
boi, uneori acţiunea făcându-se prin întrajutorare când se lucra "în
împrumut", "se săpa la un loc", "mergeau unii la alţii", etc. Astăzi întâl
nim în ţarini locuri lipsite de orice urmă de vegetaţie lemnoasă, ce
poartă numele de arşiţă, cioate, secărişte, codru, lazuri, etc. 53, mărturie
a acţiunii omului în moşia satului.
Cartografiind toponimul runc pe întregul areal al Bucovinei, obser
văm că el apare destul de frecvent mai ales în apropierea vetrelor de
sate, ceea ce ne obligă să afirmăm că, tehnica runcuirii s-a practicat
încă de la începutul expansiunii vetrei în moşie, dinspre margine spre
centrul pădurii. Chiar dacă unele lazuri sunt astăzi terenuri fertile, date
în folosul cultivării plantelor, unele la mari distanţe de vatra actuală,
tehnica lăzuirii este încă vie în memoria localnicilor, semn că s-a practi
cat până recent. Uneori, terenurile obţinute prin runcuire şi lăzuire
poartă numele celor care le-au făcut: runcul Scutarului, runcul lui
88
'
Lhele realifăfi etrtistcrioo, antrcp:x;,ecgafioo şi etrog-afioo în relcţ1ile tracifimie cintre vatra şi m:şia satuti to».,inean
Ochian (Mănăstirea Humorului) 54 , runcul Fussi (Vatra Moldoviţei) 55,

runcul Dobrei, runcul Focşei, runcul lui Grigore (Vama) 56, lazul
Buchenilor, lazul Calancii (Vicovul de Jos) 57 sau poiana Onuţului
(Botoşana), poiana lui Alexandru (Dorna Candreni), poiana Tomii
(Frasin), poiana lui Ghiuţă, poiana lui Şuhan (llişeşti) 58.
Multitudinea toponimelor din perimetrul satelor, legate de formele de
acţiune a omului în moşie, la care se adaugă şi bogatul inventar agricol
tradiţional destul de diversificat şi bine ilustrat în muzeele bucovinene59, (în
viziunea folclorică şi cea religioasă ţăranul apare pe pământ la coarnele
plugului) sunt dovezi elocvente despre toate aceste acţiuni antropice în
moşia satelor60. Tot pe baza tradiţiei se poate contura şi un calendar stră
vechi al muncilor agricole, al zilelor în care se arau diferite forme geomorfo
logice (coaste, dâmburi, gropi, piscuri etc.)61
Condiţiile natu rale de climă, floră, primăvara cu zile însorite, verile
călduroase, păduri, fâneţe, au favorizat destul de timpuriu practicarea
albinăritului, ocupaţie secundară care s-a manifestat atât în vatră cât şi
în moşia satului. Izvoarele documentare atestă denumiri precum Albin,
prisacă, stupină, ştiubei, stupar62 . Prezenţa omului prin stupărit în
mijlocul natu rii (în relaţiile dintre de specialitate64, precum şi în topo
nimie65. Toponimele au reţinut prisăcile acolo unde au funcţionat, astăzi
destinaţia terenurilor fiind diferită faţă de trecut: ţarini (Bahrinesti,
Gălăneşti, lpoteşti, Orăşeni, Stroieşti, Tişăuţi, Vama), deal (laslovăţ),
islaz ( Lisaura), pădure, livadă, fâneţe ( Mitocul Dragomirnei,
Şorbăuţi,vatra şi moşia satului) este atestată fie documentar63 în litera
tura Soloneţ, Voitinel) 66. Uneori, prisăcile apar şi sub numele celui care
le-a făcut sau le-a stăpânit: prisaca lui Gavril Hatman - 1716 (lpoteşti),
prisaca lui Şeptilici - 1785 (lţcani), prisaca lui Abăza - 1709 ( Milişăuţi)
sau pădurea prisăcii (Todireşti), prisaca de sus - prisaca de jos,
fâneţele prisăcii67. Pădurea prin toate poienile, runcurile, cu răturile,
lazu rile făcute de mâna omului, a oferit spatiu optim pentru practicarea
albinăritului. Însăşi tradiţia populară locală a'testă că mierea îl însoţeşte
pe om de la naştere şi până la moarte, în ceremonialurile prilejuite de
ciclul vieţii sau a sărbătorilor de peste an, prin diverse proverbe şi
zicători precum: "albina în gură ţine mierea cea mai dulce şi în coadă
acul cel mai otrăvitor", "harnic ca albina", "ce-mi umbli ca un roi fără
matcă" şi multe altele ce exprimă nu numai bogăţia produselor api
cole68 , dar şi amploarea acestei ocupaţii în moşia satelor bucovinene.
Pentru secolele XIV-XV cele mai frecvente actiuni ale omului în
hotarul satul ui erau defrişările prin cu rături, runcuiri, ' lăzuiri, precum şi
desţelenirea permanentă, cu o alternare de cereale-iarbă pe acelaşi
teren, constant an de an, întâlnindu-se tehnica bienală, când se semă
na succesiv o cultură de toamnă şi una de primăvară. Nevoia perma
nentă a desţelenirii de terenuri şi date în folosinţă unei agricultu ri cu
89
Mihai CAMILAR
asolament bienal a dus implicit şi la perfecţionarea echipamentului

agrar, prin trecerea de la plugul cu brăzdar asimetric şi cormană fixă, la
plugul greu, cu roţi, tras de şase perechi de boi, folosit mai ales la
desţelenit69. Acelaşi lucru s-a înregistrat şi la sape, trecându-se la cele
rezistente, de formă triunghiulară, cu gaură de înmănuşare la partea
superioară7°.
În timpul feudalismului timpuriu şi a celui dezvoltat se întâlneşte o
agricultură practicată în ţarini, cu loturi distribuite prin tragere la sorţi, cu
tehnici de îngrădire a ogorului, când acesta era în stăpânire definitivă.
Practicarea asolamentului bienal sau trienal ne este confirmat şi de
menţionarea ţarinilor sau câmpurilor din perimetrul moşiei, în secolele
XV-XVI , generalizându-se utilizarea succesivă a două câmpuri71 . La
Capu Codrului, în secolul al XV-iea, moşia satului era împărţită în
"Ţarina lui Miele" şi "Ţarina Muncelui" cu lotizările lesne de înţeles72 • La
Brăieşti sunt menţionate tot pentru aceeaşi perioadă, "două ogoare
săpate unul la est de dealul de la răsărit şi unul la apus pe care ea
însăşi l-a săpat, ţarna veche şi tot hotarul ce este al Lieştilor, afară de
ţarna nouă ce şi-au îngrădit odată cu Lie�tii", iar la Securiceni se
pomeneşte de "câmpul prin gardul cel vechi" 3 • Mai târziu, în secolul al
XIX-iea, avem �tiri precise despre practicarea pe scară largă a asola
mentului trienal 4 • Reminiscenţe ale practicării acestui tip de agricultură,
precum şi a fostelor defrişări, se întâlnesc în teren ca nişte ecouri
rămase în toponimia locală, cum ar fi: Ţarna Veche - Ţarna Nouă,
Tarna Mare - Tarna Mică, Tarna ' de Sus - Tarna
' de Jos, Tarna
' din
Deal - Tarna din Vale75 .
La începutul feudalismului, se practica cu precădere sistemul în
pârloagă lungă sau de moină prelungită, cu luarea în cultură a noi
terenuri obţinute prin defrişare şi desţelenire, folosindu-se două câm
puri76 ("partea de sus" şi "partea de jos") , aspect ce a dus la sporirea
producţiei agricole, mai ales după introducerea în cultură a plantelor cu
cicluri diferite de vegetaţie.
Spre deosebire de zonele cu aşezări dense (din podişul Sucevei) ,
cele mai multe ogoare, semănate în fiecare an (în zonele cu aşezări
rare) , erau obţinute printr-o continuă defrişare şi desţelenire, menţi
nându-se în hotarul satului o permanentă stabilitate între suprafaţa
arată - semănată şi cea a fânaţurilor, locurile defrişate fiind în creştere,
în favoarea culturilor. Prin practicarea repetată a asolamentului apare şi
noţiunea de "ogor", în sensul vehiculat şi în secolul al XX-iea, termen
care la început definea arătura de toamnă nesemănată până primăvara
(ogorârea în special pentru semănatul cânepii) , apoi devenind teren de
dimensiuni mai mici în cadrul lotizărilor anuale, devenind şi proprietate.
Treptat, ogorârea în cadrul micii lotizări, ca drept de proprietate în
diverse puncte ale ţarinei, nu respectă cultivarea pământului ca în
ţarina veche, ajungându-se la o rotaţie mozaicată şi permanentă.
90
Uae reafilă/i etrcistclice, an/rqXJg90Ţclfice şi elrog'afice în relcţiile tracfffiooaie cin/re vatra şi nr:şia saltiri b.rovinoon
Din punct de vedere etnoistoric şi antropocultural, tehnicile de obţinere

a pământului, ca formă de acţiune a vetrei în moşie, se încadrează tipurilor
de agricultură mutătoare şi apoi sedentară. Agricultura mutătoare a fost
practicată în special în epoci mai îndepărtate (sec. X-XV), retrăgându-se
treptat pe înălţimile munţilor, în special în jurul adăposturilor temporare, în
micile crânguri îngrădite şi exploatate în regimul moinei cu un inventar
agricol destul de rudimentar. Datorită secătuirii terenului, acesta este lăsat
să se "odihnească", devenind fânaţ, omul acţionând în hotar pentru
obţinerea altor terenuri, apoi treptat, după mari eforturi, trecându-se la tipul
de agricultură sedentară dar totuşi extensivă. Putem afirma că tehnica
moinei şi a desţelenirilor a format un complex tehnic unitar, practicat pe
întreaga suprafaţă a Bucovinei77 .
Asolamentul bienal se practică în câmpuri lotizate şi îngrădite.
Documentele atestă câteva dintre locurile îngrădite, cum ar fi cele de la
Frătăuţi, Bădeuţi, Securiceni, Corlăţele78 . Îngrădirea ţarinilor s-a păstrat
până târziu în secolul al XIX-i ea, când primăvara, la Sfântul Gheorghe,
se instalau porţile pe drumurile ce dădeau în câmp, se reparau gardu
rile ţarinei (fiecare membru al comunităţii rurale respective avea obliga
ţia să repare o anumită porţiune de gard) şi jităriile. Jitarii îşi intrau din
plin în atribuţii între cei doi "stâlpi calendaristici", Sfântul Gheorghe şi
Sfântul Dumitru, perioadă când păzeau ţarina de răufăcători sau să nu
intre animalele79 • J ităria, ca instituţie săracă din cadrul societăţii tradiţio
nale, avea o mare importanţă, jitarii fiind răsplătiţi pentru păzirea ţarinei
la recoltatul plantelor, de către întreaga obşte, jităria fiind atestată şi în
toponimie80 la fel ca şi îngrădirea ţarinei81 .
Grădinăritul a constituit o preocupare secundară în viaţa obştilor
săteşti, grădinile fiind de obicei în jurul caselor, în proprietate individuală şi în
rare cazuri în mojia satului: "grădina lui Mihail", "grădina lui Toader",
"grădina lui Danie" 2 , răspândirea lor fiind mai ales în satele de luncă:
Brăieşti, Volovăţ, Horodnic83 . Livezile prezente în cadrul moşiei aveau o
răspândire destul de mare, ele fiind adesea atestate documentar84 •
Reînnoirea fertilităţii solului s-a practicat de-a lungul timpului prin mai
multe procedee: lăsatul terenului în moină (părăsirea pentru mai mult timp a
terenului), cu ajutorul cenuşei obţinute prin arderea arborilor, prin mutarea
ţarcului stânei, îngrăşatul cu gunoi de grajd sau cu gunoi verde, prin darea
sub brazdă a plantelor85 • Fertilizarea prin lăsarea terenului timp de câţiva ani
în moină este cel mai vechi procedeu, fiind practicat chiar de geţi86 ,
procedeu fără de care obţinerea produselor agricole ar fi fost destul de
anevoioasă. Toponimia atestă practicarea fertilizării prin pârjolirea
vegetaţiei, întâlnită până în perioada dintre cele două războaie mondiale, în
Obcinile bucovinene precum şi în ţara Dornelor87 • Toponime ca arşiţă,
arsură, arsuri, arşicioara apar destul de frecvent în localităţile din Bucovina:
Argestru, Brodina de Sus, Botoşana, Capu Codrului, Ciocăneşti, Soloneţul
91
Mihai CAMILAR
Nou, unele fiind locuri de tarină: Climăuti-tarină, Dorna Candreni-tarină,

Frătăuţii Noi-ţarină, Marginea-ţarină, Comăneşti-ţarină, Vicovul de' Jos
tarină,
' Rogojeşti-tarină88 .
Îngrăşare� pământului prin mutarea ţarcului stânei şi apoi cu
gunoi de grajd, s-a practicat în trei etape calendaristice ale anului:
iarna, în lunile ianuarie - februarie (în zona fânaţelor din afara hotarului
agricol sau în locuri rezervate pentru culturi furajere), primăvara în
mustul zăpezii şi vara după secerat. Îngrăşarea terenului prin târlirea cu
oile se practica pe scară largă, atât în zona montană cât şi în cea de
podiş (reluată mai amplu mai ales după anul 1990).
Aratul a reprezentat mai totdeauna forma de bază, permanentă a
legăturii dintre vatra şi moşia satului. În Bucovina, în funcţie de anotimp
sau de plantele cultivate, s-a practicat arătura de primăvară, (fiind cel
mai vechi tip de arătură) , precum şi arătura de vară sau aratul pentru
ogor, practicat timp îndelungat în tradiţia satelor la care se adaugă şi
arătura de toamnă. Arătura de toamnă începea cu aratul locurilor des
miriştite, numită şi "întoarcerea ogorului". Până nu demult, toamna se
practica şi o arătură în ţelină prin care se desţeleneau terenurile
obţinute prin defrişare sau care, anterior, au fost lăsate în moină.
Această arătură era executată mai adânc (1 8-20 cm) pentru distrugerea
rădăcinilor care, prin putrezire, fertilizau solul. Aratul de primăvară înce
pea într-un adevărat ritual prilejuit de ziua celor 40 de Sfinţi Mucenici.
Ariile de treierat se organizau fie pe toloacă, fie la periferia sate
lor, în special de când recoltele de cereale păioase încep a fi mai
bogate şi după apariţia batozelor acţionate de oameni sau de animale.
Toponime ca "sub arie", "în arie", astăzi părţi din sat sau locuri de
ţarină, se mai întâlnesc în topografia locului.
Spre deosebire de evul mediu, pe tot parcursul secolului al XIX-iea,
extinderea terenurilor agricole în detrimentul pădurilor s-a făcut mai lent,
fondul silvic prezentându-se la 1857 astfel: ţinutul Câmpulung - 65, 2%,
tinutul Rădăuti - 56, 2%, tinutul Suceava - 29, 9%, tinutul Siret - 11, 9%89 •
' Dacă până la 1786 ţăranii aveau voie să ia ' lemne din pădure după
voie, după acest an s-au introdus dispoziţii ce limitau tăierea pădurilor.
Parte din suprafaţa împădurită a fost distrusă şi pe alte căi de
acţionare a omului, în cadrul unor îndeletniciri secundare, mari supra
feţe împădurite cu mesteacăn, arţar sau pin au dispărut datorită folosirii
lor pentru producerea dohotului, potasei, terebentinei şi a zahărului.
Dohotul (păcura de mesteacăn) se obţinea din coaja de mestea
căn, ducând la dispariţia acestei specii forestiere, în teren fiind întâlnite
şi astăzi toponime ce amintesc de dohotării90. Din exploatarea pădurilor
pe această cale se obtin anual 2,5 milioane ocale de dohot, la care se
adaugă 35.000 ocale de terebentină obtinută din lemn de pin şi circa
400.000 ocale de ulei pentru cizmărie91 . După blocarea comercială
92
impusă în Europa de către Napoleon I, în Bucovina a început să se
producă zahăr din lemn de a rţar92 .
Creşterea animalelor a fost o altă modalitate a prezenţei omului în
interiorul moşiei satului. Păstoritul de pendulare· simplă presupunea o
deplasare anuală a tu rmelor între sat şi păşunea de la munte, iernarea
animalelor făcându-se întotdeauna în sat. Păstoritul de pendulare dublă
se făcea p rin iernarea, primăvărarea şi tomnatul animalelor în zona
fâneţelor de sub pădure şi chiar de munte. Iernarea animalelor în zona
fânetelor, când fânul era consumat pe loc, impunea amenajarea unor
construcţii du rabile atât pentru animale cât şi pentru om. În aceste
locuri s-au construit cu timpul adăposturi solide pentru apărarea anima
lelor şi a oamenilor de sălbătăciuni (lupi, urşi) şi răufăcători, în cele din
u rmă ducând la apariţia gospodăriilor izolate şi întărite, de tip "ocol
întărit". Unele dintre aceste vetre temporare de locuire (în timpul iernii)
au devenit nuclee ale unor viitoare aşezări de tip sălaş (cătun), cele mai
specifice fiind în zona locuită de huţuli (Sălaş, Oglinda, Hrabusna,
Lupcina, Pohoniş, Hepa, Calela, Buk).
Vechile teritorii oferite creşterii animalelor, chiar dacă au căpătat
alte destinaţii, s-au păstrat în toponimia locală sub numele de văcărie,
stanişte, varatec, tomnatec, viţelărie, căprărie (Câmpulung, Frumosu,
Pojorâta, lacobeni, Argestru, Bucşoaia, Voroneţ, Gura Humorului,
Vicovul de Sus) 93 .
Uneori, locuirea temporară din zona fâneţelor pentru iernarea
animalelor, a dus la apariţia unor adevărate aşezări temporare, având
câteva zeci de gospodării destinate adăpostirii animalelor, oamenilor şi
a fânului, cea mai tipică aşezare fiind aşezarea din Ciumârnar (Falcău),
ce aparţine locuitorilor din Straja, care au proprietăţi pe moşia satului
Falcău , comuna Brodina. Această "aşezare" cunoaşte o animaţie apar
te doar în timpul verii, în sezonul cositului şi iarna, când sunt aduse aici
animalele pentru a consuma fânul de pe loc.
Prez..enţa stânilor este cea mai fidelă formă de atestare a unei
anumite forme de relaţie dintre moşia şi vatra satului.
Exploatarea sării şi a slatinei a constituit o formă aparte a p rezen
ţei omului în moşia satului, toponimia oferindu-ne câteva asemenea
aspecte: Fântâna Slatinii - 1784 (Câmpulung) , Izvorul cu Slatina -
1912 (Marginea), Drumul Slatinei - 1583 (Stulpicani) 9 4 , precum şi alte
denumiri legate de exploatarea acestui produs.
Prezenţa omului în perimetrul moşiei satului, în cadrul comple
xităţii ocupaţiilor, este remarcată şi în unele domenii precum exploata
rea pietrei de var: varniţe la Bădeuţi, Botoşana, Milişăuţi, lacobeni,
Pătrăuţi 9 5 , producerea cărbunilor din lemn în cărbunării la Silea, Vicovul
de Sus, Solca9 6 , crâşme izolate în moşie, la Soloneţ, Stulpicani,
Suceviţa9 7 , p recum şi prin manifestări etnofolclorice tradiţionale98 •
93
Mihai CAMILAR
Toponimia minoră bucovineană atestă acţiunea omului în moşie şi

prin unele construcţii şi amenajări precum: şanţuri (Satu Mare)99 , troiene
(Cacica, Pârteştii de Sus, Şerbăuţi) 1 00 , cetăţi şi întărituri (Breaza, Bucşoaia,
Frasin, Gura Humorului, Cacica, Udeşti, Călineşti Enache) 1 01 •
Dacă mai adăugăm şi prezenţa unor alte elemente etnografice
(cruci, fântâni, schituri), universul relaţiilor dintre vatră şi moşie se con
turează tot mai bine.
Toponimia locală aminteşte de prezenţa cândva a crucilor: Berchişeşti
- ţarnă "La Cruce", Dărmăneşti-ţarnă "La Cruce", Dorneşti - "Fântâna la
Cruce", Zahareşti - "Dealul Crucii", Putna - "Dealul Crucii"162 •
Fântânile din moşia satelor, pe care oamenii le foloseau în timpul
muncii la câmp, ocupau un loc aparte în cadrul comunităţii fiind importante
elemente etnografice în acest perimetru, multe dintre ele amintind de cel
care le-a construit: Fântâna lui Mierlă, Fântâna Coman (Cajvana), Fântâna
Bosânceanului, Fântâna lui Pintilie (Buneşti), Fântâna lui Bârsan, Fântâna
lui Baboi (Capu Codrului), Fântâna lui Ciotan (Humoreni), Fântâna
Cherescului, Fântâna Drăganc (Ţibeni), Fântâna lui Chirilă, Fântâna lui
Baiţan, Fântâna lui Toader (Zahareşti) 103 •
Harta elementelor etnografice mai cuprinde şi alte aspecte cum ar fi
locuri "sfinte", locuri "rele", schituri care prin varietatea şi bogăţia materialului
demonstrează unitatea cultur�lă dintre vatra şi moşia satului.
Un loc cu totul aparte în cadrul relaţiilor tradiţionale dintre vatra şi
moşia satului bucovinean, îl ocupă instalaţiile tehnice populare (mori,
pive, şteze, fierăstraie) . Numai pentru perioada secolelor XV-XV I , în
zona de podiş a teritoriului sunt atestate un număr de 96 de mori 1 04 , iar
ştirile referitoare la aceste obiective se înmulţesc în secolele XVI I I -XIX.
Morile au fost de-a lungul timpului adevărate puncte de reper în cadrul
habitatului rural, făcând de multe ori parte din hotărnicii, în actele de
vânzare-cumpărare. Odată cu intensificarea populării părţii montane a
Bucovinei, începând din secolul al XVI I I-iea, ele încep a fi atestate şi pe
văile Moldovei, Moldoviţei, Şuhăi, Bistriţei, Humorului tot mai mult.
Importanţa pe care au prezentat-o morile a fost destul de mare, ele fiind
frecvent menţionat� în documentele vremii, menţionându-se chiar şi
preţul de vânzare. ln secolul al XVI-iea, o moară se vindea cu 60 de
zloţi tătăreşti, în timp ce un sat costa între 60 şi 270 de zloţi 1 05 •
Pivele şi ştezele sunt menţionate mai puţin, probabil şi din lipsa
unei evidenţe fiscale, ele deservind mai multe sate răspândite pe o rază
mai mare. Urmărind distribuirea pivelor în teren, se observă o creştere
numerică mult mai redusă comparativ cu a morilor, le fiind totuşi
adevărate puncte de convergentă etnică, jucând un mare rol în relatiile
interzonale. ' ·
Fierăstraiele lipsesc în totalitate din documente înainte de secolul
al XVI-iea, prima atestare a acestor instalaţii o avem din timpul lui
94
Lrele realifă/i etocistaice, an�ce şi etrogafice în relcliile fra<i/iCXJale dintre vatra şi m:şia sattiui tw:Ninean
Alexandru Lăpuşneanu, c ând logofătul Toade r solicita me şte rilor

bistriteni c onstruire a unor "fierăstraie cu care să taie arborii" 1 06 . Dacă l a
1 786, pentru între aga Bucovină, sunt înre gistrate numai două ase me -
ne a instalaţii( 1 07 , treptat, în spec ial în zona montană, numărul ace stora
va c re şte sim ţitor.
I mportant pentru studiul de faţă este nu forma de proprie tate, sis
te mul de c onstruc ţie şi de func ţionare a instal aţiilor, c i faptul c ă, în timp,
ele au c onstituit punc te val oroase privind c ivilizaţia tradiţional ă şi a
re laţiilor inter săte şti. Fiind pomenite în hotărnic ii, fiind localizate fie în
ve tre le sate lor sau în moşiile ace stora, e le dau o coloratură aparte
civi lizatie
' i rurale traditionale.
'
Satul bucovi ne an, c a unitate administrativ-te ri torială, nu poate fi
studiat separat de compone nţa sa te ritorială, deoarece vatra, cu func ţii
re zi de nţiale şi moşia, c u funy ţiile economice, forme ază un tot unitar, un
singur fe nome n soc ial comple t, influe ntându-se rec iproc pe un teritoriu
precis de terminat istoric. În decursul vre mii, popularea a fost în raport
direct c u modul de exploatare a ţarinei, habitatul rural apărând c a o
expre sie istorică mai ale s când studiere a compone nte lor sale se face
prin prisma re alităţilor etnoistorice .
Satul rămâne prin modul de formare a vetrei de locuire, prin thenicile
tradiţionale de acţiune în moşie, o realitate istorică, iar prin tezaurizarea unor
tradiţii locale el poate fi considerat şi o real itate etnografică.
Note:
1 . M ircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Habitatul rural medieval din
bazinul superior al Somuzului Mare şi al Moldovei (sec. XIV-XVII), Suceava,
1 982, p. 1 4; Mircea D. Matei, Observaţii privind cercetarea satului medieval din
bazinul Moldovei şi Şomuzului Mare, "Suceava", Anuarul Muzeului Judeţean, VI
V I ! , 1 979/1 980, p. 80, 1 35;
2. M ircea D. Matei, Alexandru Rădulecu, Şantierul arheologic Udeşti, Studii şi
Materiale, 1 1 1 , Suceava, 1 973, p. 265-289; M ircea D . Matei, Op. cit. "Suceava" VI
VI!, 1 979/1980, p. 93, 95; Dan Gh. Teodor, Teritoriul est carpatic în veacurile V
XI, laşi, 1 978, passim;
3. S im ion Mehedinţi, Introducere în geografie ca ştiinţă, Terra, Bucureşti, 1 93, p.
973;
4. Documente priv ind istoria României (se va cita D.I.R.), A., Moldova, veacurile XIV
XVII (1 384-1 625), Bucureşti, 1 95 1 - 1 957; Mihai Costăchescu, Documente moldo
veneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. 1-11, laş i, 1 931 ; Ion Bogdan, Documentele
lui Ştefan cel Mare, voi. 1-1 1 , Bucureşti, 1 91 3; Teodor Balan, Documente bucovi
nene, voi. I-VI, Cernăuţi, 1 933-1 943; Werenka Daniel, Topographie der Bukowina
zur zeit inher Erwerbung durch Oesterrich (1 774-1 789), Cernăuţi, 1 895; Nicolai
Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, voi. I- li , laşi, 1 996.
95
Mihai CAMILAR
5. Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1 969, p.

207-21 1 ; Teodor Balan, Op. cit., voi . I, 1 933, p. 88-89;
6. În staţiunea arheolog ică de la Udeşti (autorul acestui studiu partic ipând la campa
niile de cercetare din anii 1 965, 1 966, 1 967, 1 973, 1 974), au fost surprinse locu inţe
de tip semibordei şi de suprafaţă (sec. XV), răspândite pe o arie de circa 8 hectare;
Emil I. Emand i, Consideraţii istorico-geografice asupra aşezărilor medievale
din depresiunea piemontană Rădăuţi, Studii şi Cercetări de Istorie Veche (S C I
V), 30, 3, 1 979, p. 386; Ştefan Olteanu, Structuri teritorial-politice româneşti în
spaţiul carpato-danubiano-pontic, în sec. VIII-XI, Revista de istorie, 32, 1 979, 2,
p. 291
7. Em il I. Emandi, Op. cit., în S C I V, 30, 3, 1 979, p. 386;
8. Idem, Consideraţii geografice privind dinamic aşezărilor dispărute din nordul
Moldovei în Evul Mediu (sec. XIV-XVIII), "Hierasus", I , Botoşani, 1 979, p. 268-277;
9. J. Polek, Topographische Bescheibung der Bukowina van Major Fr. Von Mieg,
Jarbuch des Bukowina Lande Museum, Czernowitz, 1 879, p. 1 3;
1 0. D I R, A, Moldova, voi. I, sec. XVI , p. 366;
1 1 . În anumite sate apar denumiri(e pă�ilor din aşezare cum ar fi: Brezeni, Căpreni,
Ruşi (Udeşti), Catargeni (Capu Codrului), Gheţeni, Boceni (Botoşana), Catrinari,
Chifeni (Păltiniş), Buliceni, Călineşti (Rusca), Lungoceni (Horodnic Sus), etc.;
12. Mihai Cos tăchescu, Op. cit., voi. li , p. 24;
1 3. D I R, A, Moldova, voi. I, sec. XVI, p. 1 1 ;
1 4. D I R, A, Moldova, voi. I , sec. XVI , p. 349; D . Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a
populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII-XVIII, Anuarul Instit utului de is torie
şi arheologie "A. D. Xenopol", laşi, Xiv,. 1 977, p. 1 28;
1 5. D I R, A, Moldova, voi. I, sec. XVI , p . 5;
1 6. D I R, A, Moldova, voi. li, sec. XVI, p. 1 47;
1 7 . Documenta Romniae Historica (se va cita D R H), A, Moldova, voi. I, 1 975, p. 58;
1 8. Ştefan Olteanu, Op. cit., p. 291 ;
1 9. N. Zaharia, M ircea Petrescu Damboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la
paleolitic până până în secolul al XVIII-iea, Bucureşti, 1 970, p. 1 23-1 38;
20. Emil I. Emandi, Op. cit., S C I V, 30, 3, 1 979, p. 386; Ştefan Olteanu, Op. cit., p.
291 ;
21 . Ştefan Olteanu, Op. cit., p. 291 ;
22. Vezi nota 1 1 ;
23. Ion Ghinoiu, Legende despre întemeierea satelor Atlasul etnografic al Român iei,
6/1 979, p. 1 6;
24. M ihai Costăchescu, Op. cit., voi. li, laşi, 1 931 , p. 405;
25. Petre P. Panaitescu, Obştea ţărănească din Ţara Românească şi Moldova în
orânduirea feudală, Bucureşti, 1 964, p. 1 1 9;
26. Em. Grigorovitza, Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureş ti, 1 909, p. 7, 8, 1 O,
89;
96
l.hele recrităJi etrdstcrioo, an/n:p:Jg3og'afoo şi etro;rafioo în rel,ţiile lnrlJicme cirtre vatra şi m::şia sahili l»xMrmi
27. Myron M . Călinescu, Normalien der Bukowiner gr. Or. Diecese (1 7TT - 1 886),
Czernowit z, 1 887, p. 54;
28. Nicolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 272, 324, 337, voi. li, p. 492, 464, 537;
29. Ibidem, voi. I, p. 272, 344, 383, voi . li, p. 537, 51 7
30. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1 958, p. 769; Iorgu Iordan, Nume
de locuri din R. P. România, Bucureşti, 1 952, p. 216;
31 . M ihai Costăchescu, Op. cit., voi. I, p. 1 1 7;
32. Ibidem, p. 234;
33. N. Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 89; ,
34. Ibidem, voi. I, p. 327, voi . li, p. 441 , 447, 460, 486, 536, 416;
35. Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Cernăuţi, 1 934, p. 67;
36. Ibidem, Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti, 1 91 5, p. 35;
37. Harta "Druk und Vertoger", Wien, 1 879, colecţia Muzeului Naţional al Bucovinei,
Suceava;
38. D R H, A, Moldova, voi . li , p. 430. Un stânjen=2,230m, un şuc este egal cu distanţa
cuprinsă de ambele palme unite cu degetele mari întinse.
39. Prăjina bucovineană variază între 5,25m şi 7m . Pentru măsurarea unei suprafeţe de
o prăjină se dădeau patru beţe pe lungime şi un băţ pe lăţime. Falcia avea 80 de
prăjini sau 1 26 ari, iar o prăjină avea 1 8 sucuri;
40. D R H, A, Moldova, voi . 1 1 , p. 1 99, 207, 442, 454, 1 39, 414, 430;
41 . Ibidem, p. 35, 207, 224, 307. 360, 415, 424. 430, 437, 441 , 454;
42. Petre P. Panaitescu, Op. cit., p. 1 4;
43. Octav Monoranu, Emil I. Emandi, Aspecte ale economiei agricole în aşezările din
podişul Sucevei în sec. XIV-XVI, "Suceava", VI-VII, 1 979/1 980, p. 83;
44. Plans des Bukowiner Districts Besthen in 72 Sections (1 TT3-1TT5), (apud), M .
Popescu Spineni, România în izvoare geografice ş i cartografice, Bucureşti,
1 978, p. 1 83; Maria Lucaci, Ioan losep, Analiza geografică a unei hărţi a
Bucovinei (1 774), Lucrările sem inaru lu i de geografie "Dim it rie Cantemir'', nr. 3, laşi,
1 982, p. 1 2 1 -1 31 ;
45. Serafim Ionescu, Dicţionarul geografic al judeţului Suceava, 1 894, p. 73;
46. Nicolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 1 30; T. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
a Câmpulungului Moldovenesc, voi. I, 1 91 4, p. 245;
47. Nicolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 1 31 ; Dicţionarul limbii române ... , 1 958, p.
207;
48. Ibidem;
49. Dicţionarul limbii române moderne, 1 958, p. 447;
50. N icolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 1 30;
51 . Ibidem, voi. I, p. 343, 264, voi. li, p. 456, 500, 501 ;
52. Ibidem, voi. I, p. 264, 291 , 343; voi. 11, p. 456, 462, 470, 471 , 501 , 51 1 ;
53. Ibidem, voi. I , p. 1 38, 1 61 , 1 78, 214, 237, 270, 272, 291 , 300, 301 , voi. 1 1 , p. 375,
387, 437, 448, 469, 5 1 6;
97
Mihai CAMILAR
54. Ibidem, voi. I, p. 343;

55. Ibidem, voi. li, p. 425;
56. Ibidem, voi. 11, p. 501 ;
57. Ibidem, voi. li, p. 516;
58. Ibidem, voi. I, p. 172, 261 , 272, 310;
59. Muzeul Naţional al Bucovinei, Suceava; Muzeul Etnografic al Bucovinei, Suceava;
Muzeul Tehnicilor Populare, Rădăuţi; Muzeul Lemnului, Câmpulung; Muzeul din
Gura Humorului şi altele;
60. Ion I. Drăgoiescu, Din etnografia uneltelor tradiţionale ale poporului român.
Plugul în civilizaţia românească, "Biharea", Oradea, 1 974, p. 8;
61. Tudor Pamfile, Agricultura la români, Bucureşti, 1915, p. 30; N. Jula, V.
Mănăstireanu, Tradiţii şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, 1968, p. 75, 83, 96, 127.
1 42, 1 51 ;
62. D. Gh. Chiţoiu, Vechimea şi dezvoltarea albinăritului în România, Focşani, 1930,
p. 5, 6;
63. D I R, voi. III, sec. XVI, p. 304-305; D I R, voi. li, sec. XVI, p. 153; D I R, voi. 11, sec.
XVI, p. 42; D I R, voi. I, sec. XVI, p. 130; D I R, voi. I, sec. XVII, p. 40; D I R, voi. I,
sec. XVI, p. 175; D I R, voi. XIX, sec. XVII , p. 329; D I R, voi. V, sec. XVll,p. 1 29;
64. C. Istrate, Apicultura într-o gospodărie boierească din Moldova la mijloculul
sec. al XVIII-iea, "Cercetări agronomice în Moldova", III, iunie 1 970, p. 1 44; C. C.
Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, voi. I, Bucureşti, 1964,
p. 293; T. Pamfile, Pagini vechi de viaţă moldovenească, Chişinău, 1 91 9; N.
Iorga, Istoria românilor prin călătorii, voi. 11, 1928; Enciclopedia României, voi.
III, Bucureşti, 1 939, p. 533; P. Bogdan, Creşterea albinelor, Sibiu, 1962; I. Ciuţă,
Vechimea, factorii naturali şi zonarea apiculturii în Moldova (sec. V-mijlocul
sec. XVIII), Anuarul Institutului de istorie şi arheologie "A D Xenopol", XV, laşi,
1978, p. 132-1 47; Ibidem, Consideraţii privind tehnica apicolă în Molova
feudală, Anuarul Institutului de istorie şi arheologie "A D Xenopol", XXIV, laşi, 1987,
p. 369-374;
65. Nicolai Grămadă, Op. cit., voi. I, p. 81-82;
66. Ibidem, p. 82. Passim;
67. Ibidem;
68. Nicolae Iorga, Op. cit., voi. I, Bucureşti, 1 928, p. 167-1 68;
69. E. Endroiu, Despre apariţia plugului în ţările române, ''Terra Noastră", voi. li,
Bucureşti, 1 971, p. 97-117;
70. Dan Gh. Teodor, Op. cit., p. 109, 186;
71. Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1 964, p.
148;
72. Octav Monoraru, Emil I Emandi, Op. cit., p. 85;
73. Teodor Balan, Op. cit., voi. I, p. 5 şi 98; Idem, voi. li, p. 155, D I R, A, Moldova, voi.
IV, sec. XVI, p. 33;
98
Lhele realităJi etrdstcxice, an/JqxY;Je<Jgafce şi etrcgafice în reliţiile tratipcnae cintre vatra şi m:şia sattiti btn:Ninean
74. Simion Cobilanschi, "Steluţa", nr. 2, 1883, p.1 3;

75. Nicolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 1 74, 1 91, 237, 241, 264, 272, 291, 272, 291 ,
301, 310, etc.;
76. Petre P. Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 91 -94; Henri H. Stahl, Teorii şi ipo
teze privind sociologia orânduirii tribale, Bucureşti, 1 980, p. 101, 1 04;
77. N. Gramadă, Sătenii şi stăpânii în Bucovina, Anuarul Muzeului Bucovinei,
Cernăuţi, 1944, p. 37 şi următoarele;
78. D I R, A, Moldova, voi. I, sec. XVI, p. 1 52, 310, idem, voi. li, p.1 95; Teodor Balan,
Op. cit., voi. I, p. 76, idem, voi. li, p. 195;
79. Procopie Jitaru, Monografia folclorică a satului Berchişeşti, jud. Suceava,
Bucureşti, 1973, p. 34;
80. Nicolai Gramadă, Op. cit., voi. I, p. 310;
81. Ibidem, p. 345;
82. D I R, A, Moldova, voi. IV, sec. XVI, p. 33; D I R, voi. III, sec. XVII, p. 226;
83. D I R, A, Moldova, voi . I, sec. XVI, p. 322; Teodor Balan, Op. cit., voi. III, p. 58,
176;
84. D I R, A, Moldova, voi. li, sec. XV, p. 96, 100, 1 07, 119, 31 5; Teodor Balan, Op.
cit., voi. I, p. 1 24, 254; D I R, A, Moldova, voi. IV, sec. XVI, p. 278, 309;
85. Nicolae Dunăre, Civilizaţia tradiţională românescă în curbura carpatică nordică,
Bucureşti, 1984, p. 55, 56;
86. Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devalmaşe româneşti , voi. I, 1958, p.
295, 296;
87. Informaţie obţinută de la localnicii din Dorna Candreni, Ortoaia, Panaci, Coverca,
Sadova, Moldoviţa;
88. Nicolai Grămadă, Op. cit., voi. I, p. 76, 77, passim;
89. Emil I. Emandi, Ştefan Mihai Ceauşu, Aurelia Petcu, Câteva aspecte de geografie
istorică privind repartiţia resurselor agro-silvice în Bucovina (sec. XVIII - XIX),
"Suceava", XIII-XIV, 1 986-1 987, p. 1 86;
90. Nicolai Grămadă, Op. cit., voi. I, p. 81, 1 75, 214, 342;
91. P. S. Aurelian, Bucovina. Descriere economică, Bucureşti, 1 876, p. 54;
92. Ibidem;
93. Nicolai Grămadă, Op. cit., voi. I, p. 109;
94. Ibidem, p. 97;
95. Ibidem, p. 80 (Varniţele erau şi locuri unde se depozita piatra de var);
96. Ibidem, p. 81 ;
97. Ibidem, p. 82; Vasile Diaconu, Vechi aşezări pe Suha bucovineană, laşi, 1 989, p.
165;
98. Bâtca Nedeiei, loc de întâlnire a localnicilor din împrejurimile satului Stulpicani, până
la 1775, vezi nota 97;
99. Nicolai Grămadă, Op. cit. , voi. I, p. 13;
1 00. Ibidem, p. 92;
99
Mihai CAMILAR
1 01 . Ibidem, p. 91 -92;
1 02. Ibidem, voi. I, p. 1 61 , 254, 263, 254; voi. li, p. 537, 471 , 409, 533;
1 03. Ibidem, voi. I, p. 1 39, 1 9 1 , 2 1 4, 324; voi. li, p. 492, 537;
1 04. D I R, A, Moldova, voi. 11, sec. XV, p. 65, 1 00, 1 1 4, 1 37, 1 47, 1 77, 245, 248; D I R,
A, Moldova, voi. I, sec. XVI, p, 203, 245, 31 7, 327, 406, 407, 420, 477, 480, 506; D
I R, A, Moldova, voi. 111, sec. XVI, p. 1 42, 1 29, 1 49, 1 51 , 1 74, 1 86, 222, 226, 281 ,
305, 324; Teodor Balan, Op. cit., voi. I, 1 933, p. 1 2, 74, 80, 1 01 , 1 03, 1 1 3, 1 48, 1 50,
1 74, 1 86;
1 05. D R H, A, Moldova, voi. li, p. 225, 312, 31 3, 43, 1 83; Mihai Costăchescu, Op. cit.,
voi. l i , p. 460, 467;
1 06. C. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti, Bucureşti, 1 976, p. 93, 94;
1 07. Mihai lacobescu, Din istoria Bucovinei, voi. I, Bucureşti, 1 993, p. 226.
1 00
Lhele rea/ităJi etrastcrice, an�ce şi etro;rafice în relcţiile trcrlJicme rintre vatra şi m:şia sattili lxx:ovirean
Cuprinsul moşiei lu i Toader Corlat
I
I
1
\
I 7p
Şfro20 fj lui Vlas,i?
Gura · Bă/c�e/ 1o
O\
\J od
�ul M�'I!> . ��,.

� ..... . , ___ .,·
Fig. 1 . Schiţă grafică a hotarului satu lu i Berchişeşti, după hrisovu l din anul 1 4 73.
(După Procopie J itaru, Monografia folclorică a satului Berchişeşti, Editura Litera,
Bucureşti, 1 973)
101
-I Hayer- -- .. -- - - ,--.-- - ---
o RCJncu Muncelu Haga Rot1c(J MutJCel(j
,-
I\) !!!.
-- - - î - � Q
' / -\ �
I Cor,l:, ttr I
' I
I \
' � I ' I
I I
'("'
,<)
I . ' I
"b '
I
�
�� l
Î\ ? ·, 1 ' � I
I I �C
\
i rr ' �
1�\'�' I,
C)
I
�
I �
-#
� \ \- l__
'
I I,
" 1 � �.b c.J \
Î) !) , o
-s Co,,�k!el�
-'t..- \
�
§
(i �
I I
........ li
i ,)
Q,
I :� / \ ţ ; ' ,JOOk
I
•l."t:, \ �aC - --
">J
�
I -
� l I v
� �I
r
I
I
K Moldov.o ·Î I
I I '
I ,
'
...e. MolJvO'
' -
- -- --�
Todef>esh L � y
TodQrru/1
A B
Fig. 2. Schiţă grafică a fostei moşii a lui Corlat din 1 554 (A) şi cea actuală (B) cu localităţile de astăzi.
(După Procopie Jitaru, Monografia folclorică a satului Berchişeşti, Editura Litera, Bucureşti, 1 973)
Lhele realităJi etrdstcrice, an�afice şi etrogafice în relcţiile tmiJicme lirdre vatra şi m:,şia sattiui lxwvinean
/ \
,"t>
I
t
t-
I
\
R.M,ldOVr:7
Fig. 3. Schiţă grafică a moşiei lui Corlat (Berchişeşti) după descrierea

lui A. F. Wickenhauser.
(După Procopie Jitaru, Monografia folclorică a satului Berchişeşti , Editura Litera,
Bucureşti, 1 973)
1 03
......
o
.ţ:..
.1.-" .&. ...
., ...
I
..•·-·
v--.1" •"
:o
;.,...
"'": -.l
,.i....,
Fig. 4. Harta Bilschel ( 1 773-1 775} privind distribuirea vetrelor de aşezări şi repartiţia principalelor zone de terenuri (păşune,
păduri, teren agricol) din depresiunea Liteni înainte de anexarea Bucovinei la I mperiul austriac.
(După Mircea O. Matei, Emil I. Emandi , Octav Monoranu, Habitatul medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi
al Moldovei, Suceava, 1 982)
l.tele realităJi etrastaice, antreţxgx:gafice şi etrogafice în relcţiile tradiJicr,ae <intre vatra şi �ia salt.iii txrovinean
\---
:��tf�--
·. \-_}?
- - - - • 1 �- -
-
�I
.. .. . .. ..
�'I
LZ:....:...:..i
, -
Fig. 5. Harta cadastrală (secolul XIX) a distribuirii zonelor de utilizare a terenului şi

răspândirea vetrelor de sat din depresiunea Liteni (fond Arhivele de război din Viena, B
IX a 432). (După M i rcea O. Matei, Emil I . l amandi, Octav Monoranu, Habitatul
medieval rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele
X I V-XVII), Suceava, 1 982)
105
Mihai CAMILAR
Fig. 6 . Harta cadastrală (secolul XIX) a distribuirii vetrelor de sat şi a zonelor de

utilizare a terenului din bazinul superior al Şomuzului Mare. (După Mircea D. Matei,
Emil I. lamandi, Octav Monoranu, Habitatul medieval rural din bazinul superior al
Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1 982)
1 06
Lhele reafităJi etndstcrice, an�afice şi etrogafice în relcţiile tradi]icr,aie dintre vatra şi rrcşia sa.tLiui b.mvinean
@ Cllt.t6#
© � 4 P1'll
© o ui.J
l?.
(i,) l�l/ll
Ji r , , .
@ /'Ui�lOG/
'--'---<C_
'r
'
.. r n c
;
,>.· "
I 1 \ :, \ I
' • ·1 ' f �\ • � •.,� , ',

t @ iJY'1,f
, � ·, � • .\ ·'' '., - .
Fig. 7. Gospodărie de tip „ocol întărit", izolată la mare distanţă de vatra satului
Moldova Suliţa, înconjurată de fâneţe, păşune şi pădure.
Grafică de Zorel Suciu.
_,,
!!1.
o
co
Q
!
:o
,,,al
I
«» '
I '�
Fig. 8. Schiţă parţială a hotarului satului Raşca, comuna Moldoviţa (Desen de Gh. Lehaci)
Arhitectura populară tradiJională din nord-vestul Româîniei
ARH ITECTURA PO PULARĂ TRADIŢIONALĂ

DIN NORD-VESTUL RO MÂNIEI.
GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ DIN ZONA
ETNOG RAFICĂ CO DRU, JUDEŢUL SATU MARE
Daniela BĂLU
Transformările rapide ce au avut loc în ultimele decenii în viaţa

satului românesc, atât în ceea ce priveşte creaţia materială dar şi cea
spirituală, au determinat creşterea gradului de interes a specialiştilor (şi
nu numai) , faţă de valorile tradiţionale ale universului rural, influenţat de
noile realităţi culturale şi tehnico-economice ale societăţii.
Anchetele de teren efectuate au avut rolul de a certifica încă o
dată, necesitatea imperioasă de a conserva monumentele de arhitec
tură populară, cu atât mai mult cu cât, dacă despre manifestările spiri
tuale se poate afirma că au mai păstrat puţin din formele originale, nu
acelaşi lucru se poate spune despre modul în care arhitectura populară
şi-a păstrat valentele primordiale.
În evoluţia arhitecturii populare din judeţul Satu Mare, drumul de
la căsuţele bicelulare spre cele care adeseori, le putem astăzi asemui
cu un "palat", a fost fie extrem de lent, în zonele în care condiţiile natu
rale sau situatia, economică a locuitorilor au influentat ' aceste transfer-
.
mări (de exemplu zona etnografică Codru) , fie extrem de brusc, acolo
unde veniturile populaţiei au crescut substanţial o dată cu "exodul"
acesteia spre Occident sau chiar dincolo de Ocean (caz specific Ţării
Oaşului, după 1989 ).
Arhitectura tradiţională a inspirat noile tipuri de construcţii ale satului
contemporan, mai ales prin preluarea unor elemente care, fie prin
funcţionalitate, fie prin rolul decorativ, au putut fi adaptate la o nouă tipologie
arhitecturală. S-au mai păstrat astfel, în unele cazuri, planimetria, rolul
ornamental al stâlpilor de târnaţ, sistemul decorativ al porţilor de şură,
precum şi tipologia dispunerii construcţiilor în cadrul gospodăriei.
Modificări esenţiale se fac remarcate îndeosebi în ceea ce priveş
te tehnica şi materialele de construcţie, iar în Ţara Oaşului, chiar şi
1 09
Daniela BĂLU
plani metria caselor a suferit transformări substanţiale, inspirate din

arhitectura urbană sau chiar din tipuri le de locuinţe occi dentale! Toate
aceste transformări au determinat implicit dispariţia arhitecturii specifice
satului arhai c, ajungându-se ca în prezent existenţa unei gospodării
ţărăneşti să poată fi cu siguranţă încadrată la capitolul "rarităţi" .
Dacă în zona Codrului, transformarea casei tradiţionale de tip " cu
tindă şi horn slobod", "cu două căşi (camere) şi bucătărie", s-a produs
în mai mul t de un secol, pentru generalizarea casei de tip "pe plan" şi a
"casei bloc" au fost suficiente doar aproximativ trei decenii, la aceasta
contribui nd desi gur şi măsurile administrative care au generat un feno
men de uniformizare a caselor, proces întâlnit de altfel şi în alte regiuni
ale ţării. Din categoria construcţiilor populare "cu tindă şi horn slobod"
face parte şi Casa Muzeu din localitatea Chilia, comuna H omoroade,
judeţul Satu Mare, fiind una din puţinele case tradiţionale păstrate în
această zonă etnografică, al cărei nume aminteşte de pădurile bogate
(codrii) de fag şi stejar, care acopereau până la începutul secolului XX
suprafeţe întinse din Culmea Făgetului (sau Culmea Codrului).
Local itatea Chilia( Pacafalu ) este pentru prima oară atestată
documentar la1 370 (cf.Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor
din Transilvania) . U rmele unor comuni tăţi româneşti în această regiune
datează din perioada neoli tică, realitate dovedită de descoperiri le
arheol ogice din perimetrul H omoroadelor ( fragmente de vase mari de
provizii, fusaiole, aşchii şi lame de obsidian, cupe şi vase de provizii
aparţinând culturii Criş, figurine antropomorfe, etc. ). Actuala vatră a
satului nu corespunde celei iniţiale, deoarece în urma desel or incursiuni
turceşti şi în această regiune, după transformarea Ungariei în paşalâc
(1 54 1 ), satul a fost pustiit, locuitorii fugind de spaima turcilor, iar în
Chilia "a rămas un singur colon" (cf. D. Prodan, Iobăgia în
Transilvania, 1 968, p.264). După aceste invazii, vatra satului s-a mutat
cu trei k ilometrii spre pădurea Codrul ui , în j urul anului 1 586, i ar la 1 592,
în Chili a erau 2 iobagi cu sesie întreagă, 9 cu jumătate sesie, 1 jeler.
Sunt şase ani de când a fost aşezată Chili a [ . . . ] . Dare n-au dat până
acum (n. 1 592), dar în satul celălalt, de unde s- au mutat aici, pe timpul
lui Gheorghe Bathory darea le-a fost, după cum spun ei, doi florini "
(Prodan, p.320 ).
Casa muzeu din localitatea Chilia face parte dintr-o gospodărie
codrenească tradiţională, care a fost achiziţionată în anul 1 971 de către
Muzeul J udeţean Satu Mare.
Gospodăria este formată din casa de locuit, şură, găbănaş ( cămară
de alimente) şi coteţ. Casa a fost construită la începutul secolului XX, iar
apoi strămutată la Chilia din H omorodul de Sus, fiind cea mai veche casă
din această tipologie care se mai găseşte în zonă, obiectiv de arhitectură
populară inclus în Lista naţională de monumente.
1 10
Casa este compusă din două camere şi tindă, fiind aşezată pe

tălpi sprijinite pe bolovani de piatră (PI. 1 a). Prizma din jurul tălpii are o
lătime de 40 cm. şi cuprinde portiunea dinspre grădină, continuă în fata
casei, până la peretele camer�i dinspre stradă (PI. 1 b). În partea
exterioară, pe suprafaţa din faţa casei şi dinspre stradă, se află târnaţul,
realizat prin continuarea tălpii casei de şezut. Târnaţul este susţinut de
8 stâlpi ciopliţi şi încrustaţi cu motive decorative geometrice, stâlpi
legaţi de cununa târnaţului prin câte două contrafişe cioplite, cununa
fiind uşor boltită între stâlpii de susţinere (PI. 2) . Şutul dinspre uliţă este
decorat cu scânduri traforate, central este dispus motivul crucii,
încadrată de două motive ornamentale florale şi două inimi care ser
veau ca iluminatoare şi guri de aerisire pentru pod.
Tinda are dimensiunile interioare de 2,80/4,95 m., aici fiind ampla
sat cuptorul de copt pâine, deasupra căruia se află hornul slobod. Cup
torul are dimensiunile de 2x2x1 ,20 m. Înspre grădină, camera de şezut
este împărţită în două încăperi, (camera propriu-zisă şi cămara) , printr
un perete plasat la o distanţă de un metru de la peretele din dos (PI. 3).
Camera dinspre stradă are dimensiunile de 5,40/4,95 m. , are 3
ferestre, două plasate în peretele din front, iar a treia în partea din faţă.
Tavanul se sprijină pe cununa casei, fiind podit cu scânduri.
Accesul în pod se face prin tindă, pe o scară de lemn.
Acoperişul casei este în patru ape, cu şut, învelit cu trestie şi paie
de secară, sub formă de jupi.
Tehnica de construcţie a pereţilor este "în căţăi". Scheletul portant
este cu un număr variabil de stâlpi (ştimpi) cu umplutură, ulterior ten
cuită cu lut, atât în interior cât şi în exterior.
Şura gospodăriei din Chilia se încadrează în tipologia construc
ţiilor anexe specifice zonei etnografice Codru, dovedind prin dimensiu
nile impresionante rolul important pe care îl are în viaţa economică
cotidiană. La începutul secolului XX, şurile codreneşti s-au caracterizat
prin creşterea gradului lor de complexitate. "Prin introducerea treiera
tului cu maşina acţionată manual sau mecanic, . . . s-a păstrat aria şurii,
dar pe o latură, stranele au fost transformate în adăposturi pentru ani
male (poieţi) . ," ( L.Cucuiet, Porţile de şură din zona Codru, 1 980, p.5) .
Atât în zona Codrului cât şi în Câmpia Someşană, componentele
constructive caracteristice şurilor dovedesc că acestea fac parte din
tipul de şură pe două laturi, cu un număr variabil de stâlpi interiori,
determinat şi de dimensiunile construcţiei, stâlpi numiţi de localnici
"furci" sau "urşi", care pe lângă faptul că preiau o parte din greutatea
şarpantei, mai au rolul de a delimita interiorul şurii.
Şura din cadrul Casei muzeu de la Chilia este amplasată paralel
cu drumul, are porţile orientate spre "uliţă", faţă în faţă cu porţile de
intrare în gospodărie, formând cu construcţia casei un plan în unghi.
111
Daniela BĂLU
Prin dimensiuni şi prin aspectul său exterior, şura este construcţia cea
mai impunătoare din cadrul gospodăriei, aceste dimensiuni mon umen
tale fiind o consecinţă directă a funcţiilor pe care le îndeplineşte:
adăpost pentru uneltele agricole, mijloace de transport, furaje, cereale
şi adăpost pentru animale.
Dimensiunile şurii sunt de 8x9 m., iar înălţimea de 8 m. În interior
are o porţiune zidită, cu suprafaţa de 4x4 m, ce servea ca grajd pentru
animalele cornute. Tehnica folosită la construirea pereţilor este cea
n umită "în căţăi", pereţii fiind alcătuiţi dintr-o structură de rezistenţă şi
una de umplutură, ceea ce indică o caracteristică zonală a acestui tip
de şură.
Pe laturile lu ngi construcţia şurii are două tălpi din lemn de stejar,
iar pe laturile înguste două "căpătâi" cioplite din bârne groase de stejar,
aşezate pe "boci" îngropaţi. Tălpile se îmbină cu "căpătâiele" prin îmbu
care ( îmbinare ), la jumătatea lemnului.
Şura include o grindă longitudinală mediană, "meşter-grinda",
necesară datorită lăţimii mari a construcţiei şi pentru susţinerea grinzilor
transversale.
Poarta şurii are dimensiunile de 3,50/3 m. , fiind decorată cu şipci
traforate, dispuse în formă de X. Traforarea, ca procedeu tehnic de
ornamentare, se constituie ca o particularitate zonală a porţilor de şură
din Codru, profilurile de lemn traforate fiind aplicate pe poarta propriu
zisă, într-o paletă largă de motive ornamentale: geometrice, fitomorfe,
cosmomorfe, avimorfe etc. , dispuse în registre ce respectă principile
ornamentale ale artei populare: alternanţa, repetiţia, simetria, radiaţiu
nea. Aceste elemente decorative au apărut în construcţia porţilor de
şură o dată cu răspândirea tehnicii traforării, respectiv după primul răz
boi mondial.
Acoperişul şurii este de tipul cu căpriori, în patru ape, cu şut înve
lit cu trestie şi paie de secară.
Găbănaşul sau cămara de alimente are dimensiunile de
5,90/3,S0m. În partea dinspre stradă are un târnaţ susţinut de 5 stâlpi,
ciopliţi la partea superioară, având câte două contrafişe decorate cu
motive geometrice. Cununa (frontarul) găbănaşului are sculptat motivul
fu niei. Sub cămară există o pivniţă construită din cărămidă arsă, cu
intrarea din spate. Acoperişul este din căpriori, înveliti cu jupi de trestie.
În anii 1 991 şi 1 996 au fost efectuate lucrări de reparaţii ale între
gii gospodării, iar în toamna anului curent (2000) se execută lucrări de
împrejmuire şi reînnoire a învelitorii acoperişului casei.
112
Arhitectura populară tradiţională din nord-vestul Româîniei
Folk architecture from North - Western Remania. Peasant

household from the ethnographic zone Codru, Satu M are county
The rapid changes that took place in the last decades in the life of
the Romanian village regarding both the material culture but the
spiritual life, too. These changes has determined the increasing of the
expert 's interest (and not only) given the traditional values of the village
world, influenced by the new cultural, technical and economical realities
of the society.
Field inquest had the role to certify once again the imperative
necesity to preserve popular architecture monuments, all the more so
as concerns spiritual life we can say that it still kept some initial shapes,
we cannot say same thing about the popular architecture in keeping
primordial valences.
Traditional architecture has inspired the new constructions of the
contemporary village, especially by taking over some new elements that
either through functional aspect or through decorative function were
adapted to a new architectural typology. lt remained, in some cases,
the planimetry, the decorative role of porch pillars, the ornamental
system of barn gates, also the typology of disposing the buildings inside
the household.
Essential changes took place especially as concerns technology
and building supplies, and in Oaş even planimetry knows considerable
changes, inspired by urban architecture or even Western type houses!
Ali these changes had, as resuit, the loss of typical archaic architecture,
at the moment a village household being, certainly, a "rarity".
The museum - house from Chilia is part of a traditional household
from Codru zone, being bought in 1971 by County Museum Satu Mare.
The household is made up of the proper house, born, larder for food
and pigsty. The house was built at the beginning of the XX-th centu ry,
then removed to Chilia, in Homorodul de Sus, being the oldest house
with this typology from the area, objective of folk architecture included
in the National List of Monuments.
11 3
......
'
ăi'
t ..
...... A
12.9$' l, a;·
::,
�,
'
.ţ:.
· II\ I I �.
I .-t... ft i �-� ff C:
- �: r---
-� . _ 1 c� j;J
r �
1I
_L 3-7� 1 1.z
- 5_....,.,
..
1 fta
�I
I I\ T .,
II
I T I N DA CA M ERA
i
I
!
s-1�, e& m.p. �n -grinzi + scîndtAm
fXlrdoseala pcimint. li\
�
.,, H • .:z.so st· T-
I A M E R. A �
I '
!
�i S • 26,7.o m.p. .,+
' C . . + scînd rct
[1
\IÎ· 1�
� � �I �J�=I � p<'lm,nt:: ---1:Q2...
rinz1
f-1 - :z.so
_ - v1
! - -.\'; Sr.17, 89 m.p

=
,;i.ex,
i
I .
:t 1î -
�
lJ\I
�l�
�
--:---- -_J
T" � d! t'll
{��
T Î RN A � �i
� �
wt� -- l"I
+ r'].GQ t� 11
,=
-'-= 4
'"'C..J
\
·. 6-70
PLA N LO C I.A J t-J T, A

" A
PI. 1 a
Arhitectura populară tradi/ională din nord-vestul Româîniei
(111
·
115
Daniela BĂLU
116
1 17
Daniela BĂLU
��-=-• ' -
..
I , \
118
SATU MARE
119
Habitat şi arhitectură populară pe Valea Moldavi/ei
HABITAT ŞI ARH ITECTURĂ PO PULARĂ

PE VALEA MOLDOVIŢEI
Aurel PREPELIUC
Străbătând pitoreasca vale a culoarul ui depresionar Moldoviţa

domi nată de culmile O bci nii Feredeul ui, întâlnim mai mul te aşezări
rurale adăpostite în "câmpulunguri" , bazinete depresionare mai mult
lungi dec ât late, sate c are dau numele ac estor depresi un i.
Una di n aceste aşezări este şi Moldoviţa, c omună în c omponenţ a
căreia intră 4 sate: Argel, Moldoviţ a, Raşca şi Demăcuşa.
P ri ncipalul factor care şi- a pus amprenta asupra fizionomiei
satelor di n zonă a fost c el geografic . Deoarec e, cu exc epţ ia luncii
Moldoviţei, spaţiile largi apar i zolat, uni tatea geomorfologică c ea mai
frecventă fiind versantul, fizionomia şi structura vetrelor de sat se
prezintă extrem de fragmentate şi fără a putea fi atribuite unui singur tip
de aşezare rurală.
Se c onstată o răspândi re mare a loc uinţ elor în imediata vecină
tate a muntelui cu înghesuirea construcţ iilor în zonele marginale. Aşe
zările se c aracterizează pri n lipsa unei regularităţ i în plasarea c aselor,
populaţia se ocupă aproape exc lusiv de c reşterea animalelor şi luc rul la
pădure, terenurile cul tivate fii nd foarte reduse ca suprafaţă şi sl ab
produc tive. Cătunele s-au constituit în loc urile oc upate în trec ut de
păduri defrişate treptat pentru a fac e loc păşunilor, iar gospodăriile au
fost ridicate cu lemnul de pe loc.
Din c auza c aracterului împrăştiat spre risipit al gospodăriilor şi al
loc uinţelor temporare, precum şi datorită parc elărilor succ esive, rezultă
garduri foarte lungi c onstruite din răslogi. Circ ulaţia oamenilor şi a vehi
culelor este tot mai dificilă în zonele înalte şi acc identate unde dru
murile sunt neîntreţinute şi, uneori, se transformă în potec i ştrangulate
de porţi demontabile.
Suprafaţ a totală a comunei Moldoviţa este de 29.924 ha din c are
1 6, 1 1 4 teren agricol şi 80,31 4 pădure, cu limitele altitudinale cuprinse
în tre 630 m (nivelul cursului Moldoviţ ei) şi 1 350 (VL Bâtc a Mare).
' 1 21
Aurel PREPEL/UC
După cum s-a arătat deja, satele comunei Moldoviţa sunt de tipul
răsfirat cu tendinţe de risipire spre margini , aspectul predominant fiind
de grupuri de gospodării distanţate între ele.
Tipurile de gospodării şi structura satelor din zonă nu sunt tribu
tare doar factorului geografic care trebuie văzut în strânsă dependenţă
cu factorul istoric şi cu factorul social. Astfel, în vatra satului Moldoviţa
s-au păstrat întinse terenuri libere chiar în zona construibilă, situaţie
care îşi are izvorul în acapararea terenurilor de către anumiţi proprietari
evrei încă din faza de început a satului, noile gospodării trebuind să fie
construite spre margini.
În prezent, numărul de gospodării tradiţionale nemodernizate, sau
care au suferit doar modificări ce vizează sporirea funcţionalităţii şi a
confortului locuinţei (lărgirea ferestrelor, acoperirea tinzii, transformarea
aparatului de încălzit şi de preparare a hranei, iluminatul electric),
creşte dinspre centru spre periferii şi cu cât înaintăm în altitudine.
În satele şi cătunele Moldoviţei structu ra complexelor gospodă
reşti se diferenţiază prin natura şi numărul construcţiilor şi prin modul
de organizare a acestora. Cu cât gospodăriile sunt mai vechi, cu atât
numărul anexelor este mai mare, spaţiile sunt specializate iar ampla
sarea lor nu este întâmplătoare, trebuind să asigure funcţionalitatea
complexului.
Arhitectu ra gospodăriei huţăneşti tradiţionale este variată ca
formă, dar unitară în stil şi tehnică. Gospodăriile s-au evidenţiat prin
dimensiuni şi inventar atât în funcţie de starea materială a gospodarului
cât şi prin nevoia de a se adapta la configuraţia terenului.
Pe văile înguste şi pe coastele abrupte unde nu sunt condiţii priel
nice pentru practicarea agriculturii, gospodăriile au curte deschisă,
împrejmuirea constând din răslogi demontabili care servesc şi de
poartă, iar acolo unde aceste garduri intersectează poteci s-au construit
pârleazu ri pentru o trecere mai lesnicioasă.
Acolo unde se constată o tendinţă de adunare a gospodăriilor în
nuclee, vatra satului este mai bine delimitată de hotar, împrejmuirea
este mai solidă, din sârme sau scânduri, iar intrarea în gospodărie se
face printr-o poartă monumentală cu acoperiş în două ape.
În cadru l gospodăriei, casa ocupă rolul central, anexele au un rol
bine definit, fiind plasate în funcţie şi de poziţia pe care o ocupă casa
ca element de bază. Nelipsite din gospodăria huţănească sunt grajdul,
clitul (cliciul) , bucătăria de vară, şura de care, coleşca ("şoapră" de oi).
De multe ori, în cazul gospodăriilor de înălţime, fântâna lipseşte, apa
fiind adusă chiar de la distanţe apreciabile, zona nefiind totuşi lipsită de
surse de apă.
Din cercetările de teren efectuate se poate concluziona că în
această zonă populată cu precădere de huţuli , există două tipuri de
1 22
gospodărie tradiţională specifice acestui grup etnic, deosebite de gos

podăriile populaţiei româneşti din zonă.
1. Gospodăria cu ocol întărit
2. Gospodăria adaptată la terenul accidentat
GOSPODĂRIA CU OCOL ÎNTĂRIT
Gospodării cu ocol întărit mai pot fi întâlnite în ţara noastră de-a

lungul lanţului carpatic în Ţara Almăjului, Valea Jiului, în Mărginimea
Sibiului, în satele din jurul Branului şi în Bucovina.
În Moldoviţa, astfel de gospodării s-au păstrat atât în zonele
înalte, greu accesibile (gospodăria Pasanciuc Dumitr.u, sat Raşca şi
gospodăria Zdrob Elena de pe dealul Ciocan) cât şi în vatra satului
(gospodăria Matisevici Crizant, sat Demăcuşa) .
Casa şi anexele gospodăreşti sunt dispuse în jurul unei curţi dând
gospodăriei aspectul unui ocol întărit. Locuinţa are în spate şi pe latura
din dreapta o şandrama ("şoapră"), care serveşte de cămară sau de
adăpost pentru oi, cu intrare din lateral, dar şi direct din tindă.
G rajdul se găseşte cel mai adesea în faţa casei, iar bucătăria de
vară şi clitul ("cliciul") sunt plasate în apropierea casei, în prelungirea
celorlalte anexe. De la caz la caz mai poate exista şi un grajd pentru
animale mici. Gospodăria este întregită de un şopron pentru care şi de
una sau mai multe magazii semideschise. .
Accesul în curte se face printr-o poartă principală, cu acoperiş în
două ape şi prin una-două portiţe, spaţiile rămase libere între acareturi
fiind închise cu garduri din leţuri sau din dulapi.
Această dispunere a locuinţei şi a anexelor este şi o adaptare la
natura vitregă, construirea şandramalei pe latura de N şi a celei de pe
latura vestică, continuată de obicei cu şura de lemne, fiind dictată de
direcţia predominantă a vântului dinspre V şi NV.
GOSPODĂRIA ADAPTATĂ LA TERENUL ACCI DENTAT
Este un tip de gospodărie întâlnită în zone greu accesibile, cu

teren în pantă, teren care nu oferă posibilitatea desfăşurării unei gospo
dării de tipul celei cu ocol întărit şi care a oferit o altă soluţie la proble
mele date de terenul accidentat, de intemperii şi de hoţia destul de răs
pândită în trecut în cadrul acestei comunităţi.
Punctul comun al acestor gospodării îl reprezintă plasarea graj
dului şi a ocolului pentru oi sau a beciului sub planul casei, mai exact
sub şandramaua de pe latura lungă a tinzii şi parţial sub tindă, valorifi
când diferenta de nivel a terenului.
La gos·podăria Moisă Mihai (cătun Runc, n r. 309) ocolul de oi se
află sub tindă, intrarea făcându-se prin grajdul depus sub şandramaua:
1 23
Aurel PREPEL/UC
la gospodăria Tociniuc Elena sub tindă se află beciul, dar cu intrare pe

sub "horoamă" (gang) , iar "şoapra" pentru oi o găsim în spatele casei
sub prelungirea acoperişului.
Pentru a asigura o mai bună izolare termică, în şandramaua graj
dului se depozitează fânul.
Construcţia se sprijină pe piloni de lemn, partea inferioară a aces
tora fiind plasată pe dale mari de piatră pentru o mai bună rezistenţă şi
pentru a feri lemnul de contactul direct cu solul.
LOCUINTA
Indiferent de modul de organizare a gospodăriei, locuinţa este de

tip tindă-cameră, sau, mai rar, tipul de locuinţă cu două camere şi tindă
mediană.
TINDA este plasată fără excepţie în partea stângă a camerei de
locuit, tipul arhaic fiind reprezentat de tinda descoperită. Varianta cu
tinda acoperită este de dată mai recentă, ajungându-se cu moderni
zarea până la transformarea încăperii în bucătărie.
Tinda face trecere direct spre camera de locuit dar şi spre anexa
adăpostită sub prelungirea acoperişului, aşa numita "şoapră", printr-o uşă
tăiată în peretele diametral opus intrării principale. Este lipsită de mobilier,
cu excepţia unei laiţe masive sau a unei grinzi, "hreataca", care pot fi
întâlnite la latura lungă a tinzii, cea dinspre exterior. Neavând ferestre, tinda
ţine loc şi de cămară - aici găsim diferite butoaie, putini şi cofe - dar şi de
depozit pentru unelte de uz casnic şi gospodăresc. Podeala tinzii ("stelena")
este realizată din dulapi masivi, ciopliţi cu barda.
CAM ERA DE LOCUIT este spaţioasă şi destul de bine luminată
natural având două ferestre la faţada principală şi una la faţada late
rală. Iniţial, ferestrele erau mai mici, cu gratii de fier ca o măsură
suplimentară de siguranţă. Accesul în cameră se făcea pe o uşă masi
vă croită dintr-un singur blat, sau, mai. rar, din două scânduri, sau din
mai multe elemente de mai mici dimensiuni fixate sub formă romboidală
cu ajutorul unor nituri din fier, ceea ce-i dă un aspect artistic deosebit.
Structural, arhitectura interiorului corespunde schemei cu pat de-a
lungul peretelui longitudinal din spatele casei şi laiţe masive dispuse în
unghi, ocupând colţul diametral opus sobei. Laiţele au fost confecţio
nate prin despicarea unui trunchi masiv şi fasonate din bardă, fără a li
se trasa muchii drepte, sunt fixate în locaşuri special amenajate în
bârnele pereţilor sau pe butoi şi sunt acoperite cu cergi din lână.
Existenţa cuptorului mare (piciul) ocupând până la ¼ din spaţiul
încăperii, plasat lângă peretele meridian, în partea dreaptă a uşii , con
stituie o caracteristică a interiorului bucovinean. Forma cuptorului a
evoluat în timp. Tipul arhaic cuprinde o vatră cu coş sprijinită pe stâlpi
1 24
şi cuptorul propriu-zis folosit la coptul pâinii, deasupra acestuia amena

jându-se şi un loc pentru odihnă mult apreciat de copii şi bătrâni.
Actualmente, cuptoarele au fost modernizate prin adăugarea plitei
pentru gătit şi a rolei, ceea ce a condus la micşorarea spaţiului pentru
odihnă. Pe cele două laturi libere găsim o laviţă încastrată în corpul
sobei şi sprijinită pe un rând de piloni de lemn.
Până la apariţia plitei se gătea pe jar, pe cărămidă încinsă sau în
tigaie cu chirosteie. Mămăliga de "barabule" se prepara într-un ceaun,
care, după ce erau fierte barabulele, era fixat între picioarele unui
scăunel cu 3 picioare răstu rnat, iar barabulele se pisau cu macahonul
care-şi avea locul în dreapta uşii, în imediata apropiere a vetrei.
Dulapul de vase numit "poliţă" este plasat în stânga uşii, direct pe
podea, dacă este de mari dimensiuni, sau pe butuci. Mai poate fi
întâlnită o polită simplă deasupra ferestrei dinspre blidarul mare.
Masa şi patul cu tăblii de lemn sau metalice le întâlnim mai ales la
casa cu tindă mediană, fiind plasate în camera de curat dar au fost pre
luate şi în locuinţele cu o singură cameră de locuit, consecinţă a creşte
rii nivelului de trai.
Fără a fi propriu-zis o piesă de mobilier, trebuie amintită prezenţa
grindarului ("hreatca") pe care românii din Bucovina o numesc "culme"
sau "grindăraş" pe care sunt plasate textilele ţesute în casă. O altă
"hreatcă" de dimensiuni mai reduse şi uneori frumos decorată prin cres
tare, se găseşte în partea anterioară a cuptorului, ceva mai coborâtă
decât prima, servind ca suport pentru uscarea hainelor şi a ţesăturilor.
Decoraţia interiorului este săracă. Pereţii sunt lutuiţi şi văruiţi, dar
informatori mai în vârstă au declarat că iniţial, doar spaţiile dintre bârne
erau umplute cu muşchi uscat şi apoi lutuite pentru a asigu ra izolarea
termică. Deasupra ferestrei dinspre răsărit era plasată o icoană
împodobită cu ştergar. De la caz la caz şi peretele sudic avea icoane
sau ştergare. Indiferent de materialele din care erau confecţionate, şter
garele au ca decor simplul joc al alternării culorilor în nuanţe solare.
Plafonul era lucrat din bârne despicate cu "haşca", sprijinite pe
grinzi, uneori existând şi o grindă principală pe toată lungimea casei,
grindă care servea şi ca poliţă pentru anumite obiecte ce nu trebuiau să
fie la îndemâna copiilor.
PRISPA CU GANG o găsim pe laturile de S şi de E, neocupate
de "şoapră". Este realizată din scândură fixată de un schelet de bârne
ce face legătu ra şi cu acoperişul. Mai rar, poate fi întâlnftă şi varianta
constructivă folosind în locul scându rii, dulapi masivi din lemn. Deasu
pra gangului este suspendată "horoama", o prăjină servind la expune
rea la soare a textilelor şi a ţesăturilor.
Aproape nelipsit este foişorul, menit să apere intrarea în tindă
de intemperii, plasat în prelungirea tinzii în colţul din stânga casei la
locuinţele cu plan T-C şi pe mijloc la cele cu 2 camere şi tindă mediană.
125
Aurel PREPELIUC
Invariabil, stâlpii ce mărginesc portiţa de acces sunt ciopliţi în mo

tiv antropomorf ("capul de om") iar la stâlpii foişorului predomină
motivele geometrice - volumele romboidale.
Avffe.nd o reală valoare documentar-artistică, arhitectura populară
din zonă a făcut obiectul unor cercetări etnografice de timpuriu, apre
cieri referitoare la huţulii din zonă, modul lor de trai şi arhitectura popu
lară fiind făcute încă din secolul trecut.
Insuficient cercetate până în momentul de faţă, satele şi cătunele
de pe valea Moldoviţei mai pot oferi un material bogat şi inedit cu privire
la etnografia huţulilor şi poate mult aşteptatul răspuns la întrebarea
"Cine sunt huţulii?".
Bibl i ografie:
1. Documente din Arhiva Ocolului Silvic Moldoviţa

2. Date statistice din arhiva primăriei Moldoviţa
3. Mihai Camilar, localitatea Moldoviţa - fişa de aşezare 18 - 30 aprilie 1 998
4. N. Barbu, Obcinile Bucovinei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti - 1 976
5. Prof. Maleş Elena, Monografia geografică a comunei Moldoviţa, lucrare didactico
ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic în învăţământ, coord. ştiinţific,
conferenţiar dr. Ioan Stănescu, Universitatea "Al. I. Cuza" laşi, Facultatea de
Geografie, Geologie, 1996
6. Victor Tufescu, Valea Moldovei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970;
7. Dr. ing. Radu Ichim, Istoria pădurii şi a silviculturii în Bucovina, Ed. Ceres, 1 990.
8. Paul Henri Sthal şi Paul Petrescu, Gospodării româneşti cu ocol întărit, în "Studii
şi cercetări de etnografie şi artă populară", pg. 1 93 - 229, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1 965.
1 26
l
c:,-
�
�
!l)
3-
e-
�
til,
:§
C:
....
ii,
lll,
-o
CD
n;:
IB
Gospodăria Tociniuc Elena
-' Casă în pantă cu grajd şi beci sub nivelul de călcare, sat Runc, comuna Moldoviţa, nr. 5973. g:
-..J
I\) Desenat: ing . Dan Gheorghiţă �
https://biblioteca-digitala.ro �-
Aurel PREPEL!UC
Gospodăria cu ocol întărit - Matisevici Crizant, sat Demăcuşa, comuna Moldoviţa.

Desen �t: ing . Dan Gheorghiţă
1 28
Cercetările lui Romulus Vuia în Moldova şi Bucovina
CERCETĂRILE LUI ROMULUS VUIA

ÎN MOLDOVA ŞI BUCOVINA
Nicolae COJOCARU
Profesorul, cercetătorul şi omul de ştiinţă Romulus Vuia, "înteme

ietorul etnografiei româneşti ca disciplină independentă" 1 , cum apre
ciază editorii operei sale, Mihai Pop şi Ion Şerb, a efectuat mai multe
serii de cercetări etnografice pe teren, soldate cu rezultate remarcabile.
A cunoscut ţara de tânăr, ca asistent la Institutul de geografie din
Cluj, în cadrul unor excursii de documentare cum a fost cea condusă de
Emmanuel de Martonne, a vizitat Muntii Apuseni, H unedoara şi Banat,
precum şi unele locuri din Munţii Dornei, Moldova şi Dobrogea. În
această perioadă cercetările sale se vor concentra asupra zonei
Haţegului şi regiunii Pădurenilor, de unde culege date pentru teza sa de
doctorat.
După numirea în 1926 ca profesor la catedra de etnografie şi fol
clor de pe lângă Facultatea de litere a Universităţii din Cluj, Romulus
Vuia se c'onsacră cercetărilor mai largi din Transilvania, Banat,
Maramureş şi chiar în Moldova şi Bucovina.
Aceste cercetări Romulus Vuia le-a întreprins din proprie iniţiativă
sau la iniţiativa unor instituţii din ţară, cu care a colaborat ca participant
activ, fiind aşa cum îl caracteriza prof. Henri Focillon, istoric de artă
francez: "un savant care este conservator înnăscut şi, mai ales, om de
actiune"2 .
' În această ordine de idei, trebuie de subliniat şi scopul cercetărilor
de etnografie, aşa cum l-a formulat Romulus Vuia chiar din lecţia sa de
deschidere la cursurile universitare. Pornind de la ideea că, în decursul
istoriei sale, orice popor şi orice cultură, oricât de închise ar fi, vin în
contact cu alte culturi, printr-o serie a elementelor sale, aparţine uneia
sau mai multor regiuni culturale, că în cadrul acestor regiuni există
fapte de civilizaţie comune, Romulus Vuia consideră că, scopul
cercetărilor etnografice constă nu în "căutarea elementelor considerate
ca pur naţionale, ci dimpotrivă, cercetarea serioasă şi obiectivă a
129
Nicolae COJOCARU
civilizaţiei rurale spre a afla elementele ei componente, atât cele

autohtone, cât şi cele străine, a urmări stratificările în timp şi spaţiu,
precum şi toate influenţele venite din domeniul provinciilor culturale cu
care poporul respectiv a fost în atingere în cursul veacurilor"3 •
Înzestrat cu o metodă proprie de cercetare, Romulus Vuia a des
cins cu succes în zonele menţionate, studiind civilizaţia populară i n
i ntegrum.
Campania etnografică în nordul Moldovei s-a desfăşurat în vara
anului 1955, când Sectorul etnografic de pe lângă Muzeul de antichităţi
al Academiei Române a întreprins aici o serie de cercetări pe teren.
Dintre acestea, prima a avut ca obiectiv traversarea zonei muntoase a
Moldovei de la nord la sud, de-a lungul văilor Moldovei şi Bistriţei. Ea s
a făcut cu o echipă formată din studenţii săi de la catedra de etnografie
şi folclor.
"Cu acest prilej - spune prof. Vuia - s-au urmărit două obiective
mai de seamă; de a trasa un profil longitudinal pe teren, de-a lungul
zonei muntoase a Moldovei, spre a ne da seama de materialul etno
grafic existent şi de a iniţia cu acest prilej, un însemnat grup de studenţi
în metoda cercetărilor pe teren"4 •
Excursia ştiinţifică a fost limitată în timp, deoarece trebuia ca
echipa să parcurgă itinerarul trasat, în timpul prevăzut, anume vacanţa
de vară şi să ajungă la sfârşitul ei în zona principală a cercetărilor,
regiunea Bicazului. Acest fapt a determinat şi natura cercetărilor, pentru
că, în loc de a urmări toate capitolele etnografiei aşa cum se face cu
prilejul abordărilor monografice, au fost alese numai câteva secţiuni mai
de seamă care au fost urmărite pe întregul traseu: problema aşezărilor,
a gospodăriilor şi a caselor.
s-·au făcut observaţii asupra tipologiei satelor din regiune, s-au
studiat toate formele de aşezare întâlnite şi s-au întocmit note de teren
apoi, în final, profesorul a redactat un studiu pe larg asupra aşezărilor ji
locuintelor tărăneşti de pe valea superioară a Moldovei şi Bistritei .
Despre zo�a cercetată el spune: "În această parte muntoasă a
Moldovei, de sub umbrele cetăţilor şi ctitoriilor lui Ştefan Vodă, unde
sursa tradiţiei, cu privire la această legendară figură a istoriei noastre -
şi la altele şi mai vechi, despre descălecări şi tătari, şi altele mai noi, din
vremurile romantice ale haiducilor lui Pintea Viteazu şi Bujor, mai ales
în Tara Dornelor - e încă vie, străvechea noastră cultură tărănească,
am' putea spune moldovenească, e încă plină de sevă, şi îşi păstrează
aroma ei arhaică aproape întreagă şi e trainică încă, ca o pocladă de
lână întărită la ştiezele de la Câmpulung"6 .
Aşezările din această parte le împarte în două categorii, ocupând
zone distincte:
- aşezări cu gospodării împrăştiate, şi
1 30
Cercetările lui Romulus Vuia în Moldova şi Bucovina
- aşezări cu gospodării adunate şi risipite;

Limita dintre aceste două zone trece prin satele Neagra, Broşteni
şi Holda.
În drumul său, Romulus Vuia remarca tipul frecvent de sat
împrăştiat existent în regiune, despre care spune că arată o variantă
specifică regiunii, pe care am putea-o numi, aşa cum a numit-o foarte
potrivit un informator, "sat împrăştiat pe văi".
Un capitol a·parte din studiul său l-a consacrat comunei Fundu
Moldovei şi cătunului Timău. Scrie şi despre alte sate: Broşteni,
Lungeni, Frasin, Lunca Gâştii, Nădei, Pârâul Cârjii, Sorea, Sabasa,
Pârâul Pintii, Neagra Şarului, Ciocaneşti. Un adevărat sat cu case
izolate spune că este Moldova Suliţa, locuit în majoritate de huţuli.
Aminteşte apoi de Neagra Şarului, aşezat sub Căliman pe lângă râul
Neagra "satul de frunte al plutaşilor de pe Bistriţa".
Un alt capitol al studiului său este Curtea şi gospodăria, unde
vorbeşte de gospodăria tipică din zonă, casele cele mai vechi existente
şi modificările de stil survenite în timp prin înnoire sau prin influenţele
populaţiilor străine, venite aici după ocuparea Bucovinei în 1775 de
Austro-Ungaria. Descrie casa în toată complexitatea ei, ograda şi
clădirile separate pentru alimente cum e cămara, apoi bucătăria numită
"colibă" în care, se găteşte vara şi unde se prepară fiertura la animale.
Spune că în Timău-Fundu-Moldovei bucătăria se numeşte "bordei".
Acesta "se poate să fie vechiul bordei care a servit mai de mult ca
locuintă, iar când s-a clădit casa cea nouă, a fost transformat sau
utilizat ca bucătărie de vară"7 • Descrie de asemenea şura pentru lemne,
grajdul de vite şi ocolul. Bătrânii din Pojorâta i-au povestit că mai
demult nu aveau grajduri, în locul lor făceau "corle" sau "răzămături", un
fel de adăpost sumar pentru vite. Mai înainte însă, vitele dormeau şi
iarna pe sub copaci în marginea pădurii (obicei întâlnit şi la popoar�le
din Asia Centrală).
Descrie într-un amplu capitol tipologia casei făcând dese
comparaţii cu locuinţele din alte zone geografice. Unele au cores
pondent în Ţara Ardealului. Despre casa cu trei încăperi şi cu tindă din
regiune, consemnează că a fost menţionată pentru prima dată de Carol
Romstorfer în 1892. Remarcă foarte bine casa cu două ieşiri care a fost
introdusă la începutul veacului trecut de frica turcilor. Pe uşa din spate
a casei se putea fugi în caz de atac prin surprindere, cum s-a întâmplat
adesea din partea turcilor şi tătarilor.
Informaţii valoroase ne dă prof. Vuia prin materialul comparativ din
studiul său. Fiecare element etnografic de aici este prezent cu referiri nu
numai la aria românească de răspândire dar şi a tuturor formelor comune
sau asemănătoare întâlnite în ţările baltice şi popoarele scandinave, până la
greci, popoarele germane şi slave, cu numirile respective.
131
Nicolae COJOCARU
În final, prof. Romulus Vuia se ocupă pe larg de terminologia

locală, de numirile româneşti şi străine ale obiceiurilor etnografice.
Remarcă abundenta de numiri germane, ca şperhet pentru plită, culi
şer pentru meleşt�u ş.a. În ordinea frecvenţei întâlnite, cele mai multe
împrumuturi sunt slave. El împarte terminologia s!avă a curţii şi casei în
două categorii în care aceste împrumuturi sunt covârşitoare: prima se
referă la curte sau, mai bine zis, locs:urile împrejmuite şi clădirile în legă
tură cu creşterea vitelor ca: ogradă, ocol, grădi nă, livadă, gard,
pârleaz, coteţ şi iesle. A doua categorie se referă la construirea casei
din lemn şi părtile ei: prispă, bârnă, grindă, stâlp, streaşină, zăvor,
blană, colibă �poi la termenii despre mobilier: • poliţă, lăicer, laiţă,
vase ca poloboc, balercă, borşeri.
În ordinea numerică urmează influenţele maghiare cu termeni
i maş şi corlă, poate şi răzlog, apoi fedeleş, ci ubăr, berbinţă, sâp.
Se întâlnesc în regiune şi cuvinte turceşti ca: hogiag, ciaun,
beci, hambar şi dulap. De origine grecească sunt: temel ie, pirostrie,
tigaie şi hamac sau harag. Remarcă şi termeni latini ca l uştei, iar
albanezi, groapă şi ţarc.
Campania de ce�cetare a dat la iveală astfel multiple aspecte ale
culturii populare în nordul Moldovei de unde Romulus Vuia a cules date
etnografice bogate, care prezentate într-un amplu context ştiinţific, con
stituie o contribuţie valoroasă la cunoaşterea civilizaţiei tradiţionale din
această parte a ţării.
Note:
1 . Boris Zderciuc, Romulus Vuia - Întemeietor al etnografiei româneşti ca disci

plină independentă, în "Revista de etnografie şi folclor", nr. 1/1 987, p. 5
2 . Ibidem, p. 9
3. Tancred Bănăţeanu , Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1 985, p. 35
4. Citat din Romu lus Vuia, Aşezările şi casa ţăranului român pe Valea superioară a
Moldovei şi a Bistriţei, în manuscris (copie dactilografiată), p. 1
5. Vezi op. cit.
6. Ibidem, p. 2
7. Ibidem, p. 1 5
132
Lemnul - utilitate de prim rang în gospodăria /ărănească
LEMNUL - UTI LITATE DE P RIM RANG

ÎN GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ
Casian BALABASCI U C
Orice comu nitate omenească a luat naştere şi s-a dezvoltat p e

baza u nei resu rse locale capabile să-i asigure existenţa. Exploatarea şi
valorificarea acestor resurse naturale a fost de fiecare dată definitorie
pentru evoluţia comunităţii , -determinând relaţiile i nterumane.
Faptul că spaţiu l carpato-danubian a fost bogat, înzestrat cu
păduri, având după o estimare a lui Constantin G i u răscu circa 70% din
suprafaţă ocupată cu păduri, expl ică din plin apariţia unei civilizaţii a
lem n u l u i pe teritoriu l actualei Românii. Materia primă pusă la dispoziţie
de pădurile nesfârşite existente în acest perimetru, pe cât de variată pe
atât de valoroasă, a fost un puternic factor de civilizare. Atâta timp cît
valoarea în sine a lemnului nu a fost substituită cu valoarea artificială a
monedei, în comunităţile săteşti au existat toate condiţiile pentru apa
riţia şi cristalizarea u nor obiceiuri şi datin i legate de pădu re şi util izarea
lem n u l u i . Prin mărirea considerabilă a' vitezei de circu laţie a valorilor
materiale, moneda s-a dovedit un catalizator al economiei, dar, ca efect
secundar, a devenit obstacol şi, în unele cazuri, a desfiinţat tradiţii,
pu nându-şi amprenta distructivă asupra laturii spirituale a comunităţii.
Faptu l că lemnu l a fost apreciat din cele mai vechi timpuri ca
materie primă de către populaţie, este demonstrat în parte de reduce
rea drastică a suprafeţei fondului forestier. Exploatarea susţinută este o
realitate care demonstrează i nteresu l pe care l-a prezentat pentru utili
zatori. Dezvoltarea rurală în cadru l aşa numitei civi lizaţi i a lem n u l u i este
confirmată de mulţimea, activităţilor şi meşteşuguri lor săteşti bazate sau
derivate din utilizarea acestei materii prime. Având calităţi fizice şi
tehnologice deosebite, lemnul s-a dovedit uti l în numeroase domen i i .
Dar cea m a i mare i mportanţă a avut-o şi încă o mai are î n cadrul gos
podăriei ţărăneşti .
Civilizatia presupune satisfacerea în primul rând a ceri ntei de
confort. Începând de la constituirea casei şi terminând cu utilarea' încă-
1 33
Casian BALABASC/UC
perilor acesteia, ţăranul român a apelat la produsele lemnoase. Pentru

o eficienţă ridicată a muncii sale şi pentru asigurarea durabilităţii produ
· selor rezultate, s-a impus de la început cunoaşterea temeinică a lem
nului. Astfel, alegerea speciilor de esenţă tare pentru confecţionarea
unor articole supuse uzurii intense, alegerea speciilor de răşinoase
pentru construcţia caselor, a presupus cunoştinţe temeinice de dendro
logie şi tehnologie a lemnului.
ln acelaşi timp s-a ivit necesitatea cunoaşterii momentului calen
daristic în care ar putea fi recoltat lemnul pentru ca să întrunească cele
mai bune calităţi. Astfel, în tradiţia populară, s-au încrustat reguli
transmise din generaţie în generaţie. De pildă, lemnul pentru draniţă
trebuie recoltat în lunile ianuarie, februarie, în acest interval de timp
având densitatea cea mai bună, ceea ce îl va face rezistent în timp.
Lemnul tăiat în ultimele două zile ale lunii decembrie şi primele trei ale
lunii ianuarie nu este atacat de insecte şi, învechindu-se, devine mai
tare. Lemnul exploatat între 7-10 şi 25-28 ianuarie nu putrezeşte.
Lemnul de foc trebuie exploatat când luna este în creştere, începând
din iunie. Mesteacănul exploatat între 16-21 ianuarie nu se cojeşte şi
poate fi utilizat la confecţionarea obiectelor ornamentale.
Firesc, în gospodăria ţărănească se foloseşte lemnul existent în
zonă. Dacă la câmpie şi colină ponderea o vor avea foioasele: stejar,
salcâm, frasin, plop, etc., la munte, grosul obiectelor va fi confecţionat
din speciile indigene: molid, brad, pin, larice, paltin, anin.
Înţelepciunea populară a relevat şi faptul că lemnul diverselor
specii se comportă diferit în funcţie de mediul în care sunt utilizate.
Astfel bradul, a cărui durabilitate în aer şi apă este bună, s-a utilizat
frecvent în gospodăriile ţăranului de la munte. Pinul şi laricele, specii de
lemn foarte rezistent sub apă, ca şi aninul, dintre speciile de foioase, au
fost utilizate frecvent la executarea colacilor de fântâni, dar şi la piese
necesare morilor de apă, pive sau gatere de apă. În zonele de joasă
altitudine unde nu se întâlnesc specii de răşinoase, lemnul de carpen,
de altfel puţin durabil în aer, avea suficientă durabilitate sub apă, ceea
ce l-a făcut să fie utilizat pentru roţile dinţate. Lemnul de dud, tare,
rezistent şi durabil, a fost ideal în dogărie, foarte apreciate fiind butoa
iele din lemn de dud pentru ţuică. În plus, taninul din acest lemn dă
coloraţia brun gălbuie băuturilor.
Fagul, deşi puţin durabil în aer, cu elasticitate mijlocie, a fost utili
zat frecvent pentru confecţionarea mobilei curbate, dar şi a cercurilor
din lemn, graţie proprietăţii sale de a se curba prin fierbere. Paltinul,
.destul de puţin durabil în aer şi în apă, a avut totuşi o utilizare largă în
gospodăriile ţărăneşti,. mai ales pentru confecţionarea de linguri,
linguroaie şi polonice. ln plus acesta se încleiază bine şi se frezează
uşor. A fost şi încă mai este utilizat în confecţionarea mobilei sculptate,
aramelor sau panopliilor vânătoreşti.
134
Lemnul - utilitate de prim rang în gospodăria Jărănească
Stejarul, ca specie colinară şi de câmpie, are de departe lemnul

cel mai valoros, atât datorită rezistenţei deosebite, elasticităţii şi dura
bilităţii în aer şi apă, cât şi calităţilor tehnologice de excepţie_ Este
întâlnit frecvent în gospodăriile ţărăneşti, de la elemente de construcţie
ale caselor până la mobilă, a rticole de strungărie, suporţi sau suban
sambluri ale unor instalaţii în tehnica populară.
O menţiune aparte o merită lemnul de molid de rezonanţă,
cândva frecvent în pădurile de la munte. Deosebit de căutat şi apreciat
de munteni, acest lemn a fost utilizat pentru producerea draniţei atât de
necesară acoperirii caselor, dar şi pentru executarea unor obiecte de uz
casnic cum ar fi: cofiţele, panerele, sărăriţele, bătrâncioarele sau baler
cuţele muntenilor. Tocmai calităţile de excepţie ale acestui lemn au
făcut ca molidul de rezonanţă să fie foarte căutat, ceea ce a dus la
împuţinarea drastică a speciei.
De fapt, aceeaşi soartă o au şi alte specii valoroase, cum ar fi tisa
şi stejarul, a căror procent de participare în pădurile contemporane este
sensibil redus în raport cu ceea ce se putea vedea în pădurile dacice.
În special lemnul de tisă, specie greu şi încet crescătoare, având calităţi
tehnologice remarcabile şi o duritate pe măsură, a făcut ca tisa să fie în
prag de dispariţie din pădurile actuale, ceea ce a implicat declararea ei
ca specie ocrotită.
Consumul sporit de lemn în gospodăriile ţărăneşti a făcut ca
exploatarea lemnului să devină ocupaţie perenă şi bine structurată.
După alegerea arborilor necesari şi a epocii de recoltare, urma un
proces complex şi sistematic de lucrări în cadrul cărora, bineînţeles,
sunt utilizate unelte şi dispozitive integral confecţionate cu piese din
lemn. Prezenţa acestora în inventarul fiecărei gospodării de la munte
dovedeşte clar importanţa pe care o avea lemnul ca materie primă în
viaţa de la sat. Fireşte că utilizarea lemnului a favorizat şi s-a completat
cu dezvoltarea prelucrării metalelor. Ca dovadă sunt topoarele, bardele,
baltagele, securile, mai târziu ţapinele şi fierăstraiele de diferite tipuri,
unelte necesare pentru recoltare lemnului din păduri. Fiecare fază de
recoltare îşi are unelte şi dispozitive specifice. Pentru doborâtul arbo
rilor s-au utilizat topoarele şi fierăstraiele, ca şi pentru curăţirea de
crengi şi secţionarea trunchiurilor. Punerea în mişcare a buştenilor se
făcea cu ţapina şi cahlăul sau cu diferite sisteme de pârghii improvizate
din bucăţi de lemn subţire. Pentru transport s-au utilizat tânjala, urciucul
cu cioflângi, jugurile pentru boi, carele, telegile ori sanciile, funcţie de
anotimpul în care erau utilizate. De regulă transportul lemnului până la
gospodăria în care era utilizat se făcea pe distanţe relativ scurte, graţie
vecinătăţii pădurilor cu gospodăriile ţărăneşti. Cu timpul însă, aceste
distanţe au crescut, bineînţeles datorită retragerii masivelor păduroase
din zonele de activitate umană_ Fenomenul este vizibil pe orice hartă
1 35
Casian BALABASCIUC
silvică, unde în zonele cu aşezări umane se constată fie lipsa totală a

pădurilor, fie trupuri de pădure de mici dimensiuni, având contu ruri
zdrentuite.
Odată ajuns în gospodărie, lemnul era supus procesului de trans-
formare fie imediat, fie după o prealabilă tocare pentru a se zvânta.
Pentru prelucrarea sa, funcţie de necesităţi, au fost imaginate unelte şi
scule, la început rudimentare, mai apoi din ce în ce mai complexe.
Pentru fasonarea în grinzi s-au utilizat iniţial bardele cu lame
foarte late. Mai târziu au apărut traşca şi diferitele tipuri de fierăstraie,
iniţial acţionate manual, iar după o perioadă, acţionate în veritabile
utilaje, de forţa apelor. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre
o adevărată industrie ţărănească, materialele de construcţie produse în
procesul de prelucrare mecanică fiind frecvent căutate. Pentru perfo
rarea lemnului au fost utilizate iniţial piese mecanice înroşite în foc,
pentru a se ajunge cu timpul la sfredele de diferite forme şi dimensiuni.
Scobirea lemn ului a necesitat dălţi şi topoare, ca mai apoi, combi
nându-se modul de acţiu ne a acestor unelte, să se inventeze tesla.
Pentru netezirea suprafeţelor s-au utilizat rindelele şi cuţitoaiele. De
asemenea, pentru a se uşura prelucrarea lemnului, au fost imaginate
· dispozitive din lemn pentru prindere şi fixare, cum ar fi menghina şi
scăunoaia.
Pentru despicare s-au utilizat pe lângă topoare şi pene metalice
sau din lemn de diferite dimensiuni.
Gama de articole din lemn necesare în gospodărie este pe cât de
diversă pe atât de vastă. Practic, se poate afirma că nu există nici un
domeniu de activitate în gospodăria tărănească, în care să nu se
întâlnească obiecte specifice din lemn. î'n unele cazuri si mple şi butucă
noase, în altele frumos cizelate şi decorate cu motive ornamentale,
aceste piese dovedesc că noţiunea de civilizaţie a lemnului nu este nici
întâmplătoare, nici poetică, ci de un profund realism. Ocupaţiile de bază
ale ţăranului , agricultura şi creşterea vitelor au făcut ca necesarul de
bunuri cu utilitate specifică să fie atât de mare încât să ducă la apariţia
meşteşugu rilor şi comerţului cu aceste obiecte.
De la banalele cozi de unelte, greble, furci şi coase, până la mai
complexele pluguri din lemn , râşniţe, maşini de treierat sau sofisticatele
mori , lemnul este utilizat de fiecare dată.
Creşterea vitelor presupune existenţa grajdurilor, coteţelor sau târlelor
şi a împrejmuirilor. Totodată, marele număr de vase destinate măsurării şi
prelucrării laptelui include cupe, doniţe, şiştare, ciubere, păscăriţe, cofe etc.
Din inventarul stânii nu pot fi omise tăugerele, polonicele şi linguroaiele,
lopăţelele pentru urdit, hârzoabele, tiparele pentru brânză şi unt, căucele
pentru apă sau cujbele confecţionate dintr-o gamă diversă de esenţe
lemnoase: paltin, tei, brad sau molid, fag sau frasin.
1 36
Lemnul - utilitate de prim rang în gospodăria Jărănească
Activitatea de vânătoare la sat a fost destul de bine reprezentată

până la jumătatea secolului al XX-iea. În acest context sunt foarte
interesante sistemele de capcane imaginate de vânătorul rural, mai
ales cele confecţionate din lemn, gen lădiţă sau teasc. La pescuit,
vârşele şi lesele erau făcute din nuiele.
Asigurarea surselor de apă, prin amenajarea unor izvoare sau săpa
rea de fântâni, a presupus de asemenea utilizarea lemnului. În cazul
izvoarelor, utilizarea de trunchiuri de arbori scobite, numite în zona de
munte ştiubeie, este tradiţională. Aducerea apei în puncte uşor accesibile s
a făcut cu ajutorul jgheaburilor sau scocurilor de lemn. Aşa numitele ciurgae,
sunt instalaţii executate dintr-o tulpină subţire, de regulă din molid, scobite
longitudinal ca să permită scurgerea apei şi dirijarea ei spre halău, un
trunchi scobit în formă de troacă, având rol de rezervor de apă şi utilizat la
adăparea animalelor. În unele zone aceste instalaţii sunt împrejmuite cu
gard din ştacheţi pentru protejarea lor.
Fântânile, executate prin sărătură şi zidire cu piatră uscată, sunt
de asemenea protejate cu ghizduri din lemn sau chiar acoperite.
Albinăritul, îndeletnicire străveche în ţările române, are de aseme
nea legături cu prelucrarea lemnului. Stupii, numiţi ştiubeie, teascurile
pentru miere ca şi roiniţele pentru capturarea roiurilor de albine, ramele
pentru faguri dar şi iasca necesară pentru afumat, sunt toate din lemn.
Dacă pentru obiectele de uz gospodăresc, de zi cu zi, utilizate la
muncile obişnuite, eleganţa şi ornamentaţia nu sunt obligatorii, în cazul
mobilierului situaţia se schimbă. Cultul ţăranului român pentru frumos
este recunoscut. Din acest motiv, mobilierul casnic executat în majo
ritate din lemn, este ornamentat cu gust şi regularitate. Scaunele înalte,
tăbliile paturilor, blidarele sau lăzile de zestre, sunt adesea adevărate
bijuterii de artă ţărănească, ce încântă ochiul oaspetelui intrat în casă.
Caracteristicile generale ale mobilierului ţărănesc sunt masivitatea şi
trăinicia. Majoritatea pieselor sunt sculptate, modelele preferate fiind de
regulă motivele geometrice, dar adesea se întâlnesc şi reprezentările
florale sau chiar zoomorfe. Odaia ţărănească tradiţională ne apare
astfel ca un univers al lemnului, în care vasele de lut, ulcele, oale, stră
chini, farfurii amintesc că şi roata olarului a fost lucrată din lemn.
Leagănul din lemn, doniţa, ciubărul pentru făină, covata pentru
aluat, lopata şi cociorba de lângă cuptor, stau mărturie faptului că
ţăranul român este profund îndatorat pădurii. Aceasta este sursa de
lemn care a făcut posibilă dezvoltarea societăţii rurale româneşti.
Prelucrarea lânii şi a blănurilor atât de necesare pentru îmbrăcă
mintea ţărănească aduc în prim plan o altă gamă de unelte şi dispo
zitive din lemn: fuşalăii, ragila, furca şi fusul, roata de tors, depănătoa
rea sau vârtelniţa, sunt doar câteva obiecte, integral din lemn.
Chiar şi la colorarea ţesăJ:urilor se folosesc produse lemnoase
cum ar fi cele din anin şi măr pădureţ. ..
137
Casian BALABASC/UC
Utilizarea lemnului a fost atât de larg răspândită încât până şi

viaţa spirituală a ţăranului român este reprezentată de obiecte şi con
strucţii din lemn. Bisericile de lemn din Maramureş şi Bucovina, crucile
de lemn, troiţele de la răspântii, icoanele pictate pe lemn de tisă, fag
sau paltin, catapetesmele, stranele, pupitrele etc. sunt mărturii de
necontestat.
Pe seama utilizării largi a lemnului în gospodării, s-au dezvoltat o
serie de meşteşuguri tradiţionale: dulgheria, tâmplăria, execuţia de
instrumente muzicale sau dogăria. Locuitorii unor aşezări s-au specia
lizat în executarea articolelor din lemn, fapt care a dus la apariţia unor
toponime care le atestă preocupările. Constantin C. Giurăscu semna
lează în lucrarea "Istoria pădurilor româneşti din cele mai vechi timpuri
până astăzi" astfel de toponime. Grăitoare sunt satele din ţinutul
Vrancei: Scafari , Şindrilari , sau Cârjarii din Teleajen, Dogarii în Buzău,
Olt şi Dâmboviţa, Dulgherii din Dobrogea, Lingurari în Suceava,
Botoşani, Vaslui, Rotăreşti în Argeş şi Bihor, Tulnici - Vrancea, Buciurr
de laşi, Făgăraş şi Hunedoara.
Comerţul cu obiecte din lemn, încă bine reprezentat azi în zon,
Munţilor Apuseni, a făcut posibile contractele între diferite comunităţi,
schimbul de informaţii şi ca urmare, progresul civilizaţiei rurale.
Deşi în ultimii ani industrializarea, tehnologiile moderne şi apariţia unor
înlocuitori ai lemnului şi-au spus cuvântul, în gospodăria ţărănească încă se
mai utilizează suficiente obiecte din lemn comercializate de meşteşugari.
Aceasta este dovada că lemnul rămâne unul dintre cele mai accesibile şi
convenabile materiale, îndeosebi în zonele rurale. Trebuie scos în evidenţă
faptul că, fiind regenerabil şi nepoluant, va mai juca şi în continuare un rol
important în evoluţia societăţii omeneşti şi, doar viitorul ne va dezvălui dacă
nu cumva această preţioasă materie primă, nu va avea darul să readucă
societatea omenească spre natură şi spre un comportament ecologic atât
de necesar speciei umane.
Bibliografie:
Giurescu C.C., Istoria pădurilor româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Ed. Ceres, Bucureşti, 1 976
Rusan D., Zahariciuc M., Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc, Muzeul "Arta
Lemnului", Cîmpulung Moldovenesc, 1996
Pîrvu C., Universul plantelor, Ed. Enciclopediă, Bucureşti, 2000
Ichim R., Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina, Ed. Ceres, Bucureşti, 1 988
Chiriţă C, s.a., Pădurile României, Ed. Academiei R.S.R., 1981
1 38
Ornamentica obiectelor din lemn în Bucovina
O RNAM ENTICA O B I ECTELOR D I N LEMN ÎN B UCOVI NA

(Ornamentica artei populare în lemn din B ucovina)
Maria MĂRGINEANU
Ornamentica este definită ca noţiunea ce se referă la un "mod

specific unui popor sau a unui stil de a concepe şi a dispune orna
mentele în arhitectura şi arta aplicată (precum şi) totalitatea motivelor
ornamentale specifice unui popor sau unui stil" 1 . Pe de altă parte, orna
mentica poate fi considerată şi o "disciplină etnologică care studiază
geneza, structura, funcţia, stilul, valoarea şi mesajul sistemelor de ele-·
mente decorative populare ( . . . ) elaborate de-a lungul istoriei de fiecare
popor''2 •
Lucrarea îşi propune să dezbată şi să stabilească o corelaţie
între ornamentica diverselor domenii ale artei lemnului din Bucovina
(obiecte de uz casnic, unelte agricole, ustensile pastorale, mijloace de
transport, mobilier, arhitectură populară şi altele). Se va urmări astfel
gen-eza motivelor ornamentale, mesajul lor estetic, precum şi morfolo
gia ornamenticii, tehnicile decorative, caracterul de document etno-isto
ric al ornamenticii.
Bucovina, vestita ''ţară a fagilor", a codrilor cândva de nepătruns,
a zămislit de-a lungul timpului o adevărată civilizaţie a lemnului, în care
mereu s-a concretizat gustul pentru frumos al oamenilor locului şi chiar
o interesantă concepţie de o filosofie aparte despre viaţă, aspect reieşit
dintr-un permanent dialog dintre om şi natură.
Bucovina moşteneşte unul dintre cele mai valoroase moduri de
exprimare a omului prin intermediul ornamenticii în lemn, adevăr reieşit
şi din realitatea geografică a acestui ţinut românesc, în care pădurea
ocupa peste 4/5 din suprafaţă şi astăzi, judeţul Suceava ocupă locul I
pe ţară privind suprafaţa împădurită.
Evoluţia meşteşugului de prelucrare a lemnului a cunoscut aici un
proces de particularizare, favorizat de o serie de factori care şi-au pus
amprenta în mod diferit. Întotdeauna, îmbinarea utilului cu frumosul a
fost constantă în arta prelucrării lemnului, în domeniul obiectelor de uz
1 39
Maria MĂRGINEANU
casnic, al dotărilor interioare (mobilier), u nelte agricole, uz pastoral,

instrumente muzicale sau constructii din lemn.
Arta decorativ-ornamentală a lemnului din Bucovina are multiple
funcţii: mărtu rie documentară, comunicare, expresie, încântare, mijloc
de integrare, ea avându-şi rădăcinile în străvechiul fond autohton. AI
Tzigara Samurcaş arăta că "manifestările artistice ale băştinaşilor s-au
menţinut cele mai curate, pentru că arta are rădăcini mai vechi decât
limba. Aceasta s-a făurit în timpul colonizării romane, pe când tradiţia
artistică s-a menţinut neştirbită şi neîntreruptă . . ." Referindu-se la cres
tăturile din albumul publicat în 1928, autorul arată că acestea "înfăţi
şează ca nişte semne mute pentru cel care le priveşte pentru întâia
oară capătă rostul slovelor sau a notelor muzicale din înşirui rea meşte
şugită a liniilor şi a suprafeţelor, se îmbină serii de motive ce vorbesc
de limba particulară a formelor"3 •
Problema ornamenticii în arta populară în general şi cu ample referiri
la ornamentica lemnului, a constituit o preocupare susţinută din partea
cercetătorilor cu o consistentă informaţie ştiinţifică despre ornamentica
românească4, pe când despre ornamentica lemnului din Bucovina, studiile
de specialitate sunt mai puţine, dar nu lipsite de esenţă5 •
Ornamentica lemnului din Bucovina, ca dealtfel de pe întreg spaţiul
românesc, este rezultatul unui complex proces al evoluţiei civilizaţiei, ea
manifestându-se, în mod diferit, pe anumite perioade şi integrându-se
problematicii etnografiei cu multifuncţionalitatea amintită, inerentă şi orga
nică, variatei game de manifestări cărora le este implicată.
De la început este de remarcat stilul predominant geometric, stil
ce individualizează ornamentica românească în general şi cea bucovi
neană în special. Ornamentica lemnului din Bucovina se remarcă,
având ca bază sensul geometrizant, prin legile sale fundamentale:
repetiţia, alternanţa, simetria, la care se adăugă alte determinante cum
ar fi : ritmul şi dinamica.
Stilul geometrizant s-a dezvoltat în timp, el manifestându-se prin
"linii geometrice" cum le definea Nicolae lorga6 , prin prezentări cu
caracter simbolic, stilizări sau geometrizări ale unor elemente reale,
toate organizate (sintetizate) sub semnul ordonării prin simetrie, repe
tiţie, alternanţa.
Referitor la geometrizare, în ornamentica artei populare sinteti
zăm ceea ce arăta I . Frunzetti, că "fiecare motiv geometrizant este un
rezultat al operaţiunii de adaptare a unei teme natu raliste la cerinţele
ornamenticii populare care deşi poate exprima conţin utul naturalist,
rămâne totuşi geometrism, sub raportul formei, că geometrismul este
numai simbolul naturalismului sau chiar litera lui"7 •
Referitor la acelaşi aspect, L. Blaga sublinia că "sub unghiul domi
naţiei şi al dozajului, descoperim că în ornamentica românească, suve
ranitatea geometrismului drept liniar (vezi şi "lini ile geometrice" la
..
140
N. lorga8 ) şi al figuraţiei stilizate e mai hotărâtoare decât în altă parte,

iar dozajul între geometric şi motive organic-stilizate, nicăieri aşa de
echilibrat"9•
Aspectele citate sunt valabile pentru ornamentica lemnului din
Bucovina.
Este bine cunoscut şi subliniem din nou bogăţia ornamenticii în lemn
din Bucovina, gama elementelor ornamentale predominant geometrică,
măiestria, fantezia şi talentul creatorilor de aici ce au reuşit să realizeze
compoziţii ornamentale duse până la rafinament şi care au atins un maxim
de dezvoltare în cea de a doua parte a secolului al XIX-iea.
Nu putem trece la o analiză a spectrului ornamental în lemn fără
să menţionăm în trecere, tehnicile folosite la ornamentare. Subliniem
că în domeniul lemnului se caută mijloace de expresie proprii care să
suplinească lipsa culorii, sau se caută a folosi în unele cazuri (la
balercute de exemplu), esente lemnoase diferite, care prin contrastare
de nua�ţă conferă un aspect decorativ aparte. Întotdeauna, la orna
mentica în lemn, meşterul popular a luat în considerare însuşirile natu
rale ale esenţelor lemnoase pentru a se pune în evidenţă frumuseţea
fibrei lemnoase, tehnica fiind şi în funcţie de destinaţia obiectului deco
rat, precum şi de compoziţia aleasă.
Ornamentaţiei în lemn sculptura nu-i este specifică decât în cazul
unor detalii arhitecturale, cu rol funcţional-ornamental în care se pot
percepe vagi împrumuturi străine (orientale), dar fără ca acest capitol al
tehnicii de ornamentaţie să fie tributar unor astfel de influenţe 10 •
CR ESTAREA ca tehnică de ornamentare se realizează cu multă
migală, pe spaţii largi, pe o mare gamă de obiecte, fiind cea mai potri
vită ornamentaţiei în lemn. Acestei tehnici i se mai asociază, uneori,
incrustaţiile cu mărgele, intarsiile, practicate în special de către popula
ţia huţulă din Bucovina. Prin tehnica intarsiei se reuşeşte să se dea
obiectelor o notă de eleganţă şi sporită valoare.
I NCIZIA este o tehnică a narării, care, prin desenarea cu vârful
cuţitului şi apoi prin băiţuire cu sucuri de plante, grăsime în amestec cu
funingine sau cenuşă, se obţin motive sau scene elaborate, într-o tra
tare ornamentală liberă.
HO RJAR EA este o tehnică de ornamentare arhaică în Bucovina,
specifică lăzilor de zestre, dispărută astăzi din preocupările meşterilor
lemnari, ca dealtfel şi unealta specifică (horjul, o daltă încovoiată) .
R ELIEFU L ÎNALT este puţin cunoscut, când ornamentul ce pare
detaşat de restul corpului, are o răspândire mai mică.
PIROG RAVURA cu ştanţa (sau fierul înroşit) este o altă tehnică
ornamentală a lemnului, cu specific etnic 1 1 şi se aplică în special obiec
telor lucrate din doage, a căror esenţă lemnoasă nu permite alte tehnici
de ornamentare. Astăzi, pirogravura, în afara domeniului amintit, se mai
141
Maria MĂRGINEANU
întâlneşte şi pe alte obiecte decât cele "clasice" cum ar fi: cuiere, poliţe,
draperii şi chiar mobilier.
Dacă adăugăm şi tehnicile traforării, gravurii, cioplirii, scobirii precum
şi altele, tabloul tehnicilor de ornamentare pare a fi cât mai bine conturat.
În încercarea de a realiza o evolutie a ornamenticii lemnului, trebuie
subliniat faptul că prima dintre categoriile ornamenticii este cea funcţională.
Obiectul este decorat pe toată suprafaţa sau numai pe anumite porţiuni, într
o dispoziţie ordonată în registre, la extremităţi sau numai pe anumite părţi,
totul, într-o organizare liniară, axială, centrală sau radială. Acest lucru este
valabil când analizăm obiectele de dimensiuni mici sau medii, elementele de
arhitectură prezentând o situaţie diferită.
Vorbind despre interpretarea plastică a ornamentaţiei în lemn,
putem distinge un decor geometrizant, care cuprinde motive geometrice
propriu-zise (punctul, linia dreaptă, frântă, curbă, triunghiul, pătratul,
rombul, dreptunghiul, zig-zagul, crucea dreaptă sau în X, semicercul,
cercul, rozeta) , sau elemente compuse cum ar fi: motive fitomorfe sau
floral stilizate (frunza, bradul, spicul de grâu, laleaua), motive zoomorfe
(calul), avimorfe (păsări) , motive antropomorfe şi anatomice (omul,
mâna, inima) precum şi cele astrale (soarele, luna, semiluna, stele
etc.). La acestea mai adăugăm şi o ornamentică de tip naturalist, dar cu
o tentă realistă, reprezentată prin motive fitomorfe (pomul vieţii) , motive
heraldice sau unele motive scheomorfe, specifice obiectelor de uz
casnic sau pastoral.
Ornamentica poate fi pusă şi în legătură cu semnul de proprie
tate, de autor (meşter), funcţie socială, utilitară, magie etc.
Este de remarcat şi importanţa limbajului ornamental în lemn care
pe lângă valoarea semantică are şi o valoare decorativă, prin dimen
siunile adaptate formei obiectelor, obiectul în sine căpătând valenţe de
comunicare.
Analizând ornamentica lemnului din spaţiul bucovinean sub rapor
tul funcţie-materie primă-tehnică-concepţie ornamentală, subscriem
afirmaţiilor lui Haberhandt care, la începutul secolului al XX-iea, arăta
că arta lemnului la români (din Bucovina, n. n.) întrece prin vechime şi
bogăţia formelor şi a ornamenticii pe cea a rutenilor, considerând-o
drept o creaţie care se număra printre "cele mai interesante şi mai valo
roase şi vechi arte populare europene". 12
Încercăm să facem o radiografiere sumară (subiectul fiind foarte
vast) a ornamenticii lemnului din Bucovina însumând cu această ocazie
câteva dintre cele mai frecvente elemente ornamentale, începând cu
cele geometrice propriu-zise (punctul, linia, triunghiul, pătratul, dreptun
ghiul, crucea, cercul sau rozeta) , motive ce se pretează cel mai bine, la
ornamentica de uz casnico-gospodăresc, pastoral, industrie textilă cas
nică, instrumente muzicale etc.
1 42
PUNCTU L poate fi considera t ca un orna ment a bstra ct ce se

obţine ca şi linia numai din structura ma teria lului şi din combina ţiile
tehnicilor specifice1 3 . După unii critici de a rtă, punctul este ceea ce
rămâne dintr-un corp, o poziţie, dincolo de care se a ting e unita tea pri
mordia lă a lumii14 .
Tot motive abstracte sunt şi LINIILE, UNGHIURILE, PARALELELE
ca re, pentru mul tă vreme, au fost elementele domi na nte, ele consti tuind
vestig ii a l e unui timp arha ic, şi au fost esenţia l e în momentul încer
cărilor de tra nspunere g ra fi că.
Din linia dreaptă a deriva t linia sinuoa să cunoscută sub numel e
de "drumul pierdut", "ca lea încurca tă" , "ca lea rătăcită" , "ca lea şerpuită"
care cu timpu l, a devenit un motiv orna menta l cu o foa rte la rg ă răspân
dire şi în orna mentica lemnului. Acest moti v este în cazul nostru de un
duct g ra fic ce evită directitatea, apărând şi sub forme deriva te din
spira lă sa u trecută spre mea ndru şi poate fi reg ăsită pe lăzil e de zestre,
pe g rinzile ca selor, pe ling uri sa u bâte ci obăneşti sub forma unor linii
vălurite sa u a unor zig -zag uri (când desenul este rea liza t în crestătură).
De cele ma i multe ori , a cest motiv orna menta l i ntră în contura rea
marginilor unor câmpuri ornamenta le, a lături de "DINŢII DE LUP" (şiruri
de triung hiuri cu baza a şeza tă pe o linie drea ptă, ia r cu cel ela lte două
dispuse în zig -zag).
Prin a ceste ornamente primare, întreaga ornamentică a lemnului
este legată a tât de fondul străvechi a l culturii populare româneşti cât şi
de moda li tătile de ridicare.
O a ltă sursă a g eometrizării este cea a stilizării ce sug erea ză
denumiri reieşite din reproducerea rea lităţilor din na tură, când recu
noa şterea modului iniţial, redat simplifi ca t prin stilizare, este de multe
ori confuză. Astfel, de exemplu, şarpele este o imag ine redusă la linia
şerpuită, sau când linia frântă este umplută reprezintă imag inea
"dintelui de lup". Uneori, a ceeaşi imag ine pe ca re unii o denumesc sub
termenul de " dinte de lup" , al ţii o socotesc a fi "dinte de fierăstrău" ,
unea lta cunoscută mult ma i târziu în lumea sa telor noa stre.
Ma i facem precizarea că orig inea motivelor g eometrice primare
de pe bâtele ciobăneşti, furci de tors sa u de pe unele părţi a le
mobilierului, după unele opi nii, au la bază (orig ine) semnele transpuse
pe răboj, care, evoluând cu timpul, au devenit simple semne orna
menta le1 5 . La furcile de tors, ornamentele g eometrice consta u dintr- o
succesiune ri tmică de şiruri de dinţi dispuşi long itudina l, în a lternanţă cu
romburi, haşuri etc. Rea lizate prin crestare cu cuţitul, aceste motive
apa r ca o înl ănţuire de mărg ele sau supra fa ţa plană devine o a devăra tă
scriitură continuă. La bâtel e ciobăneşti, ornamenta ţia prin incizie şi băi
ţuire cu sucuri din plante apa re ca o a devărată g ra vură în lemn, com
e9 ziţia reprezentând fie a spectul puternic stil izat, până la reducerea
1 43
Maria MĂRGINEANU
obiectului la geometrism, sau scene din viaţa pastorală (oile pe păşune,

prelucrarea laptelui, inventarul de stână). Bâtele pot fi considerate ade
vărate acte de identificare ale proprietarului oilor (pe o bâtă din muzeul
din Gura Humorului apare inscripţia "Lehaci Gheorghe cioban pe
muntele Rarău cu 300 de oi"). Alteori, redate prin incizie şi crestare,
apar scene din baladele locale (peripeţii ale haiducilor Darie, Doboş,
Ghivnici, Cobiliţa) sau crâmpeie din istoria Moldovei şi a Bucovinei.
De o mare varietate sunt motivele ornamentale de pe lingurile de
lemn (obiect de referinţă în etnologia bucovineană) , transpuse tot prin
tehnica inciziei-crestării, dintre care amintim: fulgerul, vipera, "pasul
boului", "doba", săgeata, "talpa caprei", "gândul babei", "cârligul",
"crivala", "snopul", "valul", "balaurul", "fuga dracului", "dintele de lup",
"pomuleţul", iar dintre linii şi combinaţii de linii enumerăm: linia frântă,
linia crenelată, spirala, semicercul, triunghiul 1 6 •
Combinaţiile de motive amintite, într-o ornamentaţie specifică
acestui domeniu, au dus la numiri de linguri dintre cele mai specta
culoase ca: câmpulungeanca în opt, geamănul, lingura cu aripioare,
furca de tors, lingura mirilor, oglinda, troiţa, linguri cu verigi, moşneagul,
flamânzica, floarea soarelui, sânziana, spicul, coada şoricelului, drago
betele, cocoşul, găina, cucul, păuniţa, căluţul, balaurul 1 7 şi exemplele ar
putea continua.
În cazul mobilierului ţărănesc se poate vorbi de o bogăţie de
motive ornamentale, desfăşurate spontan sau organizate pe forma
obiectului. ROZETA ca element ornamental de bază apare de cele mai
multe ori înscrisă în hexagon1 8 , într-o tratare apropiată de acest motiv
în evul mediu 1 9 . Specific ornamentaţiei lemnului din Bucovina este şi
legătura dintre rozetă ca element principal şi restul compoziţiei
ornamentale în care toate liniile converg într-un punct central. Soarele
stilizat este transpus pe blidare, paturi, cuiere, lăzi de zestre, prin
tehnica horjării, ce permite o mai largă desfăşurare în executarea unor
motive circulare, printre care este şi rozeta.
Meşterii lădari au acordat o mare atenţie decorului; din combinaţii
de linii curbe ei au obţinut motive antropomorfe ce au similitudini cu
motivele de acelaşi gen de pe coarnele de praf de puşcă sau de pe
renumitele scoarţe bucovinene. Antropomorfizarea apare şi la stâlpii de
poartă care s-au menţinut în atenţia meşterilor constructori până în
zilele noastre20 , precum şi la stâlpii de la portiţele "gangurilor" de la
intrarea în locuinte şi celare. 21
În tehnica î�făşurării întâlnită la recipientele din coajă de cireş sau
mesteacăn, înregistrăm o mare ingeniozitate a sistemelor de rulare la
care se adaugă efectul decorativ dat de luciul coajei. În completare vine
ornamentaţia pieselor de acest gen, prin incizia ce redă scene de
vânătoare, motive florale, construcţii de o mare preţiozitate. Ornamen-
144
taţia prin crestare este întâlnită şi la tarniţe (şei de cal din Bucovina) ,
unde crestarea se asociază cu incizia, crestătura adâncă şi chiar
relieful înalt. Aici, brâului de crestături cu tăietura cu rbă i se adaogă şi
crestături sub forma spiralei duble, dispuse simetric faţă de o linie
imaginară şi cu noscute sub numele de "coarnele berbecului"22 .
"Coarnele berbecului" mai apar şi pe vasele pastorale, lăzi de
zestre, cutii de brice, atestând o străveche şi persistentă instalare a lor
în repertoriul decorativ-simbolistic al artei lemnului de la noi.
Procesul de afirmare a tensiunilor figu rative, esential geometrice,
este su rprins de Tancred Bănăţeanu care observa: '"Jocul . . . cu liniile
frânte, cu romburile prin secţionarea lor, prin îmbinarea lor, a dus la
obţinerea u nui fragment care reprezintă coarnele de berbec, în struc
tura lor schematică"2 3 .
Ornamentica prin tehnica pirogravu rii se întâlneşte şi la vasele din
doage, ce se remarcă prin discreţia şi fineţea motivelor, ornamentică
realizată cu fierul înroşit sau cu ştanţa, în semicercuri zimţate, romburi
sau "trifoiul" stilizat, mărginind cercurile şi gura vaselor. Ornamentul
pirogravat se remarcă prin discreţia execuţiei, fineţea motivelor, fiind
compus din îmbinarea de motive mărunte dispuse degajat, dominante
fiind cele geometrice: cruci, arcuri de cerc, semicercuri sau câte u n
ornament mai mare-stelar24 • O notă aparte o formează "păscorniţele" cu
torţi supraînălţate, cu terminalul în cruce sau coarne şi care au pe
doage un decor geometric, dispus în registre bine ordonate.
În ornamentica lemnului , sculptura în înţelesul ei consacrat, de
înfăţişare a chipului omenesc, se întâlneşte destul de rar. Cercetătorii,
aproape în u nanimitate, au considerat că nu se poate vorbi de sculptură
în arta ţărănească; totuşi pot fi luaţi în consideraţie stâlpii antropomorfi
de la porţi sau cerdacuri, de la capetele grinzilor lucrate sub forma
cunoscutului motiv "cap de cal"25 şi de pe basoreliefu rile grinzilor din
interioarele caselor26. Sculptura liniară, verticală sau orizontală este
întâlnită şi la u nele recipiente u nde se folosesc bucăţi de lemn special
alese pentru însuşirile lor naturale. Am putea menţiona aici, căuşele cu
coada mare şi arcuită al cărei terminal ar sugera o pasăre sau u n cap
antropomorf sau zoomorf, scaunele cu spătarul lucrat dintr-o bucată. În
ornamentica lemn ului, sculptura trebuie înţeleasă ca o cioplire :n
tehnica basoreliefului, iar elementele ornamentale de bază prin a căror
combinaţie se defineşte decorul, sunt linia dreaptă şi cercul.
Cel de-al doilea mare capitol al ornamenticii lemnului din
Bucovina îl constituie arhitectura populară care îşi are originile cel puţin
în fondul artistic feudal local şi care, s-a dezvoltat în paralel cu stilul
moldovenesc al marilor ctitorii voievodale de aici.
Ornamentica arhitectu rii populare bucovinene a urmat un curs
relativ liniar pentru mari perioade de timp, dar presărat cu unele
145
Maria MĂRGINEANU
accente ascendente, până către sfârşitul secolului al XIX-iea şi începu

tul sec. al XX-iea, când influenţele orăşeneşti au început să se infiltreze
şi în lumea satelor, influenţând şi acest aspect al artei populare.
Ornamentica arhitecturii populare în lemn din Bucovina este de o
mare sobrietate, de o deosebită eleganţă, de un rafinat simţ al proporţii
lor. Multitudinea aspectelor oferite de ornamentică în arhitectura popu
lară ne-a determinat să ne orientăm numai asupra unor detalii ce dau
faima monumentelor de aici. Aşa că vom trata atât elemente funcţional
ornamentale, cât şi motive ornamentale.
Stâlpii caselor ce apar la prispe sau ganguri, la foişoare sau la
pridvoarele celarelor au nu numai un strict rol funcţional, ci şi decorativ.
Odată cu preluarea sustinerii acoperişului de către un număr sporit de
0
grinzi (8-12), stâlpii încep să aibă şi valenţe decorative. În ornamentica

stâlpilor de la case, întâlnim succesiuni de poliedre suprapuse, trun
chiuri de piramidă, uneori cu alternanţe de brăţări de legătu ră sau stâlpi
lucraţi în sistem funie27 •
FRUNTARUL caselor este un alt element arhitectural, constructiv
decorativ care se leagă organic de stâlpi, având decorul realizat prin tehnica
cioplirii. La fruntar apar şi stilizări geometrizate dintre care, mai cunoscute
fiind rozetele şi moriştile. De o frumuseţe aparte se întâlnesc la exemplare
de case cu fruntarii deosebit lucrate, în care tehnica cioplirii se îmbină cu
cea a traforării, unde pe o lungime de aproximativ 1 2-4 m se desfăşoară o
adevărată dantelărie în lemn, completată de stâlpii de la faţadă (case din
Calafindeşti, Pârteştii de Jos, Botoşana etc.).
CONSOLA simplă este un element de referinţă în realizarea unei
tipologii a domeniului, fiind alcătuită dintr-o unitate (bârna) cu rol
funcţional şi decorativ. Uneori ea se îmbogăţeşte prin prelucrarea sau
.transmiterea şi păstrarea de funcţii şi înfăţişări de simbol mitic, cel mai
elocvent fiind şi aici celebrul motiv "capul de cal", cioplit în terminalul ei.
MULTICONSOLA este o asociere orchestrată de console, unitară
ca ansamblu şi semnificativă ca element constructiv-ornamental, într-un
pachet de console din care una este tratată simplu, cu rol funcţional iar
celelalte pur decorative, prin terminalul lor. De un efect aparte sunt
consolele de la bisericile din lemn din Vama, Călugăriţa (Horodnic de
Jos) , Broşteni, Pârteştii de Sus, lacobeşti, Botoşana, Călineşti,
Horodnicul de Sus, Adâncata, Mănăstioara (Udeşti).
FLORILE în succesiune sau "ciocârlanii" sunt elemente decora
tive ce apar la acoperişul caselor şi şu rilor vechi, încadrate la capete de
boldu ri cioplite în etaje succesive. Dacă mai amintim şi "ţesătu ra" de
traforuri de la faţada caselor şi şurilor, zestrea ornamentală a arhitec
turii populare de aici se îmbogăţeşte cu noi elemente de mare valoare.
Pe lângă aceste elemente constructiv-decorative mai amintim şi unele
motive strict ornamentale (funia, torsada, rozeta, morişca, pomul vieţii,
146
Ornamentica obiectelor din lemn in Bucovina
dintele de lup, tabla de şah) care transpuse în anumite părţi ale construcţiei
(în special la bisericile din lemn), sporesc nota ornamentală.
FUNIA ca motiv ornamental, a fost adoptată în acelaşi context al
semnificatiei simbolice de apărare a constructiilor (bisericilor) de tortele
malefice înconjurătoare. În ornamentica lem'n ului din Bucovina, f�nia
apare întotdeau na împletită în două, fiind redată cu acelaşi pas con
stant, grosime şi ritm. ln afara bisericilor din lemn (Băneşti, Horodnic de
Jos, Drăguşeni, Călineşti, Mănăstioara) ea apare şi la grinda de meşter
din interioarele tradiţionale.
TORSADA apare numai la bisericile din lemn, ea fiind de fapt o
multiplicare a funiei , în funcţie de modul cum sunt compuse volumele.
Ca motive ornamentale vom aborda rozeta, morişca, pomul vieţii,
"dintele de lup" şi "tabla de şah".
ROZETELE sunt stilizări geometrizante ale astrului solar având
un număr variabil de braţe (raze). Când razele se multiplică şi capătă o
orientare curbilinie, apare motivul "morişca" (vârtejul) o variantă a geo
metrizării soarelui, "în mişcare".
Rozeta cu cinci braţe este mai puţin întâlnită, cea mai mare
răspândire având-o rozeta cu şase sau mai multe raze, ce poate fi şi
mai uşor lucrată28 . Rozetele şi moriştile pot fi întâlnite atât la stâlpii
ornamentali de la gangurile caselor cât şi la capetele consolelor de la
biserici, pe ancad ramentul uşilor sau pe grinzile din interiorul caselor
ţărăneşti. Amintim aici rozetele ce apar la bisericile din Băneşti,
Horodnic de Jos, Silea, Broşteni, lacobeşti, Vama, Mănăstioara
(Udeşti) , precum şi pe u n frumos exemplar de grindă din colecţia
Muzeului Etnografic al Bucovinei. Supravieţuirea acestor motive deco
rative, cu valori mitice, trebuie pusă în legătură cu persistenţa, într-o
epocă mai îndepărtată a credinţei populare ce dădea astrului ceresc
(soarele) însuşiri superumane, cu rol apotropaic. De multe ori soarele
apare antropomorfizat, când motivul este redat printr-un cerc cu o fizio
nomie din care se desprind razele29 .
Rozeta • simplă sau multiplicată, rozeta antropomorfizată sau
morişca, au căpătat în ornamentica bucovineană a lemnului o largă
răspândire, atât datorită mesajului simbolic, cât şi aspectul grafic care
se pretează şi se poate realiza prin geometrizare.
POM UL VI ETII este motivul ornamental care, de cele mai multe
ori, apare singular: Întâlnim pomul vieţii reprezentat sub diverse forme
inte�rale sau abreviate: flori trifurcate sau sub aspectul unui vas cu
flori 0 •
DINTELE DE LUP, în afara apariţiei pe obiectele de uz casnic
sau pastoral, apare şi în ornamentica arhitecturii populare sub forma
unei înlănţuiri de triunghiuri echilaterale sau isoscele, motivul vizând să
şi conserve poziţia şi funcţionalitatea conferită şi de mesajul simbolic
147
Maria MĂRGINEANU
ancestral, el apărând sub formă de chenare dispuse în benzi simetrice,

la uşi sau alte ancadramente31 •
În strânsă legătură cu prezenţa motivului "dinte de lup" mai sem
nalăm şi prezenţa unui alt motiv decorativ devenit celebru în ornamen
tica românească ce apare atestat arheologic încă din straturile neolitice
ale culturii Boian, cunoscut sub numele de "tabla de şah". Acest motiv
ornamental este întâlnit la ancadramentele de la ferestrele bisericilor
din lemn, cel mai bine fiind surprins la biserica din Botoşana.
Începând cu prima decadă a secolului al XX-iea, din zona
etnografică Dorna s-a răspândit pe întreg spaţiul Bucovinei, decorarea
caselor prin tehnica stucaturii policrome_. Această decoraţie a caselor a
pornit la început dintr-o localitate (Ciocăneşti) şi s-a răspândit cu
rapiditate în jurul acestei zone sau chiar mai departe. Ornamentaţia prin
stucatură constă din transpunerea pe pereţii caselor din bârnă acoperiţi
cu mortar, a unor frize geometrice ce imită brâiele sau motivele de pe
cămăşile femeieşti, ştergare etc. Considerăm că face "casă bună" la o
construcţie, desfăşurarea elementelor decorative în lemn pe fundalul de
frize în stucatură, într-o mare varietate de forme geometrizante sau
stilizări florale.
Astăzi, la cele arătate, se mai adaugă şi unele materiale rapide şi
ieftine la prelucrare, dar ieftine şi din punct de vedere artistic.
Izvorâtă dintr-o îndelungată experienţă a dialogului permanent al
omului cu natura şi lemnul, într-un complex proces al muncii, vechea
concepţie ornamentală a artei lemnului şi-a transmis, prin forme şi moti
ve decorative, străvechile mesaje către zilele noastre. pe care le perce
pem fie prin obiectele intrate deja în circuitul patrimonial, acestea fiind
tezaurizate în colecţii şi muzee sau prin corespondentul din creaţia
plastică tărănească contemporană.
În �cest sens ne punem şi noi întrebarea dacă se poate vorbi de
un anonimat al creaţie plastice în lemn. Credem că atribuirea anonima
tului· în arta lemnului numai pe baza lipsei unei semnături, este greşită.
Desigur, ne bazăm pe existenţa din totdeauna a unor meşteri creatori
care, asimilând gustul şi cerinţele colectivităţilor rurale tradiţionale, au
reuşit să le ofere diverse forme şi variante ale formelor artistice, pe care
apoi colectivitatea le-a însuşit ca un bun al ei, dar care apoi a cunoscut
înnoiri, adaosuri sau omisiuni şi noi interpretări ce au fost validate chiar
pe arii extinse în cadrul valoric cultural.
Astfel se poate explica marea diversitate a ornamenticii lemnului
într-un cadru istoric, unitar, chiar dacă tehnicile folosite nu-i sunt exclu
siv specifice spaţiului bucovinean, dar aici ele au cunoscut unele parti
cularităţi de expresie.
148
Note:
1 . Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.

635.
2. Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, 1 979, p. 21 1 .
3. Al. Tzigara Samurcas, Izvoade de crestături ale ţăranului român, Bucureşti, 1928,
p.15
4. D. Comşa, Album de crestături în lemn, Sibiu, 1909, Al. Tzigara Samurcaş,
Izvoade de crestături ale ţăranului român, Bucureşti, 1 928; I. Frunzetti, Motive
originale naturaliste în geometrismul artei decorative în: "Revista Fundaţiilor",
nr. 8, 1 943: Orest Tafrali, Sculptura în lemn, în: "Artă şi arheologie", tase. XI - XII ,
1935-1936; Paul H . Sthal, Soarele ş i luna în decorul artei populare româneşti
din secolele al XIX-iea în: "Omagiu lui Petre Constantinescu-laşi", Bucureşti, 1 959;
Paul Petrescu, Pomul vieţii în arta populară din România, în Studii şi Cercetări de
Istoria Artei, VII, 1, 1961 , Idem, Calul şi călăreţul în arta populară din România,
în "Omagiu lui G. Oprescu", Bucureşti, 1961 ; Idem, Imaginea omului în arta
populară românească, Bucureşti, 1969; Idem, Creaţia plastică ţărănească,
Bucureşti, 1976; Tancred Bănăţeanu-Marcela Focşa, Ornamentul în arta populară
românească, Bucureşti, 1963; Romulus Vulcănescu, Figurarea mâinii în
ornamentica populară română, în "Revista de Etnografie şi Folclor", IX, nr. 4-5,
1964; N. Pascu, Pirogravura cu ştanţa şi specificul etnic, în: Sesiunea de
Comunicări Ştiinţifice a Muzeului Satului şi de Artă Populară, Bucureşti, dec. 1964;
Boris Zderciuc-Georgeta Stoica, Cre�tături în lemn în arta populară românească,
Bucureşti, 1 969; Nicolae Dunăre, Ornamentica tradiţională comparată, Bucureşti,
1979; Constantin Prut, Calea Rătăcită. O privire asupra artei populare
româneşti, Bucureşti, 1 991 .
5. Ilie Veselovschi, Mobilierul casei ţăranului român din Bucovina, în: "Junimea
Literară", an, li nr. 9, 1906; Gheorghe Bratiloveanu, Elemente decorative în
arhitectura populară bucovineană, în "Suceava", Anuarul Muzeului judeţean, VI
VII, 1 979 - 1 980, 341-350; Mihai Camilar, Arhitectura populară bucovineană
(Planimetrie, sistem� constructive şi elemente de decor) în: Revista "Datini", nr. 5-6
(1 0-11), 1994, p. 34'35; Idem, Ornamentica arhitecturii populare din Ţara de
Sus, în Revista "Datini", nr. 1(26), 1998, p. 48-51.
6. Nicolae Iorga, Arta populară în România, în: Scrieri despre artă, Bucureşti, 1968,
p. 71
7. Ion Frunzetti, op. cit., în: "Revista Fundaţiilor'', nr. 9, Bucureşti, 1 943, p. 355-365.
8. Nicolae Iorga, op. cit., p. 71
9. Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1 969, p. 1 24.
10. Pentru tehnici şi ornamente vezi şi T. Bănăţeanu, Arta populară bucovineană,
Suceava, 1975, p. 198 - 1 99; Cornel lrimie-Marcela Necula, Arta ţărănească a
lemnului, Bucureşti, 1983, p. 35-49 şi 53-55
1 49
Maria MĂRGINEANU
1 1 . N. Pascu, op. cit., p. 399-412.

12. M. Haberlandt, Osterrreichische volkskunst, Wien, 1 91 0-191 1 , p. 23, (apud),
T. Bănăteanu, op. cit., p. 243
1 3 . Nicolae Dunăre, op. cit., p. 1 5
1 4. Constan tin Prut, op. cit., p. 44
1 5. P.N. Panaitescu, Răbojul-Studiu de istorie economică şi socială la români,
Bucureşti, 1 946, p. 29. XXX Arta populară din Valea Jiului, Bucureşti, 1 963, p.
1 02, 1 06.
1 6. Ion Ţugui, Lingura de lemn. O preumblare prin colecţia câmpulungeană,
Câmpulung Moldovenesc, 1 971 , p. 3-4-5.
1 7. Idem, p. 9, 1 1 , 1 2 , 1 3, 1 5, 7, 1 9 , 20, 21 ,22, 23, 38, 41 , 43, 49, 51 , 53, 54, 64, 77.
1 8. Boris Zderciuc-Georgeta Stoica, op. cit., p. 44, 87.
1 9. Ibidem .
20. Stâlpi de poartă antropomorfi mai pot fi întâlniţi încă destul de frecvent în satul
Calafindeşti.
21 . Întâlniţi adesea destul de des în zonele locu ite de huţuli.
22. T. Bănăţeanu , Ceramica de Bihor, în: Anuarul Muzeu lui Etnografic al Transilvan iei,
anii 1 962 - 1 964, Cluj, 1 966, p. 1 62.
23. T. Bănăţeanu , op. cit., Suceava, 1 975, p. 405.
24. Boris Zderciuc�Geogeta Stoica, op. cit., p. 65.
25. Mihai Camilar, Ornamentica arhitecturii populare din Ţara de Sus, în "Datini", 1 ,
26, 1 998, p. 51 .
26. Idem, Arh itectura populară bucovineană. Plan imetrie, sisteme constructive şi
elemente de decor, în: "Datini", 5-6 (1 O - 1 1 ), 1 994, p. 35.
27. M ihai Cam ilar, op. cit., în "Datini", 1 (26), 1 998, p, 50; George Bratiloveanu - Mihai
Spânu, Monumente de arhitectură în lemn din ţinutul Sucevei, Bucureşti, 1 985,
fig. 46, 49, 91 , 91 b.
28. Gheorghe Bratiloveanu , op. cit., în: Suceava, VI -VI I , p. 342, Gheorghe
Bratiloveanu - Mihai Spânu, op. cit., p. 63,66,69,75,83,85, fig. 5, 41 ,42 b, c, 47, 48
a, 48 b, 54, 59 a-b, 68, 69, 93 a-b.
29. Gheorghe Bratiloveanu, op. cit., în Suceava, VI - VII , 1 979 - 1 980, p. 342 .
30. Ibidem, p. 346.
31 . Gheorghe Bra tiloveanu - M ihai Spânu, op. cit., p. 95, 1 1 3, fig. 41 , 42
1 50
"Lemnul sfânf' în arta şi tradiJia românească
" LEMNUL SFÂNT"

ÎN ARTA ŞI TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ
Nicolae COJOCARU
În civilizaţia noastră tradiţională există un bogat concept de

sacru, pe care cel mai adesea îl asimilăm ideii de sfinţenie. Diferenţa
între sfera celor două noţiuni este doar formală, în sensul că "sacrul" îl
putem aplica şi la l ucrurile la�ce, pe când "sfinţenia" aparţine exclusiv
domeniului religios (creştin). ln gândirea tradiţională însă numirile de
sfânt sau de sacru se confundă până la identificarea totală1 • Evident că
poporul nu a formulat în termeni filozofici acest concept, dar îl trăieşte
în toată complexitatea lui, în viaţa de toate zilele, cu respectul, teama
sau dragostea ce i-o inspiră.
Mi rcea Eliade în lucrarea Le sacre et le profane (Paris, 1 972)
face o abordare etnologică de mare întindere asupra ariei sacrul u i ,
vorbind despre sacralitatea spaţiului, lumii, timpului, naturii ş i vieţii, în
toate compartimentele ce presupun o trăsătură sacră. Tot el spune că
"omul religios nu poate trăi decât într-o atmosferă impregnată de sacru"
(p. 27). De aceea, tot ce-l înconjoară şi mai ales arhitectu ra de cult şi
locuit, obiectele afectate vieţii spirituale şi ceremoniale sunt concepute
ca pu rtătoare de spirit, de putere divină fastă şi protectoare, necesară
bunei desfăşurări a anumitor activităţi tradiţionale. Lucrurile devin sfinte
prin sacralitatea religioasă sau atribuindu-le o calitate religioasă. Când
unui l ucru de acest fel îi lipseşte sacralitatea obişnuită, el se sanctifică.
"Viaţa în întregime este susceptibilă de a fi sanctificată" afirmă M.
Eliade2 • Ca u rmare întâlnim frecvent numirea de l ucruri "sfinte" între
care lemnul sfânt are unele implicaţii mai largi în universul gândirii
populare.
O cercetare asupra acestei teme în spaţiul românesc ne desco
peră mai multe valenţe de concepere. Oamenii vorbesc adesea de
"lemn sfânt" fie în domeniul bisericesc sau în afară. Se observă că nu
întâlnim nicăieri referiri la piatra sfântă, cu toate că şi piatra face parte
dintre elementele constructive bisericeşti. Incontestabil, pentru a
151
Nicolae COJOCARU
surprinde aceste calităţi genuine ale materialului de construcţie, trebuie

să urmărim colateral mai multe date ale problemei, pentru că nu numai
obiectul este conceput ca având un rol spiritual, simbolic, ci şi
materialul din care este făcut. De la calităţile reale ale materialului,
creatorul trece repede cu fantezia la calităţi imaginare, ideale şi mai
ales idealizate. Piatra în ipostaza opusă lemnului este "sămânţa
diavolului", scrie Romulus Vulcănescu3 , deci a impurităţii şi nefiinţei,
care nu poate prefigura în formele ei decât inerţia, moartea, pereni
tatea. De aici şi folosirea ei străveche la morminte, altare, temple, etc.
Piatra reprezintă veşnicia materiei neînsufleţite.
Poporul aminteşte în schimb de "lemn sfânt" ca de un lucru însu
fleţit. Desigur se naşte întrebarea: Care sunt virtuţile magice ale acestui
material şi când el poate fi numit sfânt? O explicaţie trebuie văzută în
primul rând în faptul că lemnul sacru provine din natura cu viaţă. Ori
cea dintâi sanctificată, a fost în creştinism, viata, prin jertfa şi învierea
lui Iisus H ristos. În epoca primară, sfinţenia se ' administra prin acte de
cult celor convertiţi la noua credinţă, pentru a deveni ei înşişi sfinţiţi. De
altfel, Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe primii creştini "sfinţi". Construcţiile
creştine de cult au venit mai târziu, cele mai vechi biserici în Răsărit
fiind construite prin sec. 1 1-1 1 1 d. Hr. , când creştinismul a început să se
organizeze. Şi misionarii credinţei au dat importanţă în primul rând
sfinţirii vieţii credincioşilor, cu tot complexul ei spiritual, apoi s-a născut
arta bisericească (stiluri de construcţie, ornamentică etc.).
De aceea, lucrurile însufleţite (trupul, natura) au avut prioritate în
viaţa creştinilor faţă de cele neînsufleţite. De aici s-a născut o tradiţie
puternică ce s-a răspândit odată cu creştinismul şi în părţile noastre, unde
ţinutul bogat în păduri a accentuat unele forme ale religiei în cadrul natural.
Lemnul, fiindcă provine din arbori, devine cel mai adesea sfânt, fiind
cunoscuţi şi arbori cu acest atribut (bradul, paltinul). În ţinuturile orientale
sunt consideraţi arbori sfinţi măslinul şi finicul, pentru faptul că s-au folosit
în actele istoriei religiei. După scrierile biblice, porumbelul trimis de Noe
după potop, a adus o ramură de măslin, semnul împăcării omului cu
Dumnezeu, Iisus Hristos s-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor
(Eleonului) care simbolic înseamnă "locul împăcării".
În legenda lui Adam şi Eva descoperită de I. Bogdan într-un
manuscris slavon la Tulcea şi numit Codicele de la Tulcea4 , se pome
neşte că în clipele de agonie ale lui Avram, Sit, spre a uşura chinurile
tatălui său, s-a dus în rai, de unde a primit printr-un înger o ramură de
măslin. Din această ramură, Sit şi Eva fac o cunună pe care o aşează
pe capul lui Adam. După ce Adam a fost îngropat cu cununa pe cap,
din cunună a crescut un pom înalt şi minunat din care s-a făcut crucea
pe care a fost răstignit Mântuitorul. De aici Crucea ar fi semnul
împăcării omului cu Dumnezeu.
152
"Lemnul sfânr' în arta şi tradiJia românească
.
La noi se amintesc dintre arborii aşa zişi "sfinti" şi în folclor. În
balada M ioriţa se menţionează: "Brazi şi păltinaşi / Î�i vor fi n untaşi ... "
arbori buni, cu rol sacru în ceremonia n unţii. De asemenea, într-o
legendă a Mănăstirii Putna, se spu ne că săgeata pe care a tras-o
Ştefan cel Mare când a întemeiat mănăstirea, s-a înfipt într-un paltin 5 .
Altă legendă despre Mănăstirea Putna relatează că, atunci când Ştefan
cel Mare a ajuns la Daniil Sihastrul, acesta l-a dus la un paltin în care
se auzeau cântând îngerii6 . Arbori sfinţi sunt consideraţi şi cei care
formează biserica de brazi în munte, la ciobani, unde ei se roagă în
lipsa u nei biserici construite. Aceştia oferă şi materia sacră, pentru
împărtăşanie, ciobanii izolaţi de aşezări şi fără preot se împărtăşesc în
post cu muguri şi se spovedesc la copaci. Tot o formă de sacralitate
atribuită naturii este prinderea în fârtăţie la un măr dulce (Muscel) şi
cununia la salcie.
Arborele a intrat în u nele motive devenite chiar bisericeşti. În
manuscrisele vechi miniate, apare în unele arborele cu sfinţi 7 . Origi
nea motivului se află în vechi tradiţii picturale, în imaginea cu pomii
raiului din pictura bisericească, în care se vede faţa lui Iisus Hristos şi a
altor persoane divine. O altă formă de arbore sfânt care are legătură cu
motivele de mai sus, fie printr-o filiaţie în timp sau ca mod de concepţie
imagistică, este arborele genealogic, cel dintâi fiind în genealogia lui
Iisus Hristos, cunoscut şi sub numele de Arborele lui lesei , zugrăvit pe
pereţii mănăstirilor bucovinene la Voroneţ, Humor, Moldoviţa şi
Suceviţa.A Ideea urmăririi genealogiei este mai veche, fiind întâlnită şi la
romani. l n istoria popoarelor s-au alcătuit adesea genealogii ale
familiilor ilustre, pentru a dovedi origini nobile sau alte drepturi consfin
ţite de legea descendenţei din ceea ce s-a numit la noi "os de domn".
Transpunerea acestei idei pe motivul arborelui genealogic s-a făcut
însă ceva mai târziu , în mediul popular, din arborele sacru.
Ion Ghinoiu, într-un studiu documentat asupra fenomenului de
întemeiere a aşezărilor, susţine că arborele sacru a luat naştere la noi
din stâlpul de întemeiere care se bătea în centrul aşezării şi în jurul lui
se înfiinţa satul. Alteori, în locul stâlpului se sădea un arbore. Stâlpul
sau arborele reprezenta astfel obştea satului în creştere, cu toţi fiii ei8 •
Obiectul încărcat de simbolism, ca şi la antici unde se înălţa stâlpul sau
coloana cerului (egipteni), era un semn sacru al aşezării, adesea şi un
loc de cult, care marca înscrierea în univers şi cosmicitate.
De aici, ideea a trecut în pictu ra bisericească pentru a reda
imaginistic neamul lui Iisus începând de la lesei, după textele biblice
care fac referire adesea la descendenta Mântuitorului din lesei, tatăl
regelui David.
U nii consideră originea arborelul genealogic în cruce, aceasta
având legături străvechi cu istoria omenirii. Ideea nu este lipsită de
153
Nicolae COJOCARU
temei, deoarece crucea în unele legende este considerată simbolul

descendenţei omului. În acelaşi timp, ea stă la baza concepţiei despre
lemnul sfânt, care îşi are începutul în Crucea Domnului.
În manuscrisul nr. 469 al Academiei Române (aflat acum la
Moscova), se găseşte o poveste apocritică despre lemnul din care s-a
cioplit crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Legenda tinde să
dovedească că lemnul acesta n-a fost un lemn ca oricare altul, ci că el
este vechi de când lumea, fiindcă îşi are originea de la creaţie. El a
crescut din arborele raiului din care Adam şi Eva au gustat fructul oprit
şi a fost menit să devină lemnul mântuirii, chiar de la obârşia păcatului
primar. Printr-un proces de interpretare simbolică, legenda mai arată
împrejurările în care crucea Domnului a fost ridicată deasupra locului în
care zăcea căpăţâna lui Adam, astfel încât sângele Mântuitorului
revărsându-se peste ea, a răscumpărat-o de păcate9 •
Legenda îşi are originea în elementele venite din tradiţia istorică
şi din folclorul iudaic (Apocalipsul lui Moise), cu date din literatura
apocrifă creştină, în special din Evanghelia lu i Nicodim şi a fost adusă
în Occidentul medieval de cruciaţi. Se găseşte în manuscrise latine din
sec. XI I şi a pătruns în toate literaturile romanice şi germanice. Forma
cea mai dezvoltată este însă în literatura română şi slavă. Din păcate,
Gaster a publicat doar un rezumat sumar al legendei în Literatura
populară română (p. 285-290).
Legenda este completată de o alta, numită Legenda Sivilei, în
care se spune că regele Solomon, când a venit să taie lemn pentru
templu, a găsit un copac de mii de ani, crescut din tăciunii aduşi de Lot
şi la care se închina poporul, în credinţa că în acel copac se va face
crucea pe care va fi răstignit Mântuitorul. Oamenii însă n-au vrut să-l
lase · pe Solomon să taie copacul, numindu-l "lemnul vieţii". De acest
lemn miraculos mai apoi, s-a atins şi Sivila la Ierusalim şi a exclamat:
"O proclete lemn!" ("O lemn fericit").
Crucea Domnului, părăsită după răstignire şi uitată în pământ pe
Golgota timp de peste trei veacuri, până în timpul împăratului
Constantin cel Mare, când a fost descoperită, s-a dovedit purtătoare de
viaţă spirituală. Aşa au numit-o "lemn însufleţit". De atunci, una din
formele lemnului sfânt este Crucea sfântă, folosită ca obiect de cult
sau în practicile religioase populare legate de anumite momente mai
importante ale vieţii (la înmormântări), la sărbători (de ajunul Bobotezei
în unele sate din Bucovina fiecare gospodar face o cruce mică de lemn
pe care o prinde pe fântână sau la uşa casei, a grajdului şi preotul o
stropeşte cu agheazmă), în locuri curate, faste (la fântâni, izvoare),
pentru a marca un loc unde s-a întâmplat o calamitate, moarte sau o
luptă cu jertfe omeneşti. După o veche tradiţie, crucea s-a pus şi la
construirea unei case noi, în vârful acoperişului, ca semn de protecţie
154
"Lemnul sfânt" în arta şi tradi/ia românească
divină asupra vieţii celor ce locuiesc acolo, chiar pe poartă şi pe alte

construcţii destinate familiei.
Din cruce a derivat troiţa, care poate fi n umită "crucea populară",
ce veghează vatra satului, intrările şi ieşirile din sat, răscrucile drumu
rilor, măgurile, locurile rele etc. , zone de interferenţă între două lumi,
terestră şi divină, între viaţă şi spirit. Romulus Vulcănescu într-un
studiu, Funcţi unea magică a troiţei , publicat în 19471 0 , relevă faptul
că "troiţele făcute în vatra satului hotărnicesc ca altădată la primitivi
stâlpii sacri din inima tribului, axele de contact divin ale lumii." I ntrările
şi ieşirile din sat sunt însemnele unei sacre restricţii ·mitologice sau
religioase, puse năvalei forţelor infernale care se abat asupra satului.
Mai conturate mitologic sunt în cultu ra populară troiţele de la răscruci,
acolo unde în anumite etape ale Zodiacului, drumurile materiale ale
vieţii coincid cu drumurile invizibile ale existenţei suprafireşti. În
credinţele poporului nostru răscrucea este un sorb magic, vâltoarea
unde se arată fiintele mitologice, bune sau rele.
Într-un descântec de iele din Ialomiţa, răscrucea fără troiţă, sem
nul sfânt, e prezentată ca u n loc blestemat:
Voi zânelor, măiestre/or
Duşmanele oamenilor
Duceti-vă-n pustie
În locuri depărtate
Unde popa nu toacă
Unde fata nu joacă
Unde -n răscruce
Nu e lemn de cruce . . . 1 1
Troiţa este o biserică în miniatură. Ea reprezintă prezenţa şi
veghea lui Hristos în calea drumeţilor. Lemnul acesteia este purtător de
viaţă spirituală, însufleţit cu puterea sfinţeniei. La răscruci, troiţa
paralizează puterile lumii diabolice, cum rezultă dintr-un "descântec de
uză" din Romanaţi:
Potolit, potolit
cum se potoleşte
Vâlva, Urăciunea, Făcătura şi Datul
În bătaia crucii,
aşa să te potoleşti
şi să te Întorni
Fulgerătură
din creerii lui . . .
Descântecul de la mine
leacul de la cruce din drum12 •
Troita este şi forma cea mai primitivă, în fiintă astăzi, de sanctuar
al religiozităţii şi cultului sacru popular. În unele descântece, ea apare
1 55
Nicolae COJOCARU
concepută în acel sincretism încă de păgânism şi creştinism, ca o

continuare a stâlpilor solari, arhetipuri magice ale troiţei, unde se oficiau
chiar acte de cult păgân. Şi aici lemnul era sacru, pentru că orice ritual
religios sau popular presupunea folosirea obiectelor sacre, sacralizate
religios sau prin rostul lor mitico-ritual. Un descântec publicat de Artur
Gorovei (în Descântece) este evident în acest sens:
M-am sculat la prânzişor
Şi-ncălecai p-un mânzişor
Şi m-am spălat
Cu aur şi cu argint
Şi m-am închinat
Lui Gioi şi Api/o
Şi la lemn
La hiarele pădurilor
La puterile întunericului,
La lună şi al soare
Şi plecat-am pe cale . . .
Sau într-un descântec din Vâlcele care începe aşa:
La stâlparul din Vâlcele
Slujesc şapte muieri rele . . .
Rostul sacru al troiţei este însă demult convertit la funcţiunea creştină.
Blestematul lemn al crucii păgâne de altădată sau "lemnul", pe care a fost
răstignit şi Iisus Hristos, ca pedeapsă, a devenit jertfa mântuitoare, "lemn
sfânt'', "lemn de viaţă purtător'' cum îl numesc cărţile de cult.
Lemnul sfânt îl întâlnim şi în icoană, în aşezământul bisericii, la
obiecte de cult. În trecutul nostru îndepărtat icoanele s-au zugrăvit
aproape exclusiv pe lemn, acesta fiind considerat un material sacral
încă din arbori (se alege din arbori anume: paltin, brad, tisă), deci
pentru a purta chipuri sfinte pe el. În acelaşi timp el reface în materie
lemnul crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În biserică, tot lemnul este sfânt, "impregnat în sacru" după
expresia lui M. Eliade. În acest scop şi prevederile de construcţie sunt
mai riguroase. Nu se pune lemn de copac fulgerat în ea, lemn de
copaci necuraţi (lemnul câinelui, arin), ci mai mult brad, paltin , tei şi
tisă, mai întâi s-a introdus stejarul considerat mult timp că este bun
pentru a fi folosit la biserici, pentru că lemnul se înnegreşte ca la arin
(din cauza taninului), deci în el ar fi în concepţia arhaică spirite
necurate.
Calitatea de sfinţenie a bisericii este subliniată în popor de expre
sia "A fi lemn de biserică", adică a fi un caracter moral, curat la suflet cu
desăvârşire. Sfinţenia bisericii atrage: apoi, în anumite momente, un
plus de încărcătură spirituală. La Pa�ti, intrarea în Biserică este numită
de popor "Uşa raiului" (M. Eliade) 1 • Şi la casa tradiţională întâlnim
1 56
"Lemnul sfânt" în arta şi tradiJia românească
locuri şi obiceiuri cu rost sacral, sau care devin astfel în anumite

momente rituale sau ceremoniale: grinda, pragul, vatra. Când se întorc
acasă de la înviere, spune S. FI. Marian, ţăranii din Bucovina se închină
la pragul casei şi afumă grinda în chipul crucii 1 4 , evident ca pe un lemn
sfânt. Ei atunci oficiază acel cult casnic, aducând cinstire intrărilor, care
îşi are origini îndepărtate chiar până la romani, în cultul porţilor.
Există şi alte obiecte de lemn considerate ca sfinte care servesc
ca şi cele menţionate până aici, la crearea unui spaţiu sacru, fast, în
lumea lucrurilor comune, spaţiu necesar atât activităţii spirituale religi
oase, cât nevoii omeneşti de linişte divină, ca o nostalgie a vieţii
Edenului pierdut. Conceptul de "lemn sfânt" se integrează religiei popu
lare în sensul definirii unui fond de credinţe specifice gândirii tradiţio
nale cu vechi origini în istoria culturii, în acelaşi timp el revelează
semnificaţiile folosirii lemnului în diferite ceremonialuri populare, acte
de cult, coborând către mitologia ancestrală a poporului nostru şi repre
zentarea artistică în simboluri creştine sau laice.
Note:
1 . Şi în cercetare s-a folosit mai mult termenul de "sacru" ceea ce l-a impus în lucrările
de specialitate, pe când cel de "sfânt" a rămas un termen mai mult bisericesc.
2. Mircea Eliade, Le secre et le profane, Gallimard, 1 972, p. 1 41
3. Romulus Vulcănescu, Funcţiunea magică troiţei, în "Cercetări folclorice" I,
Bucureşti, 1 947, p. 1 09
4. Ms. 381 3 din sec. al XVIII-iea, f. 81 -89, Biblioteca Acad. Rom. Cuprinde pe lângă
Letopiseţul de la Bistriţa şi câteva apocrife. A fost publicat de I. Bogdan, în
Cronice inedite, p. 8-9, vezi N. Cartajan, Cărţile populare în literatura română, I,
Bucureşti, 1 974, p. 1 58
5. Nicolae Cojocaru, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Legende, Editis, Bucureşti, 1 992, p.
1 56
6. Ibidem, p. 96
7. A se vedea Anastasie Crimca, Liturghierul din 1616, cat. 57
8. Ion Ghinoiu, Consideraţii etnografice asupra fenomenului de "întemeiere" a
aşezărilor, în "Revista de etnografie şi folclor", nr. 2/1 979, p. 1 98
9. Apud Nicolae Cojocaru, op. cit, p. 1 56
1 O. În rev. "Cercetări folclorice", I, Bucureşti, 1 974, p. 1 07-1 1 8
1 1 . Ibidem, p . 1 1 3
1 2. Ibidem , p. 1 1 4
1 3. Mircea Eliade, op. cit., p. 46
1 4. S. FI. Marian, Sărbătorile la români, voi. III, Ed. Acad, Rom., Bucureşti, 1 901 , p. 75
1 57
Considera/ii istorice şi etno-demografice asupra etniilor din Bucovina
CONSIDERAŢI I ISTORI CE ŞI ETNO-DEMOGRAF I CE

ASUPRA ETNIILOR DIN BUCOVINA
Maria CRUŞNINSCHI
Prezentarea îşi propune să analizeze câteva probleme etno

demografice şi de istorie a minoritătilor existente în spatiul mioritic
bucovinean. În acest sens se va urm'ări istoricul populaţiilor care, din
cele mai vechi timpuri, au trăit pe pământul Bucovinei şi care, în decur
sul veacurilor, au contribuit la cristalizarea populaţiei româneşti din
Bucovina, care a creat, împreună cu aportul naţionalităţilor conlocui
toare, desăvârşitele forme de cultură, concretizate în realizări supe
rioare ale creaţiei artistice populare bucovinene.
Ne vom referi deci, la momentele în care apar diferitele etnii,
cauzele apariţiei lor şi soarta lor, apariţia diferitelor localităţi pe teritoriul
Bucovinei, cât şi asupra fenomenelor şi aspectelor etnografice specifice
acestor etnii.
După ocuparea Bucovinei de către stăpânirea habsburgică, s-a
modificat structura etno-demografică a populaţiei prin instalarea unui
puternic aparat militar şi civil, dar şi prin colonizări şi imigrări, habsburgii
fiind interesaţi de exploatarea cât mai eficientă a bogăţiilor din zonă şi
de crearea unui amalgam etno-demografic, prin care se realiza mai
uşor integrarea Bucovinei în imperiu.
Primele date statistice în timpul ocupaţiei Bucovinei, le avem din
1774, în urma dispoziţiei date de primul guvernator militar, generalul
Spleny de Mihaldy. Din această statistică reiese că populaţia Bucovinei
cuprindea 85.235 de suflete, din care 14.992 familii de ţărani, 22 familii
de boieri, peste 900 preoţi, călugări şi călugăriţe, 285 de slujbaşi
publici, 45 de negustori, 59 de familii de armeni, 52 de evrei, 294 de
ţigani. Mai exact este recensământul Rimslei-Korsakov cu un analog
numeric înaintea celui realizat de Sp/eny şi în care, s-a regăsit
următoarea structură: total 84.514 locuitori, în cele 266 de localităţi şi 3
târguri.
Din cei 84.514 locuitori, pe naţionalităţi, situaţia se prezintă astfel:
159
Maria CRUŞNINSCHI
Tabelul 1
Nationalitate Nr. de locuitori Pondere (%)

Români 54.284 64,23
Ruteni 17.125 20,26
Hutuli 5.975 7,06
Tiqani 2.655 3,14
Evrei 2.425 2,86
Ruşi 1.655 1,26
Poloni 460 0,54
Se mai menţionau şi 20 de germani.

Ambele recensăminte relevă că, la data ocupării nordului moldav,
ţăranii formau majoritatea populaţiei, adică 74.950 de locuitori şi erau
divizaţi în mazili, răzeşi, ruptaşi, clăcaşi. Răzeşii erau concentraţi în
zonele muntoase şi îndeosebi în ocolul Câmpulungului Moldovenesc.
Se adăugau alte 50 de sate răzăşeşti, răsfirate pe văile râurilor
Moldova, Suceava, Siret, Prut, Nistru 1 .
În 1 766, după semnarea convenţiei austro-turce de la Palamutca
şi după ce Austria fusese obligată să abandoneze din ceea ce ocupase
iniţial, 38 de sate din ţinutul Sucevei, 12 sate din ţinutul Cernăuţi şi alte
9 sate din raiaua Hotinului, zona ocupată avea o suprafaţă de 10.441
km2 , 3 oraşe (Suceava, Cernăuţi, Siret), 226 de sate şi 52 de cătune,
cu 71.750 de locuitori, din care: 55.485 de români, adică 77,33% şi
16.265 de ruteni sau 22,67%.
. Dintre locuitorii neromâni erau: 1.112 familii de hutuli, 1.261 familii
de ruteni, restul evrei, armeni , ţigani etc. 2
Imediat după ocupaţie, a avut loc o puternică creştere demogra
fică, ca urmare a unei susţinute campanii de colonizare, care face, ca în
1779, numărul locuitorilor să crească la 116.926, deci cu un spor de
45.175 de locuitori.
Procesul acesta continuă, intensificându-se astfel încât, cu toate
puternicele epidemii de holeră şi ciumă din 1854-1855 şi 1866, care au
decimat populaţia, în anul 191O să existe 794.924 de locuitori (cu o
densitate enormă, de 61 loc./km2 , într-o regiune pe jumătate muntoasă)
deci o creştere de peste zece ori, care nu poate fi pusă pe seama unei
creşteri demografice normale, ci numai prin colonizări.
Vom arăta care au fost cauzele şi căile acestor puternice coloni
zări, grupând problemele pe naţionalităţi.
160
GERMANII
În nordul Moldovei, primii meseriaşi şi negustorii germani veni\;eră

aici încă din secolul al XIV-iea, în târgurile Baia, Siret, Suceava, dar din
cauza n umărului mic, aceşti saşi au fost asimilaţi de moldoveni; "la
intrarea trupelor imperiale n u s-au mai găsit în Bucovina decât ruinele
bisericilor acestora", scrie Kaind/. 3
Germanii formau o minoritate ·p rivilegiată a cărei pondere abia
aju nge la 23,5% în cadrul întregii populaţii din imperiu. Dar, treptat, ei
acaparează şi domină aparatul militaro-administrativ, justiţia, pun stăpâ
nire pe o însemnată parte a fondului funciar şi silvic, dar cu precădere
pe exploatările miniere şi forestiere, pe principalele surse de venitu ri.
Statul îi ajută. Le acordă bani să-şi construiască locuinţe şi să-şi
cumpere animale şi unelte. Le acordă scutiri de obligaţii fiscale şi de
prestaţii în muncă, diverse avantaje şi privilegii. Meseriaşii germani, de
pildă, sunt scutiţi de impozite pe timp de 30 de ani. Agricultorii nemţi
sunt în majoritatea lor fie degrevaţi integral sau parţial de orice obligaţii
fiscale, fie impuşi să facă n umai 1O zile de rebotă pe an; şi nici u nii, nici
alţii nu intră în categoria supuşilor4 • Şi aceasta, în timp ce n umărul
zilelor de clacă u rcă pentru români şi ruteni, la circa 120-150 zile pe an,
în prejma revoluţiei de la 1848.
Primele colonii germane iau fiinţă înaintea ocupării şi anexării
zonei, în două aşezări româneşti: Prelipcea (1760) şi Sadagu ra (1770).
După instalarea administraţiei imperiale, în 1782-1783, sunt aduşi colo
niştii germani din Banat, primii agricultori care se aşează în satele
Jucica, Roşi, Greci, Mitocul Dragomirnei, iar în 1783 înfiintează cătunul
Franzthal, lângă Melodia şi Cosmin. În urma prospecţiunilor geologice
între anii 1784-1789, vin în nordul Moldovei lucrători germani calificaţi,
pentru punerea în valoare a zăcămintelor de pirită de fier, argint şi
mangan; vin îndeosebi mineri germani din Transilvania şi Ungaria de
Sus, care se stabilesc între anii 1784-1796 la lacobeni, în 1797 la
Cârlibaba (Mariense), în 1802 la Voievodeasa (Furstenthal), în 1804 la
F rasin, în 1805 la Pojorâta, cătunul Luinsenthal, în 1808 la Prisaca
Dornei, la Eiseanu, în 1809 la Moldoviţa, la F reudenthal, la Fu ndul
Moldovei şi la Vama.
Alţi meseriaşi şvabi din Banat sau muncitori din nordul Boemiei şi
din Galiţia, se stabilesc la Crasna şi la Gura Putnei, la Karlsberg, unde
înfiinţează fabrici de sticlă. De asemenea, grupuri de colonişti germani
se stabilesc la Huta Veche (1793) şi la Huta Nouă (1815), la Lunca
Frumoasă, la Dealul ledrei, Listhenberg (1835) , la Negrileasa,
Schwartzhal (1837), la Poiana Micului, Buchenheim (1838) etc. 5
Alţi colonişti germani, agricultori, şvabi bănăţeni, nemţi galiţieni
sau germani din Boemia se aşează în 1788' la Tereblecea6 , la lţcani,
161
Maria CRUŞNJNSCHI
Clit, lângă Arbore, la Sf. Onufrie, la Bădeuţi, Frătăuţi, Arborea, l lişeşti,

Rus pe Bou, Solca (1838). 7
Spre deosebire de funcţionari, care aveau o situaţie mai prosperă,
minerii şi agricultorii germani erau, la data venirii lor aici, oameni pe
care tocmai sărăcia îi mânase încoace. Printre lucrătorii minieri erau şi
saşi din Transilvania, meşteri sticlari şi muncitori forestieri din Boemia,
ţărani veniţi din Wu rttenberg, Baden, Austria şi Galiţia.
Ioan Budai-Deleanu la sfârşitul secolului al XVIII-iea şi începutul
secolului al XIX-iea, străbătând Bucovina, scria: "afară de colonişti şi
funcţionari cezaro-crăieşti, nu se găsesc mulţi nemţi în Bucovina"; ei
sunt mai ales meseriaşi, p rofesionişti şi locuiesc îndeosebi în oraşe ca
Cernăuţi, Suceava, Siret.
La recensământul din 1890, erau în Bucovina 133.501 germani,
adică 20,60% din ansamblul populaţiei; dar în unele oraşe, procentul lor
era destul de ridicat: Vijniţa - 90,06%, Gura-Humorului - 78,9%,
Rădăuţi - 66, 15%, Siret - 60,70%, Suceava - 58,33%, Cernăuţi -
50,0%, Storojineţ - 40.07%, Câmpulung - 33,8%, adică acest procent
depăşea cu mult media ponderii generale în Bucovina.
În ciuda faptului că populaţia germană a ţinutului era relativ puţin
numeroasă, ca naţiune dominantă în imperiu ea exercita o mare influ
enţă. Limba germană era limbă de stat şi, firesc, domina în toate institu
ţiile de stat şi în viaţa publică.
Germanii au jucat un rol extrem de însemnat în dezvoltarea
învăţământului. La 16 decembrie 1808 a fost inaugurat primul gimnaziu
în Cernăuti. Punctul culminant în dezvoltarea învătământului l-a repre
zentat întemeierea la Cernăuti, în 1875 , a Universitătii Franz Iosif. În
total, în anul 1914, pe lângă U niversitate, în Bucovina' existau 17 şcoli
secundare (gimnazii), 786 şcoli populare, precum şi 28 şcoli particulare,
în care funcţionau multe cadre didactice germane.
De viaţa culturală germană în Bucovina ţine şi deschiderea tea
trului şi concerte la Cernăuţi. Unii dintre primii germani veniţi în
Bucovina au început să editeze presa lor periodică. Din anul 1904 apar
diverse gazete evreieşti în limba germane, cea mai cunoscută a fost
Gazeta est-europeană.
Menţionăm ă germanii şi cultura lor au coexistat şi s-au aflat într-o
strânsă legătură cu realizările culturale ale altor popoare ale acestei ţări
carpatice a fagilor, în primul rând ale ucrainenilor, polonezilor, evreilor,
armenilor.
SLOVACII
Pe lângă coloniştii germani, autoritătile habsburgice au stimulat şi
ajutat la aşezarea altor naţionalităţi. Între acestea s-au aflat şi slovaci şi
unguri.
1 62
Astfel, primele familii de slovaci au veni_t în Bucovina în 1820, ca

muncitori forestieri la Crasna şi meşteri sticlari. Circa 30 de familii s-au
stabilit în acelaşi an la Hliboca. Înmulţindu-se' numărul lor, · prin 1830
s-au răsfirat şi în alte localităţi, pe domeniile Fondului bisericesc, la
Solca, Poiana Micului, Pleşca, Cacica, Soloneţul Nou, Huta, Danila,
Storojineţ. Slovacii erau lucrători la saline, tăietori de lemne, meşteri
sticlari, crescători de vite sau agricultori. Venirea lor s-a produs până la
1848. La recensământul din 1 890, existau în Bucovina 1.748 de familii
de slovacL
UNGURII
Sub acest nume, autorităţile habsburgice din Bucovina au înscris

în statistică deopotrivă pe maghiari, secui transilvăneni şi pe ceangăii
veniţi din Moldova. Primii colonişti unguri s-au stabilit între anii 1776-
1 777 în vatra unor vechi aşezări româneşti ca: Ţibeni, lacobeşti,
Vorniceni sau, între 1 785-1 786, au creat cătune proprii la Fogodişten,
lstensegit, Andreasffalva (Mâneuţi), Hadikffalva (Dorneşti), loseffalva
(Dornişoara).
Ei erau îndeosebi agricultori, crescători de animale, legumicultori. În
1 880, în Bucovina erau înscrişi în datele oficiale 9.837 de unguri9. Ioan
Budai-Deleanu scrie că, în vremea lui, erau în Bucovina "300-400 de unguri
care s-au născut din secuii veniţi din Ardeal în Moldova" şi că "ei sunt sau
catolici sau reformaţi; între ei se găsesc cei mai mulţi hoţi de vite, un viciu
care este de alminterea general în Bucovina". Unii dintre ei se îndeletniceau
cu grădinăritul, .aprovizionând cu cartofi, ceapă, varză şi alte produse
legumicole oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret.
LIPOVENII
Erau originari din Rusia, de unde veniseră în urma persecuţiilor

religioase. Ruşii îi numeau "raskolniki", schismatici; moldovenii le-au zis
"filipovani", după unul din şefii lor, Filip, apoi, simplu - lipoveni. În
Bucovina erau trei secte de lipoveni:
1. Circa 400 de suflete care nu admiteau necesitatea preoţilor (şi
cărora localnicii le ziceau "fără preoţi").
2. Un alt grup mai numeroşi, de aproximativ 2400 de persoane,
care îşi aveau preoţii lor.
3. O sectă "bohorodniki" sau "adoratorii Maicii Domnului" -
amintiţi în descrierile lui Ioan Budi-Deleanu.
Primele familii de lipoveni au sosit în Bucovina la scurtă vreme după
ocuparea ei de către austrieci. În 1774 câteva familii de lipoveni s-au aşezat
în localitatea românească Prisaca, numită ulterior Lipoveni 10.un alt grup mai
163
Maria CRUŞNINSCH/
numeros de lipoveni s-au stabilit în 1780 la Climăuţi, pe moşia mănăs

tirii Putna. Documentul din 7 aprilie 1780 relevă că egumenul Putnei
împreună cu soborul de călugări 'le-a acordat refugiaţilor lipoveni "o
bucată de pământ cât le era de trebuinţă, în Dumbravă pe moşia
Tărnăuca, zisă şi Moiseni cu păscătoare pentru vite, cu fâneţe şi cu
ogoare ca să le poată hrăni" şi le-a mai dăruit "şi două silişti, anume
Moiseni şi Climăuţi".
Despre obiceiurile bisericeşti şi celelalte obiceiuri ale lipovenilor
nu prea se cunosc multe lucruri, pentru că nimeni nu era lăsat la
întrunirile lor în biserică; şi ei ocolesc orice convorbiri despre religia lor
şi alte obiceiuri.
De altfel, sunt gos�odari buni, oameni muncitori, sunt blajini şi nu
suferă pe cei buclucaşi, beţivi şi alţii cu rele purtări. Ei se ocupă mai
ales de cultura cânepei şi a inului, fac tot felul de lucruri din ele, ca:
funii, sfori, mreje, brâe etc. şi fac negoţ cu ele.
Religia lor pare a fi greco-neunită, după unele ceremonii biseri
ceşti, au aceleaşi cărţi ca şi ruşii, cu deosebirea că ediţiile noi nu au nici
o valoare la ei, le caută pe cele mai vechi, şi se slujesc de ele. Obice
iurile lor, de altfel cunoscute, sunt următoarele:
La botez: se face ca şi la ruşi, cufundându-se copilul în apă, şi,
lipsind preotul, toate ceremoniile pot fi săvârşite şi de servitorul bisericii;
numai în anii următori trebuie să se ceară şi sancţiunea preotului" 1 1 ;
La nuntă: mirele şi mireasa sunt provocaţi de preot în biserică să
mărturisească dacă ei se dedică de bună voie şi bucuroşi căsătoriei;
dacă zic da, ·sunt conduşi de trei ori în jurul altarului după mersul
soarelui şi după ce şi-au schimbat inelele mireasa depune în biserică
cârpa-i ce a purtat-o ca fată în cap şi se îmbracă ca nevastă. La nuntă
nu-i permis să se joace ci se bea mai ales mied şi se cântă cântece
cuviincioase1 2 .
La înmormântare: mortului i se pune în jurul capului o cunună de
hârtie pe care sunt scrise cuvintele: "Sfinte, puternice şi nemuritorule
Dumnezeu, îndură-te de noi"; el zace cel puţin două zile în casă apoi
este pus în groapă adâncă de un stânjen şi îngropat. Pentru sufletul
mortului arde o lampă în biserică 40 de zile şi 40 de nopţi, după ce se
ţine întotdeauna o slujbă 1 3.
S-a mai observat că "lipovanii nu fumează tabac, nici îl trag pe
nas, că nu beau nici vin, nici bere'-' , pentru că le socotesc de "producte
ale diavolului"; mai ales de fumatul tabacului, zic ei, că are pe dracul în
sine cel căruia îi iese fum din gură.
Conform principiilor lor religioase, ei nu pot avea nici numere la case,
locuinţele lor le ţin ca şi bisericile lor de sfinte; şi una şi alta sunt "pângărite"
dacă intră un câine în ele. De aceea ei îşi ţin câinii numai în curţi. Lipovanul
nu depune în nici un chip un jurământ nici în cazuri politice, nici criminale
deoarece, după tradiţia lor, religia are drept urmare ca în orice caz şi mai
164
ales la judecăţi să se spună adevărul şi fără jurământ; se zice că au mai

multe obiceiuri pe care le ţin foarte tăinuite.
EVREII
Elementele burgheziei �vreieşti au venit în nordul Moldovei încă

din timpul războiului ruso-turc, ocupându-se cu comerţul. Ioan Budai
Deleanu scria: "Evreii buco>Jineni sunt toţi imigraţi din Polonia. De când
Bucovina s-a încorporat la Galiţia, ţara întreagă a fost potopită de
evrei" 1 4 . Istoricii evrei prezintă evoluţia numerică a evreilor din Bucovina
în date statistice, care se înfăţişează astfel:
Tabelul 2
Anul Nr. de familii

1774 298
1775 524
1776 650
1780 1069
1782 1050
1786 308
Evreii galiţieni s-au aşezat mai ales la oraşe. ca proprietari de

prăvălii şi dughene, negustori de măruntişuri, arendaşi de moşii, cămă
tari, avocaţi, funcţionari de grad mijlociu, etc. În 1836 n umărul evreilor
urca la 11.581, iar la 1848 la aproape 47.000 de suflete. J_a recensă
mântul din 1890 erau 82.717 evrei, adică 12,79% din totalul populaţiei,
iar în 191O erau 14% 1 5 •
Burghezia evreiască reuşeşte să acapareze o însemnată parte
din comerţul oraşului Cernăuţi. Negustorii evrei cumpătau ieftin de la
producători: animale, lână, ceară, miere, etc. pe care le revindeau apoi
cu preţuri duble sau triple; ei arendau �u numai moşii, dar şi vămile
interne, poduri şi vaduri, cârciumi, mori eta. 1 6 •
O importantă sursă de câştig o va constitui exploatarea lemn ului
şi comercializarea acestuia din părţile Bucovinei, de îndată ce s-au
introdus primele fierăstraie; lemnul era dus şi vândut la preţuri mari în
Galiţia, de u nde aduceau în schimb rachiu, o altă sursă de mari venituri
pentru evrei. Evreii au pus bazele producţiei de salpetru, întemeind în
Bucovina o adevărată industrie a salpetrului.
Evreii joacă în Bucovina acelaşi rol ca în Galiţia; ei se silesc să
pună mâna pe tot, cu u n cuvânt ei sunt samsarii generali; carnea,
bucatele, băutura şi tot negoţul atârnă de mâinile lor cămătăreşti; ei
sunt arendaşi, contrab� ndişti cu mărfuri oprite, gazde şi tăinuitori ai
165
Maria CRUŞNINSCHI
tâlharilor; ei sunt canalul sigur pentru coruperea funcţionarilor publici,

pe scurt: duşmanii tainici ai tuturor satelor.
"Mulţi evrei s-au înscris ca agricultori, pentru ca să fie toleraţi în
Bucovina, dar nici unul dintre ei nu lucrează pământul său; ei cămătă
resc cu supuşii, care trebuie să le lucreze degeaba, în vreme ce evreul
se ocupă cu distilarea rachiului, cu închirierea crâşmelor, sub nume
străin, şi nu se gândeşte decât la aducerea sărmanelor sale rude din
Galiţia, unde tot locul este plin de aceşti paraziţi, pentru ca să se
lăţească în ţară" 1 7 .
RUTENII
Sub raportul ponderii în structura populaţiei, cea mai mare muta

tie o constituie emigrarea rutenilor în partea de nord a zonei, · între Prut
şi Nistru. Între anii 1774-1848 numărul rutenilor (la care statisticile ofici
ale includ şi pe huţuli) a crescut de peste 21 de ori adică, de la 5.305 la
108.907 suflete. Acest fapt se oglindeşte în statisticile oficiale astfel 1 8:
Tabelul 3
Populatia Bucovinei
Total
Anul Ruteni (şi Germani, evrei,
locuitori Români
hutuli) poloni, armeni etc.
1 774 71.750 52.750 15.000 4.000
1779 116.926 87.811 21. 114 8.000
1786 135.496 91.823 31.617 12.000
1848 377.571 209.293 108.907 59.381
În acest tabel, huţulii sunt incluşi în numărul rutenilor şi în aceeaşi

cifră generală sunt incluşi şi românii dintre Prut şi Nistru, care ştiau
limba ucraineană.
În 1869, la o populaţie generală de- 511.964 de locuitori, existau
126.024 de agricultori şi 73.218 zilieri; aceşti zilieri erau în marea lor
majoritate imigranţi ruteni şi huţuli veniţi din Galiţia. Se constată că, la
1848, din cele 305 de sate existente în Bucovina, 183 aveau o popula
ţie preponderent românească, în 35 de sate populaţia era eterogenă,
cu multe naţionalităţi, iar în 87 de sate majoritatea locuitorilor începeau
s-o formeze rutenii şi huţulii:
Imigrarea rutenilor din Galiţia în Bucovina a fost determinată de
cauze complexe care s-au completat şi influenţat reciproc:
- cauze generate de împovărătorul regim de aservire a ţărănimii
în Galiţia şi avantajele rezultate din situaţia cu mult mai blândă exis
tentă în nordul Moldovei anexate;
1 66
- roadele interferenţei nefaste, între politica expansionistă a

Austriei şi cea a Rusiei, care s-au angajat şi concurat în contopirea
unor teritorii româneşti.
În timp ce în ţările vecine (Polonia, Ungaria, Rusia) se crease o
societate a aservirii aproape complete a ţărănimii, "o societate care
supunea tăranul la o robie a brazdei" 1 9 , Moldova rămânea în răsăritul
european: singurul pământ de libertate al ţăranului. În Bucovina, ca şi
în restul Moldovei, ţăranii fuseseră eliberaţi juridic, prin reformele lui
Constantin Mavrocordat, de la mijlocul veacului al XVI I-iea ţăranii
moldoveni erau liberi sub raport juridic; ei continuau să fie constrânşi
economic întrucât nu fuseseră şi împroprietăriţi, iar lotul dat în folosinţă
era prea mic; ţăranul român era obligat, oficial, să facă stăpânului
numai 12 zile ca muncă de clacă, în vreme ce în Galiţia şerbii ruteni
erau obligaţi de nobilii polonezi sau armeni la un volum înzecit, de 80-
100 de zile de clacă, chiar la sfârşitul veacului al XVI II-iea şi începutul
celui de al XIX-lea20 •
Deoarece statul le făcea tuturor coloniştilor serioase înlesniri şi
scutiri, acordându-le loturi gratuite sau la un preţ foarte convenabil de
pe marile moşii ale mănăstirilor, rutenii imigrau în masă spre Bucovina.
Un alt motiv al imigrării rutenilor era acela că, în Bucovina, populaţia a
fost scutită de recrutare pe timp de 50 de ani, adică oficial între anii
1795-183021 , deşi în 1797, 1809, 1 813 s-au lansat chemări către
localnici spre a se înrola; coloniştii şi imigranţii au fost însă degrevaţi de
obligaţiile serviciului militar şi cei ce veneau în Bucovina erau scutiţi pe
tot timpul vieţii lor. Pentru a-şi apăra şi păstra credinţa lor, odată trecuţi
în Bucovina, ei renunţau la unirea cu papalitatea din 1595 şi reveneau
la ortodoxismul tradiţional.
HUTULII
Integrarea Bucovinei în Galiţia în 1786, a avut şi o altă conse

cinţă: o accelerare a procesului imigrării huţulilor şi preponderenţa lor în
unele zone muntoase ale Bucovinei.
Ca grup etnic, înrudit, dar diferit de cel al rutenilor, huţanii sau
huţulii s-au infiltrat sporadic, venind din Carpaţii Galiţieni, în nordul
Moldovei, fie ca păstori, fie ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Primii
huţuli apar după 1683, la sfârşitul veacului al XVII-iea, iar infiltrarea lor
a fost înlesnită de desfiinţarea graniţei moldo-polone între anii 1691-
1699, când polonezii au ţinut chiar sub ocupaţie ţinuturile nordice ale
Moldovei22 .
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 şi mai ales după
instaurarea administraţiei habsburgice, imigrarea huţulilor a luat însă
proporţii, din aceleaşi motive, ca şi în cazul rutenilor cu care ei au fost
167
Maria CRUŞNINSCHI
adesea confundati şi înscrişi la aceeaşi rubrică, mai ales că n umele lor

apare într-un document oficial abia în 1817, până atunci fiind n umiţi
frecvent şi impropriu: ruteni, rusnaci.
Din Carpaţii Orientali, huţulii au imigrat pe valea Ceremuşului
până la Vijniţa şi lateral pe valea Putilei, până în bazinele Sucevei,
Moldovei, şi Bistriţei Aurii, de-a lungul cumpenei apelor, trecând prin
pasurile Plosca, Izvor, Lucina, Mestecăniş; ei s-au răsfirat în zona
muntoasă a Bucovinei nord-vestice, în localităţile: Argel, Breaza,
Câmpulung pe Ceremuş, Ciumârna, Cârlibaba, Chilişeni, Coniatin,
Dihtineţ, Gemenea, Gura Putilei, labloniţa, Ostra, Pătrăşeni, Răstoace,
Revna, Rus Moldoviţa, Sârghieni, Seletin, Strebne cu Spetche, Şipot,
Torăceni şi Zahariceni. Majoritatea aşezărilor în care au venit erau
străvechi localităţi româneşti.
Numărul hutulilor în anul 1 890 era de 25.000 urmând ca, în 191O, să
ajungă la 33.000 de persoane. Istoricii au observat că huţulii se aseamănă
cu rutenii la vorbă, limbă şi unele obiceiuri. Dar, se deosebesc de aceştia
prin fizionomie, . religie (sunt în exclusivitate ortodocşi); au în limba lor o
anumită bogăţie de elemente romanice; portul, tradiţiile, obiceiurile îi
aseamănă mai mult cu românii decât cu rutenii; la fel şi instrumentele
muzicale; sunt foarte ospitalieri, ca şi românii; locuiesc în partea muntoasă a
Bucovinei; sunt călăreţi îndemânateci şi preţuiesc calul ca pe nici un alt
animal domestic; au ca şi românii de la munte o industrie casnică bogată,
diversificată, prin care îşi asigură aproape toate lucrurile trebuitoare
gospodăriei lor, au multe animale şi îşi organizează gospodăria şi viaţa în
conditiile transhumantei.
I I
Etnia lor s-a format prin contopirea mai multor grupuri etnice
eterogene: traci, sciţi, geto-daci_, români, cumani, slavi etc., ajungând să
vorbească un subdialect al limbii slave, dar păstrând în limba lor şi
influenţe polone şi mai ales româneşti, ca de pildă: folosirea frecventă a
lui "dz", în loc de "z", terminaţia "eseu", multe toponime, componente de
factură etnografică, vestimentară, antropologică23 •
Numele lor, multă vreme explicat în chip foarte diferit, vine de la
termenul huţan huţkatese, săltăreţ, legănat, n ume care iniţial a fost dat
cailor, apoi s-a extins şi pentru populaţie24.
. Autorităţile habsburgice i-au obligat să se aşeze în localităţi, le-au
acordat loc d� casă, dar ei au stăpânit multă vreme în comun pădu rile,
păşunile; abia la 1848 au fost împroprietăriţi. Ei au format împreună cu
românii populaţia a 22 de comune, cu 23 de sate şi 172 de cătune, cu
case risipite, odăi, sălaşe, stâne răsfirate în poieni, unde rămâneau
vara cu oile şi vitele până toamna târziu 25 . Huţulii s-au impus ca păstori,
crescători de animale, muncitori forestieri.
168
POLONEZII
La data ocupării Bucovinei nu exista decât un procent de 0,54%

de polonezi în cadrul populaţiei, după încorporarea ei în Galiţia, are loc
o treptată infiltrată a polonezilor, încât la 1 890 numărul coloniştilor
poloni în zonă să ajungă la 24.000 - 27.000 de locuitori26.
Polonezii veniti în Bucovina s-au concentrat mai ales în localitătile
Cernăuţi, Văşcăuţi, ' Suceava şi Cacica etc. Conform recensământului
din 1 890 numărul lor era mai mare în mediul urban; existau 7.760 polo-·
nezi în ca,pitală şi 879 n oraşul Suceava. Peste o treime din totalul lor
se aflau în Cernăuţi şi în alte 40 de sate din preajmă, între care:
Rohozna - 427, Jucica - 271 , Sadagura - 241 , Boian - 200, Cuciur
Mare - 1 80, Lehăcenii Tăutului - 1 1 3, Cernauca - 1 26.
Unii din coloniştii polonezi erau oameni sărmani , care au migrat în
căutarea unei situaţii mai bune. Aceştia s-au aşezat mai ales ca lucră
tori la salinele din zonă. Grupul cel mai numeros l-au format imigraţii de
la Cacica. Au fost atraşi în Bucovina şi nobili, dornici să acapareze
proprietăţi funciare sau să se infiltreze în aparatul politico-administrativ.
ARMENII
Primii colonişti armeni au venit în nordul Moldovei la începuturile

evului mediu din îndepărtata lor Armenie, pe la 1 41 8. Ei s-au aşezat
într-un număr destul de mare la Suceava. Comunitatea lor a avut în
epoca medievală 4 biserici din piatră numai la Suceava şi o conducere
proprie, fiind subordonată religios Patriarhiei armeano-ortodoxe din
Constantinopol.
După instalarea administrarea habsburgice în Bucovina, pe lângă
vechii armeni rămaşi din timpurile feudale, a venit în zonă şi un anumit
număr de armeni din Galiţia; aceştia erau greco-romano-catolici, adică
uniţi şi aveau o patriarhie unită, armeano-catolică, al Lemberg. Armenii
galiţieni ne informează istoricul Dimitrie Dan, formau o naţionalitate
distinctă, polonezo-armeană; ei îşi sacrificaseră de multă vreme tradi
ţiile, limba maternă, obiceiurile, păstrându-şi doar deprinderea formală
de-a efectua serviciul liturgic în limba armeană.
Dintre armenii, aşezaţi în Moldova, mulţi plecaseră în Ardeal şi în
Polonia, unde erau foarte numeroşi , dar în multe privinţe, mai bine
organizaţi; ei se ocupau cu negoţul, care la ei era negoţ de vite, cai,
boi, capre; de când Bucovina a devenit imperială, mulţi dintre ei au fost
făcuţi nobili; ceilalţi, în loc să se mai ocupe cu negoţul, arendau felurite
lucruri , cu un preţ ridicat şi-şi dădeau silinţa să se înavuţească, acest
"soi de oameni nu ţin, ca şi evreii , ca şi grecii, numai la acele mijloace
nepermise de îmbogăţire, ci, după morala lor, ce-i bun se măsoară
1 69
Maria CRUŞNINSCH/
totdeauna după câştig". Ei ştiu "să profite de ţărani încât aceştia lucrea
ză de trei ori, de patru ori mai mult decât ar fi datori să lucreze. Ca şi
evreii, ei se pricep la arta de a se pune bine cu funcţionarii, cu adminis
traţia publică, ce trebuie să-i apere în contra tuturor pârilor eventuale
ale supuşilor. Şi cei ce-au fost făcuţi nobili rămân tot negustori şi
exploatează pe supuşi"27 .
La un an după ocuparea Bucovinei, în 1775, Spleny afla pe acest
teritoriu 58 de familii de armeni, iar până în 1779 el a reuşit să spo
rească numărul armenilor, ajungând la 131 de familii; în anul 1802 erau
205 familii de armeni; în 1825 - 250; în 1857 - 350 de familii cu aproa
pe 1200 de persoane.
Istoricii germani recunosc că principala consecinţă a politicii etno
demografice a fost "înzestrarea" Bucovinei cu un "popor conglomeraf' -
Das Volker-Konglonerat, 28 acesta reproducea structura imperiului, dând
în 191O, compoziţia din tabelul 4:
Tabelul 4
Populatia Bucovinei după recensământul din 1 91 O

Total Alte
Români Ruteni Germani Evrei Poloni
persoane nationalităti
798.355 273.354 305. 1 01 73.073 95.778 36.21 O 1 4.839
procente (%) 34,24 38,22 9, 1 5 1 2,0 4,54 1 ,85
TIGANII
Nicăieri tiganii nu sunt mai multi, dar poate nicăieri mai nenorociti
ca în Moldova şi Valahia. În Buco;ina erau la 400 de familii; totuşi,
neavând locuinţe fixe, ci fiind ambulanţi prin ţară, prin urmare "după
lăudatul lor obicei acum dispărând peste graniţe şi revenind după câtva
timp", nu se poate spune cu siguranţă numărul celor din Bucovina; ei
sunt, de altfel, liberi, nu iobagi, ca în Moldova şi Valahia; ei se împart în
cete şi fiecare are un conducător sau jude. Au un căpitan de ţigani, care
de obicei este din ţară şi mazil, "el judecă toate micile lor procese şi
îngrijeşte de conscripţiunea anuală a lor, adună de la ei birurile şi le
aduce în casa cercuală".
Cei care s-au integrat în Bucovina sub aspect economic, în epoca
dezrobirii, sau mai târziu, prin împroprietărire şi legare de o ocupaţie
agricolă, şi-au pierdut identitatea ţigană şi s-au asimilat, din punct de
vedere etnic, populaţiei majoritară. Statutul social inferior de azi al
ţiganilor se explică prin perpetuarea marginalizării. Chiar dacă de la
deZ'fobire şi până astăzi s-au produs modificări însemnate în ceea ce
priveşte această etnie, nevoită să-şi abandoneze cele mai multe din
170
ConsideraJii istorice şi etno-demografice asupra etniilor din Bucovina
îndeletnicirile sale tradiţionale şi să adopte ocupaţii în cadrul oferit de

economia modernă, marginalizarea lor socială s-a menţinut. Ţiganii au
ocupat locurile de muncă cele mai prost plătite, refuzate de restul popu
laţiei. Nivelul lor de instrucţie scăzut pentru a exercita diferite meserii le
a impus ca în noua ierarhie a societăţii industriale - inclusiv în timpul
regimului comunist - să ocupe treapta cea mai de jos a societăţii.
Desigur că aceste explicaţii de ordin istoric nu acoperă toată
complexitatea problemei pe care o reprezintă astăzi ţiganii, dar, situaţia
de azi a acestei populaţii şi problemele sale specifice cu care se
confruntă în bună parte sunt rezultatul istoriei.
Note:
1. M. lacobescu, Din istoria Bucovinei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993

2. I. Nistor, Românii şi rutenii în Bucovina. Studiul istoric şi statistic, Bucureşti, 1915,
p. 69-72
3. R. F. Kaindl, Bukowina in Wort und Bild, p. 295
4. H. J. Biderman, Die Bukowina unter osterreichischer Verwaltung, 1775-1 875,
Lemberg, 1 876, p. 56-61
5. R. F. Kaindl, Die Bukowina, p. 296-297
6. Wilhem Messner, Op. cit., p. 1 8-23
7. Die Bukowina, p. 178-179
8. Ion Budai-Deleanu, Op. cit., "Gazeta Bucovinei", nr. 22-23/1894
9. Johann Polek, Die Ungarn und Slovaken, în voi. citat. p. 3 1 4-31 9
1O. Die Bukowina, p. 224
1 1 . Ioan Budai-Deleanu, Scurte observaţii asupra Bucovinei, p. 397-398
1 2. Ioan Budai-Deleanu, Scurte observaţii asupra Bucovinei, p. 397-398
1 3. Ioan Budai-Deleanu, Scurte observaţii asupra Bucovinei, p. 397-398
1 4. Ioan Budai-Deleanu, Op. cit.; Gazeta Bucovinei, 27 11 - 1 111 1894
1 5. George Bogdan-Duică, Op. cit.; p. 204
1 6. General Spleny' s, Beschreibung des Bukowiner Distrikts. Czernowitz, 1893, p.
25-39, 44, 66
1 7. Ioan Budai-Deleanu, Op. cit., Gazeta Bucovinei, 27 11-1 11 1/1894
1 8. I. Nistor, Op. cit., p. 256; Hauptbericht und statistik, p. 58-59
1 9. N. Iorga, Op. cit., p. 22
20. Ioan Budai-Deleanu, Op. cit., Gazeta Bucovinei, 27 11-1 111/1894
21. I. NistoJ, Op. cit., p. 61 -68; Academia Militară, Bucovina. Date din punct de vedere
administrativ, politic, financiar, industrial, economic, agricol, statistic, etc.
22. Vintilă Mihăileacu, Infiltrarea rutenilor în nordul Moldovei, 1 923, p. 79-81
23. G. Nimigeanu, Op. cit., p. 79-115
24. G. I. Martiniuc, Câteva informaţii asupra numelui huţul, laşi, voi. XXV, nr. 3,
1939, p. 1 53-1 54
1 71
Maria CRUŞNINSCH/
25. G. N im igeanu , Op. cit., p. 34-36, 38

26. H. I. Biderman, Die Bukowina, Lemberg, 1 876, p. 6-1 0
27. Ioan Budai-Deleanu, Op. cit., Gazeta Bucovinei, 27 11- 1 1 1 1 1 , 1 894
28. Ludwig Adolf Simiginowsch i-Staufe, Op. cit., p. 1 95-1 96
Bibliografie:
1 . Sudai Deleanu, I . , Scurte observaţii asupra Bucovinei, Gazeta Bucovina,

Cernăuţi, 1 894
2. losep, Ioan, Consideraţii istorico-geografice privind evoluţia aşezărilor
omeneşti din Obcinile Bucovinei, Suceava, XIII-XIV, 1 877
3. lacobescu , M ihai, Din istoria Bucovinei, voi. I, (1 774-1 862), Bucureşti, 1 993
4. Martiniuc, G. I., Câteva informaţii asupra numelui huţul, laşi, voi. 25, 1 939
5. M ihăileacu , Vintilă, Infiltrarea rutenilor în nordul Moldovei , 1 923
6. Nistor, I . , Românii şi rutenii în Bucovina, Studiul istoric şi statistic Bucureşti, 1 91 5
1 72
Unitatea portului popular românesc
U N ITATEA PORTULUI POPULAR ROMÂN ESC
Maria OLENICI
Oricine străbate regiunile locuite de români sau le cercetează,

observă cu uşurinţă unitatea felului de a se îmbrăca al acestora. Chiar
şi atunci când, la prima vedere, dă impresia de diversitate, unitatea
este evidentă, fiind dovedită de materia primă folosită, de croi, de orna
mentică şi cromatică.
Pe unitatea de materie primă se sprijină unitatea de croi, rezultat
al unei îndelungate tradiţii transmise de-a lungul timpului, din generaţie
în generaţie. Elementele de bază ale portului popular românesc îşi au
originea în portul iliro-traco-getic.
Figurinele de lut ars din neolitic, oferă o imagine de ansamblu
asupra îmbrăcăminţii acelei perioade. Cultura Vădastra dovedeşte că
femeile purtau vara, cămaşă lungă, încreţită la gât şi fotă ornamentată.
Figurinele din cultura Boian prezintă femeile îmbrăcate cu o fotă
până la genunchi, înfăşurată în jurul corpului, iar bărbatii sunt prezentati
cu un brâu lat, cu capetele libere în faţă şi în spate. În perioada
precucuteni e prezent şi un tip de opincă având vârful înalt.
Actul de naştere al poporului român, Columna lui Traian, ca şi
metopele monumentului de la Adamclisi, au imortalizat şi aspecte ale
portului dacilor: cămaşă încreţită la gât, purtată de femei, glugă purtată
de bărbaţi şi opincile.
Aceleaşi elemente de port sunt consemnate şi de Dimitrie
Cantemir în Descrierea Moldovei.
Studiul costumului popular contribuie la descifrarea unor proble
me din istoria poporului român, din istoria culturii noastre populare.
Doqumentele şi cercetările de teren au permis să se cunoască trăsă
turile esenţiale, evoluţia portului, vechimea unor piese, continuitatea,
varietatea şi bogăţia formelor în decursul timpului.
Costumul popular constituie unul din elementele de bază ale
culturii materiale ale unui popor, unul din indicii săi etnici definitorii,
simbolul său etnic. Acesta oferă un valoros material documentar pentru
173
Maria OLENJCI
definirea şi clarificarea unor probleme de etnogeneză, cât şi pentru

precizarea conţinutului culturii în diferite etape ale evoluţiei sale istorice.
Evoluţia portului popular a fost strâns leg9tă de dezvoltarea ocu
paţiilor purtătorilor săi şi a modului lor de viaţă.
Iniţial, portul a avut rol strict practic, acela de apăra corpul
împotriva intemperiilor. Cu timpul, pe măsura dezvoltării vieţii sociale,
piesele costumului popular au primit şi valoare estetică, decorativă.
Costumul popular reflectă preocuparea ţăranului de a-şi satisface
necesităţile materiale, cât şi preocupări de natură spirituală. Scopul
utilitar a dus la perfecţionarea tehnicii de lucru, la formarea unor
deprinderi şi gusturi care, cu vremea s-au perfecţionat şi s-au dezvoltat.
Costumul popular românesc, sub aspectul său tradiţional, este
rezultatul unei evoluţii de secole, la care fiecare generaţie a adăugat
noi elemente artistice, valorificându-le pe cele strămoşeşti, obţinând
piese de o deosebită valoare artistică. Astfel, costumul este produsul
artistic al întregului popor, dovedindu-se a fi un important element de
unitate şi continuitate a poporului român în spaţiul său de locuire.
Faptul că portul este un element etnic definitoriu, alături de limbă,
de obiceiuri şi tradiţii, este consemnat şi de călătorii străini care au
străbătut această zonă.
Astfel, în 1536-1537, Antonius Vrancius Sibenicensis Dalmata,
consemna, -puţin exagerat, esenţa forţei de conservare etnică a portului:
"Moldovenii ţin morţiş la straiele lor şi cu moartea se pedepseşte la ei
oricine ar adopta ori ar îmbrăca rochie sau orice alte asemenea de la
turci sau altă naţiune" 1 •
PORTUL POPULAR BUCO�NEAN

Portul din această parte a ţării păstrează în esenţă elemente de
veche tradiţie dacică, imortalizate pe Columna lui Traian şi pe metopele
monumentului de la Adamclisi.
Atestări mai vechi, referitoare la portul popular din această zonă, nu
sunt prea numeroase, dar încă din secolul al XV-iea, unele meşteşuguri
populare, fiind legate direct de confecţionarea portului, se desprind de
economia casnică şi se dezvoltă, fiind stimulate de unele privilegii domneşti.
Un astfel de privilegiu s-a acordat la 5 aprilie 1448, mănăstirii
Probata, pentru cojocari şi oricare meşteri din satele acestei mănăstiri.
Foile de zestre, de asemenea, ne dau informaţii foarte valoroase. Pen
tru secolul al XVI II-iea şi al XIX-iea, documente se înmulţesc şi sunt
completate de stampele lui Gheorghe Asachi şi ale lui Carol Popp de
Szatmary.
În lucrarea Călători ruşi în Moldova şi Muntenia se arată: "Ţăra
nul poartă sumanul său cafeniu sau cenuşiu ce nu bate la ochi şi nu are
1 74
Unitatea porlului popular românesc
vreo croială neobişnuită, tot cu asemenea suman se îmbracă şi femeia

care îşi acoperă capul cu o maramă albă ce ascunde aproape întru
totul şi cămaşa cusută cu multe feţe"2 .
Toate datele istorice asupra costumului moldovenesc de nord,
întruchipat în esenţialitatea sa de cel bucovinean, evidenţiază carac
terul tradiţional al acestuia, unitatea sa stilistică.
Judeţul Suceava se remarcă printr-o unitate a portului, atât în
privinţa craiului cât şi a cromaticii, atât la costumul din secolele trecute
cât şi la cel actual. Portul îşi menţine aceeaşi structură de bază, a cărei
evoluţie în timp este abia · perceptibilă, în ce priveşte structura sa şi
forma pieselor principale.
Plecând de la aceste considerente generale asupra portului româ
nesc şi a celui bucovinean, în cele ce u rmează, vom prezenta câteva
piese de port din zonă, cu particularităţile lor, cu referiri la cele existente
în colecţiile muzeului. Acestea sunt piesele de îmbrăcăminte "de pe
deasupra": mantaua, sumanul, cojocul şi pieptarul, comune, purtate de
femei şi bărbati , de tineri şi bătrâni.
În judetu'1 Suceava se întâlnesc toate hainele din blană, de largă
circulaţie în ţ�ra noastră, acesta fiind încă un argument unitâţii de port a
poporului român.
Din punct de vedere tipologic, portul bucovinean se încadrează
tipului de largă circulaţie din estul lanţului carpatic.
Nicolae Dunăre şi Leocadia Ştefănucă în Izvoare populare din
Ţara de Sus afirmau că "trebuie să înţelegem raporturile etnografice şi
antropogeografice ale acestui ţinut montan, trebuie să avem în vedere
raportu rile etnocultu rale multiseculare între acest ţinut şi zonele limi
trofe, tradiţiile de veche cultură românească în această zonă de răs
cruce pentru mişcări demografice şi transferuri etno-culturale şi a rtistice
populare în sensuri diferite între Ţara de Sus şi celelalte ţinutu ri de pe
ambele versante ale extremităţii nord-estice a lanţului carpatic"3 •
Piesele de port îmbrăcate "pe deasupra", spre deosebire de cele
lalte piese care sunt confecţionate în întregime în gospodăria ţărăneas
că, acestea sunt confecţionate de către meşteri specializaţi, de către
sumănarii şi cojocarii satelor.
Mărturiile istorice arată că în Evul Mediu au existat în fiecare sat
meşteşugari specializaţi, iar în secolele al XVIII -iea şi al XIX-iea exista
specializarea pentru anumite piese de port.
SUMANE ŞI MANTALE
În structura costumului popular, un loc important îl au piesele

confecţionate din ţesătu ra groasă, din lână piuată, dimie sau pănură,
mantaua şi sumanul. Gluga, acum parte componentă a mantalei, are o
1 75
Maria OLENICI
vechime foarte mare, este de origin e dacică, e purtată de către dacii

reprezentaţi pe Columna lui Traian, pentru a acoperi "pe deasupra" par
tea superioară a corpului. Documentele ulterioare dovedesc continui
tatea acestei piese de port. Emilia Pavel, în volumul consacrat portului
popular moldovenesc arată că "Alexandru Lăpuşneanu a făcut două
comenzi de sumane fumurii la Bistriţa, ca dar de Anul Nou pentru osta
şii săi"4 . Alt document arată că, în secolul al XVI I -iea, un suman costa
doi zloţi. În secolul al XVI I-iea în laşi erau treizeci de sumănari.
Peneş Curcanul şi cei nouă dorobanţi purtau "suman, opinci, iţari".
Meşteşugul sumănăritului e prezentat în toate detaliile de către
Ion Creangă în Amintiri din copilărie.
. Pentru Moldova şi Bucovina se semnalează existenţa unor ate-
liere de prelucrare a lânii: torcătorii, pive, steze încă în secolul al XV
iea. La Baia era torcătoria lui Mihai Logofătu şi pive de bătut sumane,
consemnate la 1431 şi 1446.
Un document din 1767 (o carte de la Grigore Ioan Calimah) cere
scutiri şi privilegii pentru locuitorii din Câmpulung-Moldovenesc, în
ţinutul Sucevei, "ca să nu plătească impozit pentru lucrurile: ce le duc de
vânzare la târg, ca: sumane, cergi, brâie, catrinţe, lână"5 •
Reprezentările de pe documentele feudale, stampele, gravurile
din secolele XVI I I , XIX atestă prezenţa acestor haine.
La 1828, Alex:3-ndru de Lonjeron menţiona sumanul din dimie
cenuşie, cu mâneci lungi, fără nasturi, fără copci, fără guler ca piesă
principală a poetului moldovenesc.
Meşteşugul ţesutului pănurii este vechi; se practica în fiecare gospo
dărie şi era urmat de piuat, meşteşug ce necesita o anumită specializare.
Prezenţa pivelor este atestată din secolul al IV-iea şi până în zilele noastre,
când mai funcţionau pive la Satu-Mare, Silea, Bosanci, Moara.
Sumanul lai sau cel brun e sumanul pentru zilele de lucru, iar cel
negru sau înnegrit pentru zilele de sărbătoare. Amânqouă sunt orna
mentate cu sarad negru din fir de lână special ales "par", tors şi răsucit
şi apoi aplicat sub formă de motive geometrice sau fitomorfe la cusături
şi la marginile sumanului.
Morfologic şi structural este acelaşi în portul bărbătesc şi feme
iesc. După motivele decorative se observă diferenţieri pe grupuri de
sate care erau specializate în sumănărit. Contrastul dintre pănură şi
ornament este vizibil. Sumanul bucovinean, alături de cel din alte zone,
confirmă unitatea portului românesc. În comparaţie cu sumanele din
alte zone etnografice, Lăpuş, Bistriţa, Maramureş, Bihor, Zarand, acela
din zona Sucevei se distinge prin anumite particularităti.
În ceea ce priveşte croiul, este evazat, cu clini' şi pave, iar linia
croiului este subliniată prin aplicarea saradului care este tot de culoare
neagră. Saradul e aplicat la extremitatea mânecii, la umăr, pe guler, pe
piept, la buzunare, la poale şi pe muchiile clinilor laterali.
176
Fiecare local itate îşi avea motivul decorativ propri u după care s e
apli ca săradul, motive geometrice sau fitomorfe, o lini e continuă, două
linii paral ele, flori, frunze, struguri. Cele mai bogate ornamente sunt
sumanele din z ona Câmpulungul ui.
Sumanele albe, de nuntă (Putna, V icov, Costisa) sunt bogat orna
mentate cu sarad contrastant, negru sau maro, tot di n sarad sunt con
fecti onati nasturii şi găi cil e.
' În ' colectia muz eului nostru sunt sumane din toate z onele etno-
grafice ale judeţului, bogat ornamentate, reprez entative pentru localită
til
' e de unde au fost achiz itionate.' Se observă diferentieri
' în ceea ce
priveşte dimensiunile, îndeosebi lungimea: cele mai mul te au lungimea
de 1 00 cm, excepţie fac sumanele din Straja (sumanul străjănesc) sau
Iz voarele Sucevei, care sunt mai scurte (76 cm). Nu există deosebi ri în
privinţa cra iului , a ornamenti cii sau culorii, după sex sau vârstă.
Mantaua face parte tot din categoria hainelor din pănură, purtate
pe deasupra. Se deosebeşte de suman prin croi şi ornamentică. Cra iul
este drept, gluga are formă dreptunghiulară, pe vreme rea se închei e
deasupra capul ui. Este bogat ornamentată cu sarad policrom care
contrastează cu fondul alb, negru sau sur al piesei. Partea cea mai
ornamentată este gluga. Iniţial, gluga se purta separat. "Mantaua este o
haină tipică pentru nordul Moldovei, cu aplicaţii de săraci , postav, cu
glugă"6 . Mantaua de culoare închisă a câştigat teren în defavoarea
cel ei de culoare albă. În general, se remarcă preferinţă pentru culoarea
natural ă a ţesăturii: brun, gri, negru, alb. Culoarea al bă era purtată la
ocazi i festive, mai ales la nuntă.
Aceste haine dovedesc echilibru şi armonie între croi şi orna
menti că, între cromatica fondului şi a ornamentel or, detaliile oferind
diferentieri de la o zonă la alta, de la un sa t la altul. Aceste diferentieri
se datoreaz ă, în parte, meşterilor sumănari, care confectionau aceste
haine pentru un grup de sate. În 1 938, la Sloboz ia, erau m eşteri pentru
ţăranii di n Rădăuţi dar şi pentru cei din Dărmăneşti.
COJOACE ŞI PIEPTARE
H ainel e de blană ocupă un loc deosebit de important în structura

costumului popular, având o tradiţie foarte veche. Prel ucrarea pi eilor pe
teri tori ul ţării noastre este argumentată de uneltele descoperite în urma
cercetărilor arheologice, unelte specifice acestui meşteşug datând din
neolitic. Strabon spune că păstorul este alături de agricultor, pri ncipal
reprez entant al vieţii rurale, iar cojocul îmblănit de oai e este haina
tradiţional ă pe vreme de iarnă.
Poetul latin Ovidiu, în poeziile sale scrise pe ţărmul Pontului Euxin,
referindu-se la daci afirma: "Atunci, de fri g, bărbaţii îşi pun pe ei cojoace"5 .
1 77
Maria OLENICI
În Moldova cojocăritul este consemnat în secolul al XV-iea, fiind

practicat pe domeniile feudale. Domnitorii încurajează acest meşteşug
prin danii şi privilegii date mănăstirilor sau oraşelor. Astfel laţco dezlea
gă Suceava să aducă cojocari sau orice fel de meşteri. Un călător străin
consemna în timpul domniei lui Petru Şchiopul, că moldovenii poartă
cojoace miţoase şi opinci făcute din piele.
T. V. Ştefaneli, în Documente bucovinene, aminteşte de un
Petru Cojocar care circula din sat în sat. În secolul trecut ca şi în seco
lul nostru, cojocăritul s-a dezvoltat, fiecare sat având unul sau mai mulţi
cojocari.
Principala funcţie a hainelor din blană era cea de protecţie împotriva
frigului din care s-a dezvoltat ulterior funcţia estetică, diferenţiindu-se hainele
de sărbătoare de cele "de purtat''.
Aceste haine se poartă în toată ţara, cu mici deosebiri de la o
zonă la alta, deosebiri ce ţin mai ales de motivele decorative.
Moştenite din fondul arhaic autohton traco-getic, cojoacele au
rămas până azi ca importante piese de port popular şi s-au dezvoltat în
strânsă legătură cu mediul înconjurător, în deosebi cel climatic.
Emilia Pavel în lucrarea Portul popular moldovenesc face o
clasificare a cojoacelor după criteriul morfologic. Le clasifică în: cojoace
fără mâneci (cheptarul şi bondita) şi cojoace cu mâneci (minteanul,
genuncherul, cojocul cu brâu şi ' poale, tohoarca). În Bucovina, piese
specifice, de mare tradiţie sunt pieptarul şi cojocul cu poale.
Materia primă de bază folosită este pielea de oaie prelucrată, la
care se adaugă elementele de decor, aplicaţii din piele de capră, de
jder, de dihor, de miel negru, de miel brumăriu, bumbac, mătase, lână,
mărgele. "Primul" tesut este o formă de evolutie a tehnicii aplicatiilor.
În Bucovina se poartă toate formele de cojoace şi pieptare cunos
cute în ţara noastră, aceasta fiind încă un argument al unităţii portului
românesc. Diferenţieri există doar în ceea ce priveşte motivele decora
tive şi cromatica, fapt ce a determinat împărţirea judeţului pe subzone
etnografice (alături de alte criterii).
Pieptarul cu poale este purtat atât de bărbaţi cât şi de femei, însă,
la începutul secolului al XX-iea se întâlneşte doar în costumul femeiesc.
În prezent este purtat foarte rar, doar în zona Rădăuţi. A fost înlocuit cu
pieptarele drepte care depăşesc puţin linia taliei. Dimitrie Dan, în
monografia Straja şi locuitorii ei nota: "locuitorii din Straja poartă
cheptar cu poale fără mâneci, atât bărbaţii cât şi femeile"7 . Cel mai
vechi tip de pieptar este cel înfundat, întâlnit în toată Moldova, ca o
piesă specifică portului bărbătesc. Se poartă încheiat pe umeri şi într-o
parte. Ce motiv decorativ are o floare brodată cu fir de lână colorată pe
piept. Este cea mai scurtă piesă, nu depăşeşte lungimea taliei, îl mai
întâlnim la Horodnic, Silea, Frătăuţi.
1 78
Pieptarul se purta şi vara, era nelipsit de la ocaziile festive fiind

considerat un element de bunăstare şi preţuire.
Ornamentica acestor pieptare este constituită din "prim" de miel,
de dihor sau de jder, la piept şi la guler, la care se adaugă motivele
florale stilizate de pe piept, de la încheietura de sub braţ şi de la brâu,
care e decorat în aşa fel încât are un deosebit efect estetic. Colţurile
libere au un motiv decorativ mai mare, deosebit de restul decorului
(vrejul alcătuit din frunze care se amplifică, laleaua, figuri antropomorfe
şi altele). Policromia elementelor decorative, a ornamenticii în general,
este o trăsătură caracteristică a acestor "straie". Pieptare de acest fel
purtau şi mirii la nuntă.
Pieptarele bărbăteşti sau bundiţele aveau pe margine "prim" de
miel negru sau brumăriu sau "prim" ţesut din lână. Pe lângă "prim" se
cosea "burdujel" sau "holiţa" cu aţă neagră, în cruciţe, acesta fiind
singurul decor. Aveau şi două buzunare decorative. Aceste pieptare
albe erau purtate atât de bărbati cât şi de femei şi se poartă şi în
p rezent la Straja, Putna, Voitinel,' Botoşana, Caşvana. În zona Humor,
bandita albă are ca ornament şnurul negru, împletit, ce subliniază linia
craiului. În zona Dornelor se poartă bondiţa cu motive florale dispuse în
două-trei registre, ce acoperă aproape toată suprafaţa. Aceasta se
datoreşte influenţei din zona Neamţ. Bondiţele croite până mai jos de
talie, erau decorate cu motive vegetale, zoomorfe şi astrale (frunza
stejarului, ghinda, luceferii) cusute pe burduf. Apar şi alte motive mai
noi: puişorii, cruciţe, frunze, păuni, steluţe, rozete, poame. Cromatica s
a diversificat pe măsura evoluţiei ornamenticii. Pieptarele cele mai
frumoase sunt socotite cele de la Şaru-Dornei.
În zon_a Cîmpulung se poartă bondiţele cu "prim" de jder, lat de
15-20 cm. Blana scumpă dă o notă de eleganţă acestor piese de port.
Motivele decorative geometrice, brodate cu mătase neagră şi maro şi
aplicaţiile de mărgele întregesc decorul.
l n zona Fălticeni, cu vechile centre de cojocărit: Găineşti, Mălini,
Baia, Preuţeşti, Dolheşti, Rădăşeni, Pleşeşti, Leucuşeşti, Hârtop, se
poartă bondiţe ornamentate cu motive vegetale, într-o cromatică varia
tă: negru, verde, roşu, roz. Cele mai cunoscute ornamente sunt: "lăn
ţuge", "musculiţe", rozeta, păuni, struguri, gheare, bobiţe, steluţe, toate
executate în cusătură simplă sau dublă, cu feston.
Vestite sunt bondiţele de la Hârtop. La Hârtop e "ţara bonzilor şi a
cămăşilor" spune o informatoare din Dolheşti, Remarcabilă e şi bondiţa
bărbătească de Mălini, cu "prim" brumăriu şi cu motivul "coarne de
berbec". De remarcat că meşterii cojocari din Mălini erau cunoscuţi şi în
zona Rădăuţi. Veneau la cojocarii de la Mălini ţărani din Rădăuţi,
Frătăuţi, Marginea, Volovăţ.
Zona Sucevei se distinge ptin bondiţe cu "prim" de miel, cu motive
decorative florale. Cunoscute sunt bondiţele din Şcheia. Pe spate apare
1 79
Maria OLENICI
un motiv decorativ central, iar pe margini, lângă "prim", un registru de

motive florale. Motivele decorative sunt realizate din strămătură, bum
bac sau mătase.
Cojocelul scurt este întâlnit în toate zonele etnografice ale
Sucevei. Este purtat iarna, cel de toate zilele este lipsit de motive deco
rative, doar meşina pentru contururi şi motive florale simple pe piept şi
la mâneci. Cojocul pentru zilele de sărbătoare este mai bogat orna
mentat. Diferentieri la aceste haine se observă de la o zonă la alta,
datorită lungimii ' şi motivelor decorative specific6l. În zona Dornelor sunt
puţin mai jos de talie, pe când în zona Rădăuţi sunt mult mai lungi, iar
lungimea mânecii depăşeşte lungimea mâinii. Cromatica este aceeaşi
ca şi la bendiţă.
Cojocul lung este purtat mai ales la bărbaţi, ca haină de lucru, la
drumuri lungi. Este croit fără cusătură în talie şi este lipsit de motive
decorative. Se poartă şi cojocul cu poale, cu clini, ce pare alcătuit din
două părţi, cea superioară strânsă în jurul trupului şi cea inferioară, lar
gă, cloşată.
Ciobanii poartă bendiţe lungi până la genunchi, cu prim din blană
de oaie, de culoare albă sau alb şi negru în alternanţă.
Autorii volumului Arta populară românească arată că "intere
sente sunt cojoacele lungi, mult cloşate, acoperite cu broderii roşii,
negre sau verzi şi garnisite la guler şi piepţi cu blană de jder''6 •
Colecţia de cojoace a Secţiei de Etnografie reuneşte valoroase piese
de acest fel, reprezentative pentru toate zonele judeţului Suceava, datând
de la sfârşitul secolului al XIX-iea şi începutul secolului al XX-iea.
Aceste piese de port, prin structura morfologică, prin linia craiului,
prin materia primă utilizată, cât şi prin valoarea estetică pe care o au,
se leagă profund şi esenţial de portul popular din celelalte zone ale ţării,
având aceeaşi origine străveche, fiind doar o faţetă locală a portului
popular românesc.
ASPECTE LINGVISTICE ALE TERMINOLOGIEI

Suman, cojoc, bondiţă, manta
Sumanul negru era cunoscut şi sub numele de "chit" - de unde

derivă expresia "a se chiti" - a se găti, a se împodobi.
Derivate ale numelor acestor haine se găsesc în numele de familie.
De la cuvântul bundă - derivă numele Bundea format din bundă + suf. ea.
De la cuvântul manta, prin derivare cu ajutorul prefixelor - Manteilă,
Montescu, Mantalescu. De la cojoc s-au derivat numele: Cojocariu,
Cojocaru, Cojocăraşu, Cojocăreanu, Cojocărescu, Cojocăriţa, Cojocăriţei,
Cojocea.
Cuvântul suman a dat prin derivare numele: Sumănaru, Sumănariu.
180
Datorită prezenţei permanente în costumul popular, denumirea

acestor piese de port este întâlnită în numeroase proverbe româneşti:
"De cu vară, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijeşti".
"Cojocul căutare, n umai la iarnă are".
"Spală-mi cojocul, dar nu mi-l uda".
"Nu te uita la cojoc, ci te uită cum mai joc".
"Şapte fraţi pe un cojoc".
"A-ţi întoarce cojocul pe dos".
"A n u căuta cuiva de ce i-e cojocul".
"A-şi teme cojocul".
"A fi vai de cojocul cuiva."
I . Zane
"A avea ac de cojocul cuiva".
"A sparge cojocul dracului".
"Cum e acul şi cojocul".
"Întoarce cojocul după vreme".
"Jocul nu face cojocul".
"Jocul rupe cojocul".
"Şade într-o sută de cojoace şi tot zice
Că-i e frig".
"Când arde focul / Dai din spate cojocul".
"Lângă femeia cu cojoc
Te-n călzeşti ca lângă foc".
Sumanul
"Tot de-o păn u ră".
"La om n-o prinde sumanu".
"Nu după suman trebuie judecat omul".
"Rău te foloseşti cu sumanul altuia".
"Sfatul după faptă e ca mantaua după ploaie".
"Suman ul alb se poate înnegri, cel negru se poate albi".
"A rămas badea fără suman
"Că l-a dat pe suliman".
"Petru un puric, nu mi-oi pune eu mantaua pe foc".
"Până ce nu găsi mantaua, nu eram dator".
"Socoteala, haşti mantaua".
"După ploaie, manta de oaie".
"A-ţi găsi mantaua cu cineva".
"Să-ţi tai poalele sumanului şi să fugi".
"A-şi întoarce mantaua după vânt".
"Nu după suman trebuie judecat omul".
"Cin e-şi schimbă postul, s-a dat în partea dracului".
181
Maria OLENICI
Note:
1 . Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1 968, p. 41 9

2. G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1 947
3. Nicolae Dunăre şi Leucadia Ştefănucă, Izvoade populare din Ţara de Sus, Cluj
_ Napoca, 1 974, p. 6
4. Corina Niculescu, Date noi cu privire la istoricul costumului în Moldova,
Bucureşti, S. C. I. A., 1 957, 3-4, p. 1 30
5. T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldovenesc,
Bucureşti, 1 91 5 , p. 91
6. Arta populară românească, Bucureşti, 1 969, p. 402
7. Dimitrie Dan, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1 937
Bibliografie:
Arta populară românească, Bucureşti, 1 969

Tancred Bănăţeanu, Arta populară bucovineană, Bucureşti, 1 975
Eugen Comsa, Neoliticul din România, Bucureşti, 1 982
Gheorghe Bratiloveanu, Mihail Spânu, Zona etnografică Suceava, Bucureşti, 1 987
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1 973
Ilie Colban, Horodnic de Jos - străvechi sat bucovinean, Bucureşti, 1 989
Dan Dimitrie, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1 897
Nicolae Dunăre, Civilizaţia tradiţională românească în curbura carpatică nordică,
Bucu reşti , 1 984
Nicolae Dunăre, Leucadia Ştefănucă, Izvoarele populare din Ţara de Sus, Cluj
Napoca, 1 974
Nicolae Dunăre, Introducere în etnologie, Bucureşti, 1 981
Hedviga Formagiu, Olga Horşia, Contribuţii la tipologia hainelor de dimie în
costumul popular românesc, "Revista muzeelor", nr. 3, 1 969
Dragoş Luchian, Un sat de pe Valea Sucevei - Frătăuţii Vechi, Bucureşti, 1 986
Simion Florea Marian , Sărbătorile la români, Bucureşti, 1 899
Ion Ma�olea, Udeşti, o comună din Ţara de Sus, Bucureşti, 1 986
Gheorghe Munteanu, Vasile Cârdei, Bilca, o a§ezare de pe valea Sucevei
Tudor Pamfile, Industria casnică la români, Bucureşti, 1 91 O
Emilia Pavel, Portul popular moldovenesc, laşi, 1 976
Ioan Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1 973
182
Imaginarul magi9 în terapeutica tradiJională
IMAGINARUL MAGIC ÎN TERAPEUTICA TRADIŢIONALĂ
Niadi CERNICA
Terapeutica tradiţională se bazează pe descântece şi pe anumite

activităţi.magico-religioase. Toate se înscriu, după părerea noastră, prin
imaginile pe care le vehiculează, sub incidenţa aceluiaşi arhetip al
imaginarului care este luna. Aceasta se verifică în special în spaţiul
bucovinean.
După cum observa Mircea Eliade1 , luna e un astru care păti
meşte. Spre deosebire de soare, mereu egal cu el însuşi, luna creşte,
descreşte, apoi moare şi învie. Din această cauză, omul arhaic îşi simte
destinul solidar cu al lunii. Boala, asimilată unei scăderi a forţelor vitale,
corespunde cu ocultarea lunii, iar însănătoşirea, cu ieşirea ei victorioa
să din tenebre. Aceasta nu este o simplă speculaţie, ci este autentifi
cată de materialul folcloric pe care ni-l pune la dispoziţie Simion Florea
Marian. Astfel, după spusele sale, Maria Molciu din Calafindeşti
"descântă «de ceas rău» în 3 zile de sec şi anume: luni, miercuri şi
vineri, după ce începe a se pişca luna şi până ce se sfârşeşte, adică
când începe luna a scădea"2 • Aşadar, lucrarea descântecului asupra°
bolnavului are loc în lipsa lunii, când luna e moartă (după cum omul
însuşi e, secătuit de viaţă) , în mijlocul tenebrelor, din care va ieşi
victorios, asemenea astrului.
Nu este o simplă resuscitare, ci participarea la o nouă viaţă, care
îl readuce pe om la începuturi, la propria lui creare: "N. să rămână
curat, I Curat şi lămurat / Cum Dumnezeu l-a lăsat / Cum mă-sa l-o
născut / Din sâni-i / Şi l-o crescut"3 •
Această resurecţie, această curăţire de boală implică o imagine
aparte, aceea a "argintului". Or, după cum se ştie, dacă aurul este un
metal solar, argintul este, prin excelenţă, metalul lunii: "N. să rămâie /
Curat, I Curat şi luminat / Ca argintu' cel curat"4 ; "N. să rămâie curată, /
Cum e de la Dumnezeu lăsată. / Ca argintu' strecurat''5 •
Un alt element important în magia vindecării, cu rol esential, este
apa şi, mai cu seamă, apa neîncepută. "În Bucovina, după ce s'e ia apă
1 83
Niadi CERN/CA
din râu, pentru descântecul de iele, după ce descântătoarea şi-a umplut

cofiţa cu apă, fără s-o fi observat cineva, se întoarce spre casă, dar şi
acuma fără a vorbi sau s-ar uita îndărăt"6 : "Descântătoarea pune mai
întâi Pospicioară, lat. Salanum dulcamara L. , cu apă neîncepută (s.n.)
să fiarbă la foc"7 • Apa neîncepută, pură, alungă impurităţile din om şi
are un rol apotropaic. Dar apa aparţine, după cum se ştie, mitologiei
lunii. Dacă mai adăugăm că, în genere, cele care descântă sunt femei
(descântecele făcute de bărbaţi aparţin unei perioade tardive, unei
disoluţii a culturii arhaice româneşti), ne dăm seama în ce măsură
terapeutica tradiţională românească, şi în special cea bucovineană stau
sub semnul lunii. Pentru că femeia este intim asociată fazelor acesteia,
la fel ca apele.
Avem deja o constelaţie de simboluri (femeie-argint-apă-carac
terul de ocultare şi apoi de resuscitare a bolii şi a vindecării), care,
toate, ţin de mitologia lunii şi se aşează sub arhetipul acesteia.
La această mitologie a lunii, ale cărei simboluri le-am degajat deja
din materialul folcloric de pe valea Sucevei, se poate adăuga, desigur,
o serie de elemente care să confirme ipoteza noastră. Astfel, boala este
alungată într-un ţinut pustiu : "Să te duci, / Să te prăpădeşti / Să te
izăreşti / Unde cucoş negru nu cântă / Unde câni negri nu bat"8 ; "Să te
duci / În pădurea uscată, / Pe apa cea tulburată" 9.Cocoşul negru şi
câinele negru sunt, datorită culorii lor, animale nocturne, supuse lunii. E
uşor de descifrat că· locul unde este trimisă boala este ţinutul morţii,
nelocuit, acolo unde pădurea e uscată şi apa tulburată, ţinut al morţii de
unde se presupune că a venit boala pentru a pune în primejdie viata
omului. Dar ţinutul morţilor este, prin excelenţă, fapt atestat de multe
mitologii, tinutul lunii, domeniul acesteia.
În ait descântec "de gâlci", din Tătăruşi (Suceava), animalul invo
cat este şopârla: "Şopârlă lată / Fost-ai la baltă? I - Fost. I - Prins-ai
peşte? I - Prins. / - Fiertu-I-ai? / - Fiert. / - Săratu-I-ai? / - Sărat. / -
Mâncatu-I-ai? / - Mâncat. I Dar lui N. n-ai lăsat? / - Ptiu, c-am uitat / Şi
gâlca a secat". Este evident că atât şopârla, cât şi peştele sunt animale
asociate domeniului acvatic.
Acest comportament magico-religios, ale cărui componente se
aşează sub simbolismul imaginarului lunii se cere, fireşte, explicitat. Ne
aflăm, trebuie subliniat, sub un simbolism universal (şarpele, animal
lunar, este pretutindeni emblema medicinii), care este atestat oriunde în
spaţiul românesc, nu numai cel bucovinean. Dar, în valea Sucevei, el
are o pregnanţă deosebită, datorită arhaismului descântecelor şi al
comportamentului magico-religios, care s-a sustras multă vreme laiciză
rii şi influenţelor de aiurea.
De ce nu se află terapeutica tradiţională bucovineană sub influ
enta arhetipală a soarelui, către care converg atât medicina actuală, cât
I • ·
1 84
Imaginarul magic în terapeutica tradiJională
şi proverbele de inspiraţie recentă, cum ar fi acela "U nde soarele intră

pe fereastră, / l ese boala din casă"? Mai mult, soarele pare a avea
chiar o influenţă nefastă, existând descântece "de soare sec". În alte
arii culturale decât cea românească, terapeutica tradiţională stă sub
arhetip solar. Astfel, în tradiţia indiană, chineză şi occidentală, ea stă
sub semnul aurului, al masculinităţii şi al soarelui. Aşa se face că
Albiruni spune despre alchimiştii tantrici indieni: "Ei posedă o ştiinţă
analogă chimiei şi care le este proprie. O numesc rasayana, cuvânt
derivat din rasa "aur"(... ) Principiile lor refac sănătatea bolnavilor
incurabili şi le redau bătrânilor tinereţea" 1 1 . Căci în I ndia, ca şi în alte
părţi, "aurul este nemurirea". Se spera la o prelungire indefinită a viejii
prin consumarea de aur (element, după cum am mai spus, solar). ln
China, aurul şi jadul, prin faptul că participau la principiul cosmologic
Yang (principiul masculin şi solar) fereau corpul de descompunere. Se
credea că prin consumarea mâncării cu ustensile de aur se ajungea la
o longevitate prelungită. lată ce spune despre aur un text indian: "Când
mercurul este ucis într-o cantitate egală de sulf purificat (devenind aur)
el devine de o sută de ori mai eficace (... ) ucis printr-o cantitate de şase
oi mai mare, devenind un panaceu pentru toate suferinţele omului" 12 .
Dar nu numai în China şi India aurul alchimic e panaceu universal, ci şi
în mediile alchimice arabe şi vest-europene terapeutica tradiţională a
acelor zone culturale stă sub arhetipul soarelui prin simbolurile sale: aur
- bărbat (numai bărbatii participau la lucrarea alchimică) - foc (focul
alchimic) . În Europa de sud-est şi în România, rolul de panaceu
universal îl are "apa vie" (care învie morţii şi este prototipul apei
neîncepute) şi "apa moartă" (care îmbină organismul dezmembrat), apa
fiind un simbol lunar. Pentru bucovineni, boala e un foc (element solar
malefic), care trebuie stins cu apă (element lunar benefic), aşa cum ne
arată un descântec "de deochi": "În răchită rămurată / Este o babă
supărată I C-un ochi de foc / Şi c-un ochi de apă / Şi a luat ochiul cel de
foc I Şi l-a dat în cel de apă / Şi s-a stins" 1 3 •
Deci, de ce, spre deosebire de alte terapeutici tradiţionale,
aşezate sub arhetipul soarelui, terapeutica tradiţională bucovin eană şi
cea românească în genere, e aşezată sub arhetipul lunii? Explicaţia am
schiţat-o la început, anume aceea că, omul îşi simte destinul solidar
mai degrabă cu destinul pătimitor al lunii, decât cu acela rectiliniu al
soarelui. Pe de altă parte, arhetipul lunii, cu simbolurile ce-i corespund
(femeie-apă-argint-apariţie ciclică) protejează riturile de fertilitate, de
regenerare a naturii, dar şi a omului. Calendarul agricol este un calen
dar lunar. De asemenea, ierburile de leac se culeg noaptea, sub lumina
lunii, ceea ce le asigură eficacitatea terapeutică. Omul, ca microcos
mos, nu se poate sustrage legilor cosmice, care guvernează, mitic,
renaşterea vegetaţiei, misterul fertilităţii femeilor şi al apelor, a tot ceea
185
Niadi CERN/CA
ce regenerează şi dă viaţă, mai ales când viaţa omului este pusă în

pericol prin boală.
Dacă prin aur se caută nemurirea, desolidarizarea de ritmurile
Cosmosului şi înfrângerea acestora, prin "apa neîncepută" bucovi
neanul se integrează în aceste ritmuri, în creşterea şi descreşterea lor.
În această deosebire de mentalitate trebuie aflat răspunsul la faptul că
alte culturi au o terapeutică tradiţională solară, în timp ce cultura
bucovineană are o terapeutică tradiţională aşezată sub semnul lunii
(soarele având, după cum am mai arătat, chiar efect nefast).
Am căutat în demersul de faţă, să arătăm ceea ce particulari
zează terapeutica tradiţională bucovineană, dar şi ceea ce universali
zează; adică aşezarea ei sub arhetipul imaginar al lunii.
Note şi bi bliografie:
1 . Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, 1 994, p. 1 55

2. Simion Florea Marian, Descântece populare române, p. 71 -77, cf. Nicoleta Coatu,
Structuri magice tradiţionale, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 1 998 (A)
3. Simion Florea Marian, Op. cit., p. 1 25-1 26
4. Simion Florea Marian, Op. cit., p. 71 -77
5. Simion Florea Marian, Op. cit., p. 254-255
6. Simion Florea Marian, Op. cit., p. 91
7. Simion Florea Marian, Op. cit., p. 71 -77
a. Ibidem
9. Ibidem
1 O. Artur Gorovei, Descântecele româneşti, p. 327 (A), cf. Nicoleta Coatu, Op. cit.
1 1 . apud Mircea Eliade, "Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, Ed. Humanitas,
1 997, p. 239
1 2 . Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Ed. Humanitas, p. 1 37
1 3. Artur Gorovei, Op. cit., p. 302
.,
186
Etimologia cuvântului flăcău
ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI FLĂCĂU
Ion POPESCU - SI RETEANU
Originea cuvântului dacoromân flăcău (în celelalte dialecte româ

neşti lipseşte) nu a fost lămurită nici până astăzi.
După felul în care se încearcă soluţionarea etimologiei acestui
cuvânt, distingem trei categorii de opinii:
1 . Originea slavă, din hlaku "holtei, celibatar'', este propusă de
Cihac ( l i, p. 1 09), şi însuşită de Tiktin ( l i , p. 634, cu rezerve), Şăineanu
(ediţia a 6-a, p. 253), SDE (p. 459) ; DM (p. 307) şi DEX (p. 339) trimit
doar la comparaţie cu v. sl. ChlakD "holtei".
2. Ca derivat din fleac îl socoteşte S. Puşcariu: "Cred că el e nou
în limbă, fiind unul din acei termeni batjocoritori la origină, care se
răspândesc cu mare iuţeală. Trebuie să fie însemnat, în gura fetelor, pe
'cel se spune fleacuri ' , pe cel ce caută să le îmbete cu vorbe seducă
toare; dacă să fi avut un înţeles pejorativ ca şi becher, burlac, holtei.
Ar putea fi, ca şi flecar, un derivat de la fleac. Şi forma flecău,
întrebuinţată în Moldova - din care flăcău s-a dezvoltat prin asimilare
vocalică, după ce legătura cu fleac nu se mai simţea - ne-o arată ..." în
continuare S. Puşcariu spune că suf. -ău, din cuvinte de origine
maghiară în -6, s-a putut ataşa la fleac (DR, li, p. 600-602). Părerea
aceasta este preluată de Scriban (p. 5 1 3). Lau rian şi Massim, în
Glossariu, p. 249, scriau: "probabil că flăcău va fi ieşit din flacără".
Fără etimologie este înregistrat cuvântul de Candrea (p. 497) ; în
DA, 1 1, p. 1 34, se precizează, însă, că flăcău este cuvânt cu etimologie
necunoscută, ceea ce se arată şi în DM şi DEX când se indică o
comparatie cu vsl. chlakD.
Dintre toate dicţionarele româneşti, numai în DA se formulează corect
sensul cuvântului: "persoană de sex bărbătesc, în vârsta adolescenţii (care
a încetat deci a mai fi socotit între băieţi), neînsurat (deci care nu e încă
bărbat), fecior, june". Tot în DA se precizează că în Moldova cuvântul este
"scris uneori şi pronunţat flecău". Şi S. FI. Marian, în Nunta, p. 348, scrie:
1 87
Ion POPESCU-SIRETEANU
"de la 1 8 ani în sus [tânărul] se mai numeşte încă şi flăcăuaş, flăcăuandru

şi flăcău sau flecău".
Acest sens reiese şi din folclor: M i rese voinicilor, Fetiţe flăcăilor
(AAF, V, p. 99), de unde se vede că flăcăul încă nu este voi nic, ci abia
a trecut, ca vârstă, de copilărie. Prin extensiune, însă, flăcău capătă
sensul ''tânăr neînsurat", fiind în opoziţie cu copi l, dar şi cu "tânăr
însurat". Flăcău tomnatic înseamnă "tânăr mai trecut sau chiar om în
vârstă rămas neînsurat" şi are, evident, sens peiorativ. Sinonim al
acestui compus este flăcău-unguresc "holtei bătrân, flăcău tomnatic,
flăcău bătut de brumă" (Ciauşanu, Culegere, p. 1 61 ).
Cuvântul este cunoscut mai ales în Muntenia şi Moldova (vezi: ALR I,
harta 1 87; Scurtu, Termenii, p. 97-98) .
Poezia populară ne oferă numeroase exemple de folosire a
cuvântului. Prezentăm câteva: flăcăi i-arăta / ş-o tot îndemna / unul
d-aşi alege I capul ca să-şi lege, I nuntă să nu ntească (Teodorescu
p. 652); Io-ţi ziceam să te mărit / după flăcăi din vecini: / tu la toţi
găseai prici n i ! (id., p. 631 ); Măi băiete, măi flăcău, Caută-ţi tu de
drumul tău (Tocilescu, I, 2, p. 774); Săracii flăcăi din sate, Cum îi
duce la cetate (id., p. 998); Mai de mult când nu iubeam, / Ce flăcău
voi nic eram! (Creţu, p. 495); Geaba mă mai duc acasă, / Că-s flăcău
şi n-am nevastă (id., p. 678); Stau flăcăii să se bată / Pentr-un
tăbultoc de fată (Lupescu, p. 1 71 ); Ce bine trăiam flăcău, / Când
eram la taică-meu! (Godin, Literatură, p. 1 03); Da după mireasa
noastră / Plânge frunza de pe tău, / Inima dintr-un flăcău (F. Tr., I,
p. 1 97); Dar şi fata-i somnoroasă, I Şi flăcăul rău de coasă (ibidem,
I, p. 250); Că flăcău-i mare câine, I Pe genunchi fata o pune (id., p.
51 O); Şi flăcăi şi însuraţi (Oprişan, p. 43); Da îs floarea florilor, /
Dragostea flăcăilor (id., p. 254); Că eu cît mi-am fost flăcău / Am
i ubit ce mi-am vrut eu (id., p. 298); Eşti flăcău sau însurat?
(Manolache, p. 298); N u nă mare, nună hăi, / Nu te uita la flăcăi, / Că
flăcăii au drăguţe, / Şi te-or pune pe grăunţe (Schipor, p. 61 ); N u mă
strânge bade hăi, / Că mi văd ceilalţi flăcăi (id., p.49).
ln Bucovina, dar şi în toată, Moldova se foloseşte varianta fone
tică flecă'u; în Bucovina se pronunţă, de obicei, fl 1acău, aşa cum se
vede şi din exemplele: Cân iaram fl 1acău n-avem nis o grijă şi Hai
fl'acăi cari puteţ. / Cari nu mai ramâneţ (I. P.-S.). în transcriere lite
rară, varianta bucovineană se notează flecău: Toţi flecăii mărg sara, /
Numai eu păzăsc casa (Friedwagner, p. 92); Nici flecău nici însurat
(id., p. 229); ... s-o deie după un moşinaş din sat, că doară se află şi
la dânşii flecăi buni, după cari şi-ar mărita fata (Sbiera, p. 200); N u
era da�ă � e mirare că mu � ţi flecăi cugeta : l a � ânsa c a s- ? ia � , de
v
nevasta (1d., p. 292). Varianta moldoveneasca este folosita şI de
I. Budai-Deleanu: Fugit-a hi, doar cine ştie / Cu ce feli u de flecău,
1 88
păntru care / Dor va fi smţind şi libovie (Opere, I , p. 55). În nota

autorului se precizează: "Fiind că cuvântul flecău nu este obicinuit în
toate dialecturile româneşti, am socotit a-l tălmăci pentru cei care doară
nu l-or înţălege. Flecău să zice pe une locuri ca şi pe alte zăblău,
cotîng". Este de reţinut că în Lexiconul romănesc-nemţesc, I. Budai
Deleanu menţionează că flecău este moldovenism (vezi Opere, I, p.
375, notele editorului).
Din poezia populară înregistrăm exemple şi pentru câteva deri
vate ale cuvântului:
flăcăuaş, diminutiv, derivat cu sufixul -aş: Când eram eu la copile /
Eram flăcăuaş cu fire (Lupescu, p. 185); Mândru flăcăuaş, I La oi
strungăraş (Pamfile, Cântece, p. 17); Mări, n-aţi văzut / Şi n-aţi auzit I Tot
de-un ciobănaş, / Tot de-un flăcăuaş (Costăchescu, p. 86);
flăcăf "a fi flăcău": - Tată, boldeica din tinerete / Să mi-o dai la
bătrâneţe! / Foaie verde catifea, / Care-ai flăcăit' cu ea (Neagu , p.
88); verbul are şi sensul "a sta flăcău" (Ciauşanu , Culegere, p. 161);
flăcăfe "vârsta de flăcău": Dacă nu-n copilărie, / Să te sugă-n
flăcăie, / Când ţi-e lumea dragă ţie (id., p. 63); o variantă a derivatului
flăcăie este flăcărie: N-o fi acum, la flăcărie, / Blestemu să tî să tîie
(A.I. Popescu , li, p. 44) , iar alta este flăcăire: Să te sugă-n ' flăcăire
(Buga, p. 778).
Nu este lipsit de interes să constatăm că aproape toţi termenii
care denumesc diferite stadii ale vieţii omului se grupează, pe baza
unui paralelism perfect, după sexul denumit: băiat - băiată, făt - fată,
copil - copilă, prunc - pruncă, fecior - fecioară, bărbat - femeie,
tânăr - tânără, bătrân - bătrână, moş - moaşă. Flăcău nu are o
formă paralelă de feminin!
De la constatarea aceasta plecăm în a preciza că termenul în
discuţie scoate în evidenţă o caracteristică specifică sexului şi
vârstei, iar aceasta nu poate fi alta decât apariţia firelor de păr în
mustaţă şi barbă.
Nefolosind un material informativ mai bogat, cercetătorii nu au
putut observa că prin cuvântul flăcău se pune, într-adevăr, în evidentă
o trăsătură a vârstei, a trecerii de la copilărie la adolescenţă. lată ce
spune poezia populară: Că mustaţa mi-a-nfirat I Şi sum june de
nsurat (Marienescu, p. 288); Eu mi-s, taică, de-nsurat, I Căci
mustaţa mi-a-nfirat (id., p. 297); Când eram în floarea mea, / Când
îmi mijea mustaţa (Teodorescu, p. 595) ; Să mai dau fân la doi junci /
Şi gură la doi voinici / La voinici fără mustată / Care-nvată-a
strânge-n braţă (Sevastos, Cîntece, p. 173); Că e 'tânăr neînvăţat, /
Nici mustaţa nu i-a dat (Tocilescu, p. 229); Doi junei făr' de
musteaţă (Costăchescu , p. 251). Din exemplele care u rmează se va
vedea că termenul flăcău denumeşte tocmai această vârstă, şi că este
189
sinonim cu june: Frunză verde arţăraş, / eu iubem un flăcăiaş [... ]

mustăcioara I îi mijeşte, / şi sprânceoara / i-înnegreşte
(Teodorescu, p. 306) ; Flăcău tânăr s-a-nsurat, nici mustaţa nu i-a
dat (id., p. 622); Tu nevastă, eu flăcău ... Tu nevastă cu bărbat, / Eu
voinicel neînsurat, I Nici mustata nu mi-a dat (Tocilescu, p. 250) ;
Căci, când eram tânăr pe lume 't Şi iubeam numai copile, / Eram
flăcăiaş în fire; / Dar de când iubesc neveste / Barba mi-a dat făr de
veste, I Mustaţa mă pridideşte, / Păru-n cap încărunţeşte (id., p.
393) ; Tu femeie cu bărbat, / Eu flăcău neînsurat, Nici mustaţa nu
mi-a dat! (id., p. 1419); Tu vădanî, io flăcău! Io tânîr, fărî mustaţî;
Tu, cu copk'ilaşu-n braţî (Diaconu, Vrancea, l i , p. 219) ; uoră mare se
făcea, Tot flăcăi ajunei, De le-nflorea mustaţa (Gregorian, p. 498) ; Şi
flăcăi făr' de mustaţă, Car' să-nvaţă-a strînge-n braţă (Neagu, p.
163). După ce este bărbierit de şapte bărbieri şi după ce i se pare că a
întinerit, Corbea Haiducul spune: Multumesc lui Dumnezeu, Că mă
mai văzui flăcău! (N. Densuşianu, p. '150). Într-o variantă culeasă de
Ion Diaconu citim: Şî pă Corbia mi-l scotia, Răpidi-1 felezuia, Ca pi
un flăcău mi-l făsia (Diaconu, Vrancea, l i , p. 58). Prezentăm încă un
citat, din care se vede că barba este o caracteristică a omului căsătorit,
deci matur, spre deosebire de flăcău: Foaie verde de dudău, / Ce bine
trăiam flăcău ... Ce făcui de mă-nsurai? Multă dragoste stricai, / Nu
stricai pe-a multora. I - Foaie verde foi de dres, I Rade-te, neică,
mai des, I Că mă-nţeapă barba ta (Tocilescu, p. 401).
Exemplele prezentate sînt dovezi incontestabile că termenul
flăcău este legat de vârsta trecerii spre maturitate şi că denumeşte o
caracteristică a acestei vârste. Nimeni nu a văzut legătura dintre
cuvântul flăcău ''tânăr căruia începe a-i creşte părul în mustaţă şi în
barbă" şi cuvântul floc "fir de păr" (lat. floccus). Cuvântul floc are şi
sensul "pană": Pasărea galbenă-n floc (Papahagi, Graiul, p. 38), sau,
figurat "fulg (de zăpadă, de pasăre, scamă)" (Udrescu, Glosar, p. 91) ;
flocărfe şi flocăraie cu sensul "păr mult şi des; smocuri d e păr''; Ce
flocăraie are pe piept! (id., ibidem) ; flocişor şi fleculeţ au sensul "fir
de păr în mustaţă, în barbă": Are şi el cîţiva flocişori în mustaţă; l-au
ieşit şi lui câteva fleculeţe în barbă (id. , ibidem). Această nesesizare
a unei relaţii evidente (trecerea lui o la ă s-a petrecut la fel ca în copou
- căpău, rogoz - răgoz, etc.) a fost determinată, pe de o parte, de
ideea preconcepută a originii străine a cuvântului, iar pe de o parte de
încercarea, lipsită de orice temei, a explicării cuvântului prin fleac.
Soluţiile propuse până acum nu se bazează pe nici un fel de probe, pe
când exemplele aduse aici în sustinerea derivării cuvântului flăcău din
floc confirmă părerea noastră. Aceste exemple atrag atenţia asupra
faptului că floc înseamnă şi "fir de păr moale din barbă, din mustaţă
(sau din cap)", sens cunoscut nouă şi din graiurile bucovinene.
190
Flăcău este un derivat al substantivului floc + suf. ău, cu velari

zarea lui o neaccentuat din forma iniţială flocă u . Cât despre flocău,
precizăm că acesta este un derivat cunoscut al cuvântului floc. L-a
înregistrat G. Muntean, în Lexic reg., I , p. 102, din unele sate bucovi
nene, cu sensurile: 1. "om zbu rlit la păr"; 2. "om slab la minte". Ultimul
sens trebuie pus în legătură cu vârsta adolescenţei.
Nu era necesar să se împrumute un cuvânt cu sensul "fecior";
dacă s-a derivat flăcău îri limba română, aceasta s-a făcut datorită unei
necesităţi obiective, în Moldova şi Muntenia cuvintele j une şi fecior
fiind mai puţin răspândite. Apariţia variantelor flecău şi fl1acău se
explică prin acomodarea derivatului la normele fonetice ale graiu rilor
moldoveneşti şi printr-o apropiere formală de fleac.
Nu s-ar putea pune la îndoială posibilitatea derivării l ui flăcău din
floc, prin stadiul flocău, de vreme ce sunt cunoscute şi derivatele
flocăi, flocos, flocăială etc. (vezi Scurt u , Termenii, p. 98-99). Cităm şi
ghicitoarea: lese moşul din răgoz M ititel şi flocotos (Gorovei,
C i m i l iturile, p. 307) , în care cuvântul flocotos (neînregistrat în dicţio
nare, derivat din floc + suf. -ot - os) se referă la faptul că ştiuletele de
porumb este plin de mătase. Tot aici amintim verbul a străfloca "ai
smulge părul, a-l încâlci": Săturându-se Marţi-seară de joc, o apucă
de păr să o străfloace, şi atât o străflocă, până o omorî (Pamfile,
Duşmani, p. 1 1 3) , şi verbul a (se) înfloci : Ea se-nflocise în pene
(Tocilescu, I, p. 1OOO), cu sensul "a se umfla". De altfel cuvântul floc ,
acum mai mult cu sensul de "fir de păr din zona organelor genitale", a
fost în trecut folosit mult mai frecvent decât astăzi, el stând la baza unor
nume de locuri sau de persoane, dintre care amintim următoarele:
Floci , oraş (atestat documentar la 1431; DRH, B, I, p. 130); Flocosul,
deal (atestat la 1470; D RH, A, li, p. 439); Floceşti , sat (atestat la 1 472;
D RH , A, l i , p. 280); tot Floceşti , sat (atestat la 1532; DRH, B, 1 1 1 , p.
209). Pentru exemple din antroponimie, vezi DOR, p. 275, la care
adăugăm: numele Floce frecvent la sfârşitul sec. al XVII-iea şi începu
tul sec. al XVI I I-iea în documentele cîmpulungene (vezi Ştefanelli, p.
22-23); Flocea şi Floca, nume de familie la moţi (vezi Frâncu-Candrea,
Românii , p. 117; vezi şi Cernea, p. 517); Flocea se mai foloseşte şi ca
"poreclă dată unui om păros" (Udrescu, Glosar, p. 91); Flociuc
(Marian, Sărbătorile, 1 1 1 , · p. 100, nota 3).
Floc şi derivate ale lui sunt şi în dialectele româneşti din sudul Dunării.
Cu sensul "floccus" cuvântul floc a fost înregistrat în Anon
Carans., unde se înregistrează şi flocşor.
În concluzie, flăcău este un cuvânt derivat în limba română, din
floc + sufixul -ău, şi nu poate fi vorba în nici un caz de împrumut sau
de o creatie de la fleac ori flacără.
1 91
Abrevieri bibliografice:
AAF, V = Anuarul Arhivei de Folclor, V, 1 939.

ALR I = Atlasul lingvistic român, I. Sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I de
Sever Pop, voi. I, Cluj, 1 938.
Anon. Carans = Anonymus caransebesiensis, în "Revista Tinerimea Română", I ,
fasc. l i , anul 1 898, p . 326-380, editat de Gr. Creţu. Budai-Deleanu, Ion, Opere,
I. Ediţie critică de Florea Fugariu. Studiu introductiv de Al. Piru, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1 974.
Buga = Marin Buga, Folclor de pe Argeş , în Folclor din Oltenia şi Muntenia, 1 1 1 ,
Bucureşti , EPL, 1 969, p. 71 5-930.
Candrea = I. - Aurel Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, în
Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", Bucureşti, 1 931 .
Cernea = Gheorghe Cernea, Folclor din Transilvania, IV, Bucureşti,
EPL, 1 969. Ciauşanu, Culegere = G. F. Ciauşanu, G. Fira şi G. M.
Popescu, Culegere de folclor din jud. Vîlcea şi împrejurimi,
Bucureşti, 1 928.
Cihac, li = Dictionnaire d'etymologie daco-romane. Elements slaves, magyars,
turcs, grecs-moderne et albanais , par A. de Cihac, Francfort s/M. , 1 879.
Cîrstean = Stelian Cîrstean, Folclor din Moldova-de-Sus, în Folclor din Moldova,
voi. l i , Bucureşti, EPL, 1 969, p. 445-791 .
Godin, Literatură = C. Rădulescu-Godin, Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii
Muşcelului, Bucureşti, 1 929.
Costăchescu = Mihai Costăchescu, Cîntece populare româneşti. Ediţie îngrijită şi
studiu introductiv de G. lvănescu şi V. Şerban , în Folclor din Moldova, voi . I ,
Bucureşti, EPL, 1 969.
Creţu = Gr. Creţu, Folclor din Oltenia şi Muntenia, în seria cu acelaşi titlu, voi. V,
Bucureşti , EPL, 1 970.
DA, li = Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei), tomul l i , partea I. F-I ,
Bucureşti, 1 934.
Densuşianu, N = Nicolae Densuşianu, V.echi cântece şi tradiţii populare româneşti.
Texte poetice din răspunsurile la "Chestionarul istoric" (1 893-1 897). Text ales şi
stabilit, studiu introductiv, note, variante, indici şi glosar de I. Oprişan, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1 975.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 975.
Diaconu, Vrancea, li = Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnografie - folclor -
dialectologie, Bucureşti, EPI, 1 969, voi. l i .
D M = Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 958.
DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1 963.
DR, l i = Dacoromania, l i , Cluj, 1 92 1 - 1 922.
1 92
DRH. A, li = Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, voi. 1 1 , Bucureşti, Ed.

Academiei, 1 976.
DRH. B, I, III = Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. I, 1 966,
voi. III, 1 975, Bucureşti, Ed. Academiei.
Frâncu - Candrea = Teofil Frâncu şi George Candrea, Românii din Munţii Apuseni
(Moţii). Scriere etnografică, Bucureş ti, 1 888.
Friedwagner = Ma tth ias Friedwagner, Rumaenische Volkslieder aus der Bukowina,
Wurzburg, 1 940.
F. Tr., I, li = Folclor din Transilvania, I, li , Bucureşti, EPL,1 962 .
Gorovei, Cimiliturile = Artur Gorovei, Cimiliturile românilor. Ediţie îngrij ită şi cuvânt
înainte de Iordan Datcu, Bucureşti, Ed . Eminescu, 1 972 .
Gregorian = M ihail Gregorian, Folclor din Oltenia şi Banatul răsăritean, p . 1 -489;
idem, Folclor din Oltenia de sud, p. 491 -592; Alexandru Gregorian, Cântece
bătrâneşti din Oltenia de Mijloc, p. 595-631 , în Folclor din Oltenia şi
Muntenia, I, Bucureş ti, EPL, 1 967.
I . P. - S . = Ion Popescu-Sire teanu.
Lexic reg., I = Lexic regional, I , Bucureşti, Ed. Academiei, 1 960.
Laurian - Massim, Glossariu = August Treboniu Laurian, Ioan Mass im , Glossariu,
Bucureşti, 1 876.
Lupescu = Mihai Lupescu, Tei-Legănat. Folclor moldovenesc. Ediţie de Petru
Ursache, laş i, Ed. Junimea, 1 975.
Manolache = C. Manolache, Folclor din Prahova, Ploieşti, 1 972.
Marian, Nunta = S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1 890 .
&1arian, Sărbătorile, I I I = S. FI . Marian, Sărbătorile la români. I II. Cincizecimea,
Bucureş ti, 1 901 .
Marienescu = Atanas ie Marian Marienescu, Poezii populare din Transilvania. Ediţie
de Eugen Blăjan . Prefaţă de Ovidiu Bîrlea, Bucureşti, Ed . M inerva, 1 971 .
Neagu = Gh. I . Neagu, Colinde din Ialomiţa, Roşiorii de Vede, 1 946 .
Oprişan = I . Oprişan, Folclor din Moldova-de-Jos , în Folclor din Moldova, voi . li , p .
1 -444, Bucureş ti, EPL, 1 969.
Pamfile, Cântece = Tudor Pamfile, Cântece de' ţară, Bucureşti, Ed. Tinere tului, 1 960.
Pamfile, Duşmani = Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1 91 6.
Papahagi, Graiul = Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureş ti,
1 925.
I. Popescu, li = Aurelian I. Popescu, Cântece bătrâneşti din Oltenia , voi. li , Ed.
Academiei, Craiova, 1 970.
Sbiera = I. G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare româneşti. Ediţie de Pavel Ţugui,
Bucureşti, Ed . M inerva, 1 971 .
Sch ipor = Maria Schipor, Pe drumul care merg eu. Culegere de cântece populare
din Moldova, notate de Vasile Popovici, laşi, 1 969.
Scurtu , Termenii = Vas ile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Bucureş ti,
Ed. Academiei, 1 966.
193
SDE = Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: I. Raievschi şi

M. Gabinschi, Chişinău, 1 978.
Sevastos, Cântece = Elena Sevastos, Cântece moldoveneşti, laşi, 1 888.
Şăineanu = Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Ediţia a 6-a,
Bucureşti, 1 929.
Ştefanelli, Documente = Teodor Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al
Cîmpulungului Moldovenesc. Culese, adnotate şi publicate de ... , Bucureşti,
1 9 1 5.
Teodorescu = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1 885.
Tiktin, li = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Woterbuch, li, Bucureşti, 1 91 1 .
Tocilescu Materialuri folcloristice culese şi publicate de Ministerul Cultelor şi
Învăţământului, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, voi. I Poezia, Bucureşti, 1 900.
Udrescu = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 967.
1 94
Calendarul popular - obiceiuri şi tradiJii
CALENDARUL POPULAR - OBICEIURI ŞI TRADIŢII
Elena Ciobanu
SÂNZÂIENELE
Sărbătoarea Sânzâienelor este cea mai îndrăgită sărbătoare a

verii. Sânzâiana, cea care dă numele acestei sărbători, este regina
holdelor - zeiţa agrară care se naşte pe 9 martie la moartea Babei
Dochia, se naşte odată cu primăvara, după calendarul iulian. Această
zeiţă creşte şi se maturizează până pe 24 iunie, când înfloreşte floarea
care-i poartă numele.
În calendarul popular Sânzâienele sunt divinităţi nocturne, zâne·
sfinte sau fete fn,1moase care au fost furate de zmei în locuri neumblate.
În noaptea de 23 spre 24 iunie Sânzâienele se adună în alai,
plutesc în cer şi umblă pe pământ, cântă şi dansează, împart rod
lanurilor de grâu şi femeilor tinere, înmulţesc păsările şi animalele,
stropesc cu leac şi miros florile şi protejează oamenii şi semănăturile.
Cei care nu respectă sărbătoarea Sânzâienelor pot fi pedepsiţi, asupra
oamenilor se abat boli, iar semănăturile pot fi distruse de grindină.
Sânzâiana - divinitate agrară, este invocată de tinere fete şi de
femei cu copii în braţe. Din flori de sânzâiene şi spice de grâu se
împleteşte o cunună ce reprezintă sacrul, această cunună este purtată
de o fecioară, care joacă rolul zeiţei agrare în ceremonialul complex al
dansului Sânzâienei sau Drăgaicei cum se numeşte în udul ţării.
Cununi împletite din flori de sânzâiene se agaţă la ferestrele
caselor, la stâlpii porţilor, în crucile de hotar şi în cimitir având menirea
de a apăra oamenii şi holdele de forţe malefice.
Fetele de măritat care vor să-şi afle ursitul, pun planta înflorită
sub pernă în noaptea de sânzâiene pentru a-l visa pe cel ce-i e ursit.
Purtate în păr sau în sân, florile de sânzâiene aduc noroc fetelor şi
femeilor, înfăşurate în jurul mijlocului alungă durerea de şale în timpul
secerişului. Roua de pe flori este de leac pentru boli de 09hi şi pile.
1 95
Elena CIOBANU
Florile de Sânzâiene unt un reper calendaristic pentru evoluţia

culturilor, dacă sunt înflorite de ziua lor stadiul vegetal este avansat. Tot
de la această dată se poate începe cositul. Florile sunt culese şi folosite
de leac. După această dată florile pierd din miros şi din puterea
tămăduitoare, cucul nu mai cântă, zilele .scad, se usucă rădăcina grâu
lui, pe cer răsare constelaţia Găinuşei (Cloşca cu pui), în păşuni apar
licuricii, iar vara se întoarce s·p re iarnă.
SÂN PETRU
Divinitatea care marchează, în Calendarul popular, miezul verii

agrare şi perioada secerişului, Sânpetru a preluat din Calendarul creştin
data de 29 iunie - sărbătoarea Sfântului Petru.
În tradiţia populară Sfântul Petru este o divinitate celestă, care în
vremurile când oamenii erau foarte credincioşi, îl însotea pe Dumnezeu.
În snoavele populare Sfântul Petru era un om obişnuit, se îmbră
ca în straie ţărăneşti, se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi
mai ales cu pescuitul şi la fel ca unui om obişnuit, i se întâmplau tot
felul de lucruri hazlii: i se fură caii sau boii în timpul aratului, petrece,
cântă, joacă, se îmbată la crâşmă, are o drăguţă pescăriţă. Intră slugă
la diavol şi este iscoada lui Dumnezeu pe pământ.
Fiind foarte credincios, Dumnezeu îi încredinţează cheile de la
porţile Raiului. Sân Petru împarte hrană pentru animale sălbatice şi
face grindina măruntă, pentru a nu strica prea mult culturile.
La marile sărbători Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Sânzâiene - la
miezul nopţii, când cerul se deschide pentru o clipă, Sân Petru poate fi
văzut la masa împărătească aşezat la dreapta lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997
Ghinoiu Ion, Zile şi mituri , Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999
Maloiu Vlad, Mic dicţionar de astronomie şi meteorologie ţărănească, Ed. Mentor,
Bucureşti , 1999
Pamfilie Tudor, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1 997
Niculiţă - Voronca Elena, Datinile şi credinţele poporului român, Ed. Polirom, laşi,
1 998.
196
Contribuţii la cunoaşterea obiceiurilor de nuntă în zona Rădăuţi in prima jumătate a sec. XX
CONTRIBUŢI I LA CUNOAŞTEREA
OBICEIURILOR DE NUNTĂ ÎN ZONA RĂDĂUŢI
ÎN PRIMA JUMĂTATE A SEC. XX
Iustina H UMĂ
Având la bază cercetarea de teren întreprinsă în cadrul programului

Etnologia de Urgenţă, în august 1998, vom căuta să prezentăm obice
iurile de nuntă din câteva sate ale zonei etnografice Rădăuţi.
Deşi în viaţa satului bucovinean s-au produs schimbări funda
mentale, mai întâlnim încă şi astăzi numeroase obiceiuri rămase peste
timp, care dau o notă sărbătorească acestui moment din viaţa fiecărui om.
Desigur, unele din aceste obiceiuri s-au simplificat în mare măsură, iar în
cazul altora, semnificaţia s-a pierdut în decursul timpului şi se practică azi
doar în virtutea tradiţiei, pentru a nu strica buna ·orânduială a societăţii,
clădită prin efortul şi contribuţia atâtor generaţii precedente. Altele au
dispărut complet şi le cunoaştem doar din relatările oamenilor în vârstă,•
care fie că le-au apucat, fie că le-au auzit şi ei de la alţii.
Totuşi nunta în aceste locuri, se remarcă 'încă şi acum printr-o suită
de obiceiuri de un deosebit interes etnografic. De asemenea, trebuie
adăugat că obiceiurile de nunt& cercetate prezintă în general o trăsătură
comună, în ciuda deosebirilor de detaliu întâlnite de la sat la sat.
VÂRSTA CĂSĂTORIEI
În cele mai multe din cazu ri, obiceiul locului cere ca tinerii satului
să se căsătorească la o vârstă, care nouă, astăzi ni se pare destul de
fragedă, fetele între 16 - 18 ani, iar băieţii între 20 - 23 ani, în special
după armată. Cei ce depăşeau această vârstă deveneau flăcăi
tomnatici, iar fetele - fete bătrâne.
197
Iustina HUMĂ
PETITUL
La întemeierea unei noi familii se pune accentul pe integritatea

morală şi fizică a mirilor. După ce s-au convins că viitoarea mireasă are
toate însuşirile şi anume: onestă, statornică, sârguincioasă, strângă
toare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă şi, mai presus de toate
acestea, sănătoasă 1 , părinţii băiatului trimit pe cineva pentru a vedea
care sunt posibilităţile de înţelegere pentru o viitoare căsătorie.
De la sat la sat se observă diferenţe: dacă la Putna mergea tatăl
· tânărului să ceară fata, la Silea mergea mama băiatului însotită de
tinere neveste În alte sate mergea o persoană, numită staroste, care
primea de mâncat şi de băut de la părinţii viitorului mire şi, căruia i se
lega un ştergar la nuntă.
În caz că părinţii fetei erau de acord, peste un timp (în cele mai
multe cazuri o săptămână) avea loc şi peţirea adevărată, adică viitorul
mire împreună cu părinţii, starostele sau rude apropiate, mergea la
casa fetei pentru a primi aprobarea părinţilor ei.
LOGODNA
De obicei, aceasta are loc în ziua când tânărul a venit la peţit. În

zona Rădăuţi se numeşte tocmeală şi, de obicei, are loc într-o zi de
sâmbătă, cam la o săptămână după stărostie şi durează cam trei -
patru săptămâni.
În timpul tocmelii, părinţii tinerilor cad la înţelegere asupra zestrei. Cei
ce stabileau zestrea erau părinţii fetei, iar părinţii şi rudele băiatului cereau
câte ceva în plus: pământ, animale. · Zestrea fetei, în funcţie de starea
socială cuprindea: pământ, oi, vite, straie, scoarţe, lăicere, păretare, perne,
cojoace, sumane, podoabe, bani. Băiatul primea de la părinţii săi: casă sau
loc de casă, pământ, atelaje (cc;1.r, căruţă �au sanie).
PR EGĂTI RILE
Gu mult timp înainte se hotărăşte şi cine vor fi părinţii spirituali ai

tinerilor - adică naşii. Alegerea acestora este destul de simplă,
deoarece conform tradiţiei, naşii de botez vor fi cei ce-i vor cununa. În
zona Rădăuţi sunt puse două perechi de naşi, una din partea mirelui şi
una din parte miresei. Relaţiile ce se vor stabili între fini şi naşi vor fi din
cele mai apropiate, finii acordându-le dragostea şi respectul cuvenit
unor părinţi, şi în orice împrejurare, li se vor adresa cu toată încrederea
pentru a fi sfătuiţi şi ajutaţi.
Nunţile se sărbătoreau în perioadele când nu era post, adică în
câşlegi, în special în câşlegii de toamnă şi iarnă.
1 98
ContribuJii la cunoaşterea obiceiurilor de nuntă în zona RădăuJi în prima jumătate a sec. XX
Chemarea la nuntă se făcea de către vătăjei, care se alegeau

dintre rudele cele mai apropiate mirelui şi miresei - câte patru de
fiecare. Ei primesc câte o ploscă de rachiu şi câte o năframă de nuntă
lucrată de mireasă şi druşte, pe care o leagă la partea superioară a
bastonului de ceremonie. Sâmbătă seara, înainte de nuntă, după ce au
primit aceste daruri, pornesc prin sat şi poftesc pe săteni la nuntă.
Conform tradiţiei, o nuntă fără lăutari nu poate avea loc, pentru că
ei sunt aceia care întreţin atmosfera de veselie. Lăutarii sunt aleşi dintre
cei mai buni şi sunt tocmiţi atât de părinţii mirelui cât şi de cei ai miresei
(cântă numai la mireasă acasă). Instrumentele muzicale pe care le folosesc
sunt: scripca, cobza, fluierul, tobă, dar cântau şi din gură.
Darurile se bucură de o mare atenţie din partea tuturor şi sunt
făcute şi primite după anumite reguli stabilite prin tradiţie. Ţesăturile de
interior şi obiectele de port dau nota predominantă a darurilor schim
bate între miri sau primite de naşi, socri, vătăjei şi alţi nuntaşi. Mireasa
dăruieşte viitorului soţ cămaşa de mire, năframa de nuntă, brâu, trăis
tuţă. Mirele dăruieşte aşa numitele daruri de mireasă: lada pentru
zestre, obiecte de port, încălţăminte. Finii dau naşilor ţesături de inte
rior, ştergare, cămăşi şi alte obiecte.
Pregătirile pentru nuntă ocupă cam toată săptămâna, înteţindu-se
în ultimele zile când se începe prepararea bucatelor.
După încheierea pregătirilor, sâmbătă seara, începe nunta la casa
băiatului, cu participarea rudelor apropiate.
PREGĂTIR EA MIRILOR
Tânărul se îmbracă cu cămaşa de mire dăruită de viitoarea sotie

şi cu hainele de sărbătoare: iţari, brâu tricolor, trăistuţă pusă arceşte cu
baier roşu, cizme, cuşmă cu floare şi năframă de nuntă, dăruită şi
aceasta de mireasă, pusă pe şold (Bilca) , pe piept (sat Laura), la brâu
sau pe umăr.
În acest timp şi la casa fetei au loc unele ceremonii care mar
chează încheierea unui ciclu din viaţa acesteia şi pr�gătirea ei pentru o
nouă viaţă, în vederea schimbării statutului social. ln timp ce o pregă
tesc pe mireasă, nevestele cântă cântece de jale după cum cere datina.
Mireasa este îmbrăcată cu cele mai frumoase haine, cu părul despletit,
cunună din flori, salbă cu bani, ghete, tulpan pe spate, năframă purtată
ca şi mirele, iar dacă era iarnă cojoc alb.
După ce mirele a venit cu alaiul la mireasă, înainte de a pleca la
cununie, mireasa îşi ia iertăciune de la părinţi, fraţi, surori, rude, prieteni
care sunt de faţă.
"Frunză verde trei alune,
/a-ti, mireasă iertăciune
I
1 99
Iustina HUMĂ
De la frati, de la surori,
De fa grJdina cu flori;
De la mamă, de la tată,
De la pomii din ogradă;
De la merii cei cu mere,
De la veri şi de la vere;
De la prunii cei cu prune
De la-a tale neamuri bune!'e (Vicovu de Sus)
Obiceiul locului spune că mireasa îşi cere iertare în faţa casei în

genunchi, pe un ţol de la părinţi, care stau în faţa ei pe scaune, în timp
ce alte femei sau oratorul declamă versu rile de "iertăciu ne". Tema
versurilor este iertarea şi binecuvântarea pe care trebuie s-o primească
din partea părinţilor, ca în felul acesta, tinerii să se poată bucu ra de
fericire în viitoarea lor viată.
După acest moment alaiul porneşte la biserică. Înainte de a pleca
spre biserică se arunca în miri cu grâu şi aghiasmă pentru a avea noroc
şi belşug în viaţă (sat Bilca). Mirii mergeau spre biserică pe jos sau în
căruţă. Dacă foloseau _căruţa, o nevastă tânără lega la căpestrele
cailor, năframe de nu,ntă împodobite în colţu ri cu flori şi cununi de cetini
(sat Laura - corn. Vicovu de Sus}. Alaiul face înconjurul satului pentru
a-l vedea lumea.
După cununia de la biserică, alaiul porneşte spre locul unde se
desfăşura masa mare, adică la casa mirelui. Se numea aşa pentru că
erau poftiţi toţi cei care au fost şi la biserică.
Mirii şi naşii erau aşezaţi la loc de cinste spre răsărit, în capul mesei.
După ce s-au aşezat toţi oaspeţii la masă, sunt aduse şi puse în faţa lor
bucatele. Obiceiul locului spune că la o nuntă trebuie să se pregătească
următoarele bucate: zeamă cu carne de găină, găluşte, pâine de secară,
plăcintă cu mac, colaci, vin şi rachiu. Veselia este întreţinută de cântecele şi
jocurile lăutarilor (Bătrâneasca, Hora mare, Ruseasca).
Pe la miezul nopţii se strânge darul de la nuntaşi. Acest moment
este cunoscut ca "paharul dulce", la care se servea cidru , rachiu sau
apă îndulcită, iar n untaşilor, după ce dau darul, li se cântă de către
lăutari melodia solicitată de ei. Darul oaspeţilor reprezintă ajutorul pe
care-l acordă comunitatea satului noii familii, în obiecte sau produse
agricole, animale, însă cel mai frecvent, în bani. Mirii mulţumesc mai
întâi naşilor, apoi socrilor, apoi tuturor oaspeţilor pentru binele făcut.
Un alt moment al nunţii este legarea miresei cu hobotul, obicei ce
marchează schimbarea survenită în starea socială a fetei şi anume,
intrarea acesteia în rândul nevestelor. Cununa care este luată de pe
capul miresei era pusă pe capul unei f�te ce urma să se mărite peste
puţin timp. Noua legătură ce i se pune pe cap în locul podoabei de
nuntă, consfinţeşte actul integrării miresei în familia soţului ei.
200
ContribuJii la cunoaşterea obiceiurilor de nuntă în zona RădăuJi în prima jumătate a sec. XX
După masa mare, mirii rămâneau în casa socrilor (părinţii mirelui).

La o săptămână după nuntă mirii merg la părinţii fetei , întoarcerea
aceasta n umindu-se "cale primară", tinerii duc colaci ( Putna), şi merg şi
la naşi cu doi colaci puşi pe un ştergar ( Silea).
Această secvenţă marchează integrarea tinerilor în viaţa comuni
tăţii, şi respectarea îndatoririlor faţă de naşi, socri, părinţi.
Multe din momentele n unţii relatate se mai păstrează şi astăzi,
chiar dacă apar într-o formă schematizată. Multe din episoadele n unţii
tradiţionale au fost simplificate sau chiar omise.
Lucrarea de faţă şi-a propus să arate originalitatea obiceiurilor de
nuntă din această zonă şi să accentueze faptul că zona Rădăuţi oferă
încă un bogat material· de documentare etnografică.
Note:
1. S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1995, p. 34;

2. V. Adăscăliţei, I. H. Ciubotaru, Folclor din ţinutul Rădăuţilor, Suceava, 1 969;
Bibl iografie:
S. F. Marian, Nunta la români, Ed. Grai şi suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1 995;
Ioan Meiţoiu, Spectacolul nunţilor, Bucureşti, 1 969;
Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Ed. Polirom, laşi , 1 996
Gail Kligman, Nunta mortului, Ed. Polirom, laşi, 1998
V. Adăscăliţei, I. H. Ciubotaru, Folclor din ţinutul Rădăuţilor, Casa judeţeană a
creaţiei populare, Suceava, 1 969
' 201
Voinicia şi cuvântul volnic
VOI N ICIA ŞI CUVÂNTU L VOI N I C
O problemă care cere şi merită o cercetare amănunţită este

aceea a originii cuvântului voinic în limba română, cuvânt despre care
toate dicţionarele româneşti (Lexiconul de la Buda nu-l înregistrează)
spun că este împrumutat din vsl. vojniku "luptător'', "ostaş" (vezi Cihac,
Tiktin, Candrea, Scriban, SDE) sau din sb., bg. vojni k "idem" (DM,
DEX) 1 . Acelaşi punct de vedere este susţinut în istoriile limbii române
(semnate de O. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Rosetti, G. lvănescu). G.
Mihăilă, în Împrumuturi , 138, 233, îl consideră la noi ca element
bulgăresc, făcând şi următoarea observaţie: "Limbile slave de sud au
păstrat până azi sensul initial, gratie existentei temei generale voj- şi a
altor derivate ale sale (vojna "luptă, război'; etc.). În schimb, în limba
română forma internă s-a pierdut treptat, cuvântul ajungând să însemne
"tânăr viteaz, îndrăzneţ, curajos" iar mai apoi "flăcău, fecior" în general"
(op. cit., p. 233). Dar se pune problema dacă în limba română populară
a existat vreodată "forma internă" la care se referă G. Mihăilă şi dacă
nu cumva cuvântul şi sensurile sale din limba noastră sînt mai vechi
decât influenţa slavă.
Avem certitudinea că etimologia dată cuvântului românesc voinic
trăieşte sub semnul unei erori general acceptate. Cum o astfel de
afirmaţie trebuie serios susţinută, o vom întemeia pe un material pe cât
de bogat, pe atât de variat, a cărui autenticitate nu poate fi pusă la
îndoială de nimeni.
Sensurile cuvântului voinic, după cele mai cunoscute dicţionare
din sec. al XX-iea, sînt: 1) "războinic, soldat; tânăr, fecior''; 2) "viteaz;
zdravăn, viguros, vânjos" (Candrea) ; 1) "tânăr chipeş, curajos, viteaz,
îndrăzneţ"; 2) ''flăcău, fecior''; 3) "(înv.) soldat, ostaş" (OM) ; I. 1) "tânăr
bine făcut, chipeş, curajos, viteaz, îndrăzneţ"; 2) "flăcău, fecior"; 3)
"(înv.) soldat, ostaş"; l i . Adj. "(Despre oameni) Bine făcut, robust,
viguros, curajos" (DEX). Aici menţionăm că voinic este înregistrat în
203
Anon. Carans. cu sensul "iuvenis", voinicie are sensul de "iuventus",

voinicesc "iuvenilis"; voinicel este înregistrat fără corespondent latin.
Să vedem dacă regăsim aceste sensuri în folclor, în limba popu
lară şi în textele vechi.
În poezia populară, voinicul este tânărul care a depăşit vârsta
adolescenţei şi a ajuns la vârsta iubirii, a deplinei frumuseţi bărbăteşti,
a căsătoriei: D-ar fi cucu d-un voinic L-aş prinde d-un ibomnic
(Tocilescu, 334; variante în Creţu, 520; Nijloveanu, 731; Stănculescu,
485); Toati fetili îni zic Că sînt frumos şi voinic, Numa bun di
ibovnic; Io li spun cî sînt cam ni 'c, Sî mă mai lasî un ki 'c ... Sî ma
lasi sî mai cresc, Cî pi toati le iubesc (GS, III, 122); Că-i păcat la
Dumnăzău Să moar-un voinic ca eu, Voinicel fără mustată, ' Cum
să-nvaţă-a strânge-n braţă (Friedwagner, 68); N-ai pierit cît ai fost
mic / dar acum, când eşti voinic! (Teodorescu, 280; variante în:
Tocilescu, I, 252; Gregorian , 71; Petrovici, Almăj, 73); Să mai dau fân
la doi junci Şi gură la doi voinici La voinici fără mustaţă (Sevastos,
Cântece, 173); Trage murgul la grăunţe Şi voinicul la mândruţă,
Trage murgul la popas Şi voinicul unde-o mas (Sevastos, Nunta,
165); Fie voinici tot şirag, Dacă nu-i cine mi-i drag! (Friedwagner,
331); Leagănă, mândră, şi taci, Că ţi-o fost voinicii dragi! (id. , 377);
Pe cel deal, pe cel colnic, Merge-o fată şi-un voinic (Stănculescu,
512); Cată-ţi, mândră, alt voinic, Căci cu mine n-ai nimic! (Oprişan ,
278; vezi şi Botoşani, 217); Destul voinicel mi-am fost Ş i la minte
mi-am fost prost, Şi-n vârstă că mi-am venit Şi mândrele m-au urât!
(Tocilescu, I , 430); Tinerel voinic Să-nsoară (Ţiplea, 24); şi bătrâni şi
mai voinici (F. Tr. , l i, 576); Tot voinici de-ai fetelor, Bărbaţi de-ai
nevestelor (id. ibidem. , I, 21); Cu mustăţi de varvaric Cum stă bine
la voinic (Amzulescu, Cîntece, 386).
Voinic din fire are sensul "tânăr ajuns la maturitate, căruia îi
cresc mustaţa şi barba; întreg la fire", ceea ce reprezintă şi o calitate
morală: până iubeam la copile / mă ţineam voinic în fire. De când
iubesc la neveste, / ia vezi firea cum îmi este: / mustăcioara-mi se
lungeşte (Teodorescu, 327); Ajută-m', Doamne, cu bine, C-acu sînt
voinic în fire (Amzulescu, Cântece, 393). Acelaşi sens dar fără
implicaţii morale, îl are şi sintagma voinic în floare: Că-i păcat voinic
în floare Să tânjească la-nchisoare (Brezeanu-Nadoleanu, 37).
Este foarte important de subliniat că, în folclorul nostru, voinicul nu
este soldat N-au rămas voinici pe zare, C-au prins pe toţi la cătane
(Sevastos, Cântece, 271); Neamţul la măsură-i strigă. Care-s tineri şi
voinici, le dă nădragi şi ţipici (Tocilescu, I, 1086); Primăvara-n postul
mare Prind voinicii la cătane (Voronca, I, 721); Onia om voinic El s-a
lăudat C-are oi mai multe, Câte pietre-n munte, dar şi mieluşei, Câţi
204
Voinicia şi cuvântul voinic
sunt brăduşei; Dar şi mieluşele Câte-s brânduşele (Păsculescu, 65);

Nu-i cătană-mpărătească Nici voinic s-o-nşeluiască (Friedwagner,
243); Voinic pleacă-n cătănie, Mândra rămâne pustie (F. Tr., l i, 229);
M unt'e, munt'e, piatră sacă, Lasâ ciobani să treacă, Să treacă la
ciobăniie, Să scape d'e cătăniie (Densusianu, Graiul, 255), sau varianta
moldovenească: M unte, munte, piatră seacă, lasă voinicii să treacă, Să
treacă la ciobănie, Să scape de meliţie (Costăchescu, 358). Aici
adăugăm şi versurile-blestem: Care voinic e catană, Ţine-I, doamne, şi-l
ia-n seamă. Cine voinicii-nstrăină Tună-l, doamne, şi-l anină, Şi să-l
mânce sărăcia Ca pe voinici cătănia (F. Tr., l i , 289); tot Gheorghe
voinicul, El s-a lăudat, Căci are oi multe (F. Dobr., 12).
În cele mai multe dintre exemplele prezentate, cuvântul voinic
are sensul "păstor, cioban de oi", ca în versurile: Doina şti u şi doina
zic: / de când am ajuns voinic (Teodorescu, 276) ; Doină şti u şi
doină zic De când am rămas voinic (Friedwagner, 3); Mâncam caş şi
lapte gros, Mă făceam voinic frumos (Precup, 33). Voiniul fuge de
cătănie, n-o acceptă, găsind salvarea în munte sau în codru, stabilindu
se un paralelism între viaţa acestuia şi viaţa poporului în vremuri de
năvăliri străine. Voinicul se vede întâi ca păstor şi apoi ca ostaş în
motivul folcloric maica bătrână (Buhociu, 295-297).
Voinicul se caracterizează printr-o mare putere fizică: Dar voinicu e
osos Cum te prinde, cum pici joc (Cărăbiş, 592); Di 'n zîle mai mic, Di 'n
trup mai voinic (Densusianu, Graiul, 219); Că ieu voinic, Pănă voinic, Nu
te teme, de nimic (id., ibidem, 175). O altă caracteristică a voinicului este
preferinţa pentru lupta voinicească şi corectitudinea în luptă: în spată I nu
vă tăiaţi, / ci-n luptă / să vă luptaţi, / că lupta e voinicească, / iar spata e
mişelească (Teodorescu, 628); Las' sabia că e drăcească, hai la luptă
voinicească, Că e din bătrâni lăsată (N. Densuşianu, 179); Ai la luptă
voinicească, Că mi-e bună şi înţeleaptă (Tocilescu, I, 173); Sabia îmi e
curvească, Dară lupta-i voinicească! (id., I, 1 066); Lasă, sabia
drăcească, Hai la luptă voinicească (Costăchescu, 183); vezi şi: Diaconu,
Vrancea, 112; Buga, 849; Manolche, Ciobănaş, 1 05. În baladele despre
Ghiţă Cătănuţă, soţia refuză să intervină în lupta dintre acesta şi duşmanul
său: Ea-i răspunde: Haideţi, daţi Luptă dreaptă să luptaţi C-am zis-o ş
am s-o mai zic: Căci mi-i drag cine-i voinic Şi se luptă făr-a cere Ajutor
de la muiere (Brezianu-Nadoleanu, 107). Pentru această atitudine, Vidra,
soţia, va plăti cu capul, dar ea a apărat un străvechi principiu, anume cel al
respectării luptei drepte, - element definitoriu al voiniciei ca institutie
străbună. Lupta voinicească este - pentru cine nu ştie - trânta voiniceas
că, în care cei doi se prind cu braţele cruciş şi fac efortul maxim pentru a se
da jos unul pe celălalt; cel care era adeseori omorât, aşa cum se întâmplă în
balade şi în basme (în lupta dintre Făt-Frumos şi zmeu): S-au apucat
acuma la trântă voinicească (Sbiera, 126).
205
Între fecior şi voinic se făcea de cele mai multe ori o deosebire

precisă: feciorul era tânărul rămas în sat, adesea luat în cătănie, pe când
voinicul era cel plecat cu oile la munte, în pribegie: Drumu d-încă-i supărt
De multe cară-i călcat, De feciori în cătuniie, De voinici în pribegie
(Papahagi, Graiul, 38). Voinicii sunt tineri de însurat, pe când feciorii se
pare că nu peste tot puteau aspira spre această împlinire: Mirese
voinicilor, Fetiţe flăcăilor (AAF, V, 99). În raport cu voinicii şi în faţa satului
întreg, feciorii nu se bucurau de atâta cinste, chiar dacă erau la vârsta
căsătoriei: Dati, feciori, de vă-nsurati Până fete căpătati. Vă-nsurati
' ' I I
acum pe vară Până nu-s voini�ii-n ţară, Că pe toamnă de veţi sta, Fete
nu veţi căpăta. De se-ntorc iarăşi voinicii Fete voi nu-ţi mai găsi (F. Tr.,
li, 234). Atitudinea poporului, a satului, faţă de voinici este clară: ei sunt
preferaţi feciorilor! Dar voinicul, mereu departe de sat, mereu însingurat,
îmbătrâneşte de inimă rea: Codru de ce-mbătrâneşte? Codru de zăpadă
grea, Voinic de inimă rea (F. Tr., li, 452). Versurile, cu unele deosebiri, se
regăsesc şi în alte culegeri de folclor: Codru de ce-ngălbeneşte? Voinic
de ce-mbătrâneşte? Codru - de neauă multă, Voinic - de inimă ruptă;
Codru - de neauă grea, Voinic - de inimă rea (Oallde, 81). El este străin,
asemenea păstorului care bate drumuri lungi cu oile sale: Citu-i de-aici
până în Braşeu, Nu-i voinic străin ca eu (Marienescu, 669); Foaie de
pelin, / voinicul străin / ca mărul din drum (Teodorescu, 282); Voinicel
strein, Strein şi sărac, Intră noaptea-n sat. Tot de câini lătrat, De nime
chemat, sau: Voinicel strein, Strein şi bogat, Intră noaptea-n sat, De
câini nelătrat, De toate chemat (Tocilescu, I, 834); Voinic străin şi bogat,
Cân coboarî noaptia-n sat, Toatâ lumia ni-l pririeşti (Diaconu, Vrancea,
l i, 206). Cine poate fi voinicul sărac sau voinicul bogat, care coboară în
sat, lătrat sau nelătrat de câini, chemat sau nechemat de mândre? lată şi
alte versuri: Vai di voinicul străin, Când slujăşti la stăpân, Şi slujăşti cu
dreptate Nouă ani şi jumătate Şi ie hacu-n jumătate, Nici de-acela n-are
parte (Costăchescu, 56); Vai de voinicul străin, Că bea apă-n loc de vin
Şi trăieşte cu suspin (F. Tr., li, 294). Sinonimia voinic - cioban, păstor
este neîndoielnică. El, ca o slugă la oierii bogaţi, este lipsit în cele din urmă
de drepturile sale, de răsplata muncii, de simbria pe care o merită şi pentru
care s-a angajat, pentru care s-a băgat la ciobani slugă, cum spune un
cântec popular. Dar alteori voinicul este chiar oierul, proprietarul, stăpânul
oilor, cum reiese din multe colinde. Reţinem, alături de versurile citate mai
sus, şi acest exemplu: (Cutare) voinicu Din gură-i grăiară: - Vezi tu, ori
nu vezi, Ceiaşi munţi cărunţi? Nu-s cărunţi de fel Şi-s cărunţi de oi, Tot
oi de-ale mele (Neagu, Colinde, 7).
Voinicul cântă din fluier, adică fluieră, ca şi ciobanul: Dar nu poate
apropia De mirosul florilor, De fluieri voinicilor (F. Tr., I, 93); Pe cel deal,
pe cel colnic, Merge-o mândră şi-un voinic, Voinicul tot fluierând Şi
206
mândruţa tot plângând (Cîrstean, 546). Cântecul voinicului este duios:

cântic de voinic / din căpuş de os / ce-mi cântă duios {Teodorescu,
498). Ca adjectiv, voinic poate determina chiar cuvântul cioban: ciobănel
voinic Doinind pe colnic (Gregorian, 600), aşa că relaţia cioban - voinic
- a doini este încă o dată pusă în evidenţă.
Uneori voinic este în opozitie cu blăstămat, deci cu "om care se
abate de la normele sociale statornicite": Îl cunosc pe fluierat, Că-i
voinic, nu-i blăstămat (Friedwagner, 423). El este conştient de calită
ţile sale: Eu îs mândru şi voinic Şi n-am frică de nimic, Că m-oi
lupta voiniceşte Şi m-oi bate vitejeşte (Furtună, 345), iar aceste
calităţi îl ajută, într-o epocă mai apropiată de noi, să devi nă haiduc:
Şuier o dată haiduceşte Şi de trei ori voiniceşte (A. I. Popescu,
Cântece, li, 304). Voinicii codrului din versurile Şi-mprej urul focului
Stau voinicii codrului (Costăchescu, 62), care pârpelesc di-on
berbece, pot fi haiduci, dar în trecutul îndepărtat ei erau păstorii
codrului care se adunau seara la foc şi spuneau întâmplări de demult.
Într-un cântec, mama îi spune pruncului să nu plângă pentru că
Voinicii ne-or auzi Şi pe mine m-or lua Şi pe tine te-or ţâpa (N.
Densuşianu, 187) ; aici prin voinici trebuie să înţelegem "păstorii care
nu au permisiunea să meargă în sat, care sunt doioşi sau duioşi de
femei". Sensul "haiduc" al cuvântului voinic este, neîndoielnic, ulterior
celui de "păstor, cioban" şi s-a desprins din acesta; viaţa voinicului este
legată de codru, adică de locul unde păstoreşte: Până codru frunza-şi
ţine Toţi voinicii trăiesc bine, Dacă codru frunza-şi lasă, Toţi
voinicii trag acasă ( Densuşianu, Graiul, 301). Versurile Dacă codru
frunza-şi lasă, Pleacă voinicii p-acasă, La copii şi la nevastă (Pitiş,
60) ne spun că perioada de manifestare a vieţii voiniceşti coincide cu
cea a păstoritului de vară şi în nici un caz cu războiul, cu lupta! După
căderea toamnei, păstorii se duc pe la casele lor, la copii şi la
nevastă, în cazul în care sînt căsătoriţi.
Se ştie că, în anumite zone, păstoritul avea o importanţă atât de
mare încât păstorii de bucural,J de o consideratie cu totul deosebită la
întoarcerea în sat: "În trecut locuitorii îşi petrece�u viaţa întreagă la oi şi
era o mândrie pentru un om să poată fi cât mai mult timp păcurar"
( Morariu, Viaţa, 181) ; "Mare era mândria acelora care erau păcurari, iar
când se întorceau în sat, toamna, după ales, făceau mare cinste fetei
pe care o jucau" (id. Ibidem, 181-182) , fapt menţionat în folclor: C-am
un bădişor cioban Cu vârsta de mărgheran: Vântu bate, vârsta-i
cade, Să mă plec să i-o ridic, Că mi-i fală că-i voinic (Densusianu,
Flori, 117). Păstorul avea de înfruntat destule pericole: "Sunt dese
cazurile pe munte, când ţi se povesteşte că în cutare loc un păcurar s-a
bătut cu un urs. .. Fantezia poporului făcea din păcurari adeseaori
207
năzdrăvani. Erau atât de temuti că furturile nu se pomeneau la stâni,

căci tâlharii nu îndrăzneau să I� încerce. Ca să ajungă cineva păcurar,
în adevăratul înteles al cuvântului, trebuia să treacă printr-o scară
ierarhică până să atingă gradul cel mai înalt, de adevărat cioban"
(Morariu, Viaţa, 181 ). Acelaşi cercetător ne dă şi alte informaţii
preţioase: "Ciobănia era aici o profesiune; se considera de mare cinste
ca cineva să fie păcurar. Multi ciobani erau temuti şi nici tâlharii nu se
apropiau de stânele lor" (id., Material, 2). în ' alt loc, T. Morariu
reproduce relatările unui informator, fost păcurar: "Din bătrâni păcurarii
ierau oameni voinici şî tari, aveau gioit (= chiuit) bun, de răsuna până-n
vale" (id., ibidem, 11) ; "Ca să vadă cât de tari ierau mai demult
păcurarii, apoi să da în trântă dreaptă; rădica ruda; să da în cârligate;
zvârle bota ori câte on bolovan la depărtare mare [ ... ], ori duceau
greutăţi tare mari; ori care pucea prinde on cal sălbatic, ori să-l fure,
fără să-l poată pringe [stăpînul]. Mai ierau viteji de aceia care să băteau
cu urşî"; "lerau mai demult păcurari care în bătaie ierau atâta de tari că
une da cu mâna şi cu pumnu, crepa pcelea şi ieşa sânge"; "Pă tâlharii
cre-i prind, îi leagă de vârteju cujbei de la stână şi îi afumă acolo, până
să fac neoameni" (id., ibidem, 36). Fiind, aşadar, o ocupaţie care da un
deosebit prestigiu oricărui tânăr, se cerea ca cel ce îmbrăţişa păstoria
să aibă calităţi fizice şi morale cu totul deosebite: să fie puternic şi
curajos, spre a înfrunta intemperiile sau drumurile lungi, dar îndeosebi
hoţii şi fiarele şi să apere bunurile încredinţate lor.
Voinicia este o prezenţă în colindele româneşti: junele se duce la
munte, luptă cu leul, îl învinge şi-l aduce legat în sat, lăudat de toţi:
Câtă lume că-l vedea, Toată lumea-I fereca, Fereca pe maică-sa, Că
ce fiu ea şi-a scăldat, De m-aduce-un leu legat, Leu legat nevătă
mat. Cauza plecării junelui la munte este de ordin păstoresc: M ie
vremea m(i)-a venit, Să mă duc la oi, la munte, Că toate le mânc-u'
leu. Leu, leu îi câne rău (Viciu, Colinde, 142).
Spuneam mai sus că voinicul trăieşte mai ales în codru: În
mijlocul codrului, Unde-i drag voinicului (A.I. Popescu, l i, 341), din
care cauză, prin extindere semantică, şi codrului i se acordă calitatea
de voinic: Jelu i-m-aş codrului, Codrului, voinicului (Costăchescu,
128). Viaţa la munte şi în codru este, de altfel, preferată: Până trăiam
cu codrul Eram roşu ca focul ; De când trăiesc cu ţara Găl benit-am
ca ceara, Până codrul frunza-şi ţine Tot voinicul trăia bine, Dar
când codrul frunza-şi ţâpă Tot voinicul se despică (T. Alexandru,
Muzica pop. rom., 216). Şi alte cântece populare vorbesc despre viaţa
voinicului de la munte: Badea-n vârfu muntelui, Mândra-n şesul
câmpului, Badea mâncă urdă dulce, Mândra leagănă şi plînge. -
Taci, mândră, şi leagănă, Dacă ţie ţi-a plăcut Să dai gură la voinici
(Tocilescu, I, 1008) ; Şi-am cântat la munţii mici De dragul a doi
208
voinici, Şi nu pot cânta aici. Şi-am cântat la munţii mari, La ăi

mândri păcurari (F. Tr., l i , 501).
Din exemplele care u rmează reiese şi mai sigur că voinicul este
păstorul, ciobanul: într-o baladă cu numeroase variante, Costea pleacă
la Galaţi Să ia sare la mioare ... Şi glugi mari La cei zărari, Şi opinci
la cei voinici (Alecsandri, I I I, 73), sau să ia: sarice / pe la ciobani / şi
opinci / pe la voinici (Teodorescu, 515). După ce Costea, prin
atitudinea sa energică faţă de tâlhari, îşi redobândeşte turma fu rată, le
spune ciobanilor: beţi, voinici, şi vă-mbătaţi, / Joc frumos ca să-mi
jucati / c-aşa este voia mea, / c-aşa-i din bătrâni legea, / şi legea şi
dati�a· (id., 517). În culegerea lui At. Marienescu citim despre ai
turmei păcurari, Doisprezece voinici tari (117) şi despre un drum
făcut până La voinicul codrilor, La păstorul oilor (774). Voinici de
munte, în texte ca: Draga maicii, nu te duce, C-acela-i voinic de
munte (Adăscăliţei, Suceava, 57); Şi iubesc voinici de munte (N .
Densuşianu, 225); ... doina tristă a voinicului de munte (Eminescu,
Epigonii) , înseamnă "păstor", iar sintagmele drumul voinicului şi
cărarea voinicească, în versuri ca: În mijlocul câmpului, În creanga
sovârfului, În drumul voinicului (Sevastos, Cântece, 71 ); Ghiţă,
măre se ducea / pe culmea / ardelenească / pe cărarea /
voinicească (Teodorescu, 631 ), au sensurile "drumul păstorului" şi
"drumul / cărarea oilor" (sau "drumul / cărare cinicilor, a celor de la oi").
lată şi alte exemple convingătoare: toată noaptea mă certai / cu nişte
voinici din plai / pe nişte beliţi de cai (Teodorescu, 289); voinicii din
plai n u puteau fi decât ciobanii, păstorii care îşi păzeau tu rmele în plai;
Ştefan-vodă când sosea / cu oastea, / cu liota, / pe voinic îl
întâlnea / şi din gură-i cuvânta: / - bună ziua, flăcăiaş, / bună ziua,
ciobănaş! (id., 502), voinicul fiind, deci, ciobanul; Dur la mine bacilor /
bacilor voinicilor / voi la turme să-mi tot stati, / bine sama să luati
(id., 513), deci bacii sînt voinicii care stau la tu rme, iar în acest ca�
termenul baci are sensul "păstor, cioban", nu sensul ştiut de "om care
stă la colibă, la stână, şi prepară produsele din laptele oilor": - Bună
ziua, lupule, - Mulţumesc, voinicule, - N-ai văzut oile mele?
(Tocilescu, I, 515), - aici voinicul este ciobanul care pierde oile; -
Voinici, ce fel de voinici? - Unul mi-e moşneag bătrân ... , unu mi-e
om de mijloc, Şi unu mi-e tinerel (N. Densuşianu, 128). Spu neam că
în păstorit erau angajaţi oameni tineri şi foarte tineri, uneori - e drept,
foarte rar - chiar şi bărbaţi căsătoriţi. Din versurile citate reiese, aşadar,
că voinicul era păstor, indiferent de vârstă: tinerel, om de mijloc
sau moşneag bătrân, ceea ce reiese şi din versurile: De când îmblu
· Prin joc este exprimată bucuria regăsirii turmei pierdute.
209
după voi Am albit şi eu ca voi, citate în altă parte. Aceşti bărbaţi,

maturi sau vârstni ci, sînt numiţi flăcăi tomnatici, întrucât sînt
necăsătoriţi şi nu coboară în sat decât toamna, târziu; termenul este
metaforic şi subliniază tocmai faptul că ei au depăşit vârsta de flăcău.
Colindele păstrează astfel de exemple: Mare cârd de oi îmi paşte.
Păcurari cine le este? Da, zo, Petru bun voinic. Dumnezeu, venit pe
pământ, di scută cu păcurarul: - Petre, Petre, bun voinic, Ale cui sînt
ceste oi? - Ce mă, doamne, ispiteşti, D-ale tale şi-ale mele: Eu le
pasc şi le grijesc, Tu le creşti şi le mulţeşti! (V iciu, Colinde, 1 66 -
1 67 ). Prin bun voinic înţelegem "bun oinic, bu n cioban, bun păstor",
pentru că versurile se referă la grija cu care Petru se ocupă de oi le
sale. Ş i în variantele Mioriţei, voinic are sensul "păstor, păcurar":
Mărgu-ş trii păcurărei Pă cărare, pă muncei, Cu oile dup ei ... Cei
mai mari îs veri primari; Cel mai mic, Străin voinic (Papah agi,
Graiul, 1 02 ); Noroc bun, voinic de munce, Numa cu oiţe mulce
(Morariu, Material, 42 ); Vântu c-o bătea, Oili-or plângea, Vântu-o
bati, ieli-or zici: "Scoalî, scoalî, măi voinici" Voinic nu răspundi Câ
n-ari di undi (GS, III , 31 4 ); C-am un bădiţă cioban ... Vântul bate,
pana-i cade, Eu mă duc să i-o ridic, Mi-i fală că e voinic (F. Tr. , I,
494); Vrea să te omoare Voinicul vrâncean (Neagu, 1 07 ); Sînt un
biet cioban voinic; Pe sub glugă n-am nimic (Jula, Tradiţii, 1 79 ).
Cuvintele biet cioban ne atrag atenţia cu privire la sensul lui voinic; şi
aici cuvântul are sensul "oinic", "care paşte oile", "păstor" .
Tot sensul "păstor, cioban" are cuvântul voinic în versurile: Şade
mândra Nitului, Nitului, voinicului, Care-n coasta dealului Paşte
turma satului (Bi ră� , Drumul, 71 ). În colecţia lui Mih ai Costăch escu
1
citim versurile: Şi nu pot răzbate De străinătate, De butuci căzuţi, De

voinici stătuţi, De cârlani lânoşi, De voinici frumoşi (p. 39; vezi şi p.
87-88), şi ne întrebăm: cine sînt voinicii stătuţi despre care se
vorbeşte în text? Desigur, ci obanii care au stat la oi ani în şir, adică
tocmai acei flăcăi tomnatici despre care vorbeam mai sus, de unde se
vede încă o dată că sensul vech i al cuvântului voinic era "cioban,
păstor, oier", nu "tânăr" . Un vers di n culegerea lui A. I. Popescu (li , 56 )
este: Că eu sînt voinic de neam. Dar ce înseamnă voinic de neam?
Credem că senul acestor cuvinte este "voinic după ocupaţia tradiţională
a fami liei ", adică " voinic di n tată în fiu", şi se ştie că oieritul şi ciobănia
se moşteneau, se transmiteau di n generaţie în generaţie.
Datele prezentate ne duc la concluzia că numai practicarea păsto
riei de către tineri cu o construcţie solidă, puternici şi îndrăzneţi, a putut
duce la apariţia sensului "tânăr" al lu i voinic.
Condiţia purităţii ciobanul ui, despre care vorbeam în altă parte,
este consemnată în poezia populară şi în legătură cu voinicul: că-l
210
cunosc pe fluierat / că nu-i voinicul curat (Teodorescu, 322) ; Şi-l

cunosc pe şuierat, Că nu e voinic curat, Şi mi-o mas ast-noapte-n
sat, La nevastă cu bărbat (Creţu, 514), de unde deducem că voinicul
despre care se vorbeşte nu poate fi decât păstor, sens care reiese şi
din versurile: Doară-i creşte măricel Şi ti-i face voinicel (Marian,
Naşterea, 325), adică "vei îmbrăţişa meseria de voinic", pentru că
voinicia, înainte de a denumi o vârstă, denumea o ocupaţie (mai cu
seamă a oamenilor tineri, după cum am subliniat) şi apoi o instituţie
socială. Şi în alte texte diminutivul voinicel are tot sensul "păstor,
păcurar, cioban": Până ce trăiam la munte Eram voinicel de frunte,
Cântam doina prin buhaş Cu gura plină de caş (Densuşianu, Viaţa ,
240); Voinicel făr de noroace, Coboară cu turma-n-coace (id. ,
ibidem, 306). Într-un bocet de păstor se spune: Dragul mamii voinicel,
Hai, deschide guriţa, Să te-audă oiţele ... (F. Dobr. , 199).
O colindă din culegerea lui A. Viciu ne arată că al treilea copil
este pregătit să devină păstor (primul devine popă, iar al doilea agricul
tor) ; el este voinic: Cel mai mic e mai voinic (Viciu, Colinde, 160-161),
adică este mai ataşat de meseria de oier. Faptul că cel mai mic e mai
voinic nu este necunoscut cititorului, dar se cere pus în evidenţă cum
se cuvine, prin exemple adecvate: Grăi fratele-ăl mai mic, Că-i mai
mic şi mai voinic (Tocilescu, I, 123) ; Unu ce iera mai mnic, Poate
iera mai voinic, Până oile-abătea ... (Muşlea, 176) ; Sunt doi, tri
păcurăraşi. Cei doi mari îs veri primari, Cel mi mic îi mai voinic.
Tot îl mână şî-1 adună ... (Morariu, Material, 48) ;Tri păcurăraşi la
munte ... Cel mai mic îi mai voinic ... L-o mânat să-ntoarne oi. Pe
când oile-o-nturnat, Legea lui i s-o gătat ... (F. Tr., I, 200) ; Pe-un
răzor de vie Cini să dumbreşte? Doi-trii păcurari. Ei să legiuiau Că
pe cel mai mic, C-ala-i mai voinic, Ei şi îl omoare (Bradu, Bihor,
215) . Dacă cel mai mic şi mai voinic ar fi fost mai puternic, el i-ar fi
pedepsit pe ciobanii ceilalţi, pe verii primari, pentru că tot îl mână si-i
adună. Cuvântul are, precum se vede, sensul "cu dragoste de oi,
ataşat de oi" şi, de fapt, reprezintă o variantă a lui cinic, uoinic, acesta
neînregistrat în DLR, dar existent, neîndoielnic, de vreme ce îl avem cu
d protetic, doinic ori în numele Oinea, cu sufix antroponimic. În toponi
mie găsim Oineşti, nume de sat vechi, azi Păuşeşti, jud. laşi (vezi
MDGR, IV, 555). Este cunoscut numele de familie Oinăcaru, derivat cu
sufixul toponimic -ar de la numele de loc Oinacul (Iordan, Dicţionar,
341). Ca în atâtea alte cazuri, u (semivocalic) din uoinic a devenit v:
voinic, aşa cum Oinea (Uoinea) devine Voinea (vezi şi l'Ţlai departe).
Cuvântul se foloseşte şi la adresa femeilor, uneori însemnând
"tânără", "cu dragoste de oi" sau alteori "mare, bine dezvoltată": Mere
un voinic cu o pruncă. Voirii.cu mere călare Şî voinica pă cărar�
21 1
(Papahagi, Grai ul, 105) ; a mai mică / mai voinică {Teodorescu, 204) ;
Sora cea mai mică Şi cea mai voinică (Friedwagner, 262) ; Nu m-au
scos când am fost mică, Ci m-au scos când sînt voinică. (F. Tr. , li,
298); Câtu-i lelea de voinică, Doarme lângă mămăl igă (Dumitrescu
Bistriţa, 271).
Prin extinderea senului, proces care trebuie să fi fost îndelungat,
voinicul se ocupă de la o vreme şi cu agricultura: Dragostea ... s-a legat
di-un voinic, Di-a lăsat plugu-n colnic' Şi-a plecat dupî iu bit (GS, III ,
114) ; Că s-a legat de-un voinic, Şi-a lăsat plugul pe câmp, Şi-a
mers în sat la iubit (F. Tr. , l i , 65); lo-s voinicu codrului, Pl ugăraşu
câmpului (Alexiei, 1 1, 160). Relaţia strânsă dintre agricultură şi păstorit
se vede şi din aceste versuri, voinicul având şi grija plugului, a
câmpului, care se cere pregătit pentru asigurarea pâinii, dar, în regiu
nile cu un păstorit agricol-local, diviziunea n:,uncii este deosebită faţă de
zonele de munte: Ies voinici cu plugurile, Neveste cu prânzurile,
Fete mari cu pânzele, Copii mici cu oile (Cernea, 83; vezi şi
Densusianu, Flori, în Vieaţa, 162; Moldovenu, 226) sau: Pe dealul cu
florile Pasc băieţii oile Şi fetele caprele (Adăscăliţei, Vasl ui, 27-28).
Putem înţelege, însă, că voinicii execută muncile agricole mai grele
(aratul, semănatul) înainte de plecarea oilor la munte, până în a doua
jumătate a lunii mai. Trecerea sensului "păstor" la "vrednic" se vede şi
din următoarea doină: Plânge-mă, mamă, cu dor, Că ţi-am fost
voinic fecior, Ţi-am scos boii din ocol, Pe Boghian şi pe Bujor Şi
plugul de sub şopron. Nici o brazdă n-am băzdat, Potira m-o
nconjurat, Cot la cot că m-o legat Şi la oaste m-o luat. Vinde-ţi,
mamă, boii tăti1 Şi mă scoate de la sorti ... (Costăchescu, 60-61; vezi
şi Tocilescu; Dumitraşcu, 86). În această ' ordine, amintim şi faptul că se
făceau ... seceri mici, Pentru secerători voinici, adică pentru seceră
torii tineri, neobişnuiţi cu muncile agricole, faţă de ... seceri mari,
pentru secerători tari (Manolache, Ciobănaş, 319), deci pentru
oamenii maturi, deprinşi cu aceste munci. Întărim spusele de mai sus şi
prin versurile: Şi făcu colacii mici, Pentru secerători voinici ; Şi făcu
colacii mari, pentru secerători tari (F. Dobr. 157; tot aici la p. 159,
citim: Să se facă seceri mici [ ... ] , Pentru copilaşi voinici). Folosirea
forţei de muncă tot mai mult în agricultură a dus la crearea unor versuri
document ca acestea: Seceri mari , pentru oameni tari; Seceri mici,
Pentru oameni voinici (N. Densuşianu, 48), unde voinic are sensul
"deprins mai mult cu oile (şi mai puţin cu agricultura)", şi nu este
antonimul lui tare "puternic". Sîntem, cu siguranţă, într-o epocă de
declin a păstoritului, ocupaţie în care erau folosiţi copiii şi oamenii mai
slabi, dar subliniem că aceasta în zone mai proprii agriculturii, pentru că
zonele de munte au păstrat încă multă vreme, chiar şi până azi,
212
atitu dinea străveche - faţă de voinici, datorită p ăstrării p ăstoritu lu i c a

ocup aţie d e mare imp ortanţă.
Cu privire la organizarea locală, avem de observat că de multe ori
voinicul este din Transil vania: Un voinic ardelenesc (Frâncu-Candrea,
Românii, 2 1 2 ); La cârciumioara din deal, Beau voinicii din Ardeal
(Mohanu , 482); Galbenii că mi-i lua Şî pă cal că mi-i punea, Şi oili
j umătate, Şi galbeni a treia parte. Pă măgar că mi-l punea Şi la munte
că-m' pleca Tot în Ţara Ungurească, Unde-i chita voinicească Şî leafa
ortomănească (Amzulescu , Cântece, 423, sau varianta culeasă mai
demult: Amândoi să pribegim Tocma-n ţara ungurească, Unde-i pita
voinicească. Păscu lescu, 31 O); Tri voinici se deşteptară, Tri voinici
ardilineşti (F. Tr. , I, 201 ). Nu încape nici o îndoială că aceşti voinici
ardeleneşti sînt ciobanii, păcurarii, care în fiecare an treceau mu nţii cu
turmele în locuri bu ne de tomnat şi de iernat.
Cu vântu l voinic se întâlneşte şi în terminologia botanică populară,
ceea ce exclu de ferm posibilitatea să-l considerăm termen militar, mai cu
seamă că terminologia botanică s-a constitu it de mul te veacuri. Exemplele
pe care le prez entăm sînt convingătoare: brâncuţa voinicului (Sisymbrium
austriacu m); brîncuţa voinicească (Nasturtiu m officinal e); chica voinicului
(Nigella Damascena L.); ciucurul voinicului (Trifol iu m pratense L . ); corn
voinicesc şi corn voinicel (Cornus mas L . ); . crucea voinicului
(Chelidonium majus; H epatica nobilis Mill; H epatica transil vanica;
Hypericu m p erforatu m L. ), plantă numită şi oiască; crucea voinicului
(Dipsacu s silvester H u ds. ) are şi numele: varga ciobanului, iarba •
ciobanului, iarbă voinicească, măciuca ciobanului, scai voinicesc,
scaiul voinicului, spinul voinicului, varga păstorului, voinicel, palma
voinicului (Potentilla alba); ma► multe plante se nu mesc: voinicar,
voinicică, voinicea. Plantele nun1ite ştiinţific Sisymbrium se nu mesc în
botanica p opu lară: frunza voinicului, iarba voinicului, brâncuta
voinicului, voinicică sau iarba boierului2 (pentru toate aceste informaţii,
vezi Borza, Dicţionar). Se cere să scoatem în evidenţă faptu l că toate
numele de p lante ( şi toate plantele) amintite sînt în legătură cu păstoritu l.
Într-u n descântec din colecţia Tocilescu I , 1 537, citim: Cu scai voiniceşti le
oi bate, u nde scai voiniceşti înseamnă "scai de oi". Dup ă Candrea (p.
358), crucea voinicului este o "plantă care creşte prin pădurile de la mu nte,
cu flori mari al bastre", numită şi rostopască.
Este cu noscută şi expresia cruce de voinic "om voinic în toată
pu terea cu vântu lu i" (Candrea), prezentă şi în poezia popu lară: măre, să se
pomenească I tot la cruce de voinici / la boierii de p-aici (Teodorescu,
675); să se pomenească / la cruci de voinici, / la boieri de-aici ( id., 687).
Expresia p oate fi explicată prin moartea năpraznică a u nor voinici, a u nor
păcurari, rămaşi mu ltă vreme în amintirea colectivităţii. Este cu nosc u tă şi
21 3
expresia voinic de cruce; Ba, tu fată, nu ţi-i duce, c-acela-i voinic

de cruce, Duce fetele-n pustii Şi le lasă cu copii (Friedwagner, 488),
explicabilă prin frăţia de cruce sau voinicia de cruce, veche instituţie
juridică a poporului nostru. Voinicii de cruce erau păstorii înfrăţiţi cu
scopul de a se ajuta în împrejurările grele; nu se căsătoreau; poate
erau juraţi să nu se căsătorească!
Voinic se foloseşte, precum am spus, şi la adresa codrului (Jel ui
m-aş codrul ui, Codrului voinicului, Teodorescu, 279; Costăchescu,
128), dar şi la adresa cucului (Cucule, voinicule, Dumitraşcu, 97);
voinic este nume ce se dă cucului primăvara, când cântă (Băcescu,
174 ), adică tocmai când urcă oile la munte şi când cântecul cucului le
însoteşte; se foloseşte termenul şi la adresa câinilor (La turmă sîn câni
1
voinici. AAF, VII, 30. Într-o variantă a Mioritei, citim versurile:

I
Stăpâne, stăpâne, îţi cheamă şi-un câine, Cel mai bărbătesc Şi mai
voinicesc. (Brezeanu-Nadoleanu, 37). Explicaţia este în legătură cu
câinii care păzesc oile, deci cu câinii oinici, cei crescuţi la stână şi
deprinşi cu paza oilor. Din Bogdăneşti-Fălticeni avem informaţia că
voinic are chiar sensul "câine mare ciobănesc"; tot aici voinic este
nume de câini (corn. prof_ Dorina Solcan). Reţinem, deci, că, în folosi
rea cuvântului în legătură cu codrul, cu cucul ori cu câinii, peste tot este
prezentă relaţia cu păstorul; codrul este voinic pentru că el reprezintă
mediul străvechi al păstorului; cucul este voinic pentru că întovărăşeşte
cu cântecul său şi cu singurătatea sa păstorul în locuri îndepărtate de
casă; câinele ciobănesc este voinic şi trebuie să fie voinic de vreme ce
apără turma de fiare ori de tâlhari.
Amintim, că voinic se foloseşte adeseori ca adjectiv: Mai ştii,
Ioane, ori nu ştii, Când eram voinici copii, De făceam dragoste-ntâi
(Timoc, 421). Adjectivul voinicesc este bine cunoscut: Că mi-i glasul
femeiesc Şi cuvântul voinicesc (Tocilescu, I, 168); Dă trii palme
voiniceşti (Amzulescu, Cântece, 456). Adverbul voiniceşte este, de
asemenea, întrebuinţat frecvent: Barbul boii şi-a scăpa / voiniceşte
se lupta (Teodorescu, 329); frunză de la fag rupea / şi-n gurită c-o
punea / de şuiera voiniceşte (id., 501); Îi fl uiera voiniceşt� Şî îi
vorbea haiduceşte (Dumitraşcu, 41).
Cu timpul, voinic a căpătat sensurile: "puternic": M-a făcut mama
voinic / să n-am frică de nimic (Teodorescu, 292); Ciobani mândri şi
voinici (N. Densuşianu, 35); "vrednic": Cine e voinic la pahar e voinic
şi la par, spune un proverb; Că-s voinic să o sărut (Tocilescu, 31O);
Sânt voinic să mi-o sărut (Popesi::u, 346); "vrednică": Că la iu bit îs
voinică (Botoşani, 259) . Derivatul voinicos are sensul "chipeş": Să fii
mândru voinicos! (Friedwagner, 11O) sau "puternic": Vedea pe Ghiţă
copilos Şi pe Gruia voinicos (Neagu, 289).
214
Am spus şi în Limbă şi cultură populară, p. 30-31, că păstorul

era înarmat, constatare confirmată de O. Buhociu: "Ciobanii sînt
înarmati ca ostaşii şi chiar căpitani de oaste... " (p. 323) . O armă
1
nedespărţită a ciobanului era lancea. În variantele Mioriţei găsim ver

surile: Ciobănaş cu lance, Dă-ţi oile-ncoace. Costea din balada care-i
poartă numele îl ucide pe Fulga cu lancea, pedepsindu-l astfel pe cel
care i-a furat oile.
Primejdia de hoti cerea ca păstorul să fie pregătit în orice moment
pentru apărarea turm�i şi a propriei vieţi. În astfel de împrejurări, forţa
fizică era hotărâtoare. De aceea - subliniem - a ajunge voinic era o
dorinţă declarată a fiecărui tânăr. "Vitejia este strâns legată de viaţa de
păstori", observa Per. Papahagi (în "Viaţa românească, voi. XXV, 1912,
88; vezi şi Emil Riegler - Dinu, art.cit., 1269"). Sinonimia, desigur
imperfectă, voinic-viteaz este, aşadar, justificată, posibilă şi necesară.
Folclorul ne pune la îndemână informaţii de mare importanţă din acest
punct de vedere: Aceşti feciori nu făcea altă nimică, decât îmbia
după vitejii şi voinicii (Sbiera, 132); Că nu-s babă cu cârpă-n cap,
Ci-s voinic cu comănac (Lupescu, 204) ; Nu-s muiere cu năframă,
Ci-s voinic cu fruntea lată, Nu mă tem de voi o ceată! (Cărăbiş,
615) ; Mogoş fuse mai voinic, Pe su' paloş s-a vârât (Amzulescu ,
Cântece, 511) . C u sensul "viteaz, puternic", cuvântul se întâlneşte şi in
proverbe: Voinicu piere de mâna păcătosului. În poezia cultă găsim
acest sens încă la Budai-Deleanu : Un voinic de vârtute cu fală
(Opere, I, 81). Astfel, este folosit şi adverbial: Lasă-i tu pe mâna mea,
Ca să mi-i tai ciobăneşte, Să-i porcoiesc voiniceşte (Nijloveanu ,
491) . Chiar dacă aici textele vorbesc despre haiduci, despre vitejii ale
acestora, referinţa este tot la păstori ( Ca să mi-i tai ciobăneşte, Să-i
porcoioesc voiniceşte), pentru că haiducia s-a dezvoltat în strânsă
relaţie cu păstoritul, de cele mai multe ori din nemulţumirile păstorilor
slugi faţă de stăpânii lor, care nu le plăteau simbriile promise ori le
făceau alte nedreptăti.
În împreju rării� în care se cerea, păstorul, deci voinicul, putea
deveni degrabă soldat (în sens contemporan) , apărător al averii sale şi
al ţării, sensul "luptător", "ostaş" rezultând din extinderea celui de
"păstor, păcurar, cioban tânăr şi vrednic". Grigore Ureche spune într-un
loc din cronica sa că l uga Vodă au început a dărui ocine pren ţară a
voinici ce făcea vitejii la oşti (p. 68). Cronicarul Radu Popescu scrie:
Întru aceste vremi, iar s-au mai ridicat un domnişor, anume Ştefan,
den Ţara Ungurească; care, adunând păstori şi altă adunătură, au
pogorât până den sus de Cetatea Neamţului (Cronicari munteni, I,
299). La Budai-Deleanu, în Ţiganiada, citim: Oştean am fost ş-inima
mi pofteşte, Dacă am să moriu, să moriu voiniceşte! (Opere, I , 184).
215
Iar în poezia populară se spune: Merge, doamne, cine merge? D-un

voinicu d-obositu, de la oaste slobozitu (Densusianu , Graiul, 296).
Voinic de munte, voinic de neam, voinic de plai, pe care le-am
menţionat mai înainte, nu puteau avea decât sensul "păstor de oi,
păcurar, cioban". Schimbarea sensului se explică prin sinonimia cu
păcurar şi cu cioban, la care se adaugă legarea termenului voinic de
o anumită vârstă. Într-o vreme, voinic era, prin urmare, sinonim cu
păcurar, termen a cărui pozitie în limbă a fost subminată de sinonimul
său cioban şi de omonimul derivat din păcură (lat. picuia). În timp ce
păcurar "păstor de oi" se confunda cu păcurar "om dintr-o regiune cu
păcură"; "om care vinde păcură", iar cioban a căpătat sensul de "om
necizelat, prost crescut", termenul voinic şi-a înnobilat sensul în aşa
măsură încât a ajunge voinic era un ideal unic al tinerilor. Trecerea la
sensul "haiduc" era, deci, asigurată, dar aceasta s-a întâmplat în vre
muri mult mai apropiate de noi, când haiducia luase proporţii alarmante
pentru stăpânirea feudală, obligând-o să ia aspre măsuri represive,
cum atestă folclorul: Mulţi voinici îs la prinsoare (Ţiplea, 92) , dar cum
arată şi documentele vremii.
Exemplele aduse în discuţie dovedesc fără putinţă de îndoială că
voinic nu este şi nici n-a fost un termen în legătură cu războiul, ci cu
vrednicia, cu maturitatea fizică şi, mai ales, cu păstoritul. A nu face
legătura între termenul voinic şi păstorit înseamnă a nu ţine seamă de
faptul că în trecut voinicia a fost o instituţie socială de cea mai mare
însemnătate în viaţa poporului român. Voinicia era şcoala călirii
fizice şi morale, a pregătirii pentru viaţa dură a muntelui şi codrului, şi s
a născut din necesitatea vitală a apărării bunu rilor obşteşti, în special a
apărării turmelor de oi. Înfruntarea pericolelor, dârzenia, îndrăzneala,
sigu ranţa de izbândă, dragostea pentru ocupaţia strămoşească, - toate
acestea caracterizau voinicul şi îi creau în colectivitatea sătească (în
faţa bărbaţilor mai trecuţi, a fetelor şi femeilor, dar mai cu seamă în faţa
adolescenţilor şi copiilor) o au reolă cu totul aparte, aşa ca în colindele
cu aducerea leului legat, din munte în sat. Chiar accentuarea sensului
de "tărie fizică" al cuvântului vârtute (lat. virtus, -utis) , este un indiciu
de importanţa puterii fizice în condiţiile vieţii din trecutul îndepărtat.
Primejdia permanentă a cerut ca păstorul să fie ales pe baza unor
criterii rigide, a unor calităţi deosebite, uşor de pus în evidenţă, spre a
nu se încredinţa avutul colectiv în seama unor oameni bicisnici,
incapabili să-l apere.
A admite că voinic este în limba română un cuvânt de origine
slavă este echivalent cu a admite că voinlcia a fost o instituţie pe care
am împrumutat-o, ceea ce nici nu se poate bănui (se va scrie, cu
siguranţă, cândva, o mare lucrare dedicată instituţiei voiniciei la români
şi se va arăta vechimea şi rolul ei în păstrarea fiinţei noa�tre naţionale.
21 6
Bine ar fi ca o astfel de cercetare să n u întârzie prea mult). În acest

sens stau mărturie cetele de feciori, a căror cercetare întârzie să se
facă pe un plan mai cuprinzător (vezi, cu mare folos, cartea lui Traian
Herseni, Forme străvechi de cultură populară românească, Cluj, Ed.
Dacia, 1 977) . Românii nu au fost un popor de războinici, de cuceritori,
ci de agricultori şi păstori, puşi mereu în situaţia de a-şi apăra cu tărie
bun u rile de năvălitori şi de tâlharii care împânzeau drumurile şi codrii,
dar şi de fiarele sălbatice.
Atu nci când voin ic a căpătat sensul "vrednic, puternic, tare de
vârtute", el era un termen pur păstoresc şi se referea la capacitatea
cuiva de a avea grijă de oi, deci "bu n pentru a păzi oile, vrednic de a fi
păstor, demn de a i se încredinţa paza unei tu rme" (care aparţinea
obştei săteşti).
În planul sinonimiei, derivatul voinicie este egal cu bărbăţie, şi
n umai în parte cu bravură, vitejie, curaj, eroism, îndrăzneală, cute
zanţă, temeritate. Voinicie şi bărbăţie sînt cuvinte polisemantice, pe
când celelalte sînt monosemantice (vezi Giuseppe Piccollo, în "Limba
română", 1974, n r. 1, 46) . Numai voi nicie se bucură de o mare frec
venţă în poezia populară, dar amândoi termenii (voi nicie şi bărbăţie)
aparţin "mai ales limbajului popular" (id., ibidem, 47) .
Dacă în limba folclorului termenul voi nic are n umai sens
păstoresc sau sensu ri derivate din acesta, în limba textelor religioase
din sec. al XVI-iea are şi sensul "ostaş". Cuvântul este întrebuinţat
frecvent: în Codicele Voroneţean apare de 11 ori, în Evangheliarul
slavo-român de 3 ori, în Tetraevanghelul lui Coresi de 13 ori, în
Liturghierul coresian de 3 ori, în Cazania a doua de 1O ori, în Palia de
la Orăştie o dată (vezi Dimitrescu, Contri buţi i , 242). În Tetraevanghel
are n umai sensul "ostaş, războinic", dar cu sensul "tânăr" este folosit tot
de Coresi în Molitvenic şi în Cazania a doua (vezi Densusianu, I LR, li,
311). Palia de la O răştie prezintă cuvântul în u rmătorul context: l uaţi
ami nte besada mea, că am ucis un bărbat pre rana mea şi un
voinic pre d urerea mea (Palia, 24), de unde se vede că se făcea
distinctie între bărbat şi voinic, bărbatul fiind omul căsătorit sau
aproape de căsătorie, pe când voinicul era tânărul în floarea vârstei. În
Manuscrisul de la leud voinic, probabil de la începutul sec. al XVI I
iea, apare o dată: Şi vor f i gatiti c a U<n> voi nic spre razboi ..., apoi
aici sensul poate fi şi ''tânăr viteaz", nu n umaidecât "ostaş". În u nele
texte vechi, cuvântul voinic are, deci, sensul "tânăr", iar în altele sensul
"luptător''. Cum se explică această situaţie pe care o apreciem ca
surprinzătoare în bună măsură şi care a rămas neobservată până
acum? Părerea noastră este că sensul "luptător, ostaş" s-a folosit şi s-a
răspândit, dar foarte puţin, numai prin unele dintre cărţile traduse, prin
limba textelor bisericeşti. Altfel spus, traducându-se textele slavone
217
bisericeşti, în care cuvântul voinic era prezent, traducătorii români n-au

avut decât a folosi un termen cunoscut lor din limba maternă, dar cu alt
sens, însă nu prea îndepărtat, şi apărut chiar în limba noastră. Cum
voinicul era -mereu pregătit de luptă, cuvântul slavon vojni k "soldat,
luptător" era considerat de către traducători ca o cunoştinţă veche a lor.
Aparent, în limba textelor religioase, termenul voinic este altul
decât voinic din limba populară şi din limba folclorului. Ar exista,
aşadar, însă tot aparent, două cuvinte voinic destul de bine individua
lizate din punct de vedere semantic, primul creat şi prezent în viaţa
păstorească, de unde s-a răspândit cu sensuri noi în limba şi cultura
populară, iar al doilea existent în limba traducerilor religioase din sec. al
XVI-iea şi următoarele.
Cuvântul este creat în limba română, derivat din oină, uoină,
voina, voină, cu sufixul -ic, ca termen păstoresc, denumind întâi pe
păstorul de oi, indiferent de vârstă, cuvânt devenit şi nume propriu.
Derivatul voinic a apărut din necesitatea de a deosebi oierul "stăpânul,
proprietarul, crescătorul de oi" de persoana care are în grijă oile
îndeosebi în perioada văratului, dar nu numai în acesta. Cu timpul,
generalizându-se varianta cu u (semivocalic) trecut la v, deci voinic,
prin contactul neîntrerupt între românii din toate părţile, s-a ajuns la
înlăturarea treptată a formei mai vechi, oinic, uoinic. Termenul şi-a
schimbat sensul în funcţie de vârsta şi forţa fizică a persoanelor
ocupate în păstorit, de atitudinea lor faţă de oi, de apărarea turmei
împotriva fiarelor şi tâlharilor, dar şi în funcţie de relaţia strânsă dintre
păstorit şi agricultură.
Toate dicţionarele noastre (şi, după acestea, şi cele străine)
greşesc, deci, când spun că voinic reprezintă în limba română cuvântul
sud-slav vojni k "războinic, luptător". Lipsite de informaţie bogată şi
acceptând etimologii neverificate prin cercetări minuţioase, chiar şi cele
mai noi dicţionare acceptă erori care puteau fi evitate la o analiză mai
atentă a lucrurilor. Lexicologii şi istoricii limbii române nu aveau motive
să considere cuvântul voinic drept împrumut sud-slav şi din cauza
importantei lui în limba noastră, dar şi din cauză că tema slavă voj- nu
se întâl�eşte la noi. În cazul lui voinic, tema este uoin- cu u
(semivocalic) devenit v-, deci voin- şi aceasta nu trebuie să se
confunde cu tema slavă.
Constatăm că unele sensuri ale cuvântului voinic, asupra cărora
am insistat, nu sînt înregistrate în dicţionarele româneşti. Este vorba, în
primul rând, de sensul "păstor de oi", "om cu dragoste de oi", sens pe
care noi îl socotim fundamental.
Dacă luăm în discuţie cuvântul voinic "soldat, ostaş, războinic",
constatăm că el nu era popular şi nici n-a devenit vreodată, aşa că
prezenta' acestui sens înaintea tuturor celorlalte în dictionarul ' lui
21 8
Candrea şi în altele nu are nici o justificare. Sensul în discutie a rămas

la noi la periferia pasivă a sensurilor cuvântului discutat. 'în această
situaţie, nu poate fi vorba de două cuvinte. Dar s-ar putea spune că
măcar sensul "soldat, ostaş, războinic" al cuvântului voinic este la noi
un împrumut, ca derivat bulgăresc de la vojn "război, luptă", cu sufixul
-ic? În Dicţionarul etimologic al limbii bulgare se consideră chiar că
în limba română veche sensului cuvântului era numai acesta, şi că doar
în limba contemporană voinic a evoluat spre sensurile "puternic,
curajos, viteaz". Se fac, prin urmare, greşeli serioase în legătură cu
vechimea şi circulaţia sensurilor cuvântului nostru (vezi BEA, I, 173).
Exemplele aduse în discuţie de noi aiirmă datele din BEA şi scot în
evidenţă, în mod convingător, sensul străvechi al cuvântului românesc,
tocmai din epoca în care nici nu se făcea vreo deosebire între voinici şi
ceilalţi oameni după vârstă, ci doar după . ocupaţie. Existenţa în
sârbocroată a lui vojno cu sensul "logodnic", dar şi "voinic", este o
dovadă că împrumutul s-a făcut din română. Aşa stau lucrurile şi cu
cuvântul din bulgară, rom. voinic fiind încadrat ulterior în familia
derivatelor slave de la tema voj-. Câtă vreme nu era cunoscută istoria
cuvântului în limba română, s-a crezut că putem vorbi, într-adevăr, de
un împrumut. Acum optica trebuie schimbată, după cum ne obligă
dovezile prezentate.
Avem de observat că, în afară de unele dintre textele bisericeşti,
limba literară nu foloseşte termenul cu sens pur militar. Câteva exemple
vor suplini comentariul: Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de
lucrurile vitejeşti, îi părea că uri an ce n-au avut de război, că are
multă scădere, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie
trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsese iaste
a doao vitejie, strânsă de iznoavă oaste ... (U reche, 89) ; Minunat
lucru: după poticală dintăi şi după pierderea oştii dintăi, cela ce nu
avea voinici de oaste, ci strângea păstorii din munţi şi argaţii, de-i
într-arma, acmu iară să rădica deasupra biruitorilor dintăi ... (id.,
97) ; Şi un voinic oarecarele, ce fusese aprod la Pătru vodă,
prilejindu-să întru acel sat ... (id., 145). Chiar în fraza: Ce voinic va
ieşi la războiu şi se va lovi cu alt voinic şi-l va birui..., din Pravila
de la Govora, citată de Tiktin (III, 1 766) , voinic nu înseamnă numaide
cât "războinic", ci "tânăr". Din Letopiseţul cantacuzinesc, prezentăm
şi alte exemple: într-aceia, Mehmet-bei pentru moartea Predii, el au
trimis turci de au prădat pre buzăiani fără de veste, şi au luat mulţi
oameni voinici şi fete şi dobitoc mult (Cronicari munteni, I, 113); Şi
când au fost apoi, au venit şi Pîrvul banul de la Craiova, cu mulţi
voinici aleşi şi s-au închinat lui Vădislav-vodă (ibidem, 115) ; După
aceia, Mihai-vodă deaca pierdu atâţea voinici, el fu scârbit. Şi
219
începu a trimite pen toate ţări le străine, ca să strângă voinici

viteji... (ibidem, 128); Matei Basarab le spune ostaşilor săi : "Feţii miei
voinici viteji ... " (ibidem, 159). Şi aici sensul este "tânăr", şi numai prin
extindere, având în vedere rostul acestor voinici, se ajunge la sensul de
"luptător". Radu Popescu scria: Atunci au prinsu pe doamna, cu alţi 2
voinici feciori ai ei (ibidem, 337), u nde voinici înseamnă "tineri". Dar
chiar şi în textele religioase, sensul "tânăr" este destul de frecvent: Să
adunară către el de la lsrail adunare multă foarte, bărbaţi şi muieri
şi voinici (Biblia, 1688, ap. Tiktin, l i, 1766). Nu reiese, deci, din textele
literare prezentate (ne referim la extrasele din cronica lui Gr. Ureche)
că voi nic are sensul "ostaş, războinic", mai ales că oastea ţărilor
româneşti era constituită din oameni de ţară, adeseori chiar din păstori,
după cum ne spune însuşi cronicarul. Peste tot sensul cuvântului
voinic este cel de "tânăr puternic, bun pentru oaste". Nici la I. Budai
Deleanu voinic nu este folosit cu sens militar, dar poate avea şi acest
sens, dobândit prin extindere: Armat văzându-mă şi călare, Însumetit
cu portul voinicesc, Îmi veni ca să fac cercare Cum mi-ar şedea �ă
fiu un voinic, Dă hăia care viteji să zic (Opere, I, 239). Cu atât mai
puţin la anul 1840 sensul "războinic" nu circula; C. Negruzzi scria
despre cântecul codru lui sau voinicesc prin care se înţelegea "cânte
cul păstoresc"; tot el vorbea despre cântecul voi nicesc sau tâlhăresc,
deci despre "cântecul haiducesc" (vezi "Dacia literară", 124, 127).
O altă dovadă importantă că voinic nu este termen militar ar fi şi
aceea că, între curtenii şi slujitorii din Moldova şi Ţara Românească,
voinicii n u erau un tip de oaste, o armă, cum am zice azi (vezi
Stoicescu, Curteni şi slujitori).
Frâncu-Candrea, în Rotacismul , 65, înregistrează cuvântul voi nă
cu sensul "bărbat tinerel de curând însurat". Voi nea sau voin i u
înseamnă "iubit, logodnic" ori "soţ" în unele poezii populare: c ă nu-i fur
ca să te fure, / ci îmi este voi niul meu, / voiniul meu, stăpânul tău, /
gi nerel părinţilor (Teodorescu, 74). Într-un colind de femeie măritată
se spune: Cine-n poală-ţi doarme / au ţi-e frăţior, / au ţi-e verişor, /
au nepot de sor' / au e voinea-al tău? / De e voinea-al tău, /
deşteaptă-I , deşteaptă-I (id., 85); nu mi-e frăţior, / nici nepot de sor',
/ ci-i drag voinea-al meu (id., 86); Nu mi-e frăţior; Nici nepot de soră
Şi-i d rag Voinea-al meu ; Din oaste-a venit, Pe brat mi-a căzut, Greu
mi-a adormit (Neagu, Colinde, 6). În acest text voi'nea nu este nume
propriu şi, deci, nu trebuia scris cu majusculă. Cuvântul este înregistrat
în OM fără etimologie. Facem precizarea că voi nă, cu sensul de
"bărbat, logodnic" ar fi, după opinia lui Emil Petrovici (DR, V, 482-483),
, însuşită de D. Gămulescu (Elemente, 201), în limba noastră, un cuvânt
vechi slav, anume voin u "miles"; cu acelaşi înţeles, dar însemnând şi
220
"voinic" se întâlneşte şi în serbo-croată (vezi Scurtu, Termenii, 198-

1 99). E. Petrovici crede că "dezvoltarea semantică de la 'soldat ' la
'logodnic, tânăr, bărbat' pare [ ... ] să se fi petrecut în sârbo-croată, de
unde a intrat în limba română". El aminteşte că Fr. Miklosich, în
Lexicon, şi Karagic, în Lexicon, înregistrează şi sb. vojno cu sensul
"maritus". Numele româneşti Voina şi Voinea "trebuie derivate de la
numele pe persoane bulgare Vojna şi Vojno". "Răspândirea geografică
a lui voină nu infirmă ipoteza împrumutului sârbesc, deoarece se
întâlneşte în Transilvania, Ţara Moţilor şi în judeţul Mureş". Dar exis
tenţa unui împrumut sârbo-croat în Transilvania şi ţara Moţilor şi
inexistenta lui în Banat este de natură să atragă atentia asupra originii
0
acestui cuvânt. În consecinţă, nu acceptăm punctul de vedere al lui

Emil Petrovici, întrucât întregul material pe care îl prezentăm aici duce
la concluzia că voină este un cuvânt românesc împrumutat de sârbo
croaţi din română cu sensul "maritus". Lucrurile stau aici tocmai pe dos.
Apariţia lui voiniu, voina, voinea în limba, română este firească şi se
explică prin locul păstoritului în viaţa noastră socială şi economică.
Dacă ţinem seama de faptul că v iniţial se explică printr-un u
semivocalic (uoina > voina), atunci apropierea dintre voina şi doina
ori dintre voinic şi doinic se vede cu destulă limpezime. Ni se poate
atrage atenţia că voinic (cu accentul pe prima silabă) nu se întâlneşte
în vorbire, dar noi am precizat că folosim îndeosebi material folcloric,
unde accentul pe prima silabă este cunoscut, ca şi în d6inic. În voină,
voiniu, Voinea accentul este sigur pe prima silabă.
Este greşit să se creadă în continuare că slavul vojna "război" a de
venit la noi numele Voina, Voinea, cum presupune N.A. Constantinescu
(DOR, 411 ). Aceste nume sînt înrudite cu nume ca Voia, Voian (în
Maramureş, vezi DOR, 41 O), cu Voilă, nume topic în Făgăraş, cu Vaja,
Voja, Waja "Oaia" (Drăgaru, Românii, 788).
Ca nume de familie, Voinic este menţionat în documente din
1 619 (DOR, 411). Chiar voina are sensul "voinic", după cum am spus
aici mai sus. Ca derivate mai puţin obişnuite, cităm: voinican
(Costăchescu, 319) şi numele de familie Voinicilă (Buga, 723) ; un loc
în Valea Almăjului se numeşte Voinicot (Petrovici, Studii, 140). Voina
şi Voinea apar deseori în folclor: Du-te, Voino, du-te cu oile-n munte
(Densusianu, Graiul, 298); Trei turme de oi, Nouă ciobănei Şi cu
Voinea zece, Pe toţi îi întrece (Mioriţa, 764, din Găieşti) ; Voinea
ciobanul (ibidem, 781,784) ; La mijloc îi Voinea-al meu (Costăchescu,
250, dintr-o colindă); Mândru nume îi punea, Pe el Voinea că-l
chema (Timoc, 76) (vezi şi: Viciu, Colinde, 164; F. Dobr. , p. 79, 80,
398, 439) ; se înregistrează şi un nume Voinel: Drag Voinel de-al meu
(F. Dobr., 84), care trebuie considerat ca substantiv comun, scris din
221
neatentie cu majusculă. Numele Voina, Voinea, Voinicilă sînt cunos

cute şi ' astăzi (vezi, de pildă, cartea de telefoane Piteşti). În Clopotiva
(Haţeg) este cunoscut numele de familie Voinon (Densusianu, Graiul,
79). O baladă populară din Ţara Haţegului se numeşte Voina (id.,
ibidem, 307-309), poate chiar cea amintită de Aron Densuşianu. Toate
aceste nume nu pot fi despărţite de păstorit şi de consideraţia de care
se bucura păstorul între ceilalţi oameni ai satului.
O formă disimilată a lui. voinic este vonic, prezentă încă în cule
gerea lui N. Pauleti (p. 100), iar mai târziu în culegerea lui Al. Voevidcă,
publicată de M. Friedwagner: Că mai sînt voriişi ca mirii (p. 333).
Această variantă a devenit şi nume de familie (Vonica).
O chestiune care trebuie clarificată este aceea a accentului. Î'n
limba română doina, daina, aina, se accentuează sau pe prima silabă
sau pe a doua silabă, iar doinic (din d-oina + -ic) are accentul pe
prima silabă. Formele care au precedat termenul voinic (ne referim la
oină, uoină, voină) au accentul pe o, iar numele proprii Voina, Voinea
au accentul de asemenea pe o, de unde deducem că voinic, atâta
vreme cât era legat semantic de substantivul care stă la baza lui, avea
accentul pe o şi, prin urmare, se pronunţa voinic, aşa cum ne indică, în
multe locuri, ritmul cântecului popular: Codru de ce-mbătrâneşte?
Codru de zăpadă grea, Voinic de inimă rea, sau: Dacă codru
frunza-şi lasă Pleacă voinicii p-acasă etc. Dar trebuie să se fi
accentuat şi silaba a doua, voinfc. Un rol deloc neglijabil în deplasarea
accentului l-a avut aşezarea cuvântului la sfârşitul versului (rima în -ic
are o frecvenţă destul de mare). Accentul şi-a fixat definitiv locul pe
silaba a doua probabil abia după ce s-au derivat diminutivul voinicel,
verbul a voinicf, substantivul voinicfe sau colectivul voinicame şi după
ce voinic şi a voinic au pierdut în parte sensul lor păstoresc iniţial.
Această schimbare a accentului a început cu multă vreme în urmă şi a
fost mult ajutată de forma articulată: voinfcul.
Din exemplele prezentate şi din comentariul nostru reiese că
voinic este un termen păstoresc şi că a avut sensul "păstor de oi,
păcurar, cioban", indiferent de vârstă, de la care a evoluat spre sensu
rile: "tânăr care a depăşit vârsta adolescenţei şi a ajuns la vârsta iubirii,
a deplinei frumuseţi bărbăteşti, a căsătoriei"; "tânăr caracterizat prin
mare putere fizică şi morală"; "puternic, vrednic, viteaz, chipeş"; apoi,
prin extindere, "agricultor (mai ales fecior)". Femininul voinică, întâi în
regiuni cu păstorit intens, unde femeile erau antrenate în munca păsto
rească, a însemnat "păstorită, păcurărită", ca apoi să însemne "fată sau
femeie tânără, bine dezvolt�tă". În directă legătură cu păstoritul, codrul,
cucul şi câinele dobândesc (printr-o extindere a sensului) calitatea de
voinici. Termenii compuşi: voinic de neam, voinic de munte, voinic
de plai, voinic de cruce au, de asemenea, semantism păstoresc, aşa
222
cum, în acelaşi semantism, se încadrează compuşii drumul voinicului

şi calea voinicească. În strâ_nsă legătură cu păstoritul, termenul voinic
denumeşte sau intră în componenţa unor nume de plante. Dicţionarele
nu au constatat că voinic are şi sensul "haiduc" şi că acest sens se
explică şi prin tipul de relaţii dintre stăpânii de oi şi păstorii plătiţi să le
aibă în pază. Sensul "soldat, oştean, luptător, războinic" este creat prin
extinderea sensului primar şi a sensurilor secundare. Acesta - cu foarte
rare excepţii - nu se întâlneşte în folclor, ci doar în text bisericeşti
traduse, ori în limba cronicilor, dar nici aici întotdeauna. Cu deplină
îndreptăţire ne putem pune întrebarea: cum s-ar fi putut ca, în secolele
trecute, voinic, de la sensul "luptător, războinic", să evolueze spre
sensul păstoresc sau spre sensurile secundare? Ar fi fost aceasta
evoluţia normală a cuvântului, în condiţiile vieţii de pe pământul româ
nesc? Desigur că nu. Susţinem că voinic este un cuvânt creat în
limba română, anume în dialectul dacoromân, din oină, uoină, voina,
voină, cu sufixul -ic (acesta din lat. -iccus, -icus, cu valoare diminu
tivă. Vezi Pascu, Sufixele, 175) şi se încadrează în marea familie a
cuvintelor derivate în plan primar sau secundar din substantivul oaie pi.
oi. Amintim aici că, din terminologia păstorească, voinic a trecut în
terminologia familiei, dobândind un conţinut arectiv destul de puternic
prin derivatul voinicel. O altă caracteristică a termenului este că stă la
baza unor antroponime, despre care am vorbit.
Cuvântul voinic cu sensul "ostaş, luptător, războinic" este aparent
un împrumut sud-slav venit în limba noastră prin intermediul limbii tex
telor bisericeşti traduse din slavonă şi rămase mai ales în sfera aces
tora, sens necunoscut limbii populare şi considerat a fi un arhaism din
punct de vedere semantic. El a apărut, totuşi, în limba noastră şi se
explică prin faptul că voinicii, deşi păstori, erau înarmaţi şi săvârşeau
adeseori acte de vitejie, care impresionau, apărându-şi turmele ori
luptând pentru apărarea ţării. În această situaţie nu este exclus ca
termenul sud-slav vojnik să fie creat sub influenţa limbii române, sau
să fie chiar cuvânt românesc, încadrat în familia temei slave voj
"război, luptă".
La prima vedere pare ciudat că termenul voinic, pe care noi îl
considerăm creat în limba română, iar în limbile sud-slave îl considerăm
împrumutat din română sau creat după modul românesc, nu se
întâlneşte în dialectul aromân, meglenoromân şi istroromân. Faptul nu
se poate explica decât prin aceea că voinic este o creaţie dacoromână,
probabil dialectală, încă în româna comună. Acest cuvânt este în
strânsă legătură cu doină, - termen de asemenea necunoscut
dialectelor româneşti sud-dunărene. Dar nu este exclus să găsim
cuvântul, sub o formă sau alta, poate ca antroponim, ca şi Doina, la
aromâni ori la românii din Meglen3.
223
Note:
1 . B.P. Hasdeu, în Etymologicum, I, 722, acceptă, după Miklosich (Lex., 71 ), părerea că

rom. voinic "e din punct în punct slavicul BOHNHKZ 'miles"', dar nu-şi propune să
verifice exactitatea acestei etimologii. Pe el îl interesa Să susţină vechimea suf. -ame la
români, din care cauză arată că la un cuvânt vechi slav s-a ataşat sufixul pe care Diez îl
considera prezent numai în limbile romanice apusene, aşa că voinicame, atestat în
texte vechi, dovedeşte vechimea suf. -ame în limba română. Întrucât nu şi-a propus să
cerceteze originea lui voinic, punctul devedere adoptat. de Hasdeu nu-l luăm în discuţie,
dar derivarea cu -ame contrazice, totuşi, originea slavă.
2. Aici boier înseamnă "oier". Arătăm în altă lucrare (Originea cuvîntului boier în
limba română, în "Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei", XVII - XVIII - XIX , 1 990-
1 991 -1 992, p. 62-85) că boier în limba română este cuvânt creat de noi, din oier,
uoier şi că nu poate fi considerat împrumut slav.
3. Pentru doină, vezi Ion Popescu-Sireteanu, Limbă şi cultură populară, p. 83-1 92
Abrevieri bibliografice:
AAF = Anuarul Arhivei de Folclor, V, 1 939.

Adăscăliţei, Suceava = Vasile Adăscăliţei, Folclor din împrejurimile Sucevei, Suceava,
1 972.
Adăscăliţei, Vaslui = Vasile Adăscăliţei, Tetrul popular de Anul Nou din judeţul Vaslui,
Vaslui, 1 971 .
Alecsandri, III = Vasile Alecsandri, Opere, III. Poezii populare ale românilor adunate şi
întocmite de ... Text ales şi stabilit de Georgeta Rădulescu-Dulgheru. Studiu
introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Bucureşti, EPL, 1 966.
T. Alexandru, Muzica pop. rom. = Tiberiu Alexandru, Muzica populară românească, Ed.
Muzicală, 1 975.
Alexiei, li = G. Alexiei, Texte din literatura populară română, tom. li (inedit). Publicat cu
un studiu introductiv, note şi glosar de Ion Muşlea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 966.
ALR, I = Atlasul lingvistic român, I. Sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I de Sever
Pop, voi. I, Cluj, 1 938.
Amzulescu, Cântece = Al. I. Amzulescu, Cântece bătrâneşti, Bucureşti, Ed. Minerva,
1 974.
Anon. Carans. = Anonymus Caransebesiensis, în "Revista Tinerimea Română", I, fas_c .
11, 1 898, p. 326-380, editat de Gr. Creţu.
Băcescu = M. C. Băcescu, Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1 961 .
BER, I = VI. Georgiev, Iv. Gălăbov, I. Zaimov, St. llcev, Bălgarski etimologicen recinic,
tom. I, A-Z, Sofia, 1 971 .
Birău, Drumul = Ilie Birău, Lung e drumul Dunării. Folclor din valea Dunării, de la
Berzasca la Moldova Nouă, Reşiţa, 1 972.
224
Borza, Dicţionar = Al. Borza, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare

româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, Bucureşti, Ed. Academiei,
1 968.
Botoşani = Folclor literar din judeţul Botoşani, Botoşani, 1 969.
Bradu, Bihor = Ion Bradu, Din folclorul obiceiurilor bihorene, Oradea, 1 970
Brezeanu-Nadoleanu = Ioan Brezeanu, Gh. Nadoleanu, Pe-un picior de plai. Culegere
de folclor din regiunea Galaţi, Galaţi, 1 967.
Budai-Deleanu, Ion, Opere, I . Ediţie critică de Florea Fugariu. Studiu introductiv de Al. Piru,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1 974.
Buga = Marin Buga, Folclor de pe Argeş, în Folclor din Oltenia şi Muntenia, III,
Bucureşti, 1 968, p. 71 5-930.
Buhociu = Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1 979.
Candrea = I . - Aurel Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, în
Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", Bucureşti, 1 931 .
Cărăbiş = Vasile Cărăbiş, Folclor din Oltenia şi Muntenia, în seria Folclor din Oltenia şi
Muntenia, I I I , p. 539-71 3, Bucureşti, EPL, 1 968.
Cernea = Gheorghe Cernea, Folclor din Transilvania, IV, Bucureşti, EPL, 1 969.
Ciauşanu, Culegere = G. F. Ciauşanu, G. Fira şi G. M. Popescu, Culegere de folclor din
jud. Vâlcea şi împrejurimi, Bucureşti, 1 928.
Cihac, li = Dictionnaire d'etymologie daco-romane. Elements slaves, magyars, turcs,
grecs-moderne et albanais, par A. de Cihac, Francfort s/M., 1 879.
Cîrstean = Stelian Cîrstean, Folclor din Moldova-de-Sus, în Folclor din Moldova, voi. 11,
Bucureşti, EPL, 1 969, p. 445-791 .
Godin, Literatură = C. Rădulescu-Godin, Literatură, tradiţii şi obiceiuri · din Corbii
Muşcelului, Bucureşti, 1 929.
Costăchescu = Mihai Costăchescu, Cântece populare româneşti. Ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de G. lvănescu şi V. Şerban , în Folclor din Moldova, voi. I, Bucureşti,
Bucureşti, 1 969.
Creţu = Gr. Creţu, Folclor din Oltenia şi Muntenia, în seria cu acelaşi titlu, voi. V,
Bucureşti, EPL, 1 970.
Cronicari munteni, I = Cronicari munteni, voi. I. Ediţie îngrijită de M. Gregorian şi E.
Stănescu, I, Bucureşti, EPL, 1 961 .
DA, li = Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei), tomul li, partea I. F-1,
Bucureşti, 1 934.
Densusianu, Flori = O. Densusianu, Flori alese din cântecele poporului, în voi. Ovid
Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară. Ediţie îngrijită de
Marin Bucur, Bucureşti, EPL, 1 966.
Densusianu, Graiul = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1 91 5.
Densusianu, Vieaţa, vezi mai sus, Densusianu, Flori.
Densuşianu, N = Nicolae Densuşianu, Vechi cântece şi tradiţii populare româneşti.
Texte poetice din răspunsurile la "Chestionarul istoric" (1 893-1 897). Text ales şi
225
stabilit, studiu introductiv, note, variante, indici şi glosar de I. Oprişan, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1 975.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 975.
Diaconu, Vrancea, li = Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei. Etnografie - folclor - dialectologie,
voi. 11, Bucureşti, EPL, 1 969.
Dimitrescu, Contribuţii = Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi,
Bucureşti, Ed. şi ped., 1 973.
DLR = Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei), serie nouă (începând cu litera M).
OM = Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 958.
DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Ed. Academiei,
1 963.
DR, V = Dacoromania, voi. V, Cluj, 1 927-1 928.
Drăganu, Românii = Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei
şi a onomasticei, Bucureşti, 1 933.
DRH. A, li = Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, voi. li, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1 976.
DRH. B,I, III = Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. I, 1 966, voi. III,
1 975, Bucureşti, Ed. Academiei.
Dumitraşcu = N. I. Dumitraşcu, Folclor din Oltenia, în seria Folclor din Oltenia şi
Muntenia, voi. III, p. 5-202, Bucureşti, EPL, 1 968.
Dumitrescu-Bistriţa = Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, Doine, cântece şi strigături din Oltenia,
în seria Folclor din Oltenia şi Muntenia, voi. 1 1 1 , p. 205-275, Bucureşti, EPL, 1 968.
F. Dobr. = C. Brăiloiu, Emilia Comişel şi Tatiana Găluşcă-Cîrşmaru, Folclor din Dobrogea,
Bucureşti, ed. Minerva, 1 978.
Frâncu - Candrea, Românii = Teofil Frâncu şi George Candrea, Românii din Munţii
Apuseni (Moţii). Scriere etnografică, Bucureşti, 1 888.
Frâncu - Candrea, Rotacismul = Teofil Frâncu şi George Candrea, Rotacismul la moţi şi
istrieni, Bucureşti, 1 886.
Friedwagner = Matthias Friedwagner, Rumaenische Volkslieder aus der Bukowina,
Wurzburg, 1 940 (volumul reprezintă o parte din marea culegere de cântece
populare din Bucovina, realizată de Alexandru Voevidca, publicată de Friedwagner
pe numele său).
F. Tr., I, li = Folclor din Transilvania, I, 1 962; li, 1 962, Bucureşti, EPL.
Furtună = Dumitru Furtună, lzvodiri din bătrâni. Basme, legende, snoave, cântece
bătrâneşti şi pluguşoare din Moldova. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Gh. Macarie,
Gămulescu, Elemente = Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale
vocabularului dacoromân, Bucureşti-Pancevo, 1 974.
Gorovei, Cimiliturile = Artur Gorovei, Cimiliturile românilor. Ediţie îngrijită şi cuvânt
înainte de Iordan Datcu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1 972.
Gregorian = Mihail Gregorian, Folclor din Oltenia şi Banatul răsăritean, p. 1 -489; idem,
Folclor din Oltenia de sud, p. 491 -592;
226
Alexandru Gregorian, Cântece bătrâneşti din Oltenia de Mijloc, p. 595-631 , în Folclor

din Oltenia şi Muntenia, voi. I, Bucureşti, EPL, 1 967.
GS, III = Grai şi suflet, III, 1 927-1 928.
Herseni = Traian Herseni, Forme străvechi de cultură populară românească, Cluj, Ed,
Dacia, 1 977.
Iordan, Dicţionar = Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti,
Ed. Şt. Ene., 1 983.
Jula, Tradiţii = N. Jula, V. Mănăstireanu, Tradiţji şi obiceiuri româneşti. Anul Nou în
Moldova şi Bucovina, Bucureşti, EPL, 1 968.
Laurian - Massim, Glossariu = August Treboniu Laurian, Ioan Massim, Glossariu,
Bucureşti, 1 876.
Lexic reg., I = Lexic regional, I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 960.
Lexiconul de la Buda = Lesicon romănesc-lătinesc-unguresc-nemţesc care de mai
mulţi autori, în cursul a treizeci şi mai multoru ani s-au lucrat, Buda, 1 825.
Lupescu = Mihai Lupescu, Tei-Legănat. Folclor moldovenesc. Ediţie de Petru Ursache,
laşi, Ed. Junimea, 1 975.
Manolache, Ciobănaş = C. Manolache, Ciobănaş de la miori. Culegere de folclor de pe
valea Teleajenului, Ploieşti, 1 971 .
Manolache, Prahova = C. Manolache, Folclor din Prahova, Ploieşti, 1 972. Manuscrisul
de la leud. Text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela
Teodorescu şi Ion Gheţie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 977.
Marian, Naştrea = S. FI. Marian, Naşterea la români. Studiu etnologic, Bucureşti, 1 892.
Marian, Nunta = S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1 890.
Marian, Sărbătorile = S. FI. Marian, Sărbătorile la români. III. Cincizecimea, Bucureşti,
1 901.
Marienescu = Atanasie Marian Marienescu, Poezii populare din Transilvania. Ediţie de
Eugen Blăjan. Prefaţă de Ovidiu Bîrlea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1 971.
MDGR = Marele dicţionar geografic al României.
Mihăilă, Împrumuturi = G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1 960.
Mioriţcţ = Adrian Fochi, Mioriţa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 964.
Mohanu = C. Mohanu, Fântâna dorului. Poezii populare din Ţara Loviştei, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1 975.
Moldoveanu = Elisabeta Moldoveanu, Cântecele Oltului, în voi. Cîntecele şi poveştile
Oltului, în seria Folclor în Oltenia şi Muntenia, VII, p. 1 -1 36, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1 979.
Morariu, Material = Tiberiu Morariu, Material etnografic şi folcloric ciobănesc din Munţii
Rodnei. Extras din revista ''Vatra", V, nr. 6-1 2, f.a. (1 939?), tipografia Minerva,
Bistriţa.
Morariu, Viaţa = Tiberiu Morariu, Viaţa pastorală în Munţii Rodnei, Bucureşti, 1 937.
Muşlea = Ion Muşlea, Cercetări etnografice şi de folclor, voi. 1-11, ediţie de Ion Taloş,
227
Neagu = Gh. I. Neagu, Colinde din Ialomiţa, Roşiorii de Vede, 1 946.

Nijloveanu = Ion Nijloveanu, Poezii populare de pe Argeş şi Olt, în seria Folclor din
Oltenia şi Muntenia, voi. IV, p. 431 -825, Bucureşti, EPL, 1 969
Oallde = Petru Oallde, Flori de pe Căraş, Reşiţa, 1 973.
Oprişan = Ion Oprişan, Folclor din Moldova-de-Jos, în Folclor din Moldova, voi. l i , p. 1 -
444, Bucureşti, EPL, 1 969.
Palia = Palia de la Orăştie. 1 581-1 582. Text-Facsimile-Indice. Ediţie de Viorica Pamfil,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1 968.
Pamfile, Cîntece = Tudor Pamfile, Cîntece de ţară, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1 960.
Pamfile, Duşmani = Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1 9 1 6.
Papahagi, Graiul = Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului Bucureşti, 1 925.
Pascu, Sufixele = Dr. G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1 91 6.
Pauleti = Cântări şi strigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând. Scrise de
Nicolae Pauleti din Roşia, în anul 1 838. Ediţie critică, cu un studiu introductiv de Ion
Muşlea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 962.
Păsculescu = Nicolaie Păsculescu, Literatură populară românească. Adunată de ... Cu
30 arii notate de Gheoghe Matei, Bucureşti, 1 91 0.
Petrovici, Almăj = Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, în Anuarul Arhivei de
Folclor, III, p. 25-258.
Petrovici, Studii = Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie. Volum îngrijit de I.
Pătruţ, B. Kelemen, I. Mării, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 970.
Pitiş = Ion Muşlea, George Pitiş, folclorist şi etnograf, Bucureşti, EPL, 1 968.
Popescu, A. I., li = Aurelian I. Popescu, Cântece bătrâneşti din Oltenia, voi. li, Ed.
Academiei, Craiova, 1 970.
Precllp = Dr. Emil Precu, Păstoritul în Munţii Rodnei, Cluj, 1 926.
Sbiera = I. G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare româneşti, Ediţie îngrijită de Pavel
Ţugui, Bucureşti, Ed. Minerva, 1 971 .
Scriban = August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, laşi, 1 939.
Scurtu, Termenii = Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1 966.
SDE = Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: I. Raievschi şi M.
Gabinschi, Chişinău, 1 978.
Sevastos, Cântece = Elena Sevastos, Cântece moldoveneşti, laşi, 1 888 Sevastos, Nunta
la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Bucureşti, 1 889.
Stănculescu = I. Stănculescu, Folclor din Oltenia, în seria Folclor din Oltenia şi
Muntenia, voi. I I I , p. 405-533, Bucureşti, EPL, 1 968.
Şăineanu = Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, Ediţia a 6-a,
Bucureşti, 1 929.
Ştefanelli, Documente = Teodor Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului
Moldovenesc, Culese, adnotate şi publicate de ... , Bucureşti, 1 91 5.
Teodorescu = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1 885.
Tiktin, li = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Wărterbuch, li, Bucureşti, 1 91 1 .
228
Timoc = Cristea Sandu-Timoc, Cântece bătrâneşti şi doine, Bucureşti, EPL, 1967.

Tocilescu = Materialuri folcloristice culese şi publicate de Ministerul Cultelor şi Învăţămân
tului, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, voi. I, Poezia, Bucureşti, 1 900.
Ţiplea = Alexandru Ţiplea, Poezii populare din Maramureş, Bucureşti, 1906. Extras din
Anualele Academiei Române, seria li, tom. XXVIII, Mem. Secţ. Literare.
Udrescu = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, Ed. Academiei, 1 967.
Ureche = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită, studiu introductiv,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, EPL, 1955.
Viciu, Colinde = Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914.
Voronca = Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului român. Adunate şi
aşezate în ordine mitologică de ... , voi. I, Cernăuţi, 1903.
229
Valori estetice în scrisorile din armată şi din război
VALORI ESTETICE ÎN SCRISORILE

DIN ARMATĂ ŞI DIN RĂZBOI
Petru HU RJ U I
Din a doua jumătate a secolului a l XIX-iea s e dezvoltă o intere

santă specie lirică a literaturii populare, scrisoarea în versuri, pe care
folcloristica o înregistrează sub denumirea de răvaşul popular versi
ficat. Aşadar, scrisoarea în versuri, are o vechime care întrece cu puţin
o sută de ani.
În Scrisoarea I I I , cu versurile:
De la vale de Rovine
Grăim, Doamnă către tine
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe. . . ,
Eminescu pleca de la un model popular, atestând astfel circulaţia
folclorică a "răvaşului", a "cărţii" aşa cum spune el.
Imaginile create de marele poet le imită pe cele ale creatorului
anonim. Această specie literară a reuşit să se impună cu mare repezi
ciune şi să atragă un nivel de perfecţiune artistică, pe care multe dintre
creaţiile realizate de poporul nostru l-au atins după mai multe secole de
continuă şlefuire. Care sunt cauzele care au dus la un asemenea
succes?
Mai întâi, în această nouă·creaţie a literaturii populare, întâlnim
contopite motive care se găsesc combinate şi în alte creaţii cum ar fi:
cântecul de dragoste şi dor, de jale, de înstrăinare, etc. dar care sunt
transpuse într-o formă nouă, scoţând în evidenţă noile situaţii ce-au
intervenit în viaţa social-politică şi economică a Ţărilor Române. Altă
situaţie o constituie mijloacele moderne de deplasare care au făcu�
posibile plecările oamenilor la lucru sau transportarea tinerilor conce, ,_
traţi la mari distanţe de casă, departe de cei dragi, la diferite unit{
militare, dar mai cu seamă la cele din fostul imperiu austro-ungar.
În felul acesta înstrăinarea devenea evidentă pentru o perioadă
oarecare de timp. Singurul mijloc de comunicare dintre înstrăinaţi şi cei
231
Petru HURJUI
rămaşi acasă îl reprezenta, în acele clipe de amar şi de zbucium

sufletesc, poşta, care începuse să funcţioneze. Dar cel mai de seamă
motiv care a dus la un atât de rapid succes al acestei specii literare a
fost dezvoltarea învăţământului primar în mediul rural. Acum iau fiinţă
tot mai multe şcoli şi un număr tot mai mare de fii ai satelor învaţă să
scrie şi să citească. Lucrul acesta a contribuit din plin la consolidarea
acestei specii literare, la răspândirea ei, căci cei plecaţi scriau acasă şi,
dacă la început scriau în proză, treptat au început să scrie numai în
versu ri. Bineînţeles că nici cei de acasă, în special iubitele, soţiile care
aveau înclinaţie pentru poezie, nu s-au lăsat mai prejos, compunând şi
ele răspunsul tot în versuri.
Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi în comuna Gălăneşti, unde
activitatea şcolilor a început pe la 1 860 în Voitinel, pe la 1872 (dar se
pare a fi început pe la 1865 în case particulare) în Gălăneşti şi după
1890 în Hurjuieni.
După aceste date şi în satele comunei numărul ştiutorilor de carte
creşte necontenit, deci această specie literară avea să se impună cu
rând, fiind destul de bine reprezentată, cu texte de o deosebită valoare.
Sentimentele pe care le întâlnim în scrisorile de război sunt multi-
ple, deosebit de complexe şi se concretizează în:
- dorul de acasă;
- dorul pentru sat, pentru prieteni şi cunoscuţi;
- dorul de ţară;
- dorul manifestat în dragostea pentru fiinţa iubită, pentru soţia
lăsată fără ajutor şi pentru copiii rămaşi fără tată;
- descrierea regimului extraordinar de dur, cu cerinţe multiple şi
· grele ale vieţii de cazarmă şi de soldat;
- descrierea urgiilor războiului;
- sufletul încătuşat mereu de groază şi spaimă, pentru faptul că
poate cădea răpus de gloanţe în orice clipă;
- durerea că, de-i va fi dat să moară în ţări străine, va muri
departe de ţară, fără a avea lângă el pe cineva drag, fără cruce la cap
şi fără lumină;
- părerea de rău că viaţa trebuie să se curme atât de repede,
când ea este foarte frumoasă;
- dorinţa de a se termina războiul, de a se încheia pacea şi astfel
să plece fiecare acasă;
- condamnarea războiului, etc.
Scrisorile din armată au cam aceleaşi idei tematice, în afară de
descrierile scenelor de război.
Scrisorile în versu ri au de multe ori o formulă de început după
care urmează conţinutul propriu-zis şi apoi formula de încheiere.
lată un exemplu de început de scrisoare:
232
"Mai întâi şi la început

Te cuprind şi te sărut
Pe -ochişori şi pe bărbiţă"
şi unul pentru încheiere:
"Buchete/ cu floricele,
Te sărut, la revedere;
Buchete/ de busuioc,
Îti doresc numai noroc
Flori din şanţuri adunate
Deie-ti Domnul sănătate,
Sănătate şi mult bine
Şi să te gândeşti la mine".
Cel aflat în faţă cu duşmanul, conştient fiind ca 1 n orice clipă

poate fi răpus de gloanţe, sau cel plecat să-şi satisfacă stagiul militar,
îşi lasă gândul slobod să zboare către cei rămaşi acasă: părinţi, fraţi,
rude şi prieteni. Gândul la aceştia revine în mintea celui plecat, mereu,
dar locul cel mai important îl ocupă fiinţa iubită, care se transformă
pentru cel înstrăinat de ea într-un dor necruţător care-i copleşeşte inima
şi sufletul. Răspunsul primit la scrisoarea trimisă constituie un balsam
pentru rana produsă de dor şi-i dă celui ce înfruntă moartea o linişte şi
o seninătate sufletească deplină, dacă-i este dat să moară, atunci va
muri mulţumit având cugetul împăcat, ştiind că este iubit.
lată o confirmare:
"Te sărut dragă pe frunte,

Să -ti dea Domnul zile multe;
Îti sărut ochi-ti frumoşi.
Să ne-ntâlnim sănătoşi.
Pân -atuncea, draga mea,
Scrie-mi des, nu mă uita,
Căci aştept scrisoarea ta,
Ca să-mi bucuri inima.
Scrie-mi, scrie -mi, puişor
De-oi muri să mor uşor! "
Cum cel de pe front doreşte ca scrisoarea lui să ajungă mai

repede, cucul va deveni purtătorul mesajului către cei dragi. U neori el
însuşi doreşte să se transforme într-o pasăre, de obicei într-un porum
bel şi aşa să zboare la cei dragi. Pentru aceasta invocă divinitatea să-l
ajute. Confirmarea ne-o aduc versurile:
233
Petru HURJUI
"Foaie verde din câmpie,

Doamne, fă -mi voia şi mie
Şi mă fă, Doamne, porumb,
Unde vreau ca să mă duc,
Ale mele mânurele
Să îmi fie aripele
Şi tot prin aer să zbor
La părinţii mei cu dor".
Scrisorile din armată, de dată mai recentă, contin o stare sufle

tească mai calmă, cu toate că sentimentul de înstrăinare e prezent
destul de puternic. Acomodarea cu viaţa de cazarmă se face destul de
greu, timpul trece cât se poate de încet. Imaginea celei dragi o are
mereu şi continuu şi se îndoieşte dacă-i este credincioasă, chiar o şi
întreabă dacă se gândeşte la el, iar dacă altul i-a căzut drag, să-l
înştiinţeze, ca să nu mai aibă nici o speranţă.
El mărturiseşte în scrisoare că supărarea lui "n-o fi mică", dar va
trece "câte-un pic" de aceea foloseşte, după părerea noastră, nişte
imagini de invidiat:
"Supărarea-mi n-a fi mică,

Dar mi-a trece, să n-ai frică,
Câte-un pic, încet-încet
Ca şi-o ploaie prin brădet;
Câte -un pic şi nu de tăt
Ca şi vântul prin pomăt''.
În scrisori sentimentul de înstrăinare ocupă un loc important com

parativ cu cântecele de înstrăinare, aici acest sentiment ni se pare a fi
mai concludent, autorii scrisorilor reuşind să-l surprindă mai în profun
zime într-o formă care vorbeşte despre talentul nesecat al creatorului
anonim. Înstrăinarea e mai profundă, mai evidentă, mai dureroasă. lată
o confirmare:
"Străinei sunt eu pe lume

Ca şi-o floare fără nume;
Străinei şi fără mană
Ca şi câmpul fără mamă
Străinei şi fără tată
Ca şi câmpul fără piatră;
Străinei şi fără fraţi
Ca pădurea fără brazi
Străinei fără surori
Ca grădina fără flori".
234
Valori estetice in scrisorile din armată şi din război
Ideea înstrăinării este admirabil surprinsă prin repetarea cu insis

tenţă a cuvântului "străinei", care ar sugera pustiul sufletesc.
Grozăviile războiului sunt surprinse într-un tablou amplu, într-un
mod foarte expresiv.
Pierderile de vieţi omeneşti sunt uriaşe, iar cele materiale, incal
culabile. Oamenii se află în centrul acestei urgii nimicitoare, sunt singuri
şi neputincioşi, cuprinşi de spaimă şi groază. Autorii scrisorilor, cu su
fletul cotropit de durere şi amar, cu lacrimile în ochi gata să şiruiască
pe obraz, vorbesc despre sălbatica încleştare dintre oameni ce-şi zic
"duşmani", într-o revărsare cumplită de foc şi gloanţe. lată o mostră de
text din primul război mondial:
". . . Şi urcăm apoi pieptiş,

Tot la deal prin molidiş,
Pân-ajungem sus pe-o creastă,
Un ne-aşteaptă moartea noastră,
Căci duşmanul stă -ndosit,
În redute-adăpostit,
Şi pe noi ne tot ţinteşte
Tot În plin ne nimereşte.
Cum suim, tot şovăim
Şi-n noroi ne prăbuşim.
Urcăm mulţi, ca un şuvoi,
Şi ne-ntoarcem doar vreo doi.
Când atacul s-a sfârşit
Şi când tot s-a liniştit
Merg surorile, brancarzii
Şi cu dânşii merg şi alţii:
li aduc pe cei răniţi
Şi pe cei de veci loviţi
Să vezi jale, să vezi plâns
Sufletul din piept ţi-i strâns
Şi se-năbuşe, se frânge,
Inima din tine plânge. . . "
Un pictor de talent cu greu ar fi reuşit să surprindă pe pânză un

astfel de tablou. Şi acum, un exemplu de scrisoare din cel de-al doilea
război mondial:
"Ce măcel Îngrozitor

Treceau gloanţele În zbor,
Şi obuze, şi şrapnele
Şi noi eram printre ele.
235
Petru HURJUI
Mii şi mii erau pe sus

Cu-a lor forţă de nespus,
Dar mai multe pe pământ,
Dumnezeule cel Sfânt
Schije multe se sfărmau,
Şi mulţi dintre noi cădeau.
Ce-a fost când trecurăm apa
Am crezut că viaţa-i gata.
Când podiş ce-am aşezat,
Doamne, ce s-a întâmplat?!
Ş-apoi
De-atâtea gloanţe şi foc
S-a rupt puntea la mijloc,
Ş-apoi atuncea să vezi
Cum mureau bietii băieti,
Şi cei răniţi cum strigau
Şi cu moartea se zbăteau!
Unii strigau ''tată"! "mamă"!
Alţii:
"Doamnei la -mă -n seamă!"
Alţii-şi chemau copilaşii,

Alţii-şi blestemau vrăjmaşii,
Ţipăt, nechezat de cai,
Pentru asta mai ai grai?"
Imaginea măcelului de proporţii, a uraganului ucigător şi necru

ţător al morţii este surprins magistral. Intuiţia şi talentul sunt evidente.
Oamenii aceştia simpli dovedesc o mare sensibilitate sufletească şi au
un simţ acut al realului, a primejdiei care pândeşte pretutindeni.
Războiul n-a fost dorit niciodată de omul din popor, dimpotrivă,
dorinţa de a fi pace în ţară e o prezenţă vie în toată literatura populară.
Această temă se află şi în scrisorile trimise acasă de cei plecaţi în
război. Acest lucru îl întâlnim într-un admirabil monolog interior dintr-o
scrisoare, din care cităm:
"Rabdă, inimă mai rabdă,

Că de tine nime-ntreabă
De mai poţi, de nu mai poţi,
Când grăiesc de moarte toţi.
Fii inimă, răbdătoare
Ca pământul sub picioare. "
Spune inima durut:
236
Am răbdat cât am putut,

Dar acum m-a străbătut.
Strigă să se-audă sus:
"Marilor! Război de-ajuns!
C-ăsta-i lucru cel mai sfânt!"
Faţă de cei care declanşează războaiele şi sunt împotriva păcii,

oamenii aceştia simpli ştiu să-şi exprime strigătul lor "durut", resenti
mentul ce nu cunoaşte margini. Blestemul şi mânia lor cad ca un tăiş
necruţător asupra acestora, ca un trăsnet care nu iartă pe nimeni.
Exemplificăm:
"Blestemat fie acel ce-a adus foc şi măcel

Doamne, dă-i numai nevoi
Celui ce-a adus război
Şi nu-i fă la bine parte
Celui ce adus-a moarte".
Din cele arătate până aici, avem motive să întărim cele ce am

afirmat la început: Scrisoarea în versuri este o specie pe deplin con
solidată, care şi-a ocupat în lirica populară un loc bine meritat, având o
notabilă cizelare artistică şi care-i conferă statut de specie literară orală,
alături de celelalte specii ale literaturii populare.
Scrisori din armată
Foaie verde murite,

Bate vântul vârfurile
Şi Dunărea malurile
Şi pe mine gândurile,
Gândurile de demult,
De-aş muri ca să le uit.
Cum am fost şi sânt acum,
Când mi-aduc aminte plâng.
Eu când stau şi mă gândesc,
Mă usuc şi mă topesc,
Mă usuc de pe picioare
Ca şi - un trandafir la soare.
De-aş trăi ca bradu-n munte,
N-aş mai duce gânduri multe,
Da ' trăiesc ca pomu-n vale
Şi duc multă supărare,
Căci de supărare multă
237
Petru HURJUI
Mi-a căzut viata urâtă . . .

Of, săracul tatăl meul
De-i fac bine, de-i fac rău,
Tot zice "copilul meu"
De când maica m-a făcut
Nici un bine n-am avut.
Dincotro vântul mă bate,
Tot mă frige şi mă arde,
Şi mă arde ca un foc
Pe lume să n-am noroc.
Of, săraca mama mea!
Unde-s eu şi unde-i ea.
Trenule cu patru roate,
Ce m-ai dus aşa departe,
În neagra străinătate;
Şi m-ai dus din gară-n gară,
Până ce m-ai scos din tară.
Ş-am zis verde trei pelini,
Şi m-ai dus printre străini,
Foaie verde şi iar verde,
Trimite-mi, mândră, trimite
Ce ai mândru-n preajma ta.
Trimite-mi o floricea
Şi pe ea guriţa ta;
Trimite-mi buzele mie
Pe coluta de hârtie,
În plicuţul mititel
Şi doruţul tău cu el;
Trimite-mi buze de miere,
Să le sărut cu plăcere;
Trimite-mi buză de fragă,
Ca să spun că tu-mi eşti dragă,
Ca să spun că te-oi iubi,
Câte zile voi trăi.
Cucule cu pană sură,

la tu cartea iasta-n gură
Şi du-te prin munţi şi văi
Dragului În mână dă-i.
La el când -Îi străbate
La geamu-i cu grabă bate.
Dragului de te-a Întreba:
"Cine-i la fereastra mea ?"
238
Să ai răspunde-aşa:
"Eu sunt cuc cu pană sură,
Ţi-am adus răspuns la mână,
la degrabă şi-o citeşte
Şi alta-n loc iscăleşte. "
Cine-mi va citi scrisoarea;
Să fie frumos ca floarea;
Cine a citi ce-am scris
Să mă vadă noaptea-n vis.
Şi de scris multe ţi-aş scrie
Dar aştept răspuns să-mi vie
La scrisoarea cea de fată,
Cam pe vineri dimineaţi
Frunză verde de prin crâng,
Tot imi vine ca să plâng,
Dar când mă gândesc la tine,
Care-n suflet m-au ajuns
Şi dorul tău m-a străpuns.
Stând aseară mai târziu,

M-a ajuns un dor să-ţi scriu,
Pe hârtie albioară
Cu dor de la inimioară.
Şi iţi scriu cu mâna stângă,
Ca să-ţi fac ochii să-ţi plângă,
Că şi eu tare-am mai plâns,
Pân-am terminat de scris;
Şi să-ţi scriu cu mâna dreaptă
Tu pe mine mă aşteaptă,
Mă aşteaptă intr-o vară,
Pân ' m-oi civili eu iară
Şi atunci mi-i fi soţie
Dreaptă şi cu cununie.
Frunzuliţă de prin fag,
Acum altul de ţi-i drag
Şi eu ţi-am căzut urât,
Nu mai vrei să-ţi fiu iubit,
Atunci scrie-mi o scrisoare
Şi să-mi dai Înştiinţare
Ca să ştiu şi eu ce este
Şi să nu-ţi mai trag nădejde.
Supărarea-mi n-a fi mică,
Dar mi-a trece, să n-ai frică,
239
Petru HURJU/
Câte-un pic, Încet-Încet,

Ca şi-o ploaie prin brădet;
Câte-un pic şi nu de tăt,
Ca şi vântul prin pomăt.
Dar mai mare fi-va dragă,
Când cu dragostea-mi Întreagă
Voi sosi din nou În sat
Şi-a mea nu te-oi fi aflat,
Dac-acum mai pot ierta,
Atunci, dragă fată, ba,
Că, te-oi blestema cu foc
Şi n-o să mai ai noroc,
Blestema-voi pân' la moarte,
De nimic nu-i avea parte.
Ca să-mi fie mamă, tată, cât oi sta eu În armată,

În război şi-n foc cumplit
Care-acuma s-a pornit . . .
Dar străinu-i tot străin,
De i-i face apa vin,
Tot nu-i faci voia deplin;
De i-i face apa bere,
Tot nu-i faci a lui plăcere.
Rabdă, inimă, mai rabdă,
Că de tine nime-ntreabă
De mai poţi, de nu mai poţi
Când grăiesc de moarte toţi.
Fii, inimă răbdătoare,
Ca pământul sub picioare.
Spune inima durut:
·�m răbdat cât am putut,
Dar acum m-a străbătut.
Strigă să s-audă sus:
Marilor! Război de-ajuns!
Faceţi pace pe pământ,
C-ăsta-i lucrul cel mai sfânt!"
Asară, la ora şasă,

Am tras scaunul la masă
Şi visând că eşti departe,
M-am gândit să-şi scriu o carte,
Carte scrisă-n lung şi-n lat,
240
Să nu crezi că te-am uitat,

Că nu eşti un fir de iarbă
Să te uit aşa degrabă;
Tu eşti trandafir domnesc,
Nu te uit cât timp trăiesc;
Carte scrisă -n patru părţi
Ca să n-o citească toti,
Singură doar dumne�ta,
Ca să-mi afli inima.
Acum sunt cuprins de gânduri,
Şi-ţi compun aceste rânduri,
Ca să-ti mai aduci aminte
De -ale noastre dulci cuvinte
Ca să nebunesc îmi vine.
Mai întâi de-a mea scrisoare,
Îţi doresc zile uşoare;
Mai întâi de a mea carte,
ÎJi doresc şi sănătate;
ln plic pus -am viorele,
Te sărut, la revedere.
Scrisori din armată care vorbesc despre Gălăneşti:
Frunză verde grâu frumos,

Rămâi, sate, sănătos,
Că acuma plec din tine
Pentru trei ani şi mai bine
Mă duc, sate, la armată
Ş-oi umbla prin lumea toată.
Munţi călca -voi şi câmpii,
Tu în suflet şi să -mi fii;
Ş-oi călca deal cu coline,
Tu -i fi, sate, lângă mine;
Oi mai trece mări şi ape,
Lângă mine -i fi pe -aproape
Şi-om vedea lumea cum este.
Tu mi-i da, dar, sate, veste
Şi mi-i spune cum o duci.
Mi-i vorbi de văi şi lunci,
Şi de casă, şi de masă,
Şi de draga mea frumoasă,
Care-o las în grija ta
241
Petru HURJU/
Ca să dai seama de ea,

Ca să fie tot a mea,
Căci ţi-oi mulţumi frumos,
Când din nou m -oi fi întors
Din armată, dragă sate,
Ş-oi fi lângă tine, frate.
Bibliografie:
1 . Adăscăliţei Vasile, Răvaşul versificat şi amintirea, specii folclorice relativ noi.

Anualele Ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" din laşi, secţiunea III, Tomul VIII,
1962
2. Adăscăliţei Vasile, I. H . Ciubotariu, Folclor din ţinutul Rădăuţilor. Casa judeţeană
a creaţiei populare Suceava, 1 969
3. Bârlea Ovidiu, Poetică folclorică, Editura Univers, 1979
4. Cuciurean Ilie, Însemnări monografice ale comunei Frătăuţii Vechi (în
manuscris)
5. Muntean George, Folclor din Suceava, cules de la Varvara Muntean, Casa
regională a creaţiei populare Suceava, E.S.P.L.A. 1 959
I nformatori:
Galan Elisabeta, Gălăneşti, 70 de ani

Iliuţă Reveca, Gălăneşti, 74 de ani
lacovăţ Veronica, Gălăneşti, 78 de ani
Ungu rean Zamfira, Gălăneşti, 86 de ani
242
Gospodăria Jărănească - spaJiu de desfăşurare a jocurilor cu măşti
GOSPODĂRIA ŢĂRĂNEASCĂ - SPAŢIU DE

DESFĂŞURARE A JOCURILOR CU MĂŞTI
Iulia BRÂNZĂ
Î n cele ce urmează vom expune câteva consideraţii priv ind tema

de mai sus făcute în urma cercetări lor în localităţile Volovăţ, Bădeuţi,
Milişăuţi, Arbore, Solca din zona Rădăuţi.
Cu toate avantajele civ ilizaţiei moderne - televi zor, telefon, cuptor
cu microunde etc. - gospodăria tradiţională continuă să-şi alimenteze
existenţa din acelaşi izvor din care s-a născut poezia populară, plastica,
coregrafia şi arhitectura populară şi pe care M. Eliade îl numea
"prezenţa fantastică, experienţa iraţională, alimentată veacuri de-a
rândul de o anumită v iaţă asociată" 1 .
Elementele fantastice şi iraţionale însoţesc multe din activ ităţil e
cotidiene ale ţăranului. Există însă o perioadă a anul ui, când gospo
dăria tradi ţional ă se întoarce în mod deliberat la condiţia acelui univ ers
arhai c î n care omul era capabil să lupte cu demonii răului, să alunge
bolile din sat, să determine, prin gesturi magice, un an roditor, animale
fertil e şi belşug în casele comunităţii.
Acest spaţiu construit cu mult simţ practi c, unde, în timpul anului,
se înfăptuiesc activi tăţi materiale, se transformă, în timpul sărbătorilor
de iarnă, într- o adevărată scenă de desfăşurare a spectacolelor popu
lare cu măşti. Curţile care îşi străjuiesc intimitatea cu garduri înalte, îşi
deschid acum porţile maiestuoase pentru cetele de colindători. Astfel,
printre stâlpii sculptaţi cu simbol uri arhaice, timpul modern este invadat
de arhitecturi şi credinţe ancestrale, cetele de feciori fiind, după Traian
H erseni, "rămăşiţa unor vechi credinţe autohtone, geto- dacice şi în
general tracice, dar cu unele elemente foarte vechi, preindoeuropene,
în orice caz ale pământului carpato- danubi an"2 • Toate elementel e -
graj dul, şopronul, pl ugul, căruţa, acoperişul casei, podul, tinda, soba,
patul - devin recuzi tele unui mare spectacol, în care se angajează, în
virtutea tradiţi ei, atât colindătorii cât şi stăpânii casei .
243
Iulia BRÂNZĂ
Ca în orice gen de artă, se respectă anumite reguli: ceata se

anunţă, nu se spun necuviinţe în prezenţa femeilor şi copiilor, se vizi
tează mai ales gospodăriile unde sunt domnişoare bune de măritat ş.a.
Deşi colindătorii sunt primiţi în orice casă, există un ritual special
al anuntării, care denotă respect pentru gospodărie şi stăpânii ei. El
diferă de la o ceată la alta şi de la sat la sat. În Solca, ceata cu ursul nu
se anunţă, nici mascaţii care umblă fără muzică ("babele" şi "moş
negii"). Aceasta se explică prin faptul că localitatea e relativ mică şi
oamenii care ţin tradiţiile se cunosc. Într-o comună mai mare cum e
Arbore, mai întâi intră în casă căpitanul, întrebând dacă ceata este
primită. Când e acceptată, fluieră dintr-o "ţâpă" (fluier pentru copii) şi
cetaşii intră în curte.
În comuna Volovăţ, mascaţii merg din casă în casă înaintea cetei
de irozi. Dacă gospodarul îi accepta, le dă "pocinogul" în bani. Atunci
dânşii ies afară şi strigă: "Chimoroi!" La acest strigăt, căpitanul ştie că
sunt primiţi şi intră "fără grijă". Mascaţii se duc mai departe, lăsând
ceata să-şi desfăşoare spectacolul.
Se pare că acest cuvânt - "Chimoroi!" - dispărut în alte localităţi
şi atestat în Volovăţ, face parte din tradiţia străveche. Jucătorul de la
care l-am aflat (Constantin Ungureanu) nu ştie care-l semnificaţia lui:
"Aşa se zice". O variantă posibilă de descifrare se conturează dacă îl
privim ca o sintagmă - "Chi moroi!". Pusă în legătură cu funcţia apotro
paică a cetelor de feciori, ea ne duce cu gândul la idea alunecării stri
goilor sau moroilor din calea cetei şi din sat.
După Ilie Moise, ritualul de trecere de la anul vechi la anul nou
"urmărea, în esentă, renovarea simbolică a luni/'3 . Printre alte elemente ale
ritualului de renovare a timpului, a lumii (sacrificarea unui animal, pregătirea
mâncărilor rituale, privechiul, strigarea peste sat, practici de fertilizare a
ogoarelor, întoarcerea morţilor printre cei vii, alungarea morţilor la lăcaşele
lor ş.a.) existau şi practici pentru alungarea spiritelor malefice.
Unul dintre spiritele malefice principale cunoscute în popor este
moroiul. El e considerat strigoi. Deseori e confundat cu dracul. Moroiul
e denumirea arhaică a spiritului malefic. În epoca creştină, el e utilizat,
în credinţele populare, alături de cuvântul "drac" pentru a denumi spiri
tul răului şi al întunericului care aduce omului diferite necazuri. Dracu l şi
moroiul sunt deseori identificaţi: ambii se arată sub formă de vârtecuş,
sau de vânt, pocind oamenii; ies înaintea lor pe drum, bezmeticindu-l şi
rătăcindu-l ; se arată, de regulă, în locuri necurate, necăjind sau îmbol
năvind trecătorii.
În credinţa populară dracul poate fi alungat prin diferite procedee.
Unul dintre ele e colinda de Anul Nou. Traditia spune că dracul se teme
de băieţi: "În noaptea dinspre ajun şi Anul N'ou, nu se poate afla nici un
drac pe lume; atunci fug, se ascund, căci umblă băieţii cu colinda" 4 .
244
Gospodăria Jărănească - spaJiu de desfăşurare a jocurilor cu măşti
Dacă punem sintagma "Chi moroi!" în legătură cu alungarea dracilor

sau moroilor, în gând ne vine expresia traditională "Piei, drace!" De aici:
"Piei moroi!" În graiul moldovenesc consoan'a labială p se palatalizează
modificându-se în k. Astfel, cuvântul a pieri se pronunţă a keri. Fenomenul e
întâlnit şi în aromână. Blestemul "Ca picătura de apă să pieri" sună în felul
următor: "Ca chicuţa di-apî s-cheri". Imperativul "Piei!", rostit în graiul arhaic
moldovenesc, e "Chei!" Deci, "Chei moroi!" din care a rezultat, printr-o rostire
mecanică şi îndelungată, "Cheimoroi!", apoi "Chimoroi!". Aceasta ar fi o
explicaţie a expresiei "Chimoroi!", atestată la jucătorii de măşti din comuna
Volovăţ, care pare a fi un îndemn de a alunga spiritul malefic din casa în
care au fost primiti.
În casa omului se desfăşoară cea mai mare parte a spectacolului
cu măşti. Între mascaţi şi stăpânii casei se stabilesc relaţii speciale, nu
numai de actori-spectatori, ci are loc şi o reîntoarcere conştientă la o
anumită mentalitate arhaică, ceata de feciori şi urâţi fiind concepută ca
un simbol al despărţirii joviale de anul vechi şi trecerii cu voie bună în
cel nou.
Aici, cetele mai complexe ("Jianu", "Irozi i", "Capra"), îşi desfăşoa
ră spectacolul într-o anumită ordine: mai întâi sunt arătate lucrurile
serioase, apoi glumele. Irozii, spre exemplu, dansează jocurile tradiţio
nale "Moldoveneasca" "Păduretul" "Ceasul" "Tântăroiul" "Cazaciocul".
J I J J I I J
Spectacolul se încheie cu dansul mascaţilor, el constituind partea cea

mai distractivă.
Pe cât de sobri şi strălucitori sunt irozii, frumoşii, pe atât de cara
ghioşi sunt mascaţii care-l însoţesc. Îmbrăcămintea lor este extrava
gantă, de culori ţipătoare, înţesată cu o sumedenie de zorzoane şi
vechituri. La piept îşi agaţă cutii goale de la sprey-uri, capete de păpuşi.
La brâu au săbii, ciocane de lemn, sticluţe cu biberoane pline cu votcă.
Unii îşi fac "aparate de fotografiat" dintr-o cutie de carton, în care
montează un arc cu o bucată de burete la capăt; vorbind cu fata gospo
darului, îi propun să-l facă o poză, slobod arcul şi buretele înainte,
provocându-l fetei o sperietură. Alţii au băşici de porc în care pun
boabe de porumb ca să zornăie; când în casă de cântă şi se dansează,
unul se preface a călca din greşeală pe una din ele, spărgând-o cu
zgomot asurzitor. Alţii îşi fac "buciume" din moasoare de carton de la
fabrica de tricotaje.
Când dansează, tălăngile de la brâu fac un zgomot infernal. Cu
ciocanul de lemn dat în orice obiect din casa omului: sobă, acoperiş,
horn, butoi etc. Zgomotul e menit să trezească lumea din somn, dar şi
să o amuze. Intrând în tindă, mătură de pe jos gunoaiele şi boabele de
grâu lăsate de cei cu sorcova. Gospodarul se bucură, îi laudă, dar
îndată se întristează, căci tot ce au măturat în tindă, mascaţii aruncă în
mijlocul odăii.
245
Iulia BRÂNZĂ
În casa omului, fac şi alte trăsnăi. Baba din Banda lui Iancu Jianu,
de exemplu, inspectează toate ungherele, băgându-se mai ales pe sub
paturi şi aruncând în mijlocul camerei tot ce găseşte acolo; mătură apoi
soba pe dinăuntru, împrăştiind cenuşa pe jos; cu o bucată de slănină
trecută peste fundul ceaunului murdăreşte uşa; afară, se urcă pe casă,
mătură hornul.
Un adevărat spectacol satiric se desfăşoară în curte. "Mascaţii
urează jumătate de oră în casă, apoi două ceasuri îşi fac de cap în
curte", spun sătenii. Fură oala cu supă de pe vatră şi înching un ospăţ
lângă poartă. Dacă stăpânii nu-s atenţi , iau cu ei tot ce găsesc (şişcă,
boabe de porumb şi de grâu, ceapă, mere, morcovi), ducându-le la altă
casă. Uneori fură cârnaţii din pod, propunându-l spre cumpărare chiar
stăpânului casei. Bat vârfurile de la acoperişul şurei până iese
gospodarul şi-l roagă să înceteze; dau zăpada peste geamuri. Scot
vaca din grajd legând-o de gard. Căruţa ("faetorul") o întorc cu roţile în
sus sau o demontează; atunci vine stăpânul şi-l roagă: mai dau un ban
numai să mi-o faceţi la loc. Scot roţile de la maşini; bat cu ciocanul în
caroserie, până omul le mai dă ceva de teamă să nu l -o strice. Dacă
găsesc un plug în curte, ară zăpada. Uneori scot în drum tractorul, că
ruţa, snopii de strujeni, coliba câinelui. Opresc maşinile de pe şosea
cerând taxa Băsescu. Aceste şotii, departe de a supăra pe cineva,
stimulează activitatea gospodărească a sătenilor. În ajunul sărbătorilor
de iarnă ei fac o ordine exemplară în gospodării, ştiind că "şatrarii întorc
curtea pe dos". Aceleaşi glume le fac şi mascaţii din cetele cu Malanca,
I rozii etc. Impo rtant este că ele sunt făcute cu scopul de a amuza. Stă
pânii caselor nu se supără; şi poznele mascaţilor şi indulgenţa gospo
darilor fac parte din tradiţie.
Obiceiul de a umbla în cete zgomotoase poate a fi un ecou al
ceremoniilor trace de tipul celor consacrate lui Dionysos, despre care Mircea
Eliade scria că "se desfăşurau În timpul nopţii la lumina făcliilor; o muzică
sălbatică (zgomote de lovire de cazane de bronz, chimvale, fluiere) Îi
Îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie Într-un dans circular
furios şi Învârtelii. Femeile care participau şa aceste dansuri purtau
"bessares", lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de căprioare
şi, probabil, pe cap, coroane. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios,
pumnale sau tirsuri . . . "5 • La cetele moderne de mascaţi regăsim aceeaşi
nevoie de zgomot (se bate cu beţe şi ciocane de lemn în găleţi vechi, în
bucăţi de tablă). Sub impactul noii religii, femeile au fost făcute din cete, însă
ecoul prezenţei lor în timpul străvechi sunt "babele", "jidăucuţele", "doam
nele", în care se deghizează o parte de mascaţi, îmbrăcând fuste, lungi,
largi, împodobite cu fâşii de material sau bucăţi de piei a căror menire e să
îluture cât mai cu efect. Măştile "cornute" (cerbul, capra), alte măşti cu
coarne confecţionate de mascagii se asociază şi ele cu ritualurile tracice.
246
Gospodăria fărănească - spafiu de desfăşurare a jocurilor cu măşti
Privind la aceste spectacole zgomotoase, ai impresia că între tim

pul dacilor şi cel modern s-a interpus doar o mică pojghiţă de civilizaţie
tehnică, pe când sufletul a rămas al aceloraşi strămoşi care se credeau
nemuritori şi capabili să alunge, prin gesturi formule magice, duhurile
rele din sufletul şi gospodăria omului. În vechime, personajele cu măşti
comice alergau pe uliţe şi prin gospodării, ameninţând sau lovind copiii
şi oamenii cu bicele "În sens apotropaic, alungând maleficul, bolile,
potrivit concepţiei tradiţionale"6 . Iniţial, aceasta era una din funcţiile
esenţiale ale cetelor de feciori, colindătorii fiind concepuţi ca nişte vrăji
tori care aveau puterea de a săvârşi acte tămăduitoare. Ecouri ale
acestei funcţii s-au păstrat până azi. Colindătorii, mai ales urâţii fac
acelaşi lucru (sperie membrii familiei cu măştile, bat cu ciocane de lemn
în tot ce se poate bate, sună din ţalangile atârnate la brâu), fără să ştie
că, de fapt, perpetuează un străvechi ritual magic de alungare a duhu
rilor rele. Fireşte, procedeele de înspăimântare a publicului s-au moder
nizat, dar este evidentă tendinţa de a acţiona psihologic asupra subiec
tilor vizati.
' Din păcate, funcţia apotropaică nu mai este vizată de către actua
lii purtătorii de măşti; semnificaţia arhaică a dispărut, pe primul plan
manifestându-se doar funcţia divertismentală. Ceea ce era esenţial în
societatea primitivă - oamenii erau singuri că mascaţii (probabil
şamani) le apăra integritatea psihică de duhurile rele - a devenit astăzi
doar un mod de distracţie. Avem de a face cu o formă fără fond, cetele
de mascaţi fiind un exemplu viu al degenerării, în epoca modernă, al
unui ritual esential în societatea primitivă.
Însă ceva ' din autoritatea de odinioară a mascaţilor şi din respec
tul pentru ei din partea comunităţii se mai păstrează. Conştiinţa că ei
posedă, în perioada sărbătorilor de iarnă, o putere şi o libertate deose
bite străbate din îndrăzneala cu care îi "necăjesc" pe stăpânii gospodă
riilor. Ei fac aceasta fără teama de a fi certaţi sau penalizaţi. Sătenii se
supun cu plăcere regulilor acestui spectacol. Stăpânul casei participă la
el, dând replici isteţe, făcând observaţii pline de umor sau oprind şotiile
mai riscante (cum ar fi demontarea căruţii, baterea cu ciocanul în
autoturism sau în cornurile de la creasta casei) prin oferirea unei sume
de bani. Această implicare a sătenilor în spectacolul cu măşti e o
reminescenţă din acele vremii arhaice când la re-naşterea mitului
participa întreaga comunitate sătească.
Cu toată devierea de la funcţiile iniţiale şi pierderea multor sensuri
şi semnificaţii, jocurile cu măşti continuă să fie un element esenţial al
specificului nostru etnocultural. Iar gospodăria ţărănească rămâne un
spaţiu al invaziei mitului în realitatea modernă, o scenă a colaborării
armonioase între pragmatismul modern şi mitul ancestral.
247
lu/ia BRÂNZĂ
N ote:
1 . Mircea Eliade, Teme folclorice şi creaţie artistică în Meşterul Manole, Junimea,

laşi, 1 992, p. 31 3
2. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură populară românească. Studiu de
paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Dacia, Cluj-Napoca, 1 977,
p. 1 27
3. Ilie Moise, Ceata de feciori. Confrerii carpatice de tineret, Imago, Sibiu, 1 999, p.
1 27
4. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, SAECULUM I .O.,
Bucureşti, 1 998, Voi. I, p. 364
5. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Chişinău, Universitas,
1 994, p. 1 70
6. Maria Bocşa, Dicţionarul de artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1 995, p. 228
248
Satul Sadova (jud. Suceava). Repere spirituale
SATUL SADOVA (JUD. SUCEAVA)

REPERE SPIRITUALE
Graţian J UCAN
Scriitorul Dragoş Vodă într-o carte de-a sa din 1975 a numit

Sadova "satul cu oameni frumoşi".
De la Câmpulung Moldovenesc, în sus, pe firul apei Moldovei, se
deschide un triunghi în spaţiu: în dreapta Sadova, adevărat peisaj
pitoresc, loc ce oferă una din cele mai frumoase privelişti, cu o biserică
frumoasă pe un platou u riaş; în stânga Pojorâta şi, în vârf, Fundu
Moldovei.
Străveche aşezare în obcinile câmpulungene ce îşi are istoria ei,
asupra căreia nu insistăm, aşezată de-a lungul pârâului Sadova (ce se
revarsă în râul Moldova) pe o lungime de 1O km, împrejmuită de păduri,
poieni şi fâneţe, cu o floră bogată şi o faună specifică, satul e străjuit pe
de o parte de Obcina Feredeului cu munţii: Hîga de altă parte Muncelul,
Floarea şi Pietrişul.
Sadova e împărţită în două părţi: Gura Sadovei, unde e şi vatra
satului, cu instituţiile ei şi Fundu Sadovei (Holohoşca = Peste munte).
Punctul de despărţire îl constituie Monumentul eroi lor (din primul
război mondial) şi podul de peste râul Sadova, cu drumul ce u rcă în
serpentine spre Trei Movile (cu cabană tu ristică) , coborând încet spre
Vatra Moldoviţei etc.
Aşezarea are trei şcoli şi două biserici mari cu clopotniţe frumoa
se. Localnicii: 2,3 mii de locuitori (în 1976) se ocupă cu creşterea vite
lor, tăierea lemnului în exploatările forestiere şi prelucrarea lui, industria
locală etc.
Pe firul apei Sadova s-a construit, în ultima vreme, o microhi
drocentrală electrică şi o şosea ce trece pe obcini în sus, făcând la
distantă legătura cu oraşul Rădăuti. Pe aici e Iezerul - un fel de lac,
format prin alunecări de teren, din izvoarele de munte etc. În Gura
Sadovei s-au ridicat: o fabrică de binale şi una mecanică, o staţiune
249
Grafian JUGAN
zootehnică, un centru de colectare şi prelucrare a fructelor de pădure,

dispensar, magazine etc.
În acest sat tradiţional, cu datini şi obiceiuri deosebit de frumoase,
sunt de reţinut, în special, din ciclul vieţii omului: nunta şi înmormân
tarea, iar din ciclul calendaristic: sărbătoarea Paştelor, Ziua morţilor,
colindele de Crăciun şi pluguşorul din ajunul Anului Nou, precum şi
alte datini, sărbătorite în sânul familiilor.
Desprindem din ciclul oraţiilor de nuntă (Iertăciunea) , culese de
la Simion Cîrstinar, 74 de ani , din Sadova, în 1956, un fragment în care
e zugrăvit chipul omului:
Şi Dumnezeu a zis:
Să facem om,
După chipul şi asemănarea noastră . . .
Luând trupul din pământ,
Sufletul din duhul sfânt,
Oasele din piatră,
Sângele din Marea Roşie,
Frumuseţea din soare,
Ochii din stele,
Mintea din ceri,
Graiul de la îngeri,
Inima din mijlocul pământului,
Gândul din iuţimea fulgerului . . .
Ultimul vers n-a trecut prin mintea nici unui poet!

Folcloriştii de altădată ai locului (pe lângă Alexandru Voevidca)
colaboratorii lui Matthias Friedwagner la marea carte: Rumanische
Volkslieder aus der Bukovina, Liebeslieder / Cântece populare
româneşti din Bucovina, Cântece de dragoste, Band I (Wirzurg,
Konrad Triltsch, Verlag, 1940, XLIII + 582 + 6p + 1 h), cu 543 texte
poetice şi 380 de melodii notate de A. Voevidca, din Sadova sunt:
Xenofon Mleşniţă (1865-1936), fost învăţător şi director �I şcolii din
Fundu Sadovei, unde a funcţionat aproape 30 de ani. ln una din
poeziile populare, culese de el (inf. Eugenia Zbranca din Gura Sadovei)
se spune că cel ce iubeşte "fript la inimioară" nu trebuie să înveţe la
şcoală, căci singur citeşte, desigur prin propria-i experienţă, câte
pătimeşte, încât nici codrul nu-l crede, nici drumul:
Jălui-m -aş drumului

Da ' şi drumu-i supărat:
Câte cară l-o călcat
Şi cu gol şi cu-ncărcat
Şi pe ud şi pe uscat.
250
Satul Sadova ljud. Suceava). Repere spirituale
Al doilea e: Leon Cehovschi (1872-1960). S-a născut în Gura

Sadovei şi a învăţat la şcolile din Suceava (1884-1888), unde a avut
profesor pe S. FI. Marian, şi Cernăuţi, devenind învăţător, mai întâi în
Pârteştii de Sus (1892-1900) şi apoi la Gura Sadovei (1 900-1936), fiind
şi revizor şi director de şcoală.
Pe lângă activitatea instructiv-educativă, în sat, a contribuit la
înfiinţarea unui cabinet de lectură, cu bibliotecă, o bancă populară şi o
cooperativă, precum şi căminul cultural "Zorile". A sătenii spre îndelet
niciri practice: pomărit, agricultură, creşterea animalelor de rasă, etc.,
contribuind la ridicare nivelului de trai al localnicilor.
Leon Cehovschi a fost prieten cu folcloristul muzical Alexandru
Voevidca. Cele mai multe texte folclorice şi melodii culese de aceştia
din Cîmpulung Moldovenesc şi împrejurimi provin din Sadova, ceea ce
se explică şi prin prietenia dintre dânşii. El a mai sprijinit cu entuziasm
echipele sociologice studenţeşti, conduse de Dimitrie Gusti, care au
cercetat satul Sadova în deceniul IV al secolului XX. Despre el, folclo
rist şi om de cultură, D. Gusti a scris câteva rânduri (18 sept. 1934):
"Sunt încântat să fac cunoştinţa valorosului dn. director L.
Cehovschi, care în lunga şi fructuoasa sa carieră şi-a câştigat mari
merite pentru şcoala românească, şi în împrejurările grele istorice
dinainte de unire!"
Inserăm două piese folclorice, culese de el din satul Sadova, din
cele 33 publicate în cartea lui M. Friedwagner:
Vină, bade, serile,

Ş-ascultă mustrările!
Că mă mustră mămuta, '
Bade, pentru dumneata,
Că ti-i dulce gurita.
Guriţă ca la tine '
Nu -i în sat la noi la nime!
Gurită ca la dumneata
Nu -/ la noi în Sadova!
Frunză verde, foaie fragă,
- Cum să -ţi zic, mândruţă dragă ?
Zice -ti-oi viorică albă,
Că de mică mi-ai fost dragă.
- Dar eu, bade, cum să -ti zic?
Rosmalin roş înflorit,
Drag mi-ai fost de băiet mic,
Drag mi-ai fost şi drag să-mi fii
Şi la noi mai des să vii!
251
Gra/ian JUGAN
Ultimele două versuri mai circulă şi altfel, auzite de mine în cerce

tările folclorice din acest sat, transformând cântecul de dragoste într
unul satiric:
Drag mi-ai fost şi drag să -mi fii,
Dar la noi mai rar să viii
Leon Cehovschi a lăsat în manuscris o schiţă monografică a sa

tului Sadova, care nu mi-a fost accesibilă.
Descoperită în 1 935 de Constantin Brăiloiu, cântăreaţa Maria Surpat
(n. 1 905) din Sadova "s-a dovedit a fi una din cele mai înzestrate
păstrătoare şi creatoare de folclor întâlnite pe meleagurile tării
noastre" (Tiberiu Alexandru). Împreună cu sora ei, Zenovia Ţîmpău,
figurează pe discurile electrecord, în Antologia muzicii populare
româneşti şi discul: Maria Surpat - Zenovia Ţîmpău (1 978).
Reproducem o variantă a cântecului păstoresc Ciobănaş de la
miori, cules de la Maria Surpat, 70 de ani, în 1 975:
Ciobănaş de la miori,
- Un' ti-a fost soarta să mori?
- În v�rfuţul muntelui,
- La tulpina bradului!
- Luminiţa cin' ţi-o fi?
- Soarele de-a răsării
- Cruciuliţa cin' ţi-a pune ?
- Soarele dac-a apune!
- Şi groapa cin' ţi-a săpa?
- Ploile care-or ploua,
- Acelea m-or şi-astupai
- Şi de bocit, cin ' te-a boci?
- Oile când vor veni,
- Oile, miorile
- Şi câmpul cu florile,
- Munţii cu izvoarele!
Legăturile lui Dimitrie Gusti cu Bucovina au fost multiple, mai ales

cu satele Fundu Moldovei şi Sadova. Datele furnizate de satele cerce
tate stau la baza generalizărilor şi sintezelor sale teoretice, întrucât el le
menţionează în studiile sale. Afabilitatea omului de ştiinţă se unea cu
dragostea lui neţărmuită de a ridica satul românesc, izvor de energie şi
vitalitate, dorind din tot sufletul "să pună viaţa oamenilor la adăpost
... şi să-i ajute să aibă din ea toate binefacerile şi bucuriile".
După cea de-a patra campanie monografică de la Fundu Moldovei din
1 928, D. Gusti s-a îndreptat în 1 934 spr"e satul Sadova (atunci jud.
252
Cîmpulung Mo ldo venesc), înzestrată vatră etnocultural ă, cu cercetători

din echipa sociologică, pro fesori şi stud enţi ai Institutului Social Român,
cât şi ai Seminarului de Sociologie al Universitătii d in Bucureşti.
În trei ani: 1 934, 1 935 şi 1 939, vara, echipa d e' stud enţi (cu profesori,
ingineri, med ici etc. , ultima dată o echipă de stud ente) a Serviciului social
d in Bucureşti, sub conducerea i storicului Antonian Marinescu-No ur, au venit
în satul Sado va, cu scopul de a cerceta şi ridica satul d in punct d e ved ere
cultural, sanitar şi ed ilitar (îndigui rea pârâului Sadova, rid icarea unui pavilion
pentru horă, cu teren d e sport, o baie populară, etc. ). Intelectuali i satului au
sprijinit acţiuni le echipei şi la 1 5 august au inaugurat Căminul cultural
"Zorile".
D. Gusti, în calitatea d e d irector general al Fund aţiei Culturale, a
vizitat satul. Descins d in Sadova, el şi echipa sa au fo st primiţi cu mare
bucurie d e localnici, fi ind întâmpi naţi d e un brâu d e flăcăi călări şi în
sunet d e trâmbite.
În sat, D. G usti a organizat o întruni re cu oameni i satului , în frunte
cu autori tăţile săteşti, und e a expus pe înţelesul tuturo r scopul cerce
tărilo r so cio logi ce, so li citând spri jinul tuturo r cetătenilor.
În expunerea sa, el a lăud at portul şi gosp�d ări ile lo calnicilo r, fi ind
mulţumit d e felul cum se prezenta acest sat, cu go spod ării chibzuite şi
o ameni d eo sebi ţi. Echi pei stud enţeşti d e cercetări socio logice i -a reco
mand at "să facă în amănunt monografia satul u i cu toate dati nile,
obicei uri le, etc., să fotografieze tot ce e de reţinut: săteni, locui nţe,
mobilier, vite" etc. , să colecţioneze o biecte pentru expo zi ţi a ce va avea
d e gând s-o realizeze.
Cercetările au efectuat o statisti că a satului, făcând o d escriere a
lui, ocupând u-se d e: cad rul geo grafi c şi bio logic; istori c şi psi ho lo gic;
acti vi tatea econo mi că; mani festările spirituale, etico -jurid i ce şi po liti co
ad mi ni strati ve; uni tăţile, relaţiile şi pro cesele so ci ale. E chipa a înregi s
trat avutul lo calnici lo r, făcând o bservaţi i asupra felului d e trai , a vi eţi i
sanitare şi a felului d e a se manifesta al oameni lo r (firea lo r), ad unând
un bo gat materi al fapti c, ilustrat cu texte, melod ii, fo to grafi i, etc. ; au
strâns unelte şi o biecte, ţesături şi cusături etc. (To t materialul ad unat,
ca şi cel d e la Fund u Mo ldo vei, s-a pierd ut. Clăd i rea d e la Bucureşti, în
care a fo st d epus, a fo st bo mbard ată în 1 944).
Pentru meritele sale şi pentru înto cmi rea mo no grafiei satului, D.
Gu sti a fost ales cetăţean d e ono are al Sado vei. El însuşi a co nferit lui
Vasile Rusu, primarul comunei, di ploma "Meritul cultural", pentru felul
cum a sprijini t acţiunea cercetări i so cio lo gi ce. Do uă fo to grafi i mari ,
rămase şi pă strate în sat, ni-i înfăţişează împreună, în prim plan, alături
d e ceilalti cercetăto ri - o ameni d e ştiintă şi stud enti.
În �emoriile sale, ad resând u-se' ţărani lo r şi' muncito ri lor, D. Gusti
spunea: "Vouă, iubiti' tărani, ' tărance
' şi muncitori din cele 626 de
253
Grafian JUGAN
sate, oraşe şi regiuni unde au lucrat, conduşi de mine, echipele

studenţeşti şi tehnicieni ai Institutului Român, ai celor patru insti
tute regionale, ai Seminarului de sociologie de la Universitatea din
Bucureşti, ai Fundaţiei şi Serviciului social şi mai ales, vouă,
locuitorilor satelor, cărora le aparţin ca al lor ales cetăţean de
onoare din Goicea Mare (Oltenia), Ruşeţu (Muntenia), Drăguş
(Făgăraş), Nereju (Moldova), Sadova şi Fundu Molovei (Bucovina),
Voşlobăţ (Ciuc), Şanţ (Năsăud), vă adresez întreaga mea iubire,
curată, sinceră şi dezinteresată şi toată recunoştinţa pentru cele
mai frumoase momente din viaţa mea petrecută în mijlocul vostru".
Am aminti t la începutul acestor rânduri de scrii torul Dragoş V icol.
U nele di n poezi il e sale, povestirile, reportajele şi romanele, etc. au fost
scrise în S adova.
O poezi e de-a lui se inti tulează tot Satul cu oameni frumoşi, în
care elogiază satul Sadova (jud. Suceava), unde poposea adesea (şi în
cimiti rul căruia a fost înmormântat, străjuit de propriu- i but de bronz,
operă a sculptorului Florian Calafeteanu).
Li-s casele nişte poieni În floare,

Li-s inimile nişte-adânci fântâni.
Duc munţii În priviri, În glas şi-n mâini
Oricând ar fi spre şesuri să coboare.
Li se ude sufletul la stâni

În tulnice când oarele răsare.
Nevestele pun busuioc sub pernă

Noaptea iubirii să le pară eternă . . .
Ş i fiindcă am ami ntit de cimitir, redau versurile testamentului său

poetic (din ultimul manuscri s) netermi nat:
Când m -ai duce, cel dintâi

Să-mi puneţi o doină căpătâi -
Fruntea să-mi Împodobiţi
Cu trei muguri Înfloriţi:
Unul pentru adormire,
Cel de-al doilea pentru iubire
Şi-al treilea pentru-amintire.
Peste ochi trei cercuri mari,
Cu molizi şi cu stejari;
Peste buze cu izvor,
Să-mi curgă cuvânt de dor . . .
254
Satul Sadova ljud. Suceava). Repere spirituale
De la cercetările sociologice, rezumate mi înainte aici, au trecut

de-atunci mai bine de 60 de ani. În sat sunt astăzi alţi oameni, cei mai
mulţi s-au stins din viaţă. Spaţiul geografic a rămas acelaşi. Uliţele de
altă dată au devenit (cele două principale) străzi asfaltate, casele
modeste s-au prefăcut în adevărate vile, aspectul arhitectonic e nou,
frumos şi încântător. Civilizaţia a pătruns şi aici, în satul tradiţional de
altă dată. Portul popular e mai stilizat şi înnoit dar, a rămas, totuşi,
acelaşi. Populaţia satului s-a înmulţit. Au apărut şi de aici oameni de
ştiinţă şi cultură, unii specialişti de renume. Cu toate înnoirile, tradiţiile,
datinile şi obiceiurile, s-au transmis şi păstrat, în virtutea legilor care le
guvernează, ce trece un bun de la o generaţie la alta.
Vicisitudinile celui de al doilea război mondial şi a regimului trecut
au afectat aspecte ale vieţii sociale şi economice, dar ceea ce a fost
trainic a rămas: satul din suflet.
Versul: "Eu cred că veşnicia s-a născut la sat'' are un înţeles
profund, o semnificaţie intrinsecă, privind esenţa spiritualităţii noastre, un
reper autentic, o permanenţă şi un izvor al vitalităţii noastre ca popor.
255
Gra/ian JUGAN
G)
:. /
1-� ,>.,
, r - -:
;, ,
tr:�·
'.·J{;iI':2
,:-�
4· ,,
��:1
:1. "· �: .,, ,l\;
'••
.;,
G) - CV - @ Port popular din vechime

© Leon Cehovschi - învăţător, folclorist şi om de cultură
@ Meşterul Vasile Budacă pirogravând o cofă
256
G)
., _:·.l'�;�1·-·
-l"(''' � f
�
f:3
,.
.. ,. � �.:.,
4,
��.--�-------------,
G) Casă mare
@ Case (vile) noi
257
GraJian JUGAN
CD
ţ/: ,.ii,,"
: ...
· ;:;,,._
I' ii\
,\
?.
��"
"'�
.
CD Clopotniţa şi Biserica „Sfântul Gheorghe" din Gura Sadovei

® Şcoala din Fundu Sadovei
258
G)
G) Ulm secular
CV Cioplitul lemnului
@ Cabana „Trei Movile"
259
Grafian JUGAN
CD
r.� .::r . ' ,,,. . ,

, "
\
, ....
.,,, c:
':'f : _, :··\,, ,!' ;-\ _ · • ,

.,,
�'
,
.'
•, .. '·
-�..- ·
... A �\
•, • A • , ,�
.'
, ·. . · . ;� 3,.: ( _;�! :tXf•
. . ,,
, -� ' i',
, :t
·\·I .'J-. ,
� t
• -!J: ,t ( r '
�
i( f
--�"
CD Cântăreaţa Maria Surpat

@ Cântăreaţa Aglaia Cotruţ
260
CD
d --f."� .:,.
::_,w�?
--:{'t·1
•
/' ·
f
1
,• >I' ·;\ � 1 -·
l·
11, .,.·;' ·'•�L·.rf
-,'�-
Pi i'
if �! .
-· .
',,
- ...,..·� -:·- -·
CD Dimitrie Gusti la Sadova (în pelerină albă) între primarul Vasile Rusu (în port
local) şi preot (în negru) cu echipa sociologică, profesori, ingineri, medici şi studenţi .
@ Grup vocal feminin al Căminului cu ltural Sadova
261
GraJian JUGAN
CD
CD Gavril Crăciunaş = P.S. lrineu Suceveanul - Arhiereu Vicar al Mitropoliei

Moldovei şi Sucevei
@ Eusebie Zbranca - prof. univ. dr. specialist în endocrinologie
@ Filaret Cristinari - economist, director B.R.D. filiala Câmpulung Moldovenesc
® Eusebie Latiş - arhitect la Suceava
262
III. M U Z E O LO G I E
2n1
Biserica - mărturie a spiritualită/ii româneşti
B ISERICA - MĂRTURIE A SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI
BISERICA TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BOTEZĂTORUL

DIN SECŢIA ÎN AER LIBER A MUZEULUI
Maria BORZAN
Originară: lara de Mureş

Strămutată: 1958 - 1959 la Mura Mare de Botog Iosif
Reconstruită replica: 1996 - 1998 la Muzeul Etnografic din Reghin,
secţia în aer liber.
Muzeul din Reghin, de ziua tuturor sfinţilor, 14 iunie 1998, într-o

duminică bogată în ploaie şi har, a trăit momentul înălţător al sfinţirii
bisericii de lemn, ridicată în secţia în aer liber, ca mărturie a trăiniciei
credinţei şi a păstrării tradiţiei pe aceste plaiuri binecuvântate.
Ploaia deasă şi rece nu a împiedicat pe credincioşii şi oaspeţii
muzeului să participe la slujba de sfinţire a bisericii de lemn de către
Prea Sfinţitul Andrei - episcop al Alba Iuliei, în fruntea unui sobor de
preoţi reghineni, cărora li s-au alăturat înalţi prelaţi ai bisericii anglicane.
După slujba de sfinţire şi utrenie, luările de cuvânt au subliniat
importanţa momentului, iar celor care şi-au adus aportul moral sau
material pe parcursul celor 4 ani de preocupări - de la ideea aducerii
unei biserici şi până la sfinţirea ei - li s-au înmânat gramate de către
Prea Sfinţitul Andrei al Alba Iuliei, aceştia fiind societăţile comerciale
reghinene prin directorii lor: Agroindustriala, Agromur, Apele Române,
Ciocârlia, Comimpex Dalia, Concordia - Mixterim, Metalurgica, IRUM,
Prolemn, Remex, Romsilva Gurghiu, SETTPPI, Silva, Tehnoton.
Pildă în această muncă ne-au fost vorbele marelui istoric Nicolae
Iorga, ce considera monumentele istorice - averea neamului, râvna cu care
locuitorii de pe Mureş s-au dăruit înălţării lăcaşurilor de închinăciune şi
dorinţa de a oferi reghinenilor şi celor care trec pragul acestui sfânt lăcaş,
muzeul, imaginea unui sat, un sat în care biserica are locul cuvenit.
265
Maria BORZAN
Din bogatul patrim oniu al bisericilor de lem n din zonă ne-am oprit
asupra bisericii de lem n de la Mura Mare. Două au fost m otivele care
au determ inat această alegere. În prim ul rând, biserica reconstruită
est e un m onum ent de arhitectură şi, în al doilea rând, biserica est e un
veritabil docum ent istoric, o pagină de zbucium ată ist orie a acest or m e
leaguri, cert ificatul prezenţei, odinioară, acolo, a populaţiei rom âneşti.
Muzeul a ales această biserică şi pentru că, fiind considerată
proprietate part iculară a fam iliei Botog, put ea fi adusă m ai uşor - pent ru
o altă biserică din zonă erau necesare aprobări de la Direcţia m onu
m entelor, care opt a atunci, pentru restaurarea in situ a m onum entelor.
Biserica est e originară din lara de Mureş. Sem antism ul greco
catolic, Blaj, 1 900, am int eşte la 1 790, biserica din lara de Mureş, cu 50
de fam ilii rom âneşti, dar astăzi la lara nu m ai sunt fam ilii de rom âni.
Vândută la lsla pentru a se construi din m aterialul ei o anexă gospo
dărească ( un grajd), biserica a fost răscum părată de Botog Iosif, adusă
şi am plasată în livada grădinii sale din Mura Mare. De aici, oam enii
m uzeului au adus, tratat şi conservat ce s- a m ai putut din această
biserică.
Pereţii erau din bârne de stejar ce înscriu un plan dreptunghiular,
cu absidă decroşată poligonală cu 4 lat uri, la întâlnirea laturilor, cape
tele tuturor bârnelor se prelungesc în exterior, am int ind tehnica de la
exem plarele străvechi de case din M-ţii Apuseni.
Această t ehnică de construcţie şi dim ensiunile pereţilor navei, de
5m şi 3,50m, al absidei de 2m x 1 , 50m, ne determ ină să afirm ăm că ne
aflăm în fata unui m onum ent din sec. al XVII -i ea, conform afirm atiilor
d-nei C. Panait, în lucrarea "Biserici de lem n - m onum ent e istorice' din
0
E piscopia Alba Iulia", 1 987.

Reconstrucţia s-a făcut destul de greu, nu avem inform aţii sufici
ent e şi exact e, iar prin reconstrucţia din 1 958 - 1 959, când a fost
m utat ă la Mura Mare, biserica a suferit unele m odificări.
Aflată într- un grad avansat de degradare - prăbuşită, cu 90% din
m aterial putred - au fost folosite doar 1 O bârne la absidă, restul m at e
rialului folosit fiind nou, st ejar şi brad şi s-a realizat astfel o replică după
vechea biserică.
La 29 august 1 996 se pune piatra de tem elie a bisericii de către
un sobor de preoţi, avându- l alături pe Prea Sfinţitul Andrei de Alba
Iulia, care m ărturisea: "Avem convingerea că se săvârşeşte un act
istoric prin salvarea bisericii, una din m ult ele care sunt pe cale de a se
prăpădi datorită vitregiei vrem urilor şi neajunsurilor m at eriale".
Din punct de vedere constructiv ea se încadrează în caracterist ica
esenţială a bisericilor de lem n, rom âneşti, cu pereţi din cununi· de bârne
de stejar orizontale, suprapuse, îm binat e la capete în cheut ori.
Reconstrucţia propriu- zisă a bisericii începe la 26 m artie 1 997 cu
o echipă de m eşteri din Bârsana, Maram ureş, condusă de I. V lasin.
266
Biserica - mărturie a spiritualităjii româneşti
Peste o fundaţie de beton (70 cm în pământ) este trasată temelia

de 80 cm - câte 40 cm piatră de carieră şi 40 cm piatră de râu, fixată la
interior cu beton.
A urmat apoi al egerea şi debitatul material ului lemnos de stejar şi
brad, necesar zidirii bisericii.
Bârnel e din lemn de stejar, ci ungite şi feţite cu barda, cioplite în
patru muchii, având secţiunea dreptunghiul ară de 28cm / 1 0 cm, sunt
fixate din loc în l oc în cepuri ascunse de l emn. Cele 7 cununi orizontale
ce se suprapun peste temel ie formează elevaţia pereţilor. Dacă l emnul
era strâmb, era "puşcat", îndreptat, făcându-i-se 2 -3 tăieturi cu pene.
Dispunerea bârnel or urmează planul vechii biserici, un dreptunghi
cu absida decroşată poligonal cu patru l aturi. C apetele tuturor laturil or
se prelungesc în exterior câte 1 3 cm.
Pe ultima bârnă, pe toată l ungimea construcţiei, tot la 90 cm, sunt
fixaţi căpriorii, 1 4 buc. de 3 , 40 m şi 1 3 buc. de 3m. La partea superioară
ei sunt fixaţi cap la cap, doi câte doi, prinşi în cuie şi chingi contrafişă
ce dă rezistenţă şi nu l asă căpriorii să se mişte sub greutatea zăpezii.
La capătul de jos, fixat de papuc, este dublucornul (aruncătorul de
apă), acea contrafişă care face ca streaşina acoperişului să fie departe
faţă de tal pa edificiului cu cca. 45cm.
Romanatel e - arcel e dubleuri, dul api de 50cm / 20cm situate la
jumătatea cornil or - formează arcul de la cupol ă, pe ele fiind fixată bol ta
din scândură de brad (aşezate una peste alta, cu începere de l a un
perete şi terminată pe peretel e opus). Sistemul de boltire este simplu,
bol ta semicirculară a naosului se racordează de altar prin intermediul
unei boltiri curbate ce coboară cu un prag mai jos, căptuşită cu 2
rânduri de scândură în colţuri.
La absidă toţi cei 5 căpriori sunt centraţi într-un singur unghi şi
sunt mai scunzi cu 30 cm. La al tar se fixează mai întâi capetel e de j os
al e căprioril or şi apoi mijl ocul pentru romanate.
Acoperişul în două ape, din draniţă rotundă şi aşezată în două
rânduri, apare astfel format din două segmente: acoperişul absidei în
continuarea celui de la navă, dar plasat mai jos cu 30 cm. Extremitatea
estică a acoperişului de l a navă are o cruce din stejar l a fel cu cea din
vârful turnului.
Cel e două pante repezi îşi modifică unghiul de scurgere la jumă
tatea înălţimii, continuând cu o pantă domoal ă, ceea ce lărgeşte consi
derabil streaşina. Streaşina este din scândură frezată pe margini şi
fixată "în spic" .
Coama bisericii este protejată de la un capăt l a altul de prel un
girea unui rând de draniţă.
Pridvorul îngust, deschis şi de formă dreptunghiulară, aşezat pe
faţada dinspre apus a edificiului cu care face corp comun, împodobeşte
.
267
Maria BORZAN
şi apără intrarea, legând totodată, în mod firesc, trupul bisericii şi spa

tiul ei ritual cu lumea de afară, cu pământul şi văzduhul.
' Tavanul pridvorului este drept, din scândură de brad făţuită, cu un
decupaj pe unde se intră în clopotniţă.
Cei patru stâlpi ai pridvorului de câte 1,40m, fixaţi în tălpi, au la
partea superioară şase "chituci" tăiaţi în colţare la 45 grade - contrafişă
fixată între stâlp şi cunună, ce dă şi forma de boltă pentru pridvor.
De la talpă, 40cm în sus, este brâul din scândură de brad.
Intrarea în biserică se face printr-o uşă din blăni de stejar înca
drate de uşori din stejar.
Din acoperiş, deasupra pridvorului, se înalţă turnul clopotniţei aflat
în raport cu dimensiunile de ansamblu ale construcţiei şi alcătuit din
schelet, talpă şi fus.
Scheletul turnului confecţionat din patru stâlpi de 12cm / 12cm şi
lungime de 3m, prinşi doi pe pridvor iar alţi doi pe peretele navei (la al
doilea rând de corni), este aşezat pe o bază pătrată şi fixat prin
contrafişe în formă de X ce coboară până la brâul turnului.
Fusul turnului este în opt ape alcătuit din opt corni şi opt
dublucorni de câte 2,80 m respectiv 2m lungime.
Fixarea fusului pe schelet o face talpa turnului, o bază pătrată din
dulapi de 150 cm / 150 cm, căptuşiţi cu scândură. Fusul turnului este
îmbrăcat în draniţă de jur împrejur, la ultimul rând de sus fiecare draniţă
este ascuţită pentru a intra sub cupola de la cruce.
Porţiunea de la talpa turnului şi până la brâu este deschisă.
De aici, de la baza clopotniţei, se poate vedea scheletul din grinzi
curbate care susţin bolta semicirculară a naosului şi altarului.
De asemenea, se mai poate observa sistemul de construcţie a
scheletului asemănător cu cel al casei ţărăneşti, cu căpriori şi con
trafişe.
În interior naosul se termină spre est cu o absidă mai îngustă de
formă poligonală despărţită prin iconostas.
Iconostasul, sculptat de Moldovan Ioan a Şarpelui din ldicel
Pădure, din lemn de paltin cu decoraţii reprezentând funii răsucite,
rozete, flori, ciorchini de struguri, este fixat pe suport (cei patru stâlpi
prinşi în cepuri, dăltuitură şi cozi de talpă).
Bogat împodobite sunt uşile împărăteşti şi cele diaconeşti, cu
ghirlande de flori şi frunze.
Icoanele de prăznicar (pictură de pe registrul iconostasului) în
număr de nouă: Naşterea Precistei, Buna Vestire, Întâmpinarea lui
Iisus, Intrarea în Ierusalim, Învierea, Înălţarea la cer, Pogorârea Sf.
Duh, Schimţ>area la faţă, Ad�rmirea Maicii Domnului şi icoanele împă
răteşti Iisus lmpărat şi Maria lmpărăteasa, au fost aduse de la bisericile
din !băneşti şi Jabeniţa, autor fiind Popa Gheorghe din Şerbeni (sec. al
XIX-iea, 1832-1875).
268
Biserica - mărturie a spiritualităţii româneşti
Uşile diaconeşti, Răstignirea şi Moleniile au fost pictate de

Constantin Gabor din Lunca Bradului.
Altarul adăposteşte sfânta masă, cioplită dintr-un trunchi gros de
stejar, peste care s-a aplicat un blat gros din dulapi de aceeaşi esenţă,
ce acoperă lăcaşul Sfintelor moaşte cu Hrisovul bisericii. La sfinţirea
bisericii, pe sfânta masă au fost aşezaţi cei patru evanghelişti, în cele
patru colţuri, ca simbol al semnelor cardinale spirituale ale creştinis
mului.
Adusă de la vechea biserică de lemn din Jabeniţa, acest tip de
masă ne aduce aminte de vremurile îndepărtate ale creştinismului,
constituind un mobilier de străveche tradiţie.
Mobilierul vechi de la această biserică nu s-a mai păstrat.
Lumina pătrunde în interior prin cele patru gemuleţe, două la altar
şi două în peretele navei, cu tăieturi în formă de acoladă şi drug de fier.
Şi pentr-u că gândurile şi simţirea celor care, vreme de secole, s
au închinat în aceste bătrâneşti biserici de lemn se lasă mai bine
înţelese dacă vizitatorul ia aminte la cărţile ce se citeau în strană, la
icoanele care aduceau lumină şi mângâiere, împreună cu colegii de la
Oficiul Judeţean de Patrimoniu am adus şi expus în biserică frumoase
icoane de lemn din sec. al XVIII-iea şi sec. al XIX-iea, pictate de Toader
Zugravul, Popa Gheorghe din Şerbeni, Marcu Vlascovici, biserica deve
nind astfel ea însăşi un muzeu.
Chiar dacă biserica nu a fost monument (şi merită acest lucru, ea
a fost propusă pe lista monumentelor) astăzi ea este, în secţia în aer
liber a muzeului reghinean, un monument de arhitectură şi un docu
ment istoric ce îndeamnă la rugăciune.
Materiale folosite:
- beton : 1O mc
- piatră de carieră: 9 tone
- balast: 16 mc
- ciment: 1O saci
- piatră de râu: 1O t
- pământ de umplutură: 50 mc
- var: 4 saci
- ulei de in: 40 I
- cuie de - 60/65 cm: 40 kg
80 cm: 1 5 kg
1 00/120 cm: 15 kg
200 cm: 12 kg
- scoabe: 50 buc.
Paratrăsnet - bară de Cu: 50m
- cleme: 12 buc.
- cablu de oţel: 20 m
269
Maria BORZAN
Material lemnos:
- stejar - grinzi: 1 0 , 5 mc
- cherestea de 25 cm şi 50 cm: 1 ,2 mc
- răşinoase - grinzi şi cherestea: 8 mc
- d raniţă: 8000 buc.
Lista ilustratiilor:
Planşa I - Biserica de lemn - faţada

Planşa l i - Biserica de lemn - vedere laterală
Planşa I I I - Terenul pe care a fost amplasată până l a 1 958, biserica d e l a lara de
Mureş
- Biserica de lemn de la Mura Mare - 1 996 - extremitatea estică
- Biserica - peretele de nord al navei
Planşa IV - Aspecte din timpul lucrărilor de reconstrucţie a bisericii
- Săpatul fundaţiei în secţia în aer liber a muzeului
- Îndreptatul grinzilor
- Feţitul cu barda a grinzilor
Planşa V - Îmbinarea în cheotori
- Aşezatul bârnei în cep
- Fixarea şi înjghebatul "uşorilor"
Planşa VI - Confecţionatul pridvorului
- Fixarea "chitucilor"
- Fixarea pridvorului în talpă
Planşa VI I - Fixarea căpriorilor
- Detaliu - sistem de fixare a căpriorilor cu contrafişe
- romanate
Planşa V I I I - Construcţia turnului
- Detaliu turn
- Aşezarea draniţei pe fusul turnului
Planşa IX - Letuirea bisericii
- Fixarea draniţei
- Detaliu - i nterior biserică
Planşa X - Biserica din lemn "Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul", 1 998
- Interior din biserică - Iconostasul
- Interior din biserică
Planşa XI - Hrisovul bisericii
270
Biserica - mărturie a spiritualităJii româneşti
Planşa I
271
Maria BORZAN
q
. ' ! i �
·. .
·:· :�_::::�-.:
\
----- ''
.L -
i1 n- li li li I
"
,, . " "
'1
I
"
,;,
,n
"
//li lnh lh rtl rtl · rtl
" """
rt li \\'.-\\. .>,.' '
"
,
'"
,,"
" .. "" ''
li l\TIWi. '-'' \.\,.
"
"
li Tll
11 m"\\ '-'"- ''- ,

''
/ A VI
/ y li 1\\ \\\ "- '-' '-'-
L ,,,. �
�I'
I I
{,�
I
<:'- ·v / /, , '/
�
/ / /4,'- '/ / �' '/ / <' '/ ,'
("-. / ,'\ '-V / ,'\_ ',, '/ 7 �'- Y / /
"V
Planşa l i
272
-
Biserica - mărtune a spiritualităjii �omaneşt1
! )1 }! F'1 2 ; } :W,'.
--n ,.'tJ
.),'.ii.. \ .;·,r· :tX""î,"' �j;',*t(t\;".!,\J�•t1i(i:.iiM:., 1
1�- ţ. .:t)·�
1· ·�•;:r-., ,>'F-
". , } : . ;, •
�-�
� ,:,
f J. '· ,
f i;;...�s- f �'fi
, .,.
•� -
�-��( - �- � . '>
l I
.,..._ ..,.,,. ·· -· .,.. .. "\ ·- -- .. \ l
.:.
�P.'\\�
· · ·
· • i�}Y, · ·
• , .� .. ,
. .." C - .
ilf
·\, ··, · . �•
. •• - '
.. · .
. ,-' �.• :;��--
. .. . . ;j
---.-::..--· -�::
. ,�-""'
·<�
Planşa I I I
273
Maria BORZAN
.. --, - <�
_:_ 1
-
Planşa IV
274
_.;.. n131,r•r·en
,-----:--iP!.,'·-- , ·.
� I
'
--
• j
. .
---,·..,::-:--...... _--.._: ... �.
· · -. :--,.,...!.,_
, .�Jr�i�::-- -� �-
' .-
....... .li.,...
........ .
li"' , ,
I- �� .......,__ .
- . �-Ji.:;..c- �=-� :""$:�:� ' } ?,
.. .
-• ,(
..::,;,;.:.�-:-·,r��-,._�,_-,:.�
,... --- ...
L
� ��- ��;��{? :- - �&�_z��

- __
;· J,.·.
Planşa V
275
Maria BORZAN
� ��
_,
: .' ,,"':_-.;
� -.S .
�;;,
.
.i,� :{ ., .
•'J�.
J1
.
. ' �-
. ' .
li �
Planşa VI
276
. '
' ..;., _,\

' ;
·. /, · , ' .,..
�1
·- • ....
. ..
' ·'
...
·',
. '
,,,,.
·' �;wl-o-lllllllirl.lQlliMili.....,__
Planşa VI I
277
Maria BORZAN
Planşa VIII
278
.... -...., -·
-- .
""
��
{
- · '. �,:,�?��
. --'---"-
�
.,-- , , ..
- .
Planşa IX
279
Maria BORZAN
i) tJi _, ,li
��- :-F:� G:l\ JI�
"
-·
Ilir. �. � liJ. . . ·. :..,;,,
.. . ·_
,�,
"-'
... ✓,
'f :: " , '

• •
Planşa X
280
oll-1000� .
!J
� �
;
w )>•
� .
ALBA JULIA HR I SOV

Cabinetul episcopu l u i
Cu vrerea Tatalui, cu ajutorul Fiului şi cu Irrpreună lucrarea

Sfântului Duh s-a ridicat această biserica Intru pomenirea taierii capului
Sfântului Ioan Botezatorul , spre folosul sufletesc al creştinilor din rruni
cipiul Reghin,
Biserica este originara din lara de Mureş. Şematisrrul greco-ca
tolic, Blaj , 1900, aminteşte la anul 1 790 despre biserica de lenn din �ureş
lara , cu 50 de fa11ilii ranârieşti.
Vânduta la Isla pentru a se construi din materialul ei □- anexa
gospodăreasca <grajd) , biserica a fost rascU11Părata de Batog Iosi f, adusa
şi arrplasata In livada gradinii sale din t--k.Jra Mare . Pereţii erau din bârne .
de stejar, ce lnscrlu un plan dreptunghiular , cu absida decroşata poligona
lă cu patru laturi . La întâlnirea laturilor , capetele tuturor bârnelor se
prelungeşte în exterior, amintind tehnica de la exeirolarele stravechi de
case din tJuntii Apuseni .
Aceasta tehnica de construcţie şl dirrenslunile pereţilor navei
<5 m. x 3 , 30 m. ) , ai absidei < 1 , 80 m. _ x 2 m. ) , ne determina sa afirmam ca
ne aflam In fata unul ronurrent din sec.al XVI I-lea , conform lucrării "Bi
serici de -leirn, rronurrente istorice din Episcopia Alba Iuliei" , l .C.Panait ,
1987.
Reconstrucţia s-a facut destul de greu, deoarece nu erau sufi
ciente informaţii, iar prin reconstrucţia din 1958-1959, când a fost muta
ta la tJura Mare, biserica a suferit unele mdificari .
I n 1996, tJuzeul Etnografic Reghin a ales aceasta biserica Intru
cât , fiind considerata proprietate particulara a famil iei Batog, putea fl
adusa mal uşor (pentru o alta biserica din zona erau necesare aprobări de la
Direcţia ronurentelor - care apta pentru restaurarea In situ a rronurrentelor) .
Aflata Intr-un grad avansat de degradare - prăbuşita, cu 90% din
material putred - au fost refolosite doar 10 bârne la absida, restul materia
lului folosit fiind nou, stejar şi brad s-a realizat o replica după vechea
biserica .
Piatra de teirelie a fost pusa la data de 29 august 1996, sub pas
torirea P.C.Protapop Teodor Beldean, iar construcţia bisericii s-a realizat
281
Maria BORZAN
ln cursul anului 1997 <26 martie - 15 aprilie) , de o echipă de rreşteri

din Bârsana - Mararrureş, condusă de Vlasin Ioan .
Iconostasul s-a realizat integral din leim de paltin, sulptor
fiind t-'oldovan Ioan din Idicel Pădure, iar icoanele de prăznicar , ln nu
mar de 7, sunt icoane vechi din prima JlJPdtate a sec.al XIX-lea , la fel
şi icoanele lrrpărateşti - Maica Damului cu Pruncul şi Mântuitorul Iisus .
Uşile diaconeşti , Răstignirea şi Molenlile au fost pictate de
Gabor CJnstantin din Lunca Bradului.
Toate acestea bineplăcând lui Durnezeu şi oaireni lor , cu părin
teasca dragoste luându-le ln seama , Noi , Andrei - Episcopul Alba Iuliei ,
am sfinţit această biserica azi , 14 iunie 1998 , ln vrerrea Prea Fericirii
Sale Teoctist - Patriarhul Ranâniei , a Inalt Prea Sfinţiei Sale Dr .Antonie
- Mitropolit al Ardealului , a Prea Cucerniciei Sale preot Teodor Beldean
- protopop al Reghinului .
Si acun Dătătorule de viata , Doarme, trimite harul Tău cel
sfânt peste toţi cei ce s-au ostenit la construcţia şi lnfrunusetarea casei
Tale , prirreşte-le darul şi-i lnscrie ln Cartea Vieţii . Pleacă-îi , Doarme,
urechea şi ascultă glasul rugăciunii lor , binecuvintează-le viaţa , dăru
ieşte-le mântuire şi-l aprinde de dragostea către Tine, către aproapele şi
glia străbună , ·iar noi lrrpreună să precmărlm pe Durnezeu cel ln Treirre lau-
tat : Tatăl , F.lul şi Sfântul Duh. Amin!
+ A N D R E·I
+ A.�
Episcopul Alba Iuliei
Consilier eparhial , P r o t o P o P,
Pr. Te�doj' �ldean
�-V-�
. �==---- ·
tJerrlJru Adunarea Eparhială,
Ing.Mihai Boaru
Pr ujitorl:
,1e,w .
- �r��b !.o___
. -·
� ·(.,_, . A. .1·�1)('1 1, ,
11r'�OL lt/ E Tof?l ("ElltV
Qn,.,•ţ:;. , ,.. f), ,� _-,
.
Planşa XI
282
Bisericile din lemn din comuna Gabia o posibilă reze,vaţie de arhitectură tradifionată cu un real potenţial turistic
B ISERICILE DE LEMN DIN COMUNA COBIA O POSIBILĂ

REZERVAŢIE DE ARHITECTURĂ TRADIŢIONALĂ
CU UN REAL POTENŢIAL TURISTIC
Doina PETRESCU
Maria DIACONESCU
Comorile artei populare româneşti se bucură astăzi de o apreciere

largă, iar importanţa artistică şi etnografică a arhitecturii de lemn este
îndeobşte înţeleasă. Totuşi, pentru Muntenia - spre deosebire de
situaţia Transilvaniei şi Maramureşului - studiile pentru cunoaşterea şi
popularizarea bisericilor de lemn sunt încă puţine, cuprinzând mai ales
câmpia munteană şi zona Argeşului, prin însemnări răzleţe publicate de
specialiştii Comisiei Monumentelor Istorice, de unele reviste religioase
sau de unii cercetători contemporani. În aceste condiţii , nu e de
mirare că, atunci când se vorbeşte de biserici de lemn, gândul se
îndreaptă către Ardeal, întâmplându-se adesea ca turiştii români şi
străi ni să treacă pe lângă comorile de arhitectură rel igioasă
populară de la sud de Carpati, fără a le bănui măcar existenta.
În r· ealitate, bisericile de lemn din Muntenia, deşi lipsite d� monu
1
mentalitatea celor din Transilvania, sunt valoroase atât prin interesul

arhitectonic, al tehnicii de construcţie şi al elementelor decorative, cât şi
printr-o tipologie deosebit de bogată şi de instructivă.
Dacă în secolul trecut, numărul bisericilor de lemn depăşea cu
mult pe al celor de zid, în mediul rural, ele au fost înlocuite cu timpul de
biserici de zid, rămânând în prezent cca. 130 de edificii mai vechi de
100 de ani, care şi-au păstrat în linii mari integritatea sau, cel puţin,
structura originală. Răspândirea lor în Muntenia este destul de inte
grală, distingându-se două arii de densitate mare: bazinul superior al
Argeşului şi zona bazinelor superioare ale Teleajenului, Buzăului şi
Râmnicului.
Întâlnite atât în zona de deal cât şi de câmpie, după defrişările
masive din zona Vlaşca-Teleorman din a doua jumătatea sec. XIX,
283
Doina PETRESCU, Maria DIACONESCU
zona de câmpie a sărăcit mult în aceste edificii, ele continuând însă să

fie folosite şi construite în zona colinară. O excepţie a făcut zona văii
Dâmboviţei, unde dezvoltarea economică mai puternică şi legătura cu
zona Braşovului, au făcut ca bisericile de lemn să fie înlocuite de tim
puriu cu biserici de zid ctitorite de negustori, boieri sau ţărani înstăriţi.
Comuna Cobia este situată în partea de sud - vest a judeţului
Dâmbovita, la 20 km de municipiul Târgovişte şi 9 km de oraşul Găeşti.
Într-o pitorească zonă colinară, pe valea pârâului Cobia, pe o distanţă
de 1 2 km se înşiruie cele 1O sate ce alcătuiesc comuna Cobia.
Dealurile molatice, cuprinse între bazinele Argeşului şi Dâmboviţei, sunt
acoperite de păduri de stejar şi de fâneţe, de livezi şi vii printre care îşi
taie drum numeroase văi şi izvoare. Un climat plăcut, fără excese de
temperatură, completează imaginea atrăgătoare a locului.
Atestată documentar în 1570, într-un document semnat de
Alexandru Mircea, Cobia se află pe traseul a două importante drumuri
comerciale "Drumul lui Basarab", care unea Câmpulungul cu
Târgoviştea şi "Drumul sării", ce trecea din Transilvania către Dunăre.
Pe lângă ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor, pomicultura şi
creşterea vitelor, descoperirea petrolului şi deschiderea exploatărilor a
însemnat o nouă sursă de prosperitate. Buni gospodari şi oameni cu
mare credinţă în Dumnezeu, locuitorii Cobiei s-au îngrijit deopotrivă de
gospodăriile lor, dar şi de locaşurile de închinăciune. Şi astfel, parcur
gând astăzi drumurile comunei, salba bisericilor de lemn, alternând cu
cele de zid, te încântă prin temeinicia, dăruirea şi modestia cu care
meşterii populari s-au aplecat asupra lor.
În comuna Cobia se află încă "în picioare" patru biserici de lemn,
făcând parte dintr-un şirag de paisprezece, întinse pe fâşia deluroasă
dintre Argeş şi Dâmboviţa. Majoritatea au rămas capele de cimitir, în
care se slujeşte doar ocazional sau de loc, în ultimii ani. Alături de
acestea, stau cu mândrie bisericile de zid ale satelor, dominate de
b; serica mănăstirii Cobia, ridicată în 1572, un exemplar de referinţă în
isto ria arhitecturii româneşti şi a cărei restaurare a fost terminată de
cu �a.nd.
Nominalizate în Lista monumentelor aprobată de Ministerul
CL, ;turii, bisericile de lemn ale Cobiei sunt: biserica din Frasin Deal -
î 805, cea din Frasin Vale - 1 746, ambele purtând hramul Sfintei
Paraschiva, biserica Sf. Nicolae din Mislea - 1873 şi biserica Sf.
Arhangheli din Şerbeşti - 181O.
Bisericile de lemn au fost ridicate fără spirit de ostentaţie, prin
efortul colectiv şi anonim al sătenilor, motiv pentru care, la multe din ele
lipseşte pisania lămuritoare, sau, dacă există, cuprinde doar câteva
date sumare asupra anului construcţiei şi hramului. Rareori sunt men
ţionaţi meşterii care au ridicat biserica, ei fiind în general meşteri de
284
Bisericile din, lemn din comuna Gabia o posibilă reze!Vafie de arhitectură tradifională cu un real potenJial turistic
ţară specializaţi în această meserie, folosind ca model casele proprii şi

fiind adesea ajutaţi chiar de locuitori la ridicarea construcţiei.
Toate patru biserici se înscriu într-o serie tipologică constituită
începând cu mijlocul sec. al XVII 1-lea, cu un tip de plan în cruce şi cu
proporţii şi forme plastice proprii, care se întindeau de la poalele
munţilor până la Dunăre. Grupul aproape compact al ctitoriilor prezente
încă astăzi pe teritoriul judeţului nostru, între Argeş şi Dâmboviţa,
dovedeşte această afirmaţie.
Seria tipologică a bisericilor de lemn din Cobia înscrie, atât în
plan, cât şi în sistemul de boltire, traseul unei cruci. Naosul are formă
aproape pătrată, acoperit cu o boltă semicilindrică, consolidată la dos
cu o nervură transversală. Absida altarului este de forma hexagonală,
mai îngustă decât naosul şi retrasă simetric în raport cu axul longitu
dinal. Pronaosul este şi el decroşat simetric în raport cu axul longitu
dinal faţă de naos şi boltit cu un semicilindru decalat ca înălţime. La
vest biserica se termină cu obişnuitul pridvor deasupra căruia se ridică
turnul - clopotniţă, având un diametru neobişnuit de mare şi care
creează un al doilea ax al ansamblului, vertical, rupând monotonia
volumului simplu al acoperişului. Sub streaşina largă, pe latura de sus,
numai de-a lungul pidvorului şi pronaosului, se regăseşte acea bancă
de pretutindeni - scaun de judecată - rezemată pe capetele tălpilor
transversale.
Având fundaţia şi soclul din lespezi mari de piatră, combinate cu
zone de cărămidă, pereţii din dulapi de 10-14 cm de stejar cu îmbinări
la capete în "coadă de rândunică", corpul bisericii este închis la partea
superioară cu grinzi chertate şi prinderi cu cuie de lemn; şarpantele, cu
căpriorii rezemaţi direct pe extradosul bolţilor, sunt învelite cu şită
bătută în patru straturi.
Decoraţia sculptată a bisericilor de lemn ale Cobiei se desfăşoară în
special pe zona pridvorului. Colonetele, cu fusul tras la strung sau fasonat,
ca un volum prismatic cu muchii faţetate, sunt terminate cu capiteluri în
forme florale - motivul lalelei - sau ornate cu traforuri şi crestături.
Fruntarele pridvoarelor, asemeni închiderilor de goluri de la catapetesme
sau ferestre, descriu arce în acoladă sau polilobate. Ramele ferestrelor,
decorate cu motive geometrice, sunt combinate deseori cu traforuri ce
acoperă go1u·1, executate măiestrit
. din aceeaşi bucată de material. Brâul este
permanent prezent, fie în variarita de torsadă, fie în cea de solzi de peşte,
încingând median faţadele, sau ca element de demarcaţie între registrele
catapetesmei. Tehnica aceasta sculpturală este însoţită frecvent de
policromia compoziţiei. Un aport decorativ, sculptural, îl aduc îmbinările
ingenioase ale cosoroabelor şi fruntarelor.
Ca şi în cadrul bisericilor de zid, pictura este principalul mijloc de
împodobire al interiorului bisericii de lemn, destinată atât temelor
285
bibl ice, cât şi decorării elem entelo r arhitecturale. La bisericile de lem n,

pi ctura cuprinde cu precădere tâm pla şi ico anele, pereţii naosului şi
peret ele de vest al pridvorului. Ca tehnică de execuţie est e frecventă
tem pera aplicată direct pe lem n sau fresca pe lem nul îm brăcat în
tencuială.
Perisabilitatea m aterialului, dar şi lipsa de îngrijire sau chiar abando
narea bisericilor, au dus la apariţia unor degradări destul de importante:
- ieşirea din verticală a pereţilo r - sub influenţ a îm pingerilo r,
tasării so lului, stabilirii rezistenţei pieselor atacate de agenţi distrugăto ri,
îm binările s-au căscat şi pereţii au ieşit din verticală; în genera l au
cedat laturile de no rd, unde st agnarea apei şi a zăpezii sunt de l ungă
durată;
- învelito area de şită, care are viaţ a cea m ai scurtă, a cedat la
co am ă dar şi în câm p, apa de plo aie infiltrându-se de-a lungul căprio
rilor şi pro ducând put rezirea acestora;
- bo lţile şi pereţ ii sunt atacaţi fie în zonele unde a pătruns apa, fie
aco lo unde m aterialul a avut vicii;
- acolo unde au survenit mo dificări în tim p, de exem plu um plerea
go lurilo r din peretele despărţito r dintre nao s şi pronao s cu panouri de
zidărie, acestea au lucrat diferit şi s-au separat pro ducând degradarea
frescelor;
- perisabilitatea m aterialului lem no s şi degradarea cu uşurinţă, în
condiţiile clim ei noastre, a lianţilor şi pigm enţilor, a dus la deteriorarea
destul de serio asă a frescelo r, atât la interior cât şi la exterior.
În această situaţie, dorinţa de a reabilita şi repune în circuitul
religio s, dar şi de a integra într- un circuit turistic bisericile de lem n din
Co bia, va trebui să po rnească de l a un susţinut pro gram de restaurări.
Tem a de restaurare pro pusă cuprinde în principal: conso lidarea inte
grală a bisericilo r; înlocuirea pieselo r degradat e; aducerea în po ziţia
no rm ală şi crearea prin subzidire a unei fundaţii co ntinue care să asi
gure şi pe viitor po ziţia şi echilibrul pieselo r; înlo cuirea învelito rilo r vechi
cu şiţă no uă, fasonată şi băt ută după modelele originale; resti tuirea
form elor iniţiale care au suferit transfo rm ări; un pro gram perm anent de
protectie şi conservare a lem nului.
Î� cazul special al bisericilor de lem n, pro blem ele de cercetare
care se pun pro iectantului, pentru rest ituirea fo rm elor iniţiale, nu sunt
deo sebit de grele. La bisericile Co biei, diversele lucrări de conso lidare
din decursul tim pul ui nu au mo dificat fo rm a generală şi nici detaliile
monum entelor. În fo arte rare cazuri în care aceste modificări s- au
pro dus, există elem ente după care să se po at ă reconstitui părţi de
construcţie care au suferit transform ări.
Pro blem ele m ai grave care se pun sunt cele legate de m aterialul
lem no s, de tehno lo gie, apro vizio nare şi conservare. Pro blem a asigurării
286
Bisericile din lemn din comuna Gabia o posibilă rezerva/ie de arhitectură tradifională cu un real potenfial turistic
materialului lemnos, d e d imensiuni şi calităţi ieşite d in normativele

curente, este încă d eschisă. O altă d ificultate este aceea a realizării
restaurări i propriu -zise. Calitatea executării d etal iilor rămâne la mâna,
înţelegerea şi sensibil itatea meşterilor. Din fericire, spre d eosebire d e
alte meserii legate d e restaurarea d e monumente, meşterii lemnari,
d ulgherii, ciopl itorii, şind rilarii mai sunt încă d e găsit în zonă, ei valorifi
când u-şi frecvent arta şi în construcţii contemporane.
Pentru a nu se altera aspectul caracteristic al monumentului, o grijă
d eosebită se va avea la respectarea neregularităţilor d e trasare şi poziţie, fie
ale ansambl ul ui, fie ale pieselor. Se vor întrebuinţa cu stricteţe sculele
bătrâneşti: securea, bard a, ferăstrăul şi dalta, eliminând u-se toate usten
silele mod erne de prelucrare a lemnului. Meşterii folosiţi la lucrări vor fi d in
partea locului şi vor fi instruiţi în prealabil, pentru a se reuşi punerea în
valoare a simplităţii d e ved eri şi rusticităţii lor neartificiale.
Programul d e protejare şi conservare a lemnului are în ved ere în
primul rând factorii cauzatori d e degrad ări ai materialului lemnos. Umi
d itatea excesivă în această zonă a creat med iul prielnic d e d ezvoltare a
carilor, a căror prezenţă d ăunătoare se văd eşte în aproape toate ele
mentele original e ale bisericilor. Umid itatea a acţionat nu numai asupra
lemnului ci şi asupra componentelor picturii. Sub influenţa factorilor d e
umid itate şi temperatură s-au prod us mişcări d e contracţie şi d ilatare
ale suportului l emnos, care au antrenat celelalte straturi ale frescelor.
La icoane se observă efectul umid ităţii la d escompunerea cleiului ani
mal, ad ezivul d e susţinere a blaturil or, care a d us la d esprind erea îmbi
nărilor acestora. Aspectele d e d egrad are ale părţilor lemnoase se evi
d enţiază şi prin atacul insectelor xilofage, un pericol d e d istrugere
totală. Stoparea acestui proces d e d egrad are se poate realiza printr-o
atentă rezolvare, în cadrul proiectelor d e restaurare, a d etaliilor menite
să înlăture sursele d e umezeală (d renuri, sistematizare verticală, hid ro
izol aţii etc. ), urmate d e tratamentele period ice efectuate d e specialişti,
cu substanţe specifice, pentru a putea păstra starea d e echilibru şi d e
sănătate a lemnului.
Toate aceste aspecte ale procesului d e restaurare şi conservare
în ved erea valorificării bisericilor, au fost d iscutate cu specialiştii Ofi
ciului jud eţean d e patrimoniu, cu specialiştii în restaurare ai Muzeului
Naţi onal d e Artă Bucureşti şi ai Direcţiei monumentelor istorice d in
Ministerul Culturii, în id eea capacităţii acestora la reunirea într-un ate
lier comun d e lucru pentru zona Cobia. Pornind d e aici, procesul s-a
extins la invitarea unor specialişti în restaurarea lemnului d in Norvegia,
interesaţi în bisericil e d e l emn româneşti, care au fost ad uşi într-o vizită
d e prezentare, la Cobia. Există şi avantajul unei bune conlucrări cu
autoritatea locală, primarul actual al comunei Cobia fiind foarte pasionat
şi preocupat d e istoria şi monumentele acesteia (exi stă şi un grup d e
287
iniţiativă al sătenilor, care au elaborat o monografie a comunei şi un

istoric al mănăstirii Cobia). Şi astfel, proiectul realizării unei rezervaţii
care să cuprindă -bisericile de lemn ale Cobiei, alături de monumentele
de zid, de exemplarele valoroase de arhitectură civilă şi de peisajul
minunat oferit de colinele împădurite, începe să prindă contur.
Din nefericire însă, punerea în practică a proiectului întâmpină
numeroase dificultăţi. Una dintre ele se referă la actualul sistem legis
lativ, care dezarmează orice iniţiativă în domeniul valorificării cultural
turistice a patrimoniului. Regimul de proprietate incert, lacunele din
Legea administraţiei publice referitoare la monumente, lipsa unei Legi a
patrimoniului, aproape inexistentul sprijin pe care-l dă Legea sponso
rizării, se întrunesc într-o stavilă greu de trecut. Alături de acestea,
putem invoca şi o tristă scădere a interesului public, al comunităţilor
locale, faţă de valori ale locului care le-au asigurat perenitatea (una din
bisericile de lemn ale Cobiei, de mult părăsită, se află într-un cimitir
abandonat şi el, peste care s-a întins pădurea). Am încercat să schiţăm
în continuare un mod de acţiune posibil pentru a pune în practică ideea
unei zone de interes cultural-turistic la Cobia.
Părţii referitoare la restaurarea obiectelor propriu-zise, care a
deschis acest material va trebui să-i preceadă o intensă activitate
managerial-organizatorică, de stabilire a unui statut de zonă protejată
rezervaţie istorică şi de arhitectură, comunei Cobia. Pentru a o desfă
şura va trebui înfiinţat un organism de lucru (ONG), care, bazându-se
pe suportul legislativ şi administrativ existent, să pregătească materiali
zarea proiectului. În acest sens ne stau la îndemână recomandările
referitoare la protejarea şi rolul contemporan al zonelor istorice,
adoptate la Conferinţa U NESCO din 1976, de la Nairobi. Vom spicui din
aceste recomandări pe acelea care credem că se pot adopta la cazul
rezervaţiei Cobia:
1. "Fiecare zonă istorică şi împrejurimile sale trebuie considerată
în totalitate ca un întreg coerent al cărui echilibru şi natură specifică
depind de fuziunea părţilor din care este compus şi care include atât
construcţiile cât şi activităţile umane, organizarea spaţială şi împrejuri
mile. Toate elementele umane, oricât de modeste au o semnificatie în
relaţia lor cu întregul, ce poate fi ignorată."
2. "Suplimentar faţă de proiectarea de arhitectură sunt necesare
cercetări complexe ... studii care să cuprindă: date demografice, analiza
activităţilor economice, sociale şi culturale, modul de viaţă şi realităţile
sociale, regimul de proprietate asupra terenurilor, infrastructura, starea
reţelei de drumuri, reţeaua de comunicaţii şi legături reciproce între
zona protejată şi zonele învecinate".
3. "Protecţia şi restaurarea trebuiesc acompaniate de activităţi de
revitalizare... Costul operaţiunilor de salvgardare trebuie evaluat nu
288
Bisericile din lemn din comuna Cobia o posibilă rezervaJie de arhitectură tradiJională cu un real potenJial turistic
numai în termeni de valoare culturală a construcţiilor, dar şi prin inter

mediul valorii pe care acestea o acumulează prin utilizarea lor ... O
politică de revitalizare culturală trebuie să facă din zonele protejate,
centre de activitate culturală şi să le dea un rol în dezvoltarea comuni
tăţii din jurul lor".
4. "Formarea de grupuri de conservare voluntare şi de asociaţii
non-profit, precum şi stabilirea de recompense onorifice sau financiare,
trebuie încurajată astfel încât să fie recunoscut aportul meritoriu în
salvgardare".
5. "Trebuie asigurate fondurile necesare pentru elementele de
investiţie publică prevăzute în planurile de protecţie a zonelor istorice ...
prin includerea prevederilor adecvate în bugetul autorităţilor centrale,
regionale şi locale".
6. "Finanţarea lucrărilor de orice fel realizate în vederea protecţiei
zonelor istorice ... trebuie facilitată prin intermediul unor instituţii publice
sau private de credit ... în condiţii de creditare cu rate reduse ale dobân
zilor şi cu o perioadă de rambursare întinsă pe o durată mare de timp".
Fiecare din recomandările enumerate mai sus pot fi puse în
practică în cazul Cobiei, chiar în condiţiile de dificultate menţionate, în
legătură cu sistemul legislativ şi administrativ din România zilei de azi.
Instituirea regimului de zonă istorică protejată se poate face prin
realizarea unui PUZ finanţat de Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi
aprobat de MLPAT şi MC.
Înfiinţarea unui ONG care să gestioneze programul de reabilitare
culturală a zonei, poate facilita comandarea la instituţii specializate, de
profil, a acestor studii pluridisciplinare, care să definească sistemul de
relaţii necesar a fi dezvoltat, în baza situaţiei existente, pentru ca zona
protejată Cobia să funcţioneze ca un centru cultural-turistic activ şi
eficient, atât pentru satisfacerea propriilor necesităţi economice şi
sociale, cât şi pentru asigurarea unei poziţii speciale în cadrul regiunii
din care face parte (valoarea sa turistică ar putea fi sporită prin :
realizarea unui circuit de o zi, care ar putea cuprinde traseul: Bucureşti
- Potlogi, ansamblul brâncovenesc - Găeşti - Cobia - Târgovişte -
Bucureşti; sau combinarea cu vizita sau studierea arhitecturii de lemn
din Muzeul Satului Bucureşti, prin exemplificarea cu elemente existente
"in situ", în stare de funcţionare).
Existenţa unui proiect documentat şi argumentat, prezentat din
timp autorităţilor publice centrale (MLPAT - posibilitatea de finanţare a
unui proiect-pilot), regionale (C.J.) şi locale va permite asigurarea unor
fonduri pentru realizarea unor părţi din proiectul de reabilitare a zonei
(infrastructura, drumuri, spaţii de cazare, comunicaţii etc.).
Tot acest proiect, prezentat unor instituţii de credit (ex. B. I.R.) ar
putea permite obţinerea acelor linii de creditare în condiţii preferenţiale,
289
amintite în recomandările UNESCO. Sau (şi) ar putea fi folosit pentru

atragerea unor investitori specializaţi în turism, sau agro-turism, români
sau străini, completând astfel gama surselor de finanţare posibile.
Alături de acest pachet de măsuri, ONG-ul, în colaborare cu
autorităţile locale şi cu factorii educaţionali din zonă, vor trebui să
întreprindă o intensă campanie de informare-educare-conştientizare a
localnicilor. Şi aici, experienţa internaţională în domeniu ne poate fi de
folos. Spicuim în încheiere, din Carta europeană a patrimoniului
arhitectural, adoptată de Consiliul Europei în 1 975:
"Fiecare generaţie dă o interpretare diferită trecutului şi extrage
interpretări noi din acesta. Acest capital a fost clădit pe parcursul seco
lelor; distrugerea oricărei părţi a acestuia ne lasă mai săraci, de vreme
ce nimic din ce creăm de nou, oricât de bun, nu va înlocui pierderea.
Societatea noastră de astăzi trebuie să-şi gestioneze resursele.
Departe de a fi un lux, acest patrimoniu este o valoare economică care
poate fi folosită pentru a economisi resursele comunitătii.
În acest timp, patrimoniul arhitectural reprezintă o bogăţie de
material ilustrativ şi comparativ în domeniul formelor, stilurilor şi aplica
ţiilor lor. Astăzi, când experienţa vizuală şi contactul nemijlocit joacă un
rol decisiv în educaţie, este esenţial să supravieţuiască mărturia diver
selor perioade şi a realizărilor lor.
Supravieţuirea acestei mărturii va fi asigurată doar dacă nevoia
de protecţie este înţeleasă de cât mai mulţi şi în particular de tânăra
generaţie, care-i va fi viitorul protector."
290
Ţesături decorative din colecţia muzeului Rădăuţi
ŢESĂTURI DECORATIVE DI N COLECŢIA

MUZEULUI RĂDĂUŢI
Georgeta SIDORIUC
"Pentru puţine popoare se găseşte un ţinut relativ mic ca acesta

în care să se cuprindă atâta frumuseţe, atâta bogăţie de astăzi şi
amintiri din trecut aşa de îmbelşugate, de îndepărtate şi sfinte", nota
Nicolae Iorga la începutul acestui secol în urma călătoriei efectuate în
Bucovina.
Regiunea aceasta se prezintă ca o unitate distinctă, în care se
păstrează şi astăzi tradiţii etnografice specifice oamenilor de pe aceste
meleaguri. Ea oferă condiţii prielnice vieţii şi practicării diverselor
ocupaţii care au înlesnit realizarea unei game variate de creaţii artistice
în piele, lemn, os, ceramică, tesături.
În vederea conservării peste ani a acestor valori de creaţie popu
lară unii intelectuali ajutaţi de alţi oameni de suflet au adunat o parte din
ele în muzee şi colecţii particulare. Aşa a apărut şi valoroasa colecţie
de etnografie şi artă populară a muzeului Rădăuţi, activitate începută
de soţii Samuil şi Eugenia loneţ, continuată astăzi de lucrătorii muzeu
lui. Majoritatea pieselor ce formează patrimoniul actual al muzeului au
fost achiziţionate după 1948, când s-a redeschis muzeul şi s-a început
activitatea de refacere a colecţiilor pierdute în timpul războiului.
Colecţia de etnografie a muzeului nostru cuprinde obiecte din
lemn, port popular, icoane, metal, piele, ceramică, ţesături etc. Colecţia
de ţesături însumează aproximativ 500 de piese, din care aproape 200
sunt ţesături din lână care, pe lângă caracterul lor funcţional, au şi unul
decorativ.
Un bun cunoscător al satelor bucovinene, austriacul Erich
Kolbenheyer scria că în fiecare casă era nelipsit războiul de ţesut,
bucovinencele fiind recunoscute în întreg imperiul pentru iscusinţa şi
hărnicia lor3 • Ţesutul ca meşteşug casnic a fost practicat pentru satisfa
cerea nevoilor familiei dar şi al altor necesităţi. Ţesăturile, valurile de
pânză erau marfa la care se apela totdeauna când ţăranii trebuiau să
291
Georgeta SIDORIUC
facă rost de bani pentru plata impozitelor, dar şi pentru cumpărat o

bucată de pământ. Diverse foi de zestre, catastihuri de moşteniri înşiră
ţesăturile prezente în casele ţărăneşti, îndeosebi cele din odaia curată.
Colţul cu patul, lada de zestre şi culmea constituie partea cea mai
interesantă a odăii mari. După numărul scoarţelor, a valurilor de pânză
şi a mărimei lăzii se aprecia starea socială a fetei şi calităţile de bună şi
harnică gospodină.
Ţesăturile decorative sunt cele mai numeroase, ele completau
interiorul tradiţional. Sunt confecţionate în special din lână, lână şi
cânepă sau doar cânepă. Din categoria acestora se numără lăicerele,
păretarele, scoarţele şi scorţarele, grindăraşele. Tot din lână sunt şi
ţolurile pentru acoperit patul şi învelit, simple sau învărgate alb cu
negru sau sein.
O categorie de ţesături bine reprezentată în muzeu sunt lăicerele.
Nelipsite din nici o casă ţărănească, indiferent de starea materială a
locuitorilor ei, lăicerele din satele rădăuţene se prezintă ca nişte ţesături
lungi de 4 - 5 m înguste de 0,60 - 1 m. Se folosesc pentru aşternut
laviţele de scânduri, se prind la perete în dreptul laviţelor, iar cusute în
2 până la 3 foi pentru acoperit patul. Sunt ornamentate simplu, prin
învărgare, dar şi cu ornamente alese cu suveica şi speteaza realizate în
relief, denumite local "dinţii babei, fasulele, pupi".
Sistemul de ornamentare a lăicerelor se îmbogăţeşete prin aso
cierea vergii cu diferite motive precum rombul, jumătăţi de romb, stele
şi motive florale foarte stilizate. Un motiv popular cu largă răspândire
este şi "funia răsucită" realizată sub formă de dungi răsucite albe pe
fond negru4 • Culorile sunt potolite alb, negru, brun, galben, verde stins.
_ Lăicerele din cânepă s-au folosit mai ales din timpul primului
război mondial când s-a redus numărul de oi şi deci cantitatea de lână,
aceasta folosindu-se în special pentru îmbrăcăminte şi scoarţe.
Derivate din lăicere, păretarele sunt ţesături lungi care îmbracă
pereţii camerelor, de multe ori luând locul lăicerelor pe laviţă în zilele
deosebite. Decorul păretarelor nu este îngrădit de nici un chenar
putând continua la infinit prin repetarea şi alternarea motivelor şi culo
rilor. Este predominant geometric. Romburi simple, concentrice, crene
late, crestate, diverse motive stelare, crucea, alternează cu registre cu
motive florale stilizate sau coarnele berbecului. La unele exemplare se
remarcă un motiv al pomului vieţii foarte stilizat, apropiat de brăduţ5.
Păretarele din colecţia muzeului se remarcă prin coloritul lor
vegetal. Combinaţii reuşite de brun, verde pal, galben, ocru, vişiniu rea
lizează un echilibru deosebit al gamei cromatice. Din a doua jumătate a
secolului XX, la păretarele din zonă se folosesc combinatii coloristice
mai vii şi mai bogate prin utilizarea coloranţilor chimici. ' La acestea
fondul este negru şi motivele florare redate în mod realist.
292
Ţesături decorative din co/ecJia muzeului RădăuJi
O ţesătură proprie interioarelor bucovinene o reprezintă grindă

raşul, numit şi cordăraş. Lăţimea lui nu depăşeşte 40 cm, fiind uneori
chiar mai îngust, asemenea unui brâu, el împodobeşte grinda principală
pe toată lungimea ei. Grindăraşul prezintă în general aceeaşi compo
ziţie ornamentală cu cea a lăicerelor şi păretarelor.
Categoria ce cuprinde cele mai frumoase şi interesante piese este
cea a scoarţelor. În odaia curată pe perete şi pe lăzile de zestre se
aşează scoarţele care formează zestrea fetelor. Mai ales în satele
dinspre munte unde există pământ puţin, fetele trebuiau să aibă mai
multe scoarte.
Scoarţa rădăuţeană se prezintă ca o ţesătură tare, cu lăţimea de
0,65 până la 1,20 m şi lungimea de 4 -5 m. Este ţesută în stative în
tehnica alesăturii cu firele întrepătrunse sau încrucişate care dă o ţesă
tură tare, cu două feţe. Scoarţele din zonă au chenare înguste, simple
sau cu diferite elemente: dinţi de fierăstrău, linie crenelată, iar la cele cu
decor floral sub formă de vrej sau ghirlandă.
Scoarţa cu decor geometric este cea mai frecventă în zonă. Un
loc deosebit îl ocupă cea a cărui câmp ornamental este compus din
motive geometrice romboidale. Este prevăzută în două variante: cea în
care rombul este singurul motiv, compoziţia constând în prezenţa lui în
diferite forme şi alta în care este asociat cu diferite motive: coarnele
berbecului, cârlige, meandre, S-uri sau motivul pomul vieţii.
Motivele florale sunt redate în aceeaşi manieră geometrizantă la
scoarţele vechi, iar la cele noi prin reprezentări realiste în culori vii pe
fond negru.
Denumirile scoarţelor sunt date de motivele reprezentate: scoarţe
în cruci, în praguri, în butuci, cu raci, cu fierăstraie, în chepteni, cu
steluţe, cu furculiţe.
Gama cromatică a scoarţelor cuprinde într-un echilibru armonios
tonuri calde, luminoase cu altele reci (verde cu brun, ocru cu albastru,
verde - ocru) 6 . Culorile vegetale dădeau o anumită strălucire ţesăturilor
prin nuanţele realizate. Petre Comarnescu analizând cromatica scoarţe
lor bucovinene o considera ca influentată de coloritul frescelor vorone-
ţiene7.
Câteva din cele mai reprezentative piese din fiecare categorie
sunt expuse în colecţia de bază a muzeului însoţite şi de explicaţii
privind vopsitul vegetal.
Tesăturile decorative din lână existente în colectia muzeului din
Rădă�ţi reprezintă şi ele o dovadă a unităţii şi diversităţii creaţiei popu
lare româneşti, a continuităţii meşteşugului îmbinând elemente de
înnoire cu altele tradiţionale.
293
Georgeta SIDOR/UC
Note:
1 . N. Iorga, Românismul în Bucovina, Bucureşti, 1 903

2. D. Cusiac, Anale bucovinene an 1 2/1 999, p. 466
3. E. Kolbenheyer, Die haus industrie in Bukowina in wort und bild, p. 353
Czernowitz 1 899
4. N. Cojocaru , Casa veche de lemn din Bucovina, ed. Meridiane, Buc., 1 983, p.
117
5. Angela Paveliuc, Arta populară în zona Botoşanilor. Scoarţe şi lăicere, 1 976,
p. 27
6. T. Bănăţeanu , Arta populară bucovineană , Suceava, 1 975, p. 96
7. Petre Comarnescu, Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei,
Bucureşti, 1 961 , p. 201
294
I V . C O N S E RV A R E Ş I
R E S TAU RA R E
295
Documentare - ţeserea în patru ife
DOCUMENTARE - ŢESEREA ÎN PATRU IŢE
Maria PAPUC
Ţesutul la români a constituit un meşteşug casnic cât şi domenial. E

firesc ca omul să născocească obiectivul de care are absolută nevoie: acest
obiectiv va fi cu totul rudimentar şi simplu, la care se adaugă gustul artistic,
îmbogăţirea variantelor şi apoi calea adevărată, mergerea înainte sau
lunecuşul adus de spiritul speculativ al ambiţiosului şi de gustul stricat al
leneşului.
Ca meşteşug, ţesutul apare pe teritoriul patriei noastre din neolitic.
Ţesăturile sunt documente de cultură materială, limbaje purtătoa
re de mesaje artistice a căror evoluţie respectă şi se supune mutaţiilor
economice, sociale, morale şi estetice.
Ţesăturile sunt confecţionate în general din urzeală şi băteală. Calită
ţile acestora au o mare importanţă în definirea calităţii artistice a ţesăturii. (U
- rezistentă, elastică şi lunecoasă; B - moale, netedă, lucioasă). Dintre ope
raţiile premergătoare ţesutului se pot enumera: prelucrarea materiei prime
pentru tors, torsul, depănatul, vopsitul, urzitul, învelitul, neveditul, legatul
gurii de noduraşi (sulul din fată) şi apoi tesutul.
Învelitul ţesăturii se fa�e pe su1u'1 din spate care este prevăzut cu o
vergea prin care se trece capătul urzelei. Sulul din faţă este prevăzut cu un
canal transversal prin care se trece ţesătura care se ţese. Fiecare sul are un
capăt prevăzut cu 4 găuri, pentru zăvor la sulul din faţă dreapta şi pentru
slobozitor la sulul din spate stânga. La ţesut, slobozitorul dă drumul urzelii
de pe sulul din spate, iar zăvorul şi lopăţica strâng ţesutul pe sulul din faţă.
Lopăţica este fixată pe stative cu o sfoară. Iţele sunt legate de scripeţi şi
atârnă de stative cu ajutorul unui sulişor de lemn de esenţă tare. După ce se
efectuează învelitul, adică s-a trecut urzeala pe sulul din spate intercalată de
vergele din lemn subţire, se aşează sulul cu urzeala pe stative în faţa iţelor
şi începe neveditul care constă în trecerea firelor prin cocleţii iţelor şi apoi
prin spată.
În faţa sulului pe care sunt puse iţele se mai aşează un sul de aceeaşi
mărime de care se leagă cele două brăţări ale vatalelor cu ajutorul sforilor.
297
Maria PAPUC
Spata este fixată între vatale în jgheaburi special fixate (scobite).

Ţesăturile cele mai obişnuite se fac în două, patru sau mai multe iţe.
Iţele se numără de la spate spre ţesătoare iar tălpigii de la
dreapta la stânga.
Tălpigii sunt legaţi de una din chingile ce unesc stativele iar de iţe
se vor lega astfel încât vârful să fie ridicat de la pământ la circa 20 cm
pentru a ajuta la rostit în timpul ţesutului.
Fiind patru iţe vor fi patru tălpigi. La început se leagă călcătorii de
iţe astfel: călcătorul I cu iţa I, călcătorul li cu iţa li, călcătorul III cu iţa III
şi călcătorul IV cu iţa IV.
La început se calcă pe tălpigii iţelor I şi 1 1 care se coboară în jos şi
vor face un rost cu iţele III şi IV.
: --ţ-:�--
-------<c-r--
III IV
fig. I
li
Se înşiră firul cu suveica şi se schimbă rostul călcând pe tălpigul
IV care se ridică în sus şi capătă alt rost.
-------ic: : �---
li 111
fig. "
IV
Călcând pe iţa III împerecheată cu I avem alt rost
I li
fig. I/I -------i�
- -
: �- -
III IV
Călcând pe iţa 1 1 vom avea alt rost
fig. IV ----c: I IV
: �---
11 111
Călcând pe I ne dă iarăşi rostul de la început.
:�---
3 4
-� 1 2
Şi lucrul se repetă. Avem dată o ţesătură în care un fir de urzeală
trece pe sub două fire de bătaie.
298
Documentare - Jeserea în patru iJe
6
,t.
..
�·-· "
?�
, -.o. .:
� --�,.>, �
:�a /
·:6,�
-•· . l "
- ; , ."·.
-�
ii
. "�j_· ·. : : tt
-·1,;
,',:;ţ'. a
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 ft
a - fire urzeală;
6 - fire bătaie.
Tehnica se aseamănă cu l egătura tip "di agon al", diferen ţa constând în

modul d e trecere al f irelor de urzeală. Un fir de urzeală trece p e sub două de
bătaie.
La ţes utul în o zo are în p atru iţe, tă lp i gi i se l eagă înc ruci şat. Primul
tăl p ig cu iţa trei şi al doil ea c u iţa a p atra, al trei lea c u iţa un u şi al
p atrulea c u i ţa a do ua. La ţes ut s e c alcă p e tă lp igii 1 -3 şi 2 -4.
2 4
fig. 1 --�
: �>---------
1 3
299
Maria PAPUC
: _:�>-----
----Ic_
1 4
fig. 2
2 3
a - fire urzeală;
6 - fire bătaie.
Tehn ica s e as eam ăn ă cu legătura tip "p ânză". Un fir d e urz eală
trece p es te un s in gur fie d e băteală.
Pen tru obţin erea an um itor m oti ve geom etrice s e urm ăreşte m od ul
în care s e face n evedi tul. De aceea se p or lega tălp igii d e iţ e în m ai
m ulte m od uri .
300
Restaurarea şi conservarea elementeklor de piatră la monumentele în aer liber
RESTAURAREA ŞI CONSERVAREA ELEMENTELOR DIN

PIATRĂ LA MONUMENTELE ÎN AER LI BER
Dan FĂRTĂIŞ
Se ştie foarte bine că în activitatea de restaurare a monumentelor

în aer liber sunt angrenaţi foarte mulţi specialişti datorită complexităţii
operaţiunilor.
Chiar din momentul apariţiei lor, monumentele sunt expuse intem
periilor, care de-a lungul anilor, acţionează în mod nefast asupra lor.
Principalul factor de degradare al monumentelor este umezeala.
Indiferent de funcţiunea şi natura monumentului, prima măsură care
trebuie luată în consideraţie de şeful de lucrări este asigurarea solidităţii
construcţiei şi protejarea ei de intemperii.
Durabilitatea unei construcţii este asigurată de rezistenţa temeliei
şi trăinicia acoperişului.
Umiditatea provenită din sol distruge în mod lent fundaţia, iar apoi
îşi continuă ascensiunea în zidurile clădirii, deteriorând piatra şi morta
rul. Apa mai poate pătrunde în ziduri, în bolţi datorită acoperişurilor
deteriorate, aducând cu ea substante solubile a căror actiune duce la
0
adâncirea fisurilor. În timpul iernii, din cauza îngheţului, ' faţadele din
piatră sunt cele mai afectate, deoarece volumul apei îngheţate creşte
provocând sfărâmarea structurii minerale a pietrei. Efectul distrugător al
gerului asupra clădirilor este amplificat prin eroziunea vântului şi ploii.
Pentru a afla cauzele igrasiei şeful de lucrări şi ceilalţi specialişti vor
cerceta configuraţia terenului, existenţa unei pânze de apă freatice,
modul de scurgere a apelor şi raportul dintre adâncimea fundaţiei şi
nivelul unui lac sau râu aflat în apropierea monumentului.
Verificarea atentă a acoperişului şi a podului clădirii poate stabili
locurile prin care se infiltrează apa din precipitaţii.
Ţinând cont de toţi aceşti factori se împiedică, total sau parţial,
procesul de degradare al monumentului, evitându-se operaţiunile de
restaurare.
Poluarea este o altă cauză serioasă a degradării monumentelor.
În marile oraşe, emanaţiile industriale, fumul provenit de la arderea
301
Dan FĂRTĂIŞ
cărbunelui şi chiar gazele de eşapament de la maşini intră în reacţie cu

ploaia şi formează produşi acizi care deteriorează piatra.
O altă formă de degradare a ruinelor unui monument este apariţia
vegetaţiei pe ziduri. Din păcate, acest factor nu este luat în seamă de
muzeografi sau conservatori dar, în timp, el aduce mari prejudicii. Depu
nerea unui strat superficial de humus pe ruine favorizează dezvoltarea
vegetaţiei care distruge mortarul şi provoacă dislocarea pietrelor. Muş
chiul acoperă suprafaţa pietrelor ca o blană, iar rădăcinile arbuştilor sau
ale copacilor pătrunse în ziduri provoacă desprinderea unor blocuri
masive din piatră.
De asemenea se recomandă ca periodic această vegetaţie să fie
înlăturată de pe ziduri pentru a se evita deteriorările mai grave.
Un exemplu extrem de distrugere de clădiri este atunci când, părţi
ale acestora sunt folosite ca material de construcţie pentru noi clădiri.
Aici se exemplifică situaţia Cetăţii de Scaun a lui Ştefan cel Mare.
Locuinţele din preajma cetăţii au folosit pentru temeliile caselor, piatră
din zidurile cetăţii. Astăzi se cheltuiesc sume mari pentru a se aduce
piatră pentru refacerea zidurilor.
În cazul dezgropării unor vestigii arheologice este necesar ca
arheologul, împreună cu restauratorul, să ia măsuri de consolidare pe
loc, pe măsură ce ele au fot dezvelite. Acest lucru este necesar deoa
rece aceste vestigii sunt mai sensibile la intemperii, uscăciuni şi tempe
ratură ridicată, prin trecerea bruscă de la climatul subsolului la contactul
direct cu aerul, soarele şi ploaia. Protejarea totală sau parţială prin
sisteme de acoperire rezolvă foarte uşor o primă conservare a acestor
vestigii. În foarte multe cazuri o serie de şantiere arheologice au deve
nit muzee de primă importantă.
În ultimii ani restauratorii monumentelor au fost puşi deseori în
faţa unei alte probleme. Datorită sistematizării unor oraşe sau zone
industriale o serie de monumente au fost mutate în alte zone pentru a
nu fi demolate, lucru reuşit după o muncă asiduă.
Până acum am discutat despre cauze ale deteriorării elementelor
din piatră iar în continuare voi aborda câteva procedee folosite pentru
restaurarea pietrei şi protejarea ei împotriva degradării ulterioare.
Aceste operaţiuni includ: îndepărtarea sărurilor, curăţarea suprafeţei,
consolidarea pietrei friabile, protejarea suprafeţei, cimentarea, lipirea şi
înlocuirea pieselor, precum şi alte măsuri menite să protejeze piatra.
Când am vorbit de cauzele degradării am menţionat că sărurile
sunt cele care provoacă cele mai mari deteriorări ale pietrei.
Prin urmare restauratorul este obligat să înlăture aceste săruri prin
spălarea elementelor din piatră. Cete trei metode mai des utilizate sunt:
1. imersarea întregului element în apă (dacă este posibil) ;
2. acoperirea suprafeţei afectate cu un material umed;
' 302
Restaurarea şi conservarea elementeklor de piatră la monumentele în aer liber
3. drenarea apei din piatră cu ajutorul vidului (tehnica Kratz - 1962)

Curăţirea se poate face cu mijloace mecanice sau chimice. Intre
aceste două procedee trebuie efectuate curăţiri cu apă la presiune
mare sau jet de vapori. Agenţii lichizi pentru curăţire pe bază acidă sau
alcalină sunt destul de obişnuiţi şi pot conduce la rezultate bune, dacă
sunt folosiţi în mod corespunzător.
Cea mai importantă etapă în conservarea pietrei este consolida
rea fragilităţii structurale.
Multe produse bazate pe substanţe organice (uleiuri, ceruri, răşini,
săpunuri), răşini sintetice, soluţii anorganice, fluosilicaţi, silicat de sodiu şi
esteri siliconici, sunt adecvate pentru consolidarea pietrei friabile.
În ultimii ani cercetătorii germani au folosit cu succes răşinile acrilice.
De asemeni este folosit cu succes esterul siliconic deoarece
acesta duce la separarea acidului silicic care leagă substanţa minerală
desprinsă. Se găseşte ca produs mono sau bicomponent.
Protecţia împotriva umidităţii se poate face cu ajutorul polisilo
xanilor. Este obligatoriu ca înainte de aplicarea acestui produs să se
repare deficienţele din construcţie (umplerea golurilor, repararea acope
rişurilor sau alegerea unui ghips adecvat).
Uneori este necesar ca anumite elemente din piatră care nu mai
pot fi restaurate, să fie înlocuite. Din păcate, mulţi diriginţi de şantier
preferă înlocuirea tuturor elementelor din piatră pentru a evita munca
de restaurare, care este mai costisitoare. În mod direct ei contribuie la
reducerea valorii artistice şi istorice a monumentului.
Pentru consolidarea pietrei se folosesc răşinile pe bază de polies
ter, special produse pentru cimentarea pietrei. Se mai folosesc în
anumite situaţii răşinile epoxidice.
303
Biserica din Top/a. Lucrări de conservare-restaurare
BISERICA D I N TO P LA
LUCRĂRI D E CONSERVARE - RESTAU RARE
Cristian Ovidiu BUZI LĂ
Demontată în anul 1987, biserica din Topla a fost depozitată la

Muzeul Satului Bănătean în vederea reasamblării ei ulterioare. Din
păcate, datorită dificultăţilor specifice epocii, asamblarea ei pe noul
amplasament, în centrul civic al muzeului, nu s-a făcut decât mult mai
târziu. În anul 1994 a fost pregătit locul de amplasare, iar lucrările au
durat în intervalul 1995-1997.
Pe lângă remontarea cât mai fidelă a bisericii, s-a încercat şi
crearea unei ambianţe cât mai apropiate de cea originală. Astfel, a fost
amenajată o împrejmuire cu gard de scândură, pe stâlpi cu acoperiş în
două ape, tot din şindrilă, o poartă monumentală în două canate cu
două uşi laterale, acoperită tot cu şindrilă în două ape. În spatele
absidei, în perimetrul împrejmuit a fost reprodus cimitirul bisericii,
plantându-se pietre de mormânt şi cruci de lemn şi metal. Tot în acest
perimetru s-a construit şi o clopotniţă din bârne masive de stejar, cu
acoperiş în patru ape din şindrilă.
Construită în anul 1746 (conform inscripţiei de pe uşile împără
teşti) în satul Remetea Luncă, această biserică a suferit în decursul
timpului două mutări. Prima, atestată de inscripţia păstrată în absidă, a
fost efectuată în anul 1807, când a fost transportată pe tălpici, cu mult
aport de efort uman, în satul Topla, a doua fiind aducerea ei la
Timişoara. Datorită condiţiilor specifice locurilor umede unde a fost
amplasată, depozitării în condiţii necorespunzătoare şi lipsei de posibi
lităti de întretinere, biserica a suferit o degradare periculoasă, necesi
tând intervenţii prompte, nefinalizate încă.
Din punct de vedere al conservării, intervenţiile asupra obiectivu
lui au avut două direcţii - lemnul propriu-zis şi pictura interioară. Dato
rită anilor lungi de depozitare în condiţii precare, lemnul a suferit dete
riorări mecanice, atacuri biologice active, putregai, arsuri şi torsionări.
Părţile deteriorate mecanic, în special la boltă, au fost înlocuite cu altele
305
Cristian Ovidiu BUZILĂ
noi, procedându-se şi la o consolidare a bolţii prin supradimensionarea

arcelor şi aplicarea unei bolti-suport. La tălpoaie, zonele putrezite au
fost îndepărtate şi înlocuite c� lemn de stejar sănătos. Împotriva atacu
rilor biologice au fost folosite soluţiile industriale XYLAMON, fabricat de
Desowag Materialschutz GMBH, pentru stopare, iar pentru protejarea
împotriva acţiunilor viitoare, SADOLIN BASE, fabricat de Sadolin
Woodcare A/S.
Torsionarea bârnelor de gorun din care sunt executaţi pereţii ridi
că o problemă dificilă, ea punând în pericol şi pictura interioară. Din
cauza condiţiilor de umiditate locală, stoparea acestui fenomen este
imposibilă, astfel că pereţii nu mai sunt etanşi. Faptul că lemnul
lucrează, ridică mari probleme şi la colţuri, unde spaţiile sunt mai mari,
ajungând până la 4 cm. Iniţial, s-a încercat etanşarea cu material
lemnos (pene sau şindrilă) şi pânză de sac impregnată, procedeu
dovedit ineficace tocmai din cauza tipului de afecţiune. Ulterior, s-a
constatat că singura soluţie este etanşarea orificiilor cu o substanţă
care să facă priză cu lemnul, să fie stabilă la umezeală şi să rămână
elastică. Pentru aceasta a fost ales cauciucul siliconic, efectuarea
etanşării fiind finalizată în această toamnă. Ca măsură preventivă,
împotriva acumulărilor de umezeală la bază, de-a lungul tălpoaielor, au
fost săpate şanţuri de filtrare, umplute cu pietriş, precum şi canale de
aeraj sub pardoseala de scânduri.
Pictura interioară este o etapă separată în restaurarea bisericii.
După perioada de depozitare, pictura a prezentat degradări active ale
stratului pictural. Grundul a fost subţire, sfărâmicios, deshidratat şi
influenţat de umezeală. Pelicula de culoare este şi ea subţire, friabilă,
prezintă cojituri lăsând să se vadă primul strat de pictură, are de
asemenea lacune, zgârieturi, scurgeri de culoare datorate umezelii
acumulate, fisuri, craqueluri, urme de ceară, arsuri, fum, atac biologic şi
exfolieri. Pentru stoparea acestor afecţiuni s-a consolidat stratul pictural
cu clei de peşte (în concentraţie de 8-12%), iar conservarea şi
consolidarea preventivă s-a realizat prin aplicarea de foiţă japoneză,
lipită pe pictură cu clei de peşte concentrat 6%. Aceste operaţiuni au
fost efectuate de d-na restaurator Doina Mihăilescu şi coordonate de d
na Emilia Pop, conform dosarului de conservare.
Ca proiecte de viitor, Muzeul Satului Bănăţean doreşte continu
area operaţiunilor de conservare-restaurare, vizând în special restau
rarea părţii lemnoase şi a picturii, operaţiuni nefinalizate până în
prezent din lipsa mijloacelor materiale.
306
Lista ilustratiilor:
Fig. 1 Biserica din Topla - aşezarea acoperişului
Fig. 2 Canal de drenaj
Fig. 3 Detaliu de acoperiş
Fig. 4 Stadiul actual al construcţiei
Fig. 5 Interior - aşezarea tălpoaielor
Fig. 6 Exterior - uşa laterală
Fig. 7 Detaliu - curăţirea tălpoaielor
Fig. 8 Interior - perete pictat (conservat) şi fereastră
Fig. 9 Interior - îmbinarea bârnelor în zona arcului de triumf
307
Fig. 1 Fig. 2
Fig. 3 Fig. 4
308
Fig. 5
Fig. 7
309
Fig. 8
Fig. 9
31 0
Restaurarea unor cămăşi femeieşti din colecJia Muzeului Etnografic al Bucovinei
RESTAURAREA UNOR CĂMĂŞI FEMEIEŞTI DIN

COLECŢIA MUZEUL ETNOGRAFIC AL BUCOVINEI
Elena MARTINEAC
În judeţul Suceava, în special în Bucovina, se găseşte un adevă

rat atelier de creaţie, un depozit imens de artă populară tradiţională de
o valoare estetică deosebită.
În muzeele etnografice din judeţ, întâlnim un adevărat tezaur de
artă populară bucovineană, începând cu piese de port şi de podoabă,
până la broderii şi ţesături de interior. Din cele mai vechi timpuri cămă
şile femeieşti, ca piese de port, au fost întotdeauna obiectele în care
femeile şi-au exprimat bucuria şi simţul lor pentru frumos.
De-a lungul timpului, portul popular românesc a fost supus unor
schimbări ca de exemplu : schimbarea ornamentelor, a cromaticii etc. ,
dar şi-a păstrat caracteristicile specifice în croi şi componenţa pieselor.
Specialiştii restauratori ai creaţiei textile din laboratorul zonal Suceava,
încearcă să redea circuitului muzeal cât mai multe piese etnografice cu
caracter unicat pentru zona Bucovinei.
În activitatea noastră de conservare-restaurare am întâlnit trei
tipuri de cămăşi:
- cămaşa cu poale separate;
- cămaşa cu poale adăugate;
- cămaşă lungă.
Din punct de vedere al craiului se cunosc două tipuri de cămăşi
femeieşti:
- tip I: cămaşă dreaptă, cu stanul alcătuit dintr-o singură bucată
de ţesătură care acoperă faţa şi spatele şi care este prevăzută cu des
picătură rotundă pentru îmbrăcare. Se găsesc într-un număr mai mic.
- tip li: predominante şi rezultă din ansamblul direct în jurul gâtu
lui a lătimilor de pânză care formează stanul şi mânecile.
Î� Bucovina se găsesc într-un număr mai mare cămăşile femeieşti
tip l i la care mânecile sunt încreţite împreună cu stanul la gât prin
intermediul unui dreptunghi de pânză numit "altiţă". Cămaşa se strânge
31 1
Elena MARTINEAC
în jurul gâtului printr-un brezărău. Acest tip de cămaşă poartă denu

. mirea de "cămaşă cu brezărău". Această cămaşă din sec. XX restau-
rată în cadrul secţiei textile din laboratorul zonal, din punct de vedere al
materialelor de constituţie, la investigare s-a observat că pânza suport
este o ţesătu ră din bumbac realizată în război de ţesut, în tehnică
"pânză" în două iţe. Una din broderii este realizată cu acul, din lână
colorată grena, iar cealaltă broderie este realizată cu fir metalic alamă
(Cu + Zn) alb şi galben realizată tot cu acul. Face parte din categoria de
cămăşi tip l i , la care stanul este compus din trei părţi:
- două pentru faţă;
- una pentru spate, mânecile fiind prinse de brezărău prin inter-
mediul altiţei.
La subţioară sunt prezente două pave pătrate, pentru a da posibi
litatea de mişcare. Mânecile sunt cusute cu lână grena în rându ri costi
şate. Altiţa este brodată cu aceeaşi lână în dungi late, care alternează
cu dungi înguste de broderie cu fir, în punct "lăntişor"
1 alb şi negru - cu
fir de alamă. Încreţitul este brodat cu acul, cu lână portocalie. Mâneca
este strânsă în manşetă, brodată cu lână grena. Brezărăul este alb din
bumbac. Pe faţă şi spate sunt câte două benzi verticale de broderie cu
aceeaşi lână grena.
Stare de conservare Din punct de vedere al stării de conservare,
s-a observat că piesa prezintă:
- stare de murdărie generală a întregului obiect;
- dungi de pete kaki - verzui rezultate în timpul depozitării, din
contactul altiţei brodate cu fir metalic şi ţesătu ra din mâneci şi stan;
- ciupituri pe zone mai mari (pe spate) în care s-a distrus unul
· sau ambele sisteme de fire ale tesătu rii;
'
- arderea flrului metalic alb din broderia altiţei, în u rma tratamen-
tului de dezinfecţie cu DELICIA (pastile) făcută la secţia de etnografie
şi artă populară;
- rigidizarea firului metalic cu sfărâmarea lui şi antrenarea conco
mitentă a suportului de ţesătură pe care s-a executat broderia.
Observaţii Firul metalic galben nu s-a degradat chimic în u rma
tratamentului de dezinfecţie cu DELICIA.
Diagnostic
- deteriorările fizico-mecanice şi chimice constatate au permis
aducerea piesei într-o stare mai bună de conservare, prin tratamente
chimice şi restaurarea propriu-zisă în gherghef propuse în comisia de
restaurare şi aprobate.
- mai întâi s-au demontat mânecile din cusăturile care le prindeau
de stani;
- s-au înlătu rat cu penseta zonele deteriorate ale broderiei cu fir
metalic alb;
31 2
Restaurarea unor cămăşi femeieşti din colecJia Muzeului Etnografic al Bucovinei
- s-au montat în gherghef (ramă dreptunghiulară) , pe pânză de

cânepă, mânecile în zona altiţei şi s-au însăilat;
- s-a trecut la consolidarea, în punct de "cărămidă" a broderiei cu
lână grena din altiţă, cu fir de mătase filoflosse vopsită grena; la fel
pentru dungile brodate ale conturului altiţei;
- în zonele în care s-a scos firul metalic deteriorat s-a trecut la
realizarea patului de fire transversal cu aţă albă de bumbac, firele fiind
cusute cât mai des;
- pe acest pat de fire s-a brodat cu fir metalic alb, lurex (fir de
plastic neutru din punct de vedere chimic) în punct de "lănţişor" şi s-a
refăcut broderia din zonele în care a fost distrusă;
- s-a decupat pânza din gherghef, puţin mai mare decât altiţa, s-a
festonat singură pe laturile orizontale şi împreună cu altiţa pe loturile
verticale;
- s-au ţesut găurile de pe stan şi mâneci cu aţă albă de bumbac
în tehnica "pânza" în gherghef rotund;
- s-au asamblat părţile componente ale cămăşii;
- s-a trecut la tratamentul pentru curăţirea piesei prin înmuiere şi
spălare în soluţie de Romopal 3% la aproximativ 20° c, prin frecare
uşoară la gât şi manşete;
- s-a făcut o clătire foarte bună cu apă curentă şi în final cu apă
distilată, zvântarea şi uscarea se face liberă pe hârtie de sugativă;
- în final s-a călcat, s-a executat un brezărău alb cu ciucuri la
capete şi s-a montat.
Această piesă care a ridicat probleme deosebite de restaurare, a
fost redată circuitului de valori etnografice ale Muzeului Bucovinei.
313
Plante din flora României folosite pentru obJinerea coloranJilor vegetali
PLANTE DIN FLORA ROMÂNIEI FOLOSITE PENTRU

OBŢINEREA COLORANŢILOR VEGETALI, CU REFERIRE
LA CULOAREA GALBENĂ ŞI IMPLICAŢIILE El ÎN ARIA
ETNOGRAFICĂ
Lidia ROMAŞCU
În arealul geografic al României se întâlnesc diverse specii de arbori,

arbuşti şi plante ierboase, care pe lângă frumuseţea lor deosebită prezintă
unele organe vegetative (rădăcină, tulpină, scoarţă, rămurele tinere, muguri,
frunze, flori) care au furnizat materia primă şi care au fost folosite încă din
cele mai vechi timpuri la colorarea fibrelor vegetale şi animale, necesare la
decorarea pieselor textile de port şi de interior.
Meşteşugul vopsirii cu coloranţi vegetali se practică încă de pe vre
mea dacilor. Această practică străveche făcea şi face parte din îndelet
nicirile casnice obişnuite ale femeilor românce, care se transmitea cu multă
grijă urmaşilor pentru obţinerea unor culori deosebite, vii şi rezistente.
Astăzi este mai puţin practicat, deoarece locul vopselelor naturale
l-au luat coloranţii obţinuţi prin sinteză.
Coloritul vegetal spre deosebire de cel chimic este mai trainic,
culorile sunt mai rezistente la lumină, la spălat şi la alţi factori de mediu.
Culorile nu se degradează în timp, iar satisfacţiile care le oferă acest
colorit, se referă mai ales la ineditul nuanţelor, la paleta vastă a croma
ticii. Vopsitul cu coloranţi din plante cere iscusinţă}. îndemânare şi mai
ales experi�nţă din partea celor ce îl practică. ln afară de culorile
naturale alb şi negru, lâna se vopseşte în nuanţe de cafeniu, galben,
albastru, verde, roşu. Această cromatică se poate compara cu nuanţele
şi coloritul frescelor monumentelor feudale din nordul Moldovei.
Cele mai valoroase lucrări care se referă la vopsitul vegetal al
fibrelor textile au fost publicate de Simion Florea Marian, Tudor Pamfile
şi Mihai Lupescu, Artur Gorovei. Aşa cum menţionează Tudor Pamfile
şi Mihai Lupescu: "Despre vechea noastră cromatică ne stau mărturie
feluritele tesături care se mai găsesc şi astăzi covoare sau scoarte,
levicerele ' şi velinţele pentru îmbrăcarea pereţilor şi paturilor din casă
precum şi adămăştile, cadrilaturile şi alte ţesături cerute de port".
315
Lidia ROMAŞCU
Simion Florea Marian este cel dintâi care la 12 martie 1882, la

şedinţa Academiei Române spunea: "Eu singuru am avutu nu odată
ocaziune de a auzi pre mai mulţi străini cum lăudau şi admirau colorile
produse de românce şi mă asigurau că ele în multe privinţe suntu
superioare colorilor inventate de şciinţa modernă, şi mai alesu în aceea
ce atinga deţinerea loru". "Româncele ştiu a colora numai cu plante şi
foarte puţine minerale. Plantele: arinulu sau arinului negru; bozulu ; po
rumbulu; perjului; nucului; socului; pădureţului acru; meru acru ... gălbe
narea .... Dintre toate plantele înşirate aici, cel mai mare rolu îl joacă
drobiţa, sovârfulu, pădureţulu acru şi arinulu"....
Din 63 de reţete culese şi publicate de Artur Gorovei în cartea sa
"Meşteşugul vopsitului cu buruieni" mai mult de jumătate, respectiv 36, erau
folosite pentru obţinerea galbenului, de la nuanţa deschisă, denumită în
unele locuri galben "lămâios" ori "alămâi", până la cea închisă, de "ruginiu".
Gama cromatică cuprinde o multitudine de nuanţe obţinute iniţial din
coloranţi naturali, tonuri din cele mai neaşteptate precum galben palid,
galben albineţ, galben aprins, galben auriu, galben curat, galben închis,
galben lămâios, galben roşcat, galben ruginit, galben ca ceara, galben ca
arama etc. Toate aceste denumiri populare au fost culese şi prezentate sub
formă de listă alfabetică de S. FI. Marian şi reprodusă în lucrarea "Cromatica
poporului român" a lui Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu.
Din experienţa multimilenară a poporului nostru s-a remarcat că
în diferitele organe de vegetaţie ale unor plante se acumulează şi se
găsesc în cantităţi diferite materiale tinctoriale necesare pentru activită
ţile populare de vopsire.
Dintre organele vegetative, cele mai solicitate au fost tulpinile
(cca. 33,3") , florile plantelor (28%), urmate fiind de scoarţa arborilor
(17, 1 %). Frecvenţa cu care au fost folosite diferitele tipuri de vegetale
pentru obtinerea culorii galbene, descreşte de la arbori (77%) la plan
tele ierbo'ase (64,86%) la arbuşti (55,5%). În legătură cu această
situaţie trebuie remarcat că majoritatea arborilor folosiţi pentru obţine
rea coloranţilor dau culoarea galbenă (20 din cele 27 specii) numărul
crescând la plantele ierboase (48 din 74 specii) reducându-se la arbuşti
(1O din 18 specii).
Prezentăm în rândurile următoare obtinerea culorii galbene pe
organe vegetale: '
Rădăcina: darcila, ceapa, semenicul, faţa câmpului, nufărul,
sovârful, ştevia, săpunariţa, urzica.
Tulpina: aliorul, dracila, drobiţa, drobişorul, cruşinul, iedera, lem
nul câinesc, dediţelul, bumbişorul, clopoţelul, floarea galbenă de venin,
orzul, sunătoarea, hameiul, ghioceii bogaţi, faţa câmpului, cervana, tu
tunul, sovârful, iarba roşie, cârligoara, ştevia, iarba de şoldină, gălbena
rea, păpădia, tulichina, scumpia, floarea de perină, muştarul, roiba,
secara, grâul.
316
Plante din flora României folosite pentru obfinerea coloranfilor vegetali
Scoarţa: arinul, aninul cenuşiu, gorunul, cruşinul, mesteacănul, cor

nul, mărul pădureţ, salcia, răchita, mlaja, corcoduşul, scoruşul, mărăcinele,
tulichina.
Florile: cornul, mărul pădureţ, salcâmul, teiul pădureţ, socul, dedi
ţelul, bumbişorul, papiţa, gălbinelele, şofranul, vitrişul, margareta, brân
duşa de toamnă, brânduşa de primăvară, brânduşa mică, laptele
câinelui, floarea galbenă de venin, drogul, drobita, semenicul, sunătoa
rea, hameiul, ·punga babei, ghiocelul bogat, asudul calului, sovârful,
tătăişul, ştevia, săpunariţa, iarba de şoaldină, spilnuţa, păpădia.
Frunzele: aninul negru, aninul cenuşiu, mesteacănul, cornul, mă
rul pădureţ, lemnul câinesc, socul, aliorul, laptele câinelui, floarea
galbenă de venin, drobiţa, sovârful, cârmâzul, iarba roşie, cârligoara,
gălbinarea, zârna, splinuţa, păpădia, urzica, viţa de vie, nucul, dudul
alb, caisul.
Rezultă din cele prezentate o mare varietate de material vegetal
utilizat la obtinerea unor nuante de galben pentru fibrele de lână,
bumbac, in şi cânepă. În cele ' ce urmează voi face o clasificare a
materialului textil în funcţie de cel vegetal:
Lâna: gorunul, salcia, răchita, scoruşul, teiul, scumpia, tulichina,
iedera, lemnul câinesc, cruşinul, socul, floarea de perină, rapiţa,
şofrănaşul, ochiul boului, brânduşa de toamnă, brânduşa de primăvară,
aliorul, laptele câinelui, ghiocelul, drogul, drobiţa, floarea galbenă de
venin, floarea soarelui, siminocul, sunătoarea, hameiul, drobişorul,
ghiocelul bogat, cervana, faţa câmpului, tutunul, nufărul, asudul calului,
sovârful, cârmâzul, dintele dracului, iarba roşie, stevia de grădină, să
punariţa, secara, iarba de şoldină, gălbinarea, muştarul, zârna, splinuţa,
vetricea, păpădia, urzica. (50 plante lemnoase şi ierboase)
Bu mbacul : gorunul, salcâmul, salcia, răchita, răchita roşie, teiul,
dracila, scumpia, tulichina, iedera, lemnul câinesc, cruşinul, socul, viţa
de vie, ceapa, floarea de perină, muştarul, rapiţa, filimica, şofrănaşul,
ochiul boului, brânduşa de toamnă, brânduşa de primăvară, aliorul,
laptele câinelui, drogul, drobiţa, floarea galbenă de venin, floarea soa
relui, siminocul, orzul, sunătoarea, hameiul, ghioceii bogaţi, cervana,
faţa câmpului, tutunul, nufărul, asudul calului, cârmâzul, dintele dracu
lui, iarba roşie, - stevia de grădină, iarba de şoldină, gălbinarea, splinuţa,
verticea, păpădia. (52 specii de plante lemnoase şi ierboase)
Inul: dracila, scumpia, socul, ceapa, floarea de perină, rapiţa, fili
mica, brânduşa de primăvară, aliorul, laptele câinelui, floarea soarelui,
siminocul, orzul, sunătoarea, drobişorul, ghioceii bogaţi, faţa câmpului,
tutunul, sovârful, cârmâzul, punga babei, roiba, ştevia de grădină, gălbi
narea, muştarul, zârna, splinuţa, păpădia. (28 specii de plante lemnoa
se şi ierboase)
Cânepa: răchita, dracila, scumpia, mărăcinele, cruşinul, socul, ceapa,
floarea de perină, rapiţa, filimica, brânduşa de primăvară, aliorul, laptele câi-
317
Lidia ROMAŞCU
nelui, drobiţa, floarea soarelui, siminocul, orzul, drobişorul, ghioceii bogaţi,

faţa câmpului, tutunul, sovârful, cârmâzul, punga babei, roiba, ştevia, gălbi
narea, zârna, splinuţa, păpădia, grâul. (33 de specii de plante lemnoase şi
ierboase)
Mătasea: salcâmul, salcia, teiul, socul, şofrănaşul, drobiţa, simi
nocul, ghioceii bogaţi, faţa câmpului, tutunul, sovârful, roiba, muştarul.
( 1 4 plante ierboase şi lemnoase)
Trecând la tehnica vopsirii, culoarea galbenă se obţine cel mai ade
sea prin fierberea materialului textil în baia de vopsire care s-a obţinut în
urma fierberii organelor vegetale în apă. Materialele tinctoriale (coloranţii)
întrebuinţate pentru diferitele activităţi tehnico-artistice populare, se obţin
prin fierberea în apă, prin macerare, stoarcere, solubiliza� etc. O singură
problemă există în pregătirea acestei băi şi anume cantitatea de plantă
necesară pregătirii soluţiei, care trebuie să asigure un conţinut suficient de
colorant în baia de vopsire, astfel ca materialul să fie vopsit la intensitatea
dorită a culorii. Pe parcursul vopsirii nivelul lichidului din vas se controlează
mereu şi se completează cu apă. Materialele din bumbac, cânepă, in,
mătase şi lână se supun înainte de vopsire unor operaţii premergătoare
precum: spălarea, scoaterea petelor, decolorarea (în cazul revopsirii),
aceste tratamente aplicându-se tuturor materialelor care urmează a fi vop
site. Foarte rare sunt cazurile în care materialul se vopseşte lăsându-se să
stea în colorant fără fierbere.
Materialele auxiliare folosite la vopsirea fibrelor şi ţesăturilor textile
care modifică ph-ul (aciditatea sau bazicitatea), sau cele care stabilizau sau
dădeau strălucire materialului vopsit erau: piatra acră, laptele de var, urina
umană, borşul acru, zeama de varză, calacanul, piatra vânătă, piatra
albastră, sarea mare, usucu, rugina de pâraie, leşia şi apa tare.
Controlul vopsirii se efectuează fie prin urmărirea eşantioanelor,
fie prin observarea culorii prin scoaterea repetată a materialului din baia
de vopsire.
Deoarece intensitatea culorii dorite nu poate fi stabilită cu riguro
zitate, gospodinele românce ştiu, şi au ştiut din totdeauna, să se folo
sească abil de toate informaţiile cu privire la coloratul respectiv. De
aceea exista şi un "calendar" al recoltării legat de o "lună", sau un "ano
timp", de o fază de vegetaţie sau chiar de o zi ce reprezenta o sărbă
toare din calendarul ortodox.
În finalul lucrării vă prezint câteva din reţetele utilizate personal
după cum urmează:
I. 15 I apă; 500 g coajă uscată de ceapă galbenă; 500 g sună
toare planta întreagă uscată; 200 ml oţet.
Se fierb plantele uscate în apă, se strecoară şi se introduc firele
pentru vopsit. Se continuă fierberea; în funcţie de timpul de fierbere
obţinându-se nuanţe diferite. Materialul se scoate şi se fixează cu oţet.
318
Plante din flora României folosite pentru obJinerea coloranJilor vegetali
1 1. 1 O I apă; 2 kg frunze mesteacăn zdrobite; 200 ml oţet.

Frunzele se fierb în apă timp de 2 ore, zdrobindu-le în continuare,
apoi vasul se pune la răcit. După 24 de ore soluţia se strecoară şi se
adaugă fixatorul (oţet sau preferabil 20 g alaun de potasiu).
III. 1O I apă; 500 g flori soc uscate; 200 ml oţet (15 g piatră acră)
Se pune la fiert apa cu florile de soc, în momentul în care începe
să dea în clocot se adaugă materialul de vopsit ud şi fixatorul. Fierbe
rea se face timp de 6 ore. Se lasă la răcit, apoi se face clătirea cu apă
curgătoare până apa este curată, ee usucă.
Bibliografie:
1 . S. FI. Marian, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1 882

2. T. Pamfile, M ihai Lupescu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1 9 1 4
3 . A . Gorovei, Meşteşugul vopsitului c u buruieni, Bucureşti, 1 943
4. Revista de etnografie şi folclor, tom 35, I, 1 990, p. 59-79
5. Abel Drăgan, Întreţinerea vestimentaţiei, Bucureşti, 1 988
6. Corina Ignat, Lucrări privitoare la cromatică, manuscrise.
319
Investiga/ii fizice la biserica de lemn Sf. Mercurie, Rădăşeni, judeJul Suceava
INVESTIGAŢII FIZICE LA BISERICA DE LEMN

SF. M ERCURIE, RĂDĂŞENI, JUDEŢUL SUCEAVA
Elena TODAŞCĂ
Atestarea documentară a satului Rădăşeni datează din 16 februarie

1424 şi este act de danie al lui Alexandru cel Bun, redactat la Suceava (1 ).
Ştefan Tomşa, voievodul cu două domnii (1611 -1615 şi 1 621-1623),
l-a hotărât sat domnesc şi ar fi ctitorit, spune traditia, biserica de lemn
din sat (1 ). În forma sa originală, biserica de le�n din Rădăşeni era
tipul navă fără turlă (1).
În anul 1909, pe latura de sud a pronaosului, pe o structură de
stâlpi de stejar, se adaugă un pridvor (1 ).
Începând cu data de 1 5. 1 0.1998, la biserica monument istoric din
Rădăşeni s-au efectuat analize fizice, după cum urmează:
I. Măsurători de umiditate lemn la peretele interior al bisericii,
adică:
1 . 1 . La peretele interior al monumentului analiza fizică s-a efectuat
la o înălţime de +1, 80 m faţă de pardoseală, respectiv poziţiile 1 până
la 7 din tabelul 1 .
1 .2. La peretele interior al monumentului, la timpanul între naos şi
pronaos şi la boltă naos, respectiv poziţiile 8 până la 1O din tabel 1 .
Din datele tabelului 1 reiese că lemnul aflat sub stratul pictural
prezintă o umiditate uniformă şi constantă de 13%.
Excepţie face peretele sud naos, poziţia 1, tabel 1 , cere prezintă o
umiditate de 12,5%, care se explică prin uscăciunea grinzilor de lemn
ale peretelui expus, în timp, cu durata cea mai îndelungată la soare.
321
Elena TODAŞCĂ
Tabel 1
Numere- Umiditate
tare zonă Precizarea zonei analizate la peretele interior lemn
analizată U%
1. Perete naos sud lângă altar 12,5
2. Perete naos sud la mijloc 13
3. Perete naos lângă uşă intrare pridvor 13
4. Perete pridvor lângă uşa de intrare 13
5. Perete pridvor (vest) lângă fereastră 13
6. Perete pridvor (nord) 13
7. Perete naos (nord) la mijloc 13
8. Timpan între naos şi pronaos aproape de boltă 13
9. Timpan între naos şi pronaos, după îndepărtarea maruflării 13
10. Boltă naos după îndepărtarea manufrării 13
U mid itatea lemnului pentru mobilier (2) este cu prinsă în do

meniul 8%- 1 2 % . Aceste valori ale umidităţii sunt favorabile şi lem
nu lui cu care se lucrează în restaurare, în cazul de faţă ca su port
pentru stratu l pictu ra l al bisericii .
Degradarea stratului principal are l a bază ş i procesul d e absorb
ţie - desorbţie a apei, respectiv umflare-contragere a lemnului suport.
I. Măsurători de umiditate lemn la peretele exterior al monumentului.
La exterior analiza fizică s-a efectuat la primele trei grinzi de lemn de
la temelie, la mijlocul grinzii, într-o zonă cu lemn nedegradat fizico-chimic şi
biologic prin putrezire. Rezultatele analizei sunt consemnate în tabel 2.
Tabel 2
Poziţia Cotă Umiditate

Nr. Precizarea zonei analizate la peretele
peretelui faţă orientativă lemn
crt. exterior
de soare (m) U%
o 1 2 3 4
1. Grindă stejar I (pe temelie) stânga s +0,4 17
intrare pridvor
2. Grindă stejar l i (pe grinda I) s +0,6 17
3. Grindă brad I I I (pe grinda 11) s +1 ,0 1 2,5
4. Grindă stejar I S-V +0,5 1 8,5
5. Grindă stejar li S-V +0,8 1 2,5
6. Grindă stejar I I I S-V +1 ,2 12
7. Grindă stejar I (sub fereastră pridvor) V +0,6 1 8,5
322
Investiga/ii fizice la biserica de lemn Sf. Mercurie, Rădăşeni, jude/ul Suceava
o 1 2 3 4
8. Grindă ste jar li V +0,8 13
9. Grindă brad II I V +1 ,2 13
1 0. Grindă stejar I N-V +0,8 1 8,5
11 Grindă brad li N-V +1 ,0 14
1 2. Grindă brad II I N-V + 1 ,4 13
1 3. Grindă stejar I N + 1 ,0 1 8,5
1 4. Grindă stejar li N +1 ,2 1 5,5
1 5. Grindă brad II I N +1 ,6 1 5,5
1 6. Grindă stejar I N-E +1 , 4 18
1 7. Grindă stejar li N-E +1 ,7 17
1 8. Grindă stejar I (sub fereastră altar) E +1 ,3 1 8,5
1 9. Grindă stejar li E + 1 ,5 15
20. Grindă brad I I I E +1 ,7 13
21 . Grindă ste ja r I S-E + 1 ,4 16
22. Grindă stejar li S-E +1 ,7 14
23. Grindă ste jar I (altar) s + 1 ,2 15
24. Grindă stejar li s + 1 ,5 13
25. Grindă brad III s +1 ,5 1 2,5
26. Grindă stejar I (naos) s +0,9 1 6,5
27. Grindă stejar li s +1 ,2 1 2 ,5
28. Grindă brad s +1 ,5 12
Putrezirea lemnului, degradarea biolog ică, este prezentă în proporţii

diferite ca extindere şi ca intensitate a degradării fibrei celulozice din lemn, la
prima grindă de lemn de la tell)_elie, pe feţele expuse condiţiilor atmosferice
favorabile deteriorării lemnului. ! nălţimea faţă de pământ la care s-a efectuat
analiza, a fost determinată de co ta de situare a primei grinzi pe temelie.
Analizele de umiditate ale lemnului de la punctele I şi li s-au
efectuat cu umidometrul tip "Feutron L", iar so ndele aparatului de măsu
rare au fo st intro duse în lemn la o adâncime de 6 mm.
Deg radarea fizico -chimică şi bio log ică a lemnului de co nstrucţie al
monumentului s-a dato rat intemperiilor la care a fo st supus lemnul de la
ctito rire.
Interpretând datele analizelo r cuprinse în tabelul 2 rezultă că:
1 1 . 1 poziţia grinzii faţă de so l, considerată co ta ± 0,00 m, nu
influentează umiditatea lemnului g rinzii I .
Exemplul a): po ziţia 4 , S-V, co ta +0,5 m, U¾ = 1 8 ,5%
po ziţia 1 8, E, co ta + 1 ,3 m, U¾ = 1 8 ,5%
1 1 .2 . umiditatea lemnului g rinzii este influenţată de po ziţia peretelui
faţă de soare.
323
Elena TODAŞCĂ
Exemplul b) : poziţia 6; 25, S-V, S, cota +1,2; +1,5; U% = 12%; 12,5%

poziţia 15, N, cota +1,6; U% = 1 5,5%
1 1 .3. umiditatea din sol transmisă capilar prin temelie, influenţează
umiditatea lemnului grinzii I plasate pe temelie.
Exemplul c) : poziţia 26, S, cota +0,9 m, U% = 16,5%
Poziţia 1 3 , N , cota + 1 ,0 m , U% = 1 8 ,5%
1 1.4. umiditatea se transmite interstiţial de la grinda I la grinda li
ş.a.m. p., efectul diminuându-se pe înălţimea peretelui de grinzi.
Exemplul d) : poziţia 26, S, cota +0,9 m, U% = 16,5%
poziţia 27, S, cota + 1,2 m, U% = 12,5%
poziţia 1 3, N, cota + 1 ,O m, U% = 18,5%
poziţia 1 4, N, cota + 1 ,2 m, U% = 15,5%
Umiditatea de echilibru a lemnului aflat în aer liber (3), adică
umiditatea la care încetează absorbţia şi desorbţia apei, ajunge până la
cca. 28%.
Umiditatea de echilibru cantine corectia dintre UR%, T°C din atmos-
, I
feră şi U% a materialului lemnos (3).
III. Studiul variaţiei parametrilor de microclimat, umiditate relativă

(UR%) şi temperatură (T°C) în incinta monumentului.
Pentru acest studiu s-a utilizat un termohidrograf cu funcţionare
săptămânală, plasat în naos, peretele nordic, lângă altar, sub strane,
într-un loc mai retras pentru a evita şocurile mecanice, având în vedere
că în biserică se executau lucrări de consolidare profilactică ale stra
tului pictural.
Interpretând diagramele din perioada analizată rezultă că pe par
cursul a 24 ore (o zi), UR% a oscilat cu 7%-8% unităţi procenturale,
exceptând data de 1 6.10.1998, când UR% a fluctuat cu 14% unităţi
procentuale.
Oscilatiile U R% apar între orele s00 -1s00 , interval în care uşa bise
ricii a fost d�schisă şi s-a efectuat consolidarea profilactică a picturii. În
perioada nopţii, între orele 18°0-8 °0 , evoluţia UR% este aproximativ
liniară.
În perioada analizată T°C a oscilat între 3,5°C - 1o 0c.
Pe parcursul a 24 ore, T°C creşte cu 2°C, de la noapte la zi.
Fluctuaţia cea mai accentuată a fost pe 19.10. 1 998 (duminică), cu
o creştere a T°C de la 3,5°C la 8 °C, datorită prezenţei enoriaşilor la
serviciul religios. Normele de conservare (4) prevăd ca valori optime
U R% între 50%-65% şi T°C între 1°C-1 s0c.
Concluzionez că T°C s-a situat în domeniul optim, dar cu oscilaţii,
iar UR% a avut valori mai mari decât cele optime, cu oscilaţii.
Degradarea stratului pictural al bisericii are la bază oscilaţiile
parametrilor de microclimat de-a lungul timpului.
324
Investiga/ii fizice la biserica de lemn Sf. Mercurie, Rădăşeni, jude/ul Suceava
Bibliografie
1 . Gheorghe Bratiloveanu, Mihai Spânu, Monumente de arhitectură în lemn din

ţinutul Sucevei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1 985, p. 96-98
2. I. Râmbu, I. Florescu, Tehnologia prelucrării lemnului, Ed. tehnică, Bucureşti,
1978, p. 21 1 -214
3. I. Marinescu, Uscarea lemnului, Ed. tehnică, Bucureşti, 1 979, voi. I, p. 62-67, voi.
li, p. 26
4. Aurel Moldoveanu şi colaboratorii, Norme de conservare a bunurilor care fac
parte din patrimoniul cultural, Ed. Muzeion, 1 993
Summary
The wooden church from Rădăşeni, Suceava County, historical
monument, the Ştefan Tomşa's foundation, endured physical-chemical
degradations of the outside because of the weather and physico
chimical degradation of the coat of paint to the inside, whereupon in
1998 it was urgently effected physical investigation with a view to the
restauration of the church-monument.
Physical investigation were consisted in measurements of the
wood humidity at the inside and outside as well the following of the
microclimate parametres evolution, relative humidity RH%, and
temperature T°C.
325
(,)
r\)
d) ,, --- - -- - - --- - - - -· - - - - - - - - - - - -· - - - - - - - - - - - - - - - - - r- -- - - - - - - - - --... '
,, ,,,:::,
(I)
/
',
/ c
/
',
I
n n ,-,
/
I; li ,1 ,, ''
11 '' §2
11 1 1
li
1 1
I , _____,_
� ,i �
',
'CI)
Q,
I 2 I > I , I ' I • ! ' I •�711 )10 I tt I • I u
. ___ ______, U
__ l�
,o� -, \
�
iI
J
1 2,
1§:.j �1 �
AUAA
I ,,
.. 1'
lfllNAQ5. "" . , NAOS
�.
j ,a -- -:- --- 7. <J.

'·'°
Ul
.
I -�
7f\ l\
- ·- 1-.l-t ., I
1!11 I rI
,u A
1 10
8 I 4 I 3
I 9
,,,, "
!J
,
1 1
'-- -- --------· ---- i·-- ---------------- ; ---------------------------------------- -- -- �--

\\
11 1 1 ,-
V u
,u ! _______ ... ---------- ' 1'i.l7 1 l.9 ,.-i::

-----_ -:=_ _ ____.,.,10�b1"----------------- ------------------
1
--- . . -Î
.
Hestaurare 0Isenca dIn lemn „::ir. Mereu ne.. - HadaşenI Judeţul ::;uceava
PLAN Scara 1 : 50
Tuesdoy
23
/_lr W c d � c s d o y_ __ __ j_/B T h u ,sdoy Fr l d o y /2.o , Soturdoy /2 / S u rf d o y
JO 11 ,, 1ir. 1n ,o n ,�_, " ta II IO n_1,_ 16_11_'Xl_l'l � ,
_ .,._ _• •
s
"'e§
f
[;;;-
c;;·
0-
CI)
�-
�
in
3
:::,
,...,
(J)
ci
�
C:
-�
:o
"''
"''
Q._
_;;,_
'<r,
(t)
C:
�
s..
(,)
(J)
?5
I\) "'
-....J
CI)
Variaţia parametrilor de microclimat începând cu data de 1 5 . 1 0. 1 998 ni
V . M E DA L I O A N E
329
Lucia Stroescu - /n Memoriam
IN MEMO RIAM
LUCIA STROESCU
Maria OLE NICI
În 1 999 a trecut în lum ea celor drepţi cea

ca re şi-a con sacrat cea mai mare parte din viaţă
mu zeelor de etn ografie din judeţu l Su ceava.
Lu cia Stroescu - Bardă s-a născut la 1 2
iu lie 1 927 la Brăila, într-o fam ilie de oam en i
simp li. Tatăl, Vasile Bardă, lăcătuş mecan ic la
atelierele CFR - Brăila, se stin ge din viaţă la 40
de ani, lăsân d în urmă patru cop ii, doi bă ieţi -
Ştefan (va fi maistru p e mai multe şantiere) şi '
G h eorgh e (pazn ic la şantieru l naval Brăila) - şi
două fete - Lu cia şi Ileana (p ictoriţă); mama -
Doch iţa Bardă se va ocupa de creşterea cop iilor.
Prim ele două clase primare le-a urmat la
Brăila, iar la vârsta de 9 ani continuă şcoala la
internatul CFR din Burdu jen i, clasa a VI II-a la
Târgovişte şi u ltima la liceu l internat din Breaza - Prah ova .
U rm ea ză cu rsu rile Aca dem iei de Artă din laşi (an u l I) ş i ap oi, din
1 950 ale I n stitutulu i de Artă "Nicola e G rigorescu " din Bu cu reşti (la laş i
s-a desfiin ţat) ,_ secţia I storia şi Teoria Artei ş i Mu zeograf ie.
Du pă ab solvirea fa cu ltă ţii est e repart izată ca ref erent de
sp ecia litate la Min isteru l Cu ltur ii, iar în 1 954 se tran sf eră la Mu zeu l
Peleş p e p ost de mu zeograf p rin cipal.
În a n u l 1 965 s-a că săt orit cu un in gin er de in du st ria lizarea lem
n u lu i, St roescu Ştefan , că săt orie care se î n ch eie după doi an i.
S-a tra n sferat la Su cea va în 1 968 ca mu zeograf la secţia de
etn ografie a Mu zeu lu i Ju deţean Su cea va, secţie ce u rma să se
desch idă la 29 iun ie 1 968 în clă direa Han u lu i Domn esc, va loros m on u
m ent de a rh itectu ră din secolu l a l XVII -i ea.
În a n u l 1 97 1 a lu crat la p roiecta rea ş i con st ru irea m ob ilieru lu i de
expun ere, la etalarea exp onat elor, la camp_an ia de a ch iziţ ii.
331
Maria OLENICI
Tot în anul 1971 a fost organizată casa muzeu din Solca.

În 1974 şi-a adus contribuţia la reorganizarea muzeului din
Câmpulung Moldovenesc, ca muzeu al artei lemnului.
A urmat reorganizarea muzeului din Rădăuţi într-un sediu nou (cel
actual), ca muzeu al tehnicilor populare, după care s-a ocupat de orga
nizarea unui muzeu de artă populară la Vatra Dornei.
În anul 1982, la Hanul Domnesc, s-au executat lucrări de reparaţii
capitale, urmate de reorganizarea expoziţiei de bază, pe zone etnogra
fice cu toate genurile de artă populară.
Colectivul secţiei compus din 4 muzeografi şi 2 muncitori, coordonat
de Lucia Stroescu, şef de secţie, a reorganizat expoziţia în 6 luni, astfel că
în septembrie, Hanul Domnesc îşi redeschide portile pentru vizitatori.
În 1984, la secţia de la Vatra Dornei, a coordonat şi lucrat efectiv
alături de alţi muzeografi la reorganizarea expoziţiei de a rtă populară
bucovineană. Secţia de la Vatra Dornei venea să completeze circuitul
turistic etnografic al Bucovinei constituit din şase unităţi muzeale.
La activitatea de reorganizare de muzee cu expoziţii permanente de
înaltă ţinută ştiinţifică şi muzeotehnică care a necesitat şi o intensă cercetare
de teren, achiziţii de obiecte de patrimoniu, s-a adăugat activitatea de organi
zare de expoziţii temporare la sediu şi în ţară, participarea la sesiuni ştiinţifice,
simpo?'.ioane şi colocvii, participarea cu articole în publicaţii de specialitate.
l mpreună cu alţi muzeografi etnografi s-a implicat în organizarea
unor muzee de profil din ţară (Năsăud, Drobeta-Turnu Severin) .
Etnografia românească a pierdut pe una din cele mai remarcabile
personalităţi ale domeniului, o neobosită cercetătoare a culturii popu
lare pe care a valorificat-o expoziţional ca nimeni altul.
Ca specialist muzeograf, a contribuit la realizarea unor bogate şi
.valoroase colecţii etnografice şi valorificarea lor expoziţională în peste
100 de expoziţii temporare. A iniţiat primul proiect tematic al Muzeului
Satului din Suceava. Propune o secţie de restaurare a monumentelor la
Universitatea "Ştefan cel Mare" din Suceava, propune introducerea
etnografiei în programele şcolare.
De la absolvire şi până la sfârşitul vieţii a lucrat cu pasiune şi
dăruire numai în domeniul muzeografiei, pentru care s-a pregătit şi
pentru care a avut o neasemuită chemare.
Această muncă a fost marea pasiune şi poate unica bucurie ade
vărată a vietii sale.
Prin ceea ce a realizat şi-a justificat pe deplin trecerea prin viaţă,
împlinindu-şi menirea. Colegii muzeografi, în special etnografii care au
cunoscut-o, cei cu care a colaborat îndeaproape, au avut un mentor care a
lucrat cu pasiune, neprecupeţind nici timp, nici sănătate, nici bani.
Pentru munca depusă a fost răsplătită cu distincţii şi medalii, a
primit titlul de muzeograf emerit, a fost aleasă membră ICOM.
A fost iubită, preţuită de cei care s-au format la şcoala ei, care au avut
norocul să lucreze sau să colaboreze cu ea. Va rămâne mereu un exemplu
de muncă şi dăruire pentru cei care au cunoscut-o şi i-au fost colaboratori.
332
Familia Morariu - Prezenfă notabilă în spiritualitatea românească a Bucovinei
FAMILIA MORARIU
PREZENŢĂ NOTABILĂ ÎN SPIRITUALITATEA

ROMÂNEASCĂ A BUCOVINEI
Petru RUSŞINDILAR
Se cere a fi subliniat de la început faptul că Bucovina a avut, înce

pând din anul 1841, în familia Morărenilor, originară din comuna Mitocu
Dragomirnei, judeţul Suceava, o falangă de străluciţi cărturari care au
militat pentru literatura, cultura şi spiritualitatea românească în această
provincie.
Puţine sunt după Hurmuzăcheşti, familiile care au avut atâta
vigoare, pe ale căror ramuri au rodit fructele culturii , ale ştiinţei, artei,
spiritualităţii ortodoxe şi şcolii româneşti , ca cele ale Morăreştilor.
Opera lor este cuprinsă în multe volume şi broşuri tipărite, în nume
roase studii şi articole publicate, calendare sau expusă în numeroase
conferinţe publice şi, toate acestea fac parte din patrimoniul cultural
şti intific şi literar al românilor de pretutindeni.
' În afară de laborioasa activitate spirituală a lui Silvestru Morariu
(1818-1895), Constantin T. Morariu (1833-1874), Constantin Morariu
(1854-1927), Victor Morariu (1881-1946), Aurel Morariu (1886-1945),
Alexandru-Leca Morariu (1888-1963) despre opera cărora au apărut
unele studii şi articole, mai ales în ultimul deceniu al veacului XX,
despre activitatea celor două fiice ale părintelui Constantin Morariu,
Victoria şi Elvira - care s-au remarcat şi ele în viaţa spirituală româ
nească din Bucovina îndeosebi în perioada interbelică - nu s-a scris nici
un rând în ultimi i 50 de ani.
Victoria Morariu (n. 22 august 1890 - m. 26 mai 1923) s-a
afirmat · ca o intelectuală pasionată, stăpână pe limbile germană,
engleză şi franceză. A fost căsătorită cu Vasile Grecu (1885-1972),
originar şi el din Mitocu Dragomirnei, filolog qe formaţie şi unul dintre
fondatorii şcolii româneşti de bizantinologie. ln 1936 devine membru
corespondent al Academiei Române.
333
Petru RUSŞINDILAR
Între hârtiile rămase de la Victoria s-a descoperit un pretios mate

rial folcloric. Încă de mică, crescută într-o ambiantă rustică, folclorul a
preocupat-o foarte mult 1 . În anul 191O publică Po�estea feciorului făr
- de noroc 2 , poveste care a fost comentată elogios într-o publicaţie
literară din Regatul României3 .
De la Victoria Morariu au rămas şi o serie de traduceri, între care
Werther a lui Goethe şi, din engleză, celebrul roman Jane Eyre al
Charlottei Bronte (cu pseudonimul Currer Bell).
Cu deosebire unele fragmente din jurnalul ei intim, cuprinzând şi
câteva note din pribegia până-n Elisabetgradul Rusiei în timpul primului
război mondial, vădesc un temperament ultrasenzitiv, cu adânci tresăriri
pentru poezia firii şi a izolării. Iar povestitorii din Pătrăuţi, Ion Bujor s i
Iacob Rurac, amintiti în "Neamul românesc literar" mai sus citat, au fos t
izvoditorii de poveşt'i iscodiţi şi de fratele ei, Leca Morariu4 •
Distinsul lingvist, filolog şi critic literar, Petru lroaie, (născut şi el în
Mitocu Dragomirnei), recenzând în anul 1 933 volumul Victoriei Morariu,
A fost odată ... Poveşti bucovinene, scrie că această cărticică va intra
"de-a dreptul în literatura artistică. Savurezi din plin poezia limbii,
expresivitatea şi muzicalitatea ei. E atât de pitoresc, plasticizare şi ritm
încât cele patru povestioare, cuprinse în 30 de pagini" (Avuţia
bogatului şi mintea săracului; Când se scobeşte baba-n dinţi;
Masa meselor; Când ar fi să cânte găina)5 "vin să se numere la
puţina literatură populară de înaltă artă".
Nu întâmplător, la sfârşitul acestei recenzii, Petru lroaie sublinia:
"Şi tot acest belşug artistic izvorăşte din cel mai lamur izvor de graiu şi
suflet românesc, încât puţinelor pagini ale preatimpurii decedate
doamne Victoria Morariu li se cuvine un ales loc în literatură, nu numai
,in foI c Ior,,, "6.
Elvira Morariu (n. 1 O ianuarie 1893 - m. 21 noiembrie 1953),
căsătorită cu publicistul, istoricul şi criticul literar Ilie E. Torouţiu ( 1 888 -
1953), membru corespondent al Academiei Române din 1936, s-a
remarcat ca o distinsă şi erudită publicistă. A fost prezentă în unele
publicaţii care apăreau în Bucovina, îndeosebi în "Făt-Frumos", cu
recenzii şi traduceri de o mare sensibilitate şi semna cu pseudonimul E.
Valuca. În cronica asupra romanului Jar de Liviu Rebreanu, ea va scrie:
"După romanul de vaste probleme sociale Răscoala, dl. Rebreanu ne
dă noua d-sale creaţie romanul Jar. Talentul mare şi viguros, mare cu
deosebire prin felul unic de a expune simplu, limpede, fără inutilă
eufuziune, tragedii zguduitoare, trecând cu profundă înţelegere prin
toate chinurile sufleteşti, ... acest talent ni s-a înfăţişat înc-o dată în
toată puternica lui realitate"7 •
Afirmându-se ca un recunoscut şi apreciat critic literar, Elvira a
publicat şi alte cronici literare. Astfel, semnalând apariţia romanului
334
Familia Morariu - PrezenJă notabilă în spiritualitatea românească a Bucovinei
Luceafărul a lui Cezar Petrescu, ea arată că "meritul acestor cu totul

noi preocupări la noi, credem că nu greşim, atribuindu-l în parte d-lui
Călinescu, care a deschis oarecum calea spre înlănţuirea fanteziei cu
realităţile desprinse din tot ce s-a scris până acum (adică 1935 - n.n.)
de istoriografi şi, în timp scurt, din preţioase documente asupra vieţii
Luceafărului poeziei şi gândiri i româneşti. .. "
Considerând că Cezar Petrescu s-a lăsat subjugat de întreaga
operă a poetului Eminescu, a căutat întradins să intre din nou ca
magnetizat şi cu impersonalitatea omului matur, în vraja fiecărei pagini
eminesciene, autoarea cronicii remarcă faptul că autorul romanului "a
studiat profund toate momentele vieţii poetului, înainte de a-şi începe
romanul care pare să fie adevăratul monument ridicat slăvirii nemurito
rului poet...". Elvira scrie mai departe că se aşteaptă cu o justificată
nerăbdare "continuarea şi desăvârşirea acestei măreţe opere, mândrie
a literaturii româneşti"8 •
Concomitent cu aceasta, la apariţia unui nou roman a lui Cezar
Petrescu, intitulat N i rvana, Elvira îl caracterizează pe autor a fi singurul
"romancier al vieţii lui Eminescu". Ea subliniază că Cezar Petrescu este
sufleteşte atât de apropiat de eroul al cărui zbucium îl urmăreşte pas cu
pas, încât a putut da cel mai eminescian roman, asimilând atâta poezie
pură, care totuşi îi aparţine. "Înc-odată, dl. Cezar Petrescu a reuşit
magistral să se identifice cu tot elanul, cu toate deprimările, toate
complexele, uneori bizarele stări sufleteşti ale poetului, încât a putut
reînvia viaţa acestuia, în nenumărate aspecte, întâmplări, rătăciri prin
diferite locuri, unde ştia să caute şi să găsească o lume a lui"9 •
Interesantă este şi o altă cronică a Elvirei Morariu asupra roma
nului Două lumi, semnat de Adriana Del-Vet (pseudonim) , consacrat
,
revolutiei ruse din 191 7. În afară de semnificatia , socială a romanului,
ea arată calităţile superioare, artistice ale autoarei, prin caracterizări
precise, acţiune în continuă ascendenţă, pasionată, superbe efecte ale
nepieritoarelor frumuseţi din natură, dar mai ales dramatismul finalului,
când tânăra Nata, după ce ochiul i-a lunecat de-atâtea ori nostalgic
peste apele Nistrului, către limanul fericirii - România - se hotărăşte, în
sfârşit, să treacă valurile despărţitoare, cu orice risc.
"Peripeţiile acestei disperate încercări, repetate şi izbutite numai după
grele suferinţi fizice şi morale1 0 - apreciază Elvira - "sunt pagini de palpitantă
emoţie, cât şi de artă desăvârşită în scrisul doamnei Del-Vet''1 1 •
Nu se poate trece cu vederea peste un alt aspect al activităţi i
literare al Elvirei şi anume faptul că l-a ajutat substanţial pe soţul ei Ilie
E. Torouţiu în elaborarea uriaşei colecţii de Studii şi documente
literare, muncind o viaţă întreagă în aceeaşi cameră, la două birouri
apropiate. Prezenţa ei permanentă pe lângă cărturarul istovit de treburi,
era o condiţie sine-qua-non a existenţei lui 12.
335
Petru RUSŞINDILAR
Note bibliografice:
1 . Victoria Morariu, A fost odată ... Poveşti bucovinene, culese de Victoria Morariu ,
Suceava, 1 933, p. 5;
2. Neamul românesc literar, an li, 1 91 O, p. 798-800
3. Revista Ion Creangă, an IV, 1 91 1 ,p. 3
4. Victoria Morariu , Op. cit., p:6
5. Ibidem, p. 3-30
6 . Petru lroaie, Victoria Morariu, A fost odată ... Poveşti Bucovinene, Biblioteca
"Făt-Frumos", nr. 3, Suceava, 1 933, p. 21 3
?. Făt-Frumos, an IX, nr. 4/1 934, p. 4-7
8. Făt-Frumos, an X, nr. 5-6/1 935, p. 1 79-200
9. Făt-Frumos, an XI, nr. 4/1 936, p. 1 45-1 49
1 0. Făt-Frumos, an XI, nr. 3/1 936, p. 63-67
1 1 . Făt-Frumos, an X I , nr. 3/1 936, p. 63-67
1 2 . Eugen Dumitriu, Ilie Torouţiu în corespondenţă, în Studii şi articole, Voi . l i ,
Suceava, 1 988, p . 64-68
� ..
l ,,
J
- � / r.
. .
I . \ '}'.{� �•t/:_'_.\,:��-<,\�&\
Elvira MORARIU Victoria MORARIU
336
Mary B. Kelly cercetătoare americană în România
MARY B. KELLY
CERCETĂTOARE AM ERICANĂ ÎN RO MÂNIA
Maria OLENICI
Mary B. Kelly este profesoară de istoria artei la Colegiul Tompkiss

Cortland Community. În preocupările sale s-au aflat şi probleme legate
de etnografia popoarelor din Eu ropa. A efectuat cercetări de teren şi de
colecţii din muzee etnografice din I ugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia,
România, Ucraina. Tema principală a cercetării sale fiind ţesăturile din
spaţiul carpatic (materia primă, tehnicile de ţesut, motivele ornamentale
şi semnificaţia acestora) . Un capitol important al cercetărilor sale a fost
motivele antropomorfe.
A vizitat România în 1981, a revenit în 1986, apoi în 1991 când a
vizitat şi Hanul Domnesc. În 1995 a revenit pentru o cercetare de două
săptămâni în judeţul Suceava (Caşvana, Horodnic, Brodina, Rădăuţi,
Fălticeni, Straja, Mănăstirea Humorului), unde a cunoscut cultu ra
materială şi spirituală a oamenilor, a cunoscut ţesătoare harnice care
continuă să practice meşteşugul temeinic: ştergare, scoarţe, catrinţe,
cuvertu ri.
A participat la manifestări tradiţionale locale: nuntă (Horodnic),
hram (Fălticeni).
Rezultatul acestor cercetări s-a concretizat în câteva publicaţii
care au făcut cunoscute aspecte ale etnosului acestor locu ri în S.U.A. şi
în alte ţări din lume.
337
V I . N OTE, REC E N Z I I
339
Prezent şi perspective in economia rurală din România
PREZENT ŞI P ERSPECTIVE ÎN ECON OMIA RURALĂ

D I N ROMÂNIA
Emilian DREHUTĂ
'
Indiferent de concepţia filozofică pe care am adoptat-o, nu putem

ignora influenţa factorului material asupra culturii şi civilizaţiei satelor ca
unităţi de bază în organizarea vieţii economice şi spirituale în mediul rural.
Actualitatea satului românesc mă determină să abordez tema
aleasă pornind de la situaţia din agricultură, situaţia meşteşugarilor, a
comerţului şi reflectarea acestor realităţi în spiritualitatea locuitorilor
care constituie aproape o jumătate din populaţia ţării.
Recunosc de la bun început că nu pot beneficia de timpul necesar
pentru a investiga şi documenta în mod satisfăcător concluziile ce se
degajă din analiza situaţiei prezente şi a perspectivelor economiei
rurale din ţara noastră. La timpul limitat se adaugă şi situaţia complexă
ce s-a creat în ultimii 1 O ani în întreaga economie, ceea ce nu mă ajută
să fiu ordonat într-un domeniu în care nu este multă ordine.
Dacă analizăm situaţia din agricultură, nu putem ignora faptul că
în peisajul din această ramură, deşi întrunea în 1 990 condiţiile pentru
practicarea unei agriculturi moderne pe suprafeţe întinse se puteau
aplica cuceririle cercetării ştiinţifice, dar nu s-au putut ignora căile pe
care au fost impuse aceste condiţii, prin siluirea voinţei proprietarilor de
terenuri prin încălcarea celor mai elementare drepturi ale ţăranilor
obligaţi să formeze de bunăvoie cooperative agricole de producţie.
Drept urmare, în baza prevederilor Legii Fondului Funciar nr.
1 8/1 991 , s-a trecut la reconstituirea dreptului de proprietate privată
asupra trenurilor care se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole
de producţie şi desfiinţarea acestora.
Buna intenţie a legiuitorului a fost urmată de o cutie a Pandorei
deschisă care a umplut sălile instanţelor de judecată, generând vrajbă,
mult timp irosit şi tensionarea relaţiilor, în primul rând între rude.
După 8 ani de la apariţia Legii Fondului Funciar, situaţia proprietăţii
terenurilor continuă să fie obiect de dispută la instanţele judecătoreşti, litigiile
declarate fiind continuate de către a doua şi a treia generaţie.
341
Emilian DREHUŢĂ
Independent de procesul de clarificare a proprietăţii trenurilor agri

cole, în această perioadă s-a conturat o nouă structură a gospodăriilor
agricole private pe grupe de familie.
Astfel după cum rezultă din lucrarea lui Optiman Păun "Dezvolta
rea rurală în România" apărută la Timişoara în anul 1997, structura
gospodăriilor familiale, grupate în funcţie de suprafaţa de teren folosită,
se prezintă astfel:
Ponderea gospodăriilor
Suprafaţa
pe total tară în Moldova
Până la 0,5 ha 8,57% 6,03%
De la 0,5 la 1 ha 31 ,23% 37,73%
De la 1 la 3 ha 33,35% 37,67%
De la 3 la 5 ha 1 5,92% 1 3,28%
De la 5 la 7 ha 7, 1 3% 4,05%
De la 7 la 1 O ha 3,56% 1 , 1 6%
Peste 1 0 ha 0,24% 0,08%
TOTAL 1 00,00 1 00,00
Această structură în care gospodăriile private familiale, cu o suprafaţă
de la 0,5 ha la 3 ha reprezintă pe ţară 64,58%, iar în Moldova 75,4% din
totalul gospodăriilor, contrastează evident cu situaţia din Uniunea
Europeană pe care dorim s-o urmăm şi care, în anul 1991 avea o suprafaţă
medie pe fermă de 35,5 ha, cea mai mică suprafaţă medie fiind de 6,4 ha şi
·cea mai mare suprafaţă medie pe fermă, cu 109,7 ha.
Comparând situaţia in România cu cea din Uniunea Europeană,
constatăm marea noastră rămânere în urmă şi faţă de ţara unde
agricultura este cea mai puţin dezvoltată (Grecia cu 6,4 ha suprafaţa
medie pe fermă).
Realităţile din agricultura noastră sub raportul veniturilor pe ha
sunt cu mult sub cele mai rămase în urmă ţări din Uniunea Europeană
(Portugalia şi Irlanda), unde producţia la ha a fost evaluată la peste 800
ECU deşi condiţiile naturale din aceste ţări sunt evident inferioare faţă
de cele de la noi.
Starea precară a agriculturii din România în aceşti ani este
departe de situaţia existentă înainte de cel de-al doilea război mondial
când această ramură deţinea primul loc în produsul intern brut al ţării,
la forţa de muncă ocupată şi la volumul exportului.
Odată cu producţia de alimente, agricultura asigură materii prime
pentru industria alimentară, industria uşoară, meşteşuguri etc.
Repunerea agriculturii în locul care i se cuvine în România
presupune:
342
Prezent şi perspective in economia rurală din România
a) Mărirea dimensi unii exploataţiilor agricole, acţiune posibilă

pe următoarele căi:
- arendare;
- cumpărarea de terenuri;
- constituirea de forme asociative.
b) Modernizarea colectări i , depozitării şi vânzării produselor
ali mentare. Perisabilitatea produselor alimentare face necesare investi
ţii în spaţii frigorifice, mijloace de transport etc. Încurajarea de către stat
prin politici fiscale adecvate ar înlătura intermediarii veroşi care doresc
câştiguri mi mari decât cele pe care le realizează producătorii.
c) Stimularea pri n bugetul de stat a producătorilor şi în alte
modal ităţi decât cele practicate în ultimii ani cu cupoane care
aj ung în pieţe ca obiect de comerţ. Cel mai echitabil ajutor ar consta
în subvenţionarea produsului finit oferit pieţei pentru consum. (Statul
nostru oferă un ajutor de 2% producătorului faţă de U. E. unde contri
buţia statului merge până la 50%).
d) Protejarea producţiei agricole interne faţă de d u mpingul
practicat la export de către alte ţări prin politici vamale adecvate.
Aici se pune şi o problemă de echilibru în economia ţării; ce poţi vinde
ca să poţi să cumperi din exterior alimente chiar atunci când ele sunt
mai ieftine decât cele produse în ţară? Neavând ce vinde am împn.. -
mutat bani iar restituirea împrumutului se transformă în prezent într-un
eveniment dramatic pentru ţară.
Dacă agricultura a fost şi a rămas o problemă a satului, economia
rurală din România nu a fost şi nu trebuie să rămână total dependentă
doar de această ramură a economiei.
Anuarul României pentru comerţ, industrie, meserii şi agricultură
editat în anul 1928 , menţionează nominal meseriaşii, deţinătorii insta
laţiilor de producţie, a morilor, comercianţii şi deţinătorii mai importaţi de
terenuri.
O politică inconştientă de desfiinţare a iniţiativei private înainte de
1989, a dus aproape la dispariţia unor meseriaşi ca fierarii, potcovarii,
rotarii, dogarii etc.
Începând cu anul 1990 au fost autorizate un număr mare de
persoane în mediul rural dar, din păcate, aceştia au vizat în primul rând
comerţul cu băuturi alcoolice, fenomen care a reactivat şi accentuat
problema alcoolismului şi a bolilor sociale în mediul rural.
Interdicţiile existente în perioada antebelică ca să nu se autori
zeze cârciumi în preajma bisericilor şi şcolilor nu mai sunt luate în
seamă, ajungându-se ca fel şi fel de "cafe-baruri" să fie amplasate la
şoselele naţionale, fără spaţii de protecţie, periclitându-se siguranţa
circulaţiei.
343
Emilian DREHUŢĂ
Prezentul din economia rurală, nu face notă discordantă cu situa

ţia de ansamblu a economiei naţionale unde domneşte confuzia şi lipsa
de perspectivă.
Dezbaterea unei teme ca cea propusă, depăşeşte ca importanţă
un schimb de informaţii realizat între specialişti.
Putem şi trebuie să ne constituim într-un for care să sensibilizeze
factorii responsabili ai ţării, cu concluzii care să pătrundă la cetăţeanul de
rând, cu intenţia de a modifica comportamentul semenilor noştri şi de a
propaga adevărul că de la izgonirea din rai a lui Adam şi a Evei, nimic
important nu s-a realizat pe pământ fără sudoarea fruntii.
Împrumuturile şi ajutoarele externe - deşi nece'sare în această
etapă, ne vor accentua sărăcia în viitor. Nu mulţi s-au îmbogăţit din
cerşetorie!
Trebuie să ne întoarcem la noi înşine şi să"abandonăm ruşinea de
a sta mereu cu mâna întinsă deşi Făcătorul lumii ne-a aşezat într-un loc
sub soare, unde se pot înfăptui adevărate minuni doar adăugând
munca la minunile naturii.
344
Paul LEU, "Ctitorul etnografiei române", I, li
PAUL LEU,
"CTITO RUL ETNOGRAFIEI RO MÂNE", I, l i
Editura Euroland, Suceava, 1 999
Mircea FOTEA
În ciuda greutăţilor de tot felul în care ne zbatem, în Bucovina,

unde oamenii sunt mai aproape de Dumnezeu şi Dumnezeu mai
aproape de oameni, viaţa începe să intre pe un făgaş normal, pentru că
aici încrederea nestrămutată a românului în mai bine nu s-a alterat ca
în alte părţi.
Asistăm, ca atare, la un proces lent dar sigur de reluare a unor
activităţi care, într-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat, ne-au
satisfăcut unele cerinţe ale sufletelor noastre.
Ca semn îmbucurător de intrare în normal putem considera orga
nizarea de câţiva ani, într-o nouă ediţie, a Festivalului de Etnografie
şi Folclor Simion Florea Marian, prilej pentru cercetătorii operei
marelui înaintaş de a-şi prezenta contribuţiile, iar pentru formaţiile
artistice de valorificare a folclorului din zonă, de a-şi etala măiestria.
U n alt semn de cinstire a lui S. FI. Marian, venit tot din Bucovina,
vizează valorificarea manuscriselor rămase de la el şi scrierea unor
lucrări despre viaţa şi activitatea lui.
Graţie muncii de o viaţă a bucovineanului prin adopţie, prof. Paul Leu,
parte din manuscrisele rămase de la folcloristul sucevean, cele care cuprind
proza folclorică, basme, legende, snoave1 şi scrierile originale în proză2 , au
fost tipărite de către Editura Euroland din Suceava.
În editura menţionată a publicat prof. Paul Leu şi monografia pe
care v-o prezint în rândurile de fată.
În anii în care realizam documentarea pentru teza mea de doc
torat consacrată cercetării activităţii de folclorist şi etnograf a lui S. FI.
Marian, am parcurs multe documente, aflate în diverse fonduri, care
vizau viaţa lui exemplară, consacrată cu mărinimie şi dragoste celor din
jur şi ştiinţei, pe care a servit-o cu un devotament rar întâlnit şi am
rămas impresionat profund de descoperirile făcute.
345
Mircea FOTEA
Deşi scopul studiului meu era altul, am reţinut sintetic şi momen

tele importante din viaţa cercetătorului culturii noastre populare, pentru
că am considerat că aruncau lumini noi pentru înţelegerea mai exactă a
acestei personalităţi pe care am avut-o.
După publicarea studiului am rămas cu convingerea că viaţa lui S. FI.
Marian merită să fie investigată amănunţit, întrucât folcloristul sucevean a
constituit pentru contemporanii lui, şi poate constitui pentru generaţia
actuală, ca şi pentru cele viitoare, un model demn de urmat.
Mă aşteptam şi doream în acelaşi timp, să apară mai multe cărţi
consacrate lui S. F I. Marian, pe care folcloristul bucovinean le merită cu
prisosinţă, dar n-a fost să fie aşa.
Ce a fost şi ce a rămas valoros din opera lui S. FI. Marian?
S. FI. Marian nu s-a remarcat în epocă pe deplin nici ca istoric,
deşi a făcut parte ca membru al Academiei Române din Secţiunea
istorică şi a avut preocupări în acest sens; nici ca scriitor, poet sau
prozator, deşi a publicat în tinereţe şi mai târziu creaţii originale; nici în
calitate de cercetător al limbii vii populare din zona în care s-a născut,
deşi contribuţiile lui în acest sens au fost apreciate de specialişti; nici ca
teoretician al folclorului, deşi răzbat din unele prefeţe, referate sau alte
documente rămase de la el opinii interesante, viabile încă, după cum se
constată şi din monografia pusă în discuţie.
Fiind convins de vechimea, bogăţia remarcabilă şi originalitatea
culturii noastre populare, el şi-a asumat, din tinereţe şi până la sfârşitul
vieţii, sarcina aparent modestă, dar în realitate de o extrem de mare
importanţă în acel moment ca şi mai târziu, de a o scoate la lumină
pentru a o pune la dispoziţia oamenilor de ştiinţă şi pentru o mai exactă
şi dreaptă cunoaştere şi apreciere a poporului său.
Ideea valorificării culturii noastre populare a încolţit în mintea
tânărului S. FI. Marian în timpul studiilor liceale, când profesorii străini
de la Gr.-or. K. K. Obergymnasium din Suceava se împăunau cu ştiinţa
lor, neluând în seamă cultura poporului în mijlocul căruia trăiau şi îşi
desăvârşeau activitatea, după cum demonstrează cartea lui Paul Leu.
Realitatea dură şi de neacceptat, conştientizată de elevul folclorist
ca şi de alţi contemporani de-ai săi, era ne cunoaşterea culturii popu
lare româneşti în bogăţia şi complexitatea ei nici de către românii înşişi,
în special de către intelectualii care se ridicau în acel moment şi care,
odată cu însuşirea limbii germane oficiale, preferau şi cultura germană.
În îndeplinirea acestui plan al vieţii sale, el s-a bazat pe cunoaş
terea directă şi profundă a culturii noastre populare şi pe sugestii ale
unor oameni de ştiinţă din epocă.
Fiind receptiv faţă de tot ceea ce îi poate fi de folos în perfecţio
narea activităţii sale, S. F I. Marian a avut mult de câştigat de pe urma
contactului cu personalităţi marcante ale epocii, prezente în Academia
Română şi cu viaţa ştiinţifică a ţării.
346
Metoda sa de valorificare a culturii populare s-a conturat în timp,

odată cu propria sa evoluţie ca folclorist şi s-a dovedit a fi valabilă
deoarece păstra nealterat documentul folcloric.
Planul 3ău de valorificare a culturii populare româneşti, realizat în
bună parte, dovedeşte că folcloristul sucevean ajunsese un profund
cunoscător al acestei culturi. Chiar şi simpla enumerare a volumelor
sale tipărite şi a lucrărilor rămase în manuscris, în diferite stadii de
elaborare, impresionează şi dau măsura muncii depuse şi a contribuţiei
aduse în scoaterea la lumină a bogatei noastre culturi3 •
La toate acestea ar trebui să mai adăugăm sutele de articole
apărute în numeroase publicaţii româneşti.
Fiind impresionat de activitatea prodigioasă a lui S. FI. Marian, de
numărul mare de lucrări tipărite sau rămase în manuscris, folcloristul
Gheorghe Vrabie observa, cu multă dreptate, următoarele:
"Suceava în felul acesta devine un centru de mare influenţă ştiin
ţifică, promovată însă... de un singur om. Ceea ce astăzi fac institute cu
zeci de cercetători, Marian în conditii materiale foarte modeste, a reali
zat el singur, o operă grandioasă"4 •
Cum au fost posibile asemenea rezultate excepţionale într-o viaţă
de om nu tocmai lungă, ne spune Liviu Marian într-o lucrare dedicată
tatălui său:
"Şase până la opt ore de muncă zilnică, regulată. Şi aceasta pe
lângă activitatea rodnică de membru al societăţilor româneşti sucevene.
Pentru el nu exista sărbătoare, vacanţă, distracţii sau plăceri!
Totul a jertfit activităţii care, devenind patimă, a cuprins toată fiinţa sa.
Abia isprăvea corectarea unei scrieri şi manuscrisele pentru altele
erau scoase din întuneric, scuturate de praf, întinse pe masă. Din nou ordo
na, cernea, coresponda şi începea nesfârşitul fâşâit al peniţei pe hârtie"5 .
Ce a putut să ţină trează voinţa, efortul său zilnic consacrat
valorificării culturii noastre populare, a fost încrederea nestrămutată că
scoaterea ei la lumină reprezenta o prioritate în acel moment pentru
natiunea română.
' Şi nu s-a înşelat deloc. Vorbind într-un manuscris, despre unii
contemporani care neglijau sau chiar dispreţuiau cercetarea culturii
populare, studentul teolog S. FI. Marian afirma cu seninătate, cu con
vingere şi cu o înţelegere lucidă a valorii muncii pe care o desfăşura,
următoarele:
"Dar să nu uităm la gurile rele, ci... să-i lăsăm în pace, să nu ne
abatem de la lucrul odată început, ci să-l preurmăm cu diligenţă şi
pacienţă până ce-l vom duce la fine.
Sper că altă generaţie ne va preţui şi lucrurile noastre, sper că
urmaşii noştri nu vor fi aşa de ignoranţi şi indiferenţi faţă de naţiune şi
datinile sale"6 •
347
Mircea FOTEA
Ceea ce trebuie remarcat ca având o extrem de mare importanţă

este faptul că S. FI. Marian a pus multă competenţă, pasiune şi dra
goste în tot ceea ce a făcut, de aceea opera sa scrisă dedicată cunoaş
terii culturii poporului său şi-a păstrat şi chiar şi-a mărit valoarea odată
cu trecerea anilor, iar faptele lui sociale au rămas întipărite în minţile şi
, sufletele urmaşilor.
Este edificator în acest sens relatarea unui fost elev al lui S. FI.
Marian ajuns academician, Vasile Grecu (1885-1972) , profesor de
bizantinologie la Universitatea din Cernăuţi şi Bucureşti.
Academicianul profesor Vasile Grecu povesteşte, peste ani, cum
a fost nevoit, din cauza greutăţilor din familie, să întrerupă studiile
liceale în anul al I I-iea şi să se întoarcă acasă unde îl aşteptau mama şi
încă trei frati mai mici.
Fiind 'unul dintre cei mai buni elevi ai clasei, S. FI. Marian s-a
sesizat de absenţa lui şi a trimis un elev acasă să-l cheme înapoi la
şcoală. Continuăm cu relatare academicianului profesor Vasile Grecu:
"Cum m-a văzut, părintele Marian m-a mustrat părinteşte şi mi-a
spus retezat:
- Să vii cu mine la gimnaziu şi să mi te duci în clasă!
- Că nu mă lasă mama!
- Să-i spui să treacă pe la mine şi o să te lase!
După ce a fost mama la părintele Marian, nu numai că nu m-a
stingherit de la carte, ci, dimpotrivă, cu o jertfă de sine ce nu pot s-o uit
niciodată, mi-a înlesnit cercetarea liceului din Suceava şi a Universităţii
din Viena şi Cernăuţi.
După câţiva ani de zile, nu-mi aduc aminte cu ce împrejurare, mama
mi-a povestit cum a mustrat-o profesorul Marian şi pe ea, pentru că nu mă
lasă la şcoală şi cum i-a spus că atâţia domni mari ştiu ce ar da să le înveţe
băieţii aşa de bine, precum învăţam eu şi ce face un păcat de care
Dumnezeu n-o va ierta niciodată, dacă mă va opri de la şcoală.
Ambiţia cea nobilă i-a fost trezită şi mai târziu, când studiile
carierei mele au mers din succes în succes, am înteles de ce mama,
cât a trăit părintele Marian, plătea în fiecare an o liturghie în sănătatea
lui, iar după moarte pentru iertarea păcatelor"7 •
Lucrarea recenzată conţine numeroase lucrări şi documente edifi
catoare pentru felul cum a înţeles profesorul de religie de la liceul suce
vean să-şi îndeplinească misiunea de îndrumător spiritual al elevilor.
Grija pentru ridicarea prin cultură a poporului român majoritar din
Bucovina, atragerea a cât mai mulţi elevi români care să urmeze cursurile
liceului, românizarea învăţământului, încurajarea şi ajutorarea elevilor meri
tuoşi, pe lângă trezirea şi menţinerea sentimentului de solidaritate naţională
a românilor, buna organizare a vieţii lor politice pentru a putea lupta "contra
acelor care ne jignesc în drepturile şi aspiraţiile noastre juste"8 au fost
obiective prioritare şi permanente ale vieţii sale.
348
Ca argument în favoarea necesităţii unei mai bune organizări a

întregii vieţi religioase, politice şi sociale, preotul folclorist aduce, cu
obiectivitatea care l-a caracterizat, exemplul altor popoare din jur:
"Trebuie să vedem că nepăsându-ne de învăţătură, ne pierdem
moşia părintească; să vedem cum alte popoare luptă pe întrecute
pentru înflorirea aşezămintelor bisericeşti, şcolare şi cetăţeneşti"9 •
Asemenea filozofilor antici, care îşi trăiau viaţa conform filozofiei
pe care o susţineau , S. FI. Marian şi-a îndemnat, tot timpul, elevii săi
să-şi dezvolte acele virtuţi sufleteşti pe care el însuşi şi le-a cultivat în
întreaga sa existenţă.
lntr-un cuvânt adresat elevilor, în calitate de catiheţ, la început de
an şcolar, S. FI. Marian afirma u rmătoarele:
"... nu făţărnicia, nici îngâmfarea sau mândria îl fac pe om, om de
omenie şi bază, ci modestia, sinceritatea, adevărul, dreptatea, puritatea
şi faptele cele bune" 1 0 •
Vorbind despre desele şi substanţialele donaţii făcute de S. FI.
Marian societăţii "Şcoala română", Iancu Nistor, cunoscut om de ştiinţă
bucovinean, relatează cum a decurs o asemenea donatie de 100
coroane, prin care S. FI. Marian a plătit toată taxa de memb ri pe viaţă
pentru ambii săi fii : "Şi toate acestea le-a făcut cu sfială şi cu o
nemişcătoare modestie.
Aşa era felul său de a fi, având pe seama sa numai mulţămirea
sufletească a unui om darnic şi cinstit, care simte o nespusă bucurie
când face o faptă bună" 1 1 •
Chiar şi numai în situaţiile prezentate ne dăm seama că la S. FI.
Marian între vorbe şi fapte nu exista neconcordante, ci o perfectă armo
nie. În fiinţa sa S. FI. Marian a concentrat alese virtuţi ale poporului
român, pe care i le-au recunoscut ca atare şi mulţi dintre contemporani.
Paul Leu are în lucrare un capitol care se intitulează sugestiv
Integritatea morală a Marelui Altruist, remarcând aceste dominante
ale personalităţii sale.
O apreciere generoasă şi în acelaşi timp obiectivă referitoare la S.
FI. Marian, evidenţiată de mai multe ori în paginile lucrării de către Paul
Leu , vizează contribuţia f�lcloristului la eu ropenizarea culturii şi ştiinţei
româneşti din veacul său. ln acest fel el este aşezat, pe merit, alătu ri de
alţi înnoitori pe care i-am avut: B. P. Hasdeu, T. Maiorescu , A. O.
Xenopol, Gr. Cobălcescu , P. Poni, ş. a.
Prin structura şi conţinutul ei, monografia lui Paul Leu, Ctitorul
etnografiei române, I, li, Suceava, 1999, este o amplă prezentare a
vieţii şi activităţii lui S. FI. Marian, din care figura ilustrului nostru
înaintaş reiese cu claritate, în ceea ce a avut caracteristic.
Una din însuşirile specifice lucrării prezentate o constituie folosirea, în
cuprinsul ei, a foarte multor documente de epocă: scrisori, amintiri, acte
oficiale, ş.a.
349
Mircea FOTEA
Mizând pe faptul că impactul documentelor asupra cititorului este

rnare şi că ele impun scrierii un oarecare farmec, autorul abuzează,
uneori de ele, ceea ce duce la o segmentare a propriei expuneri.
Aceasta se întâmplă atunci când documentele sunt date în întregime şi
se desfăşoară pe mai multe pagini.
În ceea ce priveşte titlul dat de autor cărţii sale, credem că el cuprinde
în sine o supraestimare a contribuţiei lui S. FI. Marian la apariţia etnografiei
româneşti şi în acelaşi timp o subestimare a contribuţiei altor valoroşi
predecesori, precum Dimitrie Cantemir şi B. P. Hasdeu, ca să cităm pe cei
mai reprezentativi dintre ei.
Monografia lui Paul Leu, Ctitorul etnografiei române I , l i ,
Fundaţia pentru Literatura Universală, Universalia, Editura Euroland,
Suceava, 1999, este o carte care completează informaţiile cu privire la
viaţa şi activitatea lui S. FL. Marian, personalitate exemplară a Ştiinţei
şi culturii româneşti.
Note:
1 . S. FI. Marian, Basme populare româneşti, l i , ediţie critică îngrijită, prefaţă şi note de
Paul Leu, Colecţia Patrimonium, Ed. Euroland, Suceava, 1997; S. FI. Marian, Basme
populare româneşti, III, Legende cosmogonice, zoologice şi botanice, ediţie
critică îngrijită şi note de Paul Leu, Colecţia Patrimonium, Ed. Euroland, Suceava,
1998; S. FI. Marian, Basme. populare româneşti, IV, Snoave din Bucovina, Ediţie
critică îngrijită şi note de Paul Leu Colecţia Patrimonium, Ed. Euroland, Suceava, 1 998
2. S. FI. Marian, Nuvele şi amintiri, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Paul Leu, Colecţia
Patrimonium, Ed. Euroland, Suceava, 1994
. 3. Poesii poporale din Bucovina. Balade române, Botoşani, 1869; Poesii poporale
române, tomul I, li, Cernăuţi, 1875; Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1 878;
Cromatica poporului român, Bucureşti, 1 883; Ornitologia poporană română, tomul
i, li, Cernăuţi, 1 883; Descântece poporale române, Suceava, 1 886; Nunta la
români, Bucureşti, 1 890; Înmormântarea la români, Bucureşti, 1 892; Naşterea la
români, Bucureşti, 1 892; Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 1893; Satire
poporane române, Bucureşti, 1893; Tradiţii poporane române din Bucovina,
Bucureşti, 1895; Răsplata. Poveşti din Bucovina, Suceava, 1897; Sărbătorile la
români, I, 11. 111, Bucureşti, 1 898, 1899, 1 901 ; Poesii poporale despre Avram Iancu,
Suceava, 1900; Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti,
1903; Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, 1 904
4. Lucrări rămase În manuscris: Hore şi obiceiuri din Bucovina, Bucureşti, 191 O;
Cântece din Bucovina şi Ardeal, 3 volume; Doine din Bucovina, 2 volume; Doine
din Ardeal, 1 volum; Hore, strigături şi cântece din Ardeal, Bucovina şi Ungaria, 1
volum; Doine ostăşeşti, balade şi colinde, 1 volum; Colinde, 1 volum; Cimilituri, 1
volum; Poveşti bucovinene, 3 volume; Botanica poporală română, 12 volume;
Sărbătorile la români, 1 volum; Juneţea la români, 1 volum; Animale sugătoare, 3
volume; Satire, 1 volum
350
5. Gheorghe Vrabie, Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode, Editura pentru

literatură, 1968, p. 214
6. Liviu Marian, Simion Florea Marian, "Junimea literară", an IV (1 907), nr. 6, 7
7. Paul Leu, Ctitorul etnografiei române, I, Ediţia a li-a revăzută şi adăugită, Fundaţia
pentru Cultură Universală, Universalia, Ed. Euroland, Suceava, 1 999, p. 193
8. Ibidem, p. 479-480
9. Ibidem, p. 397
1O. Ibidem, p. 365
11. Ibidem, p. 490
1 2. Ibidem, p. 476
351
Colegiul naJional "Ştefan cel Mare" la 140 de ani de la înfiinJare
COLEGIUL NAŢIONAL "ŞTEFAN CEL MARE"

LA 1 40 DE ANI DE LA ÎNFIINŢARE
O NECESARĂ ŞI MONUMENTALĂ MONOGRAFIE
O ctavian NESTOR
O rice moment aniversar este prilej de subiectivare ori de obiecti

vare, de rememorare şi de regăsire a sinelui şi a fenomenelor sociale,
de retrospecti vă a devenirii, precum şi o aspră, dar necesară decantare
a valoril or.
L a 1 40 de ani de la înfiinţarea sa, în 1 860, Col egiul Naţ ional
"Ş tefan cel Mare" din Suceava beneficiază, în sfârşi t de o monografie,
apărută la EDITURA EUROLAND, sub egida FUNDA TIEI PENTRU
CUL TURĂ UNI VERSALĂ - "UNIVERSAL/A ".
(Tomul I), aparţinând cunoscutului cercetător al culturii bucovi
nene, profesorul Paul Leu , este o lucrare de-a dreptul monumentală.
Nu atât prin volumul, cât mai ales prin conţinutul său.
Dintr-un succint, dar energic cuvânt de avertizare a cititorului
("Avert isment") , aşezat la sfârşitul monografiei propriu-zise, aflăm des
pre avatarurile unei lucrări pregătite pentru publicare încă din 1 985. Nu
era poate momentul i storic pentru o astfel de apariţie, deşi chiar în
această perioadă au fost tipărite destule monografii ale unor cunoscute
licee din ţară. Sau, poate că nici oamenii nu erau destul de pregătiţi
pentru a săvârşi un astfel de act monumental. Pentru că, orice s-ar
spune, monografia unei instituţii de prestigiu cum este Colegiul Naţional
"Ş tefan cel Mare" este un monument care nu- i mai aparţine aut orului,
nu aparţine nici persoanel or mai mult sau mai puţ in implicate, ci doar
instituţiei în sine, ca parte componentă a unei entităţi mai ample, numită
cultură natională.
Desfă şurat pe 576 de pagini, acest prim volum se referă doar la
"etapa austriacă" din existenţa şcoli i, adi că perioada cuprinsă între anii
1 860 şi Marea Unire di n 1 91 8, când Bucovi na, alături de Transilvania,
intră în hotarele de drept ale României. P aul L eu promisese, de altfel, o
tril ogie a acestei monografii. Astfel, al doi lea volum urma să cuprindă
353
Octavian NESTOR
perioada interbelică din evoluţia colegiului, iar cel de-al treilea să se

ocupe de perioada de după al doilea război mondial. De altfel, chiar în
prefaţa acestui volum, profesorul Vasile Mocanu, actualul director îşi
îndeamnă colegii să se alăture lăudabilei realizări de acum şi să
contribuie la desăvârşirea operei începute de profesorul Paul Leu.
Structurată în unsprezece capitole, urmate de un "avertisment" şi
anexe cuprinzând documente germane, oficiale, de înfiinţare a şcolii,
tabele cu numele directorilor şi ale profesorilor din perioada 1860-1919,
precum şi unele medalioane sau amintiri ale unor personalităţi culturale,
lucrarea este mărturia talentului şi a pasiunii de cercetător a autorului.
În general, o monografie este o operă fundamental ştiinţifică, riguros
organizată, menită să informeze, strict limitată, prin aplicarea la subiec
tul propus şi, prin urmare suficient de aridă. Privată din această
perspectivă, lucrarea Domnului Leu se încadrează perfect în rigorile
speciei - ea este extrem de minuţios documentată, uneori chiar până la
pedanterie, logic organizată, întregul demers fiind condus cu mână
sigură. Dar, dincolo de toate acestea, monografia, Colegiul Naţional
"Ştefan cel Mare" din Suceava este, în acelaşi timp şi o veritabilă
frescă a epocii în această regiune a ţării, un documentar complex al
vieţii culturale, sociale şi politice a Bucovinei. Nimic din ariditatea spe
cifică monografiilor nu se mai regăseşte în această carte. Talentul de
cercetător al autorului se împleteşte aici cu vocaţia logosului, astfel
încât cartea se citeşte cu aceeaşi plăcere cu care se citeşte un roman.
Capitolul I, intitulat SUCEAVA, simbol al permanenţei, unităţii
şi vitalităţii străbune, este o fascinantă descindere în trecutul istoric al
oraşului şi al Ţării Moldovei, o coborâre până spre izvoarele fabuloase
aie miturilor şi poveştilor care în mod real poate interesa oricând pe cel
care vrea să afle ceva despre trecutul Sucevei. Izvoarele istorice,
arheologie sau folclorice studiate de autor devin argumente ale unui
demers re-creativ, căci Paul Leu face c istoria cu oamenii şi eveni
mentele ei să palpite vie în fiecare pagină. Firescul şi frumuseţea argu
mentării încântă pe orice cititor. ltinerariul istoric de la legenda înteme
ierii Sucevei la strălucirea oraşului ca Cetatea de Scaun în vremea
prinţului Ştefan Muşat, numit mai apoi şi "cel Sfânt" şi "cel Mare", până
la decăderea şi anexarea părţii de nord a Moldovei în 1774 la Imperiul
Habsburgic este memorabil prin simplitatea, cursivitatea şi firescul său.
Cel de-al doilea capitol al lucrării, Înfiinţarea Gimnaziului Ortodox
Oriental la Suceava este, de asemenea, pentru autor, un prilej de a plasa
acest eveniment în contextul mai larg al dezvoltării întregului învăţământ
românesc din Moldova. Ni se oferă aici o imagine panoramică a şcolii
româneşti în evoluţia ei firească, specifică, dintre şcolile mănăstireşti din
secolele al XV-iea, al XVI-iea de la Voronet, Humor, Moldovita sau Putna, la
învăţământul ambulant, laic şi apoi la invăţământul de stat. Înfiinţarea
354
Colegiul naJional "Ştefan cel Mare·· la 140 de ani de la infiinJare
Gimnaziului Ortodox-Oriental din Suceava este un proces firesc al trezirii

conştiinţei de sine a românilor din Suceava şi din împrejurimi. Această
şcoală este văzută, cu luciditate, nu ca un dar venit din partea ocupanţilor, ci
ca o izbândă a obştii româneşti din Suceava. Că românii din Bucovina (ca,
de altfel, şi cei din Transilvania) au fost nevoiţi să înfrunte planurile ingine
reşti de deznaţionalizare ale ocupanţilor prin îndepărtarea de propria credin
ţă şi de propria limbă nu este de mult o noutate. Şi totuşi, nu poţi să nu te
înfiori citind o ordonanţă a autorităţilor de la Viena din 1816: "Nici un naţional
român nu se va primi în învăţământ, dacă nu va jura înainte că se leapădă
de credinţa ortodoxă' (p. 23). După cum nu poţi să nu te pleci în faţa
frumuseţii şi a tăriei morale a celor care unor astfel de atitudini şi imperiale
ordine le răspundeau cu aceste fraze: "Ideea naţionalităţii a fost este şi va fi
de-a pururi una din miezurile cele mai puternice, care sunt în stare de a oţeli
forţele unui popor în totalitate sa' (fragment din discursul lui Grigore Silaşi,
unul dintre participanţii la serbarea de la Putna din anul 1871) (p. 241).
Abia din capitolul al treilea - "Lupta pentru existenţă şi afirmare" -
începe să se desfăşoare povestea destinului zbuciumat şi adesea
dramatic al gimnaziului sucevean. Şi aceasta, într-un context la fel de
amplu ca şi capitolele anterioare. Nu este de mirare că sunt luminate
rând pe rând imagini ale primelor clase, ale celor dintâi dascăli, că sunt
evocate figurile mai mult sau mai puţin luminoase ale unor personalităţi
de care destinul secular al acestui locaş de cultură se va lega în mod
direct sau indirect. Dacă imaginile unor personalităţi complexe precum
cele ale lui Ştefan Nosievici, Ciprian Porumbescu, ori Simion Florea
Marian nu surprinde pe nimeni, în acelaşi timp ar putea să surprindă
frecventa apariţie în paginile monografiei a unor nume precum Aron
Pumnul, Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, Ioan Slavici, etc., care nu vor
fi avut o legătură directă cu această şcoală. Fiind însă de acum
familiarizaţi cu viziunea amplă, panoramică a autorului asupra istoriei,
vom înţelege că acesta a adus în sprijinul argumentaţiilor sale toate
acele date şi evenimente, în contextul cărora s-a derulat, sau care vor fi
înrâurit în vreun fel destinul colegiului sucevean. Serbarea de la Putna din
1871, personalităţile culturale care au organizat-o, organizaţiile culturale,
publicaţiile din epocă, mişcările politice, evoluţia vieţii ştiinţifice, culturale şi
sociale, dinamica civilizaţiei româneşti şi, uneori, europene toate aceste
formează un complex care concură la definirea profilului inconfundabil al
instituţiei care, după Marea Unire se va numi multă vreme Liceul "Ştefan cel
Mare", iar de curând Colegiul naţional "Ştefan cel Mare".
Cum nu dorim să rezumăm aici întreaga lucrare, ci doar să provocăm
spiritul la o lectură instructivă şi plăcută în acelaşi timp, menţionăm doar că
anexele cuprinzând date documentare, facsimile, reproduceri sau evocări
aparţinând foştilor dascăli şi elevi iluştri întregesc frumos această mult
aşteptată şi îndreptăţită împlinire.
355
Paul Leu, "Ctitorul etnografiei române", /-li
PAU L LEU
"CTITO RUL ETNOGRAFIEI RO MÂNE", 1-1 1
Editura Euroland, Suceava
Oc tavi an NESTO R
O c arte e mai mult dec ât o rice şi mai puţi n dec ât o vi aţă.

Pentru pro fesorul Paul L eu, vi aţa a însemnat, de la bun înc eput, o
o pţi une c lară: Şcoala şi Cartea. Drumul său a tăi at drept, fără ezi tări şi
ocoli şuri , fără avânturi debordante, dar şi fără prăbuşi ri i nerente fi ri lo r
exal tate.
Prezent pri ntre semeni i săi ca o i stori e vi e, cu aura de di sti nc ţi e a
unui senator roman, Paul L eu era, parado xal, aproape şi departe, ase
menea ac elor înţel epţi c are pri vesc luc ruril e de sus, de foarte de sus· şi
înţeleg mai mult decât c ei c are se co nfundă c u ele.
Şi aşa a rămas şi este i storicul li terar şi etno fo lc lo ri stul Paul Leu.
Mono grafi a despre Si mio n Florea M ari an, apărută la edi tura
no astră, reprezi ntă pentru Paul Leu o dublă împli ni re: a voc aţi ei şi a
pasi uni i ; a vocaţiei, pentru c ă, după cum vom arăta mai jo s, autorul a
pus în ac eastă lucrare truda şi migala mari lo r c ercetăto ri ai i stori ei
li terare, metoda şi ri goarea spi ri telor c lasice; a pasiunii, pentru c ă
di ntre c ele apro ape 500 de studi i , documente şi artico le public ate până
ac um, în ac eastă luc rare Paul Leu a si mţi t c ă trebui e să pună to t atâta
suflet c ât va fi pus M arele Creato r c ând a suflat asupra c hi pului de lut.
Si mio n Florea M arian trebui e receptat ca u n spi ri t de valoare
uni versală, el depăşind înc ă di n ti mpul vi eţi i , când o pera nu-i era pe
depli n c uno scută, cu mult c adrul unei desfăşurări regio nale (în speţă,
Bucovi n a) în peri metrul naţional al culturii ro mâneşti.
Despre savantul di n Bucovi na s-a vo rbi t mult, dar, di n păc ate,
puţi ni au fo st ac ei c are au depăşi t stadi ul unei i nformaţii sumare, atât în
c e pri veşte o pera, c ât mai ales vi aţa.
Aşa se face că Dicţionarul folcloriştilor (autori Iordan Datcu şi S. C.
Stroescu) apărut în 1 979, nota la sfârşi tul articolului despre Si mion Florea
M arian, o biografi e critică selectivă di n publicaţii, studii ocazionale şi revi ste,
dar nu no ta nici o lucrare monografică. Cel apărut în 1 989, suferă parţial de
aceeaşi defici enţă deoarece nu sunt enumerate toate studiile mono grafice
apărute pe această temă.
357
Octavian NESTOR
Prim a lucrare m onografică, teza de doctorat a profesorului ieşean

Mircea Fetea, Simion Florea Marian - Folclorist şi etnograf, ave a să
apară abia în 1 98 7, după ce va fi aştept at şi ace asta l umina ti parului
înc ă di n 1 983, când l ucrarea era de ja predată pre sti gioase i edituri
Minerva. Studi ul dom nului Mircea Fete a e ste o adm irabil ă abordare din
perspectivă etnofolclori stic ă a operei l ui S. FI. Marian.
Cee a ce li psea era o m onografie a vie.ţii şi acti vităţii cele i m ai m ari
personal ităţi pe c are Bucovi na a dat- o culturii r om âne. Ace st gol e ste
um plut acum de lucrare a lui P aul Le u, o m onografie exem pl ară, re ali
zată în cel m ai autentic spirit căl ine sci an.
Prin această lucrare, cercetătorul sucevean pune la dispoziţia
investigatorilor istoriei literare, a folcloriştilor şi etnografilor, in general la
dispoziţia oamenilor de cultură, o carte de referinţă fără de care nici un
demers ştiinţific nu va mai fi posibil.
Mai bine de 1 040 de pagini şi 73 fac sim ile re fac pas c u pas, c lipă
de c lipă, dest inul um an al savant ului risipit şi risipindu- se fără oste nire
pe tărâmul c unoaşterii spiritualităţii rom âne şti.
C u te nacitate şi perseverenţă, de -a lungul a pe ste douăzeci şi
c inci de ani, P aul Leu a adunat un m aterial pe cât de divers, pe atât de
intere sant, f apt c are i-a perm is nu doar c om pletarea sistem atic ă, crono
logică, am ănunţită a date lor despre viaţa m arelui savant, c i, m ai ale s, o
intere santă reconstituire a atm osferei, uneori în date intime, em oţio
nale, în c are a trăit şi s-a m işc at folc lori stul.
Cartea devine astfel o oglindă vie nu doar a omului Simion Florea
Marian, ci şi a istoriei Bucovinei la sfârşitul veacului trecut şi începutul
celui pe care acum îl petrecem.
Din datele adunate de autorul m onografiei, un prim bun câştigat
e ste ace la că prenumele c orect este SIMI ON şi nu SI MEON, cum a fost
recept at până ac um de către t oţi oamenii de cultură.
P aul Le u face ape l la Certificatul de botez al c opilului născ ut l a 1
septem brie 1 847, act e liberat de parohul biserici i ortodoxe din l lişe şti,
Dim itrie Buce vschi.
V a tre bui ca de aic i înainte să ortografiem Sim ion Florea Marian,
iar nu Sime on, cum s-a fi xat în obişn uinţa noastră.
Satul, ascendenţii, copilăria, adolescenţa, peregrinările prin Transilva
nia fac ţesătura încântătoare a primelor trei capitole ale monografiei.
Date cule se din scri sori ale fam il ie i, documente parohiale şi
şcol are adunate din ce le mai diverse arhi ve şi din cele m ai surpr inz ă
toare l ocuri, precum şi din m anuscrisele i nedite studiate şi valorif icate
de P aul Le u, sunt în m ăsură să ne de a de l a bun început suge stia unui
de stin sinuos.
Subiectul lucrării devine un veritabil personaj c are ca pătă c onsis
te nţă de la pagină la pagin ă. .
358
Paul Leu, "Ctitorul etnografiei române", I-li
Descoperim astfel un temperament puternic, incomod şi insubor

donat, care încă de pe băncile şcolii îşi află preocupări colaterale în
culegerea de poezii şi tradiţii populare, din care face mai apoi o pasiune
fără leac, fapt care va incomoda mult destinul şcolarului.
Elevul Marian, inconform unei şcoli excesiv de formalizate, va
hălădui pe la mai multe şcoli din Bucovina şi Ardeal până să dobân
dească o diplomă.
Nici studiile universitare nu au fost suficient de lineare, studentul
Simion Florea Marian fiind deja angrenat într-o necurmată muncă de
cercetare şi de publicare a creaţiei populare.
Primirea în Academia Română în anul 1881, în şedinţa din 26 martie,
a marcat decisiv activitatea şi existenţa învăţământului bucovinean. Iar
discursul inaugural de la 12/24 martie 1882, Cromatica poporului român,
deschide seria marilor lucrări ale lui Simion Florea Marian, izvorâte
toate din concepţia că " o naţiune care doreşte să aibă o limbă bogată şi
omogenă ar trebui, mai Înainte de toate, să adune şi să scoată la
lumină Întreaga literatură populară".
Răspunsul lui B. P. Hasdeu la discursul de recepţie, extrem de
sintetic, de pătrunzător şi elogios în acelaşi timp, conturează, chiar şi în
acest moment, vastele disponibilităţi investigatoare ale lui Simion
Florea Marian, constituindu-se într-un veritabil magna cum laudae
adus cărturarului din Ţara de Sus.
Capitolele: Peregrin transilvan, Culegerea lui S. FI. Marian, izvor
de inspiraţie eminescian, În aşteptarea hirotonisirii, Diacon şi catihet la
Voloca şi Siret, Primirea în Academia Română, Statornicie şi
continuitate, Lupta pentru românizarea şcolii în ducatul Bucovinei,
Păstor de suflete în fosta Cetate de Scaun, La Academia Română,
Printre academicieni, Ctitor al etnobotanicii române, prozator şi
memoralist şi altele, aduc la lumină date legate de alte activităţi ale lui
Simion Florea Marian, oarecum diferite de preocupările ştiinţifice, dar orga
nic legate de acestea, asemeni contraforţelor edificiului pe care îl susţin şi îl
întăresc în durată şi îl pun, în acelaşi timp, în evidenţă mai bine.
Relaţiile cu Academia Română, studiate de autorul monografiei în
circa 200 de pagini, relevă aspectul cel mai dramatic din existenta
savantului român.
Datele adunate de istoricul literar notează avatarurile luptei perso
najului uman cu realităţile politico-sociale şi etnice ale unei istorii necru
ţătoare.
Astfel, aflăm că de multe ori, acestui membru marcant al Acade
miei i-a fost imposibil să participe la şedinţele celui mai înalt for ştiinţific
al românilor, fie pe motiv că autorităţile imperiului care anexaseră
Bucovina nu i-au permis, fie că au fost de vină mijloacele materiale
destul de precare ale familiei.
359
Octavian NESTOR
Absenţa fizică a lui S. FI. Marian a fost însă compensată de o

neîntreruptă corespondenţă cu membrii marcanţi ai Academiei.
Referatele sale asupra unor lucrări ştiinţifice sunt străbătute de
exigenţele şi rigorile unei cenzuri pe care şi-a impus-o, în primul rând,
sieşi. Aşa se explică probabil şi unele inamiciţii pe care le-a dobândit
de-a lungul activităţii sale de referent şi recenzent de lucrări ştiinţifice.
Bănuite şi prezentate sumar până acum, activităţile lui Marian
legate de realizarea unor lucrări cu caracter regional - Die
osterreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild şi
Rumănische Volklieder aus der Bukowina - sau de importanţă naţio
nală - Dicţionarul Academiei Române - se clasifică acum prin prezen
tarea exactă a contribuţiei academicianului-preot la aceste monumente
de cultu ră.
Cercetând manuscrisele inedite aflate la Suceava sau în fondul
Bibliotecii Academiei, Paul Leu pune în lumină, pentru prima oară, un
aspect mai puţin cunoscut al preocupărilor lui Simion Florea Marian -
acela de culegător de basme. Adunând cu metoda ştiinţifică, demnă de
invidiat chiar şi de folcloriştii de azi, un număr impresionant de basme,
acestea completează portretul spiritual al poporului sau relevă aspectul
interesant al fabulaţiei narative de lungi dimensiuni.
Autorul monografiei subliniază tendinţa spre epeipeic şi hiperbolic
a unei părţi din basmele culese de Simion Florea Marian, dar şi o
permanentă vocatie a ironiei şi autoironiei creatorului anonim.
În legătură cu acest aspect, semnalăm faptul că Paul Leu, după
apariţia ediţiei critice de la Editu ra Minerva, a publicat la editura noastră
încă alte trei tomuri de Basme populare româneşti ce întregesc patri
moniul naţional cu pagini irepetabile din spiritualitatea acestui popor.
Nu putem încheia această succintă prezentarea a monografiei lui
Paul Leu asupra vieţii şi opere+ lui Simion Florea Marian fără a semnala
cititorului că, unul dintre ultimele capitole ale lucrării îndeplineşte un
deziderat, nu doar al autorului rândurilor de fată, ci al tuturor românilor
cu adevărată vocatie culturală - acela al integrării în cultura europeană.
În contemporanei'tatea sa europeană este capitolul în care Paul Leu
su rprinde cu fidelitate reţeaua densă de legături şi deschideri ale
omului şi operei spre universalitate.
360
Ilie Moise, "Confrerii carpatice de tineret. Ceata de Feciori"
I LIE M O I SE,
, , CONFRE R I I CARPATICE DE TINERET.
CEATA DE FECI ORI"
ÎNAPOI LA ESENŢE
Diana CÂMPAN
Într-o societate românească ce se pretinde a fi din ce în ce mai

apropiată de marile desfăşurări moderne ale lumii tehnicizate, compute-
, rizate, se nasc invariabil decalaje de spiritualitate ce au ca punct de
pornire tocmai aşezarea într-un tip de cultură sau în altul. Se poate
tăgădui faptul că omul modern, prins în mirajul narcisist al contemplării
satisfăcătoare a propriei evoluţii, se îndepărtează sistematic, - adeseori
programatic! - de Dumnezeu. Trăim, cu alte cuvinte, într-un cosmos ce
înc�intează spre desacralizare şi din ce în ce mai puţini sunt cei care
simt nevoia intrinsecă de a dialoga nemediat cu Divinitatea. Ne place
sau nu, trebu ie să recunoaştem că spaţiul tradiţional românesc, univer
sul patriarhal cu doza lui de autenticitate şi cu tot farmecul faptelor de
cultură neaoşe este un pas mai aproape de cer şi de acele esenţe ale
spiritului pe care locuitorii spaţiului citadin le-au uitat. Satul românesc
rămâne cel mai pur loc de refugiu în care omul din secolul vitezei îşi
poate astâmpăra setea de linişte şi mai poate coborî în străfundurile
sinelul în varianta sa primordială.
Problema este că, prinşi în hârjoana materialităţii, tot mai rari sunt
cei ce vor să intre desculţi, pe uşa din faţă a spaţiului patriarhal. Este
drept că ruptura de modernitate este adeseori şocantă şi presupune
curaj, însă, odată ajuns în ambianţa molcomă a arhetipurilor, cercetă
torul desfăşoară indubitabil un exerciţiu al bunei aşezări în lume şi al
purificării sinelui.
Pe un fond nativ, unui astfel de demers privilegiat se dedică prof.
11ni·;1 -:fr. I LI E MOI S E, folclorist şi etnograf, cercetător sensibil al desti
n u i u i comi; nităţli tmdiţionale româneşti. N umărului rnart:, de volume
361
Diana CÂMPAN
( dintre cere ami nti m: Creatori populari sibieni, Butea J unilor, Pe

unde u mblă doru, Portul popular în j udeţul Sibiu) , uni versitarul dr.
Ilie Moise a adă ugat, în 1 999, un titlu cu largi semni fi caţii: Confrerii
carpatice de tineret. Ceata de feciori, care a contribuit şi el la conferi
rea prem iului Fundaţi ei Culturale ETH NOS pentru acti vi tatea de cerce
tare în domeni ul etnologi ei .
Cer.cetă torul si bi an îşi stabi leşte ca obiect al studiului un fapt de
cultură tradiţi onală speci fi c încă Mărgi ni mii Si bi ului, Ţă rii O ltului şi
parti al zonei Târnavelor şi încadrat în larga serie de ceremoni i ce
ma� chează sărbătorile de iarnă . În urma unor cercetă ri personale şi a
unor studii efectuate de autor în perioada 1 969 -1 992 , se oferă o amplă
prezentare a· unui episod si mbolic al comuni tăţii , prins în datele sale
cutumiare: CE ATA DE FECIOR I. Este îndeobşte cunoscut că fi ecare
comunitate din peri metrul satului pă strează adesea nealterate anumite
determi nă ri rituali ce fără de care s-ar fractura chiar mi ezul spi rituali tăţi i
de ti p arheti pal. Starea de spectacol, tendinţa ludicului cu valenţ e
sacrale, adevăruri le rosti te cu nuanţe sacerdotale de bă trâni i satului,
plă cerea aşeză ri i lângă celă lalt întru reîntregirea primordială a fii nţ ei,
toate acestea se rostui esc în marea scenă a satului sub forma pi toreas
că a cetelor de flă căi . Acestea pri mesc practic statutul de magi ster ludi
GU val enţ e apotrop aice, dincolo de care se ghi ceşte nevoi a de ordine
dominantă , senzaţia clară de ceremoni al necesar pentru conturarea
unei atmosfere reale de să rbă toare.
Studiul în di scuţie benefi ciază din partea autorului de o ex celentă
structură ideatică , devenind el însuşi spectacol. Ex istă un fi resc eveni
menţi al peste care nu se poate trece şi autorul gă seşte de fiecare dată
instrumentul i deal pentru creionarea ri tualului, ca şi când traseul ar fi al
unei i niţ ieri sui genesis: alegerea conducăt ori lor cetei, gă si rea gazdei,
pregă tirea pentru să rbă tori , prezentarea obiectelor şi a daruri lor ri tuale,
colindatul şi descolindatul, jocul cetei , îngroparea anului ş. a. Accentul
cade de fiecare dată pe rolul fi ecă rui membru al comunităţi i, mai ales că
momentul acti vări i cetei de feci ori coincide cu perioada de max i mă
încă rcă tură reli gioasă a să rbă torilor de i arnă .
Mi zând pe perspecti vele i nterdisci plinarităţii şi pe faci li tăţi le oferi te
de cercetă rile la faţa locului , în chi ar mi ezul spectacolului , prof. dr. Ili e
Moise reuşeşte să se sedi menteze în conşti inţ a ci ti torului modern ideea·,
de necesi tate a întoarcerii fără prejudecăţi şi inhi biţ i i în chi ar punctul
i niţi al al marii culturi contemporane, socoti tă a fi majoră: cultura spa
ţi ului arhetipal, îmbibat de esenţ e tari ale bunei vi eţui ri. Cultura-mamă,
cea a începutului de drum.
362
Tipografia ROF Suceava, Calea Unirii 2 5 ,
Tel . 250566 I 250295, int. 1 3 3

02 Anuarul Etnografic Bucovina Fat Frumos II 2 2000

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

02 Anuarul Etnografic Bucovina Fat Frumos II 2 2000

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

MIHAI IACOBESCU: Cuvânt înainte ................................................................................................................. 7

I. ISTORIA CUL TURU

NICOLAE COJOCARU: Cultul creştin -temei istoric în geneza şi evoluţia

li. STUDII DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR

MARY B. KELLY. Femeile vlahe: continuitate culturală, schimburi culturale .................................... 69

MARIA BoRZAN. Biserica -mărturie a spiritualităţii româneşti.

IV. CONSERVARE ŞI RESTAURARE

MARIA PAPUC. Documentare -ţeserea în patru iţe ............................................................................. 297

MARIA OLENICr. ln memoriam Lucia Stroescu ...................................................................................... 331

VI. NOTE, RECENZII

Într-o zonă istorico-geografică în care mărturiile trecutului, atât de

Prof. univ. dr. MIHAI IACOBESCU

CULTUL CREŞTIN - TEMEI ISTORIC ÎN GENEZA ŞI

În istoria sa îndelungată cultura populară a valorificat numeroase

care a dus la disoluţia imperiului roman antic2 -, care a contribuit la

Rolul său n-a fost întotdeauna evidenţiat, considerându-se că s-ar

subordonarea finilor naşilor şi alte datini legate de păstrarea relaţiei de

Camasios), martirizaţi poate în timpul lui Decius (250-251) în cetatea

devenind Făt-Frumos, personajul atât de familiar al basmelor noastre.

perioadă de timp pe baza unor proc ese culturale de mare c omplexitate

1 . Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Payot, Paris 1 983; Le Mythe de !'Eternei

POPULAŢIA IN LOCALITĂŢILE DE PE VALEA SUCEVEI

Cercetătorii rom âni şi străini au avut până de curând, drept reper

predată la Editura Eminescu în anul 1985 şi apărută abia la începutul

numai motive obiective, unele în afara chestiunii. În articolul nos'tru am

Recenzorii respectivi nu au înregistrat. numele şi prenumele capilor de

Localităţile din Ocolul Mijlocului, în total 18, sunt grupate în jurul ,

t2.tea şi incorectitudinea recensământului lui Spleny din 1775. Despre

În încheiere, trebuie să fac o corectură şi completare a datelor

Tabelul l ocalitătilor din Valea Sucevei

1. Straja - 40 case din care: - 26 birnici;

1 6. Liudi Homorului - 1 O case din - 1 O scutelnici ai spătarului Enăkaki;

32. Poiana Pustie - 35 case din care: - 30 birnici;

46. Zamca - 7 case din care: - 2 birnici;

Satele cu salvogvardia preînălţatului Graf

SOCI ETATEA "ŞCOALA ROMÂNĂ" ÎN PERIOADA 1 883- 1 9 1 8

Această primă perioadă, 1774-1786, a administraţiei militare este

situaţie va fi promovată şi de autorităţile habsburgice, corespunzând

În aceste condiţii vitrege, în anul 1883 va lua naştere Societatea

ARHIVA SOCIETĂTII DE LA FONDUL MEMORIAL DOCUM ENTAR

Arhiva societăţii a intrat în posesia Fondului memorial documentar

naţional al majorităţii populaţiei au dus la îndepărtarea românilor, mai ales a

"unica stavilă contra deznaţionalizării noastre este şcoala româneas-

Un document important aflat în arhivă îl constituie statutul

modul de organizare, precum şi o serie de prevederi ce reglementează

analizau eventu alele propuneri făcu te de membrii societăţii, se alegea

Matika Skolska, situaţia Şcolii Române era dificilă. În anul 1883

Bumbac, Lazăr Vicol, G. Tofan, profesori la liceul din Suceava, toţi

CONDUCEREA SOCI ETĂTII

Comitetul central, organul administrativ suprem format din

Analizând componenţa celor trei organe de conducere principale

PRIVI R E GENERALĂ ASUPRA ACTIVITĂTII SOCIETĂTII I I

Raportul publicat în anul 1919, ce face analiza activităţii între 4

precum şi studenţii de la facultăţile din Cernăuţi, Viena, l nnsbruck, u nii

strângerea legăturilor cu o serie de personalităţi atât din Bucovina cât şi

fost acordată Liceului ortodox-oriental din Suceava. Datorită ajutoarelor

locuinţă şi masă, instrucţiune şi supraveghere"69, se primeau numai

de membri ai Şcolii Române, fie de foşti elevi ai liceului. Un rol impor­

. ALTE PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂTII

În raportul publicat în 1919. se arată că "...şaisprezece ani de zile

Pentru lărgirea ariei sale de activitate ia naştere la 1 iulie 1908 o

Un rol deosebit l-a avut şi Tipografia "Şcoala Română" (unde s-au

45. Proces-verbal al şedinţei comitetului din 3/15 nov. 1 885

de membri ai Şcolii Române, fie de foşti elevi ai liceului. Un rol impor

Mai la miazănoapte şi răsă

La nord de România, lanţul car