17 Acta-Bacoviensia Anuarul-Arhivelor-Bacau XVII 2022

https://biblioteca-digitala.
ro
ARHIVELE NAŢIONALE BACĂU
ACTA BACOVIENSIA
ANUARUL ARHIVELOR NAŢIONALE BACĂU
XVII
Editura MAGIC PRINT

Oneşti – 2022
https://biblioteca-digitala.ro
Anuar editat de
ARHIVELE NAŢIONALE BACĂU
şi
FILIALA BACĂU
A ASOCIAŢIEI GENERALE A ARHIVIŞTILOR DIN ROMÂNIA
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti – Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, director al
Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi
Dr. Silviu Văcaru – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi
Dr. Elena Chiaburu – Biblioteca FEAA din cadrul Univ. „Al.I. Cuza Iaşi”
Dr. Ioan Lăcătuşu – Centrul European de Studii Covasna-Harghita
Dr. Adrian Pohrib – Arhivele Naţionale Galaţi
Dr. Anton Coșa – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
COLEGIUL DE REDACŢIE (bacau@arhivelenationale.ro)
Vilică Munteanu – redactor şef (vilica.munteanu@yahoo.com)

Dr. Silviu Văcaru
Mihaela Chelaru
Cristina Tanasă
Tehnoredactare și machetare: Vilică Munteanu

Coperta: Adriana Taropa
Corectura: Mihaela Chelaru
ISSN 1842-4864
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei Naţionale prin Consiliul Naţional al Cercetării
Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) – Cod 345
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este
strict interzisă şi se pedepseşte conform legii
Răspunderea asupra conţinutului materialelor revine, în exclusivitate, autorilor
Tiparul executat la
MAGIC PRINT
Bd. Republicii nr. 45B
Oneşti, jud. Bacău
CUPRINS
ISTORIE
Ioan Lăcătușu
Relațiile românilor din Sfântu Gheorghe și a celor din fostele comitate
secuiești cu românii de peste Carpați și cu cei din comunitățile
istorice românești din afara granițelor actuale ........................................ 9
Mirela Cărăbineanu, Ilona Vereș

Perspectivă asupra spațiilor carcerale din Târgu Mureș ......................... 23
Daniel Dieaconu
Sihăstria lui Dragoș, Sihăstria Ceahlăului și Schitul Cerebuc ................ 37
Aurel-Florin Țuscanu
Duca Sotiriovici, un dascăl și tipograf grec în slujba Mitropoliei Moldovei,
la jumătatea secolului al XVIII-lea .......................................................... 45
Oana-Lucia Dimitriu
Gravura în fondul de carte românească veche tipărită în Moldova
secolului XVIII ......................................................................................... 57
Ștefan S. Gorovei
Un răzeș băcăuan ...................................................................................... 71
Costin Clit
Un pomelnic al Mănăstirii Râșca, județul Suceava .............................. 91
Dorel Bălăiță
Despre o medalie din 1846 a Asociației Maghiare de Industrie ........... 107
4 Cuprins
Filofteia Rînziș
Universitatea de Științe Agronomice și Veterinară din București –
170 de ani de existență ............................................................................. 113
Mihai Ceucă
Parcurile urbei Bacău ............................................................................. 121
Sorin Grumuș
Înființarea primelor structuri militare moderne pe meleaguri băcăuane ... 137
Fabian Doboș
Mihai Robu, primul episcop indigen al catolicilor din Moldova ............. 143
Cornelia Cucu
Contribuția cadrelor didactice băcăuane la dezvoltarea turismului
Școlar (începutul secolului al XX-lea) ..................................................... 157
Vilică Munteanu
Medalii din colecția personală dedicate
Sfântului Voievod Ștefan cel Mare ........................................................... 173
Anton Coşa
Un raport inedit din anul 1910 privind populația catolică din Moldova ... 219
Adrian Deheleanu
Aviația română în Primul Război Mondial ......................................... 235
Doina Anghel
Drama lt. colonelului Teodor Gheorghiu din Regimentul Roman nr. 14
în lagărele din Bulgaria în Primul Război Mondial ................................. 251
Emanuel Bălan
Spitalul Militar 32 C și Orfelinatul de la Mănăstirea Văratec (1916-1918) 267
Luminița Giurgiu, Teodora Giurgiu

Regina Maria – Iași, oraș drag sufletului moldav ..................................... 287
Valentin Ioan
Poliția orașului Bacău în perioada 1926-1927 ........................................ 299
5
Nicuța-Minodora Drâmbă
Evreii din orașul Bacău în timpul holocaustului. Transnistria ............... 307
Alin Spânu
O anchetă de studii asupra ceangăilor din județul Bacău (1942) ........... 315
Vasile Stancu
Colecția „Profesioniștii noștri” – enciclopedie a personalităților
românești contemporane ..................................................................... 321
ARHIVISTICĂ
Ioan Dănilă
Arhivistul Gheorghe Ungureanu nu e singur ........................................... 331
Mircea Stănescu
Despre situația arhivei centrale a Partidului Comunist Român .............. 339
Constantin Cheramidoglu
Digitizarea arhivelor – opinii din lumea arhivisticii ………………… 312
Oanea Angela
Experiențe utile privind digitalizarea în masă ..................................... 351
RECENZII
Tatiana SCURTU
Vasile Lechințan, Ioan Lăcătușu, Români și secui în secolele XVII-XX.
Reflexii istoriografice, volum îngrijit și prefață de Tatiana Scurtu,
Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2022 ........................................... 371
6 Cuprins
IN MEMORIAM
Ioan Lăcătușu, Ciprian Hugianu

Prof. Vasile Stancu – membru marcant al vieții
cultural-științifice și civice românești din arcul intracarpatic
(03.04.1946 – 03.08.2022) ...................................................................... 325
Lista de autori ............................................................................................. 337
ISTORIE
RELAȚIILE ROMÂNILOR DIN SFÂNTU GHEORGHE ȘI A
CELOR DIN FOSTELE COMITATE SECUIEȘTI CU
ROMÂNII DE PESTE CARPAȚI ȘI CU CEI DIN
COMUNITĂȚILE ISTORICE ROMÂNEȘTI
DIN AFARA GRANIȚELOR ACTUALE*
Ioan LĂCĂTUȘU
The Relations of the Romanians from Sfântu Gheorghe and Those from the Former
Szekler Counties with the Romanians across the Carpathians and with Those
from the Historical Romanian Communities outside the Current Borders
Summary
The article presents a series of documents relating to the relations of the

Romanians from Sfântu Gheorghe and those from the former Szekler counties with the
Romanians across the Carpathians and with those from the historical Romanian
communities outside the current borders. According to the documentary sources, these
relationships are lost in the mists of history, being of great diversity (economic, social,
cultural etc.) being facilitated by the settlement at the intersection of the roads connecting
the southeast of Transylvania with Moldova and Muntenia.
Keywords: the former Szekler counties, borders, Transylvania, Moldova, Muntenia
Prin poziția sa geografică, orașul Sfântu Gheorghe și celelalte localități din

actualele județe, Covasna și Harghita au jucat un rol important în decursul
istoriei, fiind așezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de
Moldova și Muntenia, prin mai multe pasuri. Rețeaua drumurilor, potecilor și
plaiurilor din zona Carpaților de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru
menținerea legăturilor economice, spirituale și naționale dintre locuitorii celor
două versante ale Carpaților. Pe numeroasele poteci și plaiuri ale Carpaților s-au
întreținut astfel și legăturile dintre negustorii celor trei țări românești. Importanța
unor așezări, precum Sfântu Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Brețcu, Întorsura
Buzăului, Miercurea Ciuc, Frumoasa, Gheorgheni, Toplița, Tulgheș, Bilbor,
situate la confluența drumurilor care fac legătura între Transilvania și Moldova,
va crește în perioada de după secolul al XV-lea, de când majoritatea acestor
localități sunt cunoscute ca orașe-târg (opidum). Trecătorile din Carpații de
*
Articol preluat din Ioan Lăcătușu, În centru la Sân-Georgiu. Românii din Sfântu Gheorghe,
județul Covasna, ediție îngrijită de Erich-Mihail Broanăr și Ciprian Hugianu, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2021, p. 633-645.
10 Relațiile românilor din Sf. Gheorghe și a celor din fostele comitate secuiești...
curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul Brașovului”,

„drumurile țării”, legăturile dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească1.
Dintre aceste numeroase legături, pentru articolul de față, am selectat o
serie de documente din lucrarea nepublicată Sfântu Gheorghe – 550 de ani de la
prima atestare documentară. Cronologie, lucrare întocmită împreună cu istoricii
Vasile Lechințan și Vasile Stancu2.
Decembrie 1492. „Memoriul adresat de populația secuiască regelui
Ungariei, Vladislav al II-lea, împotriva regimului despotic impus de voievodul
Transilvaniei, Ștefan Báthory, care făcea ca «mulți din locuitori… să fugă în
Moldova și Țara Românească»” duce la înlăturarea acestuia de pe tron în anul
14933.
21 decembrie 1704. Simeria (azi cartier al municipiului Sf. Gheorghe,
Scaunul Sepsi) Scrisoare de mărturie confirmând unele proprietăți revendicate,
ale familiei nemeșești Bora, aflate în afara hotarelor Transilvaniei, respectiv în
ținutul Vrancea, în hotarul satului Tulnici4.
25 septembrie 1756. Sibiu, Ordin gubernial prin care se comunică
Scaunului Treiscaune, faptul că predicatorii prinși la trecerea ilegală a graniței
dintre Transilvania și Muntenia și Moldova, precum și plăieșii, care, pentru un
câștig, permit acestor persoane să treacă clandestin granița, vor fi condamnați la
spânzurătoare5.
15 aprilie 1762. Se înființează „miliția națională grănicerească”, din români
și secui, având drept scop „păzirea granițelor, descoperirea contrabandelor și
arestarea dezertorilor, iar în caz de război luptă pe câmpul de bătălie alături de
ceilalți soldați” 6.
9 mai 1768. Raport înaintat de Tabla continuă a scaunului Treiscaune
referitor la problema emigrării iobagilor români în Moldova7.
13 noiembrie 1770. Sibiu. Ordin gubernial prin care se cere Tablei continue
a scaunului Treiscaune să fie urmăriți hoții care au furat diverse lucruri de la
boierul Manolachi Postelnicu din București8.
1
Ioan Lăcătușu, Aportul negustorilor români și secui din Arcul Intracarpatic la dezvoltarea
comerțului dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească, în „Acta Bacoviensia”, nr. VI,
Bacău, 2011, p. 205.
2
Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (în continuare,
CEDMNC).
3
Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 109.
4
Arhivele Naționale Covasna (în continuare, ANC), fond APOR, fasc. VI/922.
5
ANC, fond Scaunul Treiscaune, nr. 62/1756.
6
Ștefan Pascu, Revoluția populară de sub conducerea lui Horea, Editura Militară, București,
1984, p. 164.
7
ANC, fond Scaunul Treiscaune, nr. 60/1768.
Ioan Lăcătușu 11
30 septembrie – 24 decembrie 1784. Sf. Gheorghe – Procesul preotului unit

(gr.-cat.) Șerban Iacob, la Tribunalul Militar Superior din orașul Sf. Gheorghe,
acuzat de a fi lansat zvonuri prin sate potrivit cărora răsculații n-ar pricinui nici
un rău iobagilor, ci numai nobililor, îndemnându-i, în același timp, să pună mâna
pe arme9.
22 iunie 1793, Cluj. Ordin gubernial trimis magistratului orașului Sf.
Gheorghe prin care se comunică faptul că transporturile de vite spre
Constantinopol, prin Moldova, trebuie reglementate la Agenția consulară
(austriacă) de la Iași10.
28 august 1817. Ordin al Guberniului Transilvaniei, transmis Magistrului
orașului Sf. Gheorghe referitor le respectarea prevederilor patentei emise la 15
iulie 1817 privind pășunatul transhumant în Moldova și Țara Românească11.
6 iunie 1823, Cluj. Ordin gubernial prin care se transmite magistratului
orașului Sf. Gheorghe arestarea persoanelor venite din Moldova și apelul
transmis țăranilor români de a nu se mai înarma12.
27 iunie 1823, Cluj. Ordin gubernial prin care se transmite magistratului
orașului Sf. Gheorghe adresa Agenției Consulare din Moldova referitoare la
cursul monetar otoman, în piaștri și parale, pentru a fi folosit de comercianți13.
3 mai 1824, Cluj. Ordin gubernial către magistratul orașului Sf. Gheorghe
referitor la taxele la care erau impuși cei care urmau să treacă vitele în Muntenia
și Moldova pentru iernat14.
6 iulie 1824, Cluj. Ordin gubernial prin care se transmite magistratului
orașului Sf. Gheorghe dispozițiile referitoare la ridicarea interdicțiilor asupra
mărfurilor și a trecerii persoanelor provenite din Muntenia și Moldova, ca urmare
a stingerii epidemiilor în Principatele Române15.
20 septembrie 1824, Cluj. Ordin gubernial ce transmite magistratului
orașului Sf. Gheorghe interdicția organizării balurilor în preziua sărbătorilor
religioase, deoarece participanții la astfel de acțiuni nu sunt capabili să asiste, a
doua zi, la slujba religioasă16.
8
Ibidem, nr. 113/1770.
9
Idem, fond Regimentul secuiesc de graniță nr. 2 Infanterie, nr. VIII/15 1784, f. 1-13.
10
Idem, fond Primăria orașului Sfântu Gheorghe, inv. 1, nr. 8, f. 2.
11
Idem, fond Scaunul Treiscaune, inv. 1, d. 38/2 și fond Primăria orașului Sfântu Gheorghe, inv.
1, d. 38.
12
Idem, d. 110/21/1823.
13
Idem, d. 112/23.
14
Idem, d. 160, f. 1-2.
15
Idem, pachet 1, f. 226.
16
Idem, inv. 1, d. 181, f. 1.
6 ianuarie – 28 martie 1829. Rapoarte, protocoale, depoziții ale martorilor,

sentințe ale Tribunalului Regimentului secuiesc de graniță nr. 11 cavalerie,
referitoare la procesele intentate grănicerilor Fabian Alexe și Fabian Toma,
acuzați de complicitate la contrabanda cu vite, aduse din Moldova17.
1831 – La îndemnul și chemarea unor boieri din Țara Românească pictorul
Baranas Miklós vine la București, în 1831, unde stă până în 1833. Aici a pictat
mai multe portrete (printre care și a generalului Kisselef), lăsându-ne totodată
note memoriale foarte interesante și pitorești asupra acelei perioade18.
21 septembrie 1838, Sf. Gheorghe. Scrisoare de mărturie prin care se
confirmă faptul că locuitori din orașul Sf. Gheorghe sunt trimiși la București
pentru a învăța meserie, pe timp de trei ani19.
21 noiembrie 1838, Sf. Gheorghe. Scrisoare de chezășie dată de martorii
Szász Andrei și Dragits Nicolae, din orașul Sf. Gheorghe, pentru Urmosi Iosif din
orașul Sf. Gheorghe, care, împreună cu cei doi băieți Iosif și Dănilă, vrea să
meargă la București, la fratele său, să-i învețe meserie, pe termen de trei luni20.
10 aprilie 1839, Sf. Gheorghe. Pașaport eliberat de magistratul orașului Sf.
Gheorghe, pentru Samu Ștefan și soția sa, Pall Maria, de a merge în Țara
Românească, în București, pentru a lucra acolo timp de șase săptămâni21.
7 mai 1851. Comisarul principal cezaro-crăiesc din orașul Sf. Gheorghe
ordonă magistratului orașului Târgu Secuiesc să ia măsurile necesare pentru
înființarea unei evidențe clare, referitoare la pașapoartele eliberate în Moldova și
Țara Românească, pentru comercianți și persoane cu alte ocupații22.
29 august 1851, Sf. Gheorghe. Ordin al Comitetului administrativ către
magistratul orașului Sf. Gheorghe privind modul de întocmire a actelor pentru
trimișii în Moldova și Țara Românească; interdicții asupra trecerii în Principate a
celor care caută de lucru23.
1872. Iconostasul bisericii ortodoxe din Sf. Gheorghe este împodobit cu
icoane fixate pe el, pictate de către pictorul Gh. Marinescu din Reșița și Gh.
Stoienescu din București. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale
vechii biserici se află mai multe cărți și icoane24.
17
ANC, fond Regimentul Secuiesc de Graniță, cutia LXXVIII, nr. 2, f. 1-34.
18
Szász Vasilica, O scrisoare inedită a lui Barabas Miklós aflată în arhivele statului din Sfântu
Gheorghe, în „Aluta”, XVI, 1984, p. 139.
19
ANC, fond Primăria orașului Sfântu Gheorghe, inv. IV, d. 1112 și 1172.
20
Idem, inv. 1, d. 788, f. 1.
21
Idem, d. 844, f. 1.
22
Idem, Fond Primăria orașului Târgu Secuiesc, nr. 1568, f. 10-11.
23
Idem, d. 106/1951.
24
I. Lăcătușu, V. Lechințan, V. Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita…, p. 369.
Ioan Lăcătușu 13
10-19 februarie 1878. Adresa Ministerului Agriculturii, Industriei și

Comerțului din Budapesta privind produsele exportate în România25.
10 ianuarie – 25 decembrie 1879. Lista persoanelor din județul Treiscaune
ale căror pașapoarte au fost prelungite de către consulatele din Galați, București,
Brăila, Odessa și Belgrad26.
26 ianuarie – 18 februarie 1879. Corespondență privind cererile de obținere
a pașapoartelor a unor locuitori din localitățile jud. Treiscaune (dosarul conține
pașapoarte cu termen de valabilitate de un an și de 15 zile) 27.
6 octombrie – 1 noiembrie 1880. Adresa Ministerului Agriculturii,
Industriei și Comerțului privind importul de vite din România, pe calea ferată28.
1 decembrie 1880 – 28 februarie 1881. Corespondență privind pretențiile
familiei Nagy din Sf. Gheorghe asupra averii prințului Brâncoveanu29.
3 aprilie 1886. Ziarul „Székely Nép” din Sfântu Gheorghe informează
despre înțelegerea vamală româno-austriaco-ungară, care, conform publicației
„Națiunea”, din București, se va discuta în parlamentul român după sărbătorile
Paștilor. Citează și publicația „Voința Națională” tot din București30.
27 mai 1886. Ziarul „Székely Nép” continuă publicarea articolului despre
stațiunea Vâlcele, în care se precizează, printre altele, că exista o baie cu
denumirea Regele român Carol (Károly román király) 31.
15 iulie 1886. Ziarul „Székely Nép” publică numele oaspeților de la băile
Tușnad. Printre aceștia figurează oaspeți din Cluj, Sibiu (inclusiv Eleotesa Cristea
și preotul ortodox Simion Popescu), Oradea, Brașov, Budapesta, Târgu Mureș,
Aiud, Deva, Alecuș (Ioan Popiu), Frumoasa-Ciuc și mulți alții din România: 9
din București, printre care și marele dramaturg Ion Luca Caragiale (I.L.
Carageiálé), un locuitor din Giurgiu, unul din Brăila și doi din Iași32.
din Covasna: din Brașov (inclusiv J. Cristescu), Sibiu, Blaj (inclusiv profesor
Partenie Moldovan), Târgu Mureș, Viena, Cluj, Turda, Miercurea Ciuc, Făgăraș,
Dej, Sfântu Gheorghe, Oradea, Târnăveni, Reghin, Târgu Secuiesc, Mediaș și din
România: 12 din București (Constantin Bălăcescu, A. Wachmann – director de
Conservator ș.a.), doi din Giurgiu (inclusiv inginer N.C. Zissu), doi din Brăila,
25
ANC, fond Prefectura Treiscaune, inv. 1, d. 343/1878, f. 2, limba maghiară.
26
Idem, inv. 1, d. 24/1879, f. 15.
27
Idem, d. 69/1879, f. 88.
28
Idem, d. 608/1880, f. 2.
29
Idem, d. 1689/1881, f. 8.
30
Vasile Stancu, Documentar cronologic privind localitatea Sfântu Gheorghe, ms., în Arhiva
CEDMNC.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
unul din Craiova și unul din Calafat. Tot atunci publică și lista oaspeților de la
băile Malnaș, din Aiud, Brașov (inclusiv Elena Socolescu, soție de președinte de
tribunal), Feldioara, Cluj, Reci, Budapesta, Sfântu Gheorghe, Vârghiș și din
România: doi din București și unul din Roșiorii de Vede33.
din Covasna: majoritatea din zona Trei Scaune (Târgu Secuiesc, Zagon, Brețcu,
Belin, Sfântu Gheorghe etc.), din Brașov (inclusiv Marita Moldovan,
negustoreasă), dar și din Cluj, Sibiu etc., și doi din București și unul din Viena.
Totodată publică și lista oaspeților de la băile Malnaș: locuitori din Sfântu
Gheorghe, Ozun, Zagon, Arad, Budapesta, Sibiu, Brașov și patru din București
(inclusiv Constantin Pruteanu, profesor-director) 34.
din Vâlcele: din Band, Sighișoara, Budapesta, Turda, Brașov (inclusiv negustorul
Iustinian Grama, împreună cu soția sa Maria Grama, și cu Amalia Grama), Sibiu,
Zalău, Făgăraș (vicarul episcopal Alexandru Micu), Orăștie (avocatul dr. Ioan
Mihu), Târgu Mureș, Cluj, Aiud etc., și din România: 10 din București (Grigore
Florescu – oficial, Stoica Hagi – profesor, medicul dr. P. Trandafirescu, preoții
Todor Vasiliescu, Ioan Iancu, Dumitru Iliescu ș.a.), cinci din Craiova, trei din
Ploiești, trei din Iași, doi din Slatina, unul din Vălenii de Munte, unul din Călărași
și unul din Târgoviște35.
31 iulie 1886. Ziarul „Székely Nép” publică lista oaspeților de la băile din
Vâlcele, continuare la cea din numărul precedent: locuitori din Cluj, Blaj
(măcelarul Petru Grama), Oradea, Aiud, Făgăraș, Odorheiu Secuiesc, Târnăveni,
Zărnești (doctor Iancu Mețianu), Șiria, Brașov (dr. Vasile Glodaru – profesor
gimnazial ș.a.) etc. și din România: 14 din București (inclusiv dr. C. Penescu –
medic), doi din Râmnicu Sărat (Rumnik-Sarat), doi din Slatina, unul din Ploiești
și unul din Craiova36.
3 aprilie 1886. Ziarul „Székely Nép” publică un anunț cu titlul „Duczuj”,
scris în ghilimele, adică Duțu, arătând că sub acest nume este cunoscut în țară și
în lume Gheorghe Negoescu, care nu a fost altul decât un român din marea
comună de la granița comitatului Trei Scaune, și anume din Poiana Sărată. Se
arată în continuare că acesta a avut un adevărat talent de negustor, a adus din
Moldova porumb și l-a vândut și a avut și magazii, a exportat peste graniță
scânduri în România. Duțu a dominat piața negustorească din pasul Oituz. A
aprovizionat cu porumb și fabrica de spirt din Târgu Secuiesc. A fost o fire
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
Ioan Lăcătușu 15
bolnăvicioasă și, potrivit credinței populare, o ursită i-a legat soarta vieții acestui
om bogat. A murit la 26 martie 1886, la 42 de ani, lăsând în urmă o mare familie,
văduva și copiii: Marița, Dedina, Elena, Revița, Eufrosina și Gheorghe. A fost
înmormântat cu mare pompă la 28 martie37.
8 ianuarie 1887. Ziarul „Székely Nép” publică al cincilea episod al
serialului Din relațiile interetnice în trecut și răspândirea românilor, scris de dr.
Nagy Géza, unde continuă să justifice scăderea numărului maghiarilor în Ardeal
și creșterea numărului românilor. În 1709 a venit o nouă epidemie de ciumă,
adusă din Turcia, de acolo la București și în Moldova, de unde niște țigani din
Giurgeu au adus-o în Giurgeu, de aici a pustiit Sighișoara, apoi Cetatea de Baltă,
apoi Târgu Mureșul și apoi comitatul Turda și întreg Ardealul. Altă ciumă s-a ivit
în 1717-1719, când în Ciucul de Sus, Ciucul de Jos, Casin și Giurgeu au murit
10.748 și au rămas 14.908 locuitori. În anii următori a fost o foamete mare din
cauza căreia au pierit oameni ca de ciumă, mai scrie autorul. [Nagy Géza nu își
pune problema că au murit din aceste cauze și numeroși români, inclusiv atestați
în sate din secuime] 38.
15 mai 1887. Ziarul „Székely Nép” își informează cititorii că regina
Elisabeta a Ungariei și împărăteasa Austriei a pornit în 13 mai spre Sinaia să
răspundă vizitei perechii regale române. În Sinaia urma să stea până la 15 mai39.
din Malnaș, printre care și: Todorache Stoianescu și soția din București; P.
Zimniceanu, colonel în pensie din București; Elena Socolescu din Brașov; Iosif
Gallaschik, fabricant de salamuri din București; Dániel Mikes, particular din
Sfântu Gheorghe ș.a.40
Vâlcele, printre care: Isaia Persiceanu, preot din București; Ioan Stănescu,
negustor din București; Mark Schoppel, proprietar din Feldioara; Roza Stamm,
proprietară din Rupea; Martin Tartel, proprietar din Brașov; Adolf Ebner,
industriaș din Craiova; P. Zimniciescu, colonel din București; Anna Kulbert,
negustoreasă din București; Ida Helm, industriaș din București; baronul [David]
Urs [de Margina], colonel cezaro-regesc din Sibiu; Terezia Andrei, funcționară
ministerială din București; Mikszáth Kálmán, scriitor și deputat în parlament din
Budapesta; Beksics Gusztáv, scriitor și deputat în parlament din Budapesta; J.
Hugo, proprietar de restaurant, din București; Teodor Covrig, proprietar din
Galtiu; Ida Banciu, soție de temnicer cezaro-regesc din Brașov; Carol Graef,
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Ibidem.
negustor de cărți din Sibiu; David Candiu (Candin), director de mină din Bucium
– Abrud; Elisabeta Angelescu, proprietară din București; Teodor Balaban,
proprietar din București; Vasile Beleș, preot militar în Chitihaza; soția lui
Constantin Staja din Ploiești; Gheorghe Maris, proprietar din București;
PetruCretoriu, negustor din Brașov; Ilariu Hodoșiu, profesor din București;
Albert Kovábs, deputat în parlament din Budapesta; Vasilié Pagonea, proprietar
din Galați; Constantin și Eugenia Minco din Brașov; Amalia și M. Bocreta din
București; Ester de Mayo, particular din București; Helena Staciu, particular din
Craiova; Elena Sanatescu, proprietar din Craiova; Iancu M. Cohen, negustor din
Ploiești; Iordan I. Munteanu, președinte de tribunal orfanal din Brașov; Maria
Creticescu, negustoreasă din Orăștie;baronul Bánffy Farkas, particular din Cluj;
Grigore Florescu, particular din București; Elena Munteanu și Maria Cârstocea,
negustorese din București; Iosif Bruss, farmacist din București; soția lui Iacob
Rosmann, proprietar din Mociu ș.a., în total 157 persoane41.
Tușnad, printre care: Dumitru Cioflec, proprietar din Brașov; Livius Marcu,
student la drept din Birchiș; Marta Budiș din București; Salomon Fischer,
proprietar de restaurant din Alba Iulia; Sofia Russo, comerciantă din București;
Maria Diamandi, comerciantă din Brașov; Lipot Fisch, comerciant din Miercurea
Ciuc; Maria Baiulescu, soție de medic din Brașov; Elena B. Baiulescu, preoteasă
ortodoxă din Brașov; Georg Porr, industriaș de postav din Brașov; Lajos Lóczi,
profesor universitar de artă din Budapesta; Maximilian Lővinger, inginer din
Miercurea Ciuc; Olga Gligorovici din Brașov;Bucura Lissu, soție de proprietar de
restaurant din București; Ioan Șerbănescu, proprietar din București; Irimie
Crăciunescu, bărbier din Brașov; Gyula Vagner, avocat în Seghedin; Mihail
Russo, comerciant din București; Iosif Mavure, proprietar din București, Eugen
Rácz, farmacist diplomat din Cluj ș.a., în total 12842.
Vâlcele, printre care: Stancu Costinescu, preot și Todor Muntean, învățător,
ambii din Argiu (probabil Argeș); Toma N. Popescu, comerciant din Scurtea de
Argesi (Curtea de Argeș); Ionița Hagiu, particular din București; Heinrich Atias,
comerciant din București; Lazăr de Mayo, particular din București; Bertalan
Potsa din Sfântu Gheorghe; Absolon Faur, proprietar din Abrud; Ioan Cheleon,
industriaș din București; Louise Rogalski, fabricantă de gris în București; Filon
Mitrescu, învățător din București; Iuon Cărbunescu, învățător din București;
Gaston André și Paulina din Bordeaux – Franța; Nicolae G. Novrea, comerciant
41
Ibidem.
42
Ibidem.
Ioan Lăcătușu 17
din Brașov; Josef Rendhardsperg, particular din Târgu Mureș; N. Toporanu,

funcționar de telegraf din București; soția lui Antal Pátrubán, comerciantă din
Târgu Mureș; Corman M. Urechea, comerciant din Craiova; Victoria Gromanu,
proprietară de restaurant în Brăila; Kálmán Vikol, președinte de tribunal orfanal
din Cluj; dr. Heinrich Gurt, medic în Brașov; Smaranda Mișirlin, proprietară în
București; J. Rottenberg, comerciant în Ploiești; ConstantinIliescu, comerciant în
Slatina; Maria Ionescu, particulară din Craiova; baronul Gábor Apor, vicecomite
din Sfântu Gheorghe; Toma Niculdidi, particular din București; Alexandru
Balaban, oficial din București; Niculai Alexandrescu, oficial ministerial din
București; dr. Frederic Gross, avocat în Cristuru Secuiesc; József Kövesdy,
particular din București; Tașcu L. Donefsky și Rita Donefsky, proprietari în
Slatina; Anica Deluganu și Dumitrana Sfeteșdici, proprietare din Slatina; Anna
Schmiedt, particulară din București; Rachel Grassiano, proprietară din București,
J. Corman, comerciantă din Brăila; Iacob Benvenisti, comerciant din Craiova ș.a.,
în total 308 persoane43.
Malnaș, printre care: Iuon Cristescu, negustor din București; Pavel Rutkai,
întreprinzător din București; Herman Citron, fabricant de spirt din Sfântu
Gheorghe, Salomon Ehrenkrantz, învățător din Sfântu Gheorghe; soția lui Rudol
Vreger și familia sa din Feldioara ș.a.44
21 iulie 1887. Ziarul „Székely Nép” continuă să publice lista celorlalți
oaspeți de la băile din Tușnad, printre care: H. Mandrea, jude de tribunal din
București; Maria Zenide, învățătoare din București; Rebeka Hornstein,
comerciantă din București; Teodor Csáki, meșter de căruțe din București;
Michael Hager, fabricant de spirt în Sibiu; H.B. Stein, negustor din Brăila; soția
contelui Benedek Mikes, proprietară din Zăbala; Sofi Kohen, particulară din
București; Luiza Masjena, soție de pedagog din București ș.a.45
1891 – Apare „A Székely Nemzeti Muzeum Ertesitoje” (Anuarul Muzeului
Național Secuiesc), partea I și partea a II-a, sub redacția lui Nagy Géza. Din cele
două părți, una conține istoricul muzeului. Între anii 1903-1914 a fost publicat
anual buletinul muzeului, care cuprindea și rapoartele despre activitatea
custozilor și creșterea colecțiilor. În același timp, lucrările științifice ale custozilor
au fost publicate și în alte reviste de specialitate. Ultima lucrare a lui Fr. László,
tratând ceramica ariușdeană, a apărut la București în primul volum al revistei
„Dacia”. Tot în acest număr a apărut și necrologul scris de V. Pârvan46.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
Székely Zoltán, Cuvântare, în „Aluta”, nr. 3/1970, p. 24.
27 august – 15 septembrie 1906. Tabel nominal cu cele 303 persoane din

jud. Trei Scaune care au participat la excursia organizată pentru vizitarea
Expoziției jubiliare amenajată în parcul Carol, din București47.
August 1916. „Când armata regală română, ocupând sud-estul Transil-
vaniei, a intrat în orașul Sf. Gheorghe, Al. Țigara Samurcaș, directorul Muzeului
de Artă Națională „Carol I”, inspector general al muzeelor, a primit însărcinarea
din partea Regelui Ferdinand de a merge în ținuturile ocupate spre a lua măsuri
de conservare a obiectelor și colecțiilor de artă aflate în muzeele, colecțiile
publice, bisericile și bibliotecile de acolo. Printre aceste instituții a figurat și
Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe, la care – conform ordinului dat –
comandantul garnizoanei a pus pază militară și astfel muzeul a fost salvat de
jefuire și devastare. Pentru acest gest generos, guvernul ungar și-a exprimat
mulțumirile guvernului român, constatând că „militarii români nu s-au atins de
muzee și nu au jefuit colecțiile” 48.
26 august 1916. Scrisoare de mulțumire adresată de patru ofițeri români
unei familii din Sf. Gheorghe, pentru ospitaliera găzduire49.
Bineînțeles că relațiile economice, sociale, culturale și interumane, dintre
locuitorii orașului Sfântu Gheorghe și românii de peste Carpați sunt mult mai
numeroase, diverse și durabile. Dintre cercetările recente, pe această
problematică, menționăm lucrarea de doctorat a arhivistului Nagy Botond, din
Sfântu Gheorghe referitoare la războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria
și consecințele sale asupra locuitorilor din sud-estul Transilvaniei și cercetarea
doctorandului Attila Lazăr, din Bod despre Dictatul de la Viena și efectele
negative asupra vieții economice din fostele scaune secuiești. Un episod
important al acestor relații îl constituie dezbaterile din cadrul Congresului
Secuiesc, de la Tușnad, din anul 1902. În acest sens, redăm în Anexa Memoriu
asupra argumentelor ce se pot trage în favoarea României din Congresul
Secuiesc din 1902, întocmit de dr. Liviu Câmpeanu din Brașov, prezentat în
Ședința Consiliului de Miniștri, din 30 mai 1941 (Anexa nr. 5).
Solidaritatea românilor de pretutindeni cu românii din Sfântu Gheorghe și
județul Covasna s-a manifestat și în timpul regimului comunist. Un exemplu
concludent îl reprezintă sprijinul financiar acordat de toate parohiile ortodoxe din
Transilvania pentru terminarea lucrărilor de construcții la Catedrala din Sfântu
Gheorghe (2% din venituri parohiale).
47
ANC, fond Prefectura Treiscaune, Actele Comisiei Agricole, nr. 124, original limba maghiară.
48
Székely Zoltán, Colaborarea oamenilor de știință români cu Muzeul Național Secuiesc din
Sfântu Gheorghe, în Rab Stefan (coord.), Mari prietenii între oamenii de cultură și știință
români și maghiari, București, 2001, p. 57-58.
49
ANC, Colecția Documente ale Muzeului Sfântu Gheorghe, d. 14.
Ioan Lăcătușu 19
După înființarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae

Colan” (CEDMNC), în anul 1996, din inițiativa pr. prof. univ. dr. Ilie Moldovan,
de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, s-au încadrat la școlile
din Sf. Gheorghe, ca profesori de religie și colaboratori ai CEDMNC, teologii
Violeta Pătrunjel din Brașov, Alin Câmpeanu din Sibiu și Constantin Stroilescu
din Târgoviște. În același timp au devenit colaboratori statornici ai Centrului și ai
celorlalte asociații culturale din zonă studenții și apoi profesorii: Codrina Șandru,
Daniela Pătrunjel, Teodora Roșca, Daniela Dumbravă, Stelian Gomboș, Dorel
Marc, Daniela Soroș, Eugen Popescu, Viorel Badea ș.a. La conferințele
organizate de Centru au participat teologi și mari duhovnici precum ÎPS Antonie
Plămădeală, Arhim. Teofil Părăian, Ioan Iovan, Constantin Galeriu, Mircea
Păcurariu și cărturari precum acad. Alexandru Surdu, acad. Horia Colan, Radu
Baltasiu, Gelu Neamțu, George Munteanu, George Priteanu, Corneliu Bucur, Ilie
Bădescu, Traian Rotariu, Maria Cobianu-Băcanu, Claudiu Mătasă, Traian Golea
din SUA ș.a.
Activitatea de cercetare a documentelor din Arhiva CEDMNC a început
prin prezența, la aceeași masă de lucru, a distinșilor arhiviști care, de ani de zile,
se ocupau de studierea problematicii istoriei și culturii românilor din sud-estul
Transilvaniei, dar nu se întâlniseră niciodată într-un cadru organizat. În rândul
cestor venerabili arhiviști s-au aflat: Ioan Ranca, Elena Mihu și Liviu Boar din
Târgu Mureș, Ana Grama din Sibiu, Pr. Vasile Olteanu din Brașov, Aurel Marc și
Ana Dobreanu din Miercurea Ciuc, Vasile Lechințan din Cluj-Napoca ș.a.
Solidaritatea cu românii din nordul Bucovinei, Basarabia și

comunitățile istorice românești din jurul granițelor
Legăturile românilor din Sf. Gheorghe cu românii din nordul Bucovinei,

Basarabia și comunitățile istorice românești, în funcție de contextul istoric din
ultimele secole, au fost mai mult sau mai puțin numeroase, dar au existat
întotdeauna. Ele sunt oglindite în numeroasele documente de arhivă, sintetizate în
documentarul „Sfântu Gheorghe – cronologie istorică” întocmit de istoricii Vasile
Stancu și Vasile Lechințan50.
Perioada interbelică
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Transilvania, la fel ca și

surorile ei, Basarabia și Bucovina, au fost integrate organic în cadrul Regatului
50
Arhiva CEDMNC.
Românei. Documentele deținute de către Arhivele Naționale Covasna pun în

evidență procesul, de multe ori complex și anevoios, de unificare legislativă,
administrativă, instituțională, culturală, economică și socială a provinciilor
istorice reunite cu patria mamă.
O categorie însemnată de documente sunt cele care se referă la sprijinirea
unor comunități și instituții din Basarabia, aflate în situații deosebit de critice
(secete, incendii, alte calamități).
Solidaritate cu românii din Basarabia s-a manifestat și pe plan cultural. Un
astfel de exemplu este cel prin care a acordat suma de 2500 de lei, la 27 martie
1937, Comitetului pentru construcția monumentului Domnitorului Vasile Lupu
din Orhei51.
În vara anului 1940, cetățenii din Sf. Gheorghe au fost alături de refugiații
basarabeni și bucovineni. Iată un exemplu: „Subsemnatul Buzilă Gheorghe,
impegat cl. I la Primăria orașului Sf. Gheorghe, refugiat din Basarabia, din orașul
Bolgrad, județul Ismail, declar că la data de 29 iunie 1940 când m-am refugiat, nu
am luat niciun fel de valori asupra mea” 52.
Perioada comunistă
După instalarea regimului comunist, relațiile dintre românii din Sf.

Gheorghe și românii basarabeni s-au diminuat drastic. De abia în ultimii ani ai
acestei perioade, au început să fie organizate excursii al căror traseu trecea și prin
Chișinău. Câțiva români din Sf. Gheorghe erau abonați la ziarul „Moldova
socialistă” (ziar redactat în limba română cu grafie chirilică) și la revista de
cultură „Literatură și artă”. După dezghețul ideologic început în Basarabia cu
câțiva ani înainte de 1989, cu antene speciale, se putea recepționa postul de
televiziune „Chișinău”.
Cu mari riscuri, au început să circule și volume de proză și poezii purtând
semnăturile scriitorilor Ioan Druță, Grigore Vieru ș.a.
Perioada postdecembristă
În contextul liberalizării circulației persoanelor, după 1990, în activitatea

economico-socială din Sf. Gheorghe și-au făcut simțită prezența întreprinzători
51
ANC, fond Primăria orașului Sfântu Gheorghe, d. 1960/1937, f. 1.
52
Realități din Basarabia interbelică oglindite în documentele și publicațiile deținute de către
Direcția Județeană Covasna a Arhivelor Naționale, în Românii din afara granițelor țării. Iași –
Chișinău: legături istorice, Casa editorială Demiurg, Iași, 2008, p. 242-252.
Ioan Lăcătușu 21
din Basarabia. Un aspect al acestei prezențe s-a concretizat în funcționarea

așa-zisei „piețe a rușilor”, de fapt a românilor din Basarabia.
La Teatrul „Andrei Mureșanu” au fost încadrați actorii basarabeni
Valentina Cazacu și Nicolae Ciubotaru. La Colegiul Național „Mihai Viteazul”
s-a înființat o clasă pentru elevii de liceu din Basarabia.
În această perioadă, în fiecare an, în jurul datei de 27 martie, în cadrul
manifestărilor „Primăvara culturală la Sfântu Gheorghe” au fost organizate
colocvii, simpozioane, lansări și prezentări de carte, mese rotunde, evocări,
conferințe pe teme privind Basarabia în istorie și contemporaneitate. La aceste
manifestări și la alte activități cultural-științifice și civice care au avut loc în Sf.
Gheorghe au participat lideri importanți ai românilor basarabeni și bucovineni,
dintre care îi amintim pe: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ioan Ungureanu,
Dumitru Mătcaș, Nina Josu, Ioan Barta, Vasile Tărățeanu, Ioan Popescu, Aurica
Bojescu, Ioan Crețu ș.a. Cu aceste ocazii participanții au adoptat comunicate,
apeluri, memorii referitoare la normalizarea relațiilor Basarabiei cu România și
țările Uniunii Europene precum și întărirea legăturilor culturale și spirituale ale
românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Un rol important în diversificarea legăturilor culturale ale românilor din Sf.
Gheorghe cu cei din Basarabia și nordul Bucovinei l-a avut Asociațiunea
ASTRA, inclusiv prin organizarea unor simpozioane și alte manifestări culturale
la Sf. Gheorghe, Iași și Chișinău, la care au participat intelectuali români din Sf.
Gheorghe; una dintre aceste manifestări a fost Simpozionului Internațional
„Românii din afara granițelor țării. Iași – Chișinău: Legături Istorice”
organizat de Despărțământului ASTRA „Mihai Kogălniceanu”, în perioada 9-12
aprilie 2008, la Iași – Ruginoasa, Chișinău și Orhei. Prof. dr. Luminița Cornea a
fost un veritabil „cronicar” ale acestor manifestări de suflet organizate de
Asociațiunea ASTRA: Împreună cu Asociația „Justinian Teculescu” din
Covasna, profesoara Luminița Cornea și ing. Ioan Bălan au dezvelit o placă
memorială pe zidurile unei biserici din fosta Episcopie de Cetatea Albă și Ismail,
păstorită cu vrednicie în perioada interbelică de Episcopul Justinian Teculescu.
Intelectualii români din Sf. Gheorghe, printre care Luminița Cornea, Vasile
Stancu, Ioan Lăcătușu ș.a. au pus în evidență contribuția scriitorului Dimitrie
Cioflec și viitorului mitropolit Nicolae Colan la unirea Basarabiei cu Țara-Mamă
din martie 1918.
Problematica relațiilor dintre Basarabia și România a făcut obiectul a
numeroase comunicări susținute de cercetători români din Sf. Gheorghe în cadrul
unor manifestări cultural-științifice, cum ar fi: Simpozionul „Rolul bisericii în
Marea Unire și în Unirea Basarabiei cu România”, Miercurea Ciuc, 28 martie
2018, comunicarea „Legăturile dintre românii din Arcul Intracarpatic și românii
din Basarabia”; Simpozionul cu tema „Un secol de la revenirea Basarabiei în

hotarele țării”, 12 aprilie 2018, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”, comunicările: Participarea Mitropolitului Nicolae Colan la
înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România (împreună cu pr. Sebastian Pârvu);
Aspecte privind integrarea Basarabiei în viața publică interbelică românească,
oglindite în documentele deținute de Arhivele Naționale Covasna; Românii din
Covasna și Harghita și românii din Basarabia se înțeleg din priviri, în, „ASTRA
Buzăul Ardelean”, anul IV, nr. 1/2017, p. 2-4; Protestul Întemeietorilor României
Mari împotriva cedării către Uniunea Sovietică a teritoriilor românești
Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, semnat de Octavian Codru
Tăslăuanu, împreună cu alți oameni politici și de cultură români, 2 iulie 1940, în
„Sesiunea de comunicări și referate «Octavian Codru Tăslăuanu»”, ediția a X-a,
2017, p. 10-13 (Anexa nr. 35).
În anul 1998, din inițiativa consilierului județean Ioan Lăcătușu, județul
Covasna s-a înfrățit cu raionul Chișinău.
PERSPECTIVĂ ASUPRA SPAȚIILOR CARCERALE
DIN TÂRGU MUREȘ
Mirela CĂRĂBINEANU
Ilona VEREȘ
The perspective on the Prison Spaces from Târgu Mureş

Abstract
The present study wanted to be a presentation of the existing prison spaces of

Târgu Mureș from the pre-modern period until 1918, through which we tried to capture
the evolution of these places of detention, which were not the same throughout the
times. The differences were so substantial, that between the prisons of the pre-modern
period and those of the modern era, there seems to be nothing in common except the
name and the strict function of imprisoning the individual, many components
disappearing and new ones appearing, depending on the way of understanding the
punishment and of justice.
Keywords: Târgu Mureș, dungeon, prison, Mureș Shire, Hungarian Royal
Court.
Introducere
Închisorile nu au fost la fel de-a lungul vremilor, iar variațiile au fost atât
de mari, încât între închisorile feudale și cele din epoca modernă pare a nu
exista în comun decât numele și funcția strictă de închidere a individului, multe
componente dispărând și apărând altele noi, în funcție de modul de înțelegere a
pedepsei și a dreptății. Sute de ani, pedeapsa cu închisoarea nu a fost stipulată
prin lege, aplicându-se în funcție de dispozițiile autorităților locale sau statale1.
Orașul Târgu Mureș are o istorie care se întinde de-a lungul mai multor
secole de existență. Iezuitul Szentivány din Nagyszombat (Ungaria) face
mențiunea că orașul Târgu Mureș exista încă din anul 1230, definindu-l ca
„Asserculi”2 (in Asserculis, hoc est), în care ar fi existat doi administratori.
Datarea poate fi pusă sub semnul întrebării și legată de invaziile tătare din anii
1236-1242, culminând cu pustiitoarea cotropire din anul 12413.
1
Bruno Ștefan, Istoria și reforma închisorilor românești, în „Revista Română de Sociologie,
serie nouă, anul XVII, nr. 5 - 6, p. 485. https://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr. 5-6-
2006/BRUNO%20TEFAN-4.pdf văzut în 21.06.2022.
2
În latină „aserculis” înseamnă din scândură, deci o localitate unde existau construcții realizate
din material lemnos.
3
Ioan Eugen Man, Târgu Mureș, Istorie urbană de la începuturi până în anul 1850, Târgu
Mureș, 2006, p. 28.
24 Perspectivă asupra spațiilor carcerale din Târgu Mureș
Între anii 1296-1304, orașul a avut statutul de târg, sub denumirea de

Novum Forum Siculorum (Noul Târg al Secuilor) sau mai simplu Forum
Siculorum (Târgul Secuilor) însă, la acea dată, ca aspect nu se deosebea prea
mult de localitățile înconjurătoare, doar că era ceva mai mare.
Regele Matei Corvin, în anul 1482, a acordat orașului dreptul de a
organiza târguri mari de trei ori pe an și declară așezarea ca fiind una regală.
Orașul a primit de-a lungul timpului un număr de 30 de privilegii sau acte
de donații, emise cu scopul de a-i evidenția pe locuitorii orașului pentru
devotamentul arătat în diferitele lupte la care au luat parte sau în care au fost
înrolați, față de diferiți regi ungari, principi ai Transilvaniei sau împărați ai
Imperiului habsburgic. Prin diploma principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen,
din 29 aprilie 16164, emisă la Alba-Iulia, Târgul Secuilor5 a fost ridicat la rang
de oraș liber regesc și primește numele oficial Târgu Mureș6. Acesta este
documentul prin care se acordau cele mai importante privilegii locuitorilor din
orașului: sistem de apărare tip cetate, nume nou, stemă, drept de utilizare de
sigiliu autentic și drept de judecată.
Diploma principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen

Închisoarea s-a constituit, inițial, în afara aparatului judiciar, era o formă
generală a unui aparat destinat să-i facă pe indivizi, printr-o acțiune precisă
asupra corpului lor, docili și utili, fără ca legea să o definească pe aceasta drept
pedeapsa prin excelență 7.
Teama de pedeapsă a stat la temelia societăților, iar închisoarea a fost
ultima dintr-un șir întreg de instituții menite să protejeze statul și pe guvernanții
săi. În perioada premodernă, spațiile închisorilor erau de diferite forme și
dimensiuni și puteau fi amplasate în locuri variate ca jurisdicție. Acestea au fost
4
Arhivele Naționale Mureș, fond Primăria Târgu Mureș, seria Privilegiile orașului, nr. 25.
5
În latină Novum Forum Siculorum, în maghiară Székely Vásárhely.
6
În maghiară Maros Wásárhely.
7
Michael Faucault, A supravehgea și a pedepsi. Nașterea închisorii, București, 1997, p. 343.
Mirela Cărăbineanu, Ilona Vereș 25
identificate, doar cu ocazia operațiunilor de renovare, transformare și

întreținere, a unor clădiri, ceea ce permite, fără îndoială, oportunități de
înțelegere a fenomenului carceral.
Aflat sub jurisdicție maghiară, Transilvania a cunoscut o dezvoltare mai
rapidă a închisorilor, comparativ cu celelalte spații românești, cetățile fiind
construite de la început cu locuri speciale de detenție, la fel și tribunalele,
parlamentele și dietele locale. În secolele XVI–XVII, s-au construit închisori în
toate cele opt Scaune secuiești (corespunzătoare județelor Mureș, Harghita,
Covasna de azi) și în mai toate orașele maghiare. Cele mai multe erau de mici
dimensiuni, aflate în curtea guvernatorilor/primarilor locali, păzite și întreținute
de 2-3 temniceri, care verificau zilnic (dimineața și seara) starea celulelor,
pereții și închizătorile ușilor și raportau neregulile magistraților orașului.
Detenția a fost de scurtă durată (de regulă sub o lună), fiind însoțită frecvent de
amenzi8. Cel mai dur regim de detenție era în cetățile marilor orașe, unde
arestații erau ținuți în lanțuri și cătușe la mâini și la picioare. Ei erau însă
permanent vizitați de preoți, care se ocupau și de educația lor. Hrana o asigurau
rudele și cunoscuții, arestații fiind vizitați fără aprobări speciale, singura
limitare fiind cea a cantităților de băutură adusă: nu mai mult de un litru de vin
și un sfert de litru de rom sau palincă pe zi.
Dietele și Parlamentele locale au elaborat, din vreme, regulamente ale
închisorilor, iar orice detenție avea la bază un ordin scris sau o hotărâre
administrativă. Condițiile de arest preventiv erau mai blânde, cei încarcerați
putând să-și păstreze și să primească haine de acasă, să beneficieze de asistență
medicală, toți având bani asupra lor și doar cei săraci fiind întreținuți de
administrație.
Primele documente care atestă existența unei temnițe în Scaunul Mureș
apar abia la sfârșitul secolului al XVI-lea. În decretul „In arce Nepolomicense”,
principele Ștefan Báthory face referire la obligația orașului de a respecta
privilegiile celor mai vechi nobili stabiliți aici, de a judeca și pedepsi
răufăcătorii din oraș9.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul trecerii la pedeapsa cu închisoarea.
Închisoarea și-a păstrat în tot acest timp și rolul de loc al supliciilor și de
așteptare a unui verdict cu efecte corporale (bătăi, torturări, omorâri), dar, în
același timp, detenția a devenit pedeapsă prin ea însăși. Durata încarcerării a
crescut, pedeapsa cu închisoarea devenind una din pedepsele blânde, de care
8
serie nouă, anul XVII, nr. 5-6, p. 490. https://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-
9
Arhivele Naționale Mureș, fond Scaunul Mureș, seria Acte administrativ politice, nr. 3/1583.
beneficiau doar puțini condamnați. Dintr-un ceremonial al dreptății, supliciul a

devenit o rutină, făcut cu sânge rece, fără remușcări10.
Execuția pedepsei reprezenta partea publică a procesului penal, suferința
fizică afișată și durerea expusă a corpului fiind principalele ei elemente
constitutive. Meseria de călău a căpătat specializări tot mai rafinate, necesitând
instrumente de tortură tot mai laborioase. Fiecare închisoare avea o cameră de
tortură, prin care treceau aproape toți condamnații, pentru mărturisirea faptelor
comise. Gâdele a fost un personaj din ce în ce mai prezent la curțile voievodale,
neiubit, dar extrem de necesar11.
De-a lungul istoriei, în actualul oraș Târgu Mureș au existat diferite tipuri
de închisori: închisoarea orașului, închisoarea scaunului.
1. Temnița din Cetatea Târgu Mureș
Cea mai veche temniță din oraș a fost descoperită cu ocazia săpăturilor
arheologice din cadrul Cetății Medievale în anul 2010. Descoperirea a fost
făcută de arheologii muzeului județean din Târgu Mureș și a intrat în circuitului
turistic începând cu luna septembrie a aceluiași an. Astfel, în Cetatea Medievală
a fost scoasă la lumină Primăria orașului Târgu Mureș și temnița aferentă
acesteia, datând din secolul XVII.
Casa comandantului din Cetatea Medievală Târgu Mureș
Clădirea celei dintâi Primării a orașului și încă o casă a unui negustor

bogat sunt singurele edificii din secolul XVII rămase în Cetatea Medievală.
Inițial, arheologii au crezut că ambele case aparțin unor negustori din perioada
10
serie nouă, anul XVII, nr. 5 - 6, p. 491. https://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-
11
Ibidem.
respectivă, dar după ce au descoperit temnița, au putut spune cu certitudine că

una din clădiri avea rol de Primărie.
Temnița, situată într-un spațiu bine delimitat, din beciurile vechii primării
a orașului are o adâncime de 4 metri și o lățime de 1,3 metri, având forma unui
puț. Pereții sunt din cărămidă de lut ars îmbinate cu amestec de nisip cu var, în
partea de jos fiind doar pământ. Pentru a ajunge în acel spațiu, condamnații
treceau printr-un coridor lung de aproximativ 5 metri, urcau trei trepte din
cărămidă arsă, după care erau aruncați în puț. Deasupra acestui puț era așezat un
capac din lemn pentru ca deținuții să își piardă noțiunea timpului.
Temnița din Cetatea Medievală Târgu Mureș - vedere actuală
2. Temnița orașului liber regesc Târgu Mureș (Marosvásárhely)

Așa cum s-a menționat anterior, diploma principelui Transilvaniei,
Gabriel Bethlen, din 29 aprilie 1616, de la Alba-Iulia, este unul dintre cele mai
importante privilegii acordate locuitorilor din orașul Târgu Mureș, ridicând
târgul la rangul de oraș liber regesc12. Acest privilegiu însemna și dreptul de
judecată asupra cetățenilor oferit primarului sau judelui orașului. Odată cu
obținerea statutului de oraș liber regesc, orașul își păstrează și drepturile
anterior consacrate, drept urmare acesta va avea propria temniță.
Primul primar cu drept de judecată a fost Borsos Tamás, ambasador al
Transilvaniei la Istanbul13.
12
13
La inițiativa și insistențele lui a fost ridicată cetatea între anii 1612-1652.
Totuși, independența judiciară a orașului, față de Scaunul Mureș, fusese

obținută anterior, prin scrisoarea privilegială dată de regele Ioan al II-lea în 1560
noiembrie 21, prin care toate cauzele locuitorilor târgului, cu excepția celor
ecleziastice, sunt scoase de sub autoritatea judecătorilor ordinari ai țării, urmând a
fi dezbătute de Scaunul orășenesc, iar apelurile pentru procese să se facă de-a
dreptul la Tabla Regească14. Considerăm că, obținând acest drept de judecată, la
nivelul târgului a existat și un spațiu de detenție15. Pentru această perioadă, nu
există date exacte privind locul unde se afla acest spațiu carceral.
Din ordinele date orașului de principii Gheorghe Rákoczy al II-lea, în anul
1652, și Mihail Apafi, din anii 1680, 1683 și 1685, reiese că acesta avea o
închisoare, unde condițiile au permis detenția pe termen îndelungat sau, poate,
existau două spații carcerale, unul din acesta fiind pentru datornici16. Astfel, din
ordinul emis de principele Transilvaniei Mihail Apafi, în 1685 martie 20,
primarului orașului Târgu Mureș, aflăm că femeia lui Kusztandi Gheorghe,
administratorul principelui, se afla în închisoare de doi ani, pentru o datorie a
fostului soț17. Fiind un oraș liber regesc acesta avea propria temniță, se gospodărea
în mare parte pe principiul „stat în stat”. Temnița orașului liber regesc Târgu Mureș
a funcționat în sediul Primăriei orașului, la parterul clădirii, și nu în subsolurile
unor clădiri, cum era cazul temniței Scaunului Mureș. Aceasta este singura unitate
carcerală care nu mai există în zilele noastre, deoarece clădirea a fost dărâmată
la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Primăria a fost construită în anul 1770, în centrul actual al orașului Târgu
Mureș , la o distanță mică de celebra „fântână cântătoare” a lui Bodor Peter, pe
actualul amplasament al statuii lui Avram Iancu. Temnița orașului liber regesc
Târgu Mureș a fost demolată aproximativ între anii 1850-1857.
În data de 6 decembrie 1849, în temniță erau 51 de persoane private de
libertate pentru diverse delicte.
Măsura demolării clădirii primăriei orașului liber regesc Târgu Mureș a
fost luată deoarece în timpul Revoluției de la 1848 parterul clădirii a fost grav
avariat de locuitorii de etnie maghiară, respectiv română, cu scopul de a-i ucide
pe unii lideri rivali care se aflau în temniță. Fiind construită pe un teren
mlăștinos și instabil, s-a luat măsura distrugerii clădirii, iar primăria a fost
mutată în Piața Trandafirilor. Construcția temniței a fost deosebit de ingenioasă
pentru perioada istorică la care ne raportăm, aici exista criteriul separării după
sex, starea de recidivă, starea de sănătate.
14
15
De altfel, această constatare o regăsim și în lucrarea publicată de Iacob-Adrian Cocoară,
Drept execuțional penal. Istoria închisorilor din Scaunul Mureș, Craiova, 2012, p. 48.
16
Arhivele Naționale Mureș, fond Primăria Târgu Mureș, seria Acta politica/2, nr. 214, 426,
478, 482.
17
Ibidem, nr. 482.
Temnița orașului liber regesc Târgu Mureș mai era cunoscută sub
denumirea de temnița magistratului orașului Târgu Mureș, deoarece se aflau sub
același acoperiș. La etajul I al clădirii se mai aflau birourile directorului,
arhivarului, perceptorului șef, biroul politic al reprezentantului Curții de la
Viena, precum și ale altor funcționari de rang superior18.
În această temniță a fost închis, între anii 1819-1823, Bodor Peter, meșter
și inventator al vremii, cel care a proiectat celebra fântâna cântătoare din oraș,
pentru falsificare de bancnote.
Extinderea clădirii Magistratului orașului Târgu Mureș
Condițiile din detenție, precum și modul în care erau tratați deținuții au

fost consemnate în procesele verbale ale Consiliului19.
Potrivit acestora, temnița dispunea de patru camere de deținere, precum și
o camera de izolare aflată în subsolul clădirii, pe care Consiliul le considera ca
fiind curate și luminoase. În luna noiembrie 1820, în temniță se aflau patru
deținuți închiși pentru falsificare de bancnote, 13 deținuți ținuți în lanțuri și
patru fără lanțuri. După încarcerare erau stabilite sumele maximale care puteau
fi cheltuite pentru fiecare deținut pe perioada încarcerării: hrănire, lumânări,
spălat haine. Cheltuielile personale intrau în obligația deținuților. Doar în cazul
deținuților care nu aveau deloc surse de venit, aceste cheltuieli se asigurau din
18
Arhivele Naționale Mureș, Colecția hărți, nr. 466: extinderea clădirii Magistratului orașului
Târgu Mureș, emisă de Consiliul Aulic Edilitar de la Viena în 31 ianuarie 1831.
19
Pál Antal Sándor, Mesterségem cimere: Bodor Péter – Egy zseniális székely elme, Budapesta,
2015, p. 50.
grija Trezoreriei20.
Partea stângă a clădirii temniței era rezervată bărbaților, iar partea dreaptă
era rezervată exclusiv deținutelor de sex feminin. Separarea persoanelor
condamnate se baza pe starea de recidivă, starea de sănătate, tipul de
infracțiune. Din documente nu rezultă existența unui criteriu de separație bazat
pe vârstă. Bucătăria pentru toate persoanele private de libertate se afla, de
asemenea, între cele două secții de detenție distincte21. Din fiecare cameră se
ieșea pe un hol lung, care avea legătură cu o curte, unde erau plimbate
persoanele condamnate. Fiecare secție de detenție avea propria curte de
plimbare pentru persoanele private de libertate și, teoretic, în curtea de plimbare
a condamnaților de sex masculin intrau doar condamnații bărbați.
Secția de detenție pentru bărbați era alcătuită dintr-o cameră de detenție
pentru persoanele private de libertate care executau detenția într-un regim de
tipul „detenție, arestare mai ușoară”, urmată de celula pentru persoanele
condamnate care au fost aduse în temniță bolnave ori acestea s-au îmbolnăvit pe
perioada detenției. Cea mai importantă cameră de pe secția de detenție era
camera supraveghetorului secției sau a haiducului, iar în fața acesteia se afla
camera de detenție în care se aflau persoanele condamnate la detenție de tip
„grea”. În interiorul fiecărei secții de detenție se afla magazinul băcanului, de
aici rezultând ideea că o parte din cei închiși să fi avut dreptul la anumite
cumpărături sau magazinul era folosit doar de funcționari.
Secția de detenție pentru condamnatele de sex feminin era alcătuită dintr-
o cameră de detenție pentru persoanele private de libertate care executau
detenția într-un regim de tipul „detenție, arestare mai ușoară”, urmată de celula
pentru persoanele condamnate care au fost aduse în temniță bolnave ori acestea
s-au îmbolnăvit în perioada în care au fost private de libertate. În interiorul
secției rezervate femeilor condamnate era amplasat și apartamentul sau locuința
temnicerului-șef22, care se mai numea și pârcălab.
3. Temnița Scaunului Mureș

Temnița Scaunului Mureș reprezenta la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea principalul loc de detenție din orașul liber regesc
Târgu Mureș.
Prin actul administrativ nr. 7070 din 22 octombrie 1807, emis de
împăratul Francisc Iosif Carol, s-au dispus măsuri pentru construirea unei noi
temnițe în Scaunul Mureș23.
20
În cazul lui Bodor Péter, bunurile lui au fost licitate și din sumele rezultate s-a asigurat plata
cheltuielilor.
21
Ibidem.
22
Cu sens de regionalism.
23
Arhivele Naționale Mureș, fond Scaunul Mureș, seria Organe reprezentative, nr. 119.
Prin norma de circulație nr. 2536 din septembrie 1807, împăratul a

decretat construirea unei noi temnițe, alocând prin mila sa 15.000 florini renani,
în urma constatării stării deplorabile a temnițelor din Transilvania. Până la
primirea sumelor se vor putea folosi cei 5.000 de florini renani, reprezentând
birul datorat regalității și netrimis încă. Având în vedere importanța lucrărilor,
împăratul a hotărât ca în cazul în care vor rămâne bani în visteria Scaunului,
aceștia să fie folosiți pentru lucrările respective24.
Închisoarea Scaunului
Vechea temniță se afla în piața Bolyai, într-o clădire specifică barocului
transilvănean, cunoscută sub denumirea de „Prefectura Veche”, care azi
adăpostește un centru de creație artistică. Orașul Târgu Mureș, ca reședință a
fostului Scaun Mureș, încă din secolul al XVII-lea a avut un sediu scaunal, fără
a cunoaște locul unde acesta funcționa, dar presupunem că tot în incinta cetății,
unde se afla și Casa Consiliului.
Edificarea acestei clădiri începe în anul 1744, pe un teren din piața
Bolyai, edificat cu o casă care, în anul 1711, încă constituia proprietatea
numitului Szalai Gheorghe senior. Acesta fiind condamnat pentru trădare, i se
confiscă averea și astfel clădirea trece în patrimoniul Scaunului Mureș, de unde
și denumirea de „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului”25. Cert este faptul că,
la 3 iunie 1744, se pune piatra de temelie pentru extinderea clădirii spre nord-
vest, lucrările fiind finalizate în anul 1746 (prima etapă a construcției). În unele
scrieri este menționat anul 1745. Lucrările de construire sunt supravegheate de
Dóza Mihai, judele scaunal. Beneficiind de materiale de construcție, provenite
în bună parte de la fosta mănăstire a paulinilor din satul Sâncraiu de Mureș,
partea principală a clădirii este terminată în anul 1746, întrucât la 13 aprilie
24
Ibidem.
25
Ioan Eugen Man, op. cit. p. 222.
același an, în ea, are loc prima adunare generală scaunală (Congregatio
Generalis). Începând cu anul 1754, pentru o perioadă de șase ani, deși, inițial, s-
au stabilit doar doi ani, clădirea a fost ocupată de Tabla Regească și ca urmare
Scaunul a rămas fără sediu, această stare fiind sesizată Gubernului la 31
septembrie 1759. În anul 1802, o puternică furtună deteriorează clădirea, fapt
menționat în procesul-verbal al scaunului din data de 15 martie 1802. Lucrările
de renovare a clădirii au fost definitivate abia în anul 1814. Prin achiziționarea
treptată a terenurilor învecinate s-au creat condiții de extindere a clădirii, mai
întâi prin realizarea aripilor laterale, apoi a celei posterioare.
În anul 1824, în vederea extinderii temniței, Scaunul dobândește un teren
învecinat, în care scop s-a asigurat suma de 4.000 florini26. În anul 1838, s-a
mai achiziționat de la Colegiul reformat terenul învecinat, pentru suma de 1.600
florini, existând și propunerea cumpărării și a aceluia cu casă, de la
comerciantul Csiki Gergely. În anul 1842, pentru suma de 1.900 florini, s-a mai
cumpărat un teren pe care s-a realizat latura posterioară a clădirii, lucrările de
edificare fiind finalizate în anul 1843. Această ultimă latură a cuprins, la parter,
celulele închisorii, iar la etaj Sala mare de adunări27.
Din această temniță s-au păstrat unele elemente. În partea de nord a
clădirii, temnița, care se afla atât la parter, cât și la subsol. Pe latura sud-estică a
clădirii, au existat camere de deținere folosite în secolul al XIX-lea. Pe latura
sud-estică au fost camere de deținere, care au primit ulterior altă destinație.
La parterul clădirii erau patru camere de deținere, grupate două câte două,
în partea stângă și în partea dreaptă. Pereții clădirii erau din cărămidă de lut ars,
având o grosime de peste 40 cm. Intrarea în temniță se făcea printr-un gang cu o
lungime de peste 7 metri, lățime de 1,40 metri și o înălțime de 3 metri. Podeaua
era confecționată din butuci de brad, având forma aproape pătrată, cu
dimensiuni de 25/25 cm (butucii erau introduși în pământ peste 30 cm, ulterior
spațiile dintre ele fiind umplute de pământ). Amplasarea geamurilor era una
ingenioasă pentru aceea vreme: când se ajungea la dimensiunea la care trebuia
amplasat geamul, se așeza o scândură mai groasă de stejar (foastană), care se
prindea la ambele capete cu cărămizi, pe principiul turnat peste material, dându-
i astfel o mai mare siguranță împotriva eventualelor tentative de distrugere sau
evadare. După ce se ajungea la dimensiunea dorită de geam, se zidea pe lângă
acesta, iar la partea superioară a tocului geamului se proceda ca la partea
inferioară. La geamuri erau montate bare solide de fier, iar lemnul de stejar
folosit la tocuri era tratat prin diverse metode pentru a rezista în timp.
Legătura cu temnița de la subsolul clădirii se făcea printr-o mică alee
neacoperită, având o lățime de 1 metru, construită din cărămidă de lut arsă. Din
26
Arhivele Naționale Mureș, fond Scaunul Mureș, seria Organe reprezentative, nr. 213.
27
Ibidem, nr. 288.
această alee se cobora la subsolul clădirii, prin 12 trepte confecționate din

cărămizi de lut arse, pe două rânduri: în primul rând un număr de 5 cărămizi
zidite pe lungime, iar pe al doilea rând un număr de 14 cărămizi așezate pe cant,
pentru o stabilitate și siguranță mai mare (prevenind astfel alunecările pe timp
ploios sau cele provenite de la înghețul apei pe timpul iernii – metoda zidirii pe
principiul țesut), unde existau alte patru camere de deținere. Elementele de
siguranță au fost eliminate din unele celule (la cele din partea de vest a clădirii),
în schimb la cele din partea de sud-est au rămas aproape intacte.
Cameră de deținere aflată la subsolul clădirii – vedere actuală

Cel mai vechi document care face referire la existența temnițelor pe
teritoriul actul al orașului este datat 28 mai 1735. Acest document a fost emis în
localitatea Nazna (Nasnanfalva) și se referă la plata retribuțiilor paznicilor
(haidăi), precum și a șefului (pârcălab) din închisoare (Hajduk)28. Pe verso se
găsește semnătura
pârcălabului pentru
primirea sumei de 60
florini renani, echivalentul
retribuției.
28
Arhivele Naționale Mureș, fond Scaunul Mureș, seria Acte administrative, nr. 338/1735.
4. Închisoarea Tribunalului Regal din Târgu Mureș

Informații despre începuturile și modul de organizare ale penitenciarelor
din Ardeal provin din lucrarea „Privațiuni de libertate în feudalism în Ungaria”.
Conform acesteia, construirea de închisori la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea a cunoscut un avânt, ca urmare a intensificării
stării de revoltă a populației românești împotriva celor care îi deposedaseră de
pământ. La cererea nobililor maghiari au fost construite închisori în aproape
toate capitalele comitatelor transilvănene. Ca o caracteristică, aproape toate
închisorile din Ardeal au fost construite în formă de M, inițiala Mariei Tereza,
care a adoptat același stil pentru toate închisorile ridicate în timpul domniei
sale.
În anul 1788, în Transilvania, aflată sub cârmuire austro-ungară, s-au
aplicat prevederile paragrafului 61 al „Procedurii penale”, promulgată de
împăratul Iosif al II-lea, care menționau ca „fiecare temniță să fie curată, uscată,
să aibă văzduh și lumină și așa alcătuită ca sănătatea robului (deținutului) să nu
fie pusă în primejdie”. Orașele din Transilvania, spre deosebire de cele din
Moldova și Țara Românească, au beneficiat de construcții speciale, care
serveau ca închisori, ridicate în bună parte în timpul domniei Mariei Tereza
(1740-1780) și a lui Iosif al ll-lea, fiul ei, care din 1765 i s-a asociat la tron.
În anul 1878, a apărut „Codexul Csemegi”, care cuprindea cele mai
importante reglementări în domeniul executării pedepselor și punea bazele
modernizării închisorilor în următoarea perioadă. Pentru prima dată, s-a pus
accent pe pregătirea deținuților pentru viață după punerea în libertate, prin
construirea unor închisori în care deținuții pot practica munca în agricultură.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a remarcat prin alocarea unor
sume de bani însemnate pentru justiție, finalizate prin investiții de amploare. În
această perioadă au fost edificate Palate de justiție (Tribunale) și penitenciare în
numeroase orașe, amplasate în imediata vecinătate a tribunalelor.
Penitenciarul Târgu Mureș a fost construit în perioada 1884-1885, în
timpul domniei lui Francisc Iosif I, sub denumirea de „Királyi Törvényszéki
Fogház”, respectiv „Închisoarea Tribunalului Regal”.
În anul 2006, cu ocazia renovării acoperișului închisorii, în podul
Penitenciarului Târgu Mureș s-a depistat o placă de beton masiv, fără
armătură, cu dimensiunile de aproximativ 1,20 metri lungime și 50 cm lățime,
pe care s-a identificat inscripția: „Kir[ályi] Törvényszéki Fogház Épült 1884-
1885”29, în traducere liberă în limba română „Închisoarea Tribunalului Regal,
construită în anul 1884-1885”.
29
Din informațiile istoriografice, vezi Iacob-Adrian Cocoară, „placa a fost distrusă, din
neatenție, fără a se știi exact de către cine, probabil în timpul lucrărilor de renovare fără a se
cunoaște de către unele persoane, valoarea ei arheologică.”
Palatul de justiție din Târgu Mureș 1905, în dreapta clădirii se afla,

începând cu anul 1885, Închisoarea Tribunalului Regal
Din documente aflăm că, în anul 1883, s-a alocat prin buget de venituri și
cheltuieli suma de 40.000 florini pentru construirea închisorii30. Ulterior, în
anul 1884, suma s-a suplimentat cu 63.564 florini31, iar în anul 1885, suma s-a
stabilit la 12.351 florini pentru finalizarea lucrărilor la închisoarea Târgu Mureș
începute în anul 1884 și nefinalizate32. De asemenea, suma de 15.570 florini a
fost stabilită pentru dotarea Penitenciarului33.
Pe de altă parte, în susținerea raționamentul nostru este și anunțul
Primăriei, din anul 1886, în care se menționează „organizarea unei licitații în
vederea executării de lucrări necesare transformării a trei spații, din cadrul
închisorii, în birouri”34. (vezi mai jos)
30
https://library.hungaricana.hu/en/view/AllamiKoltsegvetes_1883/?query=marosv%C3%A1s
%C3%A1rhelyi%20foghaz&pg=1173&layout=s văzut în data de 17.06.2022.
31
https://library.hungaricana.hu/en/view/AllamiKoltsegvetes_1884/?query=marosv%C3%A1s
%C3%A1rhelyi%20foghaz&pg=1330&layout=s văzut în data de 17.06.2022.
32
https://library.hungaricana.hu/en/view/AllamiZarszamadas_1885/?query=marosv%C3%A1
s%C3%A1rhelyi%20b%C5%91rt%C5%91n%20tervez&pg=337&layout=s văzut în data de
17.06.2022.
33
https://library.hungaricana.hu/en/view/OGYK_FI 1884_05/?query=marosv%C3%A1s%C3
%A1rhelyi%20foghaz&pg=102&layout=s văzut în data de 17.06.2022.
34
Arhivele Naționale Mureș, fond Primăria Municipiului Târgu Mureș, seria Acte prezidențiale,
nr. 282.
În extrasul de carte funciară din anul 1955, păstrat în arhiva

Penitenciarului, clădirea închisorii este descrisă ca o „casă de piatră cu etaj
(penitenciar) cu 32 încăperi și curte”.
Edificiul, construit în regim de parter + etaj, avea structura de rezistență
alcătuită din ziduri masive de 50 și 70 cm la parter și 50 cm la etaj. Fundațiile
erau din beton simplu, planșeul peste parter era tip de epocă, din grinzi și
boltișoar, și profile metalice la parter, și tavan cu grinzi din lemn peste etaj.
Acoperișul era de tip șarpantă.
Având în vedere perioada construcției, clădirea nu era dotată cu curent
electric, nici cu apă de la rețeaua orașului35.
Arhitectura clădirii s-a păstrat până în zilele noastre.
Penitenciarul Târgu Mureș, fotografie din anul 1994
Concluzionând, în orașul Târgu Mureș, au existat diferite spații carcerale

organizate în funcție de nevoile societății, care s-au modificat permanent, în
raport cu necesitățile impuse de societate. Dacă scopul inițial de a închide nu a
fost de a pedepsi persoana, ci a fost un mijloc de a reține autorul unei infracțiuni
până când pedeapsa efectivă putea fi executată, ulterior aceasta a devenit un
mod de pedepsi, ceea ce a determinat transformarea spațiilor de detenție pentru
a servi acestui scop.
35
Curentul electric a fost folosit în Târgu Mureș începând cu anul 1893; rețeaua de apă potabilă
a orașului este funcțională din anul 1908.
SIHĂSTRIA LUI DRAGOȘ, SIHĂSTRIA CEAHLĂULUI
ȘI SCHITUL CEREBUC
Daniel DIEACONU
The Hermitage of Dragoș, the Hermitage of Ceahlău

and the Cerebuc Hermitage
Abstract
This study is dedicated to places of worship with a little-known history, which

gave rise to confusion and controversy for researchers of religious life in the Ceahlău
mountain area, the historical truth often making crossroad with legend and tradition.
For this study, archive documents, document collections, monographs, literary and
mythological anthologies, articles dedicated to German monasticism were used. Mount
Ceahlău has attracted hermits and monks since ancient times, becoming a real
Romanian Meteora, the meadows around it sheltering hermitages and hermits from
ancient times, mentioned in official documents from the mid-19th century. The region
was in the beginning a princely domain, but it became, through many donations,
mostly monastic and boyar, with numerous conflicts and lawsuits being registered. The
hermitage of Dragoș, remembered by historical tradition at Izvorul Alb, was ruined and
the Ceahlău hermitage was founded, which existed until 1704, it was founded, after not
far from the old Cerebuc hermitage, a longer having existence. It was a foundation of
the Cantacuzini boyars, with a cathedral of monks, as Gheorghe Asachi found in 1838.
The Cerebuc hermitage was supported by the Cantacuzinos and Sturdzești boyars.
After the agrarian reform, Hangu commune could not support the hermitages and the
”Cerebuc” was abandoned by the monks and get ruined. The hermitage was rebuilt
after 1990 in the clearing that has the same name.
Keywords: hermitage, hermits, monks, nobles, royal customs
Muntele Ceahlău a atras din vechime pe călugării care și-au dorit un trai
de nevoință și singurătate. Trăiau în grote sau în colibe pe munte, iar atunci
când iernile erau grele, se adunau la poale, unde ridicau un altar, un paraclis sau
un mic schit. Încă din timpul lui Ștefan cel Mare este pomenită o mănăstire, iar
în codri erau mai multe sihăstrii. Mirificul locurilor și osârdia călugărilor spre
rugăciune i-a îndemnat pe domnii țării și pe marii boieri să ridice biserici pentru
vechile schituri sau să întemeieze altele noi. Despre primele schituri ale
Ceahlăului se știu puține lucruri, dat fiind numărul mic de documente emise
referitoare la aceste lăcașuri de cult, căci nu au deținut un rol însemnat, nici din
punct de vedere politic și nici cultural. Din această cauză, istoria acestor schituri
se sprijină pe tradițiile, care au fost consemnate de unii oameni de cultură și din
38 Sihăstria lui Dragoș, Sihăstria Ceahlăului și Schitul Cerebuc
plăsmuirile, de cele mai multe ori fantastice, se poate întrezări și adevărul

istoric. Pentru acest studiu am folosit surse arhivistice (Serviciul Județean Iași
al Arhivelor Naționale, arhivele Mitropoliei Moldovei și Sucevei), colecții de
documente, cronici, monografiile locurilor și studii istorice, memorialistică și
mitologie. Un singur studiu a fost scris de către istoricul și arhivistul Constantin
Turcu, originar din Izvorul Alb, zona în care s-au aflat toate cele trei lăcașuri
monastice1. Din cele cercetate, un prim lăcaș monastic a fost Sihăstria lui
Dragoș, după ruinarea ei s-a ridicat Sihăstria Ceahlăului, distrusă la 1704, iar
Schitul Cerebuc s-a ridicat tot la Izvorul Alb într-o poiană mai aproape de
Bistrița. Ruinat la începutul veacului al XX-lea, este reconstruit în aceeași
poiană după 1990.
Se consideră că Sihăstria lui Dragoș a fost primul lăcaș monastic al
regiunii și despre ea a scris Emanoil Gregorovitza, profesor și folclorist din
Bucovina, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldave din 1900. Călăuza
sa în această regiune, un sătean de la poalele Ceahlăului, moș Nicoară, îi
povestește despre întemeierea schitului: ,,… după tradiția creștinească, acolo, în
fundu’ Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns.
Și s-ar fi întâmplat că, pornind Dragoș Vodă din Maramureș spre Moldova,
niște dușmani au răpit-o pe Doamna Maria și au ascuns-o în peștera mare de
aici, la obârșia izvorului Dragoș, găsind pe doamna sa, a pus mai târziu de a
zidit acolo o bisericuță de lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, nu în
peștera numită Groapa Sihaștrilor, unde o găsise pe Doamnei mai sus, pe
Runculețul ce se prelungește din muntele Ceahlău”. Grigorovitza este cel care
afirmă că, după cronicele bisericești, în 1603, un sihastru pe nume Silvestru ar
fi zidit pe urmele schitului lui Dragoș, o nouă biserică, a închegat un nou schit,
distrus la 1704. Grigorovitza află de la moș Nicoară toponimia locurilor, află
legendele (chiar transcrie legenda Pietrei Dochiei)2, dar o confuzie credem că s-
a strecurat: hramul „Pogorârea Sf. Duh” a fost al Mănăstirii Pionul, care s-a
numit înainte Schitul lui Silvestru (menționat în documente de la începutul
secolului al XVII-lea), iar anahoretul Silvestru a fost întemeietorul unei sihăstrii
pe valea pârâului Schit, unde s-a ridicat apoi, de către hatmanul Gheorghe
Lupu, biserica Mănăstirii Pionul3.
Constantin Bobulescu face cunoscută o însemnare de pe un Antologhion
tipărit la București în 7244 (1736): „Această Sântă carte ce se cheamă în
grecește Antologhion iaste a dumisalei giupânesei Ecaterina, care au fost la un
1
C. Turcu, Schiturile de sub Ceahlău, Sihastru și Cerebuc, Colecția Cetatea Moldovei, Iași,
1943.
2
E. Grigorovitza, Schitul Cerebucul. Din trecutul Moldovei, Librăria naţională, Bucureşti,
1908, pp. 6-7.
3
D. Dieaconu, Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor Cantacuzini, în „Istorie şi civilizaţie”, an
V, februarie 2013, nr. 41, Bucureşti, 2013, pp. 6-10, passim.
Daniel Dieaconu 39
schitu la muntele Peonu, care schit s-au risipit în ruptura omătului și moarte
încă s-au făcut acolo în risipirea bisericii. Apoi, au datu de pomană la schitu și
săhăstria ce o chiamă Sihla”. Urmează afurisenia „pentru cel care o va fura sau
vinde” și semnătura ieromonahului Sofronie, anul – „vlet 7231 (1723), de
cându-i schitu din muntele Peonu”4.
Istoricul și arhivistul Constantin Turcu (a fost director adjunct al
Arhivelor ieșene), preocupat de istoricul sihăstriilor de la muntele Ceahlău,
ajunge la concluzia că schitul Ceahlăului sau Sihastrului, a fost o ctitorie
cantacuzinească, întrucât Ecaterina nu-i alta decât soția cneazului Iordache
Cantacuzino, stăpân al unor teritorii la poale de Ceahlău. Schitul Ceahlăului nu
mai exista la 1723, după conținutul clar în informații al unei „jalobe primite de
mitropolitul Veniamin Costachi de la egumenul mănăstirii Pionul, asupra
cneazului Gheorghe Cantacuzino, care pusese să se desființeze schitul
Cerebușu” la 1830. Egumenul acestei mănăstiri scrie în jalbă că dorește a se
renunța la desființarea schitului întrucât „este întemeiat de 120 de ani de
străbunii lui”5. Deci, undeva în jurul anului 1710. Constantin Turcu face o
adresă către Stăreția Mănăstirii Durău, în care realizează și un mic istoric al
Schitului Cerebuc după documentele studiate la Arhivele ieșene și după alte
scrieri. Consideră că Schitul Sahastru s-a dărâmat în 1704 în noaptea de
„Înviere”, când „s-a ponorât muntele” și l-au îngropat în zăpezi. Cantacuzinii,
ctitorii lăcașului, au contribuit la ridicarea unui nou schit în Poiana Cerebuc, cu
același hram „Adormirea Maicii Domnului”6.
Într-un document primit de Constantin Turcu de la preotul Alexandru
Romanescu din Grințieș, datând din anul 1876, se afirmă că schitul „numit
Săhăstrie Veche a fost întemeiat în 1603 de către părintele ascet Andrei Ţifui”.
Mănăstirile Neamț și Bistrița își întindeau hotarele moșiilor până la poale de
Ceahlău și pe braniștile lor călugării pășteau cirezile sau turmele și, desigur,
aveau adăposturi și acestea puteau deveni mici schituri la margine de hotar. Un
document din 1611, 12 august, menționează Schitul Cerebuc a cărui biserică a
fost făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul, într-o poiană sub Ceahlău,
proprietatea Mănăstirii Bisericani. Considerăm că referirea este făcută la Schitul
Sahastru, confuzia făcându-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de către un
călugăr de la Schitul Sahastru. Mitropolitul Gheorghe Movilă, ctitor în 1595 al
Mănăstirii Poienile, se arată interesat de aceste locuri, de sfințenia muntelui și a
sihaștrilor7.
4
C. Bobulescu, Sihăstria Secul și Sihla din jud. Neamț, în „Anuarul Liceul Petru Rareș”, Piatra-
Neamț, 1936-1940, p. 11.
5
C. Turcu, Schiturile de sub Ceahlău, Sihastru și Cerebuc, pp. 6-7.
6
Arhivele Naționale (AN) Iaşi, Colecţia Documente, Op. 399, Schitul Cerebuc, d. 13, ff. 1-3.
7
Ibidem, ff. 5-7; C. Tucu, Schiturile de sub Ceahlău, Sihastru și Cerebuc, pp. 8-9.
Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai
veche mărturie directă, află că sfârșitul Schitului Sahastru a fost la 1704:
„Trecând pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la Bâtca numita Piciorul
Sahastrului și în urmă, la pârâul Albu, carele cure într-o vale îngustă, în al cărei
mijloc se înalță chipul antic al Dochiei. Din această strâmtoare suflă un vânt
puternic și, precum zice balada, plutesc în aer o mulțime de vulturi care ies din
stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al
acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar
în ziua de Paști, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt,
desfăcându-se din vârful Pionului și surpând stâncile manine8, au îngropat
schitul cu toți săhaștrii și a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din
această catastrofă, au însemnat locul fostului schit și, mai în urmă, au pricinuit
facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi”9. Gheorghe Asachi
confirmă existența schitului și îl localizează. Toponimele locului arată și ele
vechea existență a schitului: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaștrilor, Poiana
Sahastru sau Turnul Sahastru.
În secolul al XVIII-lea s-au emis de către cancelaria Moldovei mai multe
documente cu referire la Schitul Cerebuc, scutiri fiscale, întăriri de privilegii,
danii domnești etc. Un „izvod” făcut de Chesarie economul din toate scrisorile
de moșii a mănăstirii Hangul10, pe care, la porunca mitropolitului Veniamin
Mitropolitul, l-a trimis în 1804, cuprinde hrisoave de la Alexandru Șuțu, 1801,
Alexandru Moruz, 1792, Constantin Ipsilant, 1799, Mihai Constantin Șuțu,
1794, Alexandru Calimachi, 1795, Mihai Constantin Șuțu, 1793. În revista
„Arhivele Basarabiei”, Chișinău, 1935, nr. 3-4, în articolul Din documentele
mănăstirii Varatic, T.C. Bulat precizează: „Așa cum pentru Sihăstria Sahastru
știrile sunt puține și pentru Cirăbuc la fel, deoarece s-au pierdut actele și arhiva
care trebuie să fi existat, de vreme ce la 1804 se trimit mitropolitului Veniamin
15 documente ale schitului, dintre anii 1781-1801”. T.C. Bulat scrie: „La
Pionul, în o mănăstire din muntele Ceahlăului se prăznuiește hramul Adormirea
Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu”11. Noi le-am aflat la arhivele ieșene.
Astfel, la 1740, domnitorul Grigore Ghica oferă o scutire de dări și de „angării”
8
mari
9
Gh. Asachi, Itinerar sau Călăuzul la muntele Pionul, în Călători români paşoptişti, Ed. Sport
Turism, Bucureşti, 1989, pp. 69-71; vezi pe larg scrierea originală Gh. Asachi, agă (mădular al
mai multor Academii), Dochia și Traian, după zicerile populare ale Românilor; cu itinerarul
muntelui Pionul. Eșii, 1840, La Institutul Albinei, 18 p.
10
Schitul Hangu sau Mănăstirea Pionul, spre a nu se confunda cu Mănăstirea Buhalniţa, numită
şi ea la început Mănăstirea Hangu. Mănăstirea Buhalniţa a fost ctitorie a lui Miron Barnovschi,
iar Mănăstirea Pionul ctitorie a lui Gheorghe Lupu.
11
T.G. Bulat, Din documentele mănăstirei Varatec, în „Arhivele Basarabiei”, VII (1935), nr. 3-
4, pp. 75-77, 315.
Daniel Dieaconu 41
pe patru „oameni străini ce-i avea schitul Ceahlăului”. Dă poruncă către

dregători să pună în aplicare cererea sa12. „Oamenii străini” erau „ungureni”,
români din Transilvania care au trecut munții, într-un număr mare în acea
perioadă din pricina abuzurilor administrației austriece.
În 1758 (7258) 7 aprilie, domnitorul Constantin M. Cehan Racoviță
întărește și înnoiește schimnicului Ioasaf dintr-un „schitișor ce este în munții
Ceahlăului, la ținutul Neamțului”, dreptul de a lua din vama domnească: pâine,
sumane, ciubote, untdelemn etc. și alte drepturi și scutiri de dări. Se specifica
despre actele vechi ce le-au pierdut călugării când „mai trecuți ani rupându-se
niște pietri cu omăt din munte, nu numai că le-au sfărâmat biserica, ci și pe
călugări i-au omorât și toate cărțile ce-au avut s-au prăpădit”13.
Constantin Dumitru Moruz, la 1781, miluiește schitul „ce iaste în munții
Ceahlăului” să ia din vama domnească 44 de lei și altele „grâu, ciubote, sumane
și scutiri pentru doi oameni din altă țară”. Răspunde cererii starețului Ghenadie
și a „unor călugărași sihaștri din schitul din muntele Ceahlău cu hramul
Adormirea Maicii Domnului14.
C. Al. Ipsilanti miluie și el schitul „ce iaste în muntele Ceahlăului
(Cerebuc) cu hramul Adormirea Maicii Domnului” să ia 44 de lei din vama
domnească pentru grâu, tămâie, dă scutiri de „goștină, desetină, vădrărit și doi
oameni străini de peste hotare pentru a le fi de ajutor”15. La 1809, Cirăbucu
avea numai 4 monahi16.
Schitul Cerebuc era ctitorie cantacuzinească și s-a aflat sub cârmuirea
Mănăstirii Pionul. Boierii Cantacuzini au sprijinit schitul în veacul al XVIII-lea,
dar la în perioada 1789-1792 s-a desfășurat un lung și greu război dintre ruși,
austrieci și turci și în fruntea boierilor rusofili care s-au alăturat țarinei
Ecaterina a II-a s-a aflat Matei Cantacuzino, care a dovedit vrednicie ostășească
și credință. Atunci când rușii au părăsit Moldova, după pacea de la Iași, Matei
Cantacuzino, compromis în fața turcilor a plecat în Rusia, unde s-a aflat la mare
cinste, fiind numit consilier imperial și a primit titlul de cneaz pentru el și fiii
săi17. În Moldova a rămas Ralu Callimachi-Cantacuzino pentru a „epitropisi”
averea fiilor ei după moartea din Rusia a soțului ei. Cu sprijinul fratelui ei,
Scarlat Callimachi, ea a reușit, în urma a mai multe procese, să pună mâna pe
cea mai mare parte a moșiilor mănăstirii Pionul. Apoi a câștigat procesele cu
12
AN Iaşi, Colecţia Documente, Op. 399, Schitul Cerebuc, d. 1, f. 1.
13
Ibidem, d. 2, ff. 1-2.
14
Ibidem, d. 4, ff. 1-2.
15
Ibidem, d. 10, f. 1.
16
C.N. Tomescu, Câteva date precise din biserica Moldovei la 1809, în Calendarul
Arhiepiscopiei Iașilor pe 1932, Iaşi, 1933, pp. 101-108.
17
C. Matasă, Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933, p. 16.
Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Hangu-Buhalnița18. Gheorghe Cantacuzino se

întoarce din Rusia pe moșia părinților săi și va relua opera de mărire a
proprietăților pe seama mănăstirilor învecinate. Au început noi procese,
Mănăstirea Pionul fiind sprijinită de mitropolitul Veniamin Costache, un
apropiat al ei și al locurilor19. La 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino vrea să
desființeze și schitul Cerebuc. Mitropolitul Veniamin Costache, „pe temeiul
pravilelor și a obiceiului locurilor pentru astfel de pricini”, reușește să mențină
schitul, dar care sărăcește. La 1876, starețul Manoil rămânând singur, inventarul
făcut de Mitropolie arată sărăcia așezământului, care trecuse de la mănăstirea
Pionul la Durău20. În „Menuariu și inventariu despre fondațiea, esistența și dota
schitului Cirăbucului din plasa Muntele, districtu Neamțu din 1876”, aflăm:
„Când s-a usurpat moșia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii
(Principii) Cantacuzini, se amintește din predanii sigure că au trimis un vătav
(de religie catolică-latină) ca să dărâme și să ardă schitul și biserica cu totul, ca
să nu mai rămâie urme de ale proprietății mănăstiri Hangu pe acolo; însă după
iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimișii cu gând rău nu s-au oprit din
călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite direcții în
pădure, încât, după ce au obosit umblând, cunoscând locurile de unde umbla, s-
au întors (unii a doua zi, alții a treia zi) și au spus stăpânului lor cauza
nestricării schitului. Și numai pentru frica acestei minuni, proprietarii au păstrat
schitul, fiindcă nu după mult timp și vătavul ce primise sarcina ruinării și-a
curmat viața în focul ce a mistuit o arie de paie a moșiei (vătavul se numea
Jan)21.
Cnejii Cantacuzini au pierdut moșiile și au fost scoși din curtea boierească
de către oștenii domniei. În urma lefegiilor au rămas doar ziduri goale.
Măicuțele s-au mutat la o mică biserică mai la vale, la Schitișor, iar atunci când
Smaranda Sturdza a oferit o danie însemnată Mănăstirii Văratic, au oferit ei
hrisoavele de stăpânire a Mănăstirii Pionul22. Schitul Cerebuc s-a aflat ca metoc
al Mănăstirii Pionul până la desființarea ei, apoi a intrat sub conducerea
Schitului Durău, dar și acesta suferă din pricina lipsei de fonduri până la
ridicarea sa la rangul de mănăstire la insistențele lui George Panu. În a doua
jumătate a veacului XIX, schitul Cerebuc începe a decădea, atât din pricina
lipsei mijloacelor materiale cât și a nevredniciei soborului, fiind consemnate
dosare și judecăți de călugări vagabonzi, hoți și bețivi. Și cum nimeni
18
D. Dieaconu, Mănăstirea Hangu şi Palatul Cnejilor Cantacuzini, în „Historia”, an IX, nr. 91,
iulie 2009, pp. 22-28, passim.
19
AN Iași, fond Schitul Hangului sau Pionul, op. 400, d. 61, f. 3; C. Turcu, Preocupări de
istorie regională, I, Piatra-Neamţ, 1939, p. 19
20
AN Iaşi, Colecţia Documente, op. 399, Schitul Cerebuc, d. 13, f. 5.
21
Ibidem, ff. 12-14.
22
AN Iași, Schitul Hangului sau Pionul, op. 400, d. 97, ff. 1-2.
Daniel Dieaconu 43
(autoritățile, moșieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la

Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor, schitul s-a ruinat23.
Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul
1900 de la un bătrân din satul Izvorul Muntelui: „Pe pârâul Piatra Lupului, mai
jos de Cerebuc, lucrau câțiva unguri la coborâtul lemnului pe uluc. Într-o seară,
după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină și s-au apucat
să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau niște bani ascunși
acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat și
foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toți trei au fost omorâți de
lemnele ce săriseră de pe uluc”24. Alți doi bătrâni din satul Izvorul Alb,
Constantin Ungureanu și N. Savu de 82 de ani, în iarna lui 1886 au povestit ce-
și mai aminteau: „Biserica de la Cerebuc avea o lungime de 9 pași și lățimea de
4 pași. Avea o singură turlă, care era clopotnița cu un clopot făurit în 1792 și
care clopot se află azi în clopotnița bisericii noi din satul nostru. Pereții bisericii
erau din lemn cioplit și îmbinat (ligurit). Pe dinăuntru nu era tencuială și nici
pictată. Între 1890 și 1900 se mai făceau uneori slujbe și, de hramul ce se
sărbătorea vara, treceau și excursioniști să vadă ce a mai rămas acolo. Odoarele
și niște icoane au fost duse la Durău, altele s-au împrăștiat fără a se ști de
existența lor. Una se spunea că s-ar afla la un sătean din satul Ruginești”25.
În 1918, se mai puteau vedea ruinele schitului, o parte din pereții de bârne
și un mic fragment din inscripția săpată în lemn, după cum amintea G.T.
Kirileanu lui Constantin Turcu, menționând însă că pierduse transcrierea
inscripției26. La 20 iulie 1945, a fost serviciu religios în poiana Cerebuc, unde
mai mulți preoți și credincioși contribuie cu bani pentru ridicarea altei biserici
(printre ei preotul Pantelimon Grigoriu din Răpciuni, preotul Mihai Coroamă
din Hangu, preotul Isaia Juncu din Durău, preotul Iosif Marcoci și alții).
Văduva Ileana Sturdza, nora doamnei Olga Sturdza, stăpâna domeniului Hangu,
donează lemnul necesar pentru biserică și chilii. Guvernul Petru Groza face o
nouă reformă agrară, iar Poiana Cerebuc este împărțită la oameni (se face
exproprierea din moșia Sturdza) și se dau loturi de fânaț. Nu se mai construiește
biserica, deși la 20 decembrie 1945 se întocmise actul de fundație pe un
pergament îngropat în temelia cea veche de preotul Pantelimon Grigorescu27.
23
Arhiva Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, fond Mănăstirea Durău, ds. 212/1865; ff. 13-15;
d. 217/1877; f. 35; d. 11/1897, f. 12; d. 13/1898, f. 42; d. 20/1903, f. 52v.
24
Dr. Gheorghe Iacomi, Din trecutul vieții monahale și creștinești în zona Ceahlău, Ed.
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1998, p. 49-57.
25
Dr. Gheorghe Iacomi, Din trecutul vieții monahale și creștinești în zona Ceahlău, Ed.
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1998, p. 56.
26
C. Turcu, Schiturile de sub Ceahlău, Sihastru și Cerebuc, p. 14.
27
AN Iași, Fond Personal „Ileana Sturdza”, d. nr. 13, ff.1-5.
Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mănăstire, care poartă numele
locului, dar și cel vechi – Săhăstria Ceahlăului. Turistul sau pelerinul sosit la
muntele Ceahlău se poate abate spre această poiană ce oferă o priveliște
mirifică asupra Ceahlăului și unde pot afla îndrumare creștină, dar și vechile
povești ale muntelui. Ne-am dorit să oferim prin acest articol o contribuție la
istoria acestor lăcașuri de cult monastice dispărute, despre care s-au scris puține
lucruri și cele mai multe bazate pe tradițiile locului sau pe mărturii de istorie
orală.
DUCA SOTIRIOVICI, UN DASCĂL ȘI TIPOGRAF GREC ÎN
SLUJBA MITROPOLIEI MOLDOVEI, LA JUMĂTATEA
SECOLULUI AL XVIII-LEA
Aurel-Florin ȚUSCANU
Duca Sotiriovici, a Greek Teacher and Typographer in the Service of the

Metropolitan Church of Moldovia, during the Second Half of the 18th Century
Summary
After a thriving activity during the time of Metropolitans Varlaam and Dosoftei
of Moldavia, the Metropolitan Printing House from Iasi ceased printing books towards
the end of the 17th century. It was only after the beginning of the Phanariot reigns
(1711) and the enthronement of Nicolae Mavrocordat as ruler of Moldavia, that “two
good things, then missing from the country” were brought to the forefront by this ruler:
printing and education.
Nicolae Mavrocordat called for a Greek teacher from Thasos, named Duca
Sotiriovici, for the education of his children. This particular teacher was inspired
enough to bring along with him to Iasi a private printing press, which helped produce
several educational books, religious books and royal chancellery documents, for which
he was paid by the lord, but also by the Church.
Some tens of copies of his prints are kept today in the Diocesan Library in
Roman, and in the Old Romanian Book Depository at Bogdana Monastery, Bacau.
These books are able to offer us a clear picture of the skillful and fruitful editorial and
typographic endeavors, carried out in the middle of the 18th century in Iasi, under the
direct guidance and careful watch of this Greek man, who was proud of his craft, and
who had the habit of writing at the end of the books printed by him: “Duca Sotiriovici,
the printer from Thasos”.
Keywords: Duca Sotiriovici, Printing House of the Metropolitan Church of Moldavia,
The Episcopate’s Library in Roman, Bogdana Monastery – Bacau.
Preliminarii
După o rodnică activitate desfășurată în vremea mitropolitului Dosoftei
(1659/1660 – 1671), tipografia mitropolitană de la Iași și-a încetat activitatea în
mai multe rânduri, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al
XVIII-lea. În urma invaziei turcești din 1711, atât școala cât și tiparul au avut
mult de suferit. După înscăunarea ca domn al Moldovei a lui Nicolae
46 Duca Sotiriovici, un dascăl și tipograf în slujba Mitropoliei Moldovei
Mavrocordat, acesta se implică să facă „două lucruri bune care nu erau în țară:
tipografie și școală”1.
Profitând de o vizită a patriarhului Hrisant Notara, acest domn fanariot va
organiza atât școala, cât și tiparul în Moldova, angajând meșteri tipografi și
dascăli, cărora le va acorda unele înlesniri2.
În timpul războiului ruso-turc (1716-1718), tipografia ieșeană s-a
dezorganizat din nou, activitatea editorială fiind reluată mai târziu de Grigore II
Ghica (1735-1741). Acesta a tipărit la Iași un Evangheliar (1741) și un
Evhologhion sau Molitvelnic (1741), tipograf fiind Ieremia Simion3. O grijă
deosebită pentru tipar a manifestat-o Constantin Mavrocordat, în cea de-a doua
domnie în Moldova (septembrie 1741 – iunie 1743), acesta, constatând o lipsă a
cărților de cult în limba română, pentru început a lăsat să se importe un mare
număr de cărți din Țara Românească și a dispus ca fiecare episcopie să-și
înființeze propria sa tipografie.
Tot acest domnitor va aduce, din Grecia, un dascăl Duca Sotiriovici, din
orașul Thasos, pentru educația copiilor săi, care va instala la Iași o tiparniță
particulară, după cum reiese dintr-un act datat 30 martie 17504.
I. Duca Sotiriovici în slujba Domniei și a Mitropoliei Moldovei

La sosirea sa în Iași, dascălul grec a văzut lipsa tiparului și cererea mare
de carte bisericească din Moldova, fapt pentru va aduce și instala la Iași o
tipografie „cu cheltuiala lui făcută”, iar domnitorul Constantin Mavrocordat i-a
conferit un hrisov, prin care îi acorda unele privilegii și înlesniri, ce vor fi
reînnoite ulterior5. Imediat după venirea sa în capitala Moldovei, Sotiriovici
începe activitatea tipografică scoțând de sub teascuri o Psaltire cu tâlc (1743),
pe vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat (1743-1747) și păstoria
mitropolitului grec Nichifor Peloponesianul (1739-1750)6. Cine era acest
tipograf grec?
O spune chiar el în predoslovia acestei prime cărți: „Deci, de vreme ce eu
altă putere n-am spre ajutoriului aproapelui meu fără numai meșteșugul
tipografiei, nu voi lipsi a folosi de acumu înainte după putința-mi pe ai mei den
1
C. Cihodaru, Gh. Platon, Istoria orașului Iași, vol. I, Editura Junimea, Iași, p. 305.
2
Ibidem, p. 306. Se păstrează un act de cancelarie prin care domnitorul scutea de „ruptă și de
bir și de toate orânduielile care vor fi pe alții în țară”, pe Toader Stoleru „care va sluji ce va fi
treaba lucrului tipografiei”.
3
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 343.
4
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888, p. 23-24.
Actul a mai fost publicat de V.A. Urechea, în Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul, extras din
Analele Academiei Române, seria II, tom. X, însă cu data greșită: 7158 în loc de 7258.
5
Constantin Erbiceanu, op.cit., p. 23-24.
6
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 343.
Aurel-Florin Țuscanu 47
Hristos frați, tipărind cărți folositoare și de suflete mântuitoare”7. Iar în cuvântul

către cititori adaugă: „măcar că nu-mi este patria Țara Moldovei, iar pentru că
am câștigat întru acest pământ (strein fiind) și cinste și priință…am tipărit
această Psaltire spre folosul acestei patrii, o am împodobit mai vârtos decât
alții, adică tălmăcită chiar în limba moldovenească și la fiește care psalm am
pus și tâlcuirile lui…”8.
Tipograful grec își face o profesie de credință, în prefața cărții sale,
redactată într-un stil retoric presărat cu tot felul de citate grecești și abilități
adresate domnitorului Moldovei, exprimându-și recunoștința, fiindcă a căpătat
„cinste și priință…devenind un locuitor al pământului acestuia”. Iar ca orice
locuitor, se simte dator să-și aducă prinosul muncii lui către Patria care-l
„primește și-l hrănește, îl cinstește și-l păzește”. El arată mai departe, că este
pătruns de sensul poruncii creștine, de a ajuta aproapele, dar nu are altă putere
„fără numai meșteșugul de a tipări cărți folositoare și de suflet mângâietoare”9.
De aceea a tipărit mai întâi psalmii de laudă lui Dumnezeu și i-a închinat
domnului țării, căci a auzit din învățați că așa este un obicei vechi, ca cele dintâi
ale meșteșugului și învățăturii se cuvin domnului locului. Pentru aceasta, el s-a
silit ca lucrul său să fie mai meșteșugit decât a altora „fiind de începătură
tipografiei” și-l pune „sub linul ochiului măriei sale”, care, după opinia
tipografului grec, domnitorul este strănepot al marilor voievozi de odinioară
„mai înalt și mai ales decât ei”10.
Cuvântul către cititori, din aceeași carte, începe pompos: „Tuturor de
Dumnezeu credincioșilor cetitori, Duca Sotiriovici, rog sănătate și norocire!”.
Mai departe, arată că a făcut lucrul mai cu osârdie ca alții și l-au împodobit mai
vârtos ca aceia, de pe limba numelor și pascalia pe 197 ani și „gravurile toate de
la meșteșugul mâinilor mele”, ceea ce înseamnă că tot el pregătea și își executa
singur gravurile pentru tipăriturile sale11.
În încheiere, el roagă pe cititori să îndrepteze cu blândețe greșelile,
terminând cu versuri din care reiese mulțumirea tipografului care și-a sfârșit
munca, întocmai ca și călătorul care năzuiește să ajungă la liman. Limba aleasă,
bogată în imagini și idei ne descoperă talentul și cultura dascălului grec.
Câțiva ani mai târziu, după ce tipărise alte cinci cărți de cult, în 1749, el
găsește din nou prilejul de a adresa osanale domnitorului țării, de această dată
7
Prof. T.G. Bulat, Tiparnițele moldovenești de carte veche bisericească de la mitropolitul
Varlaam la mitropolitul Veniamin Costachi (1641-1803), în rev. Mitropolia Moldovei și
Sucevei, anul XLVII, nr. 5-6, 1971, p. 354.
8
Ibidem.
9
C. Cihodaru, Gh. Platon, op.cit., p. 306.
10
Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia Românească Veche, tom. II (1717-1808), București,
1910, p. 76 -79.
11
Ibidem.
lui Constantin Mavrocordat care se afla la a treia sa domnie în Moldova (1748-

1749), scriind un „Ephithalamion la pre luminata nuntă a domniței Zmaranda
(fiica domnitorului), care cu cucernicie și cu genunchi plecate s-a închinat
măriei sale, de Duca Sotiriovici, tipograful de la Thasos, la anul 1749, luna
august, ziua 20”12.
Din această lăudată operă, ca și din versurile la stema țării ce precedau
cuvântul înainte la toate lucrările sale este ușor de remarcat sensibilitatea și
talentul poetic al acestui meșter tipograf. Exemplificăm, arătând mulțumirea și
recunoștința sa, către domnul țării, care l-a ales pe el să vestească poporului
„unire, pace, sănătate – ocârmuire lină și bunătate”13. La nunta domniței
Zmaranda, dascălul grec sugerează că însăși natura participă la eveniment:
„râde câmpul și se minunează secerătorul de roadele lui… se înduplecă vița de
greutatea strugurelui, pomii își oferă fructele lor bogate…”14.
Cele mai autorizate aprecieri asupra destoiniciei tipografului grec Duca
Sotiriovici le descoperim într-un act domnesc datat la 1 martie 1750 (7158),
document ce reproduce, în bună măsură, un alt act de cancelarie de la
Constantin Mavrocordat (1741-1743). În acest document, Constantin Cehan
Racoviță declară că i s-a înfățișat hrisovul lui Constantin Vodă Mavrocordat
pentru Duca Sotiriovici de la Thasos. Acesta ni-l prezintă pe Duca Sotiriovici ca
pe un „ales dintre obștie…împodobit cu învățătură elinească și latinească și de
altele, știind bine limba moldovenească întru care poate să tălmăcească orice
carte, …dându-i-se privileghia să poată lucre necontenit lucrul tipografiei, ca să
îndestuleze țara cu cărți, lipsită fiind… hotărăște să fie scutit el și casa lui și să
ia câte 20 lei pe lună de la Cămara gospod…”15. Acest privilegiu va fi reînnoit
la 27 martie 1756, în a doua domnie a lui Constantin Racoviță în Moldova16.
Un alt contemporan, vel logofăt Iordache Cantacuzino din Pașcani, care-i
va deveni apoi naș de cununie, îi va dărui mai mulți robi țigani și îi dă un nou
certificate de capabilitate, la 15 iunie 1755, menționând între altele, că „având
trebuință de câteva istorii de învățătură și altele ce ne-au trebuit a le scoate de
pe cărți grecești, pe limba moldovenească, am poftit pe dumnealui Duca
Sotiriovici tipograf de le-au scris și le-au tălmăcit. Și alte scrisori ce ne-au
trebuit grecește, tot dumnealui ne-au scris”17.
12
Catalogul manuscriptelor românești, ediția Academiei Române, vol. I, București, 1907, p.
645-646.
13
Doru Mihăiescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, Editura Academiei Române,
București, 2007, p. 51. Un exemplar al acestei Psaltiri, tipărită la Iași, 1743, se află în biblioteca
eparhială de la Roman, cota BER 71.
14
Ioan Bianu, Nerva Hodoș, op.cit., tom. II, p. 79.
15
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888, p. 23-24..
16
Ibidem.
17
Ibidem.
O ultimă apreciere asupra pregătirii și destoiniciei acestui tipograf grec o

face un călugăr de la Mitropolia din Iași, anume popa Cozma, care a avut
sarcina de a traduce din grecește, una dintre marile lucrări juridice ale vremii –
Vactiria (Cârja arhierească). Cheltuiala traducerii a suportat-o mitropolitul
Iacov Putneanul (1750 -1760), iar „diorthositoriu” a fost „înțeleptul și învățatul,
în aceste trei limbi: elinește,latinește și moldovenește, dascălul grec de la
Thasos, Duca Sotiriovici”18.
Popa Cozma zice mai departe: „cu carele dimpreună, de zi și de noapte
ostenind, am procitit luând seama lexurilor – din cuvânt în cuvânt – până la
sfârșitul cărții. Și pre arare locuri, unde s-ar fi întâmplat a se nimeri câte un lex
râmlesc sau elinesc, pentru scurta limbă moldovenească, l-am împregiurat mai
cu multe cuvinte …după cum și dumisale cu dreptul i s-au socotit …și din
multe lexicoane dimpreună le-am îndreptat”19.
Munca pe care a depus-o Duca Sotiriovici la corectarea acestei ample
lucrări juridice a fost imensă, ținând cont că textul manuscrisului avea 1215
pagini. Din cele menționate anterior reiese faptul că tipograful grec era un
specialist al vremii sale, folosit la treburile culturale ale țării, ale domniei, ale
boierimii, dar și în problemele bisericești, căci însuși Constantin Mavrocordat îl
pusese la încercare, mai cu dinadinsul, în prima sa domnie „cu tâlcuirea
Octoihului celui mare și cu altele și s-au aflat vrednic”20.
Ca orice intelectual sau cărturar al acelor timpuri, Duca Sotiriovici a avut
și o bibliotecă personală, lucru dovedit de existența unui volum, ce poartă o
însemnare în limba greacă: „Din cărțile lui Duca Sotiriovici tipograful”. Este
vorba de o lucrare tipărită la Veneția în anul 1739, intitulată Historie Romane,
volumul I, autor Titi Livii Patavini, carte procurată de Sotiriovici chiar în anul
apariției. Întâmplarea face să aflăm că această carte se găsea în anul 1863 în
biblioteca Școalei și Institutului Gimnaziului Central din Iași, mai apoi, în anul
1932, lucrarea se găsea în biblioteca profesorului Demostene Russo din
București, acolo unde profesorul N. Georgescu-Tistu a fotocopiat pagina de
titlu cu prețioasa însemnare și a publicat-o21.
După cum se poate vedea din cele enunțate anterior, acest dascăl și
tipograf grec a fost un adevărat privilegiat în Moldova. Era un bun cunoscător
al meșteșugului tipografic, un om cu o cultură aleasă, cu bun nume și în cele din
urmă cu o bună stare materială, având propria sa tipografie și însemnate scutiri
fiscale, avea o moșie cumpărată de la urmașii lui Andrei, pisarul unguresc al
18
Ștefan Gr. Berechet, Descoperirea a două manuscrise juridice românești, Întregiri,
„Buletinul Institutului de Istoria Dreptului vechi românesc”, Iași, 1938, p. 18-39.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
N. Georgescu-Tistu, Bibliografia Literară Română, București, 1932, planșa VIII.
domnului Mihail Racoviță, cu numeroși robi țigani dăruiți, cu turme de oi, cu

stupi și multe altele22.
De pe urma muncii sale tipografice, el a realizat venituri importante, așa
cum aprecia N. Iorga, reușind să-și cumpere și o frumoasă vie la Copou23. Prin
actul care-l privilegia de anumite lucruri, la care am făcut referință anterior (cel
datat la 30 martie 1750), se menționa că tipografia trebuie să lucreze
„necontenit… și să îndestuleze țara cu cărți, lipsită fiind”24.
Privilegiul acesta prevedea ca Duca Sotiriovici „să fie scutit, cu toată casa
lui și să ia câte 20 de lei liafă pe lună, de la Camara gospod. La Paști și la
Crăciun câte un postav și un atlas. Așișderea să scutească 110 stupi de desetină
și 250 de goștină – nici un ban pe aceste bucăți să nu dea. Și 8 oameni scutiți de
tot birul ce ar fi pe alții, ca să-i fie numai pentru lucrul tipografiei. Așișderea și
pentru cât porumb, spiglos și hârtie va aduce, pentru treaba tipografiei, nici un
ban vamă să nu dea. Și de s-ar întâmpla să tipărească domnia noastră vre-o
carte, după tocmeala ce va avea să i se plătească de la Camara noastră”25.
Cum vedem, Domnia Moldovei a deschis larg ușile vistieriei sale,
acordând salariu, scutiri fiscale însemnate tipografiei și proprietarului ei.
Explicația e ușor de lămurit: rolul major al acestei tipografii, care suplinea lipsa
tipografiei Mitropoliei ce nu mai funcționa din anul 1732. Această tipografie
era, în același timp, obligată Domniei, care-și dădea seama că forța tiparului nu
putea fi subestimată.
Din cuprinsul acestui act reiese clar acest lucru, iar tipograful grec era
unul dintre favoriții Domniei, ca atâția alți boieri moldoveni. El era un „ales al
obștei”, care deși străin de neam, fiind originar din Macedonia poate, unde sunt
multe familii Sotir, Sotiriu (Sotiriovici, însemnând „fiul lui Sotir”), se încadrase
perfect în rândurile boierimii moldovene, cu care intrase deja în legături de
rudenie prin căsătoria sa cu moldoveanca Magdalena26.
II. Tipăriturile religioase scoase de Duca Sotiriovici la Iași (1743-1752)
În ceea ce privește numărul tipăriturilor scoase de tipograful grec la Iași, de

sub teascurile propriei sale tipografii și locul unde se păstrează mare parte
dintre acestea nu avem date clare. Ceea ce se știe sigur însă este faptul că vreme
de zece ani, el a tipărit, la mijlocul secolului al XVIII-lea, atât lucrări cu
22
Theodor Codrescu, Uricarul, XX, p. 282. Pentru această moșie „din cadrul domnesc al
Iașilor” se judeca în anul 1777, soția lui Duca Sotiriovici, Magdalena (care era de neam român),
„femeia Ducăi tipograful”, în proces cu urmașii lui Andrei Piserul.
23
N. Iorga, Istoria literaturii românești, vol. II (1688-1750), ed. a II-a, București, 1928, p. 498
24
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, București, 1888, p. 23-24.
25
Ibidem.
26
Theodor Codrescu, op.cit., p.282.
caracter religios (cărți de cult și de învățătură), precum și lucrări cerute de

administrația țării. Vom enumera în continuare lista tipăriturilor sale religioase,
cunoscute până în prezent:
1. Psaltirea, 1743
2. Liturghier, 1747
3. Triodion, 174727
4. Psaltire, 1748
5. Rânduiala Sfeștaniei mici,
1749
6. Motitvelnic, 1749
7. Octoih, 1749
8. Canonul Sfântului Spiridon,
175028
9. Ceaslov, 1750
10. Adunare de rugăciuni,
1751
11. Adunarea celor șapte
Taine, 1751
12. Slujba Sfântului Timotei,
1752
13. Târnosanie, 1752
14. Învățătura arhierească,
177129. Pagină din Ceaslov, 1750
III. Cărți de cult tipărite de Duca Sotiriovici, aflate în depozitele

Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.
În Biblioteca Eparhială de la Roman, precum și în depozitul de carte

veche al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului de la Mănăstirea Bogdana,
județul Bacău, se păstrează câteva zeci de exemplare din tipăriturile lui Duca
Sotiriovici, pe care aș dori să le enumăr în cele ce urmează, prezentând totodată
și câteva din cele mai importante însemnări făcute pe paginile acestora de către
ctitori, donator și slujitori ai sfintelor altare, unde acestea au fost „afierosite”:
27
În prefața acestei cărți de cult, tipărită cu cheltuiala sa, Duca Sotiriovici își exprimă teama de
a nu putea fi la „înălțimea obrazului domnesc”.
28
Un exemplar din Canonul Sfântului Spiridon, bine conservat și restaurat, se păstrează în
colecția de carte veche bisericească a semnatarului acestor rânduri.
29
Această ultimă carte, care se presupune că ar fi fost scoasă tot de Duca Sotiriovici, se
păstrează doar într-o copie – manuscris, după cartea cu același titlu, din anul 7279 (1771)!
Aceasta a stârnit multe obiecții, întrucât tipograful grec nu a mai apărut în munca tipografică
din anul 1752.
1. Psaltirea, Iași, 174330

BRV II (234), p.76-79. A se vedea și CRVAS Bacău, cota II 4030 (inv.
2214), CRVBCU Iași, p. 65; CRV Suceava, p. 81.
Biblioteca Eparhială Roman (BER) 71; 25 X 16 cm. Conține 4 f.
nenumerotate, f. 2-184 numerotate și 1 f.de gardă (lipsesc 2 f. nenumerotate).
Numerotare veche a filelor, cu destule erori (18-17-20; 34-34; 35-37-37-35-40;
102-105; 127-124-129 etc). Legătura veche, din lemn și piele, deteriorată, cu
ornamentația ștearsă. Însemnări: f.184 (jos, la sfârșitul textului, chirilice,
cerneală brună): ”Să se știe de când au fost dascălu Iosif aice, în Măgura
(Bacău – n.n.), la anul 1833, martie, 8 ”.
2. Liturghier, Iași, 174731
BRV II (255), p. 99. A se vedea și CRVBCU Iași, p. 73-74; CRV
Suceava, p. 88-89; Biblioteca Eparhială Roman (4 exemplare):
a) BER 43 b, 22x17 cm, conține 2 f nenum. și 246 p. numerotate.
Legătura veche din carton și piele, cu motive florale și geometrice, pe coperta a
doua, cu flori la colțuri și scena Răstignirii, pe prima copertă. Însemnări: f II
nenum. (chirilice, cerneală brună): „Această sfântă și dumnezăiască Liturghie
este a diiaconului Filimon din Săveni”; p. 119, aceeași mână: „Să se știe de
când m-am hirotonisit eu, diiaconul Filimon din Săvenii, m-am hitotonisit de
însuș(i) preasfințitul mitropolit Veniamin (Costachi – n.n.), la anul 1824 iulii
12, sâmbătă fiind. Și am scris ca să se știe”; p. 119: „Să să știi de când s-au
cutremurat pământul, la anul 1829, no(i)emvri(e), în 14 zile, joi, la cântare(a)
cucoșilor”; „Să să știi de când au venit moscalii în Moldova, la anul 1828, april,
în 25, m(i)ercur(i) fiind”; „Să să știe că la anul 1838, ghenar, în u(n)sprezăci, la
patru ciasuri turcești făr(ă) un sfert, au fost mari cutremur, că au ținut
cutremuru(l) șapte minute; cari nu s-au mai povestit așa groază mari și am scris
ca să să știi. Preot Filimon”; p. 120, aceeași mână: „Să se știi că tot la anul
1838, ghenar 16, a fulgerat la 10 ceasuri di noapte așa di tari, cât s-au
spăimântat mult norod de o minuni ca aciasta”.
b) BER 47, 21x17 cm, conține 1 f de gardă, 246 p. num. și o altă foaie de
gardă. Legătura din carton, învelit în piele: medalion cu Maica Domnului cu
Pruncul, ornamente florale la colțuri și chenar cu motive geometrice. Însemnări:
p. 46: „Dascălu(l) Vasili ot Băsești (azi Viișoara, județul Vaslui – n.n.), în ținut
Fălciu, 1809, april, 16”; p. 118 ( jos, chirilice, cerneală neagră): „Să să știi di
când m-am făcut preot, 1823, august, 19, Grig(orie) preot ot Lățeștii” (județul
Vaslui); p. 212 (sus, chirilice, cerneală neagră): „Să se știi de când au învățat
dascălul Constantin din satul Bazgani, ținutul Sorocii (acum Bacsani, raionul
30
Doru Mihăiescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, Editura Academiei Române,
București, 2007, p. 51.
31
Ibidem, p. 58.
Drochia, republica Moldova – n.n.), din Leturghie(a) aceasta cele poruncite:

1811, oct(ombrie), 1”.
c) BER II 147, 21x16,5 cm. Conține 246 p. + 2 p. deteriorate. Legătura
veche, din lemn și piele, deteriorată la cotor, motive florale și geometrice, iar pe
coperta din față medalion cu scenă biblică (Răstignirea). Însemnări: p. 11
(caractere latine, cerneală brună): „Liturghia din anul 7256, dec. 23, tip(ărită) la
Iași, la tip(ografia) lui Duca Sotiriovici. Am scris eu, Gr. Crețu, prof(esor) din
Huși, 1881”. P. 56-84 (chirilice, cerneală brună): „Să să știe că aciastă sfâ(n)tă
Leturghi(e) am cumpărat eu di(a)conu(l) Timofti, di... și am dat un leu bătut. Și
am dat sfi(n)te(i) bisăr(ici) ot Lese(?), ca să ne facă nouo pomană și pări(n)ților
noștri...”.
d) BER II 148; 22x18 cm. Conține 244 p. + 2 deteriorate. Legătura veche
din lemn și piele, desprinsă la cotor, cu ornamentații asemănătoare cu ale
exemplarului precedent. Însemnări: p. 12-33 (caractere chirilice, cerneală
brună): „Aciastă sf(â)ntă și d(u)mn(e)zeiască Liturghie au dat-o părintele
Nicolae di la Căciulești (astăzi înglobat în satul Secuieni, județul Neamț – n.n.)
di la biserica ci să faci în Bahnă, unde să prăznuiesc Sf(i)nții Vo(i)evozi Mihail
și Gavriil, ca să slujască nești preuți... întru pomenire(a) moșilor, părinților și a
toată polație(a), casili dumisale, până în vecii vecilor... 1816, mai 17 dni”.
Alte opt exemplare se păstrează în Depozitul Eparhial de carte veche
bisericească de la Mănăstirea Bogdana, județul Bacău.
3. Triod, Iași, 174732
BRV II (262), p. 102-104. A se vedea și CRVBCU Iași, p. 76-78; CRV
Suceava, p. 90-92. Se păstrează 10 exemplare în Biblioteca Eparhială de la
Roman: BER 219 a, BER 219 b, BER 468, BER 473, BER IV 1, BER IV 2,
BER IV 3, BER IV 4, BER IV 5, BER IV 6. Alte 24 exemplare la depozitul
eparhial de carte veche bisericească de la Mănăstirea Bogdana, județul Bacău.
4. Molitvelnic, Iași, 174933
BRV II (268), p. 109. A se vedea și CRVBCU Iași, p. 84-85; CRVBJ
Piatra Neamț, p. 53-54; CRV Suceava, p. 93. Se păstrează 7 exemplare în
Biblioteca Eparhială de la Roman: BER 175 a, BER 175 b, BER II 80, BER
III 75.
BER II 33, 19,5x 15 cm. Conține 1 f. albă, nenum. + 564 p. Legătură
veche, din lemn și piele, bine păstrată. Pe ambele coperte, ornamente (motive
florale, geometrice și medalioane cu scene biblice). Însemnări: f. 21-53
(chirilice, cerneală neagră): „În numele Tatălui și al Fiului și al D(u)hului
Sf(â)nt, Amin. Această sf(â)ntă carte, Moletvănic, l-am cumpărat eu, popa
Vasile Levițchi Racoveț, pentru mântuire(a) sufletului său.... Și am cumpărat-o
32
Ibidem, p. 62-64.
33
Ibidem, p. 67-68.
eu, popa Vasile și am dat pe dânsa 7 lei bani.... În dzilele pre(a)luminatului Ion
Grigori Ghica Voi(e)vod, let 7257 (1749).”
BER II 34, 21x16,5. Conține 564 p + 4 f. nenum. Legătură veche, din
lemn și piele, deteriorată la cotor, nu se mai disting ornamentele. Însemnare: p.
4-43 (chirilice, cerneală brună): „...(lipsește începutul) sîn popii Vasile cel
bătrân. Zen (ginerele – n.n.) Boghian mi l-au dat de la mitropolit. Și am dat pre
dânsul șes(e) lei, ca să ne fie pomană nouă și preotesei Mariei și fiilor noștri...
7259, iun (ie) 26 (26 iunie 1751 n.n.)”.
BER II 79, 19x14,5 cm. Conține 306 p (lipsesc p. 192-203 și 307-564).
Legătura veche nu se păstrează și nici nu a fost înlocuită cu alta. Însemnare: p.
3-13 (chirilice, cerneală brună): „Molitvelnic de S(fin)ția Ta părintelui Ghedeon
de la Roman... au dat-o la Brătești”. Menționez, că Ghedeon era pe atunci
episcop al Romanului (1734-1743), iar la Brătești, mănăstirea sa de metanie –
Secu. Avea mai multe proprietăți, inclusiv un metoc, o biserică cu hramul
„Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”34.
Alte opt exemplare la Depozitul Eparhial de carte veche bisericească de
la Mănăstirea Bogdana, județul Bacău.
5. Octoih, Iași, 174935.
BRV II (269), p. 109-110. A se vedea și CRVBCU Iași, p. 85-86; CRV
Suceava, p. 93-96. Se păstrează 7 exemplare în Biblioteca Eparhială de la
Roman: BER 203, BER III 488, BER III 489, BER III 49, BER III 492.
BER III 491, 32x20 cm. Conține 902 p. (lipsesc foaia de titlu și p. 904-
913). Legătura veche din lemn și piele, desprinsă la cotor; scena biblică
(Răstignirea), ornamentație cu motive geometrice și florale. Însemnări: p. 326
(chirilice, cerneală neagră): „Acest sfânt Octoih esti cumpărat de Zaharie(a)
Vicol log(o)f(ăt) za divan și l-au dat la a sa biserică, schitul cel vechi din
Iucșăști, să fie pomană în veci, unde este hramul Sveti Arhangheli... Let 7257,
săpt(embrie) 20 (20 septembrie 1749 n.n.). Zagarie(a) logofăt”.
BER III 493, 31,5x 19 cm. Conține p. 5-913 (lipsesc foaia de titlu și p.
1-4). Legătură din lemn și piele, fără cotor, cu ornamentația ștearsă. Însemnări:
p. 25 (chirilice, cerneală brună): „Să se știe că acest Octoih l-am plătit eu, popa
Gligoraș, sân Filip cu 5 lei pol, când le-au împărțit prot(osinghel) Ștefan, la
velet 7259, fev. 12” (12 februarie 1751 n.n.).
Alte 20 exemplare la Depozitul Eparhial de carte veche bisericească de la
Mănăstirea Bogdana, județul Bacău.
Mai sunt cunoscute alte câteva tipărituri, care au apărut în aceeași
perioadă în Moldova, fără a avea menționată tipografia, sau numele tipografilor:
34
Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman,
1984, p. 220-222.
35
Ibidem, p. 68-70.
1. Evanghelia, 174136.
2. Evhologhion, 1741.
3. Hrisovul lui C. Mavrocordat pentru locuitorii de la moșiile
mănăstirești, 1742, (foaie volantă), document ce face parte din seria
cunoscutelor sale legiuiri social-fiscale.
4. Paraclitichi, 1742.
5. Evhologhion, 174437.
6. Molitvelnic, 1745.
7. Învățături preoțești despre cele șapte Taine, 1745.
8. Sinopsis, 1745.
9. Pastorala mitropolitului Iacov, 1752 (foaie volantă).
10. Psaltire, 1752.
11. Adunare de învățături, 1753.
Ținând cont de faptul că în această perioadă nu a existat o altă tipografie
în Iași (abia în anul 1750, după alegerea ca mitropolit a lui Iacov Putneanul,
acesta va aduce cu sine la Iași și tipografia eparhială de la Rădăuți), credem că
unele dintre aceste cărți și foi volante enumerate anterior, vor fi fost tipărite tot
în tipografia lui Duca Sotiriovici.
În loc de concluzii
Cât privește viața și activitatea acestui erudit dascăl și tipograf grec, nu au
preocupat pe cercetătorii și istoricii noștri decât în mod tangențial 38. O primă
încercare de a înmănunchia date și informații despre tipograful grec Duca
Sotiriovici a făcut-o, în cadrul unei conferințe, susținută la Academia Română
în anul 1942, profesorul italian Carlo Tagliavini, de la Universitatea din
Padova39. Este o contribuție însemnată această intervenție științifică a
cercetătorului italian, care a descoperit una dintre cărțile tipărite de Duca
36
Cf. Bibliografia Românească Veche, tom. IV, p. 254-255.
37
Această carte de cult Evhologhionul, potrivit istoricilor ieșeni C. Cihodaru și Gh. Platon, a
fost tipărită de Teodor Ianovici într-o altă tipografie decât cea a lui Duca Sotiriovici; C.
Cihodaru, Gh. Platon, op.cit, p. 306.
38
N. Iorga, Istoria literaturii românești, vol. II (1688-1750), ediția a II-a, București, 1928,
p.498,592-593; Nicolae Grigoraș, Mitropolitul Iacov I Putneanul (20 ianuarie 1719 – 15 mai
1778), în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXIV, nr. 9-10, 1958, p. 791-810;
Constantin Turcu, Cărți, tipografi și tipografii din Moldova în secolul al XVIII-lea, în rev.
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXVI, nr.1-2, 1960, p.21-31; Prof. T. G. Bulat,
Tiparnițele moldovenești de carte veche bisericească de la mitropolitul Varlaam la mitropolitul
Veniamin Costachi (1641-1803), în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLVII, nr.5-6,
1971, p.349-361;
39
Carlo Tagliavini, O Psaltire românească necunoscută din 1748, în „Analele Academiei
Române Mem. Secț. Lit”, S.III, t. XI, nr.8, București, 1942 ( și extras 12 p.+V pl.).
Sotiriovici (Psaltirea, Iași,1748), în Colecția Bibliotecii Papale din Bologna, pe

care a prezentat-o în cadrul conferinței amintite anterior.
Chiar dacă lista tipăriturilor acestui dascăl și tipograf grec ar rămâne
închisă, ea este suficient de convingătoare și în măsură să ne dea o imagine
clară asupra destoiniciei și rodnicei activități editorial și tipografice, desfășurate
la jumătatea secolului al XVIII-lea la Iași, sub directa îndrumare și atentă
preocupare a acestui om, mândru de meșteșugul său, care avea obiceiul de a se
iscăli la sfârșitul cărților tipărite de dânsul – „Duca Sotiriovici, tipograful de la
Thasos”.
GRAVURA ÎN FONDUL DE CARTE ROMÂNEASCĂ
VECHE TIPĂRITĂ ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVIII
Oana-Lucia DIMITRIU
„Moldova, mai deschisă Apusului

decât Țara Românească, cu cele 22 de cărți
laice, are un artist precum Mihail Strilbițki”
Acad. Răzvan Theodorescu
Engraving in the Background of an Old Romanian Book Printed

in Moldova in the XVIIIth Century
Abstract
Studying the engraving that appeared in the books printed in the

Moldavian printing houses in the XVIIIth century, we can see that the stylistic
approach is one that preserves the Byzantine tradition, but during the century
starting with the second half will change with an innovative, occidentalofil
approach, unlike Wallachia where the traditional Brancoveanu style,
predominates.
Keywords: Moldova, Old Romanian Book, engravers, XVIIIth Century
Studiind gravura apărută în cărțile tipărite în tipografiile Moldovei în

secolul al XVIII-lea putem constata că modul de abordare stilistic este unul care
păstrează tradiția bizantină, dar care pe parcursul secolului începând cu a doua
jumătate se va schimba cu unul novator, occidentalofil întâlnit pe scară largă în
Transilvania, spre deosebire de Țara Românească unde predomină stilul
brâncovenesc tradițional, de origine bizantină.
Tema tratată este aceeași, dar modul de abordare este unul mai dinamic și
mai expresiv, fiind influențat de stilul baroc venit în Moldova din Occident, pe
culoarele culturale paralele căilor economice de comerț.
Principalul gravor al secolului este Mihail Strilbițki, de origine polonă sau
rusă, naturalizat în Moldova, un tipograf prolific și un gravor inovator în
peisajul românesc, beneficiar al unui decret imperial din partea Țarinei
Ecaterina a II-a, prin care îi acordă o pensie și un teren în proprietate la
Dubăsari pentru a întemeia o tipografie.
Acesta se pare că a trăit între anii 1730 - 1807, provine dintr-o familie de
preoți care practicau gravura în aramă și lemn, el vine la Iași ca tânăr preot și
lucrează împreună cu monahul Teofan la tipografia Mitropoliei. Prima sa
58 Gravura în fondul de carte românească veche – Moldova sec. XVIII
gravură apare în Mreaja apostolică a lui Nicolae Mavroides, portretul autorului

fiind semnat de el. Se ocupă între 1756 și 1786 de tipografia Mitropoliei de la
Iași, ulterior încearcă laicizarea producției de carte, menționăm lucrările
Calendarul pe 112 ani, Curioznica arătare.
Succesiv își mută tipografia la Movilău și Dubăsari unde continuă
publicarea de noi cărți, iar la 18 iulie 1800 de Înălțarea Domnului se găsește la
hramul Mănăstirii Neamțului unde promite că va dărui tipografia mănăstirii.
Transportul utilajelor tipografice și pregătirea lucrătorilor durează până în 1805,
donația lui Strilbițchi reprezintă actul de naștere al centrului tipografic de la
Mănăstirea Neamțului care va funcționa în tot secolul al XIX-lea1.
Mihail Strilbițchi este precedat la Iași de către Ieremia Marcovici care
activează la tipografiile Mitropoliei și Sfântului Mormânt, începând cu 1714
până spre jumătatea secolului.
Un alt important gravor este Ursul despre care știm că a funcționat pe
lângă renumitul tipograf Mitrofan, viitor Episcop de Huși, Damaschin Gherbest
și Damaschin Dascălul probabil între anii 1681-1704, apoi se mută la Buzău
unde Mitrofan înființează tipografia Episcopiei. Gravurile lui apar și în lucrări
tipărite la București și Târgoviște, contribuind alături de Antim Ivireanul și
Ioanichie Bacov la efervescenta epocă culturală și artistică brâncovenească.
Revine la Iași unde în 1732 întâlnim tipărită ultima sa gravură2.
Deși cu puține lucrări se remarcă tipografia Episcopiei de la Rădăuți, unde
activează Grigorie și Sandul, care au încercări pline de finețe cu gravuri în
metal. Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei are inițiativa, pe când
ocupa pentru a doua oară domnia țării între anii 1741-1742, de a înființa
tipografii noi, locale. Domnitorul le poruncește mitropolitului și celor trei
episcopi să înființeze fiecare în eparhia lui câte o tipografie. Numai la Sfânta
Episcopie a Rădăuților se înființează de către Episcopul Varlaam o tipografie a
cărei activitate durează doar trei ani 1744-1746.
Gravorii Grigorie Stan Brașoveanul, cunoscut și ca Grigorie Stanovici
împreună cu Sandul sin Ieremia gravează aici imagini importante inspirate din
textele religioase. Gravurile lor se remarcă prin expresivitate, bogăția drapajului
și gesturile naturale ale personajelor3.
Prima consemnare a gravorului Sandul este la Rădăuți în 1745, apoi
lucrează la Buzău în 1747, la Iași la tipografia Mitropoliei între 1749-1759 și la
Blaj în 1760 posibil până în 1773. Din modul lui de a semna Sandul sin Ieremia
putem presupune că este fiul lui Ieremia Simion, tipograf și gravor la Iași.
1
Elena Chiaburu, Un tipograf moldovean din secolul al XVIII-lea: Mihail Strelbițchi, în “Ion
Neculce”, 1996-1997, pp. 81-88.
2
Dragoș Morărescu, Xilografii epocii brâncovenești: Ursul zugrav, în “Arta”, nr. 2, 1983, p. 26.
3
Olimpia Mitric, Cartea românească tipărită la Rădăuți în secolul al XVIII-lea, în “Valori
bibliofile din patrimoniul național“, Muzeul Județului Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1980, p. 430.
Oana-Lucia Dimitriu 59
Grigorie Stanovici, cunoscut și ca Grigorie Stan Brașoveanul sau Grigorie

T., este cel care organizează și conduce tipografia de la Rădăuți. El a mai
funcționat și la București între 1747-1750, iar la Iași revine între 1750-1764.
Tipografia Mitropoliei din Iași
P. Muller după J. Rey – Iași Vedere asupra orașului inv. 536
Gravor: Ieremia Marcovici

Perioada de activitate: 1714 - 17494.
Învierea. Reprezentare a Învierii lui Iisus Hristos apărută pe foaia de titlu a CRV
169 1714 Sinopsis, Iași. Iisus reprezentat biruitor, deasupra mormântului, ținând
steagul Învierii, înconjurat de stele. Pe fundal clădirile Ierusalimului înfățișat ca
un oraș medieval.
Duminica Tuturor Sfinților, apărută în CRV 189 1726, Antologhion, în

tipografia Sfântei Mitropolii din Iași, similară operei lui Ioanichie Bacov din
Penticostar de Buzău, 1701.
4
Eva Mârza, Florin Bogdan, Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărților
românești, Sibiu, editura Astra Museum: Techno Media, 2013, p. 189.
Răstignirea. Reprezentare a Răstignirii lui Iisus Hristos apărută în CRV 191

1726, Octoih, Iași, asemănătoare stilistic cu opera lui Ioanichie Bacov din
Evhologhion de Râmnic, 1706, trimisă și la Tiflis pentru întemeierea tiparului
georgian.
Gravor: Ursul Zugravul

Perioada de activitate: 1681 - 17145.
Deisis cunoscut și din alte opere ale lui Ursul Zugravul, apărut la Iași în CRV
206 1732, Învățătură preoților pe scurt. Gravură semnată Ierei Ursul, arătând
apartenența la ierarhia Bisericii a autorului.
5
Eva Mârza, Florin Bogdan, op. cit., p. 288.
Gravor: Grigorie Tipograf, cunoscut ca Grigorie Stanovici

Perioada de activitate: 1744 - 1745 la Rădăuți, 1747 - 1750 la București, 1750 -
1764 Iași6.
Gravor: Sandul Tipograf (fiul lui Ieremia Marcovici)
Perioada de activitate: 1744 - 1745 la Rădăuți, 1747 - 1749 Buzău, 1749 - 1760
Iași, 1760 - 1765 Blaj7.
Foaie de titlu a CRV 293 1755, Antologhion, Iași, semnată Gligorie T[ipograf]
și Sandul T[ipograf], cuprinde în frontispiciu reprezentarea lui Iisus Hristos
Mare Arhiereu, în subspiciu Întâmpinarea lui Iisus Hristos la templu, pe
coloane sfinți, iar la colțuri simbolurile apocaliptice ale Sfinților Evangheliști.
6
Ibidem, p. 253.
7
Ibidem, pp. 243-244.
Iisus Hristos în slavă Sf. Evanghelist Luca
Iisus Hristos în slavă apărut în CRV 296 1756, Apostol, Mitropolia din Iași,
reprezentat frontal, central, în picioare, în nimb de raze, înconjurat de îngeri,
stând pe nori. Lucrare semnată de ambii autori.
Tot în Apostol găsim o reprezentare a Sfântului Evanghelist Luca de o
manieră modernă, de asemenea semnată de ambii gravori.
Gravor: Monahul Teofan

Perioada de activitate: 1758 – 17628.
Iisus Hristos Sfânta Împărtășanie,

xilogravură în plină pagină, Iisus Hristos în
centrul imaginii, în picioare, frontal, cu aură
de raze, pe cap are coroana de spini,
înconjurat de nori. În stânga și dreapta doi
îngeri îngenunchiați, țin potire de
împărtășanie în care culeg sângele lui Iisus
de la stigmatele de la mâini și de la rana din
coapsă, iar sângele din stigmatele de la
picioare este adunat într-un vas oval. Podea
8
de hașuri. Semnată dreapta, sub înger, M[onah] T[eo]f[an], datată stânga jos
1758, apărută în Liturghie CRV 313 1759.
Sfântul Ioan Gură de Aur Sfântul Vasile Sfântul Grigorie
Xilogravurile de mai sus: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile și

Sfântul Grigorie, opere ale lui Teofan, apar, de asemenea, în Liturghie, tipărită
la Mitropolia din Iași, CRV 313 1759.
Gravor: Mihail Strilbițchi

Perioada de activitate: 1756 – 1800.
Posibil să provină dintr-o familie de gravori ruși de origine poloneză9,

tipograf, gravor și proprietar de tipografii. Lucrează singur sau împreună cu
Monahul Teofan, cu fiul său Policarp Strilbițchi, cu ginerele său Simion
Isoteschi și cu Lavrentie Ivanov.
9
Sfântul Evanghelist Ioan Teologul Sfântul Evanghelist Matei
Sfântul Evanghelist Luca Sfântul Evanghelist Marcu
Xilogravurile cu cei patru Evangheliști apar în CRV 330 1762,

Evanghelie, Mitropolia din Iași, realizări ale celor doi gravori Teofan monahul
și Mihail Strilbițchi.
Iisus Hristos în slavă, xilogravură realizată în stilul precedentelor apare în CRV

406 1777, Catehism, Mitropolia din Iași, semnată Protoierei Mihail Strilb[ițchi].
Maica Domnului Eleusa pe cornul lunii, xilogravură în care Fecioara apare
așezată pe semilună, între opt îngeri, iar Iisus Hristos în picioare în brațele
Fecioarei ține cu mâna stângă sceptrul, iar cu dreapta susține coroana Fecioarei.
Apare în CRV 412 1778, Catavasier, Mitropolia din Iași, semnată centru jos
Ierei Mihail [Strilbițchi].
Proorocul David, xilogravură identică cu gravura apărută în CRV 307 1757

Psaltire de Iași a lui Grigorie Stanovici, aici apare în CRV 455 1782, Psaltire,
Mitropolia din Iași, semnată Ierei Mihail [S]trilbițchi, datată 1782.
Tipografia Episcopiei din Rădăuți
Gravori: Grigorie Stan Brașoveanul, cunoscut și ca Grigorie Stanovici

și
Sandul Tipograf (fiul lui Ieremia Marcovici)
Reprezentarea Sfântului Nicolae apărută în CRV 241 1745, Ceaslov, Rădăuți,

operă a lui Grigorie Stanovici. Ceaslovul mai cuprinde Buna Vestirea, realizată
de Stanovici și Sandul Tipograful, precum și Iisus Hristos celebrând Sfânta
Liturghie, realizată numai de Grigorie Stanovici.
Buna Vestirea Iisus Hristos celebrând Sfânta Liturghie
Bibliografie
Elena Chiaburu, Un moldovean din secolul al XVIII-lea: Mihail Strelbițchi, în

„Ion Neculce”, 1996-1997, pp. 81-88.
Eva Mârza, Florin Bogdan, Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor,

editorilor cărții românești 1508-1830, Sibiu, Astra Museum Techno-
Media, 2013, 305 p.
Olimpia Mitric, Cartea românească tipărită la Rădăuți în secolul al XVIII-lea,

în Valori bibliofile din patrimoniul național, Muzeul Județului Vâlcea,
Râmnicu Vâlcea, 1980, pp. 427-432.
Dragoș Morărescu, Xilografii epocii brâncovenești: Ursul zugrav, în „Arta”, nr.

2, 1983, pp. 26-27.
UN RĂZEȘ BĂCĂUAN
Ștefan S. GOROVEI
Un răzeș de la contrée de Bacău

Résumé
L’auteur essaye de rassembler et d’interpréter les menues informations qu’il a pu

trouver concernant un de ses ancêtres ayant vécu au carrefour des XVIII e-XIXe siècles
dans la contrée de Bacău: le credincer Constantin Gorovei (mort entre 1817 et 1820),
răzeș à Radomirești. Les deux mots mis en italiques sont presque intraduisibles. Le
premier signifie, littéralement, homme de confiance, une charge de petite importance à
la Cour princière, mais qui apportait au titulaire certains avantages et privilèges. Le
second désigne le copropriétaire possédant, par héritage (comme héritier direct ou par
mariage), des parcelles de terrain qui lui revenaient selon les partages réalisés par ses
devanciers. Constantin Gorovei devint răzeș à Radomirești par son mariage avec une
descendante des boyards Crâstea (Cristea) et reçut, comme dot de son épouse, un tiers
de la moitié du dit village, c’est-à-dire la sixième partie, qui devait être partagée entre
ses cinq fils et deux filles. Un des documents reproduits dans les Annexes présente
l’état des possessions à Radomirești (l’auteur remercie M. Mihai-Alin Pavel pour
l’aimable communication de cet acte très important); il fut rédigé vers 1800 pour
délimiter les parcelles qui avaient constitué la dot reçue par Constantin Gorovei lors de
son mariage. Les deux autres documents (de 1806 et 1843) dévoilent, partiellement, le
destin de ces terres.
La descendance de ce personnage est assez bien connue; par contre, son
ascendance reste assez nébuleuse. On sait, par hasard, que sa mère comptait, parmi ses
ascendants aux XVIe-XVIIe siècles, trois vornici (hauts dignitaires de la Cour princière:
vornic = chambellan ou maréchal, judex curiae), dont la postérité ne put pas maintenir
ce statut social et échoua parmi les răzeși, la catégorie la plus basse de la classe noble
en Moldavie. Les documents connus jusqu’à ce jour ne permettent pas la reconstitution
détaillée et exacte de cette postérité; mais à travers les années et les générations, on
retrouve des personnes portant le même patronyme, comme témoignage des parentés
multiples établies entre les représentants de cette postérité confuse. Un de ces Gorovei,
attestés entre 1686 et 1710, fut, sans doute, l’ancêtre du răzeș de Radomirești.
Mots-clés: généalogies, răzeși, Gorovei, credincerul Costandin, Vitorogi,
Radomirești
În cercetarea pe care mi-am propus-o în 20131, etapele se succed, se

înlănțuie, dar se și întretaie și se suprapun, aducând, nu o dată, alături de
1
Cf. Un proiect de cercetare genealogică globală: purtătorii numelui Gorovei, comunicare în
şedinţa (175) din 15 ianuarie 2013 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie
72 Un răzeș băcăuan
informații documentare noi, felurite nuanțări, îndreptări, corecturi. Devine

posibil ca pe acest drum, astfel străbătut, fiecare etapă nu doar să aducă acea
lărgire de orizonturi care deschide căi pentru noi investigații, ci să impună și
privirea retrospectivă, care îngăduie reevaluarea unor cunoștințe acumulate
anterior, dar puse acum sub lumina nouă a cercetărilor realizate ulterior. Ca un
Janus bifrons, cu privirile ațintite în același timp înainte și înapoi, istoricul
cercetător ajunge să se folosească de achizițiile dobândite pas cu pas, prin
avansări treptate, întorcându-se cu ele spre trecut – trecutul propriilor cercetări
– pentru a-l explica din ce în ce mai bine. E o realitate care amintește, oarecum,
unele versuri din celebra Glossa eminesciană: „Viitorul și trecutul / Sunt a filei
două fețe, / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe”.
Cu aceste gânduri încerc să adun și să interpretez puținele informații din
care se poate reface2 biografia primului înaintaș care a viețuit pe plaiuri
băcăuane, la Radomirești, unde desigur a murit și s-a îngropat acum două
veacuri: credincerul Costandin Gorovei.
Înaintașii. Între documentele care au ieșit până acum la iveală pentru
acest imens și necunoscut secol XVIII, nu am găsit pe acela care să-mi ofere
numele părinților săi și, eventual, amănunte despre generațiile anterioare pe
linie paternă. Singurul izvor în care s-ar fi aflat asemenea știri, dar despre
ascendența sa maternă, este azi pierdut sau, în cel mai bun caz, rătăcit (dar se
știe ce înseamnă un document rătăcit într-o arhivă…). L-a găsit, cândva, în
Arhivele Statului din Iași, istoricul Nicolae Docan (1874–1933), pasionat și el
de genealogie; însemnările lui, verificate de Sever Zotta (1874–1943), au ajuns
la Emanuel Bogdan (1922–1981), care, acum vreo cinci decenii și jumătate, mi
le-a adus la cunoștință.
Am relatat această adevărată (și neplăcută) aventură a cunoașterii în alt
loc3; revin, în scurt, doar pentru a marca un fel de introducere la ceea ce poate fi
o schiță de biografie a personajului.
Între documentele depuse la Tribunalul Neamț, se afla o declarație (c.
1830) a postelnicelului Săndulache Gorovei de la Ghigoiești (Neamț) despre
curgerea proprietății și împărțirea pământului la Vitorogi (Tecuci) prin urmașii
marelui paharnic Dabija Nădăbaico (ceea ce explică și interesul celor doi
genealogiști menționați, descendenți ei însuși ai acestui dregător). Nu știu cum
era formulată mărturia postelnicelului Săndulache Gorovei, dar din ea rezulta că
şi Sigilografie a Academiei Române; ulterior, acest proiect a fost aşezat sub egida Institutului
Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”.
2
Urmărind acest scop, am pus la contribuţie studiile tipărite anterior în cadrul proiectului
menţionat, preluând din ele informaţii, interpretări, concluzii; sper, de aceea, să mi se ierte
repetarea atât a unora ca acestea, cât şi (mai ales) a numelui autorului…
3
Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III. Răzeşii Gorovei
de la Ghigoieşti (Neamţ), în „Carpica”, XLVII, 2018, p. 282–283.
Ștefan S. Gorovei 73
el era fiul postelnicelului Vasile Gorovei, care avusese frați pe credincerul

Costandin Gorovei și pe Ilie Gorovei, fiind, toți trei, fiii unui Gorovei
nenominalizat și ai Catrinei, fiica Despei, nepoata Mariei, strănepoata lui Petre
Bogdan, ginerele lui Dabija ceașnicul (1626). Nenominalizarea acelui Gorovei,
care ar fi putut fi veriga unui alt lanț genealogic, nu este o eroare, o carență a
documentului, și nici nu marchează vreo diferență de statut social: ea este cât se
poate de explicabilă pentru cine cunoaște nu numai structura unui act de acest
gen, în care se stabilește curgerea stăpânirii de la un strămoș comun, sau, cum
s-ar spune azi, de la autorul celor în cauză, dar și chipul în care ea se expune.
Or, această transmisiune s-a făcut întotdeauna nu numai prin verigi masculine
(din tată-n fiu), ci și prin câte o verigă feminină (sau chiar mai multe). De
aceea, vechile noastre genealogii nu sunt de familii, ci de stăpâniri: ele privesc
mai degrabă trecerea pământului de la un stăpân la altul, decât legătura
genealogică masculină a acestor stăpâni.
Am căutat de mai multe ori documentul descoperit cândva de N. Docan,
dar întotdeauna fără succes. În vremea studenției mele, mi s-a spus că a făcut
parte dintr-un „transport” distrus în Al Doilea Război Mondial. Acum câțiva
ani, o cercetare mai atentă a relevat faptul că din acel „transport” unele dosare
există în arhivă, dar altele – nu4. Una din legile lui Murphy s-a aplicat în cazul
de față: tocmai dosarul care mă interesează e printre cele care nu se mai găsesc!
În aceste condiții, trecutul genealogic al credincerului Costandin Gorovei
nu poate fi investigat, deocamdată, decât parțial, urmărind ascendența lui
maternă, în legătură cu satul Vitorogi.
Înainte de a continua această reconstituire, încerc a stabili, cu
aproximație, cărei generații îi aparține răzeșul nostru. Dacă fiii săi se nasc
începând de pe la 1780, iar el moare pe la 1817/1820, putem presupune că era
născut în jurul anului 1750. Această plasare cronologică este convenabilă și
pentru fratele său, postelnicelul Vasile (căsătorit cu Ilinca, sora lui Iordache
Lozonschi), pe care-l bănuiesc născut pe la 1735/1740 (m. 1798/1804) – fiul
său, postelnicelul Săndulache Gorovei, va muri în 1848, în vârstă de 80 de ani,
dar știm că aceste cifre trebuie luate cum grano salis, în sensul exprimărilor de
atunci (și de astăzi…), adică un om ca de 80 de ani putând însemna și de 76 de
ani, dar și de 82! Astfel, putem accepta că tatăl celor trei frați (Vasile,
Constantin și Ilie) pomeniți de postelnicelul Săndulache pe la 1830 a fost un
personaj activ (floruit) spre mijlocul veacului al XVIII-lea. Această constatare
poate fi utilă în cazul identificării unor purtători ai numelui la vremea respectivă.
Satul Vitorogi de pe Polocinul de Mijloc, pentru care pe la 1830 dădea
mărturie nepotul de frate al credincerului, postelnicelul Săndulache Gorovei,
4
Mulţumesc şi aici d-nei dr. Ina Chirilă (SJAN Iaşi) pentru bunăvoinţa cu care a căutat
lămurirea acestei chestiuni.
aparținuse lui Nădăbaico vornicul; el îl cumpărase pe la 1580, împreună cu satul

învecinat Giorzești și, pentru amândouă, primise o întărire domnească la 4
noiembrie 1614 de la Ștefan vodă Tomșa5. Le-a moștenit Dabija ceașnicul, fiul
său, a cărui soție – fiică și nepoată de mari vornici (Ghenovici și Crăciun) – le-a
împărțit (cândva, în anii ’30 ai veacului al XVII-lea) între fiii și ginerii săi. Mai
apoi, succesiunea se întunecă din cauza decăderii urmașilor, care dispar din raza
noastră vizuală, iar atunci când reapar, ei nu mai pot vorbi, cu toată precizia și
limpezimea, despre înaintași, despre raporturile de rudenie și de stăpânire. Știm,
din alte (multe) cazuri, că între ei interveneau căsătorii, cu inevitabilele
moșteniri, schimburi, danii etc., plus alte moșteniri după frații sterpi sau după
cei care, luându-și lumea-n cap, își abandonau micile răzeșii, ceea ce făcea ca
părțile ce li se „veneau” sau „cădeau” să nu se mai suprapună (să nu mai
corespundă) perfect împărțirii după spița genealogică. Nu de puține ori,
declarațiile lor erau (chiar și intenționat) confuze, lăsând loc pentru conflicte și
judecăți care conduceau, finalmente, la pierderea chiar și a drepturilor legitime.
În această succesiune6 regăsesc, la începutul veacului al XVIII-lea, trei
personaje care poartă numele Gorovei, fără să pot preciza legătura lor de
rudenie, dar care se numără, fără nici o umbră de îndoială, între înaintașii
credincerului de la sfârșitul aceluiași veac. Îmi rămâne speranța că lumina ar
putea veni prin cercetarea mai aprofundată a actelor referitoare la succesiunea
ceașnicului Dabija Nădăbaico, dar poate și prin identificarea unor documente
referitoare nu numaidecât la istoria acelor sate. În stadiul actual al informațiilor
documentare „procesate”, pot avansa ipoteza unei relații genealogice între cei
câțiva purtători ai acestui patronim, atestați în aceeași zonă geografică încă de la
sfârșitul veacului al XVII-lea7 și începutul celui următor.
Activitatea. Nu-i cunosc – și nici nu cred să fi avut – vreun alt titlu decât
acela de credincer8. Însemnarea paharnicului Sion, din Arhondologia Moldovei,
5
DIR, XVII/3, Editura Academiei, Bucureşti, 1954, p. 182–183, nr. 278.
6
V., mai pe larg, Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. III.
Răzeşii Gorovei de la Ghigoieşti (Neamţ), cit., p. 300 şi urm.
7
Gorovei, ginerele lui Lupaşco Rango (zis Bucium) de la Năneşti pe Răcătău, în 1686–1709 –
cf. idem, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui Gorovei
(sec. XVI–XXI), în „Carpica”, XLII, 2013, p. 379, nota 14. Soţia sa, Antimia, era urmaşa tot a
unui mare vornic (Condrea Bucium, mort în 1592). Aceste posterităţi şi înrudiri ne plasează în
acelaşi context nu numai geografic, dar şi social, ceea ce poate fi considerat un început
(tulburător) de dovadă.
8
Atribuţiile acestui mic slujbaş al Curţii domneşti nu par prea bine cunoscute, de vreme ce
„instituţia” lipseşte din dicţionarul de specialitate – Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu
(coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei, Bucureşti,
1988 (v. p. 128, sub credinţă: nici unul dintre sensurile menţionate nu pare potrivit pentru slujba
respectivă, poate doar îndatorirea de a gusta mâncarea şi băutura domnului; dar n-ar fi o
misiune prea gingaşă pentru un slujbaş atât de mărunt?!) Oricum, însăşi prezenţa la Curte îl
nu spune decât atât: „în domnia lui Alexandru Moruz unul din acest neam au
fost credincer”9. Consemnarea pare imprecisă, iar editorii au avut de luptat cu
textul sionesc, încercând să așeze o punctuație corectă. Ediția lui Ghibănescu10:
Moldovan vechiu, mazil de la ținutu Romanului în domnia lui Alexandru Moruz
unul din acest neam au fost credinceriu, în curte la Domnul Calimah; un
Toderașc Gorovei s-au făcut serdar, și la Ioan vodă căminar, și doi feciori a
credincerului Gorovei tot la Ioan vodă Sturza, Gheorghe s-au făcut căminar și
Ion serdar.
Ediția Rotaru11: Moldovan vechi, mazâl de la ținutul Romanului; în
domnia lui Alexandru Moruz unul din acest neam au fost credincer în curte la
domnul Calimah; un Toderașc Gorovei s-au făcut serdar și la Ioan vodă
căminar, și doi feciori a credinceriului Gorovei tot la Ioan vodă Sturza,
Gheorghe s-au făcut căminar și Ion serdar.
Deși în progres față de ediția Ghibănescu, și cea din 1973 șchiopătează în
privința cronologiei și a logicii, când admite forma „în domnia lui Alexandru
Moruz unul din acest neam au fost credincer în curte la domnul Calimah”: cum
putea fi cineva „credincer în curte la domnul Calimah”, dar „în domnia lui
Alexandru Moruz”?!
Cred că se impune, cu toată evidența, o reașezare a punctuației 12. Astfel,
după indicația de ordin general – Moldovan vechi, mazâl de la ținutul
Romanului –, urmează referirile la persoane diferite:
1) în domnia lui Alexandru Moruz unul din acest neam au fost
credincer în curte;
2) la domnul Calimah, un Toderașc Gorovei s-au făcut serdar și la Ioan
vodă căminar;
3) și doi feciori a credinceriului Gorovei, tot la Ioan vodă Sturza,
Gheorghe s-au făcut căminar și Ion serdar.
asigura pe credincer de anumite avantaje şi privilegii: era o poziţie din care nu puteau lipsi
profiturile personale. V. şi infra, nota 14.
9
Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
Moldovei, text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu,
postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1973, p. 56.
10
Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, de Paharnicul Constantin Sion, cu o
prefaţă analitică de Gh. Ghibănescu, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1892, p. 64.
11
Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
Moldovei, cit., p. 56.
12
Am propus şi alte ori [Ştefan S. Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei
familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, în „Carpica”, XLIV, 2015, p.
298, nota 54] îndreptarea punctuaţiei, dar fără a insista. Într-un text anterior (2010), dar publicat
mai târziu, am restabilit punctuaţia fără argumentaţia de rigoare: O dilemă genealogică, în
„Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VII (XVI), 2017, 1 (59), p. 40. Îndeplinesc aici această
datorie!
Câteva remarci sunt necesare în urma acestei reașezări a punctuației. Mai

întâi, ea corespunde cu situația lui Toderașcu (Toader, Theodor) Gorovei,
devenit serdar sub Scarlat Callimachi și apoi căminar sub Ioniță Sandu Sturza13.
Apoi, indicația „mazâl de la ținutul Romanului” este exactă doar în privința
acestui Toderașcu, al cărui tată venise de Brăiești (Dorohoi) și se așezase, prin
căsătorie, la Iucșești (Roman); „credinceriul”, în schimb, se așezase, tot prin
însurătoare, la Radomirești (Bacău), dar venind dintr-un ținut învecinat la sud.
În fine, cuprinderea celor patru personaje evocate sub aceeași „etichetă” poate fi
socotită o mărturie a faptului că, în epocă, toți cei care, purtând acest nume,
ieșiseră la suprafața vieții sociale erau socotiți ca aparținând aceluiași neam.
Vremea când Costandin Gorovei a primit mica lui dregătorie la curte
poate fi determinată cu suficientă aproximație. Alexandru Dimitrie Moruzi a
domnit în Moldova din martie până în decembrie 1792 și apoi din 1802 până în
1807 (cu o întrerupere de aproape două luni în 1806). Cred că paharnicul Sion –
în măsura în care a dispus de informații exacte – a avut în vedere prima domnie,
din 1792, întrucât Costandin Gorovei apare cu rangul de credincer încă din
1795, în sama Vistieriei din acel an14. Supoziția pare confirmată și de primul
document din anexă, databil 1799-1801 (circa 1800).
La Radomirești. În împrejurări necunoscute, a ajuns să se însoare cu
Maria, fata lui Ursache vameșul și a Ilincăi Cârstea de la Radomirești (ținutul
Neamț, apoi Bacău), sat pentru a cărui istorie am adus, de curând, toate
deslușirile genealogice pe care le-am putut obține din analiza strânsă a
izvoarelor15. În documente, Ursache este numit SÂRBUL, dar nu știu dacă
trebuie interpretat Sârbul sau sârbul! Era un nume de familie, ori un indiciu de
etnie? Sau omul provenea dintr-o familie de sârbi așezați de ceva timp în
Moldova? Izvoarele cunoscute până azi nu-i menționează frați ori surori, și nici
fiicei sale nu i se amintesc veri dinspre tată ori moșteniri din partea familiei
tatălui. Toate acestea pot să indice fie un străin, fie o „ridicătură proaspătă” (în
limbajul paharnicului Sion); era, totuși, un om suficient de bine plasat din punct
de vedere material, ca să fie primit ca ginere în familia Cârstea. La 10
13
Pentru acesta din urmă şi posteritatea sa: idem, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria
unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, cit., p. 297–301; Un
romaşcan la Bacău: locotenentul Iacovache Gorovei şi întâmplările vieţii sale, în „Carpica”,
XLV, 2016, p. 239–256. V. şi idem, Istorie culturală – istorie familială. Un „cerc literar” de la
cumpăna veacurilor XVIII şi XIX, în AŞUI, s.n., Istorie, LXV, 2019, p. 419–450.
14
Ioan Caproşu, Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, editate de ~, II (1786–1798), Casa Editorială
„Demiurg”, Iaşi, 2010, p. 297 („cifertul” din mai) şi 315 („cifertul” din iunie). Dregătoria
„credincerie” este menţionată în „sama” din 1792, cu cumpărăturile de vin şi altele în perioada
25 iunie – 31 august.
15
Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, în
„Carpica”, XLVI, 2017, p. 217–254. Toate informaţiile care urmează se regăsesc în acest
studiu, cu documentaţia aferentă.
octombrie 1751 (7260), el a luat în „posesie” (arendă) partea din Radomirești a

Cârsteștilor stabiliți în nordul țării; nu știu dacă această arendare a precedat
căsătoria cu Ilinca Cârstea ori a fost urmarea ei: peste 32 de ani, în 1783, Maria,
fiica născută din această căsătorie și devenită soția credincerului Gorovei, a dat
naștere lui Ioan Gorovei, viitorul ban mort la Dorohoi în 1848. Întrucât nu știm
câtor prunci le-a dat viață nici Ilinca Ursăchioaia (Maria a putut să fie fiică
unică, dar și fiica supraviețuitoare dintre mai mulți copii!), și nici Maria
Gorovei (Ioan a putut să fie primul născut, dar și primul fiu supraviețuitor dintr-
un șir mai lung!)16, admit ipoteza că Ursache Sârbul a intrat la Radomirești prin
căsătorie (ca „zestraș”) pe la 1755–1760. Mai trăia la 1774, dar era mort la 1785.
Satul Radomirești fusese împărțit cândva frățește, câte o jumătate
revenind fraților Iordache și Ion Cârstea. Cel dintâi a lăsat jumătatea sa,
întreagă, fiicei sale Casandra, măritată cu un grec, doctorul Petrache Geanet.
Văduvă și lipsită de moștenitori firești („din trupul ei”, cum s-ar fi zis),
Casandra a lăsat pământul ei de la Radomirești unei nepoate de soră, Zoița
Andrieș, măritată cu sulgerul Iftimie Stamati, iar de la aceasta a trecut la un
nepot de frate al soțului, Iordache Stamati17. Prin acest șir de succesiuni,
jumătatea de sat – care va deveni Radomireștii de Sus sau Radomirești Doftorul
– a trecut din mână în mână întreagă, nedivizată.
Cealaltă jumătate, care a devenit Radomireștii de Jos sau Radomirești
Alcaziu (se va vedea imediat de ce!), s-a împărțit între trei copii ai lui Ion
Cârstea: Ilinca (măritată cu Ursache vameșul), Maria (măritată cu Neculai
Bucium) și căpitanul Constantin Cârstea, zis și Alcaz după mama sa. Fiecăruia
i-a revenit câte o treime din acea jumătate, respectiv câte o șesime din satul
întreg. Atâta a revenit și Mariei, fata lui Ursache vameșul și a Ilincăi Cârstea, la
căsătoria ei cu Costandin Gorovei: a șasea parte din tot satul Radomirești.
Nu s-a păstrat izvodul de zestre pe care trebuie să-l fi dat Ilinca
Ursăchioaia (singură sau împreună cu soțul ei, dacă mai trăia) la măritișul
acestei fiice. Se vede, însă, din documente, că alături de șesimea de sat s-a aflat
și un număr de robi țigani. Nu știu ce au devenit părțile din Moșotești (Neamț),
unde Ursache vameșul este atestat ca mazil la 1772 și 1774, alături de rude ale
soției sale…
În ianuarie 2017, d-l Mihai-Alin Pavel a descoperit, la Arhivele Naționale
din București, un document excepțional, care confirma rezultatul obținut, chiar
16
V., pentru aceasta, observaţiile din Natalitate şi mortalitate infantilă în „Vechiul Regim”.
Sugestiile izvoarelor, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n., VIII (XVII), 2018, 1 (61), p. 91–105.
17
Pentru această ramură a familiei Stamati, stăpânitoare vremelnică la Radomireşti, v. Costin
Clit, Însemnări de pe Biblia mitropolitului Iacov Stamati, în „Prutul. Revistă de cultură”, s.n.,
VI (XV), 2016, 2 (58), p. 143–149. Despre conexiunile cu Goroveii de la Radomireşti şi alte
însemnări privind membrii familiei Stamati, în articolul meu O carte, o ghicitoare şi o judecată,
din acelaşi număr al revistei (p. 31–370).
în acele zile, prin migăloasa analiză genealogică a puținelor informații privind

evoluția stăpânirii la Radomirești: acest act explică împărțeala jumătății de jos a
satului, stăpânită de urmașii lui Ion Cârstea. Sunt recunoscător d-lui Pavel
pentru amabila comunicare (16 ianuarie 2017) a documentului, pe care îl
reproduc în Anexe (nr. 1). Acțiunea fusese solicitată de credincerul Costandin
Gorovei, care obținuse de la domnul țării, Constantin vodă Ipsilanti, o „carte
gospod” poruncind boierilor Dumitrașcu Bogdan și Ioniță Sturza (viitorul
domn) să aleagă partea care i se cuvenea în acel sat soacrei sale, Ilinca
Ursăchioaia vămeșoaia, și care îi fusese trecută ca zestre. Întrucât în acea
jumătate de Radomirești hotarele celor trei părți primite de moștenitorii lui Ion
Cârstea nu fuseseră alese niciodată, îndeplinirea acțiunii cerute de credincerul
Gorovei a presupus cercetarea prealabilă a hotarelor întregului sat, pentru a se
confirma despărțirea jumătății de sus, stăpânită în întregime de văduva
doctorului Geanet, și abia apoi urmând împărțirea jumătății de jos18. Laborioasa
cercetare și delimitare a fost consemnată în acest document, păstrat într-o copie
târzie după originalul care va fi fost dat credincerului, solicitantul hotărniciei, și
rămas apoi la urmașii săi (a căror arhivă s-a răvășit sau chiar pierdut19).
Copistul a avut dificultăți în transcrierea actului, împiedicându-se în formule pe
care nu le mai înțelegea. Deficiența cea mai gravă este, însă, lipsa datei. Pentru
datare, ne putem raporta în primul rând la emitentul „cărții gospod” prin care se
poruncea hotărnicirea Radomireștilor și alegerea părții credincerului Gorovei.
Constantin vodă Ipsilanti a domnit în Moldova în intervalul martie 1799 – iulie
1801 și apoi în octombrie-noiembrie 1806, după care a primit domnia pur
nominală a ambelor principate20. Mi se pare mult mai plauzibil ca porunca
pentru hotărnicirea Radomireștilor să fi fost emisă în prima domnie, decât în
cea de-a doua, scurtă și neașezată. De aceea, propun datarea <1799-1801>, sau,
mai simplu, circa 1800. Nu stărui, aici, asupra multelor amănunte interesante
din ampla relatare a hotărniciei (unele au fost evidențiate prin redarea în bold);
remarc, doar, afirmația că Ilinca Ursăchioaia era cea mai mare dintre frații
rămași la Radomirești și că, în afară de aceștia, mai existau trei frați, care au
moștenit pământuri în Țara de Sus a Moldovei – completare prețioasă la
genealogia familiei Cârstea (Cristea, Cristi). Tot în legătură cu istoria satului
Radomirești și cu prezența credincerului Gorovei acolo, mai prezint două
18
Unele nume din această hotărnicie se regăsesc în amintirile genealogice ale unei bătrâne rudenii,
consemnate un veac mai târziu: Ştefan S. Gorovei, Tradiţie familială şi memorie genealogică, în
„Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei”, s.n., XXIII, 2017, p. 31–51.
19
Eforturile lui Artur Gorovei de a da de urma acestei arhive nu au dus la nici un rezultat: idem,
Artur Gorovei – cercetător al istoriei sale familiale, în „Carpica”,XLVIII, 2019, p. 297–300.
20
Cf. Vladimir Mischevca, Periklis Zavitsanos, Principele Constantin Ypsilanti 1760–1816,
Editura „Civitas”, Chişinău, 1999, p. 91, 103, 110 (plecat din Bucureşti la 28 august 1807, a
ajuns la 15 septembrie la Iaşi, unde a rămas două zile, plecând apoi în Rusia).
documente, ambele păstrate în ceea ce a mai rămas din arhiva lui Artur
Gorovei. Păstrarea lor între hârtiile folcloristului arată că provin din arhiva
bunicului acestuia, banul Ioan Gorovei de la Dorohoi, fiul credincerului. În mod
firesc, acea a șasea parte de Radomirești ar fi trebuit să se împartă între cei
șapte urmași – cinci băieți și două fete; le-ar fi revenit, fiecăruia, câte o cotă-
parte de 1/42. Dar credincerul a hotărât altfel.
În 1806, și-a măritat fiica mai mare, Ileana, cu Spiridon Șendrea, un
coborâtor din neamul portarului de Suceava, cumnat al lui Ștefan cel Mare 21,
căzut în lupta de la Râmnic la 8 iulie 1481 și îngropat în biserica de la Dolhești
(jud. Suceava), „la tatăl său” (cum spune cronica). El se născuse pe la 1769 la
Dorohoi, ca fiu al căpitanului Gheorghiță Șendrea22 și a murit la 9 aug. 184223.
Dacă socotim că la vremea aceea o fată era bună de măritat pe la 17-18
ani, putem admite că Ileana era născută pe la 1787-1788, sau, dacă avea 20 de
ani, era născută la 1786.
S-a păstrat izvodul de zestre în care credincerul a însemnat bunurile
transmise fiicei sale la căsătorie (Fig. 1). După nelipsita icoană a Maicii
Domnului, urmează jumătate din pământul său de la Radomirești – adică a
douăsprezecea parte – dar nici aceasta întreagă, ci doar o treime (adică 1/36
din tot satul!), celelalte două treimi din 1/12 având a fi date după căsătoria
celeilalte fete, Casandra. După felurite obiecte de uz casnic și personal, inclusiv
un sipet în care i se va fi pus toată zestrea, urmează un adaos, cu care, practic,
izvodul se încheie; dar acest adaos este deosebit de important:
3 pogoane vie lucrătoare cu cele ce sânt într-însa, la
ținutul Tecuciului, în ocolu Polocinului, cu locul lor.
Dacă un pogon de vie înseamnă cam trei sferturi de hectar, înseamnă că
via de la Polocin se întindea pe ceva mai mult de două hectare.
Dar nu suprafața viei sau venitul pe care-l putea aduce interesează aici, ci
locul unde se afla: la ținutul Tecuciului, în ocolul Polocinului. Or, acolo, pe
Polocin, se afla – cum am văzut – și satul Vitorogi, întărit la 1614 lui
Nădăbaico vornicul și pentru care pe la 1830 dăduse acea mărturie Săndulache
Gorovei, nepotul de frate al credincerului! Poate fi încă o probă a descendenței
21
Cf. Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, Nepoţii lui Ştefan cel Mare, în ArhGen, V
(X), 1998, 1-2, p. 107–123 (despre Şendreşti: p. 111–123); Ştefan S. Gorovei, Urmaşii lui
Şendrea, portarul Sucevei († 1481), în volumul In honorem Mircea Ciubotaru, Lucian-Valeriu
Lefter, Mihai Bogdan Atanasiu (editori), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2015, p. 167–179 (v. p. 178 şi spiţa din p. 179).
22
Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829 (I), în
ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 278, B.30.
23
Mihai-Răzvan Ungureanu, Izvoare genealogice inedite: vidomostiile deceselor boiereşti
(1834–1856) (I), în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 312, nota 189 (data morţii, consemnată în
raport, poate să nu fie absolut exactă, după cum am constatat în alte cazuri).
credincerului de la Radomirești din vechii stăpâni de la Vitorogi. Este de

presupus că după căsătoria Casandrei cu polcovnicul Costandin Nour, Ileana
Șendrea a primit și restul pământului hărăzit de părinții săi, împlinind astfel
acea jumătate din șesimea stăpânită de aceștia la Radomirești. Nu am nici o
informație documentară despre destinația pe care credincerul și soția lui au
avut-o în vedere pentru restul pământului, adică cealaltă jumătate din o șesime:
ea a fost, desigur, rezervată băieților sau măcar unuia dintre ei24.
Soții Șendrea nu au avut urmași. Soarta averii lor – și a părții respective
din Radomirești – o deslușește un document din iunie 1843 (Fig. 2). Se vede că
a existat un testament al Ileanei Șendrea, prin care toată averea ei a fost lăsată
fratelui mai mic (privilegiul mezinului!), Petrache Gorovei (1793–1873); se
înțelege că soțul supraviețuitor rămânea să folosească aceste bunuri în restul
vieții sale, în timp ce beneficiarul testamentului era ținut să dea celorlalți frați
câte o sumă de bani – desigur, în chip de compensație pentru excluderea lor de
la moștenire. Testamentul, alcătuit în 1835, a fost pus în aplicare după ce, în
1842, Spiridon Șendrea a trecut la cele veșnice. Întâmplarea a făcut ca, la
vremea executării prevederilor testamentare, să moară și unul dintre frați,
căminarul Gheorghe Gorovei; data morții acestuia, la Iași (29 iunie 184325),
coincide cu cea a chitanței semnate de frații Constandin și Neculai Gorovei
(Ioan semnase mai înainte). Acest document dovedește, alături de altele, că toți
feciorii credincerului au primit minima învățătură de carte, fiind în stare să-și
scrie declarațiile și să le semneze (Neculai, cel cunoscut cu porecla orbul,
urmare a unui accident care îl lăsase fără lumina ochilor26, semnează ca un om
lipsit de vedere).
…Și astfel se adună și se orânduiesc firimiturile din care se încropesc, fie și
cu goluri imposibil de neluat în seamă, biografiile unor oameni de altădată, a căror
amintire s-a șters chiar din locurile viețuirii lor, împreună cu tot zbuciumul abia
întrezărit în urmele păstrate de puținele hârtii vechi rămase din vremea aceea.
Anexe
1.
Dupe luminata poruncă prea înălțatului D[omnu]lui nostru Măria Sa
Constantin Ipsilante v[oie]v[od], ce au adus carte gospod poruncitoare
d[umnea]lui Constantin Goroviță [sic] credincer către d[umnea]lui spătaru
24
În afară de Petrache, despre care este vorba în paragraful următor, a avut pământ la
Radomireşti şi fratele Costandin; partea respectivă a fost vândută de fiul său omonim: Ştefan S.
Gorovei, Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei
în ţinutul (judeţul) Bacău, cit. (supra, nota 12), p. 297.
25
Ibidem, p. 294, nota 39.
26
Idem, „Intimitatea” cotidiană: accidentul biografic şi reacţia socială (familială), în „Acta
Bacoviensia. Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău”, XIII, 2018, p. 49–56, 64–65.
Dumitrașcu Bogdan ist [ispravnic?] de ținutul Bacăului i de către d[umnea]lui

serdarul Ioniță Sturza, ca să i se aleagă partea din moșia ce are în jumătate de
sat în moșia Radomireșci, la ținutul Neamțului, pe apa Siretului la Jijia [?!],
fiind noi rânduiți de d[umnea]lor ca dupe judecata ce au avut de față înaintea
d[umi]lor sale căpitan Constantin Cârstea, fecioru lui Ion Cârstea, și cu soru-sa
Ilinca Ursăchioaia vameșu [=vămeșoaia], să-i alegem și să-i hotărâm a treia
parte din jumătate de sat, partea din jos a Radomireșcilor, partea Ilinchii
vămeșoaia, fata lui Ion Cârstea, cu petre hotare.
Dupe porunca d[umi]lor sale, am mers la numita moșie Radomireșci și
am dat de șcire răzășilor și împrejurașilor ce să megieșesc cu acest hotar și am
mers și la d[um]n[ea]ei Casandra doftoroaea, fata lui Iordache Cârstea, ce
stăpâneșce jumătate de sat Radomireșci, partea de sus, și am întrebat-o pe
d[um]n[ea]ei [dacă] are ceva să răspundă pentru acea jumătate de sat partea din
jos ce o stăpânesc verii și verele d[umi]sale. D[um]n[ea]ei ne-au dat răspuns
precum că n-are nimic să răspundă, că n-are nici o treabă cu acea jumătate de
sat partea de jos, că dupe împărțeala ce au făcut d[um]n[ea]ei și cu ginerele
d[umi]sale, slugeru Eftimie Stamati, împreună cu vărul d[umi]sale căpitan
Constantin Cârstea și cu nepoți(i) d[umi]sale, Constantin Gorovei credinceru,
ginerele Cârstei, i cu bulubașa Ioniță Beldiman, ginerele Marii Buciumoaei
postelnicu [= postelniceasa], fata lui Ion Cârstea, să ține de acea împărțeală ca
să fie neclintiți în veci, mai ales că d[um]n[ea]ei au fost silitoare de s-au făcut
împărțeala și d[umnea]lor stăpânesc în parte, cum se cade, ca niște frați ce
stăpânescu acea jumătate de sat partea de jos,
Și din frați și răzăși am găsit pe d[um]n[ea]ei Ilinca Vămeșoaia și pe
ginerele d[umi]sale Constantin Goroveiu credinceru și pe bulubașa postelnicu
acasă, la care bulibașa Ioniță Beldiman fiind lăsat vechil de căpitan Constantin
[Cârstea] înainte d[umnilor]sale boerilor ca să fie răspunzător pentru partea ce i
s-ar face de moșie căpitanului Constantin Cârstea, din jumătate de sat a treia parte.
Și am făcut funii de 20 stânjeni și stânjenul de 8 palme lungu și am dat
măsură moșii ce-i jumătate de sat, partea de jos, începând cu măsura … [loc
gol] din jos pe în capătul despre apus către Bistrița, din movila hotar ce este
colțul despărțitor de moșia Fundul i Rușii, mergând în sus pe în capăt până la
jumătate de trupul moșii Radomireșci, unde este cruce despărțitoare în
pământ ce au făcut d[umnea]lor când s-au împărțit moșia în două, la care
au fost și omul d[umi]sale Casandra doftoroaea vechil de au arătat semne
despărțitoare, anume Simion Presură din partea d[umi]sale doftoroaei.
Și au ieșit 28 funii, 9 stânjeni, 7 palme, care se coprind 569 stânjeni 17
palme și am dat măsură și pe în mijloc curmeziș peste câmp începând cu
măsura din marginea, din când [câmp?], dintr-o peatră hotar ce este
despărțitoare între Radomireșci și între moșia Fundu, mergând în sus până unde
s-au împlinit 29 funii 14 stânjeni 6 palme, care se coprind 594 st[ân]j[eni] 6
palme, unde au venit drept în pravăzu și s-au făcut semn despărțitor între moșia
Casandri[i] doftoroaea și între partea de jos cruce în pământ.
I-am mai dat și altă măsură, pe în capătul despre răsărit către Siret,
începând cu măsura din jos din marginea curmezișu în sus până unde este
jumătate de sat și este cruce în pământ și au eșit 29 funii 5 palme în această
măsură, pe în capătu despre răsărit, partea câmpului, dupe împărțeala ce au
făcut, și din marginea de sus, de unde se desparte de partea d[umi]sale Casandra
doftoroaea și din capătul hlisei cu capătul în Siret și mai rămâne în capătul
colțului din sus despre răsărit o bucățică de cusur, adică un petic din afara
măsurii și din afară de colțul hlisei ce-i din cotul Flămândei spre apus și din jos
lângă Siret și de acolea merge capătul părței câmpului în jos până în Siret, latul
la 2 funii, care se coprind 24: 6 stânjeni, și de acolea se lovesc cu marginea de
partea din siliște și merge alăturea spre apus cu partea siliștei 6 funii, care se
coprind 120 stânjeni, și s-au făcut în colțul crucii în pământ colțul siliștei despre
apus și din sus. Și de acolea apucă în jos pe rediul lui Cerneiu, mai rămâind
puțini spini, și despre câmp și făcându-se semne cruci în pământ despărțitoare
capul siliști[i], despărțitoare din partea câmpului și în jos merge până la un
ulmu înalt și în jos până în marginea hotarului ce se megieșește cu hotarul moșii
Fundu, latu până în capu siliștei, la 7 funii 15 st[ân]j[eni] și 6 palme, care se
coprind 355 stânjeni 6 palme, și am dat măsură și în lungul acestei părți, partea
câmpului, pe marginea moșii pe din jos, de unde s-au pus peatră hotar în colțul
siliștei de jos și despre apus în marginea unei cruci despre răsărit și
despărțitoare de hotaru Fundu spre apus, pe la o peatră hotar, ce este
despărțitoare între Radomireșci și între moșia Fundu până în capătu
Radomireșcilor, unde este movila hotar în colțu despărțitoare de [moșia] Ruși și
au eșit 24 funii 17 st[ân]j[eni] 6 palme pe marginea de jos partea câmpului …
[loc gol].
Și am dat măsură și pe din sus, pe marginea acestei părți, jumătate de sat,
pe unde se desparte de partea de sus, adică de partea d[umi]sale Casandra
doftoroaea, și au eșit 30 funii 17 stânjeni, care se coprinde 617 st[ân]j[eni],
fiindcă această margine este pe din sus mai lungă, iar marginea pe din jos o
scurtează siliștea.
Am dat măsură și parte de în cotul Flămândei, latu în mijloc drept casele
d[umi]sale slugerului Eftimie Stamate, ginerele doftoroaei, din marginea
Flămândei din jos despre Siret, începând cu măsura din marginea Zăvoiului
într-un mal, mai rămâind o bucată de zăvoiu cu prundu, merge Flămânda pe din
jos, care s-au măsurat fălceșce și în sus curmezișu peste Flămânda până unde s-
au împlinit ce s-au căzut între aceștie cât jumătate dupe împărțiala ceì ce au
făcut d[umne]lor, care s-au cuprins opt funii 15 st[ân]j[eni] o palmă, iar de toți
stânjeni 175 o palmă și s-au venit măsura până în zaplasul ogrăzei caselor
d[umi]sale slugerului Eftimie, în colțul zaplasului despre răsărit și s-a făcut
semn cruce lângă zaplas despre gardul ogrăzei ceì vechi, venind o bucată de
ogradă cea veche pe această parte.
Și am mai dat măsură și pe la capătul acestei părți despre apus, pe unde se
loveșce în capăt cu partea din spre câmpu în capăt al d[umi]sale Casandra
doftoroaea, începând cu măsura din crucea din pământ ce s-au făcut în colțul
despre apus și din jos în capătul părței din cotul Flămândei și despărțitoare în
jumătatea de moșie, partea câmpului, ce se desparte în două cu partea
doftoroaei, și în sus, mergând pe în capătul părței din cotul Flămândei și
alăturea cu partea d[um]ne[ae]i doftoroaei, până unde s-au împlinit 7 funii 9
stânjeni 5 palme, partea ce s-a căzut într-această parte, care se coprind 149
stânjeni 5 palme, și s-au făcut cruce în pământ, și de acolea din colțul din sus și
din spre apus merge această parte spre răsărit, alăturea cu partea d[umi]sale
Casandra doftoroaea și pe dinaintea caselor d[umi]sale, pe lângă zaplasul cel nou
și spre răsărit până la Siret, rămâind fundul cotului Flămândei tot în partea de jos.
Și am dat măsură și pe în capătul părței acestei din cotul Flămândei
despre răsărit, pe unde s-au despărțit capătul hlizei de peste Flămânda de fundul
cotului, care fundul cotului s-au măsurat fălceșce, începând cu măsura din malul
Siretului din jos, s-au făcut bour … [loc gol] din capăt din colțul din jos și
despre răsărit mergând în sus de-a curmezișul cotului, rămâind fundul cotului
Flămândei despre răsărit, care s-au măsurat fălceșce și în sus făcându-se boure
prin copaci și Ploca până unde s-au împlinit șeapte stânjeni 5 palme, eșind din
sus din marginea fundului cotului și s-au făcut bour în doi Ploca, unul mai
aproape de răsărit ce cotește Siretu spre răsărit, și altele mai departe în dreptul
aceluea despărțitor de partea de Toroea, care stânjeni se coprind o sută șease
zeci și șeapte stj 5 palme și lungul acestei părți din cotul Flămândei este 29
funii și 18 stj 3 palme care se coprind 598 st[ân]j[eni] 3 palme.
Și am măsurat și parte din siliște latul la capătul despre apus și au eșit 17
funii 15 st[ân]j[eni] 6 palme și stânjeni 355 șese palme și la mijloc pe la casa
d[umi]sale căpitan 399 stânjeni și la capătul despre răsărit trei sute st[ân]j[eni],
iar lungul silișt(e)i este 330 st[ân]j[eni] și mai rămâind o bucată din prund în
capu silișt(e)i despre Siret ce s-au măsurat fălceșce, cum și un cot de ceia parte
de Siret, iarăși s-au măsurat fălceșce, care acel cot este rupt din trupul moșii
Radomireșci, care cot de peste Siret către răsărit este 13 fălci 42 prăjini și fundul
cotului Flămândei este despărțit de capătul hlizei din Flămânda este 13 fălci 27
prăjini și zăvoiul de pe marginea Flămândei din jos despre Siret, alăturea este
aceea bucățică de loc, patru fălci 20 prăjini și prundu din capul siliști[i] de peste
Siretu este 16 fălci 24 prăjini. Și s-au încheiat toate măsurile din toate locurile
acestei jumătate de sat, partea de jos, și nefiindu locu tot de o potrivă s-au socotit
cu răzăși și s-au făcut câmpul două hlise și o hlisă din cotul Flămândei.
Deci întrebând noi în câte părți se împarte această jumătate de sat, și ne-
au arătat d[um]ne[ae]i Ilinca vămeșoaica, fata lui Ion Cârstea, fiind soră mai
mare, precum că în trei părți se împarte, cum și bulibașa Ioniță Beldiman,

ginerele Marii Buciumoaea postelnicul, asemenea a arătat că tot în trei știe că se
împarte, dupe cum i-au dat soacră-sa Maria Buciumoaea parte de moșie a treia
parte de jumătate de sat Radomireșci.
Și dupe judecata ce au avut d[um]ne[ae]i Ilinca vămeșoaea și cu fratele
d[umi]sale, căpitan Constantin Cârstea, ni se poruncește ca să-i alegem a treia
parte din jumătate de sat Radomireșci, partea d[umi]sale Elenchi vămeșoaea,
soacra d[umi]sale Constantin Goroveiu credinceru; dar fiindcă această moșie n-au
fost potolită nici în părți între frați, nu s-au putut ca să se aleagă numai partea
d[umi]sale Elenchi vămeșoaea până nu s-au deosebit câte trele părțile una de alta
din tot locul. Deci fiindu că această moșie, jumătate de sat din Radomireșci, dupe
arătarea numiților mai sus răzăși ce o stăpânescu dela părintele d[umi]lor sale Ion
Cârstea, feciorul lui … [loc gol] Cârstea, frați [fratì?] fiind cu Iordache Cârstea,
părintele d[umi]sale Casandra Doftoroaea, care au avut de la părinți[i] d[umi]sale
această moșie satu întreg Radomireșci, și dupe împărțeala ce au avut de la
părintele d[umi]lor sale împărțit câte o jumătate de sat, însă Iordache Cârstea
partea de sus și Ion Cârstea partea de jos. Și Iordache Cârstea au dat partea
d[um]ne[ae]i ficăi Casandra doftoroaea și Ion Cârstea au dat fiilor d[umi]sale,
căpitanului Constantin Simion Cârstea și fiică-i d[umi]sale Ilinca vămeșoaea și
fiică-i d[umi]sale Maria Buciumoaea postelnic, ca să stăpânească un frate și două
surori la fundu moșii Radomireșci, și alți frați și suroră anume, Vasile și
Bălașa și Todorea, la altă moșie, în țeara de sus, anume Tâlhăreșci.
De aici se împarte părțile fraților din tot locul, câte cui unde i s-au venit partea.
St[ân]j[eni] 240 palme 6 – o hliză pe din sus ce merge în hotarul moșiilor
Ruși, începându-se din capătul despre apus până în apa Siretului și pe marginea
pe din sus alăturea cu moșia d[umi]sale Casandrei doftoroaei și în capătul din
jos despre siliște, alăturea cu siliștea, câtu merge siliștea spre apus, alături cu
capătul hlizei 120 st[ân]j[eni] spre apus.
St[ân]j[eni] 80 palme … – s-au priimit partea căpitanului Constantin
Cârstea pe din sus alăturea cu partea de moșie (a) d[um]ne[ae]i Casandri[i]
doftoroaei și în capăt despre răsărit este un petic de loc din afara măsurei și nu i
s-au venit d[umi]sale Cârstea căpitan și s-au dat … [loc gol].
St[ân]j[eni] 80 palme … – s-au dat partea Ilinchi[i] vămeșoaei, ce o
stăpâneșce d[umnea]lui Constantin Goroveiu credincerul, ginerele Ilinchei
vămeșoaea, alăturea pe din jos de partea căpitanului Cârstea și merge cu capătul
în Siret și s-au stâlpit cu petre hotar.
Tot împărțeala de hlisa de sus.
St[ân]j[eni] 80 palme … – s-au venit partea Marii Buciumoea postelnicu,
ce o stăpâneșce Ioniță Beldiman bulibașa, ginerele Buciumoaei.
St[ân]j[eni] 240 palme … – această sumă este la capătul despre răsărit, iar
la capătul de apus 229 stânjeni și mijlocul 244 st[ân]j[eni] și la capătul despre
răsărit și din jos să alătură cu partea de siliște a d[umi]sale Constantin Cârstea și

cât merg alăturea sunt 120 stânjeni până în capul siliști[i].
St[ân]j[eni] 355 palme 6 – alte hlise pe din jos ce se loveșce în capătul
despre răsărit cu părțile de siliște și-i mai scurtă cu 112 st[ân]j[eni] de cât hliza
de sus, fiindu că o scurteaza siliștea la capătul de la apus 340 st[ân]j[eni] 7
palme și la mijloc 351 st[ân]j[eni] 6 palme.
Împărțeala acestei hlize.

St[ân]j[eni] 118 palme 4 – s-au venit partea Marii Buciumoaei postelnicu
pe din sus, alături cu hliza cea din sus, pe din jos și alături iarăși cu partea ce li
s-au venit în hliza de sus ce se loveșce în capătu cu partea din Sălușu a
căpitanului Constantin pe din sus de ceailaltă parte.
St[ân]j[eni] 118 palme 4 – s-au venit d[umi]sele căpitanului Constantin
Cârstea (în capăt), alăturea pe din jos se loveșce în capăt cu partea din siliște ce
i s-au venit Ilincăi vămeșoaei.
St[ân]j[eni] 118 palme 4 – s-au dat partea Ilincăi vămeșoaei pe din jos de
partea căpitanului Constantin și pe marginea din jos merge alăturea cu moșia
Fundu, pe din jos se hotărășce și
St[ân]j[eni] 355 palme 4
în capăt se loveșce cu partea de siliște a Marii Buciumoaei a postelnicului,
fundul partea din jos. Și s-au stâlpit cu pietre hotare și din sus și din jos, puindu-
să o peatră la capătul și acesta mai jos alu hlizei din cotul Flămândei.
St[ân]j[eni] 149 palme 5
ce se loveșce în capăt despre apus în partea de moșie a d[umi]sele
doftoroaei și alăturea pe din sus iarăși cu moșia doftoroaei și despre răsărit se
loveșce în capăt cu partea din fundu cotului ce este măsurat fălcește și pe din jos
este o bucată de zăvoiu ce este măsurată fălceșce și mai spre apus merge
alăturea cu Siretu, iar la capătul despre apus alăturea cu colțul din jos este un
petic de loc din afară măsurei hlizei.
Împărțeala acestei hlize și în capătul despre apus.

St[ân]j[eni] 49 palme 7 – s-au venit d[umi]sele căpitanului Constantin
Cârstea pe din sus, alăturea cu casele d[umnea]lui sluger ... Stamate, ginerile
d[umi]sale Casandr(e)i doftoroaei, alăturea pe din jos în zăplasul ogrăzei caselor.
St[ân]j[eni] 49 palme 7 – s-au venit d[umi]sele Maria Buciumoaea
postelnicu, alături pe din jos de partea căpitanului Constantin.
St[ân]j[eni] 49 palme 7 – s-au dat partea d[umi]sele Ilincăi Ursăchioaei
vămeșoaea, alături pe din jos de partea Marii Buciumoaei postelnicu și pe
marginea acestei părți pe din jos este o bucată de loc zăvoiu ce-i măsurată
fălceșce, n-are să stăpânească toată fără cât i s-a venit partea, și la capătul
despre apus și alăturea cu colțul din jos este un petic, n-are treabă că s-au dat în
partea Marii pentru fânaju, fiindcă i s-au dat fânajul prost cu totul dupe cum i s-
au venit părțile.
Cum s-au împărțit siliștile.
St[ân]j[eni] 399 palme … – partea de siliște în capătul despre apus și în
lung această sumă de stânjeni, latul este numai într-o 120 lungul iar 210
st[ân]j[eni] ce trece mai lungă la Siret spre răsăritu ei, numai trei sute
st[ân]j[eni] latul, care scăzându-se din lat din 99 st[ân]j[eni] 4 și lungindu-se au
rămas 36 st[ân]j[eni] lat și lung 330 st[ân]j[eni], carele s-au venit de parte câte
112 st[ân]j[eni] latu și lungu siliști 330 st[ân]j[eni].
St[ân]j[eni] 112 palme … – s-a venit parte de siliște pe din sus parte
d[umi]sele căpitanului Constantin Cârstea, ce i s-au venit pestre casele d[umi]sele,
din mijlocu țarini[i] spre apus către câmp, lungul 120 st[ân]j[eni] este, latul 179
stânjeni. Iar de la casele d[umi]sele spre răsărit, pe malul Siretului, ce este mai
lungă 210 st[ân]j[eni], este latu 76 stânjeni, dar scăzându-se din lat și lungindu-se
despre analog au rămas buni 112 st[ân]j[eni] ce-i vine d[umi]sele parte în siliște
peste casă și peste grădini și peste țarini și unde în capătul despre câmp se loveșce
în capăt cu partea de câmp a Marii Buciumoaei din jos ce s-au venit.
St[ân]j[eni] 112 palme … – s-au dat parte din siliște d[um]ne[ae]i Ilinchii
vămeșoaea, alături pe din jos de partea d[umi]sele căpitan Constantin, fiindu că
are să-și facă casă altele, să strămută de pe această parte de siliște fiindu că s-
au venit partea d[umi]sele căpitan Constantin și această parte merge tot într-o
11 st[ân]j[eni] latul și lungul 330, și în capăt despre câmp se loveșce cu partea
despre câmp ce i s-au venit d[umi]sele căpitan Constantin parte din hliza de jos.
St[ân]j[eni] 112 palme … – s-au venit partea de siliște partea Marii
Buciumoaei postelnicu, alăturea pe din jos de partea d[um]ne[ae]i Ilinchi
vămeșoaei și în capăt despre câmp se loveșce în capăt cu partea de câmp din
hliza de jos a d[umi]sele Ilinchi vămeșoaei și pe din jos merge alăturea cu
moșia Fundu până în vadul Maltei, este și peatră hotar la marginea din jos și din
spre răsărit la colțu și i s-au venit parte de siliște peste casa ce au făcut.
Fălci 16 prăjini 34 – prundu din capul siliștei despre Siret către răsărit.
Fălci 4 prăjini 20 – zăvoiu cu prundu pe marginea Flămândei.
Fălci 13 prăjini 27 – prundu cotului Flămândei.
Fălci 13 prăjini 42 – cotul de ceea parte.
[Total] Fălci 47 prăjini 13 – și aceste fălci s-au măsurat cu prăjina de trei
st[ân]j[eni] gospodu, cu care stânjeni s-a măsurat toată moșia.
Cum și câte fălci i s-au venit departe din tot locul.
Prundu din capul siliștei.
Fălci 5 prăjini 38 – s-au venit partea căpitanului Constantin Cârstea din
prundu din capătul siliștei.
Fălci 5 prăjini 38 – s-a venit partea Ilinchi vămeșoaei tij din prundul din
capul siliști[i].
Fălci 5 prăjini 38 – s-a venit partea Marii Buciumoaei postelnicu din
prundu din capu siliști[i].
Zăvoiul de pe marginea Flămândei.
St[ân]j[eni] 1 palme 33 – un stânjen s-au venit partea căpitanului
Constantin din marginea Flămândei.
St[ân]j[eni] 1 palme 33 – un stânjen s-a venit parte Ilincăi vămeșoaei de
marginea Flămândei; și
St[ân]j[eni] 1 palme 33 – un stânjen s-a venit partea Marii Buciumoaea
postelnicu …
Dându-se cotului Flămândei.
Fălci 4 – prăjini 35 – stânjeni 2 – s-au venit partea din fundul cotului
Flămândei d[umi]sele d[umnea]lui căpitan Cârstea.
Fălci 4 – prăjini 35 – stânjeni 2 – s-au venit partea d[umi]sele Ilincăi
vămeșoaei tij din fundul cotului.
Fălci 4 – prăjini 35 – stânjeni 2 – s-au venit partea d[um]ne[ae]i Marii
Buciumoaei tij din fundul cotului.
[Total] Fălci 13 prăjini 27
Capul de peste Siret către răsărit.
Fălci 4 – prăjini 40 – stânjeni 2 – s-au venit din cotul de ceia parte peste
Siret din tot locul, partea d[umnea]lui căpitanului Constantin Cârstea.
Fălci 4 – prăjini 40 – stânjeni 2 – s-a venit partea d[umi]sele Ilincăi
vămeșoai Ursachi, adică cotul de ceia parte din tot locul.
Fălci 4 – prăjini 40 – stânjeni 2 – s-a venit d[umi]sele Marii Buciumoaei
postelnicu, parte din cotul de peste Siret și din tot locul cum s-au împărțit.
[Total] Fălci 13 – prăjini 40.
A.N.R., Fond Creditul Funciar Rural, d. 1.994/1883, f. 182r-186v (m. Radomirești, Bunești și
Cotu Trandafirului, com. Letea Veche, pl. Siret, jud. Bacău, a lui Iuniu I. Lecca) 27.
2.
Cu mila lui Dumnezeu, izvod de zestre ce dăm fiicei noastre Ilenii, 1806.
1 icoană Maica Precistă
Din toată partea de moșie ce am eu în Radomirești pe Siret, în ținutul
Neamțului [1/3 din 1/2 = 1/6], dau în giumătate [1/2 din 1/3 din 1/2 = 1/12]
fiicei mele Ilenii, însă o a treia parte [1/3 din 1/12 = 1/36!] din ceasul căsătoriei
sale să-i fie în stăpânire, iar cealaltă parte spre împlinire a giumătate să o eie
după căsătoria fiicei noastre Casandrei.
27
Reproduc indicaţia arhivistică aşa cum mi-a fost comunicată de d-l Mihai-Alin Pavel.
8 boi
8 vaci
2 cai cu hamuri
1 benișăl cu sângeap28
3 benișăle dizblănite
5 rochii
1 colan
1 păreche paftale argint poleit
1 inel cu diamant
1 păreche cercei cu zmărand
1 plapumă
1 salte
2 perne mari 
cu fețele lor,
adică un rând matasă și unu pânză
4 perne mici 
5 prostiri
2 mese cu 12 șervete
5 mâneșterguri
8 cămeși femeești de mătasă
2 cămeși de pânză tij femeești
2 buccealâcuri cămeși bărbătești
6 felegene cu zarfurile lor de
argint
1 străchinuță de argint cu
lingurița ei
4 săhane
2 blide de costor
6 părechi cuțite de argint
6 talgere de costor
2 sfeșnice de alamă
10 cevrele29
1 sipet / i s-au dat /
3 pogoane vie lucrătoare cu cele
ce sânt într-însa, la ținutul Tecuciului,
în ocolu Polocinului, cu locul lor.
Aceste toate după izvodu de sus
arătat sânt îndatorit a le da.
Fig. 1. Izvodul de zestre din 1806
28
O scurteică îmblănită cu jder.
29
Basmale sau batiste de mătase.
2 sfeșnice
1 străchinuță de argint
6 părechi cuțite argint
1 păreche cercei zmărand.
Original, arhiva Gorovei; transcriere de Artur Gorovei în Acta Gorovei, I, p. 25, nr. 71.
3.
Lei 200, adică dou(ă) suti lei, am priimit di la mai micul meu frati
Petrachi Gorovei după diiata lasată di la sora me Ilena Șăndre sărd(ă)r(easă),
născută Gorovei, dinpreună și cu soțul dum(i)s(ali) Spiridon Șăndre sard(a)r,
cari amăndoi trecăndu-să din viiață,
sănt30 cari după diiata ci o are frati-meu din 1835, dănuindu-i toată avere
mișcătoari și nimișcătoari, cari îndatoriri ci i-au pus prin diiată ne-(a)u și
răspuns arătațăi bani, iar di a lor priimiri am iscălit. 1843 iuni 1-iu.
Ioan Gorovei ban
După cuprindire mai sus înscris am priimit și eu de a me bună voi doâ
sute lei di la dănuiri sororăi noastri Ilenii sard(ă)r(easa) din măna mai micului
meu frati Petrachi Goroveiu, rămăind sfărșăti toate preperințăli. Și am iscălit.
1843 iuni 29.
Constandin Gorovei
Și eu mai gios iscălit unindu-mă diopotrivă cu asămini bani, am priimit
doâ suti lei, rămăind toati pretănțiili oborăte și urmeaz(ă) a me iscălitură. 1843
iuni 29
Neculai Gorovei
Original, arhiva Gorovei; transcriere de Artur Gorovei în Acta Gorovei, I, p. 130, nr. 359.
Abrevieri
A.N.R. = Arhivele Naționale ale României
ArhGen = Arhiva Genealogică
AȘUI = Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași
DIR = Documente privind istoria României
30
Lectură nesigură.
Fig. 2. Chitanța fraților Gorovei din 1843 (fila 1 recto și verso)
UN POMELNIC AL MĂNĂSTIRII RÂȘCA,
JUDEȚUL SUCEAVA
Costin CLIT
A Long String of the Râșca Monastery, Suceava County

Abstract
With its origin in the Bogdănești hermitage, the foundation of the ruler Bogdan
I, destroyed and deserted by the Tatars in 1511 and 1512 and by the Ottomans in 1538,
the Râșca monastery started by Petru Rareș in 1542, is located in the homonymous
village, Suceava county. The ensemble of the Râșca monastery was included in the List
of historical monuments in 2015.
We are putting into circulation a third long string found in the Library of the
Romanian Academy, donated on December 1, 1904 by the Ministry of Cults and
Public Instruction, written at the urging of Archimandrite Sofronie, abbot of Râșca
Monastery (1804 - February 20, 1806; December 1812 - December 1, 1816), in which
we find brief information about the founders of the monastic place, the country's
hierarchs, abbots, monks.
Keywords: Râșca Monastery, Suceava land, pomelnic, manuscript, inscription in
Slavic language, founders, Petru Rareș and Elena Brancovici, metropolitans, Teofan,
Veniamin Costachi, bishops, Macarie, abbots, pomelnic.
Trecutul mănăstirii Râșca a stat în atenția istoricilor1 și, recent, au fost

publicate două pomelnice: primul, „prescris” de Gheorghie sin Costandin
Popovici la 16 iunie 1833 de pe cel al ieromonahului Varlaam Dinga, „igumen
în câteva rânduri”, scris la 2 iulie 17922, iar al doilea, prescurtat, după 1833, pe
care copistul a notat: „Piticol Gheorghie Popovici, acesta au scris Pomelnicul de
față ...”3. Pomelnicul, întins pe 10 file, ce a aparținut Mănăstirii Râșca, a fost
1
Narcis Crețulescu, Istoria sfintei Mânăstiri Râşca din judeţul Suceava, Fălticeni, 901; preot
Leonida Gavrilescu, M-rea Râșca, în „Mitropolia Moldovei”, XXXVI, 1960, nr. 1-2, p. 70-77;
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, București, Direcția Patrimoniului Cultural Național. Biblioteca Monumentelor
Istorice din România, 1974, p. 711-713.
2
Narcis Crețulescu, op. cit., p. 91-92; Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din
nordul Moldovei, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Atos, 1998, p. 235-243;
idem, Manuscriuse românești din Moldova. Catalog, Iași, Editura Junimea, 2007, vol. II, p.
309-313.
3
Narcis Crețulescu, op. cit., p. 133-134; Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din
nordul Moldovei, p. 243-244; idem, Manuscriuse românești din Moldova p. 313-314.
92 Un pomelnic al Mănăstirii Râșca, județul Suceava
dăruit la 1 decembrie 1904 Bibliotecii Academiei Române de Ministerul

Cultelor și Instrucțiunii Publice – Administrația Casei Bisericii, prin adresa cu
numărul 24.100, așa cum dovedește însemnarea de pe forzaț-ul manuscrisului,
unde este inventariat în colecția „Manuscrise românești” sub nr. 2.995.
Pomelnicul, scris din osârdia și îndemnarea arhimandritului Sofronie, cu
blagoslovenia mitropolitului Veniamin Costachi, în zilele domnului Scarlat
Callimachi, are ca destinație pomenirea nominală de la Proscomidie, care
reprezintă „raportarea tuturor și a fiecăruia la jertfa lui Hristos, adunarea și
rezidirea în jurul Agnețului a noii făpturi a lui Dumnezeu”4. Scrierea
pomelnicului urmează ritualul din celelalte mari mănăstiri petrecut în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, adică extragerea „din cel vechiu acum” de la 12
iulie 1792 (în cel copiat de Gheorghie Popovici este trecută data de 2 iulie).
Scrierea pomelnicului a fost inițiată la 20 ianuarie 1814, așa cum reiese din
cuvântul arhimandritului Sofronie către Ioasaf, eclesiarhul mănăstirii, în care i
se trasează ca sarcină „să să pomenească fericiții ctitori neîncetat, că și sângură
bisérica și toate céle dintr-însa și céle pe dinafară de dânsa, cu a lui D(u)mnezeu
dar și voe, toate de la fericiții ctitori sânt date și făcute”. Pomelnicul este supus
intervențiilor la 24 iulie 1833 („Din pomelnicul cel mare numele ctitorilor ce au
să se pomenească pe zilele rânduite” – pomenirea pe zile) și din 9 decembrie
1839 („părinții răposaț(i) mai de curându”). Remarcăm și unele pomelnice
familiale din 30 noiembrie 1813, 1 septembrie 1814 și 7 decembrie 1815, prin
care se încheie manuscrisul pe care îl valorizăm.
Arhimandritul Sofronie Râșcanu, inițiatorul pomelnicului, a egumenit la
Râșca în două rânduri, prima dată între 1804 și 20 februarie 1806, iar a doua
oară între decembrie 1812 și 1 decembrie 1816, după ce anterior îl întâlnim la
Agapia, apoi la Socola, odată cu înființarea Seminarului în anul 1803, unde
devine și duhovnicul elevilor5. La Râșca se remarcă ca bun gospodar, cărturar,
abil mânuitor al condeiului, pravilist și cunoscător al canoanelor6. Îndepărtat din
egumenia mănăstirii Râșca, se retrage la Probota, unde va fi înmormântat 7.
Trăia încă la 7 mai 1821, când scrie clucerului Ioniță Grigoriu din Fălticeni
pentru cumpărarea de cărămizi și seu pentru lumânări8.
Pomelnicul începe cu descrierea ceremonialului pomenirii de către preot a
numelor celor vii la Proscomidie, dintre care ne atrag atenția cele ale
4
https://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-12.html?fbclid=IwAR2Heti_IOnIUPhvd1q
7Q PBsH36IwWGqkn6BziYxHbQFmw_-clw9wZ-kGSM
5
Costin Clit, Un inventar inedit din 1816 și egumenii Mănăstirii Râșca la începutul secolului al
XIX-lea, în „Cadențe peste timp”, Revista cadrelor militare în rezervă și a veteranilor de război
din județul Vaslui, nr. 1 (18), 2021, p. 61.
6
Narcis Crețulescu, op. cit., p. 61.
7
Ibidem, p. 74.
8
Costin Clit, op. cit., p. 75.
Costin Clit 93
mitropoliților Veniamin Costachi și Gavril Bănulescu-Bodoni (?), ale

egumenilor Mănăstirii Râșca, Sofronie, Chiril (17949 – 1804) și Antonie (după
20 februarie1806-1812)10, protoiereului Euthimie și, în fine, familia domnului
Scarlat Callimachi. Observăm o preponderență masiv clericală. Scarlat
Callimachi (12 august – octombrie 1806; 24 iulie 1807 – 1 iunie 1810, nu ocupă
domnia; 27 august 1812 – 20 iunie 1819) ar fi emis un hrisov, obținut de
egumenul Varlam Dinga, prin care dă mănăstirii anual cantitatea de 10.000 de
oca de sare, asigură scutirea de vădrărit a 23 pogoane de vie și de goștină a
1.500 de oi și 800 de stupi (potrivit pomelnicului din 7 decembrie)11.
Documentele îl atestă pe Varlam ca egumen la Râșca în două rânduri: ante 12
iulie 178612 – după 28 aprilie 178713; ante 30 iulie 179114 – după 17 martie
179415. Perioadele de egumenie la Râșca ale lui Varlam nu coincid cu cele de
domnie ale lui Scarlat Callimachi. Domnul, admiratorul Franței, susținătorul lui
Veniamin Costachi și Gheorghe Asachi în lucrarea culturală pe care o
desfășurau, a fost căsătorit cu Smaranda (Smăragda), fiica lui Nicolae
Mavrogheni, domnul Țării Românești, „soție credincioasă, mamă iubitoare –
femeie ștearsă ca mai toate Doamnele din vremea ei” și împreună au avut pe
Ralú, Alexandru și Eufrosina16.
„Chipul” pomenirii celor vii la Proscomidie este urmat de „Pomelnicul
fericiților ctitori”, dintre care selectăm pe domnul Petru Rareș (1527-1538;
1541 – 1546)17 și cea de-a doua sa doamnă, Elena-Ecaterina Brancovici,
descendenta despoților sârbi de la sud de Dunăre, Ștefan Rareș, Maria (prima
soție a domnului, decedată la 28 iunie 1529), Bogdan, fiul lui Petru Rareș și al
Mariei18, mitropolitul Teofan I (1530-1546), și episcopul Macarie, „alesul între
filosofi”, „îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de către ucenicii
9
10
Costin Clit, op. cit., p. 61.
11
12
Arhivele Naționale Iași, fond Mănăstirea Râșca, IX/13.
13
Ibidem, VII/2.
14
Ibidem, II/10.
15
Ibidem, I/43.
16
C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, Chișinău, Editura Universitas, 1991, vol. II,
ediție îngrijită de Ionel Maftei, p. 223-237; Sorin Iftimi, Colecția de portrete a familiei
Callimachi (XVIII-XIX), în „Cercetări istorice”, Serie nouă, XXXVI, 2017, p. 232.
17
A se vedea și Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de
cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș-vodă până la Aron-vodă (1359-
1595), în Letopisețul Țări Moldovei, Chișinău, Editura Hyperion, 1990, îngrijirea textelor,
prefațarea letopisețelor, glosar și indici de Tataiana Celac, p. 84 („Așijderea și mănăstirea
Râșca au început”).
18
Ștefan Gorovei, Familia lui Petru Rareș, în Leon Șimanschi (redactor coordonator), Petru
Rareș, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978, p. 267.
săi, în mănăstirea Râșca întemeiată de dânsul”19, „ziditoriul și începătoriul

mănăstirii Râșcăi ... și cu cinste l-au îngropat la mănăstirea sa, la Râșca”20. Pe o
pisanie a Mănăstirii Râșca, pierdută în timp, se putea citi: „Această sfântă și
dumnezeiască mănăstire ce se numește Râșca au luat începere a se zidi în anul
7050 <1542>, luna mai 10 și s-au sfârșit tot într-acest an, în zilele lui Petru
voievod, iarăși cu cheltuiala domniei sale, ce s-au dat prin mâna smeritului
episcop Macarie al Romanului și prin mâna lui Ioan și a lui Toader Balșe,
logofeții lui Petru voievod, celui mai sus-numit și în egumenia lui Nil, smeritul
ieromonah”21. Cartea mitropolitului Nichifor din 16 februarie 1749 menționează
pe ziditorii Mănăstirii Râșca: Macarie – episcopul Romanului, Ioan logofătul și
Theodor Băloș logofăt22.
În condica „cuprinzătoare de dovezile ce au arătat dumnialor boerii
Bălșăști, la cercetarea ce s-au făcut pentru adiverire niamului lor”, scrisă din
porunca domnului Scarlat Callimachi, „după orânduire dumisale vel logofăt de
Țara de Gios, Iordachi Cantacuzino, suptu povățuire sulgerului Costantin
Leondari, de logofătul Divanului, Toader Gaspar”, în 1813, a fost transcris în
limba slavă textul inscripției, păstrat în original la vistiernicul Alecu Balș, al
cărui conținut îl redăm în continuare:
Sïé sf<é>taé i bojestvennaé ţr<ă>cva zakalo prïemă meséţa maïé
10, v<ă> leto =zÆn, i coneţ togojde leta, pri g<os>pod<s>t<vo>v1 Petra
veovodi, r7co7 smerenago episcopa Macarïé Romanscago, i Ïwana i
Ǿewdora B7loşa, logofetove pred rekena Petra voevodi, i pri
ïgumenetv1 Nila, sm1rennago sfv1ºenno inoca. „Această sfântă și
dumnezeiască biserică își are începutul în luna mai 10, în anul 7150 (1542), și
sfârșitul în același an, în domnia lui Petru voievod, cu mâna smeritului episcop
Macarie al Romanului, și a lui Ioan și Theodor Băloș, logofeții mai sus
numitului Petru voievod, și în egumenia lui Nil, smeritul și sfințitul călugăr”.
Mitropolitul Veniamin Costachi a cercetat și s-a încredințat din înscrisul
mărturie din 10 decembrie 1801 al arhimandritului Chiril, egumenul mănăstirii,
întărit de către Duhovniceasca Consistorie a Mitropoliei Moldovei la 9 ianuarie
19
Cronica lui Azarie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan,
București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1959, Ediție revăzută și
completată de P.P. Panaitescu, p. 141 („îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de
către ucenicii săi, în mănăstirea Râșca întemeiată de dânsul”).
20
Grigore Ureche, op. cit., p. 87.
21
G. Balș, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacul al XVI-lea, București, 1928, p. 76,
79; Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2002, p. 48.
22
Arhivele Naționale Iași, fond Mănăstirea Râșca, XIV/6.
Costin Clit 95
1812 „că este întocma scoasă de pe piatra ce este înlăuntru diasupra ușii Sfintei
Mănăstiri Râșca, de la țin(u)t(ul) Sucevii, scrisă cu slovă de aur”23.
Înscrisul arhimandritului diferă în privința datei: „Această sf(â)ntă și
dumnezeiască mănăstire ci să numește Râșca, au luat începire a să zidi în anul
7008 luna maiu 1, și s-au sfârșit tot într-acest anu, în zilile lui Petru voevoda
Rareș, cu cheltuiala domnii sale, ce s-au dat prin mâna smeritului episcop
Macarie al Romanului, și prin mâna lui Ioan și Theodor Balș, logofeții lui Petru
voevod, celui mai sus numit, și în egumenie lui Nil, smeritului ieromonah. /
Această scrisoare să află scrisă pe piiatră cu slove de aur, diasupra ușii din
lăuntru în bisărică, care este și astăz(i) la Mănăstire Râșca din ținutul Sucevii. /
1801 dechemv(rie) 10 / Chiril arhimandrit, egum(e)n Râșcăi <m.p>”. Mărturia
va fi încredințată de membrii Consistoriei: arhimandritul Chiril, „întâiul
asăsăr”, sachelarul Theodor și Antonie24.
Între cei pomeniți în ziua de sâmbătă se găsește și Nichifor arhiereu.
Informații găsim în cartea de milostenie din 16 februarie 1749 a mitropolitului
Nichifor, grec originar din Moreea, dascălul domnului Grigorie al II-lea Ghica,
călugărit la Neamț, ridicat ca titular de Sidis, în timpul căruia Moldova a fost
vizitată de patriarhul Partenie al Ierusualimului25. S-a dovedit a fi un susținător
al vieții monahale. În documentul amintit, mitropolitul Nichifor face referire la
surparea bisericii mănăstirii Râșca „dintru întâmplările vrémilor și dintru multe
nevoi” și a vechimii. Biserica a „rămas la surpare și la multă lipsă și sărăcie în
toate, descoperindu-s(e) besérica și toate chiliile și trepezările și alte povarne, și
din casă și de afară au rămas la mare slăbiciune”. Calistru Ene repară și înoiește
cu veniturile proprii „multe în m(ă)năstire”. La 16 februarie 1749 voia repararea
și înnoirea bisericii, pentru care mitropolitul emite cartea de milostenie în
vederea obținerii ajutorului necesar de la creștinii ce urmau a fi trecuți în
rândurile ctitorilor26.
Printre ctitori îl găsim și pe Inochentie episcopul, păstorul eparhiei
Hușilor dintre anii 1752 și 1782. Cei din neamul lui Inochentie au dat 100 de lei
la „tocmitul bisericii”, 200 de lei la facerea chiliilor, au contribuit la ferecarea
unei Evanghelii cu argint, a unui chivot, a cinci candele mari de argint, au dat
un Thesalonic și un cazan mare de stână la 179727. La Mănăstirea Râșca, viețuia
23
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, DCCVII/8; Textul inscripției a fost
transcris și tradus de dl. prof. univ. dr. Petronel Zahariuc, căruia îi mulțmim și pe această cale.
24
Ibidem, MCXXIV/6.
25
Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2 (secolele XVII-
XVIII), tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ediția a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994, p. 343-345.
26
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Râșca, XIV/6. Original, sigiliu rotund.
27
Olimpia Mitric, Manuscriuse românești din Moldova, p. 311.
ieroshidiaconul Theodor, trecut în pomelnic, poreclit Ojog, fratele episcopului

Inochentie al Hușilor, care a dăruit trei pogoane de vie lăcașului monahal, fapt
adeverit de el la 20 februarie 1806. Theodor primise danie de la Iacov Stamati
șase pogoane de vie la 15 septembrie 1783, cumpărate cu „drepți bani ai fratelui
mieu răposatul episcop Inochentie, ce-au fost episcop Huș(ului)”. Dania a fost
făcută pentru pomenirea episcopului Inochentie „și pentru folosul sufletului
mieu și a tot neamul nostru, fiind puși și în pomelnicul cel mare ca pe niște
drepți ctitori a sfintei mănăstiri”. Pomenirea lor se făcea miercurea28.
Egumenii mănăstirii sunt puțini în pomelnicele așezământului monahal de
la Râșca. O parte sunt cunoscuți cercetătorilor din lucrarea dedicată mănăstirii
de harnicul arhimandrit Narcis Crețulescu, însă cu o cronologie deficitară.
Folosindu-ne de sursele editate și documentele de arhivă, încercăm să încropim
o listă a celor care au păstorit mănăstirea, un studiu de al nostru fiind spre
finalizare spre a fi dat la publicare, indicând datele extreme ale egumeniei în
care sunt atestați, cu siguranța scoaterii la iveală în viitor a noi informații. Astfel
avem pe Nil (10 mai 154229), Calistrat (ante 6 aprilie 156930), Ghedeon (ante 6
octombrie 157831), Agathon (ante 1 septembrie 158032 – 158233), ajuns episcop
de Roman, Gligorie (ante 8 aprilie 163934), Daniil (ante 28 februarie 164935 –
după 20 aprilie 165236), Galerie (ante 10 august 166037), Dosoftei (ante 28 iunie
28
Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huși, Lucrare apărută cu binecuvântarea
Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Huși, Editura Horeb, 2021, p. 577-578, nr.
454.
29
G. Balș, op. cit., p. 76, 79; Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 48.
30
DRH, A. Moldova, VI (1546-1570), volum întocmit de I. Caproșu, București, Editura
Academiei Române, 2008, p. 622-625, nr. 382; Gheorghe Ghibănescu, Uricariul, XVIII, Iași,
1892, p. 162-168; respectiv p. 168-169.
31
DRH, A. Moldova, VII (1571-1584), volum întocmit de Ioan Caproșu, p. 285-287, nr. 232;
Melchisedec, Cronica Romanului, p. 213-216; D.I.R., A, XVI, vol. III, p. 501 şi p. 102-103, nr.
131; C. D. M., I, p. 167, nr. 643; Virginia Isac, Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi.
Moldova, vol. I (1398-1595), Bucureşti, p. 398, nr. 1046.
32
DRH, A. Moldova, VII, p. 398-399, nr. 330; Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, XXI,
p. 109-110, nr. 82.
33
Costin Clit, Pomelnicul Mănăstirii Secu din 1845, în „Buletin informativ al Simpozionului
Național Rolul Mănăstirii Secu în viața religioasă a Țării Moldovei”, III, Piatra Neamț, Editura
Cetatea Doamnei, 2017, p. 206; a se vedea și Arhivele Naționale Istorice Centrale, Achiziții
Noi, CI/13; CDM, II, p. 402, nr. 2063.
34
DRH, A. Moldova, XXV (1639-1640), volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache,
Georgeta Ignat și Marius Chelcu, București, Editura Academiei Române, 2003, p. 92-93, nr. 92.
35
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Achiziții Noi, CI/13; CDM, II, p. 402, nr. 2063.
36
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Neamț, LXXXVII/14; Nicolae Iorga, Studii și
documente cu privire la istoria românilor, VII. Cărți domnești, zapise și răvașe, București,
Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1904, vol. VII,, p. 371, nr. 4; CDM, II, p. 429, nr. 2228.
37
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade (Documente slavo-române), Iași, Tipografia „Dacia”
Iliescu, Grossu & Comp., 1908, vol. IV, p. 281-284, nr. CCXLIX.
Costin Clit 97
166238 – ante 14 iulie 166339), Miheiu (ante 14 iulie 166340 – după 11 aprilie
166741), Theodosie (ante 9 decembrie 166942), Simion (ante 12 ianuarie
167643), Theodosie (ante 3 martie 168044), proegumenul Fteoclit, Silion (ante
17 ianuarie 168145), Serafim (ante 7 iulie 170146), Fridațchi (ante 4 august
170947), Sfidernie, Nicanul/Nicanor (ante 20 iulie 171248), Ghirvasie/Ghervasie
(ante 21 iulie 173249 – după 8 ianuarie 173550), Varlam Ursache (ante 13
ianuarie 173751), Natanail Șeptelici (ante 21 iulie 174152 – după 1 februarie
174653), Calistru Ene (ante 10 iunie 174854 – după 1 octombrie 1777, prima
oară), Ioasaf (după 1 octombrie 177755 – după 23 octombrie 177956), Calistru
Ene (după 23 octombrie 177957 – după 26 octombrie 178158, a doua oară),
Varlaam (ante 28 mai 178259 – după 23 mai 178360), Paisie (ante 18 mai 178461
– ante 12 iulie 1786; ante 28 aprilie 1787), Venedict (ante 12 iulie 178662 –
38
Arhivele Naționale Iași, Manuscrisul nr. 646 (Condica Mănăstirii Bârnova), f. 43v.; CDM,
IV, p. 191, nr. 840.
39
Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huși, p. 368-370, nr. 258.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 383-384, nr. 270; CDM, III, p. 315, nr. 1459.
42
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Râșca, II/6; Toma G. Bulat, Documentele
Mănăstirii Văratec (1497-1836), p. 157, Chișinău, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, 1939, nr.
LXX (mențiune).
43
Arhivele Naționale Iași, Manuscrisul nr. 541 (Condica Mitropoliei Moldovei), f. 78-79, nr.
63; CDM, III, p. 392, nr. 1845.
44
Arhivele Naționale Iași, Manuscrisul nr. 646 (Condica Mănăstirii Bârnova), f. 43v.
45
Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade (Documente slavo-române), vol. V, p. 100-101, nr. XCI.
46
Idem, Surete și izvoade (Documente slavo-române), Iași, Tipografia „Dacia” D. Iliescu, 1913,
vol. VIII, p. 60, nr. LIII.
47
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Râșca, I/4; CDM, V, p. 235-236, nr. 881.
48
Ibidem, II/6.
49
Ibidem, IX/2; idem, IX/3 (un rezumat).
50
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, întocmit de
Vasile Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1966, p. 193-194, nr. 132.
51
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Râșca, V/1; Documente privind relațiile agrare în
veacul al XVIII-lea, p. 199-200, nr. 140.
52
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, p. 255-256, nr. 217.
53
Arhivele Naționale Iași, Fond Mănăstirea Râșca, XVIII/5.
54
Ibidem, VII/1; Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, p. 285-286, nr. 258.
55
Ibidem, IV/46.
56
Ibidem, XIV/13.
57
Ibidem.
58
Ibidem, XVIII/14.
59
Ibidem, IX/13.
60
Ibidem, I/31.
61
Ibidem, XIV/14.
62
Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, p. 539-540, nr. 544.
după 28 aprilie 178763), Veniamin (ante 6 aprilie 178964 – 1791), Varlaam (ante
30 iulie 179165 – după 17 martie 179466), Chiril (179467 – 1804), Sofronie
(1804-1806), Antonie (după 20 februarie1806 – 1812)68, Sofronie (1812-1816),
Grigorie Crupenschi (1 decembrie 1816-9 februarie 182069), Agapie (1820-
1821), Isaia (1821-10 februarie 1842), Teodorit (1842-1848), Neonil Boca
(1848-1850), Veniamin Cananău (1850-1855), Neonil Boca (1855), Iosif
Râșcanu Evhaiton (1855 – 22 noiembrie 1861), Neofit Arbore (1861-1886)70.
Putem constata absențe notabile din pomelnic, printre care a episcopului
de Roman, Agathon (ante 1 septembrie 1580 – 1582), a lui Ioan, primul ierarh
de la Huși, cu metania la Râșca, sau a Sfântului Ioan de la Râșca și Secu.
Pomelnicul poate fi considerat unul modest în informații. Cercetările viitoare și
scoaterea la lumina tiparului a documentelor pot face lumină în evoluția istorică
a Mănăstirii Râșca.
ANEXĂ
Întru slava Sf(i)ntei și ceii de o ființă și de o viiață Făcătoarei și

nedespărțitei Troițe, a Tatălui, și a Fiiului, și a Sf(â)ntului D(u)h.
În zilele prea binecredinciosului d(o)mnului nostru Io Scarlat Alexandru
Calimah v(oe)vod.
Cu blagosloveniia preaosf(i)nțitului nostru mitropolit a toată Moldaviia
chirio chirio Veniamin.
S-au prescris acest pomelnic al Sf(i)ntei Mănăstiri Râșca, ci s-au scos din
cel vechiu acum, carele iaste arătat în condica fericiților ctitori și miluitori după
vremia acestui sf(â)nt lăcaș, în care condică sânt arătate cine ce lucruri au făcut
și au afierosit aceștii sf(i)nte mănăstiri spre a lor vécinică pomenire, care
condică iaste din leat 1792 iul(i)e 12.
Cu toată osârdiia și îndemnarea sfin(ției)1 (...)1 arhimandritului Sofronie
în(...) (...)1 (sfi)1nții sale la această sf(â)ntă (mănăstire)1 (...)1 în anii de la
1
mânt(uirea)1 (...)1 proscom(idie)1 (...)1 pomenească numele ce sânt arătate aicea

spre sufletescul folos a celor ce au înzăstrat și au ajutorat pe acest sf(â)nt lăcaș.
63
Ibidem, I/34.
64
Ibidem, VII/3; Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, p. 550-551, nr. 556.
65
Ibidem, II/10.
66
Ibidem, I/43.
67
68
Costin Clit, Un inventor inedit din 1816, p. 61.
69
Ibidem, p. 78-79.
70
Narcis Crețulescu, op. cit.
Costin Clit 99
În ce chip să cuvine preotul a pomeni la proscomidie numele celor vii
Pomenéște D(oa)mne pre pravoslavnicii înpărați, pre preafericiții

patrierhi, pre preaosf(i)nțiții mitropoliți, pe iubitorii de D(u)mnezeu
arhiepiscopi și episcopi, arhimandriți și egumeni, ieromonahi și preoți,
ierodiiaconi și diiaconi, monahi și monahii, și pe tot clirosul bisăricei ce să
ostenesc și slujesc sf(â)ntului lăcașului acestuia, și pre pravoslavnicii creștini,
robi și roabe, și le iartă lor toată greșala cea cu voe și fără de voe:
Veniamin mitropolit și tot neamul lui. Gavriil mitropolit. Sofronie
arhimandrit. Chiril arh(i)m(an)dr(it). Antonie arhimandrit, Pahomie ieromonah.
Gavril ieromonah. Ieroshimonahii: Gheorghii, Ioan, Grigorie, Iacov, Filaret.
Ieromonahii Acachie, Iosaf, Tarasie, Vasiian, ierei Costandin.
Ierodiaconi Costandie, Ghermano, Gherasim, Galaction, Victor.
Monahii Nichifor, Varlaam, Sofronie, Chesarie, Gavriil, Iosif, Gavriil,
Varlaam, Venedict, Isaiia, Ghenadie, Macarie, Antonie, Io(a)nichie, Varlaam,
Ghelasie, Inochentie, Iiacov, Galaction, Theodor și cu fiii săi. Inochentie
ieromonah și tot neamul.
Frați Ivancea, Vasilie, Ioan, Vasilie, Ioan, Vasilie, Ioan, Vasilie, Ioan,
Mariia și tot neamul lor.
Monahii Nataliia, Elisavet(a), Evgheniia, Eupraxia, Manasiia.
Ierei Andriiu, Dimitrie, Theodosie, Ilie, Grigoraș, Tudora, Vasilie, Moisi,
Theodosiia, Irina, Ana și tot neamul lor.
Sofroniia, Ioan, Măriuța, Costandin ierodiiacon, Ioana, Mihaiu, Ioana,
Vasiliie (?)2, Dochița, Mariia și tot neamul lor.
Neculaiu, Mariia și fiii lor. Iordache, Ruxanda și fiii lui.
Scarlat voevod, Smăragda doamna și fiii lor.
Dimitrie, Anastasiia, Tarsița și fiii lor.
Euthimie protoere(u)l, Mariia, Euthimiia și fii lor.
Pomelnicul fericiților ctitori
Miluiaște-ne pre noi D(u)mnezeule după mare milă ta, rugămu-ne ție,
auzî-ne și ne miluiaște. D(oa)mne miluiaște de 3 ori. Încă ne rugăm pentru
odihna sufletelor răposaților robilor lui D(u)mnezeu, a fericiților și pururea
pomeniților ctitorilor sf(â)ntului lăcașului acestuia, a părinților și a fraților
noștri, a născătorilor și a rudeniilor noastre, acelor ce zac aicea și pretutindenea
pravoslavnicii creștini și a robilor lui D(u)mnezeu celor ce acum să pomenesc.
Petru v(oe)vod, Eléna doamna, Stefan voevod, Mariia doamna, Bogdan
voevod, Ruxanda doamna, Petru voevod, Mariia doamna, Alexandru voeovod,
Anastasiia doamna, Theofan mitropolit, Macarie mitropolit, Iacov mitropolit,
Macarie episcop, Siluan ieroshimonah, Iacov shimonah, Gherman ieromonah,
Veniiamin ieromonah, Lavrentie ieromon(a)h, Salomiia shimonahiia, Calistrat

ierodiiacon, Gavriil, Theodor ieroshidiacon, Ecaterina, Manoil ieroshidiacon,
ierei Ioan, Ilinca, Gavril, Mariia, Grigorie, Eléna, Miron, Simina shimonahiia,
Inochentie episcop, (...)1 monah, Varvara monahiia, Vasilie ierodiiacon,
Străti(...)1, Costandin, Grigorie și tot neamul lor. Măriuța și tot (ei).
Parthenie ieroshimonah, Pandeleimon, Vasilie, preoți, Sanda, Evdochiia,
Neculaiu, Isariu, Ghedeon eromonah, Chiriiac, Soltana, Șărban, Fotini, Andriiu,
Mariia, Ilinca, Ecaterina, Andreiu, Ionichie ierodiiacon, Ruxanda și tot neamul
lor.
Ierei Vasilie, Anastasiia, Ecaterina și fii ei.
Sofronie ieromonah, Filotheiu ieromonah, Ierei Elisiiu, Mariia, Daniil,
Visarion monah și tot neamul lor.
Ioan, Theodor, Dimitrie, Eléna, Maxim, Anastasiia și tot neamul lor.
Evdochiia shimonahi(a), Gheorghie și tot neamul lor.
Filotheiu ieromonah, Gavril, Mariia, ierei Ilie, Mariia, Ioniță, Costandin,
Stefan, Gheorghie și tot neamul lor.
Stefan, Mariia și tot neamul.
Ierei Andriiu, Evdochia, Vasilie, Safta, Stefan, Theodor, Varvara și fii lor.
Pertheniia monahiia, Ilie și tot neamul.
Parascheva, Iosif monah, Gafița, Costantin, Stefan, Gheorghie, Neculaiu,
Ecaterina, Venedict ieromonah și tot neamul.
Iacov ieroshimonah, Elisavet(a) monahi(a), Isaiia ieromonah, Ioan,
Vasilca și tot neamul.
Anastasiie, Anghelichi și tot neamul.
Martha monahi(a), Andriiu, Sanda, Ioan, (...)1, ierei Vasilie, Constandin,
Safta, Ecaterina, (și tot)1 neamul.
Ioan ieroshimonah, Dositheiu monah, Venedict arhim.
Iubitoriu Preotul.
Întru fericita adormire veacinica odihnă dă D(u)mne(zeu) adormiților și
pururea pomeniților ctitorilor sf(â)ntului lăcașului acestuia, a părinților și a
fraților noștri celor ce zac aicea și pretutindenea pravoslavnicilor creștini și le fă
lor veacinica pomenire.
Și cântăreții cântă veacinica pomenire Glas(ul) 3 de trei ori.
Învățătură precum să face ctitorilor părăstas când vine zioa cea însămnată
la fieștecaré lună, ci să va arăta anume într-acest pomelnic mai înnainte.
Facem pomenirea lor întru acesta chip, adecă după ceasuri să li să facă
parastas cu colivă după rânduiala sf(i)ntelor mănăstiri și după parastas îndată
începem Sf(â)nta și dumnezeiasca Liturghie, la care să pomenesc toate numele
acelea ce sânt scrise la acéia zi, precum la proscomidie, așa și după
Ev(an)ghelie la ecteniia răposaților, iară după săvârșirea dumnezeeștii Liturghii,
Costin Clit 101
merg frații la trapezare ducând și coliva și făcând preotul obicinuitul început.

Noi zicem: Sf(i)nte Dumnezeule și după Tatăl nostru troparele morților, apoi
preotul zice ecteniia pentru morți pomenind acélea nume, și zice rugăciunea
D(u)mnezeul sufletelor și făcând otpustul șădem la masă, făcând și oarece
mângâiare fraților dându-le vin la acea pomenirea fericiților ctitori, și sculându-
ne de la masă facem mulțemita dupe rânduială și pe urmă cântăm veacinica
pomenire de 3 ori.
Cuvânt cătră cuvioșiia sa ecclisiiarhul chir Ioasaf al aceștia sf(i)ntei

mănăstiri.
Cinstite și iubite frate, fiind că ești ales și te-ai așăzat și te-ai pus
ecclisiiarh aceștii sf(i)nte mănăstiri, caré iaste acea dintâiu și mai vrédnică
slujbă în sf(â)nta mănăstire, și ți s-au încredințat sf(â)nta bisărică ca să porți
grijă pentru toate trebile ei.
Deci să cade să știi că și sf(i)ntei bisărici acea mai dintâiu trebuință și
datornică slujbă iaste ca să să pomenească fericiții ctitori neîncetat, că și
sângură bisérica și toate céle dintr-însa și céle pe dinafară de dânsa, cu a lui
D(u)mnezeu dar și voe, toate de la fericiții ctitori sânt date și făcute.
Deci prea iubite frate întăréște întru D(o)mnul, și fii cu osârdie și făr(ă) de
lenevire asupra slujbei ci ți s-au încredințat, și poartă grijă pentru fericiții ctitori,
carii sânt scriși și carii după vremi să vor mai scrie în pomelnicul acesta cu
afierosirile lor, ca fieștecăruia să i să facă pomenire cu colivă la zioa lui cea
însemnată la numărul lunilor, după cum arată și însuși tipicul mai sus, ca nici
unul dintr-înșii să nu rămâe nepomenit și făr(ă) de părăstas. Și silindu-te după
datoriia slujbei a înplini așa precum mai sus scriu, plată bună de la Mântuitoriul
nostru Ii(su)s H(risto)s vei lua, ca o slugă vrédnică.
Iar lenevindu-te și trecând cu vedérea pomenirea fericiților ctitori și cu
nebăgare de seamă vei lăsa bunul și véchiul obiceiu și orânduiala aceștii sf(i)nte
și d(u)mnezeești mănăstiri caré iaste așăzată dintru început, ca o slugă rea și
léneșă te vei socoti, și încă vei avea și pârâși pe fericiții ctitori la înfricoșatul și
strașnicul giudeț, și pe Maica D(o)mnului, și pe Sfinții Ierarhi Nicolae, Sofronie
și Spiridon.
Dar noi rugăm pe milostivul D(u)mnezeu și pe Preacurata sa Maică,
înpreună și pe Sfinții Ierarhi, ca slujba bine să-ți înplinești și vécinica fericire să
moștenești. Amin.
1814 ghenar 20.
Sofronie arhimandrit și igumen Sf(in)tei Măn(ă)stiri Râșcăi <m.p.>.
Tot părinții răposaț(i) mai de curându.

Ielisăi shimonah, Varlaam monah, Ghervasie monahu, Nichifor monahu,
Neofit shimonah, Iosif ieromonah, Casiian ieromonah, Dionisie monahu,
Varlaam monah, Venedict monahu, Gavriilu shimonah, Ghenadei monah,

Arsănie ieromonah, Natalie shimonahiia, Elesaveta shimonahiia, Ioan,
Gherasim ierodiacon, Dimitrie, Serafimu monahu, Ghedeoan monahu, Casiian
monahu, Melaniia shimonahiia, Ilarion ierodiacon3, Macariia shimonahiia,
Martha shimonahiia, Io(a)nichie monah, Inochentie monah, Io(a)nichie monah,
Chiril eromonah, Melaniia shimonahiia, Dorothei monah, Ioil monah, Mitrofan
eromonah, Elisaveta monahiia.
(1)839 dec(em)v(rie) 9
Vii Morții
Episcopii țării și alți(i).
Arhierei greci.
Gherasim arhiereu.
Meletie arhiereu.
Nictarie arhiereu.
Grigorie arhiereu.
Theoclit arhiereu.
Filaret arhiereu.
Iosif arhiereu.
Grigorie arhiereu.
Vii Morții
Arhimandriții.
Timotheiu arhimandrit.
Silvestru arhimandrit.
Chiril arhimandrit.
Daniil arhimandrit.
Theodorit arhimandrit.
Din pomelnicul cel mare numele ctitorilor

ce au să se pomenească pe zilele rânduite
Anul 1833 iulie 24.
Ioan iero(s)h(i)monah d(u)h(o)v(nic)
Duminecă la proscomidie să s(e) pomene(a)scă

Ierei Andrei, Dimitrie, Parascheva, Theodosie, Iosif monah, Gaafița,
Costandin, Stefan, Gheorghie, Nicolae, Catrina, Dimitrie, Elena, Maxim,
Nastasiia, ierei Andrei, Evdochia, Vasilie, Safta, Stefan, Varvara, Scarlat
voevod, Smăranda doamna, Dimitrie, Anastasiia, Tarsița, Partheniia monahiia,
Ilie, Dimitrie, Ilie, Manasiia monahiia și tot neam(ul) lor.
Costin Clit 103
Luni dimineața
Venedict ieromonah, Venedict arhimandrit, Vasilie ieroshimonah,
Athanasiia monahiia, Ioan, Mariia, Nichifor monah, ierei Chiriac, Mariia, Chiril
ieroshimonah, ierei Ioan, Ilinca, ierei Vasilie, Nastasiia, Catrina, Sofronie
ieromonah, Thilothei ieromonah, ierei Ilisei, Mariia, Dănilă, Martha
shimonahiia, ierei Vasilie, Andrei, Sanda, și tot neamul lor.
Marți dimineața
Manuil ieroshidiac(on), Visarion monah, erei Enache, Mariia, ierei Miron,
Antioh shimon(a)h, Evloghi shimon(a)h, Ioil shimon(a)h, Sofronie arhimandrit,
Lavrintie ieromon(a)h, Salomiia shimonahiia, Pandelimon, Vasilie, preuț(i),
Safta, Evdochiia, Nicolae, Isariu, Gherasim ieromon(a)h, Chiriiac, Soltana,
Andrei, Mariia, Ecaterina, Ioan iarodiacon, Rucsanda, Șărban, Fotini, și tot
neamul lor.
Mercuri dimineața
Inochentie episcop, Daniil monah, Varvara monahiia, Theodor
ieroshidiacon, Catrina, Vasilie ierodiacon, Ghenadie monah, Theodora, Miron,
Elena, Grigorie, Strătina, Costandin, Grigorie, Mariia, Iordache, Ilinca, Iacov
ieroshimonah, Elisaveta monahiia, Isaiia ieromonah, Gherasim monah, Ioana,
Vasilca, Anastasiia, Anghelichi, și tot neam(ul) lor.
Joi dimineața
Ierei Lazar, Safta prezvitera, Samuil, Petrea, Gafthona, Ioil ieromonah,
Anița, Costandin ierodiacon, ierei Ioan, Stefan ierodiiacon, Costandin, Gavriil,
Stefan, Mariia prezvitera, Parascheva prezvi(tera), Anna, Mariia prezviterile,
Ioil ieromonah, Irimiia protoerei, Ioan, Nastasiia, Mariia, Mariia prezviterile,
Xeniia, Mariia, și tot neamul lor.
Vineri dimineața
Ioan ieroshimonah, Dosithei monah, Elisaveta monahiia, Vasilie, Iftinca,
Vasilie, Moisi, Theo(do)siia, Irina, Anna, Costandin, Anghira, Ioan, Theofana
monahiia, Serafim monah, Anastasiia monahia, Varlaam ieromonah, ierei Ioan,
Mariia, Ioasaf ieromonah, Sofroniia, Ioan, Mărăuța, Grigorie ieroshimonah,
Ioana, Costandin ierodiacon, Mihaiu, Ioan, Vasilie, Dochița, Mariia, ierei
Manoil, Xeniia prezvitera, ierei Theodor, Mariia prezvitera, Anna, Gheorghie
ierodiacon, Safta, Costandin, Ioan, Ilinca, Gavriil, Mariia, și tot neamul lor.
Sâmbătă dimineața
Evdochiia shimonahiia, Gheorghie, Elesaveta shimonahiia, Evgheniia
shimonahiia, Thilothei4 ieromonah, Neothit shimonah, Gavriil, Mariia, Ioan,
Irina, Stefan, Mariia, Gheorghie, Mariia, Theodor ierodiacon, Ecaterina,

Gherasim monah, Stefan, Mariia, Simina shimonahiia, Petru v(oe)v(o)d, Mariia
doamna, Nichifor arhiereu, Costandin, Elena, Gheorghie, Sultana, Ioan, Măriia,
Crăciun, Nichifor, Dorothei, Ioan, Ioana, Iftime, Andrei, Vasilie, Elena,
Gheorghie, Smăranda, Elesaveta shimonahiia, Nataliia shimonahia, Savastiia
monahiia, și tot neamul.
Scutariu
Viei. Luna lui noemv(rie) 30.
Ioana, Vasilie, Ioan, Anna, Petre, Parascheva, Facem pomenire robilor
Smăranda, Mariia, și tot neam(ul) lor. lui D(u)mnezeu ce au dat
Morții. la sf(ân)ta m(ă)n(ăstire) 2
Andrei, Vasilie, Andrei, Elena, Gheorghii, boi mari pentru ctitorii la
Smăranda, Gheorghie, Elena, Iordache, Dochița, let 1813 noemv(rie) 30.
Grigorie, Gheorghie, Mariia, și tot neam(ul) lor.
Viii. Decemv(rie) 7. Facem pomenire dum(i)sali

Neculaiu, Mariia și fiii lor. spat(arului) Neculaiu Cotcul, carele au
Morții. făcut ajutoriu m(ă)n(ă)stirii cu căratul
Nichifor arhiereu, Constantin, pietrii la facerea paraclisului, și alte faceri
Elena și fii lor: Gheorghie, de bine au mai făcut sf(i)ntei mănăstiri
Soltana, și tot neamul lor. spre pomenirea neamului său, care nume
sânt trecute într-acest pomelnic la început.
1815 decemv(rie) 7.
Vărariul
Viei. Acește au dat la sf(ân)t(a) m(ănăstire) 52
Ioan, Vasilca, Stefan, Nastasie, lei bani și o căldare cu căpacul și cu 3 țevi
Pelaghie, Marie. ale ei de rachiu 13 vedre. 1814 (?)
Morții. săpt(emvrie) 1.
Ioan, Mărie, Crăciun, Nechifor,
Dorothei, Ioana, Ioan, Ifteme.
Biblioteca Academiei Române, Manuscrise românești, nr. 2995.

_________________________
1
Rupt colțul din dreapta, partea inferioară.
2
Pătat.
3
De aici altă mână.
4
Thimothei.
Costin Clit 105
Prima filă a Pomelnicului
Fila a treia (Pomelnicul fericiților ctitori)
DESPRE O MEDALIE DIN 1846
A ASOCIAȚIEI MAGHIARE DE INDUSTRIE
Dorel BĂLĂIȚĂ
About a Medal from 1846 of the Hungarian Industry Association

Abstract
The article presents a silver medal from a private collection, issued by the
Hungarian Industry Association in 1846. The medal was awarded as a prize for the
marble factory from the Slovak town, Stomfa, on the occasion of the third industrial
exhibition. The author gives a short history of the Pálffy family, the owner of the
marble factory from Stomfa. Some information is provided on the establishment of the
Hungarian Industrial Association in 1842 and on the engraver of the medal, Carl
Radnitzy.
Keywords: Ferdinand Leopold Pálffy, the Hungarian Industry Association, medal,
Stomfa, Slovakia, Hungary, Carl Radnitzky.
Medalia pe care o prezentăm face parte dintr-o colecție particulară. A

fost emisă și acordată de Asociația maghiară de industrie în 1846, cu prilejul
celei de-a treia expoziții industriale, fabricii de marmură din Stomfa a contelui
(grof) Ferdinand Leopold Pálffy.
Medalia este din argint, are diametrul de 38 mm și cântărește 26,19
grame. Pe avers este reprezentată o tânără femeie șezând, ținând în mâna
dreaptă un corn al abundenței și având mâna stângă sprijinită pe un scut cu
stema Ungariei. În plan secund, în stânga, este imaginea unei fabrici cu un coș
din care iese fum, iar în dreapta (în spatele personajului feminin) un stup de
albine. În exergă este un aranjament vegetal. Tot în exergă sub piciorul drept al
femeii este trecut gravorul: *DNITZKY. F. Semicircular în partea de sus este
inscripția: A MAGYAR IPAREGYESÜLET (Asociația Maghiară de Industrie).
Reversul este populat de o cunună cu motive vegetale având intercalate
trei steme: a Transilvaniei în partea de sus, a Croației în stânga și în dreapta a
Slavoniei, având un jder în centru. În interiorul cununii a fost gravat manual, pe
șase rânduri, numele premiantului: „Gr. / Pálffy F.L. / stomfai / márvány
gyaranah / 1846”. Dedesubt este reprezentată o albină în zbor.
Asociația Maghiară de Industrie a fost fondată la inițiativa lui Lajos
Kossuth și a avut ședința de constituire pe 4-5 iunie 18421. Primul președinte
1
http://real.mtak.hu/35029/7/Az_elso_magyar_kereskedelmi.pdf (accesat la 7.10.2019).
108 Despre o medalie din 1846 a Asociației Maghiare de Industrie
ales a fost contele Lajos Batthyányi. Consiliul de administrație l-a desemnat ca

director pe Sándor Luka, iar director adjunct pe Lajos Kossuth. Scopul
asociației era de a stimula dezvoltarea industriei maghiare. La ședința de
constituire s-a hotărât organizarea unor expoziții industriale la Pesta, la care să
fie premiate realizările deosebite din domeniu, dar și înființarea unui ziar
săptămânal, care să prezinte și să dezbată problemele economiei maghiare, să
publice legile de interes etc. Prima expoziție a avut loc chiar în anul înființării
asociației. Expoziția din 1846 a fost cea de-a treia, la ea au participat 516
expozanți din 70 de domenii industriale2 și a fost vizitată de peste 22.000 de
persoane3.
Medalia Asociației Maghiare de Industrie – 1846
Datorită afluxului mare de expozanți, s-a hotărât acordarea a șapte

categorii de premii: medalie mare de aur, medalie mică de aur, medalie mare de
argint, medalie mică de argint, medalie de bronz, diplomă și mențiune. Astfel,
s-au acordat 21 medalii mari de aur, 28 medalii mici de aur, 45 medalii mari de
argint, 35 medalii mici de argint, 56 medalii de bronz, 81 de diplome de merit și
17 mențiuni4. Printre laureații cu medalie mare de argint la poziția 38 este
consemnată fabrica de marmură din Stomfa a contelui Ferdinand Leopold
Pálffy5.
2
https://tools.wmflabs.org/copyvios/?lang=hu&project=wikipedia&title=Di%C3%B3sgy%C5
%91ri_Pap%C3%ADrgy%C3%A1r (accesat la 04.08.2019).
3
http://real.mtak.hu/35029/7/Az_elso_magyar_kereskedelmi.pdf (accesat la 7.10.2019).
4
Hetilap, 13.10.1846, Pesta, p. 1354-1360. Mulţumim domnului dr. Koszta Istvan (doctor în
sociologie, European Sociological Association Paris, Institutul de Istorie Militară Budapesta)
pentru sprijinul acordat în documentare.
5
Ibidem, p. 1355.
Dorel Bălăiță 109
Stomfa (în slovacă Stupava, în germană Stampfen) este un oraș din

districtul Malacka, Bratislava, Slovacia. Acesta este situat la 15 km nord de
Bratislava. Din 1518 Stomfa au devenit domeniu al familiei Pálffy, care, în anul
1867, din motive pecuniare, a vândut proprietatea contelui de Karolyi, primind
la schimb un conac din județul Vas. Astăzi proprietatea, inclusiv castelul Pálffy
din Stomfa, este deținută de contele Lajos Károlyi. Cariera de marmură se află
lângă râul Stomfa.
Familia Pálffy
este una dintre cele
mai vechi familii
nobiliare maghiare și
originile ei datează
din Evul Mediu
6
timpuriu . Familia
Pálffy provine
probabil din Pál
Konth, menționat în
1383 și al cărui fiu,
Pál, folosește numele
de familie Pálffy7.
Prin căsătoria lui Pál
Pálffy cu Clara
Bakócz de Erdöd8, în
anul 1517, are loc
schimbarea numelui
în Pálffy de Erdöd. Cu
toate acestea, primul
membru al familiei
documentat istoric și de la care poate fi urmărită dezvoltarea continuă a
familiei, nu apare decât la începutul secolului al XVI-lea. Ascensiunea familiei
Pálffy a început cu Nicholas Pálffy (1552-1600), care era deja unul dintre cei
mai importanți aristocrați maghiari și bun prieten cu Rudolf al II-lea9, cu care a
crescut și a petrecut un timp mai îndelungat la curtea lui Filip al II-lea în
Spania. Acest monarh l-a numit guvernator de Bratislava în decembrie 1580,
6
https://hu.wikipedia.org/wiki/P%C3%A1lffy_csal%C3%A1d (accesat la 21.04.2021).
7
Numele maghiar Pálffy provine de la termenul latin Pauli filius (fiul lui Paul), după primul
strămoș cunoscut al familiei.
8
Erdöd este numele maghiar al oraşului Ardud situat în partea sud-estică a judeţului Satu Mare.
9
Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena - d. 20 ianuarie 1612,
Praga), a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612), totodată rege al Boemiei și rege
al Ungariei, principe al Transilvaniei (între 1599-1604).
apoi baron, la 25 aprilie 1581 și conte imperial, începând cu 14 iulie 159910

(Vezi stema11).
În secolele XVII, XVIII și XIX, familia deținea multe castele și
reședințe mari. Se spune că dețineau până la 99 de castele, dar niciodată 100,
deoarece acest lucru ar fi necesitat contribuția lor personală pentru finanțarea
armatei imperiale. La un moment dat familia s-a împărțit în două ramuri: una
mai tânără și una mai veche12.
Ferdinand Leopold Pálffy
(1807-1900), al cărui portret îl
prezentăm13, aparține acestei familii
de aristocrați maghiari apropiați ai
casei de Habsburg. Acesta a purtat și
numele de Palffy-Daun și prinț de
Theano (după bunica sa Daun, ca
moștenitor al conților de Daun, prinți
de Theano)14. Toată viața a încercat
să obțină un titlu nobiliar imperial, o
recunoaștere a faptului că aparține
unei dinastii conducătoare,
demnitatea suprema de atins în
monarhia ungară. Ferdinand Leopold
Pálffy s-a născut la 2 decembrie
1807 și s-a căsătorit în 1832 cu
Sidonia Karolina von Lobkowicz, cu
care a avut doi copii: Vilmos
Vincenz Carl Graf Palffy-Daun ab
Erdöd (1836-1907) și Maria
10
http://heirsofeurope.blogspot.com/2011/06/ (accesat la 20.04.2021).
11
Stema familiei prezintă un cerb deasupra unei roți de lemn. Legenda spune că stema a fost
creată în urma unui incident în pădure. Se spune că membrii familiei Pálffy călătoreau într-o
trăsură trasă de cai în pădure noaptea și pe ceață, când un cerb a ieșit din pădure și a lovit
trăsura, a rupt o roată iar cerbul a murit. Familia a decis să rămână acolo până dimineața pentru
a repara roata. Când a sosit dimineața și ceața s-a limpezit, au observat că se opriseră chiar
înainte de o margine de prăpastie, astfel încât familia și-a dat seama că cerbul le-a salvat viața.
În onoarea sa, a fost creată stema familiei. (https://hu.wikipedia.org/wiki/P% C3%A1lffy_csal
%C3%A1d – accesat la 21.04.2021)
12
https://hu.wikipedia.org/wiki/P%C3%A1lffy_csal%C3%A1d (accesat la 21.04.2021).
13
Portret aflat la SNM-Múzeum Červený Kameň, (Jan Županič-Pálffyové-mezi hrabaty a
knížaty, Res Pālffyana príspevky k dejinám rodu pálffyovcov, 2018, p. 199).
14
http://heirsofeurope.blogspot.com/2011/06/ (accesat la 20.04.2021).
Dorel Bălăiță 111
Gabriele Anna Palffy-Daun ab Erdöd (1841-1867)15.

⁎
Gravorul medaliei este Carl (sau Karl) Radnitzky (Viena, 17 noiembrie
1818 – Viena, 10 ianuarie 1901), medalist și sculptor austriac, fiul gravorului
Josef Radnitzky. A fost elevul sculptorului și medalistului Josef Daniel Boehm
(sau Böhm, 1794-1865). În anul 1836, a intrat la Școala de Gravură a Oficiului
Monetar din Viena, unde, în 1837, a devenit practicant. Între anii 1849-1853, a
fost gravor adjunct la Monetăria din Viena, apoi profesor la Academia de Arte
Decorative de aici. Între anii 1843-1888 a realizat câteva sute de medalii pentru
Austria, Ungaria, Anglia, Statul papal, România și Transilvania16. Pe medaliile
sale se regăsesc personalități publice, artiști, poeți, oameni de știință, regenți
austrieci etc. Dintre medaliile semnate de el amintim: medalia dezvelirii
monumentului prințului Eugen de Savoya, medalia aniversării a 400 de ani de
existență a Universității din Viena, medalia aniversării a 50 de ani de activitate
artistică a lui Liszt Ferenc, medalia inaugurării palatului Academiei Maghiare
de Științe ș.a. A realizat și medalii turnate, îndeosebi portrete. Semnează C.
RADNITZKY, C. RADNITZKI, C.R., C. RADNITZKY F., C.R.F., DNITZKY
F. etc17 . A avut un nepot cu același nume, născut la Viena în 1855, gravor al
Curții Imperiale (îndeosebi de geme), care semnează C. RADNITZKY JUN.18
15
https://gw.geneanet.org/bemiha?lang=en&n=graf+palffy+daun+von+erdod&oc=0&p=
leopold+ferdinand (accesat la 15.03.2020).
16
https://www.europeana.eu/en/search?query=who%3A%28Carl%20Radnitzky%20%5C%
281818%5C-1901%5C%29%29&view=grid (accesat la 21.04.2021). Aici sunt imagini ale mai
multor medalii gravate de Carl Radnitzky.
17
Művészeti Lexikon (red. Éber László), vol. II, Budapesta, 1935, p. 342; Művészeti Lexikon
(red. Zádor Anna, Genthon István), vol. IV, Budapesta, 1968, p. 10; Ulrich Thieme, Felix
Becker, Allgemeines Lexikon der Bildenden Künstler von der Antike bis zur Gegenwart, vol.
XXVII, Leipzig, ed. II, 1978, p. 551; Alexandru Ievreinov, Octavian Iliescu, Nicolae Curdov,
Maria Duţu, Medalii privitoare la istoria românilor. Repertoriu cronologic (1551-1998),
Bucureşti, 1999, p. 638, nr. 188; L. Forrer-Biographical dictionary of medallists, vol. v, 1912,
Spink &Son Ltd, London, p. 11-16
18
Al. Ievreinov, O. Iliescu, N. Curdov, M. Duţu, op. cit., p. 638, nr. 189; L. Forrer-op.cit., p. 16.
Castelul Pálffy-Karolyi din Stomfa19
19
Carte poștală www.delcampe.net (accesat la 08.10.2019)
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI
MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI
– 170 DE ANI DE EXISTENȚĂ –
Filofteia RÎNZIȘ
170 Years of History for University of Agronomic Sciences and

Veterinary Medicine of Bucuresti
Abstract
The University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine of București

is the olders institution of higher agronomic education în Romania. The origin lies în a
document signed în 1852 by Barbu Dimitrie Stirbei, ruler of Wallachia, who
established the Institute of Agriculture în Pantelimon, near București.
The school was known as the Central School of Agriculture and Forestry,
Central School of Agriculture from Herastrau, Academy of Higher Agronomic Studies,
Faculty of Agronomy, Agronomic Institute of București, University of Agronomic
Science, and în 1996 it became University of Agronomic Sciences and Veterinary
Medicine of Bucuresti.
In this study I present the olders managers and professors of the school,
Alexandru Slatineanu and N.C Racota and, the olders seals used by the school and the
students: seal of Institute of Agriculture în Pantelimon – 1857, of Veterinary School –
1873, and the seals of the students – 1870, 1929, 1930.
Keywords: University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine of București,
Barbu Dimitrie Stirbei, Central School of Agriculture and Forestry, Alexandru
Slatineanu, N.C Racota
Anul acesta s-au împlinit și aniversat 170 de ani de la înființarea

Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București
(USAMVB), urmașa Institutului de Agricultură de la Pantelimon, școală
întemeiată în anul 1852 prin stăruința domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei.
În cei 170 de ani de existență, școala a avut o interesantă evoluție:
Institutul de Agricultură de la Pantelimon (1852-1867), Școala Centrală de
Agricultură și Silvicultură (1867-1893), Școala Centrală de Agricultură de la
Herăstrău (1893-1918), Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău
(1918-1929), Academia de Înalte Studii Agronomice București (1929-1938),
Facultatea de Agronomie din cadrul Institutului Politehnic București (1938-
1948), Institutul Agronomic București (1948-1952)), Institutul Agronomic
„Nicolae Bălcescu” (1952-1990), Universitatea de Științe Agronomice
București (1990-1996) și Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
114 Univ. de Științe Agronomice și Med. Veterinară din București – 170 de ani
Veterinară București (1996-2022). A fost subordonată, la înființare, Eforiei

Școalelor, apoi Ministerului Agriculturii și Domeniilor, ulterior Ministerului
Educației Naționale.
Școala de Medicină Veterinară (aflată în componența actuală a USAMV
din București) a existat inițial în cadrul Școlii de Medicină condusa de Carol
Davila, din 1861 a funcționat separat, dar tot sub conducerea acestuia. Secția de
medicină veterinară s-a desprins, în anul 1871, din Școala de Medicină și
Farmacie, devenită facultate și a format o unitate de sine stătătoare. În anul
1883, devine Școala Superioară de Medicină Veterinară, prin Legea din 1909
școala este reorganizată la nivel universitar, iar din 1921 devine facultate în
cadrul Universității București. În anul 1948, împreună cu Facultatea de
Zootehnie și cea de Piscicultură, formează Institutul de Zootehnie și Medicină
Veterinară, din 1951 intră în componența Institutului Agronomic „Nicolae
Bălcescu” și rămâne, în continuare, în subordonarea Universității de Științe
Agronomice și Medicină Veterinară din București.
În cele ce urmează, vom încerca, prin imagini de documente, sigilii și
ștampile folosite de-a lungul timpului de această instituție, să ne apropiem de
începuturile școlii și să oglindim evoluția sa. Primii pași au fost făcuți de
domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei1 (1849-1853, 1854-1856), „un om harnic,
serios și plin, parcă de o presimțire a viitorului său și a răspunderii sale” (apud
Nicolae Iorga), membru al Eforiei Școalelor – 1831, un partizan al
învățământului național, care „trebuia prefăcut cu desăvârșire” și care a pus
temelia învățământului agricol din Țara Românească.
„Învățătura este o trebuință neapărată” spunea Barbu Dimitrie Știrbei în
Ofisul domnesc din 17 octombrie 1850, prin care este „așezat” învățământul,
„dar așezarea și scopul ei cer chibzuirea cea mai matură ca să nu ajungă a fi
pricina de rătăcire în loc de a se face organ de fericire… Un alt principiu,
asemenea de netăgăduit, este că instrucția publică urmează a fi potrivită cu
trebuințele obștii. Prin urmare, ea trebuie să fie națională, să îndeplinească
trebuințele feluritelor clase de oameni și să aivă un caracter național. De aceea
să vor așeza o facultate de legi pentru acei ce vor să îmbrățișeze cariera
judecătorească sau profesii inclinate cu dânsa, o facultate de științe exacte,
împărțită în trei secții: pentru topografi, pentru ingineri de poduri și șosele și
pentru arhitectură, o școală de agricultură și iconomia câmpului și o școală de
meșteșuguri”2.
Drumul către înființarea Școlii de Agricultură a fost anevoios. Eforia
Școalelor scria, la 5 decembrie 1850, boierului Alexandru Slătineanu „că Măria
1
fiul lui Dimitrie Bibescu, înfiat de unchiul său, Barbu Constantin Știrbei
2
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale (SANIC),
fond Ministerul Cultelor si Instrucțiunii Publice (MCIP), d. 251/1850, f. 4-5.
Filofteia Rînziș 115
Sa poruncește atât pentru școala de Agricultură, cât și cea pentru Arte și Meserii
să se întocmească două proiecturi și doua comisii”. Pentru „mădularul” comisiei
de agricultură a fost recomandat Al. Slătineanu. Comisia s-a întâlnit la 9
decembrie „la 10 ceasuri dimineața, la casele domnului banului Al. Filipescu”,
iar din comisie mai făceau parte dr. Arsachi Florescu, Petrache Poenaru, S.
Marcovici, S.N. Iliescu3.
Domnia și Eforia Școalelor alocă primele sume de bani pentru înființarea
școlii de duzi și a celei de agricultură. Din Socotelile Casei Școalelor, veniturile
pe anul 1851 și cheltuielile pe anul 1852 ale Școalei de Duzi și de Agricultură
<de la Pantelimon>, aflăm că pentru Școala de Duzi s-au înscris „cheltuiala
drumului de la Milano pentru venirea domnului Achile Viloresi, întâiul săditor
de duzi, …leafa dlui Viloresi pe 6 luni și 12 zile, adică de la 18 iunie: 2640,10
lei; ajutorul lui, Iorgu Fărcășanu pe 6 luni, adică 1800 lei”; iar pentru Școala de
Agricultură „cheltuiala drumului de la Milano până aici pentru venirea
domnului Hugo Kalindri, întâiul agronom” și leafa lui Kalindri de la 14 iunie –
6 luni: 7409,21; cheltuiala făcută de Dumitru Sima în Italia pentru găsirea
profesorilor de agricultură și sădirea duzilor … și pentru instrumentele de
agricultură cumpărate de Sima”4.
Cel dintâi revizor (director) al Școlii de Agricultură de la Pantelimon,
marele boier Alexandru Slătineanu, a fost numit prin ofisul domnesc nr. 297, cu
onorariul de 500 lei pe lună, socotind de la 15 martie 1852”5.
Școala avea nevoie de clădiri și teren agricol pentru culturi și
experimente, astfel că, „pentru trebuința așezământului <școlii> de la
Pantelimon, s-a așezat vatra moșiei Pantelimon”, prin Contractul de arendare
din 23 aprilie 1853, încheiat între Eforia Spitalelor și Eforia Școalelor pe timp
de 15 ani, în favoarea Institutului de Agricultură, cu prețul de „galbeni 1000# pe
an, cu începere de la 23 aprilie 1853”6.
Obiectele de „învățătură” ale școlii pe timp de trei ani le vedem în Prima
Programă a Școlii de Agricultură, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 40, din
26 iunie 1853. Eforia Școalelor spunea: „La Școala de Agricultură așezată pe
moșia Pantelimon s-a început de la 10 ale următoarei, cursurile de anul întâi.
Aceste cursuri sunt slobode pentru ori-cine va voi”. „Învățătura acestei școli:
Cunoștințe elementare de Fizică, Chimie și Botanică în raport cu Agricultura,
Agricultura, Educația vitelor, Iconomia Agricolă, Elemente de Matematică și
Desemnu liniariu, Gramatica, Religia” , urmează repartiția obiectelor de studiu
pe cei trei ani de școală7. Rânduirea lui N.C Racota ca director general și
3
Idem, colecția Documente Muntenești, pachet LXVIII, doc. 71, f. 1.
4
Idem, fond MCIP, d. 249/1852, f. 44-47.
5
Idem, colecția Documente Muntenești, pachet LXVIII, doc. 71, f. 2.
6
Idem, fond MCIP, d. 180/1857, f. 49-50.
7
Idem, d. 395/1853, f. 12-13.
profesor al Institutului de Agricultură de la Pantelimon, prin decretul prințului

Alex. Dimitrie Ghica din 15 noiembrie 1857, s-a dovedit a fi o binevenită
decizie8.
Puține lucruri știm despre N.C. Racota, director general al Școlii de
Agricultură de la Pantelimon 1857-1863. Cu studii militare și preocupări în
agricultură, îl găsim proprietar al ziarului „Monitorul Agricol” și realizatorul
unui catalog de instrumente agricole. Acest om milităros, cu disciplina în sânge,
cu viziune asupra agriculturii românești, a pus bazele organizării și modernizării
Institutului de Agricultură de la Pantelimon. Dorea disciplină și ordine în
școală, de aceea a inițiat primele documente care fixau conduita profesorilor,
amploaiaților, slujitorilor și elevilor în școală, primul regulament al școlii, al
atelierului de instrumente agricole și al Școlii de Duzi. A reușit să construiască
noi spații pentru elevi, profesori și slujitori, întrucât școala era „departe de
viziunea fondatorului”. Numește profesori noi, pentru că școala avea doar 3
profesori: de agricultură, de veterinărie și contabilitate, „un guvernor”, face
inventarul școlii, „matriciul” și cataloagele școlii, programa și orarele, serviciul
pe școală, se preocupă de uniforma și hrana elevilor etc.
În epoca acestuia erau faimoase documente de tipul: ordinele direcției pe
școală9 (fig. 1, fig. 2), ordine de zi10 (fig. 3), condica neagră11 (fig. 4) pentru
elevi, afișate și publicate în „Analele școlii”, instrumente prin care menținea
disciplina și asigura învățătura elevilor.
N.C. Racota spunea ca „cel dintâi merit al oricărui Institut era păzirea cu
scumpătate a disciplinei… școala suferea de buna ordine”12. Recomanda
școlarilor „…supunerea la bună purtare, curățenie spre a corespunde la
speranțele unui director care dorește a se purta cu școlarii săi ca un părinte;
…elevii care nu vor ști lecțiile vor fi opriți de a merge la finele fiecărei luni la
părinți”. Școlarii erau priviți ca „niște ofițeri ai agriculturii”, pedepsele ce se
dădeau la cei ce nu-și cunoșteau bine datoriile fiind mai mult morale, „adecă
consinuri (consemnare în școală), ordine de zi și ordine generale ale școlii”13.
În acest context al evoluției Institutului de Agricultură de la Pantelimon
am găsit de cuviință să prezint primele sigilii folosite de instituție, de Școala de
Medicină Veterinară, precum și pe cele aparținând unor organizații ale elevilor
și studenților de-a lungul anilor. Primul sigiliu cunoscut – impresiune sigilară în
tuș – este păstrat pe mai multe documente. Subliniem documentul emis de
8
Idem, d. 102/1856, f. 85.
9
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale (SMBAN), fond Institutul Agronomic
„Nicolae Bălcescu”, structura 2, d. 1/1857-1859, f. 308; 18 mai 1858.
10
Ibidem, f. 313; 23 febr. 1858.
11
Ibidem, f. 286; 17 mai 1858.
12
Ibidem, f. 147; 7 iulie 1857.
13
Ibidem, f. 146; 13 noiembrie 1857.
directorul școlii, N.C. Racota, la 13 noiembrie 1857, prin care este numit în
funcția de guvernor Ludovig Stempkovskie, cu 24 de ani de carieră militară.
Acesta cuprinde stema Țării Românești folosită în perioada regulamentară:
acvila valahică cu zborul în jos, încoronată, stând pe un mănunchi de fascii,
plasat peste sabie și sceptru încrucișate. Legenda: ȘCOALA NAȚIONALA
D<E> AGRICULTURĂ PANTELIMON14 (fig. 5).
În anii ce au urmat, Școala de Agricultură a utilizat sigilii și ștampile ce
au purtat stema oficială a României potrivit legislației și uzului (1867, 1872,
1881, 1921, 1948, 1965), în aceeași situație regăsim și Facultatea de Medicină
Veterinară intrată în componența Universității în anul 1951 (Institutului
Agronomic „Nicolae Bălcescu”).
Pentru Facultatea de Medicină Veterinară, cel mai vechi sigiliu depistat
este conservat pe un document din 3 ianuarie 1873. Impresiunea poartă stema
de stat din 1872 și legenda: ȘCOALA VETERINARĂ DIN ROMÂNIA15 (fig.
6). Din anul 1883, școala se transformă în Școala Superioară de Medicină
Veterinară și își schimbă sigiliul. Noul sigiliu cuprindea stema României din
anul 1881 și legenda cu noua denumire16.
Evident că, în cadrul Școlii de Agricultură, au existat și organizații ale
elevilor și studenților. Cu prilejul cercetărilor desfășurate am depistat câteva
amprente sigilare și ștampile aparținând acestora. Cel mai vechi sigiliu aparține
Societății „Embrionul” (fig. 7), a fost confecționat în anul 1870 și este păstrat
aplicat pe coperta unui registru de bibliotecă al școlii. Are reprezentat un snop
de grâu așezat pe o terasă de pământ și o seceră și legenda SOCIETATEA
EMBRIONUL A STUDENȚILOR ȘCOLEI CENTR. DE AGR. 187017.
Același sigiliu îl găsim utilizat și în anul 1908. Un sigiliu asemănător al
Societății Studenților de la Herăstrău a fost utilizat în perioada în care școala a
purtat denumirea de Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău 1918-
1929. Legenda: EMBRIONUL SOCIETATEA STUDENTILOR SCOLII
SUPERIOARE DE AGRICULTURA HERASTRAU-BUCURESTI18.
Pentru Societatea Studenților Ingineri Agronomi din Academia de Înalte
Studii Agronomice București am depistat o impresiune sigilară pe un document
din anul 193219, în fondul Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu”, cu
legenda Societatea Studenților Ingineri Agronomi Herăstrău. București
(fig. 8).
14
Ibidem.
15
SANIC, fond Regia Exploatațiilor Agricole și Zootehnice – REAZ, d. 578/1873, f. 6, 3 ian.
1873.
16
Idem, d. 766, f. 196, oct. 1883.
17
SMBAN, Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”, structura 2, d. 3/1895, coperta interioară.
18
Idem, structura 3, d. 2/1929, f. 22.
19
Ibidem, d. 5/1930-1935, nenumerotat.
Figura 1
Figura 2
Figura 3
Figura 4
Figura 5
Figura 6
Figura 7
Figura 8
PARCURILE URBEI BACĂU
Mihai CEUCĂ
Les Parcs de la ville de Bacău.

Résumé
Le long de quelques siècles, la ville de Bacău a évolué du stade de commune à

celui de municipe. Les maisons existantes de la commune possédaient de nombreux
jardins et de grands vergers, qui assuraient l'oxygène nécessaire de lʼatmosphère. Parmi
les conséquences du développement économique de la commune figurait
l'augmentation du nombre dʼhabitants. Par conséquent, le nombre des maisons a
augmenté en permanence et, implicitement, la zone verte de la ville a considérablement
diminué. Devant l’église orthodoxe „Saint-Nicolas”, au „kilomètre zéro” de la ville, se
trouvait le marché aux bestiaux. Le premier préfet du département de Bacău, Dimitrie
Kracti, prit plusieurs mesures, à partir de 1862, pour organiser le ”Jardin Public” à la
place de ce marché aux bestiaux, ce qui amena les citoyens de la ville à le remercier.
En 1934, les citoyens de Bacău trouvèrent que le jardin du centre de la ville était
trop petit, ils demandèrent, puis se battirent pour la création d'un parc qui assurerait la
détente aux plus de trente mille personnes qui peuplaient la ville de Bacău à cette
époque-là.
Cʼest lʼhistoire du lieu sur lequel on a fondé le „Parc Central”. Cʼest lʼhistoire de
la constitution et de lʼévolution du parc qui constitue le sujet de ce documentaire.
Mots clé: ville Bacău, parc, archives, repos, détente, écologie.
Grădina publică
În urmă cu două secole, aproape fiecare casă din Bacău avea în preajmă
câte o grădină cu flori și pomi, iar cei cinci-șase mii de băcăuani nu simțeau
nevoia amenajării unui parc pentru destindere și agrement.
În primele decenii ale secolului. al XIX-lea, cel mai apropiat loc de
agrement favorabil frecventării de către cetățenii de rând, a fost grădina
amplasată „între gârla moarei paharnicului Iordache Popovici și Bistrița”1. În
zilele de sărbătoare și cu vreme bună, grădina se umplea de lume care stătea pe
iarbă pentru a servi bucate gustoase și pentru a asculta cântecele tarafului lui
Angheluță.. Desele inundații produse de râul Bistrița au avut ca urmare nefastă
și abandonarea grădinii.
1
Alin Popa, Fizionomii urbane şi structuri etno-sociale din Moldova. Bacăul în tranziţia de la
târg la oraş. (1864-1938), Ed. PIM, Iaşi 2010.
122 Parcurile urbei Bacău
În deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, Dimitrie Kracti2, primul

prefect al județului Bacău, a avut inspirația să propună membrilor Camerei
Municipale, amenajarea în fața bisericii ortodoxe „Sfântul Nicolae“, în locul
oborului de vite, a unei „Grădini publice” folositoare celor, deja, aproape zece
mii de băcăuani [fig. 1]. Propunerea a fost considerată un act de modernizare a
urbei prin atenția acordată agrementului cetățenilor și aprobată, la data de 1
noiembrie 1863, de 31 dintre responsabilii comunali, printre care: primarul
Gheorghe Negel, profesorul Constantin Platon, Costache Lupașcu, Costache
Tulbure.
Poziționată în centrul târgului, la „kilometrul zero”, în intersecția
principalelor căi rutiere de acces (Calea Romanului, Calea Bacău-Piatra,
Șoseaua județeană către Moinești, Calea Bacău-Ocna și Șoseaua Națională
Bacău-Focșani), Grădina Publică putea beneficia de un intens aflux de vizitatori
oferit de noul nod pietonal creat și putea deveni un reper al agrementului.
La sfârșitul lunii martie 1864, printr-un „act de tocmală” încheiat de

Consiliul Municipal Bacău cu antreprenorul Cubencu Alecsandru, s-a stabilit că
pentru suma de „zăci galbeni, adică 333 lei”, vor fi executate lucrările de
regularizare a terenului și cele de plantare a arborilor, precum și cele de facere
și prunduire a aleilor principale din grădină. Consiliul municipal contribuia la
lucrări cu oameni și materialele trebuitoare. „La începutul lunii aprilie au fost
plantați primii puieți, munca de amenajare a aleilor și plantare fiind executată
cu deținuții din Arestul orașului. În decembrie 1864, George Cercelaru, din
Solonț, a încheiat un contract cu Primăria Bacău, prin care se obliga să livreze
puieți de brad, molid, scoruș și mălin”3.
2
Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Stabilimentul Grafic „I. V.
Socecu", Bucureşti,1895, p. 90.
3
Vilică Munteanu, revista „Context” a UZPR fil. Bacău, nr. 3 din 2020, p. 26-27.
Mihai Ceucă 123
Grădina publică își demonstra, an de an, utilitatea și devenea un loc

mereu mai atractiv pentru băcăuani. În anul 1896, pentru a ține pasul cu
pretențiile timpului, au fost executate ample lucrări de reamenajare și
modernizare a grădinii publice a orașului. Au fost plantați arbori tineri, au fost
plantate numeroase flori pe marginea aleilor și au fost montate câteva zeci de
bănci cu picioare din fontă. Inventarul grădinii s-a îmbogățit cu pavilonul de
muzică, în care, potrivit dispozițiunilor Ministerului de Război, putea cânta
doar fanfara Regimentului 27 Infanterie din oraș. În centrul grădinii a fost
amplasat bustul lui Vasile Alecsandri, prima statuie de for public din urbe.
În anul 1908, întreaga grădină a fost împrejmuită cu un gard nou, din fier
forjat.
Pentru asigurarea unei întrețineri corecte a grădinii, Primăria a angajat, în
anul 1903, o echipă de horticultori competenți, meseriași aduși din Austria,
Belgia și Ungaria, având ca grădinar-șef pe belgianul-flamand, Alphonse de
Raeve4. Deși spațiul grădinii era destul de restrâns, primele lucrări efectuate de
echipa de grădinari au vizat amenajarea unei sere [fig. 2], ,,care vindea tufănele,
zambile, ciclame, primule, garoafe, micșunele, rozete, cât și plante exotice
achiziționate tocmai de la Frații Nauțiu din Harlem-Olanda”5
În schimbul plăților, fanfara – ,,cu o echipă completă de 24 oameni” –

trebuia să se conformeze următorului program: ,,În Grădina Publică – de trei ori
pe săptămână, în fiecare zi de Marți, Joi și Duminică; în cele trei zile de Paște și
la toate sărbătorile religioase și naționale; în timpul sărbătorilor religioase – cele
trei zile de Paște, de Înălțarea Domnului, de Pogorârea Sfântului Duh, de Ziua
Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie), de Înălțarea Sfintei Cruci (14
4
Arhivele Naționale Bacău, fond Primăria Bacău, d. 20/1903-1904, f. 2.
5
Constantin Călin, Dosarul Bacovia. Eseuri despre om şi epocă, vol. I, p. 47.
septembrie), de Schimbarea la Față (6 august), de Adormirea Maicii Domnului

(15 august), de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), de Sfinții Împărați Constantin și
Elena (21 mai); În timpul sărbătorilor naționale – pe 8 aprilie, pe 24 aprilie, pe
10 mai și 30 august; la distribuirea premiilor școlare și la alte festivități publice.
Orarul se prezenta după cum urmează: ,,în luna aprilie – între orele 4-7
p.m.; mai – 7-10 p.m.; iunie-august – 8-11 p.m.; septembrie – 7-10 p.m.;
octombrie – 4-7 p.m.” 6
„În orașul Bacău, revenirea la starea de normalitate de dinainte de
izbucnirea Primului Război Mondial, s-a reflectat, printre altele, și prin grija
manifestată de administrația locală pentru înfrumusețarea și reamenajarea
Grădinii Publice. Astfel, la sfârșitul lunii ianuarie 1922, imediat după renumirea
în funcția de primar, Leon Sakellary a cerut grădinarului șef al comunei un
raport amănunțit «asupra stării în care se găsesc grădinile, pepiniera și serele
comunale».
Depus pe biroul primarului la începutul lunii februarie, raportul prezenta
situația dramatică în care se aflau grădina publică și serele din localitate,
precum și lipsa fondurilor necesare redresării acestei situații. Spicuim, din
amplul raport, câteva din elementele definitorii pentru imaginea spațiilor
publice locale, a căror principală menire era aceea de a stimula buna dispoziție
a băcăuanilor”7: ,,(...) de la începutul războiului• din 1914 nu s-a mai putut aduce
nici o plantă decorativă, datorită traficului comercial suspendat; lipsesc plantele
de diferite culori, ce serveau la ornamentarea straturilor cu motive în mozaic;
(...) serele fiind de tip vechi și puțin practice, cu încălzire primitivă și
costisitoare, cer foarte multe lemne; pepiniera are gardurile distruse din anul
1916, iar vitele locuitorilor mărginași distrug plantațiile în timpul nopții; în tot
cazul, pepiniera este distrusă din anul 1917 de caii detașamentului sanitar rusesc
sosit în localitate; (...) în grădina din fața primăriei s-a defectat instalația de apă
de la începutul războiului, iar, pe de altă parte, această grădină, la fel ca și
Grădina Publică, este inundată, mai ales noaptea, de zeci de câini vagabonzi ce
strică toate plantațiile; o altă lacună contra întreținerii grădinilor este că în
ultimul timp s-au dat săptămânal și chiar de două ori pe săptămână serbări în
grădina publică, umplând grădina de hârtii și confeti și rupând florile.
Personalul de pază e puțin numeros, iar Ordonanțele CM nu sunt deloc
respectate de public”8.
În urma acestui raport, pe lângă achizițiile care au rezolvat o parte din
necesarul logisticii „Serviciului grădinilor comunale”, primăria a încercat să
reglementeze și problemele legate de conduita civică și cele privind disciplina
6
Arhivele Naționale Bacău, fond cit., d. 47/1904-1905, f. 3.
7
Alin Popa, op.cit., p. 351.
8
Arhivele Naționale Bacău, fond cit., d. 33/1922, f. 7-9.
Mihai Ceucă 125
de program. Astfel, pe 30 mai 1922, Consiliul Comunal a votat și a afișat în

grădina publică [fig. 3] o ordonanță prin care erau stabilite următoarele reguli:
,,1. În zilele cu muzică și la serbări, grădina Publică va fi închisă la ora 2
noaptea, când se vor stinge luminile;
2. În zilele de lucru, când nu va cânta muzica, închiderea va fi la ora 12
noaptea;
3. Este cu totul interzis de a se rupe
. florile, de a călca iarba, de a arunca
hârtii și resturi de mâncare sau alte necurățenii”9.
Antreprenorii „bufetului” din Grădina Publică erau avertizați în privința
respectării orarului, în caz contrar, pe lângă plata unor amenzi consistente,
aceștia erau pasibili și de expulzare, contractul considerându-se reziliat.
Ample lucrări de modernizare a grădinii au fost efectuate în anul 1927, în

timpul mandatului primarului Ioan Grigoriu, care a obținut sprijinul din partea
Consiliului Comunal pentru finanțarea devizului de plată a lucrărilor de
reprunduire a aleilor și de reparare a gardului de metal.
Tot atunci s-au desființat și au fost demolate serele de flori care
funcționau aici, pe latura cu Strada Busuioc, precum și pepiniera.
La sfârșitul perioadei interbelice, grădina a fost dotată și cu „un bazin cu
cădere de apă” – inaugurat în septembrie 193710.
Evenimentele marcate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial
au avut numeroase efecte nefaste asupra zonelor verzi ale orașului și, implicit,
asupra grădinii publice. Spațiile verzi, straturile de flori și întregul mobilier al
grădinii au suferit grave deteriorări, iar lucrările de întreținere au fost neglijate
ani în șir. Istoria grădinii publice din perioada socialistă a României, rebotezată
„Parcul trandafirilor”, va face obiectul unui viitor documentar, dar trebuie
9
Ibidem, f. 13.
10
Idem, d. 93/1937, f. 4.
anticipat faptul că evenimentele nu s-au derulat în favoarea grădinii și au fost

profund influențate de interpretarea socialistă a conceptului de sistematizare
urbană, concept bazat pe sacrificarea vestigiilor istorice în favoarea „noului
ambițios, cu orice preț”.
Parcul central
În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, peste o sută de cetățeni de

frunte ai Bacăului, care au constatat că „grădina din centrul municipiului este
prea mică...”, au solicitat și apoi au luptat pentru inființarea unui parc care să
asigure relaxarea celor aproape treizeci de mii de oameni care populau urbea
Bacău atunci.
Istoria acestui parc a început după încheierea Primului Război Mondial,

odată cu votarea Legii Agrare din 1921 și emiterea decretelor de împroprietărire
a soldaților demobilizați, a invalizilor de război, a văduvelor și orfanilor de
război, conform cu promisiunea făcută ostașilor pe frontul de luptă de către MS
Regele Ferdinand I.
Legea Agrară a dispus exproprierea și a fostei moșii „Țarina Târgului
Bacău”. Românii îndreptățiți legal să fie împroprietăriți după război au trăit
momente de satisfacție și și-au făcut vise pentru viitorul lor și al familiilor.
Printre cei visători se aflau și băcăuanii. Pentru asigurarea loturilor agricole, la
Bacău, au fost expropriate aproape 500 de hectare.
Cuprins de euforie, avocatul Mihail Văgăunescu (1879-1945 ), el însuși
invalid de război, fost deputat, președinte al Societății Invalizilor de Război și al
Demobilizaților din Bacău a acordat un interviu în radacția ziarului „Bacăul”,
interviu publicat în numărul din 21 iulie 1924. [fig. 4]. Interviul făcea
introducerea în atmosfera de epocă, surprinzând sentimentele și speranțele
trăite, la cald, de beneficiarii împroprietăririi. Președintele Mihail Văgăunescu
își manifesta încrederea în corecta aplicare a legii și propunea soluții și variante
pentru repartizarea terenurilor pentru viitoarele case, visând cu convingere la
Mihai Ceucă 127
viitorul cartier al eroilor. Eforturile sale se concentraseră deja pe dorința de

realizare cât mai rapidă a visului și, satisfăcut, declara reporterului: „În ce ne
privește și spre a grăbi rațional împroprietărirea, prin bunăvoința mult
apreciaților arhitecți Sterian și Vulcănescu am alcătuit și planul viitorului prim
cartier, [fig. 5] pe terenul dintre calea ferată și dosul Palatului Administrativ,
măsurat de inginerul Budu, iar autoritatea comunală, delegată de Ministerul de
Domenii, n-ar avea, dacă vrea să accelereze lucrurile, decât să adopte unul
dintre aceste două planuri care cuprind tot ceea ce este necesar și folositor.
Pe lângă o bună repartiție și orientare a străzilor în acest viitor cartier,
botezat „Oituzul”, s-au prevăzut plantațiuni, piețe, un parc de 6-7 ha, la colțul
dinspre Cimitirul Eroilor, locuri de școală, biserică, o frumoasă alee paralelă cu
calea ferată și loc de sport. Cu un cuvânt, un oraș de sine stătător, în mijlocul
unor plantațiuni care dau aspectul unui întreg parc”.
În realitate, lucrurile nu au decurs chiar atât de simplu și la data de 22

martie 1935 au fost depuse două petiții: una de un grup de 114 persoane și o
alta de către locuitorii de pe strada General Averescu.
Prima petiție [fig. 6] stipula că: „Subsemnații, cetățeni ai acestui
municipiu, cu onoare vă rugăm a dispune amenajarea unui parc pe terenul dintre
Spitalul „Pavel și Ana Cristea”, calea ferată și stadion. Grădina din centru fiind
prea mică, iar parcul „Gherăești” fiind prea departe, iar pe locurile grădinilor
particulare construindu-se locuințe, se simte lipsa unui parc central. Amenajarea
ar putea începe odată cu Serbarea sădirii pomilor. Nădăjduim că cererea noastră
să găsească o rezolvare favorabilă, pentru sănătatea cetățenilor acestui
municipiu”.11
11
Idem, d. 65/1935 f. 2.
Cea de a doua petiție făcea apel la aprobarea unei șosele durabile care să
unească calea Bacău-Focșani din colțul de nord al spitalului cu stația CFR,
descongestionând în acest fel circulația intensă de pe străzile General Averescu
și I.S. Sturza.
Ca răspuns, la data de 5 iulie 1935, șeful serviciului tehnic al primăriei
prezintă un referat favorabil amenajării parcului și străzii conform planului. În
argumentarea propunerii de aprobare a petițiilor, șeful serviciului menționa că:
„Grădina publică (în prezent Parcul trandafirilor n.a.) ce se află în orașul
Bacău putem zice că e o berărie cu grădină, dar nicidecum pentru recreiarea și
împrospătarea sănătății orașului; trebuie gândit în primul rând că un funcționar
sau chiar un locuitor muncitor, după ce își varsă sudoarea timp de 10 ore, voește
Mihai Ceucă 129
Paginile 2 și 3 cu semnăturile petiționarilor
și el a se recreia cel puțin câteva ore sub un arbore sau chiar o pajiște frumoasă,
pe care în orașul Bacău nu o are, dar în parcul nou Eminescu o va găsi”12.
Consiliul Comunal al Municipiului Bacău, întrunit la data de 10 iulie
1935, a analizat petițiile și referatul seviciului tehnic. Preluând motivațiile
petiționarilor privind necesitatea amenajării parcului, membrii consiliului au
constatat că: „În ce privește locul viran dintre spital și linia CFR, nu i s-ar putea
da o mai bună utilizare în aceste vremuri de criză și deși locul este destinat
pentru împroprietărirea cu loturi de case, aceasta nu se poate realiza decât cu
mari cheltuieli pentru executarea de lucrări edilitare, absolut necesare pentru
crearea unui cartier de locuințe, deoarece situația financiară a Comunei nu-i
permite a mai deplasa fonduri în asemenea lucrări”13.
Consilierul comunal av. Mihail Văgăunescu, președintele Societății
Invalizilor de Război și al Demobilizaților din județul Bacău, surprins de
propunerea care demola toată munca sa de până atunci și spulbera visul sutelor
de foști luptători în război s-a opus cu vehemență schimbării destinației
terenului în cauză. În intervenția sa, consilierul a reamintit colegilor de consiliu
că „acest teren a fost destinat pentru împroprietărire, cu deciziuni comunale și
pentru atribuirea celor îndreptățiți, există planuri, studii, care nu pot fi
abandonate și este nedrept ca să se lipsească îndreptățiții de bunuri ce au fost
12
Ibidem, f. 3.
13
Ibidem, f. 4.
recunoscute prin lege, care a fost aplicată aproape în toate orașele, nu crede că
se poate transforma dându-se o altă destinație unui teren hotărât pentru loturi de
case foștilor luptători demobilizați, văduve cu orfani etc.”14
Singura promisiune din partea primarului, obținută în urma intervenției
consilierului M. Văgăunescu a fost că, „deși actualmente se pune chestiunea
pentru asanarea terenului sus-arătat, pe o perioadă de 5-10 ani, în viitor, când
mijloacele financiare vor permite va fi o rezervă pentru extinderea municipiului
fără nicio dificultate”15. Cu un singur vot împotrivă, firește cel al eroului invalid
M. Văgăunescu, propunerea de schimbare a destinației utilitare a terenului
expropriat în anul 1923 a fost aprobată și consemnată în Decizia nr.
11/10.07.1935 a Consiliului Comunal. Era, astfel, aprobată „crearea unui parc
de agrement pe terenul proprietatea Primăriei, în partea de vest a municipiului
Bacău, cuprins între CFR, drumul către Sărata și liziera orașului, în
conformitate cu planul de situație întocmit de Serviciul tehnic comunal, pe care
s-au trasat arterele principale de circulație, prin cinci puncte. Consiliul Comunal
revine și suspendă deciziile comunale anterioare în ce privește destinația acelui
teren. Consiliul autorizează pe dl. Primar de a întocmi planuri de detaliu,
studiate de specialiști și arhitecți peisagiști, pentru a se da indicațiuni asupra
restului de artere de circulație și asupra aranjamentului plantațiilor și esențelor
potrivite”16.
În mod firesc și îndreptățit, consilierul M. Văgăunescu, ca reprezentant al
asociației demobilizaților, a deschis proces pentru contestarea deciziei.
În timp ce procesul se derula în tribunal, decizia era pusă în aplicare de
către funcționarii Primăriei.
Este tocmit arhitectul peisagist Pinard pentru întocmirea proiectului de
amenajare a terenului destinat parcului. [fig. 8] Serviciul tehnic și arhitectul
orașului, cunoscutul și apreciatul arh. George Sterian, au întocmit un referat cu
numeroase obiecțiuni și amendamente. Între acestea, demne de reținut
observațiile că „nu s-a ținut cont de terenul ocupat de pavilioanele „Casei
Muncii CFR” și s-a dat prea mare dezvoltare terenului de sport în afară de
stadionul care are o suprafață de 45.000 mp (?!? n.a.). De asemenea, s-au
prevăzut locuri de joc pentru copii, care, după părerea noastră, nu ar avea rostul
decît într-o grădină din centrul orașului17”. Referenții au sugerat ca parcul să nu
fie amenajat ca „o grădină de flori decorative”, întreținerea, în acest caz, fiind
foarte costisitoare. Specialistul silvic contactat a întocmit planul plantației de
arbori și arbuști și, ca urmare, necesarul de aprovizionat. În referatul său, inginerul
14
Ibidem f . 5.
15
Ibidem.
16
Ibidem f. 8.
17
Ibidem f. 10.
Mihai Ceucă 131
silvic a sugerat: „Față de timpul critic trebuie bine gândit că acest parc se poate
face foarte ieftin dacă persoanele interesate în această chestiune vor voi să dea
sprijinul necesar pentru a se executa această lucrare care este necesară orașului
Bacău. Plantarea acestui parc se poate face foarte ușor cu intervenția domnului
Ministru Cancicov de a se da din pepinierile Statului CAPS și pădure, puieții
suficienți care nu costă decât transportul, scosul și plantatul, manopera de lucru la
suma de 75.000 lei. Puieții necesari la această plantație se pot aduce din ocoalele
silvice Traian, Fântânele, Valea-Rea, Mănăstirea Cașin și Regina Elisabeta”18.
18
Ibidem, f. 11.
Inginerul a documentat și soluțiile tehnice pentru realizarea ieftină a două

bazine cu apă și pentru împrejmuirea cu gard de scânduri. Soluția de
confecționare a gardului de scânduri se baza pe faptul că „materialul acesta, cu
intervenția domnului Primar către domnul Ministru Mircea Cancicov, se poate
da din pădurile statului în mod gratuit și scândurile de la fabricile statului,
cheltuielile revenind la jumătate de preț din costul total”19.
Primăria a solicitat ajutor, doar pentru livrarea puieților, băcăuanului
Mircea Cancicov, în acea vreme subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și
Domeniilor, apoi ministru de finanțe. A fost transmisă urătoarea cerere:
„Domnule Ministru, intenționăm a crea un parc al orașului Bacău pe o suprafață
de cca. 18 ha. Vă rugăm să binevoiți a ne aproba în mod gratuit, din pepinierile
Direcției Regimului Silvic (Turda) și ale CAPS-ului următoarele cantități și
esențe de puieți conform tabloului de pe contra-pagină. Această lucrare urmează
a se executa sub conducerea unui specialist (inginer silvic) de la Regimul Silvic,
care veți binevoi a-l recomanda Dumneavostră”20.
Ca urmare a dispoziției lui Mircea Cancicov, Pepiniera din Turda a livrat
câteva zeci de mii de puieți de arbori și arbuști.
Între timp, procesul se derula. Pentru a argumenta faptul că cetățenii
orașului insistau la Primărie să fie executate lucrările la parc, secretariatul
înregistrează o nouă petiție [fig. 9] a cetățenilor, la data de 21 aprilie 1936.
Argumentele cetățenilor din noul grup petițional sunt pragmatice: „Subsemnații
cetățeni din municipiul Bacău, cu cel mai profund respect venim înaintea dvs.
cu următoarea propunere, nădăjduind că ea nu va rămâne fără efect, cunoscând
munca, activitatea și dorința Dvs. de a înfrumuseța orașul, aducându-l la
înălțimea orașelor mari din țară.
Municipiul Bacău este lipsit actualmente de o grădină vastă, de cel puțin
30-40 ha., în care să fie amenajat un lac, pentru plimbarea cu bărcile, iar iarna
să fie transformat într-un mare patinoar pentru tineret. O asemenea grădină
amenajată cu pomi, alei, bufet, etc., ar face o mare cinste orașului și totodată ar
fi un singur loc prielnic pentru distracție de vară și iarnă, lucru ce lipsește
municipiului.
Grădina publică care se află în centrul orașului poate rămâne numai ca un
parc de estetică și transformat într-un rond care să înceapă din Calea Oituz și
până în Bulevardul Carol.
Locul cel mai nimerit pentru înfăptuirea parcului de care vorbim ar fi între
oraș, spitalul județean și CFR, desființîndu-se poligonul de sporturile actuale
care poate fi mutat între Cimitirul Eroilor și Cimitirul Evreiesc fiind destul de
bun pentru sporturi și destul de încăpător. Tot pentru estetica orașului și pentru
19
Ibidem.
20
Ibidem, f. 12.
Mihai Ceucă 133
accesul parcului propus, rugăm înființarea unui bulevard de 30-40 m lățime,

paralel cu calea Ferdinand până în fața Fabricii de hârtie Letea, planta cu plopi
piramidali pe ambele părți”.
Curtea Locală Administrativă, secția S. II din Iași a judecat, în ședința
publică din data de 26 noiembrie 1936, acțiunea în anulare introdusă de către
Mihail Văgăunescu, avocat din orașul Bacău, personal, în calitate de consilier
de drept în Consiliul Comunal Bacău și ca mandatar al foștilor luptători cu
drept la împroprietărire cu loturi de casă în municipiul Bacău, cu petiția
înregistrată la nr. 945/1935, contra încheierii Consiliului Municipal Bacău, luată
prin procesul-verbal nr. 6, decizia nr. 11 din ședința de la 10 iulie 1935.
Curtea a constatat printre altele că: „La 16 octombrie 1923, prin proces-
verbal, Comisiunea specială ad-hoc instituită de Ministerul de Agricultură și
Domenii, prin Decizia nr. 19.908/1923, studiind necesitățile extinderii razei
orașului Bacău, cu terenurile necesare dezvoltării culturale și economice a

acestui oraș cum și pentru satisfacerea cererilor celor îndreptățiți la
împroprietărire cu loturi de casă, își dă părerea a se rezerva Primăriei Bacău din
terenul fostă proprietate acestui oraș ce a fost expropiat conform hotărârii
Comitetului agrar 6 porțiuni de teren anume specificate în zisul pv în suprafață
totală de 226 ha. și 54 ari. Între aceste 6 porțiuni, cea de la nr. 1 și de la nr. 6
sunt indicate pentru împroprietărirea demobilizaților și a unui parc de agrement
ce sunt puse în discuție prin acțiunea sus-numitului. Ministerul de Agricultură și
Domenii, Casa Centrală a Împroprietăririi, cu ordinul nr. 29.800 din 1 dec. 1923
către Consiliul Agricol Bacău, face cunoscut că pe baza zisului p.v. al
Comisiunei Speciale a aprobat să scoată de la lucrările de parcelare și
împroprietărire suprafața de 226 ha.”21
„În urma acestora, Primăria a luat în primire terenul retrocedat de Stat și a
îndeplinit formalitățile pentru parcelarea acestor terenuri și loturi și a întocmit
tabelele de cei îndreptățiți la împroprietărire pe aceste loturi, stabilind și prețul
pe mp. Pentru fiecare din categoriile de loturi.
Consiliul Municipal Bacău, prin pv nr. 6, Decizia nr. 11 din ședința de la
10 iulie 1935, revine și suspendă deciziile anterioare ale aceluiași Consiliu în ce
privește destinația terenului situat pe teritoriul orașului Bacău, cuprins între
CFR, drumul la Sărata și liziera orașului și dispune ca pe acest teren să se
creeze un parc de agrement. Primăria Bacău comunică că pe terenul în cauză,
ce a fost destinat pentru împroprietărire cu loturi de casă, nu s-a atribuit niciun
lot celor îndreptățiți și, prin consecință, nu s-a încheiat niciun act de vânzare și
nu s-a pus în posesiune nicio persoană”22.
După deliberări, în numele legii, judecătorul a decis: [fig. 10]
„Respinge ca nefondată acțiunea introdusă de către M. Văgăunescu,
avocat din orașul Bacău, cu petiția înreg. la nr. 945/1935, în contra încheierii
Consiliului Municipal Bacău, luată prin procesul verbal nr. 6, decizia nr. 11 din
ședința de la 10 iulie 1935, prin care Consiliul revine și suspendă deciziile
anterioare ale aceluiași Consiliu, în ceea ce privește destinația terenului din
partea de vest a orașului, cuprins între CFR, drumul Sărata și liziera orașului și
a dispus ca pe acest teren să se amenajeze un parc de agrement.”23
Având la bază această hotărâre judecătorească, demersurile întreprinse de
Primărie au avut ca rezultat emiterea Decretului Regal din 9 mai 1938 care a
consfințit înființarea parcului. Cu prețul destrămării visului împroprietăririi
promise de Regele lor eroilor Războiului de Întregire a Neamului, băcăuanii au
21
Ibidem, f. 45.
22
Ibidem, f. 48.
23
Ibidem, f. 49.
Mihai Ceucă 135
obținut un loc, izvor de sănătate, pe care și-au propus să-l transmită generațiilor
viitoare.
Inventarul general al averii imobiliare și mobiliare întocmit de primărie la

1 aprilie 1939 a înregistrat, pentru nou-înființatul parc, o suprafață de 35,4
hectare.
În aproape o sută de ani scurși de atunci, parcul a suferit permanente
modificări. Chiar dacă în faza de proiect și în primele acte interne ale
administrației parcul era numit „Parcul Eminescu”, titulatura nu a devenit
oficială și de-a lungul timpului parcul a purtat diverse denumiri: Parcul
„Spitalului Pavel și Ana Cristea” (1937), Parcul „Nou” (1946), Parcul
„Libertății” (1965), Parcul „Cancicov” (1995).
Începând cu anul 1950, administrațiile locale succesive au renunțat la
definiția de epocă al unui parc de odihnă și relaxare și și-au impus obiectivele
politice de „modernizare urbanistică” utilizând frecvent „rezerva de spațiu”
oferită cu generozitate de parcul central al orașului.
Ca urmare, s-a micșorat permanent suprafața parcului în favoarea unui
cartier de blocuri sau a unor clădiri cu diverse destinații, s-a modificat
neprofesionist structura arboricolă. Ideea inițială a unui „bufet” în parcul de
odihnă a avut succes comercial și clădirea [fig. 11] construită în anul 1958 s-a
extins permanent, fiind dotată chiar și cu parcare.
Istoria contemporană a parcului și problemele legate de stilul de
amenajare, zonarea funcțională, structura și diversitatea speciilor din vegetația
arborescentă nu fac obiectul acestui studiu.
O viitoare lucrare monografică ar putea avea ca deschidere următoarea
frază: „Situat în partea central-vestică a orașului Bacău, Parcul Cancicov ocupa,
în anul 2022, o suprafață de cca 21,8 hectare, între Calea Mărășești, strada
Aleea Parcului și calea ferată Bacău-București. Prezintă un contur poligonal,
extins pe direcția est-vest (885 m). Lățimea variază de la mai puțin de 100 m, în
zona estică, până la 725 m în partea centrală a parcului, între ieșirea spre
Teatrul de Vară și strada Constantin Ene”24.
24
Lucian Şerban, http://www.deferlări.ro.
ÎNFIINȚAREA PRIMELOR STRUCTURI MILITARE
MODERNE PE MELEAGURI BĂCĂUANE
Sorin GRUMUȘ
The Establishment of the First Modern Military Structures

on Bacau Lands
Abstract
The entry into force of the decree of June 24, 1864 of the ruler Alexandru Ioan
Cuza regarding the establishment of the dorobanti institution in Moldova, would lead
to the appearance on the lands of Bacau of the first modern military structures. This
materialized through the establishment in Bacau of Squadron no. 8 Dorobanti,
subordinated to the second dorobanti division from Roman, from the third province of
Iasi. In 1866, the dorobanti inspectorates were disbanded, their place being taken by
the dorobanti divisions. In 1867, the dorobants were organized into 8 divisions rounded
to 4 territorial divisions. In 1868, the 1st hunters battalion was part of Bacau, part of
the permanent army, which also had three subordinate companies: a company and the
staff of the Bacau battalion, a company in Roman and a company in Targu Ocna.
Starting with October 1, 1870, all the existing military structures in the Bacau district
were subordinated to the 2nd territorial division based in Iasi. The dorobanti squadron
”Bacau” was subordinated, together with the squadrons ”Neamt”, ”Roman” and
”Putna”, to the 4th division with the residence in Bacau from the 2nd territorial
division. The 2nd territorial division was also composed of the cavalry division no. 4
“Bacau”, which in turn subordinated four squadrons in the counties of Putna, Neamt,
Roman and Bacau.
Keywords: dorobanti, division, division, squadron, company.
În timpul ocupației țariste (1828-1834), măsurile impuse prin

Regulamentul Organic au fost apăsătoare asupra populației din Principatele
Române Moldova și Țara Românească. În luna aprilie 1831, la Săbăoani, lângă
Roman, a avut loc singura răscoala țărănească cunoscută, până la această dată,
în Moldova și Țara Românească, împotriva măsurilor Regulamentului Organic.
Mai puțin cunoscută și studiată, această răscoală țărănească din satele de
confesiune catolică din jurul Romanului a avut multiple cauze economice,
sociale și politice.
Cauzele principale ale răscoalei au fost catagrafia, pe baza căreia urma să
se stabilească birul pe care urma să-l plătească țăranii și împotrivirea la
încorporare a unor tineri în armata permanentă a Moldovei. Regulamentul
Organic a reorganizat, printre altele, și armata, stabilind obligativitatea
138 Înființarea primelor structuri militare moderne pe meleaguri băcăuane
serviciului militar pentru toți tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani. Prin
Legea din anul 1834 din Moldova, formațiunile militare ale slujitorilor și
plăieșilor au fost reorganizate și a luat ființă, la Iași, Statul Major al Armatei
(Ștabul). În aceeași perioadă au apărut și alte organisme de conducere precum
„Departamentul ostășesc” (viitorul Minister de Război), „Ștabul domnesc” și
„Sfatul ostășesc”.
Intrarea în vigoare a Decretului din 24 iunie 1864 al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza privind înființarea instituției dorobanților în Moldova,
avea să ducă la apariția pe meleagurile băcăuane a primelor structuri militare
moderne. Acest lucru s-a concretizat prin înființarea la Roman a Divizionului II,
subordonat celei de-a treia Inspectorii din Iași1, compus, la rândul său, din șase
escadroane dislocate în orașele: Fălticeni, Piatra Neamț, Roman, Bacău, Tecuci
și Focșani. A III-a Inspectorie de la Iași era comandată de colonelul inspector
Ion Duca, ajutor locotenent-colonel Alecsandru Asache și șef de cancelarie,
căpitan Gavril Botezu2.
La comanda Divizionului al II-lea, aflat în districtul Roman, se afla
maiorul șef de divizion Constantin Lipan. Conform „Ordinului de zi pe toată
oastea” nr. 52 din 17 februarie 1865, „repartiția dorobanților și grănicerilor se
face pe escadroane și companii și seria lor numerică se face pe inspectorii”3.
Divizionului II, cartiruit în districtul Roman, i se subordonau șase escadroane,
dintre care Escadronul nr. 8 – Districtul Bacău se afla dislocat la Bacău și avea
în componență următorul stat major4:
1. Căpitan Mihail Brustureanu;
2. Locotenent Iacob Gorovei;
3. Sublocotenent Matei Preda.
În anul 1866, Inspectoratele de dorobanți s-au desființat, locul acestora
fiind luat de Divizioanele de dorobanți. În anul 1867, dorobanții s-au organizat
pe 8 Divizioane arondate la 4 Divizii teritoriale. În urma Raportului nr. 2544 al
ministrului de Război, domnitorul Carol I a adoptat Înaltul Decret nr. 342 din
12 martie 1867, care prevedea că escadroanele de dorobanți se împart pe
divizioane. Astfel, Escadronul de dorobanți „Roman” se subordona
Divizionului de dorobanți dislocat în orașul Bacău5. În conformitate cu
prevederile „Legii privind organizarea armatei” din 11 iunie 1868, „puterea
armată a României” era constituită din cinci elemente distincte6:
1
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 448.
2
Arhivele Militare Române, „Anuar Militar al Oastei Române pe anul 1865”, Imprimeria
Ministerului de Resbel, Bucuresci, 1865, p. 109.
3
„Monitorul Oastei”, 1865, pp. 84-85.
4
Arhivele Militare Române, ,,Anuar…1865”, pp. 110-111.
5
„Monitorul Oastei”, 1867, p. 165.
6
Sorin Grumuș 139
1. Armata permanentă cu rezerva;

2. Miliția activă formată din dorobanți și grăniceri;
3. Miliția neactivă;
4. Guardia cetățenescă existentă numai în orașe;
5. Gloatele.
În anul 1868, în orașul Roman era dislocată o companie de vânători
subordonată Batalionului 1 de Vânători de la Bacău, parte a armatei
permanente. Batalionul 1 Vânători mai avea în subordine trei companii: o
companie și statul major al batalionului de la Bacău, compania de la Roman și o
companie la Târgu Ocna7. La nivelul Ministerului de Război, se afla o repartiție
aproximativă cu efectivele în trupă ale unui escadron de dorobanți călări8: 1
serjent adjutant, 8 serjenți, 18 caporali, 6 corniști și 371 soldați.
În baza Înaltului Decret nr. 1333 din 21 iulie 1869, teritoriul României s-a
împărțit în patru divizii teritoriale, care cuprindeau toate categoriile puterii
armate existente la acea dată. Această măsură a fost necesară în contextul în
care până atunci împărțirea teritoriului era diferențiată între categoriile puterii
armate. Începând cu data de 1 octombrie 1870 structurile militare existente în
districtul Bacău s-au subordonat Diviziei 2 Teritoriale cu sediul la Iași. Acesteia
i se mai subordonau și structurile militare dislocate în districtele Suceava,
Botoșani, Dorohoi, Neamț, Roman și Putna. În conformitate cu prevederile
Înaltului Decret nr. 1335 din 21 iulie 1869, urmare la Raportul Ministrului
Secretar de Stat la Ministerul de Resbel nr. 9299, companiile de grăniceri și
escadroanele de dorobanți au fost împărțite pe batalioane și divizioane.
Astfel, Escadronul de dorobanți „Bacău” se subordona, împreună cu
escadroanele „Neamț”, „Roman“ și „Putna”, Divizionului 4 cu reședința la
Bacău, din Divizia a 2-a Teritorială, care mai avea în subordine Divizionul 3 cu
reședința la Iași, acesta având, la rândul său, în subordine escadroanele „Iași”,
„Suceava“, „Botoșani“ și „Dorohoi”9. Divizia a 2-a Teritorială avea în
compunere și Divizionul de călărași nr. 4 „Bacău”, care avea, la rândul său, în
subordine patru escadroane în județele Putna, Neamț, Roman și Bacău.
Prin modificările aduse Legii din 11 din 23 iunie 1868, privind organizarea
armatei, survenite în anul 1872, se prevedea, prin reorganizarea corpului
grănicerilor, înființarea armatei teritoriale formată din trupe de cavalerie (călărași)
și trupe de infanterie (dorobanți). Pe lângă atribuțiunile ce îi reveneau pe timp de
război, armata teritorială îndeplinea pe timp de pace sarcini administrative și
polițienești în slujba administrațiilor județelor pe a căror rază teritorială se aflau
cantonate regimentele de călărași sau dorobanți. În anul 1869, în districtul Roman
7
Ibidem, p. 624.
8
Ibidem, p. 306.
9
,,Monitorul Oastei”, 1869, p. 816.
era dislocat și Batalionul 21 de Miliții, subordonat Regimentului 11 Miliții cu

sediul la Bacău, din compunerea Diviziei 2 Teritoriale „Iași”.
În conformitate cu prevederile „Legii de organizare a armatei”, prin
Decretul nr. 1066 din 5 iunie 1872, în garnizoana Roman a fost înființat
Regimentul 8 Dorobanți. Această unitate s-a constituit din companiile de
grăniceri care asigurau paza pe vechea frontieră (Coarnele Luncii, Dorna,
Prisăcani, Comănești și Oituz) și din cadrele permanente de miliție. Regimentul
8 Dorobanți era comandat de colonelul Alexandru Fotea și avea reședința în
garnizoana Roman. Era compus din cinci batalioane și cuprindea teritorial
județele Roman, Suceava și Neamț, unde erau cantonate câte un batalion, și
județul Bacău unde se aflau cantonate două batalioane, unul în orașul Bacău, iar
celălalt în Târgu Ocna. În anul 1873, batalionul din Târgu Ocna s-a desființat în
baza Înaltului Decret nr. 446, iar Regimentul 8 Dorobanți a rămas format din
patru batalioane.
Conform prevederilor Legii din 27 martie 1872 și ale art. 1 din Înaltului
Decret nr. 1065 și 1066 din 5 iunie 1872, Batalionul 4 (județul Bacău) din
Regimentul 8 Dorobanți avea următoarele structuri subordonate10:
1. „Compania 11 Bacău, cu reședința la Bacău, se compune din plasa
Bistrița-de-Sus, orașul Bacău și plasa Bistrița-de-Jos;
2. Compania 12 Comănesci, cu reședința la Comănesci, se compune din
plasa Tăslău-de-Sus, coprinzând teritoriul actual al companiei;
3. Compania 13 Oituzu, cu reședința la Oituzu, se compune din plasa
Trotușul, coprinzând teritoriul actual al companiei;
4. Compania 14 Tergu-Ocna, cu reședința la Tergu-Ocna, coprinzând
plasa Tăslăul-de-Jos și orașul Ocna”.
Prin Înaltul Decret nr. 2195 din 26.11.1876, publicat în „Monitorul
Oastei” nr. 35/1876, din Batalionul III/Regimentul 8 Dorobanți, dislocat în
garnizoana Roman, s-a înființat Regimentul 14 Dorobanți. Organizat în două
batalioane, cuprinzând administrativ teritoriile județelor Roman și Bacău și aflat
în compunerea Diviziei a 4-a Teritoriale, conform Ordinului Circular nr. 75 din
28.12.1876 al Ministerului de Război, Regimentului 14 Dorobanți i s-au stabilit
ca efective un număr de 26 ofițeri și 1490 trupă. La data înființării, Regimentul
14 Dorobanți cuprindea teritorial județele Roman și Bacău și avea în compunere
două batalioane și 8 companii11.
Batalionul nr. 2/Regimentul 14 Dorobanți era dislocat la Bacău și avea în
componență următoarele companii:
1. „Compania a 5-a „Bacău”, cu reședința la Bacău, se compunea din
plasa Bistrița-de Sus, Bistrița-de-Jos și orașul Bacău;
10
„Monitorul Oastei”, 1873, pp. 121-122.
11
Sorin Grumuș 141
2.Compania a 6-a „Târgu-Ocna”, cu reședința la Târgu Ocna se compunea

din plasa Teslău-de-Jos și orașul Târgu Ocna;
3. Compania a 7-a „Comănești”, cu reședința la Comănești, se compunea
din plasa Teslău-de-Sus;
4. Compania a 8-a „Oituz”, cu reședința la Oituz se compunea din plasa Trotuș”.
Prin Înaltul Decret nr. 10.170 din 1872 s-a înființat Regimentul 8 Călărași
în garnizoana Roman, compus din patru escadroane: Suceava, Neamț, Roman și
Bacău. La intrarea României în Războiul de Independență, comandant al
Regimentului 8 Călărași era locotenent-colonelul Alexandru Pereț și ajutor
maiorul Ion Tăutu. În Ordinea de bătaie a Escadronului ,,Bacău” din
Regimentului 8 Călărași, la data de 6 aprilie 187712 se află căpitanul Arcadie
Șeptilici în funcția de comandant, alături de locotenentul George Stârcea și
sublocotenenții George Theodorescu și Ioan Ioachim.
Batalionul nr. 2 ,,Bacău”/Regimentul 14 Dorobanți și Escadronul
,,Bacău” /Regimentul 8 Călărași au participat la Războiul de Independență al
României, unde au dat un important tribut de sânge. Contribuția unităților
militare și a populației băcăuane la obținerea Independenței de Stat a României
este tratată pe larg într-un volum apărut în anul 2002 sub egida Asociației
Generale a Arhiviștilor din România, Filiala Bacău, intitulat Contribuția
județului Bacău la susținerea Războiului de Independență.
Sursa: https://www.resboiu.ro/uniformele-armatei-romane-la-1877/
12
Arhivele Militare Române, ,,Anuarul Armatei Române pe anul 1877”, Editura Tipografia
Statului „Curtea Șerban-Vodă”, Bucuresci, 1884, p. 100.
MIHAI ROBU, PRIMUL EPISCOP INDIGEN
AL CATOLICILOR DIN MOLDOVA
Fabian DOBOȘ
Mihai Robu, the First Native Bishop for the Catholics in Moldova
Abstract
This study presents briefly the life and activity of the first native bishop of the
Roman-Catholic Diocese of Iasi: Mons. Mihai Robu (1925-1944).
There was no priest coming from the big old community of Sabaoani, but only after the
opening of the Diocesan Seminary “St. Joseph” of Iasi (1886), only two years after the
Diocese of Iasi was founded. The first priest coming from this great old community of
Sabaoani is Mihai, son of Joseph (Iosif) and Margaret (Margareta) Robu. He was born
on 10th of April, 1884. And this is related to a peculiar coincidence: his birth year is
the same year when the Diocese of Iasi was founded. He will witness this coincidence
through his entire life. After a short biography of this high prelate, this paperwork
presents his activity, especially high lightening his care for the seminary, the clergy
and the laymen in Moldova. Also is approached his connections with the political and
religious parties of the Romanian State.
Keywords: Pope Pius XI; Mons. Mihai Robu; the Roman-Catholic Episcopacy of Iasi;
Mons. Nicolae Iosif Camili; Mons. Alexandru Th. Cisar; Romania; Moldova;
Iasi; Basarabia; Bucovina.
Argument
Pasionații istoriei catolicilor din Moldova simt un profund regret
constatând că până în anul 1925 enoriașii acestei Biserici Catolice locale nu au
avut parte de niciun episcop indigen. Desigur, motivația este complexă și nu e
cazul să o expunem în cadrul acestui studiu. Precizăm, totuși, că această
comunitate catolică, până către sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-a înființat
actuala Episcopie Romano-Catolică de Iași, a trăit într-un regim misionar.
Episcopia Milcovului (1227-1241), a Siretului (1371-1434), de Baia (1418-
1523) și a Bacăului (1607-1818) nu și-au atins scopul de a organiza și dezvolta
o Biserică romano-catolică locală de proporții.
În secolul al XVII-lea s-au ridicat câțiva preoți din rândul catolicilor din
Moldova: Ioan-Botezătorul și Valentin Bărcuță, Dominic și Iacob Capră,
Gheorghe, Grigore și Petru Grosul, Andrei, Ioachim și Petru Wolf. Niciunul
dintre aceștia nu provenea din Parohia Săbăoani. Formați în Colegiul
Congregației vaticane „De Propaganda Fide”, ei au activat în diverse parohii
din Moldova. Situația catolicilor aflați la est de Carpați s-a ameliorat, intrând pe
144 Mihai Robu, primul episcop indigen al catolicilor din Moldova
făgaș normal, odată cu înființarea Episcopiei Romano-Catolice de Iași, la data

de 27 iunie 1884, și a Seminarului diecezan „Sfântul Iosif” din Iași, la 29
septembrie 1886.
1. Mihai Robu, primul preot al Parohiei Săbăoani

Din marea și vechea comunitate catolică din Săbăoani nu s-au ridicat
preoți decât după înființarea Seminarului diecezan. Primul este Mihai, fiul lui
Iosif și al Margaretei Robu. Data nașterii sale este 10 aprilie 1884. O
coincidență cronologică grăitoare: vede lumina zilei în chiar anul înființării
Episcopiei de Iași, pe care avea să o ilustreze prin viața sa preoțească și de
episcop.
După cele patru clase primare pe care le urmează cu mare sârguință și
succes în satul natal, în anul școlar 1894-1895 este înscris ca elev în Seminarul
diecezan din Iași. În evidența matriculară a seminarului, este înregistrat al
34-lea elev admis, de la înființarea acestei instituții de formare preoțească1. Aici
se remarcă prin pietate, cumințenie și sârguință la învățătură sub îndrumările
părinților iezuiți, cărora li s-a încredințat seminarul încă de la începuturile lui.
În cei 12 ani de formare preoțească, tânărul Mihai Robu își însușește o
solidă cultură generală, filozofică și teologică. Dovedește o râvnă deosebită
pentru însușirea temeinică a limbilor străine: franceză, germană și italiană, pe
lângă cea latină, oficială și de studii a Bisericii Catolice. În cronica seminarului
din anii studenției sale este mereu amintit cu îndeletnicirea de „sacrista”
(sacristan), ceea ce denotă preocuparea lui pentru cele necesare celebrării
serviciului divin2.
A fost hirotonit preot la data de 20 aprilie 1907, de către primul episcop
de Iași, Mons. Nicolae Iosif Camilli, în capela renumitului Institut „Notre Dame
de Sion”. Deoarece din anul 1906 părinții iezuiți s-au retras de la conducerea
seminarului, episcopul Camilli a ales o echipă de tineri preoți, înzestrați cu
talente pedagogice deosebite, încredințându-le munca de formare a
seminariștilor pentru preoție. Din această echipă a făcut parte și părintele diacon
Mihai Robu. Concomitent cu activitatea didactică la seminar, a colaborat la
revista diecezană „Lumina creștinului” și a împlinit servicii pastorale în
catedrala din Iași precum și la Institutul „Notre Dame de Sion”.
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), cursurile seminariale
fiind întrerupte, a activat ca paroh în județul Bacău, la Văleni, Faraoani și
Bacău. În toți anii războiului în centrul atenției sale, ca și a tuturor preoților,
s-au găsit răniții, văduvele și orfanii de război. Eforturile pentru o viață
1
Iosif Gabor, Seminarul Catolic Iaşi, 1886-1986, ms., Luizi-Călugăra, 1985, p. 102.
2
Arhiva Institutului Teologic Romano-Catolic (AITRC) Iaşi, Cronica Seminarului „Sfântul
Iosif” Iaşi (Diarium), d. 58/1903-1905, p. 53.
Fabian Doboș 145
sufletească plăcută lui Dumnezeu, au fost sporite. Zilnic erau îndreptate

rugăciuni fierbinți pentru cei căzuți pe front, pentru cei angajați în luptele
crâncene pentru apărarea țării și încetarea grabnică a războiului.
După moartea episcopului Camilli, survenită la 30 decembrie 1915,
scaunul episcopal de Iași a rămas vacant până în anul 1920, când la cârma
tinerei dieceze a fost numit Alexandru Theodor Cisar. Acesta l-a ales ca secretar
al său pe preotul Mihai Robu. Pe lângă acest serviciu, tânărul preot activa și în
seminarul diecezan, ca prefect de studii și profesor.
Pentru comportamentul preoțesc exemplar și râvna în activitatea
apostolică, episcopul Cisar a obținut de la Sfântul Scaun distincții deosebite
pentru patru preoți ai Diecezei de Iași, printre care și pentru părintele Mihai
Robu. Prin scrisoarea circulară nr. 2614 din 22 februarie 1924, aducea la
cunoștința clerului și a enoriașilor din Moldova acest eveniment: „Sfântul
Părinte a binevoit să acorde distincții pontificale la patru preoți din clerul
Eparhiei de Iași. Acestea sunt cele dintâi onorificențe date de Sfântul Scaun
Apostolic clerului nostru indigen. Noi înșine ne simțim prin aceasta onorați și
mulțumim din adâncul sufletului Sanctității Sale pentru acest dar prețios. Vă
facem deci cunoscut că prin decretele date la 5.02.1924 au fost numiți camerieri
secreți, supranumerari ai Sanctității sale Papa Pius al XI-lea următorii:
Preacucernicia sa Ioan Bogleș, decan de Siret și paroh de Gherăești,
Preacucernicia sa dr. Anton Gabor, directorul școlii din Iași și redactor al
revistei „Lumina creștinului”, Preacucernicia sa dr. Marcu Glaser, decan de
Basarabia și paroh de Chișinău și Preacucernicia sa părintele Mihai Robu,
secretar episcopal.
De acum încolo, aceștia mai sus numiți au titlul de monseniori și toate
prerogativele acordate demnității primite. Onorificențele date sunt menite a face
cunoscută râvna lor pentru mărirea numelui lui Dumnezeu și binele sfintei
Biserici”3.
2. Monseniorul Mihai Robu, primul episcop romano-catolic

moldovean
După încetarea Primului Război Mondial și constituirea statului unitar
român (România Mare – 1918), guvernul de la București, analizând starea
Bisericii Catolice din „vechiul regat” în timpul războiului, a considerat că
arhiepiscopul de București, Mons. Raymund Netzhammer, a colaborat cu
trupele de ocupație germană. În consecință, l-a declarat pe arhiepiscop persona
non grata, cerând retragerea sa. Dând curs acestei cereri, Sfântul Scaun l-a
înlocuit, la data de 12 decembrie 1924, cu episcopul Alexandru Theodor Cisar
3
Arhiva Episcopiei Romano-Catolice (AERC) Iaşi, d. 2/1921, nepaginat.
de la Iași4, urmând ca acesta să gireze și dieceza de Iași, în calitate de

administrator apostolic.
Rapoartele făcute de arhiepiscopul Cisar cu privire la situația catolicilor
din Moldova au reușit să-l convingă pe Papa Pius al XI-lea să numească, la data
de 7 mai 1925, un nou episcop de Iași, în persoana Mons. Mihai Robu5. Era al
patrulea episcop de Iași, după Nicolae Iosif Camilli (1884-1894 și 1904-1915),
Dominic Jaquet (1895-1903) și Alexandru Theodor Cisar (1920-1924).
În prima sa scrisoare pastorală din 31 august 19256, adresată clerului și
poporului credincios, noul episcop notează: „Nepătrunse sunt planurile lui
Dumnezeu în alegerea persoanelor prin care vrea să conducă pe ceilalți la calea
mântuirii... Pentru ce el cheamă pe unul și nu pe altul, poate mai deștept și mai
virtuos decât cel dintâi, nu-i în putința noastră să determinăm. Un singur lucru
știm din adevărurile descoperite de Dumnezeu, că orânduirile sale sunt
totdeauna bune, chiar dacă mintea noastră slabă nu le-ar pricepe și că, deseori,
cel de sus alege instrumente neînsemnate pentru îndeplinirea scopurilor sale,
pentru ca omul să nu-și atribuie nimic sieși, ci toată slava să o dea lui
Dumnezeu”.
Episcopul Mihai Robu între sătenii din Săbăoani, în fața natale (1925).
Părinții acestuia se află de o parte și de alta sa
4
Iosif Gabor, Ierarhia catolică de rit latin în România, ms., Bucureşti, 1980, p. 139.
5
Cf. „Lumina Creștinului”, Iași, 1925, p. 115-117.
6
AERC Iaşi, d. 2/1921, scrisoarea nr. 78, f. 25.
Fabian Doboș 147
Îl surprinde numirea sa pe care

nu a râvnit-o. Se cutremură de
responsabilitatea uriașă a acestei
misiuni pe care o primește cu multă
credință și resemnare: „O, Doamne, eu
sunt robul tău și fiul slujnicei tale” (cf.
Ps 115). Aduce la cunoștință data
consacrării episcopale, stabilită pentru
ziua de 20 septembrie 1925, ora 9.00
în capela Institutului „Notre Dame de
Sion”, unde, cu 18 ani în urmă, fusese
hirotonit preot. Indică pe
consacratorul principal, arhiepiscopul
Alexandru Theodor Cisar, asistat de
Valeriu Traian Frențiu, episcopul
greco-catolic de Oradea și Alexandru
Nicolescu, episcopul greco-catolic de
Lugoj.
În aceeași scrisoare circulară,
noul episcop cerea tuturor sprijinul
rugăciunilor, asigurându-i de
disponibilitate, fiind conștient că
„episcopul trebuie să fie fără prihană,
neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu
dat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străin, iubitor de
bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat... să îndemne la învățătura cea sănătoasă
și să mustre pe cei potrivnici” (cf. Tit 1, 70).
Povara pusă pe umerii episcopului Mihai Robu era mai mare decât aceea
a înaintașilor săi. Primii doi episcopi de Iași, Camilli și Jaquet, au avut de
păstorit pe catolicii din Moldova ciuntită (în 1775 teritoriului Moldovei i-a fost
răpită Bucovina, iar în 1812 și Basarabia); al treilea, Alexandru Theodor Cisar,
a primit spre păstorire comunitățile catolice din Basarabia. Episcopului Robu i
s-au dat prin scrisoarea apostolică „Sollemni conventione” din 5 iunie 1930 și
parohiile catolice din Bucovina, care aparținuseră până la acea dată de
Episcopia de Lemberg. Aceste parohii, însumând 110.000 de credincioși
(germani, polonezi, unguri) și 44 de preoți, reprezentau o treime din întreaga
dieceză. Pentru o mai bună administrare bisericească a acestui teritoriu,
episcopul Mihai Robu și-a ales ca vicar general pe Mons. Adalbert Grabonski,
cu sediul la Cernăuți7.
7
Idem, d. 5, scrisoarea nr. 3530, f. 33.
Activitatea pastorală a iubitului episcop Mihai Robu, imprimată în

sufletele colaboratorilor săi și ale enoriașilor, pe parcursul a 19 ani, cinci luni și
22 de zile, oglindită în mii de file de arhivă s-a desfășurat conform
binecunoscutului trinom: seminar, cler, dieceză8.
2.1. Grija față de seminar

Isus însuși, se poate spune, a avut o astfel de grijă: la începutul activității
sale de evanghelizare și-a ales ucenicii care i-au fost martorii învățăturii,
faptelor minunate pe care le-a săvârșit, ai suferințelor îndurate (culminând cu
moartea pe cruce), ai învierii și înălțării la cer. După ce l-au primit pe Duhul
Sfânt, ucenicii au împlinit mandatul de a duce la toate popoarele vestea cea
bună. În acest scop, ucenicii numeau pentru fiecare comunitate pe care o
înființau câte un episcop. Ca urmaș al apostolilor, episcopul Mihai Robu a
considerat ca sarcină prioritară, seminarul. Primele sale scrisori pastorale
evidențiază această grijă. În timpul păstoririi sale, au fost înscriși în Seminarul
diecezan din Iași 241 de elevi, dintre care 73 au ajuns preoți9. Majoritatea dintre
aceștia veneau din mediul rural, din familii modeste, fără resurse economice.
Întreținerea și formarea seminariștilor cădea în sarcina Episcopiei, ale cărei
venituri erau, de asemenea, modeste. Astfel, episcopul a fost întotdeauna nevoit
să apeleze la colectele enoriașilor, îndeosebi de Crăciun și de Paști, la
binefăcători din afara țării, iar din când în când la subvenții din bugetul statului.
Sunt impresionante scrisorile pastorale de Crăciun și de Paști, în care sunt
nelipsite apelurile la generozitatea creștinilor pentru seminar, mulțumirile
adresate și dările de seamă sistematice. Mai mult, episcopul Robu apelează la
diverse familii înstărite, cum se obișnuiește în țările catolice din Occident, care
au preluat acoperirea cheltuielilor unuia sau altuia dintre seminariști10. Uneori,
la anunțarea colectelor făcute, sunt menționate, parcă pe un ton hazliu, darurile
în natură făcute de unii enoriași: „Dumitru Giurgioaiei din Oțeleni a dăruit o
vacă și vițelul ei”11; „Din Oțeleni a sosit un transport de păpușoi; Dl. Stoica din
Iosupeni a dăruit nouă curcani”12.
În scrisoarea nr. 2720 din 5 decembrie 1929, după ce mulțumește pentru
colecta de Paști, raportează numărul seminariștilor: „34 în clasa a treia
gimnazială, șase la București pentru cursurile de filozofie și 12 studenți
bursieri: doi în țară (în alte seminarii), cinci în Germania și cinci în Franța [la
8
Cf. Idem, d. 28: Acta emissa; corespondenţa trimisă unităţilor în subordine, dar şi altor foruri
ecleziastice, statale şi chiar unor persoane particulare pe parcursul a numai şapte luni, iunie-
decembrie 1941, conţinând 592 de file.
9
Iosif Gabor, Seminarul Catolic Iaşi 1886-1986, ms., Luizi-Călugăra, 1985, p. 107-115.
10
AERC Iaşi, d. 2/1921, scrisoarea pastorală nr. 457 din 21 martie 1926, f. 65.
11
Idem, scrisoarea nr. 898 din 26 noiembrie 1926, f. 77.
12
Ibidem, f. 157.
Fabian Doboș 149
Strasbourg – n.n.]”. Anunță totodată mutarea seminariștilor din casele de lângă

Episcopie în clădirea de pe Copou, „loc minunat, cu aer, lumină și spațiu.
Seminariștii sunt silitori, cuminți și pioși, speranțe bune pentru dieceză”.
Apelează iarăși la generozitatea credincioșilor. Dacă nu au bani, pot oferi
produse agroalimentare și țesături: pânză, ștergare etc. „Faceți aceasta din iubire
către Mântuitorul și față de sufletele voastre nemuritoare ca să aveți merite
pentru cer. Seminariștii se roagă zilnic pentru binefăcătorii lor, iar când vor fi
preoți cu sprijinul vostru, vă vor aminti la sfântul altar și vor cere
binecuvântările cerului asupra voastră”13.
Episcopul Robu cutreieră țări catolice, precum Germania, Olanda, Belgia,
Polonia pentru obținerea de burse atât de necesare studenților săi. Mulțumind
binefăcătorului Mons. Bekers, director național al Operelor Misionare Sfântul
Petru, scria: „... mereu ocupat cu ameliorarea diecezei. Regret că mijloacele
materiale sunt așa de puține. În seminarul mic am 75 de elevi; în străinătate
peste 33 de întreținut. O grijă mare, dar bunul Dumnezeu va putea remedia ca și
în trecut... mă rog pentru binefăcătorii trecuți și viitori”14.
În anul 1930, îi cheamă din nou (după perioada de început 1886-1906) pe
părinții iezuiți pentru formarea viitorilor preoți, încredințând părintelui Felix
Wierciński „conducerea scumpului nostru seminar”.
Ține o strânsă legătură cu studenții seminariști din străinătate,
încurajându-i, ajutându-i cu bani pentru cele necesare, sfătuindu-i ca un bun
părinte și informându-i despre cele de acasă. De pildă, studenților teologi la
Universitatea din Strasbourg, Petru Andrei, Gaspar Bachmeier și Carol Söhn le
scria: „Toată corespondența trebuie s-o rezolv eu singur, secretarul figurând
doar pe hârtie pentru că are altele de făcut [fie în Iași, fie trimis de urgență în
alte părți – n.n.]”; le scrie și „de multele sale călătorii în Germania și Polonia
pentru plasarea de studenți”15. Studenților teologi Haik, Hartinger și Weber la
Universitatea din Trier – Germania le trimite 500 de mărci atenționându-i să
nu-i cheltuiască pe fleacuri. „Am multe guri de hrănit și mulți copii de îmbrăcat.
Rugați-vă să găsesc binefăcători cât mai mulți pentru a putea întreține acest
regiment de elevi”16.
Un mod deosebit de a obține burse pentru seminariștii săi, pe care îi
trimitea mai cu seamă în Colegiul Urban al Congregației „De Propaganda Fide”
(Roma), era acela de a le trimite fotografiile, sponsorii urmând a prelua
cheltuielile unuia sau altuia la alegere17. Seminariștii răspundeau episcopului
așa cum se cuvine unei asemenea griji părintești. Spre exemplificarea acestei
13
Ibidem, f. 231.
14
Ibidem, f. 12, 66, 187, 188 şi 293.
15
16
17
Idem, scrisoarea nr. 3297 din 26 august 1930, f. 117.
recunoștințe, redăm textul unei frumoase poezii scrisă de la Timișu de Jos

(Brașov), unde 17 elevi ieșeni urmau cursurile teologice împreună cu 21 de
seminariști din București. După iscăliturile seminariștilor, rectorul seminarului
din București, fericitul Anton Durcovici, a adăugat câteva cuvinte de
felicitare18:
„Preasfințite,
Pe când urcam Bucegii mergând spre Caraiman,
Din răsărit sosește în grabă un șoiman
Dând câteva târcoale se-așază sus pe-un brad,
În timp ce ochii țintă asupra lui ne cad.
O clipă se răsuflă, apoi cu ciocu-întins
Începe să grăiască șoimanul cel distins:
„Cu voi și eu sunt frate, deși sunt un vultan;
Eu am același nume, eu sunt tot moldovean!
Priviți colea departe, la stânga-nspre Ceahlău
Acolo e Moldova, acolo-i cuibul meu.
Lăsat-am însă toate și vin să vă vorbesc
De 20 septembrie voiesc să v-amintesc
Gândiți-vă că-n ziua, ce-acuma ne-a sosit
Pe-un fiu de-al ei Moldova episcop a primit!
Cu inima, cu dorul, sărbătoriți și voi
Pe-acel trimis de Domnul să fie peste noi.
Cu sufletul voi însă spre cer vă ridicați,
Cum vulturii se urcă în zbor peste Carpați!
Rugați-vă la Tatăl, la sfântul Mihail,
Cum pentru a-l său părinte se roagă – un bun copil.
În cer e-o dulce Mamă și ea cu al ei Fiu
Pe Preasfințitul Robu să-l apere cum știu!”
Cuvintele acestea adânc ne-au mai pătruns,
Iar noi ca printr-o gură din inimă-am răspuns:
„O, pasăre iubită, te du în răsărit,
Te du de treci Ceahlăul spre bunul Preasfințit,
Și când vei da de Dânsul să-i spui tot ce-i dorim,
Să-i spui că-n ziua asta de Dânsul ne-amintim:
Că cerem laolaltă să-i dea Dumnezeu
A sa tărie sfântă cu două mâini mereu!
Ne du felicitarea în pliscu-ți răsucit
Și-i zi în locul nostru, să fie fericit!”
18
Ibidem, scrisoare de felicitare în versuri, f. 163-164.
Fabian Doboș 151
Când noi „Mulți ani trăiască Preasfântul” am cântat,

Înspre Ceahlău departe șoimanul a zburat”.
2.2. Grija față de cler

Durerea cea mai mare a catolicilor de la răsărit de Carpați până la
începutul secolului al XX-lea a fost lipsa acută de preoți. Înființarea Episcopiei
de Iași în anul 1884 și a Seminarului diecezan în anul 1886, a provinciei
franciscane conventuale în anul 1895 și a seminarului ei monahal în anul 1897,
au atenuat puțin câte puțin criza. Mulți au fost înscriși în aceste seminarii, dar
prea puțini au ajuns preoți. Episcopul Mihai Robu a simțit din plin această lipsă.
De aceea, se străduia din răsputeri să aibă preoți. Îi voia pe toți bine pregătiți,
virtuoși, prudenți și zeloși în apostolat. Cât de clar transpar aceste gânduri și
simțăminte ale păstorului, când scrie parohului franciscan conventual din Luizi-
Călugăra, pr. Iosif P.M. Pal: „Mă rog în fiecare zi la sfânta Liturghie pentru
scumpul meu cler, pentru ca toți să fie sănătoși, râvnici, prudenți, pilde de
virtuți preoțești”19. Îi cheamă la exerciții spirituale, organizate în diferite serii,
astfel încât activitatea pastorală să continue nestingherită20.
Pentru a ajuta pe preoții săraci, cere stipendii de Liturghii de la diferiți
confrați episcopi din țări catolice occidentale21. Intervine la forurile statale și la
Nunțiatura apostolică, îndeosebi după declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial, pentru preoți cu cetățenie străină, ca de pildă Iosif Kldzik și Iosif
Chrucki din Bucovina, asupra cărora plana primejdia iminentă de a fi trimiși în
lagăre de concentrare, iar enoriașii din Solonețu Nou și Poiana Micului riscau,
astfel, să rămână fără păstori22.
Într-o situație deosebit de critică s-a aflat episcopul Robu îndată după
izbucnirea războiului, în ziua de 22 iunie 1941, când, cu ocazia vizitei
generalului Ion Antonescu în comuna Gherăești (Roman), nu l-a găsit acasă pe
preotul paroh Ion Mărtinaș. Aplecând urechea și la unele pâre răutăcioase din
partea unor localnici, generalul a decis pe loc arestarea preotului și trimiterea în
lagărul deținuților politici de la Târgu Jiu. Au fost necesare șase intervenții din
partea episcopului Robu către general, Ministrul Cultelor, Radu Rosetti și
nunțiul apostolic, Andrea Cassulo, până să obțină eliberarea preotului23.
19
20
Idem, scrisoarea nr. 3250 din 31 iulie 1930, f. 61; d. 5/1941, scrisoarea nr. 848 din 2
septembrie 1941, f. 209.
21
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 3455 din 15 noiembrie 1930, f. 257.
22
Idem, d. 5/1941, scrisoarea nr. 722 din 23 iunie 1941, f. 77 şi scrisoarea nr. 691 din 14 iunie
1941, f. 46.
23
Idem, adresele nr. 737 din 8 iulie 1941, f. 92; nr. 758 din 22 iulie 1941, f. 115; nr. 763 din 24
iulie 1941, p. 140; nr. 784 din 6 august 1941, f. 142; nr. 936 din 8 octombrie 1941, f. 299 şi nr.
988 din 24 octombrie 1941, p. 350.
Foarte atent la felul cum își desfășurau preoții activitatea pastorală,

episcopul Robu intervenea cu sfaturi înțelepte și cu autoritatea cuvenită,
chemând pe cei „prea zeloși” la temperanță, iar pe alții la prudență și
gospodărire chibzuită a resurselor parohiale. Astfel, preotului Ioan Ghergu,
paroh de Grozești, care împrumutase bani fără a-i putea restitui la timp, îi scrie:
„Polița de 200.000 lei s-a prelungit; procentele le-am plătit eu. Cum văd, ești
cam rău gospodar și cam apuci calea datoriilor sine fine, ca răposatul părintele
Florea [predecesorul său la Parohia Grozești – n.n.], Dumnezeu să-l ierte”24.
Preotului franciscan Felix Rafaelli, paroh de Huși, care depozitase mare
cantitate de piatră în curtea orfelinatului de aici, spre scandalul maicilor, îi
scrie: „Purtarea aceasta nu o înțelegem și nici nu vrem s-o calificăm; dar se
potrivește foarte puțin cu haina sfântului Francisc”25.
Preotului Andrei Gherguț, foarte dur cu privire la comportamentul
tineretului, îi recomandă mai multă prudență și temperanță: „Fii sever unde
trebuie, dar și prudent, pentru că altfel, mai mult strici decât câștigi... Vei căuta
să readuci pe cei rătăciți pe calea mântuirii cu toate mijloacele ce ți le va dicta
zelul și prudența”26.
Ia apărea preoților săi reclamați la Ministerul Cultelor de unii laici
nemulțumiți din cauza cislelor stabilite de adunarea enoriașilor pentru
construirea de biserici. Îi consideră pe reclamanți vinovați de „calomnie
obraznică”27.
Preotului dr. Dumitru Andrieș, parohul de Focșani, acuzat de a nu fi luat
parte la ceremonia din Ziua Eroilor, îi ia apărea împotriva unei atare „calomnii
sfruntate”28.
Pe preotul Mihai Bejan, franciscan, îl încurajează în opera de reparare a
bisericii din Prăjești – Bacău și a construirii noii case parohiale, având mari
necazuri din partea „recalcitranților și a buclucașilor”29.
Strădaniile eroice ale episcopului Mihai Robu, de a avea preoți pe care
să-i trimită în numeroasele comunități catolice răspândite pe întinsul Moldovei
lui Ștefan cel Mare, i-au fost răsplătite cu marea bucurie a hirotonirii celor 33
de preoți din promoția 1939. Pe 21 dintre ei i-a hirotonit la data de 24 iunie, în
aceeași capelă a surorilor „Notre Dame de Sion” din Iași unde, cu 32 de ani în
urmă, fusese și el hirotonit preot, iar cu 14 ani mai înainte (1925) a fost
consacrat episcop. Doi absolvenți au fost hirotoniți câteva luni mai târziu,
24
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 3203 din 3 iulie 1930, f. 8.
25
Idem, scrisoare confidenţială din 9 iulie 1930, f. 19.
26
Idem, d. 3/1943, scrisoarea nr. 127 din 2 martie 1943.
27
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 3.263 din 4 august 1930, f. 77; scrisoarea nr. 3.264 din 4
august 1930, f. 78.
28
Idem, scrisoarea nr. 3.264 din 4 august 1930, f. 78.
29
Idem, scrisoarea nr. 3.607 din 19 decembrie 1930, f. 412.
Fabian Doboș 153
neavând vârsta canonică împlinită, iar unul, fiind bolnav, a fost hirotonit în anul
următor. Ceilalți nouă au fost hirotoniți în străinătate: șase la Roma, doi la
Poznan (Polonia), iar unul la Eichstätt (Germania)30.
Numai după doi ani bucuria cea mare a fost știrbită de abandonarea vieții
și activității preoțești a patru dintre cei 33. Durerea episcopului a fost cumplită
pentru că trei erau din anturajul său, la centrul diecezan: Petru Bordea și Iosif
Balan, vicari la catedrală, iar Anton Morariu era prefect la seminar. Al patrulea,
Victor Pscheidt, a plecat în Germania, unde i s-a pierdut urma. Preotul Iosif
Balan a avut o situație aparte. La puțin timp după abandonarea vieții preoțești,
dându-și seama de nechibzuința lui, s-a prezentat la episcop, cerând iertare. A
fost trimis la Parohia Hălăucești, unde, sub îndrumarea preotului paroh, Alois
Herciu, a urmat opt zile de exerciții spirituale, după care a fost trimis la
Botoșani pentru reflecție, sub supravegherea parohului de aici, preotul Wilhelm
Clofanda. Din păcate, până către sfârșitul anului 1941, nu a dovedit serios și
sincer că regretă comportarea anterioară, scandalul dat și dorință de revenire
adevărată la viața preoțească. Cu părere de rău, la data de 20 decembrie 1941,
episcopul Robu i-a înmânat decretul de prelungire a suspendării slujirii
preoțești, de interzicere a purtării hainei clericale și retragere a întreținerii lui de
către episcopie. Aceste măsuri aspre au fost luate de episcop cu speranța unei
treziri la realitate a preotului Iosif Balan31.
Aceste probleme din rândul clerului diecezan, ca și altele concomitente
din ambientul vieții călugărești, l-au determinat pe episcop să procedeze cu mai
multă precauție la admiterea absolvenților studiilor teologice la hirotonire.
Celor trei studenți de la Roma: Petru Bogleș, Vasile Gabor și Leopold
Nestmann, care sperau ca la terminarea studiilor să fie hirotoniți în Cetatea
Eternă ca și alți moldoveni înaintea lor, episcopul Robu le atrage atenția că
după absolvire vor fi chemați acasă, supuși un timp la o practică pastorală sub o
strictă supraveghere și numai după aceea îi va hirotoni32. Totuși, probabil la
insistențele cardinalului prefect al Congregației „De Propaganda Fide” și ale
rectorului Colegiului Urban, cei trei absolvenți au fost hirotoniți la Roma.
2.3. Grija diecezei

Păstorirea Diecezei de Iași de către episcopul Mihai Robu cunoaște două
etape: prima, 1925-1940, etapa Moldovei istorice cunoscută pe timpul lui
Ștefan cel Mare, iar a doua a Moldovei ciuntite prin pactul Ribbentrop-Molotov
30
Seminarul „Sfântul Iosif” – volum festiv, Iaşi, 1939, p. 96.
31
AERC Iaşi, d. 5/1941 scrisorile nr. 774 din 31 iulie 1941, f. 128; nr. 807 din 12 august 1941,
f. 168; nr. 849 din 2 septembrie 1941, f. 210 şi nr. 1.164 din 20 decembrie 1941, f. 544.
32
Idem, scrisorile nr. 1.187, 1.188 şi 1.189 din 22 decembrie 1941, ff. 566, 567 şi 568.
(28 iunie 1940), cu scurta revenire la starea dinainte de iunie 1940 (iunie 1941 –
23 august 1944).
În perioada României Mari, alipirea la Dieceza Romano-Catolică de Iași a
comunităților catolice din Basarabia și Bucovina a însemnat pentru episcopul
Robu o grijă sporită cu 50%, în ceea ce privește clerul și credincioșii. Deși a
avut colaboratori de seamă în persoana vicarului general al Bucovinei, Mons.
Adalbert Grabonski și în aceea a Mons. dr. Marcu Glaser, decan al Basarabiei și
paroh de Chișinău, singurul responsabil în fața guvernului român și al Sfântului
Scaun era episcopul de Iași.
Vizitarea tuturor comunităților catolice dintr-un teritoriu așa de vast, cu
mijloacele de locomoție ale timpului, a fost o muncă deloc ușoară. Fără
îndoială, constituția robustă și curajul apostolic i-au fost de un real sprijin.
Mons. Robu punea în practică ceea ce scria altora. De exemplu, preotului Eugen
Baltheiser, paroh de Gura Humorului, cu delegație și pentru alte două parohii
vacante, Câmpulung Moldovenesc și Fălticeni, îi scria: „...să faci cât îți va
permite sănătatea, restul va face bunul Dumnezeu”33.
Numeroasele documente de arhivă indică multitudinea și diversitatea
problemelor pe care episcopul trebuia să le rezolve. Povara multelor filiale
arondate parohiilor existente a fost cumva ușurată pe măsură ce erau hirotoniți
noi preoți, pe care îi trimitea să-i ajute pe parohi.
Situația economică precară a episcopiei l-a determinat pe episcopul Mihai
Robu să apeleze la unele drepturi pe care le aveau celelalte episcopii din țară
atât la înzestrarea funciară, cât și la salarizarea preoților. Prin adresa nr. 3.524
din 1 decembrie 1930 cere ca Episcopia Catolică de Iași să fie dotată cu 100 ha
pământ arabil și 300 ha de pădure.
Cu Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași a avut multe probleme, pentru că
această instituție de învățământ superior a închiriat clădirea Seminarului de pe
Copou (construită de episcopul Jaquet pentru Colegiul „Cipariu”) îndată după
încetarea Primului Război Mondial și tot amâna restituirea clădirii, a chiriei și a
cheltuielilor de reparare. A fost nevoit să apeleze chiar la guvern34.
Tot în scopul ameliorării economice a diecezei, sfătuit de consilierii săi, a
crezut că un împrumut important și atragerea de investitori din străinătate ar
putea fi benefice. A rămas dezamăgit, deoarece „străinătatea nu are încredere în
economia românească”35.
Uneori i se aduceau la cunoștință de către preoții din pastorație unele
abuzuri săvârșite de funcționari ai administrației de stat locale care refuzau să
33
Idem, scrisoarea nr. 1.072 din 22 noiembrie 1941, f. 440.
34
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 3.524 din 1 decembrie 1930, f. 326; d. 5/1921, scrisorile nr.
666 din 5 iunie 1921, f. 20; nr. 1.133 din 8 decembrie 1921, f. 502.
35
Idem, d. 2/1921, scrisorile nr. 3.351 din 10 decembrie 1930, f. 149 şi nr. 3.446 din 3
decembrie 1930, f. 251.
Fabian Doboș 155
rezolve cererile populației catolice. În aceste cazuri, episcopul era obligat să

apeleze la forurile cele mai înalte, pentru demascarea acelor abuzuri36.
Datoria de păstor și-o împlinea cu mare atenție, fiind grijuliu cu
dispensele și ferm în decizii. Îi îndemna părintește pe tineri să se distreze onest
la horele organizate ziua, în curtea bisericii37.
A refuzat energic dispensa de cununie a doi concubini șantajiști: „Nu
merită nici o dispensă dacă amenință că trec la adventiști. Cine vrea să silească
autoritatea bisericească în felul acesta, nu mai este catolic decât cu numele”38.
Unui sergent din Brăila, care voia să se despartă de soția legitimă, îi scrie:
„Să nu apuci pe căi greșite, căci să știi că, de-ai face acest lucru, îți atragi
blestemul lui Dumnezeu pe acest pământ și pedeapsa veșnică în lumea cealaltă.
Dorindu-ți binecuvântarea lui Dumnezeu, te salut în Domnul”39.
Era atent la evenimentele deosebite din viața Bisericii Catolice, cum au
fost 1600 de ani de la celebrarea primului Sinod ecumenic la Niceea din anul
325 și 1500 de ani de la al III-lea Conciliu ecumenic (Efes, 431).
Puritatea credinței, necesitatea unirii, evlavia față de preacurata Fecioară
Maria, Născătoarea de Dumnezeu, erau subliniate cu grijă, îndemnând pe
creștini la rugăciuni stăruitoare40. Sensibilitatea sa în privința unității creștine se
observă din corespondența cu episcopul ortodox de Hotin, Visarion Puiu, care îi
trimisese broșurile Unirea Bisericească și Vechile rânduieli ale vieții monahale
editate de Mănăstirea Dobrușa, jud. Soroca: „Dea Dumnezeu – scrie episcopul
Robu – ca unirea mult dorită de toți să se înfăptuiască în curând, cât mai curând
posibil, spre slava Atotputernicului și spre binele omenirii”41.
După preluarea parohiilor catolice din Bucovina și a celor din Basarabia,
prin hotărârea Sfântului Scaun de a face parte din Dieceza de Iași, pactul
Ribbentrop-Molotov (1940), și intrarea României în război alături de Germania
(1941), au adus complicații dureroase pentru episcopul Mihai Robu. Mare parte
din preoții și enoriașii din parohiile Bucovinei de nord și-au părăsit casele,
plecând în Germania. Unii din cei rămași, îndeosebi polonezii din Basarabia, au
îndurat multe de la stăpânirea sovietică, chiar dacă, numai după un an, teritoriile
cotropite au fost recucerite. Starea de război continuată pe durata a patru ani a
fost însoțită de rigorile specifice războiului: interzicerea deplasărilor, rechiziții,
suspiciunile asupra unor preoți, contribuții suplimentare pentru armată, grija
36
Idem, scrisoarea nr. 3.589 din 16 decembrie 1930, f. 394; Idem, d. 3/1943, scrisoarea nr. 431.
37
Idem, d. 2/1921, scrisorile nr. 3.565 din 13 decembrie 1930, f. 371; nr. 3.568 din 14
decembrie 1930, f. 373 şi nr. 3.277 din 13 august 1930, f. 96.
38
Idem, d. 5/1941, scrisoarea nr. 941 din 11 octombrie 1941, f. 304.
39
Idem, scrisoarea nr. 980 din 22 octombrie 1941, f. 343.
40
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 99 din 8 septembrie 1925, f. 28; d. 1/1931, scrisoarea nr. 4.341
din 5 noiembrie 1931, f. 16.
41
Idem, d. 2/1921, scrisoarea nr. 3.402 din 25 octombrie 1930, f. 200.
răniților, a văduvelor și orfanilor, angajarea unor preoți pentru asistența

spirituală a combatanților. Arhiva anilor de război reflectă multitudinea și
diversitatea problemelor pe care trebuia să le rezolve episcopul: numeroase
cereri din partea autorităților civile și militare pentru obținerea autorizațiilor de
deplasare pentru sine și pentru colaboratorii săi, scutirea de la rechiziții a
mijloacelor de transport necesare pastorației, îngăduință pentru preoții de etnie
străină necesari în unele parohii42.
Concluzie
Slujirea primului episcop indigen de Iași s-a încheiat în contextul celui
de-al Doilea Război Mondial. Dacă primii ani de război au fost în favoarea
Germaniei naziste și a aliaților ei, pe la sfârșitul anului 1943 lucrurile au luat o
întorsătură tragică. În primăvara anului 1944 armatele sovietice forțau Nistrul.
Moldova era grav afectată. A început refugiul. Seminarul diecezan nu și-a mai
putut continua activitatea. Preoții și enoriașii rămași în Moldova își asumau
riscurile.
În iunie 1944, clădirea Seminarului diecezan de pe Copou a fost distrusă
de bombele aruncate de aviația rusă. Îndureratul episcop Robu a plecat în
refugiu, găzduit la Beiuș, de episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frențiu.
Lucrurile iau o nouă turnură după 23 august 1944, când România părăsește
alianța cu Germania nazistă, trecând în tabăra adversă. Nevoit să părăsească
Beiușul, episcopul Robu se retrage în munții Bihorului, la Finiș, într-o casă a
episcopiei greco-catolice, unde se îmbolnăvește grav. Aici trece la cele veșnice
în dimineața zilei de 27 septembrie același an43.
După douăzeci de ani, osemintele i-au fost aduse și depuse în biserica
episcopală pe care a slujit-o cu tot devotamentul, ca episcop, în perioada anilor
1925-1944. Deviza sa, înscrisă pe stema de episcop, a fost: „In cruce salus”
(„În cruce este mântuirea”). Și-a ales inspirat această deviză care avea să-i
însoțească pas cu pas toți anii de păstorire.
42
Idem, d. 5/1941, adresele nr. 654 din 2 iunie 1941, f. 7; nr. 719 din 21 iunie 1941, f. 74; nr.
720 din 23 iunie 1941, f. 75; nr. 721 din 23 iunie 1941, f. 76; nr. 738 din 8 iulie 1941, f. 93; nr.
739 din 8 iulie 1941, f. 94; nr. 751 din 14 iulie 1941, f. 107; nr. 764 din 25 iulie 1941, f. 121; nr.
765 din 25 iulie 1941, f. 122; nr. 805 din 12 august 1941, f. 166; nr. 855 din 5 septembrie 1941,
f. 220; nr. 983 din 24 octombrie 1941, f. 346.
43
Cf. http://www.catholic-hierarchy.org/bishop/brobum.html [accesat la 29.07.2022].
CONTRIBUȚIA CADRELOR DIDACTICE BĂCĂUANE LA
DEZVOLTAREA TURISMULUI ȘCOLAR
(ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA)
Cornelia CUCU
The Bacău’s teachers Contribution to the Development

of the School Tourism (the Beginning of the XXth Century)
Abstract
The Romanian’s education modernization, at the end of the XIX-th Century and
the beginning of the XXth Century, also led to innovations in the teaching-learning
activity that aimed at transforming the student from the receiver of the information
transmitted by the teacher into an active element in the process of acquiring the
necessary knowledge, skills and abilities. From this perspective, the trip occupied a
place of honor among the teaching activities that contributed to the filling of the
learning process, to the development of the students' inclinations and skills as well as
to the rational and pleasant organization of free time.
Teachers in Bacau County, convinced of the efficiency of school tourism, both
in terms of instruction and especially education, turned the trip into an effective means
of preparing the young generation to cope with the innovations that Romanian society
was going through at the time.
Keywords: excursions, education, Spiru Haret, teachers, Bacau County
Potrivit concepției pedagogice a lui Spiru Haret, cea dintâi datorie a școlii
era de a forma buni cetățeni care să-și iubească țara și să creadă în viitorul ei.
Din această perspectivă, „marele ministru”, considerat creatorul turismului
școlar românesc, a impus excursia didactică ca o modalitate eficientă prin care
elevii puteau să-și cunoască, să-și îndrăgească și să-și prețuiască țara. Cu multă
responsabilitate, dascălii băcăuani au răspuns acestor comandamente educative
transformând turismul școlar1 într-un mijloc de instruire și educare, a copiilor,
într-o perioadă în care întreaga societate era supusă modernizării.
1
Cuvântul „turism” provine de la o veche tradiţie englezească potrivit căreia, după terminarea
studiilor, tinerii trebuiau să facă o călătorie prin Europa, adică un „tur”, denumită „The Grand
Tour”. În DEX, turismul este definit ca o „activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând
din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor regiuni pitoreşti sau
interesante dintr-un anumit punct de vedere”, iar excursia, principala formă de turism, ca o
„plimbare sau călătorie făcută, de obicei, în grup, pe jos sau cu un mijloc de transport, în scop
educativ, recreativ etc.” (Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1975, p. 312, 981).
158 Contribuția cadrelor didactice băcăuane la dezvoltarea turismului școlar
Excursia – formă de organizare a procesului de învățământ

Evoluția economică și socială a statului român, la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a determinat înnoiri și la nivelul
învățământului, organizat pe clase și lecții, care a fost nevoit să se extindă și în
afara școlii. Se generalizează, astfel, noi forme de activitate didactică mai
atractive, antrenante și flexibile, precum excursiile școlare a căror valoare
instructiv-educativă rezulta din „asigurarea condițiilor de aplicare în practică a
cunoștințelor și de consolidare a lor, de cunoaștere a elevilor între ei, de
apropiere între elevi și între educator și elevi, de dezvoltare a sentimentelor de
prețuire a frumuseților naturale”2.
Excursia cu caracter instructiv-educativ era o formă de activitate
didactică, organizată în afara școlii, prin care elevii puteau să dobândească noi
cunoștințe, sau să le consolideze și sistematizeze pe cele însușite anterior, prin
perceperea directă a realității istorice, geografice, economice și social-
culturale. În funcție de distanța parcursă, excursiile erau mai scurte sau mai
lungi și puteau fi organizate pe tot parcursul anului școlar – la sfârșit de
săptămână sau în timpul vacanțelor. Datorită multiplelor beneficii, ele trebuiau
riguros pregătite, încă de la începutul anului școlar, în funcție de conținutul
programei și locul geografic în care era situată școala. Indiferent de durată sau
perioada în care se desfășura, excursia trebuia să parcurgă trei etape: 1.
pregătirea teoretică – stabilirea scopului, traseului și a sarcinilor de îndeplinit; 2.
desfășurarea – îndeplinirea sarcinilor încredințate elevilor concomitent cu
parcurgerea traseului; 3. sistematizarea și corectarea observațiilor făcute de
elevi – la școală, în cadrul orelor de curs. Considerate ca „cele mai atrăgătoare
lecții, excursiile trebuiau să-și păstreze caracterul de petreceri și desfătări, iar
învățământul se putea amesteca, fără băgare de seamă, sub formă de convorbire
familiară întrucât explicațiunile amănunțite zăpăcesc și lasă nepăsători elevii
care, sub impresiunea celor văzute, nu sunt dispuși să asculte”3.
Aceste activități extrașcolare aveau multiple valențe instructiv-educative,
contribuind la formarea copiilor din punct de vedere intelectual, moral-civic,
estetic și fizic. Reprezentând o posibilitatea de verificare, consolidare și
îmbogățire a cunoștințelor predate, în orelor de clasă, excursiile școlare
contribuiau, în primul rând, la dezvoltarea intelectuală a elevilor întrucât „în
natură, aceștia puteau face observații care să le deștepte mintea și să le ațâțe
dorința de a descoperi lucruri necunoscute, puteau face exerciții practice de
măsurări, aplicând cunoștințele câștigate la geometrie, sau puteau înțelege mai
bine geografia”. De pe urma turismului școlar beneficia și educația moral-civică
2
Venera Mihaela Cojocariu, Teoria şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004, p. 94.
3
N. Nicolaescu, Plimbările şcolare, în „Albina”, anul I, nr. 32, 10 mai 1898, p. 1012-1013.
Cornelia Cucu 159
prin dezvoltarea sentimentului patriotic, formarea respectului față de înaintași

precum și a deprinderii de protejare a mediului înconjurător („o vizită pioasă, pe
un câmp de biruință, la un monument istoric ori cimitirele unde dorm cei căzuți
pentru apărarea țării, constituie cea mai mișcătoare lecție de patriotism, iar
natura înconjurătoare îi va face pe școlari să nu rămână nepăsători și să
prețuiască marile ei frumuseți”). Plimbările școlare însemnau un mare beneficiu
și pentru sănătate („sunt puse în mișcare toate părțile trupului, picioarele se
dezmorțesc, aerul curat le împrospătează puterile”), iar petrecerile câmpenești,
organizate cu acest prilej, contribuiau la educația estetică a copiilor formându-le
deprinderea de a petrece timpul liber în mod frumos și eficient („acest obicei va
rămâne și când vor deveni maturi ca o trebuință de a se răcori în zilele de
odihnă afară din oraș, la aer curat, în loc de a se deda la trândăvie ori la
petreceri vulgare”)4.
Excursiile erau binevenite și datorită foloaselor practice aduse școlii și
elevilor. Astfel, învățătorul, fără nici o cheltuială, putea „să înavuțească școala
cu material didactic realizând, cu ajutorul elevilor, colecții bogate de plante,
insecte și minerale și să înființeze grădini școlare – model de agricultură
rațională și sistematică”5. Din aceeași perspectivă, în anul 1903, Spiru Haret,
ministrul Instrucțiunii Publice, solicita dascălilor să organizeze excursii pentru
recoltarea plantelor medicinale întrucât „câmpiile, pădurile și munții abundă de
tot felul de ierburi, flori, frunze, rădăcini și semințe, necesare în medicină, care
se pierd fără folos în timp ce farmaciștii le aduc din străinătate”. În acest fel, pe
lângă completarea cunoștințele predate la clasă, culegerea și valorificarea
acestor plante putea deveni o importantă sursă de venit, contribuind, totodată, la
prosperitatea României, întrucât „banii plătiți pentru importul de plante
medicinale ar rămâne în țară ajutând la dezvoltarea industriei farmaceutice”6.
Eficiența excursiei școlare depindea, în primul rând, de personalitatea
cadrului didactic care trebuia „să fie un om cu spirit luminat și inimă caldă, un
admirator al naturii care să nu rămână nemișcat, rece și nepăsător, la măreția
acesteia pentru a putea izbuti, astfel, să deștepte interesul școlarilor pentru ea”7.
Turismul școlar – mijloc eficient de optimizare a procesului

instructiv-educativ desfășurat în școlile băcăuane
Activitățile turistice (vizite, excursii etc.) erau destul de răspândite în
școlile băcăuane atât în mediul urban, cât și în cel rural. După durată, itinerarul
parcurs, beneficiari și obiectivele urmărite, acestea pot fi grupate în: a. activități
organizate cu elevii; b. activități destinate cadrelor didactice.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 35/1903, f. 2.
7
N. Nicolaescu, loc. cit., p. 1014.
a. Activități turistice organizate cu elevii. Preocupări pentru organizarea

de excursii școlare, întâlnim începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, când
elevii din Văsiești, împreună cu dirigintele școlii, preotul C. Arhip, „au făcut
trei excursiuni prin pădure” (1891)8, iar învățătorul N. Nicolau, din Horgești, „a
efectuat 4 excursiuni cu elevi” (1892)9.
Interesul pentru folosirea excursiei didactice, ca formă de optimizare a
procesului instructiv-educativ, se intensifică la începutul secolului al XX-lea
atât în mediul urban, cât și în cel rural. În orașul Bacău, profesorii D. Butescu, I.
Manolescu, C. Stupcanu, Leonida Dumitrescu și Eugen Revent, de la Liceul
„Principele Ferdinand” (azi, Colegiul Național „Ferdinand I”), au organizat
vizite la diverse obiective industriale din oraș și împrejurimi (Fabrica de
Tăbăcărie, Fabrica de Hârtie „Letea”, Fabrica de Spirt Mărgineni) precum și
excursii, pe distanțe mai mari, la Comănești, Asău, Moinești, Palanca și Tg.
Ocna10. În anul 1909, la Școala de Fete Nr. 2 (azi, Școala Gimnazială
„Constantin Platon”) „s-au făcut trei excursiuni în jurul orașului”, iar pentru
anul 1915 erau raportate vizitele și excursiile efectuate, de institutoarele Aneta
Savel, Sofia Gheorghiu, Eugenia Dimitriu și Aurelia Bucă, la „grădina publică,
școlile de fete, străzi din oraș, podul de fier de pe Bistrița, Fabrica de Hârtie,
stupăria Teodorescu, satele Șerbănești și Mărgineni”. Referindu-se la
importanța acestor plimbări, pentru procesul instructiv-educativ, directoarea
școlii, institutoarea Eugenia Dimitriu, menționa: „excursiile au avut un rezultat
îmbucurător întrucât tot ce se explică și se intuiește în natură se pricepe mai
ușor și fără oboseală, memoria reține mai bine, iar copiii sunt dispuși, multumiți
și rămân cu amintiri plăcute”11. Deși puține, documentele păstrate atestă
organizarea de excursii și la Școala de Băieți Nr. 2 (azi, Școala Gimnazială „Al.
I. Cuza”) unde, pe 7 mai 1915, directorul Sava Ariton înainta Revizoratului
Școlar „procesul-verbal prin care se fixează excursiunile din luna mai”12.
Asemenea excursii au fost realizate și cu elevii din mediul rural, de către
învățătorii D. Pătrășcu (Poiana)13, Gh. Chirnoagă (Poduri), I. Făiniță
(Lucăcești)14, N. Drâmbă (Valea Seacă)15, Șt. Juncu (Podiș)16, I. Ercuță (Tg.
Trotuș)17, V. Maftei (Drăgești) și P. Cocea (Călinești)18, prilej cu care au fost
8
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 6 Moineşti, d. 1/1891, f. 24-27.
9
Idem, fond Şcoala Generală Horgeşti, d. 1/1892, f. 26.
10
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 18/1904, f. 54; d. 1/1908, f. 71; d. 4/1911, f. 466.
11
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, d. 1/1908, f. 192, 194; d. 1/1915, f. 1-4.
12
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 19 Bacău, d. 1/1912, f. 76.
13
Idem, fond Şcoala Generală Poiana, d. 1/1900, f. 89.
14
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 30/1902, f. 38.
15
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Valea Seacă, d. 1/1911, f. 101.
16
Idem, fond Şcoala Generală Podiş, d. 1/1911, f. 28.
17
Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/1914, f. 110, 112.
18
Idem, fond Şcoala Generală Drăgeşti, d. 1/1911, f. 35, 36.
Cornelia Cucu 161
vizitate localități (Sascut, Tg. Ocna), obiective industriale, feroviare, agricole

(Fabrica de Zahăr de la Sascut, rafinăria și crescătoria de porci de la Luncani,
gara de la Galbeni, pepinierele de la Lucăcești și Valea Rea), precum și
construcții moderne (podul de beton armat de la Rocna).
Având în vedere bogăția informațiilor deținute, ne vom opri la două
asemenea activități extrașcolare care, datorită seriozității cu care au fost
concepute, reprezintă o dovadă a totalei implicări a dascălilor în acest demers
educațional. Prima excursie, efectuată pe 11 mai 1912, a fost organizată de
învățătorii V. Maftei, de la Drăgești și P. Cocea, de la Călinești și avea ca
obiectiv „vizitarea podului de beton armat de la Rocna și a gării din Galbeni”.
Activitatea a fost temeinic pregătită, parcurgându-se următoarele etape: 1.
selectarea excursioniștilor – „cei mai robuști școlari care să poată parcurge, pe
jos, aproape 20 km”; 2. pregătirea fizică a elevilor în cadrul orele de gimnastică,
când „s-au făcut exerciții de mers în ordine”; 3. pregătirea muzicală prin
„învățarea unor cântece necesare, mai ales, marșuri”; 4. desemnarea
supraveghetorilor, câte doi elevi de fiecare școală și instruirea acestora „pentru
ținerea ordinei pe drum”. La excursie au participat 60 de elevi, care au parcurs
următorul traseu: Drăgești – pădurea Pârcălabului – podul de la Rocna –
pădurea Boanța – gara de la Galbeni – podul de la Filipești. Primul obiectiv
vizitat a fost podul de beton armat de la Rocna, unde „școlarii, ascultând
explicațiile învățătorilor, au examinat digul, arcadele, picioarele și înălțimea
construcției”19. Până la următorul obiectiv, aceștia „au admirat, cu nesaț,
panorama de sate și câmpii mănoase din zonă” – Aldești, Berești, Galbeni,
Cârligi, Bahna etc. La gara din Galbeni, copiii au văzut liniile ferate, castelul de
apă, macazurile, rampele, magaziile, cântarele, atelierul de reparații, vagoanele
și „s-au plimbat cu un tren de marfă, care a staționat mai mult timp în gară”. La
întoarcere, excursioniștii „s-au oprit la podul de lemn de la Filipești, unde
învățătorii, ajutați de elevi, au făcut rezumatul celor văzute, după care cele două
școli s-au despărțit, fiecare mergând spre satul său”20. A doua excursie este cea
efectuată la Luncani, pe 27 mai 1912, de elevii școlii din Podiș, conduși de
învățătorul Șt. Juncu, pentru „a vizita Fabrica de Petrol și crescătoria de porci”,
prilej cu care s-au procurat și o serie de materiale pentru muzeul școlar
(parafină, petrol brut, benzină etc.) La rafinărie, elevii „au cunoscut, în mod
practic, cele învățate la științele naturale (căldarea cu petrol, serpentinul vaselor
de rezervă, rafinatorul și teascurile pentru scoaterea parafinei)”, iar crescătoria
de porci le-a oferit informații referitoare la metodele moderne aplicate în
19
În perioada 1904-1914, s-au construit peste Siret, după planurile inginerului Elie Radu,
colaboratorul lui Anghel Saligny, 8 poduri din beton armat între care şi cele de la Rocna,
Răcăciuni (Răcătău) şi Adjudu Vechi.
20
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Drăgeşti, d. 1/1911, f. 36.
creșterea animalelor: hrană adecvată, prevenirea bolilor prin vaccinare,

îmbunătățirea raselor etc. Referindu-se la eficiența acestei activități, dascălul
menționa: „școlarii au plecat cu impresii frumoase și folositoare așa încât
excursiunea și-a ajuns scopul urmărit”21.
Sărbătorirea zilelor naționale la 24 Ianuarie (Unirea Principatelor) și 10
Mai (începutul domniei lui Carol I – 1866, proclamarea Independenței – 1877 și
proclamarea Regatului – 1881), potrivit Regulamentului pentru administrațiunea
interioară a școalelor primare, a constituit un bun prilej pentru cunoașterea
localității, cu împrejurimile ei și chiar a județului. Astfel, cu ocazia zilei de 10
Mai, elevii școlilor din orașul Bacău mergeau în lunca de la Gherăiești, situată
la o depărtare de 5 km, unde se desfășurau emoționante serbări câmpenești care
aveau ca obiectiv „glorificarea faptelor în urma cărora s-a constituit România
modernă și infiltrarea de simțăminte patriotice și de virtute cetățenească în
inima tinerei generațiuni”22. Cu același prilej, excursii erau organizate și în
mediul rural unde școlile aflate în apropiere se grupau, organizând activități
comune, „folosul excursiunii fiind multiplu prin concentrarea mai multor școli
într-un loc anumit”. Merită menționate următoarele activități: 1902 – elevii din
Tazlău și Lucăcești s-au deplasat la Moinești unde, „în grădina publică, a avut
loc festivitatea dedicată acestei mărețe zile”23; 1906 – școlile din Blăgești,
Valea lui Ion și Buda „s-au întâlnit la punctul numit Șipote, după care au mers
la podul de la Lespezi, unde s-au făcut jocuri, cântece și recitări de poezie”24;
1909 – școlarii din Lucăcești, Măgirești și Valea Arinilor au sărbătorit la
Tazlău, într-o luncă din apropierea Fabricii de Butoaie25. Întrucât aniversarea
Unirii Principatelor avea loc pe timp de iarnă, excursiile organizate cu acest
prilej au fost mai puține, între care amintim: 1904 – elevii din Coțofănești și
Borșani s-au deplasat la Bâlca unde „au participat la un Te-Deum în onoarea
acestei zile”26; 1909 – școlarii din Mândrișca și Valea Seacă „s-au întâlnit la
hotarul ce separă cele două localități, pârâul Valea Seacă, această excursie fiind
un mijloc excelent pentru cultivarea iubirii de patrie și de neam”27.
Excursii au fost organizate și cu ocazia unor evenimente dedicate marilor
personalități ale neamului precum marea serbare de la Borzești, din 4 iulie
1904, prilejuită de comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare,
unde au fost prezente și „înalte oficialități centrale în frunte cu Spiru Haret,
ministrul Instrucțiunii Publice și dr. C.I. Istrati, ca reprezentant al Academiei
21
Idem, fond Şcoala Generală Podiş, d. 1/1911, f. 28.
22
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 5/1904, f. 121.
23
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 3 Moineşti, d. 1/1902, f. 26, 30.
24
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/1905, f. 103.
25
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Zemeş, d. 1/1908, f. 85.
26
Idem, fond Şcoala Generală Borşani, d. 1/1903, f. 34.
27
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Valea Seacă, d. 2/1903, f. 13.
Cornelia Cucu 163
Române”28. La eveniment s-au deplasat cu sprijinul primăriile locale, „care au

asigurat căruțele necesare”, peste 500 de școlari de pe Valea Oituzului și Valea
Trotușului, câte 25 de copii de la fiecare școală29, dar și elevi de la două școli
din orașul Bacău – Școala de Băieți Nr. 2 și Liceul „Principele Ferdinand”30.
Serbările de sfârșit de an școlar au reprezentat o altă posibilitate, pentru
elevi, de cunoaștere a zonelor în care locuiau. Excursiile realizate cu acest prilej
erau des întâlnite în multe școli băcăuane, devenind aproape o tradiție, precum:
1895 – elevii din Comănești, Văsiești, Valea Arinilor și Măgirești s-au deplasat
la Moinești, răspunzând invitației învățătorului Gh. Mircea, „pentru a sărbători
împreună această frumoasă zi”31; 1900 – școlarii din Berești, Răchitiș, Boșoteni
și Nadișa au participat la festivitatea de la Tescani unde, în prezența prefectului
județului, s-a făcut distribuirea premiilor32; 1902 – școlile care alcătuiau Cercul
Cultural „Domnița Maria” (Domnița Maria, Călugăra, Luizi-Călugăra, Luncani,
Mărgineni, Săucești, Holt, Ruși), condus de învățătorul Eugeniu Tisescu, au
participat la serbarea organizată la școala din localitatea Domnița Maria (azi,
Școala Gimnazială „Domnița Maria” din Bacău), prilej cu care elevii „au vizitat
grădina și plantațiile făcute la școala din localitate, Fabrica de Hârtie «Letea» și
grădina acesteia, precum și grădina domnului Radu Porumbaru”33.
Excursiile în afara județelui s-au organizat, cu precădere, la Liceul
„Principele Ferdinand” din Bacău, întrucât acestea necesitau fonduri bănești
însemnate, care se adunau cu destulă greutate. Menționăm câteva din excursiile
pregătite de profesorii Gh. Manoliu, D. Butescu, V. Ciurea, Gh. Roșu, Gh.
Gavrilescu și Leonida Dumitrescu, cu elevii din clasele mai mari, pe itinerare
variate și interesante, precum: Bacău – Galați – Brăila – Cernavodă – Constanța
(1906); Bacău – București – Azuga (1906); Bacău – Predeal – Brașov – Azuga
– Bușteni – Sinaia – Câmpina – Ploiești (1908); Bacău – Burdujeni – Dorna –
Valea Bistriței – Piatra Neamț (1909); Bacău – Galați – Tulcea – Sulina –
Constanța – Cernavodă – Brăila (1911)34. Deși puține, excursii în alte județe au
fost organizate și în cadrul școlilor primare, între care amintim: 1909 – 38 de
absolvente ale Școlii de Fete Nr. 2 din Bacău „au făcut o excursiune la Piatra
Neamț”35; 1914 – elevii din Moinești, care „nu văzuseră, niciodată, o localitate
de șes, o apă mai mare sau un port”, au efectuat o excursie la Galați, sub
28
N. Iorga, Pomenirea lui Ştefan cel Mare, Editura Muşatinii, Suceava, 2007, p. 17, 65-67.
29
Arhivele Naţionale Bacău, fond Primăria Bacău, d. 66/1904, f. 10.
30
Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Tipografia Primăriei Bacău, 1933, p. 80.
31
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 7/1894, f. 25.
32
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1899, f. 89.
33
Idem, fond Şcoala Generală Buhoci, d. 1/1901, f. 106, 107.
34
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 18/1904, f. 55; d. 1/1908, f. 111; d. 3/1909, f. 200;
d. 3/1911, f. 182.
35
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, d. 1/1908, f. 192-194.
conducerea învățătorului Gr. Belcescu, unde „au vizitat orașul și au făcut o

preumblare pe Dunăre până la Brăila”36.
Începând cu anul 1907, pentru „a face posibilă cunoașterea diferitelor
localități din țară, în vederea întăririi sentimentului patriotic și a oferi o
recreațiune bine meritată celor mai buni absolvenți de liceu, școli normale și
seminarii”, Casa Școalelor organiza, în vacanța de vară, excursii cu o durată de
7-10 zile, cu scop recreativ și instructiv, fiecare unitate de învățământ având
dreptul să desemneze „câte 3 elevi aleși dintre primii la învățătură, cu o bună
conduită, sănătoși și buni cântăreți”. Cheltuielile erau suportate de Casa
Școalelor, excursioniștii fiind obligați „a avea cele necesare pentru călătorie, în
funcție de zona în care aceasta se desfășura”, să cunoască mai multe cântece
(Imnul Regal, Deșteaptă-te române!, Tricolorul, Pe-al nostru steag, Ștafeta,
Fata de păstor etc.) și să realizeze „o descriere a călătoriei care să fie păstrată în
biblioteca școalei”37. De regulă, participanții erau împărțiți în două serii: unii
călătoreau cu vaporul pe Dunăre, de la Cazane la Sulina, având posibilitatea să
viziteze porturile de pe ambele maluri ale fluviului, în timp ce alții se bucurau
de frumusețile munților Buzăului, Prahovei, Argeșului, Vâlcei și Neamțului
coborând cu plutele de la Dorna la Piatra. Pe bună dreptate se aprecia, în epocă,
că „asemenea excursii nu se mai uitau în întreaga viață”. S-au bucurat de aceste
călătorii următorii elevi de la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău: Gh.
Popovici, Al. Crețulescu și D. Clapon (1907), M. Bibiri și I. Goga (1908), P.
Cancel, V. Cocea și Al. Constantinescu (1909), D. Blidescu (1910), I. Hoisescu,
Gh. Moisini și I. Alecu (1911), Șt. Ciovernache, Gh. Leonescu și Al. Gherasim
(1912), C. Vasiliu (1913), C. Pavelescu, M. Negulescu și N. Zaharia (1914)38.
Pentru „completarea cunoștințelor elevilor asupra științelor aplicate și
cunoașterea diferitelor așezăminte de cultură din Capitală”, Casa Școalelor a
decis, în anul 1911, ca imediat după terminarea anului școlar să organizeze
excursii în București, de câte 4 zile, cu elevii din clasele VI-VIII, de liceu,
pentru a vizita o serie de obiective științifice, culturale și industriale, precum:
Academia Română, Ateneul Român, Muzeul Național de Antichități, Muzeul
Zoologic, Muzeul de Geologie, Muzeul Etnografic, Observatorul Astronomic,
Universitatea, Școala de Agricultură, Stațiunea Agronomică, Metalurgia Katz,
Societatea pentru Industria Oxigenului, Moara Assan, Uzina Electrică etc. Casa
Școalelor asigura cazarea și hrana, în mod gratuit, pentru toți elevii și
transportul gratuit pentru 25% dintre școlarii săraci, restul beneficiind de o
reducere de 50%. Elevii Liceului „Principele Ferdinand” din Bacău au fost
36
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 1/1913, f. 182, 183, 189.
37
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 18/1907, f. 160; d. 4/1911, f. 485, 509, 529.
38
Idem, d. 2/1907, f. 158-162; d. 1/1908, f. 67; d. 3/1909, f. 145; d. 3/1911, f. 142; d. 1/1912, f.
454, 488; d. 1/1913, f. 330.
Cornelia Cucu 165
planificați pentru perioada 16 – 19 iunie 1911, spre a efectua această excursie,

dar, se pare că, „s-au găsit în imposibilitate de a merge în Capitală datorită unor
dificultăți ivite”: 1. elevii, în majoritate săraci, nu dispuneau de suma necesară
pentru transport; 2. timpul prea scurt pentru pregătirea excursiei – o săptămână;
3. neînțelegerile dintre Casa Școalelor și Direcțiunea Căilor Ferate Române39.
Un impact deosebit, din punct de vedere educativ, l-au avut, însă,
excursiile organizate de Liceul „Principele Ferdinand”, din Bacău, în teritoriile
românești aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. Astfel, cu ocazia excursiei
efectuate pe Valea Prahovei, în perioada 1-7 iulie 1908, sub conducerea
profesorilor Gh. Manoliu și D. Butescu, liceenii au vizitat, pe baza „biletului de
permisiune pentru trecerea frontierei, mai multe obiective culturale și
industriale din orașul Brașov, între care și Fabrica de Acid Sulfuric”40. De
asemenea, în iunie 1912, 50 de elevi și 4 profesori (I. Manolescu, C. Stupcanu,
Eugen Revent și Leonida Dumitrescu) au efectuat o excursie în Bucovina unde
„au vizitat Suceava, Cernăuți și mănăstirea Putna cu mormântul lui Ștefan cel
Mare, marele voievod al Moldovei”. La Cernăuți, excursioniștii au donat
Internatului de Băieți Români „Francisc Iosefin”, înființat de Societatea pentru
Cultura și Literatura Română în Bucovina, suma de 140 lei. Impresionată de
gestul băcăuanilor, conducerea așezământului, într-o scrisoare din 12 iulie
1912, mulțumea pentru „darul mărinimos oferit cu asigurarea că jertfa adusă,
din prinosul dragostei pentru noi, va usca lacrimile celor ce așteaptă milă și
ajutor”41. O excursie similară a avut loc în Transilvania, în anul 1914, sub
conducerea profesorului Gh. Gavrilescu42. Despre importanța unor asemenea
călătorii, I. Manolescu, directorul liceului, într-un raport înaintat ministerului,
menționa: „Excursiunile la frații români, din celelalte țări, procură elevilor
ocaziunea de a-și cunoaște neamul mai bine, le întărește sentimentul patriotic
ducând, totodată, și fraților subjugați îmbărbătarea în greaua lor luptă pentru
menținerea neamului românesc”43. De menționat că, asemenea călătorii, „bune
și folositoare”, erau posibile doar cu aprobări speciale din partea Ministerului
Instrucțiunii întrucât „efectuarea lor trebuia făcută cu oarecare precauțiune”44.
Fondurile necesare excursiilor erau obținute prin organizarea de serbări
școlare, cotizații, donații și, uneori, subvenții din partea autorităților locale.
Documentele păstrate menționează numeroasele serbări organizate de elevii
Liceului „Principele Ferdinand” atât în Bacău, cât și în alte localități, dar și
39
Idem, d. 3/1913, f. 156, 165.
40
Idem, d. 1/1908, f. 111.
41
Idem, d. 4/1911, f. 500, 578.
42
Idem, d. 1/1914, f. 3.
43
Idem, d. 1/1912, f. 148, 149.
44
Idem, d. 5/1908, f. 1.
sprijinul oferit, în repetate rânduri, de Societatea „Ocrotirea” din localitate45. De

asemenea, în 1912, învățătorii I. Dimitriu (Valea Arinilor) și Gh. Chirnoagă
(Poduri) au organizat „serbări în localitățile lor, precum și la Tg. Ocna și Slănic,
pentru a aduna fondurile necesare excursiunilor ce urmau a le face împreună”46.
b. Excursii destinate cadrelor didactice. Aceste activități turistice au

fost organizate de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Casa Școalelor și
Revizoratul Școlar Bacău cu ocazia activităților de perfecționare (conferințe
generale, congrese) sau ca o recompensă, binemeritată, pentru dascălii cu
rezultate deosebite în activitatea școlară și extrașcolară.
Astfel, cu ocazia conferințelor generale, pe lângă dezbaterea unor teme
care vizau buna desfășurare a procesului instructiv-educativ din învățământul
primar (manuale școlare, metode de învățământ, material didactic etc.), o parte
distinctă era dedicată excursiilor. Documentele menționează, pentru anul 1892,
excursia organizată în apropierea orașului Bacău, când „un învățător a făcut
lecțiuni în natură”, și vizitarea Școlii de Agricultură de la Roman47, iar pentru
anul 1904, excursia de la Constanța48. Propunând reorganizarea conferințelor
generale, învățătorul Gh. Oancea, de la Berzunți, solicita desfășurarea acestora
„timp de o săptămână, în luna mai, din care trei zile să fie rezervate călătoriilor
iar învățătorii să beneficieze de transport gratuit pe calea ferată”49. Excursii au
fost organizate și cu ocazia congreselor didactice la care au participat și unii
dascăli băcăuani: Gh. Șenchea (Bijghir) – excursie la Constantinopol (1910)50,
Gr. Belcescu (Moinești) – excursie la Tr. Severin (1914)51 și I. Dimitriu
(Dămienești) – excursie la Curtea de Argeș (1916)52.
Impresionat de activitatea desfășurată de învățători, ca „luminători ai
satelor”, scriitorul Al. Vlahuță, în calitate de referendar (consilier) al Casei
Școalelor, într-un referat din 21 octombrie 1903, menționa: „Printre învățătorii
noștri, în majoritatea pătrunși de sentimentul datoriei și al înaltei lor chemări, se
găsesc unii așa de entuziaști, pentru misiunea ce li s-a încredințat și înzestrați cu
așa alese și notabile însușiri sufletești, încât, în cercul în care lucrează, fac
adevărate minuni, adesea cu jertfa sănătății lor”. Drept urmare, acesta propunea
Ministerului Instrucțiunii „să-și îndrepte atenția asupra acestor exemplare rare și
prețioase, ca factori de muncă și pilde înălțătoare pentru ceilalți, și să le asigure
45
Idem, d. 1/1908, f. 111; d. 3/1911, f. 90, 103; d. 4/1911, f. 209.
46
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Prohozeşti, d. 70/1912, f. 5.
47
Idem, fond Şcoala Generală Bijghir, d. 1/1885, f. 51.
48
Idem, fond Şcoala Generală Borşani, d. 2/1903, f. 53, 64.
49
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Berzunţi, d. 3/1905, f. 11, 14.
50
Idem, fond Şcoala Generală Bijghir, d. 1/1909, f. 9.
51
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Moineşti, d. 1/1913, f. 193.
52
Idem, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/1916, f. 65.
Cornelia Cucu 167
o vacanță plăcută și odihnitoare călătorind două luni prin țară”. Astfel, dascălii
își puteau îmbogăți cunoștințele contribuind, în același timp, la răspândirea
experienței lor pozitive și în alte părți ale țării53. Dorința scriitorului a devenit
realitate în anul 1908, când Casa Școalelor, „pentru a da posibilitate unora
dintre cei mai buni dascăli să-și cunoască țara, a înlesnit, anual, câte o călătorie
în țară, pe timp de trei luni, la 17 învățători care beneficiau de bilet de liber
parcurs, pe toate liniile CFR, cum și ajutor bănesc având obligația să studieze,
de aproape, două din județele țării”54. Printre beneficiarii unor asemenea
excursii au fost și următorii învățători băcăuani: 1908 – Gh. Stan (Letea Nouă)
și D. Mihăilescu (Cleja); 1909 – C. Bobârnac (Răcăciuni); 1910 – I. Dimitriu
(Dămienești) și N. Verdeș (Dofteana). Aceste excursii s-au bucurat și de
aprecierea presei locale care considera că: „a merge să-ți cunoști țara este o
inițiativă frumoasă și ar fi de dorit ca pilda acestor învățători să servească și
celorlalți deoarece a nu-ți cunoaște țara e o rușine pentru oricare om și o lipsă
de patriotism”55. Întrucât asemenea călătorii, dedicate studiului, erau socotite ca
„puternice mijloace de cultivare a facultăților intelectuale și a unor sentimente
nobile”, dascălii au propus Casei Școalelor „perpetuarea lor, dar și înmulțirea
numărului de excursioniști care doreau să-și cunoască țara, spre a o iubi mai
mult, și pentru a munci din răsputeri, în mod conștiincios, la înalțarea ei”56.
O mențiune aparte merită învățătorul D. Mihăilescu, de la Cleja, care a
fost trimis de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii, în Bosnia-Herțegovina, între
15-30 august 1908, spre a studia industrializarea sistematică a fructelor.
Experiența acumulată s-a concretizat într-un important studiu referitor la
cultura, uscarea și valorificarea prunelor care a fost popularizat prin intermediul
presei locale57 și conferințe ținute, timp de doi ani, în întreaga țară în calitate de
„propagandist pentru răspândirea și sistematizarea acestei industrii”58.
Îndrumarea și controlul turismului școlar băcăuan

Prin Deciziunea din 9 ianuarie 1898, potrivit căreia directorii școlilor
secundare (licee, seminarii, școli normale și școli de fete) erau obligați să
realizeze excursii în timpul vacanței, Spiru Haret este considerat creatorul
53
„Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, anul VIII, vol. X, nr. 221,
1-15 ianuarie 1904, Bucureşti, p. 3899.
54
Emil Bâldescu, Spiru Haret în ştiinţă, filozofie, politică, pedagogie, învățământ, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 311.
55
L. Vaian, Excursiunile învăţătoreşti, în „Revista economică şi culturală”, anul I, nr. 2-3, 1
februarie 1909, Bacău, p. 11-12.
56
P. Chiriţescu, Memorii asupra călătoriei de studii, în „Albina”, anul XII, nr. 35, 31 mai 1909,
p. 833-834.
57
D. Mihăilescu, O excursiune în Bosnia şi Herţegovina, în „Revista economică…”, p. 14-20.
58
Elena Ungureanu, Învăţătorul Dimitrie Mihăilescu şi învăţământul rural, în „Buletin
ştiinţific” al Filialei SIRAR Bacău, IX, Editura Magic Print, Oneşti, 2014, p. 24-25.
turismului școlar românesc. Chiar dacă organizarea lor devenise o activitate

curentă, pentru mulți dascăli, aceste activități extrașcolare au luat amploare,
începând cu anul 1907, când Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice solicita
conducerilor de școli rapoarte periodice, cât mai precise, privind excursiile
organizate, pentru „a face o justă apreciere a sforțărilor făcute de corpul didactic
în vederea completării cunoștințelor elevilor”59, iar Casa Școalelor începea să
organizeze excursii pentru elevii sârguincioși, dar săraci.
Pentru a înlesni turismul școlar, s-a decis adaptarea orarului la asemenea
activități. Astfel, începând cu anul școlar 1887-1888, pentru școlile primare
rurale, ziua de joi era destinată organizării de „excursiuni școlare în scop de a se
dobândi cunoștințe asupra naturii, de a se observa accidente de sol, monumente
sau resturi istorice, de a vedea gospodării bine conduse, industrii și ateliere, de a
dezvolta fizicul copiilor, gustul estetic, aplecările morale și simțul pentru viața
practică”60. De asemenea, în anul 1913, orarul de vară al școlilor primare
urbane stabilea ca sâmbăta să fie destinată excursiilor care „se puteau face
după-amiaza, când se vizita localitatea, sau dimineața, când călătoriile aveau loc
în afara orașului și necesitau un timp mai îndelungat, cursurile fiind suspendate
în ziua respectivă”61. Deplasări, pe distanțe de 2-5 km, „la locuri celebre din
istoria patriei, cu scop instructiv și practic”, aveau loc și în cadrul orelor de
instrucție militară desfășurate în școlile secundare și profesionale de băieți62.
Întrucât nu toți elevii puteau participa la „excursiunile de lungă durată și
costisitoare”, Ministerul Instrucțiunii, cu Ordinul nr. 34.474, din 28 aprilie
1914, recomanda organizarea de „excursiuni scurte, făcute după-amiaza sau în
zilele libere, prin împrejurimile locului unde se află școala, încât să nu rămână
elevi care să nu fi participat măcar la două excursiuni”. La sfârșitul anului
școlar, directorii erau obligați să raporteze Revizoratului „asupra numărului și
scopului excursiunilor făcute pentru întregirea adevăratei meniri a școalei”63.
Un rol important în dezvoltarea turismului școlar l-a avut Deciziunea
Ministerului Instrucțiunii Publice nr. 75.192, din 1911, care stabilea ca, anual,
„în locul ultimei ședințe a cercurilor culturale, cea din luna mai, să se facă o
excursiune cu elevii, unde se va crede mai nimerit și folositor, la care vor fi
obligați a lua parte toți membrii corpului didactic de la acea școală”64. Pentru a
59
Al. Bogdan, Idei şi fapte, în „Revista generală a învăţământului”, anul III, nr. 4, 1 noiembrie
1907, Bucureşti, p. 296.
60
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Dămieneşti, d. 1/1887, f. 17.
61
62
Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Colecţiunea legilor, regulamentelor, programelor
şi diferitelor deciziuni şi dispoziţiuni generale ale acestui departament, Bucureşti, Imprimeria
Statului, 1904, p. 454.
63
Arhivele Naţionale Bacău, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1913, f. 275.
64
Idem, fond Şcoala Generală Drăgeşti, d. 1/1911, f. 35.
Cornelia Cucu 169
fi eficiente, excursiile trebuiau să se desfășoare în zilele lucrătoare ale

săptămânii întrucât „interesul școlarilor era nu să vadă mașinile stând ci să fie
observate în funcțiune”. Merită menționate activitățile organizate de Cercul
Cultural „I. C. Brătianu” (Scorțeni, Grigoreni, Pârjol, Băsești, Pustiana,
Cucuieți, Schitu Frumoasa), Cercul Cultural „D. Cantemir” (Comănești, Larga,
Lapoș, Plopu, Dărmănești, Poiana-Uzului, Dofteana), Cercul Cultural „M.
Kogălniceanu” (Tescani, Nadișa, Verșești, Ardeoani, Cetățuia, Răchitiș,
Pietricica), Cercul Cultural „C. Negri” (Tg. Ocna, Caraclău, Tg. Trotuș, Gura
Slănic, Pârgărești, Brătești), Cercul Cultural „Hatmanul Arbore” (Podiș, Buda,
Blăgești, Valea lui Ion, Lespezi, Hemeiuș, Luncani). Cu acest prilej, au fost
vizitate: brutăria din Pustiana65, Valea Uzului și Tg. Ocna (salina și Mănăstirea
Măgura)66, sondele de petrol situate între Nadișa și Tescani67, stațiunea Slănic
Moldova68, Fabrica de Postav și Fabrica de Olărie din Buhuși69, Școala de
Agricultură și Fabrica de Zahăr din Roman, pădurea din localitatea Fântânele70.
Cu Ordinul nr. 41.793, din 29 mai 1913, ministerul venea cu o serie de
precizări referitoare la scopul excursiilor didactice care trebuiau să urmărească:
1. punerea în contact, a copiilor, cu lucrurile din natură; 2. dezvoltarea spiritului
de observație și inițiativă la elevi; 3. consolidarea și lămurirea cunoștințelor
căpătate, în mod teoretic, la clasă; 4. procurarea obiectelor necesare „pentru
alcătuirea unui muzeu care să răspundă cerințelor din programa școlară”. În
realizarea acestor obiective, cadrele didactice erau sfătuite să utilizeze mijloace
didactice diferite, „altele decât la lecțiunile din clasă, pentru ca excursiunile
să-și păstreze caracterul recreativ și distractiv, să fie un imbold pentru
curiozitate, un schimb de impresiuni, o consfătuire bazată pe mai multă
intimitate”. În acest fel, excursiile deveneau, pentru dascăl, un bun prilej de
cunoaștere a personalității copilului pentru „a putea începe și desăvârși,
educațiunea lui întrucât temperamentul acestuia se dezvăluie mai bine și mai
întreg în libertate”. Fixarea și verificarea cunoștințelor, acumulate în timpul
călătoriilor, trebuiau realizate în prima oră de curs „sub formă de reproduceri
orale, la clasele mai mici și compuneri scrise, pentru elevii mai mari”, lucrări
care urmau a fi verificate și de revizorul școlar, cu ocazia inspecțiilor
efectuate71.
Excursiile se puteau realiza doar cu aprobarea ministerului, care trebuia
informat, din timp, spre a putea interveni pe lângă Direcțiunea Căilor Ferate
65
Idem, fond Şcoala Generală Pustiana, d. 1/1907, f. 450.
66
Idem, fond Şcoala Generală Dofteana, d. 1/1910, f. 67, 100; d. 1/1911, f. 52.
67
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 2/1912, f. 2.
68
Idem, fond Şcoala Generală Tg. Trotuş, d. 1/1912, f. 133.
69
Idem, fond Şcoala Generală Racova, d. 1/1910, f. 13.
70
Idem, fond Şcoala Generală Nr. 1 Blăgeşti, d. 1/1912, f. 46; d. 1/1913, f. 62.
71
Române pentru „a se lua măsurile necesare”: reducerea de 50% la prețul de

transport, stabilirea numărului de vagoane necesare și eventualele întreruperi pe
parcursul deplasării. La sfârșitul excursiei, directorii erau obligați să înainteze
autorității școlare centrale un raport detaliat, referitor la desfășurarea acesteia,
care „urma să cuprindă toate amănuntele de ordin material (numele
conducătorului, numărul elevilor, itinerarul, timpul, popasurile, recolta și ținta)
și sufletesc (lucrările făcute în timpul excursiunii, lucrările date pe urmă,
spiritul ce animă pe elevi, cunoștințele dobândite și foloasele generale)”72.
Având în vedere importanța excursiilor pentru procesul instructiv-
educativ, ministerul solicita, periodic, părerea dascălilor asupra acestor
activități, precum și propuneri de îmbunătățire a turismului școlar. Pe 26 iunie
1908, D. Butescu, profesor de fizică și chimie la liceul din Bacău, trimitea
următoarea informare: „Excursiunea școlară este o completare a unor cunoștințe
sau lămurirea altora care, cu dotația școalei, nu se pot clarifica. Din acest punct
de vedere, după teoria asupra constituției zaharurilor, am mers la Fabrica de
Zahăr din Roman, unde elevii și-au clarificat unele cunoștințe, și-au completat
altele și au făcut rezumat, consemnat în caietele lor, asupra acestei vizite”.
Pentru îmbunătățirea turismului școlar, profesorul făcea și unele propuneri,
precum: 1. sprijinirea școlarilor nevoiași, în cazul deplasărilor în altă localitate;
2. acordarea reducerii la transport doar pe bază de legitimație, fără alte
formalități; 3. decontarea cheltuielilor făcute, de profesori, cu organizarea
excursiei73. Pornind de la experiența acumulată, învățătorii V. Maftei (Drăgești)
și P. Cocea (Călinești), în mai 1912, făceau următoarele recomandări
organizatorilor de excursii: 1. pentru „a fi folositoare, excursiunea trebuia
realizată în locuri necunoscute de școlari”; 2. în timpul deplasării, „copiii să fie
lăsați în voia lor pentru a avea spiritul liber, necesar a convorbi împreună, iar
privirile lor să poată urmări tot ce se vede în jur apelând pentru lămuriri la
învățător”; 3. realizarea excursiei împreună cu o altă școală era mai eficientă
întrucât „școlarii se împrietenesc, dezvoltând sentimente de camaraderie, iar
conducerea făcută de doi învățători e mai reușită, decât de unul singur”; 4.
asigurarea unui fond special pentru „călătorii în locuri mai îndepărtate de care
să beneficieze cât mai mulți elevi”74. Aprecieri asupra importanței excursiilor,
în procesul de învățământ, au fost făcute și cu ocazia completării
Chestionarului referitor la situația învățământului românesc, din anul 1905,
între care menționăm: „excursiile sunt salutare întrucât pe baza lor se pot preda,
ca punct de plecare, mai toate obiectele de învățământ” (Gh. Costică,
72
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 3/1909, f. 51.
73
Idem, d. 1/1907, f. 132, 134.
74
Idem, fond Şcoala Generală Drăgeşti, d. 1/1911, f. 35, 36.
Cornelia Cucu 171
Tescani)75; „aceste călătorii sunt bune și practice deoarece elevii au ocazia să

vadă diferite denumiri geografice” (C. Teodorescu, Lipova)76; „excursiile sunt
importante din punct de vedere al educațiunii fizice, estetice, intelectuale,
morale și naționale” (Lascăr Veniamin, Liceul „Principele Ferdinand”,
Bacău)77.
Opiniile dascălilor băcăuani, interesați de progresul turismului școlar,
erau popularizate și prin intermediul presei locale. Învățătoarea Libertatea
Vaian, de la Gura Slănic, în articolul Excursiunile învățătorești, publicat în
„Revista economică și culturală”, editată de C. Nădejde, institutor și subrevizor
școlar, menționa: „Învățătorul e un bun patriot și o dovedește, în fiecare zi, cu
silința pe care și-o pune de a trece agoniseala lui de cunoștinte elevilor și
consătenilor săi. Cu cât drag ar preda geografia cunoscând, în amănunt, locurile
pe care înainte nu le văzuse decât pe hartă. Cu cât mai viu i-ar fi entuziasmul
când ar vorbi de un loc istoric prin care a trecut. Dar umilul învățător poate să
aibă dorințe înalte și plăceri intelectuale dar nevoile nu-l lasă, însă, să și le
împlinească. Excursiunile de după conferințele anuale sunt de scurtă durată și
n-au decât un loc de popas. Ele ar trebui să se repete în vacanța mare. Pentru a
avea mai multe înlesniri în călătorie, ar trebui să se reunească învățătorii mai
multor județe pentru a cere înlesniri de drum, celor în măsură să le acorde și să
pornească în cete de la un loc la altul. Aceasta ar fi și de un folos moral
nemăsurat căci ducând o viață în comun, câtva timp, învățătorii ar ajunge să se
cunoască, să se apropie în păreri și simțăminte, stabilindu-se, astfel, între dânșii
o înfrățire și o colegialitate de care trebuie să fie veșnic însuflețit corpul
învățătoresc al unei țări”78.
Revizoratul Școlar Bacău a acordat o atenție deosebită pregătirii
dascălilor în vederea organizării unor asemenea activități extrașcolare. Astfel, la
conferințele didactice urbane și cercurile culturale rurale, din anul școlar 1913-
1914, una din temele intens dezbătute s-a intitulat Excursiunile școlare în timp
de vară și iarnă79. Cu acest prilej, învățătorul I. Ercuță, de la Tg. Trotuș, a
propus ca în cadrul „cercurilor culturale să se învețe o serie de cântece, pe care
învățătorii, mai apoi, să le predea copiilor și, astfel, cu ocazia excursiunilor, ce
se fac, câtă înlesnire și mulțumire ne-ar aduce nouă și celor ce ne-ar asculta”80.
75
Idem, fond Şcoala Generală Tescani, d. 2/1904, f. 32-45.
76
Idem, fond Şcoala Generală Lipova, d. 2/1905, f. 2-8.
77
Idem, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 5/1905, f. 41-71.
78
L. Vaian, loc. cit., p. 11-12. Învăţătoarea Libertatea Vaian, cunoscută şi sub pseudonimul
Laura Vampa, s-a remarcat şi ca prozatoare prin lucrările: Cronici feminine (1905), La noi în
sat (1916), Ce mai învăţăm la şcoală? (1924), Din lumea celor mici (1933), Răducu şi Nuşa la
ţară (1933). A fost căsătorită cu ziaristul şi scriitorul băcăuan Eugen Vaian.
79
Arhivele Naţionale Bacău, fond Şcoala Generală Tescani, d. 1/1912, f. 97.
80
„Revista economică…”, p. 38-39.
Înființarea Secțiunii Școlare a Societății Turiștilor din România, în anul

1913, care avea ca scop „dezvoltarea practicii excursiunilor școlărești, ca
auxiliar al învățământului și ca mijloc de educație fizică”, a reprezentat o
măsură benefică luată de Casa Școalelor pentru încurajarea turismului, mai ales
în școlile secundare81. Deși puține, documentele păstrate atestă că la Liceul
„Principele Ferdinand” din Bacău, în cadrul cercetășiei, a activat o secție a
Societății Turiștilor Români, alcătuită din elevi și profesori, care avea
următoarele obiective: 1. organizarea de excursii; 2. înlesnirea excursiilor
organizate, de alte filiale, în județul Bacău; 3. promovarea turismul școlar; 4.
realizarea unei biblioteci și a unei arhive fotografice; 5. participarea la
concursurile naționale de turism. Membrii societății plăteau o taxă de înscriere,
de 0,50 lei, și o cotizație anuală, de 12 lei, iar modalitățile folosite pentru
atingerea obiectivelor stabilite au fost: conferințele, serbările, concursurile etc.82
Concluzie
Modernizare învățământului românesc, la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, a determinat înnoiri și în activitatea de predare-
învățare, care avea ca obiectiv transformarea elevului din receptor al
informațiilor transmise, de învățător sau profesor, într-un element activ în
procesul de asmiliare a cunoștințelor. Din această perspectivă, excursia, ca
principală formă de turism școlar, și-a găsit un loc de cinste între activitățile
didactice care au contribuit la completarea procesului de învățare, la dezvoltarea
înclinațiilor și aptitudinilor elevilor, precum și la organizarea rațională și
plăcută a timpului liber. Dascălii din județul Bacău, convinși de eficiența unui
asemenea demers didactic atât din punct de vedere instructiv (transmiterea de
noi cunoștințe, verificarea, consolidare și îmbogățirea celor predate anterior
etc.), cât mai ales din punct de vedere educativ (cunoașterea comportamentului
copiilor în afara clasei, dezvoltarea spiritului de colaborare, întărirea
sentimentelui patriotic, formarea deprinderii de protejare a mediului
înconjurător etc.), au transformat excursia într-un mijloc de pregătire a tinerei
generații pentru înnoirile prin care trecea societatea românească.
81
Societatea Turiştilor din România a fost înfiinţată în anul 1903, fiind susţinută de numeroase
personalităţi ale vieţii politice şi culturale, precum: prinţul moştenitor Ferdinand, I.I.C.
Brătianu, Barbu Ştirbei, Take Ionescu, P.P. Carp, Gh. Munteanu-Murgoci, Simion Mehedinţi,
Spiru Haret, Gr. Antipa etc. Printre membrii fondatori s-a numărat şi băcăuanul Radu
Porumbaru care, pe 2 octombrie 1877, a urcat pe Mont Blanc fiind, astfel, primul român care a
reuşit această ascensiune. Scopul asociaţiei era „de a dezvolta sportul excursiilor, a înlesni
cunoaşterea frumuseţilor ţării şi a întări, astfel, iubirea de patrie şi neam”. S.T.R. a înfiinţat
secţiuni în mai multe localităţi (Iaşi, Turnu Severin, Ploieşti, Tg. Jiu, Bacău, Câmpulung
Muscel) şi a tipărit „Anuarul Societăţii Turiştilor din România”, în care erau publicate reportaje
de călătorie, articole ştiinţifice, informaţii despre excursiile realizate (https://ro.wikipedia.org).
82
Arhivele Naţionale Bacău, fond Liceul „G. Bacovia” Bacău, d. 1/1913, f. 354-356.
MEDALII DIN COLECȚIA PERSONALĂ DEDICATE
SFÂNTULUI VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE
Vilică MUNTEANU
Medals from Personal Collection Dedicated

Saint Voivode Stephen the Great
Abstract
This article presents the medals dedicated to The Saint Voivode Stephen The
Great manufactured both abroad and in Romania. between 1904 and 2021. They are
part of the personal collection of the author of this material. The medals are organised
in chronological order, each of them having menioned the occasion of their make-up,
the material which they are made of, exact dimensions, weight (for those made of
precious metals), the initiator, the sculptor of the medal, location and of fabrication and
the name of the workshop, number of items produced (when known), as well as the
describtion of the images on the front and the back of the medal.
Keywords: Saint Voivode Stephen The Great, medals, collection.
„Domnia lui Ștefan cel Mare, de aproape o jumătate

de veac, este cel mai frumos timp din istoria Moldovei.
Niciodată țara n-a fost mai întinsă, mai bogată și mai
respectată; niciodată faima domnului ei n-a străbătut atât
de departe, deopotrivă în apusul creștin și în răsăritul
mahomedan, provocând admirația prietenilor și respectul
dușmanilor; niciodată nu s-au ridicat atâtea lăcașuri,
civile și bisericești, și într-o formă atât de desăvârșită.
Întocmai cum grecii cei vechi au avut epoca lui Pericle –
acel maximum de strălucire politică și artistică – noi am
avut epoca lui Ștefan cel Mare. Depășind hotarele
Moldovei, el a fost și rămâne reprezentativ pentru întreg
poporul nostru, care și-a găsit în acest glorios și gospodar
voievod cea mai înaltă întrupare a sa”.
C.C. Giurăscu
Despre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare s-au scris sute de cărți și alte mii
de studii și articole, s-au pus în scenă piese de teatru, s-au turnat filme, tocmai
pentru că personalitatea sa a dat forță neamului românesc, iar cultul pentru
marele OM face parte din existența noastră actuală și dă putere tuturor celor
174 Medalii din colecția personală dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
care simt, gândesc și acționează românește. Prin tot ceea ce a făcut, marele
Ștefan a reușit să simbolizeze atât forța de creativitate a poporului român, în
cele mai diverse domenii, cât și ideea de luptei pentru păstrarea ființei lui
statale. Mărețele sale înfăptuiri, în cei 47 de ani de domnie, au făcut ca epoca sa
să intre în istorie ca o epocă a aspirației poporului spre bine, frumos și
demnitate. Nu este domeniu din viața țării acelor vremuri care să nu fi avut
parte de prefaceri, care, în totalitatea lor, au schimbat în bine țara, începând cu
ridicarea prestigiului ei pe plan european, continuând cu dezvoltarea economică
și culturală, creșterea puterii militare și încheind cu ridicare, în bună măsură, a
stării materiale a moldovenilor. Tocmai pentru meritele sale în toate domeniile
care țineau de binele și stabilitatea țării, Ștefan cel Mare, de mult timp, este
considerat ca fiind cea mai mare personalitate a neamului nostru, reper și erou,
care a demonstrat că se poate lucra cu spor pentru binele țării și ale neamului.
Pe lângă faptele sale de vitejie, de bun gospodar al țării, au rămas numeroase
mărturii materiale și documentare despre tot ce a făcut în aproape jumătate de
secol: bisericile și mănăstirile în stil ștefanian construite la inițiativa sa, cetățile
de apărare fortificate, căile de comunicații întreținute, pentru facilitarea
comerțului, exploatările de sare, plus numeroasele documente interne și externe
despre epoca și faptele sale. Grigore Ureche îl descria pe Ștefan Voievod:
„Fost-au acestu Ștefan Vodă om nu mare de statu, mânios și degrabă vărsătoriu
de sânge nevinovat; de multe ori la ospeți omorâiea fără județu. Amintrilea era
om întreg la fire, neleneșu și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândiiai
acolo îl aflai. La lucru de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâea, ca
văzându-l ai săi să nu să îndărăptieaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia”.
Că a fost mai mult decât un despot, o scrie tot Grigore Ureche: „Iară pre Ștefan
vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era
zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toți, ca după un părinte al său, că
cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după
moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti (Sfântul) Ștefan vodă”.
În memoria și întru cinstirea marelui domnitor s-au ridicat nenumărate
monumente, statui și busturi, au fost scrise opere literare și științifice, multe
instituții de învățământ, cultură, unități militare, localități și străzi din
majoritatea orașelor țării și în multe comune îi poartă numele.
În articolul de față, ne-am propus să evidențiem un alt mod de cinstire a
marelui voievod, respectiv reprezentarea figurii acestuia, a operelor și faptelor
sale în medalii. După Mihai Eminescu, Ștefan cel Mare este personalitatea cu
cele mai multe medalii, plachete, medalioane și insigne bătute în memoria și
onoarea lor, iar aproape două treimi din câte medalii s-au bătut se află în
colecția personală, două dintre ele intrându-mi în colecție chiar în timp ce
întocmeam articolul. Medaliile le prezentăm în ordinea cronologică a emiterii lor.
Vilică Munteanu 175
1. La împlinirea a 400 de ani de la înveșnicirea Sfântului Voievod Ștefan

cel Mare, în ziua de 4 iulie 1904, în satul Borzești (azi, cartier al municipiului
Onești), unde, conform opiniilor majorității istoricilor s-ar fi născut, la 1433
(după alții 1438 sau 1439, sau la 1442), pruncul Ștefan, fiul viitorului domn
Bogdan al II-lea, a fost organizată o mare manifestare, la care au participat
peste 3.000 de persoane. Pentru ca bucureștenii, ieșenii și cei ce plecaseră de la
Putna să se poată întâlni
deopotrivă la Borzești,
s-a ales ziua de 4 iulie,
o duminică, precum
fusese hotărâtă de
Minister pentru toate
prăznuirile de la țară.
Au ținut discursuri
studentul Gheorghe
Ghibănescu de la Iași,
dr. C.I. Istrati, în numele Academiei, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice,
Spiru Haret, care a sfătuit mulțimea să-și iubească neamul și să păstreze
nepătată memoria neînfricatului voievod, au defilat Regimentul de Infanterie
din Bacău, elevii de la mai multe școli din județ și cortegiul istoric. Cu acest
prilej au fost bătute mai multe medalii, dintre care prezentăm pe cea realizată la
Stuttgart, de artiștii Wilhelm Mayer și Frantz Wilhelm, la inițiativa Ministerului
Instrucțiunii Publice și a Cultelor. Medalia a fost bătută în bronz, are diametrul
de 50 mm și grosimea de 4 mm și are pe avers chipul domnitorului, orientat
spre stânga. Pe cap poartă coroana domnească, împodobită cu pietre prețioase,
iar părul îi cade pe spate și umeri. Semicircular, în partea superioară, inscripția
STEFAN CEL MARE ȘI SFANT 1457-1504”. Pe revers, în partea superioară,
este plasată stema Moldovei, deasupra căreia este inscripția „MARELUI
STREMOȘ ȘTEFAN-VODĂ”, iar sub pecete, pe cinci rânduri, legenda „LA
ÎMPLINIREA A PATRTU SUTE DE ANI DE LA SĂVÂRȘIREA LUI DIN
VIAȚĂ CA SEMN AL RECUNOȘTINȚEI NEAMULUI SĂU 1504-1904”. În
semicerc, dreapta, jos „SUB PRIVEGHEREA SOC. NUMISMATICE
ROMÂNE”.
2. Cu aceeași
matriță au fost bătute
medalii tot din bronz,
care au fost argintate
(altele aurite).
3. O medalie mai rară, cu diametrul de 30 mm și grosimea de 2 mm, din

bronz argintat, are pe avers chipul lui Ștefan cel Mare, în profil spre dreapta, cu
coroana domnească pe cap,
cu părul care-i cade în bucle
pe umeri și spate, iar în
partea superioară, semicerc
„ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÎNT DOMN AL ȚĂRII
MOLDOVEI”. Pe revers,
sus, sunt datele
comemorative „1504-1904”.
În centrul medaliei, pe vertical, un papirus așezat pe ramuri de măslin și stejar,
cu inscripția pe opt rânduri orizontale: „ÎN AMINTIREA MĂREȚELOR
FAPTE ALE ÎNȚELEPTULUI ȘI PURURI BIRUITORULUI DOMN
APĂRĂTORUL NEAMULUI ȘI AL CREȘTINĂTĂȚII ROMÂNIMEA
RECUNOSCĂTOARE”. Pe ambele părți, în exterior, medalia are câte un cerc
perlat. A fost executată în atelierele gravorilor Radivan și Carniol, din
București.
4. O altă medalie rară, pe care nu am găsit-o menționată în niciun catalog
(apare doar o probă cu reversul acesteia și o medalie cu toartă), a fost pusă în
circulație la Borzești, cu prilejul manifestărilor din 4 iulie 1904 și este din bronz
aurit, cu diametrul de 25 mm și grosimea de 2 mm. Pe avers este chipul
încoronat al domnitorului în
profil spre dreapta, cu părul în
bucle alungite ce îi acoperă
umerii, iar sub acesta anul
1457. În exterior, circular,
inscripția „ ȘTEFAN CEL
MARE ȘI SFÂNT DOMNUL
MOLDOVEI † 1504”. Pe
revers, în mijloc, stema
Moldovei în scut, sub care este inscripționat „BORZEȘCI”. În exterior, două
cercuri concentrice cu înscrisurile „LA ÎMPLINIREA A 400 DE ANI DE LA
SĂVÂRȘIRREA LUI”, pe cel interior, iar pe cel exterior „MARELUI
STRĂMOȘ CA SEMN DE RECUNOȘTINȚĂ A NEAMULUI 1904”.
5. O medalie rară, a fost executată, prin presare, din două rondele de
alamă, cu încheiere pe avers, în bordură. Pe avers, bustul încoronat al
domnitorului, cu privirea înainte și cu părul acoperindu-i umerii. Veșmintele
domnești, descheiate la gât, sunt ornamentate cu motive de epocă. Are o privire
dârză și fermă. Semicircular, sus, textul „1457 – ȘTEFAN CEL MARE
DOMNUL MOLDOVEI – 1504”. Pe revers, central, este stema Moldovei în

scut, iar circular, legenda în
slavonă: „PECEAT IO
STEFANA VOEVODA I
GOSPODARA ZEMLI
MOLDAVSKOI” (SIGILIUL
LUI IO ȘTEFAN VOIEVOD
ȘI DOMN AL ȚĂRII
MOLDOVEI). Este o
reproducere aproximativă a
sigiliului din anul 1491. Medalia are diametrul de 32 mm și grosimea de 2 mm.
Nu se cunosc autorul și data emiterii, aceasta aproximându-se în jurul anului
1924.
6. Plachetă din cupru, 37 x 41 mm, în formă de scut, confecționată pentru
a marca prima promoție de absolvenți ai Liceului Militar din Câmpulung
Moldovenesc, continuator al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Cernăuți,
înființat la 25 noiembrie 1924, prin Înalt Decret Regal nr.
3889, promulgat și semnat de regele Ferdinand.
Evenimentele din perioada 1940-1945 au marcat
existența liceului, determinând mutarea acestuia și apoi
desființarea pentru o perioadă de 8 ani. Liceul își
redeschide porțile la 1 septembrie 1953 la Câmpulung
Moldovenesc. Timp de 3 ani, până la terminarea
edificiului special construit și amenajat, liceul a
funcționat la Iași. Punctul terminus al itinerarului
istorico-geografic a fost orașul Câmpulung Moldovenesc, unde a cunoscut cea
mai lungă si stabilă perioadă a existentei sale, din 1956 si până în prezent. În
plan central este chipul voievodului, preluat după imaginea de pe medalia din
1904 (Ø 50 mm), deasupra căreia inscripția „PRIMA PROMOȚIE 1957”, în
plan superior „LICEUL MILITAR ⁎ ȘTEFAN CEL MARE ⁎ PRIMA
PROMOȚIE 1957”, iar în partea inferioară, semicircular „CÂMPULUNG
MOLDOVENESC”. Nu este menționată în niciun catalog.
7. În anul 1977, a
fost dezvelit, în
municipiul Suceava,
monumentul ecvestru
Ștefan cel Mare, prilej
cu care a fost bătută la
Monetăria Statului, în
bronz, o medalie cu
diametrul de 60 mm și
grosimea de 5 mm, realizată de sculptorul Iftimie Bârleanu (a fost și autorul

statuii), care are pe avers pe domnitor, încoronat, în profil spre stânga, călare pe
un cal plasat pe un soclu, cu paloșul ridicat în mâna dreaptă. Soclul are șapte
creneluri ornamentale. Circular, inscripția „ȘTEFAN CEL MARE – 1977”.
Reversul cuprinde, pe zece rânduri, citatul „«SCUT DE APĂRARE AL GLIEI
STRĂBUNE, ȘTEFAN CEL MARE, EROU LEGENDAR A CĂRUI LUPTĂ
ȘI ACTIVITATE ÎNCHINATĂ LIBERTĂȚII ȘI NEATÂRNĂRII PATRIEI ȘI
POPORULUI, ÎMPREUNĂ CU ALȚI MARI DOMNITORI AI ȚĂRII, STĂ
LA BAZA FĂURIRII ROMÂNIEI» NICOLAE CEAUȘESCU”. Textul
respectiv a fost înserat și pe soclul monumentului. Inscripția este încadrată de o
manșetă circulară, pe care sunt plasate 12 steme ale Moldovei.
8. În anul 1978 s-au împlinit 75 de ani de la înființarea Societății
Numismatice Române, prilej cu care, la Monetăria Statului, s-a bătut o medalie
aniversară din tombac,
cu diametrul de 60 mm și
grosimea de 5 mm, operă
a artiștilor plastici
Constantin Dumitrescu și
Teodor Zamfirescu. Pe
avers, central, este
simbolul heraldic al
SNR, sub care, pe patru
rânduri, textul „75 ANI DE ACTIVITATE”, iar circular „SOCIETATEA
NUMISMATICĂ ROMÂNĂ ● 1903 – 1978”. Pe revers, în semicerc stânga, pe
ramuri de stejar, în miniatură, efigiile lui Alexandru Ioan Cuza, Ștefan cel
Mare, Mihai Viteazul, a unui soldat dac și unul roman, ale lui Traian și
Decebal. Chipul lui Ștefan cel Mare este preluat după medalia din anul 1904. În
partea dreaptă, un scut cu o eșarfă, pe care este inscripționat „SECȚIUNI”, iar
pe scut sunt înscrise toate secțiile din acel an ale SNR: „ARAD, BRAȘOV,
CLUJ-NAPOCA, CRAIOVA, IAȘI, PETROȘANI, REȘIȚA, SIBIU,
SUCEAVA, TIMIȘOARA, TG. MUREȘ”.
9. Sigiliul lui Ștefan cel Mare din
tombac, cu diametrul de 81 mm, bătut la
Monetăria Statului în anul 1984, într-un singur
exemplar. În câmpul central, stema Moldovei –
capul de bour cu stea între coarne, în dreapta
luna, iar în stânga o floare (sau un însemn
astral), înconjurat de șase semiarcade cu motive
florale. În exterior, circular, legenda: „†
PECEAT IO STEFAN VOEVODA
GOSPODAR ZEMLI MOLDAVSKOI” (IO
ȘTEFAN VOIEVOD DOMN AL ȚĂRII MOLDOVEI).

10. În anul 1990 s-au împlinit cinci ani de la înființarea Secției Bârlad a
Societății Numismatice Române, motiv pentru care Secția a inițiat realizarea
unei medalii aniversare, care a fost bătută în tombac (diametrul 60 mm și
grosimea 5 mm) la
Monetăria Statului, în 50
de exemplare, autor
artistul Vasile Gabor. Pe
domnitorul cu coroana
pe cap și părul pe umeri,
călare pe un cal în
mișcare. Circular, în
exterior sus „ȘTEFAN
CEL MARE DOMN AL ȚĂRII MOLDOVEI”, iar jos, anii „1457 – 1504”. Pe
revers sunt imaginile avers/revers ale unei monede ștefaniene, respectiv stema
Moldovei, iar circular textul în latină „† MONETA MOLDAVIE”, pe revers
fiind steagul Moldovei, iar circular textul „† STEFANUS VOEVODA”. În
partea superioară, semicircular, „5 ANI DE ACTIVITATE”, iar în cea
inferioară „1985 – 1990”. În exterior, semicircular sus „SOCIETATEA
NUMISMATICĂ ROMÂNĂ” și jos „SECȚIA BÎRLAD”.
11. Tot în același an, la
comanda Secției Bârlad a
SNR, Monetăria Statului a mai
bătut o medalie din tombac, cu
grosimea de 6 mm, în 50 de
exemplare, având același
autor, artistul Vasile Gabor.
Ambele medalii au fost
realizate la inițiativa prof. Costel Giurcanu, președintele Secției Bârlad a SNR.
Pe avers este stema Moldovei descrisă la medalia anterioară, iar în exterior,
semicircular, sus, textul „SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ” și
semicircular în partea inferioară „SECȚIA BÎRLAD”. Între cele două texte,
minuscul, este stema Moldovei. Reversul conține imaginea cu steagul Moldovei
descrisă la medalia anterioară, semicircular sus „SECȚIA BÎRLAD” și
semicircular jos „1985 – 1990”. Între cele două texte sunt două ramuri de
măslin.
12. La împlinirea a 500 de ani de la zidirea Bisericii Precista din Bacău,

din inițiativa ing. Relu-Zanfir Stoian, au fost realizate 100 de medalii din
tombac și aluminiu eloxat (cea din colecție este din aluminiu eloxat), cu
diametrul de 75
mm, bătute la
Monetăria Statului,
operă a artistului
Constantin
Dumitrescu. Pe
avers, stânga și
dreapta sunt
chipurile
încoronate ale lui
Alexandru voievod
și Ștefan cel Mare, între ele fiind un document întărit cu pecetea domnească, iar
circular, în limba slavonă, „† IO ALEXANDRU VOEVODA SÂN IO
STEFAN VOEVODA GOSPODAR ZEMLI MOLDAVSCOI † V LEATO
6999” († IO ALEXANDRU VOEVOD FIUL LUI ȘTEFAN VOEVOD
DOMNUL ȚĂRII MOLDOVEI † ÎN ANUL 6999 ‹1491›). Reversul are, în
plan central, imaginea bisericii văzută dinspre nord-vest, încadrată sus-stânga
de stema Moldovei și sus-dreapta de harta Moldovei, ambele pe câte un scut, iar
în plan îndepărtat se profilează dealurile din apropiere. În partea inferioară este
textul pe două rânduri „PRECISTA BACĂU 1491 – 1991”. Semicircular sus,
„500 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A CTITORIEI
MUȘATINE”, iar jos „SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ – SECȚIA
BACĂU”.
13. Tot dedicată
aniversării a 500 de ani
de la ctitorirea Bisericii
Precista din Bacău a fost
inițiată, de către același
ing. Relu-Zanfir Stoian,
baterea, la Monetăria
Statului, a unei alte
medalii din argint 800
0
/00, 108,2 grame, cu diametrul de 60 mm și grosimea de 4 mm, tiraj 20 de
exemplare, a cărui gravor a fost artistul Constantin Dumitrescu. Pe avers,
central, este bustul încoronat al lui Alexandru Voievod în semiprofil spre
dreapta, încadrat de anii 1490 – 1496. Totul este încadrat într-un cerc perlat. În
exterior, circular, este textul: „ALEXANDRU VOIEVOD – FIUL LUI
ȘTEFAN CEL MARE DOMNUL MOLDOVEI”. Pe revers este imaginea
bisericii Precista văzută dinspre nord-est, încadrată de un cerc perlat închis de

textul: „S.N.R. – SECȚIA BACĂU”. Circular, în exterior, este consemnat: „†
1491 BISERICA PRECISTA 1991 † 500 DE ANI DE ATESTARE
DOCUMENTARĂ”
14. O medalie identică a fost bătută în tombac în 100 de exemplare.
15. În anul 1992, Secția Cercul Militar Național a SNR a emis o medalie
reprezentând monumentul lui Ștefan cel Mare din Chișinău. Aceasta este din
tombac cuprat – 100 de exemplare și 21 din argint. Operă a artistului Vasile
Gabor, medalia are 60 mm în diametru și 5 mm grosime și a fost realizată la
Monetăria Statului. Central, pe avers, este statuia domnitorului în picioare, cu
coroana pe cap, în vestimentație de voievod, ținând în mâna stângă ridicată o
cruce, iar în mâna dreaptă un paloș cu vârful în jos, semn al credinței și liniștii
între hotarele țării. Lateral, stânga și dreapta sunt înscrise numele unora dintre
localitățile în care s-au purtat lupte: „LIPNIC, BAIA, VASLUI, VALEA
ALBĂ, CĂTLĂBUGA, ȘCHEIA ȘI DUMBRAVA ROȘIE”. Circular, în
exterior, este textul
„ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT 1457 – 1504
BIRUITOR PENTRU
ȚARĂ, NEAM ȘI
CRUCE”, iar în partea
inferioară a soclului
„CMN●SNR●1992”. Pe
revers, pe opt rânduri, pe
un pergament întărit cu
sigiliul papal, textul „FAPTA TA DE LA VASLUI SĂVÂRȘITĂ DE TINE
CU ATÂTA ÎNȚELEPCIUNE ȘI VITEJIE ÎMPOTRIVA
NECREDINCIOȘILOR TURCI A ADUS GLORIE NUMELUI TĂU. TOȚI
VORBESC DE TINE ȘI TE LAUDĂ. SIXT IV”. Este mesajul Papei Sixt al IV-
lea adresat victoriosului voievod. În exterior, circular, este consemnat:
„CTITOR DE ȚARĂ ROMÂNEASCĂ ȘI APĂRĂTOR AL ÎNTREGII

EUROPE”.
16. În vara anului 1992, cu ocazia canonizării marelui voievod,
Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a realizat o medalie, bătută la Monetăria
Statului, din tombac, cu
grosimea de 6 mm,
autori Vasile Gabor
(avers) și Constantin
Dumitrescu (revers).
Central, pe avers este
chipul voievodului privit
din față, iar în exterior,
circular pe două rânduri
textul „CANONIZAREA BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD ȘTEFAN
CEL MARE ȘI SFÂNT SF. IERARH LEONTE DE LA RĂDĂUȚI ȘI AL SF.
DANIIL SIHASTRU ● BUCUREȘTI 21.06.1992”. Pe revers este ansamblul de
construcție al Mănăstirii Putna. În partea superioară, textul „PUTNA
2.07.1992”, iar în partea de jos „ARHIEPISCOPIA SUCEVEI ȘI
RĂDĂUȚILOR”. Medalia este considerată ca fiind o realizare deosebită și face
parte din raritățile medalisticii, fiind încadrată în Patrimoniul Cultural Național.
17. Tot în anul 1992, a fost bătută,
probabil, la Monetăria Statului, o medalie ovală,
unifață, (41 X 54 cm) în tombac nichelat, în plan
central fiind bustul privit din față al Sfântului
Voievod Ștefan cel Mare, cu coroana pe cap,
părul lăsat pe umeri, îmbrăcat cu veșminte
simple, dar nobile, având în mâna dreaptă o
cruce, iar în cea stângă chivotul unei biserici. În
jurul capului are o aură de sfânt. În partea
superioară este înscris „SANCTUS STEPHANUS
MAGNUS”, iar central, dreapta și stânga anii
limită ai domniei: 1457 și 1504. Medalia nu are
consemnat autorul, iar tirajul a fost foarte redus.
18. O medalie deosebită din punct de vedere artistic a fost creată de doi
renumiți artiști, Ștefan Grudinschi (av.) și Constantin Dumitrescu (rev.) la
inițiativa Secției Numismatică a CMN și bătută la Monetăria Statului în tombac,
tiraj 100 de exemplare (s-au mai bătut 40 de exemplare în argint), diametrul 60
mm și grosimea 5 mm. Pe avers este bustul voievodului în semiprofil stânga, cu
coroana pe cap și cu părul pe umeri. În stânga, suprapuși, sunt consemnați anii
domniei, 1457/1504, iar pe două eșarfe stânga-dreapta textele: „ȘTEFAN CEL
MARE” și „DOMNUL MOLDOVEI”. Pe revers este reprezentat ansamblul

Mănăstirii Putna, cu consemnarea în partea superioară „SERBAREA DE LA
PUTNA 1871”, iar în
cea inferioară un
papirus desfășurat, pe
care este textul:
„...SERBAREA DE LA
PUTNA ARE SĂ FIE
ÎNTRUNIREA
NAȚIUNEI ROMÂNE
ÎN SUVENIRILE
TRECUTULUI, ÎN
ÎNSUFLEȚIREA PREZENTULUI ȘI ÎN SPERANȚELE VIITORULUI. Mihai
Eminescu”, vorbe pe care marele poet le-a rostit la serbarea din anul 1871 de la
Putna.
19. La împlinirea a 500 de ani de la sfințirea bisericii din Borzești,
localitate în care s-a născut și a copilărit viitorul domnitor, în octombrie 1994
s-a oficiat o deosebită slujbă religioasă oficiată de înalți prelați și preoți din mai
multe zone ale țării, la care au participat mai multe personalități din țară și circa
1000 de persoane din zonă, dar și de la distanțe mari. Pentru a marca
evenimentul, Consiliul Municipal Onești, între altele, a comandat executarea
unei medalii la Arad.
Aceasta a fost
concepută de gravorul
care semna cu inițialele
M.B., are diametrul de
60 mm, grosimea de 3
mm și este din cupru,
tirajul fiind de 300 de
exemplare. Pe avers,
central este chipul
încoronat al lui Ștefan
cel Mare în semiprofil stânga, cu părul căzându-i pe umeri. Bustul este încadrat
de anii de domnie, 1457 și 1504, deasupra capului, semicircular, emitentul
medaliei „CONSILIUL MUNICIPAL ONEȘTI”, iar în exterior, circular,
„ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT ●●●● DOMNUL MOLDOVEI”. Pe revers
apare imaginea bisericii din Borzești, încadrată de anii jubiliari, 1494 și 1994,
iar circular „BISERICA DIN BORZEȘTI ● JUBILEU 500”.
20. În anul 1994, s-au aniversat 70 de ani de la înființarea Liceului
Militar din Câmpulung Moldovenesc (a se vedea prezentarea plachetei de la
numărul 6), prilej cu care s-a bătut o medalie care are aversul identic cu al
medaliei de la nr. 16, iar pe revers, central, este plasată o făclie, simbol al
științei, care este secționată la mijloc. Anii jubiliari, 1924 și 1994, încadrează
făclia, iar la mijloc, pe
două rânduri orizontale
și unul semicircular, jos,
textul „70 ANI DE LA
ÎNFIINȚAREA
LICEULUI MILITAR”.
În partea inferioară a
făcliei, stânga-dreapta,
sunt două ramuri cu
frunze de măslin.
Medalia este din tombac, bătută la Monetăria Statului, are diametrul de 60 mm
și grosimea de 5 mm și creată de gravorul Ștefan Grudinschi.
21. La împlinirea a 500 de ani de la zidirea bisericii „Sfinții Apostoli
Petru și Pavel” din Huși, ctitorie ștefaniană, iar la inițiativa unor ierarhi din
județul Iași, gravorul
Maximilian Fetița a
realizat o medalie, bătută
în tombac patinat la
Monetăria Statului, cu
grosimea de 5 mm. Pe
avers este reprezentat
domnitorul stând în
picioare, având în mâna
dreaptă o cruce și în cea stângă chivotul unei biserici, iar stânga-dreapta anii de
domnie „1457 – 1504”. Circular, în exterior, inscripția „ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT ⁎ DOMNUL MOLDOVEI”. Pe revers, central, este imaginea din
lateral a bisericii, iar circular textul: „BISERICA SFINȚII APOSTOLI PETRU
ȘI PAVEL HUȘI ⁎ 1495 – 1995”.
22. Alexandru
(Alexăndrel) Voievod,
fiul lui Ștefan cel Mare
și asociat la domnie, a
trecut la cele veșnice
în anul 1496, iar la
comemorarea a 500 de
ani de la acel moment
s-a bătut, la Monetăria
Statului, o medalie din
tombac, cu diametrul de 60 mm și grosimea de 5 mm, în 100 de exemplare,
autor fiind apreciatul gravor Vasile Gabor, iar inițiator ing. Relu-Zanfir Stoian.
Pe avers, încadrat într-un cerc floral, este bustul încoronat al voievodului în
semiprofil spre stânga, cu părul pe spate, în mâna stângă are o cruce cu două
brațe, iar mâna dreaptă ridicată simbolizează credință și pace. Sub bust, anii
comemorativi „1496 – 1996”, iar circular textul: „ALEXANDRU VOIEVOD –
FIUL LUI ȘTEFAN CEL MARE”. Pe revers, central este imaginea bisericii
Precista din Bacău văzută dinspre răsărit, sub care este consemnat anul ctitoririi
acesteia, 1491. Circular este gravat textul: „BISERICA PRECISTA –
CTITORIA LUI ALEXANDRU – 500 DE ANI DE LA TRECEREA LUI ÎN
ETERNITATE.
23. Medalia aniversară a Secției Suceava a SNR, executată de gravorul
Vasile Gabor, cu diametrul de
37 mm și grosimea de 2 mm, a
fost bătută la Monetăria
Statului în tombac în 100 de
exemplare și pusă în circulație
pe 20 august 1997. Pe avers,
stânga, sunt chipurile
încoronate ale domnitorilor
BOGDAN I, PETRU MUȘAT
și ȘTEFAN CEL MARE și o ramură de măslin, iar în dreapta este gravat, pe
șapte rânduri, textul „JUBILEU 20 ANI SECȚIA SUCEAVA A SNR 1977 –
1997”, încheiat, în partea de jos, cu o altă
ramură de măslin, iar exterior dreapta un
semicerc perlat. Pe revers este reprodusă prima
monedă moldovenească cu inscripția în limba
latină a domnitorului Petru Mușat, încadrată
într-un octogon, având înscris pe patru laturi
„SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ
SECȚIA SUCEAVA”. S-au mai bătut 20 de exemplare din argint 8000/00.

24. În anul 1997 a fost dezvelită statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare și
Sfânt, situată în zona centrală a municipiului Bacău, realizată, în cea mai mare
parte, prin eforturile Asociației „Ștefan cel Mare” din localitate. Medalia are în
centru imaginea statuii cu domnitorul călare, ținând în mâna dreaptă sabia cu
vârful în jos, semn al credinței și liniștii. În partea superioară, semicircular, este
înscris „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT”, iar în partea inferioară, pe o eșarfă
susținută de două ramuri de laur anii de domnie: „1497 – 1504”.
25. Plachetă dedicată aniversării a 500 de ani de la ctitorirea Mănăstirii
Neamț, emisă în cadrul programului
Mari Manifestări, elaborat de
UNESCO. Pe avers, central, efigia
lui Ștefan cel Mare în semiprofil
dreapta, cu coroana pe cap și cu părul
acoperindu-i umerii. Pe un segment
semicircular care încadrează efigia
domnitorului este scris în limba
latină: „† SANCTUS STEPHANUS
MAGNUS (1457 – 1504)
DEFENSOR FIDEI †”. Sub compoziție, inscripția pe trei rânduri:
„FONDATOR MONASTERII NEAMȚ – 1497 ROMÂNIA”. Pe revers este
imaginea Mănăstirii Neamț privită dinspre sud-vest. Deasupra, pe două rânduri,
înscrisul „MĂNĂSTIREA NEAMȚ 1497 – 1997”, iar în partea inferioară sigla
UNESCO și textul „ANIVERSARE
MONDIALĂ”. Placheta, din
tombac argintat, are dimensiunile de
42 x 52 mm, a fost sculptată de
gravorul T. Zamfirescu și
confecționată la Monetăria Statului
în 25 de exemplare.
26. Plachetă identică cu cea
anterioară, bătută în tombac patinat,
25 de exemplare.
27. La împlinirea a 520 de ani de la prima atestare documentară a
județului Brăila, Muzeul de Istorie din localitate a realizat o medalie din tombac
patinat cu diametrul de
70 mm și grosimea de 5
mm, bătută la Monetăria
Statului cu sigla
gravorului Codruț
Ciobănescu în 150 de
exemplare. Pe fundalul hărții județului, pe avers este plasată figura încoronată,

în semiprofil spre dreapta, a voievodului cu părul acoperindu-i umerii, iar
stânga-dreapta anii aniversari 1481 și 2001. Semicircular, în partea superioară,
inscripția „LUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT RECUNOȘTINȚA
NOASTRĂ”, iar în partea inferioară, pe patru rânduri orizontale, textul „520
DE ANI DE LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ A JUDEȚULUI
BRĂILA”. Pe revers, este clădirea Muzeului Brăilei, peste care a fost plasată
efigia regelui Carol I, patronul spiritual al instituției, în profil spre stânga. În
plan superior, semicircular, este textul „REGELUI CAROL I BRĂILENII
RECUNOSCĂTORI”, iar în plan inferior, pe patru rânduri orizontale, se
consemnează: „MUZEUL BRĂILEI 120 DE ANI DE LA ÎNTEMEIERE ȘI
CU PRILEJUL REDESCHIDERII 1881 – 2001”.
28. În anul 2002, la aniversarea a 500 de ani de la construirea bisericii
voievodale din satul Volovăț,
județul Suceava, autoritățile
locale au finanțat realizarea
unei medalii bătută la
Monetăria Statului, cu
grosimea de 4 mm, concepută
și realizată de sculptorul
medalist Maximilian Fetița.
Central, pe aversul medaliei, este bustul domnitorului având privirea înainte, cu
coroana pe cap și o aură împrejur, cu părul lăsat pe spate, în vestimentație
voievodală, ținând în mâna dreaptă o cruce, iar în cea stângă chivotul bisericii.
În exterior, circular, inscripția: „DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD
ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT ⁎ CTITORUL BISERICII”. Pe revers este
reprodusă imaginea bisericii văzută dinspre sud-est, sub care s-a gravat cifra
500, iar în exterior sus, semicircular „BISERICA «ÎNĂLȚAREA SF. CRUCI»
VOLOVĂȚ”, iar jos, separați de elemente florale, anii „1502 – 2002”.
29. În anul 2004, când s-au comemorat cei 500 de ani de la înălțarea
spre Cer a sufletului marelui voievod, în întreaga țară au fost numeroase acțiuni
de cinstire a faptelor și
memoriei acestuia. În
acel context, instituții,
societăți ori persoane
private au inițiat și
realizat un număr
impresionant de medalii,
plachete, insigne și
decorații, dintre care 43
de piese (nu am inclus insignele), unele în mai multe variante, sunt în colecția
personală.
Pasionatul colecționar ieșean de frumoasă amintire, încă de la începutul
anului respectiv, a inițiat executarea de medalii dedicate marelui și demnului
voievod. Prima dintre ele s-a bătut la Monetăria Statului și este opera gravorului
Maximilian Fetița, cu diametrul de 60 mm și grosimea de 5 mm. Pe avers este
reprodusă figura domnitorului după imaginea realizată pe medalia de 50 mm
bătută în anul 1904. În partea superioară, semicircular, este inscripția „ȘTEFAN
CEL MARE ȘI SFÂNT 1504 – 2004”, iar în partea inferioară, cu litere de
dimensiune mică, „DUPĂ CELESTI FABIO 1904”. Pe revers este preluată
imaginea de pe moneda de 500 de lei din anul 1941, reprezentându-l pe voievod
cu coroana pe cap, îmbrăcat cu mantie și așezat în genunchi, ținând în mâini
chivotul unei biserici. Sub chivot, circular, este inscripționat „ANTĂLUȚĂ
CLAUDIA IAȘI”. În dreapta, într-un cerc perlat, este simbolul heraldic al
Moldovei. Semicircular sus este înscris „MOLDOVA LUI ȘTEFAN ÎN VECI
A ROMÂNIEI”, în partea de jos „DUPĂ IOANA BASSARAB”. Exemplarul
este din tombac argintat.
30. Aceeași medalie realizată din tombac nichelat.
31. Varianta în tombac patinat.
32. Cu prilejul comemorării a 500 de ani de la trecerea în eternitate a

marelui voievod, Monetăria Statului a inițiat baterea a trei medalii din aur,
argint și tombac, toate cu aceleași compoziții grafice pe avers și revers, dar de
dimensiuni diferite. Acestea au
o realizare artistică deosebită cu
o gravură de rară finețe, autor
fiind artistul Vasile Gabor.
Medalia din aur, bătută în 250
de exemplare, are titlul de
9990/00, diametrul de 23,85 mm
și greutatea de 7,77 grame. Pe
avers, este bustul domnitorului
privind înainte, cu coroana domnească pe cap și părul pe umeri. În stânga
bustului este plasată stema Moldovei, sub care este înscris anul 1457, iar în
dreapta o cruce, sub care este gravat anul 1504. Sub bust, pe un brâu, este
înserată inscripția: „2004 – ANUL ȘTEFAN CEL MARE”, iar sub acesta o
ramură cu frunze de stejar. Compoziția este încadrată într-un cerc perlat, care
mărește valoarea artistică a medaliei. În exterior, semicircular în stânga și
dreapta bustului este consemnat: „SF. VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE –
APĂRĂTORUL CREȘTINĂTĂȚII”. Pe revers, central, este schițată
Mănăstirea Putna, având în prim-plan mormântul domnitorului. Mănăstirea este
încadrată de un cerc perlat, iar circular este textul: „† 500 DE ANI DE LA
MOARTEA MARELUI VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE – DOMNUL
MOLDOVEI”.
33. Varianta din argint a medaliei, cu titlul 9350/00, are diametrul de 37
mm, greutatea de 27 de grame și grosimea de 2 mm, fiind bătută în 500 de
exemplare.
34. De asemenea, varianta din tombac are diametrul de 37 mm și
grosimea de 2 mm.
35. Pe lângă cele prezentate, s-a mai bătut o medalie din argint având
aceeași compoziție grafică cu diametrul de 23,85 mm, grosimea de 1 mm și
greutatea de 9,9 grame, care, împreună cu două medalii de aceeași dimensiune
reprezentându-i pe Vlad Țepeș și Mihai Viteazul au format un set într-o casetă.
36. Pentru a fi oferite unor colecționari, s-a mai bătut, în tiraj 12
exemplare, o medalie similară din tombac, cu diametrul de 23,85 mm și
grosimea de 2 mm.
37. O medalie elegantă și sugestivă a fost bătută în 20 de exemplare la
Monetăria Statului în vara
anului 2004 la inițiativa
Bibliotecii „Miorița” din
municipiul Câmpulung
Moldovenesc, aceasta este
din argint, are diametrul de
50 mm, grosimea de 2 mm, și
greutatea de 46,4 grame, fiind
executată de artistul
Maximilian Fetița. Pe avers este o imagine a voievodului asemănătoare cu cea
de pe moneda de 500 de lei din anul 1941, doar că mantia voievodului este mai
suplă, iar acesta este orientat cu fața spre dreapta ținând în mâini chivotul unei
biserici. În partea inferioară este consemnată data ridicării la Cer a domnitorului
„2 IULIE 1504”, iar semicircular în exterior stânga textul „ȘTEFAN VĂDĂ
AU MURIT ÎNTR-O MARȚI”, cercul fiind completat de un semicerc perlat.
Reversul conține simbolul heraldic al municipiului Câmpulung Moldovenesc,
exterior stânga-dreapta semicircular, inscripția „BIBLIOTECA «MIORIȚA» ⁎
CÂMPULUNG BUCOVINA ⁎ 2004”, cercul fiind, de asemenea, de un arc
format din 12 stele.
38. O medalie identică, din tombac argintat, a fost bătută în 100 de
exemplare.
39. Muzeul Militar Național a inițiat, în prima parte a anului 2004
realizarea a două
medalii dedicate
comemorării
domnitorului
Ștefan cel Mare.
Prima are pe avers
figura încoronată a
voievodului Ștefan
cel Mare în profil
spre dreapta, cu
părul pe umeri și o
privire expresivă, care sugerează demnitate, voință și hotărâre în ceea ce face.
Pe revers, central este înscris anul 2004, sub care sunt două ramuri de măslin,
semicircular sus textul „ANUL ȘTEFAN CEL MARE”, și semicircular jos
„MUZEUL MILITAR NAȚIONAL”. Medalia este din tombac patinat, are
diametrul de 65 mm, grosimea de 5 mm marginea și 7,9 mm în zona centrală,
realizată de sculptorul medalist Constantin Dumitrescu și bătută în 100 de
exemplare la Monetăria Statului. Au mai fost bătute zece exemplare în argint.
40. A doua medalie inițiată de Muzeul Militar Național, sculptată de
același Constantin Dumitrescu și bătută la Monetăria Statului, are pe avers
Mănăstirea Putna,
cea în care își
doarme somnul de
veci Ștefan cel
Mare, iar în partea
inferioară
inscripția „PUTNA
– 2000”. Reversul
este identic cu cel
al medaliei precedente. Medalia este una dintre cele zece din argint (au mai fost
bătute 100 din tombac), are 152 de grame, diametrul de 65 mm, grosimea 5 mm
marginea și 9,8 mm la mijloc.
41. Din sculpturile de
pe aversurile celor două
medalii de mai sus, artistul
Constantin Dumitrescu a
realizat o medalie de excepție,
cu un relief înalt, bătută în
argint 12 exemplare la
Monetăria Statului. Diametrul
este de 65 mm, grosimea la mijloc de 12,4 mm și 155 de grame.
42. Tot artistul Constantin Dumitrescu a turnat în bronz două
medalioane, primul fiind imaginea mărită a aversului medaliei precedente, cu
diametrul de 226 mm și greutatea de 2,568 Kg. În plus față de medalie, pe
medalion, circular este textul: „1504 – 2004 – ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÂNT – 500 SUTE DE ANI DE ETERNITATE”. 5 exemplare.
43. Al doilea medalion are imaginea mărită a Mănăstirii Putna. Are
diametrul de 224 mm și greutatea de 2,557 kg. 5 exemplare.
44. Secția Numismatică a SNR din Alexandria a emis o plachetă, care are
pe avers s-a reprodus o icoană cu bustul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, având
capul în semiprofil dreapta, încoronat și o aureolă în jurul lui, cu părul
acoperindu-i umerii, în mâna stângă ține o cruce ridicată la nivelul pieptului, iar
în mâna dreaptă un paloș cu vârful în jos, semn al păcii și liniștii între hotarele
Moldovei. Domnitorul poartă veșminte cu motive florale de epocă. Icoana a
fost dăruită Episcopiei Alexandriei și Teleormanului de Patriarhia Ortodoxă
Română ca semn al canonizării Domnitorului. În partea inferioară este încrustat
textul: „DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÂNT”. Pe revers a fost scris

un fragment din „TROPARUL –
glasul I” și textul: „PRINOS DE
CINSTIRE ADUS DE
EPISCOPIA ALEXANDRIEI ȘI
TELEORMANULUI ȘI DE
SECȚIA NUMISMATICĂ A
SNR ALEXANDRIA MARELUI
DOMNITOR LA 500 DE ANI
DE LA TRECEREA SA ÎN
ETERNITATE 1504 – 2004”.
Placheta a fost sculptată de
artistul Maximilian Fetița la inițiativa episcopului Alexandriei și Teleormanului
și bătută în tombac la Monetăria Statului în 100 de exemplare (plus două în
argint). Are 70 X 50 cm și grosimea de 3 cm.
45. Sculptorul medalist Gheorghe Adoc a realizat o interesantă medalie
bătută la Monetăria Statului în 100 de exemplare din tombac, cu diametrul de
60 mm și grosimea de 4 mm. Pe avers este Ștefan cel Mare așezat în genunchi
spre dreapta
(imagine inspirată
de cea de pe
moneda de 500 de
lei din anul 1941),
având în mâini
chivotul unei
biserici, sub care,
pe o eșarfă, este
plasată stema
Moldovei.
Semicircular stânga este textul „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 1457 –
1504”, iar sus „2004”. Pe revers sunt efigiile lui Mihai Eminescu și Ion Slavici,
în fața cărora se află o cupă, pe care scrie „PUTNA”, dreapta-stânga anii
„1871” și „2004”, sugerând adunarea de la Putna din acel an. Semicircular sus
textul „LIGA CULTURALĂ ROMÂNĂ”, iar jos, între două ramuri de măslin
„EMINESCU & SLAVICI”.
46. Parohia Ortodoxă Hârlău și Primăria orașului Hârlău au inițiat
baterea unei medalii prin care să marcheze împlinirea a cinci veacuri de la
înveșnicirea celui mai însemnat voievod român, medalie care a fost realizată de
Maximilian Fetița și bătută la Monetăria Statului în 100 de exemplare din
tombac aurit pentru Parohie și 100 de exemplare din tombac argintat pentru
Primărie, cu diametrul 50 mm și grosimea de 3 mm. Pe avers este bustul
încoronat al voievodului cu
privirea înainte și aură în jurul
capului. În mâna dreaptă are o
cruce cu trei brațe, iar în
stânga chivotul bisericii „Sf.
M. Mc. Gheorghe” din
Hârlău, ctitoria sa, având
înscris „500 ANI”. În dreapta,
jos este un fragment de zi,
care sugerează existența în localitate a unei curți domnești. Pe revers, este
plasată imaginea bisericii sus-amintite. Împrejurul acesteia, circular este
consemnat: „BISERICA «SF.M.Mc. GHEORGHE», CTITORITĂ PE
TEMELIILE ALTOR DOUĂ BISERICI, ÎN MAI – OCTOMBRIE 1492”, iar
în exterior, tot circular, „† CURTEA DOMNEASCĂ, REZIDITĂ ÎN 1486 †
HÂRLĂU 23 APRILIE 2004”. În colecție am varianta aurită.
47. O medalie cu compoziție grafică asemănătoare (cu deosebirea că
voievodul are în
mâna dreaptă o
cruce cu un braț, iar
zidul reprezentând
cetatea domnească
are altă formă),
opera artistului A.
Dobre, a fost bătută
tot la Monetăria
Statului în tombac
patinat, cu
diametrul de 60 mm și grosimea de 5 mm în 50 de exemplare. Pe avers,
circular, este scris „ANUL «ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT – 500» 1504 –
2005”. Pe revers, circular împrejurul bisericii, pe mai multe eșarfe, textul
„BISERICA SF. GHEORGHE CTITORITĂ DE ȘTEFAN CEL MARE ÎN
1492”. În exterior, circular este consemnat: „620 DE ANI DE LA PRIMA
ATESTARE
DOCUMENTARĂ ●
HÂRLĂU 1 MAI 1384 –
2004”.
48. O medalie
identică cu cea
precedentă a fost bătută în
tombac (nepatinat) tot în
50 de exemplare.
49. În ziua de 2 iulie 2004, sub organizarea Primăriei municipiului Onești

și Episcopiei Romanului, la Borzești s-a oficiat, de către înalți prelați din mai
toate zonele României și peste 130 de preoți, o deosebită slujbă întru cinstirea
memoriei
Sfântului Voievod
Ștefan cel Mare, la
care au participat
aproape 2000 de
persoane, prilej cu
care s-a realizat o
medalie din argint
cu diametrul de 60
mm, grosimea de 5
mm și greutatea de
115,4 grame, autorul semnând cu inițialele I.C. Pe avers este imaginea
iconografică a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare cu aură în jurul capului.
Semicircular, în partea superioară, este inscripționat „PRIMĂRIA
MUNICIPIULUI ONEȘTI ȘI EPISCOPIA ROMANULUI”, iar stânga, dreapta
și jos „1504 – 2004 500 ANI”. În exterior, circular, între două cercuri
concentrice, textele: „BINECREDINCIOSUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL
MARE ȘI SFÂNT” și „ATHLETA CHRISTI” (Papa Sixt al IV-lea i-a conferit
titlul de „Athleta Christi”, în traducere „Campionul Lui Hristos”, pentru că a
oprit valul otoman care amenința Europa creștină. Doar 4 persoane au primit
acest titlu suprem în istorie). Pe revers, în stânga, biserica din Borzești, în
dreapta legendarul stejar din Borzești, iar în partea inferioară sigiliul domnesc
al voievodului. Între două cercuri concentrice, în exterior legenda „†
BISERICA DIN BORZEȘTI † 1494 – 2004”.
50. Aceeași medalie a fost bătută și în 300 de exemplare din tombac,
având și aceleași dimensiuni, din care 50 de exemplare, împreună cu patru
insigne, tot din tombac, de câte 25 mm diametru (numerotate 51 – 54) au fost
montate într-o casetă de pluș vișiniu.
51. Insignă cu chipul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, preluat
de pe aversul medaliei, plasat pe coroana dezrădăcinată a unui stejar, care face
trimitere la legenda stejarului din Borzești. De o partea și alta a trunchiului de
stejar este scris „ȘTEFAN VODĂ”.
52. Insignă conținând imaginea sigiliului domnesc al voievodului Ștefan
cel Mare, descrierea identică cu cea de la poziția 9.
53. Insignă pe care este reprezentat simbolul heraldic al Episcopiei
Romanului.
54. Insignă pe care este reprezentată stema municipiului Onești, care are
scutul de coloare roșie cu un șef de aur, timbrat de o coroană murală cu cinci
creneluri, simbolizând rangul de municipiu. În scut este plasat un stejar

dezrădăcinat din argint.
55. Întru omagierea memoriei marelui voievod, care a văzut prima oară
lumina zilei la Borzești și a copilărit pe meleagurile din împrejurimi, Arhivele
Naționale Bacău au inițiat baterea unei medalii, al cărui avers a fost sculptat de
Maximilian Fetița, iar reversul de Dobre. Medaliile sunt din argint 8000/00, cu
diametrul de 60 mm, grosimea de 5 mm, greutatea de 113,3 grame și
numerotate de la 1 la 10 (în colecție este ex. nr. 1), bătute la Monetăria Statului.
Pe avers este bustul domnitorului în profil spre dreapta, cu coroana domnească
pe cap și cu părul acoperindu-i umerii. Imaginea este încadrată de un cerc
perlat. În exterior, circular este gravat textul: „⁎ 1504 – ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT – 2004 ⁎ 500 DE ANI DE LA TRECEREA LUI ÎN
ETERNITATE”. Pe revers este imaginea podului de piatră construit de Ștefan
cel Mare, în anul

1494, peste
pârâiașul care
purta numele de
„Pârâul lui
Vodă”, situat la 8
km sud de
Biserica din
Borzești, la circa
25 de metri de
vărsarea în râul
Trotuș. Este cel mai vechi pod practicabil din țară și face legătura între
comunele Ștefan cel Mare și Căiuți. Deasupra podului este plasată stema
Moldovei, încadrată de denumirile satelor pe care le leagă: „NEGOIEȘTI” în
stânga și „CĂIUȚI” în dreapta, iar sub pod este înscris anul construcției „1494”.
Încadrată într-un cerc perlat, este legenda: semicircular sus „PODUL LUI
ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT” și semicircular jos „ARHIVELE
NAȚIONALE BACĂU”. Podul a fost construit la câteva luni după construirea
bisericii din Borzești pentru a facilita transportul cu carele a drobilor de sare
spre valea Siretului până la Dunăre.
56. Cu aceleași imagini și
dimensiuni s-au mai bătut 100 de
medalii din tombac, numerotate de la
11 la 110.
57. Muzeul „Ștefan cel Mare” din Vaslui a realizat o medalie dedicată
aceleiași comemorări, bătută la Monetăria Statului, în tombac, cu diametrul de
60 mm și
grosimea de 5
mm, gravată de
artistul plastic
Pântea. Pe avers
este imaginea
domnitorului
inspirată de pe
moneda de 500 de
lei din anul 1941,
iar pe segmentul
circular este înscris „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 1504 – 2004”, încheiat
cu o ramură de măslin. Pe revers, central, este imaginea stilizată a clădirii

muzeului vasluian, iar circular textul: „MUZEUL «ȘTEFAN CEL MARE»
VASLUI”. Urmează trei romburi brâncușiene și anii „1974 – 2004” (30 de ani
de la construcția clădirii).
58. Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a emis o medalie dedicată
comemorării trecerii în eternitate a marelui domn Ștefan cel Mare, care fusese
canonizat la 21
iuni1 1992 ca
SFÂNT în rândul
sfinților BOR. Pe
bustul
domnitorului în
semiprofil cu
coroana pe cap, în
vestimentație de
epocă, ținând cu
ambele mâini o cruce la nivelul inimii. Circular, textul
„BINECREDINCIOSUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT ● 1504
– 2004”. Pe revers este sculptată stema Patriarhiei, iar circular textul:
„PATRIARHIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ● BUCUREȘTI – 2
IULIE 2004”. Medalia a fost bătută în tombac la Monetăria Statului într-un
număr de 100 de exemplare, are diametrul de 70 mm și grosimea de 5 mm.
59. Secția Brașov a SNR a realizat un set format din cinci plachete din
tombac patinat (numerotate fiecare de la 1 la 30, setul din colecție având nr.
17), montate într-o casetă din pluș albastru, fiind concepute de doi numismați
brașoveni, Ștefan Samoilă și Marin Crișu, machetarea executată de Constantin

Dumitrescu și baterea la Monetăria Statului. Patru dintre ele au dimensiunea de
50 x 70 mm și reprezintă scene de luptă din patru bătălii purtate de Ștefan cel
Mare. Prima prezintă bătălia de la Baia din anul 1467, în care oastea
moldovenească, avându-l în frunte pe Ștefan, a învins-o pe cea ungurească,

condusă de Matia Corvin. În partea inferioară, orizontal este legenda
„BĂTĂLIA DE LA BAIA – 14/15 DECEMBRIE 1467”. Reversul celor patru
plachete este identic, având gravate textele: „SOCIETATEA NUMISMATICĂ
ROMÂNĂ”, „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT (1457 – 1504)”, „STEFANUS
MAGNUS ATHLETUS CHRISTI (PAPA SIXT AL IV-LEA – 1477)” și
„SOCIETATEA NUMISMATICĂ BRAȘOV, 2004”. De asemenea, sunt
gravate steagul lui Ștefan cel Mare, stema municipiului Brașov, numărul de
ordine al plachete și inițialele celor doi
numismați care le-au conceput.
60. A doua prezintă o secvență
din bătălia de la Lipnic, din 20 august
1469, în care oastea moldovenească,
condusă de Ștefan cel Mare, a învins
tătarii Hoardei de Aur, având în partea
de jos înscrisul „BĂTĂLIA DE LA
LIPNIC – 20 AUGUST 1469”.
61. Următoarea plachetă
surprinde un moment al bătăliei de la
Vaslui din 10 ianuarie 1475, în care
armatele aliate creștine moldo-
maghiaro-polone sub comanda lui
Ștefan cel Mare au învins oastea
otomano-munteană condusă de
Suleiman Pașa, în partea inferioară
fiind textul „BĂTĂLIA DE LA
VASLUI – 10 IANUARIE 1475”.
62. Pe a patra plachetă este o
secvență din bătălia de la Codrii
Cosminului, în care oastea moldavă,
condusă de Ștefan cel Mare, a câștigat
lupta împotriva celei condusă de regele
Ioan I Albert al Uniunii Polono-
Lituaniene. Bătălia a avut loc în Codrii
Cosminului, la circa 100 km nord de
capitala de atunci, Suceava. În partea
inferioară, este textul: „BĂTĂLIA
DIN CODRul COSMINULUI – 26
OCTOMBRIE 1497”.
63. A cincea plachetă, care are

dimensiunea 40 x 80 mm, are pe avers sabia lu
Ștefan cel Mare, care poate fi interpretată și ca o
cruce ortodoxă. Pe revers, același text ca și la
celelalte, mai puțin citatul papei.
64. Societatea Numismatică Română, între

alte acțiuni organizate în anul ștefanian, a emis o
medalie realizată de Maximilian Fetița, bătută în
tombac patinat la Monetăria Statului, cu diametrul de 60 mm și grosimea de 5
mm, într-un tiraj de 50 de exemplare. Pe avers, este chipul voievodului, preluat
după medalia din anul 1904 încadrat între anii 1457 și 1504, totul încadrat de un
cerc perlat, iar circular textul: „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT – DOMNUL
MOLDOVEI”.
Pe revers, central
este înscris
textul:
„OMAGIU PIOS
VITEAZULUI
DOMN ȘTEFAN
CEL MARE ȘI
SFÂNT, CU
PRILEJUL
COMEMORĂRII
A 500 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE. 1504 – 2004”.
Deasupra acestuia este plasată stema Moldovei, iar sub text este simbolul
heraldic al SNR susținut de două ramuri de măslin. În partea superioară,
semicircular, este denumirea emitentului: „SOCIETATEA NUMISMATICĂ
ROMÂNĂ”.
65. Asociația
Națională Cultul
Eroilor a emis
medalia comemora-
tivă care are pe
avers, central,
reprodusă o pictură
după iconografia
domnitorului sta-
bilită de Patriarhia
Română la canoni-
zarea voievodului Ștefan. Acesta este în semiprofil spre dreapta, are aură în
jurul capului, are o vestimentație de ceremonie cu motive florale de epocă,

consacrată canonizării sale, în mâna stângă ține o cruce la nivelul inimii, iar în
cea dreaptă o sabie cu vârful în jos. Bustul este încadrat de anii comemorativi
„1504 – 2004”, urmat în două semicercuri de textul: „500 DE ANI DE LA
TRECEREA ÎN VEȘNICIE”. Sub bust, este consemnat: „CANONIZAT DE
SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA 2 IULIE
1992”. În exterior, semicircular sus textul „VOIEVODUL ȘTEFAN CEL
MARE ȘI SFÂNT”, iar în partea inferioară două ramuri de măslin prinse la
mijloc cu un manșon. Pe revers, central, este sigla Asociației Naționale Cultul
Eroilor, deasupra căreia, semicircular, „GLORIE ETERNĂ EROILOR
NEAMULUI”, iar dedesubt, pe trei rânduri, citatul „«NEAMUL DEVINE
ETERN PRIN CULTUL EROILOR» N. IORGA”. Pe segmentul circular este
gravat „ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ CULTUL EROILOR ⁎ ROMÂNIA”.
Medalia, realizată la Monetăria Satului de gravorul Maximilian Fetița, este din
tombac aurit, are diametrul de 60 mm, grosimea de 5 mm, fiind emise 50 de
exemplare.
66. O medalie despre care nu cunoaștem de cine a fost realizată și unde,
cu diametrul de 60
mm și grosimea de
2 mm, are pe avers,
central, bustul
încoronat privit din
față al
domnitorului, cu
aură în jurul
capului, care ține în
mâna dreaptă o
sabie cu vârful în
jos și în stânga o carte, iar deasupra este scris „ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÂNT”. În exterior, circular, cu litere de aur pe fond roșu textul: „ȘTEFAN
CEL MARE ȘI SFÂNT – 500 DE ANI”. Pe revers, pe fond albastru, se află o
cruce roșie cu ornamente florale de aur, peste care este plasat un cerc de aur cu
inscripția „ROMÂNIA ⁎ SOCIETATEA CULTUL EROILOR”. În mijlocul
cercului este o făclie de aur.
67. Asociația Culturală „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Bacău, cea care a
finanțat ridicarea statuii ecvestre a marelui voievod (autor sculptorul Mihai
Marcu) în zona centrală a orașului, dezvelită pe 5 octombrie 1997, a emis o
medalie care are în plan central statuia sus-amintită, în care voievodul, cu
coroana pe cap, în mâna dreaptă sabia cu vârful în jos ridicată la nivelul
umerilor, este călare pe un cal ce sugerează încordare, strunit în frâu cu mâna
stângă, ce pare oprit brusc din alergare. Pe soclul statuii este înscris anul 2004,
în dreapta și stânga statuii anii 1457 – 1504, iar sub soclu „BACĂU”. În
exterior, circular, textul: „ȘTEFAN CEL MARE DOMNUL MOLDOVEI ⁎
ASOCIAȚIA CULTURALĂ «ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT»”. Pe revers
este imaginea bisericii din Borzești, ctitorie ștefaniană, încadrată de anii „1504
– 2004”, iar de dedesubt
„500 DE ANI”.
Circular, pe marginea
medaliei, este textul:
„BISERICA DIN
BORZEȘTI ⁎ ANUL
COMEMORATIV
ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT”. Medalia,
cu diametrul de 60 mm
și grosimea de 5 mm, a fost sculptată de Maximilian Fetița și bătută la
Monetăria Statului în tombac, într-un număr de 300 de exemplare.
68. Secția Bârlad a SNR a realizat o medalie din argint (20 de exemplare)
cu diametrul de 60 mm,
grosimea de 5 mm și
greutatea de 115,4
grame, sculptată de I.D.
Aversul prezintă un
moment al încleștării
dintre moldoveni și turci
din 10 ianuarie 1475 de
la Vaslui, între care este
evidențiat voievodul
moldav călare între cele două tabere. Circular, este textul: „VEȘNIC VA
STRĂLUCI GLORIA LUI ⁎ 1457 ȘTEFAN CEL MARE 1504”. Pe revers, în
câmpul central este o pecete conținând sigiliul domnesc, sub care cele două
imagini avers/revers ale monedei prezentată la moneda de la numărul 10. În
treimea inferioară, este scris: „ȘTEFAN CEL MARE 500”. În exterior, circular,
textele: „14 APRILIE 1457 DIREPTATE ⁎ 10 IANUARIE 1475 VASLUI ⁎ 2
IULIE 1504 SUCEAVA ⁎ S.N.R. SECȚIA BÂRLAD”.
69. Aceeași medalie, cu

aceleași dimensiuni, s-a bătut
și în tombac aurit, în 50 de
exemplare.
70. Redacția ziarului „ȘTEFAN CEL MARE” a realizat o medalie, pe

aversul căreia este imaginea prezentată la poziția nr. 18, iar pe revers, pe cinci
rânduri orizontale, textul: „500 de ani de la trecerea la cele veșnice a Marelui
Domnitor ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT”. Circular, în exterior este gravat
„Redacția ziarului
ȘTEFAN CEL MARE și
SFÂNT”. Medalia,
operă a artistului Ștefan
Grudinschi, este din
tombac, are diametrul de
60 mm, grosimea de 4
mm și a fost bătută la
Monetăria Statului în 50
de exemplare.
71. Secția Suceava a SNR a emis o plachetă cu dimensiunile 75 x 60
mm, a cărei grafică a realizat-o Anghel Vasile Siminiuc, iar gravura Maximilian
Fetița, bătută în tombac aurit la Monetăria
Statului în tiraj de 35 de exemplare. Pe
avers, dreapta, este efigia lui Ștefan cel
Mare circumscrisă într-un cerc, iar în
stânga imaginea mănăstirii Putna.
Deasupra compoziției este o eșarfă pe care
scrie: „1505 – 500 DE ANI – 2004”. Pe
revers, dreapta sunt zece rânduri din
poezia Doina scrisă de Mihai Eminescu:
„ȘTEFANE, MĂRIA TA / TU LA
PUTNA NU MAI STA /
LASʼARHIMANDRITULUI / TOATĂ
GRIJA SCHITULUI / LASĂ GRIJA
SFINȚILOR / ÎN SEAMA PĂRINȚILOR
/ CLOPOTELE SĂ LE TRAGĂ /
ZIUAʼNTREAGĂ, NOAPTEAʼTREAGĂ
/ DOAR S-A-NDURA DUMNEZEU /
CA SĂ-ȚI MÂNTUI NEAMUL TĂU.
Doina – Mihai Eminescu”. În stânga este
un papirus, pe care, central este simbolul
SNR, deasupra „SOCIETATEA
NUMISMATICĂ ROMÂNĂ”, iar
dedesubt „SECȚIA SUCEAVA”.
72. Același model de plachetă din tombac argintat, în 35 de exemplare.
73. Plachetă identică cu precedentele două, din tombac în 35 de

exemplare.
74. Secția Numismatică a Cercului Militar Național a emis o medalie din

tombac patinat cu diametrul de 60 mm și grosimea de 5 mm, în 50 de
exemplare.
Aversul, opera lui
Maximilian Fetița,
este identic cu al
medaliei
prezentată la nr.
56. Pe revers,
opera gravorului
care semnează
I.D., este imaginea
mănăstirii Putna
văzută dinspre sud-est, având în parte superioară scris „PUTNA – 2004”.
Semicircular sus, este înscrisul „ÎN ACEASTĂ SFÂNTĂ MÂNĂSTIRE SE
AFLĂ MORMÂNTUL MARELUI DOMN ȘTEFAN”, iar jos „SECȚIA
NUMISMATICĂ C.M.N.”
75. Aceeași secție a CMN, la 500 de ani de la înveșnicirea marelui
Ștefan, a inițiat
baterea unei
medalii pentru
soția acestuia.
Central, pe avers
este chipul soției
domnitorului, cu
privirea în față, cu
coroana
domnească pe cap,
cu podoabe și
ținută de ceremonie cu motive florale ornamentale. În stânga este scris
„DOAMNA MARIA PALEOLOGA”, sub bust este gravat „SOȚIA LUI
ȘTEFAN CEL MARE”, iar în dreapta anii 1457 – 1504”, totul înconjurat de
un cerc perlat. Pe revers, este imaginea mănăstirii Putna suprapusă peste
conturul hărții României Întregite, pe care sunt marcate hotarele provinciilor,

care sunt înscrise circular „ MOLDOVA – ȚARA ROMÂNEASCĂ –
TRENSILVANIA”. Sub cuvântul MOLDOVA, este scris „PUTNA”. Același
cerc perlat încadrează compoziția. Medalia, bătută la Monetăria Statului în 30
de exemplare, este din argint 8000/00, are diametrul de 60 mm, grosimea de 5
mm și greutatea de 110,2 grame și este machetată de Maximilian Fetița.
76. Medalie identică cu

precedentă, dar din tombac patinat,
bătută în 20 de exemplare.
77. Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova, în anul 2003, a instituit

câteva distincții bisericești, care urmau să fie acordat e, în
începând cu anul următor clerului, cât și mirenilor
evlavioși. Între acestea, Ordinul „Ștefan cel Mare și
Sfânt” gradul II. Acesta are 40 de raze din tombac și opt
raze din argint aplicate peste ele. Deasupra acestora este
montat un disc alb cu diametrul de 20 mm, pe care este
plasat bustul domnitorului cu coroana pe cap, părul
căzând pe umeri și vestimentație domnească textul
„ȘTEFAN CEL MARE”. Bustul domnitorului a fost realizat de gravorul
Semion Odainic. Pe revers are ac de prindere cu bridă.
78. Medalion în formă de cruce bizantină, în mijloc cu o pastilă rotundă
de 17 mm, pe care apare gravat bustul domnitorului,
imagine identică cu cea de pe medalia prezentată la nr. 18.
Pe brațele crucii este înscris: 1504 – sus, 2004 – jos, 500 –
stânga și ANI – dreapta. Crucea are 35 mm pe verticală și
30 mm pe orizontală. Ideea realizării medalionului i-a
aparținut lui Ioan Dogaru, gravorul Petre Cristea a realizat
sculptura, iar baterea a fost executată la Monetăria Statului
în tombac.
79. Același medalion bătut în
tombac eloxat auriu.
80. Idem, în tombac nichelat. S-au
bătut 30 de seturi de medalioane.
81. Spre sfârșitul anului 2004, Primăria municipiului Bacău a finanțat

executarea unei plachete, care să marcheze sfârșitul „Anului ștefanian”.
Concepția și realizarea grafică aparține
graficianului Nicolae Sularu din Bălți,
fiind inspirate de Relu-Zanfir Stoian,
președintele (pe atunci) Secției Bacău a
SNR. Placheta a fost sculptată de artistul
Costin Comănescu și bătută în tombac, cu
dimensiunile 80 x 52 mm și grosimea de 4
mm la Monetăria Statului în 100 de
exemplare numerotate (în colecție sun
exemplarele nr. 15 și 25). Pe avers, o alegorie care invită la o drumeție în timp
în perioada de apogeu a Moldovei,
reprezentată de bisericile din Bacău și
Borzești, Cetatea Neamțului și Cetatea
Albă, toate sub protecția Harului Divin al
Tatălui Ceresc. Pe revers este o imagine
din 29 iunie 1504, când, pe patul de
suferință, Ștefan cel Mare, înconjurat de
Sfatul Țării, a predat fiului său Bogdan
sabia, simbol al domniei, rezolvând
problema succesiunii la tron. În partea de jos, textul: „MARELE VOIEVOD
ȘTEFAN, NĂSCUT PE MELEAGURI BĂĂCĂUANE, ÎN SEMN DE
PREȚUIRE ȘI RESPECT, DIN PARTEA PRIMARULUI MUNICIPIULUI
BACĂU ȘI CONSILIULUI LOCAL AL MUNICIPILUI BACĂU”.
82. La aniversarea a 550 de ani de la ungerea lui Ștefan ca domn al
Moldovei, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a emis o medalie din tombac
eloxat auriu, cu diametrul de
50 mm și grosimea de 5 mm,
sculptată de Maximilian Fetița
și bătută la Monetăria Statului
în 50 de exemplare. Pe avers,
este bustul încoronat al
domnitorului cu privirea
înainte, aură în jurul capului,
ținând în mâna dreaptă o cruce
cu trei brațe, iar în stânga un pergament domnesc, pe care este scris: „MAI
PRESUS DE TIHNA NOASTRĂ STĂ DATORIA SFÂNTĂ DE A APĂRA
FIINȚA ȘI NEATÂRNAREA ȚĂRII NOASTRE”.. Semicircular, textul:
„SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE”, în partea inferioară anii „1457
– 2007”. Pe revers, sub o cruce cu trei brațe, este scris textul: „DE HRISTOS
IUBITORULUI DOMN LA 550 DE ANI DE LA ÎNSCĂUNARE, PRINOS

DE RECUNOȘTINȚĂ ȘI SMERITĂ ÎNCHINARE”. Semicircular, sus și jos:
„ARRHIEPISCOPIA SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR” și „SFÂNTA
MĂNĂSTIRE PUTNA”.
83. Secția Alexandria a SNR a inițiat o medalie dedicată aceleiași
aniversări, cu diametrul
de 65 mm și grosimea de
5 mm, operă a
sculptorului medalist
Constantin Dumitrescu,
bătută în tombac la
Monetăria Statului în 50
de exemplare. Pe avers
este imaginea identică cu
cea a medaliei de la nr.
39, iar pe revers, central, textul „550 DE ANI DE LA UNGEREA CA DOMN
AL MOLDOVEI 14 APR 2007”, sub care este plasată stema Moldovei.
Semicircular sus „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 1457 – 1504”, iar jos
„SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ SECȚIA ALEXANDRIA”.
84. Tot pentru marcarea aniversării a 550 de ani de la înscăunarea ca
domn a lui Ștefan
cel Mare, Arhivele
Naționale Bacău
au emis o medalie
machetată de
Constantin
Dumitrescu, bătută
la Monetăria
Statului în argint
de 8000/00 în cinci
exemplare, cu
diametrul de 60 mm, grosimea de 5mm, greutatea de 114,4 grame și numerotate
de la 1 la 5 (exemplar nr. 1). Pe avers, central este bustul încoronat al
voievodului, preluat după un bust sculptat în anul 1957 de un student, bust aflat
în colecția Muzeului de Cultură și Artă Religioasă din Borzești. De o parte și
alta, „550 ANI DE LA URCAREA PE TRONUL MOLDOVEI”, sub care două
motive florale. În exterior circular, textele: „1457 ● ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÂNT ● 1504 ● ARHIVELE NAȚIONALE BACĂU ● 2007”. Reversul are
forma unei peceți imprimată în ceară, având în centru stema Moldovei, iar
circular, între două cercuri perlate, textul în slavonă „† PECEAT IO STEFAN
VOEVODA GOSPODAR ZEMLI MOLDAVSKOI” (PECETEA IO ȘTEFAN

VOIEVOD, DOMN AL ȚĂRII MOLDOVEI).
85. O medalie identică
a fost bătută în tombac în 130
de exemplare numerotate de la
6 la 135. Exemplar nr. 6.
86. Medalion unifață, turnat în bronz

într-un singur exemplar la Monetăria Statului,
are diametrul de 180 mm și greutatea de
1,180 Kg. Imaginea este identică cu aversul
precedentelor două medalii.
87. Un medalion cu diametrul de 190

mm a fost sculptat de Constantin Dumitrescu
și realizat la Monetăria Statului prin depunere
galvanică de cupru pe un negativ și apoi
argintat. Pe medalion este bustul încoronat al
domnitorului, având în stânga anii „1457 –
1504”, iar în dreapta, pe un scut, stema
Moldovei. Circular, în exterior, textul „550
DE ANI DE LA UNGEREA CA DOMN AL
MOLDOVEI – 2007 ● ȘTEFAN CEL
MARE ȘI SFÂNT”.
88. Poliția de Frontieră Română a inițiat baterea unei medalii pe care să
fie plasat patronul
spiritual al acesteia.
Medalia a fost realizată
la firma „Romberfil”
Ploiești, are diametrul
de 60 mm și grosimea
de 3 mm și machetată
la calculator. Pe avers
este bustul voievodului
cu privirea înainte, cu
coroană pe cap și o aură în jurul acestuia. Circular, între două cercuri

concentrice, textul: „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT PROTECTORUL
POLIȚIEI DE FRONTIERĂ”. Pe revers, central, este situat simbolul heraldic al
Poliției de Frontieră: două săbii încrucișate, în partea superioară și o ancoră, în
cea inferioară, plasate pe un scut întors susținut de doi lei afrontați, totul pe un
scut aflat pe pieptul unei acvile cu crucea în cioc. De jur împrejur, textul:
„POLIȚIA DE FRONTIERĂ ROMÂNĂ ● 24 IULIE 2006”.
89. Deși nu este medalie, am introdus între acestea proiectul monedei de
2 euro, realizat ca probă de Monetăria Statului în anul 2008. Aceasta, la fel ca și
monedele de 2 euro aflate în
circulație în spațiul Schengen, este
are diametrul de 21 mm. Pe avers
este bustul voievodului asemănător
cu cel de pe medalia din anul 1904,
având înscris dreapta-stânga
„ȘTEFAN CEL MARE”, iar în
exterior sus „2008”, jos
„ROMANIA”, iar în dreapta și stânga sunt câte șase steluțe cu câte cinci colțuri.
Reversul are în centru stânga cifra „2”, iar în dreapta turnul cu ceas din
Sighișoara. În exterior, semicircular sus „ESSAI-PROBE”, urmat de șase
steluțe, iar jos șase steluțe urmate de „PROBA-TRIAL”.
90. La aniversarea a 555 de ani de la înscăunarea marelui voievod,
regretatul colecționar Victor Antăluță, din
Iași, a conceput o plachetă, emiterea fiind
realizată de fiica sa Iulia-Claudia Antăluță.
Placheta, realizată din aliaj de 820/0 cupru și
180/0 zinc, are dimensiunile de 70 x 100 mm,
grosimea de 3 mm, a fost gravată de
Maximilian Fetița și realizată la Viena. Pe
avers, în plan central, este efigia
domnitorului, având în stânga Cetatea de
pământ a Bârladului, iar în dreapta Cetatea
de Scaun a Sucevei cu denumirile sub
fiecare și anii „1457 – 2012”. În colțurile din
stânga, respectiv dreapta sus sunt plasate
stema Moldovei și o pecete domnească
atârnată. Pe revers, un pergament, pe cere
este un citat din Apus de soare, de Barbu
Delavrancea: „MOLDOVA N-A FOST A
STRĂMOȘILOR MEI, N-A FOST A MEA ȘI NU E A VOASTRĂ, CI A

URMAȘILOR VOȘTRI ȘI A URMAȘILOR URMAȘILOR VOȘTRI ÎN
VEACUL VECILOR”.
91. Clubul Colecționarilor de medalii Eminescu din cadrul CMN a emis
o medalie din
tombac aurit, cu
diametrul de 70
mm și grosimea de
4 mm, bătută la
Monetăria Statului
în tombac aurit în
zece exemplare
gravate de
Constantin
Dumitrescu. Pe
avers, pe un papirus, efigiile poetului național Mihai Eminescu și ale
domnitorilor Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân și
Alexandru Ioan Cuza, din partea de jos, pe lateral, ridicându-se două ramuri de
măslin. Semicircular sus, textul: „CLUBUL COLECȚIONARILOR DE
MEDALII EMINESCU”. Pe revers, central, stema județului Bacău: scut
despicat, pe care este plasat muntele de sare, în partea superioară Soarele și
Luna, iar sub acesta „BACĂU”. Circular, în exterior, legenda: „DOMNITORI
ROMÂNI ÎN POEZIA EMINESCIANĂ ● EXPOZIȚIE NUMISMATICĂ
2012”.
92. O medalie identică cu precedenta, dar din tombac argintat a fost
bătută în 40 de exemplare.
93. Aceeași compoziție are medalionul de 238 mm realizat în patru
exemplare prin depunere galvanică de cupru pe un negativ și apoi argintat,
operă tot a lui Constantin Dumitrescu.
94. Încă din anul 2013 Secția Numismatică Iași a SNR a emis
Placheta „ÎN MEMORIA CELOR DOI MARI ROMÂNI – 2014”. Aversul
plachetei prezintă chipurile marelui domnitor

al Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt și al
poetului național al românilor, Mihai
Eminescu, precum și înscrisurile: pe mijloc,
„ÎN MEMORIA CELOR DOI ROMÂNI –
2014”, în stânga, „510 ANI – ȘTEFAN CEL
MARE ȘI SFÂNT – 1504”, în dreapta, „125
ANI – MIHAI EMINESCU – 1889” și jos,
„SECȚIA NUMISMATICĂ IAȘI – ANTĂLUȚĂ VICTOR” (inițiatorul
plachetei). Reversul plachetei prezintă
Mănăstirea Putna precum și înscrisul „●
MĂNĂSTIREA PUTNA – IERUSALIMUL
ROMÂNESC ● MIHAI EMINESCU”.
Placheta a fost machetată de sculptorul
medalist Constantin Dumitrescu și a fost
bătută în tombac argintat la Monetăria
Statului în 50 de exemplare cu dimensiunile
55,7 x 80,5 mm și grosimea de 4 mm.
95. Între 18 – 21 septembrie 2014, la Brașov s-a desfășurat cel de-al
doilea Congres Internațional de Numismatică intitulat „ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT ȘI BRAȘOVUL”, prilej cu care s-a realizat o medalie a Congresului.
Aceasta a fost concepută de numismatul brașovean Ștefan Samoilă, iar
machetarea și realizarea în ansamblul său au fost executate de firma
ACCESORII PROD Oradea. Medaliile au fost numerotate de la 1 la 100, în
colecție având exemplarul 70. Pe avers, în partea superioară, este imaginea
clădirii în care
funcționează
Instituția Prefectului
și Consiliul Județean
Brașov, iar în
partea inferioară
efigia domnitorului
Ștefan cel Mare și
Sfânt. Pe două
semicercuri, unul în
partea superioară,
celălalt în cea inferioară sunt inscripționate: „CONSILIUL JUDEȚEAN
BRAȘOV – CENTRUL CULTURAL REDUTA” și „SOCIETATEA
NUMISMATICĂ ROMÂNÎ – SECȚIA BRAȘOV”, iar cu litere de dimensiuni
mai mici, același lucru în limba engleză. Pe revers, în română și engleză, textul
„CEL DE-AL DOILEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE NUMISMATICĂ
DIN ROMÂNIA POSTBELICĂ”, sub care sunt patru simboluri heraldice ale
Brașovului medieval și „BRAȘOV ⁎ KRONSTADT ⁎ BRASSÒ – 2014”.
Circular, în exterior sunt steagurile Uniunii Europene și ale altor 17 state din
Europa.
96. Placheta unifață, 60 x 80 mm, grosime 3 mm, concepută și machetată
de Constantin Dumitrescu, bătută la Monetăria Statului în 50 de exemplare din
tombac, este împărțită în patru cartiere. În
primul (58 X 48 mm), sunt efigiile lui
Ștefan cel Mare și a lui Mihai Eminescu,
deasupra cărui cap strălucește Luceafărul.
În partea superioară, textul: „1504 –
COMEMORĂRI ● 1889 – 2014”. În al
doilea (22 x 48), central Mănăstirea Putna,
deasupra căreia este consemnat
„EMINESCU ȘI PUTNA ● 1871 ●”, iar
dedesubt anul „1481”, plasat pe două
ramuri de măslin. În al treilea cartier (58 X 14 mm), la mijloc stema Moldovei,
în stânga „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 510 ANI”, iar în dreapta, „MIHAI
EMINESCU 125 ANI”. Al patrulea cartier conține prescurtările „C.M.N. –
G.C.M.E.” (Cercul Militar Național – Gruparea colecționarilor de medalii
Eminescu).
97. Imaginea din primul cartier al
medaliei precedente o regăsim, în mare
parte, și pe medalionul realizat de
Constantin Dumitrescu în cinci exemplare
prin depunere galvanică de cupru pe un
negativ și apoi argintat, cu diametrul de
190 mm. Deasupra efigiilor lui Ștefan cel
Mare și Mihai Eminescu scrie
„COMEMORĂRI 2014”, de o parte și
cealaltă anii „1504 ● 1889”, iar dedesubt,
pe un pergament, la mijloc stema
Moldovei, în stânga „ȘTEFAN – 510”, iar
în dreapta „EMINESCU – 125”.
98. În anul 2015, Primăria orașului Gura Humorului, stațiune turistică de
interes național din anul 2005, a emis o medalie dedicată aniversării a 525 de
ani de la prima atestare documentară a localității. Medalia, executată la
Romberfil Ploiești, machetată pe calculator, bătută în tombac în 100 de
exemplare, are diametrul de 50 mm și grosimea de 4 mm. Pe avers, este bustul
lui Ștefan cel Mare inspirat de imaginea de pe medalia din anul 1904, având
inscripționat circular: „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 1457 – 1504”. Pe
revers, este plasată stema

orașului: scut tăiat, în partea
superioară, pe câmp albastru,
un cerb de aur în alergare spre
stânga, iar partea inferioară
verde. Scutul este timbrat de o
coroană murală de argint cu trei
turnuri, având deasupra înscris
„GURA HUMORULUI” și
lateral anii „1490 – 2015”. În partea superioară a medaliei „525 ANI DE LA
ATESTAREA DOCUMENTARĂ A LOCALITĂȚII”.
99. Medalie pe care este reprezentată stema
Moldovei din epoca lui Ștefan cel Mare: capul de bour cu
stea între coarne, o roză cu cinci petale (Soarele) și Luna
de o parte și alta a capului, plasat pe un scut încadrat de
șase semicercuri cu motive florale. Are diametrul de 12
mm, grosimea de 1 mm, fost realizată de Constantin
Dumitrescu și bătută în alamă la TekArt București în 15
exemplare în anul 2016.
100. Probă pentru medalia anterioară, bătută în aluminiu.
101. Probă din aluminiu pentru o

medalie cu diametrul de 18 mm, reprezentând pecetea lui
Ștefan cel Mare. Față de proba precedentă, s-a mai adăugat,
în exterior un brâu rotund cu motive tradiționale.
102. Medalie din alamă eloxată, cu diametrul de 40 mm și grosimea de 2
mm, realizată de SC GORGONA,
având pe avers efigia lui Ștefan cel
Mare, dreapta-stânga anii „1433 –
1504”, iar circular inscripționat
„ȘTEFAN CEL MARE ⁎ DOMN
AL MOLDOVEI”. Este singura
medalie care ale înscris anul
probabil de naștere al voievodului.
Pe revers, stema stilizată a Moldovei plasată pe un scut, deasupra căruia, pe un
mic disc, este litera „m”. Circular, în exterior, textul: „INSIGNIA
PROVINCIAE MOLDAVIAE”. A fost bătută în anul 2016.
103. În anul 2017, Monetăria Statului a

emis o frumoasă medalie bătută în tombac
patinat în 150 de exemplare (în colecție nr. 078),
cu diametrul de 60 mm și grosimea de 6,7 mm,
designul fiind realizat de Teodor Leșanu.
Aversul este împărțit în patru de o cruce, în care,
pe câmpul principal este voievodul călare pe un
cal și ținând în mâna dreaptă un steag fluturând,
capătul acestuia sprijinindu-se pe brațul din
stânga al crucii, deasupra capului calului fiind
înscris anul „2017”. Pe brațul din dreapta al
crucii este plasată, într-un pătrat, stema
Moldovei, iar sub brațul din stânga, vertical,
textul: „SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFN CEL
MARE”. Pe revers, central, este harta, în
relief, a Moldovei, pe care sunt marcate
cetățile, în dreapta fiind o roză, pe care sunt
marcate punctele cardinale. Peste hartă,
depășind și limitele de superioară și
inferioară, este plasată, vertical, o sabie cu
vârful în jos,
semn al păcii și
liniștii între hotarele Moldovei. Circular, este
inscripționat „560 DE ANI DE LA URCAREA
PE TRONUL MOLDOVEI 1457 – 1504”.
Medalia este montată într-o casetă gen carte 18,6
x 22 x 4 cm, care la început are șapte file din
carton de 0,82 mm, în care, în limbile română și
engleză, sunt prezentate, succint, personalitatea și
epoca lui Ștefan cel Mare. Împreună cu medalia,
în casetă este un sigiliu din alamă cu diametrul de
2,2 mm, cu inscripția în slavonă negativ și
amprenta în ceară a acestuia. Forma și conținutul
sunt identice cu cele da la poziția nr. 9.
104. Medalie bătută în tombac eloxat la Romberfil, cu diametrul de 70
mm și grosimea de 3 mm, marchează două momente din istoria Moldovei. Pe
avers este bustul lui Ștefan cel Mare, având în mâna dreaptă o cruce cu trei
brațe, iar în stânga chivotul bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău. În stânga
domnitorului, este înscris „ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT 1457 – 1504), iar
circular, în exterior, „30 MAI – 28 OCTOMBRIE 7000 (1492) – 525 DE ANI
DE LA CTITORIREA BISERICII «SF. M. Mc. GHEORGHE» ⁎ HÂRLĂU
2017”. Pe revers, este efigia lui Petru Rareș în semiprofil spre dreapta, având în
stânga planul Cetății Domnești, iar în dreapta stema Moldovei, iar sub ea
„PETRU RAREȘ
Vv. 1527 – 1538;
1541 – 1546”. În
exterior, circular,
„20 IANUARIE
7035 (1527) ⁎ 490
DE ANI DE LA
PROCLAMAREA
CA DOMN AL
MOLDOVEI ⁎
HÂRLĂU – 2017”.
105. În ziua de 20 februarie 2020, Sfântul Ștefan cel Mare a devenit
ocrotitor și patron spiritual al Municipiului Onești, împreună cu Sfântul Ierarh
Nicolae prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului și aprobarea, în unanimitate, a membrilor
Consiliului Local al Municipiului Onești. După mai puțin de jumătate de an,
aceleași instituții au emis o medalie care să simbolizeze evenimentul. Medalia,
cu diametrul de 70 mm și grosimea de 4 mm, a fost bătută în tombac eloxat la
Romberfil Ploiești, fiind machetată pe calculator. Central stânga, este plasat
Sfântul Nicolae, cu degetele mâinii drepte simbolizând Sfânta Treime și în
mâna stângă ținând o carte cu ferecătură, iar central dreapta, este Ștefan cel
Mare cu aură de sfânt având în mâna dreaptă o cruce cu un braț și în stânga
sabia cu vârful în jos. Deasupra, sunt gravate numele „SF. IERARH NICOLAE
– SF. VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE”. În exterior, semicircular
„OCROTITORII MUNICIPIULUI ONEȘTI”. Pe revers este imaginea bisericii
din Borzești, devenit din anul 1958 cartier al Oneștiului, deasupra căreia sunt
stemele Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului și a municipiului Onești, iar
dedesubt,
„BISERICA DIN
BORZEȘTI –
20.02.2020”.
Semicircular, sus,
pe două rânduri
„ARHIEPISCOPIA
ROMANULUI ȘI
BACĂULUI –
PROTOIERIA
ONEȘTI”, iar în
partea inferioară, circular „PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ONEȘTI”.
106. Pentru a marca împlinirea a 150 de ani de la marea serbare de la

Putna, Iulia-Claudia Antăluță a
conceput și finanțat baterea unei
plachete din aliaj de cupru argintat, cu
dimensiunile 70 x 100 mm și
grosimea de 5mm, la Viena. În prim-
plan este bustul lui Ștefan cel Mare în
semiprofil stânga, având în mâna
stângă sabia cu vârful în jos, în plan
secund stânga este plasat sigiliul
domnesc al voievodului, iar în al

treilea plan stânga este imaginea
Mănăstirii Putna. În colțul de sus
stânga, „ȘTEFAN CEL MARE”. Pe
revers, busturile acolate, în semiprofil
stânga, ale lui Mihai Eminescu și Ion
Slavici, la mijloc anii „1871 – 2021”,
iar în dreapta o amforă de metal, pe
care este scris textul: „EROULUI.
ÎNVINGĂTORIULUI.
APĂRĂTORIULUI. ESINSTINTIEI. ROMANUS. SCUTULUI.
CREȘTINĂTĂȚII. LUI. STEFANUS. CELU. MARE: JUNIMEA. ROMÂNĂ.
ACADEMICĂ. MDCCCXX.” În partea superioară „150 DE ANI DE LA
SERBAREA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI”, iar în partea inferioară
„ÎN TRECUT NI S-A IMPUS O ISTORIE, ÎN VIITOR SĂ NE-O FACEM
NOI. MIHAI EMINESCU”.
107. La 1 ianuarie 2022, Brigada 15 Mecanizată ,,Podu Înalt” din Iași a
aniversat 145 de ani de la înființare. Marea unitate din dealul Copoului continuă
tradițiile de luptă ale Regimentului 15 Dorobanți, unitate ce a luat ființă la 1
ianuarie 1877. În existența sa, Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei
războaie importante, de care a depins însăși soarta României. Pentru a marca
momentul, pe 11 ianuarie 2022, la Cercul Militar Iași, a fost organizat un
simpozion și vernisată expoziția intitulată De la Regimentul 15 Dorobanți la
Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” – 145 de ani de luptă și veghe în serviciul
Țării, iar Institutul de Medalistică „Victor Antăluță” din Iași a lansat o plachetă,
bătută în 100 de exemplare, din aliaj de cupru, argintată, cu dimensiunile
de100,2 x 70,5 mm și grosimea de 5 mm, pe aversul căreia, în plan central este
voievodul Ștefan cel Mare încoronat, în picioare, având în mâna dreaptă o
cruce, iar mâna stângă sprijinindu-se pe o sabie cu vârful în jos, pe sol, în
partea stângă este stema Moldovei, iar în dreapta steagul de luptă, pe care este
simbolizată secvența uciderii

balaurului de către Sfântul
Gheorghe, imagine asociată cu
vitejia nemărginită şi credința în
biserica creștină, până la sacrificiul
suprem. În partea inferioară, stânga,
este înscris „ȘTEFAN CEL MARE
ȘI SFÂNT”, iar în dreapta „RE DE
DACIA”. Pe revers, în plan superior,
pe trei rânduri textul „BRIGADA 15
MACANIZATĂ PODU ÎNALT
IAȘI 1877 – 2022”, în plan central simbolul heraldic al acestuia, iar lateral
stânga și dreapta, pe două coloane de
câte trei și sub emblema principală
simbolurile heraldice ale Batalionului
151 Infanterie Iaşi, Batalionului 634
Infanterie Piatra-Neamț, Batalionului
631 (nu 814) Tancuri „Oituz” Bacău,
Batalionului 814 Tancuri „Mihai
Vodă” Turda, Batalionului 635
Apărare Antiaeriană „Precista” Bacău,
Batalionului 335 Artilerie ,,Alexandru
cel Bun” Botoșani.
1. În lunga sa domnie, Ștefan a condus personal 36 de conflicte armate
materializate în 6 războaie, 2 bătălii interne, 11 bătălii externe, 6 asedii și 11
incursiuni, aceasta fiind varianta cea mai acceptată. Cifra se bazează pe
mărturisirea lui Ștefan făcută, în anul 1502, medicului său venețian Matteo
Muriano: „Eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de

lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am
pierdut două”. Cea mai semnificativă apreciere făcută lui Ștefan cel Mare
aparține Papei Sixt al IV-lea, după lupta de la Vaslui din anul 1475, care l-a
numit Athleta Christi (Atletul lui Hristos) și „faptele tale săvârșite până acum
cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus
atâta celebritate numelui tău, așa ești în gura tuturor și ești de către toți foarte
mult lăudat”. Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii,
ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara
Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Din pisaniile păstrate din
epoca sa, este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici. Pentru
aceste merite, marele voievod a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română cu
numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, în ziua de 20 iunie 1992. La împlinirea a
30 de ani de la canonizarea lui Ștefan cel Mare, Societatea Numismatică
Română, prin Secția sa de la Brașov, la inițiativa colecționarului Ștefan
Samoilă, a emis o medalie aniversară din zamac aurit și marginile diamantate,
cu diametrul de 79 mm și grosimea de 3 mm, realizată la firma ACCESORII
PROD din Oradea în 10 exemplare. Pe avers, central, este bustul încoronat al
voievodului, în veșminte domnești, ținând în mâna stângă chivotul bisericii
Mănăstirii Putna, iar mâna dreaptă se sprijină pe sabie. Pe margine, circular,
legenda: „† DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE ȘI
SFÂNT †”, iar în partea inferioară aprecierea făcută de Papa Sixt al IV-lea,
după victoria de la Vaslui din 1475: „ATHLETA CHRISTI – PAPA SIXT AL
IV-LEA”. Pe revers, central, stema (blazonul) Bisericii Ortodoxe Române,
deasupra căreia, semicircular, pe două rânduri „SOCIETATEA
NUMISMATICĂ ROMÂNĂ SECȚIA BRAȘOV”. În exterior, circular,
legenda „† 30 DE ANI DE LA CANONIZAREA LUI ȘTEFAN CEL MARE †
1992 – 20 IUNIE – 2022”.
⁎
⁎ ⁎
Prin prezentarea medaliilor ștefaniene din colecția personală, mi-am
propus să aduc un pios omagiu voievodului Ștefan cel Mare, domnitorului care,
prin faptele sale, a făcut ca Moldova să fie cunoscută, respectată și apreciată în
întreaga Europă a vremii. Referitor la Marele Ștefan, este greu să se aprecieze și
să se ierarhizeze calitățile sale. Consider că între DOMNITORUL ȘTEFAN –
bun organizator și administrator de țară, DIPLOMATUL ȘTEFAN – priceput în
a trata cu amicii, dar și cu inamicii și VOIEVODUL ȘTEFAN – iscusit și
ingenios strateg se poate pune, fără să greșim, semnul de egalitate. Am dorit să
scot în evidență talentul, mai bine zis harul artiștilor care, cu talent, studiu,
migală și multă pricepere au ridicat pe piedestalul culturii meseria de sculptor
medalist. De asemenea, mi-am propus să scot în evidență ce multe informații
interesante, documentate și valoroase pot fi aflate din studierea unor obiecte, în

cazul nostru medalii, care pentru mulți sunt nesemnificative ori tinichele. Și
aceasta, deoarece colecționarea este pasiune şi cunoaștere și, nu în mică parte,
activitate științifică. Îndeletnicirea de a colecționa este (sau măcar ar trebui să
fie) rodul unei pasiuni, neîntunecată de patimă. De aceea, înclinarea spre
colecție trebuie să fie una autentică, bazată pe un interes nobil. Obiectele
colecției dau greutate și îmbogățesc spiritul (aduc cunoaștere, plăcere,
investigare, descoperire etc.), astfel spus, obiectele materiale pot fi și ele
produse spirituale de cea mai înaltă factură, pentru că ele devin, prin excelență,
produse cu funcționalitate ideală, de spirit, pierzând, în colecție, funcția
primordială.
Ștefan cel Mare și Sfânt

Bust din bronz, operă a sculptorului medalist Constantin Dumitrescu
UN RAPORT INEDIT DIN ANUL 1910
PRIVIND POPULAȚIA CATOLICĂ DIN MOLDOVA
Anton COŞA
Un rapport inédit sur la population catholique de Moldavie

Résumé
L'auteur présente dans cet article un rapport inédit sur la population catholique
de Moldavie. Le document est conservé dans les collection de la Bibliothèque de
l’Académie Roumaine de Bucarest („Archives Spiru C. Haret”). Ce rapport a été rédigé
par un inspecteur scolaire en 1910 et envoyé au ministre de l’Instruction publique,
Spiru C. Haret. Dans ce rapport, l’inspecteur scolaire enregistre une série des
informations intéressantes et importantes sur la population catholique de Moldavie. Il y
a, par exemple, des informations démographiques; sur l’organisation de l’église; la
langue parlée par les habitants catholiques; organisation scolaire etc.
Mots clé: rapport, catholique, archive, document, Moldavie.
Încredințăm tiparului, prin intermediul acestui articol, un raport1 inedit

privind populația catolică din Moldova, redactat de un inspector școlar2 în anul
1910 și trimis ministrului Instrucțiunii Publice3, Spiru C. Haret.
Documentul se păstrează în colecțiile Bibliotecii Academiei Române din
București („Arhiva Spiru C. Haret”4).
Reproducem în continuare (însoțit de o serie de adnotări, inserate ca note
de subsol5, pe care le-am considerat a fi utile) textul acestui raport din anul
1910, trimis de inspectorul școlar G. Iuga către ministrul Instrucțiunii Publice,
Spiru C. Haret.
*
1
Am intrat în posesia acestui important document prin bunăvoința domnului dr. Daniel Cain,
cercetător științific II la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române din
București, căruia îi mulțumim în mod deosebit și pe această cale.
2
Este vorba de inspectorul școlar G. Iuga.
3
Spiru C. Haret a fost ministru al Instrucțiunii Publice în trei rânduri: 31 martie 1897 – 11
aprilie 1899; 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904; 12 martie 1907 – 28 decembrie 1910
(Constantin Schifirneț, Spiru Haret, reformatorul societății românești, în Operele lui Spiru C.
Haret, ediția a 2-a, revăzută, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț,
prefață de Remus Pricopie, vol. I, Oficiale, București, Editura Comunicare.ro, 2009, p. 15-16).
4
Biblioteca Academiei Române din București, Arhiva Spiru C. Haret, vol. I, Minoritățile în
Vechiul Regat și Românii subjugați, 1910, doc. nr. 33, p. 1-17.
5
Toate notele de subsol (numerotate ca atare în textul propriu-zis al raportului) ne aparțin.
220 Un raport inedit din anul 1910 privind populația catolică din Moldova
Brăila, Iunie 1910

Domnule Ministru,
Potrivit însărcinării primite, de a studia starea populației rurale catolice
din Moldova, am vizitat în mai multe rânduri și la diverse epoce ale anului
câteva din număroasele sate, în cari întreaga populație sau numai o parte din ea
este catolică. Pentru a nu pricinui Ministerului cheltueli de prisos cu transportul,
vizitarea am făcut-o întotdeauna ca însoțitor fie al revizorului școlar, fie al
inspectorului de circumscripție respectiv. În cele ce urmează, respectuos vă aduc
la cunoștință rezultatul de până acum al cercetărilor mele în această direcțiune.
Aș fi fost bucuros să pot începe cu prezentarea anumitor date statistice
demne de toată încrederea, pe baza cărora să pot apoi trage concluziuni cât mai
precise, dar mi-a fost imposibil să-mi procur cifrele dorite, deoarece până azi
ele n-au fost culese nici în mod uniform pentru toate județele și nici în felul
cum mi-ar fi putut servi la studiul ce întreprind. În privința culegerii pe viitor a
datelor statistice necesare unui început de cunoaștere temeinică și amănunțită a
condițiilor în cari trăiesc catolicii noștri de la țară, îmi voi permite să fac o
propunere la sfârșitul raportului de față. Până la punerea în aplicare a acelei
propuneri, mă voi mulțămi a referi asupra celor constatate de mine personal cu
prilejul drumurilor făcute în anumite comune, servindu-mă totodată de date mai
mult sau mai puțin sigure6, unele din ele fiind luate numai pe calea
informațiunii private și necontrolate pe cale oficială.
Populația catolică mai număroasă și mai compactă se găsește în județele
Bacău și Roman; mai sunt apoi câte 2-3 sate răzlețe în județele Neamțu, Iași și
Fălciu. Așa, de pildă, după tabloul statistic, ce-mi stă la dispoziție, în județul
Roman sunt în total 21.893 suflete catolice așezate în 61 sate și cătune
aparținătoare la 24 comune, în timp ce în județul Iași sunt numai trei sate, în
cari pe lângă ortodocși mai trăiesc și vreo 280 capi de familie catolici, socotiți
împreună pentru toate trei satele.
Azi prea puține sate sunt curat catolice, cele mai multe sunt mixte din
punctul de vedere confesional, având locuitori ortodocși amestecați cu cei
catolici în proporție foarte variabilă de la sat la sat.
În satul Săbăoani7 (jud. Roman), din 2.860 locuitori8 numai învățătorii cu
familiile lor sunt ortodocși. În satul Hălăucești9 (jud. Roman), cele 1.500
6
Pe cale de consecință, această nesiguranță se va regăsi și în cuprinsul raportului redactat de
inspectorul școlar G. Iuga, evidentă fiind mai ales în cazul unora dintre punctele de vedere
personale avansate de autor.
7
Detalii despre satul Săbăoani în Fabian Doboș, Daniela Butnaru, Luminița Botoșineanu, Anton
Coșa, Dănuț Doboș, Iulian Ghercă, Cătălin-George Fedor, Istoria catolicilor din Săbăoani, Iași,
Editura Sapientia, 2018, 270 p.
Anton Coșa 221
suflete10 catolice reprezintă 6/7 din numărul total al locuitorilor. Comuna

Mărgineni11 (jud. Bacău), compusă din 8 sate, numără 700 capi de familie12, din
cari ¾ sunt catolici și ¼ ortodocși. În satul Focuri13 (comuna Gropnița, jud. Iași)
din 365 capi de familie14 sunt 300 români ortodocși, 35 lipoveni și 30 catolici.
În alte sate numărul catolicilor se reduce la minimul de 2 – 3.
Locuitorii catolici se deosebesc de marea masă a populației noastre rurale
prin religie, limbă15, port și datini16, lăsând, bineînțeles, deoparte chestiunea
originii17. În timp ce primul element de diferențiere, religia, a fost și este
esențial și nereductibil, celelalte elemente au cedat în cursul vremurilor
influențelor mediului înconjurător și azi ele prezintă în diferite locuri diferite
grade de deosebire18.
8
În anul 2020, în satul Săbăoani au fost consemnate 2.351 familii catolice, respectiv 7.098
credincioși catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova. Repertoriu enciclopedic
ilustrat, Onești, Editura Magic Print, 2021, p. 185).
9
Detalii despre satul Hălăucești în Dănuț Doboș (coord.), Hălăucești: sat de veche tradiție
cultural-religioasă, Iași, Editura Sapientia, 2004, 396 p.
10
În anul 2020, în satul Hălăucești au fost consemnate 1.160 familii catolice respectiv 2719
credincioși catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 204).
11
Detalii despre satul Mărgineni în Dănuț Doboș, Petronel Zahariuc, Daniela Butnaru, Anton
Coșa, Mărgineni: un sat la porțile Bacăului, Iași, Editura Sapientia, 2009, 308 p.
12
În anul 2020, în satul Mărgineni au fost consemnate 665 familii catolice respectiv 1.497
credincioși catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 113).
13
Detalii despre satul Focuri în Pr. Iosif Gabor, Dicționarul comunităților catolice din
Moldova, Bacău, Editura Conexiuni, 1996, p. 104.
14
În anul 2020, în satul Focuri au fost consemnate 74 familii catolice respectiv 190 credincioși
catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 203).
15
Menționăm aici două importante lucrări, care au analizat științific, din perspectivă lingvistică,
populația catolică din Moldova: Dumitru Mărtinaș, Originea ceangăilor din Moldova,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985; Ioan Dănilă, Limba română în graiul
ceangăilor din Moldova, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2005.
16
Menționăm doar câteva lucrări privind cultura populară a catolicilor din Moldova: Ion H.
Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, 1998, vol. II, 2002, vol.
III, 2005, Iași, Editura Presa Bună; Anton Coșa, Cleja. Monografie etnografică, București,
Editura SemnE, 2001; idem, Ancore identitare românești: Miorița în cultura populară a romano-
catolicilor din Moldova, în volumul Ioan Lăcătușu la 65 de ani, ediție îngrijită de Vasile Stancu, vol.
II, Sfântu Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2012, p. 557-560.
17
Raportorul a lăsat, se pare, deloc întâmplător, „deoparte chestiunea originii”, în condițiile în
care, la acea vreme, problematica era una destul de controversată. Cu privire la originea
catolicilor din Moldova a se vedea: Pr. dr. Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova și
franciscanii păstorii lor de veacuri, Săbăoani-Roman, Tipografia „Serafica”, 1942, p. 97-260;
Dumitru Mărtinaș, op. cit.; Anton Coșa, Problema originii catolicilor din Moldova, în
„Carpica”, XXXI, Bacău, 2002, p. 79-106.
18
Această frază este în ton cu mentalitatea epocii în care trăia raportorul. Dacă deosebirea
religioasă a fost și este una evidentă, celelalte două au făcut obiectul unor analize de specialitate
care au dezvăluit mai multe asemănări decât deosebiri între locuitorii catolici și cei ortodocși
din Moldova. Între timp, cercetarea științifică privind cunoașterea populației catolice din
*
Voi începe cu organizarea bisericească a catolicilor. Mai multe sate
catolice formează o parohie. Există în total 28 de parohii 19, din cari 18 sunt
conduse de ordinul Secularilor20, în regiunea Bacăului, iar restul de 10 sunt
încredințate ordinului Franciscanilor21, în regiunea Romanului. N-am socotit
aici parohiile urbane din Iași și Galați. În Galați funcționează ordinul
Minoriților22. Majoritatea parohilor sunt veniți din streinătate, dar în ultimul
timp pare a se accentua tot mai mult tendința episcopatului (cu titlul onorific de
arhiepiscopat) de Iași de a recruta pe parohi din sânul populației locale. Pentru
pregătirea acestor preoți funcționează în prezent în Moldova două seminarii,
unul inferior, al Franciscanilor, în Hălăucești23 (Roman) și altul superior, al
Secularilor, în Iași24.
Parohul se stabilește în unul din satele parohiei, de unde vizitează pe rând
și la anumite intervale satele celelalte, cari în cea mai mare parte sunt înzestrate
de asemenea fie cu clădire proprie pentru biserică, fie cu câte o casă de
rugăciune provizorie, după importanța și mijloacele localității. În fiecare sat,
preotul are câte un locțiitor, pe așa numitul dascăl, care ține locul preotului la
orice fel de slujbă bisericească, la botezuri, cununii și înmormântări, rămânând
ca mai târziu, cu prilejul venirii în sat, preotul să desăvârșească prin rugăciuni
speciale cele oficiate de dascăl.
Dascălul este adevăratul conducător spiritual al poporului și ca fiu
veritabil al acestui popor este întotdeauna cel mai aprig apărător al credinței și
limbii strămoșești. El are contactul zilnic cu credincioșii săi, de el ascultă toată
lumea. El poate sămăna cu mare succes dragoste sau ură față de consătenii de
Moldova a evoluat foarte mult, cu rezultate remarcabile. În privința celor mai importante
producții științifice (cărți, studii, articole), privitoare la problematica romano-catolicilor din
Moldova, publicate în intervalul 1990-2021, a se vedea Anton Coșa, Comunitățile catolice din
Moldova..., p. 393-416.
19
În anul 2020, Dieceza Romano-Catolică de Iași era organizată în 10 decanate compuse din
159 de parohii (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 50).
20
Raportorul se referă, desigur, la „parohiile seculare” (Pr. Iosif Simon, Franciscanii minori
conventuali. Provincia Sf. Iosif din Moldova, Bacău, Editura Serafica, 1998, p. 43) administrate
de „clerul secular” (ibidem). Aceste parohii erau răspândite nu doar în „regiunea Bacăului”, ci și
în spațiul geografic aferent actualelor județe Neamț, Iași, Botoșani, Vrancea (ibidem, p. 45).
21
Este vorba de Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali (Pr. Iosif Simon, Franciscanii
minori conventuali..., p. 42). Aceste parohii erau răspândite nu doar în „regiunea Romanului”,
ci și în spațiul geografic aferent actualelor județe Bacău, Neamț, Iași, Galați (ibidem, p. 45).
22
De fapt, „ordinul Minoriților” este Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali (Pr. Iosif
Simon, Franciscanii minori conventuali..., p. 42).
23
Dănuț Doboș (coord.), Hălăucești..., p. 189-217.
24
Fabian Doboș, Seminarul diecezan din Iași în secolul al XIX-lea, în „Buletin Istoric”. Revista
Departamentului de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, nr. 13, Iași, 2013,
p. 79-100.
Anton Coșa 223
altă confesiune. Educația profesională25 a acestor dascăli se face azi în două

școli speciale de dascăli, amândouă cu internat, una în Prăjești26 (jud. Bacău) și
alta în Hălăucești27 (jud. Roman). Aceasta din urmă este alipită pe lângă
seminar și are 10 elevi, toți interni. Autoritatea noastră școlară superioară nu
controlează aceste școli nici din punct de vedere didactic, nici din cel sanitar.
Preoții catolici sunt toți oameni culți, instruiți, pregătiți anume în vederea
chemării lor. Autoritatea lor este mare. Economicește stau de asemenea bine.
Veniturile parohiei sunt asigurate în diverse proprietăți, pământuri de arătură și
vii, iar parohienii achită cu dragă inimă taxele impuse. Veniturile nu sunt
personale ale parohului, el poate beneficia de ele numai în anumite limite, dar
nu și le poate însuși pentru a-și aduna averi. În caz de transferare întreaga avere
a parohiei trece în mâna noului paroh, care este un simplu administrator al ei.
Domină prin urmare principiul averii colective, proprietar fiind ordinul
congreganist. Grație acestei situațiuni materiale satisfăcătoare a preotului,
disciplina în popor este foarte mare. Oprirea de la încheierea căsătoriilor mixte
între catolici și alte confesiuni este strict respectată. Abaterile în această privință
sunt extrem de rare. Preotul poate dicta diverse pedepse disciplinare de ordin
moral și de cele mai multe ori cu rezultate îmbucurătoare. Fără voia lui nu se
poate face nici horă în sat, care, când este permisă, trebuie să fie cu totul
separată de hora credincioșilor ortodocși. Preotul supraveghează hora și
hotărăște de fiecare dată ziua și locul unde are să se țină.
Prin localitățile Bacăului țăranca catolică, fie și mai înaintată în vârstă,
n-are voie să schimbe vorbe cu un bărbat străin. Am confirmat acest lucru nu
numai în sat, ci și prin gări sau la târg, ori de câte ori am încercat să intru în
vorbă cu femeile de Ciangăi28 de prin partea locului.
Cu tot ascendentul acesta al preoților asupra enoriașilor lor, trebuie să
constat că viciul beției este destul de răspândit, preceptele moralei sunt destul
de des înfrânte, ba mai anul trecut în județul Bacău parohienii unui sat au
socotit că au motive binecuvântate pentru administrarea unei corecțiuni
corporale șefului lor în cele spirituale.
Toate acestea dovedesc că ceva putred există și la baza acestei organizații.
25
Emil Dumea, Școlile de formare a dascălilor catolici în Dieceza de Iași, în „Analele Științifice
ale Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași” (Serie nouă). Teologie Romano-Catolică, tom
II, Iași, 2007, p. 79-92.
26
Alois Moraru, Catolicii din Prăjești și păstorii lor franciscani, Roman, Editura Serafica,
2021, 272 p.
27
28
Folosind termenul „Ciangăi” la adresa întregii populații catolice din Moldova, raportorul este
tributar unei atitudini specifice mentalului colectiv din societatea românească a vremii [în ton
cu folosirea dublului stereotip catolic = ungur respectiv ortodox = român (Anton Coșa, Problema
originii catolicilor..., p. 95)] care, din păcate, va fi perpetuată și în perioada următoare.
*
Trec la cele constatate relativ la limbă. Din acest punct de vedere satele
catolice se deosebesc mult între ele. În unele sate se vorbește numai ungurește,
limba oficială a țării nefiind întrebuințată în familie, în altele dialectul unguresc,
variat și el de la sat la sat, a dispărut cu desăvârșire, cedând locul său unui
idiom românesc, cu particularitățile sale izvorâte din condițiunile în cari a luat
el ființă. Mă voi feri să încerc a face aici un studiu limbistic29, căci nu mă simt
destul de competent în asemenea materie și, prin urmare, mă voi mărgini să
menționez numai cele câteva observațiuni cu caracter general, ce le-am putut
culege ca simplu și modest cunoscător al limbii maghiare.
Am întâlnit în această limbă, grăită de o parte din Ciangăii moldoveni,
forme gramaticale învechite sau modificate, adecă forme cari azi nu se mai
găsesc în limba poporului maghiar din Ungaria; am întâlnit cuvinte, ce azi în
Ungaria sunt sau ieșite din uz, sau cu înțelesul schimbat. În general, dialectul
Ciangăilor îmi face impresia unui gen mai primitiv de vorbire, care n-a putut
ține pas cu progresele făcute de limba maghiară propriu-zisă. Afară de aceasta,
în vocabularul Ciangăilor noștri se găsesc o mulțime de expresii și forme de
origine curat românească30, cari dau întregului dialect un aspect deosebit.
Demnă de remarcat este și particularitatea pronunțării consonantei
șuerătoare „ș” (ungurește „s”) întotdeauna ca „s” (ungurește „sz”) [aici,
raportorul adaugă, într-o notă de subsol: „De pildă: sapte în loc de șapte; si în
loc de și; soim în loc de șoim; visin în loc de vișin. Pronunțarea cuvintelor
ungurești se face în același chip, sunetul ș lipsind cu desăvârșire, fără nici o
excepție”]. Această pronunțare31 caracteristică Ciangăilor noștri se păstrează și
29
Insuficienta competență „în materie”, declarată de raportor (ca justificare pentru a nu avansa
într-un „studiu limbistic” al „ciangăilor”), trebuie corelată și cu lipsa în epocă a studiilor
lingvistice, din perspectivă românească, privind comunitățile catolice din Moldova.
30
Raportorul consemnează astfel bilingvismul „ciangăilor” moldoveni (Márton Gyula, Câteva
aspecte ale bilingvismului maghiaro-român la ceangăii din Moldova, în „Studii și cercetări
lingvistice”, XII, nr. 4, București, 1961, p. 541-553; Dumitru Mărtinaș, op. cit., ediția a II-a,
Bacău, Editura Symbol, 1998, p. 30-31, p. 33-34, p. 60-70; Ioan Dănilă, op. cit., p. 19-92).
31
Cu privire la „rostirea siflantă – cel mai caracteristic fenomen al graiului ceangău” (Dumitru
Mărtinaș, op. cit., 1998, p. 73-86) sau „pronunțarea siflantă – particularitate definitorie a
graiului ceangăilor din Moldova” (Ioan Dănilă, op. cit., p. 26-34), o particularitate lingvistică
„întâlnită atât în graiul românesc cât și în graiul unguresc al catolicilor din Moldova” (Anton
Coșa, Problema originii catolicilor ..., p. 80), constatată „și în sate românești din Transilvania,
Banat, Oltenia, Mehedinți și Gorj ... și la istroromâni” (ibidem, p. 80-81), a se vedea și: Mihail
C. Gregorian, Graiul și folclorul din Oltenia nord-vestică și Bănatul răsăritean, I, Craiova,
1938, p. 46; Mircea Borcilă, Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ș ca s și a lui j ca z în
graiurile dacoromâne. I. Răspândirea și situația actuală a fenomenului, în „Cercetări de
lingvistică”, X, nr. 2, iulie-decembrie, Cluj-Napoca, 1965, p. 269-279; idem, Un fenomen
fonetic dialectal: rostirea lui ș ca s și a lui j ca z în graiurile dacoromâne. Vechimea și originea
fenomenului, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, series Philologia, fasc. 2, Cluj-Napoca,
Anton Coșa 225
în româneasca vorbită chiar și de catolicii complet românizați și este cu atât mai

caracteristică, cu cât în ambele limbi, românească și ungurească, amândouă
sunetele, «s» nealterat și «ș» derivat, se întâlnesc foarte des. Învățătorii noștri au
de luptat cu mari greutăți, până ce izbutesc să obicinuiască pe copii la
pronunțarea corectă a lui «ș».
Nu mă miră deci, că savanții unguri din Budapesta, vizitând pe Ciangăii
din Moldova, au întâmpinat dificultăți mari în încercările lor de a-i înțelege și
de a se face înțeleși. Mai ușor mi-a fost mie să mă înțeleg cu ei, mai întâi pentru
că în multe locuri mă ajuta cunoștința limbii românești și al doilea pentru că
înțelegeam, de mai înainte, jargonul Săcuilor și pe al Ciangăilor din Săcelele
Brașovului. Mulțămită acestor cunoștințe am reușit să susțin conversațiuni mai
lungi și interesante.
Părerea ce mi-am format-o este că pe vremuri toți catolicii au vorbit
ungurește și că încetul cu încetul vorbirea ungurească este menită să dispară,
locul ei urmând să fie ocupat peste tot de limba rostită de majoritatea țării.
Cum că catolicii au vorbit în trecut toți ungurește rezultă și din faptul că
în sate, în cari nu se mai aude o vorbă ungurească, numele de familie ale
locuitorilor sunt formate în mare parte tot din cuvinte maghiare, la fel ca și cele
din satele ungurești de azi. Așa găsim familiile32: Trefaș = glumeț, Fechet =
negru, Ioja = Iosif, Șandur = Alexandru, Fărcaș = lup, Tămaș = Toma, Ianuș =
Ion, Giurgi = Gheorghe, Ferenț = Francisc, Miclăuș = Nicolae, apoi Iacăbuț,
Mărtinuș, Mihăeș, Balint, Andrieș, Blaj, Deac, Bartic, Beța etc. Alături de
acestea stau numirile neaoșe românești: Păduraru, Butnaru, Ciobanu, Bujor,
Lupu, Sturzu, Chelaru, Coman, Acatrinei, Apetroaiei, Aaniței, Aantonoaei etc.
Altă dovadă în sprijinul aserțiunii mele de mai sus este faptul că în unele
sate numai bătrânii mai știu vorbi câte puțin ungurește, iar generațiunile mai noi
nu cunosc această limbă.
1965, p. 109-119; idem, Un fenomen fonetic românesc dialectal: ș-s și j-z. II. Locul și reflexele
fenomenului în microsistemul graiului, în „Cercetări de lingvistică”, XI, nr. 1, ianuarie-iunie,
Cluj-Napoca, 1966, p. 71-76.
32
Menționăm aici câteva lucrări cu privire la necesitatea cunoașterii genealogiei respectiv
istoriei familiilor catolice din Moldova [Anton Coșa, Genealogii de „ceangăi”: un demers
necesar, în „Arhiva Genealogică”, V(X), 3-4, Iași, Editura Academiei Române, 1998, p. 45-48;
idem, Familii catolice din Moldova de origine transilvăneană. Schițe genealogice, în „Arhiva
Genealogică”, VI(XI), 1-4, Iași, Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”,
1999, p. 95-104; idem, Genealogii eclesiastice catolice în Moldova, în „Acta Bacoviensia”, VI,
Bacău, 2011, p. 189-204; idem, Généalogies des „csangos”: Une histoire familiale au travers
des frontières, în „Carpica”, XLII, Bacău, 2013, p. 387-398; idem, Genealogie și istorie:
familia lui Iliaș Șanga, în „Zargidava”. Revistă de istorie, XVI, Bacău, 2017, p. 186-194], a
antroponimiei (Anton Coșa, Antroponimie și toponimie la catolicii din Moldova în 1696, în
„Zargidava”. Revistă de istorie, XV, Bacău, 2016, p. 139-157).
Ar fi important să se știe în mod exact care este procentul actual al

catolicilor ce vorbesc ungurește, pentru a se putea urmări pe viitor felul cum
evoluează această cifră, despre care ne va putea da relații sigure numai o
numărătoare întocmită anume în acest scop. Să sperăm că această numărătoare
nu va mai întârzia, mai cu seamă că se poate combina ușor cu facerea
recensământului copiilor în vârstă de școală. În tot cazul un lucru rămâne bine
stabilit, adecă acela că catolicii din Moldova sunt divizați pe chestia limbii și că
în această direcțiune trebuie să ne așteptăm la însemnate și radicale schimbări
viitoare, mai cu seamă după ce învățământul nostru rural, așa cum este el astăzi
alcătuit, va prinde rădăcini din ce în ce mai adânci prin aceste regiuni.
Divizarea pe chestia limbii se repercutează, firește, și în direcțiunea
sentimentului național și patriotic. Catolicii rămași cu graiul unguresc se simt
mai streini33 de noi decât ceilalți. În satele celor dintâi rezistența pasivă față de
opera culturală a statului este condusă de preoții și dascălii lor cu mai mult
succes. Fruntașii satelor ungurești au ochii ațintiți asupra Budapestei; între ei și
magnații din Ungaria există chiar și legături de cumetrie. Prin aceste sate
33
În această privință raportorul se înșela, omițând (voit ori din necunoaștere) tocmai lupta
catolicilor din Moldova pentru drepturi civile și politice [Anton Coșa, Rolul lui Mihail
Kogălniceanu în acordarea de drepturi civile și politice catolicilor din Moldova, în volumul
Modernizare socială și instituțională în Principatele Române: 1831-1859, coordonatori: Venera
Achim și Viorel Achim, București, Editura Academiei Române, 2016, p. 193-210; idem, Lupta
catolicilor din Moldova pentru drepturi civile și politice (1859-1918), în „Carpica”, LI, Bacău,
2022, passim], în directă legătură cu fenomenul emancipării acestora (Anton Coșa,
Emanciparea catolicilor din Moldova prin educație și cultură, în „Buletin Istoric”. Revista
Departamentului de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, nr. 18, Iași, 2018,
p. 71-96) în plan social, economic, politic, educațional, cultural, cu eforturile privind
recunoașterea calității de cetățeni români (cu drepturi și îndatoriri egale), participanți activi la
construcția națională. Conștienți de faptul că „emanciparea presupune drepturi, și drepturile cer
îndatoriri” („Monitorul Oficial al României”, nr. 223, București, 3/15 octombrie 1879, p. 6386),
locuitorii catolici din Moldova au fost permanent loiali țării în care trăiau de atâta timp,
privindu-se dintotdeauna „ca pământeni, înzestrați cu toate drepturile civile și politice” (Dimitrie A.
Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte și documente relative la istoria renascerei României, vol. VI,
partea I, București, 1896, p. 232-233 și 237-238; P. Pietro Tocanel O.F.M.Conv., Storia della
Chiesa Cattolica in Romania, vol. III, Il Vicariato Apostolico e le Missioni dei Frati Minori
Conventuali in Moldavia, parte seconda, Padova, Edizioni Messaggero, 1965, p. 462). De
asemenea, sentimentele naționale și patriotice (invocate de raportor în anul 1910), precum și
loialitatea față de Țară a catolicilor din Moldova, fuseseră deja probate, inclusiv prin numeroasele
jertfe pe altarul Patriei, urmare a participării la Războiul de Independență din 1877, situație care se
va repeta, peste doar câțiva ani, în Războiul Reîntregirii Naționale (Mihai Robu, Catolicii și
acțiunea militară a României, în „Calendarul Catolic pe anul 1914”, anul XII, Iași, 1914, p. 44-46;
Radu Rosetti, Călărașii din Valea Siretului în Războiul de Neatârnare, București, 1939; Cornel
Cadar, Anton Coșa, Fabian Doboș, Eroi catolici din Primul Război Mondial și monumente
dedicate lor pe teritoriul Diecezei de Iași, Iași, Editura Presa Bună, 2018).
Anton Coșa 227
grădinile de copii34 sunt cele mai slab populate, iar de la vizitarea școalelor
primare sunt oprite cu deosebire fetele. Preoții35 își dau seama că religia catolică
va avea temelii cu atât mai solide, cu cât va dăinui mai mult și mai intensiv
deosebirea de limbă. De aceea opresc pe fete de la școală. Câtă vreme mamele
nu știu românește, nu este pericol de românizare.
Întrebând pe un țăran din Valea Seacă36 (Bacău) dacă este Ungur, mi-a
răspuns că ei nu sunt unguri, ci moldoveni catolici37. De departe se vedea însă
34
La 2 iunie 1909, ministrul Spiru Haret inițiase „Legea pentru școalele de copii mici (grădini
de copii) [„Monitorul Oficial al României”, nr. 58 din 12/25 iunie 1909, p. 2410]. Anterior, în
„Legea învățământului primar și normal-primar” [„Monitorul Oficial al României”, nr. 24 din
30 aprilie 1896, p. 756] din 1896 (al cărei raportor fusese Spiru C. Haret, secretar general în
Ministerul Instrucțiunii Publice), la capitolul II, articolul 36, se menționase: „în comunele rurale
mai populate se pot înființa și grădini de copii” (ibidem, p. 758). Această prevedere legislativă
„a deschis calea înființării instituțiilor de stat pentru educarea copiilor de vârstă preșcolară,
respectiv a grădinițelor de copii” (Elena Ungureanu, Istoria învățământului preșcolar din
județul Bacău, Iași, Editura Pim, 2009, p. 42). Documentele de arhivă [cf. Personalul didactic
al învățământului primar (grădini de copii) din jud. Bacău, 1908, în Elena Ungureanu, op. cit.,
p. 535.] confirmă faptul că primele 7 grădinițe de copii au fost înființate la începutul secolului al
XX-lea (în anul școlar 1904-1905) în câteva dintre satele catolice din județul Bacău: Cleja
(Anton Coșa, Comunitățile catolice din județul Bacău, Onești, Editura Magic Print, 2007, p.
61), Faraoani (idem, Monografia comunei Faraoani, Onești, Editura Magic Print, 2009, p.
110), Valea Mare (ibidem, p. 111), Gioseni (idem, Monografia comunei Gioseni, Iași, Editura
Sapientia, 2009, p. 87), Grozești (idem, Monografia comunei Oituz, Onești, Editura Magic
Print, 2010, p. 138), Luizi-Călugăra (idem, op. cit., Onești, 2007, p. 127) și Valea Seacă
(idem, Monografia comunei Nicolae Bălcescu, Bacău, Editura Babel, 2010, p. 167). În anii care
vor urma, grădinițe de copii vor fi înființate și în alte sate (cf. Procese-verbale de inspecție din
perioada 1905-1916, în Elena Ungureanu, op. cit., p. 521-528, anexa nr. 20) catolice: Prăjești
(Anton Coșa, op. cit., Onești, 2007, p. 167), Somușca (idem, Monografia satului Somușca,
Onești, Editura Magic Print, 2013, p. 146), Lespezi (idem, op. cit., Onești, 2007, p. 120),
Brusturoasa (ibidem, p. 37), Ciugheș (ibidem, p. 53), Mărgineni (Dănuț Doboș, Petronel
Zahariuc, Daniela Butnaru, Anton Coșa, Mărgineni: un sat la porțile Bacăului, Iași, Editura
Sapientia, 2009, p. 130), Pustiana (Anton Coșa, op. cit., Onești, 2007, p. 170), Pârgărești
(ibidem, p. 158).
35
Documentele istorice nu probează existența unei atitudini reticente a clerului catolic față de
frecventarea instituțiilor școlare publice de către copiii catolici. Și în această privință raportorul
se înșela. Dimpotrivă, „preoții indigeni au răspândit prin satele catolice nu doar ideile religioase, ci
și pe cele culturale și naționale, contribuind într-o măsură importantă la emanciparea catolicilor
din Moldova” (Anton Coșa, Emanciparea catolicilor din Moldova..., p. 83-84).
36
Despre catolicii satul Valea Seacă, județul Bacău în: Pr. Iosif Gabor, Dicționarul..., p. 285-
287; Anton Coșa, Comunitățile catolice..., 2007, p. 222-224; idem, Monografia comunei
Nicolae Bălcescu, passim; idem, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 156-157).
37
Iată cum, deși raportorul încearcă să inducă impresia că locuitorii catolici din Moldova ar fi
„străini” (numindu-i cu falsul etnonim de „ciangăi” respectiv de „unguri”), aceștia resping
categoric termenii folosiți la adresa lor, numindu-se „moldoveni catolici”, perpetuând astfel o
realitate prezentată înainte vreme, atât de sugestiv, de către Dimitrie Cantemir, cel care
menționase în lucrarea sa, Descriptio Moldaviae, că „ei se denumeau catolici atât după neam cât
că nu este sincer38, ci că fusese instruit să răspundă în așa chip. Același lucru mi

s-a întâmplat la Mărgineni (Bacău). Cu totul altcum se prezintă chestiunea în
satele așezate mai la miazănoapte. Acolo catolicul recunoaște fără înconjur că
vorbește „ungurește”, înțelegând însă prin aceasta idiomul românesc grăit de
catolici prin părțile locului. Acolo, deci, nu există motive pentru mistificări
tendențioase.
Pe cât de legitimă este pretenția oricărui cetățean de a avea garanția
statului că sentimentele sale religioase nu vor fi de către nimeni violate, tot pe
atât de justificată este dorința oricărui patriot cu adevărată dragoste de țară și de
neam de a vedea statul întărit printr-o omogenitate cât mai mare în ceea ce
privește credința, graiul, datinile și aspirațiunile poporului. Știut este însă că
preoții catolici întreprind în toate părțile lumii adevărată operă de misionar, ori
de câte ori se prezintă prilej prielnic pentru aceasta. Convertirea unui suflet de
creștin de altă confesiune la catolicism este un semn de deosebită vrednicie a
preotului respectiv.
Dacă clerul catolic crede că este liber să facă propagandă religioasă, apoi
cu atât mai îndreptățit este statul să uzeze de toate mijloacele legale pentru a
împedeca izbândirea unei astfel de propagande. Nu putem fi împotriva
înmulțirii catolicilor pe calea sporului natural al populației respective, dar nu
putem tolera proselitismul confesional. Și pentru a nu fi surprins vreodată în
mod neplăcut de rezultatele unei acțiuni de asemenea natură prin satele din
Moldova, statul este dator să ia din vreme toate măsurile, îngrijind ca în satele
cu populație mixtă să ajungă ca slujbași ai altarelor ortodoxe preoți tot unul și
unul, cari să poată contrabalansa cu succes orice încercare de proselitism
catolic, prin ridicarea morală, culturală și economică a credincioșilor
încredințați lor spre păstorire.
și după religie (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, București, Editura Minerva, 1973, p.
82-83).
38
O observație evident subiectivă din partea raportorului. Oricum, dincolo de cât de „sinceri”
au fost în răspunsurile lor (date inspectorului școlar) cei doi credincioși catolici (din satul Valea
Seacă – Bacău și din satul Mărgineni – Bacău), este cert faptul că termenul „ceangău” nu a fost
folosit ca etnonim de către membrii comunităților catolice din Moldova. Mai mult, în condițiile
eforturilor venite din exteriorul populației catolice din Moldova, privind impunerea termenului
„ceangău” ca nume etnic și implicit încadrarea acesteia în categoria unei minorități etnice, se va
produce, în cursul secolelor XIX-XX, în sânul comunităților catolice din Moldova, o mișcare de
afirmare identitară (Anton Coșa, Identitatea asumată și identitatea dorit impusă romano-
catolicilor din Moldova, în volumul: Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902.
Premise, deziderate și reverberații, ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Onești,
Editura Magic Print, 2011, p. 191-206), de emancipare în plan cultural (Anton Coșa,
Emanciparea catolicilor din Moldova..., p. 71-96), social-economic, politic (Anton Coșa, Lupta
catolicilor din Moldova..., passim).
Anton Coșa 229
Toleranța religioasă trebuie să se întemeieze pe reciprocitate, iar celui ce

nu respectă acest principiu, trebuie să i se ia putința de a-l nesocoti. Față în față
cu clerul catolic trebuie să se pună un cler ortodox bine pregătit și conștient de
datoriile sale. Mână în mână cu acest cler ales va trebui să meargă corpul
didactic, recrutat și el din elementele cele mai capabile și mai active.
*
În privința învățământului în regiunea locuită de catolici nu stăm cu nimic
mai prejos decât în alte părți, mai ales dacă voim să ținem seamă și de toate
greutățile în plus, cu cari are de luptat învățătorul din această parte a țării.
Această constatare însă nu trebuie să ne mulțămească și anume din două cauze:
întâi, pentru că învățământul rural suferă încă în toate părțile țării de anumite
lipsuri și, al doilea, pentru că aceste lipsuri, când se produc în satele catolice,
sunt cu mult mai păgubitoare decât în oricare altă parte. Populațiunea catolică
să fie atrasă spre școală cu ajutorul rezultatelor frumoase și folositoare, pe cari
conducătorii pricepuți ai școalei vor fi în stare să le obțină. În primii ani
amenda, mai târziu însă dragostea crescândă pentru școală să fie populatoarea
sălilor de clasă. Din nici o școală n-ar trebui să lipsească lucrul de mână, cu o
programă adaptată trebuințelor și obiceiurilor locale, pentru ca cu chipul acesta
să sporească numărul fetelor frecventatoare.
Controlând activitatea învățătorilor de prin satele prin cari am trecut, am
constatat că mulți din ei nu sunt înzestrați cu toate calitățile alese, trebuincioase
mai cu seamă în aceste regiuni. Deoarece prin cele mai multe sate am trecut
câte o singură dată, oprindu-mă numai pentru câteva ceasuri, nu voiesc să-mi
încarc conștiința cu numirea acelor învățători, pe cari de la prima vedere i-am
judecat sau slabi sau prea puțin zeloși, pentru ca nu cumva printre cei numiți să
se strecoare și vreunul, care poate pe nedrept a fost considerat de mine în așa
chip. Las în sarcina organelor de control permanent să scoată la iveală pe cei cu
adevărat nevrednici.
În tot cazul, e de dorit ca pe viitor selecționarea învățătorilor, ce vor fi
trimiși să ocupe locurile vacante din satele cu populație mixtă, să se facă cu mai
multă îngrijire. Într-un sat de acestea să nu intre niciodată învățători transferați
din alte părți ca pedeapsă, precum este cazul în satul Fântânele39 (jud. Iași). În
Horlești40 (jud. Iași) la cl. I funcționează în anul școlar curent a treia
suplinitoare, o absolventă a școalei profesionale de gradul I, care nu face
absolut nimic în școală; păcat de leafa ce-o încasează, așa pe degeaba. Nici
39
În anul 2020, în satul Fântânele Vechi au fost consemnate 53 familii catolice respectiv 120
credincioși catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 202-203).
40
În anul 2020, în satul Horlești au fost consemnate 339 familii catolice respectiv 815
credincioși catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 205-206).
asemenea cazuri n-ar trebui să se repete, și notez că am citat numai din cazurile
observate acum în timpul din urmă.
În drumul meu am dat și peste lucruri bune și demne de toată lauda. Voi
cita pe dirigintele școalei din Hălăucești41, în convingerea că merită să fie
menționat în primul rând, fiind un învățător harnic și cu tragere de inimă.
Relatez cele văzute în Iunie 1909, în speranța că nici azi nu va fi mai puțin bine.
Era în ziua examenului de absolvire. A prezentat 14 elevi, toți bine
pregătiți, curat îmbrăcați și cuviincioși în purtare. Arhiva și biblioteca școalei
le-am găsit în cea mai bună rânduială, mi s-au arătat registre speciale și
permanente de statistică referitoare la cei știutori de carte, la numărul
locuitorilor, al vitelor etc. Am văzut planuri frumoase ale școalei, satului și
comunei, toate făcute cu multă pricepere și îndemânare de diriginte. Lângă
școală este grădină frumoasă cu pomi altoiți și cu zarzavat frumos. Dirigintele a
făcut car școlar, conduce banca populară cu capital de 60 mii lei și societatea de
consum fără băuturi alcoolice, oferă tot concursul său pentru buna funcționare a
grădinii de copii, care este bine cercetată și dă rezultate îmbucurătoare. În scurt
din toate părțile respiră progres și armonie.
În Cordun42, sat ortodox din jud. Roman, pe unde am fost în trecere, am
avut prilejul să vizitez, de asemenea, o frumoasă grădină școlară de pomi și
zarzavat.
Grădinile de copii înființate în ultimii ani prin diferite comune sunt de
mare folos bunului mers al învățământului și roadele acestor instituțiuni se vor
arăta mai ales după ce se va pune în aplicare recenta modificare adusă
articolelor din lege relative la obligativitatea învățământului. Și aici însă
autoritatea școlară superioară va trebui să fie cu deosebită atenție ca
conducătoarele să nu fie cu cine știe ce meteahnă, cum a fost cazul cu
conducătoarea de anul trecut din Săbăoani (jud. Roman), caz îndestul de
cunoscut în sat și în Minister.
Rezistența pasivă mai cu seamă din partea catolicilor unguri se manifestă
în chip evident și în chestia grădinilor de copii. De altcum la fel procedează și
lipovenii, despre cari pot adăoga că sunt și mai separatiști.
*
Din punct de vedere economic în multe părți am găsit că catolicii stau mai
bine decât ortodoxii, având pământurile lor, pe cari le lucrează cu îngrijire,
culturile lor fiind mai variate și mai apropiate trebuințelor casei. Femeile
catolice au păstrat bunul obicei de a țese în casă toată pânza trebuincioasă. În
41
42
În anul 2020, în satul Cordun au fost consemnate 71 familii catolice respectiv 158 credincioși
catolici (Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 171).
Anton Coșa 231
privința aplicării măsurilor de higienă individuală și socială, precum și în

privința unei pregătiri mai raționale a alimentelor stau însă cu toții pe picior
egal. Programul nostru va trebui să fie ridicarea și consolidarea pe toate
terenurile a celor ce vorbesc aceiași limbă și sunt de aceiași credință cu noi,
pentru a-i face rezistenți în fața oricăror influențe dăunătoare intereselor
superioare ale statului și neamului nostru. Factorii chemați să aducă la
îndeplinire acest program să aibă însă totdeauna în vedere că nu violentarea,
represiunea și distrugerea celor ce se deosebesc de noi prin limbă și prin felul
de a mărturisi credința în Dumnezeu – formulă detestabilă aplicată fără nici un
succes efectiv de către un popor învecinat cu noi –, ci înălțarea sufletească și
întărirea economică a acelora cari vorbesc limba oficială a statului și aparțin
religiei alcătuitoare de stat, este formula aleasă, formula dictată de cele mai
nobile sentimente etice.
Pentru atingerea acestui scop trebuiesc întrunite într-un singur mănunchi
puternic toate energiile individuale și colective, toate energiile autorităților și
particularilor, spre a conlucra în deplină coheziune și după un plan care să
poarte timbrul cunoașterii perfecte a intereselor obștești.
În prezent se comit încă o mulțime de greșeli în această direcțiune, unele
provenite din lipsa unei bune organizări, iar altele ca produs inerent anumitor
cauze de natură foarte variată.
Voi enumera numai câteva exemple tipice:
1. În satul catolic Barticești43, comuna Botești, județul Roman, învățătorul
face parte din consiliul de administrație al societății cooperative de consum
înființate în sat în urma stăruințelor depuse de acest învățător. Intrând, în ziua
de 4 Novembre 1909, în „dugheana” societății, am cerut să văd pâinea pusă în
consumație. Mi s-a arătat o pâine dublă (2 kg.) de o calitate, cu care nu s-ar
mulțămi nici cel mai puțin pretențios locuitor de la oraș. Punând-o pe balanță,
de față fiind și revizorul școlar, am găsit că cântărește de fapt numai 1400
grame; prețul unei pâini fiind fixat la 70 bani, kilogramul efectiv revine pe 50
bani. Această pâine este furnisată de un brutar evreu din orașul Roman. Cred că
nu mai este nevoie de nici un comentar.
În același sat carnea de porc se vindea cu 90 bani, iar cea de vacă cu 60
bani kilogramul.
2. Unii fruntași ai partidelor politice, pentru a-și asigura câteva voturi la
colegiul I – voturi foarte prețioase în această parte a țării, unde numărul lor este
foarte restrâns –, zădărnicesc uneori efectele anumitor măsuri salutare.
43
Despre catolicii satul Barticești în: Pr. Iosif Gabor, Dicționarul..., p. 36; Pr. Leopold
Nestmann, Cronica Parohiei Barticești, în „Buletin Istoric”. Revista Departamentului de
Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, nr. 14, Iași, Editura Presa Bună, 2014,
p. 65-88; Anton Coșa, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 165).
De asemenea fără comentar.

3. Învățători – conducători ai băncilor populare, numai și numai pentru
a-și asigura venituri personale cât mai mari, se pun în luptă de concurență cu
băncile similare din vecinătate.
4. Învățători cu veleități de a ajunge cândva deputați fac concesiuni
fruntașilor satului, pentru a le câștiga simpatiile.
5. Moșii de ale așezămintelor publice nu pot fi luate în arendă de
locuitorii satelor ortodoxe din nemijlocita apropiere, fiindcă sunt concurați de
locuitorii satelor catolice mult mai îndepărtate. În cazul cunoscut mie mai de
aproape, catolicii au reușit să înlăture pe ortodoxi numai în urma stăruințelor
depuse de învățătorul lor din sat, care cu chipul acesta își vedea asigurată o
existență mai plăcută.
Nu este locul în acest raport să mă ocup mai pe larg cu deosebirile de port

și datini44. Prin urmare, mă voi mărgini să menționez că aceste deosebiri par45 a
fi mai pronunțate în județul Bacău, unde și limba ungară s-a păstrat mai bine,
iar cu cât ne ridicăm mai sus, spre nord, sau ne îndreptăm mai spre răsărit,
deosebirile devin în general tot mai șterse.
Domnule Ministru,
Concluziunile raportului meu sunt evidente, deci nu le voi mai înșira.
În privința lucrării statistice, menționate la început, fac următoarea
propunere:
În toate satele din Moldova, unde se găsește și populație catolică, fie ea
oricât de redusă ca număr, învățătorii însărcinați cu facerea recensământului
copiilor în vârstă de școală să fie obligați ca odată cu efectuarea acestei lucrări,
să culeagă toate datele statistice și să dea toate răspunsurile cerute cu următorul
formular special:
44
Nu putem decât să regretăm faptul că raportorul nu a zăbovit (nici măcar sumar!) asupra
potențialelor „deosebiri”, în „port și datini”, între populația catolică și cea ortodoxă din
Moldova. Desigur, decizia nu a fost întâmplătoare, justificată fiind (ca și în cazul aserțiunilor
lingvistice) de insuficienta cunoaștere a realităților de fapt (de pe teren, din sate), de lipsa lui de
pregătire în domeniu, dar și de inexistența, la vremea respectivă, a cercetărilor științifice de
specialitate, din perspectivă românească, privind comunitățile catolice din Moldova.
45
Folosind acest verb, raportorul dezvăluie (pe bună dreptate) faptul că aceste așa-zise
„deosebiri” sunt doar aparente, fiind doar niște impresii.
Anton Coșa 233
Formular
A.
Satul ... ... ...
Comuna ... ... ...
Județul ... ... ...
Câte posturi are școala ... ... ...
Cine predă lucrul de mână la fete (învățătoarea, conducătoarea grădinii de copii
sau o persoană angajată special) ... ... ...
Satul are preot local ortodox ... ... ...
catolic ... ... ...
de altă confesiune ... ... ...
Satul are biserică (casă de rugăciune) ortodoxă ... ... ...
catolică ... ... ...
de altă confesiune ... ... ...
Dacă în sat funcționează dascăl catolic ... ... ...
Orice alte observațiuni importante din punct de vedere confesional și cultural ...
B. Tablou statistic referitor la numărul elevilor
C. Tablou statistic întocmit pe capi de familie
Notă: Se va da o deosebită atenție și se va proceda cu mult tact la stabilirea

limbii întrebuințate în familie. Sunt mulți săteni, cari ascund faptul că la ei în casă
se vorbește ungurește. În alte părți, vorbă ungurească se numește în mod
impropriu româneasca, oarecum „stricată”46, ce-o vorbesc catolicii de prin acele
locuri, deși aceștia nici nu cunosc vreun dialect al limbii ungurești propriu-zise.
Domnule Ministru,
Înainte de a încheia, dați-mi voie să mai amintesc și chestiunea
învățătorilor catolici.
Se pune întrebarea, este oare bine, sau nu, ca statul să recruteze pentru
populația catolică învățători de aceiași confesiune. În prezent funcționează în
totul numai doi învățători catolici, unul la Răcăciuni47 (jud. Bacău) și altul la
Gădinți48 (jud. Roman). Conform informațiunilor primite, purtarea unuia din ei
ar fi ireproșabilă, ba chiar lăudabilă, în același timp însă atitudinea celuilalt
pledează în mod hotărâtor împotriva introducerii catolicilor ca învățători în
satele locuite de coreligionari.
Inspector, G. Iuga
46
Raportorul consemnează și aici bilingvismul din vorbirea populației catolice din Moldova.
47
Despre catolicii satul Răcăciuni în: Pr. Iosif Gabor, op. cit., p. 215; Anton Coșa, op. cit.,
Onești, 2007, p. 219-220; idem, Parohia Romano-Catolică Răcăciuni, în „Buletin Istoric”, nr.
14, Iași, 2013, p. 89-120; idem, Comunitățile catolice din Moldova..., p. 132-133.
48
În anul 2019, în satul Gâdinți (filială a Parohiei „Inima Neprihănită a Mariei” din Roman) au
fost consemnate 6 familii catolice, respectiv 21 credincioși catolici (Almanahul „Presa Bună”,
Iași, 2019, p. 270).
AVIAȚIA ROMÂNĂ ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Adrian DEHELEANU
Romanian Aviation in World War I

Abstract
The contribution of Romanian pilots in World War I was one big enough; they
acted in the field with great tactical agility, providing ground troops with important
information, often vital. During the First World War the Romanian pilots have shown
their highly soldierly virtues. They amounted to a total of 8160 flight hours, 703
adjustments were executed for the benefit of Romanian and Russian artillery, they took
6981 aerial photographs, and also hired 560 combat air missions, and carried out
dozens of bombing missions, from which 61, and 8 tons of bombs were launched on
enemy targets. They also conducted over 80 link missions and 6 special air missions
(launching the manifestos). In the two years of war, the enemy lost 41 aircraft, 31
being shot down by Romanian, French and British pilots, and 10 by the anti-aircraft
artillery guns. At the time of entry into the war, the aircraft owned by the Romanian
state were old model planes, and besides this, they did not have weapons; however, the
devices were still used in combat missions, which led to the loss of many of them in
the early days of the war. The lack of aviation industry was acutely felt, and the
endowment of the squadrons with devices was only possible after the arrival of the
aircraft ordered in France or delivered by the Allies, according to the military
agreement signed in August 1916. The Romanian Air Force had a particularly
important role in the campaign during the summer of 1917, when the Moldavian front
managed to stop the German offensive which aimed at removing Romania from the
war and intended to strengthen the economy of the Central Powers. Also, the research
aviation – centered on the discovery of enemy artillery positions and other depth
targets, and military aviation schools – which provided the optimum conditions of
teaching aviation personnel – have played an important role during the campaigns from
1916 and 1917.The successful use of aviation during the 1916-1918 campaign will
have direct consequences in the development of this weapon in the near future, and
also its identification as an elite weapon, able to respond rapidly to threats that were
looming on the eastern and western borders of unified Romania was extremely
important. The worldwide changing political, social and geographical configuration,
led to a strong development boom of science and culture in post-war Romania, and to a
general framework in which the development of aviation took also part.
Keywords: World War I, air force, aircrew, aerodrome, airplane
În cei zece ani scurși de la zborul fraților Wright și până la începerea

Primului Război Mondial, avionul s-a transformat dintr-o curiozitate într-o
236 Aviația română în Primul Război Mondial
puternică mașină de război, mai întâi folosită pentru observarea inamicului și

conducerea tirului artileriei, apoi chiar primind misiuni de luptă aeriană, privind
distrugerea forțelor vii și a mijloacelor tehnice precum și a aeronavelor forțelor
adverse. Astfel, războiul și-a pus o amprentă grea, decisivă într-un fel, asupra
aviației, care avea să influențeze deosebit de mult evoluția acesteia, în perioada
interbelică1. În timpul primei mari conflagrații mondiale aviatorii români au
făcut dovada unor înalte virtuți ostășești. Au totalizat un număr de 8.160 ore de
zbor, au executat 703 reglaje în folosul artileriei ruse și române, au luat 6.981
fotografii aeriene, au angajat 560 lupte aeriene, au efectuat zeci de misiuni de
bombardament și au lansat asupra obiectivelor inamice 61,8 tone de bombe. Au
efectuat, de asemenea, peste 80 de misiuni de legătură și 6 misiuni aeriene
speciale (lansări de manifeste). În cei doi ani de război, inamicul a pierdut 41 de
avioane din care 31 doborâte de aviatori români, francezi și englezi, iar 10 de
tunurile artileriei antiaeriene2. Aviația militară a cunoscut o dezvoltare
apreciabilă și a primit o structură nouă potrivit misiunilor complexe ce i s-au
încredințat la desfășurarea operațiunilor de război3.
Avioanele aviației militare române erau depășite sub raportul
caracteristicilor tehnice de materialele aflate atunci în serviciu la francezi,
englezi și germani. De exemplu viteza avioanelor noastre era de 80-115 km pe
oră, pe când ale aviației principalelor țări participante la război era de 160-180
km pe oră; înălțimea maximă de zbor era de 3.500 m, față de 5.000 m. În plus,
aparatele primite nu aveau armament și echipament militar4. Cu aceste avioane
și cu echipajele ce le-au putut instrui, Marele Cartier General trebuia să
realizeze organizarea și repartizarea preconizată încă înainte de intrarea țării în
război5. Corpul Român de Aviație a trebuit să acopere cu avioane și personal
navigant un front întins, repartizând fiecărei armate un grup de aviație care se
reducea la mărimea și dotarea unei escadrile.
Grupul I de Aviație a fost repartizat Armatei I, care opera în sectorul
dintre Porțile de Fier și Valea Oltului. Comandantul unității, căpitanul
Alexandru Sturza, avea în subordine șase piloți și observatori aerieni, terenul de
zbor fiind la Tălmaci, lângă Sibiu. Grupul era format din două escadrile de
recunoaștere: escadrila Farman, comandată de căpitanul Mircea Zorileanu
(alcătuită din două avioane Morane-Soulnier și un Maurice Farman) și escadrila
Voisin, comandată de locotenentul Scarlat Ștefănescu (dotată cu opt aparate
Voisin, dintre care numai patru operaționale).
Grupul II Aviație a fost repartizat Armatei a II-a, care opera pe frontul
dintre Olt și Valea Buzăului, comandant al grupului fiind inițial locotenentul
1
Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Direcţia Aeronautică, d. 501/ 1922, f. 15.
2
Ibidem, f. 16.
3
Ibidem, f. 17.
4
Ibidem, f. 23.
5
Ibidem, f. 81.
Adrian Deheleanu 237
Alexandru Pașcani și, ulterior, locotenent-inginerul Gheorghe Negrescu. Acest

Grup avea în dotare patru aparate: trei Maurice Farman și un Morane-Soulnier.
Grupul III Aviație se subordona Armatei a III-a Române, terenul de zbor
fiind pe aerodromul Băneasa – București. Comandantul Grupului, căpitanul
Constantin Beroniade, avea în subordine escadrila București (dotată cu opt
avioane – două H. Farman, două Morane-Soulnier, patru Voisin) și escadrila
Alexandria (care dispunea de două avioane – un M. Farman și un H. Farman).
Grupul IV Aviație era subordonat Armatei de Nord, acesta având în
dotare un singur avion de recunoaștere, de tipul Maurice Farman, terenul de
zbor găsindu-se la Piatra Neamț, comandant fiind locotenentul Haralambie
Giosanu. În luna septembrie 1916, unitatea va primi alte câteva aparate,
mărindu-și astfel sectorul de front6.
Pe lângă cele patru grupuri de aviație, mai exista și o companie de
aerostație cu patru secții, aflate sub comanda căpitanului I. Ianca. La
mobilizare, trei secții au fost repartizate armatelor, a patra fiind păstrată la
București, unde se găsea și uzina de hidrogen. Întrebuințarea pe front a
aerostatelor nu a dat rezultatele așteptate, în luna noiembrie secțiile fiind retrase
de pe front, la Iași7.
În comparație cu plăpânda alcătuire a aviației române, raportat la
amploarea operațiilor militare și la lungimea frontului, comandamentele german
și austro-ungar au hotărât să mobilizeze pe frontul românesc importante forțe
aeriene. Forțele aeriene austro-ungare dispuneau în august-septembrie 1916, pe
frontul românesc, de 12 escadrile cu 150 de avioane. Pe lângă avioanele austro-
ungarilor, Comandamentul german a mobilizat 158 de aparate de diferite feluri:
Fokker (vânătoare), L.V.G., A.E.G.8, D.F.W. (recunoaștere și bombardament
ușor), Gotha9 (bombardament greu), acestea având bazele în nordul Bulgariei.
Până la venirea în țară a Misiunii Aeronautice Franceze, la sfârșitul lunii
octombrie 1916, aviația română a trebuit să facă față unei forțe aeriene
geromano – austro-ungare foarte puternice, care mobilizase pe acest front
aproximativ 230-250 de avioane performante. Cu toate acestea, aviatorii români
și aliații lor ruși, care aveau pe frontul românesc 40 de aparate moderne, au
făcut față cu greu echipajelor inamice.
În ziua de 16 august 1916, a avut loc prima misiune de recunoaștere,
încredințată echipajului format din locotenent pilot Atanase Enescu și fotograful
Gheorghe Marcovici. Echipajul a pătruns în spațiul aerian inamic, la sud de
Dunăre, în zona Rusciuc – Rasgrad, efectuând fotografii aeriene. Din acestea,
Marele Cartier General român a putut constata că numeroase coloane cu trupe
inamice se aflau în deplasare de la Rasgrad spre nord. O altă misiune de
6
Arh. M. Ap. N., fond Marele Stat Major, Secţia I, d. 233/1919, f. 14.
7
Ibidem, f. 22.
8
Ibidem, f. 24.
9
Ibidem, f. 33.
recunoaștere a fost executată cu succes în ziua de 24 august 1916, ordinul fiind

dat de Marele Cartier General. Cel care a executat ordinul a fost locotenentul
aviator Gheorghe Negrescu. El a luat la bord un soldat înarmat cu carabină
Manlicher. Recunoașterea a fost făcută la S-V de Silistra, la altitudinea de 2.500
m. Informațiile aduse privind concentrările de trupe inamice, precum și
direcțiile de deplasare a coloanelor au dus la adoptarea unor măsuri cu caracter
operativ de mare importanță10.
La 28 august 1916, Grupul I de Aviație se constituie ca un corp aparte, el
fiind repartizat Armatei I, ce acționa pe direcția Sibiu, împreună cu Corpul de
Armate Olt. Acest Grup deținea, încă de la 28 august, numai avioane de tip
vechi, dar cu personalul cel mai experimentat, care avea misiunea de a aduce
noi avioane. Grupul se compunea din patru escadrile cu parc propriu. La 29
august au venit, în zbor, de la București, locotenenții Cholet, pe un avion M
Farman de 80 de C.P., și Enescu, împreună cu sublocotenentul Stefanopol,
misiunea lor fiind de a aduce avioane noi. Chiar de la începutul războiului au
rămas la București, pe aerodromul Pipera, câteva avioane cu care piloții
Beroniade, Negrescu, Enescu, Petrescu, Giossanu, Alexandrescu și Tănase, au
întreprins numeroase recunoașteri în Bulgaria și în lungul Dunării. Aceste
recunoașteri au avut efecte benefice pentru armata română, ele semnalând
mișcările de trupe din Bulgaria, îndreptate contra statului român. Astfel, s-a
știut despre pregătirile ce se făceau la Rasgrad, în vederea bombardării
Capitalei cu avioane Gotha. Totodată, au fost descoperite pe Dunăre, spre
Zimnicea, vase și șlepuri îngrămădite în vederea construirii unui pod pentru
trecerea Dunării. Aceste vase au fost bombardate în câteva rânduri de avioanele
românești, însă, fără efecte puternice, deoarece nu dispuneam de aparate de
ordine speciale. În acest timp, atunci când Bucureștiul a fost bombardat, s-a
răspuns cu bombardament la Rusciuk11.
La 1 septembrie 1916, au fost trimise în recunoaștere aparate pe traseul
Orlat – Sibiu – Tălmaci. Câteva zile mai târziu, la 4 septembrie, s-a executat un
zbor de recunoaștere în zona Sibiu – Gușterița – Noul Săsesc – Vurpor,
lansându-se, totodată, și bombe asupra Vurporului12. Cu o zi înainte, pe 3
septembrie, în jurul orei 17, fusese dată alarma, deoarece un avion zbura
deasupra Călărașului. Căpitanul aviator Panait Cholet 1-a văzut în partea de
nord, drept pentru care, însoțit de sergentul Gruia, a pornit cu avionul său
Farman în urmărirea avionului inamic. Mitraliorul Gruia a reușit să lovească
avionul străin, fapt ce a condus la aterizarea forțată a acestuia la marginea
orașului Silistra. Se înregistra astfel, prima victorie aeriană într-o luptă purtată
între două avioane13.
10
Ibidem, f. 38.
11
A.M.R., fond Direcţia Aeronautică, d. 333/1918, f. 555.
12
Ibidem, f. 561.
13
Ibidem, f. 634.
Activitatea Grupului I Aviație își împărțea atenția în două locuri – peste

munți și la Dunăre, unde executa misiuni de bombardament în Bulgaria la
Vidin, Rahova. Pe teritoriul românesc executa misiuni pe valea Jiului și valea
Siretului, ținând în felul acesta o permanentă legătură cu trupele Corpului I
Armată, în zilele grele ale retragerii. Numeroase au fost și misiunile executate
de piloții escadrilei F. l în nordul Carpaților, în împrejurimile orașului Sibiu.
Piloții Grupului II Aviație, au executat, la început, misiuni de
recunoaștere în zonele Brașov – Făgăraș și, ulterior, pe timpul replierii unităților
Armatei a I-a Română, în zona de nord a orașelor Câmpulung-Muscel, Curtea
de Argeș, Valea Teleajenului.
O bogată activitate au desfășurat piloții din Grupul de rezervă (Grupul 3),
unitate comandată de căpitanul C. Beroniade, care, prin zboruri zilnice, au
urmărit concentrările trupelor inamice din sudul Dunării, precum și activitatea
navelor dușmane de pe Dunăre, staționate între Zimnicea și Călărași14.
Deoarece în primele luni ale războiului aviația română nu dispunea de aparate
destinate bombardamentelor, aceste misiuni s-au desfășurat în număr limitat.
Cele care s-au efectuat, de cele mai multe ori, nu au dat rezultatele așteptate din
cauza lipsei aparatelor de ochire. Un rol important a revenit aviației în timpul
pregătirii și executării operațiunii din sudul țării, cunoscută sub numele
de „manevra de la Flămânda”. Marele Cartier General a întărit Grupul de
Armate Sud, cu avioane ce se aflau disponibile în zona Capitalei15.
La Flămânda, zburătorii români, cu avioanele lor fără mitraliere speciale,
n-au putut ține piept avioanelor inamice de bombardament, care au cauzat mari
pierderi trupelor române concentrate pentru a trece podul în Bulgaria16. Deși
angajarea luptei aeriene nu era posibilă datorită lipsei de armament, piloții
români au dovedit, totuși, o înaltă măiestrie în executarea manevrelor de pilotaj,
sustrăgându-se astfel gloanțelor inamice. În aceste condiții grele, când românii
abia mai ridicau în aer câte un avion, și acela depășit tehnologic, în vederea
executării unor fantomatice recunoașteri aeriene, aviația inamică își făcea de
cap, obținând supremația aeriană. Astfel au continuat bombardamentele asupra
Capitalei și a comunelor din apropierea acesteia: Aprozi, Berceni, Dobreni,
Șerban Vodă, Streieni-Dobreni17. În Raportul nr. 421 al Marelui Cartier General
din 24 decembrie 1916, adresat Corpului de Aviație, se arăta că pe malul drept
al Dunării au început de câteva zile mișcări de trupe. Spre a cunoaște exact a
situația, trebuiau efectuate recunoașteri aeriene în interiorul Bulgariei. Pentru
aceste acțiuni au fost recomandate aparatele Voisin, deoarece aerau considerate,
la acea dată, cele mai puternice avioane din dotarea Armatei Române. În
speranța sosirii, cât mai grabnice, din Franța a avioanelor de bombardament
14
Ibidem, f. 652.
15
Ibidem, f. 663.
16
Ibidem, f. 709.
17
A.M.R., fond Marele Cartier General, d. 22/1920, f. 444.
Brequet-Michelin, Marele Cartier General solicita Corpului de Aviație ca odată

cu sosirea acestor aparate să se treacă la acțiuni imediate de distrugere a
materialelor inamice aflate pe malul Dunării. De asemenea, au mai fost
expediate spre București 25 de avioane Nieuport de 13 metri, care veneau prin
portul Arhangelsk, împreună cu alte patru Nieuport de 15 metri și 17 aparate
Nieuport de 13 metri, prin Salonic. Mai urmau a pleca, de la Paris, alte șase
avioane Nieuport de 15 metri în ziua de 12 octombrie 1916, ce urmau a veni tot
prin Salonic. Spre București au fost expediate și 56 de aparate Farman 40,
împreună cu patru avioane Happ Farman, prin același port – Salonic.
După o întrevedere a colonelului Rudeanu cu Lloyd George și Primul
Lord Arthur Balfour, s-a decis ca în afară de aparatele Farman 40 și Nieuport
B.B., care soseau prin Salonic, să fie cedate Armatei române și aparatele
engleze Sopwith, într-un număr ce urma a mai fi studiat. Inexistența aviației de
vânătoare și a unor mijloace de ripostă adecvate, care să permită aparatelor
române să angajeze lupta, a făcut ca multe avioane inamice să zboare fără a fi
deranjate. Majoritatea acțiunilor întreprinse de aviația română în luna
septembrie și la începutul lunii octombrie 1916, s-au rezumat la cercetare și
observare. Din luna octombrie, aparatele române au început și acțiuni de
bombardament ușor. Lipsa, deopotrivă, a armamentului defensiv și ofensiv, de
pe aeroplanele române i-a determinat pe mulți dintre piloți să-și procure singuri
arme. Această situație a fost determinată de întârzierea livrărilor de armament
comandate în străinătate, acesta nesosind în țară până la sfârșitul anului 191618.
În Raportul nr. 200 din 26 septembrie 1916, al Grupului III Aviație către
Marele Cartier General, se arăta că la 23 septembrie au fost trei atacuri aeriene
asupra bazei de aviație de la Dalilov (Mihai Bravu), executate de aviația
germană. La sfârșitul lui septembrie 1916, a avut loc contraofensiva română pe
Frontul de sud, soldată cu un eșec total. Cauzele acestui dezastru au fost
multiple: pregătirea tehnică insuficientă pentru trecerea Dunării, rezistența
Puterilor Centrale și, mai ales, situația strategică nefavorabilă de pe frontul
românesc. Apărarea aeriană română, ce trebuia să aloce acestui front 14
avioane, nu a reușit acest lucru. Existența doar a două B.B. Nieuport și patru
Voisin nu a putut constitui o apărare eficientă a podului de pontoane peste
Dunăre. Escadrilele germane au bombardat trupele române timp de patru ore,
făcând numeroase victime19.
Grupul II Aviație, numit și Grupul Băicoi, comandat de locotenentul
Gheorghe Negrescu, a zburat la început pe aerodromul din Brașov în folosul
Armatei a II-a până la data de 22 septembrie 1916, când s-a mutat la Băicoi. O
dată mutat pe aerodromul de la Băicoi, Grupul II Aviație a executat, cu cele trei
18
Ibidem, f. 559.
19
Ibidem, f. 613.
avioane pilotate de Gheorghe Negrescu, Ion Peneș și C. Olănescu, numeroase

recunoașteri în regiunea Tabla Butii, Predeal, Brașov și Bran20.
În ceea ce privește întrebuințarea aviației repartizată diverselor
comandamente, instrucțiunile făceau referiri la cele patru categorii de
avioane:
1. avioane de luptă (vânătoare);
2. avioane de recunoaștere;
3. avioane de artilerie (reglaje ale tragerilor);
4. avioane de bombardament.
Pentru ca aceste aparate să fie întrebuințate cu folos, era indispensabilă
legătura între comandamentul unde era cantonat detașamentul de aviație și
comandamentul acestuia. Cea din urmă structură de comandă urma a fi pusă în
cunoștință de cauză de către Statul Major al Comandamentului la care era
atașat, în conformitate cu situația exactă de pe hartă. Se sublinia destinația
fiecărui tip de avion, astfel:
- Avioane de luptă (vânătoare) – erau aparate monolocuri, care nu puteau
zbura mult și care nu puteau fi întrebuințate decât contra avioanelor inamice.
Erau construite în escadrile speciale.
- Avioane de recunoaștere – puteau zbura trei ore, dețineau armament
ușor, câte o mitralieră pentru propria apărare. Nu puteau duce greutăți mai mari
de 30-40 kg. Aceste aparate erau exclusiv pentru supravegherea mișcărilor
inamicului, pentru depistarea artileriei dușmane; puteau fi folosite și pentru
fotografiere21.
- Avioanele de artilerie – erau destinate exclusiv reglajelor de artilerie
grea. Aparatele aveau capacitatea de a urca repede la plafonul de zburat.
Reglajele se făceau prin diverse semnale, precum petarde de fum sau prin
telegrafia fără fir.
- Avioane de bombardament – erau întrebuințate în număr mai mare
(haite), escadrilele complete. Dacă bombardamentele se făceau apropiat, se
atașau la acestea și un serviciu de pază, făcut cu aparate de vânătoare, de obicei
unul sau două avioane. Avioanele de bombardament mai puteau fi folosite și la
recunoașteri aeriene, dar aveau o viteză de fugă destul de mică, fiind
vulnerabile din acest punct de vedere22.
În fața acestei grele situații, când România trebuia să lupte pe două
fronturi, ea a cerut ajutorul Antantei și în special al Franței23. Guvernul francez
a reacționat pozitiv, trimițând, la cererea Marelui Cartier General, o misiune
militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, ofițerii francezi urmând
să participe la elaborarea planurilor de operații, împărtășind din experiența lor.
20
Ibidem, f. 689.
21
Ibidem, f. 800.
22
Idem, fond Direcţia Aeronautică, d. 82/1919, f. 206.
23
Ibidem, f. 387.
În perioada 1 august 1916 – 1 ianuarie 1917, aviația română a cumpărat

din Franța un nou lot de avioane: 11 Brequet, 12 Brequet Michelin (avioane ce
corespundeau misiunilor de bombardament și care aveau tunuri de 37 mm), 10
Coudron G4 de recunoaștere îndepărtată și bombardament (bimotoare), 11
Nieuport 11 B.B., 10 Nieuport 21 (de vânătoare) și 91 Farman 40, care erau de
recunoaștere și bombardament ușor. În același timp, au mai fost achiziționate
mult așteptatele mitraliere de avion, astfel: 81 mitraliere Hotchkiss, 45 Lewis,
3.871 de rachete – fuzee model La Prieur, precum și 10 baloane captive
Coguot24.
Cu toate că aceste comenzi fuseseră făcute cu mult timp înainte,
materialul a sosit treptat și cu multe întârzieri. Împreună cu personalul misiunii
franceze, în lunile ce au urmat, au fost aduse din Franța 100 de avioane, după
cum urmează: 41 Nieuport B.B., 38 Farman 40, 18 Brequet-Michelin și trei H.
Farman. Odată cu acestea, au mai fost aduse piese de schimb, armament,
material fotografic și de radiotelegrafie. Concomitent, armata aliată de la
Salonic a mai trimis câteva avioane, care, survolând Balcanii, au ajuns în
România.
O dată cu sosirea personalului și a materialului de aviație din Franța, s-a
trecut la reorganizarea aviației române25. La 1 octombrie 1916, s-a propus
Marelui Cartier General mutarea Corpului de Aviație la Focșani în zona hanul
Konaki sau la Galați.
La 2 octombrie 1916, Marele Cartier General arăta într-o telegramă către
Direcția Aviației că, în urma ordinelor primite, s-au luat următoarele măsuri
organizatorice:
- Grupul I Aviație era repartizat Aviației I-a la Râureni, având în dotare
un Morane-Saulier, trei Farman de 130 CP și două Voisin, care se aflau la
Craiova.
- Grupul II Aviație, repartizat Armatei a II-a la Băicoi, avea în dotare un
aparat Coudron și două aparate Farman de 130 CP.
- Grupul III Aviație se afla la dispoziția Grupului de Apărare a Dunării, cu
aerodromul la Pipera, având în dotare:
1. Escadrila Nieuport, unde se aflau toate avioanele Nieuport, însărcinată
cu apărarea Bucureștiului contra atacurilor aeriene inamice;
2. Escadrila Farman, cu patru aparate Farman și două Maurice Farman;
3. Escadrila Voisin compusă din două aparate Voisin, care, ulterior, își va
mări numărul avioanelor la patru, prin punerea în funcțiune a încă două Voisin,
aflate în atelierele de reparații (pentru recunoaștere);
4. Escadrila de reglare a tragerilor de la Medgidia, numărul aparatelor
fiind neprecizat.
24
Ibidem, f. 400.
25
Arh. M.Ap.N., fond Casa Regală, d. 54/1918, f. 817.
Datorită unor defecțiuni apărute la unele motoare Dion dispuse pe două

aparate Farman, în data de 10 octombrie 1916, prin referatul nr. 2.199,
generalul Berthelot, prin intermediul locotenent-colonelului Petain, recomanda
să se constituie o rezervă de aeroplane, care să fie ținută continuu la dispoziția
Marelui Cartier General pentru a fi întrebuințate în momentul pregătirii
operațiunilor ofensive importante.
S-a ajuns la concluzia că se putea constitui o rezervă compusă din
următoarele avioane: șapte aparate Farman 40 pentru recunoaștere și 12 aparate
B.B. Nieuport pentru vânătoare, dintre care opt armate cu mitraliere, celelalte
patru reprezentând o rezervă de schimb neînarmate.
Ziua de 13 octombrie 1916 a fost una de doliu pentru aviația română.
Echipajul din Grupul 2 Aviație, format din locotenent inginer aviator Gheorghe
Negrescu și sublocotenent observator Iulius Tetrat, plecat într-o misiune de
recunoaștere, a fost atacat la altitudinea de 2.800-3.000 m de un avion de
vânătoare inamic Fokker. În urma luptei, derulată la nord de Câmpulung,
avionul românesc, ciuruit de gloanțe, a fost nevoit să aterizeze în plină regiune
muntoasă.
După cum se știe, în jurul datei de 15 septembrie 1916, ca urmare a
presiunii trupelor inamice, comandate de generalul von Falkenhayn, Armata
Română a trebuit să se retragă din sudul Sibiului. Odată cu ea, a părăsit zona și
avioanele Grupului I. După mai multe indecizii în ceea ce privește stabilirea
taberei, la data de 9 noiembrie 1916, pe terenul de la Golești, a început
montarea hangarelor și instalarea atelierelor mobile. Știindu-se că cele câteva
avioane ale Grupului erau defecte și demontate în vagoane de cale ferată, la
orele 1145 au sosit în zbor de la Pipera trei aviatori englezi, urmați de francezi.
În 10 noiembrie, exact când armata germano-bulgară forța Dunărea la
Zimnicea, s-a continuat instalarea altor hangare la Golești, unde au mai sosit și
câteva avioane franțuzești. Cu toată prezența la Golești a unor bravi și minunați
aviatori, dintre care unii au luptat până la terminarea operaților pe frontul
românesc, în 12 noiembrie 1916 Piteștiul a fost bombardat de aviația inamică în
mai multe rânduri.
În a doua jumătate a lunii noiembrie 1916, înaltul Comandament German,
a socotit că evenimentele de pe teatrul de război românesc au ajuns într-o
situație avantajoasă pentru trupele Puterilor Centrale. Sosise momentul pentru
ca o armată inamică să treacă Dunărea, spre a lua parte, împreună cu trupele
comandate de generalul Falkenhayn, la o înaintare concentrică asupra
Bucureștiului. Ideea atacării simultane a României din două direcții, dinspre
nord, peste Carpați și dinspre sud, peste Dunăre, era, după cum se știe, ideea
inițială și fundamentală a planului strategic german.
La începutul lunii noiembrie 1916 și pe parcursul acesteia, acțiunile
aviației române au fost sporadice. Din cauza modificărilor aduse fronturilor,
școlile de aviație au fost mutate din București la Bârlad, iar atelierele de
reparații avioane și motoare de la Cotroceni și Băneasa au fost dislocate la

Iași26.
În vederea executării misiunilor aeriene pe timpul acțiunilor ce urmau să
se desfășoare pe Neajlov și Argeș, conform Ordinului nr. 963 din 15 martie
1916, s-a creat o escadrilă formată din nouă avioane: șase aparate Farman 40 de
recunoaștere și trei aparate B.B. Nieuport de vânătoare, comandate de maiorul
aviator francez Gabriel Cochet. Ambele au fost încadrate cu personal mixt,
piloți și observatori români și francezi. Acestea urmau a fi puse la dispoziția
grupării de forțe române, care trebuia să apere Bucureștiul, comandată de
generalul Constantin Prezan. Încă din prima zi a constituirii celor două
escadrile, piloții români și cei francezi au executat, în ciuda stării atmosferice
defavorabile (ploi de toamnă, ceață, nori la mică înălțime, vânt, lapoviță etc.),
misiuni de recunoaștere și de legătură, zburând adesea la înălțimi de sub 200 m.
Pe perioada celor șase zile de „Bătălie pentru București”, aviatorii români
și francezi au îndeplinit numeroase misiuni de recunoaștere și bombardament,
aducând informații importante ce au fost puse la dispoziția trupelor terestre
românești.
După ocuparea Capitalei la 24 noiembrie 1916 de către Puterile Centrale,
instituțiile civile și armata s-au retras în Moldova, orașele Tecuci, Iași și Galați
devenind cele mai importante baze aeriene ale Armatei Române. La sfârșitul
lunii decembrie 1916, când s-a terminat campania din anul 1916, unitățile
Corpului de Aviație se găseau în totalitatea lor în Moldova. Cele patru grupuri
de aviație, insuficient încadrate de la început, lipsite de materiale, în cursul
celor câteva luni de lupte și-au irosit numărul redus de avioane, fiind folosite în
misiuni pentru care nu erau destinate.
Lipsa unei industrii aeronautice s-a resimțit în mod acut, completarea
escadrilelor cu aparate fiind posibilă numai după sosirea avioanelor comandate
în Franța sau trimise de aliați, conform convenției militare încheiate în august
1916. Dar acest material a venit cu mari întârzieri, ceea ce a avut consecințe
dezastruoase, cu pierderi materiale și morale însemnate.
În ciuda piedicilor și greutăților întâmpinate, aviația a contribuit în mare
măsură la culegerea informațiilor atât de necesare Marelui Cartier General,
precum și comandamentelor armatelor. De fapt, principala misiune pe care au
avut-o avioanele românești, în prima parte a anului 1916, a fost cea de
cercetare-observare și fotografiere a frontului inamic și a operațiunilor ce se
desfășurau. Pe parcursul campaniei, aviației române i s-au dat și alte misiuni,
precum cele de vânătoare și bombardament.
În cursul iernii și primăverii anului 1917, pe frontul român nu s-au
desfășurat acțiuni militare de amploare. În această perioadă s-a procedat la
reorganizarea armatei. Aeronautica cuprindea după reorganizare: 12 escadrile
26
Ibidem, f. 909.
de aviație și 5 companii de aerostație, cu câte 1 balon fiecare27. Din cele 12

escadrile, 6 au fost „Farman” de observație, 4 „Nieuport” de luptă, una
„Bréguet-Michelin” de bombardament și una „Caudron”28. Ele și-au demonstrat
utilitatea și chiar au putut obține o superioritate asupra aviației inamice.
Aviația militară română, o armă care își are debutul în cadrul Războiului
Mondial, a avut un rol deosebit de important și în timpul Campaniei din vara
anului 1917, când, pe frontul din Moldova, s-a reușit stoparea ofensivei
germane, ofensivă care urmărea scoaterea României din război și consolidarea
economică a Puterilor Centrale, ce aveau o situație din ce în ce mai șubredă.
În vara anului 1917, situația materialului de aviație în cadrul Grupului II
Aeronautic se prezenta în felul următor:
- Escadrila Farman F-4 (recunoaștere) avea 6 avioane de recunoaștere cu
motoare De Dion și 3 aparate foto-aeriene, 42 bombe explozibile și 50 bombe
Pech Grou (Gros Beck).
- Escadrila Nieuport – N-3 avea, la 27 iunie 1917, 6 avioane de luptă,
dintre care 4 avioane Nieuport 13 M și 2 Nieuport 15 M.
- Escadrila Farman – F-7 avea, la 27 iunie, 7 avioane de recunoaștere (6
cu motoare Renault și unul cu motor De Dion) și 6 posturi T.F.F. de transmisie
și un post T.F.F. de recepție, precum și 3 aparate foto-aeriene.
- Escadrila Nil (27 iunie) avea 4 avioane de luptă, 3 Nieuport 13M și 1
Nieuport 15 M.
Este de remarcat că spre deosebire de situația din prima campanie, când
escadrilele erau mixte, formate din avioane de categorii diferite, în anul 1917
escadrilele erau omogene, având în dotare același tip de avion. Acest fapt mărea
randamentul subunităților de aviație, ușura conducerea și întreținerea acestora29.
Grupul II Aviație Bombardament a avut o activitate intensă în timpul
operațiunilor militare din anul 1917, așa cum arată actele acestui grup.
Piloții Escadrilei Nieuport N 11 a avut două misiuni speciale: pe 25
august 1917, locotenent Craiu Vasile, sublocotenent Nasta Egor și plutonier
Muntenescu, iar pe 22 septembrie 1917, locotenent Craiu Vasile, sublocotenent
Nasta Egor și plutonier Popescu M. au escortat Farman-urile ce au depus spioni
în teritoriul ocupat, s-au menținut tot timpul cât acestea erau aterizate la o
înălțime de 100-150 metri, apărându-le.
Avionul plutonierului Muntenescu Ion a fost doborât în liniile noastre de
către nemți la 10 noiembrie 1917, la Cantonul Sud, Tecuci.
Piloții Escadrilei au doborât avioane în liniile inamice, după cum urmează:
- la 25 iulie 1917, plutonier Popa a doborât un avion inamic la Putna;
- la 13 septembrie 1917, sublocotenent Drăgușanu a doborât 2 avioane
27
Arh. M.Ap.N., fond 107, d. 99/1918, f. 109.
28
Ibidem, f. 110.
29
Ibidem, f. 111.
inamice pe Milcov;
- la 25 octombrie 1917 plutonier Muntenescu a doborât 3 avioane la
Ciușlea;
- la 25 octombrie 1917, plutonier Mogâlea a doborât 4 avioane la
Mircești;
- la 10 noiembrie 1917, echipa căpitan Craiu – locotenent Nasta a doborât
5 avioane inamice la Răstoaca.
Escadrila S 5 a dat raportul Grupului II Aeronautic la 1 august 1918 cu
privire la activitatea sa din timpul războiului. În acest raport se specifică faptul
că din această escadrilă au făcut misiuni speciale căpitanul francez De Mailly
Neste și sublocotenentul Dumitrescu Ioan, la 22 septembrie 1917, pentru a
depune în teritoriul inamic 2 agenți. Locotenentul observator Ioanid Ioan și
pilotul plutonier Iliescu Nicolae au fost doborâți în liniile noastre fiind atacați
de un avion inamic în misiune fotografică la 12 mai 1917.
Sublocotenentul observator Pavelescu Constantin, avându-l ca pilot pe
plutonierul Sava Ioan, a fost rănit mortal într-un reglaj de tir în ziua de 30
august 1917.
Niciun aparat inamic nu a fost doborât în liniile noastre și nici aparate de
ale noastre în liniile inamice.
Escadrila N 11 a apărut pe front la data de 1 iulie 1917 și a efectuat un
total de 1.087 ore de zbor până la 21 noiembrie 1917 – data armistițiului. Din
acestea, piloții români au efectuat 1.011 ore, iar francezii 76.
Escadrila S 5 a efectuat un număr de 962 ore de zbor de la 4 august 1916
la 13 august 1918. Personalul navigant a fost francez și român. Personalul
român a avut 664 ore de zbor, francezii 179 ore, iar 119 ore au fost executate de
către piloții români cu observatori francezi și invers.
Escadrila S 6 a fost comandată de ofițeri francezi30 și s-a aflat sub
denumirea de B.M. 8. Nu dispunem de acte, deoarece francezii le-au luat cu ei
la plecare.
Activitatea Grupului 2 a fost apreciată de către Statul Major prin Ordinul
de Zi nr. 96. În acesta se arată: „ În crâncenele lupte date în intervalul de la 24
iulie la 6 august, un ajutor neprețuit a fost dat de unitățile Grupului 2
Aeronautic. Recunoașteri de armată, arătând mișcările dinapoi ale inamicului,
recunoașteri de sector, reglaje, fotografii, sboruri de vânătoare, ascensiuni
permanente, care s-au executat cu un admirabil avânt.
Dar faptele ce au stârnit admirația tuturor și unde a și arătat cel mai
frumos spirit de sacrificiu, sunt în timpul sborurilor pentru legătura cu
infanteria, când, fără a ține seama de pericol, v-am văzut sburând la înălțimi
foarte mici deasupra liniilor vrășmașe, pentru a putea aduce știri precise. În
mijlocul întunericului cauzat de bombardament de artilerie, atunci când în
30
A.M.R., fond Direcţia Aeronautică, d. nr. crt. 665/1919, f. 285.
vuietul asurzitor nu vă vedeam decât pe voi, nu primeam decât de la voi știri că

năvălitorii au fost striviți, că valurile dușmane s-au sfărmat și dau înapoi, în
timp ce 3 avioane inamice doborâte sunt proba bărbăției aviatorilor în luptă.
Pentru toate acestea aduc mulțumirile mele:
Comandantului de Grup pentru priceperea cu care a condus lucrările
Aeronauticei;
Comandanților de Escadrile, piloților și observatorilor din aeroplan și
balon, pentru curajul admirabil și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă,
disprețuind moartea;
Mecanicilor pentru bunul mers al avioanelor gata de zbor la orice
moment.
Prin mine Țara întreagă este recunoscătoare.
Dat la Cartierul General al Armatei I-a, astăzi 12 august, 1917”.
Ordinul este semnat de Generalul de Divizie Grigorescu, comandantul
Armatei I, colonelul Samsonovici, maior-aviator Andrei Popovici. În anii
războiului au mai obținut victorii aeriene următorii piloți:
- 9 mai 1917 – echipajul locotenent P. Ioanin și locotenent Darian;
- 15 mai, 25 iulie 1917 – sublocotenent Marian Popescu;
- 4 august 1917 – echipajul lt. Gheorghe Stîlpeanu și plt. N. Cicei;
- 13 septembrie 1917 – sublocotenent Marcel Drăgușanu;
- 17 septembrie 1917 – echipaj plt. D. Crăsnaru și slt. A. Vasilescu;
- octombrie 1917 – echipaj Ghiorghevici și plutonier I. Gută;
- noiembrie 1917 – sublocotenent Egor Nasta;
- noiembrie 1917 – sublocotenent Paul Pauchert.
Jertfele aviației române în timpul Războiului Mondial s-au ridicat la 28
piloți și observatori aerieni. Numele lor sunt înscrise pe frontispiciul
Monumentului Eroilor Aerului alături de numele eroilor francezi sublocotenent
pilot S. Cordonier și sergent pilot Jean Texier31.
Deși procedeele folosite erau în curs de perfecționare, aviația de cercetare
a jucat un rol foarte important, în special în ce privește descoperirea pozițiilor
artileriei inamicului și a altor obiective din adâncime32. Aerostierii români
încadrați în cele câteva companii specializate s-au dovedit de mare folos
comandamentelor armatelor române și în special artileriei. Indiferent de
condițiile atmosferice și intensitatea zborurilor aviației de vânătoare inamică,
observatorii din baloane au realizat 1.582 ore de cercetare a câmpului de luptă,
din care 360 ore au revenit Companiei 1 Aerostație, 72 ore Companiei 2, 495
ore Companiei 3, 350 ore Companiei 4 și 305 ore Companiei 5.
Dintre aerostieri, cele mai multe ore de observare au fost executate de
locotenent Mihai Vițu. Pentru bogata sa activitate depusă în timpul marilor
31
Ibidem, f. 300.
32
Ibidem, f. 301.
bătălii, concretizată în cele 182 ore de ascensiune cu balonul și cele 61 reglaje

executate, a fost decorat cu ordinul Steaua României33.
O comportare eroică a avut și locotenent observator Dan Bădărău din
Compania 4 Aerostație. În ziua de 10 iulie 1917, cablul balonului în care se afla
ofițerul român a fost retezat de un glonț inamic. În această situație, balonul a
fost luat de curenți, s-a înălțat la peste 2.000 de metri spre liniile inamicului.
Deoarece în nacela balonului se aflau documente importante, locotenentul s-a
aruncat cu parașuta păstrând în mână cablul destinat dezumflării balonului.
Acesta a sfâșiat aerostatul, care a căzut astfel în liniile românești.
Atelierele școlii militare de pilotaj de la Cotroceni, mutate între timp la
Iași, unde, sub denumirea de Rezerva Generală a Aviației (R.G.A.), au făcut
față nevoilor de front ale aviației noastre. În anii 1917-1918, la R.G.A. au fost
recondiționate și montate toate avioanele primite din Franța și, în plus, fapt cu
totul remarcabil, ținând seama de condițiile de lucru și de utilajul ce-l avea la
dispoziție, au fost reparate un 292 de avioane degradate sau avariate în luptă.
Tot la R.G.A. au fost reparate și redate în funcțiune 545 motoare de avion34.
Un rol important în asigurarea condițiilor optime de pregătire a cadrelor
necesare aviației l-au avut și școlile militare de aviație. Acestea, împreună cu
cele 3 grupe aeronautice, au depins direct de Comandamentul Aviației din
cadrul Comandamentului Aeronauticii aflat în subordinea Marelui Cartier
General35. La mai bine de o lună după intrarea României în război, prin ordinul
Marelui Cartier General din 27 septembrie 1916, școlile militare de aviație au
fost evacuate pentru scurt timp la Tecuci și apoi la Bârlad, unificate și puse sub
comanda căpitanului aviator Constantin Beroniade. Pe aceste aerodromuri s-au
reluat antrenamentele de zbor, dar curând ele au fost întrerupte datorită timpului
nefavorabil. La 15 decembrie 1916 școala de aviație primește ordin de mutare la
Botoșani, unde se instalează o mare parte din școlile militare din toate armele.
În aceste condiții grele au fost pregătiți totuși piloții militari necesari frontului36.
În primăvara anului 1917, școala instalată pe aerodromul din partea de est
a orașului se confrunta cu greutăți mari cauzate de starea vremii, lipsa de
material volant, dar și cu izbucnirea unui incendiu soldat cu mari pagube. Starea
morală a personalului era totuși deosebit de ridicată. Barăcile arse, hangarul și
atelierele trebuiau refăcute, trebuia asigurată disponibilitatea materialului rulant
concomitent cu continuarea pregătirii teoretice și în zbor a elevilor. Pentru
formarea personalului s-au folosit următoarele avioane de școală în anii 1917-
1918: Pingouin, Anzani, Bleriot , Farman, Nieuport, Breguet, Voisin. Elevii
piloți s-au antrenat în anul 1917 în special pe avioane franceze și italiene37:
33
Arh. M.Ap.N. , fond Cabinetul ministrului, d. 17/1919, f. 555.
34
Ibidem, f. 656.
35
Ibidem, f. 784.
36
Arh. M.Ap.N., fond Marele Stat Major, Secţia VIII, d. 334/1917, f. 101.
37
Ibidem, f. 105.
Pingouin, Anzani(cu motoare de 20 CP și 45 CP.), Bleriot (cu motoare de 50

CP. și de 80 C.P.), Farman, Nieuport, Bregnet și Voisin. Aceste avioane aveau
motoare de rezervă tot de proveniență franceză: Renault, De Dion, Gnome, Le
Rhone, Salmson și Clerget.
Pentru formarea personalului necesar aerostației, la începutul anului 1917
au fost deschise cursurile a două școli la Iași: una pentru observatori aerieni din
balon și alta pentru formarea personalului care deservea baloanele.
Situația tot mai grea a trupelor române, pe măsură ce frontul german se
apropia, periclita desfășurarea activității școlilor. Marele Cartier General
Român va decide, pe 27 iulie 1917, mutarea Școlii de observatori aerieni, care
funcționa pe lângă Școala de pilotaj (la comanda căreia a fost numit căpitanul
Ștefan Protopopescu) a întâmpinat însă mari greutăți de transport: garnitura de
tren ce se afla la 1 august la Iași ajunge pe ruta Ungheni – Chișinău – Bender –
Tiraspol abia la 1 septembrie la Odessa, unde se instalează în apropierea
orașului, prin munca plină de dăruire a personalului. În aceste condiții se va
relua programul de pregătire în zbor iar la sfârșitul lunii octombrie, primii piloți
erau gata pentru plecarea pe front.
În primăvara anului 1918, Școala de Aviație este readusă în țară,
funcționând inițial (1 aprilie – 1 iulie) la Iași, apoi la Tecuci, sub denumirea
Grupul IV Instrucție al Aeronauticii, având în componență o școală de pilotaj, o
școală de antrenament și o școală de trecere de pe un tip de avion pe altul pentru
piloții brevetați. Maiorul Andrei Popovici va fi numit Comandant al grupului,
șef de pilotaj va fi Mincu, iar instructori de zbor sublocotenenții Ioan Sava și
Marin Popescu precum și plutonierii D. Naidinescu, D. Teodorescu etc.38
Toate aceste măsuri de organizare au permis reluarea activității de
pregătire în zbor a elevilor și intrarea școlii militare de aviație într-o nouă etapă
de dezvoltare. În ciuda condițiilor grele în care și-au desfășurat activitatea, pe
diferite aerodromuri, școlile de aviație au avut o deosebită contribuție la efortul
general al armatei și aviației în cursul campaniei pentru apărarea patriei. Acest
aport a fost materializat și prin cei peste 130 piloți, observatori aerieni și
aerostieri ce au fost pregătiți în perioada desfășurării Războiului Mondial39.
În timpul primei conflagrații, trebuie arătat că fie în țara noastră, fie în
Franța aliată, folosind aparate de construcție franceză, s-au acoperit de glorie
prin modul cum au apărat țara și culorile patriei, piloți ca Ion Romanescu,
Vasile Craiu, Mircea Zorileanu, Andrei Popovici, Mihai Vitzu, Tănase Rotaru,
Traian Burdulolu, Nicolae Ionescu ș.a. În dotarea aviației militare românești,
organizată pe șase escadrile ale Grupului 2 Aeronautic, au fost aparatele
Nieuport-Bébé, Caudron, Farman 5 ș.a.40
38
Ibidem, f. 110.
39
Ibidem, f. 123.
40
Ibidem, f. 125.
Folosirea cu succes a aviației în timpul campaniei 1916-1918 va avea

consecințe directe în ce privește dezvoltarea acestei arme în perioada imediat
următoare precum și identificarea acesteia ca o armă de elită capabilă să
răspundă cu rapiditate amenințărilor ce se profilau la frontierele de est și de vest
ale României întregite.
Avioanele, pe care statul român le avea în dotare în momentul intrării în
război, pe lângă faptul că erau modele vechi, nu dispuneau de armament. Cu
toate acestea, aparatele au fost totuși folosite în misiuni de luptă, ceea ce a dus
la pierderea multora dintre ele încă din primele zile ale războiului. Lipsa unei
industrii aeronautice s-a resimțit în mod acut, completarea escadrilelor cu
aparate fiind posibilă numai după sosirea avioanelor comandate în Franța sau
trimise de aliați, conform convenției militare încheiate în august 1916.
Aviația militară română, o armă care își are debutul în cadrul Războiului
Mondial, a avut un rol deosebit de important și în timpul Campaniei din vara
anului 1917, când, pe frontul din Moldova s-a reușit stoparea ofensivei
germane, ofensivă care urmărea scoaterea României din război și consolidarea
economică a Puterilor Centrale, ce aveau o situație din ce în ce mai șubredă. De
asemenea, aviația de cercetare, în special în ce privește descoperirea pozițiilor
artileriei inamicului și a altor obiective din adâncime, precum și școlile militare
de aviație, care asigurau condiții optime de pregătire a cadrelor necesare
aviației, au jucat un rol foarte important în campaniile din 1916 și 1917.
Aviația, armă apărută în timpul Primului Război Mondial, s-a dezvoltat
exploziv în perioada interbelică. Mutațiile intervenite în configurația
geografică, politică și socială a lumii au determinat și în România postbelică un
puternic avânt al dezvoltării științei și culturii, cadru general în care se înscrie și
dezvoltarea aviației.
După anul 1918, procesul de reorganizare, dezvoltare și apărare a țării a
dobândit noi dimensiuni, grație unor factori cum sunt: noua configurație
politico-statală din centrul și sud-estul Europei, încheierea procesului de
unificare statală, schimbarea statutului geopolitic și economic al României,
experiența primei conflagrații mondiale etc.
DRAMA LT. COLONELULUI TEODOR GHEORGHIU DIN
REGIMENTUL ROMAN NR. 14 ÎN LAGĂRELE DIN
BULGARIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Doina ANGHEL
The Drama of Lieutenant-colonel Teodor Gheorghiu from the Roman Regiment

no. 14 in the Prison Camps in Bulgaria during the First World War
Abstract
Ending the direct confrontation with the enemy, the prisoners of war continued
the fight for survival in the enemy camps. This is also the case of lieutenant-colonel
Teodor Gheorghiu, from the Roman Regiment no. 14. Captured by the Bulgarian
troops in the battles of Brăniștari – Călugăreni, he ended up in the Haskovo and Sliven
prison camps. Upon his return from captivity, he wrote a memorandum in which he
presented the conditions in which the Romanian prisoners had to survive. The officer's
memoir provides quite detailed information regarding the number of Romanian
prisoners in the Bulgarian camps, the food, clothing, pay, and medical care they
received. The memoir contains the account of how he returned from the camp, after 18
months of captivity, and the exposition of his personal impressions on the state of
mind, the material situation and the sanitary condition of the Bulgarians.
Upon his return from captivity, he received the rank of colonel and continued his
military career, being appointed commander of the Roman Recruiting Circle.
Keywords: First World War, Roman Regiment no. 14, prisoner, Bulgaria, Sliven,
Haskovo
Teodor Gheorghiu s-a născut la 12 august 1871 în Galați, plasa Siret,

județul Covurlui, fiul Elenei și al căpitanului în retragere Constantin Gheorghiu.
S-a căsătorit, în baza aprobării nr. 392, la 10 ianuarie 18991, cu Eugenia
Schmantz, domiciliată în Roman, str. Bogdan Dragoș nr. 152, născută în luna
septembrie 1878. Au avut o fiică, Lucia, născută la 21 octombrie 1901. Ultimul
domiciliu consemnat în dosarul personal este Galați, plasa Siret, județul
Covurlui.
La 1 septembrie 1886 s-a înscris la Școala Fiilor de Militari de la Iași, pe
care a absolvit-o la 1 iulie 1889, urmând apoi, timp de doi ani, cursurile Școlii
de Ofițeri din București. La 15 iulie 1892 a primit gradul de sublocotenent și a
1
Depozitul Central de Arhivă, (în continuare se va cita Dp.C.A.), fond Memorii Bătrâni,
colonei, litera „G”, dosar nr. 64, f. 1.
2
Ibidem, f. 23.
252 Drama lt. col. T. Gheorghiu în lagărele din Bulgaria în Primul Război Mondial
fost repartizat la Regimentul Cantemir nr. 12. La 16 aprilie 1894 a fost mutat la
Regimentul 11 Siret3. La 30 septembrie 1895, comandantul Regimentului Siret
nr. 11 consemna în foaia calificativă a tânărului ofițer: „L-am găsit însărcinat cu
armătura și am constatat că pe timpul tirului practic a fost necontenit la postul
lui, din care cauză nu s-a întâmplat în acest regiment nici un caz regretabil ca în
altele. Cunoaște bine elementele atât în teorie, cât și în practică”4.
La 1 aprilie 1896 primea gradul de locotenent și mutarea la Regimentul
Roman nr. 14, unde a rămas până la sfârșitul Primului Război Mondial5.
Regimentul 14 Dorobanți „Roman” a fost unul dintre cele opt regimente de
dorobanți create prin Înaltul Decret nr. 2195 din 26 noiembrie 1876, publicat în
„Monitorul Oastei” nr. 35/18766. Regimentul se afla în compunerea Diviziei a
4-a Teritoriale, avea reședința în orașul Roman și era organizat pe două
batalioane, cuprinzând, din punct de vedere administrativ, teritoriul județelor
Roman și Bacău, având ca efective un număr de 26 de ofițeri și 1490 trupă7. În
anul 1880, regimentele de dorobanți au fost reorganizate, fiind stabilit câte unul
pentru fiecare județ. Prin Înaltul Decret nr. 1163 din 5 aprilie 1880,
Regimentului 14 Dorobanți i-a fost schimbată titulatura în Regimentul de
Dorobanți Roman nr. 14, cuprinzând doar teritoriul județului Roman8.
Prin Înaltul Decret nr. 2329 din 11 iulie 1891, regimentul a fost organizat
pe trei batalioane, primind titulatura de Regimentul Roman nr. 14. Noua
titulatură i-a fost păstrată până la 23 mai 1932, când a fost modificată, prin
Înaltul Decret Regal nr. 1778/1932 în Regimentul 14 de Dorobanți „Roman”9.
Revenind la locotenentul Gheorghiu Teodor, în perioada 1 iulie – 15
august 1896 a participat la toate lucrările școlii practice de infanterie, fapt ce i-a
dat ocazia colonelului Ioan Culcer, la acea dată comandant al Regimentului 2
Geniu, să noteze: „A luat parte la tóte lucrările practice executate în poligon, cu
zel și inteligență. A tras folóse reale din excursiunele instructive cu ocasiunea
visitei câmpului întărit Focșani – capătul de pod Nămoloasa și aplicațiunei
tactice de la satul Goleșci. Pe lângă instrucțiunea ce personal a căpătat, a căutat
prin tóte mijlócele ca și gradele inferióre trimise de Regiment să profite cât au
putut mai mult. Cu ocasiunea inspecțiunei generale technice de la 14 august
1896, oficerul a trecut în mod satisfăcător un examen înaintea d-lui General
Argetoyanu, Inspectorele General al Geniului.
3
Ibidem, f. 1.
4
Ibidem, f. 3v.
5
Ibidem, f. 37.
6
„Monitorul Oastei”, nr. 35/1876, pp. 810-822.
7
„Monitorul Oastei”, nr. 1/12 ianuarie 1877, p. 14 şi 36.
8
Dp.C.A., fond Colecţia Registre Istorice şi Jurnale de Operaţii I, Registrul Istoric al
Regimentului 14 Dorobanţi, dosar nr. 637, ff. 5-11.
9
„Monitorul Oficial”, nr. 122/28 mai 1932, Partea I, p. 3445.
Doina Anghel 253
În resumat, oficerul va deveni

un bun instructor pentru lucrările de
campanie ale Regimentului”10.
În anii care au urmat, toți
comandanții săi au avut doar cuvinte
de laudă la adresa tânărului ofițer.
Colonelul Pavlo Alexandru,
comandantul Brigăzii 14 Infanterie
nota în mai 1899: „În general, bun
oficer. Servește bine, cunoaște bine
reglementele și practic și teoretic”11.
În același an, generalul Leonida
Iarca, comandantul Corpului IV
Armată îl nota: „Inteligent. Foarte
bine înaintea trupei. Ca aplicații pe
plan, a serviciului în campanie, bine.
Conduită foarte bună. Servește foarte
bine. Merită a înainta la alegere”12.
La 20 septembrie 1903, generalul
Arnold Beller îl nota: „Comandă,
administrează și instruiește foarte
bine Compania sa. Este un excelent
oficer din toate punctele de vedere.
Este locotenent de la 1896, a fost
cinci ani consecutiv propus pentru
înaintare la alegere și, deși neînaintat,
nu și-a schimbat câtuși de puțin modul de a servi, are un caracter adevărat
milităresc”13. La 10 mai 1904 a fost avansat căpitan14 și numit, doi ani mai
târziu, la 16 aprilie 1906, șef al Depozitului de recrutare Roman15. A urmat
Școala de mitraliere, în perioada 13 mai – 12 iunie 191116, iar începând cu 1
octombrie 1912, a primit comanda Cercului de Recrutare și a batalionului de
rezervă Roman17.
10
Dp.C.A., fond Colecţia Registre Istorice şi Jurnale de Operaţii I, Registrul Istoric al
Regimentului 14 Dorobanţi, dosar nr. 637, f. 36.
11
Ibidem, f. 6.
12
Ibidem, f. 6v.
13
Ibidem, f. 13.
14
Ibidem, f. 1.
15
Ibidem, f. 118.
16
Ibidem, f 41v.
17
Ibidem, f. 118.
A participat în campania din anul 1913, în perioada 23 iunie – 11 august,

cu Regimentul 54 Infanterie rezervă18. A comandat Batalionul III din acest
regiment, dovedind „capacitate în conducerea tactică a batalionului, căutând a
infiltra și stimula ofițerilor și trupei de sub comandă energia și cunoștințele
conducerii tactice a unităților pe câmpul de război. După demobilizarea
trupelor, fiind însărcinat cu ordinea trupelor din carantina Secueni, precum și cu
administrarea cailor ce se predau de corpuri Comisiei de lichidarea rechizițiilor
județului Roman, a arătat mult tact și pricepere”19.
La 1 aprilie 1914 a primit gradul de maior20 și comanda Batalionului II.
„În timpul iernii a condus școala reangajaților din corp. A luat parte la ședințele
de joc de război din corp și la cele din garnizoană, precum și la aplicațiile cu
trupa și fără trupă pe teren. De asemenea, a lucrat și două teme scrise, dând
soluții și justificări bune. Ține din scurt pe comandanții de companii și are
ambiția ca batalionul său să fie cel mai bine instruit din regiment. Pe timpul
verii a avut direcția Școalei învățătorilor Corpului IV Armată, școală ce a
funcționat la acest regiment și care a dat frumosul rezultat de a înzestra armata
cu 219 ofițeri de rezervă din 258 candidați care au urmat școala”21.
Maiorul Teodor Gheorghiu a intrat în campanie cu Regimentul Roman nr.
14, la comanda Batalionului I, pe care l-a condus pe toată durata ofensivei din
Transilvania. Participarea sa la Primul Război Mondial este rezumată de
colonelul Ioan, comandantul Regimentului nr. 14 Roman, în notarea de serviciu
pentru perioada 4 octombrie 1916 – 1 iulie 1918. A luat parte la „luptele de pe
Valea Trotușului, de la Racoș, Valea Oltului, la luptele de la Fenied și Süko, din
zilele de 15 și 16 octombrie 1916, iar după retragerea din Transilvania,
batalionul de sub comanda sa a primit însărcinarea să ocupe lucrările de apărare
de la Palanca și să se opună încercării de pătrundere a inamicului pe valea
Trotușului. În cursul lunii octombrie 1916, a luat parte cu batalionul său la
luptele ce au avut loc pe valea Trotușului, la tunelul de la Goioasa – dealul
Stănicei – de pe valea Stănicei și pe valea Ciobănașului, ocupând lucrările de pe
dealul Dragote”22. La 1 noiembrie 1916, a fost avansat la gradul de locotenent-
colonel23. „În ziua de 17 noiembrie 1916, lt. colonelul Gheorghiu a intrat cu
batalionul său în luptă la satul Brăniștari pe Argeș, unde a avut de susținut o
grea luptă. Primind însărcinarea de a rezista cu orice preț, cu toate pierderile
grele ce a suferit batalionul, a stat la postul său de comandă, conducând lupta
conform însărcinării primite, până când inamicul, mult superior în număr, a
18
Ibidem, f. 41v.
19
Ibidem, f. 45v.
20
Ibidem, f. 37.
21
Ibidem, f. 46.
22
Ibidem, f. 52.
23
Ibidem, f. 37.
Doina Anghel 255
izbutit să înconjoare ambele flancuri ale batalionului care rămăsese izolat prin
retragerea altor unități. În această critică situație, locotenent-colonelul
Gheorghiu Teodor nu s-a putut salva și a fost capturat”24.
Generalul Bunescu, comandant al Brigăzii 14 Infanterie în perioada 6
octombrie – 16 noiembrie 1916 și al Diviziei 18 Infanterie în perioada 16
noiembrie – 1 decembrie 1916, descria astfel momentul căderii locotenent-
colonelului Gheorghiu în prizonierat: „Maiorul Gheorghiu Teodor a fost sub
comanda mea de la 6 octombrie la 18 noiembrie 1916, în luptele de pe Valea
Trotușului și la Călugăreni pe valea Neajlovului.
În valea Trotușului, de la 6 octombrie la 10 noiembrie 1916, a comandat
batalionul din Regimentul Roman nr. 14 pe sectorul sud Tunelul Goioasa,
călare pe valea Trotușului. Prin bravura și destoinicia sa, a oprit neîntreruptele
atacuri ce da acolo inamicul ca să poată ieși din defileu. În luptele de la
Călugăreni, unde comandam Divizia 18 (compusă din trupă de adunătură
bătrână), nădejdea îmi era în Regimentul Roman nr. 14 și Regimentul 4
Vânători, care era tot sub comanda mea. Au fost lupte grozave în zilele de 16,
17 și 18, mai ales la 18 noiembrie, când am fost atacați de 3 divizii. În acele
lupte, maiorul Gheorghiu T. era pe poziția de la Brăniștari. A luptat vitejește,
dar la 18 noiembrie fiind părăsit de trupele de milițieni din Hangu, a fost
înconjurat, tăiată retragerea, și astfel a căzut prizonier, luptând ca un brav”25. Pe
19 noiembrie 1916 a fost dat dispărut în lupta de la Brăniștari – Călugăreni26.
La izbucnirea Primului Război Mondial, guvernul român luase o serie de
măsuri în perspectiva participării armatei române la campanie, printre care și
cele privind prizonierii. Pe parcursul desfășurării campaniei, au fost adoptate
noi reglementări și au fost înființate structuri menite a asigura rezolvarea
adecvată a tuturor problemelor prizonierilor. La 16 martie 1917, ministrul de
Război Vintilă Brătianu a adoptat o decizie prin care erau aduse unele clarificări
în ceea ce privea prizonierii. Potrivit acestei decizii, Serviciul prizonierilor de
război și internaților civili, care funcționa în cadrul Direcției Statistică din
Ministerul de Război urma să se ocupe, pe lângă probleme legate de întreținerea
și paza prizonierilor de război, și de informațiile despre prizonierii de război
români și de ajutorarea lor27. Încheind confruntarea directă cu inamicul,
prizonierii de război au continuat lupta pentru supraviețuire, suferințele acestora
fiind greu de imaginat. Pentru cunoașterea condițiilor inumane din lagărele
unde erau duși prizonierii români de război, o sursă de informații extrem de
24
Ibidem, f. 52v.
25
Ibidem, ff. 59, 59v.
26
Ibidem, f. 41v.
27
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Calvarul prizonierilor români
din Primul Război Mondial. Mărturii documentare, (în continuare se va cita Calvarul
prizonierilor…), vol. I, Editura Universităţii din Piteşti, 2006, p. X.
valoroasă o constituiau memoriile întocmite de prizonierii care au supraviețuit

și s-au întors în țară.
La 26 martie 1918, Marele Cartier General emitea Ordinul circular nr.
2543, conform căruia, ofițerii erau obligați să întocmească memorii la revenirea
în țară. Memoriile trebuiau să conțină date privind împrejurările în care au căzut
prizonieri și la ce trupe inamice, unde au fost duși după aceea, în ce lagăr au
fost internați, tratamentele la care au fost supuși de către inamic, condițiile de
locuit, hrana, îmbrăcămintea, solda, îngrijirea medicală, programul zilnic.
Totodată, trebuia menționată data întoarcerii din prizonierat, impresiile generale
asupra stării de spirit generale a populației, aprecierile inamicului asupra
armatei române și zvonurile care circulau în lagăre în legătură cu evenimentele
interne sau internaționale. Memoriile trebuiau întocmite în două exemplare,
unul fiind păstrat la istoricul unității militare din care făcea parte autorul, iar
celălalt era înaintat Biroului Istoric din Marele Stat Major28. Aceste memorii
sunt deosebit de relevante atât pentru starea materială a prizonierilor, cât și
pentru moralul acestora și atmosfera în care au supraviețuit în captivitate.
Trebuie menționat faptul că după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial, Marele Stat Major nu a mai luat aceleași măsuri cu privire la
întocmirea memoriilor prizonierilor. Explicația ar fi, probabil, evitarea afectării
prestigiului autorităților sovietice, întrucât cunoașterea condițiilor în care au
trăit prizonierii români în lagărele rusești ar fi scăzut încrederea populației în
noul regim ce urma a fi instaurat. Documentele dezvăluie halucinanta lume a
vieții în captivitate, a disperării, a luptei pentru supraviețuire care, de multe ori,
făcea să dispară umanismul, principiile, decența, mila, atât în rândul
învingătorilor, cât și al învinșilor.
Numărul prizonierilor de război din Bulgaria nu se cunoaște cu exactitate,
cert fiind doar faptul că, alături de sârbi, românii au fost cei mai numeroși
prizonieri ai trupelor bulgare. După luptele de la Turtucaia, în lagărele din
Bulgaria au ajuns 450 de ofițeri și 27.830 de soldați și subofițeri români29. După
luptele din noiembrie 1916, numărul prizonierilor români din lagărele bulgare a
crescut, statisticile guvernului de la Sofia indicând, la sfârșitul Primului Război
Mondial, un număr de 21.082, dintre care 758 erau ofițeri. Statisticile întocmite
în anul 1922 de autoritățile române indică un număr de 20.162 de soldați și
ofițeri români prizonieri în Bulgaria. Diferența este explicată fie de numărul de
aproximativ 6.500 de prizonieri români predați autorităților militare germane și
turce, fie prin decesul multora dintre ei în timpul transportului spre lagăre30.
28
Dp.C.A., fond Comandamentul General al Etapelor, dosar nr. 633, f. 182.
29
Daniel Cain, Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria, în Bogdan Popa, Radu
Tudorancea (coord.), Războiul de fiecare zi. Viaţa cotidiană în tranşee şi în spatele frontului în
Primul Război Mondial (1914-1918), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2018, p. 217.
30
Doina Anghel 257
Dacă în ianuarie 1916, în Bulgaria existau 14 lagăre de prizonieri, în anul

1917 erau 21, cele mai cunoscute fiind cele de la Sliven, Iambol, Haskovo,
Kîrdjali și Plovdiv31.
Locotenent-colonelul Teodor Gheorghiu realizează, în memoriul său, un
tablou complex al vieții de prizonier în lagărele de la Haskovo și Sliven. „Unde
am fost dus după ce am fost făcut prizonier. După ce am fost făcut prizonier
împreună cu căpitanul Macri N., am fost dus în satul Brăniștari la
comandamentul Regimentului 22 bulgar și al Brigăzii care se găsea tot acolo;
am fost întrebat din ce cauză intră în lupte batalioanele noastre unele după
altele, și la care am răspuns că nu cunosc dispozițiunile mai marilor mei.
În urmă am fost trimis în ștabul diviziei bulgare, unde am rămas pe
noapte, iar a doua zi dimineață am plecat pe jos la Giurgiu, unde am ajuns
seara. A doua zi după amiază am fost îmbarcați pe un ponton cei vreo 62 ofițeri
români făcuți prizonieri în luptele de pe Dunăre și Neajlov și transportați la
Șistov. Acolo am stat o zi și apoi am fost transportați la Sofia cu calea ferată, în
vagoane murdare, de animale.
La Sofia am stat până la 2 decembrie 1916, când am fost duși în lagărul
de la Haskovo. Acolo am stat până la 27 martie 1917, când cei 150 ofițeri făcuți
prizonieri pe Neajlov am fost mutați în lagărul Sliven unde am și rămas restul
timpului până la plecarea din Bulgaria la 26 mai 1918. În momentul când am
fost făcut prizonier, soldații bulgari s-au năpustit asupra noastră să ne omoare;
un ofițer bulgar i-a oprit. Am fost lovit cu lopata și patul armei, mi-au luat
mantaua, ceasul, punga cu bani, cum și binoclul și geanta cu hărți.
De la prinderea în ziua de 18 noiembrie 1916 și până la ajungerea în Sofia
n-am primit nici un fel de hrană, am trăit cu câte o bucată de pâine de la ceilalți
camarazi care aveau bani. În lagăr la Haskovo am dormit într-o baracă de lemn,
pe jos, timp de o lună. În primele zile ale lunii ianuarie 1917 s-au dat ofițerilor
superiori (în număr de 12) două camere separate cu paturi comune și paie. Cu
două săptămâni înainte de a pleca de la Haskovo ni s-au dat o saltea de paie, o
pernă, un cearceaf și o pătură. Iarna grea din 1917 am petrecut-o fără foc și, din
cauză că lipseau geamurile de la ferestre, viscolea peste noi și eram nevoiți să
dormim îmbrăcați. La cererile ce le făceam pentru a ni se da tratament omenesc,
locuință, hrană, îmbrăcăminte și soldă, ni se răspundea cu insulte.
Lagărul de la Haskovo era situat la 2 km sud de oraș și se compunea din
două barăci mari, una mai mică și vreo 20 căsuțe de pământ. În timp de pace
acest lagăr servește ca câmp (sic!) de concentrare a unei brigăzi.
Ofițerii au fost plasați parte în barăcile mari, iar restul în câteva căsuțe.
Domnea cea mai mare murdărie și mizerie, ofițerii dormeau la un loc cu
deținuții din pușcăriile sârbești.
31
Ibidem, p. 219.
În lagăr, pe lângă cei 200 ofițeri români mai erau și 1500 prizonieri sârbi.
La 2 ianuarie 1917 au mai fost aduși din lagărul Kîrdjali la Haskovo 200
ofițeri din cei făcuți prizonieri la Turtucaia așa că până la 27 martie, când am
plecat la Sliven, în lagărul de la Haskovo au fost 400 ofițeri români.
Tratamentul îndurat de cei 400 ofițeri români în lagărul de la Haskovo n-a fost
decât niște torturi sistematice fizice și morale. Adunasem zi cu zi note asupra
celor suferite de la capturare până la iulie 1917, când, făcându-se percheziții, ni
s-au luat toate notițele, scrisorile și orice hârtie ce s-a găsit asupra noastră.
Cele două memorii ce am înaintat cu ocazia unor inspecții ce s-au făcut în
lagărele Haskovo și Sliven de către autoritățile bulgare n-au avut aici un efect,
ba, din contră, au înrăutățit tratamentul.
Spuneam că la 26 martie 1917, cei 150 ofițeri făcuți prizonieri la Neajlov
am fost mutați în lagărul de la Sliven. Acest lagăr este situat la vreo 6 km de
orașul Sliven, la poalele Balcanilor, în valea Tundjei. Acest lagăr era cel mai
mare din Bulgaria și acolo se trimiteau toți prizonierii bolnavi și internații civili.
De fapt, nu era lagărul decât un lazaret din cauza bolilor ce bântuiau.
Când am sosit acolo, am găsit 6000 prizonieri și internați sârbi, 50
plutonieri români și 900 soldați. Din cauza bolilor, de la aprilie 1917 până la
plecarea noastră nu mai rămăsese decât 1200 sârbi, 350 soldați români, restul
muriseră; iar din cei 150 ofițeri au murit 19; din 50 plutonieri au murit 25.
La Sliven, cei 150 ofițeri, 50 plutonieri și 20 soldați de serviciu au fost
înghesuiți într-o baracă în care ar fi putut locui cel mult 100 oameni. Din cauza
îngrămădelii nu se putea păstra curățenia, ceea ce a dat naștere la diferitele boli
(cele mai frecventate (sic!) au fost tifosul exantematic de care au fost atinși
aproape 1/2 din ofițeri). S-a dat fiecăruia o saltea cu puține paie și o pătură, pe
care le-am așezat pe jos. Cu ocazia inspecției făcute de generalul bulgar Petrov,
comandantul lagărelor, în luna iunie 1917, am cerut să ni se dea câte un pat și
alte îmbunătățiri. N-am obținut însă nimic. Am aflat mai târziu că acești 150
ofițeri fuseseră mutați ca pedeapsă de la Haskovo la Sliven, în urma
reclamațiilor ce am arătat ce făcusem la Haskovo și a încercării de evadare a
vreo câtorva ofițeri la începutul lunii martie 1917.
Hrana este unul din capitolele cele mai interesante din tot timpul
captivității. Cât am stat în lagărul Haskovo, timp de 4 luni, hrana se compunea
din: mere, pere și prune sălbatice fierte cu apă, în cantitate destul de mică; din
când în când grâu fiert, de calitate proastă; ni s-a dat de două ori fasole și de 3
ori carne. Primeam zilnic câte 400 g pâine din mălai tătăresc (mălai de mături);
au fost multe zile când nu ni s-a dat decât 1/2 din această pâine, fără alte
alimente. Hrana se prepara în vase de aramă necositorite, din care cauză s-au
îmbolnăvit mulți ofițeri, prezentând simptome de otrăvire. Din această cauză
am rămas suferind de stomac. Toate cererile noastre de a ne îmbunătăți hrana
sau a ne permite să facem o popotă au fost zadarnice.
Doina Anghel 259
Lagărul atârna ca administrație de Comandantul garnizoanei (locotenent

colonel Ștefanov), un adevărat câine, care, printr-un ticălos de sergent-major
(Delciu Mirov), care era comandantul lagărului, a căutat să ne extermine. Pe la
sfârșitul lunii ianuarie a fost numit ca (sic!) comandant al lagărului
sublocotenentul Coso, acesta, cu toate că era om serios și cu bunăvoință de a ne
servi, n-a putut face nimic, fiind împiedicat de cei doi de mai sus. După
plecarea noastră din Haskovo am auzit că acolo s-au dat fiecărui ofițer un pat,
rufe, haine, încălțăminte și li s-a îmbunătățit și traiul, permițându-le a merge în
oraș de două ori pe săptămână, câte 10-20 ofițeri, și a se aproviziona. După ce
ne-am mutat la Sliven, la început vreo două luni am dus-o mai bine. Acolo am
alcătuit o popotă, iar un sergent Gheorghiu Grigore din Regimentul 33 Tulcea,
de origine bulgar, care era prizonier și pe care administrația taberei îl luase la
cancelarie, ne-a înlesnit tot timpul, procurându-ne alimente cu prețuri îndoite și
chiar împătrite. Ne-a jefuit, dar a trebuit să suferim ca să nu murim de foame.
Afacerea popotei a fost mărul de discordie dintre ofițeri și cred că va da
naștere la reclamații. Dar pe lângă jaful de-am arătat mai sus, numitul sergent,
care era spion bulgar, și-a bătut joc de bieții soldați cărora le lua banii pentru fel
de fel de mici servicii, iar alimentele trimise de Crucea Roșie, în loc să le dea
soldaților, le vindea în oraș sau în lagărul ostaticilor sârbi. Nu s-a sfiit de loc să
fure sute de pachete de alimente și rufe trimise ofițerilor de Crucea Roșie; opera
cum vrea, iar când câțiva au reclamat comandantului taberei, sublocotenent
Manef, acesta i-a băgat imediat la închisoare.
Cu hrana am dus-o cât se poate de greu, în lunile iunie, iulie, august și
septembrie nu ne-am hrănit decât cu bob și cartofi fierți cu apă. Pâinea, ca și la
Haskovo. În tabără erau două așa-zise cantine în care se găsea în timpul
primăverii 1917 puțin lapte, pe vară până la septembrie, câte puțină mâncare
preparată în așa condițiuni de murdărie și nepricepere încât te lipseai de
mâncare (felurile se compuneau din fasole verde sau uscată fiartă cu apă mult
piper roș și cu multe muște, sau carne veche și legume, un fel de lături). În
privința pregătirii mâncării ca și-n multe altele, bulgarii sunt foarte înapoiați.
Până în luna decembrie 1917, când am început a primi pachete cu
alimente de la Geneva, am dus-o foarte greu cu hrana. Din luna decembrie 1917
și până la plecarea din Bulgaria la 26 mai 1918, datorită bunătății și grijii
Comitetului de Asistență de la Geneva, am putut să ne salvăm viața; dacă ne-ar
fi lipsit alimentele care ni s-au trimis, sunt convins că ar fi pierit de foame cel
puțin 1/2 din ofițeri și trupă.
Încă din luna martie 1918 alimentele se împuținaseră în toată Bulgaria, iar
ceea ce se mai putea găsi era foarte scump. Așa, de exemplu, o pâine de 2-2,1/2
kg grâu 30-40 lei, 1 kg fasole 7-8 lei, oul 60-80 bani, grăsime 35-40 lei, zahăr
tos 30-35 lei/kg, brânză 16-35 lei kg (se găsea foarte greu și în mică cantitate
(sic!), ceapa 5 bani firul, lapte nu se găsea, fiind rechiziționat, carne de vacă 8-
10 lei kg, de porc 14-16 lei, de miel 12-14 lei. Carnea se găsea foarte greu,
slabă, și nu se găseau decât vite bolnave. Alte alimente nu se puteau găsi.
Îmbrăcămintea. Cu toate cererile ce am făcut, nu ni s-au dat efecte de
îmbrăcăminte. Tot timpul captivității am purtat îmbrăcămintea cu care fusesem
făcuți prizonieri. Majoritatea ofițerilor semănau cu cerșetorii, hainele se
degradaseră și n-aveam nici cu ce și nici cine să le repare.
Cu rufele a mers mai bine. Pe timpul verii 1917 am primit de la bulgari
două cămăși și două perechi izmene, s-a dat și câte o pereche bocanci de trupă
la acei din ofițeri ce rămăseseră cu picioarele goale. La plecare aceste efecte au
fost luate înapoi. În februarie 1918 am primit de la Geneva câte două cămăși,
două perechi izmene, o flanelă, două perechi ciorapi, două batiste, o pereche
pantaloni dril; pe luna martie am primit iarăși un număr de rufe, ca mai sus.
Aceste efecte fuseseră, după cât am auzit mai târziu, trimise din timpul verii,
însă bulgarii le-au ținut să treacă iarna, să suferim cât mai multă lipsă. În toate
acțiunile lor n-au fost conduși decât de gândul de a ne chinui și a ne distruge
metodic. Așa, de exemplu, când timpul era mai friguros, prin ianuarie, ne-au
dezbrăcat de ultimele haine, sub cuvânt că trebuie dezinfectate. Ca rezultat a
fost că foarte mulți ofițeri s-au îmbolnăvit și câțiva au și murit.
Solda. Ni s-au acordat lunar 70 leva sublocotenenților, 80 căpitanilor, 90
maiorilor și locotenent coloneilor și 100 coloneilor. Achitarea se făcea în mod
foarte neregulat; la câte 3-4 luni ni se dădea pe luna cea mai îndepărtată. Din
solda lunară ni se reținea la Haskovo suma de 1,30 – costul hranei; iar la Sliven
când ne-am alcătuit popota ni s-a oprit numai câte 12,4 – costul pâinii pe o lună.
Se poate ușor vedea câte neajunsuri și mizerii am îndurat din cauza lipsei
de bani. Numai Dumnezeu știe cum am putut trăi cu cei 70 lei față de
scumpetea traiului de acolo. În iulie 1917 am primit de la consulul spaniol, care
reprezenta afacerile noastre în Bulgaria, câte 200 leva sublocotenenții și
locotenenții, 300 căpitanii, 400 maiorii, 500 locotenent coloneii. Aceasta a fost
prima și ultima dată când am auzit vorbindu-se de Excelența Sa consulul
spaniol pe tot timp celor 18 luni de captivitate și ne-am întrebat deseori, oare de
ce Excelența Sa n-a binevoit a se interesa mai de aproape de noi și măcar odată
să fi venit să ne viziteze; ar fi putut vedea starea de plâns în care ne găseam și,
prin autoritatea persoanei sale, poate că s-ar fi schimbat situația noastră. Cred că
nu-i de loc surprinzător dacă afirm că din cauza lipsei de bani, fiindcă din țară
n-am primit decât târziu de tot (prin august 1917 și numai 1/4 din ce mi s-a
trimis) și a plății neregulate a soldei, foarte mulți ofițeri, ca să-și poată procura
o mizerabilă hrană zilnică, și-au vândut hainele, rufele și chiar încălțămintea.
Mi-a fost dat să văd completa prăbușirea morală în care căzuse cea mai mare
parte din ofițerii noștri.
Îngrijirea medicală. Pe tot timpul cât am stat în lagăr la Haskovo ofițerii
bolnavi erau tratați în spitalul militar din oraș. Nu era primit în spital decât
Doina Anghel 261
atunci când bolnavul avea cel puțin 38 temperatură. În spital ofițerii erau tratați
binișor. Boli ușoare, indispozițiuni nu se admiteau la bulgari, cu mare greutate
se permitea a se duce la spital cei ce aveau nevoie de pansament (erau câțiva
ofițeri răniți și nevindecați complet). Luni de zile, mulți ofițeri au rămas
bolnavi: eczeme, râie și alte boli, pe motiv că n-au temperatură 38. Tâmpenia
care este proprie bulgarilor, unită cu răutatea și rea voința, au fost singurele
mijloace de care s-au servit față de noi de la început și până la sfârșitul
captivității.
În lagărul de la Sliven am dus-o și mai rău. Cu toate că în teritoriul
lagărului era o baracă mare transformată într-un fel de spital, din cauza însă a
murdăriei (păduchi și ploșnițe), a lipsei complete de măsuri igienice, a
nepriceperii medicului (un medic sârb, de fapt un fost agent sanitar), a lipsei de
medicamente și de confortul necesar unei infirmierii, nu spital, apoi amestecul
diferiților bolnavi la un loc, atât ca poziție socială, cât și ca boli (cei de tifos
exantematic la un loc cu cei bolnavi de alte boli) zic, toate acestea aveau ca
rezultat că acel intrat în așa-zisul spital, bolnav de febră sau altă boală ușoară cu
greu scăpa, fiindcă se infecta de tifos sau dizenterie, care bântuia cu furie.
Zilnic mureau 40-60 de bolnavi, care erau aruncați într-o șură timp de 24
ore unde îi rodeau șobolanii. La început s-a permis ca ofițerilor ce decedau să li
se facă coșciuge, mai târziu s-a ridicat acest privilegiu și sărmanii noștri ofițeri
ale căror trupuri au rămas în blestematul pământ bulgăresc au fost înmormântați
în pielea goală la 0,50 - 0,60 m adâncime pentru că pământul era pietros, mulți
fără cruce. Înainte de plecare am cerut administrației taberei să ne permită a
merge la cimitir ca să oficiem un parastas, ni s-a permis cu mare greutate; dar
nici din cei 15 ofițeri ce muriseră n-am putut găsi decât mormântul a 2-3 cărora
le pusesem la mormânt câte o piatră cu inscripție, și aceștia erau din cei morți la
început când ni se permitea asemenea lux. Cred că sălbaticii din Noua Zeelandă
sau hotentoții vor fi cu mult mai îngăduitori față de prizonierii lor decât au fost
vecinii noștri bulgari față de noi. Prin luna august, când tifosul exantematic și
dizenteria bântuiau cu furie, au fost curate orori. Bolnavii în agonie nu mai erau
lăsați să-și dea ultima suflare în barăcile unde zăceau, erau aruncați în așa-zisa
morgă. În mai multe rânduri au fost duși la cimitir muribunzi pentru a fi
îngropați de vii, însă prin mila cioclilor au fost aduși înapoi și lăsați să moară în
morgă și apoi i-au îngropat. Aceasta a fost soarta multora dintre sârbi, pe care îi
distrugeau în mod sistematic prin bătăi, munci și foame. Ar fi cred, un scut de
umanitate din partea statului nostru să intervină pe lângă aliații noștri francezi,
englezi și americani să se intereseze de acest nenorocit popor și să li se trimită
și lor alimente, haine și bani în lagărele bulgărești în care mor zilnic cu sutele.
În lagărul de la Sliven se adusese un fost bandit (comitagiu bulgar) care, timp
de 4 luni cât a stat în lagăr, a ucis în bătaie peste 300 sârbi și vreo câțiva soldați
români. În octombrie și noiembrie 1917, tifosul exantematic atinsese peste 40
de ofițeri, am cerut în mai multe rânduri măsuri profilactice și un medic român;

cu mare greutate, pe la 20 decembrie 1917 ne-a sosit în tabără medicul
sublocotenent de rezervă Cornățeanu (medic de plasă din jud. Argeș). Spre
durerea noastră am avut ghinionul ca acest medic să fie, cred, unul dintre cei
mai slabi medici români, leneș, vicios și cu foarte multă rea voință. Nu-și dădea
decât prea puțin interes față de bolnavi; acei dintre ofițerii bolnavi care au
scăpat de la moarte se datorește numai întâmplării sau rezistenței lor fizice. Am
trecut prin zile grele, decimați de boli, lipsiți de mijloace materiale, amenințați
să murim de foame, așa am dus-o 18 luni. Dacă camarazii (sic!) de pe front au
dreptul să li se zică eroi, atunci prizonierilor dați pe mâna bulgarilor li se poate
zice cu drept cuvânt martiri.
Program zilnic. Programul zilnic era sumar de tot. În lagărul de la
Haskovo, apelul („proverka” cum o numeau bulgarii) se făcea zilnic, dimineața
între 7-8 și seara între 5-7. Masa de amiază între 11-12, iar cea de seară între 4-
5. La Haskovo, îndată după apel toți prizonierii intrau în barăci; nu era permis
să iasă decât pentru a-și face necesitățile, când trebuia să bați în ușă ca la
pușcărie spre a anunța santinelele și care permiteau ieșirea prin cuvântul
„Slobodna”. La Sliven apelul se făcea 1-2 ori pe lună. La Haskovo am avut de
îndurat cele mai mari umilinți și dureri sufletești. Sentinelele și soldații bulgari
loveau soldații fără nici un motiv, și pe ofițeri; în nenumărate rânduri, ofițerii au
fost puși să ducă hârdaele cu murdării; care nu se supunea era bătut crunt.
Aceeași metodă s-a practicat din când în când și la Sliven.
După bătălia de la Mărășești au fost loviți mulți ofițeri, desigur că ordinul
venise de sus. În luna iulie a fost numit ca comandant (sic!) al lagărului un
sublocotenent de rezervă, Manef. Era un dușman de moarte al românilor. De pe
urma acestui ticălos am îndurat toate neajunsurile și mizeriile posibile. Fel de
fel de constrângeri, așa, de exemplu, sub motiv că fasolea era toată
rechiziționată, nu permitea să ne procurăm decât de la Comitetul orașului
Sliven, care se scuza că nu are decât pentru populație. Nu ne dădea voie să ne
cumpărăm carne, soldele le întârzia cu câte 3-4 luni, banii și scrisorile trimise
de familie zăceau cu lunile la cancelaria lagărului, ș-apoi le înapoia cu arătarea
că adresantul nu se găsește acolo ori le distrugea. Ca să nu pierim de foame și
mizerie a trebuit să-l cumpărăm cu 1000 lei. De altfel, bulgarii sunt ușor
coruptibili când e vorba de bani.
Data și mijloacele întoarcerii de la inamic
În ziua de 26 mai 1918, ora 2 p.m., am părăsit lagărul Sliven. Grupul se
compunea din 156 ofițeri și plutonieri și 390 soldați, au mai rămas câțiva soldați
bolnavi în spitalul de acolo. Din Sliven am plecat cu calea ferată pe la orele
5,30 p.m. spre Rusciuk prin Stara-Zagora – Târnovo. În ziua de 28, pe la ora 8
dimineața, am sosit în Rusciuk, unde am stat până la ora 2 p.m. când am fost
îmbarcați pentru Giurgiu. La Giurgiu, cei 6 ofițeri superiori am fost trimiși
Doina Anghel 263
imediat la București, de unde a doua zi am plecat la Iași, restul ofițerilor au

rămas la Giurgiu.
În ziua de 30 mai m-am prezentat la Ministerul de Război și Marele Stat
Major.
În ziua de 1 iunie m-am prezentat Regimentului 14 din care făceam parte.
Impresiile personale asupra stării de spirit a bulgarilor
Fiind cu totul izolați de lagăr și lipsiți de orice contact cu populația
bulgară, n-am avut ocazia să discut asupra stării în care se găsesc bulgarii decât
din când în când, întrebam câte un soldat bulgar din cei ce ne păzeau. Am
înțeles că erau, pot zice, dezgustați că nu se mai termină războiul.
Auzeam în lagăr vorbindu-se că în timpul din urmă dezertările pe frontul
macedonean se înmulțiseră. În general, starea de spirit a populației este destul
de proastă; și mic și mare dorește pacea.
Situația materială a bulgarilor este cât se poate de rea; din cauza lipsei,
populația se revoltase mai în toate orașele.
În Sliven se împușcaseră mai multe femei și copii care, disperați, ceruseră
pâine. Acest eveniment s-a petrecut pe la 15 mai a.c.
În timpul trecerii cu trenul până la Rusciuk am putut constata că
semănăturile sunt foarte proaste în acest an, seceta bântuie în Bulgaria de vreo 8
luni. Sunt mari nemulțumiri în contra germanilor care-i storc de produse în mod
sistematic.
Materialele și produsele de hrană se vând cu prețuri de 10-20 ori mai mari
ca-n timpul normal. Obiectele de menaj și rufărie se găsesc foarte greu și sunt
foarte scumpe; o cămașă de cea mai ordinară pânză se plătea cu 40-50 lei. Cât
privește prețul alimentelor, l-am arătat mai sus. La început sarea se vindea 10-
12 lei kg, iar gazul 14 lei litrul. După ocuparea Munteniei bulgarii au adus mari
cantități de sare și gaz, așa că acum în urmă sarea era 0,70 bani kg iar gazul
1,20 litrul.
Starea sanitară. În Bulgaria bântuia încă din 1914 tifosul exantematic,
care a devenit, pot zice, epidemic în această țară, cum și alte boli infecțioase.
Foarte răspândită este malaria, mai cu seamă în lungul văii Tundjei care este
mocirloasă.
În privința părerilor ce au bulgarii de armata noastră, ni se citeau în
ziarele lor aprecieri defavorabile, pornite din ura de moarte ce o au față de noi.
După bătălia de la Mărășești nu sau sfiit să spună că în urma reorganizării
armatei române de către francezi și englezi, românii se luptă bine.
După alipirea Basarabiei și nereușita lor în privința Dobrogei se
dezlănțuise un potop de injurii la adresa noastră și-n fiecare articol al lor
concluzia era că ei nu pot înțelege cum România se mărește și lor nu li s-a dat
nici Dobrogea și nu sunt siguri nici de Macedonia și partea ce au ocupat-o din
Serbia. Dădeau a înțelege că germanii ne protejează pe noi și-i trag pe dânșii pe

sfoară. Se înțelege că aceasta nu-i decât mentalitatea prostească a bulgarilor.
În rezumat, cele 18 luni de captivitate, trăite sub un tratament bulgăresc,
în care am avut de îndurat cele mai mari chinuri sufletești și trupești ca: bătăi,
corvezi scârboase, lipsă de hrană, ruperea completă a contactului cu familiile
noastre (n-am primit de la familia mea în cele 18 luni decât o singură carte
poștală în martie 1918), murdăria și mizeria în care am trăit (nu ne-au îngăduit
să facem băi, cu toate că la 6 km de lagăr era o stațiune balneară și climaterică),
apoi hrana mizerabilă ce ni s-a dat, lipsa de îngrijire igienică și medicală, toate
acestea au lăsat în sufletele noastre trăsături adânci și am jurat ca, atunci când
va veni timpul, să ne răzbunăm față de acest ticălos și sălbatic popor”32.
Statisticile autorităților române la încheierea Primului Război Mondial,
arată că în timpul prizonieratului soldaților români în statele Puterilor Centrale,
cea mai mică rată a mortalității s-a înregistrat în Bulgaria (23%), față de 26% în
Turcia, 31,7% în Germania și 38,5% în Austro-Ungaria33.
La 4 iunie 1918, locotenent-colonelul Teodor Gheorghiu s-a întors din
captivitate. A fost judecat în Consiliul de Război al Corpului 4 Armată, prin
sentința nr. 6 din 9 iulie 1918 fiind „achitat în unanimitate de delictul de
dezertare la inamic”, anulându-i-se sentința nr. 117 din 14 iulie 1917, prin care
fusese condamnat la moarte și degradare militară34.
Comisia instituită de Divizia 7 Infanterie în baza Înaltului Decret nr.
783/1918 a stabilit, prin sentința din 28 septembrie 1918 că ofițerul a căzut
prizonier „în împrejurări de forță majoră și că merită a fi avansat și decorat”35.
Prin urmare, comandantul Regimentului Roman nr. 14, apreciind că purtarea
ofițerului Gheorghiu Teodor în timpul captivității a fost demnă și corectă, îl
propunea „a fi avansat la gradul de colonel pe data când au fost avansați la acest
grad camarazii din promoția sa, iar pentru hotărârea și curajul de care a dat
dovadă în conducerea batalionului său în luptele din Transilvania și cele de la
frontieră din toamna anului 1916, se propune a i se conferi ordinul «Coroana
României» cu spade în gradul de ofițer cu panglici de «Virtute Militară»”36.
La 17 aprilie 1919 i se încredința comanda Regimentului 33 Infanterie,
pentru o perioadă de 2 luni37. În declarația înaintată Brigăzii 14 Infanterie, la 1
iulie 1919, la Suceava, la înapoierea din prizonierat, acesta scria: „Subsemnatul,
locotenent-colonel Gheorghiu Teodor, am intrat în campanie la data de 14
32
Calvarul prizonierilor…, pp. 270-281.
33
Bogdan Negoi, Mărturii documentare. Lagărele de prizonieri în timpul primului război
mondial, Editura Tiparg, Geamăna, 2009, p. 236.
34
Dp.C.A., fond Memorii Bătrâni, colonei, litera „G”, dosar nr. 64, f. 37.
35
Ibidem, f. 53.
36
Ibidem, f. 54.
37
Ibidem, f. 37.
Doina Anghel 265
august 1916, ca (sic!) comandant al Batalionului I/14, care comandă am avut-o

până la data de 18 noiembrie 1916, când am căzut prizonier. Până la data de 4
octombrie 1916 am avut ca (sic!) comandant de regiment pe domnul lt. colonel
Damian Petcu, iar comandant de brigadă pe domnul colonel Boian Octav. De la
data de 4 octombrie până la căderea ca prizonier am avut ca comandant de
regiment pe domnul lt. Colonel Ioan Constantin, iar comandant de brigadă pe
domnul colonel Bunescu; comandant de divizie am avut pe domnul general
Istrate Gh.
De la 18 noiembrie 1916 până la 1 iunie 1918 am fost internat în lagărul
de prizonieri de la Lascow-Sliven; cel mai vechi ofițer din lagăr a fost domnul
lt. colonel Neicu Petru.
Întorcându-mă din captivitate, m-am prezentat la Regimentul Roman nr.
14 la data de 4 iunie 1918”38.
După o săptămână, completa declarația: „Subsemnatul, lt. colonel
Gheorghiu Teodor, declar că tot timpul de la 15 august 1916 până la 18
noiembrie 1916, când am căzut prizonier, am avut ca (sic!) comandant al
Armatei de Nord pe domnul general Constantin Prezan”39.
Revenit la Regimentul Roman nr. 14, a fost avansat la gradul de colonel
de la data de 1 septembrie 191740.
La 1 decembrie 1918 i s-a încredințat, provizoriu, comanda Regimentului
Roman nr. 1441. În Ordinul de zi nr. 34 din 10 ianuarie 1919 al Diviziei 7
Infanterie se consemna: „În ziua de 4 ianuarie 1919, detașamentul compus din
batalioanele II și III din regimentul 14 Infanterie și Bateria a 7-a din Regimentul
4 Artilerie, sub comanda locotenent-colonelului Gheorghiu Teodor din
Regimentul Roman nr. 14, pe când înainta la Baia Mare spre Máramarossziget
(Sighetul Marmației – n.n.), pe care avea ordin să-l ocupe, la localitatea Vadul
Izei (Farkasrév) 5 km sud Máramarossziget a fost atacat de trupele ucrainene.
Detașamentul s-a desfășurat și a trecut repede la luptă.
Trupele ucrainene au fost respinse lăsând pe teren 30 de morți, 50 de
răniți și 344 de prizonieri, dintre care 7 ofițeri, mitraliere, arme și munițiuni. În
urmă s-a ocupat Máramarossziget. Detașamentul a operat cu pricepere și
energie, pentru care se citează prin ordin de zi pe Divizie, aducând mulțumirile
mele Comandantului, ofițerilor și trupei”42.
38
Ibidem, f. 50.
39
Ibidem, f. 51.
40
Ibidem, f. 37.
41
Ibidem, f. 41v, 118.
42
Ibidem, f. 64.
La 27 aprilie 1919 a fost avansat la gradul de colonel, începând cu 1

septembrie 1917, prin Înaltul Decret nr. 4693/1919, și i s-a încredințat comanda
Regimentului 33 Infanterie43.
În perioada 14-25 iunie 1919, Divizia 7 Infanterie era cantonată în
Suceava. Batalioanele regimentului condus de colonelul Teodor Gheorghiu se
aflau cantonate în Suceava, Burdujeni și Sf. Ilie. Colonelul Constantin Ioan,
comandantul Brigăzii 14 Infanterie nota activitatea colonelului Teodor
Gheorghiu astfel: „prin directivele date a îndrumat și condus instrucția și în
special educația ofițerilor și trupei sale pentru menținerea ordinii și legăturilor
sufletești ale armatei cu populația civilă. În acțiunea ofensivă de trecere peste
Tisa a acționat numai Batalionul II, celelalte de sub comanda sa se găseau în
curs de concentrare. De la 5 august la 15 august 1919 a fost sub comanda dlui
general Davidoglu, concurând cu trupele de cavalerie la dezarmare și
menținerea ordinii, operațiuni ce au fost făcute cu destulă prevedere”44.
Și în anul următor a avut parte de cuvinte elogioase la adresa modului în
care și-a desfășurat activitatea, acordând o atenție deosebită instruirii și educării
soldaților basarabeni și bucovineni repartizați regimentului său45.
La 7 mai 1921 a primit comanda Cercului de Recrutare Roman, pe care l-a
condus cu „pricepere, depunând toată munca și inițiativa sa pentru a completa
lipsa de personal în ceea ce privește execuția diferitelor lucrări”46. S-a implicat
în activități administrative: „localul cercului fiind mic, a făcut din nimic și cu
nimic, o magazie destul de mare, precum și o dependință unde a instalat
spălătoria, sala de mâncare și un mic atelier de lemnărie, materialul fiind luat de
la demontarea unei barăci”47.
La 1 aprilie 1929 a fost trecut în rezervă și repartizat la Corpul 3 Armată,
la 6 aprilie 1933 era înscris în registrul control al Corpului IV Armată, iar la 1
aprilie 1934 la Comandamentul Corpului 6 Armată48.
De-a lungul carierei, a fost recompensat cu: Medalia Jubiliară „Carol I”
(1906), Medalia „Avântul Țării” (1913), Crucea „Meritul Sanitar” (1914),
Însemnul onorific pentru 15 de ani de serviciu militar (1915), Ordinul „Steaua
României” cu spade în grad de ofițer și panglică de „Virtutea Militară”
(1919)49.
43
Ibidem, f. 118.
44
Ibidem, f. 65v.
45
Ibidem, f. 66v.
46
Ibidem, f. 69.
47
Ibidem, f. 69v.
48
Ibidem, f. 37.
49
Ibidem, f. 38v.
SPITALUL MILITAR 32 C ȘI ORFELINATUL DE LA
MĂNĂSTIREA VĂRATEC (1916-1918)
Emanuel BĂLAN
Military Hospital 32 C and the Orphatiny from Văratec Monastery (1916-1918)

Abstract
This article is presenting the perspectives regarding the contribution of the

Orthodox Church, especially of the Varatec monastery to the Great Union in 1918. We
note the contribution of the Varatec monasteries where military hospitals and
orphanages for war orphans were functioning during the war. Dozens of monks from
this monastery functioned as nurses in military hospital 32 C and cared for hundreds of
war orphans.
Keywords: Orthodox Church, monks, Great Union, Varatec monasteries, orphans.
În vremea războiului pentru Marea Unire, mănăstirile și-au făcut din nou
datoria. Încă din 1913, monahii și monahiile au fost pregătiți pentru a deveni
infirmieri, care la nevoie să efectueze serviciul medical în slujba armatei și
populației1. Dacă la începutul războiului, mănăstirile au devenit loc de adăpost
pentru refugiații români din Bucovina și Ardeal, în timpul conflagrației acestea
s-au transformat în spitale de campanie pentru îngrijirea răniților de pe front și
în adăpostirea orfanilor de război.
La Mănăstirea Văratec, înființarea unui spital militar a fost hotărâtă de
către Direcția Generală a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Război,
care a comunicat Ministerului Cultelor decizia de înființare a acestui spital.
Ministerul, la rândul său, comunică printr-o adresă Mitropoliei, aceasta
înștiințând conducerea mănăstirii, în august 1915, pentru a se conforma și
pregăti2. Imediat, Comitetul Central Sanitar trimite mănăstirii o adresă prin care
propunea înființarea unui spital cu 700 de paturi și lista măsurilor ce trebuiau
luate de către maica stareță Zenaida Racliș3. Consiliul Economic al mănăstirii
trebuia să aleagă casele mănăstirii, să asigure dotările necesare etc. La 16
noiembrie 1915, este trimis raportul Comitetului Central Sanitar, care conținea
lista lucrărilor ce urmau a fi făcute pentru instalarea spitalului fiind vorba
despre instalarea de băi și de bucătării și confecționarea a 393 de paturi4.
1
Arhivele Naționale Neamț, fond Spitalul Militar M. Secu 431 C, d. 1/1915, ff. 2v, 10.
2
Idem, fond Mănăstirea Văratec, d. 17/1915, f. 15.
3
Ibidem, f. 15.
4
Ibidem, f. 26-27.
268 Spitalul Militar 32 C și Orfelinatul de la Mănăstirea Văratec (1916-1918)
Conform măsurilor Comitetului Central Sanitar, personalul spitalului

cuprindea toate maicile de peste 45 de ani, care serveau ca infirmiere pentru
răniții sosiți, fiecare în chilia ei, unde aceștia erau cazați. Ele asigurau și
funcționarea gospodăriei spitalului, a bucătăriei și sufrageriei acestuia. Spitalul,
instalat în august 1916, a fost condus de către maiorul în rezervă doctor N.
Penescu și administrat de către C. Lepădatu, putând primi 700 de răniți și
invalizi. Încă de la început raporturile acestuia cu mănăstirea au fost bune, așa
cum reiese și din raportul mănăstirii către Mitropolie, dar și din scrisoarea de
mulțumire a administratorului adresat maicii starețe5. De răniți s-au îngrijit
inclusiv preoții.
Numărul răniților îngrijiți a variat în funcție și de mersul operațiunilor
militare. Astfel, în zilele de 17 și 18 septembrie 1916 a sosit un transport cu 11
răniți, pentru ca în octombrie, numărul răniților să atingă cifra de 5746. Despre
venirea primilor răniți, maica Eufrosina Petrovici scria: „Clopotul Mânăstirei a
dat semnalul și fiecare călugăriță în frunte cu superioara lor au venit să
primească pe răniții, cari veneau în căruțe, un șir lung șir de căruțe care numai
avea sfârșit. O! ce spectacol tragic s’a desfășurat în poarta Mânăstirei! Soseau
luptătorii noștri viteji cu hainele sdrențuite și pline de sânge. Apoi au început a
se da jos din care, sprijiniți în bețe, nu în puști. Cei mai grav răniți erau duși pe
brațe în saloanele încălzite. Doamne, ce jale! Ţi se sfărâma inima de durere.
Călugărițele plângeau. Apoi și-au luat fiecare răniți după câte paturi avea
pregătite. Multe din ele aveau în grija lor și câte 8 răniți, pe care i-au îngrijit cu
multă dragoste și bunătate până s’au vindecat complect. N'a fost cruțată nici
una. Cât de bătrână, tot i s’a dat unul sau doi soldați spre îngrijire. A doua zi au
început doctorii a pansa împreună cu surorile de caritate, majoritate călugărițe.
Sala arhondaricului era plină de răniți. Ceiace odinioară era plină de vizitatori
veseli acum se prefăcuse într’o sală de plângere, iar în sufrageria arhondaricului
se pansau răniți. Masa aceia ce odinioară era plină cu dulceață și cafele pentru
vizitatori, acum era acoperită cu bandaje, pansamente și diferite sticle eu
medicamente pentru ostașii răniți, cari erau aduși pe brațe de către milițieni, iar
în lipsa acestora de multe ori aduși de călugărițe pe mâinile lor, cu multă milă și
îngrijire”7.
Una dintre principalele preocupări a fost dotarea și pregătirea spitalelor
pentru buna lor funcționare în momentul declanșării operațiunilor militare. La
începutul lunii ianuarie 1916, spitalul a primit o ladă de medicamente și „un
aparat medical”8. În paralel au fost executate lucrări de reparații și amenajări
5
Ibidem, f. 142; d. 20/1917, f. 23.
6
I. Ivan, op. cit., p. 143.
7
Eufrosina Petrovici, Mănăstirea Văratec din județul Neamț în timpul războiului pentru
întregirea neamului, 1920, pp. 8-10.
8
Arhivele Naționale Neamț, fond CAS Neamț, d. 5/1916, f. 194.
Emanuel Bălan 269
necesare, lucrări efectuate de către Serviciul de Poduri și Șosele al județului

Neamț, banii de reparații fiind trimiși de către Ministerul de Război. Dintr-un
document aflăm că, pentru spitalul de la Văratec, ministerul a trimis suma de
3.948,75 de lei9.
Comitetul Central Sanitar a hotărât ca Spitalul 32 C să fie un sanatoriu
pentru bolnavii de tuberculoză cronică.
În luna august 1916, Spitalul l-a avut administrator pe C.I. Lepădatu și
contabil pe Al. N. Ionescu10, însă, conform documentelor nici în luna
octombrie, nu avea răniți.
Conform adresei din 17 septembrie 1916 a administratorului spitalului
către Prefectura Neamț, la acea dată personalul spitalului era format din11:
Numele și prenumele Ocupația

Nicolae Penescu medic șef
Theodor Turtureanu ajutor medic (student în medicină)
Nicolae Grigorescu ajutor medic (student în medicină)
Constantin Lepădatu administrator
Alexandru N. Ionescu contabil
Elena Penescu soră de caritate
Olga Lepădatu idem
Natalia Cornea idem
Maria Ionescu idem
Maica Cornelia Roșculescu idem
Maica Olimpia Vârgolici idem
Maica Evghenia Vârgolici idem
Maica Eufrosina Petrovici idem
Maica Adriana Lepădatu farmacistă
Maica Natalia Bolberiță soră de caritate
Maica Evghenia N. Dimitriu infirmieră
Maica Camelia Funci idem
Maica Agafia Stamate idem
Maica Dorotea Iftimescu idem
Maica Ripsimia Luzineanu șefă de sufragerie
Maica Smaranda Lateș șefă de bucătărie
Maica Epraxia Macri lenjereasă
Maria Oglinzeanu infirmieră
9
Ibidem, f. 80.
10
Idem, d. 7/1916, f. 118.
11
Arhivele Naționale Neamț, fond Spital 32 C, d. 1/1916, f. 32-33.
Maria Storianovici idem

Anica Ion Avram sufragerie
Sultana Arhip infirmieră
Anica Arhip sufragerie
Maica Agafia Butescu intendentă
Paraschiv Ionescu mașinist la baie
Lazăr I. Luca furier/registrator
În 26 octombrie 1916, spitalul mănăstirii a fost vizitat de Majestatea Sa

Regina Maria, însoțită de domnișoara de onoare Mavrodi și colonelul Baliff,
aghiotant Regal12. Despre această vizită aflăm detalii din aceeași relatare a
maicii Eufrosina Petrovici: „Pe la sfârșitul lui Octombrie se anunță vizită M.S.
Regina. Pregătiri nu s-au făcut decât doar că soldații cari puteau umbla au ieșit
din chilii și s-au așezat pe 2 rânduri în curtea bisericii, pe acolo pe unde trebuia
să treacă Regina. La 1 p.m. sosește în poartă automobilul din care se dă jos
M.S. Îngerul Mângăerei, Mama Răniților. Dar, de asta dată, nu mai era veselă
cu surâsul pe buze, era tristă și cu ochii în lacrimi și cu vălul de doliu! Plângea!
Plângea, pentru scumpul Său fiu Principele Mircea, pe care-l pierduse de câteva
zile, apoi plângea pentru fiii țării, care căzuseră cu miile la Dunăre și pentru
răniții, ostașii ce-i avea în față, stând răzămați în bețe. Pentru aceasta plângea
marea noastră Regina, iar nu de teama dușmanului, care intrase și stăpânea o
parte din țară. Ştia Ea bine că după multe zile negre și viforoase mai târziu se va
ivi aurora unei zile mărețe cu soare strălucitor, care va aduce fericirea întreg
neamului nostru. A vizitat saloanele cu cei mai grav răniți. Pe fiecare îi
mângâia, dăruindu-le și câte o cruciuliță, ca simbol al credinței și răbdării, iar la
cei înșirați în curte, cu mâna Sa delicată de Regină, le-a împărțit pachete de
țigări. Mare a fost mângâierea bieților răniți, că i-a cercetat Regina Ţării. Apoi a
mai stat în balconul Stariței privind pe ostașii răniți care se mângâiați la privirea
Ei ca și la razele soarelui, fiind o zi frumoasă. Apoi după câteva minute a plecat
în urările ostașilor”13.
Spitalele duceau lipsă de farmaciști și puține aveau astfel de personal, cel
de la Văratec fiind printre puținele care aveau farmaciști14.
Nevoia spitalelor au impus să se rechiziționeze și unelte de gospodărie.
Pentru Spitalul de la Văratec au fost rechiziționate două cazane de tuci, două
găleți, dar și trei topoare de oțel, două fierăstraie, două pile de fierăstrău, un
12
Daniel Isai, Ionel Moldovan, Lupta Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru Marea Unire,
Iași, Editura Doxologia, 2018, p. 243.
13
Eufrosina Petrovici, op. cit., p. 10-11.
14
Emanuel Bălan 271
clește de cuie și un ciocan15. Autoritățile întârziau plata produselor

rechiziționate, astfel că aceștia reclamau întârzierile. Maica stareță de la Agapia
reclama faptul că în iarna anului 1916/17 i-a fost rechiziționată cantitatea de 3,5
mc de dulapi de brad pentru spitalul de la Văratec, fiind vorba despre 120 de
scânduri, lungi de 3-4 m, de calitatea I. Administrația spitalului a folosit
scândura pentru construirea de paturi, tărgi, mese și alte bunuri necesare. Pentru
această cherestea s-a cerut prețul de 70 de lei mc, dar nu a fost plătită nici în
noiembrie 1917, ba mai mult, nici la 17 februarie 1918, motiv pentru care
stareța cerea intervenția Prefecturii16. Tot pentru nevoilor Spitalului de la
Văratec, în iarna lui 1916/17, s-au rechiziționat tot de la M-rea Agapia căruțe,
animale și personal pentru a se aduce lemne de foc de la 20 de km distanță. Nici
aceste transporturi de lemne și nici cele de provizii de la Târgu-Neamț la Secu
nu au fost plătite până la 22 noiembrie 191717. Aprovizionarea cu alimente a
fost o problemă. Carnea, laptele și brânza erau produse care se găseau greu.
Spitalele puteau cumpăra inclusiv animale vii pe care să le sacrifice. La 3 mai
1917, administratorul plasei Neamț propunea ca Spitalul 32 C să cumpere două
vite pentru hrana bolnavilor. Spitalul nu avea bani și nici nu avem vreun
document că CAS Neamț i-ar fi dat bani18. Brânza era și ea un produs rar, însă,
la 26 mai 1917, Prefectura înștiință că s-a aprobat cantitatea de 1000 kg pentru
spitalele militare din care 60 de kg era repartizată pentru Spitalul 32C19.
O preocupare a fost aprovizionarea de iarnă cu zarzavat și depozitarea
acestora, dar uneori păstrarea lor în condiții improprii sau achiziționarea unor
cantități mari au condus la deprecierea unor părți din aceasta. Astfel, la 1 martie
1917, în beciurile spitalului se mai găseau: 5.156,58 kg ceapă, 5.448 fire de
praz, 12.186 kg cartofi, 2.112,25 kg sfeclă, 858,61 kg morcov, 1.010 fire țelină,
450 fire de ridichi, 5.055 căpățâni de varză murată, 8.759, 68 kg fasole, 388 kg
de făină de grâu, 88,84 kg de sare, 172,10 kg de zahăr, 1,6 kg de ceai și 7 kg de
paste făinoase20. Cum documentele nu menționează starea acestora, bănuim că
era bună și puteau fi folosite în hrana celor internați. În unele situații, însuși
administratorul mergea să procure alimente direct de la producători. Deși ceruse
de la CAS Neamț cantitatea de 1000 kg de caș, din care o parte să o frământe și
s-o pună la putini, iar cealaltă parte să o dea bolnavilor, neprimind răspuns, a
mers la o stână, la 16 mai 1917, de unde a cumpărat brânză cu 3,5 lei kg21.
15
Idem, d. 24/1917, f. 52.
16
Ibidem, f. 46-47, 49.
17
Ibidem, f. 46, 50.
18
Arhivele Naționale Neamț, fond Spitalul Militar 32 C, 6/1916, f. 58.
19
Idem, fond CAS Neamț, d. 8/1917, f. 46, 48.
20
Idem, fond Spitalul Militar 32C, d. 2/1916, f. 134.
21
Ibidem, f. 142.
Au existat spitale care, în anumite perioade, nu au avut lemne de foc. În

martie 1917, spitalul a rămas fără lemne de foc „din cauza lipsei de care de
transport”22. În asigurarea lemnului pentru foc problema nu era doar lipsa
carelor, ci și cheltuielile de transport, lemnul fiind adus de la distanțe mari.
Administratorul spitalului a reușit să obțină cu mare greutate aprobarea
Regiunii Silvice Neamț pentru tăierea a 60 de arbori din pădurea Mânăstirii
Agapia, unde costul de tăiere și de transport era de 6 lei mc23. Potrivit ordinului
emis de către prefectul N. Brânzeu, la 30 august 1917, aprovizionarea cu lemne
a spitalului se făcea din pădurea satului Văratec, unde trebuiau să lucreze zilnic
50 de oameni, prețul de transport fiind de 3 lei24. Lipsa lemnelor de foc i-a
determinat pe unii pacienți, mai ales cei care puteau merge, să se ducă în păduri
și să aducă lemne, fenomen ce luase amploare, determinând pe medicul șef al
acestui spital să dea ordin prin care interzicea ca soldații să mai plece în pădure
după lemne, în caz contrar fiind deferiți curții marțiale25.
Spitalul a beneficiat și de atelierele mănăstirii, aici existând un atelier de
cizmărie. Dintr-un document din 14 mai 1917 aflăm că milițianul cizmar a fost
trimis să cumpere materialele necesare pentru confecționarea de încălțăminte
pentru personalul spitalului26.
Un rol important în funcționarea spitalelor l-au avut milițienii care au
prestat diverse munci, de la pază, până la ciocli. Asigurarea numărului legal
pentru fiecare spital a fost o permanentă problemă. La 31 octombrie 1916
pentru Spitalul 32 C erau repartizați 38 de milițieni27. În spitale au lucrat și
maici ca infirmiere. La spitalul 32 C au fost repartizate de la M-rea Agapia 8
maici28.
Și cadre didactice au lucrat la spital. La 1 mai 1917 lucrau învățătoarele
Natalia Teodorescu și Lucreția Ispir, de la Școala Primară Mixtă din satul
Văratec și maicile Eprascia Macry și Natalia Bolberiță de la Școala Primară de
Adulte M-rea Agapia29. Nu doar cadrele didactice din zonă au lucrat, dar și cele
refugiate: Maria Ionescu, maistru de lucru la Școala Profesională din Brăila,
Maria Șoarec, maistru de croitorie la aceeași școală, care lucra ca
supraveghetoare la bucătărie și Olga Lepădatu, institutoarea la Școala Nr. 9 de
Băieți din București, la cancelaria spitalului30.
22
Ibidem, f. 91.
23
Ibidem, f. 92.
24
Idem, d. 5/1917, f. 9.
25
Idem, d. 6/1916, f. 259.
26
Ibidem, f. 123.
27
28
Ibidem, f. 48.
29
Idem, fond Spitalul 32C, d. 6/1916, f. 41.
30
Ibidem, f. 41, 86.
Emanuel Bălan 273
Personalul spitalelor a fost stabilit inițial de către CRS apoi de către CAS
Neamț. La 10 mai 1917, se comunica Spitalului 32 C personalul de care acesta
putea dispune: 64 de persoane, împărțite în trei categorii. Din prima, personalul
medical și administrativ, făceau parte trei persoane: un medic, un student la
medicină și un ofițer pentru servicii auxiliare. În a doua categorie erau 37 de
persoane: patru doamne de la Crucea Roșie, 15 femei de serviciu, 15 civili și
cercetași și trei scutiți și reformați. În a treia categorie intrau elementele
armatei: 19 milițieni și 5 seminariști31.
În luna martie 1917, personalul era format din32:
Data intrării Suma de
Numele și prenumele Ocupația
în serviciu încasat – lei
Dr. maior I. Janopolis medic șef 10.03.1917 672
D. Popescu subchirurg cl. I 20.03.1917 32
Al. Răducanu subchirurg cl. I 01.03.1917 96
Maica Cornelia Roșculescu infirmieră 15.03.1917 25
Maica Partenia Vasiliu idem 20.03.1917 16,65
Maica Pamfilia Ciolac idem 01.03.1917 50
Maica Tomaida Hrimiuc idem 01.03.1917 50
Maica Elisabeta Conuț idem 15.03.1917 25
Paraschiv Ionescu mecanic baie 20.08.1916 40
Luca Lazăr telefonist 20.08.1916 25
Ileana Arhip bucătăreasă 01.03.1917 30
Eleonora Dimitriu ajutor bucătărie 03.03.1917 13,50
Ioana Rogojină idem 04.03.1917 13
Marghioala Băboi infirmieră 18.03.1917 12
Anica Licău idem 03.03.1917 13,50
Catinca Șurubariu spălătoreasă 20.03.1917 10
Anica Ichim ajutor spălătorie 20.03.1917 5
Maria Tătaru idem 20.03.1917 5
Cum bolnavii de tifos exantematic aveau nevoie de o îngrijire deosebită,
la 22 aprilie 1917, Serviciul Sanitar din România a recomandat, cu aprobarea
generalului Prezan, șeful M.St.M., „ca o parte din foștii exantematici tratați în
spitale să rămână la spitalele respective pentru a servi la îngrijirea
exantematicilor ce se vor trimite în acele spitale”. Astfel, la 8 mai 1917,
Serviciul Sanitar al Armatei a II-a era anunțat că la Spitalul 32 C au fost opriți,
31
Idem, fond CAS Neamț, d. 25/1917, f. 32.
32
conform ordinului, doi soldați convalescenți vindecați pentru a îngriji alți șase
bolnavi de tifos exantematic33.
De la începutul războiului și până la 31 decembrie 1916, la Spitalul 32 C
au fost internați doi sublocotenenți, 2 plutonieri majori, 2 plutonieri, 1 sergent
instructor, 28 sergenți, 71 caporali și 594 soldați răniți, dintre aceștia până la
sfârșitul anului a murit un caporal. Alți cinci militari (patru plutonieri majori și
un soldat) au fost lăsați la vatră fiind reformați. Au ieșit vindecați și trimiși la
unitățile militare 587 de soldați (27 sergenți, 56 caporali și 504 soldați). La 1
ianuarie 1917, se mai aflau internați 113 de militari (trei sergenți, 14 caporali și
90 soldați)34. Cei internați erau militari răniți, cu boli interne și contagioși. La 5
mai 1917, erau internați 291 de răniți (15 sergenți, 31 de caporali și 245 soldați)
și 21 de contagioși, dintre care patru cu tuberculoză pulmonară (un medic
locotenent și trei soldați), cinci soldați cu tifos exantematic și 12 soldați cu
febră recurentă35.
La 6 mai 1917, spitalul a avut 450 de paturi din care 133 erau libere36.
Începând cu ziua următoare, spitalul a avut 700 de locuri, iar la 15 mai, a avut
287 de pacienți și 413 locuri libere.
Dintre acești pacienți, 273 erau răniți (15 subofițeri, 28 caporali și 230 de
soldați), 12 erau contagioși (un ofițer tuberculos, patru soldați cu tifos
exantematic și șapte soldați cu febră recurentă) și doi cu boli interne37.
Autoritățile sanitare au constatat că în spitale s-au comis numeroase
abuzuri în aprovizionarea cu alimente, mai ales în ceea ce privește carnea.
Astfel, în noiembrie 1916 rația de carne a fost stabilită la 300 grame de om pe
zi. Scumpirea alimentelor a determinat autoritățile să impună spitalelor ca în
zilele e luni, miercuri și vineri să pregătească mâncare de post. A urmat o nouă
adresă, la 15 februarie 1917, prin care se comunica că hrana va conține carne
doar în zilele de marți și sâmbătă38. Ulterior, la 11 martie 1917, se aducea la
cunoștință spitalelor că rația de carne pe zi a unui bolnav era de 250 de grame39.
În acest sens, la 27 aprilie 1917, administratorul plasei Neamț era informat că
Spitalul 32 C avea nevoie de 46 kg de carne joi și 55 kg de carne duminică,
pentru cei 183 de bolnavi și 39 de oameni din personalul administrativ
(personalul administrativ consuma carne doar o dată pe săptămână, duminica)40.
33
Idem, d. 6/1916, f. 99.
34
Ibidem, f. 126-127.
35
Ibidem, f. 72-73.
36
Ibidem, f. 80-81
37
Ibidem, f. 137-138.
38
Idem, fond CAS Neamț, d. 1/1916, f. 208; 16/1916, f. 106.
39
Idem, d. 16/1916, f. 178.
40
Emanuel Bălan 275
În alimentația bolnavilor au fost incluse vinul și băuturile alcoolice (rom

și coniac), în cantități mici și cu prescripție medicală și doar pentru anumite
categorii de răniți și bolnavi. Pentru a nu se face risipă, vinul urma a se distribui
bolnavilor, câte 200 grame, duminica la prânz. Se putea da vin și în celelalte
zile, doar 100 de grame la dejun și seara, însă numai bolnavilor care aveau
prescripție medicală în acest sens41. Unele spitale au primit doar vin nu și alte
băuturi alcoolice. Administratorul acestui spital se plângea, la 8 mai 1917, că nu
a primit până atunci coniac, cerând să i se dea vin și coniac, deoarece avea mai
mulți convalescenți de tifos exantematic și febră recurentă, dar și „alți bolnavi
debilați” care aveau absolută nevoie „de tonice”42.
Spitalul de aici a fost unul dintre centrele de convalescență nu doar pentru
invalizii de la spitalele din județ, ci și pentru cei de la alte spitale din țară. În
luna iulie 1917, acesta a trecut sub jurisdicția Societății Invalizilor de Război.
Unii dintre cei internați au murit în spital. În perioada de la 15 august
până la 31 decembrie 1916 au murit dintre răniți cinci soldați, iar dintre bolnavi
un caporal și un soldat43. Au existat și cazuri de sinucideri, un astfel de incident
a fost cel de la Spitalul 32 C, poate un caz izolat. La 4 mai 1917, Parchetul
Piatra Neamț era înștiințat că la acest spital s-a sinucis soldatul S.I. din Reg. 33
Infanterie. Bolnav de tifos exantematic și nemaiîndurând suferința s-a aruncat
într-o fântână din apropierea Casei de izolare în noaptea de 3 spre 4 mai 191744.
Militarii morți în aceste spitale erau înmormântați în cimitirul mănăstirii,
aproape goi, doar în cămașă și izmene, așa cum rezultă dintr-un document
potrivit căruia la 27 aprilie la acest spital au murit 20 de soldați, îngropați în
cămașă și izmene45.
Au fost îngrijiți în spitale inclusiv prizonieri, la Spitalul 32 C fiind adus,
la 28 februarie 1917, soldatul prizonier Colarovici Ianoș, din armata austro-
ungară, căruia i se amputase mâna dreaptă46.
La începutul anului 1918, activitatea spitalelor s-a redus mult, spitalul
fiind desființat în luna mai 1918, averea acestuia (lenjerie și alte obiecte) a fost
preluată de către delegatul CAS Neamț și predată Depozitului central de lenjerie
și efecte spitalicești, iar mobilierul a fost predat primarului comunei Filioara la
11 iunie 191847.
La 1 martie 1918, prefectul N. Brânzeu elogia o serie de persoane din
conducerea spitalelor pentru „devotament nețărmurit și o mare străduință în
41
Idem, fond CAS Neamț, d. 47/1917, f. 92.
42
Idem, fond Spital 32C, d. 6/1916, f. 90.
43
Ibidem, f. 161.
44
Ibidem, f. 62.
45
Ibidem, f. 8.
46
Ibidem, f. 180.
47
Idem, fond CAS Neamț, d. 2/1918, ff. 9-11, 14.
diferite servicii ce li s-au încredințat”, maica Maria Macri de la Spitalul 32 C

fiind și ea evidențiată48.
Orfelinatul de la Mănăstirea Văratec
La începutul lunii august 1917, mănăstirea este vizitată de către

Principesa Olga Sturdza, președinta Societății Ortodoxe a Femeilor fiind
discutată și posibilitatea înființării a doua orfelinate pentru copii orfani de
război, unul la Văratec și celălalt la Agapia.
La 26 august 1917, Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române –
Secția Ocrotirea Orfanilor – Comitetul Central, a demarat procedura pentru
înființarea celor două orfelinate. Mitropolitul Pimen comunica, la 21 august
1917, administratorului Boroianu, că: „În urma hotărârii luate de Comitetul
pentru îngrijirea orfanilor, din care facem și noi parte, s-a decis înființarea unor
orfelinate cu câte 400 de locuri la Mănăstirea Agapia și Văratec. Ca
administrator al acestor orfelinate sunteți numit Dvs. Având locuința în
Mănăstirea Agapia, iar ca ajutor de administrator pentru orfelinatul de la
Mănăstirea Văratec e numit preotul Bălănescu, fost administrator al spitalului
din aceea mănăstire. Despre acestea veți primi înștiințare și din partea
Comitetului”49. La 22 august 1917, administratorul era înștiințat de către
Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române – Secția Ocrotirea Orfanilor
– Comitetul Central, că aceasta a intervenit pe lângă mitropolitul Pimen ca
preotul Bălănescu, fost administrator al Spitalului de Invalizi de la Mănăstirea
Văratec, să rămână ca ajutor în administrarea orfelinatului de la Văratec50.
Dumitru Boroianu a condus cele două orfelinate până la încheierea războiului,
ajutat fiind de către preotul Bălănescu51. La 5 martie 1918, Olga Sturdza,
președinta Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, care aprecia în
mod deosebit activitatea administrativă efectuată de Boroianu, îi cerea „… să ne
comunicați care sunt intențiunile dumneavoastră în ce privește conducerea
orfelinatelor, după încheierea păcii. Noi am fi prea mulțumiți ca Dvs. să puteți
rămâne încă multă vreme la Mănăstire, pentru a administra cu același
devotament și cu aceeași pricepere și râvnă orfelinatele”. La această propunere,
pe document, Boroianu a scris cu mâna sa că se va întoarce la munca de
profesor al Facultății de Teologie din București52. De educația acestor copii s-au
ocupat maicile Evpraxia Macri și Natalia Bolberi, fetele învățând gospodăria,
48
Idem, d. 13/1917, f. 283.
49
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare, ANIC), fond Dudu Velicu, d. 488, f. 16.
50
Ibidem, f. 18.
51
BOR, 2, p. 141.
52
ANIC, fond Dudu Velicu, d. nr. 489, f. 182.
Emanuel Bălan 277
iar cele mai mari învățau țesutul covoarelor, torsul lânii sau confecționarea
încălțămintei53.
Chiar de la înființarea orfelinatelor, Prefectura Județului Neamț îl anunța,
la 18 septembrie 1917, pe administratorul Boroianu că în perioada 30 august – 3
septembrie 1917, vor fi trimiși spre cele două mănăstiri 671 de orfani54 .
Despre deschiderea acestui orfelinat și îngrijirea orfanilor, aceeași maică,
Eufrosina Petrovici scria: „Nu trecu mult și veni vestea că orfanii vitejilor din
război, vor fi aduși la mănăstirile de călugărițe pentru creșterea lor. Şi prin
octombrie au și sosit 206 copilași orfani: băieți și fete, pe care i-au împărțit pe
la amici și cari au fost îngrijiți cu multă milă ca niște mame bune, chiar din
bucatele lor, împărțea cu ei, măcar că li se dedea alimente. Nu degeaba li se zice
maici, căci inimă de maică duioasă au avut. De acum maica nu mai vedea de ea.
Copiii erau grija lor principală. Cei mai măricei mergeau la școală de făceau
cursurile regulat, iar cei mai mici ședeau acasă în grija maicii numai când era
vreme mai bună, mergeau și ei la școală, unde doamnele profesoare îi învăța
poezii și cântece. Sâmbăta seara maica avea grije de le făcea baie, iar Duminică
îi vedeai pe toți curățiți la chip și la haine, în biserică ascultând sfânta leturghie.
Şi așa au stat până în luna Iulie 1918, când au plecat cu conducătoarea lor. Şi
atunci au fost scene duioase, căci și copiii și maicele plângeau la despărțire”55.
În luna noiembrie 1917, orfelinatul funcționa în condiții optime și avea
deja 48 de copile orfane56, asistența sanitară fiind asigurată de către un medic
care venea pentru consultații în zilele de marți și vineri și căruia mănăstirea îi
asigura transportul57. La 24 octombrie 1917, maica Natalia Bolberiță,
administrator ajutător al orfelinatului de la Văratec, a primit pe orfanele Maria
Ilie Ion și surorile Anica și Zamfira. Maria și Anica au fost luate în grijă de
maica Elpida Borș, iar Zamfira de maica Calipso Epure. La 19 noiembrie 1917,
gara Sascut îl anunța pe D. Boroianu de trimiterea, cu trenul, a 200 de orfani
însoțiți de jandarmi și administratorul plășii, sub coordonarea prefectului
județului Putna58, iar în februarie 1918, Primăria comunei Găinești, Suceava,
trimitea trei surori orfane de mamă, al căror tată, Trifan Vasile se afla pe front59.
Pentru educarea acestor orfani, sunt deschise la cele două orfelinate școli
53
BOR , 2, p.141.
54
Claudiu Cotan, Caring for orphans during the great war (1916-1918) – Agapia and Varatec
Monasteries, în volumul CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of
Communication, Editura Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016, p. 153; ANIC, fond Dudu
Velicu, d. 488, f. 35.
55
Eufrosina Petrovici, op. cit., p. 15-16.
56
Arhivele Naționale Neamț, fond Mănăstirea Văratec, d. 19/1917, f. 7.
57
Ibidem, f. 19.
58
ANIC, fond Dudu Velicu, d. 488, f. 148.
59
Claudiu Cotan, art. cit., p. 154.
primare, prin aprobarea ministrului I.G. Duca din ianuarie 1918. Astfel, la
Agapia a rămas monahia Eupraxia Macri, institutoare pentru adulte, iar la
Văratec pentru educarea orfanelor a rămas Natalia Bolberiță, care era, de
asemenea, institutoare60.
Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei l-a anunțat, la 22
octombrie 1917, pe administratorul D. Boroianu, că în urma discuțiilor purtate
cu Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, domnișoara Aspasia Atanasiu,
absolventă a școlii profesionale și refugiată din Constanța, putea fi primită la
orfelinatul de la Văratec „făcând în schimb servicii orfelinatului potrivit
situației sale intelectuale”61. În lipsa cărților pentru frecventarea cursurilor școlii
din cadrul orfelinatului, unele orfane apelau la rude pentru a le trimite cărți.
Astfel, orfana Jenica Vasile Ştefan, aflată la Mănăstirea Văratec, la maica
Partenia Vasiliu, îi cerea într-o scrisoare mătușii sale din Galați să-i trimită cărți
pentru clasa a IV-a, iar pentru Maria, probabil sora sa, cărți pentru clasa I.
Aceasta o ruga pe mătușa sa să-i trimită și ceva mâncare sau bani pentru că la
mănăstire „mânca numai fasole”62. Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor
Române solicita la 6 decembrie 1917 ca orfanele surori Ionica, de șase ani și
Georgeta Bălăuță, de patru ani să fie primite la Mănăstirea Văratec63.
Orfelinatul a fost de mai multe ori inspectat de către delegații din partea
Societății Ortodoxe Națională a Femeilor Române – Secția Ocrotirea Orfanilor,
prima vizită având loc la 30 septembrie 1917, iar pe 19 noiembrie a avut loc o
nouă inspecție, rezultatele fiind excelente, remarcându-se eforturile depuse
pentru educația și hrana acestor copii64. Orfelinatul a fost vizitat și de către
I.P.S. Pimen, în octombrie 1917 și mai 1918, pentru a se asigura de buna
funcționare a acestuia65.
Principala preocupare a administratorului a fost asigurarea hranei,
hainelor, încălțămintei și lemnelor de foc. Mitropolia Moldovei a sprijinit cât a
putut aprovizionarea însă sprijin a avenit și din partea locuitorilor unor comune
și orașe care au oferit cele necesare. Astfel, locuitorii din satul Vânători-Neamț,
au dăruit 400 de kg de fasole, 80 de kg de sămânță de cânepă și 40 de kg de
cartofi66. La 12 noiembrie, Depozitul de Subzistență din Târgu Frumos (postul
Pașcani), anunța că oferă 300 de perechi de opinci de diferite mărimi, 500 de kg
60
Daniel Isai, Implicarea monahismului din Moldova în alinarea suferinţelor din perioada
Primului Război Mondial (1916-1918), în „Teologie şi Viaţăˮ, anul XIII (LXXIX), nr. 7-12,
2003, p. 243.
61
62
Ibidem, f. 220.
63
Ibidem, f. 202.
64
Ibidem, f. 150; f. 154
65
Arhivele Naționale Neamț, fond Mănăstirea Văratec, d. 19/1917, f. 3, 16.
66
Emanuel Bălan 279
de lână pentru confecționarea hainelor, 100 de litri de gaz pentru iluminat, doi
cai pentru transport și că asigură paza orfelinatelor prin detașarea a 10
milițieni67. La 17 noiembrie, sunt cumpărate, de la Pipirg, 129 de oi, pentru care
se oferă suma de 3360 de lei68. Orfelinatul s-a confruntat cu problema preluării
din gări a produselor primite, ceea ce a condus la lipsuri în hrănirea copiilor.
Oamenii simpli au donat și bani, așa cum a făcut, la 7 noiembrie 1917,
plutonierul Şchiopu Mihail din Regimentul 50/64 Infanterie, care a donat suma
de 40 de lei pentru orfanii de la Mănăstirea Agapia, iar C. Stan, institutor în
Târgu Neamț, a oferit 200 de lei69. Suma de 306 lei a fost donată de către
angajații Spitalului Mobil Nr. 2 Pufești, la data de 15 octombrie 191770.
Administrația Depozitului Central de Subzistență din Bârlad cerea de la
orfelinatul de la Văratec un număr de 100-200 de copii orfani cu vârste cuprinse
între 14-17 ani pentru a fi angajați în lucrări de grădinărit. Administrația acestui
depozit preciza că deținea case pentru cazare în condiții acceptabile și hrana
necesară. Orfanii urmau să primească un leu pe zi ca plată pentru munca
depusă, suma finală urmând să intre în contul orfelinatului de la Văratec. La
această solicitare, administratorul Boroianu preciza că orfelinatul nu avea copii
cu vârstele respective, dar aproba ca solicitarea să fie înaintată Societății
Ortodoxe Națională a Femeilor Române – Secția Ocrotirea Orfanilor71. Se pare
că, în final, nu au fost trimiși orfanii solicitați.
La 12 februarie 1918, Elena Perticari a înființat un dispensar în
arhondaricul Mănăstirii Văratec, procesul-verbal de predare-primire fiind
semnat cu dr. Minovici72. Pentru igiena orfanilor a fost înființat și un cuptor de
deparazitare73. Remarcăm și grija pe care ierarhii ortodocși au arătat-o familiilor
sărace și cu mulți copii în timpul războiului. Orfelinatul de la Văratec a scris
una dintre cele mai frumoase paginii de iubire din acei ani tulburi ai Marelui
Război74. În aprilie 1918, prin dispoziția circulară nr. 909, mitropolitul Pimen a
cerut tuturor stareților și starețelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor să aducă
la cunoștință prin rapoarte amănunțite dacă au ajutat armata, răniții, refugiații,
orfanii și dacă călugări sau călugărițe din aceste mănăstiri au activat în spitalele
militare. În raportul Mănăstirii Neamț se preciza că toate chiliile mănăstirești au
fost puse la dispoziția armatei și refugiaților, că în casele călugărilor s-a
67
Ibidem, f. 138.
68
Ibidem, f. 152.
69
Ibidem, f. 180.
70
Arhivele Naționale Neamț, fond Mănăstirea Văratec, d. 19/1917, ff. 4-5.
71
72
Ibidem, f. 172.
73
Ibidem, f. 219.
74
Vezi Constantin Claudiu Cotan, Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război
Mondial, Editura Universitară, Bucureşti, 2015.
amenajat un spital militar, în casa veche a bolniței a fost instalat un spital pentru
covalescenți, ambele administrate de starețul Meletie cu ajutorul unor infirmieri
seminariști: Ioan Chirilă, Dragomir Palașanu și Vasile Teodorescu sprijiniți de
mai mulți călugări75.
Adresa nr. 3718 din 31 iulie 1918 emisă de Crucea Roșie a apreciat în
mod deosebit jertfa monahilor, conduși de arhimandritul Teoctist Stupcaru, ce
au slujit în spitalele sale: „În urma închiderii spitalelor Crucii Roșii, părintele
Arhimandrit Teoctist Stupcaru mobilizat la aceste spitale în calitate de șef al
misiunii călugărilor infirmieri, detașați la aceste spitale, este liber de orice
sarcini pe ziua de 31 iulie 1918, aducându-i-se din partea Societății cele mai
frumoase mulțumiri, pentru modul cum a condus echipele călugărilor din tot
timpul războiului și cum a știut să mențină bunele raporturi între ei și personalul
spitalicesc de orice grad”76.
Însuși Pimen Georgescu, printr-un mesaj, a apreciat activitatea
mănăstirilor și a viețuitorilor dintr-însele, astfel: „Povestind pe scurt cele ce
s-au petrecut în mănăstiri în vremea războiului, M-am convins că călugării și
călugărițele noastre, fiind pregătiți de cu vreme, și-au făcut datoria cu vrednicie,
ca orice adevărat fiu al țării, încât mulți au murit, îngrijind răniții și mai ales pe
bolnavii exantematici. Astfel, ar fi fost o adevărată rușine, ca în vremea marelui
război călugării și călugărițele noastre, să stea în mănăstire mucezind între
pereții chiliilor lor. Și, pentru că călugării și călugărițele din Moldova au știut
să-și facă datoria în vreme de război... cu drept cuvânt li se cuvine din partea
țării, cinste și considerație, iar din partea Mea, ca Mitropolitul lor, le exprim
mulțumirile și binecuvântările Mele”77.
Bolnavi la Spitalul
Militar 32 de la
Mănăstirea Văratec,
1917
75
Claudiu Cotan, Neamț monastery, p. 144.
76
Ibidem, p. 145.
77
http://ziarullumina.ro/manastirile-din-moldova-in-vremea-marelui-razboi-131725.html,
(accesat la 26 aprilie 2018).
Emanuel Bălan 281
Dr. Ioan Cantacuzino la Spitalul Militar de la Văratec, 9 iunie 1917
Anexa 1
Prețuri ale unor alimente cerute de un comerciant din Târgu-Neamț
pentru aprovizionarea spitalului militar 32C în septembrie 191678
Unitatea de Prețul
Produsul
măsură Lei Bani
Pătlăgele roșii kg - 10
Ceapă kg - 20
Morcov kg - 15
Pătrunjel suta fire 2 -
Praz suta fire 5 -
Curechi suta bucăți 11 -
Sfeclă suta bucăți 3 -
Țelină bucata - 10
Fasole uscată kg - 25
Cartofi kg - 08
78
Anexa 2
Raport Mănăstirea Văratec79

Stareță Zenovia Rachiș
România
Sfânta Monastire Văratec
Județul Neamț
Nr. 77/10 aprilie 1918
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
În executarea ordinului Înalt Prea Sfinției Voastre nr. 919 din 4 aprilie
a.c., cu privire la activitatea desfășurată și la ajutoarele date de această sfântă
monastire în tot timpul răsboiului pentru întregirea neamului nostru, respectuos
am onoare a vă supune la cunoștință următoarele.
Îndată după decretarea mobilizării armatei și începerea răsboiului, s-a
hotărât de către autoritățile superioare înființarea unui spital la această
monastire, ocupându-se în acest scop întreg arhondaricul, sala de recepție,
sofrageria, camerele personalului, bucătăria și toate dependințele, împreună cu
mobilierul și ustensilele în complect, rechiziționându-se în acelaș timp aproape
toate locuințele maicilor din monastire.
În luna august 1916, au fost aduși primii răniți, în număr de 12, apoi la 2
octombrie 1916 s-au adus 580 răniți și bolnavi care au fost internați în spital și
prin locuințele maicilor. Numărul răniților și bolnavilor îngrijiți la această
monastire, au fost în permanență aproximativ la 600 până la sfârșitul lunii
ianuarie 1917. De la 1 martie 1917 au fost aduși în număr mare de câteva sute
invalizi și orbi care au fost internați în spital și locuințele maicilor, până când s-
au construit barăcile de pe locul monastirei la poarta țarinei.
Numărul total al răniților, bolnavilor și invalizilor ce au fost internați în
spitalul de la această monastire, precum și în locuințele maicilor se poate
constata numai la Ministerul de Răsboi, direcția Sanitară, unde se găsesc
situațiile zilnice a tuturor celor îngrijiți în spitale.
Conducerea spitalului de răniți, bolnavi și invalizi a fost încredințată
succesiv d-lor medici: dr. N. Penescu, dr. H. Popescu, dr. Janapolis și dr.
Minovici, pentru partea sanitară, și d-lor: C. Lepădatu, Spiru A. Soare și preot I.
Bălănescu pentru partea administrativă.
Cu ocazia înființării și funcționării spitalului, s-au adus însemnate
stricăciuni și lipsuri atât clădirilor monastirii, cât și locuințelor maicilor, pentru
79
Daniel Isai, Ionel Moldovan, Lupta Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru Marea Unire, p.
212-215.
Emanuel Bălan 283
care tot acum vi se înaintează un osebit raport cu privire la constatarea și

evaluarea lor.
În prezent se găsesc în monastire un număr de 167 de fete – orfane de
răsboiu – repartizate pe la casele maicilor, puși sub administrația d-lui D.
Boroianu, directorul orfelinatului din Monastirea Agapia. Cea mai mare parte
din numărul de 167 de orfane, arătat mai sus, urmează cursurile școlii primare și
a grădiniței de copii, care funcționează în localurile puse de monastire la
dispoziția lor, sub conducerea și privegherea maicei Natalia Bolberiță, ajutată
de maicile Pamfilia Ciolac și Ermionia Ionescu, iar coprul didactic se compune
din d-ne și d-re refugiate, sub controlul și autoritatea Ministerului de Culte și
Instrucție Publică...
În timpul răsboiului această monastire a avut onoarea de a primi vizita
Înalților Oaspeți, între care cităm pe: Înalt Prea Sfinția Voastră; Majestatea Sa
Regina Maria80; Alteța Sa Regală Principele Carol; D-nii Miniștri D.
Greceanu81, G. Mârzescu82; Doamnele de onoare Mavrodi și Lahovari;
Principesa Olga Sturza; D-na Perticari83; Profesor Dr. I. Cantacuzino; Misiunea
franceză; Misiunea americană; General Berthelot; D-ni americani, engleji; Dr.
80
Vizita a avut loc la sfârșitul lunii octombrie 1916.
81
Dimitrie A. Grecianu, om politic conservator, născut la 10 august 1859, la Iași. A fost
ministru al Justiției (1906-1907, 1920-1921) și al Lucrărilor Publice (1916-1918, 1920). Fost
primar al Iașului între 1911-1912, a decedat la 8 decembrie 1920, în urma atentatului cu bombă
din Senatul României (http://curierul-iasi.ro/dimitrie-greceanu-un-primar-cu-destin-tragic-4382
accesat la 12 iunie 2022).
82
Gheorghe Gh. Mârzescu, om politic și jurist cu studii doctorale la Paris, s-a născut la Iași,
la 4 iulie 1876. Liberal, a ocupat mai multe funcții publice, fiind ales în 1907 deputat. Între
1914 și 1916 a fost primar al Iașului. Remarcat de Ion I.C. Brătianu, a ocupat diverse portofolii
ministeriale precum: ministru al Agriculturii și Domeniilor (11 decembrie 1916 – 28 ianuarie
1918); ministru de Interne (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919); ministru al muncii și
ocrotirii sociale (19 ianuarie – 26 aprilie 1922); ministru al Ssănătății Publice, Mmuncii și
Ocrotirii Sociale (26 aprilie 1922 – 30 octombrie 1923) și ministru al Justiției (30 octombrie
1923 - 29 martie 1926). Este autorul celebrei Legi Mârzescu din 1924 prin care PCR este scos
în afara legii. Gheorghe Gh. Mârzescu a încetat din viață la data de 12 mai 1926 la Sanatoriul
„Elisabeta” din orașul Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași, alături de tatăl
său (Ionel Maftei, Personalități ieșene, vol. VII, Iași, 2000, pp. 188-189).
83
Elena Perticari, doamnă de onoare a Reginei Maria. Născută în 1865, fiică a doctorului
Carol Davila şi a Ancăi Racoviţă, a studiat la Stuttgart și s-a căsătorit cu căpitanul Ion Perticari.
În 1882 ajunge la Curtea Regală ca domnișoară de onoare a reginei Elisabeta. Pe lângă faptul
că a fost educatoarea prințului Carol, a fost și doamnă de onoare a Reginei Maria, iar soțul ei,
generalul Perticari, a fost aghiotantul regelui Carol și al regelui Ferdinand
(https://adevarul.ro/locale/pitesti/fascinantapoveste-elenei-perticari-davila-educatoarea-carol-ii-
lea-doamnade-onoare-reginei-maria-1_578b8af45ab6550cb8f0d250/index.html accesat 12 iunie
2022).
General Vicol84; D.V. Morțun, președintele Camerei; Contele S. Aulaire85 și

Ducele de Luynez.
Pentru trebuințele armatei și spitalului, monmastirea a dat următoarele: 2
cai luați pe front; 4 boi și 1 taur pentru hrană, 2 cai și 4 perechi boi au fost dați
permanent la facere de transporturi pentru nevoile spitalului de aice; 5 hectare
fânaț; 6 hectare imași și 2 stoguri fân.
Parte din aceste au fost plătite, parte nu...
Cu cel mai profund respect sunt a Înalt Prea Sfinției Voastre prea smerită
servă.
Stareța Zenovia Rachiș
Înalt Prea Sfințitului Dl. Dr. Pimen, Arhiepiscop și Mitropolitul Moldovei și

Sucevei, Iași
84
Nicolae Vicol, medic român, conducător în Primul Război Mondial al Serviciului Sanitar al
Marelui Cartier General și organizator al serviciului sanitar civil și militar din Basarabia, s-a
născut la 17 martie 1861, la Piatra-Neamț. Trecut în rezervă în 1921 cu gradul de general, a
desfășurat o bogată activitate în domeniul organizării activității de balneo-climatologie din
România. În perioada 1928-1930 a fost inspector general balneoclimateric în Ministerul
Sănătății și Prevederilor Sociale, fiind unul dintre cei care au contribui la dezvoltarea
balneologiei românești. A fost președinte al Societății de Hidrologie și Climatologie Medicală și
al Societății de Istorie a Medicinii și a fost de asemenea membru de onoare al Societății de
Hidrologie medicală din Paris (1930). A trecut în neființă la 15 noiembrie 1936 ( N.D.
Petniceanu, Două schițe biografice, în „Vestea dumneavoastră”, nr. 1 (serie nouă), martie 2011,
p. 33).
85
Saint-Aulaire, conte, diplomat de carieră, ministru al Franței la București. Născut în 1866, în
Bretania, Charles-Auguste-Philippe de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, urmează cursurile
Ecole Nationale des Sciences Politiques, trecînd apoi cu mare succes concursul de admitere la
Ministerul Afacerilor Externe de pe Quai d'Orsay. Își începe cariera diplomatică în 1893, în
Tunisia, apoi însărcinat cu afaceri în mai multe capitale din America Latină (Lima, Santiago,
Rio de Janeiro), după aceea la Viena, în sfârșit din 1912 până în 1916, ministru delegat pe lângă
Rezidenta Generală a Franței în Maroc. In mai 1916, Saint-Aulaire a fost numit ministru
plenipotențiar la București, post ocupat până în 1918, când este trimis la Madrid, iar din 1920 la
Londra. Cariera sa diplomatica s-a încheiat brusc în 1924. Din acel an și până în 1946 a fost
director al prestigioasei publicații Revue d'histoire diplomatique, dar a publicat și în ziarul Le
Figaro. Autor al mai multor volume despre personalități ale istorie Franței, precum Richelieu
(1930), Talleyrand (1936), Frartfois-Joseph (1945), Mazarin (1946), precum și al culegerilor
de articole Mythologie de la Paix (l930), Geneve contre la paix (1937) și Renaissance de
l'Espagne (1938). Membru de onoare al Academiei Române din 1929. A decedat la 24
septembrie 1954, la vârsta de 89 de ani (sursa:https://zdocs.ro/doc/confesiunile-unui-batrin-
diplomat-r8p5rr5mj56q accesat la 15 iunie 2022).
Emanuel Bălan 285
Anexa 3
Stareța Epraxia Demi86

Regatul României,
Sfânta Mănăstire Agapia, județul Neamț
Nr. 68/10 aprilie 1918
Înalt Prea Sfințite Stăpâne87,
La ordinul Înalt Prea Sfinției Voastre nr. 918 a.c., relativ la serviciile
aduse de Sfânta Mănăstire Agapia Spitalelor, cu profund respect, avem onoare
răspunde următoarele.
Imediat ce s-a înființat Spitalul din Văratec, maicele din această mănăstire
au început a strânge lenjerie pentru acel Spital și s-au trimis prin maica Epraxia
Macri, care a fost mobilizată la lenjieră la acel Spital, pe ziua de 17 august
1917, următoarele obiecte din partea Soborului, fără pretenții a li se înapoia: 10
plapome, 118 perne de cap cu fețele lor, 100 cearșafuri, 124 prosoape cu
șervete, 204 perechi ciorapi de lână noi, 108 tulpane de cap din partea Maicei
Stareță.
S-a rechiziționat de către Spitalul Văratec 4 m cubi, scânduri pentru
paturi.
Idem, idem, 6 fălci de iarbă. S-a făcut 32 transposturi lemne pentru foc în
16 zile cu 2 cară cu boi, tot la acel Spital. S-a dat o trăsură cu doi cai și vizitiu
care a servit tot timpul Spitalul Văratec, din aceste rechiziții s-a încasat numai
plata celor 6 fălci de iarbă, pentru rest nu s-a dat nimic...
Sunt cu cel mai profund respect a Înalt Prea Sfinției Voastre întru tot
supusă și prea plecată,
Stareța Epraxia Demi
Înalt Prea Sfințitului D.D. Dr. Pimen, Arhiepiscop și Mitropolit Moldovei și

Sucevei
Stareța Eupraxia Demi
86
Epraxia Demi (1832-1926), născută la Tighina, stareță a Mănăstirii Agapia în perioada 1904-
1908 și 1912-1926 (Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Mănăstirii Sihăstria, pp. 513-
514).
87
Constantin Cota, Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război Mondial, Editura
Doxologia, Iași, 2018, pp. 731-732.
Anexa 4
Monahii de la Mănăstirea Agapia, infirmiere la Spitalul 32C de la

Mănăstirea Văratec88
Numele și prenumele Perioada

Agripina Bârsan 20.08.1916 – 01.09.1917
Elena Scoboi 20.08.1916 – 01.09.1917
Matrona Unucu 20.08.1916 – 01.09.1917
Ecaterina Lupușor 20.08.1916 – 01.09.1917
Margareta Hasnaș 20.08.1916 – 01.09.1917
Ioana Todiruțu 20.08.1916 – 01.09.1917
Maria Ilie 20.08.1916 – 01.09.1917
Iunia Ianoș 12.10.1916 – 01.09.1917
Pamfilia Ciolac 30.08.1916 – 01.09.1917
Tomaida Hrimiuc 30.08.1916 – 01.09.1917
Epraxia Macri 17.08.1916 – 05.09.1917
88
Daniel Isai, Ionel Moldovan, Lupta Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru Marea Unire,
Editura Basilica, București, 2018, p. 247.
REGINA MARIA – IAȘI, ORAȘ DRAG SUFLETULUI
MOLDAV
Luminița GIURGIU
Teodora GIURGIU
Queen Maria – Iași, A Dear City to Moldavian Soul

Abstract
In 1925, in London, Queen Maria's notes from the time of the refuge in Iasi
appeared in a volume. Initially they were published in foil in the newspaper “Neamul
Românesc” by Nicolae Iorga. The city is evoked in remarkable pages, with tenderness
and affection. Moments of intense suffering cemented a strong bond that has stood the
test of time. Iasi is painted with lights and shadows, with pain, but also with hope for
the better.
Keywords: Queen Maria, refuge, Iasi, World War I, “Neamul Românesc”.
În anul 1925, la Londra, la Editura Duckworth, a apărut, în limba engleză,

cartea The Country that I Love: An Exiles Memories. Illustrated by Queen
Elizabeth of Greece (Țara pe care o iubesc. Memorii din Exil. Cu ilustrații de
Regina Elisabeta a Greciei). Ea reunea capitole scrise la îndemnul și publicate
în foileton de Nicolae Iorga, în ziarul „Neamul Românesc”. Săptămânal, într-un
tiraj de 15.000 de exemplare, au fost trimise pe front, sub formă de broșuri.
Situația României, la sfârșitul anului 1916, era dezastruoasă. La numai
câteva luni de la începutul războiului (august) două treimi din teritoriu erau
ocupate, inclusiv Capitala, de Puterile Centrale. Iașiul a devenit loc de refugiu
pentru familia regală, oficialități și populație. Peste supraaglomerare, foamete și
epidemia de febră tifoidă s-a adăugat și o iarnă deosebit de grea.
În prefața cărții, Regina Maria menționează că paginile scrise cu „nota
sfâșietoare de înăbușită suferință” constituiau adevărata urzeală. „La Iași, unde
ajunsesem să ne refugiem, cu toată durerea și tristețea, firești unei asemenea
situații, am trăit un timp de intensă și cumplită deznădejde. Fuseserăm loviți
puternic, foarte puternic; trei sferturi din țara noastră ajunsese în mâinile
dușmanului; sosise și iarna și, odată cu ea, foametea, lipsurile și mizeria. Eram
cu moralul la pământ, iar în mințile noastre se înstăpânise haosul”.
Cu toate acestea, așa cum după noapte vine ziua, după iarna cumplită a
venit primăvara dătătoare de speranță într-un viitor mai luminos.
Dar iată cum este evocat Iașiul și acele cumplite încercări de către Regina
Maria: „M-ați urmărit cu răbdare în peregrinările mele prin țara pe care o
288 Regina Maria – Iași, oraș drag sufletului moldav
iubesc; v-am condus de la câmpie la munte, de la munte la mare, de la Dunărea

întinsă la dealurile Vâlcei, unde am zăbovit în liniștea mănăstirilor, atât de dragi
sufletului meu, iar acum, ca să nu vă mai obosesc cu prea multe imagini, simt
că trebuie să închei aceste pagini, deși încă îmi mai vin atâtea în fața ochilor. Aș
putea să scriu fără încetare, căci țara aceasta este bogată și minunată, pitorească,
plină de poezie și de un farmec pătrunzător, cu atât mai prețios în acest ceas de
cumpănă; cu toate acestea, simt că trebuie să-mi las pana deoparte, păstrând în
suflet alte imagini pe care, într-o zi, să sperăm, le voi putea zugrăvi pentru
voi… dar nu acum…nu acum…
De toate locurile despre care am vorbit în acest volum am fost despărțiți
de o soartă crudă; sunt locuri pe care dorim cu ardoare să le recucerim, cămine
pe care a trebuit să le părăsim, ogoare ale căror roade le culege invadatorul,
ținuturi pe care a trebuit să le cedăm; dar, înainte de a vă părăsi, doresc să vă
vorbesc despre orașul care ne-a primit cu brațele deschise când eram pribegi,
după ce am fost nevoiți să ne abandonăm căminele, fără să știm unde ne vom
putea adăposti.
I-am cerut mult, dar a fost generos; ne-a luat sub oblăduirea lui, deși mulți
dintre noi l-am neglijat în vremurile de pace și prosperitate.
Iași! Numele a căpătat o rezonanță specială de câte ori îl auzim rostit! Cu
precădere într-un moment în care primejdii noi și nemaiauzite ne stau în față.
Când a trebuit să părăsim Bucureștiul, spre Iași ne-am îndreptat cu toții; Iași,
odinioară o capitală mândră, ce fusese sacrificată întru gloria alteia (atunci când
Cuza Vodă a unit, în 1859, Moldova cu Muntenia, Bucureștiul a fost ales drept
capitală, spre marea supărare a Iașiului. De atunci a păstrat întotdeauna un
anumit resentiment față de București), și care a trebuit deodată să-i
adăpostească pe aceia care au ignorat-o atâția ani.
A făcut tot ce i-a stat în puteri ca să ne primească, dar modestele sale
resurse au fost greu puse la încercare!
Iași! Oraș al destinelor întoarse, oraș drag sufletului moldav, odinioară un
centru îndrăgit și înfloritor, mai apoi neglijat, uitat, ajuns să trăiască doar din
amintiri, părăsit chiar și de aceia ce-l iubeau cel mai tare. Numele lui a păstrat
dulceața lucrurilor altădată îndrăgite, ca o femeie ce-a fost iubită pentru
frumusețea-i, dar anii ce-au trecut au trimis-o cu totul în uitare.
Așezat pe câteva coline, printre frunzișuri și grădini, înconjurat de
pământuri roditoare, Iașiul are toate motivele să fie mândru de poziția lui, pe
care multe orașe ar putea s-o invidieze. Bisericile lui sunt nenumărate, iar dacă
la apus le privești de la distanță, când pâcla plutește ca un văl peste
imperfecțiunile lui, Iașiul are aspectul unui oraș fermecat, din care răsar
nenumăratele turnuri și clopotnițe, de forme diferite, ca stafiile unei glorii
trecute, pe care nimic nu o poate șterge.
Luminița Giurgiu, Teodora Giurgiu 289
De-a lungul vremurilor, poziția geografică a Iașiului nu prea i-a adus

noroc, orașul cunoscând invaziile în toate formele posibile și, odată cu ele,
schimbări și dezastre, incendii, foamete și frică.
Atât de diverse i-au fost căile destinului, atât de feluriți stăpânii care au
avut pretenții asupra lui, schimbându-se unul după altul cu o iuțeală amețitoare,
încât, dacă citești vechile cronici, devii confuz și este greu pentru un neinițiat să
urmărească o istorie atât de întortocheată. Găsindu-ne însă acum în fața unor
evenimente grave și înspăimântătoare, nu pot decât să privesc îndărăt,
comparând ziua de azi cu cea care a trecut și să mă minunez cum asupra acestui
oraș lipsit de noroc s-au abătut toate dezastrele posibile. Cu toate acestea, a
rămas în picioare și trăiește fără să se lase doborât de nenorociri, nicio
vicisitudine nefiind în stare să îl îndepărteze de poporul căruia îi aparține.
Am încercat să mă cufund în trecutul său, ca să-i înțeleg mai bine
prezentul, dar astăzi m-aș duce prea departe dacă ar trebui să-i relatez toată
istoria.
La intrarea în oraș, pe drumul spre Nicolina, se ridică o cruce înaltă de
piatră. Veche, cenușie și impunătoare, parcă e un paznic ce veghează asupra
siguranței orașului, un paznic în sufletul căruia dorm povești uitate. Mă întreb
adesea ce eveniment își amintește – acum știu, doar de câteva zile. Și nu pot
decât să consider de bun augur faptul că povestea ei mi-a fost dezvăluită chiar
acum…
Crucea poartă numele de Ferenz și marchează locul unde dușmanii căzuți
au fost îngropați…
Între anii 1716 și 1717, în vremea domniei lui Mihai Vodă Racoviță,
austro-germanii, care se luptau cu turcii lângă hotarele noastre, au făcut
incursiuni în Moldova, luând în stăpânire pentru o vreme Cașinul și Neamțul.
O parte din trupele lor, conduse de niște trădători prin valea Oituzului, au
ajuns până la Iași, dar au fost învinse și mulți au fost făcuți prizonieri într-o
înfruntare sângeroasă între fortăreața Cetățuia și mănăstirea Frumoasa.
Trupurile celor căzuți, împreună cu conducătorul lor, Ferenz, au fost îngropate
la Nicolina, «iar țărâna a fost așezată morman peste ei», spune cronicarul; «iar
aceia care au încercat să-și trădeze țara au fost uciși și îngropați cu dușmanul».
Și acum bătrâna cruce stă de strajă sus, deasupra orașului, cu silueta ei
tocită de timp întoarsă spre soare-răsare… Chiar la porțile orașului poate
dușmanul să fie înfrânt rușinos!
Iașiul a mai cunoscut și dușmani de alte feluri: în timpul domniei lui
Miron Vodă Barnovschi (1626-1629) a fost o iarnă cumplită, care mai e și acum
pomenită ca «iarna lui Barnovschi»; oamenii mureau pe străzi de frig și foame,
iar despre lupi se povestește că ajunseseră până la porțile orașului. Câțiva ani
mai târziu, sub domnia lui Ștefăniță Vodă Lupu, foametea făcea ravagii în oraș
și se spune că populația, care nu mai avea ce să mănânce, se hrănea cu trestii
culese din smârcurile din jurul orașului, de unde domnitorul a rămas cu porecla
de «Papură-Vodă». Și în iarna dintre 1684 și 1685 a mai fost o foamete, iar
oamenii spun istorisiri cumplite despre acele zile.
Domnia lui Mihail Grigore Sturdza (1834-1849) a fost marcată, de
asemenea, de câteva nenorociri. Iașiul a ars de două ori aproape până la temelii;
în 1849, holera a făcut ravagii în rândul locuitorilor orașului, iar cumplita
molimă a fost urmată de o iarnă neînchipuit de aspră, de foamete și de
nenorociri de tot soiul, căci e bine cunoscută zicala «o nenorocire nu vine
niciodată singură!».
Iașiul a avut, însă, între zidurile sale și oaspeți mai puțin lugubri. În 1711,
Petru cel Mare a fost primit aici cu mare fast și onoruri de către Dimitrie Vodă
Cantemir, cunoscut în lumea întreagă pentru erudiția lui. «Cu acest prilej», zice
cronicarul, «nobilimea moldavă a gustat «vinuri franțuzești» pentru întâia
oară», adică șampanie!
Stanistas Leszczyński1, Regele Poloniei, s-a aflat și el o dată ca oaspete
între zidurile Iașiului; venind să-l întâlnească pe Regele Carol XII al Suediei2, a
locuit un timp într-o reședință particulară. «Când Domnitorul Țării a aflat de
prezența lui, l-a înconjurat pe Rege cu toate onorurile și l-a condus cu mare fast
la palatul Trei Ierarhi».
«Ceva mai devreme, sultanul Mahomed IV3, care se lupta cu polonezii, a
intrat în Iași, unde s-a preumblat cu mare pompă, întâmpinat cu multe onoruri
de Gheorghe Vodă Duca, care l-a tratat regește; dar orașul a fost adânc zguduit
de ordinul dat de sultan unui muezin de a cânta rugăciuni turcești din clopotnița
de la Sfântul Nicolae, una dintre cele mai iubite biserici ale Iașiului. După
aceea, biserica a fost considerată pângărită multă vreme și nu a mai putut fi
folosită până ce nu s-a sfințit din nou».
În anul 1769, Ecaterina cea Mare4 a luat Moldova în stăpânire, iar
generalul Rumiantov a fost numit guvernator. Ocupația rusească a durat cinci
ani. Cunoscutul favorit al Ecaterinei, Potemkin, a murit la Iași, și se spune că
trupul lui a fost expus în minunata mănăstire Golia.
1
Stanistas Leszczyński (n. 1677, Liov, Ucraina – d. 1766, Lunéville, Franța) a fost rege al
Uniunii polono-lituaniană și Duce de Lorena.
2
Carol al XII-lea (n. 1682, Stadsholmen, Suedia – d. 1718, Halden, Norvegia) a fost rege al
Suediei între 1697 și 1718 și Duce de Bremen-Verden.
3
Mehmed al IV-lea (n. 1642, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 1693, Edirne, Imperiul
Otoman) a fost sultanul Imperiului Otoman între 1648 și 1687.
4
Ecaterina a II-a sau Ecaterina cea Mare (n. 1729, Szczecin – d. 1796, Sankt Petersburg) a fost
împărăteasa Rusiei între 1762 și 1796.
Sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica5, Austria pus dintr-odată

stăpânire pe Bucovina, fără ca Poarta să protesteze; dimpotrivă, Turcia a
încheiat o convenție cu Austria, prin care a cedat aceste provincii, asupra cărora
nu avea decât drepturi de protectorat. Toate protestele din partea Moldovei au
fost zadarnice, Grigore Vodă plătind cu viața eforturile pe care le-a făcut ca să
apere interesele țării sale.
Între anii 1828 și 1834, rușii au ocupat din nou Moldova, iar Iașiul a fost
guvernat de contele Kiseleff, un organizator capabil, a cărui plecare a fost
regretată profund de ieșeni. Între anii 1849 și 1856, Iașiul a fost luat în stăpânire
pe rând de ruși, turci și austrieci. După cum se vede, vicisitudinile sale au fost
nenumărate, până când, pe 5 ianuarie (stil vechi) 1859, Alexandru Ioan Cuza a
fost ales în unanimitate domn al Moldovei, iar în aceeași lună devenea și domn
al Valahiei, unind astfel cele două părți ale țării sub același sceptru. Odinioară,
în anul 1600, marele erou național, Mihai Viteazul, a împlinit acest vis, dar
numai pentru o scurtă perioadă de cinci luni.
Cuza Vodă a domnit mai întâi cu două guverne, unul la Iași și altul la
București. În final, Bucureștiul a fost ales capitală, domnitorul și guvernul
stabilindu-se definitiv în oraș. Prin urmare, Iașiul a trebuit să privească la
ascensiunea altui oraș, în timp ce el a fost lăsat să plângă gloria trecută. Domnia
lui Cuza Vodă a durat șapte ani.
Am schițat doar sumar câteva episoade din istoria complicată a Iașiului,
culegând câte o relatare ici și colo, fără a face vreun efort de a respecta ordinea
cronologică, paginile de față fiind doar schițe – un album de imagini, plin de
scene sau locuri pe care le iubim, fără pretenții mai mari; prin urmare, mă voi
îndepărta de trecut și mă voi referi la Iașiul de azi.
Evenimentele triste din toamna trecută au smuls Iașiul din reveriile sale
liniștite pe seama trecutului. Străzile sale, pustii și triste atâția ani, s-au umplut
iarăși de lume; casele sale, dintre care multe fuseseră închise, au trebuit să-și
deschidă larg porțile ca să adăpostească mai multă lume decât puteau primi.
Liniștea lor molcomă a fost împrăștiată în cele patru vânturi de fluxul celor
care, trebuind să părăsească degrabă capitala, s-au refugiat între zidurile
orașului pe care îl lăsaseră pradă uitării și regretelor.
Această invazie a fost aproape brutală, iar Iașiul nu o aproba întrutotul,
preferând o monopolizare mai puțin violentă a solitudinii sale. Totuși, dorințele
nu i-au fost luate în seamă; a fost pur și simplu obligat să-și economisească la
maximum posibilitățile oricum restrânse, pentru a-i adăposti pe cei care nu mai
aveau casele lor.
5
Grigore Alexandru Ghica (n. 1807, Botoșani – d. 1857, Le Méé-sur-Seine, Franța) a fost domn
al Moldovei între 1849-1853 și 1854-1856.
La început, orașul acesta liniștit a simțit un anume sentiment amar, de

întristare; de ce să fie luat în stăpânire astfel, după atâția ani în care a fost
neglijat? De ce fragilul său caldarâm să fie zgâlțâit de o mie de automobile? De
ce aceia care l-au lăsat să decadă s-au întors acum ca stăpâni, când în zilele de
belșug îl ignoraseră? Pe de altă parte, cei care plecaseră din capitală se simțeau
exilați aici, dar treptat au învățat să accepte vicisitudinile sorții.
Și mie mi s-a părut greu la început să mă stabilesc într-un loc nou, în
astfel de împrejurări, cu o durere atât de covârșitoare în suflet. Dacă n-aș fi avut
pe cineva atât de drag acolo unde nu mă mai pot întoarce! Mai mult, primejdia
nu trecuse; dușmanul ne urmărea îndeaproape, armata noastră se retrăgea și nici
nu se știa în ce măsură mai puteam conta pe aliați; merita oare ca tocmai acum
să o luăm de la capăt? Va sta oare în picioare ceea ce clădeam? Sau rodul
acestor strădanii va trebui să fie predat în mâinile invadatorilor?
Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoieli și suferințe, ceasuri de nesiguranță
crudă, când orice efort părea zadarnic, iar noi ciuleam urechile ascultând cum se
apropie pașii dezastrului – cu inima bătându-ne în piept puternic, cu sufletul
apăsat de spaimă!
Cu toate acestea, cei aflați în suferință nu puteau aștepta: flămânzii cereau
hrană, cei dezbrăcați veșminte, răniții îngrijire, fugarii un acoperiș deasupra
capului! Cu bubuitul sinistru al tunurilor în urechi, trebuia să ne apucăm de
treabă, fără să ne gândim la greutăți, fără să ne pese că ceea ce am construit nu
era sortit să dureze; trebuia doar să fie făcut!
Astfel, încet-încet, munca anevoioasă i-a ajutat pe toți să-și biruie
supărarea, să-și încordeze voința într-un efort care, în fiecare dimineață, părea
să le depășească puterile.
Nu voi enumera aici tot ce lipsea, tot ce trebuia făcut în împrejurări pe
care cuvintele nu le pot descrie. Grozăvia ultimei noastre ierni a rămas cioplită
cu litere de foc in mintea tuturor. Era o muncă obositoare și de multe ori
neterminată, dar cei care-și plângeau căminele abandonate, ori care suferiseră
efectele acestei invazii intempestive, au învins durerea și supărările în efortul
lor colectiv făcut în slujba binelui.
Iașiul îmi era cunoscut din alte vremuri – vremuri de pace, când venisem
aici, e drept, prea rar, dar nu din vina mea, și mă primise cu loialitate și cu
dovezi de mare bucurie.
Acum mă întorsesem – o mamă cu inima zdrobită, o Regină ce căuta
refugiu, precum mulți alții, o exilată din propriul meu cămin, iar Iașiul m-a
primit în acest ceas de durere și mi-a oferit ajutor; astfel, încetul cu încetul, a
devenit căminul meu.
Îmi fusese drag dintotdeauna, deoarece în anii tinereții mele, când am
venit mireasă, aproape o copilă, în țara aceasta, au existat zvonuri că noi, tinerii,
ne vom stabili în cea de a doua capitală a țării.
Iașiul a dorit lucrul acesta și, după ce am vizitat pentru prima oară
solitudinea sa pitorească, mi-aș fi făcut bucuroasă căminul înăuntrul zidurilor
sale. Dar bătrânii suverani aveau nevoie de prezența noastră. Atât de mult
tânjeau după copii, încât nu ar fi suportat gândul ca noi să trăim departe de ei.
Astfel Iașiul ne-a văzut destul de rar, dar mereu bucuros!
Îmi amintesc cum strălucea soarele prima dată când am sosit la Iași, îmi
amintesc străzile pline de lume entuziastă, venită să ne ureze bun venit,
strigătele, florile – multele flori ce îmi umpluseră trăsura –, îmi amintesc că
aveam doar optsprezece ani și eram plină de speranță…
Cât de diferită era călătoria mea de astă dată! Eram în doliu, iar aici nicio
rază de soare, nicio floare, nici urări vesele de bun venit, doar chipuri
îngrijorate și întrebătoare și niciun alt sunet în afara bubuitului îndepărtat al
tunurilor ce ne marca destinul.
Fără ca sosirea mea să fie anunțată, m-am strecurat în oraș, o refugiată
rămasă fără casă, fără cămin, fără copilul meu cel mic… iarna se apropia, iar în
adâncul inimii mi se cuibărise disperarea. Cu toate acestea, speranța își făcea
iarăși loc, timidă la început, dar mai stăruitoare în fiecare zi, biruind lacrimi,
durere și regrete.
Iași! Vom putea vreodată uita ultimele luni petrecute între porțile tale? De
nedescris sunt suferințele cărora străzile tale le-au fost martore; nămeții înalți
cât casele, mulțimile de cerșetori ce-ți ocupau caldarâmul și atâția, doborați de
lipsuri, care s-au stins acolo!
Te-am văzut atunci întruchipând dezastrul – cuprins de groază, tremurând
de frig; am pătruns în ungherele tale cele mai jalnice și mai întunecate,
căutându-i pe cei în nevoie – dăruind ce puteam, dar niciodată îndeajuns, căci
dragostea și mila mea nu puteau ușura decât prea puțin din suferința întâlnită la
fiecare pas!
Cu adevărat cumplit arătai în lunile acelea de iarnă. Vai, Iași! Simțeam
cum fiecare casă adăpostea suferințe ascunse, taine dureroase păreau ghemuite
îndărătul fiecărui zid. Hrană nu se prea găsea, lemne de foc nici atât. Spitalele
gemeau de atâția răniți, așa încât cei care nu se însănătoșiseră complet trebuiau
să lase locul acelora cu suferințe mai urgente; iată de ce pe străzi bântuiau
atâtea chipuri livide.
Ca niște stafii, soldații noștri subnutriți bântuiau de la un adăpost la altul,
adesea fără să găsească un ungher unde să-și poată pune capul. Adesea ne
speteam muncind, încercam să făptuim minuni, dar transporturile erau
insuficiente, comunicațiile întrerupte; pretutindeni, zăpada, care cădea
neîncetat, crea bariere de netrecut, izolându-ne de restul lumii!
A venit mai târziu și momentul în care n-au mai ajuns scândurile pentru
sicriele celor morți!
Vai! Cât erau de triste cortegiile funerare ce-ți străbăteau străzile! Câte n-
am întâlnit și eu… Un cal bătrân și alb, înhămat la ceva ce părea o cutie de
culoarea nopții. Zdrang! Zdrang! Înainte și îndărăt se târa peste șleauri. Zdrang!
Zdrang! – calul cel alb tot mai sfârșit, mai ciolănos, mai fantomatic! Iar mulți
dintre cei ce întâlneau acest vehicul, ca de pe altă lume, își întorceau capetele,
neputând să suporte priveliștea, în timp ce pe deasupra capetelor lor ciorile
înnegreau cerul în zborul lor sinistru…
De câteva ori am încercat să ies din oraș ca să alin suferințe în alte locuri
în care era nevoie; de fiecare dată viscolul mă izgonea îndărăt, împiedicându-mă
să ajung în satele către care pornisem.
Din nefericire, eram nevoită să mă întorc, nu înainte de a vedea întinderile
Regina Maria lângă paturile răniților într-un spital militar din Iași
nesfârșite pe care nici măcar o cărare nu le mai străbătea, presărate cu stârvurile
cailor căzuți, cu picioarele întinse și țepene, iar în zare bordeiele îngropate în
zăpadă. Știam că acolo, departe, unde nu puteam ajunge, erau atâția nenorociți
pe care doream din răsputeri să îi ajut, dar pe care trebuia să-i las în voia sorții!
Și pretutindeni benchetuiau corbii – doar ei mâncau pe săturate…
Așa a fost iarna aceea, iarna petrecută la Iași; deși părea că nu se va sfârși,
s-a încheiat!
De două ori mai prețioasă, pentru că o așteptasem cu atâta ardoare,
primăvara s-a revărsat, în sfârșit, triumfător peste disperarea noastră – și, odată
cu ea, cât de mult te-ai schimbat, dragul nostru Iași; datorită durerii pe care am
împărtășit-o, ne-am dat seama cât de aproape erai de inimile noastre!
Dintr-odată ai devenit frumos, tu, oraș al foametei, al pestilenței și al

lacrimilor! Grădinile tale s-au umplut de flori, care îmi erau aduse în buchete
imense de aceia care îmi doreau să nu jelesc prea tare lipsa grădinilor pierdute.
Ciorchini de liliac îmi făceau semn peste zidurile roase de timp, straturi
mari de iriși violeți înveseleau ungherele cele mai sărmane; iarăși, oriunde mă
duceam, trăsura se umplea cu flori; până și tramvaiele aveau buchețele de
zambile albastre prinse de lanterne, iar trecătorii purtau și ei câte o floare în
mână…
Ca un vis urât, pe cale de a se risipi, ceasurile întunecate s-au stins în
zare; până și cei mai loviți, cei mai părăsiți au simțit, târându-se afară să se uite
la soare, că undeva mai e loc de speranță!
Soldații noștri nu au mai rătăcit pe străzi, ca niște hoinari ce n-aveau unde
să se ducă; pasul lor a devenit mai ușor, mai mândru, până când au învățat din
nou să meargă apăsat, precum războinicii încrezători în victorie, ca eroii gata de
bătălie și succes…
Deși munca mea nu era defel mai puțin intensă, ea a devenit mai plăcută;
zările s-au deschis, zăpada se topise – acum eram liberă să hoinăresc. Atunci
ți-am îndrăgit împrejurimile, o, Iași! Am descoperit frumusețea în fiecare
colțișor. Dealurile tale unduite deveniseră acum o sărbătoare verde; proaspăt și
minunat, dătător de viață nouă, așa era pământul roditor al Domnului; moartea
părea învinsă. Știam, cu toate acestea, miile de cruci mărturie că ororile trecute
nu fuseseră un vis urât!
Sărmană pădure de cruci fiecare însemnând mormintele a câte zece
oameni, un biet și insuficient memorial pentru aceia ce plătiseră prețul
războiului –movilițele pustii din fața crucilor, nenumărate, pe care zadarnic am
încercat să le acopăr cu înmiresmatele, strălucitoarele flori de primăvară… Dar
erau prea multe cruci, prea multe morminte – nici măcar nu le puteam număra!
Copleșită, am stat în fața lor cu capul plecat… Știam, de asemenea, că acestea
erau doar câteva din toate crucile, și că în țara noastră, în toate cele patru zări,
ca în atâtea alte țări, existau locuri tăcute ca acesta, unde efigiile necizelate de
lemn nici măcar nu purtau numele morților.
Știu multe cimitire ascunse în jurul orașului, unde a trebuit să se adauge
teren după teren, spațiul dintre vechile hotare devenind prea mic. Am făcut
multe pelerinaje la aceste grădini ale liniștii și, stând printre movilele fără
nume, cu ochii înlăcrimați, am privit spre orașul învăluit în ceață, gândindu-mă
la celălalt mic mormânt pe care a trebuit să-l părăsesc, împreună cu atâtea
altele! Am rostit rugăciuni fierbinți la căpătâiul acestor fii căzuți, ai unor mame
ce nu-i vor mai vedea nicicând… Dar liliacul înflorise, păsările ciripeau și
răsărea o nouă viață – chiar pe mormintele celor căzuți.
Totul devenise mai ușor de când zăpada nu mai forma o barieră între noi
și lume; eram ca niște prizonieri ajunși în libertate; un soi de bucurie sfântă ne
umplea sufletele, care fuseseră atât de tulburate, și multe lucruri bune s-au
înfăptuit. Într-adevăr, ne luptam cu o epidemie de tifos, o parte a țării noastre
fusese invadată și alte spaime ne urmăreau la fiecare pas. Dar primăvara
învinsese iarna – nu era oare un semn că Viața învinsese Moartea? De aceea toți
munceau cu inima ușoară, iar încrederea își făcea loc în sufletele lor. Era,
într-adevăr ca o înviere, și toți își dădeau silința ca ea să fie cât mai
cuprinzătoare, fiecare după posibilitățile sale.
În toate serile, după ce terminam lucrul, îmi înșeuam calul și călăream
departe pe dealurile ce înconjurau Iașiul, galopând mile în șir pe cărări
necunoscute, ajungând în mici poienițe cuminți, cu iarbă verde, niște minuni în
contrast cu ororile pe care le văzusem. Fiecare nouă frumusețe era ca un balsam
pentru sufletul meu înnegurat, născând în sinea mea un dor nespus pentru
căminul pe care îl pierdusem.
Încărcate de o emoție aproape dureroasă erau acele ceasuri de seară
petrecute în comuniune tăcută cu natura trezită din nou la viață; simțeam o mare
pace și totodată o nemăsurată tristețe. Dumnezeu făcuse lumea atât de
frumoasă, iar omul o transformase într-un iad!
Acolo, în vârful dealurilor vălurite, departe de orice zgomot, de orice
trudă și de orice suferință, am recunoscut din nou pământul așa cum îl făcuse
natura, fără prăpădul pe care omul îl scrijelise pe fața lui.
Ce glorioase erau apusurile în aceste locuri liniștite! Perfecțiunea lor
inimitabilă era un răspuns la multele întrebări ce îmi împovărau sufletul, iar
aceste locuri dezvăluite mie odată cu noua trezire la speranță, mi le-a făcut
dragi peste măsură.
Mai târziu, când pământul se întărise prea tare pentru călărie, am folosit
automobilul pentru a-mi prelungi plimbările de seară cât mai departe. Zilnic
descopeream noi locuri, fiecare cu farmecul lui; sate pitorești, păduri cu umbra
deasă, râuri ca niște panglici de argint șerpuind pe câmpii îndulcite de rouă,
biserici singuratice și vechi mănăstiri ascunse printre arbori. În fiecare cătun,
copiii îmi deveneau prieteni; nicicând nu mergeam cu mâinile goale; oriunde
mă duceam eram întâmpinată de chipuri zâmbitoare, iar drumul îmi era însoțit
de binecuvântări… Pe măsură ce zilele se lungeau, drumurile mele duceau tot
mai departe, iar aceste ținuturi îmi păreau și mai prietenoase. Am început să le
iubesc profund.
Zi după zi vedeam cum semințele, ce păreau mai întâi să semene cu
poieni cu iarbă verde, cresc tot mai înalte și se coc sub arșița crescândă a
soarelui, până în ziua în care holdele de grâu, incredibil de bogate, au acoperit
dealurile scunde cu un ocean de aur unduit.
Ceva ce n-am mai văzut nicăieri mă umplea de încântare: ogoarele
nesfârșite cu floarea-soarelui, hectare și hectare cu acești uriași, o mare
explozivă de culoare, ca nicăieri altundeva; le-am întâlnit în multe locuri, cu
parfumul lor rășinos ce înmiresmează aerul, în timp ce fețele lor generoase par
să caute veșnic marea lumină ce le-a dăruit numele; o glorioasă sărbătoare a
culorii, ce bucură ochiul.
Am mai făcut încă o descoperire: Iașiul e orașul crinilor! A venit o vreme
când acest oraș, până de curând o lume stăpânită de jale și de întuneric, s-a
transformat într-o mare grădină, unde această floare a florilor era supremă!
Îi întâlneam pretutindeni în snopi zvelți de un alb imaculat – acordând o
ținută sacramentală celui mai modest răzor, oferind o ciudată demnitate căsuței
celei mai umile –, cu tulpinile lor mândre, aplecându-se ușor sub mângâierea
vântului. Crinii fiind dintotdeauna floarea mea favorită, această splendidă
abundență era un soi de revelație specială, trimisă ca să îndrăgesc din toată
inima orașul; dintr-odată, încăperile în care locuiam și care iarna fuseseră atât
de golașe deveniseră acum un sălaș parfumat al florii mele favorite!
Frumusețea deține o putere ciudată asupra inimii omului; îl ajută să treacă
peste multe dureri, călăuzindu-l prin această «vale a plângerii» spre tainele
dumnezeirii.
Când am dat, din întâmplare, peste un strat de crini, care își etalau mândra
splendoare, ridicându-se dintr-un pământ crăpat și însetat, a fost de parcă ar fi
trebuit să cad în genunchi și să mulțumesc Mâinii Cerești care creează
asemenea minuni; în astfel de momente par să înțeleg deodată taina adevărurilor
ascunse îndeobște prea adânc pentru înțelegerea umană. În asemenea clipe
durerea nu mai are importanță, ci speranța este cea care triumfă; dispare până și
groaza stârnită de mormânt, iar nesfârșita milă a Domnului plutește ca o
binecuvântare peste întreg pământul…
Cu greu pot vorbi despre asemenea minuni, cuvintele îmi lipsesc, emoțiile
sufletului nu încap în vorbele oamenilor! Cu toate acestea, adeseori o revelație a
Frumosului mi-a ridicat sufletul deasupra durerii, către o înțelegere mai
profundă a ce se află dincolo de pleava care orbește privirile noastre muritoare.
Nu pot explica limpede de ce. Dar, în asemenea momente, am realizat deodată
că suferința este marele stăpân și, cu o privire limpede, am înțeles că un popor,
care a aflat cum e să suferi, are și dreptul să trăiască.
Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinței, nicio flacără nu suie
mai drept spre inima lui Dumnezeu.
De aceea, o, țara mea, nu contează prin ce nenorociri ai trecut până acum
și nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oțelul înainte să
devină o sabie tăioasă. Păstrează-ți credința neclintită și speră în continuare; ești
cu atât mai măreață din cauza necazurilor tale și a felului în care le-ai înfruntat
și meriți cu atât mai mult să învingi!
Sufletele eroilor noștri morți ți-au deschis calea către faimă, nicio izbândă
dobândită pe pământ nu are sens decât dacă onoarea unei țări e mai presus de
orice, ca piscurile unui munte.
Iar dacă tu, Mircea, micul meu fiu, m-ai părăsit la ceas de întuneric, poate
a fost pentru ca acești eroi căzuți să-l poată întâlni pe unul dintre fiii mei,
așteptând să-i întâmpine sus, în ceruri.
Încă ne mai despart de victorie multe ceasuri, dar sacrificiile atât de mari
și suferințele atât de profunde nu pot fi zadarnice. Țara și poporul meu au trecut
prin foc și, datorită eroismului tot mai măreț, va sosi ziua, micul meu Mircea –
de asta sunt absolut sigură –, când, întorcându-mă din exil, într-o clipă de
supremă recunoștință, voi îngenunchea și voi săruta lespedea de pe mormântul
tău… Doamne, fă să fie astfel…”6.
În completarea volumului scris în timpul Primului Război Mondial,
Regina Maria a notat: „Am considerat că e corect să îl închei cu un omagiu adus
Iașiului, orașul care ne-a adoptat și care la început nu era foarte fericit că îl
invadasem, dar care a regretat profund plecarea noastră.
Dintotdeauna, Iașiul a fost un oraș plin de demnitate, conștient de
importanța sa, păstrând o adâncă supărare în suflet, dar găsind, în același timp,
o anume alinare în convingerea că era un oraș mult mai aristocratic decât
Bucureștiul, care deși mare și prosper, era doar un parvenit în comparație cu
distincția sa de modă veche.
La Iași am petrecut unele din ceasurile cele mai crude și mai sfâșietoare
din viața mea, dar suferința puternică pe care am îndurat-o împreună a făurit cu
timpul o legătură indestructibilă, mai puternică decât ar fi putut-o face orice
experiență fericită”7.
6
Maria Regina României, Țara pe care o iubesc. Memorii din exil. Cu ilustrații de Regina
Elisabeta a Greciei, traducere din engleză Maria Berza, Editura Humanitas, București, 2016,
pp. 120-138.
7
Ibidem, p. 139.
POLIȚIA ORAȘULUI BACĂU ÎN PERIOADA 1926-1927
Valentin IOAN
The Police of the City of Bacău in 1926-1927

Abstract
In 1926, the leadership of the Bacău Police took into account the urgent
resolution of some problems, both professionally and administratively, aspects that
could endanger the performance of the police service, as well as ensuring a climate of
order and safety. Solving these problems led to a reorganization of this police unit. For
the implementation of the organizational measures and the efficiency of the activity in
the field of public order and security, Gh. Rânzescu appealed to both, local and central
authorities, such as the General Police Directorate and the Interior Ministry.
Keywords: police, reorganization, circumscription, public order, effective
În primul deceniu al secolului XX, în domeniul ordinii și siguranței

publice, s-au produs unele modificări privind organizarea și activitatea
instituției poliției. În anul 1903, prin Legea asupra organisărei Poliției
Generale a Statului, se constituiau toate serviciile polițienești din țară, precum
și prefecturile poliției capitalei și a Iașiului. Astfel, art. 15 din lege menționa
faptul că în București și Iași, serviciul poliției era independent de prefectura
județului sub conducerea prefecților de poliție. În comunele urbane reședințe de
județ, serviciul poliției rămânea dependent de prefecturile de județ și se
îndeplinea de prefecții de poliție, de polițai în celelalte orașe, cu ajutorul
directorilor, comisarilor și subcomisarilor de poliție, al sergenților de oraș și al
agenților de siguranță, acolo unde existau sau unde urma să se înființeze
asemenea agenți. În comunele urbane care nu erau reședințe de județ, serviciul
poliției era condus de un polițai, de un comisar sau subcomisar de poliție1.
Prefectul de poliție avea responsabilități exclusiv în ceea ce privește exercitarea
conducerii, executării și controlului serviciului polițienesc. Acesta era ajutat în
executarea prerogativelor de directorul prefecturii, care îl înlocuia de drept ori
de câte ori lipsea de la comandă sau atunci când postul era vacant 2. Pe parcursul
exercițiului financiar din 1903-1904, atunci când serviciul poliției a fost
reorganizat, plățile sergenților și polițiștilor băcăuani, cu armament și
echipamente, au revenit consiliului comunal conform prevederilor Legii asupra
1
Legea asupra organisărei Poliţiei Generale a Statului, 1903.
2
Adrian Pohrib, Din Istoria Poliţiei Romȃne. Poliţia Orașului Galaţi ȋntre anii 1832 și 1949.
Istoric și Documente, Editura Agaton, Galaţi, 2013, p. 68.
300 Poliția orașului Bacău în perioada 1926-1927
organisărei Poliției Generale a Statului3. Trebuie să precizăm faptul că și în

unele prevederi ale Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925
erau menționate anumite atribuții pe linie de ordine publică pentru personalul
din administrația județeană și locală în vederea asigurării ordinii interne și
liniștii cetățenilor4.
Din bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 1925 au fost alocate pentru
Poliția orașului Bacău sumele de 271.200 de lei, ceea ce însemna plata salariilor
personalului și 6.400 de lei pentru materiale necesare poliției5.
În data de 16 mai 1926, în urma incendiului care a mistuit peste 450 de
case din zona de Nord a orașului Bacău (zonă în care erau concentrate cele mai
importante unități industriale și comerciale ale orașului), sute de muncitori,
funcționari și mici meseriași au rămas mai bine de 6 luni fără loc de muncă și
adăpost. Aceste consecințe puteau duce la declanșarea unor nemulțumiri în
rândul acestora, dar primarul Bacăului, Ioan Grigoriu, imediat după incendiu, în
data de 17 mai 1926, a declanșat Campania de ajutorare a sinistraților din Bacău
cu un buget de 100.000 de lei6 deoarece prin această situație putea fi pusă în
pericol ordinea și liniștea publică.
În anul 1926, pentru unele unități de poliție reședință de județ, pe lista
priorităților s-a aflat rezolvarea unor probleme, deficiențe administrative, ce
puneau în pericol îndeplinirea serviciului de poliție, precum și asigurarea unui
climat de ordine și siguranță în orașe. În acest caz se afla și Poliția orașului
Bacău, care în anul 1926 era coordonată de prefectul de poliție Gh. Rânzescu ce
era preocupat de rezolvarea acestor probleme precum și de o reorganizare a
poliției. În perioada 1926-1927, Poliția orașului Bacău îl avea ca polițai pe Gh.
Fălticineanu7. Atunci când lipsea acesta era înlocuit de Niculescu Gheorghe. La
Poliția Gării Bacău se afla comisarul Tulică Panaite, șeful Brigăzii de Siguranță
în 1926 era comisarul Vasile Saigiu, iar din 1927 a fost numit Victor Popovici8.
În data de 20 decembrie 1926, prefectul de poliție Gh. Rânzescu transmitea
3
Art. 67 din Legea asupra organisărei Poliției Generale a Statului publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 1 din 1 aprilie 1903, prevedea faptul că cheltuielile pentru localurile necesare
serviciilor polițienești, pentru încălzire, iluminat, mobilier, și material de cancelarie, precum și
echipamentul sergenților de oraș, rămân în sarcina comunelor. Sumele înscrise în bugetele
comunelor pentru acoperirea acestor cheltuieli, precum și pentru plata personalului, vor fi
vărsate lunar în casa Statului. Pentru acoperirea cheltuielilor ce vor trece peste sumele prevăzute
în bugetul Ministerului de Interne, se va deschide un credit extraordinar asupra versămintelor
făcute de comune.
4
Vasile Bobocescu, Momente din Istoria Ministerului de Interne, vol. I, 1821-1944, Editura
Ministerului de Interne, București, 1996, p. 157.
5
Arhivele Naționale Bacău, fond Primăria orașului Bacău, d. 9/1926, f. 63.
6
Alin Popa, Din istoria orașului Bacău 1900-1930, Editura Pim, Iași, 2008, p. 142.
7
Arhivele Naționale Bacău, fond Prefectura jud. Bacău, d. 131/1926, f. 1.
8
Idem, d. 37/1927, f. 19.
Valentin Ioan 301
primarului orașului Bacău o expunere privind organizarea și funcționarea

poliției locale care, sub toate raporturile, nu corespundea nevoilor privind
îndeplinirea atribuțiilor precum și asigurarea ordinii și siguranței publice.
Acesta afirma: „Cu un personal redus, cu moravurile care le au și care necesită
corectări cu o conducere puțin activă, este natural ca efectele să nu fie acelea pe
care dorința generală le-ar avea. Și astfel nici comuna n-a putut fi pusă în
totalitatea drepturilor sale nici obștea adăpostită de răufăcători în afara de
pericolul tulburărilor sociale de care fericire am fost scutiți, dar eventualități
cari nu pot fi excluse. Cu ocazia prezentării mele dumneavoastră în calitatea ce
aveți de prim cetățean al orașului v-ați exprimat dorința de a se da o nouă și
civilizată îndrumare a poliției și cu folos obștei. Dorința are un început de
realizare prin sprijinul ce mi-ați dat. E suficient să reamintesc reparația localului
poliției și obținerea îmbrăcămintei sergenților, ca să cred că dacă posibilitățile
bugetare nu vor permite completa satisfacere a nevoilor polițienești va fi totuși
posibil de realizat un început serios9”. De asemenea, Rânzescu menționa că:
„orașul Bacău cu o suprafață de aproape 50 km pătrați și cu o populație de
aproximativ 50.000 de locuitori în afară de cei pe care Biroul populației nu i-a
înregistrat, cu aproape 50 de fabrici și unde lucrau mulți străini, orașul este
situat într-o poziție centrală pe malul Bistriței aproape de confluența acestui râu
cu Siretul. Reședința unui județ dintre cele mai bogate din Moldova în care sunt
mine, exploatări de petrol, de lemne cu mii de lucrători și oameni de afaceri și
o populație flotantă care nu poate fi trecută cu vederea nici din punctul de
vedere al siguranței de stat nici al veniturilor comunale10”.
La nivelul anului 1926, Poliția orașului Bacău avea în schema de
organizare pentru tot ceea ce reprezenta serviciul de pază și siguranță 2
comisari, 6 subcomisari și 77 de sergenți de oraș din care serviciul de noapte
nu-l puteau face decât 26 de oameni, ceea ce însemna un sergent la 2 km.
Comparând cu anul 1903, personalul fixat prin buget era de 3 comisari, 6
subcomisari și 40 de sergenți. Din constatările, dar și din punctul de vedere al
prefectului de poliție Gh. Rânzescu poliția orașului întâmpina următoarele
probleme:
 orașul nu era împărțit în circumscripții și ca atare controlul preventiv
al populației și siguranța avutului ei lăsa mult de dorit;
 dispozițiile privind stările sanitare și edilitare nu puteau fi puse în
aplicare, iar ordonanțele erau doar la nivel de intenție, neexistând astfel
posibilitatea de control a organelor de poliție;
9
Idem, fond Primăria orașului Bacău, d. 75/1926, f. 6.
10
Ibidem, f. 3.
 serviciul de moravuri era inexistent, mai ales că un ofițer de poliție

era împărțit la patru sau cinci servicii, având în supraveghere și pe cel al
moravurilor;
 Poliția gării – un nod feroviar deosebit de important în circulația
feroviară – avea un număr de 25 de trenuri de călători. Personalul fiind
insuficient, acest serviciu nu putea fi îndeplinit de cel al Poliției orașului Bacău;
 urmăririle și cercetările penale erau extrem de numeroase, Tribunalul
Bacău, deși avea două secțiuni, își desfășura activitatea cu întârziere.
Din aceste considerente, organizarea Poliției orașului Bacău se afla în
imposibilitatea de a-și îndeplini într-un mod eficient atribuțiile pe care le avea11.
Astfel, conducerea Poliției Bacău avea în vedere o îmbunătățire a ceea ce
însemna paza orașului, prin înființarea circumscripțiilor de poliție. Acesta era
un nou sistem pentru paza orașului. În anumite zone erau fixate unele posturi
telefonice și care, fiind interconectate, aduceau cetățenilor un climat de ordine
și siguranță, dar și un ajutor în cazul unor incendii, epidemii sau alte calamități.
Prefectul de Poliție, Gh. Rânzescu, propunea împărțirea orașului în 3 sectoare
cu câte un centru polițienesc-pichet, iar fiecare centru cu câte trei posturi
telefonice astfel:
Pichetul I se dorea să fie fixat la Paloșanu, legat cu posturile Grădinăriei,
podul Bacău – Piatra și podul de fier Bistrița.
Pichetul II urma să fie fixat la bariera Călugăra, legat cu posturile
Cartierul CFR, gara și Măgura.
Pichetul III se fixa la poliție, legat cu posturile Bacău și Focșani, fabricile
și hala12.
Fiecare post trebuia să fie instalat într-o gheretă cu un sergent care să
îndeplinească serviciul, atât pe timp de zi, cât și de noapte. Pichetele urmau să
fie instalate în câte o cameră unde intrau în serviciu un ofițer de poliție, doi
agenți și un sergent. Atât la posturi, cât și la pichete, garnizoana trebuia să pună
la dispoziție câte doi oameni, iar pe timp de noapte exista un efectiv de 20 de
persoane care acopereau toate zonele, asigurând un serviciu eficient. Comisarul
de pichet avea obligația să controleze posturile. Acesta dorea și o completare a
efectivelor cu 25 de sergenți, precum și o posibilitate rapidă de circulație și
control. Prin aceste măsuri se urmărea și asigurarea unei bune funcționări a
biroului de populație. De asemenea, conducerea poliției orașului solicita
primarului ca în bugetul din anul 1927 să fie prevăzute următoarele:
 achiziționarea unei mașini de scris evaluată la suma de 200.000 de lei;
 un permis pentru CFR, permis pe care îl aveau și alte unități de
poliție și căruia Ministerul de Interne i-a fixat suma de 48.300 de lei;
11
Ibidem, f. 2.
12
Ibidem, f. 6v
Valentin Ioan 303
 alocarea pentru cheltuielile de cancelarie a unei sume de cel puțin

3000 de lei anual;
 suplimentarea efectivului cu 20 de sergenți, cheltuielile ridicându-se
la suma de 625.000 de lei.
Nr. Preț Suma
Cantitate Specificări Obs.
crt. unitar totală
1. 14 buc. Aparate telefonice 6000 84000
2. 10 buc. Parafulgere cu 2 fire 550 5500
3. 4 buc. Parafulgere cu 10 fire 1750 7000
4. 3 buc. Centrale telefonice cu 5 numere 12000 36000
5. 1 buc. Centrale telefonice cu 10 numere 25000 25000
6. 10 buc. Conductoare de pământ 800 8000
7. 3 buc. Sonerii 500 1500
8. 4 buc. Elemente galvanice 180 4680
9. 200 kg Sârmă oțel 40 8000
10. - Izolator, fiare curbe - 2500
11. - Sârmă izolată - 4000
12. - Planșete lemn, console, cutii - 2000
13. - Taxe instalații - 25000
14. - Abonament - 13750
Aparatele și materialele necesare înființării posturilor telefonice13
pentru Poliția orașului Bacău
În data de 15 martie 1927, la Primăria orașului Bacău s-au întrunit I.

Grigoriu – primarul orașului, I. Protopopescu – prefectul județului Bacău, Al.
Ionescu – prim-procurorul Tribunalului Bacău, Gh. Rânzescu – prefectul de
poliție-șeful poliției orașului Bacău, inginerul Hudic, arhitectul G. Stelian,
președintele Consiliului Județului Bacău și lt. colonel M. Bărbulescu,
comandantul Pieței Bacău. Această întâlnire avea drept scop avizarea măsurilor
de reorganizare a Poliției Bacău, reorganizare cerută de Gh. Rânzescu. În
deschiderea ședinței, I. Grigoriu, arătând dorința de a face totul pentru o cât mai
bună reorganizare a Poliției Bacău, preciza că în bugetul orașului Bacău pe anul
1927 era prevăzută suma de 725.000 de lei pentru poliție. Gh. Rânzescu
sublinia și în această ședință lipsurile și starea precară în care se afla Poliția și
propunea ca suma înscrisă în buget pentru poliție să fie întrebuințată la crearea a
minimum trei sau patru circumscripții de poliție, înzestrarea lor cu mobilier și
telefoane și sporirea corpului de sergenți, prin așa numiții agenți de poliție, cu
încă cel puțin 20 de oameni. Gh. Rânzescu urma să depună un memoriu cu
13
Ibidem, f. 6v
cheltuielile necesare pentru crearea circumscripțiilor. Al. Ionescu, prim-

procurorul, în acord cu cele arătate de edilul Bacăului și prefectul de poliție a
solicitat să se intervină de urgență pentru:
1. echiparea completă cu haine, pelerine impermeabile și bocanci pentru
sergenții de oraș;
2. înarmarea ofițerilor de poliție, a sergenților și sergenților de oraș cu
revolvere noi și practice la întrebuințare;
3. completarea personalului de comisari, subcomisari și sergenți, din
rândul personalului disponibil, din cadrul altor unități de poliție, rămas la
dispoziția Ministerului de Interne;
4. mărirea efectivului de sergenți de zi și de noapte;
5. paza orașului în patrule mixte pe timpul nopții din punct de vedere
preventiv și represiv14;
6. înființarea de gherete în posturile sergenților de oraș;
7. înființarea a cel puțin 4 cirscumscripții de poliție.
În finalul ședinței, prefectul I. Protopopescu, subprefectul județului,
inginerul Hudic și arhitectul Sterian intervin în acest sens solicitând, de
asemenea, împărțirea orașului în circumscripții și acordarea fondurilor necesare.
Gh. Rânzescu transmitea costurile necesare înființării circumscripțiilor de
poliție în orașul Bacău.
Pentru o circumscripție de poliție:
- chirie ............. circa 25.000 lei
- mobilier ......... circa 18.000 lei
- telefon ........... circa 2.000 de lei
Total 55.000 de lei
Pentru înființarea a 3 circumscripții de poliție erau necesari 165.000 de
lei, iar pentru patru circumscripții de poliție erau necesari 220.000 de lei.
În funcție de numărul circumscripțiilor urma să se facă și instalarea unei
centrale telefonice, precum și diferite reparații la oficiul poliției, toate în valoare
de aproximativ 60.000 de lei. Gh. Rânzescu afirma că „din suma afectată
poliției din bugetul alocat de 725000 de lei dacă această sumă în totalitatea ei se
va vărsa poliției, se pot înființa 4 cirscumscripții polițienești. Din restul sumei
de 500.000 de lei s-au dat 445.000 se va spori personalul cu încă 20 de oameni
socotiți a 2000 de lei lunar pentru restul celor 8 luni ale anului 1927. La
sfârșitul tuturor acestor cheltuieli după cum se vede rămâne o sumă destul de
importantă pentru procurarea unei trăsuri absolut necesară Serviciului de
Inspecțiuni15”.
14
15
Ibidem, f. 1.
Valentin Ioan 305
Primarul orașului Bacău făcea cunoscut chiar ministrului de Interne

deficiențele pe care le întâmpina instituția pe care o conducea. Totodată, acesta
transmitea ministrului de interne, la data de 2 mai 1927: „am onoarea a vă face
cunoscut că, întrucât în orașul Bacău personalul polițienesc este absolut
insuficient, iar comuna pentru nevoile sale de poliție comunală nu se poate servi
de personalul poliției în ființă, am înființat conform legii administrative, o
poliție comunală specială. În care scop, suma de 277.000 lei ce se prevăzuse a
se vărsa Ministerului de Interne ca subvenție pentru poliție a fost trecută pentru
înființarea serviciului pe care vi l-am aratat mai sus16”. Peste doar câteva zile,
în data de 23 mai 1927, ministrul de Interne a solicitat primarului orașului să-i
transmită ce posturi anume sunt necesare pentru poliție, dacă între acestea
figurează și vreun ofițer de poliție și dacă au fost numiți de minister prin
Direcția Poliției și Siguranței Generale în condițiile stabilite de Legea de
organizare a Poliției Generale a Statului.
În data 15 mai 1927, prefectul de poliție, șeful poliției Rânzescu, prin
adresa nr.111117, îi aducea la cunoștință primarului Bacăului că pentru trei
circumscripții de poliție au fost identificate trei spații care trebuia să fie
închiriate, suma ridicându-se la 112.000 de lei. Solicita încheierea contractelor
pe o durată de doi ani. Prin procesul verbal nr. 192 din 17 mai 1927 întocmit în
urma sedinței Delegației Permanente a Consiliului orașului Bacău, primarul a
prezentat această adresă comisiei fiind de acord cu înființarea a trei
circumscripții de poliție și cu spațiile în care urma să-și desfășoare activitatea.
Edilul orașului Bacău, I. Grigoriu, în sedința VI a Consiliului orașului
Bacău din 28 mai 1927, prezintă raportul Poliției orașului nr. 7857 din 1927
asupra necesității înființării de cirscumscripții de poliție și ruga consiliul să
aprobe acest proces-verbal, să ratifice hotărârea luată de delegații permanenți în
ședința de la 17 mai 1927 prin procesul-verbal n. 192 și să aprobe completarea
art. 18 din buget cu mențiunea la cheltuieli ,,instalațiuni de telefoane și gherete
și plata locațiunilor, mobilier, luminat și încălzit pentru cirscumscripții
polițienești17”. Consiliul comunal, după deliberări, cu unanimitate de 19 voturi,
a decis că aprobă procesul verbal privind înființarea celor trei circumscripții de
poliție, ratificând hotărârea luată de Delegația Permanentă cu procesul-verbal
nr. 192 din ședința din data de 17 mai 1927 și dispune completarea art. 18 cu
cheltuielile menționate mai sus.
În 4 iunie 1927, Poliția orașului Bacău trimite primarului Bacău o adresă
prin care menționa că pentru înființarea celor 3 circumscripții de poliție în oraș
urmează să se îndeplinească mai întâi regulile cerute de art. 138 din Legea
Poliției Generale a Statului din anul 1908, iar după această aprobare, pentru
16
Idem, d. 24/1927, f. 21.
17
Idem, d. 49/1927, f. 3.
organizarea perfectă a serviciului la circumscripții era nevoie de personal de

cirscumscripție: un comisar șef, subcomisar, un copist, doi sergenți de oraș și
un camerist. Astfel, Gh. Rânzescu afirma „după cum poliția nu dispune pentru
moment de personal suficient urmează a se da fiecare cirscumscripție numai un
comisar șef, subcomisar. În plus personalul arătat mai sus avem toată speranța
că serviciul se va îndeplini în condiții bune18”.
Primarul Bacăului transmitea, pe 19 septembrie 1927, directorului general
al Poliției Generale a Statului (București) o adresă prin care amintea că potrivit
adreselor Poliției orașului Bacău m. 7857/927, N-11117 transmise în copii, s-au
cerut Delegații Permanente și aprobarea Consiliului comunal al orașului pentru
închirierea a trei localuri pentru trei circumscripții de poliție. Astfel, s-au
închiriat trei localuri pentru cele trei cirscumscripții de poliție, pentru care s-a și
achitat chiria pe un an. Toate acestea s-au comunicat poliției și s-a cerut ca
imediat să se detașeze personalul necesar pentru înființarea lor, însă nu s-a luat
nicio măsură. În adresă, primarul menționa: „comunicându-vă aceasta, am
onoarea a vă ruga, domnule director, a dispune de a se da ordin Poliției orașului
Bacău să detașeze de urgență personalul necesar, pentru a putea să înființeze
aceste circumscripții, a cărora localuri sunt libere, la dispoziția Poliției, sau în
lipsa personalului, după cum ni se comunică, prin adresa Poliției n. 12538/1927,
ce se înaintează în copie, să se ceară de la Direcție, personalul necesar. Totodată
se înaintează și copie de pe procesul verbal din 15 martie 1927 de comisia
rânduită pentru a aviza măsurile de reorganizare a Poliției Bacău19”. Este
necesar să amintim faptul că Poliția orașului Bacău avea în luna mai 1926 un
număr de 97 de efective, în mai 1927, 98 de cadre, în iunie 1928 un efectiv de
9620 de cadre. Analizând suma alocată Poliției orașului Bacău în anul 1925 și
anume 277.600 de lei și suma alocată pentru anul 1927 de 725.000 de lei
observăm o diferență mare ce ne arată lipsurile pe care le întâmpina această
instituție.
Considerăm faptul că Poliția orașului Bacău în anii 1926-1927 a trecut
prin unele momente dificile care puteau crea o destabilizare a ordinii și
siguranței publice și punea în pericol, viața integritatea și bunurile cetățenilor.
Conducerea Poliției orașului Bacău a încercat, printr-o analiză amănunțită a
activității, să aducă îmbunătățiri pentru a crea condițiile necesare desfășurării
activităților pe linia ordinii și siguranței publice.
18
Ibidem, f. 16.
19
Ibidem, f. 13.
20
Idem, fond Prefectura județului Bacău, d. 38/1928, f. 94.
EVREII DIN ORAȘUL BACĂU ÎN TIMPUL
HOLOCAUSTULUI. TRANSNISTRIA
Nicuța-Minodora DRÂMBĂ1
Jews from the City of Bacău during the Holocaust. Transnistria

Abstract
The anti-Semitic legislation in Romania followed a gradual course: from the

prohibition of some civil rights and liberties, to the dispossession of land and property,
to the obligation to perform public service work, to compulsory labor until deportation
to Transnistria.
The administration of Transnistria, a region between the Dniester and the Bug
whose name did not exist until 1941, by Romania, was established following the
Tighina agreement of August 30, 1941, between the “leader” Ion Antonescu and the
“führer” Adolf Hitler. Unfortunately, Transnistria would become a famous “place of
death” for about 250,000 Jews, who were subjected to terrible tortures: from shooting,
to burning, to hanging, starvation, cold, typhus, freezing.
The Jews of Bacău will know the torments of compulsory labor in the locality or
in work detachments, and some of them will be “concentrated” in Transnistria.
Keywords: Jewish community, Bacau, compulsory work, deportations, Transnistria.
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial, ocuparea Basarabiei și a

Bucovinei de Nord a schimbat tragic situația evreilor din România și din Bacău.
Știrile despre pogromul de la Dorohoi, precum și despre asasinarea evreilor în
unele localități situate în nordul Moldovei au intensificat starea de teamă a
comunității evreiești din Bacău și nu numai de acolo. Prin gara Bacău treceau
zilnic trenuri care transportau evreii evacuați de la granița de est spre Caracal,
Slatina și Turnu-Severin2.
Prin ordinul nr. 4476 emis la 28 iunie 1941, prefectura, poliția și primăria
erau îndemnate să nu le mai acorde evacuaților niciun ajutor material sau
umanitar3. După aceea, singurul sprijin pe care l-au primit aceștia a fost de la
membrii comunității evreiești.
1
Acknowledgement: Această lucrare a fost realizată cu sprijinul proiectului POCU 153770, cu
titlul Accesibilitatea cercetărilor avansate pentru o dezvoltare economică sustenabilă –
ACADEMIKA, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional
Capital Uman 2014 – 2020.
2
I. Kara, Obștea evreiască din ... Bacău, București, Editura Hasefer, 1995, p. 154.
3
Arhivele Naționale Bacău, fond Prefectura Bacău, d. 13/1941, f. 66, 67.
308 Evreii din orașul Bacău în timpul holocaustului. Transnistria
Situația evreilor devine din ce în ce mai dură. La data de 28 august 1941,

comunitatea din Bacău era anunțată să se intereseze de soarta evreilor evacuați
și retrimiși către casă4.
În toamna anului 1941, evreii erau obligați printr-un decret să predea către
armată îmbrăcăminte, încălțăminte, precum și alte obiecte vestimentare. Cei
care erau prea săraci pentru a preda aceste articole erau considerați infractori.
Un număr de aproximativ 100 au fost condamnați de către instanțele de
judecată la ani de închisoare, precum și la plata unor amenzi5. În anul 1941,
Comunitata Evreiască trebuia să trimită zilnic câte 200 de evrei care erau
folosiți la diferite lucrări, executate în subordinea Primăriei Bacău6.
Din ce în ce mai mulți evrei sunt trimiși la muncă obligatorie în
localitățile Suraia-Putna, Ucea de Jos – Făgăraș, Pârliți – Basarabia, la atelierele
de confecții din Râmnicu-Sărat, atelierele de harnașamente din Focșani, Căile
Ferate Române7. Din anul 1941 începea deportarea evreilor și a deținuților
politici originari din Bacău, dar și din alte așezări din Moldova în Transnistria,
în principal la lagărul din Vapniarca. Foarte multe familii nu s-au mai întors din
Transnistria, cum este cazul familiei Pipergal, dar și al surorilor Stela și Rena
Marcusohn din Bacău8. Medicii evrei erau obligați să poarte însemnul de medic
evreu, având însă și obligația de a-i consulta și pe creștini. Unii dintre ei au fost
trimiși în Transnistria, unde au fost concentrați pentru diferite perioade, în
diferite unități sanitare9. Unul dintre medicii evrei băcăuani trimiși la muncă
obligatorie în Transnistria a fost dr. S. Sabath. Acesta, după aproape patru
decenii de la momentele trăite, își va aminti următoarele: „...Am plecat în
Transnistria cu dorința vie de a ajuta – dacă va fi posibil – cât mai mulți evrei
năpăstuiți și am reușit – printr-un complex de împrejurări favorabile – să salvez
de la pieire un număr relativ frumos de evrei, ce fuseseră destinați unui drum
fără întoarcere. În ghetou am fost concentrat timp de 4 luni”10. În anul 1942, în
orașul Bacău mai locuiau 13.037 evrei. Dintre aceștia, 2.500 erau bărbați cu
vârste cupinse între 18-50 de ani care prestau munca obligatorie, familiile
acestora fiind lipsite de venituri11.
Numărul evreilor care își găseau sprijinul în comunitate se ridică în acel
an la 6.500 persoane. Serviciul de asistență ajuta la distribuirea donațiilor, care
erau fie în bani, fie în alimente, îmbrăcăminte, lemne, în timp ce la cantina
4
Idem, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 6/1941, f. 153.
5
Idem, d. 57/1941, f. 1-117.
6
I. Kara, op. cit., p. 156; Arhivele Naționale Bacău, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d.
36/1941.
7
Ibidem, p. 157.
8
Ibidem, p. 156.
9
Ibidem, p. 157.
10
Ibidem, p. 158. I. Voledi-Vardi, Orașul de pe Bistrița, vol. I, Tel-Aviv, 1988, p. 120.
11
Arhivele Naționale Bacău Bacău, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 12/1942, f. 58.
Nicuța-Minodora Drâmbă 309
săracilor veneau zilnic 1.000 de evrei. În ceea ce privește secția sanitară a

comunității, aceasta acorda în fiecare lună peste 1000 de consultații și
medicamente, în mod gratuit. În plus, trebuie să menționăm faptul că, în orașul
Bacău a fost stabilită în acel an și comunitatea din Târgu Ocna. În urma
evacuării acesteia, s-a întocmit și o listă cu funcționarii și evreii pentru care
urma să se solicite scutirea de muncă în folosul comunității. Aceste fapte reies
dintr-un document trimis la 29 iunie 194212.
Printre măsurile impuse de autoritățile române în contra evreilor s-a
numărat și luarea în calitate de prizonieri a reprezentanților comunității evreiești
din Bacău. Aceștia au fost închiși la Sinagogile Cerealiștilor. Ordinul de
închidere a acestora a fost abrogat în anul 1942, dar cei închiși au trăit cu
spaima că vor fi împușcați dacă evreii din oraș vor comite acte de
insubordonare față de noul regim13.
În anul 1942, Samuel Ziff din Bacău îl ruga pe președintele Comunității
să intervină pe lângă organele superioare pentru a le permite copiilor aflați în
Transnistria să revină la casa lor părintească din Bacău 14. Însă, Primăria
orașului Bacău menționa în Publicația nr. 43 din 21 august 1942 că cei care
doreau să facă „negustorie ambulantă sau să deschidă noi magazine” în
Transnistria (în principiu, era vorba de evrei) vor primi autorizații „numai în
cazul când vor face dovada oficială că întreprinderile plănuite sunt admise sau
cerute de autoritățile Transnistrene”15.
Dacă situația evreilor băcăuani concentrați în România era grea, mai tristă
era cea a evreilor deportați în Transnistria. Astfel era prezentată drama prin care
treceau evreii concentrați pentru muncă obligatorie: „Comunitatea evreilor din
Focșani, 1942, octombrie 18, Onor Comunitatea evreilor Bacău. Astăzi s-au
prezentat la sediul Comunității noastre evreii Finkelștein Șloim și Finklștein
Meilich (...), fiind originari din orașul dvs., se găsesc complet goi și dezbrăcați.
Aproape toți oamenii din detașamentul acesta, (...) sunt în aceeași stare de
groaznică mizerie [...] au picioarele goale și pantalonii numai zdrențe, fără
cămașă și fără izmene pe timp de toamnă...”16.
Prin tot felul de măsuri antisemite, evreilor din țară le era interzis să îi
sprijine material și financiar pe evreii deportați în Transnistria sau concentrați la
muncă forțată. Astfel, „Recensământul sistematic al populației evreiești,
ordonat în 1942, a fost resimțit de evreii din Bacău ca un preludiu al aplicării
programului de deportare masivă în Transnistria și ghetoizare a evreilor din
Bacău, program despre care se vorbea tot mai des ...”17.
12
Ibidem, f. 105, 106.
13
I. Kara, op.cit., p. 156.
14
Arhivele Naționale Bacău, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 13/1942, f. 13.
15
16
Idem, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 12/1942, f. 50.
17
I. Kara, op.cit., p. 160.
Unii evrei băcăuani au încercat să se salveze, îmbarcându-se pe vasul

Struma care s-a scufundat în anul 1942. Printre cei care au murit s-au aflat și
evreii băcăuani Mircea Grünberg, Țvi Reicher, Rubin Iehuda. O situație
asemănătoare s-a întâmplat și în anul 1944, odată cu scufundarea vasului
Mefkure și moartea evreilor băcăuani Herșcovici Iosif și Herbert Reichert18.
Din punct de vedere demografic, anul 1942 a marcat o scădere a
natalității evreilor din Bacău (5,4%, față de 15,1% în 1938) și o creștere a
mortalității – 18,7%, față de 10,9% cât era în anul 193819.
În perioada 1942-1943, un număr de 12 medici și farmaciști evrei din
Cercul Teritorial Bacău au fost trimiși în Transnistria pe o perioada de 90 de
zile, pentru a presta munca obligatorie20. În anul 1943, Comunitatea evreilor din
Bacău a trebuit să suporte cazarea și toate cele necesare pentru 21 de copii evrei
repatriați din Transnistria. Referindu-se la acest aspect, prim-Rabinul M. Marc
arăta următoarele: „Toată educația acestor copii din punct de vedere intelectual,
religios și cultural este pentru ei de o absolută necesitate căci viitorul acestui
tineret este stabilirea lor în Eretz (Israel, nota ns.), unde trebuie să fie pregătiți și
educați în acest spirit”21. În luna mai 1942, prefectura solicita comunității din
Bacău să nu mai trimită bani evreilor din lagăre, sumele urmând să fie virate
către Crucea Roșie din România, care urma să se ocupe de distribuirea
banilor22. Conform unei înștiințări făcute de către președintele comunității din
Bacău, avocatul D. Ionas, la data de 27 iulie 1942, evreii care doreau să trimită
corespondență rudelor din Transnistria erau rugați să se adreseze mai întâi
comunității23.
La data de 20 mai 1943, Comunitatea din Bacău transmitea către
Comunitatea din Iași suma de 30.000 lei, pentru a-i ajuta pe evreii care erau
transportați spre Balta-Transnistria. Din suma distribuită celor trei evrei
responsabili cu manipularea acesteia, au ajuns la destinație doar 15.000 lei. Se
solicita verificarea acestei situații, care nu era singulară, deoarece sumele și
bunurile transmise ajungeau la destinație mai puțin de jumătate din ele. La data
de 15 mai 1943, cei trei evrei din Bacău, Bercu Leibu, Stark Leon, Moise
Dascăl dădeau o declarație prin care consemnau suma primită, dar și informația
că erau mai mulți evrei în Detașamentul Bacău în Balta, transportați în trei
vagoane. Din declarație mai aflăm și numele altor evrei băcăuani: Candel
Zalman, Bențin Schlesingher, Moiselin Smil. Comunitatea din Bacău le-a trimis
18
Ibidem, p. 160
19
Arhivele Naționale Bacău, fond Primăria orașului Bacău, d. 1/1943, f. 195.
20
https://www.ushmm.org/online/hsv/wexner/cache/1615492712-120186-RG-31.004M.0013.
00002151.jpg
21
Arhivele Naționale Bacău, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 5/1944, f. 228, d.
20/1944, f. 4, 31, 32, d. 9/1944, f. 28.
22
Idem, d. 12/1942, f. 24.
23
Idem, d. 13/1942, f. 43.
bani, câte o porție de mămăligă, 100 grame brânză, jumătate de pâine. În plus,
trei lădițe cu marmeladă erau trimise pentru întreg detașamentul24.
Comunitatea evreilor din Bacău îi ajuta financiar și pe evreii aflați la
muncă obligatorie în Balta, care se aflau prin trecere în Bacău, în anul 194325.
La data de 1 decembrie 1943, comunitatea din Bacău plătea suma de 9.171 lei
pentru a expedia colete către evreii deportați în Transnistria26.
Solicitările pentru ajutorarea celor deportați în Transnistria sau a
familiilor acestora rămase în Bacău se înmulțesc27. În anul 1943, comunitatea
trimita suma de 10.000 lei pentru 21 de evrei din Bacău aflați în Detașamentul
Pârlița din județul Balta28. Sumele donate au fost mult mai mari către evreii din
Balta (Transnistria), banii fiind livrați în mai multe tranșe29.
Conform directorului Școlii Primare de Băieți din Bacău, F. Klein, la data
de 8 martie 1943, elevii claselor I-V donau suma de 5.617 lei pentru copiii
orfani din Transnistria. Împreună cu tabelele cu elevii care au făcut donațiile,
există și borderouri cu donațiile de la 7/2-24/2/1943, în valoare de 61.200 lei30.
Sumele strânse în anul respectiv ca donații pentru orfanii din Transnistria
și concentrații de acolo se înmulțesc. Dovadă în acest sens stau recipisa nr.
186/23.03.1943 în valoare de 15.430 lei, din care pentru orfani era suma de
4.200 lei. Elevele de la Școala Primară de Fete „Cultura” au donat în luna
martie 1943 suma de 10945 lei, conform recipisei nr. 230 depusă de către dna
director a școlii, Ana Lazarovici31.
Dintr-o solicitare din luna februarie 1944, rezultă că doamna Rachela
Oringher cerea ca fiul său, care fusese repatriat din Transnistria și trimis la
Dorohoi, să fie readus în orașul său natal, Bacău32.
La data de 1 martie 1944, Comunitatea din oraș trimitea 45 de porții de
mâncare concentraților de la Cernăuți33. În anul 1944, Comunitatea din Bacău
trebuia să asigure hrana necesară și pentru repatriații evrei din Transnistria care
24
Idem, d. 3/1944, f. 22, 23, 24.
25
Idem, d. 6/1943, f. 12.
26
Idem, d. 6/1943, f. 14.
27
Idem, d. 8/1943, f. 355, solicitare de ajutor a unei femei cu un copil de 8 luni, al cărei soț era
concentrat la Balta. Clara Eșam din Bacău solicita ajutorul comunității, pentru asigurarea
condițiilor de supraviețuire, întrucât avea un copil bolnav, iar soțul era concentrat pentru munca
obligatorie la Balta. Din corespondență, aflăm faptul că la data de 8 decembrie 1943,
comunitatea i-a dat bani pentru spitalizarea copilului precum și un sprijin material pentru
sărbători, f. 206.
28
Idem, d. 21/1943, f. 43.
29
Idem, d. 21/1943, f. 178, 199, 200, 201.
30
Idem, d. 16/1943, f. 14, 15, 16, 17, 18, 18 v., 19, 23, 24, 73.
31
Ibidem, f. 193, 436, 437, 438, 439, 443, 445.
32
Idem, d. 3/1944, f. 127.
33
Ibidem, f. 142.
proveneau din Aiud34. Comunitatea din Bacău era înștiințată de cea din Buzău
la data de 2 august 1944 de faptul că deținutul Simon Solomon din Bacău,
reîntors din Transnistria, urmează să fi eliberat din închisoare, dar are nevoie de
5.000 de lei pentru a fi liber35.
În data de 24 octombrie 1944, printr-o telegramă locală trimisă către dr.
V. Filderman, președintele comunității din Bacău, avocatul D. Ionas, solicita
sprijinul pentru localizarea a zece evrei concentrați la Balta, despre care nu mai
aveau nici o informație 36.
La 31 decembrie 1944, se aflau la Moinești următorii evrei din Bacău
care au fost concentrați în detașamentele Pârliți-Balta-Transnistria-Mostovei37:
Pârliți – Iancu Segal (contingentul 940), Iancu Podureanu (ctg. 927), Iancu
Lövensohn (ctg. 943), Uțu Zumer (ctg. 945), Balta – Froim Podureanu (ctg.
932), Transnistria – Avram Egher (ctg. 932), Mostovei – Iancușor Sefler (ctg.
937).
Dintr-un tabel realizat de către comunitate cu evreii care s-au reîntors în
țară, repatriați din Transnistria, următorii erau din Bacău38:
Nr. Originar
Numele și prenumele Ocupația Veniți din Vârsta Pleacă
crt. din
17 Goldștein Leibu Deb casnică Bacău Transnistria 62
18 Goldștein Dora casnică Bacău Transnistria 28
19 Goldștein Traian funcționar Bacău Transnistria 23
20 Goldștein Eva casnică Bacău Transnistria 25
Prin procesul-verbal încheiat la data de 25 februarie 1944 în urma
ședinței comitetului evreilor din Bacău pentru cazarea și îngrijirea copiilor
repatriați din Transnistria, se solicitau fonduri Centralei evreilor din România
pentru a putea întreține orfelinatul. Se specifica faptul că obștea (comunitatea)
evreilor din Bacău nu mai dispunea de fondurile necesare39. Pentru a putea
aduce repatriații pentru Bacău din Transnistria era necesară suma de 100.000
lei40. Potrivit unei scrisori din luna mai 1945, președintele Comunității evreiești
din Bacău, Dr. L. Tecuceanu îi însărcina pe domnii Vesler Leizer și Bercovici
Leon pentru a-i aduce pe repatriații din Transnistria41. În data de 12 mai 1945,
în Bacău se aflau 250 repatriați din Transnistria, pentru a căror întreținere
Comunitatea solicita suma de 6.000.000 lei42, pentru fiecare repatriat fiind
34
Idem, d. 4/1944, f. 31.
35
Ibidem, f. 51.
36
Ibidem, f. 134.
37
Ibidem, f. 191.
38
Ibidem, f. 214.
39
Idem, d. 21/1944, f. 3.
40
Ibidem, f. 6.
41
Idem, d. 3/1945, f. 51.
42
Ibidemf. 54, 77.
nevoie de 75.000 lei. Foarte mulți evrei sunt repatriați din Transnistria, conform
declarațiilor date de către aceștia la reîntoarcerea în Bacău 43. Evreii repatriați
din Transnistria vor fi ajutați de către organizația internațională de ajutorare a
evreilor – „Joint” cu diferite sume de bani, care au fost virate în contul
Comunității evreilor din Bacău44. Dintr-un document din 1946 mai aflăm că
soții Goldenberg (soțului i se mai spunea și Rosenberg) au fost repatriați din
Transnistria45. Evreul Simon Leibu din Bacău era concentrat la Ungheni-Bălți,
iar Batalionul Sanitar de dezinfecție și deparazitare nr. 1 solicita la data de 9
martie 1944 ca membrii comunității să îi trimită încălțăminte, deși în toamna
anului trecut îi transmisese deja o pereche46.
Conform ordinului 218.838/1944, începea repatrierea din Transnistria, iar
22 de copii evrei ajung în Bacău47. La data de 15 iunie 1944, Oficiul Județean
Bacău, Biroul Evrei transmitea o informare către comunitatea din oraș din
partea Centralei Evreilor din România, cu următorul mesaj: „copiii repatriați din
Transnistria nu pot părăsi localitatea în care se găsesc în prezent, fără
autorizația noastră scrisă”48.
În anul 1944, în Detașamentul 120 Balta se aflau 44 evrei concentrați,
după cum aflăm dintr-o scrisoare adrsată de către soția unuia dintre aceștia,
Mara Herșcovici, al cărei soț avea nevoie de sprijin49. De ajutor material avea
nevoie și un repatriat din Transnistria, care printr-o scrisoare adresată
comunității, transmite suferința îndurată în acea regiune: „După doi ani de
suferință, de exil, slăbiți de foame și de frig, rămânând cu o invaliditate pe toată
viața de pe urma grozavei boli: „tifos exantematic”, boală care a răpus pe mulți
(...) Sunt un deznădăjduit, venit din Transnistria, numită și „Frontul evreiesc”.
Acolo unde am fost trimiși mulți, din care au mai rămas prea puțini și puțini
întorși în orașele lor natale”50. Acesta a stat mai multe luni prin spitalele din
Transnistria, dar și în cele din România, după reîntoarcerea lui în țară51.
O parte din evreii deportați în Transnistria s-au întors în țară, dar au fost
concentrați în alte orașe decât cele de domiciliu, cum este cazul unui evreu din
Bacău trimis în județul Brăila52. La 15 ianuarie 1944, Comunitatea din Bacău
transmitea o delegație către Andreescu Mihai, invalid de război, din ctg. 1941,
pentru a urmări transportul efectelor uzate expediate către Transnistria. Acesta
43
Ibidem, f. 143.
44
Ibidem, f. 187, 208, 209.
45
Idem, d. 1/1946, f. 117
46
Ibidem, f. 27.
47
Ibidem, f. 122.
48
Idem, d. 2/1944, f. 126.
49
Idem, d. 7/1944, f. 107, 112.
50
Ibidem, f. 121.
51
Ibidem.
52
Ibidem, f. 147.
urma să se prezinte la Prefectura județului Tiraspol și la Comitetul Evreiesc din

Moghilev, pntru a verifica dacă au ajuns coletele trimise53.
Situația generală a evreilor băcăuani era gravă în 1944. Cele două școli
primare, de fete și de băieți, au fost rechiziționate de către armată, iar instruirea
elevilor se desfășura în spații improvizate, pentru care Comunitatea evreiască
din Bacău a obținut aprobarea de funcționare54.
Avram Pregherman, haham din Bacău, deportat în Transnistria și reîntors
în Bacău solicita de la reprezentanții Comunității evreilor din Bacău angajarea
sa ca haham, funcție pe care nu o primește, în schimb îi este dată suma de 4.000
lei55. Un alt rabin care a fost deportat în Transnistria solicita sprijin pentru
familia sa, compusă din şapte copiii, care se găseau fără îmbrăcăminte și surse
de venit, cu atât mai mult cu cât iarna se apropia56.
În perioada 1941-1944, după înlăturarea legionarilor, politica guvernului
Antonescu față de evrei a cunoscut trei etape, prin care s-a urmărit – după
masacrarea, jefuirea și deportarea lor – deposedarea de terenuri și proprietăți și
deportarea lor în Transnistria. În a treia etapă s-a renunțat la acest plan, ca
urmare a înfrângerilor Axei de pe frontul de Est. Soarta a peste 300.000 evrei a
fost hotărâtă în anul 1942 când, în urma unei ședințe a Consiliului de Miniștri,
s-a renunțat la planul deportării în masă a evreilor din România în Transnistria.
Din păcate, Transnistria a fost în perioada 1941-1944 locul exterminării în
masă a evreilor din Basarabia, Bucovina de Nord și a celor localnici, pierzându-
și viața un sfert de milion de evrei.
Din cauza neefectuării muncii obligatorii, evreii au fost considerați
infractori și trimiși în Transnistria. Mărturiile supraviețuiitorilor sunt
cutremurătoare iar anii petrecuți acolo i-au schimbat definitiv pe cei rămași în
viață. Totuși, soarta evreilor din Bacău deportați în Transnistria nu se compară
cu cea a evreilor din Basarabia, Bucovina de Nord.
În documentele cercetate la Arhivele Naționale Bacău, am descoperit
informații despre ajutoarele primite de repatriații din Transnistria după
eliberarea lor, dar și despre încercările de a descoperi soarta celor „pierduți”.
În aceleași arhive există numeroase documente privitoare la eforturile
materiale consistente pe care le-au făcut evreii din Bacău pentru ajutorarea
fraților lor de suferință deportați în Transnistria.
Documentele din arhivele băcăuane demonstrează indubitabil că
persecuția evreilor rămași în Bacău în perioada celui de-al Doilea Război
Mondial constituie o pagină tristă a regimului Antonescu, iar Holocaustul din
Transnistria – patronat de același regim – a existat, oricât ar încerca să susțină
contrariul admiratorii săi.
53
Idem, d. 9/1944, f. 3.
54
I. Kara, op. cit., p. 154.
55
Arhivele Naționale Bacău, fond Comunitatea evreilor din Bacău, d. 10/1944, f. 84
56
Ibidem, f. 92.
O ANCHETĂ DE STUDII ASUPRA CEANGĂILOR DIN
JUDEȚUL BACĂU (1942)
Alin SPÂNU
A Survey of Studies on the Csangos of Bacau County (1942)

Abstract
The Office of Studies, Documentation, and Statistics of the Ministry of Internal

Affairs sent a referent to Bacau County to carry out a survey of studies on the
Csangos. This population lived in 20 communes and had two characteristics that stood
out: the Roman Catholic religion and the speaking of a novel language. Their origin,
religion, language, and relations with the Romanians were analysed. Over time,
Hungarian propaganda proposed they move to Transylvania, but the Csangos firmly
refused, proving themselves attached to Romania.
Keywords: Romania, Bacau, csangos, study
La 12 martie 1942, referentul Constantin Alexandru din Oficiul de Studii,

Documentare și Statistică al Ministerului Afacerilor Interne a primit o delegație,
semnată de titularul departamentului, generalul Dumitru Popescu, cu misiunea
de a efectua o anchetă de studii în județul Bacău. Obiectivul principal al
anchetei a fost verificarea problemelor administrative ale județului și, în
secundar, studiul „unei populații de aproximativ 25.000 indivizi numiți
«ceangăi»”1. Această populație locuia în 20 de comune și avea două
caracteristici care ieșeau în evidență: religia romano-catolică și vorbirea unei
limbi inedite.
Constantin Alexandru a mers pe teren și toate concluziile le-a transpus
într-un raport (vezi Anexa). În primul rând, a constatat că ceangăii își păstrează
religia „cu sfințenie de generații întregi”2, în timp ce limba vorbită „numai
fonetic ar aduce cu limba maghiară”3. La întrebările ce li s-au adresat, ceangăii
au afirmat că limba vorbită de ei este „o pacoste pe capul lor”4, iar religia este
moștenită de la strămoși. Ei se recomandau români, vorbeau limba română cu
1
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Ministerul Afacerilor Interne
– Oficiul de Documentare și Studii Administrative (în continuare: MAI-ODSA), d. 118, vol. 2,
f. 11.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
316 O anchetă de studii asupra ceangăilor din județul Bacău (1942)
dialect moldovenesc, iar obiceiurile și atitudinile nu difereau de cele ale

populației ortodoxe.
Materialul întocmit pentru beneficiari începea cu originea ceangăilor.
Alexandru afirmă că ortodoxismul a fost impus în spațiul românesc „întrucâtva
samavolnic”5 de Imperiul vlaho-bulgar. Dominația imperiului sud-dunărean
ajungea la Milcov, unde a impus și religia ortodoxă. Dincolo de Milcov, între
Carpați și Siret, populația era semnalată în secolul al XII-lea ca fiind romano-
catolică. O puternică influență a avut catolicismul în Moldova prin presiunile
agresive ale Ungariei. Episcopia Milcovului a fost înființată în 1227-1228, iar
limba administrativă și cea bisericească era maghiara. Apoi, catolicismul a fost
îmbrățișat unii domnitori ai Moldovei, cum a fost Lațcu (1368-1375), care a
scris Papei că el și poporul său recunosc doar religia catolică. Populația, însă,
era nemulțumită deoarece nu înțelegea nimic din slujbele religioase susținute în
limba maghiară și au existat numeroase plângeri adresate Romei la adresa
preoților catolici. Propaganda maghiară nu a fost omisă din ofensiva împotriva
limbii române, atât în școală, cât și în biserică. În secolul al XIX-lea principatul
Moldovei a fost reprezentat (adică i se apărau interesele) în Imperiul otoman de
Imperiul austriac (ulterior austro-ungar). Evident, susținuți de monarhia
habsburgică, presiunile maghiare s-au accentuat în Moldova pe principalele linii
educaționale.
Denumirea de „ceangău” a fost analizată de Alexandru, care a preluat teza
lingvistului maghiar Bernat Munkacsi6, potrivit căreia originea ar proveni de la
verbul „csangani”, adică a corci, a ciunti. Ceangăilor li se mai spunea „unguri”
sau „ungureni”, ceea ce îi deranja. „Unguri”/„ungureni” erau, de fapt, români
transilvăneni care se refugiau în Moldova din cauza asupririlor
maghiare/austriece. Astfel, „în mod superficial”7, toți românii catolici au fost
considerați ceangăi și de origine ungară (adică veniți din Ungaria).
Ancheta a constatat că propaganda maghiară, susținută de legația Austro-
Ungariei în România, a dorit, până în 1914, să reloce ceangăii „prin promisiuni
nesăbuite”8 în Ungaria. Acești români, spre lauda lor, au refuzat promisiunile și
au denunțat autorităților pe propagandiștii maghiari. Pe de altă parte, se
dovedeau serioși și eficienți atât în industria casnică, dar și în creșterea
5
Ibidem, f. 12.
6
Bernat Munkacsi (n. 12 martie 1860, Oradea – d. 21 septembrie 1937, Budapesta) a fost
lingvist, orientalist și etnograf. A studiat graiurile ceangăilor pentru care a primit premiul
Samuel al Academiei de Științe din Ungaria. A efectuat două călătorii în Rusia (1885 și 1888-
1889), apoi a fost numit (din 1890) inspector școlar al comunității evreiești din Budapesta. A
fost ales membru corespondent (1890) și membru titular (1910) al Academiei de Științe din
Ungaria.
7
ANIC, fond MAI-ODSA, d. 118, vol. 2, f., f. 15.
8
Ibidem, f. 16.
Alin Spânu 317
animalelor. Erau sedentari, fără tendințe de a pleca la oraș și se îmbrăcau în port

tradițional.
Concluzia referentului era că moldovenii catolici sunt „o populație
românească care a conservat religia catolică”9. Totodată, a menționat că fără
evenimentele efervescente din Evul Mediu de la nord de Dunăre, „religia
catolică ar fi putut fi religia tuturor românilor actualmente ortodocși” 10. O
opinie de bun simț, care arată profesionalismul și obiectivitatea cu care se
efectuau inspecțiile/anchetele și se elaborau materialele analitice către
beneficiari.
Anexa11
Ceangăii
Originea catolicismului în Moldova

E posibil ca un român etnic să fie de religie catolică, pe care o păstrează și
o cultivă de la Domnii descălecători până în prezent?
Creștinismul în forma ritului latin a dăinuit pe pământul românesc fără
întrerupere de când a apărut în Dacia Traiană și până la întinderea stăpânirii
bulgare peste români în veacul al IX-lea. Sub dominația bulgară poporul român
a fost îndepărtat cu forța de Roma și de rostul latin. Religia ortodoxă a fost
introdusă întrucâtva samavolnic, la fel ca și limba slavonă, în teritoriile unde
și-a exercitat influența dominația româno-bulgară. Astfel, ortodoxismul a
înlăturat complet catolicismul din aceste teritorii.
În Moldova situația a fost alta. Dominația Imperiului româno-bulgar
neîntinzându-se decât până la Milcov, Moldova a scăpat în bună parte de
influența slavonă pe tărâmul religiei. Astfel, cronicarii arată încă din anul 1164
că locuitorii dintre Carpați și Siret erau valahi și aveau religia catolică, care îi
călăuzea spiritualicește. Această populație nefiind forțată să-și schimbe religia,
parte din ea și-a păstrat-o până în timpurile de față. Evidența acestei afirmații o
găsim în scrisorile Papilor și ale regilor unguri, care s-au interesat de valahii
noștri de la anul 1200 la 1700.
Dar și în Moldova influența ortodoxismului a căutat să se infiltreze prin
niște emisari religioși ai ortodoxismului din Grecia, numiți pseudo-episcopi sau
schismatici. Însă, după cum spune Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”,
românii moldoveni nu s-au supus niciodată scaunului din Constantinopol, ci
celui de la Roma. Catolicismul a fost astfel adoptat ca religie de stat chiar de
9
Ibidem, f. 17.
10
Ibidem.
11
Ibidem, f. 11-17.
domnitorii Moldovei, ca de exemplu: domnitorul Lațcu, care în 1370 a scris

Papei că împreună cu tot poporul nu recunoaște decât religia catolică.
Din aceste fapte am tras concluzia că populația de religie catolică
aflătoare în județul Bacău nu trebuie a fi socotită ca o minoritate întrucât nu e
de rit ortodox. Rămâne să vedem căror circumstanțe se datorește jargonul pe
care-l mai vorbesc destul de rar unii dintre acești români catolici.
Influența limbii maghiare în Moldova

Jargonul unguresc ce întâmplător se mai aude vorbindu-se de unii catolici
moldoveni formează îndoiala care a făcut ca înșiși oamenii de specialitate să-i
descoasă ca străini de poporul român. Această eroare a fost practicată chiar de
autorități, care în datele statistice i-a considerat ca o minoritate de origine
ungurească tolerată pe teritoriul Statului Român.
De la năvălirea hoardelor maghiare pe meleagurile noastre poporul român
a suferit pe lângă asuprirea acestui popor necivilizat și influența limbii lor într-o
oarecare măsură. Astfel, în formația catolicismului moldovean au pătruns și
elemente maghiare, cum de altfel au pătruns și în ortodoxism. Înființându-se
Episcopia Milcovului la 1228 administrația civilă, cât și bisericească a
Episcopiei, era în mâinile maghiarilor. Cu insinuanța care a caracterizat
întotdeauna poporul maghiar, au profitat de această ocazie ca să impună limba
maghiară oricărei manifestări de educație civică catolicilor moldoveni.
Scrisorile Papilor amintesc de nemulțumirea constantă a valahilor catolici că nu
pot înțelege slujba religioasă, întrucât preoții unguri o oficiază numai în limba
maghiară. E lucru cunoscut că, în decurs de trei generații, se pierde limba
maternă. Exemplul concludent îl formează emigranții români în America, care
într-un asemenea răstimp nu mai cunosc limba română.
În acest caz, cum ar fi putut valahii catolici care, totuși, n-au uitat limba
românească, ca în timp de 400 de ani de conviețuire împreună cu ungurii,
cumanii și secuii să nu deprindă limba maghiară și, fatal, să introducă în limba
română elemente lingvistice maghiare care s-o denatureze. În acest proces
normal de infiltrare a limbii maghiare printre catolicii moldoveni s-a mai
adăugat ca un fapt preponderent propaganda maghiară care, prin toate
mijloacele, a căutat să substituie limba maghiară celei române atât în școală, cât
și în biserică. Această influență a culminat în secolul XIX, când Misiunea
Moldovei a fost pusă sub protecția Austro-Ungariei pe lângă Poarta Otomană.
Perioada aceasta a ținut până la 1881, când România s-a proclamat regat sub
Carol I. Starea aceasta de lucruri a dispărut.
Printre catolicii moldoveni mai dăinuie un neînsemnat vestigiu
caracterizat prin jargonul amintit, de altfel și el în total proces de dispariție.
Astfel, acest jargon nu trebuie să formeze un criteriu prin care să se
caracterizeze de străini pe bieții catolici moldoveni.
Alin Spânu 319
De unde numele de „ceangăi”? Considerații generale asupra românilor

catolici moldoveni
De unde și cine le-a atribuit această denumire de „ceangăi” rămâne
aproape un mister de nepătruns. Că acești „ceangăi” nu sunt unguri e un fapt
bine dovedit, întrucât altfel nu s-ar găsi nici o explicație pentru stabilirea lor pe
teritoriul țării noastre și pentru părăsirea hotarelor lor firești.
O explicație a denumirii de „ceangăi” o dă scriitorul maghiar Munkacsi
Bernat, după care numele de „ceangăi” ar veni de la verbul unguresc
„csangani”, ceea ce înseamnă a corci, a ciunti. Această explicație pare
plauzibilă dacă ar fi să ne gândim la dialectul stâlcit, care rareori se mai aude în
părțile locuite de catolicii moldoveni. Această explicație, în orice caz, este
destul de palidă și nu are nici o legătură cu populația. Denumirea de „ceangău”
ființează și astăzi încă, ca o poreclă foarte supărătoare pentru catolicii
moldoveni.
Li se mai spune și unguri sau ungureni. Explicația acestui fapt o găsim
într-o scrisoare a episcopului Stanislav Rajmund Jezierski12 către cardinalul de
la Fide, în care, la 14 septembrie 1763, arată că populația catolicilor din
Moldova sporește prin venirea multor catolici transilvăneni, care n-au mai putut
suporta dominația asupritoare a maghiarilor și că acești catolici erau numiți
„ungureni” de către moldovenii ortodocși numai pentru faptul că aparținuseră
stăpânirii ungurești (Diplomatarium Italicum vol. II, pag. 476). Această
denumire e logic că nu arată naționalitatea sau originea etnică a acestor
moldoveni catolici.
Populația rurală ortodoxă cu cea mai mare ușurință pentru a face
delimitarea între ortodoxism și alt rit obișnuiește să substituie numele străin al
țării sau al poporului în locul religiei străine de cea ortodoxă. Și pentru că, prin
tradiție, li se spunea „ungureni”, apoi „ceangăi”, și erau și catolici, toți românii
catolici din Moldova în mod superficial au fost socotiți minoritari de origină
maghiară. În această greșeală au stăruit chiar autoritățile noastre chiar și atunci
când evidența faptică demonstra tocmai contrariul.
Observând modul de viață al moldovenilor catolici, în primul rând trebuie
să facem observația că nu există nici o deosebire între manifestările lor față de
cele ale românilor ortodocși. Sunt supuși în fața legilor și autorităților. Au
moravuri de o remarcabilă austeritate; sunt evlavioși și în continuă legătură
spirituală cu preotul satului, pe care-l ascultă necondiționat. Semnificativă a fost
atitudinea lor când propaganda maghiară, exercitată la noi prin legația ungară, a
căutat să-i dezrădăcineze din Moldova prin promisiuni nesăbuite. Moldovenii
12
Stanislav Rajmund Jezierski (n. 8 mai 1697, Lukowiecz-d. 28 aprilie 1782, Bacău) a devenit
diacon în ordinul dominican Frații Predicatori (1719), preot (1720), episcop de Bacău (1734,
confirmat în 1737).
catolici nu numai că nu au dat ascultare acestor promisiuni, dar, din proprie

inițiativă, au semnalat autorităților pe emisarii propagandei maghiare. Prin
atitudinea lor am constatat personal că pot servi de exemplu chiar moldovenilor
ortodocși. În satele populate cu catolici industria casnică și creșterea animalelor
e la un nivel de dezvoltare superior aceluia din satele ortodoxe.
Prin meleagurile locuite de țăranii ortodocși portul național e abandonat
în avantajul portului orășenesc cu tendințele unei cochetării și lux grotesc.
Industria casnică a lânii, cânepei și inului se află în deficiență din această cauză.
În schimb, în satele cu populație catolică se poate vedea în fiecare casă războiul
de țesut în plină activitate, funcționând sub mâinile agere ale gospodinei,
fabricându-se astfel toată îmbrăcămintea de la ciorap până la suman. Vitele sunt
foarte bine îngrijite și în număr îndestulător pentru necesitățile lor agricole.
O altă caracteristică lăudabilă a moldoveanului catolic este aceea de a nu
se resimți de tendința de evadare la oraș. Își dau copiii la școli, dar mai rar la
cele superioare. Au un standard de viață rural aproape civilizat. Se folosesc de
aparate de radio și citesc o literatură mai mult agricolă. Nu evadează la oraș
pentru că sunt pătrunși de importanța agriculturii, pe care o păstrează cu
evlavie, asemenea religiei catolice. E lăudabilă această atitudine, puțin comună
la noi, de a cultiva conștient tradiția agriculturii. Această tradiție există la
moldovenii catolici.
În concluzie, populația catolică rurală existentă în Moldova, formată din
moldoveni catolici, nu este decât o populație românească care a conservat
religia catolică. Faptul că și-au păstrat religia catolică nu-i poate caracteriza de
străini, căci fără prefacerile de care am amintit în formația Statului nostru
religia catolică ar fi putut fi religia tuturor românilor actualmente ortodocși.
COLECȚIA „PROFESIONIȘTII NOȘTRI” –
ENCICLOPEDIE A PERSONALITĂȚILOR ROMÂNEȘTI
CONTEMPORANE
Vasile STANCU
”Our Professionals” collection – encyclopedia of contemporary Romanian

personalities
Summary
The article presents the "Our Professionals" collection from the Eurocarpatica
publishing house of the Covasna-Harghita European Studies Centre in Sfântu
Gheorghe. The objectives of the collection, the number of published volumes,
informations about the personalities honoured and about the more than 800 studies and
articles are shown. Through their content and message, the volumes published in the
mentioned collection constitute an encyclopaedia of contemporary Romanian
personalities.
Keywords: "Our Professionals" collection, Eurocarpatica publishing house, Covasna-
Harghita European Studies Centre, Romanian personalities
Colecția „Profesioniștii noștri” a luat naștere în toamna anului 2010, când

în sala de ședințe a Prefecturii județului Covasna, a fost lansat primul dintre
volumele sale, dedicat cercetătoarei Ana Grama1. La 11 ani de la inițiere,
colecția „Profesioniștii noștri” a ajuns la cel de-al 31-lea volum (în medie, la
patru luni și jumătate a fost publicat un nou volum). Iar aceasta se datorează, în
primul rând, muncii laborioase a inițiatorilor, întemeietorilor și continuatorilor
acesteia, cărora le adresăm laude și felicitări – dr. Ioan Lăcătușu, IPS Ioan
Selejan și PS Andrei, cât și, în egală măsură, instituțiilor pe care aceste
personalități le-au condus sau le conduc – Centrul European de Studii Covasna-
Harghita, Editura „Eurocarpatica” din Sfântu-Gheorghe și Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei.
Inițiatorii colecției au pornit de la necesitatea de a evidenția și promova
ideea de elite profesionale provenite din rândul românilor din Arcul
Intracarpatic, cât și din rândul acelora care și-au adus contribuția la studierea
istoriei, culturii și civilizației românilor din inima Țării; necesitatea de a oferi
modele demne de urmat pentru tineretul studios și, fapt nu lipsit de importanță,
1
Profesioniștii noștri 1. Ana Grama, cercetător, etnomuzeograf și arhivist la 70 de ani, volum
îngrijit de Ioan Lăcătușu, prefață de Ligia Fulga, 2010.
322 Colecția „Profesioniștii noștri” – enciclopedie a personalităților românești...
de a așeza pe treptele ierarhiei sociale care li se cuvin, potrivit statutului pe care

l-au dobândit prin creația, munca perseverentă și faptele lor aceste personalități
aflate în viață2. Inițiatorii au avut în vedere și faptul că „neînsemnate la vreme,
în paginile unor lucrări, informațiile, faptele oamenilor devin amintiri; ele se
depărtează, se decolorează, se împuținează; pe unele le uităm cu totul, din altele
pierdem doar părți și puține sunt cele care ne rămân fixate mai bine în imagini
vii, de culoare și de sunete”. Vorba dictonului latin: „Verba volant, scripta
manent” .
Începând cu numărul dedicat omului de cultură Mihai Suciu, colecția
„Profesioniștii noștri” a fost însumată și colecției „Centenarul Marii Uniri
(1918-2018)”, al aceleiași edituri „Eurocarpatica” din Sfântu-Gheorghe. Astfel,
numărul 21 al colecției „Profesioniștii noștri” devine și numărul 14 al mai
tinerei și mai variatei colecții dedicate unității naționale, iar numărul 25, dedicat
personalității col. (r) prof. univ. dr. Ion Giurcă, poartă numărul 45 în colecția
Centenarului.
Cele 31 de volume apărute până în prezent au fost închinate unor
personalități de primă mărime ale colectivităților în rândul cărora își desfășoară
activitatea: Ana Grama, Liviu Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia, Ioan
Lăcătușu, Ion Micu, Ilie Șandru, Ioan Pleșa, Constantin Catrina, Corneliu
Mihail Lungu, Gelu Neamțu, Lazăr Lădariu, Mihai Trifoi, Nicolae Noica, Ioan
Solomon, Valer Dorneanu, Ion Ciurea-Weidner, Valentin Marica, Doinița-Ana
Dobrean, Vilică Munteanu, Mihai Suciu, Ioan Sabău-Pop, Corina Sporea-
Bărăgan, Ion Giurcă, Petre Țurlea, Vasile Lechințan, Ioan Scurtu, Vasile
Stancu, Ioan Vlad și Dumitru Preda.
Inițial, colecția a fost dedicată arhiviștilor, primele cinci volume omagiind
arhiviștii Ana Grama, Liviu Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia și Ioan
Lăcătușu, pentru ca apoi inițiatorii să o orienteze și spre alte profesiuni, astfel
încât să devină o adevărată enciclopedie a personalităților din diverse
profesiuni, proveniți din inima Țării sau din rândul acelora care și-au consacrat
o parte a muncii lor studiului realităților din sud-estul transilvan, înțelegând
„persoane cu aptitudini și cu însușiri deosebite, cu autoritate și prestigiu, care
aduc o contribuție valoroasă în domeniul social-politic, cultural-științific și
spiritual” sau, cu alte cuvinte, „om de seamă, important, persoană cu calități și
merite deosebite într-un domeniu de activitate”, în înțelegerea noastră, un
„profesionist desăvârșit dintr-un domeniu de activitate”, promovat cu prilejul
unui eveniment aniversar sau deosebit din viața sa.
Astăzi, domeniile de activitate profesională (cele 30 de personalități ale
volumelor) dețin următoarele ponderi: Arhivistică – 33,3% (Ana Grama, Liviu
Boar, Ioan Ranca, Dumitru Zaharia, Ioan Lăcătușu, Ioan Pleșa, Corneliu Mihail
2
Ibidem, p. 10
Vasile Stancu 323
Lungu, Vilică Munteanu, Vasile Lechințan, Ioan Scurtu), Literatură-publicistică

– 13,3%, (Ilie Șandru, Lazăr Lădariu, Ion Ciurea-Weidner, Mihai Suciu), Drept
– 10% (Valer Dorneanu, Ioan Solomon, Ioan Sabău-Pop), Istorie – 20% (Gelu
Neamțu, Corina Sporea Bărăgan, Ion Giurcă, Petre Țurlea, Vasile Stancu, Ioan
Vlad), Etnografie – 3,3% (Doinița-Ana Dobrean), Silvicultură – 3,3% (Ion
Micu), Muzicologie – 3,3% (Constantin Catrina), Arhitectură – 3,3% (Nicolae
Noica), Esperanto – 3,3% (Mihai Trifoi).
Având în vedere locul de origine și domiciliul personalităților, 18 – 62%
s-au născut sau locuiesc în cele patru județe din sud-estul Transilvaniei (Brașov,
Covasna, Harghita și Mureș), iar 12, reprezentând 38%, provin din alte localități
din Țară (Alba-Iulia, Bacău, București, Ploiești, Botoșani, Cluj-Napoca și
Sibiu).
Un scurt bilanț reliefează mai bine eforturile intelectuale și materiale
făcute de inițiatori pentru a-și atinge obiectivele propuse și a da viață, substanță
și valoare acestei adevărate Enciclopedii a personalităților contemporane din
sud-estul Transilvaniei.
Cele 31 de numere, cuprind 20.200 pagini (media/volum este 651 pagini –
cele mai voluminoase tomuri fiind cele dedicate dr. Ioan Lăcătușu – 2.222
pagini (3 volume), prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop – 1.032 pagini, ambasador
Dumitru Preda – 1026 pagini (2 volume), dr. Corneliu Mihail Lungu – 922
pagini și prof. Vilică Munteanu – 898 pagini).
La elaborarea acestora și-au adus contribuția 1.597 autori, calculând suma
autorilor fiecărui volum media autor/volum este de 52. Sunt, însă, autori care au
scris pentru mai multe personalități, de exemplu: Ioan Lăcătușu, IPS Ioan al
Munților, Vasile Stancu, Ilie Șandru, Alin Spânu, Vilică Munteanu, autorii
colecției ridicându-se la aproximativ 600. Cei mai mulți autori au scris în
volumele dedicate personalităților: Ioan Lăcătușu – 140 de autori, Lazăr
Lădariu – 108, Vilică Munteanu – 103.
Colecția se poate mândri cu numele unor mari personalități ale vieții
științifice, culturale, spirituale și politice, care au publicat în paginile celor 31
de numere, precum: Ioan Aurel Pop, Florin Constantiniu, Ștefan Ștefănescu,
Radu Ciucianu, Dan Berindei, Andrei Pippidi, Alexandru Zub, Ioan Scurtu,
Mugur Isărescu, Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Valer Dorneanu, Ecaterina
Andronescu, Nicolae Noica, prințul Dimitrie Sturdza, Patriarhul Daniel, IPS
Ioan – Mitropolitul Banatului, IPS Bartolomeu Valeriu Anania, IPS Laurențiu
Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, IPS Andrei Andreicuț
– Mitropolitul Clujului, Sălajului și Maramureșului, IPS Teofan – Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, IPS Ciprian – Arhiepiscopul Buzăului, PS Galaction –
Episcopul Alexandriei și Teleormanului, PS Petru Gherghel – Episcopul
romano-catolic al Iașului, PS Ignatie – Arhiereu-vicar al Spaniei și Portugaliei,
prof. univ. dr. Ion Agrigoroaie, Nicu Adăniloaie, Leonard Azamfirei, Cornel
Sigmirean, Gheorghe Buzatu, Ioan Bolovan, Petre Otu, Stoica Lascu, Gheorghe
Sbârnă, Ioan I. Solcanu, Dumitru Acu, Dumitru Preda, Corneliu-Mihail Lungu,
Gheorghe Calcan, Petre Țurlea, generalii Mircea Chelaru, Ion Cerăceanu și
Neculai Bălan, poeții Ana Blandiana, Valentin Marica, Nicolae Băciuț, Adrian
Lesenciuc, George Echim, Viorica Popescu, scriitorii Lazăr Lădariu, Ion
Mărgineanu, Ion Popescu-Topolog și Ilie Șandru, avocatul Sergiu Andon,
Victor Boștinaru și mulți alții.
Ținem să mai subliniem valența colecției „Profesioniștii noștri” de a
promova Istoria Românilor, valență care poate fi remarcată cu atât mai pregnant
cu cât înaintăm în timp și numărul volumelor crește. În acest sens, în cele 31 de
numere apărute până acum pe piața cărții românești, de altfel restrânsă la sud-
estul transilvan (județele Covasna, Harghita și o parte din Mureș), au fost
publicate 877 de studii, din care: 558 tratează fenomene și evenimente de istorie
locală și națională, inclusiv probleme militare; 81 probleme ale științelor
auxiliare ale istoriei (arhivistică, numismatică); 55 probleme de literatură,
critică literară, folclor; 36 teme etnografice; 75 teme juridice-drept; 11 de
muzicologie; 12 sociologie, filozofie; 35 silvicultură-cinegetică; 14 probleme
politice (discursuri parlamentare, portrete de oameni politici), deci: 639 de
studii (76,34%) reprezintă tematică cu caracter istoric; 149 (18,03%) cultură,
artă și știință; 35 (4,42%) problematică tehnică și 14 (1,77%) chestiuni politice.
În contextul în care disciplina „Istoria Românilor” în școală a devenit
„cenușăreasă”, iar educația patriotică „extremism românesc”, colecția
„Profesioniștii noștri” devine un mijloc de promovare în rândul românilor,
indiferent de vârstă, a valorilor identitare locale și naționale dar și un mod de
evidențiere a acelor profesori de istorie și a istoricilor care, cu toate sacrificiile
fizice, materiale, financiare și morale impuse de guvernanți, fac din cunoașterea
istoriei Neamului Românesc scopul existenței lor umane.
Alături de cele 877 de studii, lucrări și articole din domeniile istoriei,
arhivisticii, sociologiei, etnografiei, dreptului, muzicologiei, literaturii și artei,
volumele colecției mai cuprind câteva mii de imagini foto, color sau alb-negru,
reprezentând portrete de familie, facsimile, monumente istorice, peisaje
naturale, imagini de la activitățile desfășurate, diplome, medalii, certificate,
autografe, câteva zeci de interviuri date de autorii volumelor în presă, la radio și
tv, stații locale sau centrale.
Portretul fiecăruia dintre cei 30 de „eroi” ai colecției este conturat de
mesaje, intitulate diferit de la un volum la altul: mesaje colegiale la ceas
aniversar, cuvinte de suflet, cuvinte de apreciere, gânduri despre, tușe la un
portret, mărturisiri, mărturii, în oglinda prietenilor, la aniversare, laudatio etc. În
esență, acestea surprind percepția autorului la adresa eroului volumului
colecției, redând cu obiectivitate și culoare calitățile de model profesional,
demn de urmat, pentru tânăra generație sau cele viitoare.
Vasile Stancu 325
Pentru a finaliza tema creionăm, prin cuvintele unor autori ai colecției

„Profesioniștii noștri”, câteva dintre portretele unor intelectuali cu a căror
activitate comunitatea românească din această parte de Țară se mândrește:
Ioan Lăcătușu – „Cu o activitate pusă în slujba serviciului public ce se
întinde dincolo de cumpăna secolului, dr. Ioan Lăcătușu se află în prima linie a
protejării acestuia. Este o poziție socială niciodată formalizată într-o meserie,
știută însă și de prieteni și de neprieteni. Pentru neprieteni este prilej de
poticnire, iar pentru prieteni e model de neprețuit. Ioan Lăcătușu face parte din
pleiada omului-instituție într-o regiune în care singur Dumnezeu mai are grijă
de oameni. Nimeni din guvernările din ultimii 32 de ani nu au luat în seamă
problematica din Harghita și Covasna. Nimeni din universitățile românești nu a
inițiat un proiect major de protejare prin cunoașterea zonei. Lucrarea lui Ioan
Lăcătușu și a colaboratorilor domniei-sale este operă de stat și reprezintă o
adevărată acțiune a societății civice: neideologizată, nefanatizată, în slujba
comunității și a intereselor superioare ale României” (prof. univ. dr. Radu
Baltasiu);
„Pot afirma că am avut șansa de a întâlni unul dintre cercetătorii cei mai
pasionați de munca sa, exprimată în zeci de lucrări, studii, articole, referate,
intervenții la manifestările ce aveau loc în diferite județe din Țară, în probleme
de fond, de ordinul esenței, pentru Țară și Națiunea noastră, aceea a apărării și
conservării identității naționale, a culturii, istoriei, religiei, limbii și a dăinuirii
fizice a românilor pe aceste meleaguri, denumite Grădina Maicii Domnului.”
(dr. Maria Cobianu-Băcanu și dr. Elena Cobianu);
„În cei 5 ani care au trecut de la apariția primelor două volume,
amprentele personalității lui Ioan Lăcătușu asupra oamenilor, locurilor și
evenimentelor din viața comunității românești și naționale au fost multiple,
vizibile și de esență în domeniile cercetării, valorificării și promovării istoriei,
spiritualității, culturii și unității de acțiune a românilor” (prof. Vasile Stancu).
Ilie Șandru – „S-a impus printr-o ținută de om ales al neamului, având
trăsături înalte de caracter: înțelepciune, dârzenie, hărnicie, mare putere de
muncă, perseverență, tenacitate, demnitate, cunoaștere temeinică și bogată.
Toate acestea le-a pus, cu supramăsură, în slujba apărării intereselor românilor.
Distinsul cărturar toplițean a valorificat la cel mai înalt nivel – prin scrierile,
luările de poziție, acțiunile și înfăptuirile sale – zestrea de cunoștințe și fapte
acumulate de-a lungul celor 78 de ani, cu deosebire, într-una din zonele
românești fierbinți, așa-zisul „ținut secuiesc”, fiind în permanență o flacără vie
astristă. Întreaga lui activitate și toate energiile lui spirituale și fizice au fost
puse în slujba unei lupte continue, de la care nu a făcut niciun rabat, pentru
apărarea demnității Neamului Românesc și unității Țării” (prof. univ. dr.
Dumitru Acu, președintele Asociațiunii ASTRA);
„Cărțile lui Ilie Șandru sunt cronici între ale căror file sunt ilustrate fapte
și întâmplări reale din viața românilor de-a lungul câtorva secole, și având ca
spațiu de acțiune, în general, Valea Mureșului Superior. Redate cu măiestrie
literară, filele acestora pot deveni, prin folosirea lor cu profesionalism de
profesorul de istorie, adevărate izvoare istorice, foarte accesibile tinerilor din
zonă, în cuprinsul cărora își pot întâlni locurile natale, brăzdate de vitregiile
vremurilor, dar și strămoșii și chiar părinții, ca eroi sau personaje reale ale
evenimentelor, astfel descoperindu-și legăturile cu pământul acestei Țări și al
acestui Neam” (prof. Vasile Stancu).
Ioan Solomon – „A fost binecuvântat de Dumnezeu cu inteligență și
înțelepciune, din care s-au împărtășit în decursul timpului cei care l-au
cunoscut. Domnia sa face parte din acei intelectuali români care au fondat Liga
„Andrei Șaguna”, iar împreună cu reprezentanții Fundației „Patriarh Miron
Cristea” din Harghita, vor pune piatra de temelie a Episcopiei românilor
ortodocși din Covasna și Harghita” (IPS Ioan Selejan al Munților);
„Ați fost, sunteți și veți rămâne în memoria românilor din Covasna și
Harghita și a celor care v-au cunoscut, cel mai bun avocat al lor în fața
răutăților și vicisitudinilor la care au fost expuși aici, rămâneți un demn și drept
jurist al fraților români, într-un mediu de o feroce nedreptate, un vajnic și
neînfricat luptător în apărarea drepturilor lor străbune și sfinte. Dumnezeu v-a
dotat cu iubire de neam fără cântar, cu înțelepciune, calm și echilibru în relațiile
cu semenii, dar și în evaluarea stărilor de spirit, a situațiilor de viață la care
sunteți chemat cu expertiza care vă caracterizează și vă onorează” (dr. Maria
Cobianu-Băcanu și dr. Elena Cobianu).
Valer Dorneanu – „A fost și rămâne un fiu de cinste al Biserici neamului
nostru strămoșesc, fiind alături de alți demnitari, apropiat al vrednicului de
pomenire Patriarh Teoctist. Împreună au sprijinit Biserica înțelegând valoarea și
importanța acestei instituții divino-umane în societatea românească. Încă în
vremurile tulburi din 1994, când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât
înființarea unei episcopii pentru românii din Covasna și Harghita, ca fiu al
acestor meleaguri a avut o implicare activă la punerea pietrei de temelie a
acestei instituții pentru românii din această parte de Țară” (Ioan, Mitropolitul
Banatului);
„Ei bine, cred că tocmai moralitatea e punctul forte al lui Valer Dorneanu.
Desigur moralitatea se măsoară și prin atitudinea față de profesie, față de
pregătirea profesională. Dar, cu deosebire, o moralitate onorantă înseamnă o
atitudine corectă față de adevăr, față de viață în general, un comportament
demn” (acad. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României).
Ioan Sabău-Pop – „La cei 70 de ani împliniți credem, cu convingere, că
profesorul de drept și avocatul Ioan Sabău-Pop, are dreptul de a fi consfințit ca
elită contemporană pentru modul în care a trăit trudind și performând în familie,
Vasile Stancu 327
în profesie și în sentimente curate românești care-l califică a fi, pe drept cuvânt,

prototip al omului de omenie” (Pr. dr. Silviu Negruțiu);
„Din caierul de aur al graiului românesc Profesorul și Românul Ioan
Sabău-Pop a avut cel mai des pe buzele sale cuvintele glie și dreptate” (IPS
Ioan, Mitropolitul Banatului).
Doinița Ana Dobrean – „Vizionarismul se manifestă în multe feluri și
Doina Dobrean este o vizionară prin tot ceea ce a făcut, prin tot ce a gândit în
legătură cu ce-i legat de viața și menirea omului pe pământ: traiul de zi cu zi,
legătura omului cu natura, folclorul, tradiția, munca, creația, educația. Astfel de
oameni sunt peste tot și sunt sarea pământului acestuia, dar pentru a afla gustul
pe care-l dau ei culturilor locale trebuie să reușim să-i vedem și să le înțelegem
zbaterea” (dr. Carmen Mihalache);
„Sărut-mâna, Doamnă profesoară, pentru tot ceea ce ați oferit de-a lungul
timpului varvigenilor, pentru modelul dascălului din mediul rural pe care ați
reușit să-l creați și ceea ce faceți pentru românii din Harghita!” (prof. Vasile
Stancu).
Corina Sporea-Bărăgan – „Depășind prejudecăți, inerții, comodități și
chiar invidii, Corina Sporea-Bărăgan se alătură intelectualilor și gospodarilor
din comună care privesc spre viitor aducându-și o contribuție importantă la
cunoașterea trecutului localității, a întregii Depresiuni a Buzăului Ardelean și la
înfăptuirea prezentului acesteia, în consens cu exigențele vremurilor actuale”
(dr. Ioan Lăcătușu);
„Remarc acribia arhivistică și științifică a cercetătoarei în ale istoriei
învățământului din Vama-Buzăului, bogăția surselor de documentare folosite,
discutarea variantelor de interpretare a documentelor istorice și, nu în ultimul
rând, iubirea față de locurile natale și oamenii lor” (prof. Vasile Stancu).
Liviu Boar – „Profesorul dr. Liviu Boar este unul dintre binecuvântații
bărbați ai neamului nostru, care prin cercetarea documentelor din arhivele de la
Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureș, Sibiu și Cluj-Napoca, a grăit cu înaintașii noștri
din părțile Ciucului, Giurgeului și Casinului, care au trăit în secolul al XIX-lea
în acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu. […] Documentele pe care le-a
publicat, comentat și interpretat în lumina adevărului istoric, rămân astăzi făclii
de lumină cu care vom străbate mai departe istoria neamului peste veacuri, căci
lumina vine din adânc!” (Ioan, Arhiepiscopul din Carpați);
Vilică Munteanu – „Domnul Director Vilică Munteanu a adus totdeauna
cu sine și Moldova la toate manifestările noastre culturale din Transilvania. A
adus-o în toată măreția și frumusețea ei, prin graiul cronicarilor și
emoționantele hrisoave date de domnitorii moldoveni și continuând cu multe
alte mărturii arhivistice de necontestat ale istoriei de dincolo de Carpați” (I.P.S.
Ioan, Mitropolitul Banatului);
„Calitățile care definesc profilul său profesional și moral [sunt]:

profesionalism, moralitate, seriozitate, politețe, echilibru și tact în relațiile cu
interlocutorii, stăpânire de sine și putere de autocontrol, flexibilitate în gândire,
capacitate de autoevaluare și de raportare critică la performanțele individuale și
colective obținute, de autoperfecționare și adaptare la schimbările din societatea
românească, atașament și fidelitate față de instituția Arhivelor Naționale [...]
unde este perceput ca unul din cei mai avizați specialiști în teoria și practica
arhivistică românească.” (dr. Ioan Lăcătușu).
Ioan Vlad – „Lângă orașul Zărnești, după Marea Unire, locuitorii au sădit
– cu brazi – o horă, respectiv conturul României Mari. Atunci erau puieți, acum
sunt falnici și pare o Horă de voievozi, unduindu-se în bătaia vântului, dar
nefrângâdu-se, mereu revenind cu vârfurile în cer. Ioan Vlad e unul din brazii
aceia voievodali, intrat în Hora Istoriei neamului nostru de dincolo de munți.
Una cam pe la 1700 și până azi, fixată în cărțile fundamentale: Istoria – o armă
de luptă, Ioan Șenchea – martirul Ardealului, Hora Brazilor – Icoana la
Zărnești a Marii Uniri – studii și articole literare, Avram Iancu și brașovenii
săi, Lupșa – aur și oameni. O comună din Țara Moților și, mai ales, Brașovul și
Marea Unire, vol. I, II, III, ca să consemnăm doar câteva din vasta sa elaborare
istorică ce are ca arie de cuprindere fie Țara Moților – zona natală, fie Țara
Bârsei, cu Brașovul ei – zona de adopție și rămânere” (Ion Popescu Topolog –
scriitor).
Titlurile volumelor apărute în colecție sunt redate la finalul fiecărui volum
nou-apărut, fiind însoțite de fotografiile autorilor omagiați3. În rândurile
acestora se regăsesc și distinșii arhiviști băcăuani Dumitru Zaharia și Vilică
Munteanu.
În cadrul colecției urmează să apară volume dedicate ÎPS Ioan –
Mitropolitul Banatului, Pr. prof. dr. Vasile Oltean, dr. Ligia Fulga, prof. univ.
dr. Catinca Agache, poetului Ionel Simota ș.a.
3
Vezi Profesioniștii noștri 31 – Dumitru Preda la 70 de ani. De la istorie la diplomație, în
serviciul neamului românesc, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2021, vol. II, p. 665.
ARHIVISTICĂ
ARHIVISTUL GHEORGHE UNGUREANU NU E SINGUR
Ioan DĂNILĂ
Gheorghe Ungureanu, the Archivist, is not alone

Abstract
Our paper makes an analysis using the means of the literary commentary of the
special issue of “The Literary Gazette” („Gazeta literară”), the press organ of the
Romanian Writers’ Union, on the second half of 1965, when a certain “ideological
thaw” was remarked and whose positive effects on the national culture were visible.
Consequently, the most authoritarian voice of the Romanian intelligentsias dedicated
the whole edition of 9th September to the 75th commemoration of Vasile Alecsandri’s
death. We are brought to attention the contribution to the literary history of the
Archivists such as Constantin Turcu and Gheorghe Ungureanu, as well as those of
some other critics and literary historians. The Director of the National Archives in Iași
makes the portrait of Vasile Alecsandri using strong arguments supporting the idea
that the writer was a devoted state employee who refused to make professional
compromise. The same text reproduces the content of the baptism testimony, certified
by the Moldavian Metropolitan Church in 1835, a text that specifies the real birthdate
of the bard: 14th June 1818, Bacau (Gh. Ungureanu, “Documents concerning the poet’s
life”).
Keywords: press organ, cultural journalism, ideological thaw, professional devotion,
baptism testimony
„Gazeta literară” și cavalcada istoriei
Revista săptămânală a Uniunii Scriitorilor din România, apărută între

1954 și 1968 la București, a fost predecesoarea „României literare” din zilele
noastre. Aici au debutat Nicolae Breban (26/1962), Adrian Păunescu (46/1962)
ș.a. și au publicat Marin Preda („Moromeții”, 6/1955), Eugen Jebeleanu
(„Surâsul Hiroshimei”, 14/1958) ș.a. Tributară (in)voluntar ideologiei vremii
(titlul revistei pare un calc după „Literaturnaia gazeta”, apărută în Rusia încă
din 1830), publicația s-a înscris la un moment dat în „lupta dată de literatura
română cu «îngerul» său roșu” (Dumitru Micu, autorul articolului „Gazeta
literară”, în Dicționarul general al literaturii române, E-K, București, Editura
„Univers enciclopedic”, 2005, s.v.), după ce mai înainte ajunsese să-l conteste
vehement pe Titu Maiorescu (Savin Bratu: „Nimic, dar absolut nimic […] nu
poate fi folositor”; apud I. Hangiu, Dicționarul presei literare românești (1790-
2000), București, Editura Institutului Cultural Român, 2004, s.v.).
332 Arhivistul Gheorghe Ungureanu nu e singur
Ioan Dănilă 333
Anul 1965 a adus așteptatul „dezgheț ideologic”, realismul socialist

devenind obiect de polemică literară, iar valorile culturii naționale, repere
pentru contemporaneitate. „În scopul recuperării literaturii ostracizate timp de
decenii, numere întregi [din „Gazeta literară”] sunt închinate memoriei ori
operei unor creatori precum G. Călinescu, T. Arghezi” ș.a. (Dumitru Micu, op.
cit.).
Vasile Alecsandri, portdrapel al spiritualității românești
Din literatura secolului al XIX-lea este selectat cel mai important scriitor
de până la ivirea lui Mihai Eminescu, probabil și pentru faptul că în 1965 se
împlineau 75 de ani de la trecerea în eternitate a lui Vasile Alecsandri. (Cu toate
acestea, nu putem omite o realitate: luna comemorării a fost august, și nu
septembrie, ceea ce ne face să credem că a primat forța personalității
scriitoricești a autorului Chirițelor.) Așadar, prima ediție de toamnă (anul XII,
nr. 37 (670), joi, 9 sept. 1965; 12 pagini) a așezat pe frontispiciu genericul
„75 DE ANI DE LA MOARTEA POETULUI VASILE ALECSANDRI”, iar pe
manșetă, în dreptul titlului „GAZETA LITERARĂ”, o singură recomandare de
lectură în interior: „În pag. 6, 9, 10:/ Documente inedite de Mircea Anghelescu,
Constantin Turcu, Gh. Ungureanu”. Fiind o revistă cu profil artistic, primul
citat este criticul literar, deși articolul lui se află la pagina 10, dar este cu totul
semnificativă opțiunea redacției pentru a stabili drept cele mai importante texte
cele de istorie literară. (Scriitori ieșeni contemporani, dicționarul lui Nicolae
Busuioc – Iași, Ed. „Junimea”, 1997 –, nu-l înregistrează pe Constantin Turcu,
ci pe Gh. Ungureanu, unul dintre „cei mai remarcabili arhiviști ai țării” – s.v.
Ambii au slujit Arhivele Statului din Iași.)
Un număr de colecție
Monografii publicațiilor sau, de ce nu, cititorii împătimiți observă în

parcursul unor periodice câte un număr sau mai multe axat/axate pe o anumită
temă. Spontan, acestea devin numere de colecție, așa cum a înregistrat de pildă
Revista „Ateneu” în același an, 1991, consecutiv: numărul 8 (august) a fost
dedicat lui Marin Preda, iar numărul 9 (sept.), lui George Bacovia. Alteori
subiectul devine național, așa cum s-a întâmplat în 1965, un veritabil „An
Vasile Alecsandri”.
Ediția din 9 septembrie a „Gazetei literare” se alătură altor apariții
publicistice (ex.: latinistul Traian Diaconescu este prezent în revista „Iaș[i]ul
literar” cu studiul Vasile Alecsandri și marii poeți latini din vremea lui
Augustus) ori editoriale (monografia „Vasile Alecsandri, de G. Călinescu, Buc.,
Editura Tineretului, sau volumul I din ediția critică a Opere-lor lui Alecsandri,
considerat cel mai important eveniment editorial) din același an, 1965. Cele 12
pagini sunt agrementate cu citate atent selectate despre omul și opera lăsată de
primul scriitor național al românilor:
„Alecsandri a fost primul din elita românismului: luptător, interpret și
cântăreț. A fost unul dintre creatorii României moderne” (Mihail Sadoveanu);
„La orice răspântie a istoriei și a culturii române din o bună parte a veacului
trecut, îl găsești pe Alecsandri” (G. Ibrăileanu); „Pastelurile sunt […] fără
comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a
literaturii române îndeobște” (Titu Maiorescu); „Poate cea mai durabilă parte a
operei lui Alecsandri este aceea în proză” (G. Călinescu); „Lirica lui Alecsandri
este o efuziune de bună dispoziție morală” (Pompiliu Constantinescu);
„Voltaire zice de Homer că cel mai mare merit al său este că a dat naștere
Iliadei. Oare nu vom putea zice că unul din meritele cântecelor poporane este că
a născut Doinele și Lăcrămioarele lui Alecsandri?” (D. Bolintineanu); „Ceea ce
Bălcescu și Hasdeu au fost pentru istoria țării, Alecsandri a fost pentru limba
Ioan Dănilă 335
românească. Nici criticii, nici filologii, nici publiciștii, toți la un loc, n-au făcut
atât cât Alecsandri pentru reînvierea limbii românești” (Barbu Delavrancea),
încât „Tot ce-i popor legat de glie,/ În jalea sa și-n veselie/ Cânta-va-n veci pe-
Alecsandri!” (Iosif Vulcan). Din poemul dedicat de Ion Pillat ilustrului său
înaintaș reproducem primul și ultimul vers: „Zăvoiul din Florica e lunca din
Mircești”, respectiv „Alecsandri sub sălcii se depărta încet”.
Aducerea în actualitate a unor elemente care compun universul uman și
literar al celui evocat devine obligatorie: Șerban Cioculescu scrie despre
Alecsandri și Eminescu, Perpessicius despre Vornicul Alecsandri și giupâneasa
lui, iar Constantin Prisnea ne cheamă în Lunca din Mircești. Acestea sunt
ofertele paginii 1, cu urmări în pagina 8. La Alecsandri (p. 3), de Tita Chiper e
o invitație jurnalistică la casa memorială dedicată scriitorului, iar
Corespondența
poetului (p. 4), de Al.
Piru, o cale de
întregire a informației
despre omul atât de
prezent în epoca sa.
Iordan Datcu, Ovidiu
Papadima, Al. Dima
și Victor Crăciun
prezintă edițiile de
Opere (vol. I, Editura
Academiei, 1965) și
cea de poezii
populare. Pastelurile
le atrag atenția lui
Boris Cazacu și
Dumitru Micu, iar
teatrul, lui Valeriu
Râpeanu. Al. Hanță îl
găsește Rapsodul
înălțării patriei, iar
Valeriu Ciobanu
identifică note
fantastice în poezia
bardului de la
Mircești. Lingviștii
Nicolae Saramandu și Gh. Bulgăr analizează plastica versurilor, în timp ce
Elena Piru (soția istoricului literar) inventariază multiplele traduceri ale operei
alecsandriene, tablou completat de Marta Anineanu (p. 12). Cu acribie, Adrian
Marino îl așază pe Alecsandri În critica și istoria literară (p. 5), iar Lucian
Raicu, la rubrica „Cronica literară” (p. 2), se ocupă de monografia călinesciană
Vasile Alecsandri, apărută într-un an comemorativ – 1965. Cronicarul admite
un adevăr valabil și azi: „Niciunul dintre criticii și istoricii literari n-a constituit,
ca G. Călinescu, o mai statornică țintă a suspiciunii sub motiv că ar profesa
subiectivismul, că ar introduce, așadar, în studiul literaturii, criterii violent
personale, deformatoare, urmare a unor dispoziții efemere și a firii sale
susceptibile”. „Caleidoscopul” (p. 2) înregistrează manifestările științifice (o
sesiune de referate și comunicări, organizată în ziua de 11 sept. 1965 de filiala
Iași a Academiei R.S.R. și de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”), artistice
(teatrele din țară au susținut momente speciale) și publicistice
(Radioteleviziunea Română a alocat între 10 și 15 sept., zilnic, o emisiune cu
tematică Vasile Alecsandri). Că subiectul a atins cotele așteptate în lumea
condeierilor o dovedește prelungirea din următorul număr al „Gazetei literare”,
din 16 septembrie1 Alexandru Balaci semnează în pagina 1 o sinteză realistă:
Contribuția lui Alecsandri la dezvoltarea culturii românești, scriitor „a cărui
aureolă nu a putut fi știrbită nici de geniul eminescian”. O „Revistă a presei”
este ocupată integral cu semnalarea articolelor privind Comemorarea lui
Alecsandri sau Zilele Alecsandri, apărute în „Contemporanul”, „Tribuna”,
„Luceafărul”, „Iaș(i)ul literar”, iar „Caleidoscopul” notează despre o expoziție
tematică deschisă de Arhivele Statului. Textele din revistele de cultură aparțin
lui V. Eftimiu, Al. Căprariu, Augustin Z.N. Pop (Suflet de poet, inimă de erou),
D. Vatamaniuc, V. Crăciun, Constantin Călin (Relațiile cu „Junimea”) ș.a. Se
ocupă de acestea Iulian Neacșu (publicist și prozator; 1941-2021). La pagina 7,
Dumitru Mureșan lansează un Deziderat actual în 2022: „Tot ce răsare sub
mâinile noastre/ va dura; e plăsmuit sub semnul/ marilor dimensiuni ale Păcii”.
Iconografia a cuprins coperte ale edițiilor princeps, portrete ale poetului,
ilustrate din locuri amintind de trecerea sa (de exemplu, Palatul Benzon din
Veneția, unde a locuit Vasile Alecsandri cu Elena Negri). Surprinde o eroare de
datare: sub imaginea lui Frederic Mistral, apare mențiunea „Cu o dedicație
dăruită lui Alecsandri în anul 1882” (p. 12). Ar fi fost un bicentenar cultural în
2022…
Istorie literară, prin arhivistică
Fără îndoială, articolul cu cel mai mare impact asupra cititorilor „Gazetei
literare”, în numărul său dedicat comemorării lui Vasile Alecsandri (9 sept.
1965), este cel semnat de Gh. Ungureanu, la pagina 9 (tehnoredactorul, Radu
1
Mulţumiri dlui Gabriel Stan-Lascu, de la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare,
care ne-a transmis scanările celor două numere ale „Gazetei literare”.
Ioan Dănilă 337
Georgescu, îl putea așeza mai în față sau măcar în partea de sus a paginii ori, de
ce nu, se putea organiza o rubrică de istorie documentară). Se intitulează
„Documente privitoare la viața poetului” (în „Gazeta literară”, București, anul
XII, nr. 37 (670), din 9 sept. 1965), iar semnatarul este unul dintre cei mai
importanți arhiviști români dintotdeauna: Gheorghe Ungureanu. (Din păcate,
articolul său a trecut aproape neobservat de cercetătorii și istoricii literari, ceea
ce ne-a determinat să-i facem cunoscut conținutul în mai multe publicații din
România, după 2018.) În deschidere, autorul mimează statutul de colaborator,
dacă nu chiar de redactor al săptămânalului Uniunii Scriitorilor din România:
„Împlinindu-se anul acesta 75 de ani de la moartea poetului Vasile Alecsandri,
un tânăr și studios cadru didactic, care pregătește o lucrare în legătură cu
această comemorare, s-a adresat, cum era și firesc, la Arhivele Statului din Iași,
pentru a i se răspunde ce materiale documentare există pentru limpezirea unor
date care, așa cum sunt expuse în unele lucrări, i se par neverosimile: [1]. Când
s-a născut poetul Vasile Alecsandri? În anul 1821 luna iunie 21 sau 14 iunie
1819? [2]. În ce măsură pot rămâne în picioare afirmațiile că poetul Vasile
Alecsandri, cât timp a fost funcționar la Iași, atât la Vistierie, ca șef al mesei
pensiilor, cât și mai târziu, ca arhivist al Statului, nu a depus nici o activitate,
mulțumindu-se doar să încaseze salariul?”
Constatând că problemele ridicate nu pot face obiectul unui simplu
răspuns administrativ din partea Arhivelor Statului din Iași și că sunt de
importanța dictată de istoria literară, directorul instituției s-a adresat celui mai
prestigios organ de presă culturală din România, ocazie de a-i invita pe
cercetători să ia cunoștință din interior de fondurile documentare: „Răspund pe
această cale întrebărilor puse, având totodată și un bun prilej de a face
cunoscută existența în Arhivele Statului din Iași a unor prețioase documente
privitoare la viața lui Vasile Alecsandri”. Pentru primul subiect, Gh. Ungureanu
reproduce „Mărturia mitricală (majuscula și caracterul de literă îi aparțin
autorului – n.m., I.D.) eliberată de Mitropolia Moldovei în anul 1835, iulie 12”.
(A se vedea articolul nostru „Definitivări documentare. Vasile Alecsandri,
născut la 14 iunie 1818, în Bacău”, în „Acta Bacoviensia”, nr. XIII, 2018, pp.
67-70.) De altfel, Gh. Ungureanu reia în bună parte studiul său Câteva date
inedite despre familia și vieața poetului Vasile Alecsandri („Cetatea Moldovei”,
Iași, anul IV, vol. IX, nr. 5, mai 1943, pp. 254-268), un text citat de istorici
literari de marcă. Cât privește iconografia, firesc ar fi fost să fie reprodusă nu
imaginea casei din Mircești, ci a celei din Bacău, numai că la acea vreme
înregistrarea imobilului din strada George Apostu, nr. 9 ca monument istoric
era doar un deziderat.
Al doilea articol de istorie literară este semnat tot de un arhivist ieșean,
Constantin Turcu: O poezie de album și o scrisoare diplomatică („Gazeta
literară”, anul XII, nr. 37 (670), din 9 sept. 1965, p. 6) sunt două texte inedite
aparținând lui Vasile Alecsandri. Primul este o poezie dintr-un album de

familie, dedicată tinerei Maria Vasiliu-Cristescu din Iași. A circulat oral și i-a
fost recitată lui Constantin Turcu și apoi transcrisă de ieșeanca Florica-
Ecaterina Carp, la 40 de ani de la dispariția, în 1925, a destinatarei.
Reproducem finalul, pentru aerul nostalgic propriu unei vârste: „Dar eu nu mai
am cei douăzeci de ani ai mei/ și nici curaj nu mai am;/ iar tu ești dulcea
primăvară,/ pe când eu nu sunt decât un bătrân înțelept”. (Originalul este în
limba franceză.) Al doilea text este o scrisoare inedită, datată 18/30 nov. 1858,
destinată lui Sir Henry Bulwer la Londra. Vasile Alecsandri – „omul
providențial”, cum îl numește Constantin Turcu – îl informează cu privire la
acțiunile antiunioniștilor.
Ultima contribuție documentară (p. 10) este intitulată simplu Ovidiu și
cuprinde corespondența din 1887 a lui Vasile Alecsandri cu Dim. Stăncescu,
subdirectorul Teatrului Național din București. Scriitorul operase modificări în
structura dramei, încât finalul (moartea lui Ovidiu) ar fi dorit să fie o piesă
separată. Mircea Anghelescu, semnatarul articolului, publică pentru prima oară
corespondența aflată la Biblioteca Centrală de Stat.
În opinia noastră, ediția din 9 sept. 1965 a „Gazetei literare” este o probă
de profesionalism jurnalistic și literar. Prestația comitetului de redacție (din care
făcea parte și Eugen Simion) învinge barierele ideologice ale vremii și acordă
întâietate esteticului.
Vasile Alecsandri – tablou din anul 1885 al pictorului francez Berthier
DESPRE SITUAȚIA ARHIVEI CENTRALE
A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
Mircea STĂNESCU
Sur la situation de l’Archive centrale du Parti Communiste Roumain

Résumé
Notre communication se propose de montrer les avatars de l’Archive centrale du

Parti communiste roumain à partir du moment de la Révolution de 1989, en passant par
son détenteur intermédiaire, les Archives militaires de Pitesti et, finalement, leur
transfert aux Archives nationales. Le même temps, nous indiqueront les interventions
opérées sur cette archive tout au long du trajet respectif.
Mots-clés: Archive centrale du PCR, Archives Militaires, Archives Nationale,
traitement archivistique, évidence.
Mai întâi, pentru a evita orice ambiguitate, să precizăm termenii: de-a

lungul acestui text este vorba despre fondul (în sens arhivistic) de documente
creat de Comitetul Central al Partidului Comunist Român, pe de o parte, și
despre fondurile istorice organizate de Sectorul său de Arhivă privitoare la
același partid și la organizațiile anexă, despre așa-numita Arhivă Istorică, pe de
altă parte1.
Această Arhivă nu trebuie confundată cu ansamblul arhivelor centrale ale
Partidului, care nu se reduc la ea, și nici cu totalitatea fondurilor deținute în
prezent de Biroul de Arhive Contemporane al Arhivelor Naționale. Pe scurt,
este vorba despre fondurile arhivistice de la CC al PCR2.
1. Revoluția: Momentul Zero

Prima referință postdecembristă cu privire la Arhivă apare în chiar ziua de
22 decembrie 1989, la Televiziunea Română, denumită în acele zile liberă.
Teodor Brateș are cuvântul: „Facem apel unitățile... unităților de pompieri – că
anumite elemente criminale au dat foc în anumite locuri, inclusiv în clădirea
1
Mulțumim colegelor Ioana Mihai şi Bianca-Beatris Pârvulescu pentru că au citit acest text şi
ne-au comunicat observațiile lor.
2
Pentru maniera în care partidul și-a structurat arhivele, vezi Hotărârea CC al PCR (Nr. 26/A)
cu privire la normele de selecționare, organizare și administrare a documentelor din cadrul
fondului arhivistic al Partidului Comunist Român, al Mișcării revoluționare și democratice din
România, 23/12/1972, Fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 447/1972, 66 f. și Hotărârea
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR cu privire la fondul arhivistic al Partidului
Comunist Român, 1976, broșură pentru uz intern, 41 p. + anexe.
340 Despre situația arhivei centrale a Partidului Comunist Român
Comitetului Central, arhivelor – să îndrepte către aceste locuri, să stingă

incendiile în timpu’ cel mai scurt, c-aceste documente să nu poată fi distruse.
Aceste documente trebui’ să fie cunoscute de către întregul popor, și pă baza lor
să să acționeze împotriva celor care-au fost vinovați de ce s-a-ntâmplat în cei 25
de ani de dictatură”3.
Comunicatul de mai sus reprezintă acoperirea propagandistică a unei
acțiuni ce trebuia să se desfășoare netulburată. În ce a constat ea? Când
«revoluționarii» intrau pe ușa din față a sediului Comitetului Central al
Partidului, Arhiva sa ieșea pe ușa din dos, fiind încărcată în camioanele Armatei
și transferată într-o unitate militară de la Pitești (azi1 Depozitul Central de
Arhivă din subordinea Serviciului Istoric al Armatei). Prin urmare, niciun dosar
din această arhivă nu a fost ars în acele zile, darămite ca ea să fi fost incendiată.
Cât despre Popor, cel care, vorba personajului citat, urma să cunoască dosarele
și, pornind de la ele, să-i tragă la răspundere pe responsabilii pentru un sfert de
secol de dictatură (sic!), sarcina a rămas doar un deziderat.
2. La Armată
Arhiva Centrală a Partidului a ajuns deci în custodia Armatei. Iată cum
s-a petrecut această operațiune, în relatarea lui Niculae Spiroiu, fost ministru al
Apărării Naționale: „În momentul când am preluat conducerea ministerului, în
aprilie 1991, arhivele CC al PCR se aflau la Pitești, în mai multe camere, la
Depozitul de Arhivă al Armatei din Trivale. Știam că ele au fost transportate
acolo imediat după 22 decembrie 1989, în perioada în care la Comitetul Central
se aflau încă revoluționarii, și unde s-a apreciat că este pericolul ca aceste
arhive să se degradeze, să fie înstrăinate, distruse, mă rog, descompletate.
Atunci Consiliul Frontului Salvării Naționale a luat măsura ca ele să fie scoase
de acolo și transportate la Armată, la Ministerul Apărării, deoarece în mod
normal ele ar fi trebuit să ajungă la Arhivele Statului, fiind parte din Arhivele
Statului. Numai că Arhivele Statului la vremea respectivă aparțineau de
Ministerul de Interne, deci de Securitate, care pe undeva nu mai era funcțională
în perioada aceea. Nefiind funcțională, s-a dat ordin ministerului Apărării
Naționale să le preia și să le transporte”4.
Prin urmare, după cum era de presupus, decizia de a transfera Arhiva a
fost luată la cel mai înalt nivel al noii puteri politice de atunci, conducerea
Frontului Salvării Naționale (în fapt: Ion Iliescu și grupul din jurul său).
3
Cf. https://www.youtube.com/watch?v=C739fRIcb4U.
4
Cf. interviul realizat de „Jurnalul Național“ intitulat Dej și Ceaușescu coafați de Armată, mai–
iunie 2005, la adresa: http://ilariontiu.ro/?p=666. Spiroiu a fost ministru al Apărării în perioada
30 aprilie 1991 – 6 martie 1994.
Mircea Stănescu 341
Mai întâi, vom spune că motivația transferului este cu totul diferită de

comunicatul citit la TVR, care, verosimil, a fost efectul solicitării noii puteri.
Apoi, că Arhiva Partidului a fost preluată nu după 22 decembrie 1989, ci
începând chiar cu acea dată. Revoluția fiind în desfășurare, noii patroni au avut
prima grijă ca ea să fie scoasă de sub furia justițiară a Poporului. A fost primul
timp. Iată ce s-a întâmplat în continuare: „Ce pot să vă spun este că în perioada
în care am fost eu ministru, până în 1994, încă nu se luase o decizie privind cine
să preia această arhivă. Am auzit, și subliniez – am auzit, nu am date, că ar fi
fost o decizie a Parlamentului, a Președenției [sic!], a unui guvern, nu știu care
guvern, probabil pe timpul CDR-ului, sau poate înainte de a fi guvernarea CDR,
când s-a dispus ca această arhivă să fie predată pe niște compartimente. Adică o
parte din arhiva asta care ține de relații externe, dacă nu mă înșel, să fie dată la
ministerul de Externe, dar sunt supoziții, alta să fie dată la Arhivele Statului.
Deci înțeleg că s-a dispus ca această arhivă să fie predată în funcție de tematica
documentelor”5.
„Era și o parte militară, pentru că exista secția pentru probleme militare,
de justiție, apărare a Comitetului Central. Unele din aceste documente chiar
priveau relațiile militare: Tratatul de la Varșovia, așa-zisul Comitet Politic
Consultativ al statelor membre a Tratatului de la Varșovia, deci exista și o
componentă cu caracter militar care ar fi putut intra în arhivele militare”6.
Mai întâi, ar fi de semnalat o contradicție a asertorului, căci, pe de o parte,
el spune: „Ele [dosarele n. n.] au fost luate în condiții specifice revoluției, deci
încărcate cu grijă în camioane, cu prelată, cu protecție, nu s-a pierdut nici un
document din câte știu, din câte mi s-a raportat când am devenit ministru“. Iar
pe de altă parte, susține că: „Unele dosare fuseseră distruse, descompletate, în
procesul acela care spuneam eu, în situația aceea de revoluție“. Conform logicii
binare este ori laie, ori bălaie, ceea ce pune o problemă de credibilitate a sursei.
Apoi, ar fi de indicat o chestiune de cronologie: primul transfer de
documente din Arhiva Centrală a Partidului, de la Armată către Arhivele
Naționale, a avut loc nu în 1995, ci în 1993, deci exact în timpul mandatului
memorialistului nostru, și în total au fost patru (vezi Anexa). Ceea ce ne obligă
la două concluzii:
1) la data respectivă (1993), decizia privind destinul Arhivei fusese luată;
2) tot ceea ce relatează fostul ministru este de scos din sfera ipotezei și
trecut într-o zonă a certitudinilor, dat fiind că vorbește dintr-o experiență pe
care, deși o neagă, o cunoaște cu precizie.
Cert, decizia de a „sparge“ Arhiva a fost anterioară mandatului lui
Spiroiu, fiind luată în perioada 1990–1992, cel mai probabil, în 1990.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
În februarie 1992, ca efect al interpelărilor publice privind soarta

arhivelor partidului, încep discuțiile între Arhivele Naționale și MApN, în
răspunsul căruia se vorbește în clar despre operațiunea de „prelucrare științifică
în vederea predării“7.
Astfel, a fost constituită o comisie mixtă de specialiști ai Arhivelor
Militare și ai Arhivelor Statului care a stabilit modalitățile de prelucrare
arhivistică și de acces la documente, iar un număr de angajați ai Arhivelor
Statului s-a deplasat la Pitești pentru a participa la operațiunile arhivistice8.
Care a fost modul de operare? Mai întâi, Armata a reținut o parte din
Secția pentru Probleme Militare, de Justiție și Securitate a fondului CC al PCR.
Apoi, Ministerul de Externe a preluat o altă parte din Secția Relații Externe. Și,
în fine, Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat (RA–APPS) a
preluat un important calup din Gospodăria de Partid (cea privind averea
Partidului – PCR și UTC). Acestea sunt singurele zone identificabile cu
certitudine în care fondurile de arhivă au fost destructurate, dar este posibil ca și
alte părți ale Arhivei să fi suferit la fel de mult, așa cum sugerează fostul
ministru.
Această Arhivă avea, în bună măsură, instrumente de evidență
(inventare): ca dovadă, ele există și azi la sediul din Militari, care găzduiește
ceea ce a mai rămas din aceste fonduri documentare, dar ele sunt inutilizabile,
la fel cum există și microfilmele făcute după o bună parte din documente chiar
de către Arhiva Partidului, începând de la sfârșitul anilor 1960, când a debutat
un travaliu arhivistic notabil. Totodată, conform normativelor în vigoare,
existau și dosare ale fondurilor în care au fost consemnate toate operațiunile
arhivistice efectuate; or, pentru a ascunde ceea ce s-a petrecut, niciunul dintre
acestea nu a fost predat de MApN Arhivelor Naționale.
Din Arhiva gestionată de Armată nu s-au scurs documente în presă, însă
unele au fost publicate în culegeri ori au fost folosite în studii de către „dulăii
istoriei“. Parte dintre aceștia primeau aprobări pentru a se deplasa la unitatea
militară de la Pitești, iar ulterior, la sediul din Militari al Arhivelor Naționale, a
fost deschisă chiar o sală de studiu paralelă (a se citi: ilegală) pentru a-i deservi.
Situația s-a repetat și în cazul altei arhive centrale a Partidului, cea a ISISP
(Institutul de Studii Istorice și Social Politice al Partidului), care, după ce și-a
încetat oficial activitatea, în 1990 și a fost preluată de Academia Română, a
procedat în aceeași manieră selectivă. Astfel, pentru privilighenția istoriei a fost
deschisă o cămăruță în fostul sediu al CC, unde i se livra documente pentru a fi
7
Dosarul fondului CC al PCR, Adresă a directorului general al Arhivelor Statului (Ioan Scurtu)
către MApN – Marele Stat Major și răspuns al șefului Secției Arhive (mr. Alexandru Oșca),
4/02/1992 și, respectiv, 21/02/1992.
8
Dosarul fondului CC al PCR, Protocol între Direcția Generală a Arhivelor Statului și Serviciul
Arhive Militare.
cercetate cu prioritate. Acolo se numea la Neacșu, după numele celui care

deservea cooperativa respectivă (Gheorghe Neacșu, fost istoric la ISISP).
Mai mult, dosare dispărute au fost recuperate și integrate fondului, cum a
fost cazul cu cele ale lui Alexandru Drăghici și Alexandru Nicolschi9.
Ce au prelucrat la Pitești angajații Armatei din destructurata Arhivă a
Partidului? Secția pentru Probleme de Apărare, un număr de documente de la
Secția Relații Externe, Cabinetele 1 (Nicolae Ceaușescu), 2 (Elena Ceaușescu),
Ion Dincă și Naș Leon, care au fost predate cu inventare. În același timp, un
arhivist al Direcției Județene Argeș a Arhivelor Naționale, Gheorghe Șovar, a
fost primit în unitate și a continuat prelucrarea documentelor de la Arhiva
Istorică.
Nu știm în ce condiții s-au petrecut toate aceste operațiuni, care nu au fost
consemnate în dosarele fondurilor. Pentru nimeni Arhiva Istorică nu a
reprezentat însă un obiectiv, prin urmare este de presupus că ea a suferit,
comparativ cu restul fondurilor, cele mai puține agresiuni.
3. La Arhivele Naționale
Primele documente din Arhiva CC al PCR, de la Secția Gospodăria de
Partid, care reprezentau 140 de metri liniari (m.l.), au fost transferate de la
MLPTAT – Departamentul pentru Urbanism și Amenajarea Teritoriului, la
Arhivele Naționale – Arhivele Economice, în decembrie 1991 (vezi Anexa).
Anterior, în octombrie același an, Agenția Națională pentru Privatizare a
trimis și ea o listă cu genurile de documente din aceeași Secție Gospodăria de
Partid, pe care le deținea, în cantitate de 80 m.l. Agenția, care a preluat și sediul
Gospodăriei Partidului, avea în subsol documente de care dorea să scape pentru
a face loc noii sale arhive, motiv pentru care cerea Arhivelor Naționale
(Arhivele Economice) acordul în vederea „selecționării” lor10.
În fine, pentru a nu ne pierde în această „numărătoare a steagurilor”, din
tot ceea ce a fost preluat și, eventual, „selecționat” în anul 2010, 125 de m.l. au
fost transferați de la Arhivele Economice la Arhivele Contemporane, pentru a fi
reintegrați Arhivei Partidului11.
În anul 1992, la Arhivele Naționale a fost constituită o structură care să
preia fondurile documentare ale organizațiilor centrale ale Partidului Comunist.
Desprins din Serviciul de Arhive Administrative și Culturale, Biroul de Arhive
9
Dosarul fondului CC al PCR, Proces-verbal de predare-primire semnat de procurorul Șerban
Niculescu (din Direcția I a Procuraturii Generale) și Corneliu Lungu (directorul Arhivelor
Naționale Istorice Centrale), 14.04.1992.
10
Dosarul fondului CC al PCR, Adresă a Arhivei Generale a Agenției Naționale pentru
Privatizare către Direcția Generală a Arhivelor Statului, 2.10.1991, 14 p.
11
Dosarul fondului CC al PCR, Proces-verbal de predare-primire între Biroul de Arhive
Economice și Biroul de Arhive Contemporane, 15/11/2010, 1 f.
Contemporane a fost condus, în perioada 1992–1997, de către Veronica Iliescu

(cumnata primului președinte al Republicii de după decembrie 1989, Ion
Iliescu), apoi de către Camelia Moraru (1997–2008)12.
Ce a rămas din destructurarea Arhivei Centrale a Partidului a fost
transferat la Arhivele Naționale. Dar, dat fiindcă atât operațiunea de epurare, cât
și cea de preluare erau laborioase, ele s-au petrecut în etape. Primele preluări au
avut loc în 1993 (fonduri din Arhiva Istorică ce nu puneau probleme de triere),
iar ultima în 2008 (fișele martor ale carnetelor membrilor PCR de la ultima
preschimbare din 1980). Tot ceea ce a fost transferat de la Armată la Arhivele
Naționale a avut loc într-o relativă ordine, cu procese-verbale, inventare ale
fondurilor sau liste-inventar, iar nu vrac, așa cum s-a spus în mod repetat.
Responsabilii Arhivelor Naționale din perioada 1992–2008 nu au folosit
inventarele de la Arhiva Partidului pentru regăsirea documentelor / dosarelor, și
nici microfilmele pentru că știau că fondurile fuseseră destructurate. Prin
urmare, versiunea oficială a fost că fondurile au fost preluate fără instrumente
de evidență, de multe ori amestecate, în stare vrac. Cert este însă că la Biroul de
Arhive Contemporane se regăsesc atât inventare ale fondurilor – cele de la
Arhiva Istorică și CC al PCR (parțial) –, cât și microfilme, care, la o simplă
confruntare, arată intervențiile masive și brutale atât asupra structurii arhivei,
cât și a dosarelor (u.a.), a pieselor (documentelor). Chiar atunci când preluarea a
fost făcută la metru liniar, în loc să fie descris motivul care a generat-o, este
indicat printr-un pleonastic eufemism-standard: „Starea arhivei este cea
existentă de la momentul predării ei“13.
Prin urmare, documentele au fost reinventariate la Arhivele Naționale.
Când, începând din 1996, inventarele au fost date la Sala de Studiu, în notele
introductive s-a spus, invariabil, că documentele au fost preluate începând din
1995, ceea ce, după cum am relatat deja, este fals, situațiile fiind diferite.
La Biroul de Arhive Contemporane a fost făcut un plan metodic de
prelucrare arhivistică ce a vizat fondarea și ordonarea pe probleme a
documentelor de la principalul fond, CC al PCR. Dată fiind situația descrisă,
era tot ceea ce se mai putea face. Răul fusese făcut, căci o dată destructurate,
fondurile nu mai puteau fi reconstituite. Și totuși, s-a mers mai departe, în
tentativa de a ambala arhivistic o suită de operațiuni care mai aveau prea puțin
de-a face cu arhivistica. Astfel, a fost realizată chiar o schemă de ordonare, cu
rolul de a reface o structură sui generis a CC, pornind de la secțiile operative,
denumite: Cancelarie, Relații Externe, Economică, Agrară, Gospodărie,
Propagandă și Agitație, Administrativ–Politică, Organizatorică și Cadre. Pe
scurt: la fondul CC al PCR, așa cum se prezintă el astăzi la Arhivele Naționale,
12
Cf. http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=115.
13
Aceasta apare în cvasitotalitatea proceselor-verbale de preluare la metru liniar sau cutie.
nu avem o ordonare structurală, ci o ordonare pe probleme, cu criteriul

subsecvent cronologic, adică ceva ce în arhivistică nu există.
Pentru comparație, creatorul a procedat într-un mod inteligent, practic.
Pentru perioada 1921–1944, el a făcut o ordonare cronologică simplă. Pentru
perioada ulterioară, a realizat o ordonare cronologic-structurală, conform
următoarei scheme:
1) Congresul PCR;
2) Comitetul Central al PCR;
3) Biroul Politic al CC al PCR;
4) Secretariatul CC al PCR;
5) Aparatul CC al PCR pe direcții, secții, comisii etc.14
Astfel, el a procedat într-un mod rațional, suplu și direct inteligibil.
Prin urmare, dacă s-ar fi procedat corect arhivistic, acest fond ar fi trebuit
reinventariat pornind de la schema de origine, conform criteriului cronologic-
structural, atunci când era posibil, iar în rest, conform criteriului cronologic pe
probleme.
Rezultatul de la Arhivele Contemporane este deci nu doar foarte departe
de ceea ce a gândit Creatorul, ci și de realitatea Arhivei care i-a fost transferată,
căci nu doar structura ei a fost distrusă, ci și interrelațiile dintre substructurile
ori dintre diversele serii / grupări de documente. Mai mult, această distrugere nu
s-a limitat la fond și parte structurală (serie), ci a mers până la nivel de unitate
arhivistică (dosar).
Prima conducere a BAC (Iliescu) avea idee nu doar despre ce se
întâmplase cu fondul CC al PCR, ci și despre ceea ce făcuse ea însăși în timpul
prelucrării, prin urmare, nu a numit Cancelaria secție15. Din contră, ce-a de-a
doua conducere (Moraru) a livrat această operațiune drept ordonare structurală
(pe secții), ceea ce din punct de vedere arhivistic este o înșelătorie.
Conducerile ulterioare ale BAC s-au străduit să atenueze această jalnică
situație printr-o ordonare atentă a documentelor, însă, după cum am văzut,
aceasta nu mai corespunde nici cu intenția creatorului, nici cu structura sa
originară și nici măcar cu realitatea Arhivei așa cum a fost ea preluată.
Prin urmare, la fondul CC al PCR nu avem nici ordonare structurală (ci
una pe probleme), și nici serii / grupări originare de documente (ci grupări
artificiale).
Vom spune apoi că diversele mutări pe care Arhiva le-a suferit în timp –
de la CC al PCR la Armată, apoi de la Armată la Arhivele Naționale și, în fine,
14
Dosarul fondului CC al PCR, Plan metodic pentru prelucrarea, ordonarea şi inventarierea
fondului Comitetul Central al PCR, 14.01.1971, 6 f.
15
Sugestiv, Cancelaria CC apare și acum pe inventarele din acea perioadă nu ca «Secția
Cancelarie», ci simplu: «Cancelarie».
între serviciile și depozitele Arhivelor Naționale – reprezintă ele însele o

agresiune asupra fondurilor arhivistice, și nu doar fizică, ci mai ales
intelectuală, atunci când sunt făcute haotic, așa cum s-a petrecut în numeroase
cazuri.
În fine, maniera de prelucrare arhivistică de la Arhivele Naționale, în
special din perioada 1997–2008, în loc să atenueze starea de fapt, a contribuit la
agravarea ei. Și vom da aici doar două exemple de la fondul CC al PCR: cel al
creării așa-numitelor dosare-anexă (fișele de cadre anexate stenogramelor
Biroului Politic și Secretariatului Partidului de la Cancelarie au fost detașate și
constituite în unități arhivistice distincte) și cel al împărțirii Relațiilor Externe
în două părți, corespunzătoare celor două perioade istorice: Gheorghe
Gheorghiu–Dej (1945–1964) și Nicolae Ceaușescu (1965–1989).
Destructurarea dosarelor și constituirea altor dosare și substructuri parazite ale
fondului au fost justificate prin criterii paraarhivistice precum protejarea datelor
cu caracter personal, în primul caz și prin asigurarea accesului la documente în
limita termenului de prescripție (de 30 de ani), în cel de-al doilea caz16.
4. Concluzie
Arhiva, așa cum se prezintă acum, nu mai este, după cum spun arhiviștii,
o mărturie fiabilă asupra trecutului, căci, în urma destructurării petrecute la
Armată, maniera de prelucrare arhivistică nu a asigurat documentelor o
descriere credibilă, autentică, inteligibilă și accesibilă, astfel că ea a devenit o
urmă a acestui trecut dacă nu imposibil, atunci foarte greu de reconstituit.
ANEXA
Preluările Arhivelor Naționale
Cantitatea
Nr. Data Partea Structurală / Anii
Fondul (u.a./m.l./
crt. preluării Seria extremi
pachet)
1 16.12.1991 CC al PCR (fără inv.) Gospodăria de Partid 1944-1983 140 m.l.
02.12.1993 Arhiva Istorică
2 – 1940-1952 469 u.a.
4 f17. (cu inv.)
3 – 1914-1961 1.144 u.a.
13 f. (cu inv.)
4 – 1914-1946 748 u.a.
17 f. (cu inv.)
16
Pentru relatarea acestor chestiuni, a se vedea prefețele următoarelor inventare:
http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/Inventar-Anexe-Organizatorica.
pdf,http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Radu/inventare%20grigo/unite%20
externe%20alfabetic%20dej.pdfşi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Radu/
inventare%20 grigo/unite%20externe%20alfabetic%20ceausescu.PDF.
17
f. = fond arhivistic
Negativ,
cutii: 1-171,
180-277,
279-349;
Pozitiv,
5 – – cutii: 1-7, 8-
role microfilm
171, 185-
200, 290-
312, 315-
333, 345,
347-348.
Negativ,
17.05.1993 Arhiva CC al PCR
6 – – cutiile: 1-
role microfilm
582.
7 – 1886-1965 11.851 u.a.
149 f. (cu inv.)
CC al PCR (cu inv.) – 1921-1970 10.309 u.a.
04.04.1995 CC al UTC (cu inv.) – 1922-1983 1.969 u.a.
8
36 de f. Arhiva Istorică
– 1773-1980 79.176 u.a.
(cu inv.)
1274 u.a./
Hotărâri de partid 1949-1989
187 pachete
Hotărâri comune 1950-1966 86 u.a.
Secția Cadre – Dosare
– 71,5 m.l.
de cadre
Secția Cadre – Situații
1940-1965 212 u.a.
și corespondență
Corespondență cu
1970-1989 142 u.a.
diferite țări
Consfătuiri
1948-1989 83 u.a.
internaționale
CC al PCR
Vizite în țară 1956-1989 173 u.a.
(fără inventare)
Vizite în alte țări 1956-1989 186 u.a.
17.11.1995 Materiale documentare 1939-1945 10.824 u.a.
9
Cancelaria 1943-1967 63 u.a.
Protocol Ședințe
1945-1965 99 u.a.
Plenare
Protocol Secretariat 1945-1965 411 u.a.
Stenograme Biroul
1945-1965 597 u.a.
Politic al CPEx
Note convorbiri 1965-1980 434 u.a.
Documente alegeri 1945-1989 51 u.a.
Protocol Biroul Politic 1945-1965 607 u.a.
CC al PCR și Consiliul Probleme economice și
de Stat – Serviciul de cu privire la împărțirea
coordonare, administrativ-teritorială 1940-1989 298,5 m.l.
contabilitate și protocol a țării. Aprobări pentru
(fără inventare) căsătorii cu străini
Palatul Primăverii
– 1946-1989 155 u.a.
(fără inventare)
CN al FUS (fără inv.) – 1968-1980 151 u.a.
01.14.1997
10 CC al PCR (fără inv.) – - 93 m.l.
Materiale 1966-1989 9.144 u.a.
Cabinet Lina Ciobanu 1965-1989 573 u.a.
1968-1989
Secția Cadre 2.849 u.a.
și alfabetic
Protoc[oale]. Bir[ou].
1966-1989 830 u.a.
Politic
Stenograme
Convor[biri]. N. 1965-1989 3.108 u.a.
Ceaușescu
Cancelarie 1968-1990 3.139 u.a.
26.02.1997 CC al PCR
11 Protocol Prezidiul
(cu liste-inventar) 1965-1989 873 u.a.
Permanent
Documente Personalități 1944-1972 61 u.a.
Documente Cabinet 1946-1970 682 u.a.
Cabinet Silviu
1967-1989 344 u.a.
Curticeanu
Protocol Secretariat 1966-1989 452 u.a.
Protocol Ședințe
1966-1989 380 u.a.
Plenare CPEx
Stenograme Biroul
1957-1989 1301 u.a.
Politic al CPEx
21.05.1997
12 CC al PCR (fără inv.) – – 93 m.l.
[CC al PCR]
– –
05.03.1998 (fără inventare)
13 133 m.l.
[Consiliul de Stat]
[Decrete] –
(fără inventare)
[CC al PCR]
– –
03.17.1998 (fără inventare)
14 150 m.l.
[Consiliul de Stat]
[Decrete] –
(fără inventare)
CC al PCR (fără inv.) – –
03.18.1998
15 [Consiliul de Stat] 121 m.l.
[Decrete] –
(fără inventare)
18.03.1998
16 [Consiliul de Stat] 97 m.l.
[Decrete] –
(fără inventare)
28.01.1999
17 CC al PCR (fără inv.) Albume foto – 747 u.a.
Comisia
Guvernamentală pentru
336 u.a/4
03.09.1999 Recuperarea Fondurilor
18 – 1966-1989 m.l./ 24
Deturnate din
cutii
Patrimoniul Statului
(cu listă-inventar)
26.11.1999
19 Consiliul de Stat 48 m.l.
– –
(fără inventare)
26.11.1999
– –
(fără inventare)
29.11.1999
– –
(fără inventare)
CC al PCR (fără inv.)
– –
29.11.1999
22 120 m.l.
Consiliul de Stat
– –
(fără inventare)
30.11.1999
– –
(fără inventare)
30.11.1999
– –
(fără inventare)
02.12.1999
– –
(fără inventare)
02.12.1999
– –
(fără inventare)
03.12.1999
– –
(fără inventare)
03.12.1999
– –
(fără inventare)
06.12.1999 4.988 cutii
29 – – –
lemn
06.12.1999
– –
(fără inventare)
31 06.12.1999 CC al PCR (fără inv.) – – 60 m.l.
Consiliul de Stat
– –
(fără inventare)
1946; 1950-
CC al PCR (fără inv.) Gospodăria de Partid 1.269 u.a.
1989
07.12.1999 5 fișiere de
32 – – –
lemn
07.12.1999
– –
(fără inventare)
02.02.2000 Arhivă neprelucrată
34 – – 1.264 m.l.
Inclusiv CC al PCR
Cabinetul 1 1975-1989 79 u.a.
Cabinetul 2 1984-1989 180 u.a.
05.25.2006 CC al PCR Cabinetul Ion Dincă 1980-1989 6 u.a.
35 Cabinetul Naș Leon 1962-1989 116 u.a.
(cu inventare)
Secția Relații Externe 1967-1989 22 u.a.
Secția pentru Probleme
1975-1989 12 u.a.
de Apărare
15.08.2008 CC al PCR Fișe de control ale cca. 4 mil.
36 1980
(fără inventare) carnetelor de partid u.a. /36 fișete
DIGITIZAREA ARHIVELOR – OPINII DIN LUMEA
ARHIVISTICII
Constantin CHERAMIDOGLU
Digitization of Archives – Opinions from the Archival World

Abstract
The digitization of archives is a process that takes place in most of the

institutions holding archives in the world. The advantages offered by the digitization of
archives are clear: wide public access to information from archive documents, as well
as better preservation of documents through the use of digital copies. On the other
hand, the digitization of archives is a process that requires time, adequate technical
equipment, well-trained staff and above all, a lot of money. Archivists from all over the
world are engaged in this activity and the methods used, as well as the solutions found,
are different. In the specialized literature, the opinions of these archivists about the
methods of carrying out the digitization process, about the problems encountered along
the way, also appeared. This article reproduces some of the opinions expressed in
recent years, as well as the solutions applied in different countries.
Keywords: archives, digitization, opinions.
De la început trebuie să menționăm că nu ne referim acum la arhivele

„născute digitale”, din zilele noastre, ci doar la digitizarea arhivelor aflate în
depozitele Arhivelor Naționale. Deși par asemănătoare, cele două situații pun
probleme diferite și trebuie tratate separat. Am putea spune, bazându-ne pe ce
se întâmplă în mai toată lumea arhivelor, că cele două procese se derulează
simultan: pe de o parte arhivele învață cum să trateze documentele electronice
create de diferitele agenții și instituții ale statului, pe de altă parte acționează în
vederea conservării documentelor din depozite și ușurării accesului larg la ele,
prin digitizarea acestora. Am reținut în cele ce urmează câteva idei exprimate de
arhiviști, sau alți specialiști din domeniul informațiilor, asupra procesului de
digitizare a arhivelor, pentru a înțelege mai bine problemele pe care acest
proces le aduce dar și a vedea cum au fost ele rezolvate în diverse țări.
Guvernul finlandez și-a propus, în vara anului 2017, să digitizeze în total
cca. 380 km de arhive, din care circa 170 km urmau să ajungă la Arhivele
Naționale ale Finlandei. Banii proveneau de la fondul de Dezvoltare Regională
Europeană. În anul următor s-a început cu un proiect-pilot. Conform raportului
de la finalizarea acestuia, „scopul proiectului pilot a fost de a oferi dovezi
concrete ale funcționalității procesului de digitizare și a fiabilității evaluărilor
privind viteza de digitalizare”. Se dorea, deci, verificarea estimărilor făcute
privind viteza procesului de digitizare, eficiența echipamentelor tehnologice și
cheltuielile reale ale acestui proces. În egală măsură se putea observa astfel
calitatea producției, eventualele probleme ce puteau apărea pe parcurs și se
câștiga experiență managerială, ce putea fi folosită apoi în alte instituții și
organizații implicate în procesul de digitizare. Proiectul, început în anul 2019, a
cuprins cinci agenții din sectorul public din domeniul sănătății, al justiției și
celui fiscal, iar obiectivul a fost scanarea a 450 metri liniari de documente fără
importanță documentar-istorică deosebită, care, după finalizarea procesului,
puteau fi eliminate din depozitele de arhivă ale acelor instituții.
În prima fază, documentele au fost pregătite de deținători, inventariate în
acord cu cerințele programului de digitizare, acțiune în cursul căreia
instrucțiunile existente au fost modificate pe baza experienței dobândite. În a
doua fază, materialul documentar a fost transferat la Arhivele Naționale, unde
au fost digitizate și prelucrate pentru sistemul ORC, care permite cercetarea pe
text. La încheierea proiectului, în noiembrie 2019, rezultatele sale au fost
analizate, pentru a se trage concluziile necesare în vederea începerii procesului
de digitizare în masă. Astfel, s-a constatat că timpul de lucru, productivitatea
scanerelor și a personalului folosit nu au fost corect estimate. Uneori (9%)
materialele au trebuit rescanate, alteori nu a fost personal suficient, iar în acest
proiect s-au scanat doar documente în format A4, ceea ce în cazul documentelor
din fondurile mari sau mai vechi de arhive nu se întâlnește mereu, aceasta
ducând la încetinirea ritmului de scanare. Nu în ultimul rând, prin acest proiect-
pilot Arhivele Naționale au putut să constate funcționalitatea și claritatea
instrucțiunilor pentru digitizare, pe care le-au elaborat anterior. Concluzia
proiectului-pilot a fost că programul de digitizare în masă poate fi realizat în
condiții normale, firește ținând cont de experiența dobândită acum 1.
Un studiu întocmit de ICARUS (International Centre for Archival
Research), cu sprijinul a 40 de organizații din 40 de țări, constata că Portugalia
digitizase cam 5.000 de metri liniari de arhivă și bibliotecă (instituția reunind
aceste domenii). Instituțiile cu cea mai mare cantitate de arhivă digitizată sunt
NARA (din SUA), Arhivele Naționale Suedeze, Arhivele Naționale din
Finlanda, apoi cele din Danemarca, Belgia, Estonia și Portugalia. Toate au peste
10 milioane de imagini digitizate în depozitele lor. Ceva mai mult de jumătate
1
https://kansallisarkisto.fi/en/the-national-archives-2/our-activities/mass-digitisation/
pilot-project-of-mass-digitisation, accesat la 05.08.2022.
din respondenții chestionarului firmei ce analiza acest proces de digitizare a
arhivei au optat pentru folosirea sistemului OCR (optical character recognition).
Astfel, Finlanda și Danemarca, ce au digitizat peste 50 de milioane de dosare,
nu au folosit tehnica OCR. Parametrii de scanare folosiți dovedesc tendința de a
minimaliza orice pierdere din calitatea imaginii reproduse și prelucrate. Se
folosește cel mai mult formatul TIFF, dar și PDF sau JPEG. Cât despre costul
operațiunii, acesta include cheltuielile pentru pregătirea materialului pentru
scanare, apoi scanarea și cheltuielile post scanare, la care se mai pot adăuga alte
mici cheltuieli. Primele două sunt estimate a folosi 30-40% din suma totală de
bani alocată acestei operațiuni 2.
Comisia Europeană a încheiat, în anul 2009, proiectul NUMERIC prin
care a analizat situația digitizării (în anii 2007-2009) în instituțiile culturale
europene, măsurile aplicate, sumele cheltuite și stadiul digitizării materialului
informațional deținut de ele. Din cele 5.700 de instituții identificate, 848 erau de
arhive, iar cele 98 dintre acestea din urmă, ce au răspuns chestionarului primit,
au menționat că 41,6% din materialul de arhivă pe care îl dețin nu necesită
digitizarea, fie pentru că este redundant, fie pentru că nu prezintă un larg
interes. Din materialul ce urma să fie digitizat se realizase până atunci 9,4%.
Din aceeași sursă aflăm că prețul planificat pentru digitizarea arhivelor istorice
era de 240 euro per metru liniar de arhivă. Analizând la rândul său aceste date,
profesorul Brian Ogilvie, de la Universitatea din Massachusetts, aprecia că
„digitizarea integrală a Arhivelor Naționale rămâne un vis îndepărtat”. El
argumenta cu exemplul Arhivelor Naționale din Olanda, care, deși își
propuseseră să realizeze anual 1350 m.l. de arhivă digitizată, în perioada 2015-
2030, pentru care estimau să cheltuiască peste 5 milioane euro, la sfârșitul
acelei etape mai aveau încă 180 de kilometri de arhivă de digitizat, adică 90%
din total 3.
De peste șapte ani, o fundație din Statele Unite (The National Archives
Foundation) ajută Arhivele Naționale din acea țară să digitizeze imensul
patrimoniu de documente, prin diferite programe. Astfel, prin colaborarea
acestei fundații cu institute implicate în cercetări marine și unele universități, se
desfășoară un program multianual de digitizare a registrelor de bord și rolurilor
de echipaj ale vaselor din vremea Războiului Civil, ceea ce ușurează accesul la
informație al cercetătorilor interesați de circulația navelor, de schimbările
2
The National Archives of Finland, Mass Digitization Project, studiu publicat la 19 decembrie
2017 de Lauri Hirvonen, pe site-ul https://www.arkisto.fi/.../Liite_2_Digitization_Survey_
2017.... şi accesat la 01.11.2018.
3
Brian Ogilvie, Scientific Archives in the Age of Digitization, în “Isis”, vol. 107, nr. 1, martie
2016, p. 79.
climatice sau de diversele evenimente istorice prin care acele vase au trecut.
Înregistrările digitale servesc apoi și la realizarea planurilor de pregătire pentru
studenți, care se deprind mai repede să folosească informațiile culese din arhive.
Un alt proiect se referă la documentele din vremea celor două războaie
mondiale, cu precădere documentele fotografice și rolele de film
cinematografic, ce sunt recondiționate și transpuse digital, multe dintre ele fiind
acum accesibile și pe canalul YouTube 4.
Această acțiune nu este însă singulară. Arhivele americane (NARA) au
prevăzut în strategia lor pentru digitizarea documentelor parteneriate cu diverse
entități, care pot executa ele această operațiune sau pot contribui cu fondurile
necesare: „Până în prezent, parteneriatele de digitizare au furnizat marea
majoritate a conținutului online disponibil prin catalog. NARA a demonstrat că
parteneriatele cu sectorul privat, public, instituții non-profit, educaționale și
guvernamentale pentru a digitiza și a pune la dispoziție fondurile deținute pot fi
un model puternic”. Dacă la început majoritatea parteneriatelor vizau
documentele genealogice, NARA a căutat apoi să găsească parteneri din
domeniul economic interesați de alte genuri de documente deținute de arhivele
statului. Doar atunci când este vorba de documente mai sensibile politic sau de
fonduri de care nu se arată nimeni interesat pentru un parteneriat, instituția
Arhivelor execută operațiunea de digitizare din fondurile sale, dar caută apoi să
valorifice rezultatul activității în scopuri educaționale, pentru expoziții etc. 5
În anul 2013, profesoara Alexandra Chassanoff, de la North Carolina
Central University, publica un studiu privind modul în care istoricii americani
folosesc sursele primare de arhivă, constatând interesul crescut al acestora
pentru formatul digital al documentelor de arhivă, dar și unele obiecții pe care
unii dintre ei le aveau. Astfel, 29% dintre cei chestionați spuneau că mergeau să
consulte direct documentele, după ce le văzuseră online, invocând calitatea
slabă a imaginii digitizate. Alții doreau să vadă și alte documente, ce nu
fuseseră digitizate, dar care furnizau date despre contextul în care apăruse
documentul primar pe care îl cercetau. Majoritatea însă erau mulțumiți că
puteau folosi sursele digitale online, cu condiția ca acestea să fie însoțite de
descrieri adecvate privind proveniența documentului și să provină de la
deținători de arhivă recunoscuți. Persista însă temerea că fondul (colecția) de
4
https://archivesfoundation.org/digitization/, accesat la 02.08.2022.
5
National Archives and Records Administration, Strategy for Digitizing Archival Materials for
Public Access, 2015-2024, accesibil la: https://www.archives.gov/files/digitization/pdf/
digitization-strategy-2015-2024.pdf, accesat la 01.08.2022.
documente nu fusese scanat în întregime, ci arhiviștii au procedat la o selecție,
așa cum se făcea în cazul edițiilor de documente din anii anteriori 6.
Într-un articol publicat în anul 2003, Sally McKay, de la Getty Research
Institute, atrăgea atenția asupra aspectelor legale legate de digitizarea arhivelor,
pornind de la ideea că deținerea fizică a unor documente nu înseamnă automat
și dreptul de a le reproduce. Ca mai întotdeauna, tehnologia a luat-o înaintea
legislației și ar fi nevoie de corectarea acesteia din urmă, spre a se putea proteja
colecțiile digitale. Accesul la copiile digitale trebuie și el reglementat în cazul
anumitor categorii de documente 7. La celelalte probleme întâmpinate în
procesul de digitizare, viitorul trebuie să găsească soluții atât pentru fondurile și
echipamentele necesare, instruirea personalului, „migrarea” informației de la un
format la altul în funcție de avansul tehnologiei, conservarea copiilor digitale,
etc., toate fiind probleme ce vor însoți în permanență procesul de digitizare a
arhivelor. Autoarea citată recomanda să se învețe din experiența celor mai
înaintați în domeniu, spre a se evita repetarea unor erori și a nu se cheltui inutil
resursele atât de greu de obținut. Asemenea trebuie avut în vedere că digitizarea
nu înseamnă conservarea documentelor originale (aceasta fiind obținută doar
prin hârtia specială, fără acid, sau prin microfilme) decât în măsura în care
originalele nu vor mai fi consultate fizic atât de des. Având în vedere costurile
mari ale acestui proces, autoarea se pronunță împotriva digitizării unor fonduri
de arhivă ce nu sunt solicitate de public.
Interesante pentru această temă sunt și dezbaterile regăsite pe blog-ul
arhivelor din regiunea Peel (Brampton, Ontario, Canada) din care am reținut
ideile următoare. Încercând să răspundă la întrebarea „De ce nu digitează totul
arhiviștii?”, arhivista canadiană Samantha Thompson caută să explice mai întâi
ce înseamnă procesul de digitizare a documentelor de arhivă și problemele pe
care acesta le ridică. E limpede că în condițiile în care a apărut o abundență de
cărți rare digitizate pe internet, iar unele organizații comerciale s-au extins pe
această piață, așteptările publicului au crescut rapid, cititorii, fie ei cercetători
adevărați sau nu, sperând să poată accesa de oriunde documentele aflate în
depozitele de arhivă. Pe de altă parte, scopurile urmărite de arhiviști prin
digitizarea arhivelor se leagă în primul rând de asigurarea conservării
documentelor; astfel, un document aflat în stare precară, dacă va fi digitizat nu
6
Alexandra Chassanoff, Historians and the Use of Primary Source materials in the Digital Age,
în “The American Archivist”, vol. 76, nr. 2 (Fall-Winter 2013, pp. 470-471.
7
McKay Sally, Digitization in an Archival Environment, în „The Electronic Journal of
Academic and Special Librarianship”, 1999-20009. 31, pp. 3-10, accesibil la https://
digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1030&context=ejasljournal, accesat la
02.08.2022.
va mai fi consultat fizic, ceea ce îi va asigura atât păstrarea lui ulterioară, cât și
accesul unui public mult mai larg la informațiile de acolo. Desigur, o copie
digitală, oricât ar fi de performantă tehnologia folosită, nu spune multe despre
suportul folosit (hârtia respectivă, cerneala etc.), dar pentru cei mai mulți dintre
utilizatori aceste date nu sunt relevante. Pentru alții însă, grosimea și calitatea
hârtiei, filigranul fabricii producătoare etc., pot constitui informații importante.
Publicul este apoi informat de arhiviștii canadieni asupra volumului imens
de documente pe care orice depozit de arhivă le deține și de aici timpul lung pe
care operațiunea de digitizare îl presupune. Documentele sunt în formate
diferite și scanarea lor automată nu se poate realiza în cazul celor mai multe
fonduri. Ca și în cazul operațiunii de pregătire pentru microfilmare ce se efectua
de mulți ani, din dosare trebuie eliminate piesele metalice, planurile trebuie
desfășurate și poziționate corect, iar uneori scanate pe secțiuni datorită mărimii
lor etc. Toate acestea duc la încetinirea procesului de digitizare. O problemă o
constituie însemnările de pe verso-ul filei sau al fotografiei, care ar trebui și ele
scanate. La documentele mai recente, dar nu numai, întâlnim acele mici bucăți
de hârtie autocolante (sau prinse cu bolduri pe vremuri, care conțin observații
asupra textului, adăugiri, sau simple note etc. Cum se procedează în cazul lor nu
este încă clar pentru toată lumea.
Nici conservarea ulterioară a materialului digital nu poate fi considerată o
sarcină ușoară, în condițiile în care memoria magnetică poate fi ușor alterată, iar
imaginile digitizate pot deveni inutilizabile. Nu există nici „proba timpului”
pentru acest gen de memorie digitală, după cum formatul folosit astăzi nu va
mai putea fi accesat peste zeci sau sute de ani cu tehnologia de atunci. Aceasta
impune o conversie periodică a acelor arhive digitale, spre a corespunde noilor
programe și formate folosite în fiecare epocă. Desigur, aceasta face ca arhiviștii
să nu susțină teoria potrivit căreia odată digitizate, documentele originale pot fi
eliminate din arhivă, pentru a se reduce cheltuielile materiale pe care le
presupune arhivarea lor clasică. La toate aceste greutăți întâmpinate în procesul
de digitizare se adaugă uriașul efort financiar pe care această operațiune îl
presupune 8.
Rămânând la experiența canadiană, ne referim acum la modul cum se
vede operațiunea de digitizare a arhivelor de la Royal British Columbia
Museum 9. În primul rând, se stabilește ce anume urmează să fie digitizat, ținând
cont de câteva criterii: semnificația, valoarea istorică a documentelor; starea de
8
https://peelarchivesblog.com/2017/05/31/why-dont-archivists-digitize-everything/, accesat la
02.08.2022.
9
https://royalbcmuseum.bc.ca/archives/what-we-do/digitization, accesat la 02.08.2022.
conservare precară sau fragilitatea lor; gradul mare de folosire a acelor
documente; solicitările diferitelor programe de interes național. În evaluarea lor,
arhiviștii canadieni caută să vadă dacă acele documente propuse pentru
digitizare sunt prioritare, dacă sunt unice sau se mai găsesc deja în alte surse,
dacă fondul de arhivă este mai mare și trebuie digitizat în întregime sau nu.
Desigur, problemele legate de accesul legal, de drepturile de autor, dar și de
tipul echipamentului tehnic ce urmează a fi folosit sunt și ele avute în vedere.
Interesant este că se fac cel puțin două scanări ale fiecărui document, una cu cea
mai bună rezoluție spre a fi păstrată timp îndelungat și o alta (jpg.) pentru a fi
ușor accesată pe site.
Cam aceleași considerente se regăsesc și pe site-ul Societății Arhiviștilor
din Alberta, ele fiind inspirate de decizia Consiliului Canadian al Arhivelor
asupra digitizării, din octombrie 2002 10. În vremea pandemiei, la 1 martie 2021,
pe site-ul Universității din Manitoba apărea un articol referitor la digitizarea
arhivelor, în care se afirma că această operațiune poate ușura accesul la
documente, dar în unele cazuri poate afecta dreptul la protejarea informațiilor
personale, așa cum era el prevăzut în legislația canadiană. Pe de altă parte,
cantitatea enormă de arhivă pe care Arhivele Naționale o dețineau nu permitea
digitizarea sa integrală, iar cercetătorii ca și utilizatorii arhivelor în scopuri
juridice vor dori întotdeauna accesul la fond în integralitatea sa. Cheltuielile ce
se impun pentru o asemenea acțiune depășesc însă cele mai mari fonduri pe care
instituția le va putea obține vreodată. Și autorul articolului mai adăuga:
„Digitizarea unor cantități mari de înregistrări obscure nu ar fi o utilizare
responsabilă a fondurilor publice limitate” 11.
Un material asupra digitizării arhivelor existente era publicat și de
Universitatea Westminster, accentuând subiectivismul inerent în alegerea
documentelor ce urmează a fi digitizate. Autorul său remarca faptul că
„Arhiviștii nu păstrează materiale despre care cred că nu vor fi privite niciodată
de nimeni; cu toate acestea, nu toate materialele sunt la fel de bine utilizate”.
Astfel că, atunci când propun spre digitizare documentele cele mai solicitate de
cercetători, ei se pot înșela în predicția lor: „Digitizarea bazată pe utilizare
acordă prioritate bazei de utilizatori existente a arhivei și poate face ca unele
comunități să nu știe că o arhivă deține materiale relevante pentru ei” 12.
10
http://www.archivescanada.ca/uploads/files/Publications/digitization_en.pdf, accesat la
02.08.2022.
11
https://news.umanitoba.ca/for-the-record-digitizing-archives-can-increase-access-to-
information-but-compromise-privacy/, accesat la 02.08.202.
12
https://libguides.westminster.ac.uk/c.php?g=681142&p=4858873, accesat la 01.08.2022.
Doi cercetători englezi, Peter J. Astle și Adrienne Muir, au publicat, în
anul 2002, rezultatele unui studiu privind „Digitizarea și conservarea în
bibliotecile publice și arhive”, urmărind să determine impactul programelor de
digitizare derulate până atunci asupra conservării documentelor din arhive și
biblioteci și modul de folosire a resurselor materiale alocate. Chestionarul
întocmit de cei doi cercetători a fost completat de 20 de biblioteci și instituții de
arhivă din Marea Britanie și nu se referă la aspectele tehnice ale procesului de
digitizare. Ei treceau apoi în revistă și rezultatele altor cercetători în această
problemă, ajungând la câteva concluzii interesante. Astfel deși digitizarea
urmărea să reducă gradul de folosire a documentelor originale, s-a constatat că
prin difuzarea largă online a unor documente de arhivă, a crescut numărul celor
ce s-au arătat interesați de ele, dar care doreau totuși să le consulte în original.
Se menționa și că nu s-au introdus restricții la consultarea fizică a documentelor
ce erau acum digitizate. Apoi cheltuielile cu digitizarea sunt prea mari poate,
spun autorii articolului, în condițiile în care e nevoie de resurse substanțiale
pentru asigurarea condițiilor corecte de depozitare; aceasta pentru că la acea
dată 84% din bibliotecile publice și depozitele de arhivă nu îndeplineau
condițiile standard de conservare. Dacă inițial fondurile au provenit de la
administrațiile locale în cea mai mare parte, ulterior s-a organizat o loterie
națională a patrimoniului, precum și o rețea publică („The People’s Network”)
ce a primit fonduri guvernamentale de 50 milioane ₤, distribuiți prin „New
Opportunities Fund”, administrat de Consiliul Muzeelor, Arhivelor și
Bibliotecilor. Totuși, mulți observatori au considerat că se risipesc prea mulți
bani pentru digitizare, pe baza unei premise idealiste (ridicarea nivelului de
cultură a cetățenilor), atunci când sunt alte nevoi mai presante. O concluzie
interesantă a studiului analizat era că trebuie profitat de fondurile existente
pentru digitizare, dar sumele trebuie bugetate pentru întregul proces nu doar
pentru operațiunea de scanare. Pe de altă parte autorii insistă asupra unei politici
clare de conservare a documentelor, în care să fie inclusă și digitizarea
acestora 13.
În octombrie 2017, John Sheridan, ce fusese numit primul „digital
director” al Arhivelor Naționale din Marea Britanie, acorda un interviu pentru
publicația „Public Technology”, referindu-se la progresele înregistrate de
instituția respectivă în direcția digitizării. Prin noul serviciu digital
13
Peter J. Astle, Adrienne Muir, Digitization and preservation in public libraries and archives,
în „Journal of Librarianship and Information Science”, 34 (2) iunie 2002, pp. 67-78. Accesibil
la: https://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.879.9354&rep=rep1&type=pdf.
Accesat la 02.08.2022.
„Discovery”, în anul 2016/2017 fuseseră eliberate publicului 230 de milioane
de documente online, comparativ cu 600.000 în formă fizică. Activitatea de
digitizare avea atunci 15 ani, dar nu se realizase decât 5-6% din cantitatea totală
de documente. Modelul aplicat de britanici, considerat de „mare succes” de
Sheridan, presupunea implicarea organizațiilor de genealogi și alte companii
particulare ce dezvoltau anumite produse, care primeau dreptul să digitizeze
colecțiile, urmând să predea apoi o copie instituției arhivelor. Cam 100 de
salariați ai arhivelor centrale (din cei 600) erau implicați în activitatea de
digitizare, urmând ca numărul lor să crească în anii următori. În concepția sa,
arhivistul britanic trebuia să se adapteze rapid noilor condiții tehnologice 14.
În septembrie 2018, doi profesori de la Universitatea din Glasgow
publicau un articol dedicat problemelor digitizării, în care se arătau nemulțumiți
de graba cu care se lansau proiectele de digitizare a arhivelor. Mai concret, ei
spun că la ora actuală lipsesc studiile serioase privind impactul digitizării asupra
cercetării științifice, iar, pe de altă parte, publicul căruia i se adresează aceste
programe (adică universitarii, cercetătorii în general) nu a fost consultat în mod
serios privind opțiunile sale în privința priorităților la digitizare. În egală
măsură, atunci când se consideră că prin digitizare se asigură conservarea
documentelor, nu se are în vedere că, spre deosebire de microfilm, suportul
digital nu s-a dovedit a fi rezistent în condiții normale, o lungă perioadă de
timp. Un efect paradoxal al diseminării online a documentelor din tezaurul
cultural al unei nații îl constituie – cred autorii citați – faptul că în felul acesta
nu se încurajează cercetarea bazată pe fonduri de arhivă mai puțin cunoscute
sau uitate cu timpul. O consecință a modului necontrolat în care s-a început
digitizarea este și faptul că marile biblioteci și arhive au evitat să aloce fonduri
proprii în acest scop, preferând să lucreze cu parteneri privați sau cu granturi, pe
proiecte limitate. Aceasta și pentru că nu exista și nici acum nu se poate spune
că există în toate cazurile o strategie pe termen lung privind digitizarea
documentelor.
O acuzație mai gravă vine din partea lui A.S.G. Edwards – citat în
articolul amintit mai sus – care considera că nu toți cei ce accesează
documentele online au pregătirea necesară înțelegerii lor, ci o fac mai mult din
curiozitate. El exemplifica aprecierea cu cazul unui manuscris biblic grecesc din
secolul IV ce avea 10.000 de accesări lunar; oare câți dintre cei ce doreau să-l
vadă aveau calificarea necesară?, se întreba el, adăugând că fondurile cheltuite
pentru digitizare puteau fi folosite mai bine pentru îmbunătățirea condițiilor de
14
https://www.publictechnology.net/articles/features/how-national-archives-digitising-1000-
years-history, accesat la 03.08.2022.
păstrare a manuscriselor și pentru o educație bibliografică avansată. Din
exemplul de mai sus se vede însă și diferența dintre manuscrise și textele
tipărite, ce pot fi citite și cercetate mult mai ușor (prin sistemul OCR);
cercetătorii documentelor medievale însă au nevoie de o imagine (sau chiar mai
multe) mult mai detaliată a documentului, de o calitate superioară ce permite
analiza altor aspecte specifice manuscriselor vechi. Profesorii de la Glasgow
exemplifică și un al aspect, acela al unor adnotări de pe manuscrise în tehnica
„dry-point”, ce nu sunt vizibile la scanarea obișnuită ci doar în lumină laterală;
ca urmare, copiile digitale realizate nu sunt utilizabile, deși pe facsimilele
realizate acum un secol acele notări apăreau. Există, arată autorii, și manuscrise
deteriorate parțial, ce pot fi citite doar la lumină ultravioletă. Desigur multe din
aceste neajunsuri pot fi înlăturate ușor astăzi, dar pentru aceasta este necesar ca
digitizarea să fie realizată nu doar de tehnicieni ci și cu asistența unor specialiști
în documente medievale. Aici, autorii citați introduc un termen nou, „slow
digitization”, ce desemnează un ritm mai lent al digitizării, în pas cu
cunoștințele noi acumulate pe parcursul operațiunii și în acord cu specificul
manuscriselor ce urmează a fi digitizate. Ca și în arheologie, s-ar pune astfel în
evidență „straturile” manuscrisului, folosind diversele posibilități ale scanerului
și programelor de operare existente, inclusiv prin imagini 3D sau
multispectrale. În concluzie, profesorii Andrew Prescott și Lorna Hughes afirmă
că trebuie evitată o standardizare rigidă a digitizării, iar cercetătorii și, în
general cei cărora acest demers li se adresează cu prioritate, trebuie să fie
consultați pe tot parcursul procesului 15.
Ca urmare a recomandării Consiliului Uniunii Europene din noiembrie
2005, a luat ființă un Grup al Arhivelor Europene (G.A.E.), care a primit
sarcina de a coordona aspectele referitoare la arhive în statele membre. Din anul
2009, acest grup ține ședințele sale în comun cu Consiliul European al
Arhiviștilor Naționali, sub auspiciile președinției UE. Între altele, a fost
analizată și situația arhivelor în era digitală, emițându-se câteva recomandări ce
sunt cuprinse în raportul din anul 2012. Reținem câteva idei din acest document
oficial: „Digitizarea și publicarea pe internet permit Arhivelor să pună la
dispoziție mai multe materiale nu doar pentru comunitatea academică, ci și
pentru un public mai larg. De asemenea, acestea facilitează reutilizarea
informațiilor conținute în arhive. Cu toate acestea, punerea la dispoziție de
informații pe internet nu este o activitate gratuită, iar capacitatea Arhivelor
15
Andrew Prescott, Lorna Hughes, Why Do We Digitize? The Case for Slow Digitization., în
„Archive Journal”, september 2018. Accesibil la https://www.archivejournal.net/essays/why-
do-we-digitize-the-case-for-slow-digitization/, accesat la 04.08.2022.
Naționale de a-și digitiza colecțiile poate fi motivată parțial de posibilități de
finanțare”. Iar în ceea ce privește costurile și modalitățile de finanțare a
digitizării arhivelor: „Identificarea unor modalități adecvate de finanțare a
procesului de digitizare este crucială pentru deschiderea accesului online la
patrimoniul arhivistic european. Prin urmare, instituțiile arhivistice consideră că
este importantă elaborarea unei agende europene comune în materie de
finanțare, în plus față de programul european de digitizare”.
Mai reținem și pct. 7 din recomandările acestui organism european:
„Arhivele Naționale ar trebui să-și partajeze cunoștințele și experiența și să facă
schimb de informații privind abordările în materie de digitizare a materialelor
arhivistice. Dezvoltarea unei strategii la nivel european, inclusiv a unor modele
și norme comune în materie de digitizare, ar sprijini arhivele individuale în ceea
ce privește implementarea programelor de digitizare și ar contribui la atingerea
unui grad sporit de interoperabilitate între țări. De asemenea, este necesară
analizarea modalităților de finanțare a programelor de digitizare. Ar trebui ca
Arhivele să perceapă taxe pentru serviciile suplimentare, cum ar fi accesul
online și, în caz afirmativ, în ce cazuri? GAE ar trebui să formuleze
recomandări în materie de digitizare pentru a permite accesul online și a
încuraja dezvoltarea unor strategii adecvate” 16.
În mai 2018, compania estoniană „Andmevara AS” a încheiat un proiect
de digitizare la Arhivele Naționale din Moldova, în cadrul căruia, pe parcursul a
doi ani au fost digitizate 250.000 de documente privitoare la Biserica Ortodoxă
din Basarabia, în timpul ocupației rusești. Este unul din cele mai cercetate
fonduri din țara vecină, cu documente în limbile slavonă și română. Fondurile
pentru operațiune au fost oferite de ministerul de Externe din Estonia.
Documentele nu se mai dau în cercetare acum la sala de studiu, spre a fi
protejate. Interesant este că la final compania estoniană a donat Arhivelor din
Moldova tehnica folosită și a instruit personalul, pentru a putea continua această
operațiune și cu alte fonduri 17.
Fără îndoială că extinderea procesului de digitizare a arhivelor, care este
acum ireversibilă, va aduce noi clarificări în privința metodologiei folosite de
arhiviști în privința selectării fondurilor sau documentelor ce urmează a fi
digitizate cu prioritate; tot așa de limpede ni se pare că este și afirmația că nu se
va digitiza în întregime arhiva veche existentă în depozitele arhivelor de stat. Pe
16
https://eur-lex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52012DC0513&from=
et, accesat la 16.07.2022.
17
https://www.zissor.com/portfolio-item/moldovan-national-archive-digitization/, accesat la
04.08.2022.
de altă parte, avansul rapid al tehnologiei va ușura procesul, chiar dacă el nu va
deveni probabil mai ieftin, dar va aduce și noi provocări, va impune rescanarea
unor categorii de documente, în condițiile în care puterea de rezoluție a imaginii
va crește rapid. Provocările, la care arhiviștii vor trebui să găsească răspunsuri
rapid, impun însă și colaborarea lor cu specialiștii din tehnologia informațiilor,
precum și cu utilizatorii documentelor de arhivă.
EXPERIENȚE UTILE PRIVIND DIGITALIZAREA ÎN MASĂ
Angela OANEA
Useful Experiences Regarding Mass Digitization

Abstract
Cultural heritage institutions preserve a huge amount of material on the past and
present. Although physical material is invaluable, data in digital form enables large-
scale access as well as the exploitation of cultural heritage material. The digitization of
cultural heritage is a key issue of our time. It provides easily accessible material for
developing one’s own cultural heritage relationship as a resource that supports society.
Democratic access signifies a game-changing investment into the future, worldwide.
Keywords: mass digitization, archives, documents scan, national archives, selection
Digitalizarea documentelor este fără îndoială un subiect cât se poate de

actual care captează din ce în ce mai mult atenția factorilor decizionali
aparținând instituțiilor statelor, dar și a firmelor private. Însă, nu doar factorii de
decizie, instituțiile creatoare de documente sau instituțiile care au menirea de a
proteja patrimoniul arhivistic impulsionează această migrațiune, ci și schimbarea
mentalității și educației persoanelor care pot fi considerate beneficiarii acestor
servicii, fie că sunt din zona culturii, a instanțelor de judecată sau a cetățeanului
care are nevoie de acte de proprietate sau a altor instituții. Ei generează o
presiune indirectă în sistem care se fundamentează pe o abordare a economiei
de piață de tip cerere/ofertă, în care cetățeanul/clientul are un rol semnificativ.
Cauzele acestei tendințe sunt multiple și se află într-o dinamică permanentă
fiind influențate de factori sociali, politici, economici, culturali etc.
Iată câteva exemple de factori care sunt de actualitate:
- Criza energetică: Păstrarea documentelor în condiții optime implică
respectarea parametrilor de temperatură și umiditate. În condițiile actuale, în
care furnizarea agentului termic și a energiei electrice ridică probleme de natură
economică și ecologică, este firesc să se caute soluții pentru a reduce consumul;
- Politicile de reducere a costurilor: Administrarea și întreținerea unor
spații mari atrage după sine cheltuieli pe măsură. Perspectiva de a redirecționa
fondurile respective în vederea utilizării lor în alte scopuri devine atrăgătoare în
condițiile în care disponibilitățile financiare au tendința să își reducă puterea de
cumpărare;
- Nevoia de a accesa informațiile într-un interval de timp cât mai scurt.
Informația, indiferent de natura sau domeniul căruia îi aparține, are o dinamică
deosebită în zilele noastre. Ea devine „veche” și, ca urmare, inutilă dacă nu este
obținută și utilizată într-un interval de timp cât mai scurt. Apariția sistemelor de
calcul cu capacitate mare de stocare și dotate cu capabilități din zona
inteligenței artificiale oferă posibilitatea de a analiza și integra cantități mari de
informație, fapt care schimbă perspectiva asupra lucrurilor.
Pornind de la cele expuse, preocuparea unor țari din zona Uniunii
Europene de a trece la digitalizarea în masă a documentelor devine perfect
legitimă. Uniunea Europeană, prin programul „Time Machine” 1, își propune să
creeze un sistem colectiv de informații digitale care să cartografieze evoluția
economică, socială, culturală și geografică europeană de-a lungul timpurilor.
Această infrastructură de calcul la scară largă va permite Europei să-și
transforme istoria într-o resursă socială și economică vie. Se estimează că
„Time Machine” va avea un impact puternic asupra sectoarelor cheie ale
economiei europene, în special a industriilor creative și a turismului.
Un aspect foarte important este dat de faptul ca membrii „Time Machine”
primesc acces la resurse de finanțare. În plus, facilitează parteneriate și
colaborări pentru realizări în cercetare și inovare. În cele din urmă, proiectul
deschide calea pentru preluarea rezultatelor cercetării generate de eforturile
comune ale membrilor săi. Pe fondul preocupărilor la nivelul Uniunii Europene,
Finlanda se afirmă ca un promotor al politicilor de digitalizare în masă a
documentelor și face pași importanți în această direcție.
Guvernul finlandez, în anul 2017, a emis o rezoluție 2 cu scopul de a
constitui un cadru legal pentru digitalizarea documentelor aflate în păstrarea
instituțiilor guvernamentale până în anul 2030. Conform acestei decizii,
înregistrările urmau sa fie arhivate numai în formatul digital, ceea ce înseamnă
că majoritatea materialelor de arhivă analogice trebuiau eliminate după
digitalizare. În vederea realizării acestui deziderat, Arhivele Naționale din
Finlanda lansează Proiectul de digitalizare în masă 3 pentru documentele
tipărite aflate în posesia autorităților statului și păstrate permanent sau stocate
pe termen lung, urmând ca documentele originale tipărite să fie distruse.
În etapa preliminară, a fost întocmit Proiectul de planificare a
digitalizării în masă a materialului hârtie din domeniul administrației care s-a
derulat în perioada 2 iunie – 31 decembrie 2017, fiind finanțat parțial din
1
https://www.timemachine.eu.
2
https://vm.fi/en/programme-for-the-promotion-of-digitalisation.
3
„Digitalizarea în masă” se referă la digitalizarea pe scară largă a materialului ca un sistem
organizat și ca un proces industrial. Digitizarea în masă diferă de alte metode de digitalizare, în
special prin aceea că acest proces nu este personalizat în funcție de tipul de material sau de
organizație, care este tipic în digitalizare realizată în cadrul unui proiect. Termenul a fost definit
în lucrarea Survey of Digitization in Archives, The National Archives of Finland, 19 December
2017, p. 12 (https://kansallisarkisto.fi/mass-digitisation).
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Principalele instituții
implicate în implementare au fost Arhivele Naționale din Finlanda și
Universitatea de Științe Aplicate din Finlanda de Sud-Est (XAMK), care a fost
responsabilă de asigurarea părții logistice.
Pentru realizarea proiectului a fost necesar să fie analizate datele cu
privire la cantitatea de documente analogice păstrate de diferite agenții
guvernamentale. S-a constatat că acestea dețineau o cantitate de 380 de
kilometri liniari de material documentar, dintre care aproximativ 170 de
kilometri liniari urmau să fie păstrați permanent și transferați în custodia
Arhivelor Naționale din Finlanda 4, restul documentelor aveau caracter
temporar, urmând să fie eliminate conform legislației finlandeze. Întrucât
cantitatea de documente ce urma să fie digitalizată era mare, s-a decis
efectuarea unui sondaj on-line destinat instituțiilor de arhivă din diferite state
pentru obținerea datelor comparative. Datele rezultate au fost publicate în
lucrarea Survey of Digitization in Archives 5 în data de 19 decembrie 2017.
Câteva concluzii sunt prezentate mai jos. În urma sondajului au fost primite 40
de răspunsuri din partea instituțiilor de arhivă din statele Uniunii Europene, din
partea administrației arhivelor și înregistrărilor naționale din SUA și Arhivelor
Naționale din Australia, din partea altor arhive de orașe, arhive specializate,
biblioteci, companii și fundații private.
Sondajul realizat prezintă o ierarhie a țărilor cu privire la cantitatea de
articole digitalizate pe an:
- Administrația Națională a Arhivelor și Înregistrărilor SUA cu
30.000.000 imagini;
- Arhivelor Naționale ale Finlandei, 18.000.000 imagini;
- Arhivelor Naționale Suedeze, 11.400.000 imagini;
- Arhivelor Naționale ale Australiei, 10.164.683 imagini;
- Arhivelor Naționale ale Danemarcei, 10.000.000 imagini;
- Arhivelor Naționale ale Olandei, 6.300.000 imagini;
- Arhivelor Naționale ale Norvegiei, 4.300.000 imagini;
- Arhivelor Statului Belgia, 2.500.000 imagini;
- Arhivele Naționale din Estonia, 1.500.000 imagini.
Se constată că volumul anual de digitalizare al Arhivelor Naționale din
Finlanda este printre cele mai mari din lume, după SUA, cel puțin în lumina
cifrelor din anul 2017.
4
Lauri Hirvonen, The National Archives of Finland, Survey of Digitization in Archives, 19
December 2017, p. 3.
5
Lauri Hirvonen, The National Archives of Finland, Survey of Digitization in Archives,
versiunea publică a lucrării a fost postată pe site-ul https://kansallisarkisto.fi/mass-digitisation.
Analiza răspunsurilor cu privire la cele mai digitalizate materiale pune
în evidență următoarele:
- 90 % documente legate (dosare) – 36 respondenți;
- 90% documente individuale și dosare mici (fascicole) – 36 respondenți;
- 77,5% fotografii – 31 respondenți;
- 77,5% hărți și documente tehnice – 31 respondenți;
- 65% documente moderne A4 – 26 respondenți;
- 62% documente tehnice moderne, format A4 – 26 respondenți;
- 52% materiale audio-media – 21 respondenți;
- alte categorii: cărți, microfilme etc.
Răspunsurile la sondaj au arătat că, în general, digitalizarea s-a concentrat
pe cel mai utilizat material din arhive sau articole mai vechi și mai fragile. O
mare parte din acest material a fost legat, ceea ce explică faptul că elementele
legate sunt cele mai comune materiale digitalizate în masă.
Un subiect interesant, analizat și chestionat, a fost cel al existenței unor
politici de eliminare a înregistrărilor analogice după digitalizare. Din cei
chestionați, 10% au răspuns că dispun de politici de eliminare a înregistrărilor
analogice după digitalizare, iar 90% nu au astfel de politici 6. Șase instituții au
elaborat un act prin care au stabilit condițiile ce trebuie să le îndeplinească
înregistrările analogice ca să fie eligibile pentru eliminare după digitalizare. Cu
toate acestea, niciunul dintre respondenți nu a implementat eliminarea
înregistrărilor la scară largă. Un număr de respondenți au fost sceptici cu privire
la distrugerea originalelor analogice după digitalizare din cauza posibilității de a
pierde informații.
Cele mai apropiate puncte de comparație cu lansarea proiectelor de
digitalizare în masă în viitorul apropiat au fost țări precum Olanda, Suedia,
Norvegia și SUA cu digitalizarea dosarelor medicale. Arhivele Naționale ale
Olandei intenționează să digitalizeze aproximativ 130.000 de metri de raft de
material documentar cel mai frecvent utilizat. SUA lansează un proiect de
digitalizare a unui volum mare de materiale într-o manieră descentralizată.
Alte concluzii rezultate în urma sondajului:
- majoritatea respondenților au arătat că, în mare parte, digitalizarea a fost
realizată în cadrul instituției cu resursele tehnice proprii, dar au folosit și
furnizori de servicii externalizate sau au colaborat cu alți parteneri;
6
Arhivele Naționale din Australia au răspuns că și-au pregătit instrucțiuni pentru digitalizare
care permit eliminarea materialului analogic. Noua Zeelandă, deși nu a răspuns la sondaj, a
publicat instrucțiuni privind distrugerile de material analogic, în mai 2017. Belgia, Norvegia și
Portugalia iau în considerare pregătirea instrucțiunilor de eliminare, deoarece legislația
națională actuală a acestora permite eliminarea materialului documentar după digitalizare. Cu
toate acestea, Belgia și Norvegia aveau un punct de vedere critic față de orice eliminare a
materialului documentar.
- referitor la specificațiile de scanare și formatul fișierului master,
răspunsurile au arătat că cel mai utilizat format pentru fișierul master este
TIFF. Un număr de respondenți au declarat că motivul alegerii fișierelor TIFF
necomprimate a fost din necesitatea de a se asigura că nu s-au pierdut informații
în timpul procesului de digitalizare și a migrărilor fișierelor. Totuși, o parte din
instituții au folosit și fișiere JPEG ca fișiere master;
- referitor la criteriile tehnice utilizate pentru scanare, cea mai utilizată
rezoluție pentru imagine a fost de 300 dpi. Rezoluții mai mari cuprinse între 400
și 600 dpi au fost utilizate pentru imagini cu detalii, cum ar fi hărți sau când
documentele conțineau caractere foarte mici. Fotografiile au fost scanate în
diferite rezoluții, în funcție de dimensiunea originalului;
- puțin mai mult de jumătate (55%) dintre respondenți au folosit tehnici
OCR pentru materialele digitalizate;
- costurile scanării sunt relativ ridicate în rândul celor mai mulți dintre
respondenți.
Raportul a prezentat și punctele slabe în realizarea sondajului: modul de
formulare a întrebărilor a fost pe alocuri neclar; terminologia pentru
digitalizarea în masă a documentelor ar trebuie să fie specifică; estimarea
articolelor digitalizate în metri liniari, nu a fost cel mai bun mod de exprimare a
cantității, întrucât unele articole digitale nu puteau fi evaluate în metri liniari.
În februarie 2018 s-a publicat Planul de implementare a procesului de
digitalizare 7, unde sunt descrise 6 procese de lucru ce urmau să se desfășoare:
1. Pregătirea materialului documentar de către agențiile guvernamentale.
2. Logistica și transferul.
3. Pregătirea fizică a materialului pentru digitalizare.
4. Digitalizarea.
5. Transferul obiectelor digitale.
6. Prelucrarea materialului analogic după digitalizare.
În prima etapă a proiectului se pune accent pe materialul documentar care
necesită un timp mai scurt în pregătire și se află în categoria celor mai solicitate.
Se vor digitaliza prioritar documentele pe format hârtie și dosare, fiind incluse,
pe lângă acestea, categorii de documente speciale individuale cum ar fi hărțile
mari pliate, care sunt pregătite împreună cu alt material și care vor fi scanate cu
ajutorul unui scaner conceput pentru materiale speciale.
Agențiile guvernamentale în trecut își pregăteau materialul în format
analogic 8 pentru depozitarea permanentă, respectând reglementările 9 și
7
The National Archives of Finland, Implementation plan for the digitisation process,
https://kansallisarkisto.fi/mass-digitisation.
8
Pregătirile efectuate de agențiile guvernamentale au inclus diferite etape, cum ar fi aranjarea
material, ecranare, recondiționare, catalogare și protecție în interiorul unităților de depozitare
adecvate pentru arhivare, pregătirea pentru transfer, procurarea materialului de protecție,
instrucțiunile emise de Arhivele Naționale ale Finlandei. Prin proiectul de
digitalizare, agențiile guvernamentale vor avea obligația să pregătească
materialul pentru digitalizare și la final să elimine documentele analogice.
Arhivele Naționale din Finlanda vor decide 10 asupra formatului
depozitării, analogic și digital sau ambele formate, al înregistrărilor agențiilor
guvernamentale, destinate pentru stocare permanentă după ce înregistrarea a
fost digitalizată. Majoritatea înregistrărilor deținute de agențiile guvernamentale
sunt definite pentru păstrare, permanentă sau temporară, în urma deciziilor
anterioare de screening ale Arhivelor Naționale din Finlanda. Instituția
Arhivelor Naționale din Finlanda este abilitată să emită decizii care permit
eliminarea materialului analogic, stabilirea valorii permanente sau temporare a
înregistrării. Regula de bază este că deciziile anterioare de examinare luate nu
pot fi modificate decât, în cazuri excepționale, prin emiterea unei noi decizii de
conservare. Toate documentele care sunt clasate pentru a fi păstrate permanent
fac parte din moștenirea culturală semnificativă. Unele înregistrări sunt
valoroase și prin formatul lor de documente analogice, iar scopul este de a fi
păstrate în acest format, indiferent dacă ele au fost digitalizate. Formatul de
stocare este influențat de importanța și unicitatea documentului.
Au fost stabilite 3 categorii de clasare a materialului documentar emis de
către agențiile guvernamentale 11:
Categoria 1: Documente valoroase prin formatul lor de conservare
analogic care au valoare cultural-istorică.
Această categorie include materiale care sunt evaluate ca fiind valoroase
din punct de vedere cultural-istoric. Orice digitizare a unui astfel de material va
avea loc distinct în procesul de digitalizare. Materialul va fi, de asemenea,
păstrat în format analogic, chiar dacă a fost digitalizat. Caracteristicile materiale
nu pot fi modificate, deoarece vor fi păstrate prin intermediul conservării.
Categoria 2: Documente ce necesită păstrarea în format analogic.
Această categorie include materialul care necesită conservarea
documentelor în format analogic. Aici sunt incluse documente care nu pot fi
convertite în format digital fără a se pierde informații. Orice digitalizare a unui
echipamente și personal necesare. La preluarea materialului analogic, responsabilitatea a fost

transferată către Arhivele Finlandei după ce au fost inspectate activitățile agențiilor
guvernamentale și verificate ca acestea să fie în conformitate cu instrucțiunile.
9
Regulamentul de transfer emis pe baza Legii arhivelor (831/1994), Transferul înregistrărilor
analogice ale agențiilor guvernamentale destinate pentru stocarea permanentă într-un serviciu
de arhivă (AL / 22704 / 07.01.01.00 / 2011) și un ghid de transfer separat ce oferă instrucțiuni
agențiilor guvernamentale cu privire la modul de pregătire a materialelor.
10
Arhivele Naționale din Finlanda decid asupra stocării permanente a înregistrărilor și a
formatelor de stocare ale acesteia în baza secțiunilor 8, 11 și 14 din Legii arhivelor (831/1994).
11
The National Archives of Finland, Implementation plan for the digitisation process, p. 7,
astfel de material va avea loc separat în procesul de digitalizare în masă, dacă
niciun echipament adecvat pentru scanare nu se încadrează în domeniul
digitalizării în masă, sau dacă materialul nu poate fi digitalizat fără a pierde
informații. Materialul va fi și el păstrat ca document analogic, indiferent de
forma de digitalizare. În această categorie intră materialele care au caracteristici
unice sau speciale pot fi, de exemplu, sigilii de ceară, ștampile, filigrane sau
ștampile poștale etc.
Categoria 3: Documente păstrate numai în format digital după
digitalizare.
Această categorie include materiale care pot fi digitalizate, ulterior
materialul analogic poate fi disponibil pentru eliminare. Majoritatea
documentelor supuse procesului de digitalizare în masă fac parte din această
categorie.
Arhivele Naționale ale Finlandei sunt singura instituție abilitată să ia
decizii cu privire la formatul de conservare a înregistrărilor analogice după
digitalizare. Drept urmare, în implementarea proiectului de digitalizare în masă
Arhivele Naționale din Finlanda vor decide:
1. Conservarea sau eliminarea documentelor analogice dacă acestea vor fi
depozitate permanent după digitalizare.
a. Materialul valoros din punct de vedere cultural-istoric va fi păstrat în
format analogic după digitalizare. Acest material nu va fi digitalizat în cadrul
digitalizării în masă. În propunerile lor de decizie pentru conservare, agențiile
guvernamentale trebuie să prezinte o estimare a valorii istorice și culturale a
documentelor analogice.
b. Înregistrarea valoroasă din punct de vedere al greutății, ca și mărturie
istorică (din categoria 2) vor fi păstrate și în format analogic după digitalizare.
c. Dacă înregistrarea nu poate fi convertită în format digital (categoria 2),
va fi păstrată în format analogic.
2. Prin deciziile sau reglementările de conservare, Arhivele Naționale din
Finlanda vor decide asupra înlocuirii materialului analogic cu înregistrări create
în format digital sau înregistrări digitalizate deținute de agențiile
guvernamentale. Materialul analogic va putea fi eliminat dacă conținutul de
date al digitalului corespunde și este cuprinzător din punct de vedere al
integrității.
3. Dacă nu există o decizie de examinare anterioară a Arhivelor Naționale
din Finlanda cu privire la datele documentelor conținute de înregistrările
agențiilor guvernamentale care urmează să fie transferate pentru digitalizarea în
masă, acestea vor decide asupra stocării permanente a datelor acestui document
ca parte a deciziei sale de conservare.
4. În cazuri excepționale, Arhivele Naționale din Finlanda pot emite o
nouă decizie de conservare schimbând statutul înregistrărilor deținute de
agențiile guvernamentale pentru stocarea permanentă sau pe termen
determinat 12.
În etapa demarării procesului de implementare, agențiile guvernamentale
au obligația să pregătească materialul documentar pentru digitalizare. Pregătirea
constă în identificarea și colectarea materialului ce urmează a fi digitalizat,
efectuarea unei evaluări la nivel de serie sau de entitate. Materialul trebuie
catalogat și descris la nivel de unitate arhivistică în sistemul de metadate al
Arhivelor Naționale ale Finlandei (AHAA). În timpul catalogării, agențiile
guvernamentale trebuie să furnizeze metadatele minime: titlul, identificatorul,
perioada de timp, limitările de utilizare la nivel de unitate arhivistică, marcaje
de confidențialitate 13.
Conform unui plan preliminar, agențiile guvernamentale trebuie să
utilizeze o listă de verificare pentru a se asigura că s-au făcut pregătirile
necesare, care ulterior va fi trimisă spre verificare și aprobare Arhivelor
Naționale din Finlanda. Odată ce pregătirile au fost finalizate și s-a făcut
verificarea materialului, metadatele entităților documentare se vor transfera
pentru prima data din sistemul AHHA (de ex. AHAA și AHJ, adică sistem de
gestionare a materialelor) în sistemul de management de producție al agențiilor
guvernamentale.
Va fi elaborat, de către un expert din cadrul Arhivelor Naționale din
Finlanda împreună cu fiecare agenție guvernamentală în parte, un plan de
procesare a materialelor pentru digitalizare necesar pregătirii și implementării
procesului de digitalizare. Pe baza planului de procesare se va face o estimare a
echipamentelor necesare pentru digitalizare, numărul de personal, alocarea
orelor de lucru și a costurilor, se întocmesc planurile de logistică și
transfer. Planul de procesare va cuprinde informații referitoare la materiale,
cum ar fi tipul platformei de stocare, starea, limba, indiferent dacă materialul
este scris de mână sau codificat automat 14.
În etapa următoarea, procesul nr. 2, vor fi făcute pregătirile logistice
pentru efectuarea transferului materialului destinat digitalizării. Se va stabili
locația necesară acestei activități, temporizarea corecta care trebuie să asigure
că materialul analog este întotdeauna disponibil pentru digitalizare. În timpul
transferurilor, trebuie să fie posibilă urmărirea materialului în orice moment, de
la agențiile guvernamentale până la modul de transport și stocare intermediară
în locația de digitalizare, pe baza datelor de stare controlat în sistemul de
management al producției și prin utilizarea GPS pentru urmărirea transportului.
12
Ibidem, p. 11.
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 15.
Procesul logistic constă în următoarele activități: pregătirea transportului,
preluarea materialului, primirea, inspectarea acestuia și compararea cu lista de
ambalaje, raportarea oricăror daune, utilizarea abuzivă, abateri, citirea codurilor
de bare ale unităților de transport și transferul materialului în depozit;
îndeplinirea cerințelor privind sistemul de date logistice și arhitectura software
încât să asigure transferurile de date între sistemul de management al producției
și sistemul de management al materialelor (AHJ) și sistemul de metadate de
arhivă (AHAA) al Arhivelor Naționale din Finlanda.
Procesul nr. 3 definit în proiectul de implementare: Pregătirea fizică a
materialului pentru digitalizare. Pregătirea materialului analogic trebuie să
asigure că digitalizarea se va desfășura în mod eficient și fără să pună în pericol
informațiile conținute. Cele care nu vor fi pregătite corect vor fi oprite din
procesul de digitalizare. În această etapă de pregătire este importantă decizia de
conservare emisă de către Arhivele Naționale din Finlanda. În funcție de tipul
materialului documentar, se vor impune limitări asupra acțiunilor care trebuie
întreprinse. Dacă înregistrarea va fi stocată permanent în format analogic,
acțiunile efectuate pe materialul analogic trebuie să fie adecvate pentru
arhivare. În cazul înregistrărilor analogice care vor fi eliminate după digitalizare
acțiunile de pregătire vor fi cât mai simple posibil. Pot fi enumerate câteva din
activitățile obligatorii pentru pregătirea materialului documentar în vederea
digitalizării: va fi trecut printr-un detector de metale pentru a se asigura că nu
există capse metalice care pot deteriora echipamentul de scanare; dacă foile de
hârtie sunt murdare încât nu pot fi digitalizate, acestea vor fi curățate cu soluții
speciale; materialul fragil trebuie manipulat cu atenție în timpul digitalizării ca
nicio bucată de hârtie să nu să se lipească de instrumentul de curățare; dacă
documentul de bază conține un atașament ce acoperă informații, acestea trebuie
mutate într-un spațiu liber o parte a unei pagini; dacă marginile unor foi de
hârtie sunt zdrențuite sau perforate, acestea trebuie tăiate, dar fără a deteriora
conținutul informației; orice pliuri care fac digitalizarea mai dificilă trebuie
îndreptate.
În procesul de digitalizare pregătirile necesită mult timp, deoarece acestea
trebuie îndeplinite, în principal, manual. Automatizarea nu poate fi folosită
adesea, întrucât crește riscul de a pierde informații înaintea digitalizării. Prin
planul de procesare se vor estima resursele și activitățile necesare pregătirii.
Raportul final al proiectului de planificare realizat în urma sondajului de
identificare a materialelor arată că o parte din materialele analogice deținut de
agențiile guvernamentale nu sunt potrivite pentru procesul de digitalizare în
masă, întrucât nu pot fi digitalizate rapid și ușor. Următorul material a fost
exclus din domeniul digitalizării în masă (212.000 de metri de raft):
• Material special (cum ar fi hărți, desene, microfilme, microcarduri etc.)
și colecții separate.
• Materialul special, precum hărți și desene, poate fi inclus în masa
procesului de digitalizare atunci când este printre alte materiale (de exemplu,
într-o singură unitate de stocare sau înregistrare).
• Materialul nu este potrivit pentru digitalizarea în masă datorită
proprietăților fizice ale acestora (de ex. hârtii speciale, material deosebit de
fragil și material mucegăit).
• Material clasificat și a celor cu nivele de protecție ST I și ST II.
• Materialul unor organizații specifice: organizațiile nu au obligația,
conform Legii Arhivelor, să transfere materialul către Arhivele Naționale din
Finlanda 15.
Ultimele 3 activități descrise în proiectul de implementare se referă la
procesul de digitalizare și prelucrarea datelor.
Procesul nr. 4, digitalizarea, constă în conversia materialului analogic
pregătit, validarea calității imaginii, recunoașterea conținutului utilizând metode
de recunoaștere optică a caracterelor (OCR) și generarea unui pachet de fișiere
pentru transfer 16. Echipamentele și software-urile utilizate în digitalizare trebuie
să fie capabile să scrie informațiile despre crearea obiectului digital (scanare) în
metadatele fișierului master de arhivă. În timpul scanării, fișierele master de
arhivă vor fi trimise către sistemul de recepție, împreună cu fișierele de acces și
orice alte fișiere create în timpul procesului de validare. După scanare,
manifestările analogice și digitale vor fi procesate.
O etapă importantă în procesul de digitalizare va fi validarea calității
imaginii din fișierele master care se va face pe baza
eșantioanelor. Echipamentul de scanare trebuie configurat prin definirea
setărilor care controlează funcțiile echipamentului. Măsurătorile trebuie
efectuate la intervale regulate pentru a se asigura: a) calitatea imaginii este
conformă și b) calitatea imaginii rămâne stabilă. Reproducerea culorilor
obiectelor analogice în obiectele digitale nu este la fel de semnificativă ca în
digitalizarea materialului istoric.
În procesul de digitalizare în masă fiecare etapă trebuie examinată mult
mai mult și îndeaproape pentru a avea un nivel de încredere. Transferul
obiectelor digitale (procesul nr. 5) constă din două sisteme: sistemul de
management al producției și sistemul de recepție. Sistemul de recepție este
responsabil pentru crearea obiectelor digitale în sistemul AHAA.
Prelucrarea materialului analog după digitalizare (procesul nr. 6) depinde
de decizia de conservare emisă de către instituția arhivelor și de pregătirea
15
The National Archives of Finland, Final report, mass digitisation pilot project. Public
version, p. 14, https://kansallisarkisto.fi/mass-digitisation.
16
Cerințele stabilite de Arhivele Naționale din Finlanda pentru digitalizare se găsesc în
instrucțiuni distincte care permit distrugerea materialului analogic.
agențiilor guvernamentale. Acesta este ultimul proces din proiect și cel mai
mare consumator de timp pentru prelucrarea materialului digitalizat. Începe
după scanarea documentelor și se termină atunci când materialul este eliminat
după o perioadă predefinită sau stocate într-un depozit. În etapele de lansare și
desfășurare a proiectului s-a stabilit ca materialul analogic digitalizat nu va
putea fi eliminat înainte de 5 luni până când nu se validează întreg procesul de
digitalizare. Dacă materialul analogic va fi păstrat în continuare după
digitalizare, acesta va fi readus în forma inițială, urmând să fie transferat spre
păstrare și conservare în locațiile stabilite. Pentru materialul analogic care va fi
eliminat după prelucrare, unitățile de arhivă pot fi plasate în stive după scanare,
astfel încât codul de bare să rămână vizibil. După aceasta, unitățile de arhivă
vor fi dezactivate în sistemul de management al producției.
Referitor la avantajele digitalizării în masă acestea sunt multiple plecând
de la disponibilitatea de utilizare a materialului digital indiferent de timp și loc,
pana la folosirea instrumentelor moderne de căutare a informațiilor.
Următoarea etapă în Proiectul de digitalizare în masă 17 a fost determinată
de decizia luată de Grupul de coordonare a proiectului 18 privind implementarea
Proiectului pilot. Punctele de plecare ale proiectului pilot au fost evaluările
generate de proiectul de planificare a digitalizării în masă din 2017 privind
metoda de implementare, viteza și costurile digitalizării.
În realizarea proiectului pilot au participat cinci organizații din sectorul
public: Tribunalul Districtual din Western Uusimaa, Agenția finlandeză pentru
medicamente Fimea, Institutul finlandez pentru Sănătate și Bunăstare,
Ministerul Muncii și Economiei și Administrația Fiscală 19.
Proiectul pilot de digitalizare în masă s-a lansat în anul 2019 având drept
scop de a oferi dovezi concrete ale funcționalității procesului de digitalizare și a
fiabilității evaluărilor privind viteza de digitalizare 20. Planul a fost să se
determine cât de realiste au fost evaluările făcute prin Proiectul de planificare a
digitalizării în masă în comparație cu digitalizarea efectivă.
Proiectului pilot trebuia să determine următoarele aspecte:
• Fiabilitatea procesului de digitalizare, timpul necesar fiecărei etape de
lucru și durata totală a procesului;
• Calitatea digitalizării pe baza producției efective;
17
Scopul definit pentru Proiectul de digitalizare în masă: de a digitaliza toate documentele
pentru a fi stocate permanent sau pentru o perioadă lungă de timp de către organismele
guvernamentale, astfel încât înregistrările analogice originale să poată fi eliminate după ce
arhivarea electronică și disponibilitatea au fost verificate.
18
Decizia Grupului de coordonare privind implementarea Proiectului pilot a fost luată în luna
februarie 2018.
19
https://kansallisarkisto.fi.
20
Ibidem.
• Ritmul și fluența procesului de digitalizare în producția efectivă;
• Identificarea celor mai eficiente modalități de implementare privind
organizarea și managementul muncii;
• Elaborarea instrucțiunilor necesare pentru desfășurarea optimă a
procesului de digitalizare.
În vederea realizării proiectului au fost elaborate acorduri cu fiecare dintre
autoritățile implicate pentru a stabili: responsabilitățile părților contractante în
ceea ce privește gestionarea și drepturile de utilizator ale versiunilor digitale și
analogice, digitalizarea, arhivarea și eliminarea, prelucrarea datelor cu caracter
personal și rolul operatorului de date, serviciul de informare, precum și
probleme legate de securitatea informațiilor și protecția vieții private.
Totodată, a fost necesară construirea unui mediu unic de producție, format
din birouri, hardware și facilități de producție destinate obținerii informațiilor
valoroase despre modul de planificare a producției de digitalizare în masă. S-a
realizat un sistem format dintr-o varietate de baze de date, software, aplicații și
soluții de server, fiind prima versiune a sistemului de control al producției
necesare pentru digitalizarea în masă. Mai mult, proiectul pilot a testat în
practică durabilitatea, funcționalitatea și vitezele scanerelor, precum și diferite
modele de implementare într-un mediu real de producție 21.
Punctul de plecare în realizarea proiectului a fost selectarea materialelor
destinate digitalizării. Mai întâi au fost programate documentele care făceau
parte din categoria celor pentru digitalizarea în masă, apoi au fost luate în
considerare și alte categorii de materiale pentru a se asigura că sunt obținute
informații suplimentare cu privire la timpii de realizare. În cele din urmă,
proiectul pilot s-a angajat să digitalizeze aproximativ 450 de metri liniari de raft
de materiale de la cinci autorități diferite, reprezentând o varietate de tipuri de
materiale. Raportul final al Proiectului pilot arată că au fost digitalizate o
varietate de înregistrări analogice, dosare legate și documente, majoritatea de
dimensiunea formatului A4. În tabelul de mai jos sunt prezentate: materialele,
volumul și sfera de aplicare a proiectului pilot 22.
Unități Spațiu de
de depo- depozitare
Organizația/Instituția Arhivă și tipul de material Perioada
zitare (metri de
(buc) raft)
Oficiul Fiscal din Espoo,
Administrația taxelor 1994-2011 1.119 93,65
- coli A4, agrafe
21
22
Tabelul a fost întocmit ca urmare a analizei rezultatelor implementării Proiectului pilot.
Biroul fiscal din zona
Administrația taxelor Helsinki 2014-2015 144 13.75
-foi A4, agrafe
Medicamente Agenția finlandeză a
finlandeze medicamentelor Fimea 1995-2016 1.238 116,7
Agenția Fimea -foi A4, legate cu panglică
Institutul Național de
Institutul Național
Sănătate Publică Broșură
pentru Sănătate și 1966-2001 993 99,4
-foi A4, diferite
Bunăstare
dimensiuni de coli, capsate
Ministerul
Economiei Ministerul Muncii 1999-2009
Afaceri și Ocuparea -foi A4, agrafe 877 71.05
Forței de Muncă
Sectorul Judiciar Espoo
Uusimaa de Vest
-Fișiere index, volume 1971-1994 286 30.4
Tribunalul Județean
legate, A4
Uusimaa de Vest Judecătoria Espoo
1993-1994 12 1.3
Tribunalul Județean Foi A4
TOTAL 1966-2015 4.669 426.251
Totodată, în raport se arată că printre materialele care trebuiau digitalizate
erau o mulțime de documente confidențiale, drept pentru care au fost elaborate
și utilizate mai multe proceduri de securitate a informațiilor pentru a asigura
protecția vieții private. Cele mai importante soluții au fost incluse în acordurile
privind proiectul pilot între agențiile guvernamentale și Arhivele Naționale.
Accesul la materialele clasificate a fost limitat doar la personalul implicat în
proiect. Angajații au primit informații și au fost instruiți privind asigurarea
protecției vieții private și securitatea informațiilor. A fost elaborat un plan de
securitate a informațiilor pentru proiectul pilot, iar toate soluțiile de securitate a
informațiilor necesare au fost implementate conform planului. Starea securității
informațiilor din cadrul proiectului-pilot a fost monitorizată în mod regulat și au
fost pregătite instrucțiuni separate privind modul de gestionare a eventualelor
neconformități. Autoritățile guvernamentale aveau obligația ca înainte de a fi
transferate să catalogheze datele de descriere aferente materialului în sistemul
AHAA al Arhivelor Naționale. În acest sens, a fost comandată o versiune de
producție AHAA, ceea ce a însemnat că proiectul pilot a implicat atât
dezvoltarea AHAA, cât și furnizarea de îndrumare autorităților cu privire la
modul de utilizare al acestuia. A fost implementat un sondaj separat de
feedback cu privire la îndrumările oferite autorităților și la instrucțiunile
pregătite. În ceea ce privește aspectele tehnice ale proiectului pilot, opțiunile
disponibile au fost realizarea proiectului prin utilizarea resurselor proprii ale
Arhivelor Naționale, externalizarea întregului proiect printr-o procedură de
achiziție sau o combinație a celor două. Cel mai bun model de implementare
selectat a fost o combinație a celor două în care scanerele și software-ul au fost
achiziționate ca serviciu externalizat, iar soluțiile de infrastructură, aplicațiile
legate de controlul producției și transferul de materiale a fost dezvoltat de către
Arhivele Naționale.
Pentru scanere și software ce urmau a fi achiziționate, Arhivele Naționale
au întocmit un caiet de sarcini privind specificațiile tehnice. Procesul de livrare
a scannerului și software-ului a fost încheiat cu un test de acceptare a achiziției
prin efectuarea mai multor verificări 23. Cu ocazia implementării, Arhivele
Naționale ale Finlandei au dezvoltat aplicații de logistică, de validare, de serviciu
transfer și o aplicație de centralizarea informațiilor pentru proiectul pilot. Scopul
aplicației de logistică a fost verificarea managementului obiectelor analogice și
digitale în diferitele etape ale procesului. Transferul materialelor de la o etapă la
alta putea fi monitorizat în timp real cu aplicația de logistică. Aplicația de
validare a fost folosită pentru a verifica calitatea imaginii materialelor
digitalizate în ceea ce privește conținutul datelor. Pentru serviciul de transfer a
fost dezvoltată aplicația post-procesare a materialelor digitale (cum ar fi OCR).
Scopul aplicației de centralizare a informațiilor a fost de a oferi
personalului de producție cele mai recente informații despre, de exemplu,
volumele de materiale în diferite etape, procesarea autorizațiilor de producție,
graficele și capacitatea discului.
Raportul final al implementării proiectului pilot arată că s-a făcut un
număr destul de mare de achiziții unice pentru proiect, deoarece echipamentele
de producție și hardware-ul, precum și majoritatea software-ului, aplicațiile și
alte infrastructuri au trebuit să satisfacă cerințele proiectului. Prin urmare,
beneficiile de cost ale finanțării pentru proiectul pilot vor fi realizate pe o
perioadă mai lungă de timp după încheierea proiectului-pilot, când mediul de
producție, procesele și metodele de operare create vor fi utilizate în digitalizarea
în masă 24. Cele mai importante cheltuieli ale proiectului pilot au inclus
cheltuielile cu resursele umane (aproximativ 31%) și achizițiile de hardware,
software și servicii (aproximativ 52%) 25.
Referitor la resursa umană, se arată că angajații Arhivelor Naționale
implicați în proiect au fost folosiți ca experți în implementarea proiectului pilot,
iar personalul de producție a fost format din noi angajați recrutați special în
acest scop. Un total de 35 dintre angajații permanenți sau temporari ai Arhivelor
23
24
Ibidem, p. 12.
25
Naționale au participat la proiectul pilot.
Rezultatele proiectului pilot au fost evaluate de către Grupul de
coordonare a proiectului pe baza criteriilor și indicatorilor stabiliți:
K1. Calitatea digitalizării
(Obținerea calității imaginii digitalizate care vizează eliminarea
materialului)
 Criteriu satisfăcut
- Au fost respectați indicatorii privind specificațiile tehnice obligatorii în
timpul achiziționării sistemului de scanare și software;
- Calitatea imaginii scanerelor a fost monitorizată continuu vizual în
timpul scanării;
- Cele mai frecvente probleme de scanare care nu au fost identificate de
software-ul de analiză automată au fost zgârieturile sau dungile din imagini.
Acestea au fost de obicei cauzate de praf sau diverse forme de resturi;
- Calitatea imaginilor a fost verificată și în timpul validării, drept pentru
care Arhivele Naționale au creat propria aplicație de validare. Toate materialele
au fost validate în proiectul pilot, adică fiecare imagine a fost verificată vizual.
Validarea a asigurat că informațiile de conținut din fișierele de imagine sunt
intacte. Au fost specificate criterii separate pentru respingerea imaginilor.
Câteva exemple de respingere a imaginii: dubluri, unele dintre informații erau
ascunse, imagine inversă, calitate slabă a imaginii, document deteriorat,
conținut greșit, foaie/pagină lipsă. Ca regulă generală, dacă în timpul validării
au fost detectate imagini defecte, întreaga unitate de arhivă a fost rescanată.
Aproximativ 9% din materialele proiectului pilot au fost respinse în timpul
validării și astfel au fost rescanate.
K2. Transferul materialelor digitalizate în depozit
(Criteriul specificat consta in faptul ca procesul de digitalizare trebui să
fie capabil să producă un pachet de transfer în conformitate cu specificațiile
cerințelor pentru digitalizarea care vizează eliminarea, care să includă
metadatele necesare stocării pe termen lung)
 Criteriu satisfăcut
- Verificarea continuă a conformității structurii fișierelor și a metadatelor
generate de software-ul de scanare (Softrac Capture Suite, Omniscan 12) cu
specificația cerințelor a fost implementată în timpul proiectului pilot automat cu
aplicația de serviciu de transfer creată de Arhivele Naționale. Aplicația a verificat
conformitatea cantitativă a structurii fișierelor și a calculat sumele de control MD5.
K3. Utilizarea și disponibilitatea materialelor digitalizate.
(Criteriul specificat presupune ca autoritățile și Arhivele Naționale trebuie
să aibă posibilitatea să folosească materialul digitalizat în scopurile solicitate).
 Deocamdată există neconformități majore de la acest criteriu:
- Obiectivul era să se realizeze vizualizarea, descărcarea, căutarea și
răsfoirea de către clienți a informațiilor catalogate și căutarea din textul OCR
prin interfața de utilizator cu aplicația Astia. Serviciul a fost dezvoltat de
Arhivele Naționale într-un proiect separat, ca parte a atribuțiilor sale oficiale,
simultan cu planificarea și implementarea proiectului pilot;.
- Aplicația a dat erori, în timpul proiectului pilot unele dintre autoritățile
implicate nu au avut posibilitatea de a se autentifica în mod corespunzător;
- O altă problemă apărută atunci când un volum mare de imagini a fost
descărcat deodată și au apărut erori în prezentarea imaginilor.
K4. Eliminarea materialelor este posibilă
 Criteriu satisfăcut – materialele pot fi eliminate după o perioadă
predeterminată:
- Criteriul specificat este condiționat de criteriile 1–3, dacă acestea sunt
îndeplinite, materialele pot fi eliminate după o perioadă de timp predeterminată;
- Eliminarea este posibilă atunci când prin imaginea digitală se asigură că
integritatea și/sau autenticitatea documentului nu este compromisă.
Totuși, scopul proiectului pilot nu a fost eliminarea materialelor analogice
în perioada de implementare. În schimb, scopul a fost să digitalizeze materialele
analogice, astfel încât acestea să fie eliminate ulterior, după o perioadă
prestabilită. Cerințele criteriului 4 au fost îndeplinite în cazul materialelor care
au fost deja acceptate în timpul validării. Ca sinteză, se poate afirma că
eliminarea materialelor va fi posibilă odată ce s-a obținut o anumită experiență
de utilizare a materialelor digitalizate de către clienți și materialele au fost
transferate cu succes în sistemul de stocare pe termen lung.
K5. Realizarea obiectivelor de producție ale proiectului pilot
 Există neconformități minore de la criteriu:
- Criteriul presupunea ca în proiectul pilot să fie realizată o viteza medie de
producție de 4,5 metri raft pe zi. Viteza zilnică de producție ca indicator pentru
acest criteriu a fost calculată pe baza volumului de material utilizat la
planificarea proiectului pilot (450 de metri raft) și a unei perioade de producție
asumată de cinci luni. Cantitatea de material din proiect nu a fost realizată, ci
s-au scanat 386,17 metri de raft, viteza zilnică de producție conform acestui
volum ar fi de 3,86 metri raft pe zi. Cele mai importante variabile care au
influențat acest lucru au fost varietatea materialelor și hardware-ul utilizat
având un impact asupra cifrelor. Un alt factor care a influențat viteza de
producție a fost legată de numărul persoanelor implicate în proiect și în
producție. Încărcarea suplimentară a angajaților a fost dată de procentul relativ
mare de material rescanat (9%), care nu a fost luat în considerare la planificarea
programului proiectului pilot. Acest lucru se datorează faptului că ideea din
etapa de planificare era să se ocupe de validare prin eșantioane, însă, la
implementare, s-a decis validarea tuturor materialelor pentru a se ajunge la
calitatea dorită a imaginii. Prin urmare, validarea a durat mai mult decât s-a
anticipat. Necesitatea de a rescana mai multe materiale a influențat în principal
durata totală a proiectului.
De reținut că viteza scanării depinde, în primul rând, de formatul și starea
materialelor care sunt digitalizate.
K6. Digitalizarea cu succes a materialelor proiectului pilot
(Criteriul specificat se referă la digitalizarea tuturor materialelor în
perioada derulării proiectului pilot, fără ca niciun material să fie omis).
 Criteriu satisfăcut:
- Toate materialele au fost digitalizate pană la data limită a proiectului pilot,
lucrarea a fost finalizată pe 28 octombrie 2019;
- Diferite categorii de materiale au fost pregătite și digitalizate cu succes, nu
s-a omis niciun material din cauza proprietăților lor;
- Cu excepția volumelor legate, vitezele de digitalizare au corespuns
planului;
- Au fost identificate situații în care lipseau imagini din unele dintre
unitățile digitalizate. Eroarea a fost identificată la un driver dintr-unul dintre
tipurile de scaner utilizat;
- În cazul erorilor cea mai bună opțiune a fost rescanarea materialelor, care
s-a finalizat pe 18 noiembrie 2019.
Criteriul 7. Funcționalitatea pregătirii procesului de către autorități
(Criteriul se referă la autoritățile de stat care aveau obligația să
pregătească materialele la timp și în conformitate cu instrucțiunile furnizate de
Arhivele Naționale)
 Criteriu satisfăcut:
- Nu au existat deficiențe în pregătirea materialelor care ar fi împiedicat
digitalizarea sau utilizarea materialelor;
- Arhivele Naționale au elaborate un ghid și instrucțiuni pentru autorități cu
privire la modul de pregătire a materialelor proiectului pilot pentru transfer;
- Au fost organizate instruiri privind utilizarea AHAA.
Criteriul 8. Funcționalitatea procesului în general
(Acest criteriu se referă la întregul proces sau etapele sale unice de la
pregătirea de către autorități până la utilizarea materialelor)
 Există neconformități minore de la criteriu:
- În general, proiectul pilot – în special etapa de producție – a fost realizată
în termen chiar mai buni decât se aștepta;
- Funcționalitatea hardware-ului a fost bună, iar pregătirea materialelor și
scanarea s-au desfășurat în cea mai mare parte conform planului și în termen.
Planificarea producției a fost eficientă și de succes, hardware-ul și resursele de
personal au fost utilizate eficient și nu au existat blocaje majore în producție;
- Revizuirea materialelor în etapa de planificare a permis pregătirea mai
rapidă și planificarea producției conform planului;
- Problemele tehnice din mediul serverului și întreruperile producției din
cauza acestora au dus la încetinirea digitalizării într-o oarecare măsură.
Concluziile trase la final de proiect de către Grupul de coordonare:
„Proiectul-pilot și-a atins obiectivele principale demonstrând că procesul de
digitalizare în masă planificat și modelul de implementare sunt funcționale și
digitalizarea poate fi realizată cu viteza planificată. Digitalizarea realizată în
cadrul proiectului-pilot a respectat criteriile, ceea ce permite eliminarea
documentelor analogice după o perioadă de timp prestabilită. Proiectul pilot de
digitalizare în masă a îndeplinit criteriile cheie specificate pentru acesta și a
demonstrat că metoda de implementare a digitalizării în masă planificată este
funcțională în practică. Pe baza rezultatelor proiectului pilot, proiectul de
digitalizare în masă poate trece la etapa de producție cu modelul actual de
implementare” 26.
Finlanda, în calitate de promotor al acestor schimbări profunde în
domeniul arhivistic, acumulează o experiență foarte utilă pentru celelalte state
care doresc sa îi urmeze exemplu. Problemele întâmpinate, avantajele și
dezavantajele digitalizării în masă sunt supuse unei examinări atente și li se dă o
rezolvare, având grijă ca moștenirea culturală să fie păstrată în totalitatea ei
nealterată și în siguranță. Cert este că trecerea la digitalizarea în masă
transformă radical domeniul arhivistic antrenând energii din zona IT și nu
numai. Rolul lucrătorului în domeniul arhivelor începe să se schimbe, fiind
obligat să se adapteze noilor tendințe tehnologice și noilor solicitări. De
asemenea, el trebuie să aibă capacitatea de a naviga printre multitudinea de
informații disponibile în format electronic și să stabilească care dintre acestea
trebuie păstrate și pentru cât timp? Mai devreme sau mai târziu România va
trebui sa se alinieze acestor tendințe și să treacă la digitalizarea în masă, drept
urmare este util să învățăm din experiența altor state și să o folosim.
26
The National Archives of Finland, Final report, mass digitization pilot project. Public
RECENZII
RECENZIE
Tatiana SCURTU
Vasile Lechințan, Ioan Lăcătușu, Români și secui în secolele XVII – XX.

Reflexii istoriografice, volum îngrijit și prefață de Tatiana Scurtu, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2022
După înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei și a

instituțiilor culturale românești: Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni,
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul
European de Studii Covasna-Harghita, a editurilor și a publicațiilor cunoscute,
ținând cont de resursele umane limitate, respectiv numărul restrâns de
specialiști din zonă, a fost nevoie de gândirea unui sistem de parteneriat cu
instituții similare din principalele centre culturale ale țării, din sistemul
Arhivelor Naționale, a muzeelor, universităților și a altor institute de cercetare.
Astfel, în decursul anilor, prin organizarea unor sesiuni de comunicări,
simpozioane, dezbateri și altele, s-a format un grup de cercetători, nume de
marcă în știința românească, dar și tineri care bat la porțile afirmării. Răsplata a
fost pe măsură: numărul mare de cărți tipărite și studii publicate în anuarele
Angvstia și Acta Carpatica, revista „Grai Românesc” și alte reviste de
specialitate, sporirea fondului de documente și de carte, proiectele devenite
tradiționale: „Zilele Andrei Șaguna”, „Zilele Nicolae Colan”, Sesiunea
națională de comunicări științifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie.
Cultură. Civilizație”, ajunsă la ediția a XXVIII-a, Colocviile naționale ale
Grupului de cercetare „I.I. Russu”, Universitatea de Vară de la Izvoru
Mureșului, Primăvara culturală la Sfântu Gheorghe etc.
De remarcat contribuția substanțială, constantă și plină de dăruire a
cercetătorilor Ioan Lăcătușu și Vasile Lechințan, atât la înființarea, cât și la
dezvoltarea și funcționarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, în toți
acești aproape 30 de ani, în acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu, în această
adevărată oază de românitate activează un nucleu de promotori și apărători ai
valorilor identitare românești.
Referindu-se la aniversarea a 25 de ani de la înființarea Centrului, Vasile
Lechințan menționa: Au trecut, iată, 25 de ani de ființare a Centrului
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe,
județul Covasna, eveniment care și pentru mine este un prilej de mândrie și de
satisfacție pentru că sunt legat și eu de această instituție încă de la începuturile
activității ei. Am fost cooptat de grupul de intelectuali patrioți de acolo, în
frunte cu colegul și prietenul dr. Ioan Lăcătușu, sufletul mișcării de apărare și
promovare a valorilor culturale și a demnității naționale românești în zonă. Un
sfert de secol de continuă luptă pentru armonia interetnică în județele Covasna
și Harghita, de promovare a spiritualității noastre românești acolo unde era și
este atâta nevoie de această activitate nobilă, de mare responsabilitate și
maturitate civică. An de an, consecutiv, am participat și eu la sesiunea anuală
Românii din sud-estul Transilvaniei – istorie, biserică, școală, cultură, dar și la
alte acțiuni promovate de Centru.
Cei doi cercetători, împreună cu principalii lor colaboratori, au elaborat
prioritățile și direcțiile principale ale activității de cercetare interdisciplinară a
realităților din arealul sud-est transilvan, în istorie și contemporaneitate. O
primă direcție a constat în cercetarea interdisciplinară (din perspectivă istorică,
sociologică și demografică) a realității socio-etnice și demografice a zonei
Covasna-Harghita; sprijinirea redactării unor lucrări monografice ale
comunităților locale, instituții culturale și personalități laice și bisericești. O a
doua direcție o constituie cercetarea istoriei și culturii românilor din spațiul sud-
estic al Transilvaniei, locul Bisericii ortodoxe și al celei greco-catolice, școlile
confesionale, instituții și asociații culturale, elite locale și naționale, genealogia
unor familii de cărturari, aspecte ale culturii populare, contribuții la formarea
patrimoniului cultural, monumente de for public, cimitire ale eroilor ș.a. A treia
direcție privește cercetarea din perspectivă sociologică a unor dimensiuni ale
conviețuirii interetnice în județele Covasna și Harghita, relația majoritate-
minoritate în sud-estul Transilvaniei, autonomia pe criterii etnice și tendințe de
enclavizare, comunicare interculturală și manipulare prin mass-media,
interferențe etno-culturale româno-maghiare specifice arealului sud-est
transilvan. O a patra direcție este reprezentată de cercetările din domeniul
demografiei: evoluția fenomenului etnic și confesional din sud-estul
Transilvaniei; reconstituirea evoluției unor fenomene demografice în perioada
1850-2011 din acest areal; evoluții ale mișcării naturale și migratorii;
consecințele evenimentelor politice și geopolitice asupra dinamicii populației și
a comportamentului demografic; dinamica procesului de asimilare etnică a
românilor din zona unde ei sunt numeric minoritari; implicațiile demografice ce
decurg din raportul majoritate-minoritate inversat. A cincea direcție o constituie
cercetarea în domeniul arhivisticii, referitoare la modernizarea și intensificarea
procesului de reformă în sistemul arhivelor, perfecționarea activității de arhivă
de la creatorii și deținătorii de documente, relațiile publice și imaginea
Arhivelor Naționale, valorificarea științifică a surselor de arhivă, amenajarea și
informatizarea arhivei și bibliotecii Centrului Ecleziastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”, introducerea în spațiul public a Bibliotecii digitale
Eurocarpatica. O altă latură a activității de cercetare se referă la valorificarea
editorială și muzeală a patrimoniului documentar și cultural din fondurile și
colecțiile aflate în păstrare la Arhivele Naționale, Muzeul Național al Carpaților
Răsăriteni și la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”,
editarea și reeditarea unor lucrări de referință pentru istoria și cultura românilor
din Arcul Intracarpatic.
Printre cei mai importanți cercetători care s-au implicat în realizarea
acestei strategii de cercetare sunt Vasile Lechințan și Ioan Lăcătușu. În decursul
anilor cei doi arhiviști și istorici au elaborat împreună câteva lucrări de referință
privind românii din această parte de țară, au redactat mai multe studii și articole
referitoare la existența românilor și a secuilor în secolele XVII-XX. În acest
context, prin strădania celor doi cercetători, au fost reeditate lucrările: Originea
secuilor și secuizarea românilor, de G. Popa-Lisseanu și Românii și secuii, de Ion I.
Russu, Rostul secuilor între români de-a lungul secolelor, văzut de Nicolae
Iorga și tipărită cartea Strană de strigăt românesc. Proiectul interbelic al
„reromânizării secuizaților”, de Octavian M. Dobrotă. Valorificând sursele de
documentare inedite aflate în Arhivele Naționale din Cluj-Napoca, Miercurea-
Ciuc și Sfântu Gheorghe și pe cele din Arhiva Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, și bibliografia tematică aferentă, Ioan
Lăcătușu și Vasile Lechințan, împreună cu principalii lor colaboratori (Ioan
Ranca, Violeta Pătrunjel, Vasile Stancu, Erich Mihail Broanăr, Ciprian
Hugianu, Ana Dobreanu ș.a.) au realizat câteva volume de referință despre
românii din Arcul Intracarpatic și conviețuirea lor cu secuii, de-a lungul
secolelor, din rândul cărora menționăm: Românii din Scaunele Secuiești în
antroponimele din conscripții, I, Scaunul Mureș, 1699-1821; Românii din Covasna și
Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură; Repere identitare românești din
județele Covasna și Harghita ș.a.
Deosebit de valoroase sunt studiile semnate de cei doi cercetători apărute,
în principal, în anuarele Angvstia și Acta Carpatica. Volumul de față și-a
propus să redea aceste studii, grupate tematic și cronologic, oferind astfel
cititorilor o imagine de ansamblu asupra conținutului și mesajului acestora.
Studiile respective sunt cu atât mai importante, cu cât tematica lor este inedită,
nemaifiind abordată în lucrările altor cercetători. Edificatoare sunt în acest sens
titlurile studiilor prezentate în capitolul I, precum: Documente inedite
referitoare la români în surse arhivistice din zona Treiscaune, din sec. XVI-
XVII; Românii din scaunele secuiești la 1614; Oficiali de stat români în Secuime,
până la 1918; Documente din arhivele covăsnene referitoare la bisericile
ortodoxe și greco-catolice din fostele scaune, respectiv comitate Treiscaune și
Odorhei ș.a. În acest capitol sunt redate preocupările celor doi cercetători cu
privire la conviețuirea dintre secui/maghiari și românii din Arcul Intracarpatic:
Secuii în Moldova și Țara Românească la 1857; Pagini din presa maghiară despre
români, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; Aspecte ale relațiilor secuilor cu
românii în dezbaterile Congresului Secuiesc ținut în 1902 la Tușnad; Aportul
negustorilor români și secui din Arcul Intracarpatic la dezvoltarea comerțului
dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească ș.a. O importantă contribuție
a adus-o istoricul Vasile Lechințan la eliminarea unor abuzuri referitoare la
retrocedarea ilegală către bisericile „istorice maghiare” a unor edificii
construite din fonduri publice, problemă reliefată, printre altele, în articolele:
Administrarea Fondului de Religie terezian pentru Transilvania de către
Statusul romano-catolic ardelean (1883-1919) și Patru mari clădiri gimnaziale
construite din bani publici, în perioada 1905-1911, în Miercurea-Ciuc, Odorheiu
Secuiesc Târgu Mureș și Târgu Secuiesc.
Cunoscut pentru preocuparea sa în scopul valorificării editoriale a
importantelor surse bibliofile aflate în păstrare la BCU din Cluj-Napoca,
istoricul Vasile Lechințan a publicat în serial articolele cu tema Corespondența de
la românii din secuime în „Gazeta Transilvaniei” din 1889-1909, care au constituit
nucleul și imboldul pentru continuarea cercetărilor pe această problematică și
finalizarea lor în volumul Românii din Treiscaune, Ciuc, Giurgeu și Odorhei, în
presa din Transilvania până în anul 1918. În capitolul intitulat Românii din
secuime în presa din Transilvania înainte de 1918 sunt prezentate câteva
articole referitoare la pagini din presa maghiară despre români, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
Vasile Lechințan, în studiile sale cuprinse în volumul de față, a abordat și
problematica interferențelor lingvistice, respectiv Limba română în viața
secuilor de-a lungul secolelor (până în 1918). Studiind lucrările de specialitate
ale unor autori maghiari și români, în articolele respective, sunt prezentate cu
minuțiozitate cuvintele românești folosite în limbajul cotidian de către populația
de etnie maghiară din fostele scaune secuiești cu indicarea localității și anului în
care acestea au fost identificate.
Buni cunoscători ai istoriei Transilvaniei și, în mod deosebit, ai celei din
Arcul Intracarpatic, Vasile Lechințan și Ioan Lăcătușu, împreună cu bunul lor
prieten Vasile Stancu, au prezentat punctul de vedere al istoriografiei române
față de abordările istoricilor maghiari în articole precum: Orbán Balázs despre
români în lucrarea „A Székelyföld leírása…” („Descrierea ținutului secuiesc.”);
Stabilirea românilor în sud-estul Transilvaniei – Noi „opțiuni” ale
istoriografiei maghiare și Istorie a Ținutului Secuiesc. La fel au procedat la
apariția manualului Istoria Secuilor.
În structura lucrării, împreună cu studiile și articolele referitoare la istoria și
cultura românilor din sud-estul Transilvaniei și conviețuirea lor cu secuii/maghiarii,
sunt redate prefețele și recenziile unor volume redactate sau îngrijite de cei doi
cercetători: Viața publică din Sfântu Gheorghe – Covasna (1919-1989). Cronologie;
Structuri etnice și confesionale în județele Covasna și Harghita; Monografia
satelor din Câmpia Transilvaniei.
Merită subliniat sprijinul acordat de cei doi cercetători documentării în
vederea redactării unor teze de doctorat integrate în proiectul general de
cercetare a comunităților românești din sud-estul Transilvaniei. Din
numeroasele lucrări de doctorat elaborate în perioada 1994-2022, cu sprijinul
Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, menționăm:
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din sud-estul Transilvaniei, de
Marius Banciu, Cuvânt de binecuvântare PS Andrei, Episcopul Covasnei și
Harghitei, Postfață de dr. Ioan Lăcătușu, Editura Grai Românesc, Miercurea-
Ciuc, 2020; Bisericile Românești din Județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune (azi
Covasna și Harghita) în perioada 1918-1945, de Laurențiu-Gabriel Panciu,
Cuvânt de binecuvântare PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, Postfață
de dr. Ioan Lăcătușu, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2020; Biserica
Ortodoxă Română din estul Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, de
Costel Cristian Lazăr, Postfață de Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarpatica, Sfântu
Gheorghe, 2013; Românii din scaunele secuiești în Revoluția de la 1848-1849,
de Sebastian Lucian Pârvu, Prefață de Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2014; Biserici, școli, comunități rurale românești din
Covasna și Harghita (1850-1918), de Nicoleta Ploșnea, Editura Grai
Românesc, Miercurea-Ciuc, 2012; Familia creștină în sud-estul Transilvaniei
între anii 1870-1919. Regiunea Buzăului Ardelean, de Pr. Dr. Nicu Lazăr,
Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2022.
Totodată, subliniem faptul că și numărul lucrărilor, studiilor și articolelor
referitoare la românii și secuii din fostele scaune secuiești sunt mult mai
numeroase decât cele redate în volumul de față. Dintre acestea, menționăm doar
câteva: „Secuii și relațiile cu românii în presa de altădată” și „Secuii și
atitudinea lor față de Principatele Române”, în Românii în dezbaterile
Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, ediție
îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Editura Magic Print, Onești,
2011, p. 67-78; „Despre secui”, în Împreună la noi acasă. Cursurile de vară
2014. Universitatea Nicolae Iorga Vălenii de Munte, de C. Manolache, Vălenii
de Munte, 2015, p. 216-233; „Documente privind evoluția sinuoasă a
demersurilor de stabilire a frontierei dintre România și Imperiul Austro-Ungar”,
în Acta Bacoviensia, nr. XIV, Bacău, 2019, p. 467-489 (Ioan Lăcătușu, Ciprian
Hugianu); „Câteva repere bibliografice despre români și secui/ maghiari, în anul
Centenarului Marii Uniri”, în Acta Carpatica, nr. V, Editura Eurcarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2018, p. 463-487; „Mass-media maghiară și română din
spațiul central european privind problematica Tratatului de la Trianon (iunie
1920)”, în Centenarul recunoașterii internaționale a Marii Uniri”, Baia Mare,
p. 32-70 (Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu); „Dictatul de la Viena și consecințele
sale asupra poporului român, cu o privire specială asupra românilor din județele
Covasna și Harghita”, în 80 de ani de la Dictatul de la Viena, Baia Mare, 2020,
p. 30-49; Români și unguri: vol. I (1918-1940), vol. II (1940-1945), vol. III
(1945-2018), de Petre Țurlea, Editura Kartha Grafic, Ploiești, 2018, colaborator
Ioan Lăcătușu.
O altă direcție prioritară de cercetare a constituit-o introducerea în
circuitul public a informațiilor referitoare la personalitățile românești născute
sau care au activat în actualele județe Covasna, Harghita și Mureș și, în mod
deosebit, a arhiviștilor, muzeografilor, profesorilor, preoților implicați în
cercetarea interdisciplinară a istoriei, culturii și civilizației românești din Arcul
Intracarpatic și a interferențelor culturale cu maghiarii/secuii din zonă. Un
proiect amplu dedicat acestei problematici îl constituie colecția Profesioniștii
noștri din cadrul editurii Eurocarpatica, colecție în care, între anii 2010-2022,
au apărut 32 de volume, printre care: Profesioniștii noștri 11. Istoricul Gelu
Neamțu la 75 de ani, îngrijitori Vasile Lechințan și Vasile Tutula, coordonator
Ioan Lăcătușu; Profesioniștii noștri 3. Ioan Ranca la 80 de ani, p. 108-118,
(Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan); „Ana Grama și colecția «Profesioniștii
noștri»”, în Cibinium, nr. 15, Sibiu, 2015, p. 286-291 (Ioan Lăcătușu, Vasile
Lechințan); Profesioniștii noștri 2. Liviu Boar, la 60 de ani, coordonator și
prefață Ioan Lăcătușu; Profesioniștii noștri 10. Corneliu Mihai Lungu arhivist,
istoric, profesor la 70 de ani, ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan
Lăcătușu; Profesioniștii noștri 22. Ioan Lăcătușu la 70 de ani; Profesioniștii
noștri 27. Istoricul Vasile Lechințan istoric, scriitor, om al cetății, ediție
îngrijită de Ioan Lăcătușu și Vasile Stancu.
De aceeași atenție s-au bucurat și alte personalități românești din zonă,
cărora li s-au dedicat lucrări, studii și articole, dintre care amintim: Omagiu
Horia Colan la 80 de ani, Editura Eurocarpatica, 2006; „Arhiviști ardeleni. Dan
Baicu (1944-2006)”, în Anuarul arhivelor mureșene, Serie nouă, nr. 1 (V), p.
366-373; „Arhiviști ardeleni contemporani în colecția «Profesioniștii noștri»”,
în Profesioniștii noștri 8. Ioan Pleșa profesor, arhivist, istoric la 80 de ani,
îngrijitori Alexandra Dana Zecheru și Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2013, p. 224-244; „Rafiroiu I. Ioan”, în Arhiviști ardeleni.
Dicționar biobibliografic, Petru Maior University Press, Târgu Mureș, 2014, p.
261-267; „Colecția Profesioniștii noștri – o enciclopedie a personalităților
românești contemporane” (Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu), în Sangidava nr. 9
(XV), Serie nouă, p, 152-160; Aurel Marc, Contribuții la istoria județului
Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2000, (volum alcătuit și
îngrijit de Ioan Lăcătușu și Ana Dobreanu), 133 p.; Baicu Vasile Dan, Istorie și
arhivistică în Arcul Intracarpatic, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006,
volum alcătuit și îngrijit de Ioan Lăcătușu și Adina Fofircă, 290 p.;
Profesioniștii noștri 19. Doina Dobreanu la 65 de ani, ediție îngrijită de Ioan
Lăcătușu și Vasile Dobreanu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015, 400 p.
ș.a.
În rândul lucrărilor nepublicate, păstrate în arhiva Centrului Ecleziastic
de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, se află și: Cronologie istorică –
Sfântu Gheorghe (Sângiorgiu) – 550 de ani de atestare ca oraș, (Ioan Lăcătușu,
Vasile Lechințan și Vasile Stancu); Sinteză documentară referitoare la
reînhumarea la Odorheiu Secuiesc a rămășițelor pământești ale lui Nyiro
Joszef, Sf. Gheorghe, 2012 (Vasile Lechințan, Ioan Lăcătușu și Dorin Suciu).
Prietenia dintre cei doi cercetători a fost însoțită de o foarte bună
cunoaștere a trudei și activității fiecăruia desfășurate timp de peste 30 de ani pe
tărâmul cercetării, prezervării și afirmării culturii și identității românilor din
sud-estul Transilvaniei. Pentru edificare, redăm două fragmente din textele
redactate de Vasile Lechințan despre Ioan Lăcătușu și de Ioan Lăcătușu despre
Vasile Lechințan:
„Ioan Lăcătușu este acel cercetător al trecutului pe care pasiunea,
probitatea, respectul până la minuțiozitate față de adevărurile și valorile
naționale, bucuria descoperirilor, durerea în fața marilor drame și tragedii
românești, revolta în fața fanatismului șovin – toate acestea reies din studiile
publicate, îi dau acea dimensiune de om de suflet românesc, deschis spre
înțelegere și toleranță, spre construcție și echilibru. Interesantă și necesară
atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg românesc, doritor de a
cunoaște o istorie pasionantă, a cărei construcție autorul o subsumează unei
viziuni echilibrate și de interes major, cartea de față vine în întâmpinarea unei
mult așteptate apariții de acest gen, spre o mai bună înțelegere a istoriei
civilizației românești în integralitatea ei.” (Drd. Vasile Lechințan, Cluj-
Napoca, în Prefață la volumul Identitate și cultură la românii din Secuime, de
Ioan Lăcătușu, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1996, p. 6).
„Istoricul Vasile Lechințan a fost un excelent cunoscător al surselor
documentare, edite și inedite, un arhivist născut și nu făcut, cercetarea
arhivistică devenind rațiunea întregii sale existențe. Cu puterea sa de muncă
impresionantă și cu dragostea sa nemărginită față de istoria și valorile
naționale și față de dăinuirea românească, a reușit să redea istoriografiei
românești lucrări de o certă valoare științifică. De roadele trudei sale au
beneficiat sute de autori de lucrări monografice și mii de cetățeni care au
apelat la serviciile oferite de Arhivele Naționale. Istoricul Vasile Lechințan a
fost unul din cei mai valoroși și statornici cercetători ai istoriei românilor din
județele Covasna și Harghita și a conviețuirii acestora cu secuii/maghiarii.
Pentru aceasta, s-a bucurat de aprecierea ierarhilor locului – ÎPS Ioan, azi
mitropolit al Banatului și PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, a
istoricilor, arhiviștilor, preoților, profesorilor și tuturor iubitorilor de istorie
din această binecuvântată zonă din inima României.” (Dr. Ioan Lăcătușu,
„Necrolog”, în Mesagerul de Covasna, 10 iulie 2021).
Bogata moștenire lăsată de istoricul Vasile Lechințan și necuprinsă în
volumul de față constituie pentru noi o obligație morală de valorificare a ei
editorială în alte volume structurate tematic și cronologic.
Volumul Români și secui în secolele XVII-XX. Reflexii istoriografice
reprezintă o nouă contribuție la cunoașterea problematicii complexe și de
actualitate a istoriei comunităților românești și maghiare, cu luminile și umbrele
cunoscute în decursul istoriei. În același timp, volumul constituie un omagiu
adus istoricului Vasile Lechințan, la un an de la trecerea sa la cele veșnice și
arhivistului și cercetătorului Ioan Lăcătușu, la împlinirea vârstei de 75 de ani.
IN MEMORIAM
PROF. VASILE STANCU – MEMBRU MARCANT AL
VIEȚII CULTURAL-ȘTIINȚIFICE ȘI CIVICE ROMÂNEȘTI
DIN ARCUL INTRACARPATIC (3.04.1946 – 3.08.2022)
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprian HUGIANU
A trecut la cele veșnice profesorul,

publicistul, istoricul și liderul civic Vasile
Stancu, membru marcant al societății civile
românești din Arcul Intracarpatic.
S-a născut în ziua de 3 aprilie 1946 la
Zărnești, jud. Brașov. Cursurile școlilor
primare, gimnaziale și liceale le-a urmat la
Brașov. A urmat apoi Institutul Pedagogic
secția Istorie-Geografie din București și
Facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul
universității din capitală, absolvită în anul
1982. În anul 1967 s-a căsătorit cu Ileana
Parascan, colegă de studii. Dumnezeu a
binecuvântat familia Stancu cu doi copii, Alin-Adrian și Alina, ambii doctori în
matematică, cadre didactice universitare în S.U.A. și Canada.
În anul 1967 a fost repartizat la Școala Generală Întorsura Buzăului, unde
a funcționat la catedra de istorie, până în anul 1976. Între 1 decembrie 1976 și
20 mai 1984, a fost detașat, în interesul învățământului, la Casa Pionerilor
Întorsura Buzăului. La 20 mai 1984 a fost detașat la Sf. Gheorghe, ca şef de
catedră Istorie – Politică externă, la Cabinetul Judeţean de Partid, unde a
funcționat până la 25 decembrie 1989. La 26 decembrie 1989 a revenit la
catedra titulară de istorie de la Școala Generală Întorsura Buzăului. În perioada
1990-1994, a funcționat ca director adjunct al acestei unități de învățământ. În
anul 1994 a obținut titularizarea la noua Școală Generală Nr. 1 din Sf.
Gheorghe, numită ulterior „Nicolae Colan”, unde a funcționat până în anul
2010, când a ieșit la pensie, paralel având ore și la Grupul Școlar „Constantin
Brâncuși”, fosta Școală de Cooperație din Sfântu Gheorghe, actualul Liceu
Tehnologic „Constantin Brâncuşi”. Timp de doi ani, în perioada 1995-1997, a
fost detașat la Inspectoratul Școlar al județului Covasna, pe funcţia de inspector
școlar istorie-religie-științe socio-umane, iar în perioada 1997-2008 a fost
metodist la disciplina Istorie, al Inspectoratului Școlar Județean Covasna.
Meritele sale profesionale, obţinute în cei peste 40 ani de activitate
didactică, au fost recunoscute şi răsplătite prin diferite distincţii, printre care:
Diploma de Excelenţă „pentru întreaga activitate derulată în sprijinul
învăţământului românesc”, din partea Asociaţiei Pedagogilor Români din
Judeţul Covasna; Diplomă de Merit „pentru întreaga activitate din învăţământ”,
acordată de conducerea Şcolii cu Clasele I-VIII „Nicolae Colan”, Sfântu
Gheorghe, 2010; Scrisoare de Mulţumire din partea Inspectoratului Şcolar
Judeţean Covasna „pentru întreaga activitate depusă în slujba educaţiei”, 2014;
Medalia „pentru întreaga activitate didactică” din partea Asociaţiei Pedagogilor
Români din judeţul Covasna ş.a. A organizat numeroase concursuri „Cine știe
câștigă” pe teme de istorie și a colaborat la mai multe publicații școlare.
În cei peste 40 de ani de activitate în învățământ s-a remarcat ca un
valoros profesor de istorie, exigent, dar și apreciat de foștii elevi. În toți acești
ani, cu elevii săi a obținut numeroase premii la olimpiadele școlare la faza
județeană. A organizat multe excursii școlare, remarcându-se ca un
experimentat ghid, în rândul cărora se disting excursiile organizate la
mormântul patronului spiritual al școlii, Mitropolitul Nicolae Colan, la
Mănăstirea Sâmbăta de Sus, împreună cu Preotul Corneliu Bujoreanu.
Bogata activitate didactică a fost însoțită de cea cultural-civică. Astfel, în
perioada 1967-1984, cât timp și-a desfășurat activitatea la Întorsura Buzăului, a
făcut parte din formaţiile de artiști amatori ai Casei de Cultură din localitate și a
fost redactorul emisiunii locale de radio. În perioada anilor 1975-1984, a
îndeplinit și funcția de Șef al Statului Major al Gărzilor Patriotice de la nivelul
orașului Întorsura Buzăului.
După stabilirea în municipiul Sfântu Gheorghe, a desfășurat o bogată
activitate cultural-științifică, publicistică și civică. A fost membru al Fundației
„Mihai Viteazul” din județul Covasna, de la înființarea sa în 1990, în care a
îndeplinit și funcția de președinte și vicepreședinte al acestei organizații civice;
a fost membru fondator, în 1992, al Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”,
membru al Comitetului său de acțiune; membru fondator în 1995 al Asociației
Cultural-Creștine „Justinian Teculescu” din orașul Covasna; membru fondator,
din 2001, al Asociației Pedagogilor Români din județul Covasna; membru
fondator, în 1996, al Despărțământului ASTRA Covasna-Harghita, membru al
Comitetului de conducere al Despărțământului; membru al Fundației Naționale
„Neamul Românesc”, filiala Covasna; membru în conducerea Forumului Civic
al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș; colaborator al Centrului
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și cercetător asociat al
Centrului European de Studii Harghita-Covasna; membru fondator al Grupului
de Cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei.
De-a lungul timpului a colaborat la numeroase publicații locale, regionale
și naționale, în mod deosebit la publicația „Condeiul ardelean” condusă de
publicistul Doru-Decebal Feldiorean și la anuarele „Angvstia”, „Acta
Carpatica” și „Acta Bacoviensia”. Colaborarea statornică şi benefică, timp de
15 ani, cu săptămânalul „Adevărul Covasnei”, devenit bilunarul „Condeiul
ardelean”, a făcut posibilă apariţia în paginile publicaţiei, sub semnătura
prolificului şi exigentului publicist şi istoric Vasile Stancu, a aproape 400 de
articole.
Bibliografia istorică personală cuprinde zeci de studii, numeroase articole
și comunicări științifice, în cea mai mare parte legate de istoria românilor din
sud-estul Transilvaniei, a unor personalități din zonă sau din țară. A alcătuit,
coordonat sau îngrijit numeroase volume, în special din colecția „Profesioniștii
noștri” a Editurii Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, colecție în care a apărut și
volumul omagial dedicat profesorului și istoricului Vasile Stancu la împlinirea
vârstei de 75 de ani. Volumul menționat reprezintă o recompensă morală
meritată pentru întreaga activitate de peste 50 de ani, desfăşurată cu
profesionalism şi dăruire pe tărâmul propăşirii şcolii şi culturii româneşti din
sud-estul Transilvaniei de către prof. Vasile Stancu, om de bază al vieţii
româneşti din Sfântu Gheorghe şi din întreg arealul fostelor scaune secuieşti de
odinioară, zonă atât de greu încercată de valul antiromânesc de după 1989.
Conştient de importanţa lucrărilor monografice, în anul 2004 a redactat
„Analele Şcolii cu clasele I-VIII «Nicolae Colan» – Sfântu Gheorghe, judeţul
Covasna”, mărturie peste timp a ceea ce a însemnat această tânără şcoală în
reţeaua şcolilor gimnaziale din Sfântu Gheorghe. De remarcat și buna
colaborare a profesorului Vasile Stancu cu direcţiunea Grupului Şcolar
„Constantin Brâncuşi” din Sfântu Gheorghe şi bogata activitate şcolară şi
extraşcolară.
Pentru susţinerea studiilor şi comunicărilor ştiinţifice, numai în ultimii 20
de ani a participat la peste 200 de Simpozioane Naţionale şi Internaţionale,
Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice în aproape 50 de localităţi din România şi
Republica Moldova. Numeroase studii publicate de istoricul Vasile Stancu i-au
fost folosite ca izvoare istorice şi bibliografice pentru lucrări de licenţă,
doctorate şi cărţi publicate, având ca temă Istoria Românilor din sud-estul
Transilvaniei. A alcătuit şi îngrijit volumele: „Analele Şcolii Generale cu
clasele I-VIII «Nicolae Colan»” – 1994-2004, Editura Eurocarpatica, Sfântu
Gheorghe, 2004; „Mitropolitul Visarion Puiu, contemporanul nostru”, carte
publicată pe internet, 2009; „Cronologie istorică – Sfântu Gheorghe – 550 de
ani de atestare ca oraş”, împreună cu dr. Ioan Lăcătuşu şi drd. Vasile Lechinţan,
postată pe internet, fragmente publicate în cotidianul „Mesagerul de Covasna”,
volumul „Contribuţii documentare privind istoria românilor transilvăneni”,
semnat împreună cu Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe,
2016, „Recunoașterea internațională a Marii Uniri. Trianon 100”, ediţie îngrijită
împreună cu Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2020;
„Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra poporului roman”, ediţie
îngrijită împreună cu Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe,
2020. A mai îngrijit şi prefaţat volume apărute în colecţia „Profesioniştii
noştri”, din cadrul Editurii Eurocarpatica, dedicate prietenilor şi colaboratorilor
săi – Ioan Lăcătuşu, Ilie Şandru, Ioan Solomon, Ioan Sabău-Pop, Ion Giurcă,
Petre Ţurlea, Corina Sporea-Bărăgan şi Vasile Lechinţan.
Promotor al cunoașterii adevărului referitor la istoria românilor și a
secuilor din zona Arcului Intracarpatic, istoricul Vasile Stancu, împreună cu
prietenul său din Cluj Napoca, Vasile Lechințan și colegii de la Centrul
European de Studii Covasna-Harghita au formulat răspunsuri documentate și
pertinente, din perspectiva istoriografiei românești, la unele lucrări semnate de
istorici maghiari.
Cercetător pasionat de cunoaşterea istoriei, culturii şi civilizaţiei
româneşti din această parte de ţară şi nu numai, istoric apreciat, profesorul
Vasile Stancu a fost invitat la zeci de manifestări ştiinţifice organizate în
întreaga ţară: Bacău, Roman, Arad, Caransebeş, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Sibiu,
Târgu Mureş, Timişoara, Sovata, Cluj-Napoca, Zalău, Satu Mare, Oradea,
Zalău, Miercurea Ciuc, Paşcani, Topliţa, Izvoru Mureşului, Covasna, Iaşi,
Chişinău ş.a.
Profesorul și istoricul Vasile Stancu a fost o prezență activă în viața
culturală a județului Covasna. A susținut zeci de conferințe dedicate unor
momente importante din istoria națională, în cadrul Cercului Militar Județean,
al școlilor și în programul manifestărilor organizate de principalele instituții și
organizații civice românești. Moștenirea cultural-științifică lăsată de profesorul
Vasile Stancu numără peste 800 de studii, articole și volume, majoritatea
acestora urmând să fie publicate în volume tematice de mare interes pentru
istoria locală și națională.
Pentru întreaga sa activitate didactică, culturală, ştiinţifică, publicistică şi
civică a fost distins cu titlul de „Cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din
Sfântu Gheorghe”, cu premiul „I.I. Russu” pentru studiul Istoriei românilor din
sud-estul Transilvaniei, precum şi cu numeroase alte distincţii, diplome şi
medalii din partea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Ligii Cultural-
Creştine „Andrei Şaguna”, fundaţiilor „Mihai Viteazul” şi „Miron Cristea”,
Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş ş.a.
Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar pe noi să ne învrednicească să îi
cinstim memoria așa cum se cuvine!
Lista de autori
Anghel Doina – expert gr. I, Depozitul Central de Arhivă Pitești,

doinatalasman@yahoo.com.
Bălan Emanuel, doctorand la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, prof.
Liceul „Vasile Conta” Târgu-Neamț emanuel.balan_tgn@yahoo.com.
Bălăiță Dorel – inginer, Chimcomplex S.A. Borzești, colecționar,
dorelb2003@yahoo.com.
Cărăbinescu Mirela – doctor în istorie, șef serviciu, Arhivele Naționale
Mureș, mirela.carabineanu@arhivelenationale.ro.
Ceucă Mihai – inginer, Bacău, mihaicuk@gmail.com.
Cheramidoglu Constantin – doctor în istorie, arhivist, Asociația Arhiviștilor și
Prietenilor Arhivelor „Ovidius” Constanța, cheramidoglu1959@gmail.com.
Clit Costin – profesor, Colegiul Național „Cuza Vodă” Huși,
costinclit@yahoo.com.
Coșa Anton – doctor în istorie, muzeograf, Complexul Muzeal „Iulian
Antonescu” Bacău, ablcosa@yahoo.com.
Cucu Cornelia – profesoară, Bacău, cornelia.cucu@yahoo.com.
Dănilă Ioan – conf. univ. dr., Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău,
danila.ioan@gmail.com.
Deheleanu Adrian – doctor în istorie, muzeograf, Muzeul Banatului
Timișoara, adideheleanu@yahoo.com.
Dieaconu Daniel – doctor în istorie, prof. Școala Gimnazială Grințieș,
danieldieaconu@gmail.com.
Dimitriu Oana-Lucia – doctor, bibliograf SIA, Biblioteca Academiei Române,
Cabinetul Manuscrise-Carte rară, oana_dimitriu@yahoo.fr.
Doboș Fabian – conf. univ. dr. pr., Facultatea de Teologie Romano-Catolică a
Universității „Al.I. Cuza” din Iași, fabiandobos@gmail.com.
Drâmbă Nicuța-Minodora – doctorand la Universitatea „Ștefan cel Mare”
Suceava, profesor la Școala Gimnazială Cleja, jud. Bacău,
chelaruminodora@yahoo.com.
Giurgiu Luminița – doctor în istorie, Comisia Română de Istorie Militară,
Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”,
luminita.giurgiu@gmail.com.
Giurgiu Teodora – doctor în istorie, expert, Arhivele Militare Naționale
Române, teodora.giurgiu@gmail.com.
Gorovei S. Ștefan – prof. univ. dr., Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași,
stefangorovei@yahoo.fr.
Grumuș Sorin – Asociația Cultural-Științifică URBANA Roman,
grumus_sorin@yahoo.com.
Ioan Valentin – doctorand la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava,
consilier principal, Arhivele Naționale Bacău, ioanvalentin87@yahoo.com.
Hugianu Ciprian – inginer, Centrul European de Studii Covasna-Harghita,
hugiaanuciprian@yahoo.com.
Lăcătușu Ioan – doctor în sociologie, Centrul European de Studii Covasna-
Harghita, ioan.lacatusu@yahoo.com.
Munteanu Vilică – arhivist, Asociația Arhiviștilor, Filiala Bacău,
vilica.munteanu@yahoo.com.
Oanea Angela – consilier superior, Arhivele Naționale Bacău,
angela.oanea@yahoo.com.
Rînziș Filofteia – doctor în istorie, arhivist, București, fifisoran@yahoo.com.
Scurtu Tatiana – cercetător științific la Institutul de Studii Socio-Umane
„Gheorghe Șincai” Tg. Mureș, tatianascurtu@gmail.com.
Spânu Alin – doctor în istorie, cadru didactic asociat, Facultatea de Istorie,
Universitatea din București, alinspanu@yahoo.com.
Vasile Stancu
Stănescu Mircea – doctor în istorie, consilier superior, Arhivele Naționale
Istorice Centrale, mirceastanescu@hotmail.com.
Țuscanu Aurel-Florin – preot, dr., Arhiepiscopia Romanului și Bacăului,
tuscanu65mai@yahoo.com.
Vereș Ilona – comisar șef de poliție penitenciară, Penitenciarul Târgu Mureș,
ilona.veres@anp.gov.ro.

17 Acta-Bacoviensia Anuarul-Arhivelor-Bacau XVII 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

17 Acta-Bacoviensia Anuarul-Arhivelor-Bacau XVII 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Editura MAGIC PRINT

COLEGIUL DE REDACŢIE (bacau@arhivelenationale.ro)

Vilică Munteanu – redactor şef (vilica.munteanu@yahoo.com)

Tehnoredactare și machetare: Vilică Munteanu

Răspunderea asupra conţinutului materialelor revine, în exclusivitate, autorilor

Mirela Cărăbineanu, Ilona Vereș

Luminița Giurgiu, Teodora Giurgiu

Ioan Lăcătușu, Ciprian Hugianu

Lista de autori ............................................................................................. 337

The article presents a series of documents relating to the relations of the

Prin poziția sa geografică, orașul Sfântu Gheorghe și celelalte localități din

curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul Brașovului”,

30 septembrie – 24 decembrie 1784. Sf. Gheorghe – Procesul preotului unit

6 ianuarie – 28 martie 1829. Rapoarte, protocoale, depoziții ale martorilor,

10-19 februarie 1878. Adresa Ministerului Agriculturii, Industriei și

din Brașov; Josef Rendhardsperg, particular din Târgu Mureș; N. Toporanu,

27 august – 15 septembrie 1906. Tabel nominal cu cele 303 persoane din

După înființarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae

Solidaritatea cu românii din nordul Bucovinei, Basarabia și

Legăturile românilor din Sf. Gheorghe cu românii din nordul Bucovinei,

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Transilvania, la fel ca și

Românei. Documentele deținute de către Arhivele Naționale Covasna pun în

După instalarea regimului comunist, relațiile dintre românii din Sf.

În contextul liberalizării circulației persoanelor, după 1990, în activitatea

din Basarabia. Un aspect al acestei prezențe s-a concretizat în funcționarea

din Basarabia”; Simpozionul cu tema „Un secol de la revenirea Basarabiei în

The perspective on the Prison Spaces from Târgu Mureş

The present study wanted to be a presentation of the existing prison spaces of

Între anii 1296-1304, orașul a avut statutul de târg, sub denumirea de

Diploma principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen

identificate, doar cu ocazia operațiunilor de renovare, transformare și

beneficiau doar puțini condamnați. Dintr-un ceremonial al dreptății, supliciul a

Casa comandantului din Cetatea Medievală Târgu Mureș

Clădirea celei dintâi Primării a orașului și încă o casă a unui negustor

respectivă, dar după ce au descoperit temnița, au putut spune cu certitudine că

Temnița din Cetatea Medievală Târgu Mureș - vedere actuală

2. Temnița orașului liber regesc Târgu Mureș (Marosvásárhely)

Totuși, independența judiciară a orașului, față de Scaunul Mureș, fusese

Extinderea clădirii Magistratului orașului Târgu Mureș

Condițiile din detenție, precum și modul în care erau tratați deținuții au

3. Temnița Scaunului Mureș

Prin norma de circulație nr. 2536 din septembrie 1807, împăratul a

această alee se cobora la subsolul clădirii, prin 12 trepte confecționate din

Cameră de deținere aflată la subsolul clădirii – vedere actuală

4. Închisoarea Tribunalului Regal din Târgu Mureș

Palatul de justiție din Târgu Mureș 1905, în dreapta clădirii se afla,

În extrasul de carte funciară din anul 1955, păstrat în arhiva

Penitenciarul Târgu Mureș, fotografie din anul 1994

Concluzionând, în orașul Târgu Mureș, au existat diferite spații carcerale

The Hermitage of Dragoș, the Hermitage of Ceahlău

This study is dedicated to places of worship with a little-known history, which

plăsmuirile, de cele mai multe ori fantastice, se poate întrezări și adevărul

pe patru „oameni străini ce-i avea schitul Ceahlăului”. Dă poruncă către

Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Hangu-Buhalnița18. Gheorghe Cantacuzino se

(autoritățile, moșieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la

Duca Sotiriovici, a Greek Teacher and Typographer in the Service of the

I. Duca Sotiriovici în slujba Domniei și a Mitropoliei Moldovei

Hristos frați, tipărind cărți folositoare și de suflete mântuitoare”7. Iar în cuvântul

lui Constantin Mavrocordat care se afla la a treia sa domnie în Moldova (1748-

O ultimă apreciere asupra pregătirii și destoiniciei acestui tipograf grec o

domnului Mihail Racoviță, cu numeroși robi țigani dăruiți, cu turme de oi, cu

II. Tipăriturile religioase scoase de Duca Sotiriovici la Iași (1743-1752)

În ceea ce privește numărul tipăriturilor scoase de tipograful grec la Iași, de