XXFNXN

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Analele Ştiinţifice ale Universităţii »Alexandru Ioan Cuza« din Iaşi. Istorie
Scientific Annals of the Alexandru Ioan Cuza University of Iasi - History
Location: Romania
Author(s): Ştefan S. Gorovei
Title: (De)mistificări genealogice. Familia Buzne
(De)mystifying genealogy. The Buznea Family
Issue: 62/2016
Citation Ştefan S. Gorovei. "(De)mistificări genealogice. Familia Buzne". Analele Ştiinţifice ale
style: Universităţii »Alexandru Ioan Cuza« din Iaşi. Istorie 62:53-84.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=525277
CEEOL copyright 2019
•
ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”
DIN IAŞI
(SERIE NOUĂ)
ISTORIE
TOM LXII
2016
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

CUPRINS
Octavian Bounegru, Surse arheologice recente privind producţia de ceramică fină

din epoca elenistică la Histria .............................................................................. 9
Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba, Les Bessi à Ibida (Mésie Inférieure) ............................... 13
Nelu Zugravu, Creştinismul ca factor de disoluţie şi de agregare în opera lui Ioan
Hrisostom .............................................................................................................. 17
***
Liviu Pilat, The idea of luxury between the history of consumption and political
thought and its implications for the history of Southeastern Europe .................... 43
Ştefan S. Gorovei, (De)mistificări genealogice. Familia Buzne ................................... 53
Marius Chelcu, Momente din trecutul târgului Soroca ................................................. 85
Laurenţiu Radvan, O cişmea şi începuturile mahalalei Păcurari din Iaşi .................... 97
***
Dionisie Liboni, Sistematizarea controlului birocratic ca practică modernizatoare în
Rusia imperială din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea .......................... 125
Alexandru Gavriş, En temps de guerre: Lascăr Catargiu – préfet de Covurlui
(septembre 1853 – septembre 1854) ..................................................................... 143
Petronel Zahariuc, Sur le hiéromoine Andronic des monastères de Neamţ et de Secu
et sur son voyage au Mont Athos (1858-1859) ..................................................... 157
Adrian-Bogdan Ceobanu, Souvenirs de l’époque de la formation intellectuelle.
Alexandru Em. Lahovari aux études l’étranger ........................................................ 197
Iustin Gherman, „Afacerea Văcărescu”. Între implicaţie sentimentală şi datorie de stat 213
***
Ion I. Solcanu, Regimentul 9 Vânători pe frontul de la Mărăşeşti (27 iulie-6 august 1917) 227
Lucian Leuştean, Călătoria în jurul lumii a Principelui moştenitor Carol al
României (1920) – etapă a „Afacerii Zizi Lambrino” .......................................... 261
Henryk Walczak, Polish-Romanian diplomatic relations during the 1920 war ........... 275
Adrian Viţalaru, Old Laws, New Laws. The Organization of Romania's Ministry of
Foreign Affairs (1938-1946) ................................................................................. 291
Adrian Constantin Rotar, Martori tăcuţi ai colectivizării forţate. Studiu de caz:
regiunea Suceava ....................................................................................................... 303
Mircea-Cristian Ghenghea, Ukraine and the Eastern Partnership: an exercise in
futility? .................................................................................................................. 327

Cuprins
***
Mihai-Bogdan Atanasiu, Documente privitoare la Episcopia Romanului în veacul 335
al XVIII-lea ............................................................................................................
Cătălina Chelcu, Despre tâlhărie într-un document de la începutul secolului al XIX-lea 357
Petronel Zahariuc, Sorin Grigoruţă, Un raport privitor la ciuma din Moldova (1829).
Câteva completări ................................................................................................. 373
***
Recenzii şi note bibliografice ........................................................................................ 393
Sever-Petru Boţan, Vase de sticlă în spaţiul dintre Carpaţi şi Prut (secolele II
a. Chr. – II p. Chr.), Mega Publishing House, Cluj Napoca, 2015, 363 p.
(George Aaniţei); Constantin C. Petolescu, Decebal, regele dacilor, ediţia a II-a
revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016, 254 p., (Nelu Zugravu); Tincuţa
Ojog, Motivul corabiei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Între tradiţie şi
inovaţie, Editura Basilica, Bucureşti, 2015, 320 p. (George Ivaşcu);
Nazario, Panegirico in onore di Costantino, a cura di Carmela Laudani,
Cacucci Editori, Bari, 2014, 463 p. (George Ivaşcu); Aurel-Daniel Stănică,
Viaţa economică din nordul Dobrogei în secolele X-XIV, Editura Dobrogea,
Tulcea, 2015, 473 p. (Ştefan Honcu); Medieval Buda in context, edited by Balázs
Nagy, Martyn Rady, Katalin Szende and András Vadas, Leiden, Boston, Brill
(Brill’s Companions to European History collection, 10), 2016, XXII+577 p.
(Laurenţiu Rădvan); Петербургские славянские и балканские исследования.
Studia Slavica et Balcanica Petropolitana, 2016, Vol. 19, nr. 1, Издательство
Исторического факультета СПбГУ (Editura Facultăţii de Istorie a
Universităţii de Stat din St. Petersburg), 203 p. (Mihail Anatolii Ciobanu); Ion
Xenofontov, Complexul monahal Japca. Istorie şi spiritualitate, Iaşi, Editura
LUMEN, 2015, 487 p. (Ludmila Bacumenco-Pîrnău); Simion-Alexandru
Gavriş, Viaţa şi opiniile principelui Grigore Mihail Sturdza (1821-1901),
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2015, 351 p., 3 p. foto
(Silvia Amănălăchioaie); Édouard Grenier, En Moldavie 1855-1856, édition
critique par Gabriel Leanca, Istanbul, Les éditions Isis, 2015, 177 p. (Mihai
Cojocariu); Alexandru Istrate, De la gustul pentru trecut la cercetarea istoriei.
Vestigii, călători şi colecţionari în România celei de-a doua jumătăţi a
secolului XIX, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, 452 p.
(Cosmin Mihuţ); Petre Ţurlea, Nicolae Iorga, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2016, 288 p., 37 fig. (Ion I. Solcanu); Ion Constantin, Pantelimon Halippa,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016, 317 p. (Ion I. Solcanu); Dan Prisăcaru,
În avanpostul luptei pentru supravieţuire. Apărarea naţională a României şi
frontul secret în vâltoarea anilor 1938-1940, Bucureşti, Editura Militară, 2014,
452 p. (Adrian Viţalaru).
Abrevieri ........................................................................................................................ 427

Ştefan S. GOROVEI*
(De)mistificări genealogice. Familia Buzne**
Cu destul de multă vreme în urmă, acum vreo două decenii, am fost căutat,
în cămăruţa de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, de un cetăţean rus, însoţit –
ca ghid şi tălmaci – de regretatul profesor şi literat Emil Iordache (1954-2005).
Personajul se numea Dmitrii Karalis şi venea să se intereseze de strămoşii săi
români din familia Buzne. Interesul îi fusese stârnit de o schiţă genealogică dintre
acelea alcătuite de Constantin Tufescu (1793-1846)1 prin anii 1830-1840 şi
publicate în 1935 de Gheorghe Bezviconi2: ea arată (Fig. 1) o ramură de Buzneşti
într-o anume legătură de înrudire, uşor de interpretat ca fiind o descendenţă din
Movileşti. În realitate, este – dacă se poate spune aşa – o iluzie optică, întrucât
planşa genealogică respectivă are două părţi care se unesc (se intersectează) într-un
punct: de-o parte sunt Movileştii, iar de cealaltă parte sunt urmaşii lui Eni [Ţica]
postelnicul; legătura o reprezintă căsătoria unei fiice a acestuia din urmă [Teodora]
cu Ioan, fiul lui Simion vodă Movilă. Astfel, coborârea din Movileşti priveşte doar
pe urmaşii Ileanei, fiica lui Ion Movilă, din căsătoria acesteia cu Miron Costin.
Pretenţiile de descendenţă (sau fie şi numai de înrudire) voievodală ale oaspetelui
meu erau, fireşte, neîntemeiate.
Am răspuns că, după impresia mea, în respectiva schiţă genealogică sunt
materializate tradiţii familiale confuze, nedocumentate, care îmi păreau chiar
fanteziste, deşi – cum am adăugat imediat pentru a marca obiectivitatea – problema
prezintă interes şi pentru mine, fiind şi eu descendent din Buzneşti3. Oaspetele meu
*
Prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, România;
stefangorovei@yahoo.fr.
**
Comunicare citită în şedinţa din 8 martie 2016 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române [= CNHGS-I].
1
Mircea Ciubotaru, Genealogistul Constantin Tufescu şi familia sa, în ArhGen, II (VII) (1995), 3-4,
p. 180-181. Pentru acest genealogist şi orizonturile sale culturale: Paul Mihail, Catalogul bibliotecii
lui Constantin Tufescu (1845), în AIIAI, XIX (1982), p. 557-564. Vezi şi Maria Danilov, Biblioteca
boierului Constantin Tufescu. Reconstituiri (prima jumătate a secolului al XIX-lea), în „Tyragetia”,
s.n., VI (XXI) (2012), 2, p. 193-202.
2
G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, în DTN, III (1935), 17-20, p. 6-[21]; aici, p. [19].
3
Petru Softa, bunicul matern al bunicii mele Elena Gorovei (născută Văsescu), era fiul lui Gheorghe
Softa şi al Marghioalei Lână, fiica medelnicerului Gheorghe Lână de la Leucuşeşti, căsătorit cu
Ecaterina, fiica şătrarului Andrei Buzne. Vezi mai departe, în text, şi notele 107 şi 108. Despre
Gheorghe Softa, dau câteva precizări în Addendum de la finele prezentului studiu.
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LXII (2016), p. 53-84.

54 Ştefan S. Gorovei
s-a simţit nu doar nemulţumit, dar chiar ofensat şi s-a dus să plângă pe umărul unui
genealogist din Basarabia, care l-a consolat spunându-i că România nu-i ca Rusia şi
nici ca Moldova şi că ambiţiile îi macină pe cercetători4…
De-a lungul timpului care a urmat, „dosarul” Buzne a rămas în atenţia mea:
am adunat informaţii de tot felul, am lămurit unele aspecte, dar m-am şi împiedicat
în stufărişul altora. Până când am ajuns la constatarea că acest „dosar” este, de fapt,
în strânsă conexiune cu proiectul meu de cercetare genealogică globală privind pe
purtătorii numelui Gorovei5. Abia atunci am putut înţelege alte aspecte care-mi
păreau nebuloase, dar – ca întotdeauna – am căzut şi în capcana (altminteri, fericită
şi folositoare) pe care o reprezintă orice direcţie nouă de cercetare. Punctul în care
se întâlnesc aceste căutări şi cercetări îl constituie satul Radomireşti de la Bacău,
unde a ajuns să trăiască ascendentul meu direct, credincerul Constantin Gorovei,
unde i s-au născut copiii (inclusiv răstrăbunicul meu Ioan Gorovei6, mort de holera
de la 1848) şi unde, fără nici o îndoială, a şi fost îngropat. Cercetarea istoriei
acestui sat – istorie nescrisă până azi (şi aşa am înţeles din ce cauză) – m-a condus
la un studiu aparte7, dar şi la cel de faţă.
***
4
Cf. Dmitrii Karalis (Дмитрий Каралис), Записки ретроразведчика, în „Нева”, 2004, 6, p. 79-81.
Autorul a publicat şi o carte, intitulată В поисках утраченных предков (În căutarea strămoşilor
pierduţi), tipărită în 2004 şi 2011. În 2016, d-l Dmitrii Karalis Buzne a participat la un simpozion de
eminescologie la Chişinău.
5
Proiectul a fost prezentat în şedinţa din 15 ianuarie 2013 a CNHGS-I, în comunicarea Un proiect de
cercetare genealogică globală: purtătorii numelui Gorovei. Din iulie 2013, el se află sub egida
Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”. Unele comunicări au fost publicate ori
sunt în curs de publicare: Mobilitatea populaţiei reflectată în istoria unei familii: purtătorii numelui
Gorovei (sec. XVI-XXI), în „Carpica”, XLII (2013), p. 373-385; Mobilitatea populaţiei reflectată în
istoria unei familii. II. Purtătorii numelui Gorovei în ţinutul (judeţul) Bacău, în „Carpica”, XLIV
(2015), p. 287-306; Un romaşcan la Bacău: locotenentul Iacovache Gorovei şi întâmplările vieţii
sale, în „Carpica”, XLV (2016), p. 239-256; Doi boieri dorohoieni şi ctitoriile lor, în Monumentul
XVII. Simpozionul Internaţional Monumentul – Tradiţie şi viitor, Ediţia a XVII-a, 1-4 octombrie
2015, Partea 1, volum coordonat de Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu Lefter, Editura „Doxologia”, Iaşi,
2016, p. 175-200; „Intimitatea” cotidiană: accidentul biografic şi reacţia socială (familială), sub
tipar („Caiete de Antropologie Istorică”, Cluj-Napoca, 2016). Altele sunt încă în manuscris, urmând a
fi pregătite pentru tipar: Tradiţie familială şi memorie genealogică (CNHGS-I, 17 septembrie 2013);
Numele unei istorii. O nouă ipoteză (CNHGS-I, 13 octombrie 2015); Un neam din Moldova: Gorovei
(CNHGS, Bucureşti, 9 decembrie 2015); Armeni din Moldova în Transilvania, Ungaria şi-n lumea
largă. Un studiu de caz (a XXIII-a Reuniune a Comisiei Mixte de Istorie Româno-Ungare, Alba Iulia,
22 septembrie 2016); Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan
[Simpozionul Naţional „Vasile Pârvan” organizat de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău,
6 octombrie 2016; în curs de publicare în „Carpica”, XLVI (2017)]. Studiul de faţă este rezultatul
cercetărilor întreprinse în cadrul aceluiaşi proiect.
6
Cf. Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829 (II), în
ArhGen, I (VI) (1994), 3-4, p. 307 (L. 30): „născut în satul Radomireştii, de 47 ani, fiul credincerului
Costandin Gorovei”. Vârsta arătată aici este aproximativ exactă; foaia de calităţi (SJAN Iaşi, tr. 1352,
op. 1355, dosar 226, f. 78), confirmând că s-a născut la Radomireşti, ţinutul Neamţ, dă data exactă: 18
decembrie 1783.
7
Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, cit.

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 55
Spiţa lui Tufescu publicată de Bezviconi în 1935 are câteva aspecte

particulare, asupra cărora trebuie să stărui înainte de a intra în miezul subiectului.
În primul rând, prin felul cum e concepută, ea prezintă acea „iluzie optică”
menţionată deja. În al doilea rând, ea conţine şi adaosurile pe care editorul le-a
făcut în dorinţa de a înfăţişa un material genealogic cât mai complet; aceste
adaosuri, marcate prin paranteze, au avut însă darul de a complica spiţa, şi aşa
suficient de neclară. Făcând abstracţie de părţile din paranteze, se vede că spiţa
iniţială atribuia unui Eni postelnic doar doi copii: o fată, măritată cu Ion Movilă şi
un fiu, care ar fi fost Postolache spătarul. Amănuntele adăugate de editor, după
cunoştinţe căpătate din alte surse, nu sunt numeroase, dar sunt foarte importante.
Astfel, în afară de faptul că a precizat numele purtat de soţia lui Ion Movilă (despre
care se ştie în mod pozitiv că se numea Teodora), el l-a identificat pe Eni
postelnicul ca fiind Eni Ţica, iar la cei doi copii ai săi a mai adăugat o Safta,
măritată cu Costache Criste (a căror posteritate face obiectul altei spiţe8 – Fig. 2) şi
o Irina, măritată cu Constantin Cheşcu, fiul lui Gligorie Cazacul.
Aceste adaosuri au făcut şi mai confuză spiţa lui Tufescu. Era inevitabil ca
ea să provoace discuţii şi controverse.
Înainte de publicarea lor de către Bezviconi în forma „adnotată”, spiţele lui
Tufescu au fost comentate, în anii ’20, de Sever Zotta9. Forma genuină a spiţei
analizate aici a stârnit interesul deosebit al marelui genealogist din cauza
menţionării lui Postolache spătarul: „Acesta – scria el – nu poate să fie identificat
decât cu fratele vestitului spătar Neculai Milescu, a căruia origine nu e până azi
cunoscută documentelor noastre interne”10. Observaţia era perfect întemeiată,
numai că informaţiile contradictorii nu au putut conduce la nici o concluzie:
„Contrazicerea între ambele spiţe11 ne opreşte să dăm o soluţie chinuitoarei
probleme a originii familiei Milescu”12.
În această direcţie, „interpretările” au fost încâlcite şi mai mult de
cercetarea pe care profesorul C. Cihodaru a consacrat-o familiei spătarului cârn13:
confuziilor din vechile spiţe, combinate cu acelea ale vechilor lor „interpreţi”, li s-au
suprapus propriile confuzii ale autorului, care a încercat să identifice pe
enigmaticul Pătraşco (treti) logofăt în posteritatea lui … Mateiaş logofătul lui Petru
8
G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, cit. (supra, nota 2), p. [21].
9
Sever Zotta, O colecţie veche de spiţe de neam, în RI, XIII (1927), 1-3, p. 45-51 (I) şi 10-12, p. 371-376
(II); XIV (1928), 4-6, p. 155-160 (III). Merită consemnată opinia lui Sever Zotta despre spiţele lui
Tufescu: „Pentru timpul cronicii plastografiate a lui Huru şi al documentelor false ale Sioneştilor […],
corectitudinea genealogistului pro domo C. Tufescu este remarcabilă, iar dragostea închinată muncii
materialmente dezinteresate merită o menţiune onorabilă” (III, p. 160).
10
Sever Zotta, op. cit. (II), p. 371
11
Sever Zotta mai menţionează (II, p. 375) o spiţă alcătuită tot de Tufescu, pe care însă Bezviconi nu
a publicat-o. Ea dădea filiaţiunea Pătraşco treti logofăt → Postolache spătar → Ştefan Milescu serdar
→ Frangule şi Zmaranda (căsătorită cu Constantin Bucium postelnic). Or, nu se poate ca acelaşi
personaj (Postolachi spătarul) să apară o dată ca fiu al lui Eni postelnicul şi tată al lui Pătraşcu
logofăt, şi a doua oară ca fiu al lui Pătraşcu treti logofăt!
12
Ibidem, II, p. 376.
13
C. Cihodaru, Originea spătarului Neculai Milescu, în AŞUI, istorie, XVII (1971), 2, p. 147-169.

Rareş, deşi Sever Zotta avertizase încă din 1928: „A căuta verificarea acestui
Pătraşcu al treilea logofăt ar fi o muncă ingrată, indiciul genealogiei fiind prea
slab”14. Eu însumi, după multe încercări eşuate (din care n-a lipsit presupunerea că
am avea de-a face cu treti logofătul Pătraşco Danovici, grămăticul de scrisoare
grecească traducător al unui cronograf15), am renunţat a mai urma această direcţie
şi m-am rezumat la informaţiile pe care izvoarele le oferă direct despre neamul şi
rudele spătarului16. Subiectul acesta nu a mai intrat în atenţia mea în cursul
căutărilor şi cercetărilor care au condus la studiul de faţă. Prezenţa lui Postolache
spătarul în spiţa analizată aici rămâne neclară şi, până la ivirea unei informaţii care
să o explice17, cred că e mai prudent să o socotim urmarea unei confuzii de genul
aceleia care va fi explicată mai încolo.
A rămas, însă, sub semnul întrebării identificarea celui care a fost socrul
pretendentului Ion Movilă şi, deci, bunicul soţiei lui Miron Costin: Eni postelnicul.
În 1943, rezumând problema controversată, G. Bezviconi scria: „Ca să se
precizeze aceste date genealogice, mai rămâne de comparat postelnicul Eni Ţica şi
legăturile lui din Bucovina”18. Între timp, această cerinţă a fost îndeplinită. Ştim,
astăzi – şi este o cunoştinţă definitivă –, că postelnicul Eni Ţica a fost căsătorit cu
Nastasia Cârcu de la Zahareşti, a murit la 10 iunie 1649 şi a fost îngropat în
biserica din acel sat bucovinean19. Este suficient pentru a stabili că postelnicul Eni,
socrul lui Ion Movilă, şi postelnicul Eni Ţica sunt două persoane diferite: cel
dintâi a fost însurat cu o Irina şi a fost îngropat la Suceviţa20, al doilea a fost însurat
14
Sever Zotta, op. cit. (II), p. 375.
15
Cf. Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gabriel
Ştrempel, studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, I-II, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1998-1999.
16
Ştefan S. Gorovei, Nicolae (Milescu) spătarul. Contribuţii biografice, în AIIAI, XXI (1984), p. 179-192;
retipărit anastatic în idem, Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003, p. 9-22 (dar păstrând şi paginaţia originală).
17
C. Cihodaru, Originea spătarului Neculai Milescu, cit. (supra, nota 13), p. 158, a sugerat o înrudire
a spătarului Postolache „Milescu” cu Crâstea cămănarul, întemeiat pe faptul că amândoi au cumpărat
părţi din satul Jigoreni (Vaslui), ceea ce ar îngădui presupunerea „că ambii erau răzeşi în satul arătat
şi se bucurau de dreptul de protimisis”. Dacă această înrudire a existat, ea nu a putut avea loc decât
prin femei.
18
Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, II, Monitorul Naţional şi
Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 23.
19
Maria Magdalena Székely, Biserica din Zahareşti şi ctitorii ei. O revenire necesară, în SMIM,
XXIX (2011), p. 111-138; vezi p. 129, 134 şi 136 (spiţa).
20
Piatra funerară a fost aşezată de soţia sa, cneaghina Irina; din inscripţie, s-a mai putut citi numele
[Io]an şi titlul postelnic: Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge
zur Quellenkunde der Landes- und Kirchengeschichte, herausgegeben von ~, I. Teil, Steinschriften,
Wien, im Selbstverlage, 1903, p. 174-175, nr. VI. Comentarii asupra inscripţiei la N. Iorga, Studii şi
documente cu privire la istoria românilor, VI, Editura Ministerului de Instrucţie, Stabilimentul Grafic
I. V. Socec, Bucureşti, 1904, p. 642. Pan Ioan, cu mama sa Irina şi cu cneaghina Irina au fost înscrişi
şi în pomelnice: Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, cu anexe de documente ale Suceviţei şi Schitului
celui Mare, Ediţia Fondului Bisericesc din Bucovina, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1923, p. 172.
În pomelnicul mare, figurează tot cu mama şi cu soţia şi i se precizează rangul de postelnic: ibidem,
p. 198 şi Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Suceviţa, în MMS, XLIV (1968), 3-4,
p. 199. Revin asupra acestui personaj în studiul meu despre satul Radomireşti (cit., supra, nota 5).

cu o Nastasia şi a fost îngropat la Zahareşti. Există, cu adevărat, o Irina, fata

postelnicului Eni, măritată cu Constantin Cheşcu, dar ea este fiica lui Ţica21. Avem
de-a face cu o banală confuzie, întemeiată pe o omonimie.
Cred că se poate identifica şi chipul în care s-a născut această identificare
eronată: ea a rezultat din interpretarea unui rezumat al unei anaforale de la
începutul secolului al XIX-lea (1804 sau 1805), în care este vorba despre pricina pe
care stolnicul Ioan Cheşcu o avea cu moştenitorii şătrarului Ilie Crâste „pentru
averea ce i se cuvine a trage de la strămoşii săi, Const. Keşcu şi Irina, fiica lui Eni
Ţica biv vel postelnic”22. Întrucât Ilie Crâste figurează şi între descendenţii Saftei,
fata postelnicului Eni, s-a socotit că nu am avea de-a face cu două persoane diferite
şi, ca atare, cei doi postelnici cu acelaşi nume au fost contopiţi. La originea acestei
confuzii pare a sta profesorul rădăuţean August Nibio (1886–1968), pasionat de
istoria bucovineană şi care „furniza preţioase informaţii genealogice”23: pe el îl
indică Bezviconi ca fiind autorul spiţei Keşco, alcătuită pe baza acelei anaforale24.
Cu aceste limpeziri, mă întorc la genealogiile lui Tufescu.
Gheorghe Bezviconi a făcut completările amintite după actele Comisiei
care, în 1821, a analizat cererile boierilor moldoveni din Basarabia de a fi primiţi în
rândurile nobilimii ruseşti. În dosarul familiei Buzne, documentul de bază pentru
dovedirea stării nobile era o anafora din 2 noiembrie 1779, adresată lui Constantin
vodă Moruzi de marii boieri moldoveni cu privire la ascendenţa fraţilor Ioan,
Constantin biv vtori armaş, Ştefan, Anton şi Vasile Buzne; acest raport a fost
confirmat de domn trei săptămâni mai târziu, la 23 noiembrie 177925. Cum
documentul respectiv ne este cunoscut în originalul său românesc 26, voi apela
direct la această formă pentru elementele care interesează aici. În anafora, se spune
că numiţii cinci fraţi Buzneşti
„sânt feciorii lui Ilie ce s-au poreclit Buzne pentru că au ţinut
pe fata lui Pătraşco Buzne clucer, care tatăl lor Ilie au fost ficior lui
Costandiniţa, iar Costandiniţa au fost feciorul lui Patraşco vel
logofăt, după un ispisoc sârbesc de la răposatul domn Costandin
Moghila voievod din leat 7119 dechemvrie 3, pren care arată că au
miluit pe acel Pătraşco vel logofăt cu un sat, anume Dămilenii ot
ţinut Dorohoiului, care sat se află supt stăpânire acestor numiţi
feciori a lui Ilie Buzne”.
21
Maria Magdalena Székely, Biserica din Zahareşti şi ctitorii ei. O revenire necesară, cit., p. 120.
22
Th. Codrescu, Uricariul, VI, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1875, p. 199, nr. 45.
23
G. Bezviconi, Cercetări genealogice româneşti (III), în ArhGen, I (VI) (1994), 1-2, p. 242.
24
Idem, Natalia Keşco, regina Serbiei, în DTN, III, 1935, 17–20, p. 61.
25
Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Actele Comisiei pentru
cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia, la 1821, publicate de ~, Fundaţia „Regele Carol I”,
Bucureşti, 1940, p. 183, 184 (rezumate) şi 186–187 (retraducere românească după cea rusă efectuată
după vechiul original românesc).
26
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XI (Documente basarabene), Tipografia „Lumina Moldovei”,
Iaşi, 1922, p. 68-69, nr. 44.

Şi documentul din 3 decembrie 1610, menţionat aici, este cunoscut în

original şi asupra lui voi reveni de îndată.
În afara acestui ispisoc domnesc, boierii Divanului Moldovei şi-au mai
întemeiat concluziile şi pe
„o carte gospod din leat 7245 iunie 15, cănd au avut tatăl
acestora [cinci fraţi Buzneşti] giudecată cu un egumen Nectarie de
la mănăstire Solca pentru o moşie Radomireştii ot Neamţ, pren
care carte gospod arată pentru tatăl acestora şi-l numeşte Ilie
Costandiniţă ce să trage săminţănie din Iane, socrul răposatului
Ioan vodă Moghilă”.
Şi cartea domnească de judecată din 1737 ne este cunoscută în întregime,
fiind publicată de Gh. Ghibănescu încă de acum un secol27. Din acest act şi din
altul, emis de acelaşi domn câteva zile mai târziu28, se desluşeşte completarea
documentată a spiţei lui Tufescu: Eni postelnicul a avut o fată măritată cu Ion
Movilă şi o alta, Sofiica29, măritată cu Crâste cămănarul, din care descind (încă nu
ştim în ce fel !) Toader Crâstea jitnicerul şi Ilie sân Costandiniţă. Filiaţia propusă
de Gh. Ghibănescu (Fig. 3) trebuie privită cu rezerve, întrucât – după cum voi arăta
mai încolo – Costandiniţă nu era căsătorit cu o fată a cămănarului Crâstea, ci cu
Maria Buzne.
Am explicat, astfel, de ce respectivele amănunte figurează şi în spiţa
Crâste/Criste, dar şi chipul în care, via Radomireşti, subiectul acesta a intrat în
proiectul meu de cercetare genealogică globală. Las, însă, deoparte, ambele filiere,
pentru a urmări în continuare una singură: Buzneştii.
Aşadar, la originea Buzneştilor nobili din Basarabia stă acest personaj

numit Ilie, despre care urmaşii lui afirmau că ar fi fost fiul unui Costandiniţă, fiul
marelui logofăt Pătraşco de la 1610 şi că s-a numit Buzne în urma căsătoriei sale cu
fata clucerului Pătraşco Buzne. La mistificările limpezite până aici, se adaugă acum
încă două. În lumina documentelor pe care le voi prezenta şi analiza, este cert că
Ilie a fost fiul unui Costandin, zis şi Costandiniţă; însă fata lui Pătraşco Buzne a
fost nu soţia lui Ilie, ci mama sa, adică soţia lui Costandiniţă, iar acesta din urmă
nu putea să fie fiul lui Pătraşco mare logofăt de la 1610, care este Pătraşco
Nădăbaico, ascendentul familiei Şoldan30! Prima confuzie nu are cum să fie
27
Gh. Ghibănescu, Documente, în „Arhiva”, XXVI (1915), 1-3, p. 65-67, cu data iunie 18 (comentarii
în p. 67-68).
28
Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în ArhGen, II (1913), p. 239.
29
În documentele ruseşti i se spune Safta (confuzie frecventă).
30
Şi acesta a avut un fiu numit Constantin, atestat ca atare şi în documente (cf. DIR, XVII/4, Editura
Academiei, Bucureşti, 1956, p. 99, nr. 136), şi în pomelnice (cf. Elena Linţa, Pomelnicul de la
Bisericani, în Rsl, XIV (1967), p. 438, 446). Pare un personaj enigmatic, întrucât nu apare în
documentele ulterioare, referitoare la posteritatea lui Pătraşco „Şoldan”. Nu pot presupune că ar fi fost
un fiu dintr-o altă căsătorie, întrucât în pomelnicul Bisericanilor e trecut după Pătraşco şi Antimia şi
înainte de Dumitru Şoldan, ceea ce înseamnă că era fiu al aceleiaşi Antimia ca şi cel din urmă. Nu ştiu

decât intenţionată, întrucât nu pot să cred că cei cinci fraţi Buzne nu ar fi ştiut cine
a fost mama lor! A doua confuzie ar putea să fie neintenţionată, urmare a unor
omonimii.
Buzneştii cei vechi – căci cu ei trebuie să începem înainte de a ajunge la
cei noi, recunoscuţi ca boieri de neam la 1779 şi apoi ca nobili la 1821 – îşi au
obârşia în Ţara de Jos a Moldovei, unde îi găsim atestaţi în câteva sate din
ţinuturile Fălciu31 şi Vaslui. Aici, la 1658 (mai 15), sunt atestaţi urmaşii lui Mihăilă
Buzne, anume Lazor Buzne şi nepoţii săi – fiii fraţilor săi decedaţi la acea dată:
Gheorghe, fiul lui Vasile Buzne şi Andrei, Toader şi Pătraşco, fiii lui Bejan
Buzne – care vindeau părţi din satul Strâmtura marelui logofăt Racoviţă Cehan32.
Aproape două decenii mai târziu, la 1676 (mai 25), toţi nepoţii lui Mihăilă Buzne,
strănepoţi ai logofătului [Drăghici] Bogza, vindeau comisului Ion Racoviţă (unul
dintre fiii logofătului de la 1658) tot la Strâmtura, unde stăpâneau din cumpărătura
străbunului lor, logofătul Bogza33.
Tot la Vaslui, Buzneştii stăpâneau – şi tot ca succesori ai lui Mihăilă Buzne
– la Şerbeşti, unde formau unul dintre cei trei bătrâni ai satului (alături de ceilalţi
doi, numiţi Popeasca şi Cârligeştii). Un document databil „înainte de 1700”, foarte
de curând dat la iveală, arată că în bătrânul Buzne au fost doi fraţi, Stoian şi
Mihăilă; acesta din urmă este tatăl celor trei deja cunoscuţi – Vasile, Bejan şi Lazor
Buzne. Fiul lui Bejan este Pătraşco Buzne, care figurează cu fiul său Costantin şi
cu „alt Costantin, generile lui Pătraşco Buzne”34. Un alt document, din aceeaşi
colecţie, datat 20 iunie 1699, ne dă toată descendenţa lui Bejan Buzne, fii, gineri şi
nepoţi; în rândul acestora, îl regăsim pe Costantin, ginerele lui Pătraşco Buzne,
cu soţia şi copiii (nenominalizaţi)35.
Că acest Costantin este identic cu Costandiniţă, stau mărturie alte două
documente, relative la acelaşi sat Şerbeşti, cu informaţii asupra cărora voi reveni.
dacă această bizară coincidenţă va fi contribuit în vreun fel la mistificările genealogice de mai târziu
ale Buzneştilor.
31
La Curteni pe Lohan [Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, X (Documente cu privire la familia
Râşcanu), Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, Iaşi, 1915, p. 138–139, nr. LXXXI] şi Căşotenii de Jos
(Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXIV, „Viaţa Românească”, Iaşi, 1930, p. 24-25, document din
1743; între vânzători s-a aflat şi „Constantin zăt lui Pătraşco Buzne” (p. 25). Pentru Curteni, există o
spiţă din 1837 a urmaşilor lui Mihăilă Buzne, feciorul (= ginerele) lui Bogza logofăt, care
menţionează documente vechi, din 1507, 1510 şi 1559 iulie 15 (toate necunoscute în DIR şi DRH,
VI). Documentul a făcut parte din colecţia Ursăcescu şi se află la Arhivele Naţionale Vaslui (Grigore
Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, Din tezaurul arhivistic vasluian. Catalog de documente 1399-1877,
întocmit de ~, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1986, p. 199, nr. 813).
32
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XVI (Fereştii-Vaslui), Institutul de Arte Grafice „Viaţa
Românească”, Iaşi, 1926, p. 82, nr. CXVI.
33
Ibidem, p. 100, nr. CXXXV. Vezi şi spiţa de la p. XXX.
34
Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu, I, volum întocmit de Petronel Zahariuc
şi Lucian-Valeriu Lefter, cuvânt înainte de Sandu Miclescu, Institutul Român de Genealogie şi
Heraldică „Sever Zotta” & Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014, p. 124, nr. 77.
35
Ibidem, p. 123, nr. 77. Nu ştiu ce poate să însemne „I(o)n” care precede numele lui Constantin. Unul
dintre ginerii lui Bejan Buzne, care figurează în acest act, era Chirilă Agarici, pentru care vezi Daniel
Ciobanu, Note la genealogia familiei Agarici, în ArhGen, V (X) (1998), 3-4, p. 71-81 (vezi p. 73).

Cel dintâi, din 1718 (martie 30), îl arată pe Costantin36, ginerele lui Pătraşco
Buznea, cu soţia Maria şi cu toţi fiii (nenominalizaţi nici de data aceasta), vânzând
la Şerbeşti marelui vornic Gavril Miclescu; între semnatarii actului este şi Ilie, sin
lui Costantin37; al doilea act, pentru o vânzare tot acolo, e dat la 1724 (noiembrie
2) de „Costantin zet Buzni şi cu ficiorii mei” şi e semnat şi de „Ili(e), nepot lui
Pătraşco Buzni, sin lui Costantin”38.
Dovada este făcută. Pătraşco Buzne, atestat documentar la 1658, a fost
fiul lui Bejan Buzne şi nepotul lui Mihăilă Buzne; fiica sa Maria a fost căsătorită cu
un Costantin („zet Buzni”), atestat ca atare la 1699, 1718 şi 1724, cu care a avut
mai mulţi copii, între care Ilie, mândru de a fi mai întâi „nepot lui Pătraşco Buzni”
şi numai după aceea „sin lui Costantin”. Faptul e cam curios, dar poate fi explicat
în lumina alianţelor matrimoniale ale înaintaşilor direcţi ai mamei sale.
Străbunul soţiei lui Costantin/Costandiniţă, Mihăilă Buzne (care a trebuit
să trăiască spre sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor), a fost
însurat cu una dintre fetele logofătului Drăghici Bogza 39, numită, cred, Varvara40.
36
Diacul a scris Costin, dar el semnează Costantin!
37
Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu, I, cit., p. 145, nr. 103.
38
Ibidem, p. 150, nr. 110.
39
Preot Vasile C. Ursăcescu, Logofătul Drăghici Bogza, în „Prutul”. Revistă de cultură, Huşi, X
(2011), 1 (47), p. 106 [documentul din 1628, menţionat aici, nu este cuprins în DRH, XIX (1626-
1628), volum întocmit de Haralambie Chirca, Editura Academiei, Bucureşti, 1969; formula „neaoşa
Buzneştilor” trebuie îndreptată în „moaşa Buzneştilor”], 107 (nu cred că Busca Oae s-a recăsătorit cu
Mihăilă Buzne; vezi nota următoare) şi 108 [document din 1647/1648 (7156), pentru Curteni,
menţionând pe „Bejan şi Lazăr fraţi(i) lui Vasile Buznea, nepoţii lui Bogza Logofătul”]. Documentul
din 1628 arată că Bogza a avut două soţii, una fiind „moaşa Buzneştilor”, iar cealaltă – mama fraţilor
Vasile (Visarion), Loghina şi Busca. Aceasta din urmă este cunoscută: Neacşa, fata postelnicului
Toader Purcel – cf. Mircea Ciubotaru, De la Vilneşti la Movila lui Burcel. Observaţii onomastice şi
istorice, în ArhGen, I (VI) (1994), 1-2, p. 149 (spiţa). Căsătoria lui Drăghici Bogza cu Neacşa Purcel
este atestată de documente din 1641 şi 1642: DRH, XXVI (1641-1642), volum întocmit de I. Caproşu,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 111, nr. 105 („Loghina, fata Bogzei logofătul şi
Neacşei, giupâneasa Bogzei, nepoata lui Purcel postelnicul” vinde „toată partea mamei méle,
Neacşei” din Părăşeni, ţinutul Vaslui; între martori: „Vasilie Buzne din Şerbeşti”) şi p. 312-313,
nr. 380 („Loghina fata Bogzăi şi a Necşii, nepot lui Purcel”, vinde la Totoieşti pe Vaslui; între
martori: „Vasilii Buzni”). Despre această Neacşa vezi şi documentul din 13 septembrie 1604 (7113),
în al cărui rezumat este arătată ca fiind soţia lui … Ieremia vodă Movilă: Colecţia Dr. Constantin I.
Istrati 1429-1945, inventar întocmit de Nicolae Chipurici şi Tudor Răţoi, Direcţia Generală a
Arhivelor Statului, Bucureşti, 1988, p. 51, nr. 30.
40
Am găsit acest nume în altă lucrare a preotului Vasile C. Ursăcescu (1884-1949), intitulată
Monografia satului Curteni, comunicată – cu o amabilitate pentru care îi mulţumesc şi aici – de d-l
profesor Costin Clit. Din păcate, paginile ei nu sunt numerotate, iar anexele documentare lipsesc. Ea a
fost publicată în mai multe numere din revista „Elanul” din 2007-2008 (nr. 66-79), la care însă nu am
avut acces. În această monografie, autorul citează (p. [47]) un document din 2 august 1648, pentru
satul Băbiceni vândut fostului mare stolnic Iorga de către Visarion călugărul şi sora sa Loghina, fiii
lui Bogza, împreună cu nepoţii lor, Dumitraşcu fiul Buscăi şi Lazăr fiul Varvarei; or, Lazăr este unul
dintre cei trei fii ai lui Mihăilă Buzne (documentul a fost publicat de Gh. Ghibănescu, Surete şi
izvoade, III, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1907, p. 183-185, nr. 100). Existenţa
fiicei Varvara este atestată şi de un document din 18 decembrie 1610 (7119), citat de acelaşi autor
(p. [46]), dat pentru Vasile Bogza, fiind de faţă şi „Varvara, fata Bogzăi”. Nu ştiu cine a fost mama

Bunicul ei, Bejan Buzne, s-a însurat cu o fată a lui Pătraşco Banul cel Bătrân de la
Cârligătura şi a Măricăi, strănepoata lui Ion Gănescu de la 1523 (fratele lui Cozma
Şarpe)41; în această calitate, el a primit zestre la Găneşti şi trecerea lui pe acolo a
lăsat urme în numele satului Buzne, fost Ruscani42. Iar tatăl, Pătraşco Buzne
(botezat aşa în onoarea bunicului său matern), a avut de soţie pe fiica lui
Constantin Ciute, căsătorie atestată de un document din 1667 (martie 25)43.
Aceste precizări documentare limpezesc mistificarea produsă (intenţionat,
după părerea mea) de declaraţia celor cinci fraţi Buzne cu privire la mama lor şi
contribuie la explicarea celei de-a doua, despre ascendenţa tatălui lor, Ilie sin
Costandiniţă, care ar fi fost nepotul lui Pătraşco mare logofăt de la 1610. Însă,
înainte de a merge mai departe, trebuie să observăm că această adevărată derivă
genealogică, menită să atragă atenţia asupra anumitor strămoşi şi să o distragă în
privinţa altora, poate să constituie dovada că acel Costantin, zis Costandiniţă, nu
avea strămoşi, adică nu putea invoca strămoşi cunoscuţi societăţii moldoveneşti a
vremii: el se legitimează întotdeauna prin calitatea de ginere al socrului său (zet
acestei fete, despre care documentul din 1628 se exprimă astfel: „cu cea giupâneasă ce a ţinut-o întâi
n-au agonisit nici o ocină, căci au locuit cu noi aicea în târg în Vaslui cu cea fămeae”; a doua
căsătorie, cu Neacşa Purceloaia, s-a făcut „în zilele Iancului vodă”, deci în 1579-1582.
În spiţa publicată de Gh. Ghibănescu [Surete şi izvoade, XVI, cit. (supra, nota 32),
p. XXX], Lazăr apare de două ori: o dată împreună cu fraţii săi ca fiu al lui Mihăilă Buzne şi al unei
fete din prima căsătorie a lui Drăghici Bogza, şi a doua oară ca fiu al Varvarei, care ar fi o fată din a
doua căsătorie a lui Bogza. Nu ştiu care dintre cele două soţii a fost urmaşa unui Ion Bolea.
41
Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Stabilimentul grafic I. V. SOCEC,
Bucureşti, 1904, p. 88, nr. 65: 1671 (noiembrie 20), „Petraşcu Buznea nepotul lui Vasili Banul vel
medelnicer şi cu alţi fraţi a lui”, aveau parte în Găneşti.
42
Cf. M. Costăchescu, Satele Ruscanii (Buznea) şi Găneştii, cu trupurile lor, Câcăceştii şi Moiceştii,
din judeţul Iaşi (schiţă istorică), în IN, fasc. 4 (1926-1927), p. 85-111.
43
Th. Holban, Documente de la răzeşii din Moldova, în MMS, LVI (1980), 6-8, p. 628: Constantin
Ciute împarte cu ginerele său, Pătraşco Buzne, vecinii de la Movileni. La 1681, „Buzne, ginerele
Ciutei” stăpânea un loc de casă la Iaşi pe Uliţa Rusească – Ioan Caproşu, Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, II. Acte interne (1661-1690) editate de ~, Editura „Dosoftei”, Iaşi, 2000, p. 489,
nr. 548. Pe aceeaşi uliţă, Constantin Ciute mai avea, „despre femeia lui, Antimiia”, un loc pe care l-a
trecut fiicei Maria, măritată cu un Ionaşcu (ibidem, p. 471, nr. 527). Aceste date confirmă începuturile
spiţei Ciute din Ioan Nădejde, V. G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun,
Institutul de Arte Grafice „Speranţa”, Bucureşti, 1923 [1924], p. 192. „Ionaşco zeat Ciutea” apare la
1709 între urmaşii („nepoţii şi strănepoţii”) fetelor lui Alexa postelnicul [Ioan Caproşu, Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, III. Acte interne (1691-1725) editate de ~, Editura „Dosoftei”, Iaşi,
2000, p. 326, nr. 364], care nu este altul decât Alexa Arapul. Or, Ioan Nădejde menţionează (op. cit.,
p. 190) un document din care ar reieşi că un Ciute era văr primar cu fetele lui Alexa Arapul. Aceste
vechi înrudiri ar merita o cercetare specială, care să le descâlcească. S-ar putea ca Ciuteştii veacurilor
XVIII-XIX să fie urmaşii acelui Ionaşcu, însurat cu Maria Constantin Ciute.
Pomelnicul din 1759 al Doljeştilor înscrie, imediat înaintea Buzneştilor, pe postelnicul Ioan
Ciutea, fiul stolnicului Nicolae şi nepotul lui Ionaşco Ciutea şi al Mariei [BCU-Iaşi, ms. nr. 104, cota
V-23, f. 87v. Mulţumesc d-lui Daniel Ciobanu pentru îngăduinţa de a folosi lucrarea sa Pomelnicul
schitului Doljeşti. Studiu istoric şi prosopografic (1999)]. Nicolae Ciute (Ciutea), armaş la 1717, biv
vtori stolnic la 1743, apare în documente alături de Ilie Costandiniţă, arătat ca nepot al său (vezi mai
departe, în text, şi notele 65 şi 74): în adevăr, era vărul primar al Mariei Buzne, mama lui Ilie.

Buznii), iar fiul Ilie, precum am subliniat deja, dădea întâietate calităţii sale de
nepot al lui Buzne.
Am văzut, din documentele analizate până aici, că la 1699, ca şi la 1718,
Constantin zet Pătraşco Buzne apare cu soţia şi cu copiii. Soţia e menţionată o dată
(1718: Maria), iar dintre copii l-am găsit lângă el pe Ilie. Aceste informaţii sunt
admirabil confirmate şi completate de pomelnicele Mănăstirii Doljeşti, unde găsim
acelaşi nume al soţiei (Maria), dar şi pe cei trei fii. Secvenţa care îi cuprinde, în
pomelnicul din 1759, este următoarea44: mazilul Grigorie, împreună cu soţia sa
Tofana, devenit ctitor pentru că a dăruit partea sa din Movileni (Roman) „întru
vécinică pomenirea sa şi a părinţilor săi şi a fraţilor săi” (stăpâneau la Movileni ca
urmaşi ai lui Pătraşco Buznea). Acolo unde autorul pomelnicului, ieromonahul
Nathanail Dreteanovschi, dă de obicei numele familiei, Grigorie e arătat ca fiind
Buzni Costantiniţ. Fraţii săi sunt Ilie Buzni vornic, căsătorit cu Maria şi Ioan
Buzni. Părinţii lor sunt Costantin şi Maria, iar „moşii” – Pătraşco şi Safta.
Pomelnicul din 175845 are câteva informaţii suplimentare; astfel, se
precizează că Grigorie Buzni Costandiniţă dăruise a opta parte din Movileni, Ilie
este numit „brat Grigorie”, iar Ioan „brat lor, holtei”. S-ar putea eventual deduce,
de aici, că acest ultim frate s-a căsătorit între datele când s-au scris cele două
pomelnice (1758, respectiv 1759).
Aşadar, Costandiniţă şi Maria Buzne au avut (cel puţin) trei copii: Ilie,
Grigore şi Ioan46, toţi trei purtând numele de familie Buzne, care era al mamei lor.
Dintre aceştia, avem doar pentru Ilie o posteritate documentată precis: Buzneştii
din Basarabia.
Remarcăm, însă, şi aici aceeaşi derivă genealogică mistificatoare, ca şi în
documente: la capitolul „moşilor”, donatorul („ctitorul”, în limbajul pomelnicului)
a dat doar două nume, Pătraşco şi Safta, în loc de patru şi fără să precizeze ai cui
„moşi” erau aceştia doi! Cunoaşterea documentelor îngăduie restabilirea
adevărului: avem de-a face nu cu bunicii de pe tată (părinţii lui Costandiniţă, care
ne rămân necunoscuţi), ci cu bunicii de pe mamă, Pătraşco Buzne şi soţia sa, fata
lui Constantin Ciute.
Pe de altă parte, nu e greu de observat că felul cum s-a făcut înscrierea în
pomelnic poate să sugereze şi filiaţia Pătraşco → Costantin (Costandini ţă). Peste
această confuzie voită, s-a suprapus alta, probabil tot intenţionată.
Am arătat că în anaforaoa din 1779 unicul argument adus în sprijinul
acestei filiaţii este stăpânirea de către Buzneşti a satului Dămileni (Dorohoi)47, care
44
Ibidem, f. 88r.
45
BCU-Iaşi, ms. nr. 114, cota V-33, f. 27v. Mulţumesc d-lui Mihai-Bogdan Atanasiu pentru
comunicarea acestor informaţii.
46
La 1759, aceşti trei fraţi stăpâneau la Dămileni (Dorohoi) – SJAN Iaşi, P. 791, nr. 91, f. 83v-84v
(numele celor trei fraţi la f. 83v: „Ilie Buzne vornic şi Gligoraş şi Ion Buzne”). Pentru stăpânirea la
Dămileni, vezi mai departe, în text.
47
Nu avem, din păcate, o monografie temeinică a acestui sat, care să înfăţişeze cu toate detaliile
curgerea proprietăţii din generaţie în generaţie. Totuşi, există două lucrări din care se pot culege
informaţii preţioase: Ioan Murariu, Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (judeţul

în 1610 a fost dăruit de Constantin vodă Movilă lui Pătraşco mare logofăt (reiau un
fragment reprodus şi mai sus):
„Costandiniţa au fost feciorul lui Patraşco vel logofăt, după
un ispisoc sârbesc de la răposatul domn Costandin Moghila
voievod din leat 7119 dechemvrie 3, pren care arată că au miluit pe
acel Pătraşco vel logofăt cu un sat, anume Dămilenii ot ţinut
Dorohoiului, care sat se află supt stăpânire acestor numiţi feciori a
lui Ilie Buzne”.
Există, în adevăr, un document (ba chiar două) cu acest conţinut, cu data
1610 decembrie 7, dar el a fost declarat fals48! Asupra acestei chestiuni s-au
pronunţat doi autori49 şi nu intru aici în amănunte. Falsul a fost constatat încă din
vechime, aşa încât un pergament a fost rupt în divan: „hrisov Buzneştilor, ce s-au
rupt la giudecată”50. Cu toate acestea, satul Dămileni a fost stăpânit efectiv de
urmaşii lui Pătraşco logofătul, care, cum spus deja, este înaintaşul familiei Şoldan.
De la fiul său, marele vornic Dumitraşco, a trecut la fiul acestuia, Vasile Şoldan şi
apoi la nepot, Ştefan Şoldan stolnicul.
La 1 septembrie 1718 (7227), postelnicul Neculai Şoldan – fiul stolnicului
Ştefan Şoldan şi personaj deosebit de interesant, asupra căruia voi reveni cu o
cercetare anume – a făcut un schimb de sate, ca să reintre în stăpânirea
Beşicurenilor de la Neamţ, pe Valea Neagră, care fuseseră tot ai lui, dar îi dăduse
vornicului Ion Sturza, de la care ajunseseră la … Costandiniţă! Pentru a recăpăta
acest sat, „moşiia de la strămoşi”51, el a cedat Dămilenii de la Dorohoi52. Schimbul
acesta de sate este ilustrativ pentru chipul în care „curgerea stăpânirii” continua
întrerupându-se (ca să mă exprim paradoxal), ceea ce poate să explice schimbări
Botoşani), Editura „Plumb”, Bacău, 2001 şi Preot Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi. Contribuţii
monografice asupra aşezărilor, bisericii şi învăţământului, I, Editura „Doxologia”, Iaşi, 2013, p. 226-
234. La prima, am avut acces datorită amabilităţii familiei autorului şi prietenului dr. Anton Coşa; cea
de-a doua mi-a fost pusă în îndemână de autorul însuşi. Le mulţumesc tuturor, cu multă recunoştinţă.
48
DIR, XVII/2, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 345-348, nr. 4 şi 5 (la Documente
îndoielnice). Vezi şi Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXI, Viaţa Romînească S.A., Iaşi, 1929,
p. 181-185, nr. 112 (p. 185: pergament tăiat în divan, „o grosieră fabricare a unui necărturar în
slavoneşte”).
49
Ioan Murariu, op. cit., p. 30-34 (vezi şi p. 94-113: Cearta pentru hotar dintre stăpânii moşiilor
Dămileni şi Cristineşti) şi Preot Ioan Canciuc, op. cit., p. 226, nota 1200.
50
DIR, cit, p. 346. Pentru cel de-al doilea, un argument împotriva autenticităţii ar putea fi
menţionarea documentului anterior, de la Petru vodă Şchiopul, cu data întreagă – 7199 martie 16.
Este un obicei care se statorniceşte abia mai târziu.
51
Beşicurenii erau lângă Dulceşti, sat moştenit şi el de la Caraiman şi în a cărui biserică era necropola
Şoldanilor: cf. Miron Costin, Opere complete, după manuscripte, cu variante şi note, cu o recensiune
a tuturor codicelor cunoscute până astăzi, bibliografia, biografia lui Miron Costin, un glosar lucrat de
d. L. Şăineanu, portrete, facsimile diverse, de V. A. Urechiă, tipărită sub auspiciile Academiei
Române şi cu ajutorul Ministerului Cultelor şi al Instr[ucţiunii] Publice, II, Tipografia Academiei
Române (Laboratorii Români), Bucureşti, 1888, p. 594-596. Din cele opt pietre funerare cu inscripţii,
descrise de V. A. Urechiă, azi la Dulceşti se mai păstrează doar trei, adăpostite în biserică.
52
SJAN Iaşi, P. CXLIII/1 (copie din 1805 aprilie 18).

aparent neexplicabile în această „curgere”. Neexplicabile, întrucât nu întotdeauna

avem (ba chiar, de regulă, nu avem) la dispoziţie şirul întreg de documente prin
care să putem reconstitui trecerea stăpânirii dintr-o mână într-alta şi mai ales
diversele înrudiri dintre părţile care efectuau respectivele schimburi de sate sau
părţi de sate.
Neculai Şoldan avea Dămilenii de la înaintaşul său direct, marele logofăt
Pătraşco „Şoldan”. La Beşicureni, stăpânea ca urmaş al lui Caraiman ceaşnicul,
tatăl Saftei, soţia străbunicului său, vornicul Dumitraşco Şoldan. Referindu-se la
cel cu care a făcut schimbul de sate, el îl numeşte „uncheşul Costandin, ginirile lui
Pătraşco Buzne”, adăugând şi argumentul „fiind şi dum[nea]lui uncheşul Costandin
tot din ne(a)mul nostru”. Ce putea să însemne că „uncheşul Costandin” era „din
neamul nostru”?!
Trebuie spus, mai întâi, că termenul prin care se defineşte legătura dintre
cei doi nu poate fi socotit ca exprimând respectul afectuos al unui boier mai tânăr
faţă de unul mai bătrân (cum este cazul termenului „părinte”, des întâlnit în
documente tocmai cu acest sens). De altminteri, Şoldan se afla pe o treaptă socială
mai înaltă decât Costandiniţă. Că termenul „uncheşul” exprimă aici o relaţie
genealogică se vede şi din precizarea care urmează de îndată: „din neamul nostru”.
O analogie pentru folosirea termenului „unchiaş” o avem într-un document emis de
Antimia Ureche; ea scrie, pe la 1657, că tatăl ei (cronicarul) moştenise „de la moşe-
mea comisoe Voruntărias(a)” jumătate din satul Negriteşti; moştenindu-l, ea l-a
vândut „uncheşului Tomei vornicului celui mare şi mătuşii méle, Aniţăi
vorniceasăi”, vânzarea făcându-se în prezenţa şi a „unchieşului Savin”53. Comisul
Voruntar, bunicul matern al Antimiei, şi „unchieşul Savin” erau fraţii Prăjescu;
„uncheşul Toma” (Cantacuzino) era un alt ginere al lui Voruntar. Cu termenul
„unchiaş”, Antimia Ureche a definit, în acest context, atât un străunchi direct (frate
al bunicului matern), cât şi un unchi prin alianţă (soţul unei surori a mamei)54.
Aceste elemente pot sluji la interpretarea şi înţelegerea documentului din 1718.
Este bine stabilit că Buzneştii, de la care se revendica „uncheşul
Costandin”, nu avuseseră nimic de-a face nici cu Şoldanii (ramură a neamului
Nădăbaico), şi nici cu Caraiman. Calea înrudirii lor trebuie să fi fost alta.
Neculai Şoldan era fiul stolnicului Ştefan Şoldan şi nepotul jitnicerului
Vasile Şoldan, care a murit la 6 martie 1669 şi a fost îngropat la Dulceşti, în
necropola familiei55. Nu ştiu din ce neam era soţia sa Maria, care i-a pus lespedea
pe mormânt, dar nu cred că pe această cale se stabilea înrudirea cu Costandiniţă.
Însă Neculai Şoldan era nu numai fiul tatălui său, ci şi fiul mamei sale. Or,
mama sa era Safta, una dintre fetele lui Miron Costin şi ale Ileanei Movilă; pe
această filieră, el era strănepotul Teodorei, fata lui Eni postelnicul. Astfel, am ajuns
53
C. A. Stoide şi Constantin Turcu, Documente şi regeste moldoveneşti din ţinutul Neamţului
(secolele XVI–XVIII), extras din revista „Apostolul”, 9-11, Piatra Neamţ, 1935, p. 23, nr. XLI.
54
O discuţie competentă asupra termenului (deşi prea puţin pe terenul documentelor istorice) la Vasile
Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 131-137.
55
Miron Costin, Opere complete, cit. (supra, nota 51), p. 594-595.

la personajul de la care se revendica şi Costandiniţă, ca urmaş al Sofiicăi, cea

măritată cu Crâstea cămănarul. (Fig. 4)
Constatarea este, din punctul meu de vedere, deosebit de importantă,
întrucât ar fi prima oară când am avea o confirmare clară (chiar dacă indirectă)
a Sofiicăi în calitate de fată a lui Eni postelnicul şi soră a Teodorei Movilă.
Totodată, ar fi confirmarea lui Costandiniţă ca descendent direct al Sofiicăi şi al lui
Crâstea cămănarul56, ceea ce poate avea consecinţe importante în reconstituirea
corectă a începuturilor genealogice ale familiilor Buzne şi Crâstea (Criste, Cristi).
Dar acestea sunt lucruri mai depărtate. Mă întorc la firul expunerii mele.
Iată, deci, cum s-a ajuns la afirmarea descendenţei dintr-un mare logofăt al
Moldovei: prin suprapunerea unui strămoş autentic, Pătraşco Buzne, şi a unui
„autor de drepturi”, Pătraşco „Şoldan”, beneficiarul uricului (fals ori falsificat) din
1610. Mistificările legate de genealogia Buzneştilor sunt, acum, explicate.
Trebuie să observ că aceste mistificări genealogice apar într-o altă lumină
când ştim că Buzneştii au falsificat cel puţin un document şi au dus o luptă aprigă
pentru extinderea hotarului Dămilenilor în dauna Cristineştilor învecinaţi,
proprietatea Mănăstirii Suceviţa. Ne apropiem de un fel de psiho-istorie…
Pentru ce era nevoie de toate acestea? Lipsa de strămoşi a lui Costandin
(Costandiniţă) şi obsesiva raportare la socrul său mă fac să presupun că el era
străin, probabil grec şi nu chiar dintre cei mai ridicaţi.
Ar fi, poate, o cale de a afla mai multe despre el, dacă am şti în ce chip a
ajuns Ilie Costandin biv vel vornic de poartă să aibă „moşie pă Nistru, în ţinutul
Sorocii, anume Balinţii şi Cremenciucul, drept vadul Iarovii”57. Satele cu aceste
nume au rămas până târziu în stăpânirea urmaşilor săi58.
Nu ştiu în ce chip a evoluat stăpânirea la Dămileni. În 1718, „uncheşul”
Costandiniţă trebuie să fi fost om în vârstă, pentru că, pe de o parte, unul dintre fiii
săi (Ilie) era deja activ în viaţa publică (am văzut că semna în nume propriu, dar
avea şi activităţi proprii), iar pe de altă parte, nu-l mai găsesc în actele vremii după
56
Aceste personaje – asupra cărora voi reveni cu alt prilej – sunt atestate documentar: cf. C. Cihodaru,
Originea spătarului Neculai Milescu, cit. (supra, nota 13), p. 158, nota 63.
57
Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită de
Corneliu Istrati, II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 61-62, nr. 146;
document din 1741, titrat „Carte lui Ilie Buzne, pentru o moşie, Balinţii, ot Soroca” (p. 61).
58
La 1772, Iarova era a lui Constantin Buzne, ca şi satul alăturat, Cremenciucul [MEF, VII (=
Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772–1773 şi 1774), 1, alcătuirea, cuvântul introductiv
şi comentariile de P. G. Dmitriev, sub redacţia lui P. V. Sovetov, Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 1975, p.
163]. La 1774 la fel, dar cu menţiunea că stăpânul era vel armaş (ibidem, p. 359). La 1821, Iarova era
a lui Ilie, fiul lui Anton Buzne, iar Cremenciucul şi Balinţii erau ale verilor săi primari, Ioan şi
Constantin, fiii lui Constantin vel armaş [Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi
Nistru, I, cit. (supra, nota 25), p. 183-184]. Anton şi armaşul Constantin erau fiii lui Ilie Costandiniţă
„Buzne”.

172459. Locul său e luat de acest fiu foarte activ, care şi-a zis când Ilie
Costandiniţă, când Ilie Buzne şi care n-a depăşit dregătoria de vornic de poartă.
În 1735/1736 (7244), Ilie Buzne vornic de poartă şi Toader Crâste, stăpânii
de la Dămileni pe Başeu, se plângeau domnului pentru moşia lor, în pricina cu
Mănăstirea Suceviţa60. În 1741 (iunie 12), „Toderaşco Crâste şi nepotu-său Ilie
Costandiniţă ce au fost vornic de poartă” se jeluiesc iarăşi de împresurarea unui loc
din Dămileni de către călugării de la Suceviţa, care stăpâneau satul vecin, Cârsteştii
(Crâstineşti, Cristineşti)61. După 18 ani, la 26 februarie 1759, pricina o poartă Ilie
Buzne şi Vasile Crâste62, iar la 31 mai 1759 sunt arătaţi ca stăpâni la Dămileni Ilie,
Gligoraş şi Ion Buzne, împreună cu Vasile Crâste63. Primii trei sunt fiii lui
Costandiniţă, pe care-i ştim exact în această formaţie şi din pomelnicul Doljeştilor
– minunat lucru este atunci când sursele concordă ! Iar Vasile Crâste este fiul lui
Toader (Toderaşco) Crâste. Dacă ţinem seama de faptul că beneficiarul schimbului
din 1718 a fost „uncheşul Costandiniţă”, e normal ca fiii săi, cei trei fraţi Buzne, să
apară ca succesori. Dar în ce calitate apar Toader Crâste şi, ulterior, fiul său
Vasile?!
Întrebarea aceasta trebuie să se pună, întrucât situaţia este identică şi la
Radomireşti, unde la 1737 sunt stăpâni Toader Crâste şi cu Ilie Costandiniţă, iar
mai apoi rămân doar Crâsteştii, în timp ce la Dămileni au împărţit stăpânirea până
târziu, dând naştere la două sate, Dămilenii Buznei şi Dămilenii Cristei.
Era Toader Crâste ginerele lui Costandiniţă? Foarte probabil nu, căci
altminteri nu ar fi putut fi vorba despre „nepotu-său, Ilie Costandiniţă”!
Erau ei veri primari ? S-ar putea, dar în acest caz în ce calitate vine Toader
Crâste la Dămileni, unde beneficiarul schimbului din 1718 fusese – repet – doar
„uncheşul Costandiniţă”?!
Nu am găsit documente care să-mi dea răspunsul. Este posibil ca în
intervalul 1718–1735 să se fi produs, între Buzneşti şi Crâsteşti, ca între rude (după
modelul din 1718) unele schimburi, în urma cărora şi cei din urmă au intrat la
Dămileni.
***
59
Un document emis de Constantin vodă Mavrocordat la 12 aprilie 1735 a fost scris de „d. logofăt
Constantiniţă” [Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XII (Dorohoiul. Studiu şi documente), Atelierele
Grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1924, p. 22]. După C. Cihodaru, Originea spătarului Neculai
Milescu, cit. (supra, nota 13), p. 158, nota 64, ar fi vorba chiar de personajul numit ca atare. În
absenţa documentului originalul, poziţia acestui logofăt mi se pare neclară: ar putea fi şi Ilie
Costandiniţă, activ tocmai în aceşti ani.
60
SJAN Iaşi, P. 791, nr. 89, f.80v-81v.
61
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, cit. (supra, nota 57), p. 196, nr. 618. Ioan Murariu, Istoria
satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (judeţul Botoşani), cit. (supra, nota 47), p. 83, spune că la
1735 Dămilenii erau deja împărţiţi între Toader Crâste şi Ilie Buzne, dar nu dă trimitere documentară;
este vorba, probabil, de documentul din 7244 (1735/1736), citat în nota precedentă. Petrache Buzne,
menţionat aici (p. 83) ca tată al lui Ilie Buzne şi socru al lui Toader Crâstea, este clucerul Pătraşco
Buzne, bunicul matern al lui Ilie Costandiniţă/Buzne; el nu a avut nici un amestec la Dămileni.
62
SJAN Iaşi, P. DCCXCI, nr. 90, f. 81v-83v.
63
SJAN Iaşi, P. DCCXCI, nr. 91, f. 83v.

Întrerup aici cursul expunerii pentru a aduna, într-o „fişă prosopografică”,

asumând riscul inevitabil al repetiţiilor, menţiunile pe care le cunosc până acum
despre acest personaj deosebit de interesant, Ilie Costandiniţă Buzne.
1699 (iunie 20): menţionat, nenumit, inclus în formula „fiii mei”64;
1717 (iulie 2 sau 5): „Ilie, fiul lui Constantin” arată că, la vremea tătarilor,
luându-le urma, „a luat nişte ceară dintr-o prisacă”, urmând să plătească65;
1718 (martie 30): „Ilie sin lui Costantin” semnează documentul prin care
tatăl său vinde, împreună cu soţia şi toţi fiii, partea lor din Şerbeşti lui Gavril
Miclescu66.
1719 (iulie 28): scrie un zapis pentru o danie la Fauri, în familia Bantăş67;
1724 (noiembrie 2): „Ili(e), nepot lui Pătraşco Buzni, sin lui Costantin”
semnează actul dat de „Constantin zet Buzni şi cu ficiorii mei” pentru schimbul cu
Gavril Miclescu68;
1732 (iunie 22): moşia Tătărăuca de la Soroca era călcată de Ilie Buzne69;
1735/1736 (7244): Ilie Buzne vornic de poartă şi Toader Crâste, stăpâni la
Dămileni pe Başeu, se jeluiesc lui vodă70;
1737 (iunie 18): Ilie sin Constantiniţă primeşte, împreună cu Toader
Crâste, întărire pentru satul Radomireşti71;
1741 (ianuarie 6): Ilie Costandin biv vel vornic de poartă avea „moşie pă
Nistru, în ţinutul Sorocii, anume Balinţii şi Cremenciucul, drept vadul Iarovii”72;
1741 (iunie 12): Ilie Costandiniţă ce au fost vornic de poartă cu Toader
Crâste pentru Dămileni73;
1743 (ianuarie 20): Neculai Ciute biv vtori stolnic şi nepotul său Ilie
Costandiniţă, biv vel vornic de poartă au judecată cu ieromonahul Varlaam
Ursache pentru o ţigancă74;
1754 (iunie 10): Ilie Buzne hotarnic75;
64
Cf. supra, nota 35 (Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu, I, cit., p. 123, nr. 77).
65
CDM, V (1701-1720), întocmit de Veronica Vasilescu <şi> Doina Duca-Tinculescu, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1974, p. 404, nr. 1485. Documentul este semnat şi de
armaşul Neculai Ciute, ca martor, dar poate şi ca garant: era unchiul lui Ilie Costandiniţă (vezi mai
departe în text, documentul din 1743 şi infra, nota 74)
66
67
CDM, V, cit., p. 453, nr. 1650.
68
69
MEF, VIII (1711-1750), coordonator: Demir Dragnev, volum întocmit de Larisa Svetlicinâi, Demir
Dragnev şi Eugenia Bociarov, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, Chişinău, 1998,
p. 115, nr. 82.
70
71
Cf. supra, nota 27 (Gh. Ghibănescu, Documente, în „Arhiva”, XXVI (1915), 1-3, p. 65–67).
72
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, cit. (supra, nota 57), p. 61-62, nr. 146.
73
Ibidem, p. 196, nr. 618.
74
Ibidem, p. 355–356, nr. 1087. Neculai Ciute era alături de Ilie Costandiniţă şi la 1717 (cf. supra,
notele 43 şi 65).
75
SJAN Iaşi, P. CDX/79 (copie din 1816); Ioan Murariu, Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi
Dragalina (judeţul Botoşani), cit. (supra, nota 47), p. 83, o citează cu data iulie 7.

1758 (mai 3): paharnicul Iordache Cantacuzino face un schimb de ţigani cu

Ilii Buzni biv vornic de poartă76;
1759 (februarie 26): Ilie Buzne şi Vasile Crâste, stăpâni la Dămileni, se
ceartă cu Gherasim de Suceviţa77;
1759 (mai 31): Ilie Buzne vornic, Gligoraş şi Ion Buzne stăpâni la
Dămileni, cu Vasile Crâste78;
1762 (iulie 12): hotarnică a moşiei Proboteşti „iscălită de Ilie Buzne
vorn(ic) de poartă şi de alţii”79;
1765 (iulie 20): un document pentru o casă din Văscani „s-au luat di la
mâna lui Ilie Buznii”80;
1765 (decembrie 1): hotarnică făcută de Ştefan Tabără vornic de poartă,
Ilie Buzne şi Vasile Crâste biv vel şatrar81;
1767 (iunie 6): „scrisoare … iscălită de Ioan Buzne”, invalidată „fiindcă
trăia tată-său, nu putè făr de blagoslovenia lui să dee acea scrisoare”82.
În februarie 1768, se vorbeşte despre „Erinarhu Buzne monah, tatăl
Buzneştilor”, nu alţii decât cei care stăpâneau „Dămilenii a mazililor Buzneşti”83.
Nu ştiu când Ilie Buzne a devenit monahul Irinarh Buzne – înainte sau după data
când fiul său Ioan a dat „scrisoarea” din 1767 iunie 6, socotită a fi „făr de
blagoslovenia” sa. Pare mai probabil că la acea dată era deja călugărit.
Din aceste informaţii, rezultă că Ilie Costandiniţă, zis Buzne, devenit
monahul Irinarh, mai trăia încă în februarie 1768. Întrucât apare încă de la 1717,
fiind născut probabil înainte de 1699, înseamnă că şi el a trăit foarte mult, vreo 75
de ani. Admit, deci, că Ilie Costandiniţă zis (Buzne), s-a născut pe la 1690 şi a
murit după februarie 1768.
***
76
MEF, IX: Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1751-1774),
volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev <şi> Eugenia Bociarov, coordonator Demir
Dragnev, Editura „Civitas”, Chişinău, 2004, p. 82, nr. 47.
77
78
Ioan Murariu, op. cit., p. 98; SJAN Iaşi, P. DCCXCI, nr. 91, f. 83v.
79
Dumitru Vitcu, Schimbare de stăpân şi o nouă hotarnică a moşiei Ibăneşti, de la ţinutul
Dorohoiului, în anul 1805, în „Prutul”. Revistă de cultură, Huşi, Serie nouă, VI (XV) (2016), 1 (57),
p. 96.
80
DRH, XX (1629-1631), volum întocmit de I. Caproşu <şi> C. Burac, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2011, p. 30, nr. 30: însemnare pe traducerea unui document din 15 martie 1629 care „au
fost la Ilie Buzne şi s-au aflat rău şi răsuflat […] şi s-au luat di la mâna lui Ilie Buznii […], leat 7273
<1765> iulie 20 s-au căutat”.
81
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XII cit. (supra, nota 59), p. 22-23, 27-28, 45.
82
Dumitru Vitcu, op. cit., p. 99; vezi şi mai departe, în text.
83
SJAN Iaşi, P. CDXXVII/115: carte a boierilor din 1 februarie 1768, pentru alegerea hotarelor
satelor Cârstieneşti şi Dămileni, cu apostila lui Grigore vodă Calimah, din 6 februarie. Ioan Murariu,
Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (judeţul Botoşani), cit. (supra, nota 47), p. 84 cu
nota 163 în p. 154, foloseşte acest document dând numele Ion Buznea şi Vasile Crâste.

Fiii lui Costandiniţă (Ilie, Grigore şi Ioan), atestaţi în pomelnicele

Doljeştilor şi în documentul din 1759, au asigurat continuitatea acestei ramuri a
familiei Buzne; coborâtorii din ceilalţi nepoţi şi strănepoţi ai lui Mihăilă Buzne au
rămas în straturile mai de jos ale societăţii moldoveneşti84.
Totuşi, dintre cei trei fraţi, doar posteritatea lui Ilie e mai bine cunoscută,
datorită consemnărilor Comisiei ruseşti din 1821. Dar ceilalţi doi?! Desigur, se
poate presupune că n-au avut urmaşi, ori că aceştia s-au răzleţit sau au fost sterpi,
etc. Totuşi, lucrurile nu stau aşa.
De-a lungul timpului, în publicaţii mai vechi sau mai noi, au ieşit la iveală
informaţii şi despre ei şi descendenţa lor, însă absenţa cadrului general a făcut
imposibilă înţelegerea şi valorificarea lor. Acum, aşezate alături de celelalte
informaţii, ele îşi găsesc locul potrivit în construcţia genealogică ridicată până aici,
a cărei valabilitate o confirmă. Chiar dacă fragmentare, ele fac posibilă
reconstituirea, fie şi numai sumară, a evoluţiei casei lui Costandiniţă, alias
Costandin zet Buznii, deschizând, în acelaşi timp, posibile căi pentru cercetări
viitoare.
Din istoria Isăceştilor de la Ipoteşti, rezultă că o Tofana, fata postelnicului
Vasile Isăcescu, a fost măritată cu un Grigore (Grigoraş) Buzne, care a intrat astfel
„zestraş” în acel sat. În contextul satelor „de pe Jijia de Sus”, apar două fete ale lor:
Maria, căsătorită cu căpitanul Ilie Roman din Ungureni şi Safta, căsătorită cu
Iordache Mutenco85 (un membru mai puţin cunoscut al familiei Costin86). Or, ştim
deja – din cele adunate până aici – că, în pomelnicul Doljeştilor, Grigore Buzne
Costandiniţă este înscris, ca donator la Movileni (Roman), cu soţia lui Tofana. Că
nu avem de-a face cu o omonimie şi că „zestraşul” de la Ipoteşti este una şi aceeaşi
persoană cu ctitorul de la Doljeşti o dovedeşte categoric faptul că în zestrea fiicei
Maria (izvod din 4 noiembrie 1762) s-a aflat nu numai o parte din Ipoteşti (o
84
Cf., de pildă, Adrian Butnaru, Un răzeş din Drânceni, ţinutul Fălciu, la începutul secolului al XIX-lea:
Ioniţă Buzne şi înrudirile sale, în „Prutul”, serie nouă, IV (XIII) (2014), 1 (53), p. 32-55. Tot dintre
aceştia ar putea fi şi scriitorul Iancu Buzne: Gh. Sibechi, Coordonate biografice: Iancu Buznea, în
ALIL, XXX-XXXI (1985-1987), p. 179-184 (Iancu Buzne, 1809-1839, cu familie necunoscută).
85
Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, III. Răzeşii, ediţie îngrijită de Marcel Lutic, Institutul
Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2010, p. 155, 162. După moartea Saftei,
Iordache Costin s-a recăsătorit (1792) cu Catrina, fata lui Manolache Potlog – Teodor Balan,
Documente bucovinene, VI, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, Bucureşti, 1942, p. 258.
86
Ibidem, p. 312 (documente din 1794). Tatăl postelnicului Iordache Costin (mort după 1801), Ioniţă
Costin, fusese cunoscut cu porecla Mutenco, pentru că tatăl acestuia, Miron Costin al II-lea, era
poreclit Mutul, fiind „mut din născare” (ibidem, p. 310). Pentru „Iordache Costin ce-l zice şi
Mutenco”, vezi şi Zoe Diaconescu, Descendenţi mai puţin cunoscuţi ai lui Miron Costin, în ArhGen,
V (X) (1998), 3-4, p. 43. El figurează („Jordaki Kostin spatar”) şi în arborele genealogic al
Costineştilor, alcătuit în decembrie 1789 şi publicat de V. A. Urechiă în 1886 – Miron Costin, Opere
complete, după manuscripte, cu variante şi note, cu o recensiune a tuturor codicelor cunoscute până
astăzi, bibliografia, biografia lui Miron Costin, un glosar lucrat de d. L. Şăineanu, portrete, facsimile
diverse, de V. A. Urechiă, tipărită sub auspiciile Academiei Române şi cu ajutorul Ministerului
Cultelor şi al Instr[ucţiunii] Publice, I, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români),
Bucureşti, 1886, la sfârşitul volumului (spiţa reprodusă pe coperta a IV-a a fiecărui volum din
„Arhiva Genealogică”).

cincime), dar şi una din satul Cremenciuc la Soroca (jumătate) şi alta (o optime)
din Movileni la Roman87. Or, cum am arătat deja, la Cremenciuc stăpânea şi Ilie
Costandiniţă (Buzne) şi vor stăpâni şi urmaşii săi. Încă şi la 1766 „Grigoraş Buzne
zăt Isăcescului” îşi avea casa în Ipoteşti88.
Datorită acestor informaţii, scormonite din arhive de profesorul Eugen D.
Neculau, nu mai poate fi nici o îndoială că Grigoraş Buzne de la Ipoteşti este unul
dintre fiii lui Costandiniţă, ginerele Buznii de la 1699-1714. Nu ştiu, însă, dacă
aceste informaţii reprezintă tot ce se poate şti despre el. O spiţă genealogică din
1813, cuprinzând descendenţa hatmanului Alexandru Buhuş, arată că fiul acestuia
Dumitru a avut o fată, Maria Isăceasca, a cărei fiică este Tofana Buznoaia –
evident, cea care ne este deja cunoscută ca fiind nevasta lui Grigore (Grigoraş)
Buzne. Numai că în dreptul ei este scris „Buzneştii”89, ceea ce poate să însemne că,
pe lângă cele două fete menţionate, ea avut şi băieţi90.
Oricum, este interesant de observat că prin căsătoria lui Iordache Costin cu
Safta Buzne se uneau două filiere de descendenţă dintr-un strămoş comun,
misteriosul Eni postelnicul.
Rămâne cel de-al treilea frate, Ioan.
Un document din 1814, pe care încă nu-l cunosc în întregime, spune că un
boier bucovinean, stolnicul Iordache Murguleţ, „are întru însoţire pe Safta, fiica lui
Ioan Constantinovici, nepoata lui Pătraşcul ce au fost vel logofăt din familia
domnului Simeon Movilă v[oie]vod” 91. Informaţia – pusă în circulaţie acum un
87
Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, III. Răzeşii, cit., p. 268-269 (citând: Arhivele Naţionale
Bucureşti, Achiziţii noi, P. MMDCX/7).
88
N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, adunate, publicate şi întovărăşite de o prefaţă
de ~, II, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1903, p. 30, nr. 66.
89
Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Ediţia Primăriei de Botoşani, Institutul de Arte
Grafice „M. Saidman”, Folticeni, 1926, p. 151. Eugen D. Neculau, op. cit., p. 152, citează un
document cu aceeaşi dată (20 decembrie 1813) care consemnează „modul cum s-au împărţit moşiile
din ţinutul Hotinului ale neamului Buhuşeştilor, atât cele lămurite şi luate în stăpânire, cât şi cele
nelămurite şi numai cunoscute lor”, oprindu-se însă la Maria Buhuş căsătorită cu postelnicul Vasile
Isăcescu (părinţii Tofanei Buzne). Filiaţiile consemnate în spiţa din 1813 se reflectă într-un interesant
document din 1772, în care Catrina Tuduri, născută Vârnav, vorbeşte despre „cumnaţii mei de veri
primari”: Grigoraş Buzne (soţul Tofanei), Gheorghe Arapu (soţul Bălaşei) şi Ştefan Cuza (soţul
Catrinei); aceştia vânduseră satul Stroeşti (Roman), care, prin „împărţala Buhuşeştilor”, ajunsese „în
parte Marii, ficii lui Dumitraşcu Buhuş, soacra numiţilor de mai sus vânzători”: Ioan Caproşu,
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, VII. Acte interne (1771-1780) editate de ~, Editura
„Dosoftei”, Iaşi, 2005, p. 37-38, nr. 46. În adevăr, mama Catrinei Tuduri (Safta Vârnav) şi soacra
vânzătorilor (Maria Isăcescu) fuseseră surori, fiice ale lui Dumitraşcu Buhuş. Despre Catrina Tuduri:
Marius Chelcu, Familia Tuduri: negustori ieşeni şi ctitoriile lor (secolul al XVIII-lea), în AŞUI, s.n.,
Istorie, LXI (2015), p. 115-118 (la p. 116: sora Catrinei, măritată cu Radu Boteanu, se numea Ileana;
Catrina Tuduri a avut mai mulţi copii, între care şi o fată Maria, căsătorită cu un Calmuţchi – Artur
Gorovei, op. cit., p. 151).
90
Vezi mai departe, în text.
91
Sever Zotta, Eudoxiu Hurmuzachi 1812–1912, în ArhGen, I (1912), 9-10, p. 158 (sublinierea mea),
cu indicaţia (nota 11) că documentul era în „proprietatea familiei”. Fragmentul este redat şi de Teodor
Balan, Documente bucovinene, VI, cit. (supra, nota 85), p. 264, cu menţiunea că avea informaţia de la
Sever Zotta.

secol de Sever Zotta – se vădea importantă pentru istoria familiei Hurmuzaki,

întrucât fata lui Iordache Murguleţ şi a acestei Safta „Constantinovici” a fost Ilinca,
mama fraţilor Hurmuzaki, cărturari şi fruntaşi ai mişcării naţionale din Bucovina;
iar unul dintre aceşti fraţi (Gheorghe Hurmuzaki) a fost bunicul lui Sever Zotta,
ceea ce explică interesul său pentru respectiva chestiune.
Însă indicaţia genealogică l-a nedumerit pe Zotta: „Nu putem găsi
explicarea acestui document; să fi fost o altă familie Constantinovici (cea
bucovineană e Grecul) supt a cărei nume s-ar ascunde numele slavizat al familiei
Costin care descindea din Simion Movilă, iar Patraşco v[el] log[ofăt] să fie Petraşco
Costin al 3-lea log[ofăt]”, se întreba Zotta în 191292. Ca să înlăture posibilitatea
unei confuzii cu familia Constantinovici-Grecul, coborâtoare dintr-un negustor
trapezuntin, Teodor Balan a consacrat acesteia din urmă o cercetare specială 93,
ajungând la concluzia că „Ilinca Murguleţ nicht von ihr abstammt”94.
În absenţa noianului de informaţii prezentate până aici, identificarea

corectă a acestui Ioan Constantinovici ar fi fost imposibilă şi probabil am fi fost
îndemnaţi spre conjecturi de genul acelora urmate de Zotta95 şi Balan. Însă toate
precizările şi clarificările premergătoare conduc spre o anume identificare, iar
constatarea că între stăpânii de la Dămileni apare, la un moment dat, tocmai
stolnicul Iordache Murguleţ96 o confirmă categoric: Ioan Constantinovici nu este
altcineva decât unul dintre urmaşii lui Costandiniţă. Faptul că i se spune
Constantinovici ne-ar putea îndemna să-l identificăm cu cel de-al treilea fiu al lui
Costandiniţă, Ion, cu atât mai mult cu cât şi acesta a preluat numele Buzne, cum
92
Sever Zotta, op. cit., p. 158, nota 11.
93
Teodor Balan, Der Ursprung der Familie Constantinovici-Grecul, în „Archiv für Landeskunde der
Bukowina“, Neue Folge, 1930, 1; extras, 7 p.
94
Ibidem, p. 7.
95
Din păcate, Sever Zotta nu şi-a reamintit aceste amănunte atunci când, în 1927, a comentat spiţele
lui Tufescu (cf. supra, nota 7), în care se regăsesc câteva dintre ele.
96
Preot Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi. Contribuţii monografice asupra aşezărilor, bisericii şi
învăţământului, I, cit. (supra, nota 47), p. 230. Stolnicul Iordache Murguleţ a murit între 1827 şi
1832, când la Dămileni este înregistrat fiul său, căminarul Gheorghe Murguleţ [Ioan Murariu, Istoria
satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (judeţul Botoşani), cit. (supra, nota 47), p. 86]. Acesta s-a
născut la Dămileni, pe la 1789 – Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei
aflaţi în ţară la 1829 (II), cit. (supra, nota 6), p. 306 (L. 16: avea 40 de ani şi parte de moşie) – şi
probabil tot acolo a murit, la 18 martie 1841: Mihai-Răzvan Ungureanu, Izvoare genealogice inedite:
Vidomostiile deceselor boiereşti (1834-1856), în ArhGen, I (VI) (1994), 1-2, p. p. 305 şi 311, nota
151. Nu ştiu cum a trecut pământul la păhărniceasa Elencu Gherghel, atestată la 1849 ca stăpânind la
Dămileni (Preot Ioan Canciuc, loc. cit.). Aceasta este soţia paharnicului Enacachi Gherghel, mort în
Dorohoi la 15 mai 1843 – Mihai-Răzvan Ungureanu, op. cit., p. 314 şi 316, nota 13: văduva sa este
Elinca. S-a presupus că, în răstimpul 1838-1845, căminarul Gheorghe Murguleţ a vândut paharnicului
Enacache Gherghel (Ioan Murariu, op. cit. p. 86). Dacă afirmaţia este corectă, vânzarea a trebuit să se
facă între 1838 şi martie 1841 (când moare Gheorghe Murguleţ). Sunt amănunte neclare, par a fi fost
doi căminari cu acelaşi nume!
Aceste amănunte genealogice se regăsesc oarecum diferit la Corneliu Cojocariu, Un neam
uitat: familia Murguleţ, în ArhGen, IV (IX) (1997), 3-4, p. 171 şi arborele genealogic anexat.

arată pomelnicele de la Doljeşti şi documentul din 1759: îl socotesc identic cu acel

mazil Ion Costandiniţă menţionat la 1741 într-o pricină de ţigani în Basarabia97.
Aşa am şi crezut într-o primă etapă a cercetării. Însă o hotarnică din 1805,
publicată foarte de curând, arată altceva. În acest amplu document, care priveşte
„moşiile Măgura şi Iubăneştii şi Cârstieneştii, ce sânt una lângă alta la ţânut
Dorohoiului”98, este vorba despre „o scrisoare din 1767, iuni 6, iscălită de Ioan
Buzne, ce au dat în Divan, că să va mulţămi cu hotărâtura boerilor ce au ales şi o
parte şi alta”99. Această declaraţie a fost respinsă de cei care au judecat pricina în
anul următor (1768 februarie 16), dar a fost apărată de fraţii Buzneşti. Între
argumentele judecătorilor s-a aflat şi acela că în 1767 „Ion Buzne n-ar fi fost
îndestul a face numai el învoială, mai având şi alţi fraţi şi el neavând nici ca cum
împărtăşire acolo, dându-i tată-său la alt loc şi mai ales, fiindcă trăia tată-său, nu
putè făr de blagoslovenia lui să dee acea scrisoare”100. Din partea lor, Buzneştii au
ripostat „că fratele lor, Ioan, acel ce au dat scrisoare de învoială, n-ar fi avut parte
în Dămileni, nici ar fi fost cu blagoslovenia tătâni-su, iarăşi să dovideşte niadivarat,
că acel frate a lor în Dămileni au avut parte şi acolo au trăit până au murit, fiindu-i
casa şi acum de faţă, în care şade ginerile său, stol<nic> Iordachi Murguleţ,
stăpânind şi parte lui luată cu zăstre”; cât despre absenţa „blagosloveniei”
părinteşti, fraţii au adus argumentul (de bun simţ) că, de-ar fi fost aşa, „s-ar vide în
urmă vreo jalbă a tătâne-său”101, adică o contestare. Ceea ce nu se întâmplase.
Aşadar, socrul stolnicului Iordachi Murguleţ era un Ion Buzne al cărui
tată trăia încă la 1767. În acest caz, este evident că nu poate fi vorba de Ion,
fratele lui Ilie şi al lui Grigore (eventual identic cu Ion Costandiniţă de la 1741):
tatăl acestor fraţi era mort de multă vreme! Cum unuia dintre ceilalţi Buzneşti
implicaţi în afacere i se dă numele, Vasile, nu rămâne decât că Ion Buzne, socrul
lui Murguleţ, este unul dintre fraţii acestuia. E vorba, desigur, despre copiii lui Ilie
„Costandiniţă” Buzne.
Cu documentul de la 1814, despre „familia domnului Simeon Movilă”,
cercul se închide şi ajungem în punctul de unde am plecat. Se vede că mistificarea
în capcana căreia căzuse d-l Karalis făcuse victime şi mai înainte: urmaşii lui
Costandiniţă erau foarte bucuroşi să creadă că sunt urmaşii Movileştilor. Teodor
Balan spune că, în cronica parohială de la Cernauca (vestita reşedinţă a
Hurmuzăkeştilor), soţia lui Iordache Murguleţ este numită de-a dreptul Safta
97
Condica lui Constantin Mavrocordat, II, cit. (supra, nota 57), p. 369, nr. 1121.
98
Dumitru Vitcu, Schimbare de stăpân şi o nouă hotarnică a moşiei Ibăneşti, de la ţinutul
Dorohoiului, în anul 1805, cit. (supra, nota 79), p. 95-102. Această scrisoare, cu data iulie 6, este
citată şi de Ioan Murariu, op. cit., p. 99, cu trimitere (p. 156, nota 212) la SJAN Iaşi, P. 791, f. 87-87v.
99
Ibidem, p. 99.
100
Ibidem; sublinierile îmi aparţin.
101
Ibidem, p. 100; sublinierea îmi aparţine.

Movilă102! Deriva genealogică a atins, în acest caz, cota cea mai înaltă, Buzneştii
lui Costandiniţă substituindu-se pur şi simplu Movileştilor.
***
Însă, în urma acestor constatări, rămâne în continuare neclară situaţia lui
Ion Buzne, fiul lui Costandiniţă şi fratele lui Ilie şi al lui Grigore. Nu ştiu dacă
poate fi vreo legătură între el şi doi boiernaşi moldoveni cu legături în ţinutul
Sucevei, dar cu proprietăţi (probabil minuscule, sau doar drepturi fictive) la Soroca.
Iată-l, mai întâi, pe postelnicelul Radu Buzne, a cărui fiică Ecaterina a
devenit soţia banului Ioniţă Gane de la Ciumuleşti, la 1785, se pare103, când tatăl ei
era deja răposat; ea avea o soră mai mare, măritată cu pitarul Costache Pătraşcu, şi
aceştia au fost cei care i-au constituit zestrea: pământ în satele Peripetca şi Cucueţii
la Soroca şi Roşiori la Neamţ104. La 1823, a plecat la Mănăstirea Văratic cu fetele
Sevastiţa, Agafiţa şi Smaranda105 şi a murit ca monahia Elisaveta, la 3 iulie 1840106.
Ecaterina trebuie să se fi născut pe la 1765-1770, iar tatăl ei pe la 1735-1740.
Este, apoi, şătrarul Andrei Buzne, a cărui fiică, numită tot Ecaterina, se
mărită – spre sfârşitul secolului al XVIII-lea – cu medelnicerul Gheorghe Lână de
la Leucuşeşti107; după o spiţă realizată prin anii ’40 de un urmaş al acestora, tânăr –
102
Teodor Balan, Der Ursprung der Familie Constantinovici-Grecul, cit. (supra, nota 93), p. 3:
„Jordachis [Murguleţ] Frau und demnach die Mutter der oben genannten Ilinca [Hurmuzaki] hiess
nach der Kirchenchronik von Cernauca Safta Movilă…”.
103
Actul care vorbeşte despre căsătorie (foaia de zestre) s-a păstrat într-o copie datată 1775, dar, cum
a arătat C. Gane, acest an nu se potriveşte cu afirmaţia ambilor soţi că, în momentul separării lor ca
urmare a călugăririi soţiei, la 1823, aveau deja aproape 40 de ani de căsnicie (C. Gane, Pe aripa
vremii, Tipografia „Steaua”, Bucureşti, 1923, p. 47, nota 2). Pe de altă parte, adaug că fiul lor mai
mare, Enacache, s-a născut la 1787: cf. Mihai-Răzvan Ungureanu, Averile familiei Gane (prima
jumătate a secolului XIX), în RIS, I (1996), p. 395. De aici concluzia că respectiva căsătorie s-a
realizat mai degrabă în 1785.
104
C. Gane, op. cit., p. 44. Moşiile de la Soroca au revenit lui Matei (tatăl scriitorului Nicu Gane),
care a împărţit venitul lor cu fratele Grigore: Mihai-Răzvan Ungureanu, Găneştii secolului XIX –
câteva desluşiri biografice, în ArhGen, III (VIII) (1996), 1-2, p. 203. Pitarul Costache Pătraşcu
încălca hotarul moşiei Dumbrăviţa a Catrinei Tuduri (născută Vârnav), învecinată cu Leucuşeştii
fraţilor Lână – Marius Chelcu, Familia Tuduri: negustori ieşeni şi ctitoriile lor (secolul al XVIII-lea),
cit. (supra, nota 89), p. 116 şi 115, nota 46.
105
C. Gane, op. cit., p. 46-47. Smaranda a devenit maica Singlitichia, a fost stareţă la Văratic şi a
murit pe la 1880 (ibidem, p. 50)
106
Ibidem, p. 49.
107
Ioan Nădejde, V. G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, cit. (supra, nota
43), p. 93, fără nici o indicaţie documentară. În notele scoase de Artur Gorovei din registrele mitricale
şi de Stare civilă de la Fălticeni, găsesc că Sultana Dimitriu, fiica lui Gheorghe Lână şi a Catincăi, a
murit în 1866 în vârstă de 61 de ani; ar fi fost, deci, născută pe la 1805. Aproximarea acestei naşteri la
1805 confirmă calculele genealogice care plasează naşterea mamei sale, Ecaterina Buzne, pe la 1780.
Vezi şi nota următoare. Medelnicerul Gheorghe Lână era născut pe la 1779 – în 1829 era înregistrat
ca având 50 de ani: cf. Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară
la 1829 (I), în ArhGen, I (VI) (1994), 1-2, p. 275 (A.29).

la vremea aceea! – interesat mai degrabă de înalte înrudiri, Ecaterina108 ar fi avut

zestre în satul Şorova din Basarabia. Nu am putut identifica acest sat, dar numele
său ar putea fi o deformare din Iarova (Soroca), unde în adevăr Buzneştii aveau
pământ. Un calcul genealogic aproximativ arată că acest Andrei Buzne s-a născut
pe la 1740-1745.
Nu ştiu dacă Radu şi Andrei Buzne vor fi fost fraţi – lucru posibil, mai ales
ţinând seama de faptul că amândouă Ecaterinele, fiicele lor, se mărită cu boiernaşi
din sate învecinate (Ciumuleşti şi Cămârzani-Leucuşeşti) – dar aproximarea
vârstelor pare să arate că nu puteau fi copiii lui Ion Buzne, care la 1758 era (încă)
holtei. În schimb, ne putem întreba dacă nu vor fi fost fiii lui Grigoraş Buzne şi ai
Tofanei Isăceasca, întrucât – cum am arătat deja – o veche genealogie spune că din
această căsătorie au purces „Buzneştii”.
Găsesc, apoi, în documente, de la mijlocul secolului al XVIII-lea înainte,
câţiva boieri (mărunţi, e drept) care se numesc Buzne şi despre care am bănuiala că
ar putea să aparţină aceluiaşi trunchi ca şi „uncheşul” Costandiniţă şi cei trei fii ai
săi. Astfel, la 1747 (iulie 18) avem, un Neculai Buzne, „vel vornic de poartă”, pe
care domnul îl însărcinează să facă o cercetare în pricina de hotare dintre moşia
Petreşti şi moşiile Darabani şi Voicăuţi109. Data şi dregătoria mă duc cu gândul la
posibilitatea ca prenumele să fi fost citit greşit, în loc Ilie.
La 10 octombrie 1751 (7260), un Costandin Buzne împuterniceşte pe
vameşul Antohi (de fapt, Ursache) Sârbu „să stăpânească moşie Radomireştii şi să-ş
ia vinit di pi ea pără la vinire Buznii la ea”. Această procură de administrare va sta
la originea unor încurcături care s-au lăsat cu multe judecăţi în veacul următor110.
Nu exclud posibilitatea ca şi acest Costandin Buzne să fie, de fapt, tot Ilie
Costandiniţă Buzne, activ tocmai la această vreme; statornicirea Buzneştilor la
Dămileni a putut să determine numirea unui „posesor” care să exercite, în numele
lor, stăpânirea la Radomireşti.
În acelaşi cerc de rude legate de Radomireşti este şi un Sandu Buzne, care
la 1772 şi 1774 are pământ la Moşoteşti (Neamţ)111
În zona Botoşanilor, spre finele veacului al XVIII-lea, un Iordache Buzne
s-a căsătorit cu Sultana, fiica lui Ştefan Soroceanu; au avut o fată măritată cu Ioniţă
Cozmiţă. Cu acesta s-a judecat, la 1815, pitarul Gheorghe Soroceanu, fratele lui
Ştefan, pentru moşii112. Gheorghe Soroceanu a avut trei fiice: Balaşa, Marioara şi
Sevastia113. Nu ştiu dacă măritişul a două dintre ele a fost urmarea doar a unor
108
Medelnicereasa Ecaterina Lână a murit, văduvă, la 8 iunie 1845 – cf. Mihai-Răzvan Ungureanu,
Izvoare genealogice inedite: Vidomostiile deceselor boiereşti (1834-1856) (II), în ArhGen, I (VI)
(1994), 3-4, p. 311.
109
Constantin Iordăchescu, Catagrafia Museului „N. Iorga” de la vechea şcoală gospod, azi
„Marchian”, din oraşul Botoşani, în BCIR, XV (1936), p. 88, nr. 5.
110
Cf. Ştefan S. Gorovei, Radomireşti. Contribuţii genealogice pentru istoria unui sat băcăuan, cit.
(supra, nota 5).
111
Ibidem.
112
Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, III. Răzeşii, cit. (supra, nota 85), p. 374-375.
113
Ibidem, p. 375.

bizare coincidenţe, ori au intervenit şi unele aranjamente de familie. Astfel,

Marioara (Marghioala) a fost căsătorită cu Manolache Crâstea de la Dămileni 114, iar
Sevastia a devenit, în 1818, soţia lui Dumitrache Gane (autorul Spiţei neamului
Gănesc tipărită în 1849), fiul lui Ioniţă Gane şi al … Ecaterinei Buzne115!
Asemenea aranjamente fiind obişnuite până târziu, mi se pare că nu putem miza
prea tare pe coincidenţe.
Un personaj de oarecare celebritate în istoria modernă a Iaşilor, arnăutul
Gheorghe Leondari Tufecci-başa, ctitorul bisericii Sf. Haralambie, a fost căsătorit
cu văduva Ecaterina Buznea din Basarabia; el a murit la 27 august 1835 şi a fost
îngropat în curtea bisericii Sf. Haralambie, lângă soţia sa116, ai cărei copii din prima
căsătorie – Mihail şi Costache Buznea – şi ginerele Calmuţchi au preluat moşiile
arnăutului, între care şi cea din satul Ciuciulea din Basarabia117. Numele acestui sat
răsare în genealogiile boierilor botoşăneni: Elenco, fiica pitarului Ilie Ciolac şi a
Catincăi Pisoschi, „a trăit la Ciuciulea (în Basarabia) şi a fost căsătorită cu Buznea
(mort de holeră în 1854)”118. Încercarea de a identifica acest personaj impune un
ocol.
G. Bezviconi scria în 1939 că în Basarabia existau „două familii Buzne,
care nu sunt Buzne: una, străveche, se coboară din Ilie zis Buzne, căsătorit cu fiica
clucerului Buzne [de fapt, tatăl său fusese căsătorit cu fata lui Pătraşco Buzne –
nota mea], iar alta – nouă – ce se trage din fratele haiducului Bâdiliţ, pe care l-a
trădat şi, însuşindu-şi recompensa, s-a refugiat peste Prut”119. Să fie, aici, un ecou
deformat al poveştii lui Gheorghe Leondari Tufecci-başa?! Un an mai târziu,
acelaşi autor avertiza tot aşa de apăsat: „Şi mai puţin comun cu familia Buzne au
nobilii Buzni, înscrişi în 1833 în partea I-a a cărţii nobilimii basarabene, prezentând
acte din 1802”120 – deşi el însuşi a notat şi numele ramurii „autentice” sub forma
„Buzne(i)”. Cred, mai degrabă, că Buznea, Buzne şi Buzni reprezintă forme diferite,
grafice şi de pronunţie, ale unui singur nume.
Despre familia Buzni, înscrisă în rândurile nobilimii abia în 1833, cu acte
despre vechimea ei datând doar din 1802, G. Bezviconi a dat aceste amănunte:
114
Document din 11 decembrie 1824, publicat de Artur Gorovei, Teodor Teodorini. Documente şi
informaţii despre el şi familia lui (I), în AO, VII (1928), 37-38, p. 188-189. Această căsătorie este
consemnată şi în spiţa Criste a lui C. Tufescu (vezi aici, Fig. 2). În 1818, Dima Theodor (înaintaşul
familiei Teodorini) a luat în arendă moşia Dămileni (Dorohoi) de la Marghioala Manolache Crâstea,
fiica lui Gheorghe Soroceanu.
115
C. Gane, Pe aripa vremii, cit. (supra, nota 103), p. 85
116
Alexandru I. Gonţa, Drama a doi fraţi greci din Ianina în legendele Moldovei, în idem, Studii de
istorie medievală, texte selectate şi pregătite pentru tipar de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S.
Gorovei, cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Editura „Dosoftei”, Iaşi, 1998, p. 394.
117
Th. Codrescu, Uricariul, XVII, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, 1891, p. 475. Vezi şi Vasile
Panopol, Apa la Iaşi, în IN, fasc. 8 (1930), p. 132-133.
118
Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, II. Boierii, ediţie îngrijită de Marcel Lutic, Institutul
Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2005, p. 93.
119
Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei, în DTN, VII (1939), mai-iulie, p. 29.
120
Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Actele Comisiei pentru
cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia, la 1821, cit. (supra, nota 25), p. 185.

„Români, de origine puţin cunoscută, urmaşii lui Mihail şi Constantin, fiii lui
Dimitrie. Fiul lui Mihail şi al soţiei sale, Ecaterina I. Semigradov (1833-1914),
Ioan, moşier la Ciuciulea, mareşal al jud. Bălţi”121. Numele satului Ciuciulea
devine un adevărat „cuvânt-cheie” într-o asemenea cercetare. La 1821, acest sat se
afla, „dobândit prin cumpărare”, în stăpânirea asesorului colegial Gheorghe
Leondari (născut pe la 1766), care, din căsătoria cu Ecaterina, fiica paharnicului
Ciurdă, avea doi copii, Neculai (n. 1819) şi Elena (n. 1821)122. G. Bezviconi
admitea că după 1821 s-a mai născut o fiică, Ana, care la 1847 s-a căsătorit cu
Mihail Kalmuţki123.
Ar rezulta, deci, că tufecci-başa din Moldova a devenit asesor colegial în
Basarabia rusească, unde s-a căsătorit cu Ecaterina Ciurdă, văduvă Buzne; din
copiii rezultaţi din această căsătorie, s-ar părea că Neculai şi Elena au murit mici,
rămânând moştenitori fiica Ana (născută după 1821), împreună cu Mihail şi
Constantin Buzne, fiii Ecaterinei. Doar aşa pot unifica informaţiile disparate,
ţinând „firul roşu” constituit de moşia Ciuciulea. Întrucât Mihail a lăsat urmaşi în
Basarabia, ar rezulta că acel Buznea de la Ciuciulea căsătorit cu Elenco Ciolac a
trebuit să fie Constantin. Din această căsătorie au rezultat patru copii: Ecaterina
Herescu, Eufrosina Maican, Maria Adrian şi Mihai124. Pe de altă parte, în aceeaşi
lume botoşăneană, un Mihai Buzne a fost însurat cu Adela Tăutu (sora faimoasei
Sofica Tăutu), având trei copii: Lupu Buzne, Petre Buzne şi Alisa (căsătorită
Dobjanschi)125. Cred că soţul Adelei Tăutu este identic cu fiul Elencăi Ciolac;
sprijin această ipoteză pe faptul că în vechi însemnări genealogice ale familiei,
provenind de la Sofica Tăutu, el este numit Mihai Buznea de Ciuciuleva (nume
care, evident, nu poate însemna decât Ciuciulea!). În cazul pozitiv, s-ar vădi că
această căsătorie a fost şi ea una aranjată între rude: Elenco Ciolac-Buzne, mama
lui Mihai, era soră cu Maria Ciolac-Tăutu, bunica Adelei.
Buzneştii de la Ciuciulea merită o cercetare deosebită126.
121
Idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, II, cit. (supra, nota 18), p. 94.
122
Idem, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Actele Comisiei pentru cercetarea documentelor
nobilimii din Basarabia, la 1821, cit., p. 172.
123
Idem, Boierii Kalmuţki, în DTN, III (1935), 17-20, p. 53 (vezi şi nota 10).
124
Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, cit. (supra, nota 89), p. 102 şi Eugen D. Neculau,
Sate pe Jijia de Sus, II. Boierii, cit. (supra, nota 118), p. 93.
125
Eugen D. Neculau, op. cit., p. 91.
126
În ultima etapă a pregătirii pentru tipar a acestui studiu, am luat cunoştinţă despre existenţa unei
lucrări consacrate acestui sat: Vitalie Ciobanu, Ciuciulea. Istorie, f. ed., f. loc, f. an. Deşi partea
istorică are carenţe evidente (confuzii, interpretări eronate etc.), se pot culege, totuşi, unele informaţii
interesante; astfel, „legenda” despre „un ţăran viteaz, numit Bădilă” care ar fi ţinut în loc o oaste
turcească până a venit o oaste rusească salvatoare (p. 9) aminteşte povestea despre tâlharul Bâdiliţ; se
dau informaţii disparate despre membrii familiei Buzne (p. 40 şi urm.), până la 1921 când stăpâneau
acolo Eugenia Buzne şi Maria Buzne, căsătorită cu căpitanul Petre Morţun (p. 118), precum şi
imagini impresionante ale vechiului conac (p. 70-79). Căsătoria Mariei Buznea cu căpitanul Petre Gh.
Morţun – din stufoasa ramură băcăuană a familiei – era cunoscută: Ioan Nădejde, V. G. Morţun.
Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, cit. (supra, nota 43), p. 76. Mulţumesc d-nei dr.
Zamfira Mihail pentru amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie cartea despre satul Ciuciulea.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost la Agapia câteva maici

care au purtat acest nume de familie. Shimonahia Eupraxia Buzne (stareţă în
1838-1839) şi sora ei, shimonahia Fevronia Buzne, au reclădit la 1820 biserica
mică de lemn, arsă în 1821; ele sunt îngropate în mormântul ctitorilor 127. A treia a
fost maica Migdonia Buzne128. Este posibil ca în arhiva Mănăstirii Agapia să se
afle informaţii despre familia din care proveneau aceste maici. Oricum, Agapia
fiind o mănăstire pentru odrasle boiereşti, e de acceptat că şi ele aparţineau acestei
categorii sociale.
Despre toţi aceşti Buzneşti şi eventuala lor legătură cu Costandiniţă,
viitorul ne va lămuri, poate. Totuşi, trebuie să spun că nu văd cum ar putea fi, cu
toţii, urmaşii lui Costandiniţă; de aceea, nu exclud posibilitatea ca unii dintre ei să
coboare din Costandin Buzne, cumnatul lui Costandiniţă, care a putut să-l
însoţească pe acesta în drumurile sale spre nordul Moldovei, sau chiar şi din alţi
urmaşi în linie bărbătească ai vechilor Buzneşti.
Mi se pare interesant şi chipul în care urmaşii lui Costandiniţă şi-au
gestionat patrimoniul. La Radomireşti, Buzneştii vor ieşi cu totul, lăsând pe
Cristeşti. La Dămileni, vor împărţi stăpânirea. În moşiile din Basarabia, au rămas
doar Buzneştii. Acceptând că au intervenit şi schimburi între rude, rămâne o
singură concluzie: cercetările trebuie continuate. Numai pe această cale se va
putea dezlega misterul pe care-l reprezintă succesiunea de la Cârstea cămănarul
(† c. 1660) la Toader Crâste († c. 1748/1759129) şi Costandiniţă († c. 1725)130.
***
Spre mijlocul veacului al XIX-lea, când paharnicul Costandin Sion a pus
pe hârtie însemnările sale despre boierii moldoveni, cunoscute azi ca Arhondologia
Moldovei, el nu ştia nimic despre presupusa ascendenţă ilustră, Movilească, a
Buzneştilor: „Moldovan de la ţinutul Dorohoi, rădicat la boierie mai mult de 80
ani”131. De data aceasta, era adevărul pur şi simplu, lipsit de orişice mistificare.
127
Gh. Ghibănescu, Inscripţii şi notiţe pe cărţi. De la Mănăstirea Agapia (Neamţ), în IN, fasc. 6, cit.
(supra, nota 42), p. 265-267.
128
Condica generală a Sf. Mănăstiri Agapia, în IN, fasc. 6, cit., p. 343. Pentru monahiile Eupraxia şi
Migdonia Buzne, vezi şi Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, editor ~,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 82 şi 83.
129
Iau aceste repere întrucât în februarie 1759 la Dămileni apare fiul său Vasile Crâste (vezi mai sus),
iar la 24 iunie 1748 găsesc pe Toader Kreste stolnic – Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XXIV, cit.
(supra, nota 31), p. 34, nr. 35 – pe care-l cred identic cu jitnicerul din anii anteriori. Dacă această
identitate nu se va vădi valabilă, atunci ultima menţiune a lui Toader Crâste ca fiind în viaţă e aceea
din 1741 iunie 12 (cf. supra, nota 73).
130
După toate aparenţele, între primii doi ar trebui să mai fie o generaţie. Începuturile familiei Crâste
sunt neclare şi nici genealogia ei nu este complet cunoscută, cum am arătat în studiul despre curgerea
stăpânirii la Radomireşti (sper să pot reveni cu unele completări şi observaţii). De asemenea, rămâne tot
o sarcină a viitorului şi luminarea legăturii dintre Toader Crâste şi Costandiniţă, ginerele lui Buzne.
131
Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
moldoveni, text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, prefaţă de Mircea Anghelescu,
postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1973, p. 31.

ADDENDUM
Câteva informaţii despre Gheorghe Softa. Un document din 1838, pe
când era căminar (cu pitac de la Mihail vodă Şuţu, din 1821), îi spune Gheorghe
Ioan Softa. S-a căsătorit cu Marghioliţa Lână132 în 1817 (izvodul de zestre din 8
mai). Putem accepta că fata s-a născut pe la 1795-1800. Urmează că mama ei
(Ecaterina Buzne) s-a născut c. 1775-1780, iar tatăl acesteia, Andrei Buzne, pe la
1740-1745133.
Gheorghe Grecul Softa – cum era cunoscut în amintirea rudelor sale de la
Fălticeni şi Botoşani, „pacat şi putoare grecească, napaste Moldovei”, după
expresiile paharnicului Sion134 – era supus britanic135 şi a murit între noiembrie
1844 şi iulie 1846, lăsând în urmă o casă de copii. Fiica sa Catinca s-a măritat cu
Manolachi Mişoglu în 1844, cu izvod de zestre din 26 septembrie136. Unul dintre
băieţii săi, Petru Softa, e arătat în 1867 (la căsătoria fiicei sale Maria, străbunica
mea) ca fiind în vârstă de 40 de ani137; s-ar fi născut, adică, la 1827, ceea ce poate
să însemne şi 1825, fiind cunoscută obişnuinţa de a rotunji vârstele (şi, dacă se
poate, în jos!). Nu i-am găsit data decesului. S-a căsătorit în 1850 (izvodul de
zestre din 23 ianuarie) cu o fălticeneancă, dintr-o familie asupra căreia a planat
132
Familia Lână era şi ea, foarte probabil, de mai îndepărtată origine grecească: descindea dintr-un
Stamate stolnicul, tatăl Smadei, prima soţie a lui Gheorghe Ghica vodă – cf. Paul Cernovodeanu,
Ştiri privitoare la Gheorghe Ghica vodă al Moldovei (1658–1659) şi la familia sa (II), în AIIAI, XX
(1983), p. 121 şi 132, nota 43. Acestui stolnic Stamati, Petru vodă Şchiopul i-a dăruit în 1591 satul
Broşteni la ţinutul Dorohoiului, desprins din ocolul Ştefăneştilor, ca să-l răsplătească „pentru că ne-a
slujit nouă drept şi credincios în ţări străine” (DIR, XVI/4, Editura Academiei, Bucureşti, 1952, p. 17,
nr. 20). Fiul său, Ursul stolnicul din Broşteni, a fost tatăl lui Andreiaş Lână şi al unei fete care a fost
soţia lui Mihalcea Cândescu, stolnic în Ţara Românească [CDM, V, cit. (supra, nota 65), p. 461, nr.
1681], o căsătorie neînregistrată de Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 152.
Constantin Lână, fiul lui Andreiaş, s-a căsătorit cu Irina, fiica lui Toader Tomiţă, vornic al Doamnei,
şi a Irinei Pisoschi; ei sunt părinţii lui Vasile Lână şi bunicii medelnicerului Gheorghe Lână – cf. Ioan
Nădejde, V. G. Morţun. Biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, cit. (supra, nota 43),
p. 93 şi 95. Spiţa Tomiţă de aici corespunde doar în parte cu aceea întocmită de Costache Tufescu;
cf. G. Bezviconi, Costache Tufescu şi opera lui, cit. (supra, nota 2), p. [15], sub Năvârnescu.
133
Vezi mai sus, în text, şi nota 107.
134
Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii
moldoveni, cit., p. 273. „Softa, în limba turcească, înseamnă student musulman la o universitate
musulmană (Dicţionarul lui August Scriban)” Cu această precizare, aşternută pe o bucată de hârtie, a
început, în primăvara anului 1962, corespondenţa mea cu profesorul Eugen D. Neculau (1900-1974).
Consultarea altor dicţionare a confirmat explicaţia. Probabil era o poreclă.
135
Pentru statutul lui Softa, vezi Paul Cernovodeanu, Catagrafiile sudiţilor britanici din Principate de
la 1830 şi 1834, în RIS, I (1996), p. 388, nr. 133: Georges Dophta (!) la Faltitzeni. Paharnicul Sion
spune că Softa ar fi venit în Moldova la 1814, ceea ce nu contrazice căsătoria din 1817 cu Marghioliţa
Lână, fiica medelnicerului Gheorghe Lână, cu care împărtăşise mărunta dregătorie de zapciu de ocol.
136
Informaţii din documentele Leucuşeştilor, copii în arhiva Artur Gorovei. Despre familie în
general: Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, II. Boierii, cit. (supra, nota 118), p. 206-208; la cei
şapte copii consemnaţi aici (p. 206), se adaugă Acriviia (monahia Agafia), care a devenit majoră şi a
fost emancipată în 1856 (documentele Leucuşeştilor).
137
După datele extrase de Artur Gorovei din registrele Stării Civile Fălticeni.

bănuiala unei origini semite: Elena Botez (n. c. 1850; m. 4.XI.1895). Un frate al
acesteia (Vasile Botez, căsătorit cu Elena Ciolac de la Botoşani) a fost bunicul
matern al lui Alexandru Saint-Georges (1886-1954)138, iar o soră, Aglaia (1846-
1913139), a fost soţia lui Teodor Tăutu (1828-1902), primarul Iaşilor; ei sunt părinţii
generalului Teodor Tăutu (1868-1937), supranumit eroul de la Cerna.
Fratele lui Petru Softa, Grigore, a fost mai norocos în căsătoria pe care a
făcut-o, luând de nevastă pe Ana Tăutu de la Botoşani, fiica lui Vasile Tăutu şi a
Mariei Ilie Ciolac140 (fratele ei, Ion Tăutu, a fost tatăl Adelei Buzne şi al Soficăi
Tăutu, despre care a fost vorba în text).
Familia Softa pare să se fi stins, atât în ramura fălticeneană, cât şi în cea
botoşăneană.
138
Fondator al muzeului cu acelaşi nume organizat mai întâi la Bârlad, transferat apoi la Bucureşti, în
colecţiile căruia a adunat o uriaşă arhivă (care azi constituie colecţiile speciale ale Bibliotecii
Naţionale din capitală); a fost unul dintre fondatorii şi sprijinitorii revistei „Miron Costin” (1913-
1919). Pentru el: Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, II, cit., p. 104 şi III. Răzeşii, cit. (supra, nota
85), Iaşi, 2010, p. 40 şi 44 (fotografii ale lui Alexandru Saint-Georges). Pentru familie: Mihai Sorin
Rădulescu, O genealogie a familiei Saint-Georges (Sânjorz), în Istoria ca lectură a lumii.
Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani, volum coordonat de Gabriel Bădărău,
Leonid Boicu şi Lucian Nastasă, Iaşi, 1994 (Biblioteca Fundaţiei „A. D. Xenopol”, I), p. 641-647
(vezi p. 644).
139
Pe mormântul din Cimitirul „Eternitatea”, s-a înscris că era „născută la 8 februarie 1846” şi „s-a
stins din viaţă la 16 iulie 1913”.
140
Pentru urmaşii lui Grigore Softa şi ai Anei Tăutu, vezi Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, II.
Boierii, cit., p. 206-207.

Fig. 1. Spiţa familiei Buzne după C. Tufescu (G. Bezviconi)

Fig. 2. Spiţa familiei Criste după C. Tufescu (G. Bezviconi)

Fig. 3. Spiţa postelnicului Ene de Gh. Ghibănescu

Fig. 4. Neculai Şoldan: succesiuni şi descendenţă

(Dé)mystifications généalogiques. La famille Buzne
Résumé
La famille Buzne (Buznea, Buzni) appartenait à la petite noblesse moldave. Vers la fin du
XVIIe siècle, Maria, fille de Pătraşco (Pierre) Buzne, épousa un certain Constantin,
probablement un Grec, nommé dans les documents Costandiniţă sans aucun patronyme, ce
qui permettra à leurs fils – Ilie, Grigore et Ioan – de relever le nom Buzne. Les successeurs
d’Ilie Buzne se forgèrent une généalogie où s’entremêlaient des vérités et des informations
dénaturées, afin d’étayer leur descendance de la haute noblesse de la Moldavie médiévale
et surtout leur parenté avec la famille des princes Movilă. En 1821, les petits-fils d’Ilie
Buzne, établis en Bessarabie, demandèrent aux autorités russes la reconnaissance de leur
noblesse héréditaire. L’analyse des sources permet de déchiffrer et d’expliquer les
mystifications généalogiques des boyards Buzne suite auxquelles ils furent acceptés dans la
noblesse de l’Empire russe.
La descendance des deux frères d’Ilie Buzne est assez mal connue. L’auteur a
rassemblé des informations concernant des boyards portant ce patronyme, ayant des
propriétés en Bessarabie, et qui pourraient appartenir à la même famille. Un addendum
présente quelques renseignements concernant une famille grecque (Softa) apparentée aux
Buzne.
Mots-clés: généalogies; mystifications; Buzne; Ciute; Radomireşti; Dămileni.

ABREVIERI
AARMSI = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice

AARMSL = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare
AB = Arhivele Basarabiei
ACNSAS = Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
AE = L'Année Epigraphique
AIR = Arhiva Istorică a României
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIIC = Anuarul Institutului de Istorie Cluj
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară, Iaşi
ALMA = Archivum Latinitatis Medii Aevi. Genève.
AMAE = Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
AmAnthr = American Anthropologist, New Series, Published by Wiley on behalf of the
American Anthropological Association
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui
AMN = Acta Musei Napocensis
AMR = Arhivele Militare Române
ANB = Arhivele Naţionale, Bucureşti
ANDMB = Arhivele Naţionale. Direcţia Municipiului Bucureşti
ANG = Arhivele Naţionale. Serviciul Judeţean Galaţi
ANI = Arhivele Naţionale, Iaşi
ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale
ANRW = Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, Berlin-New York
ANSMB = Arhivele Naţionale. Serviciul Municipiului Bucureşti
ANV = Arhivele Naţionale, Vaslui
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
APH = Acta Poloniae Historica, Varşovia
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
„Arhiva” = „Arhiva”. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare, Iaşi
ArhMold = Arheologia Moldovei
ASRR = Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi
ATS = Ancient Textile Series, Oxbow Books, Oxford şi Oakville
AUB = Analele Universităţii „Bucureşti”
BAR = Biblioteca Academiei Române
BArchB = Bundesarchiv Berlin
BAR int. ser. = British Archaeological Reports, International Series
BBR = Buletinul Bibliotecii Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice
BCU-Iaşi = Biblioteca Centrală Universitară, Iaşi
BE = Bulletin Epigraphique
BF = Byzantinische Forschungen, Amsterdam

428 Abrevieri
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice

BNB = Biblioteca Naţională Bucureşti
BNJ = Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BS = Balkan Studies
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române
CA = Cercetări arheologice
CAI = Caiete de Antropologie Istorică
CB = Cahiers balkaniques
CC = Codrul Cosminului, Suceava (ambele serii)
CCAR = Cronica cercetărilor arheologice din România, CIMEC, Bucureşti
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele Centrale de Stat,
Bucureşti, vol. I-V; supl. I.
CDŢR = Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, Bucureşti,
vol. II-VIII, 1974-2006
CI = Cercetări istorice (ambele serii)
CIL = Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin
CL = Cercetări literare
CT = Columna lui Traian, Bucureşti
Cv.L = Convorbiri literare (ambele serii)
„Dacia”, N.S. = Dacia. Nouvelle Série, Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, Bucureşti
DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului
DI = Diplomatarium Italicum
DIR = Documente privind istoria României
DNT = Din trecutul nostru, Chişinău
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
EB = Études Balkaniques
EBPB = Études byzantines et post-byzantines
EpigrAnat = Epigraphica Anatolica, Münster
Gerión = Gerión. Revista de Historia Antigua, Madrid
GB = Glasul Bisericii
„Hierasus” = Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, Botoşani
HU = Historia Urbana
HUI = Historia Universitatis Iassiensis, Iaşi
IDRE = Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes concernant l'histoire
de la Dacie, I-II, Bucarest, 1996, 2000
IGLN = Inscriptions grecques et latines de Novae, Bordeaux
IGLR = Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,
Bucureşti, 1976
IILPecs = Instrumenta Inscripta Latina. Das römische Leben im Spiegel der
Kleininschriften, Pecs, 1991
ILAfr = Inscriptions latines d'Afrique (Tripolitaine, Tunisie, Maroc), Paris, 1923
ILB = Inscriptiones Latinae in Bulgaria repertae. Inscriptiones inter Oescum et
Iatrum repertae, Sofia, 1989
ILN = Inscriptions latines de Novae, Poznan
ILLPRON = Inscriptionum Lapidarium Latinarum Provinciae Norici usque ad annum
MCMLXXXIV repertarum indices, Berlin, 1986
ILS = Inscriptiones Latinae Selectae, 1892
IN = „Ioan Neculce”. Buletinul Muzeului Municipal Iaşi
ISM = Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine, Bucureşti, vol. I-III, 1983-1999
JGO = Jahrbücher für Geschichte Osteuropas

Abrevieri 429
JL = Junimea literară
JRS = The Journal of Roman studies, London
LR = Limba română
MA = Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ
MCA = Materiale şi cercetări arheologice
MEF = Moldova în epoca feudalismului, vol. I-XII, 1961-2012, Chişinău
MI = Magazin istoric
MM = Mitropolia Moldovei
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MO = Mitropolia Olteniei
MOF = Monitorul Oficial al României
NEH = Nouvelles études d’histoire
OI = Opţiuni istoriografice, Iaşi
OPEL = Onomasticon provinciarul Europae latinarum, vol. I-IV, Budapesta-Viena,
1994-2002
RA = Revista arhivelor
RC = Revista catolică
RdI = Revista de istorie
RER = Revue des études roumaines
RESEE = Revue des études Sud-Est européennes
RHSEE = Revue historique de Sud-Est européen
RI = Revista istorică (ambele serii)
RIAF = Revista pentru istorie, arheologie şi filologie
RIB = Roman Inscriptions of Britain, Londra
RIM = Revista de Istorie a Moldovei, Chişinău
RIR = Revista istorică română
RIS = Revista de istorie socială
RIU = Die römischen Inschriften Ungarns, Budapest, 1972-1984
RITL = Revista de istorie şi teorie literară
RJMH = The Romanian Journal of Modern History, Iaşi
RM = Revista muzeelor
RMM-MIA = Revista muzeelor şi monumentelor, seria Monumente istorice şi de artă
RRHA = Revue roumaine de l’histoire de l’art
RRH = Revue roumaine d'histoire
Rsl = Romanoslavica
SAI = Studii şi Articole de Istorie
SCB = Studii şi cercetări de bibliologie
SCIA = Studii şi cercetări de istoria artei
SCIM = Studii şi cercetări de istorie medie
SCIV/SCIVA = Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie)
SCŞI = Studii şi cercetări ştiinţifice, Istorie
SEER = The Slavonic and East European Review
SJAN = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale
SMIM = Studii şi materiale de istorie medie
SOF = Südost-Forschungen, München
RdI = Revistă de istorie
ST = Studii Teologice, Bucureşti
StAntArh = Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi
TV = Teologie şi viaţa, Iaşi
ZB = Zeitschrift für Balkanologie
ZPE = Zeitschrift für Papyralogie und Epigraphik
ZSL = Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde

XXFNXN

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

XXFNXN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Scientific Annals of the Alexandru Ioan Cuza University of Iasi - History

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

CEEOL copyright 2019

Octavian Bounegru, Surse arheologice recente privind producţia de ceramică fină

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne**

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 55

Spiţa lui Tufescu publicată de Bezviconi în 1935 are câteva aspecte

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 57

cu o Nastasia şi a fost îngropat la Zahareşti. Există, cu adevărat, o Irina, fata

CEEOL copyright 2019

Şi documentul din 3 decembrie 1610, menţionat aici, este cunoscut în

Aşadar, la originea Buzneştilor nobili din Basarabia stă acest personaj

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 59

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 61

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 63

CEEOL copyright 2019

aparent neexplicabile în această „curgere”. Neexplicabile, întrucât nu întotdeauna

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 65

la personajul de la care se revendica şi Costandiniţă, ca urmaş al Sofiicăi, cea

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 67

Întrerup aici cursul expunerii pentru a aduna, într-o „fişă prosopografică”,

CEEOL copyright 2019

1758 (mai 3): paharnicul Iordache Cantacuzino face un schimb de ţigani cu

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 69

Fiii lui Costandiniţă (Ilie, Grigore şi Ioan), atestaţi în pomelnicele

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 71

secol de Sever Zotta – se vădea importantă pentru istoria familiei Hurmuzaki,

În absenţa noianului de informaţii prezentate până aici, identificarea

CEEOL copyright 2019

arată pomelnicele de la Doljeşti şi documentul din 1759: îl socotesc identic cu acel

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 73

CEEOL copyright 2019

la vremea aceea! – interesat mai degrabă de înalte înrudiri, Ecaterina108 ar fi avut

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 75

bizare coincidenţe, ori au intervenit şi unele aranjamente de familie. Astfel,

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019

(De)mistificări genealogice. Familia Buzne 77

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost la Agapia câteva maici

CEEOL copyright 2019

CEEOL copyright 2019